Putinişti, nazişti, maoişti, komunişti şi alţi ”” PREOŢI”” multilateral de satanişti (de pretutindeni)…” Căutaţi Domnul şi veţi trăi! pe Temeţi-vă că nu cumva să…” (Amos 5/6) Voi, TOŢI duşmanii lui Dumnezeu-schimbaţi-vă şeful (Ioan 8/44), căci zilele lui îi sunt numărate (Ap. Cap.20); Urgent, cât se mai poate, lepădaţi-l, căci v a făcut din mintea şi inima nenăscută din nou (Ier. 17/9) o toaletă (Marcu 7/14-23); După ce (încă din coapsele părinţilor i-aţi întors spatele Adevăratului Tată (în grădina Eden); După ce şi voi l-aţi scuipat, refuzat (Ioan 1/11) şi răstignit pe Prietenul şi Salvatorul păcătoşilor, de ce îl întristaţi şi pe Duhul Sfânt? Cereţi-l, căutaţi-l (Mat. 7/7), goliţi-vă de sine, de satan şi, prin pocăinţă şi naşterea din nou, umpleţi-vă cu Sămânţa (Luca 8/11) învăţăturii, domniei, rânduielii lui Dumnezeu; Cu Duhul Sfânt faceţi-vă- şi rămâneţi una cu el, nu cu … Bucuraţi-vă şi păstraţi-l integru şi integral ca şef în tot ce faceţi, căci fără el sunteţi faliţi (Ioan, cap. 15); Daţi-i lui întâietate, stăpânire, conducere şi suveranitate în toate,oricând, căci NUMAI el face totul foarte bine şi pentru veşnicie; Tot ce făptuiţi, să faceţi prin Isus şi dimpreună cu Duhul Sfânt -CAPETENIE, căci până şi…” Preoţii lui calcă Legea Mea şi Îmi pângăresc lucrurile Mele sfînte, nu fac nici o deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, nici nu învaţă pe oameni să facă deosebire între ce este necurat şi ce este curat, îşi întorc ochii dela Sabatele Mele şi sunt pângărit în mijlocul lor. Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi cari îşi sfâşie prada; varsă sânge, pierd sufletele, numai ca să-şi potolească lăcomia de bani. Proorocii lui au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înşelătoare, proorocii mincinoase. Ei zic:, Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu!„ Şi Domnul nu le -a vorbit! Poporul din ţară se dedă la sîlnicie, fură, asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, calcă în picioare pe străin, împotriva oricărei dreptăţi! Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n’o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” (Ezechiel 22/26-31)
În timp ce pământenii înnoiţi caută Mărgăritarul de mare preţ, Cerul caută fete şi băieţi -aidoma fecioarelor înţelepte din Mat.25/1-13, care iubesc mai mult Împărăţia lui Dumnezeu decât amanta senzualitate, pentru a face din Candela Focului Mistuitor o inimă născătoare a Trupului Bisericii Lui, în care pulsează Plinătatea Dumnezeiască a Bibliei ! Astfel să-l întâmpinaţi pe Domnul Domnilor, căci va fi vai şi amar de mamele alăptătoare (Mat.24/19), dacă iubiţi mai mult plăcerile de o clipă, decât veşnicirea Îndumnezeirii; Se apropie vremea de pe urmă, când şi copii vor căuta moartea şi n-o vor mai găsi (Ap.9/6 şi Ap.6/16,17)… Şi Cerul s-a săturat de atâtea avorturi şi aşteaptă fameni, verguri şi copii ai făgăduinţei, nu ai curviei (Îs.56/4-7 şi Ap.14), care să se alipească şi să devină Una cu El, nu cu amanta lume (1 Ioan 2/15-17, Ef.5/32 şi 1 Cor.6/16,17) Înainte de strâmptorarea de mâine (1 Cor. cap. 7), să credeţi că voi sunteţi în Hristos, unde nu se maimutează NIMENI, pentru că “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Cor. 6/12 şi 10/23) Să credeţi, deci să mâncaţi Pâinea vieţii (Ioan, cap.6) şi să beţi Apă vie- Învăţătura Lui (Ioan, cap.7), pentru a rămâne trezi, veghetori şi mai înţelepţi decât…
Cine are urechi de auzit, să audă…Dumnezeu are nevoie de bărbaţi… În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare… O prezentare a cărţii- S U R P R I N S D E P U T E R E A D U H U L U I, de Jack DEERE… Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni… Calea crucii este calea vieţii…Zac POONEN- Principiile slujirii – Trăind cum a trăit ISUS …Flămând după DumnezeuEzechel 22-30,Caut printre ei un om care să înalţe un zid… Caut printre ei un om; Cartea lui Daniel: Vremea neamurilor – Florin Antonie; Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura; PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE; Dumnezeu în căutarea unui om; Strigătul inimii; Importanța mijlocirii; CINCISPREZECE MINUTE ÎN FIECARE ZI; Integritatea… o floare de colț !!!El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu … Explicatia Cartii: Naum; Dumnezeu vorbeşte când, cui şi cum vrea EL [Exod 3.1-10]; Dumnezeu vorbește, noi trebuie să auzim și apoi să împlinim; Poporul lui Dumnezeu; Resursele pustiei; Cârtiri şi capcane; Pedeapsa peste Israel; Profeția lui Amos;Profeții în Privința Neamurilor și a Lumii;RĂSPUNZÂND JUDECĂȚII LUI DUMNEZEU; 5 lucruri care te vor ajuta să descoperi voia lui Dumnezeu pentru tine; Ce este păcatul și ce spune Biblia despre el? Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște” | Semnele 11-15; VENIREA DOMNULUI-A început reconstrucția Templului din Ierusalim? Locul vechiului templu sfant din Ierusalim este epicentrul unui conflict; (Si pentru capcana Anticristului…) Al treilea Templu – acum sau niciodată; Zidul Plangerii din Ierusalim; Pocăinţa adevărată; Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu; Adevărata pocăinţă; Chemarea lui Dumnezeu la pocăință adevărată; De ce „Răpireaˮ creștinilor trebuie să aibă loc înainte de Judecata lui Dumnezeu din timpul necazului celui mare…Zac Poonen – Semnele revenirii lui Hristos; Căutați-Mă și veți trăi! (“ De la miliardarul kaghebist cetire: ”) Apocalipsa a fost amânată: Patriarhul Kiril despre oprirea Antihristului în Ucraina; (Iata unde duce idolatra religie… ) Alexander Dughin: Rusia duce un „război sfânt” împotriva „anticristului” și „Occidentului satanic”; Cand biserica bate palma cu statul, il introneaza pe Dracul…“Războiul sfânt” dus de Putin și “satanismul” ucrainenilor. De ce agită Kremlinul spectrul “Anticristului”… Preoții, ajutați de protestele profesorilor să aibă salarii mai mari. Cât câștigă acum Patriarhul BOR?
Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia; Globalizarea, China și Rusia – „închisoarea popoarelor”; Avertismentul unui fost diplomat britanic: Următoarea amenințare tehnologică chineză este deja aici;Profetul de Khalil Gibran; George Soros avertisment – Înfrângerea Rusiei în Ucraina ar declanșa dizolvarea „imperiului rus”, în… Inteligența artificială: cursa mondială pentru reglementare; Cine este Marcel Ciolacu. Momente controversate din cariera viitorului premier: la vânătoare cu Hayssam și la pescuit cu Dragnea;„Suntem o colonie a Occidentului. Putin ne salvează de globalism”. Cum se infiltrează propaganda rusă în România și ce face statul să o prevină;Valorile tradiționale, Stânga globalistă și Putin; Conferință Stéphane Curtois la București: „Rusia lui Putin și moștenirea criminală a comunismului sovietic”; Petre M. Iancu: Intelectualul putinist și țintuirea la stâlpul infamiei; Este timpul să discutăm despre riscurile inteligenței artificiale. Poate pune lumea în pericol? Premiul Nobel Pentru Literatură – Lista Completă 1901-2019; Opt cărţi scrise de ultimii câştigători ai Premiului Nobel; Șoareci și oameni • John Steinbeck – „N-am vrut să fac rău.” Cum s-a născut excelența. 9 cărți scrise de laureați ai Premiului Nobel; Dalai Lama, 7 sfaturi care îți pot schimba VIAȚA: ,,Timpul ne presează. În 2030 va fi prea târziu!“; Românii care meritau Premiul Nobel; Curiozități despre Premiul Nobel pentru Literatură pe care ar trebui să le cunoașteți; „Frumusețea va salva lumea”; CARTEA E O VIAȚĂ- „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt; Herta Muller la Timişoara. Subiectul sensibil în care s-a intrat cu bocancii, populist, politicianist şi ipocrit… PS. Şi încă un lucru, cred nu lipsit de relevanţă. Vrem ca Herta Muller să fie „a noastră” în timp ce statul român, adică noi, dă pensii speciale celor care au hăituit-o ani la rândul… Alina Mungiu-Pippidi, la finalul grevei profesorilor: ”Nimeni nu poate să dea garanții fără creșterea veniturilor la buget. Cota unică de 10% e ridicolă!” A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12;Ce a fost Gulagul? Despre Răul radical; DRUMUL CRUCII. AMINTIRI DE PE FRONT ȘI DIN GULAGURI – AUREL STATE;„MĂRTURII DIN GULAG: MEMORIA VICTIMELOR REGIMULUI TOTALITAR-COMUNIST”; Cati oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?) Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele;Tucker Carlson pe Twitter descrie momentul în care Statul Permanent de la Washington a decis să-l bage pe Trump în puşcărie; „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”; Gulagul si Serviciile Secrete Sovietice;Jigniri fără precedent la adresa lui Istvan Kovacs: „Un rahat român! Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul? Țiganii sunt țigani ;Virusul rusesc; Monștri. Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden; Marea Resetare Maoistă; Scamatoria digitala; Maoismul ca doctrina comunistă a Revoluției Chineze; Presedintele Cehiei vrea ca rusii din UE sa fie bagati in lagare, asa cum au fost bagati japonezii din SUA in timpul celui de al doilea razboi mondial; Evreul GEORGE SOROS recunoaste ca e PAPUSARUL evenimentelor din UCRAINA; (De neuitat)- Omul bolnav al Europei; Certitudini despre un viitor confuz; Dreptul muncii și inteligența artificială; Zelenski îl aseamănă pe Putin cu un Hitler modern. „Va fi învins în acelaşi mod cum a fost învins nazismul”; Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari…(Ca si POPIMEA din Romania…) Mașinile patriarhului. Limuzine și SUV-uri de lux în flota preafericitului …(Inainte de a fi si ea eliberata- ca nevinovata…)Cât a furat Udrea, de fapt?Pentru ca in jud. Vaslui tuica a devenit a doua paine…Țuica va intra pe lista medicamentelor compensate! Amintiri din epoca fesenizarii… Eșt un prost agramat? Nui nimik! Te fake Pesedeu ministru l-a Ieducație! Ultimili dezacoarde ale lu ministru l-a Ieducație care a ajuns akolo pe criteri de copetență:(Pensionat fiind…)Un coronavirus a decedat după ce a aşteptat 16 ore pe hol la Urgențe! CNCD a amendat Google pentru că a scris „Catedrala Prostirii (si manipularii )Neamului Românesc” în loc de Catedrala Făcută Pe Banii Românilor Fără Ca Aceştia Să Fi Fost De Acord Cu Asta”…
GHIDUL INCORECT POLITIC DESPRE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ȘI ECOLOGISM – Christopher C. Horner; DACĂ DUMNEZEU NU AR EXISTA ȘI ALTE ESEURI – G.K. Chesterton; „Magul de la Kremlin”, un roman care cufundă cititorul în inima puterii rusești; Un lector si fostul rector al Academiei de Poliţie, chestorul Gheorghe Popa, vizaţi penal într-un caz de plagiat; Recenzie: Putin, obsesia imperiului; Artistul plastic Ştefan Popa Popa’S, elogiat în străinătate, şicanat acasă… (Inca o lectie despre “”desteptaciunea “” stiintei fara de Dumnezeu…)Momentul în care cofondatorul OceanGate află că resturile submersibilului Titan au fost descoperite: „Îmi cer scuze, ce a fost găsit?” (Orto-Putinia da pe fata neomenia…)Ce se știe despre rebeliunea lui Prigojin? Șanse militare zero pentru mercenari, dar rușii au auzit de la un om în care au încredere că „e o minciună că Ucraina și NATO au vrut să ne atace”… (Satanisti din toata lumea-INDUMNEZEITI-VA) 3 decembrie 1931 – Începe la Gorikovo, lângă Moscova, Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România; Țară în service | Păcatele miniștrilor: influență, bani, dosare. Cum au ajuns familiile Ciolacu & Grindeanu partenere în afaceri; Vezi 10 cărți scrise de laureații Premiului Nobel pentru Literatură; „Bătrînul și Marea” de Ernest Hemingway. Recenzie; INTERVIU Anatol Șalaru: George Simion, la Cernăuți, s-a întânit cu rezidentul serviciilor rusești, asta explică de ce AUR face politică pro-rusească în RomâniaCriminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin; Povestea a doi soldați ucraineni care au fost castrați de ruși: „Facem asta pentru ca voi să nu puteți avea copii”; DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ; DESPRE ȘTIINȚA TIRANIEI; A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ…DESPRE ANTIHRIST, DE LA UNUL DINTRE AUTORII PREFERAȚI AI LUI PUTIN; A îmbrăcat Vladimir Putin cămașa îngerului întunecat al distrugerii? (Ca si turnatorii in sutane din Romania care si-au devorat la securitate pe contribuabili…)Omul care a maimuțărit politica: Silvio Berlusconi. Și articolul care nu va apărea niciodată în limba italiană. Necrologul unui specialist în „bunga-bunga” cu moralitatea; (Barca infractorilor isi pescuieste “”sfintii”” naufragiati) …Primarul Piedone face declaratii de dragoste PSD-ului; (Asa da-justitie!) Dosarul „Colectiv”. Fostul primar Piedone, achitat după ce a stat un an în închisoare, va fi repus în funcție; (Numai in Romania platim ca sa murim ) România rămâne țara europeană cu cele mai multe decese în urma accidentelor rutiere; (Rasplatiti cu pensii Fesenale si pentru rasplata privati-hotiei)…Când magistrații sfidează legea. Greva după anii concubinajului (SpotMedia); Pionii Kremlinului din România. Cum s-au activat aceștia în contextul invaziei militare ruse din Ucraina;Ce stă în spatele simpatiilor putiniste? 33 de ani de la Mineriada din iunie 1990 și niciun vinovat. Dosarul a fost tergiversat vreme de 27 de ani; (Putiniada-mama Mineriadei), un tratat de manipulare; GEORGE SOROS, PUTEREA DIN UMBRĂ – David Horowitz, Richard Poe;Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România; TOP 5 plante medicinale “bune la toate” – trebuie sa le ai in casa! 15 plante medicinale pentru sanatate; Top 4 plante medicinale benefice în reducerea inflamației; Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală; Topul celor 4 plante medicinale împotriva durerilor articulare; 10 plante care amana imbatranirea pielii-Cum poti intarzia imbatranirea pielii cu ajutorul plantelor si al suplimentelor…Plante medicinale pentru îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale; Plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare; Legătura dintre plantele medicinale și sănătatea mintală: ce spune știința?TOP 10 plante medicinale cu efect de antibiotic; Top 7 plante medicinale ce ajuta impotriva tusei; Top 7 plante pentru plămâni sănătoși și pentru susținerea aparatului respirator; Top 10 cele mai eficiente ceaiuri din plante medicinale pentru slabit
…Acest Congres al Partidului Comunist din România, a adoptat o rezoluție profund antinațională, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al Republicii Sovietice Ungare, dizolvate de Armata Română) și semnată de Alexandru Iliescu
(foto), la data aceea secretar al CC al P.C.d.R., tatăl conducătorului LOVI-luției anticomuniste române din decembrie 1989, Ion Iliescu :
Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia; Globalizarea, China și Rusia – „închisoarea popoarelor”; Avertismentul unui fost diplomat britanic: Următoarea amenințare tehnologică chineză este deja aici;Profetul de Khalil Gibran; George Soros avertisment – Înfrângerea Rusiei în Ucraina ar declanșa dizolvarea „imperiului rus”, în… Inteligența artificială: cursa mondială pentru reglementare; Cine este Marcel Ciolacu. Momente controversate din cariera viitorului premier: la vânătoare cu Hayssam și la pescuit cu Dragnea;„Suntem o colonie a Occidentului. Putin ne salvează de globalism”. Cum se infiltrează propaganda rusă în România și ce face statul să o prevină;Valorile tradiționale, Stânga globalistă și Putin; Conferință Stéphane Curtois la București: „Rusia lui Putin și moștenirea criminală a comunismului sovietic”; Petre M. Iancu: Intelectualul putinist și țintuirea la stâlpul infamiei; Este timpul să discutăm despre riscurile inteligenței artificiale. Poate pune lumea în pericol? Premiul Nobel Pentru Literatură – Lista Completă 1901-2019; Opt cărţi scrise de ultimii câştigători ai Premiului Nobel; Șoareci și oameni • John Steinbeck – „N-am vrut să fac rău.” Cum s-a născut excelența. 9 cărți scrise de laureați ai Premiului Nobel; Dalai Lama, 7 sfaturi care îți pot schimba VIAȚA: ,,Timpul ne presează. În 2030 va fi prea târziu!“; Românii care meritau Premiul Nobel; Curiozități despre Premiul Nobel pentru Literatură pe care ar trebui să le cunoașteți; „Frumusețea va salva lumea”; CARTEA E O VIAȚĂ- „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt; Herta Muller la Timişoara. Subiectul sensibil în care s-a intrat cu bocancii, populist, politicianist şi ipocrit… PS. Şi încă un lucru, cred nu lipsit de relevanţă. Vrem ca Herta Muller să fie „a noastră” în timp ce statul român, adică noi, dă pensii speciale celor care au hăituit-o ani la rândul… Alina Mungiu-Pippidi, la finalul grevei profesorilor: ”Nimeni nu poate să dea garanții fără creșterea veniturilor la buget. Cota unică de 10% e ridicolă!” A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12;Ce a fost Gulagul? Despre Răul radical; DRUMUL CRUCII. AMINTIRI DE PE FRONT ȘI DIN GULAGURI – AUREL STATE;„MĂRTURII DIN GULAG: MEMORIA VICTIMELOR REGIMULUI TOTALITAR-COMUNIST”; Cati oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?) Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele;Tucker Carlson pe Twitter descrie momentul în care Statul Permanent de la Washington a decis să-l bage pe Trump în puşcărie; „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”; Gulagul si Serviciile Secrete Sovietice;Jigniri fără precedent la adresa lui Istvan Kovacs: „Un rahat român! Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul? Țiganii sunt țigani ;
Virusul rusesc; Monștri. Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden; Marea Resetare Maoistă; Scamatoria digitala; Maoismul ca doctrina comunistă a Revoluției Chineze; Presedintele Cehiei vrea ca rusii din UE sa fie bagati in lagare, asa cum au fost bagati japonezii din SUA in timpul celui de al doilea razboi mondial; Evreul GEORGE SOROS recunoaste ca e PAPUSARUL evenimentelor din UCRAINA; (De neuitat)- Omul bolnav al Europei; Certitudini despre un viitor confuz; Dreptul muncii și inteligența artificială; Zelenski îl aseamănă pe Putin cu un Hitler modern. „Va fi învins în acelaşi mod cum a fost învins nazismul”; Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari…(Ca si POPIMEA din Romania…) Mașinile patriarhului. Limuzine și SUV-uri de lux în flota preafericitului …(Inainte de a fi si ea eliberata- ca nevinovata…)Cât a furat Udrea, de fapt?Pentru ca in jud. Vaslui tuica a devenit a doua paine…Țuica va intra pe lista medicamentelor compensate! Amintiri din epoca fesenizarii… Eșt un prost agramat? Nui nimik! Te fake Pesedeu ministru l-a Ieducație! Ultimili dezacoarde ale lu ministru l-a Ieducație care a ajuns akolo pe criteri de copetență:(Pensionat fiind…)Un coronavirus a decedat după ce a aşteptat 16 ore pe hol la Urgențe! CNCD a amendat Google pentru că a scris „Catedrala Prostirii (si manipularii )Neamului Românesc” în loc de Catedrala Făcută Pe Banii Românilor Fără Ca Aceştia Să Fi Fost De Acord Cu Asta”…
Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin; Povestea a doi soldați ucraineni care au fost castrați de ruși: „Facem asta pentru ca voi să nu puteți avea copii”; DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ; DESPRE ȘTIINȚA TIRANIEI; A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ…DESPRE ANTIHRIST, DE LA UNUL DINTRE AUTORII PREFERAȚI AI LUI PUTIN; A îmbrăcat Vladimir Putin cămașa îngerului întunecat al distrugerii? (Ca si turnatorii in sutane din Romania care si-au devorat la securitate pe contribuabili…)Omul care a maimuțărit politica: Silvio Berlusconi. Și articolul care nu va apărea niciodată în limba italiană. Necrologul unui specialist în „bunga-bunga” cu moralitatea; (Barca infractorilor isi pescuieste “”sfintii”” naufragiati) …Primarul Piedone face declaratii de dragoste PSD-ului; (Asa da-justitie!) Dosarul „Colectiv”. Fostul primar Piedone, achitat după ce a stat un an în închisoare, va fi repus în funcție; (Numai in Romania platim ca sa murim ) România rămâne țara europeană cu cele mai multe decese în urma accidentelor rutiere; (Rasplatiti cu pensii Fesenale si pentru rasplata privati-hotiei)…Când magistrații sfidează legea. Greva după anii concubinajului (SpotMedia); Pionii Kremlinului din România. Cum s-au activat aceștia în contextul invaziei militare ruse din Ucraina;Ce stă în spatele simpatiilor putiniste? 33 de ani de la Mineriada din iunie 1990 și niciun vinovat. Dosarul a fost tergiversat vreme de 27 de ani; (Putiniada-mama Mineriadei), un tratat de manipulare; GEORGE SOROS, PUTEREA DIN UMBRĂ – David Horowitz, Richard Poe; GHIDUL INCORECT POLITIC DESPRE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ȘI ECOLOGISM – Christopher C. Horner; DACĂ DUMNEZEU NU AR EXISTA ȘI ALTE ESEURI – G.K. Chesterton; „Magul de la Kremlin”, un roman care cufundă cititorul în inima puterii rusești; Un lector si fostul rector al Academiei de Poliţie, chestorul Gheorghe Popa, vizaţi penal într-un caz de plagiat; Recenzie: Putin, obsesia imperiului; Artistul plastic Ştefan Popa Popa’S, elogiat în străinătate, şicanat acasă… (Inca o lectie despre “”desteptaciunea “” stiintei fara de Dumnezeu…)Momentul în care cofondatorul OceanGate află că resturile submersibilului Titan au fost descoperite: „Îmi cer scuze, ce a fost găsit?” (Orto-Putinia da pe fata neomenia…)Ce se știe despre rebeliunea lui Prigojin? Șanse militare zero pentru mercenari, dar rușii au auzit de la un om în care au încredere că „e o minciună că Ucraina și NATO au vrut să ne atace”… (Satanisti din toata lumea-INDUMNEZEITI-VA) 3 decembrie 1931 – Începe la Gorikovo, lângă Moscova, Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România; Țară în service | Păcatele miniștrilor: influență, bani, dosare. Cum au ajuns familiile Ciolacu & Grindeanu partenere în afaceri; Vezi 10 cărți scrise de laureații Premiului Nobel pentru Literatură; „Bătrînul și Marea” de Ernest Hemingway. Recenzie; INTERVIU Anatol Șalaru: George Simion, la Cernăuți, s-a întânit cu rezidentul serviciilor rusești, asta explică de ce AUR face politică pro-rusească în România
Anul 1931 (3-4 decembrie): În URSS, la Gorikovo, lângă Moscova, s-au desfăşurat lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR – secția română a Kominternului).
Socotit ca un fel de moment de rascruce pentru comuniști, Congresul al V-lea al PCdR a avut loc în URSS pentru că în România interbelica acest partid trădător al intereselor poporului român fusese scos în afara legiila 5 aprilie 1924, fiindcă milita pentru autonomia provinciilor românești „până la despărțirea totală de statul român”, calificat drept „stat imperialist”, format din „petice”, prin „cucerirea” de teritorii străine.
Mesajul PCdR sugera că just și corect este ca România Mare să se dezmembreze și să returneze Basarabia rușilor, Transilvania maghiarilor și Dobrogea bulgarilor…
La acea dată, partidul comunist din România număra 1500 de membri, cea mare parte neromâni, iar ideologia sa fatiș antinațională, era pusa in slujba intereselor imperialismului moscovit.
Astfel, din punctul de vedere al originii etnice a membrilor PCdR: 440 erau maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucraineni, 70 ”moldoveni”, 170 diverse alte naționalități.
După cum se poate observa, românii (inclusiv moldovenii) aveau o pondere de numai 26% în structura Partidului Comunist din România, deși ei constituiau 72% din populația țării.
În hotărârile Congresului au fost menținute vechile teze sau introduse unele noi, îndreptate împotriva intereselor naționale.
Atunci s-a născut pentru prima dată teza stalinistă conform căreia „România este un stat imperialist” si ca atare, „nationalitățile conlocuitoare au dreptul la autonomie si autodeterminare „până la despărtire” (evident, trimiterile erau cu adresă directă la provinciile românești Transilvania, Basarabia, Tinutul Herței si Dobrogea).
Acest Congres al Partidului Comunist din România, a adoptat o rezoluție profund antinațională, redactată de maghiarul Béla Kun (fostul conducător al Republicii Sovietice Ungare, dizolvate de Armata Română) și semnată de Alexandru Iliescu
(foto), la data aceea secretar al CC al P.C.d.R., tatăl conducătorului revoluției anticomuniste române din decembrie 1989, Ion Iliescu :
„România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.
Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste din Europa de a crea la Nistru un avanpost contra URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaipomenite și unei exploatări semicoloniale pe cei 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși-ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții.”
Congresul a adoptat o rezoluție de 7 puncte privind problema națională a României și sarcinile P.C. din România:
Astfel, România era prezentată ca fiind un stat multinațional, care subjugă națiunile, acuzată de exploatare colonială a provinciilor și de pregătirea unui război împotriva Uniunii Sovietice.
Spre exemplu, punctul 5 stipula:
Imperialismul român, încercând să zdrobească mișcarea revoluționară printr-o sălbatică teroare albă, se silește în același timp să-și întărească baza sa în regiunile ocupate, ducând o politică activă de colonizare și românizare. […] În Basarabia, imperialismul român se silește să-și întărească poziția sa prin românizarea intensivă a moldovenilor, care au fost declarați drept „români“. Masele largi ale țărănimii moldovenești și ale micii burghezii orășenești sunt tot așa asuprite ca și populația rusă, ucraineană și evreiască. Burghezia română singură n-are câtuși de puțină încredere în acești „români“ declarați de dânsa[…].(Documente din Istoria Partidului Comunist din România, vol. III, 1929–1933, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956, p. 371–377).
De aceea, România era pregătită de o revoluție burghezo-democratică, dar care trebuia să fie condusă nu de burghezia națională, ci de proletariat în alianță cu țărănimea. Se arată că numai în alianță cu URSS, țara își putea rezolva problemele și putea deveni o națiune industrială modernă.
În cadrul Congresului, Comitetul Central este restructurat, la conducere este impus Alexander Ştefanski-Gorn, comunist de origine poloneză, care a condus P.C.d.R. în perioada 1931-1936.
În continuare împărţite între fracţiunea din interior şi cea aflată la Moscova: pe lângă veterani ca Boris Ştefanov sau Elena Filipovici, apar (sau reapar) Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, losif Chişinevschi, Vasile Luca, losif Rangheţ, Leonte Răutu sau Mihai Roller, derbedeul care a măsluit cu nerușinare Istoria Românilor, după ce comuniștii sosiți pe tancurile sovietice au acaparat puterea la București.
In ţară se afirma o noua generaţie de comuniști: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Alexandru Bârlădeanuş.a.
În perioada interbebelică, Partidului Comunist din România a fost cu o singură excepție condus numai de alogeni :
Gheorghe Cristescu, român (1921-1924); Elek Köblős, maghiar, 1924-1928; Vitali Holostenko, ucrainean, 1928-1931; Alexandru Ștefanski (Gorn), polonez, 1931-1934; Eugen Iacobovici, evreu, 1934-1936; Boris Ștefanov, bulgar, 1936-1940; Miklós Goldberger, evreu maghiar, în 1940; Ștefan Foriș (István Fóris), evreu maghiar, 1940-1944.
Foto:Statuie a lui Lenin, „antihristul”, fondatorul Uniunii Sovietice. Lenin este cel care a implementat comunismul şi teroarea ca instrument de stat în Rusia, cauzând moartea a milioane de persoane. Muzeul de Istorie Europeană de la Bruxelles. (HERWIG VERGULT / AFP / Getty Images)
Istoria comunismului
De ce comunismul şi nu alte epoci din istoria umanităţii, de ce mulţi dintre noi nu pot uita coşmarul prin care am trecut până acum douăzeci de ani?
De atunci, unii se prefac că au uitat, alţii chiar au uitat, şi destul de mulţi, aşa-zişii ”nostalgici”, îl regretă!
Cum pot fi uitate toate crimele şi teroarea, procesele şi execuţiile, închisorile şi lagărele de muncă, deportările, frigul şi foamea, toate umilinţele, cum pot fi uitate prostia, incultura, răutatea şi aroganţa torţionarilor şi activiştilor de partid?
Aceste rânduri ar putea fi şi o formă de catharsis pentru cei care vor să se lepede de mentalităţile comuniste şi încă nu reuşesc, căci molima aceasta, comunismul, este extrem de primejdioasă, chiar mortală, scrie https://epochtimes-romania.com/istoria-comunismului.
Când oare va fi creat miraculosul vaccin împotriva ei?
Măcar de n-am uita!
În acest sens, poeta Ana Blandiana, preşedinta Academiei Civice, a rostit cândva această memorabilă frază: ”Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie”.
Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.
Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii….
Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.
Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!…
Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.
Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor….
Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.
Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist…
Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.
Dzerjinski a intrat în Partidul Social-Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori…
”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.
Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului…
Cu o autoironie sinucigaşă sau din prostie fudulă, unii conaţionali, inclusiv intelectuali (?), îşi persiflează propriul popor, atribuindu-i toate metehnele din lume, printre care laşitatea şi trădarea, prima fiind deja fixată în celebra formulă ”mămăliga nu explodează”, iar a doua trimiţând deseori la întoarcerea armelor împotriva nemţilor, la 23 august 1944.
Memorialul Victimelor şi Represiunii Comunismului de la Sighet
Că ”mămăliga chiar explodează” s-a văzut de multe ori în istoria noastră, ultima dată în Decembrie 1989. Cât despre aşa-zisa ”trădare” din 1944, se spun baliverne, fiindcă, la fel ca în primul război mondial, tot aşa şi în al doilea, România avea de recuperat teritorii şi de la Răsărit şi de la Apus şi pe primul loc trebuia pus interesul naţional, mai presus de aliaţii vremelnici, care-şi aveau propriile lor interese…
La prima vedere, relaţiile dintre U.R.S.S. şi ţările ”frăţeşti”, ca şi între acestea din urmă, păreau ideale. În anii ’50, în România erau plasate peste tot lozinci pe care scria: ”Trăiască lagărul de nezdruncinat al socialismului”. În realitate, fiecare dintre ţările căzute în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice avea problemele ei, nu doar ideologice.
Astfel, Stalin smulsese teritorii din România, Polonia şi Cehoslovacia, luase ţările baltice cu totul, proclamase zona ocupată din Germania Republică Democrată şi impusese tuturor vecinilor vestici ai Rusiei comunismul, cu excepţia Finlandei, din care însă smulsese Karelia. În acest sens, Republica Populară Română avea şi ea propriile ei probleme de rezolvat…
Ce s-o fi distrat Stalin, în nebunia lui, în timpul procesului de la Nürnberg, când căpeteniile naziste învinse erau acuzate de masacre, judecate şi executate! El era în tabăra învingătorilor! Ce proces i-ar fi trebuit şi lui, la Varşovia sau la Bucureşti! Dar, pe vremea aceea, masacrul de la Katyn le fusese atribuit tot nemţilor.
Satul Katyn este situat la 20 km Vest de oraşul Smolensk din Rusia. Acolo au fost executaţi aproximativ 22.500 de cetăţeni polonezi, în primăvara anului 1940. Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi erau ofiţeri, dar şi civili, capturaţi ca prizonieri în timpul războiului polonez de apărare din 1939…
Imediat după instaurarea comunismului în Europa de Est, educaţia, cultura, arta şi ştiinţa au suferit o grea lovitură, toate fiind adaptate după sistemul sovietic. S-a ales praful de toată înflorirea culturală şi ştiinţifică a României interbelice.
Academia Română a fost distrusă prin eliminarea a 20 de membri titulari şi a 50 de membrii corespondenţi. Liceele s-au transformat în ”şcoli medii”, examenul de bacalaureat a devenit ”de maturitate”, nota maximă era 5, după sistemul sovietic…
Viitorul monstru comunist, Mao Zedong, s-a născut la 26 decembrie 1893, într-o familie de ţărani chinezi. Devenind învăţător, a îmbrăţişat de tânăr ideile marxist-leniniste. Între anii 1927-1937 şi 1945-1949, a condus forţele comuniste în lupta dusă împotriva forţelor naţionaliste, străbătând întreaga Chină pentru a-şi recruta armata, acţiune numită ulterior de ideologia oficială ”Marşul cel Lung”.
În acel răstimp, Mao s-a debarasat de tovarăşii din Partidul Comunist Chinez şi Armata Roşie pe care îi suspecta că îi ameninţă poziţia de lider, acuzându-i de oportunism şi că sunt chiaburi; a pornit o serie de suspendări sistematice printre aceştia, aplicându-le şi înfiorătoare torturi…
Cercetătorii încă nu au explicat convingător cum a reuşit comunismul să molipsească atâţia indivizi, dintre care unii au ajuns la conducerea ţărilor lor, toţi cu apucături de călăi. Cert e că pe nicăieri nu a fost vreun ”comunism cu faţă umană”, această nebunie lăsând în urmă milioane şi milioane de morţi, deţinuţi cu viaţa sfărâmată, ură, corupţie şi sărăcie.
A doua ţară după Uniunea Sovietică peste care s-a abătut ”molima roşie” a fost Republica Populară Mongolă, proclamată astfel în anul 1924. Chiar din acel an, comuniştii ajunşi la putere s-au aliat fără rezerve cu URSS şi, adoptând pe dată metodele lui Stalin, au trecut la înlăturarea şi execuţia sumară a oamenilor politici care nu erau convinşi că alianţa cu marele vecin de la Nord este cea mai potrivită pentru ţara lor…
Cu simţul de observaţie pe care l-a avut întotdeauna, folclorul nostru a surprins exact ce s-a întâmplat în România după evenimentele din Decembrie 1989:
„Comunismu’ n-o muritu,
Doar o ţâr’ s-o hodinitu”.
Ceea ce este foarte adevărat, căci, după cum se ştie, eşalonul doi al activiştilor de partid a preluat puterea în România, precum şi în alte ţări ex-comuniste.
Totuşi, privind retrospectiv, cine s-ar fi aşteptat, la începutul anilor ’80, că, măcar oficial, comunismul se va prăbuşi în Europa de Est, cine ar fi crezut că se va spulbera Uniunea Sovietică?…
Stalin și Lavrenti Beria, au elaborat Directivele NKVD pentru Europa de Est.
Distrugerea societății din țările ocupate a urmat modelul aplicat în URSS și a fost atât de temeinică, încăt foarte multe dintre „măsurile” implementate acum 70 de ani se regăsesc și acum în caracteristicile acestor state, constată https://colectionaruldeistorie.ro/manual-cum-se-destructureaza-un-stat.
Simpla lectură a celor 45 de puncte reprezintă un șoc în sine. Documentul s-a găsit mai întâi în Polonia, apoi în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria – în mod oarecum ciudat, nu și în arhivele Securității din România, deși prevederile lui s-au aplicat, fără îndoială, și aici. Este datat 2 iunie 1947, are ștampila “strict secret”, a fost emis la Moscova de NKVD și reprezintă instrucțiunile după care s-au destructurat sistematic societățile țărilor ocupate în Europa de Est.
În primul rând, descoperim că absolut nimic din neajunsurile actuale ale societăților ex-comuniste, atât de asemănătoare între ele, nu a fost întâmplător.
Dezorganizarea societății, blocarea economiei, compromiterea tuturor reperelor morale și a valorilor tradiționale au fost programate și prevăzute meticulos.
De la promovarea incompetenților în funcții cheie până la perturbarea orarului pentru transportul în comun,
de la compromiterea oamenilor de valoare care refuză să devină agenți ai serviciilor secrete până la salariile de mizerie pentru funcționari,
de la eliminarea profesorilor buni până la subminarea micilor întreprinzători,
de la ruinarea țăranilor până la birocratizarea excesivă,
de la campaniile de denigrare a Bisericii până la lichidarea politicienilor din opoziție,
de la falsificarea istoriei până la înscenarea unor procese pentru delicte de drept comun liderilor incomozi,
de la ineficientizarea activității până la criza artificială în aprovizionarea cu alimente – totul a fost programat meticulos, scris și executat în baza unui manual.
Fiecare directivă are scopul ei, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Toate împreună urmăresc un singur scop: îngreunarea vieții oamenilor și preluarea controlului total asupra lor.
Textul este realmente un tratat cutremurător despre cum se subjugă o țară și un popor prin nimicirea nucleului de valori morale și umane care-l reprezință și îi dau consistență. Citindu-l, ne dăm seama că bunicii și străbunicii noștri n-au avut, de fapt, nicio șansă sub această pânză de păianjen aruncată peste ei.
Așa cum puteți vedea mai jos, directiva NKVD abordează toate domeniile importante. Fiecare rând, fiecare cuvânt are sensul și scopul lui.
Administrația, armata, educația, justiția, sănătatea, producția din fabrici, comerțul, agricultura, activitatea politică, sindicatele, transporturile, sistemul de canalizare, rezervele de apă ale orașelor – toate sunt piesele unui puzzle gigantic. Nicăieri nu se regăsește preocuparea spre a organiza viața astfel încât să le fie mai bine oamenilor. Din contră, unicul scop este acela de a îngreuna traiul populației, de a-l face mai nesigur, mai frustrant, mai ușor de controlat.
În administrație, criteriile de promovare erau apartenența la serviciile secrete, incompetența, lipsa de inițiativă – pentru ca instituțiile să devină ineficiente și să intre sub controlul ocult al Securității.
Funcționarii, medicii, judecătorii erau prost plătiți pentru a fi demotivați, coruptibili și dependenți de autorități.
La facultate erau favorizați inculții și impostorii vânători de diplome, și nu cei cu adevărat interesați să învețe – se realiza astfel distrugerea ierarhiei firești a valorilor, scăderea nivelului de competență al elitelor și bulversarea întregii societăți.
S-a urmărit eliminarea sistematică a tuturor reperelor valorice și morale: profesorii buni au fost eliminați din școli și înlocuiți cu cadre slab pregătite; oamenii de valoare compromiși; cei cu potențialul de a deveni lideri reperați și eliminați din timp, înainte să devină populari; organizațiile necontrolate de serviciile secrete – acuzate de extremism etc.
Activitatea în fabrici și uzine era deliberat ineficientă, iar orice îmbunătățire a producției era blocată. Invențiile menite să reducă volumul de muncă și consumul de materii prime nu erau puse în practică. Se avea grijă ca discuțiile și ședințele să fie întotdeauna inutile și să nu ajungă la nicio concluzie concretă.
Traiul de zi cu zi al oamenilor trebuia să fie cât mai nesigur și se ajungea la indicații de finețe care afectau psihicul întregii populații: se creau deliberat sincope în aprovizionarea cu alimente, iar transporturile nu trebuiau să fie punctuale. Poporul trăia astfel cu grija zilei de mâine. Un om obișnuit nu știa niciodată dacă mâine apucă o bucată de pâine, când vine autobuzul sau când ajunge cu trenul la destinație.
La punctul 24 al Directivelor se prevedea explicit ca transporturile să fie perturbate și nepunctuale. Oamenii nu știau niciodată când vine următorul tramvai și dacă vor avea loc în el. Scene precum cea de sus erau obișnuite în România comunistă. Punctul 24 al directivei s-a aplicat cu strictețe, în regimul comunist, de la emiterea ordinului și până la căderea regimului
Exemplele pot continua multă vreme.
Relativ la acest document, istoricul Marius Oprea scria într-un editorial apărut pe mediafax.ro, în 23 iunie 2020: „Destinate liderilor comuniști și elaborate de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice și cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strâns legat de sovietizarea țărilor intrate în sfera de influență a Moscovei după cel de-Al Doilea Război Mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste țări la distrugerea elitelor tradiționale, la dizolvarea valorilor naționale și destructurarea vieții economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin“.
România și Ungaria sunt singurele țări din Estul Europei unde aceste Directive emise de NKVD n-au fost încă scoase din arhivele serviciilor secrete comuniste
Citiți mai jos Directivele găsite prima oară în arhivele lui Boleslaw Bierut, agent NKVD și președinte al Poloniei după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică. Actul poartă mențiunea “strict secret”, indicativul K-AA/CC113, indicatia NK/003/47, data 2 iunie 1947 și a fost redactat la Moscova de Lavrenti Beria, șeful NKVD (precursorul KGB).
Ulterior, actul a fost găsit și în arhivele altor servicii secrete din fostul lagăr comunist. Nu și în România, unde Securitatea a ars după Revoluție camioane de documente secrete la Berevoiești, iar lupta pentru desecretizarea tuturor arhivelor se mai dă încă și astăzi.
Documentul a fost reprodus de Liviu Vălenaș în volumul “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, 2006, pag. 467-472, dar poate fi găsit și în „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură„, Editia a II-a, Sectiunea a II-a, Pitesti, 4-6 octombrie 2002, Fundația Culturală Memoria, filiala Argeș, Pitești, 2003; pag. 18-29.
1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informațiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speță cu predarea lor ofițerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.
2. Se va umări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de niciun fel. Este inadmisibil ca ofițerii noștri să viziteze autohtoni la locuințele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldați să stabilească relații cu femei din rândul băștinașelor. Nu se admite stabilirea de relații între soldații noștri şi populația civilă, respectiv soldații autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații. În acest scop, trebuie folosite elementele opoziției militare.
4. La acțiunile militare vor lua parte acei soldați care au stat pe teritoriul ţării noastre (n.r. – Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (n.r. – Armata poloneză care lupta de partea Uniunii Sovietice). Se va ajunge la distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizații locale în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni desemnați de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează și se urmărește ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în față. Deputații nu pot convoca în niciun caz ședințe între intreprinderi. Dacă nu există altă soluție și o asemenea ședință trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepțiilor și avansarea revendicărilor. Inițiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârșire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi și doar cei vizați de serviciile noastre secrete.
8. Se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate. Acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv organele de securitate și din industria minelor) să aibă retribuții mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera Sănătăţii, Justiției, Culturii, respectiv la cei care dețin funcții de conducere (n.r. – documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: „mai puțin cadrele de conducere alese pe baza loialității față de regimul socialist“).
10. În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu strictețe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea și sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească „comerț“. Trebuie neapărat menționat faptul că e vorba de „schimburi de mărfuri“.
12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietății asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosință, dar niciodată pe aceea de proprietate a deținătorului.
13. Politica față de mica gospodărie țărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie redusă împărțirea mijloacelor de producție repartizate lor, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici așa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.
Activitatea în agricultură trebuia dirijată în așa fel încât oamenii să nu-și poată lucra eficient pământul și să fie împinși să și-l dea la Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri). Autoritățile erau instruite să nu le elibereze oamenilor acte de proprietate
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.
15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii și instituții, însă niciuna dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepție cazurile ce vizează industria minelor).
16. Sindicatele din uzină nu pot exercita nicio influență asupra activității din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor și atât.
17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conduceriipolitice.
18. Trebuie organizat ca să fie avansați numai acei conducători care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.
19. În legătură cu activitatea băștinașilor care sunt purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiții, ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul inițial.
20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredința poziții de răspundere în locuri unde deja sunt plasați oarmenii serviciului special.
21. În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea muniției va fi controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.
22. Trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.
23. Trebuie acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie înregistrată cu consecvență la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiții care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicațiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenții care ar asigura cresterea producției de produse finite și, în paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută Vest, pe motiv că e prea costisitoare în țară.Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publică. Toate datele și documentele privitoare la valoarea și descrierea amănunțită a invenției vor intra în posesia noastră.
24. Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puțin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).
25. În uzine trebuie inițiate diferite ședinte și conferințe profesionale, trebuie notate propunerile, observațiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.
26. Trebuie popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care critică trecutul și problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuție.
17. Luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratura națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională.
28. Trebuie acordată o mare atenție ca nu cumva în orașe să existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalizările vechi neracordate și fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.
30. În orașele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuințe spații excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
31. Intreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri să fie mai mare decât prețul produselor similare ale intreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.
33. Trebuie avută o mare grijă de toate proiectele de fabricație în industria minieră, respectiv în intreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieței interne.
Criza de alimente și perturbarea transporturilor, astfel încât oamenii să nu aibă siguranța zilei de mâine, au fost instrumente foarte puternice pentru a supune populația. Directivele NKVD le-au prevăzut explicit. Regimul comunist le-a aplicat, cu o mică pauză în anii ’60-’70, pe toată perioada existenței sale
34. Trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare.
35. Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate.Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină și greaca veche, a filozofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie inițiată organizarea unor acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băștinașilor împotriva cotropitorilor (exclusiv rușii, îndeosebi nemții) și care să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă apariția unor opere despre acei băștinași care înainte de revoluție și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit la noi (n.r. – în Uniunea Sovietică) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.
38. Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și culturii noastre și îndoiala față de înțelesul contractelor încheiate cu noi.În munca de propagandă trebuie implicați și băștinașii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizații.
39. Se va da o atenție deosebită construcției și reconstrucției drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile.
Directiva NKVD prevedea ca toți politicienii din opoziție să fie închiși. Pentru aceasta, se recomanda evitarea proceselor politice și inventarea unor acuzații care să vizeze diverse fapte, inclusiv infracțiuni de drept comun. Iuliu Maniu a fost condamnat, în România, pentru trădare.
40. Trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanți care se bucură de stima populației băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromiși prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor, trebuie lichidați prin așa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preț reabilitarea celor condamnați în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o greșeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar grațiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecății greșite nu vor fi convocați.
42. Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților. În cazuri drastice se recheamă din funcție, fiind numiți în poziții similare sau superioare. La sfârșit, trebuie puși în funcții de conducere și ținuți în evidență drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acțiune ce atrage atenția maselor populare.
44. Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificați.
45. Trebuie ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă“.
Țară în service | Păcatele miniștrilor: influență, bani, dosare. Cum au ajuns familiile Ciolacu & Grindeanu partenere în afaceri
Cum au ajuns miniștrii de azi la vârful statului? Europa Liberă le-a analizat trecutul și a aflat cum au făcut bani, cum au crescut în ierarhia partidului, când au trădat, când au fost umili sau cu ce personaje au legat prietenii.
Marcel Ciolacu, noul premier al României, alături de o parte din miniștrii din cabinetul său. Guvernul condus de liderul social-democrat are 18 ministere, ocupate egal de PSD și PNL.
De numele noilor guvernanți se leagă scandaluri trecute sau actuale, condamnări sau cercetări penale, averi strânse din salarii de bugetari sau din afaceri private suspecte. În cazul unora, chiar umbre din trecut, din vremea Securității.
Noul guvern are cu două ministere mai puțin, mai multe femei, niciun membru UDMR, și controverse cât cuprinde. 13 dintre actualii miniștri au mai trecut printr-un executiv. Nouă chiar prin fostul guvern. Doar ieșirea UDMR de la guvernare a făcut, probabil, loc unor noi figuri în actualul executiv.
Partenerii de viață a zece dintre miniștrii noului guvern sunt angajați tot la stat.
Teoretic, există doar un singur tehnocrat, care nu este membru de partid, Ligia Deca, ministrul Educației, cunoscută ca fiind o apropiată a președintelui Klaus Iohannis. Toți ceilalți miniștri sunt politicieni cu influență în partidele din care provin sau se bucură de susținerea unor persoane importante.
Europa Liberă a analizat viața și cariera tuturor celor care, de pe 15 iunie, conduc România. Șase dintre ei ne-au atras atenția în mod special, prin controversele care se leagă de numele lor.
Despre traseul politic și controversele din cariera noului prim-ministru, puteți citi aici.
Vâslaș pentru Liviu Dragnea și coleg de vânătoare cu Omar Hayssam. Cariera și controversele legate de premierul desemnat Marcel Ciolacu
Marian Neacșu (vicepremier), singurul membru al executivului care a avut o condamnare penală
De profesie economist, Marian Neacșu a profesat, până în 1989, la IAS Slobozia. În 1990 a ajuns director la SC Morărit și Panificație Slobozia, apoi la SC Morăritul SA, unde a lucrat până în 2004. S-a mutat apoi director la Europro Invest SRL și, în paralel, la propria firmă, SC Extrella Impex SRL. După 2008 se va dedica politicii, pe care o începuse la Partidul Agrar încă 1991. S-a mutat la PDSR în 1998, devenit apoi PSD.
Marian Neacșu, pe vremea când stătea de-a dreapta lui Liviu Dragnea, fostul șef al PSD. În dreapta, un alt social-democrat cu vechime în partid, Valeriu Zgonea.
În CV-ul său oficial apar două cursuri de pregătire în nutriția animalelor, în 2002 și 2003, organizate de două firme private. În 2013 a absolvit cursul de master în „Studii de Securitate și Apărare” la Universtatea Creștină „Dimitrie Cantemir”.
Revenind la cariera sa politică, Marian Neacșu a câștigat, în 2008, primul mandat de deputat și a rămas în Parlament până în 2016.
A renunțat la o nouă candidatură după ce, în februarie 2016, a fost condamnat definitiv la șase luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese.
Ancheta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție începuse în 2013, după o sesizare a ANI. Potrivit procurorilor, Marian Neacșu, în calitate de deputat, „a formulat cererea de angajare a fiicei sale, Cristina Monica Neacșu, în cadrul biroului său parlamentar și apoi a avizat contractul de muncă pe perioadă determinată (iulie 2009 – decembrie 2012) în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru aceasta”.
„În primul rând, să înţeleg că dacă domnul Neacşu a avut fiica angajată patru luni nu este specialist şi este doar un penal. Domnul Neacşu cu adevărat nu a fost atât de norocos ca alţii să nu… este reabilitat juridic, cazierul domnului Neacşu este curat”, a explicat Marcel Ciolacu reabilitarea politică a lui Marian Neacșu, în decembrie 2021.
Într-un interviu la Alpeh News, Liviu Dragnea a spus că celebra Ordonanță 13, cea care a scos în stradă sute de mii de români în 2017, a fost ideea lui Marian Neacșu și a lui Marcel Ciolacu. Relația dintre Neacșu și Liviu Dragnea a fost una strânsă până în 2018.
Considerat până atunci mâna dreaptă a liderului PSD, Neacșu a fost acuzat de colaborare cu opoziția și exclus din partid în noiembrie 2018. După excludere, Neacșu a comparat, într-o postare pe Facebook, PSD cu fostul PCR.
S-a refugiat la partidul lui Victor Ponta, Pro România. Un an mai târziu, în 2019, a ajuns în conducerea ANRE, instituția care reglementează piața energiei, cu votul PSD. Acolo avea să câștige sume amețitoare: doar în 2021, a declarat un venit de 523.734 de lei.
Din 2021 este secretar general al Guvernului.
Marian Neacșu are un apartament în Slobozia și o casă de vacanță de 240 de metri pătrați în judetul Tulcea, deținută în coproprietate cu Purice Vespasian.
Vicepremierul însuși este acționar în trei firme: Estrella Impex SRL, Pui Carne Slobozia SA și Delta Travel, coacționar cu Vespasian Purice. Delta Travel administrează o pensiune în Deltă.
În declarația sa de avere din 2022, Marian Neacșu declară că a investit în aceste firme aproape un milion de lei.
Într-una din firme a rămas asociat cu fosta soție, Radu Nicoleta, care apare șiîn conducerea POOL-ul de Asigurare Impotriva Dezastrelor Naturale SA, societate de asigurare-reasigurare, cu capital privat, formată prin asocierea societăților de asigurare pentru încheierea de asigurări obligatorii de locuință.
Și fratele său, Mihai Neacșu, a ajuns într-o funcție bine plătită de la stat. În 2022, a fost numit în conducerea Autorității Aeronautice Civile Române, cu un mandat de patru ani, semnat de ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu. Jurnaliștii de la G4media.ro scriau la acea vreme că, de fapt, Mihai Neacșu este expert în cereale.
„Da, este fratele meu! Nu am absolut nicio legătură cu numirea lui niciunde și nu cunosc amănunte, suntem asociați formal în acea societate de care se ocupă exclusiv! Nu păstrăm o legătură strânsă și ne vedem fiecare de viața lui!”, a transmis Marian Neacșu jurnaliștilor de la Libertatea.
Marian Neacșu, în 2013, în vremea în care alți lideri ai PSD, precum Valeriu Zgonea (centru) sau Viorel Hrebenciuc aveau un cuvânt mai greu de spus în partid.
Sorin Grindeanu – ministrul Transporturilor, primul premier demis de propriul partid prin moțiune de cenzură
Sorin Grindeanu este cel care a „reușit” să scoată România în stradă, în 2017, după ce a adoptat celebra Ordonanță 13, care prevedea amnistierea unor fapte penale. Tot el este cel care, la nici trei luni după ce mergea la pescuit cu Liviu Dragnea, șeful PSD de la acea vreme, avea să fie dat jos din fruntea guvernului printr-o moțiune de cenzură a propriului partid. Era o premieră în politica românească.
Absolvent de matematică-informatică la Universitatea din Timișoara, Grindeanu și-a continuat studiile la Universitatea de Vest cu un curs postuniversitar și la Universitatea din Bologna/Italia, cu o perfecționare în domeniul statisticii sociale.
A intrat în politică la Timișoara, la PSD, unde a fost viceprimar. În 2012 a ajuns deputat, funcție pe care o deține și astăzi. În trecut, a mai fost ministru al Comunicațiilor și Societății Informaționale, în guvernul condus de Victor Ponta. Între ianuarie și iunie 2017 a fost prim-ministru, iar din noiembrie 2021 e ministru al Transporturilor.
Sorin Grindeanu a fost numite premier de o coaliție politică din care făcea parte, în 2017, PD și ALDE. În imagine, în fața lui Grindeanu, apare Liviu Dragnea, fostul șef PSD și Călin Popescu Tăriceanu, fostul lider ALDE.
Și Sorin Grindeanu s-a aflat în mijlocul unei controverse academice. Soțul lui Clotilde Armand – primărița de la Sectorul 1 – matematicianul Sergiu Moroianu i-a cerut în 2017 să prezinte o carte la care era coautor împreună cu tatăl său, trecută în CV-ul său și care părea de negăsit în biblioteci.
Demersul său a fost preluat în 2021 de 40 de matematicieni din țară, care i-au solicitat lui Sorin Grindeanu, într-o scrisoare deschisă, să trimită la Biblioteca Națională, conform legii, șapte exemplare din cartea scrisă împreună cu tatăl său.
„Atât timp cât cartea «Integrala Lebesgue-Radon în raport cu o măsură complexă» de Nicolae Grindeanu și Sorin Grindeanu, Editura Ionescu (2002) nu poate fi consultată într-o bibliotecă publică, aceste motive de îndoială legate de existența ei produc un rău mult mai mare decât binele adus de contribuția unui om la actul de guvernare”, se menționa în scrisoarea deschisă.
Sorin Grindeanu a răspuns solicitărilor prezentând un exemplar al cărții la un post de televiziune și pe pagina sa de Facebook. Tot în acea perioadă și-a șters însă din CV toate publicațiile la care se declara autor.
Roxana Mihaela Grindeanu, soția ministrului Transporturilor, Mihai Cristian Ciolacu, nepotul președintelui PSD și Mirela Alina Cionca, soția omului de afaceri și membru PSD, Adrian Cionca, fac afaceri împreună.
Vâslaș pentru Liviu Dragnea și coleg de vânătoare cu Omar Hayssam. Cariera și controversele legate de premierul desemnat Marcel Ciolacu
Cei patru au înființat, în 2021, firma Comuncas SRL, cu domeniul de activitate declarat de lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale si nerezidențiale. Firma nu a depus, încă, bilanțul la Ministerul de Finanțe. Mihai Cristian Ciolacu este cel care apare în declarația de avere a noului prim-ministru ca fiind beneficiarul unui împrumut de aproape 500.000 de lei.
Mihaela Grindeanu este asociată, într-o altă firmă, Duofarm, cu Tiana Petria Taropa, soția directorului executiv al aeroportului din Timișoara, un vechi prieten al lui Sorin Grindeanu. Tiana Petria Taropa a depus, în 2022, declarație de avere din poziția de consilier parlamentar.
Mult mai spectaculoasă este însă cariera soțului, Lucian Dorel Toropa, prietenul lui Sorin Grindeanu. În 2012 a fost ales consilier municipal la Timișoara, din partea PSD. În același an a fost numit director de marketing la Aeroportul din Timișoara, unde a rămas până astăzi, în diverse alte funcții de conducere.
Sorin Grindeanu a participat la ceremonia semnării pentru o finanțare acordată Aeroportului Timișoara în 2022. Apare alături de cei doi manageri.
În anul în care Grindeanu a ajuns prim-ministru, Taropa a intrat în consiliile de administrație de la CFR Marfă și Administrația Căilor Navigabile Constanța.
În 2022, în mandatul de la Transporturi al lui Grindeanu, pe lângă declarația de avere depusă din poziția de director executiv al Aeroportului „Traian Vuia” Timișoara, Lucian Taropa a depus și o declarație ca membru al consiliului de administrație al Autorității Aeronautice Române.
Legătura dintre Sorin Grindeanu și Marcel Ciolacu e una puternică. Cei doi politicieni sunt un tandem care se sprijină reciproc. Întrebat de ziariști cum va negocia Tranporturile la rotativă, Marcel Ciolacu a declarat că „voi insista să îl păstrez pe Sorin Grindeanu”! Dorința sa a fost îndeplinită de partenerii de la guvernare.
La rândul său, Sorin Grindeanu consideră că Marcel Ciolacu merită să fie candidatul PSD la prezidențiale, lucru pe care l-a spus public într-o emisiune la Digi24.
Marcel Ciolacu și prietenul său Sorin Grideanu, în 2021, în Vama Veche.
„Fiind și președinte PSD, dacă e dublat acest lucru de un mandat bun de prim-ministru, în mod clar se califică”, a declarat Grindeanu.
Sorin Grindeanu nu a răspuns unei solicitări a Europei Libere prin care l-am întrebat despre apropierea în afaceri a familiei sale de cea a premierului Marcel Ciolacu.
Gabriela Firea, ministrul Familiei – „Albinutza” cu mari ambiții politice.
Gabriela Pandele Firea, fostă jurnalistă la trustul lui Dan Voiculescu, a intrat direct în politica mare, în 2012. Anunțul afilierii sale politice a fost făcut de Robert Negoiță, pe atunci președintele PSD Ilfov, devenit mai apoi adversar.
Este absolventă de Litere și în 2014 a trecut pe la Colegiul Național de Apărare, unde a urmat un curs postuniversitar de „securitate şi bună guvernare”.
Decizia de înscriere în PSD a venit la zece zile după ce Firea anunțase că pleacă din Trustul Intact pentru că primise o ofertă „inadecvată”. Florentin Pandele – actualul soț, contextualiza atunci plecarea Gabrielei Firea de la Antene într-o postare pe Facebook.
„Aici, în fotografie, Albinutza semna veselă în Registrul de cununii. Nu știa, pe atunci, că prin acea semnatură spunea nu doar «bun venit» noii vieți alături de mine ci și «adio» carierei sale frumoase în trustul Intact, care i-a fost, timp de 12 ani, nu doar un loc de muncă, ci și casă, și familie”, scria primarul comunei ilfovene Voluntari.
Florentin Pandele a explicat, într-o postare pe Facebook, care e adevăratul motiv al plecării Gabrielei Firea din Trustul Intact.
După ce la alegerile parlamentare din 2012 soția sa a câștigat un mandat de senator, Florentin Pandele nu i-a mai spus „Albinutza”, cel puțin nu în postările de pe Facebook.
În 24 februarie 2013, Firea a fost aleasă președintă a organizației județene Ilfov a PSD, iar în aprilie 2013 vicepreședintă a partidului la nivel național, fiind propusă de Organizația Femeilor Social-Democrate.
În 2014 a fost desemnată purtător de cuvânt al partidului, iar la alegerile prezidențiale din acel an a fost reprezentantul pe comunicare al candidatului PSD Victor Ponta. În octombrie 2014, l-a atacat pe contracandidatul Klaus Iohannis, pe motiv că nu are copii, deci nu e un om complet.
„A fi un bun familist înseamnă nu doar a fi căsătorit, ci și a avea copii… Nu ești un om complet fără să cresti un copil”, spunea Gabriela Firea, citată de Agerpres.
Adevărata sa intrare între vedetele politicii a fost în 2016, când a urcat în fotoliul de edil al Capitalei, câștigând alegerile în fața lui Nicușor Dan și a lui Sorin Oprescu, actualul și fostul edil-general al Bucureștiului.
La instalarea sa în Primăria Capitalei avea în mână toate cărțile ca mandatul său să fie unul de mare succes. Toate primăriile de sector erau conduse de PSD, iar la guvernare era același partid, condus în acel moment de Liviu Dragnea, cu care Firea avea o relație specială.
De cei patru ani petrecuți în fruntea Capitalei se leagă însă multe controverse și probleme lăsate moștenire.
În primul rând înființarea, în 2017, a peste 20 de companii municipale, un adevărat holding, după un model brevetat de soțul ei, Florentin Pandele, edil de Voluntari. Măsura a dublat practic multe dintre direcțiile deja existente în Primăria București. În noiembrie 2018, Curtea de Apel a decis definitiv desființarea acestora. Ele însă funcționează, în continuare, prin decizia Consiliului General.
În ultimul an de mandat al Gabrielei Firea, în companiile municipale lucrau peste 19.000 de oameni și erau conduse de apropiați ai săi sau ai partidului. În aprilie 2020, cele 20 de companii municipale aveau datorii sau credite de peste 560 milioane lei către furnizori, ANAF și bugetul asigurărilor sociale, conform unei analize Hotnews.
Cu două luni înainte de alegerile din 2020, Gabriela Firea anunța că începe construcția Spitalului Metropolitan. A doua zi pe șantier nu mai era nimeni.
Cumpărarea Parcului Verdi de municipalitate, în 2018, este o altă controversă legată de Gabriela Firea. Primăria București a plătit 50 de milioane de euro pentru 5,6 hectare de teren, un preț considerat de zece ori mai mare decât prețul real, după cum a declarat, la acel moment, Nicușor Dan, actualul edil al Capitalei.
Iniţial, terenul fusese expertizat și se stabilise un preț de 26,4 milioane de euro, dar o lege aprobată cu puțin timp înaintea tranzacției ar fi dus la dublarea sumei. Principalii beneficiari ai tranzactiei au fost milionarul Dragoș Săvulescu, fost acționar la clubul de fotbal Dinamo Bucuresti, Speranța Budeanu, mama milionarului Radu Budeanu și afaceristul iranian Manochehr Saadati- Sohi.
În cei patru ani de mandat, Gabriela Firea a direcționat către Patriarhia Română, pentru construcția Catedralei Mântuirii Neamului, 71,5 de milioane de lei. Este de departe cea mai mare alocare bugetară de la o administrație locală între 2016-2020.
Tot Gabriela Firea a fost cea care a inventat peste zece tipuri de vouchere și stimulente financiare pentru bucureșteni. De la testări gratuite Covid-19 și până la tichete pentru achiziționarea de mașini sau biciclete, toate au avut ca motivație transmiterea unui mesaj simplu: că administrația Bucureștiului „este de partea cetățenilor”.
Jurnaliștii de la Buletin de București au calculat și cât s-a cheltuit pe aceste stimulente din bugetul Capitalei: 74.8 milioane de euro.
În 2017, Firea a încercat să pună capăt manifestațiilor antiguvernamentale, declanșate la începutul acelui an de celebra Ordonanță 13, prin organizarea unui Târg de Crăciun în Piața Victoriei. Au urmat câteva zile de confruntări între protestatari și lucrătorii primăriei care încercau să monteze o scenă. Până la urmă, Gabriela Firea a renunțat la ideea târgului în Piața Victoriei.
La finalul mandatului său, Primăria Capitalei avea poprire pe conturi, datorii curente de trei miliarde de lei și 6.000 de litigii, conform datelor prezentate de Nicușor Dan, în primele sale zile în fotoliu de edil.
Gabriela Firea nega acuzațiile: „Primăria Capitalei a primit mai mulți bani în timpul administrației Nicușor Dan decât în timpul mandatului meu de primar general, cu aproape 1 miliard de lei în plus anual”, declara, în aprilie 2023, Gabriela Firea.
După ce a pierdut alegerile pentru Primăria Capitalei, în septembrie 2020, Gabriela Firea a primit un loc eligibil pe listele de parlamentari ale PSD. Așa a ajuns senator. Din noiembrie 2021 este ministru al Familiei, un minister inventat de coaliția PSD-PNL-UDMR.
Gabriela Firea are un nou susținător în PSD, pe Marcel Ciolacu.
Niciodată nu a renunțat, însă, la ideea de a reveni la Primăria Capitalei, după 2024. Ba chiar Marcel Ciolacu a confirmat că ea este opțiunea PSD pentru viitorul candidat. Până atunci, însă, Gabriela Firea rămâne cu ministerul ei și în viitorul Executiv.
Florin Barbu – ministrul Agriculturii. „Busi”, omul lui Vâlcov, Paul Stănescu și Marius Oprescu
Economist, cu studii la Universitatea din Craiova și un doctorat în Economie obținut la aceeași universitate, Florin Barbu a lucrat toată viața la stat, după cum a scris în CV-ul oficial de pe pagina Camerei Deputaților.
Barbu a plecat din funcția de inspector în Primăria Slatina și a ajuns până la conducerea Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, în doar nouă ani.
A fost un apropiat al lui Darius Vâlcov, fost ministrul de Finanțe, în prezent dat în urmărire generală după o condamnare pentru corupție. Vâlcov, fost primar la Slatina, este cel care l-a trecut rapid prin funcții până a ajuns directorul economic al Primăriei Slatina. Și tot cu sprijinul lui Vâlcov, care în 2014 ajunsese ministru de Finanțe, Barbu a ajuns directorul Agenției Naționale de Îmbunătățiri Funciare, funcție în care avea să rămână timp de șase ani.
După ieșirea lui Vâlcov de pe scena politică, din cauza dosarelor de corupție, Florin Barbu și-a găsit alți susținători, oameni puternici în PSD – senatorul Paul Stănescu și președintele Consiliului Județean Olt, Marius Oprescu.
Paul Stanescu și Marius Oprescu, cei doi membrii „cu greutate” ai filialei Olt a PSD.
De această perioadă a directoratului la ANIF se leagă cele mai mari controverse în privința lui Florin Barbu. Presa a scris, în nenumărate rânduri, de firmele favorizate la licitații pentru reabilitarea sau construirea unor sisteme de irigații.
Conform informaţiilor apărute în mass-media, Florin Barbu ar fi încredinţat contracte de zeci de milioane euro către firmele de casă ale PSD Olt, SC Condor Păduraru SRL şi SC Wagramer Termo 2000 SRL. Cei mai mulți bani au ajuns la firma Wagramer Termo 2000, aproape 160 de milioane de lei.
Florin Barbu nu a răspuns unei solicitări a Europei Libere de a comenta această acuzație.
Unul dintre proiectele cu probleme gestionate de ANIF pe vremea când Barbu era şef al instituţiei publice este „Reabilitare amenajări de irigaţii Bucşani-Cioroiu, aducţiune alimentată prin priza Arceşti, judeţul Olt”, conform site-ului agrimanet.ro.
Lucrările, în valoare de peste 21 milioane de lei, au fost executate de compania Condor Păduraru SRL din Slatina. Deşi prin procesul-verbal de recepţie nr. 1678/17.10.2019 lucrările au fost declarate finalizate, niciun fermier nu a beneficiat până în prezent de apă pentru a-şi iriga culturile agricole.
În 2020, în timpul unei audieri în Parlament, premierul Ludovic Orban a adus în discuție investițiile făcute de ANIF în sisteme de irigații care nu funcționează.
„Vreți să vorbim de 500 de milioane dați de ANIF la Bădălău (n.r., Nicolae Bădălău, fost lider PSD) și prietenii, iar pe acolo nu curge un litru de apă”, declaraLudovic Orban, de la tribuna Parlamentului.
După plecarea de la ANIF, Florin Barbu a fost director, pentru o scurtă perioadă, la Asociaţia de Dezvoltare Intercomunitară OLT- ECO. Din decembrie 2020 este deputat.
Florin Barbu se uita cu admirație la predecesorul său, Petre Daea, în 2022, la Ziua Recoltei de la Slatina.
Dacă e să ne luăm după declarația de avere, Florin Barbu nu este un om bogat. Are un apartament de 87 de metri pătrați, o mașină fabricată în 2005 și credite la bănci. Soția sa este tot bugetară, angajată la Compania de Apă Olt, cu un venit anual de 76.000 de lei.
Presa spune însă altceva. În 2019, tabloidul Cancana publicat o fotografie cu Florin Barbu în care apărea purtând un ceas Hublot, evaluat la 15.000 de euro, și care nu apărea în declarația sa de avere. De asemenea, într-un reportaj video făcut de o publicație locală, Florin Barbu e acuzat că a trecut toată averea, mai multe terenuri și vile pe numele părinților, pensionari.
Florin Barbu a venit la un interviu dat la Agerpres, în 2019, cu un ceas de 15.000 de euro.
Mai trebuie menționat că, în declarația de avere depusă în 2022, Florin Barbu a declarat că a câștigat „la un joc”, 14.000 de lei.
Gruparea PSD din Olt a mai încercat o dată să-l impună la Agricultură, în 2021, dar jocul de influențe a fost câștigat atunci de Petre Daea.
Cătălin Predoiu – ministrul de Interne, de cinci ori ministru
Avocat, doctor în Drept, Cătălin Predoiu este ministrul cu cea mai mare experiență la guvernare din actualul executiv. Doar portofoliul la care a fost numit e o noutate. A fost ministru al Justiției între 2008 – 2012, 2019 – 2020, noiembrie 2021 – iunie 2023, prim-ministru interimar în 2012 și ministru interimar al Afacerilor Externe în 2009.
Cătălin Predoiu a fost desemnat prim-ministru interimar în 2012, pe când președinte era Traian Băsescu.
Și parcursul său este diferit de al majorității colegilor săi din guvern. A ajuns în Parlament, ca deputat, abia în 2016, după ce avea deja o carieră la guvernare.
Cariera sa de avocat a început în 1995, când a înființat casa de avocatură Racoți Predoiu. În 2005, Predoiu a intrat prin fuziune de firme în colaborare cu socrul său, Călin Zamfirescu și a format casa de avocatură Zamfirescu, Racoți Predoiu.
La numirea sa, în 2008, la ministrul Justiției a ieșit din firmă, dar numele său a rămas în titulatură până în 2013. Cătălin Predoiu a deschis în 2012 propriul cabinet de avocatură, iar din 2016 a înființat casa de avocatură Predoiu & Stoian.
Să revenim la socrul lui Cătălin Predoiu, Călin Andrei Zamfirescu, un binecunoscut avocat al Capitalei. Pe lângă casa de avocatură, Călin Andrei Zamfirescu împreună cu Arin Stănescu, un alt avocat, a deținut și firma Reconversie şi valorificare active SA.
În 1999, la doar o săptămâna de la apariția OUG pentru stabilirea procedurii de faliment bancar, cei doi avocați au devenit „practicieni în reorganizare şi lichidare judiciară” şi s-au înscris în Tabloul practicienilor în lichidare şi reorganizare judiciară. În scurt timp au primit și prima misiune, în iulie 2020: lichidarea Băncii Internaționale a Religiilor.
Până la 31 decembrie 2003, Zamfirescu și Stănescu încasaseră deja din creanţele BIR şi din valorificarea de active peste 1.300 miliarde lei vechi. Din această sumă lichidatorii au cheltuit şi şi-au încasat „onorarii”, şi-au plătit salarii, şi-au acordat „bonusuri de performanţă” etc. peste 550 miliarde lei vechi, după cum arată un raport prezentat de Radu Ciuceanu în Camera Deputaților, în 2004.
Același Radu Ciuceanu a făcut plângere la DNA privind modul în care s-a desfășurat lichidarea activelor BIR. Procurorii au dechis un dosar de cercetare a falimentului BIR pe care l-au închis în 2005.
A fost redeschis în 2006, prin decizia ICCJ. Pe 24 aprilie 2008, la scurt timp după numirea lui Cătălin Predoiu în fruntea Justiției, DNA a decis scoaterea de sub acuzare a celor 14 persoane implicate – printre care și socrul lui Predoiu și asociatul acestuia – în lichidarea Băncii Internaţionale a Religiilor, procurorii apreciind că nu sunt probe.
Un acţionar al Băncii Internaţionale a Religiilor a depus o plângere împotriva ministrului Justiţiei, Cătălin Predoiu, acuzându-l de conflict de interese, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, trafic de influenţă, înşelăciune. Plângerea nu s-a concretizat într-un dosar penal.
Predoiu nu a răspuns unei solicitări a Europei Libere de a comenta acele controverse.
De numele socrului lui Cătălin Predoiu se leagă și falimentele altor bănci românești – Albina, Bancoop, Columna.
Nu este singura controversă din cariera politică a lui Cătălin Predoiu. Mult mai actuală este cea privind antepronunțarea în dosarul soțului fostei șefe DIICOT, Georgiana Hosu, acuzat de trafic de influență.
Într-un interviu pentru Europa FM, în ianuarie 2023, Predoiu a spus că Dan Hosu ar fi fost achitat de instanță în apel. Procesul nu era însă încheiat în acel moment, iar următorul termen de judecată fiind stabilit abia pe 7 februarie.
A revenit cu o explicație care nu făcut lumină asupra situației.
„Ministrul Justiţiei nu are nicio legătură cu ceea ce se întâmplă în dosare. Eu am aplicat acest principiu şi iau martor întreg sistemul judiciar, toţi cei care au interacţionat cu mine. Nu a existat niciodată nici cea mai mică nuanţă pe care să o fi făcut în legătură cu vreun dosar. A fost pur şi simplu o gafă de memorie”.
Și a rezistat în funcție.
Cătălin Predoiu a fost, aproape de-a lungul întregii cariere politice, un om cu bani.
În prima sa declarație de avere, depusă în 2008, la numirea sa la MJ, veniturile declarate erau considerabile. Aproape un milion de lei de la casa de avocatură plus alte colaborări, plus aproape 900.000 de euro, obținuți din cesionarea acțiunilor sale în firmă.
Cătălin Predoiu a intrat în politica mare în 2008, când a fost desemnat ministru al Justiției în timpul cabinetului condus de Călin Popescu Tăriceanu.
Ministrul declara și o casă care valora 300.000 de euro, bijuterii, icoane și tablouri de alte câteva zeci de mii de euro. Averea familiei Predoiu a crescut constant de-a lungul anilor – a cumpărat terenuri, case, a deschis conturi în bănci.
În 2018, însă, soții Predoiu au divorțat, iar cea mai are parte a averii a rămas soției. În ultima declarație de avere depusă în 2022, Cătălin Predoiu nu figurează cu imobile sau terenuri în proprietate. Are două mașini, ceasuri și obiecte de artă de 50.000 de euro și puțin peste 30.000 de lei în conturi. Din cabinetul de avocatură și de la Guvern a câștigat, în 2021, aproape 450.000 de lei.
Radu Oprea, ministrul Economiei și Turismului. Dosar penal în cercetare la Parchetul General
Fiu al unui fost viceprimar al Ploieștiului, Radu Oprea a intrat în afaceri imediat după Revoluție, pe când era student la Facultatea de Utilaj Tehnologic Ploiești. În 1990 a înființat SC Util 2000, societate care se ocupa cu mica manufactură, după cum declară în CV-ul oficial.
În doar doi ani a mai deschis o firmă, SC Optimex SRL, cu un domeniu mai vast de activitate. Din 2000 apare deja ca administrator al grupului de firme Urban ICM Ploiești, fără a da detalii publice despre cum a apărut holdingul.
Dacă în primele afaceri deschise i-a avut ca asociați pe părinții săi, în următoarele l-a avut partener pe prietenul său Mihail Ștefănescu.
Împreună au controlat grupul de firme Urban și multe alte societăți care, în acest moment, sunt radiate. Radu Oprea apare ca acționar în 12 firme, dintre care doar una activă, City Imobiliar, iar Mihail Ștefănescu în 15 firme.
Radu Oprea a fost trimis în judecată pentru evaziune fiscală însă dosarul său a fost restituit la Parchet.
Despre afacerile lui Radu Oprea, jurnaliștii de la jurnalul.ro scriau în 2004: „Artileria grea a generatiei lupilor tineri este însă fiul viceprimarului Ploieștiului, Nicolae Oprea. Tânărul Ștefan Oprea conduce grupul de firme Urban. Concernul se împarte în trei mari societăți: Urban Consult, Urban Electric si Urban Office”. Articolul enumera și nenumăratele contracte pe care societățile le-au avut cu statul.
Afacerile firmelor Urban au intrat și în atenția Parchetului General care, în 2014, a deschis un dosar penal. În rechizitoriul întocmit de procurori, care a ajuns în instanță în 2016, Radu Oprea și Mihail Ștefănescu au fost acuzați de evaziune fiscală sub forma autoratului şi spălare a banilor sub forma complicităţii.
Mai exact, „inculpatele S.C. Icim S.A. şi S.C. Urban Electric S.R.L, administrate de inculpaţii Oprea Radu Ştefan şi Ştefănescu Mihail, în scopul evazionării bugetului de stat şi disimulării rezultatului ilicit pentru albire al produsului infracţiunii mijloc, interpunând în schema infracţională mai multe societăţi comerciale tip «fantomă», administrate în fapt de cetăţeni sârbi şi eleni, cu ajutorul cărora sumele de bani au fost transferate de la una la alta «în cascadă», în scopul albirii lor succesive.”
Reportaj | Validarea noului Guvern Ciolacu în Parlament, pigmentată cu trandafiri și adeziuni la PSD. Ședința de plen a decurs „sticlă”
Instanța a retrimis dosarul la procurori, unde a rămas până astăzi.
În 2018, Radu Oprea a vorbit despre dosarul său, la dezbaterile pentru validarea ca ministru al Mediului de Afaceri. „O instanţă a României, Camera preliminară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a pronunţat – a considerat că eu nu trebuie să fiu trimis în judecată. Rechizitoriul a fost anulat ca nelegal”, a declarat Radu Oprea, preluat de Mediafax. Care a adăugat că nu știe în ce stadiu mai este dosarul său.
Mai trebuie menționată asocierea lui Radu Oprea și a prietenului său Mihail Ștefănescu cu Sebastian Ghiță, controversatul patron al televiziuni RTV, condamnat definitiv în mai multe dosare. Ghiță a intrat în acționariatul firmei MBTT Development, înființată de cei doi, în 2006, și a ieșit în 2012. Din 2013 firma a intrat în faliment.
Cariera politică a lui Radu Oprea a început în 2009, prin numirea sa ca prefect de Prahova. În 2012 a ajuns în Parlament, iar în 2018 a fost numit ministru pentru Mediu de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, funcție ocupată până în noiembrie 2019.
În 2008, când a depus prima declarație de avere, Radu Oprea era un om înstărit. Avea în proprietate trei terenuri, două apartamente, o garsonieră și patru case, dar și plasamente financiare în toate firmele pe care le deținea, de aproape 400.000 de lei.
În ultima declarație de avere, depusă în 2022, Radu Ștefan Oprea, mai avea în proprietate împreună cu soția și prietenul Mihail Ștefănescu, un teren, un apartament și o casă și datorii bancare de 256.000 de euro.
De remarcat este un împrumut de aproape trei milioane de lei acordat firmei City Imobiliar, în care Oprea este încă acționar. În 2021, soția sa a fost angajată inginer la o firmă privată din Ploiești.
Sebastian Burduja, ministrul Energiei și trecut controversat al tatălui
Cu o educație la prestigioase universități din America, Sebastian Burduja a apărut în politica românească ca un potențial deschizător de noi drumuri. A fondat Liga Studenților Români din Străinătate, Fundația CAESAR și Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor (PACT), lansată în ianuarie 2016. .
La lansarea Ligii Studenților Români din Străinătate, în 2009, invitați de onoare au fost Ecaterina Andronescu, Dan Voiculescu, Mihai Gâdea, Ion Nestor, Sebastian Ghiță, și generalul Mircea Chelaru.
Liga Studenților Români din Străinătate anunță invitații de onoare la lansarea formațiunii.
Un videoclip postat de Sebastian Burduja în 2018, pe pagina sa de Facebook, și devenit viral în scurt timp, a fost scânteia care a declanșat mitingul diasporei din 10 august 2018, la care au participat peste 100.000 de oameni.
A fost o manifestație prin care s-a încercat stoparea asaltului PSD asupra justiției. Mitingul s-a transformat într-o uriașă confruntare între protestari și forțele de ordine.
700 de oameni au făcut plângeri penale după ce au fost loviți de jandarmi sau au inhalat gaze lacrimogene. Dosarul deschis de Parchetul General a fost inițal clasat, apoi redeschis. Ancheta nu este încă finalizată.
Fostul ministru UDMR Cseke Attila a alocat bani pentru localitățile cu mulți maghiari pe ultima sută de metri a mandatului
În 2019, Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor a fost înghițită de PNL, iar Sebastian Burduja a ajuns în politica mare. Adică secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice și membru al Consiliului de Administrație la Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, funcții în care a rămas până în decembrie 2020, când a câștigt un mandat de senator.
Pe 3 mai 2022 a fost numit ministru al Cercetării, Inovării și Digitalizării în Guvernul României.
Sebastian Burduja este fiul lui Marinel Burduja, economist, bancher și antreprenor român, fost vicepreședinte al Bancorex (1994-1996), fost CEO al Băncii Române de Credite și Investiții și deputat în Parlamentul României în legislatura 1990-1992 pe listele FSN.
Sebastian Burduja este văzut de mulți ca unul dintre membrii PNL cu cele mai mari șanse de a ajunge la vârful partidului.
Într-un interviu acordat în 2021 de istoricul Marius Oprea agenției Mediafax, acesta explica mecanismul prin care Bancorex a fost devalizat. „Securiştii au participat din plin la devalizarea sistemului bancar din România – începînd cu Bancorex şi sfîrşind cu Banca Internaţională a Religiilor”, spunea acesta.
Istoricul, care lucreză la o listă a celor care au luat bani de la Bancorex, făcea referire în interviu și la Marinel Burduja, despre care susținea că a fost ofițer de Securitate.
„Marius Burdujel, fost ofiţer de Securitate, ajuns după 1989 şef al SRI Piteşti, a primit 26.700 de dolari, în iunie 1996”, a explicat Marius Oprea.
Anul trecut, într-un podcast, Victor Ponta a afirmat că tatăl lui Sebastian Burduja a fost „securist”. „Mi-a plăcut un articol în care G4Media se întreba, corect, cu ce s-au ocupat miniștrii? Cred că singurul care avea școală cât de cât era Burduja, care, mă rog, taică-său, ofițer de Securitate, l-a trimis la școli bune, slavă Domnului, a fost foarte bine”.
Există și un CV oficial al lui Marinel Burduja, la una dintre societățile cu care colaborează, și în care activitatea sa începe din 1990. Nicio referire la ce a făcut înainte de Revoluție.
Marinel Burduja este acum membru în CA al ALRO SA, companie controlată de un gigant rus, VIMETCO, deținut de oligarhul Vitali Machitski. Întrebat de G4Media cum a acceptat să lucreze pentru un oligarh rus, Marinel Burduja a declarat că nu știa că ALRO e controlată de acesta, deși informația era oficială, publică și de notorietate.
Sebastian Burduja a negat permanent legăturile tatălui său cu fosta Securitate și a reclamat „tactici KGB-iste” de manipulare.
Un război aparte îl are familia Burduja cu Cristian Sima, brokerul controversat, care a dus o adevărata campanie împotriva tânărului politician.
„Burduja împreună cu prietenii din servicii s-au gândit că n-ar fi rău să organizeze noua clasă politică şi ni i-au prezentat pe copiii lor ca fiind cu studii pe la universităţi renumite. Ideea e că nu ne-au prezentat şi rezultatele lor, pentru că una e să faci un master la Harvard sau Stanford şi alta e să faci toţi anii de facultate acolo şi să reuşeşti să obţii diploma. Pentru noi pare extraordinar”, declara Cristian Sima, în 2016, când numele lui Sebastian Burduja abia își făcea loc pe agenda publică.
Noul ministrul al Energiei e proprietarul a două terenuri agricole în Neamț, primite ca donație, a unui apartament în București și a altuia în Năvodari – ambele donate – și, împreună cu soția, a unei case de 175 de metri pătrați în SUA.
Are două mașini, dintre care una de colecție, ceasuri și bijuterii de 15.000 de euro. În conturi deține aproape 53.000 de dolari și 127.000 de lei.
În declarația depusă în 2022 e menționat un antecontract pentru achiziția unui alt apartament, pentru care a plătit un avans de 85.000 de euro. Pe casa din SUA are de plătit o ipotecă de aproape 500.000 de dolari.
Soția sa, Emmaline Burduja, lucrează la reprezentanța Băncii Mondiale în România și a avut în 2021 venituri salariale de 368.000 de lei.
Tot în 2021, familia Burduja a câștigat 60.000 de euro din închirierea unui imobil.
A intrat în echipa Europa Liberă România în mai 2023. Lucrează în presă din 1994, și a trecut prin radio, televiziune și presă scrisă.
A condus echipa de știri de la TVR Craiova mai bine de 10 ani, apoi, alți șase ani, pe cea de la Digi24 Craiova. A colaborat cu BuletindeBucurești.ro și Factual.ro. Este specializată în investigații și urmărirea banului public.
Vezi 10 cărți scrise de laureații Premiului Nobel pentru Literatură
Premiul Nobel pentru Literatură este acordat anual unui autor pentru întreaga sa operă. Academia Suedeză obișnuiește să menționeaze în motivație tema lucrărilor care a impresionat juriul, iar uneori chiar și titlul acestora. În continuare vă prezentăm 10 cărți care au impresionat juriul Nobel.
1. „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway
Un bătrân pescar pe nume Santiago are ghinionul de a nu mai prinde pești timp de optzeci și patru de zile. Bătrânul nu pare a fi resemnat, și pornește în larg și a optzeci și cincea zi îi aduce o întâlnire cu un pește puternic care dorește să supraviețuiască poate la fel de mult precum dorește bătrânul Santiago să nu se mai întoarcă cu barca goală la mal. Lupta bătrânului cu marlinul prins se transformă într-o luptă cu propriul destin.
Premiul Nobel pentru Literatură 1954
Motivația juriului Nobel: Pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în „Bătrânul și marea” și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.
Comandă romanul „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway pe Libris.ro(Livrare în România) sauBestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
2. „Eseu despre luciditate” de José Saramago
Eseu despre orbire este un roman cutremurător, o mărturie a neîncrederii autorului în societatea contemporană, incapabilă să-și gestioneze și să-și rezolve crizele. Într-un oraș anonim, populat de personaje fără nume, izbucnește o boală îngrozitoare ce provoacă orbirea. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii își pierd, unul câte unul, vederea și barbaria se dezlănțuie.
Premiul Nobel pentru Literatură 1998
Motivația juriului Nobel: Prin parabolele sale susținute de imaginație, compasiune și ironie, ne dă posibilitatea continuă sa înțelegem o realitate iluzorie.
Comandă romanul „Eseu despre luciditate” de José Saramago pe Libris.ro(Livrare în România) sauBestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
3. „Străinul” și „Ciuma” de Albert Camus
Străinul descrie o crimă şi goliciunea omului în faţa unei situaţii absurde. Ciuma – o parabolă perfectă, complexă, a solidarătăţii umane în faţa nenorocirii. Căderea – un monolog absurd al unui individ care trăieşte fără speranţă. Exilul şi împărăţia – un univers în care graniţa dintre ficţiune şi realitate nu e vizibilă, ceea ce face cu atât mai atrăgătoare lectura…
Premiul Nobel pentru Literatură 1957
Motivația juriului Nobel: Pentru importanta lui creație literară care, cu o lucidă stăruință, aruncă o lumină asupra problemelor conștiinței umane din vremea noastră.
Comandă romanul „Străinul” de Albert Camus pe Libris.ro (Livrare în România) sau Bestseller.md(Livrare în Moldova și Internațional).
4. „Împăratul muștelor” de William Golding
Un grup de copii scapă cu viața din catastrofa prăbușirii unui avion și încearcă să supraviețuiască pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului. Însă ceea ce ar putea fi aventura vieții lor, o nouă robinsoniadă departe de adulți și de regulile acestora, se transformă într-un coșmar ucigător de vise: ura ia locul inocenței și crima se înstăpânește peste o lume care-și rătăcește busola.
Premiul Nobel pentru Literatură 1983
Motivația juriului Nobel: Pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi.”
Comandă romanul „Împăratul muștelor” de William Golding pe Libris.ro (Livrare în România) sau în format ebook, peBestseller.md.
5. „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel García Márquez
În tinereţe, Florentino Ariza şi Fermina Daza trăiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viaţa îţi rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viaţa lui s-a sfârşit. Deşi îşi găseşte echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri şi nu numai… (cele 622 de relaţii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Aşa că, după 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire, Florentino îşi reînnoieşte declaraţia de dragoste în faţa femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, şansa unui nou început?
Premiul Nobel pentru Literatură 1982
Motivația juriului Nobel: Pentru roman și proză scurtă, în care fantasticul și realul sunt combinate într-o lume liniștită de bogată imaginație, reflectând viața și conflictele unui continent.
Comandă romanul „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel García Márquez pe Libris.ro(Livrare în România).
6. „Șoareci și oameni” de John Steinbeck
Personajele centrale sunt doi lucrători sezonieri, George Milton, un tânăr inteligent și inimos, și Lennie Small, un uriaș naiv, cu o forță incontrolabilă și o întârziere mentală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbați, a căror înduioșătoare relație de prietenie ajunge să semene a dependență, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strângă bani pentru a-și cumpăra un loc al lor, unde să trăiască „din belșugu’ pământului”.
Premiul Nobel pentru Literatură 1962
Motivația juriului Nobel: Pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită.
Comandă romanul „Șoareci și oameni” de John Steinbeck peLibris.ro(Livrare în România) sauBestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
7. „Siddhartha” de Hermann Hesse
Profesiune de credinţă individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani şi de putere, elogiu al vieţii contemplative şi al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esenţă, un roman iniţiatic, devenit, de-a lungul timpului, text „sacru”.
Premiul Nobel pentru Literatură 1946
Motivația juriului Nobel: Pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului.
Comandă romanul„Siddhartha” de Hermann Hessepe Libris.ro(Livrare în România) sauBestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
8. „Doctor Jivago” de Boris Pasternak
Publicat pentru prima dată în Italia, în 1957, în plină criză mondială, romanul Doctor Jivago e povestea vieții și a iubirilor unui medic în perioada Revoluției ruse. Părăsind Moscova pentru liniștea Munților Urali, unde speră să-și pună familia la adăpost, Jivago se trezește în plin conflict între albi și roșii. Dragostea lui pentru frumoasa și tandra Lara se consumă pe fundalul cruzimii și al talazurilor revoluției, o reprezentare surprinzătoare a unor vremuri memorabile.
Premiul Nobel pentru Literatură 1958
Motivația juriului Nobel: Pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică actuală, precum și în domeniul marilor tradiții epice ruse.
Comandă romanul„Doctor Jivago” de Boris Pasternakpe Libris.ro(Livrare în România și Internațional).
9. „Dragă viață” de Alice Munro
Protagonistele cărţii lui Alice Munro, Dragă viaţă, sunt femei, locuitoare ale câte unui orăşel canadian de provincie. Acţiunea se petrece de multe ori – sau începe să se petreacă, pentru că de ea se întinde pe mulţi ani – în timpul războiului ori la scurt timp după.
Premiul Nobel pentru Literatură 2017
Motivaţia juriului care a decis să-i acorde lui Munro Premiul Nobel pentru Literatură:„maestră a nuvelei contemporane”.
Comandă cartea „Dragă viață” de Alice Munro pe Libris.ro(Livrare în România).
10. „Să nu mă părășești” de Kazuo Ishiguro
Tragic, emoționant, tensionat și cu un final surprinzător, Să nu mă părăsești este unul dintre cele mai bune romane ale lui Ishiguro, nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award și inclus pe lista celor mai bune cărți ale anului în The New York Times, Publishers Weekly și în numeroase alte reviste prestigioase.
Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionarile de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul si unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe. În scurta lor viață, care se intinde preț de un număr limitat de „donații”, ei așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.
Premiul Nobel pentru Literatură 2017
Motivaţia juriului care a decis să-i acorde lui Ishiguro Premiul Nobel pentru Literatură: „În romane cu mare putere emoţională, a dezvăluit abisul din spatele senzaţiei noastre iluzorii de conectare la lume.”
Comandă romanul „Să nu mă părășești” de Kazuo Ishiguro peLibris.ro(Livrare în România) sau Bestseller.md (Livrare în Moldova și Internațional).
„Nimeni n-ar trebui să rămână singur când îmbătrânește.”
Un bătrân pescar pe nume Santiago are ghinionul de a nu mai prinde pești timp de optzeci și patru de zile. Puștiul care îl însoțea mereu și căruia bătrânul îi împărtășea propria experiență este nevoit să se mute la o altă barcă. Bătrânul nu pare a fi resemnat, spunându-i puștiului că „optzeci și cinci e-un număr cu noroc” și pornește în larg, mult mai departe decât mergea de obicei.
Ziua a optzeci și cincea îi aduce o întâlnire cu un pește puternic care dorește să supraviețuiască poate la fel de mult precum dorește bătrânul Santiago să nu se mai întoarcă cu barca goală la mal.
Lupta bătrânului cu marlinul prins se transformă într-o luptă cu propriul destin, unde este loc de deznădejde, întrebându-se – „poate că n-ar fi trebuit să mă fac pescar”, de regret, spunându-și în repetate rânduri – „aș fi vrut să fie și puștiul cu mine”, de tristețe, amintindu-și de ziua în care a prins un marlin dintr-o pereche – „masculul sărea sus de tot în aer, chiar lângă barcă, vrând să vadă unde e femela”.
Bătrânul îi vorbește peștelui, pradei sale, cu o doză de respect și admirație, numindu-l chiar frate. „Măi pește, măi, tu oricum o să trebuiască să mori. Chiar trebuie să mă ucizi și pe mine.”
Inedită este discuția bătrânului cu propriul său corp, care începe sa-i cedeze: Trageți, mâini! Țineți-vă bine, picioare! Rezistă, capule!
„Bătrînul și Marea”, apărut în anul 1952 este romanul care l-a dus pe culmea gloriei pe autorul Ernest Hemingway, obținând Premiului Pulitzer (1953) și Premiul Nobel pentru Literatură (1954).
Romanul a fost ecranizat în anul 1954 în regia John Struges și în 1990 în regia lui Jud Taylor. În 1999, filmul de desene animate ”The Old Man and The Sea” în regia lui Aleksandr Petrov a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film de desene animat.
Citate din carte:
„Majoritatea oamenilor n-au nici un pic de milă față de țestoase, pentru că inima unei țestoase mai bate încă multe ore după ce făptura a fost tăiată și măcelărită.
Dar bătrânul se gândea: „Și eu am o inimă din asta, iar mâinile și picioarele sunt la fel ca ale lor”.”
„Pe mare se credea că e o virtute să nu vorbești decât dacă e nevoie.”
INTERVIU Anatol Șalaru: George Simion, la Cernăuți, s-a întânit cu rezidentul serviciilor rusești, asta explică de ce AUR face politică pro-rusească în România
George Simion este monitorizat de mulți ani de serviciile din Moldova, de serviciile din Ucraina.
Anatol Şalaru, fost ministru al Apărării în Republica Moldova în 2015-2016, a vorbit într-un interviu acordat ILD despre o întâlnire pe care George Simion ar fi avut-o la Cernăuți, în urmă cu 12 ani, cu rezidentul FSB, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei. După expulzarea lui Simion din R. Moldova în 2015, dl. Șalaru, atunci deputat la Chișinău, l-a contactat pe șeful SIS (Serviciul de Informații și Securitate al RM) ca să îi ceară explicații. Șeful SIS a declarat că a primit această informație de la serviciile ucrainene, care îl monitorizează de mulți ani, și că la Chișinău, „Simion se întâlnește des cu Mark Tkaciuk, om al serviciilor rusești” și ideolog al Partidului Comuniștilor din R. Moldova.
Interviu, audio:
„George Simion este monitorizat de mulți ani de serviciile din Moldova, de serviciile din Ucraina, care au fixat și au trimis datele și în Republica Moldova și probabil și în România, că în 2011, nu mai știu luna, George Simion, la Cernăuți, s-a întâlnit cu rezidentul FSB-ului. Și acțiunile lui George Simion nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Asta mi-a spus director SIS. Mi-a mai spus că chiar la noi în Moldova, George Simion se întâlnește des cu Mark Tkaciuk, care era omul serviciilor rusești”, a declarat Anatol Șalaru.
Prin acțiunile lui din ultimii ani, spune dl. Șalaru, George Simion a reușit să discrediteze mișcarea unionistă din R. Moldova, dovadă sunt cele 0,4% pe care AUR le-a luat la alegerile parlamentare din 2021. Atunci unioniștii au ales să voteze cu Maia Sandu. Liderul partidului AUR a fost asemuit de fostul ministru cu Iurie Roșca, proeminent unionist la începutul anilor 90, convertit la rusofilie și ajuns șeful propagandei oficiale a Rusiei în RM, Sputnik. În 2017, Iurie Roșca a fost gazda ideologului rus pro-Kremlin Alexandru Dughin la București, unde acesta a ținut o conferință, la Sala Dalles.
„George Simion, la Cernăuți, s-a întâlnit cu rezidentul FSB-ului. Acțiunile lui nu sunt ceea ce credem noi că sunt„
Costin Andrieș: L-ați cunoscut pe George Simion?
Anatol Șalaru: Da, l-am cunoscut pe George Simion. Prima dată a venit la parlament, fiind deputat în 2014-2015, a venit cu o delegație de parlamentari din România. A venit și el, mi-a dat tricouri cu Acțiunea 2012, Basarabia e România. Atunci l-am cunoscut. Nu a vorbit mult George Simion, auzisem de el. S-au discutat mai multe chestii, noi eram de la Partidul Liberal.
Costin Andrieș: El cum era perceput atunci?
Anatol Șalaru: Era perceput ca un unionist din România, care vrea unirea, așa îl percepeam și eu. Este un unionist și asta pentru mine însemna foarte mult, fiindcă eu am fost unionist întotdeauna. Șocul cel mare a venit atunci când el a fost expulzat din Moldova și nu mi-am dat seama de ce. Cum poate să fie expulzat cineva care este unionist, prietenul Republicii Moldova. Cred că la începutul anului 2015, primăvară, dacă-mi amintesc bine.
Eu fiind deputat, am avut o întâlnire cu directorul de la SIS (Serviciul de Informații și Securitate din R. Moldova) și pe care l-am întrebat de ce și-a permis îl expulzeze. SIS este serviciul care monitorizează cetățenii străini care vin în Republica Moldova (echivalentul SRI). El mi-a spus că a coordonat toate acțiunile cu serviciile din România și a fost informat din timp serviciile echivalente din România despre expulzarea lui George Simion.
Și mi-a spus: George Simion este monitorizat de mulți ani de serviciile din Moldova, de serviciile din Ucraina, care au fixat și i-au trimis datele și în Republica Moldova și probabil și în România, că în 2011, nu mai știu luna, George Simion, la Cernăuți, s-a întâlnit cu rezidentul FSB-ului. Și acțiunile lui George Simion nu sunt ceea ce credem noi că sunt. Asta mi-a spus director SIS. Mi-a mai spus că chiar la noi în Moldova, George Simion se întâlnește des cu Mark Tkaciuk, care era omul serviciilor rusești. Și probabil că s-a mai întâlnit. Eu nu am făcut cunoștință cu documentele și mă bazez pe ce mi-a spus atunci, în timpul acela, directorul SIS-ului, o persoană foarte bine informată.
Pentru mine a fost un șoc, nu l-am crezut, nu am acceptat, n-am vrut să mă împac cu ideea că George Simion, în care credea atâta lume, ar fi cumva un provocator al serviciilor rusești. Dar când am văzut ulterior toate acțiunile lui, încercările lui de a destabiliza situația și de a compromite unioniștii. A fost anulată această interdicție, că noi ne-am bătut pentru el, am cerut să se anuleze interdicția. N-am crezut nicio clipă că este adevărat ceea ce ni s-a spus atunci.
Eu am cerut, am avut declarații publice în care am cerut să fie anulată, fiindcă George Simion este un mare patriot și în mare unionist și intențiile lui sunt sincere. Dar acum, când vedem luările de poziție ale AUR-ului față de războiul din Ucraina, îmi dau seama că nu este chiar așa cum se pretindea a fi, se dorea a fi. Și mai târziu am avut de multe ori legături cu George Simion, întâlniri, și mi-am dat seama cine de fapt este această persoană și cine este AUR, și ce a vrut să facă în Republica Moldova
Costin Andrieș: Asta schimbă perspectiva, pentru că el se legitimează cu trecutul lui unionist, că are o istorie in spate, un trecut, „noi de ani de zile muncim pentru unionism, pentru România, pentru nu știu ce”.
Anatol Șalaru: Ce făcea el era în interesul FSB-ului, fiindcă el a discreditat mișcarea unionista în Republica Moldova și a discreditat-o probabil și aici, și discreditează și acum. El s-a identificat cu unionismul mulți ani la rând. În Republica Moldova, noi am încercat să explicăm oamenilor, să le arătăm că noi, unioniștii, suntem oameni care vrem ca Republica Moldova să se dezvolte, să se apropie de Uniunea Europeană, se apropie de România, că unioniștii sunt constructivi. Unioniștii își doresc binele Republicii Moldova. Propaganda rusă întotdeauna ne-a calificat drept extremiști, că unioniștii vor să distrugă aia, că unioniștii vor să îi alunge pe ruși, unioniștii vor să interzică limba rusă, unioniștii sunt provocatori, unioniștii vor vărsare de sânge. Ceea ce a făcut George Simion a confirmat, de altfel, argumentele propagandei rusești.
Și și faptul că AURl a luat la alegeri 0,4% vorbește despre faptul că lumea nu i-a sprijinit și că ei, într-un fel sau altul, au discretat mișcarea unionistă. Iar unioniștii adevărați au încercat să se alipească la altă mișcare, să se distanțeze de George Simion și de unioniști extremiști. Fiindcă unionismul nu este un act, unionismul este un proces îndelungat astăzi, în condițiile actuale. Numai un război în Republica Moldova ar putea face ca unionismul astăzi să explodeze. Dar deocamdată lumea lumea este conservatoare și nu se dă foarte ușor la schimbări. De aceea unioniștii la ultimele alegeri din 2021, au votat pentru Maia Sandu, n-au votat pentru Vlad Bilțchi, n-au votat pentru partidele unioniste, fiindcă e suficient ca unul să vină să discreteze toată mișcare unionistă.
Astăzi în Republica Moldova nu se mai vorbește despre George Simion. Era cunoscut între era cunoscut printre multă lume bună.Asta îi explică scorul lor dezastruos, faptul că și asupra lui Vlad Bilețchi au planat foarte multe învinuiri și suspiciuni de colaborare ba Placatniuc, ba cu Cavcaliuc, ba cu atlcineva, și faptul că George Simion a procedat așa cum a procedat. De exemplu, când el a fost expulzat, nu s-a prezentat la judecătorie, unde urma să fie judecat cazul. El nu s-a prezentat, i-a sfidat, a fost reținut și dus până la vama română, a trecut vama română, controlul la poliția de frontieră, mai departe a ajuns pe la Huși, sau pe la Crasna și a postat o poză cu el plin de sânge, care spunea că poliția din Moldova, l-a bătut și l-a umplut de sânge. Nu înțeleg de ce a așteptat să meargă 50km ca să se șteargă de sânge, dar poliția de frontieră din România a făcut un comunicat prin care a explicat că George Simion, atunci când a trecut vama în România, nu era lovit, nu era bătut și nu avea urme de lovituri, vânătăi sau sânge pe față.
Lumea zice că și-a dat cu piatra în cap și a postat ca să se victimizeze, fiindcă asta a fost scopul lui întotdeauna, el avut nevoie de victimizare pentru a-și atrage susținători.
Costin Andrieș: Dvs ce credeți, el e un băiat ambițios și lipsit de scrupule?
Anatol Șalaru: Eu cred că spre deosebire de mulți politicieni din România, George Simion știe ce vrea, are capacitate extraordinară de muncă, este foarte ambițios și nu are scrupule. Deci pentru el scopul scuză mijloacele și nu are niciun fel de reținere de a-și trăda prietenii, partenerii, pe cei din naturajul lui și multă lume a plecat din jurul lui atunci când și-a dat seama cine este George Simion. Asta a știut să folosească PSD-ul atunci când i-au adunat semnături pentru a europarlamentare, atunci când a avut nevoie de sprijinul lor din diferite județe. A știut să-i folosească pe unii de la Chișinău, este foarte talentat ca politician.
Costin Andrieș: A știut să o folosească și pe Șoșoacă.
Anatol Șalaru:Șoșoacă este exemplu clasic când trebuie aplicată legislația penală. Toată activitatea ei astăzi este îndreptată împotriva României, anti-NATO. România face parte dintr-un sistem de securitate, face parte din Uniunea Europeană. Ea are o activitate anti-NATO, anti-UE, anti-românească, fiindcă doar NATO poate garanta României securitatea și dezvoltarea, și este prorusă. Deci este pro-război .
Costin Andrieș: De ce a bagat-o pe Șoșoacă în parlament?
Anatol Șalaru: S-ar părea că explicația este mult mai simplă decât ar crede uni. Fiindcă George Simion nu a avut oameni și foarte multă lume nu a crezut că el va intra în Parlament. Și mulți nu au acceptat să candideze pe listele lui. Și el a fost nevoit să își umple lista cu cei care au acceptat. Păi sunt acolo vreo șapte-opt basarabeni din care vreo trei-patru au dosare penale și nu îi știe nimeni. Ce au făcut aia pentru Basarabia? N-au făcut nimic. El a luat oameni care l-au finanțat și oameni care au acceptat să vină pe listă.
Costin Andrieș: E vorba de o colaborare sau e o relație de subordonare a lui față de FSB?
Anatol Șalaru: Cu FSB-ul nu te duci să bei cafea. Ei nu se afișează, dar serviciile speciale știu cine sunt rezidenții dintr-o anumită zona. Ăla era rezident la Cernăuți, de ce s-a dus George Simion? Ce să negocieze cu rezidentul altul stat?
Costin Andrieș: Atunci care este relația dintre serviciile rusești și George Simion?
Anatol Șalaru: Subordonare, el face politica lor, nu vezi ce face el? El promovează politica pro-rusească în România. În cazul de față nu poți să spui că asta-s convingerile lui, că el nu-i cu Ucraina, el ține cu Rusia din cauza românilor de acolo, nu. El de mulți ani. Dacă e din 2011, înseamnă că de 12 ani colaborează. Și nu există foști kaghebiști, ăștia dacă te-au agățat acolo, te țin.
Românii din Ucraina
Costin Andrieș: Impresia mea este așa:………………………………………………..CONT. AICI https://inliniedreapta.net/articole/interviu-anatol-salaru-george-simion-la-cernauti-s-a-intanit-cu-rezidentul-serviciilor-rusesti-asta-explica-de-ce-aur-face-politica-pro-ruseasca-in-romania/
(Orto-Putinia da pe fata neomenia-TEATRU ILIESCIAN…)Ce se știe despre rebeliunea lui Prigojin? Șanse militare zero pentru mercenari, dar rușii au auzit de la un om în care au încredere că „e o minciună că Ucraina și NATO au vrut să ne atace”
Mai multe rețele de internet din Rusia au blocat canalele de comunicare Wagner, în încercarea de a limita transmiterea înregistrărilor audio și video ale lui Prigojin. În înregistrări, șeful Wagner a susținut că generalii i-au omorât mercenarii și că Rusia a atacat degeaba Ucraina, „în folosul generalilor și oligarhilor”. Nu doar rețelele rusești, ci și serviciul Google News, care agregă știrile, a fost limitat de autoritățile ruse, în zone din mai multe orașe rusești, printre care și Moscova. La începutul marșului său de răzbunare împotriva generalilor care conduc Armata Rusă, pornit vineri seara, Prigojin a spus că „piloții ruși au refuzat să ne bombardeze convoiul” care mergea spre Rostov. Apoi, spre dimineață, a susținut că un elicopter a încercat să lovească „un convoi civil” și că ai lui l-au doborât. „E în flăcări, în pădure”. Nimeni nu a putut confirma, până sâmbătă dimineață, ciocniri între forțele regulate ale armatei ruse și trupele mercenarilor Wagner. Dimpotrivă, ceea ce au văzut rușii sunt filmări cu Prigojin și oamenii săi înarmați, care discută, calm, cu generali ai armatei ruse. Părerea ta contează! Lasă-ne un comentariu și spune-ne care este opinia ta despre acest subiect? COMENTEAZĂ ACUM Glume între Prigojin și generali: „Va fi o vacanță de trei zile” Ziarul moscovit Kommersant a publicat filmări de pe Telegram, postate de Wagner, care-l arată pe Prigojin cum discută cu generalul-colonel Yunus-Bek Yevkurov, ministrul adjunct al apărării al Federației Ruse, și cu Vladimir Alekseev, prim-adjunct al șefului Direcției principale a Statului Major General. Prigojin și încă un mercenar Wagner sunt înarmați, în timp ce generalii ruși sunt neînarmați. Se fac glume. Ziarul Kommersant notează că, „în videoclip, Evgheni Prigojin susține că PMC-ul său va bloca orașul până când «îi vor prinde pe Gerasimov și Șoigu»”. Ca răspuns, generalul Yevkurov spune că, în urma acțiunilor Wagner, „va fi o vacanță de trei zile”. RECOMANDĂRI Replici șocante filmate între Prigojin și generalii ruși, când a intrat în Rostov: „Sunteți niște clovni senili!”. Dialogul integral Discuția e suprarealistă pentru statutul lui Prigojin de urmărit de către FSB și de om pus sub acuzare de procuratura Federației Ruse, al cărei procuror general l-a informat personal pe Putin de începerea urmăririi penale asupra șefului Wagner. Imaginile arată ca și cum, cel puțin până în acest moment al evenimentelor, armata încearcă să limiteze avansul, nu neapărat militar, ci de șoc în sfera publică realizat de Prigojin, și să liniștească situația fără o baie de sânge. Conform mai multor analiști, citați de presa internațională, este doar momentul de acalmie de dinainte de dispariția Wagner, căci e puțin probabil ca președintele Vladimir Putin să permită existența în continuare a forței de mercenari care l-a sfidat. Nu doar înaintarea de capul lor și plasarea trupelor Wagner în punctele-cheie din Rostov, oraș cu 1,1 milioane de locuitori, reprezintă un atac la autoritatea statului. Ci, mai ales, ceva ce nu poate fi luat înapoi: ceea ce Prigojin a spus despre război, oligarhi și conducerea Rusiei, în șirul de înregistrări difuzate pe Telegram în noaptea de vineri spre sâmbătă. 6 lucruri spuse de Prigojin Câteva dintre afirmațiile șefului Wagner: Prigojin a susținut că războiul a fost pornit fără nici un motiv, că „Șoigu și generalii săi au mințit că urma ca Rusia să fie atacată de Ucraina și de NATO”. Șeful mercenarilor a povestit că în urma cuceririi Kievului, care a fost planificată drept facilă, „urma ca Șoigu să fie făcut mareșal, iar ordinul e deja scris”. Armata a mințit pe toată lumea, pretinde Prigojin, că ucrainenii urmau să se predea imediat, Zelenski să fugă, iar președinte al Ucrainei să fie instalat Viktor Medvedciuk, „prietenul conducerii statului rus”. Planul cuceririi Kievului, prost pregătit, după cum îl caracterizează Prigojin, a eșuat, iar omul Rusiei, Medvedciuk, a fost prins de ucraineni. Apoi Medvedciuk a fost schimbat „pe soldații ucraineni din batalionul Azov”. „De ce n-am luat soldați de-ai noștri la schimb?”, a spus Prigojin în una dintre înregistrările video. Prigojin a mai spus: „Cei care profită de război sunt oligarhii, cei care, de fapt, conduc Rusia” și că scopul ofensivei armatei a fost „împărțirea bogățiilor Ucrainei” între cei care conduc informal Rusia. Șeful Wagner a susținut că „oligarhii care pierd afaceri în străinătate” au primit imediat unele de la statul rus, „care a rupt bucăți din alte businessuri ca să le dea oligarhilor”. Prigojin a dat câteva exemple de afaceri din teritoriile ucrainene ocupate care au fost întâi jefuite „și apoi distribuite către oligarhi”. RECOMANDĂRI Propagandistul Soloviov, cel care ieri amenința România cu un atac nuclear, avertizează despre pericolul „unui război civil” în Rusia Cum se va încheia aventura mercenarilor lui Prigojin și care va fi soarta liderului Wagner? Acum câteva zile, într-un excepțional discurs premonitoriu, ziaristul rus Dmitrii Muratov, laureatul Nobel pentru Pace a spus, referindu-se la Prigojin, la Putin și la faptul că Rusia a devenit o societate condusă de o juntă militară: „Acesta este programul juntei militare. Vreau să vă spun că acesta va fi un nou tip de juntă. Se va întâmpla fără a-l răsturna pe președintele în exercițiu. Aceasta va fi o lovitură de stat fără o schimbare de putere”.
Citeşte întreaga ştire: Ce se știe despre rebeliunea lui Prigojin? Șanse militare zero pentru mercenari, dar rușii au auzit de la un om în care au încredere că „e o minciună că Ucraina și NATO au vrut să ne atace”
(Inca o lectie despre “”desteptaciunea “” stiintei fara de Dumnezeu…)Momentul în care cofondatorul OceanGate află că resturile submersibilului Titan au fost descoperite: „Îmi cer scuze, ce a fost găsit?”
De Petre Dobrescu
Guillermo Sohnlein, care a fondat OceanGate împreună cu Stockton Rush în 2009, vorbea cu un jurnalist de la BBC când cel din urmă i-a spus că au fost găsite câteva bucăți pe fundul oceanului în timpul căutării submersibilului dispărut, scrie tabloidul britanic Daily Mail. „Îmi cer scuze, ce au fost găsite?”, a întrebat rapid un Sohnlein șocat, înainte ca jurnalistul să spună că tot ce știa în acest moment era că au fost găsite resturi. Sohnlein părea fără suflare și luat prin surprindere de veste, care cel mai probabil știa că înseamnă că a avut loc o implozie la bordul navei, notează ziarul britanic. Fragmente din submarin, descoperite joi Paza de Coastă americană prezintă joi, într-o conferinţă de presă, la Boston, condoleanţe familiilor celor cinci pasageri ai submersibilului Titan, confirmând astfel moartea acestora, relatează AFP, citat de News.ro. Fragmente au fost descoperite la aproximativ 480 de metri de prova Titanicului, anunţă Paza de Coastă americană. Acest tip de fragmente, care fac parte din coca exterioară a submersibilului, rezultă probabil în urma unei „pierderi catastrofale” a camerei de presiune. Autorităţile au putut „să reconstituie în întregime coca Titan”, cu ajutorul descoperirii a cinci elemente care au aparţinut submersibilului. Submersibilul Titan, dat dispărut în apropierea de epava Titanicului, ar fi făcut „implozie”, potrivit primelor elemente ale autorităților americane.
Citeşte întreaga ştire: VIDEO. Momentul în care cofondatorul OceanGate află că resturile submersibilului Titan au fost descoperite: „Îmi cer scuze, ce a fost găsit?”
Artistul plastic Ştefan Popa Popa’S, elogiat în străinătate, şicanat acasă
Scris de Bogdan PITICARIU
Deşi este o personalitate extrem de apreciată pe plan extern, unde a încercat mereu să facă o imagine cât mai bună României şi Timişoarei, artistul plastic Ştefan Popa Popa’S, deţinător al titlului de cel mai rapid caricaturist desemnat de Guiness Book, are parte de indiferenţă şi şicane acasă…
Reacţii instituţionale greu de înţeles
În condiţiile în care este unul dintre cei mai apreciaţi artişti români pe plan extern, zilele trecute fiind invitat de prinţul Albert al II-lea de Monaco să organizeze la vară o expoziţie de excepţie la Monaco, unde vor fi invitaţi reprezentanţi a peste 40 de case regale, Ştefan Popa Popa’S are parte de reacţii şi atitudini cel puţin ciudate din partea unor autorităţi locale. Deşi de luni bune este şicanat, fiindu-i blocat cu maşini inclusiv accesul prin poarta casei, şi deranjat de un local cu specific de alimentaţie publică din vecinătatea casei sale, care funcţionează fără a deţine toate autorizaţiile necesare, după cum atestă şi Poliţia Locală, Ştefan Popa Popa’S a aşteptat o reacţie normală din partea autorităţilor locale. A primit asigurări oficiale din partea conducerii Poliţiei Locale că situaţia s-a rezolvat, deşi lucrurile nu stăteau deloc aşa.
Artistul plastic spune că a remarcat şi filaje făcute din partea unor pretinşi reprezentanţi ai unor instituţii timişorene, care au refuzat să se legitimeze, şi care, afirmă el, urmăreau derularea unor activităţi de construcţie la un vecin de-al său, crezând probabil că respectivele lucrări sunt făcute la casa lui şi că pot depista anumite nereguli. La acestea s-au adăugat verificarea de către „inspectori” care aveau aceeaşi reţinere în a se legitima a unor muncitori care veniseră să repare, în mod legal, o componentă a instalaţiei de încălzire de la casa artistului timişorean.
Seria şicanărilor a continuat cu un control al Direcţiei Sanitare-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş, ai cărei reprezentanţi au venit să-i verifice… câinii. Constatând că… totul este în regulă. „Există doi câini identificaţi cu microcipuri pentru care au fost prezentate carnetele de sănătate. Câinii sunt în stare bună de întreţinere, există spaţii corespunzătoare pentru adăpostire”, se menţionează în procesul-verbal care se încheie cu o recomandare de „respectare a normelor sanitar-veterinare în continuare”. Cum acţiunea de control nu îşi avea justificarea, ea a fost motivată cu faptul că s-a primit o sesizare conform căreia câinii… latră. „Ar fi fost culmea să miaune”, comentează Ştefan Popa Popa’S .
Aprecieri de prim rang pe plan extern
În acelaşi timp, deşi artistul plastic timişorean are parte de reacţii cel puţin ciudate din parte unor autorităţi locale, de pe plan extern continuă să vină noi confirmări ale talentului său.
Zilele trecute, Regina Sofia a Spaniei, primul-ministru al Spaniei, Mariano Rajoy, şi ministrul spaniol al Agriculturii, Isabel Garcia Tejerina, au ţinut să transmită mulţumiri şi aprecieri pentru portretele executate, menţionând, printre altele, că au fost impresionaţi de “măiestria artistică a unui artist care se bucură de o asemenea recunoaştere şi un asemenea prestigiu pe plan internaţional, şi cu o traiectorie artistică atât de prolifică”.
La Târgul de carte Gaudeamus, desfășurat la mijlocul lunii decembrie 2022, a fost lansat volumul cu titlul Putin, obsesia imperiului, la editura Polirom, semnată de profesorul Armand Goșu, care analizează pașii despărțirii Rusiei de Occident, proces început odată cu a doua revenire a lui Putin la Kremlin și pus în operă prin agresiunea nejustificată și ilegitimă a Ferației Ruse împotriva Ucrainei pe data de 24 februarie 2022, invazie care poate reprezenta sfârșitul ambițiilor și visurilor expansioniste ale lui Vladimir Putin.
Prin acest război împotriva unei țări suverane și independente, Putin a aruncat Rusia cu cel puțin două decenii în urmă. Oare acesta era operațiunea specială proiectată de Putin și anume să distrugă Rusia, întreabă profesorul Goșu în finalul volumului. Răspunsul ar fi că dacă acesta a fost planul lui înseamnă că i-a reușit.
Volumul profesorului Armand Goșu reprezintă o serie de articole publicate în Revista 22, ordonate și reordonate cronologic începând cu anul 2013, în care analizează momentele relevante cu privire la involuția statului rus, în drumul spre autoritarismul și totalitarismului regimului putinist, odată cu revenirea acestuia la Kremlin în 2012, după rocada cu Dimitri Medvedev.
Odată cu a doua revenire a lui Putin la putere, apelând la arma adevărului istoric, Putin crede că la originea tulburărilor politice din fostul spațiu sovietic se află Occidentul, ce complotează împotriva Rusiei, iar populațiile care se răscoală împotriva regimurilor autoritare ar fi niște simple unelte în mâinile vesticilor și trebuie scoase astfel de sub influența Occidentului. Kremlinul finanțează astfel mașinăria propaganistică de câștigare a competiției pentru minițile și inimile rușilor (p.147).
Cu privire la operațiunea specială a lui Putin de denazificare a Ucrainei, profesorul Armand Goșu analizează acuzația de a fi fascist, care a început să fie utilizată începând cu toamna lui 2013, Ucraina devenind astfel prima țină a lui Putin. Astfel, puterea instalată la Kremlin, după fuga președintelui Ianukovici, a fost declarată de Kremlin drept regim fascist. Prin urmare, în Crimeea, ocupată și anexată fără ca nimeni să o apere, estul și sudul Ucrainei au fost cuprinse de răscoale, oamenii credeau că în felul acesta combat fascismul. Cei care nu acceptă teza privind fascismul ucrainian sunt acuzați de Moscova că sunt complici cu naziștii, rusofobi, ori istorici revizioniști (p. 149).
Profesorul Armand Goșu analizează conflictul din Ucraina, în ultimul capitol al volumului intitulat Ucraina. De la cearta pe conducta de gaz la războiul cu Rusia. Astfel, scandalul gazelor din guvernul Iuliei Tumoșenko și Gazprom, controlat politic de Kremlin, a readus Ucraina în atenția Bruxelles-ului și Washington-ului, obligându-le să găsească soluții de integrare a acestei țări în structurile occidentale (p. 308).
Cum s-a pregătit invadarea Ucrainei de către Putin?
Vizita președintelui Franței și a Canclarului german la Moscova 7-8 februarie și 15 februarie 2022, prin care se încerca de se pune presiune pe Ucraina pentru ca acesta să accepte interpretarea rusească a acordurilor de la Minsk nu au dat rezultate. Kremlinul spera astfel să readucă Ucraina sub controlul său și să o integreze lumii rusești, însă toate demersurile diplomatice au fost un balet în spatele căruia Putin a pregătit invadarea Ucrainei, iar la 24 februarie 2022 s-a declanșat iadul (p. 321).
Revenirea la fascism devine acum argumentul invadării Ucrainei. Astfel, în mesajul televizat, Putin spune că declansează o operațiune militară specială pentru apărarea populației, care de opt ani a fost supusă la umilințe, genocid din partea regimului de la Kiev. Putin urmarea, prin demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, judecarea celor care au săvărșit crime împotriva rușilor. Prin urmare, la 5 dimineața, joi, pe 24 februarie 2022 a început atacul din trei direcții. Putin spera că Ucraina va fi o țintă ușoară, iar centrele de comandă ale statului ucrainian vor fi anihilate în primele ore ale invaziei, iar conducerea Ucrainei înlocuită cu una loială Rusiei, însă președintele Ucrainei Volodîmir Zelenski nu a fugit din țară, iar parașutiștii ruși ce trebuaiu să deschidă aeroporturile de lângă Kiev, în vederea ocupării capitalei, au eșuat. Astfel, eșecul blitzkriegului a anulat operațiunea specială de demilitarizare și denazificare.
Urmare a eșecului blitzkriegului Putin a schimbat tactica, iar denazificarea, care presupunea decimarea elitei politice proocidentale de la Kiev, în frunte cu președintele Zelinski, a dipărut dintre obiective. Abandonarea proiectului impunerii unui guvern-marionetă la Kiev confirmă eșecul operațiunilor militare rusești (p. 324). Obiectivul politic al invaziei Ucrainei de către Rusia, anume îndepărtarea guvernului proocidental de la Kiev, cu unul prorus, a eșuat.
Volumul profesorului Armand Goșu este cu atât mai interesant cu cât acesta propune și câteva scenarii. Cel mai prost scenariu ar fi un conflict Rusia-NATO, care poate pleca fie de la un incident, fie de la o provocare, undeva la granița cu Polonia sau România, cade o rachetă sau un avion (p.326). Astfel, conflictul din Ucraina are alte semnificații. Pentru Putin, observă Profesorul Armand Goșu, revanșa în fața Occidentului nu înseamnă să cucerească Ucraina, ci să umilească Vestul. Dacă Rusia reușește să cucerească Ucraina, următoarea țintă pentru Putin ar putea fi o țară NATO (p.326).
Cel mai bun scenariu este încheierea unui armistițiu, suspendarea operațiunilor militare rusești, retragerea armatei ruse, găsirea unui compromis politic care să readucă pacea în estul Europei. Acest scenariu ar fi posibil în cazul schimbării locatarului de la Kremlin. O lovitură de stat. Sau o revoluție în Rusia, cu milioane de oameni ieșiți în stradă, pe tot cuprinsul Rusiei, care să ceară oprirea razboului. (p.326).
Singura șansă a Ucrainei, în cazul în care nu se lasă unimilită de Kremlin, va fi să reziste militar, de una singură, pentru că nimeni nu se va bate pentru ea și mulți din Vest abia așteaptă să reia business as usual cu Rusia (p.327).
Războiul declanșat de Putin îngroapă, poate pe vecie, spune Armand Goșu, planurile imperiale ale Kremlinului (p. 351).
Modernizarea Rusiei s-a realizat pe exploatarea hidrocarburilor, însă Occidentul după terminarea conflictului, nu va mai fi interesat de revenirea gazului rusesc pe piața sa (p. 352). Astfel, este vorba de un proces ale cărui consecințe se vor vedea în următoarea jumătate de secol și vor condamna Rusia la subdezvoltare.
Concluzia profesorului Armand Goșu este lucidă și anume că Putin a aruncat țara, prin declansarea acestui război nejustificat împotriva Ucrainei, cu cel puțin două decenii înapoi. Rusia nu mai aparține lumii civilizate. Poate că acestea era operațiunea specială proiectată de președintele rus… să distrugă Rusia. Dacă acesta a fost planul lui înseamnă că i-a reușit (p.353).
Volumul de articole semnat de profesorul Armand Goșu merită a fi citit, pentru a înțelegerea pașilor care au determinat invazia nejustificată a Rusiei împotriva Ucrainei. Agresiunea Rusiei nu este un accident, ci poate repezenta sfârșitul regimului putinist.
Un lector si fostul rector al Academiei de Poliţie, chestorul Gheorghe Popa, vizaţi penal într-un caz de plagiat
Scris de Melania Cincea
Un fost procuror al DIICOT a descoperit că trei articole i-au fost plagiate de un lector al Academiei de Poliţie. Instituţie a cărei conducere, după confirmarea plagiatului, nu a sesizat organele de cercetare penală. Aşa s-a ajuns în situaţia ca şi lectorul care a plagiat, dar şi fostul rector al Academiei de Poliţie, chestorul Gheorghe Popa, să ajungă în atenţia Justiţiei.
Trei plagiate din acelaşi autor
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, recent, începerea urmăririi penale intr-un dosar de plagiat. Asta, după ce pe numele Gianinei Anemona Radu, lector universitar dr. la Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, din Bucureşti, a fost depusă o plângere pentru abuz în serviciu şi însuşirea calităţii de autor, iar pentru omisiunea sesizării, pe numele lui Gheorghe Popa, chestor în rezervă, profesor universitar dr. şi fost rector al Academiei de Poliţie – pensionat prin decret prezidenţial, în martie anul acesta.
Cel care o acuză pe Gianina Radu de plagiat este Doru Ioan Cristescu, fost procuror timişorean, fost procuror-șef Birou Investigarea Infracțiunilor de Terorism și Contra Siguranței Naționale, PICCJ-DIICOT structura centrală.
Acesta spune că, în perioada mai 2014 – iunie 2015, Gianina Radu, lector universitar dr. la Academia de Poliţie, şi-a însuşit fraudulos calitatea de autor al unor opere de creaţie intelectuală care nu-i aparţin. Şi nu o dată, ci de trei ori. E vorba despre trei articole ale lui Doru Ioan Cristescu şi Victor Cătălin Enescu pe care Gianina Radu le-a publicat sub propria semnătură în revistele Pentru Patrie – publicaţie lunară a Ministerului de Interne –, şi Studii de Securitate Publică – publicaţie ştiinţifică editată de de Facultatea de Poliţie a Academiei de Poliţie.
Primul articol plagiat, declară Doru Ioan Cristescu, este Puncte de vedere privind administrarea şi expertizarea probelor multimedia, pe care Gianina Radu l-a publicat în revista Pentru Patrie, în 20 mai 2014. Acesta acuză că întregul conţinut este copiat, prin metoda copy-paste, din volumul său, Prolegomene privind administrarea şi expertizarea probelor multimedia.
Al doilea articol plagiat, numit Unele aspecte privind sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale şi a actelor de terorism, a fost publicat în revista Studii de Securitate Publică, vol. 3, nr. 3 (11), din iulie-septembrie 2014. Acesta, acuză Doru Ioan Cristescu, reprezintă o copie fidelă, prin metoda copy-paste, a articolului său Sesizarea organelor de urmărire penală prin constatarea infracţiunii flagrante în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale şi actelor de terorism. Elemente de tactică criminalistică, publicat pe site-ul www.juridice.ro, postat în 10 martie 2014.
Tot o copie fidelă, prin metoda copy-paste, spune Doru Ioan Cristescu, este şi cel de al treilea articol vizat de plagiat: Consideraţii cu privire la procedeul probator al predării de obiecte, înscrisuri sau date informatice, pe care Gianina Radu l-a publicat în revista Studii de Securitate Publică vol. 4, nr. 2 (14), din aprilie-iunie 2015. Acesta a fost copiat după un articol publicat de Doru Ioan Cristescu şi Victor Cătălin Enescu pe site-ul www.juridice.ro, în 10 februarie 2015, intitulat Despre actele de procedură în procesul penal. Procedeul probator al predării de obiecte, înscrisuri sau date informatice. Dispunerea de către procuror şi efectuarea acestui procedeu probator.
În 28 octombrie 2015, fostul procuror a sesizat Academia de Poliţie în privinţa acestor aspecte. Un prim răspuns l-a primit în 5 noiembrie 2015, prin care i s-a comunicat că a fost sesizată Comisia de Etică a universităţii, care a declanşat cercetările. În 23 decembrie 2015, a primit un alt răspuns, prin care i se transmitea că aspectele sesizate se confirmă, fapt pentru care a fost decisă sancţionarea pe linie universitară a Gianinei Radu.
Ce spune Comisia de Etică?
Raportul Comisiei de Etică are, pe alocuri, accente hilare. De exemplu, se arată în Hotărârea din 9 decembrie 2015, semnată de preşedintele acestei comisii, comisar-şef Petrică Mihai Marcoci, „Doamna lector universitar Gianina Anemona Radu ne-a prezentat un raport detaliat în care susţine faptul că în primăvara anului 2014, după mai multe discuţii purtate la seminar cu studenţii, din care unele având ca obiect tematic, inclusiv, articolele publicate de petiţionarul prejudiciat, a decis colaborarea cu un grup de studenţi cu preocupări în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică, stabilind un draft cu materiale de lucru în care erau incluse şi materialele publicate de dl. Doru Ioan Cristescu. Ulterior, asupra materialelor rezultate, doamna lect. univ. dr. Gianina Anemona Radu a decis să facă unele intervenţii corective în vederea finalizării acestora într-o formă publicabilă. Pe acest fond, la care s-a adăugat culpa doamnei lect. univ. dr. Gianina Anemona Radu, materialele transmise spre publicare au fost cele introduse în draftul iniţial de lucru, adică exact articolele publicate în format electronic de petiţionarul prejudiciat, trimiterea spre publicare din neglijenţă nefiind urmată de verificarea materialului publicat.”
Nu e clar în cazul cărui articol plagiat a fost vorba despre neglijenţă, dat fiind că sunt trei, publicate la intervale de câteva luni: mai 2014, iulie, 2014, aprilie 2015. Nici dacă acea neglijenţă s-a repetat de trei ori. Nici cum se face că, deşi articolele lui Doru Ioan Cristescu au ajuns la publicare „din neglijenţă”, le-au fost modificate titlurile şi semnătura.
Dat fiind, însă, că această Comisie de Etică a apreciat faptul că Gianina Radu şi-a recunoscut greşeala şi că a dovedit „o atitudine sinceră şi cooperantă” şi pentru că aceeaşi comisie a ajuns la concluzia că publicarea celor trei articole nu i-au oferit Gianinei Radu avantaje de natură patrimonială sau nepatrimonială, a decis sancţionarea ei doar cu suspendarea, pe o perioadă de nouă luni, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control, ca membru în comisii de doctorat, de masterat sau de licenţă.
Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală – infracţiune
Doru Ioan Cristescu declară că, nemulţumit de măsurile luate faţă de autorul plagiatului, a trimis, ulterior, o nouă adresă Academiei de Poliţie, „învederând existenţa unei activităţi infracţionale a acesteia şi repercusiunile ce pot exista în situaţia omisiunii sesizării organelor de urmărire penală pentru conducerea unităţii de învăţământ superior de ordine publică”.
Acesta afirmă că rectorul Academiei, la vremea aceea, chestorul Gheorghe Popa, avea obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală, în caz contrar făcându-se vinovat de omisiunea sesizării: „Luând la cunoştinţă despre îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public cu statut special Gianina Radu, stare de fapt susceptibilă de a se circumscrie elementelor constitutive ale unei/unor infracţiuni comise cu prilejul executării atribuţiilor de serviciu ce-i incumbau, conducerea Academiei de Poliţie, în mod specific rectorul unităţii de învăţământ, chestor de poliţie, prof. dr. Gheorghe Popa, avea obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală, împrejurare în legătură cu care l-am atenţionat, prin corespondenţa online din 23 decembrie 2015, dar nu a existat niciun fel de reacţie”.
În urma plângerii formulate de Doru Ioan Cristescu, în ianuarie anul acesta, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în 17 februarie, începerea urmăririi penale pentru infracţiunile de însuşirea calităţii de autor si abuz in serviciu, pe de o parte, si pentru omisiunea sesizării, pe de alta.
„Magul de la Kremlin”, un roman care cufundă cititorul în inima puterii rusești
Giuliano da Empoli, „Magul de la Kremlin”, traducere și note de Bogdan Ghiu, Editura Humanitas Fiction, 2023, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu
Scris în pandemie și predat la Gallimard în ianuarie 2021, Magul de la Kremlin este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice. Dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna, l-a determinat pe autor, Giuliano da Empoli, să depășească granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației, rodul acestei alchimii fiind nu numai un mare roman despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci până la criza ucraineană), ci și o extraordinară meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei. Romanul – din care publicăm în avanpremieră un fragment – va apărea în martie, la Editura Humanitas Fiction.
Pornind de la figura fostei „eminențe cenușii” a lui Putin, Vladislav Surkov, „noul Machiavelli” sau „Rasputin al lui Putin”, fost regizor de teatru și realizator de reality-show-uri tv, autor (sub pseudonim) de romane și de texte de hip-hop, figură misterioasă retrasă, între timp, cu totul din viața publică (aflându-se sub interdicție atât din partea Occidentului, cât și din aceea a actualului „Țar”), dar vreme de peste două decenii strategul din umbră al ascensiunii lui Vladmir Putin (creator al conceptelor putiniste de „verticalitate a puterii” și „democrație suverană”), povestea trăită și spusă de Vadim Baranov ne cufundă în inima puterii rusești. Unde curtenii și oligarhii poartă un război permanent, transformând o țară întreagă într-un teatru politic, singura realitate fiind îndeplinirea dorințelor țarului. Printr-o proiecție fantastică, demnă de marea proză rusă, Magul de la Kremlin analizează distopica alianță letală globală dintre regresiile populiste și noile tehnologii bazate pe așa-numita inteligență artificială, altfel spus, noua tiranie „științifică”.
Magul de la Kremlin – care va apărea în luna martie la Humanitas Fiction, 2023, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu – a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac.
„Giuliano da Empoli a terminat acest roman, ale cărui formulări puternice amintesc în parte de moraliștii și memorialiștii francezi din secolul al XVII-lea, în ianuarie 2021, cu un an înainte ca armata rusă să invadeze Ucraina. Unii ar spune că acest scriitor este un vizionar, alții, că își cunoaște subiectul mai bine ca oricine. Să adăugăm o a treia caracteristică, stilul, și vom avea o mare carte”, scrie despre el Jérôme Garcin, în Le Nouvel Observateur.
Iar Frédéric Beigbeder, în Le Figaro, scrie: „De multă vreme n-am mai devorat un roman cu atâta aviditate. Este ceea ce anglo-saxonii numesc un page turner, o carte căreia nu te poți opri să-i întorci paginile, supereficientă și bine documentată, care descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil. […] Este cartea pe care trebuie să o citești dacă vrei să înțelegi războiul din Ucraina. […] Pentru un prim roman, este o lovitură de maestru.”
Cu Magul de la Kremlin – scrie Libération – Giuliano da Empoli oferă cititorului „o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.”
Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețian, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în același timp discutat și disputat. Născut în 1973, la Neuilly-sur-Seine, a studiat dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în Ştiințe politice la Paris. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, impunându-se, pe rând și uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui prim-ministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor, mai întâi de eseuri, apoi – acum – de ficțiune. A debutat la doar 22 de ani, în 1996, cu Un grande futuro dietro di noi, pentru care La Stampa l-a declarat „Omul anului”. Au urmat numeroase și importante volume de nonficțiune, între care La guerra del talento (2000), Overdose (2002), Fuori controllo (2004), Obama, La politica nell’era di Facebook (2008), La prova del potere (2015), La rabbia e l’algoritmo (2017), Les ingénierus du chaos (2019). Da Empoli a atins deplina notorietate și succesul deopotrivă de critică și de public cu primul său roman (și a doua sa carte în franceză), Magul de la Kremlin (Le mage du Kremlin), apărut la începutul anului 2022, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a publicului și a criticii, primind Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și ajungând până în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt, pentru a se situa, totodată, în fruntea topurilor de vânzări și a fi deja tradus sau în curs de traducere în peste 20 de limbi.
Fragment din roman
„Printre povestirile de pe front ale lui Isaac Babel, există una care se intitulează «Prima mea gâscă». Spune povestea primei zile a unui tânăr evreu înrolat în Armata Roșie în timpul campaniei din 1920. Abia ce a ajuns, și tovarășii săi de regiment, niște cazaci analfabeți, încep să își bată joc de el din pricina ochelarilor și a aerului său de intelectual. Unul dintre ei se ridică fără să spună nici un cuvânt și îi aruncă valiza în mijlocul străzii, după care se întoarce și strigă batjocoritor. Ce face atunci tânărul? Nu se vaită și nu protestează, ci, văzând o gâscă deplasându-se liniștit, o prinde cu un gest rapid, îi zdrobește capul cu bocancul, apoi o trage în ţeapă cu sabia şi i-o duce bucătăresei care nu voia să-i servească cina. „Gătește-mi asta”, îi spune. Din acel moment, evident, cazacii îl primesc printre ei. O purta el ochelari, evreiașul, dar în fond este un băiat bun și știe să impună respect.
Iată! Berezovski a fost prima mea gâscă. Veneam din teatru, tatăl meu era un intelectual și trebuia să-i fac pe cazaci să înțeleagă că nu eram un neputincios. Să-i luăm televiziunea a fost cel mai simplu lucru. Berezovski nu controla majoritatea, avea doar patruzeci şi nouă la sută din acțiuni. Restul aparținea statului. A fost suficient să-l sun pe directorul general al ORT şi să-i spun că de acum înainte îşi va primi directivele de la Kremlin, nu din saloanele Casei Logovaz.
— Un gest destul de brutal.
— Păi știți cum se spune: mila călăului constă în precizia gestului său. Ce-i drept, Boris nu a primit vestea prea bine. Peste noapte, directorii televiziunii sale încetează să-i mai răspundă la telefon. Jurnalistul lui preferat este concediat imediat. Până și gâsculițele care animă club-house-ul din Novokuznețkaia încetează să mai apară pe ecran. Berezovski a înnebunit. A început să hărțuiască pe toată lumea cu invective furibunde. Și cum Putin nu-i răspundea, mă suna pe mine și se descărca acuzându-mă de tot felul de crime, inclusiv de unele pe care nu le făcusem.
Toate acestea erau firești. Oricine ar fi făcut la fel în locul său. Dar Berezovski nu era oricine. Și tocmai de aceea, în loc să-și accepte înfrângerea, a făcut o greșeală fatală: a convocat o conferință de presă pentru a denunța abuzul de putere și pericolul unui viraj autoritar în Rusia. A apărut în faţa camerelor de luat vederi trăncănind despre libertatea presei și despre încălcarea drepturilor ca și cum ar fi fost Soljeniţîn. Așa că oamenii l-au luat exact drept ceea ce era: un afacerist fără scrupule care se agăța de puterea care îi fusese compromisă de ascensiunea Țarului.
Berezovski era sclipitor, dar nu studiase istoria. Dacă ar fi făcut-o, ar fi înțeles că, spre deosebire de legile naturii, regulile puterii se schimbă. Ascensiunea oligarhilor se produsese în perioada acelui soi de antract feudal care urmase căderii regimului sovietic. Boris și ceilalți deveniseră atunci stâlpii de susținere ai unui sistem în care puterea Kremlinului depindea substanţial de ei, de banii lor, de ziarele lor, de televiziunea lor. Când deciseseră să parieze pe Putin, oligarhii credeau pur și simplu că își schimbă reprezentantul, nu și sistemul. Priviseră alegerea Țarului ca pe un simplu eveniment, când de fapt era vorba de începutul unei noi ere. O eră în care rolul lor era sortit să fie revizuit.
Cine cunoaște Rusia știe că la noi puterea este supusă periodic unor mişcări tectonice. Înainte ca acestea să se producă, poți încerca să le orientezi cursul. Dar odată ce s-au produs, toate angrenajele societății se repoziționează în consecință, după o logică pe cât de tăcută, pe atât de implacabilă. A te răzvrăti împotriva acestor mișcări este la fel de zadarnic cu a te opune rotirii Pământului în jurul Soarelui.
Nu numai lui Berezovski, ci tuturor oligarhilor le plăcea să se prezinte drept stâlpii democrației, așteptându-se ca oamenii să ridice baricade în apărarea lor. Dar își supraestimau popularitatea. Noi, în schimb, o știam foarte bine. Recitiți-l pe Aristotel: primul gest al demagogului, odată ajuns la putere, este alungarea oligarhilor. Oamenii îi vedeau pe Boris și pe tovarășii săi ca pe niște profitori care acaparaseră imensul patrimoniu al Uniunii Sovietice cu pumnul. Iar apoi, odată muntele de bani cucerit, își scoseseră vestele antiglonț, își îmbrăcaseră costumele croite pe măsură și proclamaseră: gata cu loviturile de pumn, acum respectăm fairplayul din Camera Lorzilor. În fond, este logic că mulți dintre ei s-au exilat la Londra. Acolo, de altfel, s-a dus și Berezovski când a înțeles în sfârșit amploarea erorile sale de apreciere.
Cu puțin timp înainte de plecarea lui, m-am dus să-l văd pentru ultima oară, la Casa Logovaz. Țarul îmi ceruse să-l anunț că încă îl considera prieten. «Fă-l să înțeleagă că trebuie să rămână departe de politică pentru totdeauna, îmi spusese el. În ceea ce mă privește, dacă o face, poate rămâne liniștit la Moscova ca să-și gestioneze afacerile. Sau poate să se ducă la celălalt capăt al lumii. Dar, dacă se ocupă de politică, se va izbi întotdeauna de noi.»
Puține lucruri sunt mai triste decât locurile de putere abandonate, în care fantomele trecutului sunt mai puternice decât oamenii în carne și oase care se încăpățânează să le locuiască. La Casa Logovaz m-am trezit față în față cu un Berezovski deja, practic, singur. Chiar dacă mă străduisem să-i transmit mesajul Țarului în termeni amicali, nu l-a primit foarte bine. La început, a încercat să se stăpânească, dar cu cât înaintam în conversație, cu atât își dădea mai mult frâu liber furiei pe care o acumulase în acele ultime luni.
«Putin e un cekist, Vadia: din rasa cea mai feroce, aceea care nici nu fumează, nici nu bea. Aceștia sunt cei mai răi, pentru că își cultivă viciile cele mai ascunse. El va pune Rusia în lanțuri. Tot ce am făcut în ultimii ani pentru a deveni o țară normală vor fi măturat. Chiar și tu, Vadia, mai devreme sau mai târziu. De fapt, ai deja zgarda ta, ești pudelul cekistului. La fel ca tatăl tău, se vede că aveți supunerea în sânge. Aristocrați? Sunteți niște șerbi toți, așa cum sunteți, de generații!»
Cuvintele lui alunecau peste mine fără să lase vreo urmă, ca un pârâu de munte peste stânci. Mă gândeam domol că Marchizul de Custine i-ar fi dat dreptate, păcat că Boris nu l-a citit niciodată, i-ar fi fost de folos. El continua și se contrazicea.
«Dar nu veți fi lăsați să vă faceți de cap, Vadia. Există europenii, americanii. Rușii au cunoscut pentru prima dată democrația. Va izbucni războiul civil…»
Despre războiul civil, trebuie să recunosc că mi-a venit să râd: așa cum spunea acel diplomat francez, avantajul războiului civil asupra celuilalt este că ne putem întoarce să mâncăm acasă.
«Bravo, râzi, Vadia. – Boris era din ce în ce mai tulburat. – Sunteți pe cale de a construi un regim mai rău decât Uniunea Sovietică. Cel puțin, pe atunci, ferocitatea câinilor de pază ai KGB-ului era controlată de oamenii Partidului. Acum Partidul nu mai există, și cekiștii au luat direct puterea. Cine le va ține în frâu aroganța, poftele, prostia lor profundă? Tu, Vadia? Sau vreunul dintre prietenii tăi din teatru? KGB-ul fără Partidul Comunist nu este decât o bandă de tâlhari!»
Cu greu m-am abținut să nu-i reamintesc lui Berezovski prima noastră întâlnire cu Putin la Lubianka, dezinvoltura cu care el însuși se dusese să-l pescuiască pe succesorul lui Elțîn din meandrele acelei temnițe sinistre. Insultele lui mă lăsau indiferent, dar trebuie să recunosc că desăvârșita sa rea-credință începea să mă calce pe nervi.
«Din fericire, există mass-media, presa. Aceasta s-au obișnuit cu libertatea și nu vor permite să le fie luată cu una, cu două, crede-mă.
— Să fim serioși, Boris! Nu tu spuneai că un jurnalist se cumpără cu mărunțiș? Este un servitor, spuneai, căruia îi dai voie să stea lângă tine, căruia îți dai osteneala să-i citești unul sau două editoriale, și este al tău, se umflă în pene ca un păun bătrân. Dar poate că mă înșel, Boris, nu era vorba de tine.»
Nu ar fi trebuit să spun asta, știu. Dar are și răbdarea o limită, nu? Boris s-a întrerupt brusc, de parcă ar fi văzut o fantomă. Era oglindirea lui: spectrul unor Berezovski ai trecutului. Știa și el, nu era nevoie să insist.
Acum se uita la mine cu tristețe. Îmbătrânise brusc. Vremea lui se terminase și nu avea să se mai întoarcă. Își putea păstra banii, asta da. Avea să devină unul dintre acei bogătani pe care ne prefacem că-i ascultăm pentru că achită nota la sfârșitul cinei, atâta tot. Opiniile lui nu aveau să mai influențeze nici un pic cursul evenimentelor.
«Bravo, Vadia, ai devenit unul dintre ei. Ai păstrat ceva înregistrări, ca să mă dai jos? I le-ai pus Țarului să le asculte așa cum ar fi făcut-o Secin? Până acum a mers bine pentru tine; singura problema este că nu ești ca ei și nu vei fi niciodată.» Glasul lui Berezovski se preschimbase într-un șuierat de ură. „Sunt niște fiare sălbatice, Vadia. Vin din neant, și-au croit drum cu lovituri de măciucă, fără reguli, fără limite. Le este foame, o foame atavică. Au fost umiliți, vin din veacuri de umilință. Trebuie să ia totul, imediat, pentru că știu că roata se învârte. Ce știi tu? Pentru oameni ca tine, roata nu se învârte niciodată.
— Se poate, Boris, nu știu. Ce știu este că Rusia a fost făcută întotdeauna așa, cu lovituri de topor.»
Berezovski îmi aruncă într-un final o jumătate de zâmbet. Numărul se terminase, el o știa primul. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se ridice și să plece. Exista o oarecare demnitate melancolică la bătrânul actor obligat să-și ia rămas-bun. În orice caz, asta gândeam în seara aceea, ieșind pentru ultima oară din Casa Logovaz.”
DACĂ DUMNEZEU NU AR EXISTA ȘI ALTE ESEURI – G.K. Chesterton
Evaluat la 4.20 din 5 pe baza a 5evaluări de la clienți
30,00 lei
O colecție de eseuri ale lui G.K. Chesterton, maestrul pardoxului, pe teme foarte actuale ca familia tradițională, educația religioasă, ateism, etc., într-o traducere de excepție purtând semnătura lui Cătălin Sturza și cu o prefață de Joseph Pearce.
„Chesterton ne arată că viața este plină de paradoxuri. Este plină de acele contradicții aparente, de juxtapuneri incongruente care indică adevăruri mai adânci. Luați, de exemplu, faptul că e nevoie ca un om să fie mare ca să știe cât de mic este, sau faptul că mândria este păcatul unui om mic care crede că este mare. Sau luați cuvintele lui Hristos, Maestrul suprem al Paradoxurilor, care ne spune în mod solemn că cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă. Evangheliile sunt pline de astfel de paradoxuri, ilustrând faptul că Chesterton nu era, în nici un fel, inventatorul puterii paradoxului.” (Joseph Pearce)
GHIDUL INCORECT POLITIC DESPRE ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ ȘI ECOLOGISM – Christopher C. Horner
Evaluat la 4.63 din 5 pe baza a 8evaluări de la clienți
48,00 lei
„Chris Horner ne poartă cu vervă, umor și o reală preocupare pentru corectitudine prin povestea lui care include investigații fascinante referitoare la rolul ramurilor majore ale industriei și la modul în care știința este redusă la tăcere. Descrierile lui vor provoca râsul dar şi recunoașterea faptului că lacrimile sunt de fapt mai potrivite.”
Dr. Richard S. Lindzen, Profesor la catedra Alfred P. Sloan de științe ale atmosferei, MIT; membru al Academiei Naționale de Științe şi fost membru principal al Comisiei Interguvernamentale ONU pentru schimbările climatice
„Ȋn Ghidul Incorect Politic despre Ȋncălzirea Globală și Ecologism Chris Horner demască miturile legate de cel mai discutat subiect al prezentului și al viitorului. El dezvăluie adevărurile neconvenabile invocate de sceptici și prezintă minciunile convenabile la care recurg adepții încălzirii globale. Această carte accesibilă vă furnizează instrumentele cu ajutorul cărora puteți să pătrundeți în această dezbatere națională în curs de desfășurare. De asemenea, este un document și o sursă foarte utilă celor care se adresează cu scrisori congresmanilor și senatorilor – precum și ziarelor. Lectură obligatorie pentru dezbaterile din școli și facultăți.”
Dr. Fred Singer, fost director al U.S. Weather Satellite Service (serviciul meteorologic american); profesor emerit de ecologie, Universitatea Virginia
GEORGE SOROS, PUTEREA DIN UMBRĂ – David Horowitz, Richard Poe
Evaluat la 4.67 din 5 pe baza a 12evaluări de la clienți
25,00 lei
O apariție-eveniment, o carte-document!
Scrisă de doi autori americani de prestigiu, David Horowitz și Richard Poe, și prefațată de publicistul Adrian Pătrușcă, „GEORGE SOROS – Puterea din umbră” este prima carte tradusă în limba română care descrie, prin recurs la fapte și la documente de necontestat, metodele prin care miliardarul George Soros acționează pentru a infiltra și prelua partide și state în scopul de a le controla și de a le impune ideologia neo-marxistă. O ideologie care corupe și distruge valori morale și tradiții, pentru a le înlocui cu o utopie: „societatea deschisă”, guvernată de „corectitudinea politică”, pe care o propovăduiește George Soros.
(Putiniada-mama Mineriadei), un tratat de manipulare
George Arun
An de an, în zilele de 13-15 iunie, mass-media rescrie filmul evenimentelor de acum 30 de ani. Sondajele de opinie arată că majoritatea românilor au auzit de mineriadă, dar cei mai mulți dintre ei nu știu adevărul.
Patriarhia Română a anunțat că sîmbătă, 13 iunie, un sobor de preoți vor ține o sluijbă de pomenire pentru victimele mineriadei din 13-15 iunie 1990 la troița din fața Teatrului Național din București. Preoții se vor ruga pentru sufletele adormiților de acum 30 de ani, cînd patru manifestanți au fost uciși de polițiști cu muniție de război, 1.388 de persoane au fost rănite, iar alte 200 au fost arestate, închise în dube și duse într-o unitate a Ministerului de Interne de la Măgurele.
Prin slujba de pomenire preoții vor tămîia, vrînd-nevrînd, și mulțumirile adresate de Iliescu hoardelor de mineri din Valea Jiului pe care îi chemase să apere democrația: „Vă mulţumesc, încă o dată, tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile. Că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu.“
Luni, 15 iunie, va fi pomenit și Mihai Eminescu la implinirea a 131 de ani de la moartea sa, prin Sfînta Liturghie și un parastas la mormîntul din cimitirul Bellu. Ce legătură este între cele două sfinte pomeniri? Poate doar faptul că Miron Cozma se compara cu fotografia clasică a lui Eminescu, prin părul lung, dat pe spate, gogomănie pe care o repeta des la posturile de televiziune.
Dacă Ion Iliescu și clica lui se apropie de verdictul final în dosarul revoluției, situația e cu totul alta în dosarul mineriadei din iunie 90. După aproape 20 de ani de anchete, întrerupte și reluate în funcție de normativele politice, în 2009 dosarul a fost clasat. Abia după mai multe procese la CEDO, inițiate de președintele Asociației „21 Decembrie“, Teodor Mărieș, dosarul a fost redeschis în anul 2014. Tergiversările și presiunile politice au făcut ca abia în 2017 dosarul mineriadei să ajungă pe masa judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Președinta ÎCCJ Cristina Tarcea a declarat la vremea respectivă că „având în vedere că sunt de audiat 1.500 de victime şi 600 de martori, începerea procesului va dura cel puțin un an și jumătate“. Așa s-a și întîmplat. Numai că în mai 2019 dosarul a fost retrimis Parchetului General, Secția Parchetelor Militare. În februarie 2020, Înalta Curte a făcut publică și motivarea deciziei, în care se spune că rechizitoriul a fost lipsit de claritate, probele au fost administrate cu încălcarea procedurii, iar inculpaților le-a fost încălcat dreptul la apărare.
Pe de altă parte, Teodor Mărieș a afirmat în repetate rînduri că 80 % din probe nu mai există la dosarul care conține 413 volume. Poate că procentul este exagerat, dar tergiversarea anchetelor atîția amar de ani nu poate să nu ne ridice mari semne de întrebare. Incitarea la violență a minerilor din Valea Jiului și a muncitorilor de la IMGB, prin care manifestanții din Piața Universității au fost numiți de Ion Iliescu la televiziunea publică „elemente extremiste, reacționare“, iar manifestația „o rebeliune de tip legionar“, iată cum a devenit unul din elementele „lipsite de claritate“ pentru magistratul care a retrimis dosarul la Parchetul General. Peste care iarăși se va depune praful pentru cine știe cîți ani de acum încolo.
Violența ca efect pervers al manipulării
Cea mai teribilă formă de manipulare a maselor este aceea care incită la violență. Așa s-au petrecut lucrurile și în cazul mineriadei din 13-15 iunie ’90. Printre cei peste 10.000 de mineri din Valea Jiului sub comanda lui Miron Cozma, care au sechestrat garnituri de tren ca să ajungă la București, s-au aflat o mulțime de securiști care au incitat la violență, la ordinele primite de la Iliescu. Ei au indicat sediile partidelor istorice și ziarele de opoziție care trebuiau devastate, ei au arătat cu degetul prada pe care să tabere justițiarii huilei – persoane foarte active ale manifestației din Piața Universității, printre care și mulți intelectuali cu nume cunoscute, pe care Securitatea le filmase zi de zi, arhivîndu-le în dosare strict secrete.
Se pun mai multe întrebări: La urma urmei de ce au devastat minerii Bucureștiul? Din patriotism? Din implicarea civică, tăbărînd împotriva „golanilor“ cu bîte și bastoane? Le-a păsat lor atît de mult de imaginile cu autobuzele poliției incendiate tot de poliție? Le-a diminuat asta frica în fața pericolului de a intra în fiecare dimineață în mine fără să știe dacă vor mai ieși vii din galeriile prost asigurate împotriva surpării tonelor de cărbune? Singurul răspuns rezonabil este că au fost incitați cu bună știință la violență.
Pe de altă parte, avea nevoie Ion Iliescu de mineri pentru ca, după ce a evacuat cu o brutalitate de dictator Piața Universității în dimineața de 13 iunie, să poată ține situația sub control? Asta, cu atît mai mult cu cît a scos și armata din cazărmi. Fără doar și poate că nu. Iliescu a pus la cale acel dezastru care a oripilat Europa pentru că la porțile României băteau companii mari care voiau să investească într-o țară abia scăpată de comunism, cu forță de muncă ieftină și cu o industrie care în parte putea fi reformată și capitalizată. Iliescu, „sărac și cinstit“, a trebuit să închidă țara în fața oricăror „amestecuri externe“. Cei care l-au adus la putere și l-au susținut în continuare își cereau dijma ce li se promisese. Așa a început devalizarea economiei, prin rețeta pusă la cale în laboratoarele fostei Securități și pe care a folosit-o toată fosta nomenclatură a comunismului. Așa a început și perioada de tranziție spre nicăieri.
An de an, în zilele de 13-15 iunie, mass-media rescrie filmul evenimentelor de acum 30 de ani. Sondajele de opinie arată că majoritatea românilor au auzit de mineriadă, dar cei mai mulți dintre ei nu știu adevărul. Adică nu știu nimic. Sau știu din auzite. Iar vinovații stau liniștiți la locurile lor, încredințați că Justiția încă amînă pronunțarea.
33 de ani de la Mineriada din iunie 1990 și niciun vinovat. Dosarul a fost tergiversat vreme de 27 de ani
Se împlinesc 33 de ani de la intervenția brutală a minerilor asupra protestatarilor din Piața Universității. Mineriada din 13-15 iunie 1990 rămâne în istorie drept unul dintre cele mai sângeroase evenimente din România post-decembristă. Patru persoane au murit și peste 1.300 au fost rănite în incidentele care …
Dacă excludem propaganda Kremlinului, simpatiile față de Putin sunt influențate de resentimente antioccidentale și de argumentul extinderii excesive a NATO care ar fi provocat Rusia.
Alexandru Lazescu
DE ACELAȘI AUTOR
Va fi secolul 21 unul asiatic?
O Europă imperială postdemocratică?
Cum va „modela” inteligența artificială „societatea viitorului”
Cum a apărut criza bancară din America și cum ne-ar putea afecta
Impactul global al Războiului din Ucraina
Într-o postare făcută pe Facebook cu câteva zile în urmă scriam că atât progresismul agresiv cultivat intens în Occident de o parte a elitelor politice, academice și din mass-media, cât și putinismul îmbrăcat în hainele ortodoxismului mesianic moscovit au în fond aceeași țintă de atac: valorile fundamentale ale civilizației occidentale. Primii o fac din orbire ideologică, fiind convinși în mod arogant că au un fel de drept divin să modeleze societatea și lumea după cum cred ei de cuviință. Același tip de orbire i-a determinat pe mulți intelectuali din Vest să cadă în admirație față de Uniunea Sovietică condusă de Stalin în perioada interbelică. Ceilalți, pentru că speră să exploateze erodarea valorilor fundamentale și clivajele sociale din Occident pentru a-și extinde dominația. O analiză lucidă a retoricii religioase creștin-ortodoxe și a eurasianismului lui Putin și Alexandr Dughin adoptate astăzi de Rusia ne arată că în realitate aceasta ar fi oricând dispusă să tranzacționeze „omogenitatea culturală” pentru mai multe teritorii.
Din păcate sunt destui idioți utili (nu intră aici, evident, cei aflați „în misiune”) care au fost tentați să vadă în Vladimir Putin & Co niște adevărați campioni ai „valorilor conservatoare”. „Agasați de suicidul cultural al Vestului, mulți vedeau în blondul septuagenar care călărea armăsari la bustul gol și înota în lacuri înghețate un posibil salvator al creștinismului”, a scris Daniel Funeriu pe Facebook.
După entuziasmul care a urmat aderării României la NATO și UE era inevitabil ca percepția pozitivă asupra Vestului să se erodeze. De regulă, așteptările depășesc semnificativ ceea ce poate oferi lumea reală. Nu e ceva specific României, este un fenomen vizibil și în alte țări de pe continent. Chiar în țări „fondatoare” ale proiectului european, precum Franța. O parte din motive sunt justificate. În această categorie intră dorința elitelor de la Bruxelles și din alte capitale europene de a promova un demers de integrare extins în cadrul UE, o federalizare de facto dacă nu în formă, în baza sloganului „mai multă Europă”, prin care mai toate deciziile importante să fie transferate de la nivel național „la centru”. Asta, în condițiile în care publicul din majoritatea statelor membre privește cu suspiciune „federalizarea”, consideră că astfel am ajunge la un de facto „imperiu franco-german” în care interesele lor ar fi expediate în plan secund.
Un al doilea argument justificat este legat de presiunea exercitată permanent de aceleași elite pentru promovarea unei agende ideologice progresist radicale pe întregul areal al UE. În această interpretare, a rejecta introducerea educației sexuale, cu includerea studiilor de gen, în școli, încă de la clasele mici, este echivalent cu o abatere gravă de la „valorile europene”. De aceea, o altă tentație periculoasă este aceea de a echivala și la noi criticile justificate la adresa politicilor adoptate de către UE sau la adresa curentului radical progresist, cu exponenți ca Black Lives Matter sau Antifa, curent care a devenit foarte influent în Partidul Democrat din Statele Unite, inclusiv în interiorul administrației Biden, cu pro-putinismul.
Americanii și europenii abordează acest Război Rece 2.0, care, de fapt, a început deja, deși mult mai puțin vizibil, cu ceva vreme în urmă, fiind prizonierii unor decizii luate în trecut sub spectrul unui arogant fixism ideologic. Unele lucruri, de pildă vulnerabilitățile în domeniul energiei, sunt un rezultat al obsesivei lupte cu schimbările climatice, pot fi reparate, cel puțin în parte, pe termen mediu și pe termen lung. Deși costurile economice vor fi considerabile, după cum constatăm deja. S-a ajuns în situația ridicolă de a vedea administrația Biden gata să pompeze resurse în adversari strategici ca Venezuela și, mai ales, Iranul, pentru a micșora tensiunile pe piața petrolului și gazelor naturale și a limita impactul scumpirilor energiei la alegerile de la sfârșitul anului, în timp ce acasă, sub presiunea curentului radical din Partidul Democrat, închid conducte (Keystone pipeline care aducea țiței din provincia Alberta din Canada), limitează exploatările de gaze de șist și promovează o retorică agresivă împotriva industriei combustibililor fosili, inclusiv prin demersuri de descurajare a finanțării acesteia.
Dar probabil mai grav și cu efecte mult mai greu de reparat este starea de spirit inoculată în populație timp de decenii, prin discreditarea și demonizarea valorilor civilizației occidentale și clivajelor societale create de războaiele identitare. Dacă America este o țară sistematic rasistă, imperialistă, toxică pentru planetă, ce anume i-ar putea motiva pe americani într-o bătălie geopolitică existențială cu adversari ca Rusia și China? În plus, prin atacul asupra competenței prin promovarea diversității cu orice preț, prin demersul de demonizare a spiritului critic sub asaltul „Cancel Culture” și prin erodarea stabilității sociale, rezultat al unor campanii de tip „Defund Police”, sau înlocuirea principiilor fundamentale ale dreptului cu doctrina „justiției sociale”, au fost subminate chiar acele elemente care ofereau avantaje strategice societăților democratice deschise în bătălia cu regimurile autoritare.
În ciuda acestor lucruri, e greu să preferi vieții din Occident modelul de societate oferit de regimul Putin în Rusia sau de Xi Jinping în China. Dovadă că nu există un flux de doritori să se stabilească acolo. Cu toate acestea, există simpatii pro-putiniste. Cel mai adesea, ele sunt unele „sub acoperire”. Se exprimă sub forma unor „păreri nuanțate” care în subtext sunt expresii de simpatie pentru Moscova sau ale unor resentimente antioccidentale. Cu relativizări (vina e a ambelor părți, ucrainenii i-au iritat pe ruși) sau că și rușii au dreptatea lor, pentru că NATO s-a extins în Est etc. Trecând ușor peste chestiunea de fond – faptul că asistăm la o agresiune brutală și neprovocată a Rusiei, cu distrugeri și victime în rândul populației civile.
De regulă, cei de la noi sau din afară care chiar dacă condamnă războiul îi găsesc justificări lui Putin vin cu două mari seturi de argumente. Primul este acela că, la urma urmei, Rusia procedează la fel cum au făcut și americanii în trecut când au intervenit în Iugoslavia, atacând Serbia, sau când au atacat Afganistanul și Irakul. Cu alte cuvinte, se bazează pe un argument de tipul „acuzatorii nu sunt, de fapt, mai buni decât acuzații”. Numai că, deși o parte din argumente nu sunt lipsite de temei, este o falsă „echivalență morală”. În cazul Rusiei, asistăm la o agresiune fără niciun fel de justificare (după cum observa cineva, măcar atunci când a invadat Sudeții, Hitler a inventat o provocare falsă), dublată de un rapt de teritorii, mai întâi Crimeea, apoi așa-zisele republici independente din Donbas și în viitor probabil întregul litoral de la Marea Neagră al Ucrainei, motivațiile precum „denazificarea” sau „genocidul” din republicile în cauză fiind absolut ridicole.
De partea cealaltă, bombardarea Belgradului, putem discuta desigur dacă a fost cea mai bună soluție, a fost un răspuns la acțiunile brutale și criminale (masacrul de la Srebrenica, distrugerile din Sarajevo) ale forțelor militare sârbe aflate sub controlul lui Mladici și Miloșevici. Apoi, prima invazie în Irak a venit ca reacție la invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein, fiind aprobată de către Consiliul de Securitate ONU, iar cea din Afganistan a venit după atacul terorist 9/11 orchestrat de către Al Qaeda în frunte cu Osama bin Laden, care era găzduită de regimul taliban de la Kabul. A doua invazie din Irak are într-adevăr serioase probleme de legitimitate ca motivație, dar nu trebuie totuși să uităm că aceasta a dus la îndepărtarea unui dictator sângeros care la un moment dat a gazat zeci de mii de kurzi. În plus, în niciunul dintre războaie, americanii nu au atacat deliberat populația civilă așa cum au procedat rușii la Groznîi, în Siria la Aleppo sau acum în Ucraina. Este o diferență importantă.
A doua justificare are la bază acuza că prin extinderea NATO în Est, după încheierea Războiului Rece, Occidentul a făcut „o enormă gafă strategică”. Caracterizarea aparține lui George Kennan, principalul arhitect al conceptului „îndiguirii” care a stat la baza strategiei americane de gestiune a competiției cu Uniunea Sovietică. Aceeași abordare o are și așa-numita „școală geopolitică realistă” al cărei cel mai cunoscut reprezentant este John Mearsheimer și, la un nivel mai degrabă politic decât teoretic, curentul antiamerican, în fapt antianglo-saxon, din Franța, care susține că Statele Unite au dorit prelungirea existenței NATO și inventează o amenințare rusă (argument care evident în acest moment a devenit caduc) pentru a-și menține influența asupra Europei. Probabil cea mai convingătoare și mai consistentă replică ce contrazice această teorie vine de la un istoric proeminent, profesor la Universitatea Princeton, Stephen Kotkin, unul dintre cei mai reputați biografi ai lui Stalin. Iată replica sa, extrasă dintr-un interviu recent din The New Yorker, care merită redată in extenso, cu atât mai mult cu cât chestiunea este de interes direct pentru România.
„Problema cu argumentul lor este că se presupune că, dacă NATO nu s-ar fi extins, Rusia nu ar fi arătat la fel sau foarte aproape de ceea ce este astăzi. Însă ceea ce vedem astăzi în Rusia nu este o surpriză. Nu e o abatere de la un tipar istoric. Cu mult înainte ca NATO să existe – în secolul al XIX-lea – Rusia arăta în felul următor: avea un autocrat. Exista represiune. Exista militarism. Avea suspiciuni cu privire la străini și Occident. Aceasta este o Rusie pe care o cunoaștem deja, nu este o Rusie care s-a născut ieri sau în anii nouăzeci. Nu este un răspuns la acțiunile Occidentului. Există procese istorice interne care stau la baza felului în care Rusia arată astăzi. Aș merge chiar mai departe. Aș spune că expansiunea NATO ne-a poziționat într-un loc mai bun în confruntarea cu acest model istoric reprezentat de Rusia pe care îl vedem astăzi. Cum ar arăta lucrurile în acest moment dacă Polonia sau statele baltice nu ar fi în NATO? Ar fi în aceeași situație teribilă în care se află acum Ucraina”.
COMENTARII
Adaugă comentariu…
Complex si pertinent comentariu.
Degenerarea liberalismului occidental s-ar datora, dupa Gilad Atzmon, elitelor evreiesti ca solutie la chestiunea evreiasca, asa cum a fost enuntata de Marx in 1843. Marx argumenta ca desi evreii germani aveau teoretic toate drepturile, nu aveau acces la puterea politica. Principalul obstacol era religia dominanta – crestinismul. Solutia? Distrugerea crestinismului, opiumul poporului. Dar cum sa distrugi o religie dominanta? Simplu. Prin ridiculizarea si atacarea valorilor fundamentale crestine: respectul pentru familie, proprietate, adevar, viata si credinta intr-o putere supraumana care rasplateste pe cei buni si pedepsete pe cei rai. Ce momeala este mai puternica decat sexul? Alexandra Kollontai a promovat libertinajul sexual in URSS. Activistii de partid aveau dreptul la mai multe femei, in functie de rang. Desfranarea, confiscarea proprietatii, minciuna obligatorie, persecutia religioasa si crimele comise de comunisti sunt bine cunoscute. Cum sa nu fie tentant sa fii comunist? Mai ales daca Dumnezeu nu exista? In Occident, tacticile de provocare a conflictelor, in special rasiale promovate de Saul Alinsky se manifesta si azi prin Black Lives Matter, o organizatie declarat marxista. Antifa ataca violent pe oricine pronunta un adevar care nu convine. Femeile sunt impotriva barbatilor. Ecologistii impotriva industrializarii. Infractorii impotriva politistilor. Divide et impera. Domnul Soros stie de ce. Sexul ramane inca cel mai puternic stimulent. Odata fugiti din Germania nazista si stabiliti in America, fondatorii Scolii de la Frankfurt au promovat liberalizarea sexuala si subminarea familiei pentru a face Marxismul mai atragataor tinerilor. Au avut mai mult succes decat Kollontay. De curand, liberalii au inceput racolarea inca din gradinita a copiilor sub pretextul ca ii orienteaza spre genul sexual corect, de preferinta nu heterosexual. Caci odata racolati in tabara homosexualilor si a altor anomalii de acest gen, vor ramane votanti fideli. De aceea promoveaza chirugia genitala la varste cat mai mici ca schimbarea sa fie definitiva. Bineinteles, ca Disney a inceput munca de lamurire. De ce liberalii americani, fosti sustinatori ai URSS-ul stalinist, Bernie Sanders a fost la Moscova in luna de miere, urasc Putinismu? Putin, ca si Stalin in timpul operatiunii Barbarosa, a inteles importanta crestinismului in viata poporului, si a renuntat dupa, cum a declarat in fata unui grup de evrei, la ochelarii de cal ideologici. Putin a tradat comunismul. Dar nu este un dictator oarecare. Ca fost agent KGB, este la curent cu metodele liberale de subminare ale occidentului, pe care URSS le-a sustinut din umbra in Occident. El stie ce efect distrugator pot avea, si le-a blocat din fasa in Rusia. Martti Kari, fost colonel al serviciilor finlandeze, prezinta convingator ideologia imperiala rusa si motivele istorice pentru care Rusia se simte vulnerabila. Vulnerabilitatea este o problema in cazul unui conflict. Oare Putin prevede un conflict de care noi nu suntem constienti? Ori cauta un pretext ca sa impuna legea martiala si sa raman in putere cat mai mult? John Mearsheimer nu este de acord cu politica Putinista, ci doar atrage atentia ca marile puteri nu tin cont de principii etice ori de drepturile celor mici, iar Rusia nu este o exceptie. Este adevarat insa ca abuzurile mai mari sau mai mici ale USA nu fac decat sa incurajeze Rusia sa isi faca de cap, oricine ar fi la carma ei.
Pionii Kremlinului din România. Cum s-au activat aceștia în contextul invaziei militare ruse din Ucraina
Articol scris de:
Nicolae Tibrigan
Nicio zi fără o minciună rostogolită pe social-media despre invazia Rusiei în Ucraina. De la anexarea ilegală a peninsulei Crimeea în 2014 și până în prezent, mijlocul agresiunii militare ruse în statul vecin, Kremlinul și „idioții utili” afiliați din statele Europei de Est au desfășurat o campanie susținută și coordonată de dezinformare controlată direct de laboratoarele de la Moscova, și care țintește populația rusă, publicurile țărilor vecine cu Rusia, Uniunea Europeană și nu numai. Acești „idioți utili” sunt percepuți de către designerii de propagandă ca entități utile „de folosit” atât timp cât nu sunt conștiente de consecințele înrolării acestora.
Așa că la acest efort tovărășesc, s-au alăturat și o serie de „pioni” locali ai Kremlinului, mobilizându-se mai ales pe canalele de social-media. Mesajele lor au drept scop să-i determine pe români la dezangajare și blamare a Ucrainei pentru invazia rusă.
Ideea a fost alimentată mai de mult pe rețele de socializare, iar acum a căpătat o amploare mai mare în contextul îndemnului revizionist al lui Putin adresat României, Ungariei și Poloniei să i se alăture pentru a revendica teritorii ucrainene:
„Apoi, atât înainte, cât și după Marele Război Patriotic [Al Doilea Război Mondial – n.r.], Stalin a încorporat în Uniunea Sovietică și a transferat Ucrainei câteva teritorii care au aparținut anterior Poloniei, României și Ungariei. În acest proces, el a oferit Poloniei o parte din ceea ce era în mod tradițional pământ german drept compensație, iar în 1954, Hrușciov a luat, dintr-un motiv oarecare, Crimeea de la Rusia și a dat-o, de asemenea, Ucrainei. De fapt, așa s-a format teritoriul Ucrainei modern”.
Citește și: ALERTĂ Putin amenință NATO cu armele nucleare. Ordin dat duminică ministrului Apărării
Adresarea lui Vladimir Putin către națiune // 21.02.2022 – Sursa: kremlin.ru
Vom face o scurtă contabilizare a acestora:
Uniunea Rutenilor Subcarpatici, condusă de Mihai Lauruc, un personaj controversat mai ales că fusese implicat și într-un dosar penal, fiind arestat în 2003 pentru 30 de zile sub acuzația de înșelăciune privind calitatea mărfurilor și fals în înscrisuri sub semnătura privată. Mai târziu intră în atenția presei românești deoarece legăturile sale cu Kremlinul devin din ce în ce mai evidente.
De altfel, „uniunea” creată de acesta folosește o denumire asemănătoare cu cea a Uniunii Culturale a Rutenilor din România (reprezentată și în Parlament) cu scopul incita și deruta minoritatea rutenilor.
Pe 26 ianuarie, așa-numiții „ruteni subcarpatici” lansau un mesaj public antioccidental potrivit căruia agresiunea Rusiei la adresa Ucrainei ar fi, de fapt, o reacție de apărare față de agresiunile NATO și UE.
„În eventualitatea izbucnirii războiului, Rusia, care își va juca cu disperare cartea propriei sale supraviețuiri, este sigur că va riposta nuclear împotriva bazelor americane, iar zone întinse din apropierea localităților Deveselu, Kogălniceanu, Câmpia Turzii și Cincu din România vor fi transformate în imense deșerturi radioactive”, este scenariul apocaliptic lansat de această pseudo-Uniune a rutenilor din România, inspirat din afirmația propagandistului Dmitri Kiseliov de la Rossia24 că Rusia poate transforme SUA în „cenușă radioactivă”. Și asta în condițiile în care tot această uniune militează pentru crearea entității separatiste „Rutenia Mare” pe teritoriul Ucrainei, aservită direct Moscovei. De fapt, un nou Donbass subcarpatic.
Nicușor Moise, director executiv al Consiliului Mondial al Românilor și președintele Asociației „Dacia Noastră” s-a remarcat în ultima perioadă prin promovarea insistentă pe mai multe rețele de socializare (în special, Facebook și WhatsAppp) a unui articol menit să-i incite pe români împotriva Ucrainei, subliniind faptul că statul vecin nu ar merita suportul Bucureștiului pentru că nu ne-ar fi fost „un prieten adevărat” de-a lungul istoriei și pentru că nu a protejat minoritatea românească pe teritoriul său. Temele de propagandă lansate de Moise ating cote paroxistice, mai ales atunci când legitimează inclusiv anexarea Crimeii de către Federația Rusă în 2014. Același Nicușor Moise declara pentru PressHub că România ar fi fost jefuită de către Occident și, din acest punct de vedere, preferă Rusia.
Diana Ivanovici-Șoșoacă, fostă parlamentară din partea Alianței pentru Unirea Românilor (AUR), se întreba retoric pe TikTok de ce România ar trebui să susțină Ucraina: „De ce să lupte românii mei? De ce să lupte oamenii noștri pentru un război care ne aparține? Ucraina nu e membră UE! Ucraina nu este membră NATO!” și că România ar trebui să-și ia înapoi teritoriile „furate” de Ucraina și că România ar trebui să-i primească la graniță doar pe români: „Să treacă românii din Ucraina încoa! Nu mă interesează restul! Oricum, e treaba lor cu ruşii, își împart teritorii peste teritorii!”. De altfel, senatoarea Șoșoacă se află în topul personalităților politice ale anului 2021, din perspectiva Sputnik.
Citește și: VIDEO. Traducătoarea televiziunii Welt din Germania a izbucnit în lacrimi, în direct, la discursul președintelui Ucrainei
Diana Ivanivici-Șoșoacă: „Dar de ce ne băgați voi în războiul ăsta? Dar ce treabă am eu? A! Să mă lupt cu Ucraina să-mi iau teritoriile înapoi? Da! Pentru asta cu drag!” – Sursa: TikTok (@mastyy_eu)
Partidul extremist și anti-semit Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), chiar dacă a condamnat invazia rusă în Ucraina prin vocea copreședintelui George Simion, nu ratează ocazia să atace prin ricoșeu și Kievul pentru că ar încălca dreptul minorității românești din Ucraina, acuzând chiar și o presupusă conspirație între oficialii români și statul vecin. Desigur că situația regională nu l-a împiedicat să organizeze protestul de duminică, 27 februarie, cu intenția explicită „să dea jos Guvernul” și să blocheze cât mai multe artere din București.
La fel, și senatorul AUR Sorin Lavric, suspectat de simpatii legionare, a lăsat să se înțeleagă dintr-o postare recentă pe pagina sa de Facebook că România ar trebui să fie atentă la destrămarea Ucrainei de către Putin și eventualele sugestii „să ne revendicăm acele teritorii pe care noi le-am pierdut odată cu instalarea comunismului”.
Să nu uităm și de Călin Georgescu, rusofil declarat și fosta propunere Sputnik și AUR pentru funcția de premier și, respectiv, președinte de onoare a partidului, care declarase recent, în cadrul unei emisiuni televizate, că „Ucraina este un stat inventat” și că „aveam mai mult de câștigat dacă întreținem niște relații mai bune cu China și Rusia”. – teză favorită a propagandei lansate de Putin.
Tot AUR a organizat pe 19 februarie la Palatul Parlamentului o conferință așa-zis europeană unde a adoptat mesaje anti-europene, pretext pentru o alianță cu partidul bulgăresc de extremă dreaptă Vâzrajdane da orientare anti-europeană și pro-rusă. Partidul extremist este condus de Kostadin Kostadinov care s-a remarcat prin propunerea de a scoate Bulgaria din UE și NATO, arestul în urma participării la un atac asupra unei comunități de romi și solicitarea ca „gunoaiele antirusești să fie exterminate ca șobolanii”.
Acum câteva zile au devenit tot mai vocali și câțiva reprezentanți PSD, prin tezele lansate de deputatul Daniel Ghiță (potrivit unor surse, cu simpatii puternice față de AUR) revoltat de posibila staționare a trupelor NATO pe teritoriul României: „Câtă aroganță, dispreț la adresa națiunii române! Ceri să staționeze trupele NATO pe teritoriul României. Cine plătește pentru aceste trupe ? Ceri ajutorul, iar tu umilești românii din Bucovina?! Rușine, Zelenski! Rușine! Nu respectați națiunea română!”.
Apoi, filiala PSD din 1 Decembrie – Ilfov a publicat, chiar în primele ore ale invaziei ruse în Ucraina, o postare sponsorizată pe pagina lor de Facebook, repetând aceleași teze revizioniste lansate de Putin și Nicușor Moise, plus o imagine care să înfiereze „imperiul Ucraina” format din regiuni donate și ocupate de Uniunea Sovietică. Intenția celor de la PSD este de a contribui la eforturile de subminare a oricărei solidarități cu poporul ucrainean și, implicit, a suportului popular pentru orice acțiune a NATO în raport cu Rusia.
ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, o altă figură din topul Sputnik pentru că „a fost cea mai pregnantă voce din Biserica Ortodoxă Română în apărarea dreptului creștinilor ortodocși la practicarea liberă a credinței lor”, s-a evidențiat în ultimul timp prin elogiul adus lui Putin că este „cel mai mare ctitor la sfântul munte Athos și la Ierusalim” și că „ nu e negru așa cum îl prezintă toată lumea”. Niciun cuvânt despre condamnarea agresorului reprezentat de statul rus, ci doar o remarcă relativ neutră că ar fi un război „în care nu a fost destulă diplomație”.
Revenind la îndemnurile cunoscutului campion mondial la șah, Garry Kasparov, opozant declarat al regimului autocratic impus de Vladimir Putin, nu pot decât să adaugă că mașinăria de propagandă pro-Kremlin poate fi diminuată și printr-un efort comun constant, prin care nu doar să o interzicem, dar și să-i expunem pe principalii „idioți utili” și „pioni” care acționează astăzi cu nonșalanță în spațiul informațional al lumii democratice.
Nicolae Țîbrigan este cercetător al Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.
Proiectul abordează răspândirea populismului și radicalizarea cetățenilor slab informați, precum și influența analfabetismului mass-media asupra înțelegerii politicii și a interesului cetățenilor în probleme din sfera politicului. Activitatea editorială se concentrează cu precădere pe Republica Moldova, dată fiind poziția ei la confluența debitelor informaționale venind dinspre Est și Vest.
Proiectul face uz de un hub jurnalistic, capabil să ofere reacții rapide în încercarea de a demitiza procesul de dezinformare prin verificarea informațiilor vehiculate cu ajutorul următorilor parteneri: PressHub, Report.md la nivel local și regional, HotNews la nivel național și Euractiv pentru atingerea audienței la nivel european.
Articolul precedent
Cât de legionară e mișcarea AUR și în ce direcții o poate lua
Articolul următor
Russia Today și Sputnik, interzise în Europa
Nicolae Tibrigan
Nicolae Tibrigan este licențiat în Sociologie la Universitatea din București, absolvent al masterului Studii de securitate din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.În prezent este doctor în Sociologie și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.Din 2017 este expert-colaborator în cadrul think tank-ului Chamber of Excellence in International Affairs (CEIA), coordonând o serie de proiecte de demascare a dezinformării digitale din spațiul informațional de limbă română. Se axează pe activități de cercetare și analiză a securității informaționale, combaterii dezinformării digitale și comunicării strategice. Domenii de interes: sociologie politică, război informațional, sociologia identității colective, studii de securitate, analiza informațiilor.Este autor a numeroase articole apărute în publicații de specialitate ce tratează subiecte legate de relațiile între România și Republica Moldova, zona extinsă a Mării Negre, spațiul ex-sovietic
(Rasplatiti cu pensii Fesenale si pentru rasplata privati-hotiei)…Când magistrații sfidează legea. Greva după anii concubinajului (SpotMedia)
Magda Prelipceanu
Magistrații, „campionii” pensiilor speciale. La cât ajung cele mai mari venituri (Adevărul) – Topul celor 15 deputați milionari în lei: opt aleși PSD, câte doi de la PNL și USR și câte unul de la UDMR, AUR și Forța Dreptei (Europa Liberă) – Generația 2023. Aproape 20% dintre elevii care au intrat în școala primară acum nouă ani nu au mai ajuns să susțină Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a. Unde sunt 38 de mii de copii (EduPedu)
Când magistrații sfidează legea. Greva după anii concubinajului (SpotMedia)
Greva care se extinde în instanțe și parchete este nu numai ilegală, ci și demolatoare pentru încrederea esențială a justițiabilului în magistrați. Iar acest mod de acțiune face ca nici motivele justificate de nemulțumire să nu mai fie înțelese și acceptate de societate.
Potrivit art 170 din Legea dialogului social 367/2022, judecătorii și procurorii nu au dreptul să facă grevă. Faptul că ei nu o numesc grevă, ci amânarea cauzelor care nu sunt urgente, nu îi schimbă esența. Este o grevă ilegală.
Ironic, printre cauzele urgente se numără și judecarea legalității grevelor. Pe a magistraților cine să o judece? Tot magistrații? Așa cum magistrați au judecat și decis majorarea salariilor breslei, implicit a propriilor salarii, cu 25%?
CSM nu numai că se declară 100% în favoarea grevei, dar unul dintre judecatorii CSM a cerut marți declanșarea protestului afirmând într-un mesaj scris pe whatsapp: “dacă mâine nu vom arăta că suntem o putere care nu poate fi călcată în picioare, nu mai există nicio speranță ca celelalte două puteri să ne și asculte, nu doar să ne audă.”
Este în mod evident un abuz de putere bazat pe certitudinea impunității, care reflectă o mentalitate periculoasă de stat în stat, dar și dispreț față de lege și legalitate, scrie Ioana Ene Dogioiu pe pagina SpotMedia.
Magistrații, „campionii” pensiilor speciale. La cât ajung cele mai mari venituri (Adevărul)
Magistrații, care în prezent amenință cu suspendarea activității pe termen nelimitat ca formă de protest față de reforma pensiilor speciale, sunt cei care beneficiază de cele mai mari venituri din categoria „privilegiaților”, ajungând la sume brute de peste 40.000 de lei pe lună.
„Adevărul” a solicitat Casei Naționale de Pensii Publice (CNPP) date despre cele mai mari 20 de pensii speciale din România, adică valoarea acestora, dar și legea în baza căreia sunt date, pentru a vedea din ce categorie fac parte, în condițiile în care, din cauza politicii de confidențialitate a datelor, nu pot fi date numele beneficiarilor.
Valoarea brută a celei mai mari pensii speciale din România, din prezent, se ridică la 50.359 de lei și e acordată unui fost magistrat. E singura pensie specială care sare de 50.000 de lei, în condițiile în care următoarele pensii sunt de 48.015 lei (poziția a doua), 46.827 de lei (poziția a treia), 44.904 lei (poziția a patra), 44.143 de lei (poziția a cincea). Toate acestea sunt tot ale unor foști magistrați.
Prima pensie care nu aparține unui fost magistrat este cea a unui fost pilot (în valoare de 41.478 de lei, a 13-a ca valoare, potrivit datelor CNPP).
Revolta medicilor. Spitalele de stat riscă să nu mai poată asigura liniile de gardă (Adevărul)
Spitalele de stat riscă să nu mai poată asigura nici liniile de gardă din prezent, ceea ce ar însemna un dezastru mai ales pentru urgențele de pe timpul nopții.
Federația Solidaritatea Sanitară susține că deocamdată 10% dintre medicii din toată țara și-au anunțat intenția de a renunța la contractele de gărzi suplimentare față de norma de bază. Motivul: primesc prea puțini bani pentru munca prestată.
Nemulțumirile protestatarilor sunt legate de faptul că plata gărzilor suplimentare este tarifată la nivelul anului 2018 și nu la nivelul salarizării din 2022. La fel și sporurile aferente gărzilor suplimentare, argumentează sindicaliștii. În condițiile în care un medic care face și gărzi ajunge să lucreze și 36 de ore continuu în timpul săptămânii.
Integral în Adevărul.
Topul celor 15 deputați milionari în lei: opt aleși PSD, câte doi de la PNL și USR și câte unul de la UDMR, AUR și Forța Dreptei (Europa Liberă)
Declarațiile de avere depuse de cei 330 de deputați până pe 15 iunie au scos la iveală adevărate surprize financiare: 10% dintre ei au realizat anul trecut venituri între jumătate de milion și un milion de lei.
Este vorba despre 33 deputați care au obținut venituri de cel puțin jumătate de milion, însă cei din frunte sunt Eduard Andrei Popică (PSD) și Gianina Șerban (AUR).
Pe de altă parte, 15 dintre deputați împreună cu familiile lor au depășit bariera milionului.
Analiza făcută de Europa Liberă arată că din clubul milionarilor fac parte opt reprezentanți PSD, doi din PNL (plus un fost liberal ajuns între timp la Forța Dreptei), doi aleși USR (dintre care unul a optat pentru dezafiliere), un reprezentant UDMR și unul AUR.
Acesta din urmă se jură că în realitate ar fi sărac și că ar fi ajuns pe lista parlamentarilor bogați din greșeală, dar se declară mândru că măcar România e bogată.
Generația 2023. Aproape 20% dintre elevii care au intrat în școala primară acum nouă ani nu au mai ajuns să susțină Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a. Unde sunt 38 de mii de copii (EduPedu)
Elevii care au terminat clasa a VIII-a în iunie 2023 și care susțin în aceste zile Evaluarea Națională au intrat în clasa pregătitoare în anul școlar 2014-2015.
Potrivit potrivit datelor Institutului Național de Statistică, obținute la solicitarea Edupedu.ro, au fost înscriși în clasa pregătitoare, în septembrie 2015, peste 192 de mii de copii în școlile publice și private din România.
Nouă ani mai târziu, după ce au parcurs ciclurile primar și gimnazial, au ajuns să fie prezenți la cel puțin o probă de la Evaluarea Națională de la finalul clasei a VIII-a doar 154.600 de elevi.
Diferența de 38 de mii de elevi înseamnă aproape 20% din generația care a intrat în școală în septembrie 2014.
Vorbim despre echivalentul a 1.523 de clase a câte 24 de elevi sau de echivalentul populației unui oraș de mărimea Mediașului, din județul Sibiu.
În medie, circa 5 mii de elevi rămân repetenți în clasa a VIII-a, dar numărul acestora este oricum compensat de elevii repetenți preluați la începutul anului școlar, așa că aceștia nu sunt puși la socoteală.
Până în prezent niciun oficial din Ministerul Educației nu a vorbit public despre ce se întâmplă de-a lungul ciclurilor primar și gimnazial cu aceste generații de elevi.
În perioada septembrie 2014 – iunie 2023, parcursul educațional de 9 ani al acestei generații a fost însoțit de succesiunea a 10 miniștri ai Educației, pe parcursul a 12 mandate.
(Numai in Romania platim ca sa murim ) România rămâne țara europeană cu cele mai multe decese în urma accidentelor rutiere
Mugur Mihăiță
România se menține pe prima poziție într-un clasament nedorit, țara europeană cu cel mai mare număr de morți din cauza accidentelor rutiere.
Conform studiului Comisiei Europene, cele mai sigure drumuri rămân în Suedia (21 decese cauzate de accidente rutiere la un milion de locuitori), Danemarca (26) şi Irlanda (31), în timp ce România (cu 86 de decese cauzate de accidente rutiere la un milion de locuitori) a înregistrat cea mai ridicată rată a mortalităţii, fiind urmată de Bulgaria (78) şi Croaţia (71). Media UE a fost de 46 de decese la un milion de locuitori.
Cifrele arată că anul trecut, poeste 20.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în urma unui accident rutier. Analiza indică o creştere cu 3% faţă de anul precedent, dar o scădere cu 10% faţă de nivelul de dinaintea pandemiei, adică față de anul 2019, În alte țări, precum Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Ţările de Jos ori Suedia cifrele sunt aproape egale cu cele din anii precedenți. În Lituania şi Polonia numărul deceselor a scăzut cu 30 %, iar în Danemarca cu peste 20 %.
Analiza mai arată că mai mult de jumătate (52%) din accidentele soldate cu decese au avut loc pe drumurile rurale, aproape 40% în zonele urbane şi 9% pe autostrăzi. Cu toate acestea, în zonele urbane, pietonii, bicicliştii şi utilizatorii de vehicule motorizate cu două roţi au reprezentat aproape 70% din totalul deceselor. Deşi ponderea crescută a ciclismului în mixul de mobilitate în multe state membre este extrem de binevenită, o cauză serioasă de îngrijorare o reprezintă tendinţa crescândă a numărului de biciclişti ucişi pe drumurile din UE. Acesta este singurul grup de participanţi la trafic în cazul căruia nu se observă o scădere semnificativă a numărului de decese în ultimul deceniu, fapt care poate fi pus mai ales pe seama lipsei unei infrastructuri bine echipate.
În 2018, UE şi-a stabilit obiectivul ca până în 2030 să reducă la jumătate a numărului deceselor cauzate de accidente rutiere – şi, pentru prima dată cînd se pune această problemă, şi a accidentărilor grave. În săptămânile următoare, Comisia va prezenta un pachet de propuneri privind siguranţa rutieră pentru a face drumurile europene şi mai sigure.
(Asa da (in)justitie!) Dosarul „Colectiv”.DoAR Fostul primar Piedone, achitat după ce a stat un an în închisoare, va fi repus în funcție
Andreea Ofițeru
George Costiță
Cristian Popescu Piedone a fost eliberat din închisoare miercuri, 21 iunie.
Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție a României au decis miercuri ca Cristian Popescu Piedone, fostul primar al Sectorul 4, să fie achitat și eliberat din închisoare în dosarul „Colectiv”. Ales între timp primar al Sectorului 5, el ar urma să fie repus în funcție printr-un ordin al prefectului Capitalei.
„La Dumnezeu m-am rugat pentru a deschide ochii judecătorilor,” a declarat fostul primar al Sectorului 4 la ieșirea din penitenciar, adăugând că nu va cere despăgubiri, ci va încerca să se întoarcă în funcție.
Întrebat dacă are pe conștiință incidentul de la Colectiv, Piedone a spus că are „conștiința curată, nu aveam ce să previn eu”.
Cristian Popescu Piedone a fost condamnat în mai 2022, la patru ani de închisoare, dintre care a executat un an și o lună.
El a fost condamnat anul trecut, printr-o decizie definitivă luată de Curtea de Apel București, după aproape 6 ani de judecată, în dosarul incendiului de la clubul Colectiv.
În urma recursului în casație, Curtea Supremă a decis achitarea fostului primar de la Sectorul 4.
Ce a decis Curtea Supremă în dosarul 17008/3/2016:
Înlătură dispoziţia privind obligarea inculpatului Popescu Cristian Victor Piedone la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Anulează formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 1897 din data de 16.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia I Penală în dosarul nr. 17008/3/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 566/A din data de 12.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I Penală în acelaşi dosar privind pe inculpatul Popescu Cristian Victor Piedone şi dispune punerea de îndată în libertate a acestuia, dacă nu este arestat în altă cauză.
În același timp, judecătorii au respins recursurile în casație depuse de Alin Anastasescu – unul dintre cei trei proprietari ai clubului Colectiv, Cristian Niță – directorul firmei de artificii și de către pompierii George Petrică Matei și Antonia Radu. Ei vor rămâne astfel după gratii.
Justiția a stabilit decizia finală în dosarul Colectiv, tragedie în urma căreia 65 de tineri au murit pe 30 octombrie 2015 în urma unui incendiu.
### VEZI ȘI… ###
Dosarul Colectiv: Piedone – 4 ani de închisoare, patronii clubului între 6 și 11 ani. Daune de zeci de milioane de euro
Prefectul Capitalei: Piedone va fi repus în funcție
La alegerile locale din 2020, în timp ce încă era trimis în judecată și aștepta sentința, Cristian Popescu Piedone a fost ales primar al Sectorului 5 din București.
Din această funcție el a fost condamnat la închisoare în urmă cu un an, iar Instituția Prefectului a transmis miercuri, în urma achitării, că Piedone are dreptul să își reia mandatul.
„Domnul Piedone are dreptul să își reia mandatul, fără nicio restricție legală. Condamnarea, respectiv temeiul încetării mandatului de primar al domniei sale, de la acel moment, a fost desființată, iar toate efectele condamnării sunt desființate retroactiv”, se arată într-un comunicat al Prefecturii Capitalei.
„Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție este definitivă, executorie și opozabilă tuturor, nici prefectul, nici consiliul local neavând opțiunea nerespectării ei. Așadar, după comunicarea oficială a dispozitivului sentinței, voi emite ordinul de prefect de repunere în funcție”, a transmis prefectul Dianca-Anca Artene.
65 de morți după incendiul din Colectiv
Incendiul din clubul Colectiv a avut loc în noaptea de vineri 30 octombrie 2015, în timpul unui concert gratuit al trupei Goodbye to Gravity, cu ocazia lansării unui nou album.
În cursul nopţii de 30/31 octombrie 2015, Ministerul Afacerilor Interne anunţa că în urma incendiului de la clubul Colectiv, 27 de persoane au murit şi 162 de persoane rănite au fost transportate la spitalelele din București.
La 14 martie 2016, numărul persoanelor decedate a ajuns la 64. Un an mai târziu, în luna iulie, un alt tânăr care a ars în club avea să moară, iar numărul victimelor creștea la 65.
În urma anchetelor, în dosarul „Colectiv” judecătorii au decis următoarele pedepse:
Alin George Anastasescu, patronul de la Clubul Colectiv – 11 ani și 8 luni cu executare;
Costin Mincu, patronul de la Clubul Colectiv – 8 ani de închisoare cu executare;
Paul Gancea, patronul de la Clubul Colectiv – 6 ani și 4 luni de închisoare cu executare;
George Matei şi Antonina Radu, pompieri ISU – 8 ani și 8 luni de închisoare cu executare fiecare;
Viorel Zaharia şi Marian Moise, pirotehniști – 6 ani și 10 luni de închisoare cu executare fiecare;
Cristian Niţă, director al firmei de artificii – 2 ani și 6 luni de închisoare cu suspendare;
Larisa Luminiţa Ganea, consilier superior PS 4 – achitată;
Ramona Sandra Moţoc, referent superior PS 4- achitată;
Daniela Niţă, patroana firmei de artificii Golden Ideas Fireworks Artists (decedată între timp) – încetează procesul;
Eugen Iancu, președintele Asociației Colectiv, a scos o carte cu reguli pentru incendiu pentru elevi. Cartea se numește „Apă și foc. O lecție de supravițuire la incendiu”.
### VEZI ȘI… ###
#10Întrebări | Șapte ani de la Colectiv. Eugen Iancu, omul care și-a pierdut fiul: Nu s-a schimbat absolut nimic. E o mare dezamăgire
Andreea Ofițeru
Andreea Ofițeru s-a alăturat echipei Europa Liberă România în ianuarie 2021, ca Senior Correspondent. Lucrează în presă din 2001, iar primele articole le-a publicat în România Liberă. Aici a scris pe teme legate de protecția copiilor, educație, mediu și social. De-a lungul timpului, a mai lucrat în redacțiile Adevărul, Digi24, Gândul, HotNews.ro, unde a documentat subiecte legate de învățământul din România și de actualitate.
A scris știri, interviuri, reportaje și anchete. A participat la mai multe proiecte printre care și conceperea primului supliment dedicat exclusiv subiectelor despre școală: Educație&Școală.
A fost bursieră Voice Of America/Washington DC, într-un program dedicat jurnaliștilor din Europa de Est.
(Barca infractorilor isi pescuieste “”sfintii”” naufragiati) …Primarul Piedone face declaratii de dragoste PSD-ului
(Barca infractorilor isi pescuieste “”sfintii”” naufragiati) …Primarul Piedone face declaratii de dragoste PSD-ului
Cristian Popescu Piedone nu ascunde faptul ca si-ar dori sa se intoarca in PSD
Primarul sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, a fost lovit de un acces de nostalgie care l-a determinat sa-si anunte transferul in barca social-democratilor.
Invitat ieri la Conferinta Organizatiei PSD Sector 4, Piedone a socat asistenta in momentul in care si-a exprimat intentia de a reveni in PSD. ”Sangele apa nu se face. In urma cu peste 20 de ani am intrat in partidul dvs. Am crescut in partidul dvs., am invatat multe lucruri in partidul dvs. si sper ca viitorul sa ma gaseasca tot in partidul dvs. Sufletul meu a fost, este si ramane alaturi de dvs. Politica mea a fost, este si ramane politica dvs. Sunt format pe stanga si nu am cum sa ma dezic de ce am invatat si de dvs”, a afirmat primarul conservator. Mai mult, acesta s-a erijat in ”garantul” echipei de la sectorul 4, mentionand ca prefera faptele si nu vorbele. ”Oamenii nu mai inghit vrajeala. Doresc fapte, fapte imediate. Nu sunt omul vorbelor. Nu am fost si nu voi fi. Prefer sa fac, sa tac si altii sa imi tina contabilitatea”, a conchis Cristian Popescu Piedone.
Gabriel Mutu, sef peste pesedistii din Sectorul 6 a fost ales cu unanimitate de voturi presedinte al filialei PSD Sector 6. Totodata, din echipa de conducere vor mai face parte, in calitate de prim-vicepresedinti, Gabriel Petrea (viceprimar sector 6) si Bogdan Mihailescu (deputat). In cadrul conferintei, membrii PSD Sector 6 au decis prin vot sa-i sustina pentru functii de vicepresedinte la nivel national pe Ecaterina Andronescu, Nicolae Banicioiu si Marian Vanghelie.
(Ca si turnatorii in sutane din Romania care si-au devorat la securitate pe contribuabili…)Omul care a maimuțărit politica: Silvio Berlusconi. Și articolul care nu va apărea niciodată în limba italiană. Necrologul unui specialist în „bunga-bunga” cu moralitatea
de Răzvan Cornețeanu
Silvio Berlusconi a fost o caricatură de politician. Lipsit de scrupule și de un minim compas moral, a insultat de nenumărate ori bunul simț și a atacat constant orice idee sau tentativă de politică decentă în Italia.
Comunicator de excepție, Berlusconi era binecuvântat, încă din tinerețe, cu multe talente, pe care și le-a pus în slujba răului, minciunii, corupției și prefăcătoriei, în slujba limbajului dublu și a înșelatoriei politice.
Istoria post-decembristă a României este aglomerată de indivizi cu construcția ADN apropiată de cea a lui Berlusconi. Niciunul, personaj pozitiv. Primul la care m-aș gândi ar fi Giovanni Becali, dar ca politician Silvio Berlusconi avea secvențe din ADN-ul populist al lui Corneliu Vadim Tudor. Trebuie avute în vedere și păstrate proporțiile dintre acest „Il Cavaliere” italian și neexperimentații, dar autenticii derbedei din noua Românie. Capitalist până în vârful unghiilor, Berlusconi avea și avantajul unui simț al afacerilor inexistent la omonimii valahi.
S-a născut în 1936 la Milano, oraș de care a rămas legat până la finalul vieții. Faptul că a ajuns patron al formației AC Milan se înscrie în același registru de sensibilități față de orașul natal. Tatăl său lucra într-o bancă, iar mama era casnică într-o familie cu 3 copii, dintre care Silvio era cel mare.
Exact ca Giovanni Becali, a văzut viața ca pe o cursă cu jaloane, în care prima mare „fentă” a fost să ocolească înrolarea în armată – pare-se, pe motive de „întreținător de familie cu încă doi frați”.
Apropo de talentele sale: Berlusconi cânta la chitară bass în tinerețe și are niște melodii, inclusiv imnul clubului AC Milan și cel al partidului său Forza Italia care pot fi evaluate obiectiv ca fiind remaecabile.
AUDIO: Mariano Apicella & Silvio Berlusconi – „Meglio ‘na Canzone”
Viața lui Berlusconi poate fi împarțită lejer în patru sferturi reprezentative: afaceri, politică, femei și media.
Despre afacerile lui Berlusconi s-a scris enorm și nu am să plictisesc cititorii cu detalii. A început într-un magazin de aspiratoare, a continuat rapid cu afaceri imobiliare, iar rezultatul a fost că a ajuns bogat. Foarte bogat! Și a ajuns foarte bogat pentru că poseda un simț deosebit al afacerilor. În plus, era suficient de lipsit de moralitate ca să nu existe limite de niciun fel. Sursele de bani ale lui Berlusconi nu au fost întotdeauna transparente. Așa că speculații despre bani ai Mafiei, pe care i-a spălat și multiplicat cu dibăcie, au apărut invariabil după ce succesul său în afaceri a ajuns subiect de bârfă și invidie.
În vocabularul lui Berlusconi, „politica” era un sinonim al „corupției” și al relațiilor personale. Don Silvio a avut șarmul său. Direct, deschis până la a fi chiar brutal, slobod la gură, a impresionat mereu prin stilul sau nonconformist. A știut să-și facă prieteni, relații și cunostințe utile și a avut talentul de a ști să exploateze la maximum popularitatea sa. Să nu creadă însă cineva că a-ți face prieteni și relații înseamnă doar să primești. Ba, aș plusa spunând că primești înapoi 30-40% din ce dai. Așa că Berlusconi a știut să se facă util prietenilor săi și și-a petrecut o mare parte din energie făcând servicii sau măcar sugerând și mimând asta.
A disprețuit mereu politicienii seci, principiali, previzibili și nespectaculoși precum Angela Merkel (secvența cu el vorbind la telefon și cancelarul asteptând să termine convorbirea a rămas în antologie) și s-a împrietenit la cataramă cu dictatori sau semi-dictatori gen Putin, Netanyahu, Orban, Erdogan sau chiar Lukașenko. A fost mereu impresionat de capacitatea lor de a face lucruri care într-o țară democrată precum Italia erau imposibile. Așa apare periodic și ciclic fenomenul democrațiilor care se bucură de ce au, dar tânjesc punctual, prin lideri carismatici, populiști și extrem de abili, după momente punctuale de dictatură. Exact cum, în România, oameni cu două mașini și trei televizoare, două apartamente și excursii în străinătate explică doct pe la colțuri „cât de bine era în comunism”. În autentica democrație italiană, acest fenomen s-a manifestat prin influența uneori toxică a unor lideri precum Berlusconi, dar și prin amestecul Mafiei în politică și afaceri.
Berlusoni i-a sugerat liderului european Martin Schultz că „ar putea juca rolul unui gardian nazist într-un lagăr de concentrare”. L-a lăudat în mod repetat pe Mussolini. L-a evaluat pe Barack Obama, la alegerea sa ca președinte al SUA, drept „tânăr, frumos și chiar bronzat”. A stabilit clar că „femeile care fac politică de dreapta sunt mai frumoase decât cele de stânga”. A fost prieten la cataramă cu Bettino Craxi, fostul prim-ministru corupt al Italiei care i-a fost și cavaler la nunta sa cu Veronica Lario din 1990. I-a spus în public unui preot african de culoare că „ai un bronz drăguț”. Iar lista de gafe, pozne și mitocănii e practic nesfârșită. Și asta nu întâmplător: din arsenalul său de a capta atenția publicului făcea parte ideea de a fi „șocant”. Am mai văzut cu toții asta, cam la aceeași magnitudine, la Donald Trump.
La final, 9 ani în funcția de prim-ministru (în trei secvențe de timp) și aproape 30 ca deputat, senator sau președinte de partid l-au făcut printre cei mai tolerați și răsfățați politicieni de către publicul italian, care s-a regăsit în franchețea și originalitatea vorbelor „de tip Traian Băsescu”, cuvinte pe care Silvio Berlusconi le rostea aproape zilnic în lumina reflectoarelor, ca o hrană spirituală pentru bieții electori locali.
Berlusconi nu era prieten cu modestia și, deși moștenirea sa politică este mai mult decât discutabilă și cu siguranță în continuu conflict cu adevărul și moralitatea, el se auto-intitula „Isus Hristos al politicii”.
În zona media, Berlusconi a fost un vizionar absolut. A înființat Canale 5 și s-a zbătut pentru a avea primul post privat transmis național înainte de a ocupa practic nișa cu Rete 4, Canale 1, La Cinquenta și DSF. Ca și Adrian Sârbu în România, don Silvio a ridicat enorm ștacheta calității televiziunii în Italia – cinic, dar extrem de priceput la a simți nevoile publicului italian. Și-a folosit masiv televiziunile în scop politic, fără pic de rușine sau decență. Se poate evalua că Silvio Berlusconi a fost un manipulator înnăscut, însă în mod cert nimeni în istoria Italiei nu s-a dovedit atât de creativ și inovator în industria media și cu precădere în zona televiziunii. Dacă există un domeniu unde acesta a lăsat „urme adânci”, acesta este cu siguranță cel audio-video. Și, desigur, în fotbal.
În fine, viața personală a fost la fel de tumultoasă și imorală ca și cariera politică, cea de media sau de businessman. S-a căsătorit prima oară în 1966 cu Carla Elvira Dall’Oglio, pe care a cunoscut-o într-o stație de tramvai din Milano pe când aceasta avea doar 24 de ani, și cu care a avut doi copii, Maria Elvira (în 1966) și Pier Silvio (în 1969).
În timp ce era căsătorit cu Carla Elvira, se combină din 1980 și face chiar un copil (Barbara, 1984) cu Veronica Lario, cu care se căsătorește abia în 1990, după ce în 1985 divorțează în sfârșit de prima soție. În 1986 și 1988 i se mai nasc încă doi copii, Eleonora și Luigi, făcuți cu aceeași Veronica.
Aceasta a creat un imens scandal în 2009, când a devoalat public legătura lui Berlusconi cu tinere femei-politician. În primul rând, cu Noemi Letizia, o tânără de 18 ani (Berlusconi participase la majoratul ei și îi dăruise un colier de aur și diamante) care declara nonșalant presei că-i spunea lui Berlusconi „Papi”. „Junele” Silvio fusese deja avertizat de soție încă din 2007, când se afișase cu o altă tânără, Aida Yespica (28 de ani). În plin scandal, mai apare și o escortă, Patrizia D’Addario, care confirma la acea vreme „preocupările” lui Berlusconi, în timp ce acesta era acuzat public de soție că nu a participat și chiar a uitat de aniversările de 18 ani ale copiilor săi (de majoratul Patriziei nu a uitat și chiar a participat).
După scurt timp, în 2010, scandalul Rubygate, cu o prostituată marocană de 17 ani, aproape că-l pune în genunchi pe Silvio Berlusconi. Aici se naște vestita sintagmă „bunga-bunga”, despre ritualul sexual de tip african performat de 20 de tinere femei cu Berlusconi. Colac peste pupăză , Karima El Mahroug, aka Ruby Rubacuori, este arestată în luna mai 2010 pentru furt și trimisă – minoră fiind – la o scoală de corecție. Berlusconi intervine la șeful Poliției din Milano pentru eliberarea tinerei africane și toarnă o minciună epocală, cum că Ruby ar fi nepoata lui Hosni Mubarak, președintele Egiptului!
Apar și alte nume, ca Michelle Bonev si Giorgia Iafrate. Exact ca într-o telenovelă rusească, unul din martorii acuzării, modelul marocan Imane Fadil, moare prin (se pare) otrăvire radioactivă. Peste ani, o să aflăm probabil că Vladimir Putin i-a facut un „mic serviciu” prietenului Silvio.
Ioana Vișan este și un nume românesc care a participat la „petrecerile bunga-bunga” și care ține cu dinții de secretele lui Berlusconi.
Până la sfarșitul vieții, pe lângă nenumărate relații pasagere, mai notăm prezența Francescăi Pascale în viața italianului veșnic înamorat. Iar spre finalul vieții, cea de-a treia soție, cu 53 de ani mai tânără – Marta Fascina. În 2022, la momentul ultimei sale nunți, Berlusconi avea 85 de ani.
Doar Boris Johnson, cu ale sale greu-de-numărat-neveste și ai săi și-mai-greu-de-numărat-copii, mai poate conta în această ligă specială a politicienilor moraliști și foarte buni la sfaturi și povețe, dar cu o viață personală făcută praf, praf, praf, pe fondul unei construcții morale dubioase și chestionabile. Are și România exemplele sale în Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu sau Cristian Borcea (pe acesta l-am inclus și pentru afinitatea cu fotbalul), dar parcă Berlusconi era cumva asemănarea și întruchiparea tuturor.
Departe de ideea de a-l judeca, exact pe principiul observator că dacă vrei să cunoști pe cineva îi vizitezi baia și bucătăria, la fel și în viața personală, numărul imens de soții și amante, copii neglijați până la a nu-și aminti majoratele lor, diferențe grotești de vârstă față de iubite și soții (ultima, cu 53 de ani mai tânără), o avalanșă de minciuni și negări, procese, sute (peste 700) de poze cu faimoasele petreceri „bunga-bunga” publicate nu în Italia, ci de „El Pais” în Spania (de frica repercursiunilor), acuzații asociate cu condamnări și martori care mor otrăviți cu substanțe radioactive în scheme rusești de eliminare fizică, acestea și multe altele sunt indicii clare ale unei depravări totale, încurajate și aplaudate deseori de (mult prea) toleranta societate italiană.
Au rămas în istorie, dar și ca studiu de caz în facultațile de profil, discursurile lui Silvio Berlusconi la televiziunea italiană, unde recunoștea spășit și „foarte masculin” că și-a înșelat soția, a greșit, explicând că e vinovat pentru că pur și simplu „e bărbat și îi plac femeile”. Toate astea, înainte ca popularitatea politicianului să explodeze din nou în sondaje, semn clar că publicul italian aprecia franchețea și imperfecțiunea umană din vorbele sale, dar nu dădea vreun ban pe moralitatea faptelor.
Ca în orice situație emoțională, oamenii alunecă ușor în ridicol, făcând gesturi exagerate care nu au legătură directă cu acțiunile subiectului decedat, ci mai degrabă cu sensibilitățile celor care generează situațiile. Astfel, în ziua înmormântării sale, Silvio Berlusconi a fost așteptat în Piața Domului și ovaționat de galeria lui AC Milan, unii politicieni au apreciat ca „nepotrivită” aceasta „sanctificare” a personajului Berlusconi, iar prostituatele de la un serviciu de escortă din Milano i-au adresat un mesaj public, „Ciao Silvio”, care mai, mai că te face să te strici de râs având în vedere nenumăratele eforturi ale lui Silvio Berlusconi de a-și nega escapadele sexuale.
Ca și în cazul României, acum, cu Silvio înnotând probabil în smoala încalzită, putem evalua că Italia a avut în ultimii 30-40 de ani EXACT liderii pe care îi merita, cu o notă discordantă și pozitivă pentru actualul prim-ministru, Giorgia Meloni.
Înainte să moară, Berlusconi i-a făcut servicii prietenului său criminal ce răspunde la numele de Putin, până aproape în ultima secundă. Pe 12 februarie, el a declarat delirant, absurd și cinic: „Dacă eu aş mai fi fost prim-ministru, nu aş fi vorbit niciodată cu Zelenski, pentru că, aşa cum ştiţi, asistăm la devastarea ţării sale şi la uciderea soldaţilor şi a civililor săi”.
Și pentru că, bolnav de leucemie cronică, nu mai avea de ce să-și pună haina mincinoasă de politician abil și prefăcut, nu s-a lăsat până nu ne-a lămurit definitiv cu privire la otrava calculelor sale dezgustatoare: „Nu am înţeles de ce trupele ruse s-au răspândit în jurul Ucrainei, pentru că, după părerea mea, ele ar fi trebuit să se concentreze numai în jurul Kievului, pentru a schimba Guvernul”.
Putin a aplaudat și i-a trimis de ziua lui câteva sticle de vodcă, iar peste câteva săptămâni Berlusconi a murit după acest ultim exemplu de lipsă crasă de caracter.
Mă gândesc azi, neregretându-l niciun pic pe Berlusconi, așa cum nu i-am regretat pe Vadim Tudor, Sergiu Nicolaescu, Adrian Păunescu și alți contemporani cu trecut discutabil, că poate a venit vremea ca, aflată pe marginea prăpastiei financiare, cu datorii ce au depăsit 120% din PIB, Italia să-și regăsească liniștea și reperele morale ale unei civilizații care a dominat planeta și a fost reper și referință în cărțile de istorie până în urmă cu 200-250 de ani, când parcă și-a pierdut busola.
Viața a fost generoasă cu Silvio Berlusconi. Acesta a avut demonii săi ce nu pot fi ignorați în nicio discuție biografică, așa cum a avut talentele sale incontestabile. Păcat că Gheorghe Dinică nu l-a învățat melodia care i se potrivește perfect italianului, cu versuri scrise parcă din filozofia de viață a acestuia: „Sunt vagabondul vieții mele”.
AUDIO: Gheorghe Dinică – „Sunt vagabondul vieții mele”
Cu diferența că „măturatorul de praf de stele”, Silvio Berlusconi, din cazanul cu smoală de unde privește înapoi spre Pământ și spre Italia pe care a iubit-o atât de mult, ar aprecia probabil că „a luat totul de la viață” și chiar „i-a dat cât ar fi vrut”.
* Viața și moartea lui Silvio Berlusconi. I-a pupat mâna lui Gaddafi, îl admira pe Putin, l-a făcut „nazist” pe Martin Schulz, a triumfat de 5 ori cu AC Milan în Europa. De urmările Covidului n-a scăpat niciodată
* Prostie bubuitoare la Realitatea Plus. Fiica patronului: „Cei de la OMV-Petrom au găsit mai mulți țiței. Cei mai mulți țiței din ultimele decenii!”
* Un decret rușinos semnat de președintele Emil Constantinescu în 1999: grațierea lui Maricel Păcuraru, infractor cu vocație de recidivist. Acum e patronul Realitatea Plus, televiziune care face politică anti-europeană și rusofilă
* Minciuna lui Iohannis: „Românilor li s-a promis stabilitate și au primit stabilitate”. În realitate, românilor li s-a promis „fără PSD” și „fără pensii speciale”, dar au primit PSD și super-pensii speciale! Iar stabilitatea a fost doar politică, nu și în privința prețurilor
* Caracatița din Buzău a lui Ciolacu: 104 rubedenii și prieteni care sug de la stat peste 6 miliarde de lei! Șeful PSD, viitor premier, n-a muncit până la 37 de ani
* PSD-istul Mihai Tudose, acuzat de consiliera sa de la Bruxelles că a hărțuit-o sexual. „Îmi spunea să merg în fața lui ca să-mi vadă fundul. Vorbea vulgar, făcea aluzii: «Îmbracă-te mai mult în fustă, știi că ai craci frumoși!»”
* Prigojin anunță un viitor sumbru pentru banda lui Putin: „Suntem la 2-3 luni de plutoanele de execuție” / „Rusia va pierde teritorii”
* Trump ținea în dormitor și în baie, lângă WC, munți de documente secrete, inclusiv planuri nucleare! E inculpat pentru 37 de capete de acuzare. Au început să-l abandoneze și avocații
* VIDEO+FOTO. Înregistrarea-cheie din TVR: cele 14 secunde în care Olaianos o „gâtuie” pe colega sa Nadine Vlădescu. O ridică în aer și o izbește de perete. Filmul agresiunii în 22 de fotografii
* Furia tâmpă a lui Olăroiu: „Eu, când aud de UE, înnebunesc! Ce ne dă nouă Europa?! Ne pune tot felul de restricții, dar nu ne dă nimic în schimb”
A îmbrăcat Vladimir Putin cămașa îngerului întunecat al distrugerii?
Cristian Felea
„Un grup secret de monitorizare al NATO, format din oficiali ai unei companii militare private românești, a început să lucreze la Odesa. Așadar, românii ajută regimul nazist kievean instalat la Odesa, la fel cum forțele armate ale României au ajutat forțele germane să ocupe Odesa în 1943. Se pare că cineva nu a învățat din istorie.”
„În timpul remorcării crucișătorului Moscova către portul de destinație, nava și-a pierdut stabilitatea din cauza avariilor suferite de corpul navei, ca urmare a incendiului provocat de detonarea muniției la bord. În condițiile unei mări agitate, nava s-a scufundat”[2], se arată într-un comunicat al ministerului rus al Apărării dat publicității în seara zilei de joi, 14 aprilie ac., și preluat de agenția de știri „Ria Novosti”.
Crucişătorul „Moscova” s-a scufundat ANADOLU AGENCY
La primele ore ale zilei de joi vestea lovirii navei amiral a flotei ruse din Marea Neagră cu două rachete anti-navă ucrainene de tip „Neptun” făcea înconjurul agențiilor de știri din toată lumea. Armata rusă nu a recunoscut atacul, dar nu a putut să nege total incidentul, așa că inițial a făcut public următorul comunicat: „În urma unui incendiu la bordul navei, muniția a explodat. Nava a fost grav avariată. Echipajul a fost complet evacuat”[3].
Se speculează asupra faptului că, odată cu apropierea zilei de 9 mai, Kremlinul pune tot mai multă presiune pe armata sa să livreze orice îndeplinire parțială a vreunui obiectiv ce ar putea fi considerată o victorie care să poată fi sărbătorită cu fast și, pe cât posibil, nu doar la Moscova.
Un consilier local din Mariupolul aproape transformat în ruine de ruși – Petro Andriușcenko -, a postat un mesaj pe contul său de Telegram, în care dezvăluie că cel pe care rușii l-au mandatat să conducă administrația rusă a părții de oraș pe care au ocupat-o – Kostiantin Ivașcenko – a primit ordin să „curețe o parte din cartierul central al orașului de moloz și cadavre pentru a se asigura că o paradă poate fi organizată pe 9 mai”[4].
Pentru ca obiectivele politice să fie atinse, Vladimir Putin a schimbat și conducerea militară a forțelor care acționează în Ucraina, numindu-l pe generalul de armată Alexandr Dvornikov, șeful districtului militar de sud, în funcția de comandant al tuturor operațiunilor.
Noul comandat nu a avut cine știe ce noroc, pentru că în Mariupol pușcașii marini ucraineni și cei din Batalionul Azov au reușit să manevreze cu succes și să fuzioneze pentru a apăra în continuare sudul orașului, iar în apropierea Odessei marina ucraineană a reușit chiar mai mult, lovind și scufundând nava simbol a flotei Mării Negre.
FRUSTRAREA FĂRĂ MARGINI A KREMLINULUI
Sursa: bbc.com
Dacă comparăm două hărți ale acțiunilor militare ale Federației Ruse în Ucraina, de la mijlocul lunii martie ac. și de acum câteva zile, așa cum sunt acestea aduse la zi de specialiștii „Institutului de Studii asupra Războiului” de la Washington, nu putem să nu remarcăm că progresul obținut de ruși pe frontul din est și din sud este limitat, în timp ce au fost nevoiți să renunțe complet la tot ce obținuseră în nord în urmă cu o lună.
Cineva trebuie să fie vinovat de acest lucru. Occidentul, în primul rând! Statele Unite au trimis Ucrainei de la începutul invaziei ruse ajutoare militare care se ridicau – înainte de ultimul pachet anunțat – la 2,5 miliarde de dolari și au inclus: sisteme de artilerie, muniție, transportoare blindate și bărci de apărare de coastă fără pilot.
Noul pachet de ajutoare militare, anunțat de președintele Joe Biden miercuri, 13 aprilie ac., va include alte 11 elicoptere de fabricație rusă Mi-17, piese de artilerie – 18 obuziere de 155 de mm cu 40.000 de proiectile aferente, radare contra artileriei, 200 de transportoare blindate și 300 de drone „Switchblade”.
Slovacia a furnizat Ucrainei sisteme de apărare aeriană de fabricație sovietică S-300 și negocierile sunt avansate, pentru a oferi un nou pachet de sprijin cu armament, constând în furnizarea unui număr de până la 11 avioane de vânătoare MiG 29 și obuziere autopropulsate „Zuzana” proiectate și fabricate în Slovacia. Și Cehia a furnizat Ucrainei tancuri T-72, vehicule blindate de infanterie și sisteme de rachete Strela-10 (SA-13 Gopher).
Germania a decis să majoreze ajutorul internațional în sectorul apărării la două miliarde de euro printr-o suplimentare bugetară, iar ministrul de finanțe Christian Lindner, într-un mesaj postat pe Twitter, a explicat că cea mai mare parte, adică cel puțin un miliard de euro, va reprezenta ajutor militar pentru Ucraina, care poate fi transformat inclusiv în echipamente militare de producție germană.
Asistența financiară totală din partea Uniunii Europene pentru forțele armate ucrainene se ridică la 1,5 miliarde de euro, incluzând 500 de milioane de euro suplimentare, după cum a declarat Josep Borrell, înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate: „Următoarele săptămâni vor fi decisive. În timp ce Rusia se pregătește pentru o ofensivă în estul Ucrainei, este crucial să continuăm și să ne intensificăm sprijinul militar acordat Ucrainei pentru a-și apăra teritoriul și populația și pentru a preveni noi suferințe.”[5]
O bună parte a ajutorul militar occidental a ajuns în Ucraina și continuă să ajungă acolo zilnic, devenind din ce în ce mai consistent, ceea ce a transformat frustrarea Kremlinului în furie, pentru că armata ucraineană dovedește că știe să folosească foarte bine atât ceea ce are disponibil din fabricație proprie, cât și ceea ce primește din afară, din Europa și Statele Unite.
Moscova a decis să dea glas furiei și să transmită un avertisment formal în scris Occidentului, mai precis Casei Albe, după cum afirmă jurnaliștii de la „Washington Post”. O notă de două pagini a fost depusă la Departamentul de Stat după ce președintele Joe Biden a fost de acord cu noul ajutor de 800 de milioane de dolari pentru Ucraina; iar mesajul rușilor, pe scurt, ar fi următorul: „Vor fi consecințe imprevizibile dacă Ucraina va continua să fie ajutată”.[6]
Scufundarea crucișătorului Moscova – care se pare că avea la bord cel puțin două focoase nucleare[7], iar în încercarea de a salva vasul și a-l ține pe linia de plutire și în siguranță până în portul Sevastopol s-au prăpădit zeci de marinari, inclusiv căpitanul navei – este o lovitură atât de grea pentru mândria armatei și pentru Kremlin (chiar dacă oficial Moscova nu recunoaște că atacul ucrainean a scufundat nava) încât rușii iau în calcul să declare oficial război statului Ucraina.
VLADIMIR PUTIN SE COMPORTĂ CA UN LEU ÎN CUȘCĂ
Indiferent ce susține Kremlinul – acum după ce au trecut mai bine de șapte săptămâni de război purtat de Federația Rusă împotriva poporului Ucrainean în care armatele sale au bătut pasul pe loc și s-au făcut remarcate doar prin oribile crime de război (care ar putea de fapt să fie în curând încadrate de procurorii Curții Penale Internaționale ca fiind crime împotriva umanității[8]), distrugeri masive, violuri sistematice și jefuirea de bunuri și alimente -, este tot mai evident că rezistența dârză a poporului ucrainean nu a fost luată în calcul și îl scoate din minți pe Vladimir Putin.
În parte Kremlinul dă vina pe ajutorul militar occidental pentru a-și explica rezistența armată pe care o întâmpină în Ucraina, dar Vladimir Putin este tot mai nesigur și de loialitatea și bunele intenții ale colaboratorilor săi; cel puțin în ceea ce privește informațiile pe care le-a avut la dispoziție atunci când a dat ordinul de începere a invaziei, este clar că se simte pur și simplu tras pe sfoară de oamenii săi.
General-colonelul FSB Serghei Beseda, cel care a condus operațiunile informative ale fostului KGB în Ucraina, a fost prima victimă a furiei lui Vladimir Putin, fiind arestat la domiciliu după prima săptămână de conflict și, mai recent, încarcerat la închisoarea Lefortovo.
Nu este singurul, alături de el sunt și o parte a subordonaților săi, presa independentă rusă și ucrainenii vorbind de circa 150 de lucrători ai FSB care sunt anchetați, mulți fiind în stare de arest – deci se încearcă dovedirea unui adevărat complot, după vechile practici staliniste.
O altă victimă de calibru a furiei (și totodată a fricii) lui Vladimir Putin se pare că a devenit și Vladislav Surkov, fost adjunct al șefului administrației prezidențiale și reprezentant al Kremlinului în Ucraina. Acuzele ce-i sunt aduse seamănă cu cele aduse lui Serghei Beseda: delapidarea de fonduri, sau în limbajul cunoscătorilor „trădare”.
Arestarea lui Vladislav Surkov, dacă se dovedește reală, este un fapt semnificativ pentru serviciile de informații occidentale; ea este acreditată de publicația rusă „Buninskaya Alleya”, care o pune în legătură cu o presupusă delapidare a 5 miliarde de dolari (mult prea mare pentru a fi reală) de către serviciile ruse de informații, sumă ce ar fi trebuit folosită pentru crearea unei rețele spioni sub acoperire pe teritoriul Ucrainei.
Arestul la domiciliu a lui Vladislav Surkov ar fi semnificativ și pentru că el a fost considerat în Vest ca ideologul cu cea mai mare influență asupra lui Putin, creatorul conceptului de „democrație suverană” ca o mască pentru autoritarism (vezi și originile „suveranismului” european și apropierea ideologică a lui Viktor Orban sau Marine Le Pen de Vladimir Putin).
Surkov susține necesitatea apărării rușilor și dincolo de granițele Federației Ruse: „Lumea rusă este ceva mai mare decât Rusia însăși! Pentru că suntem de fapt un popor dispersat, populația noastră se întinde cu mult dincolo de granițele noastre. (…) Ce este lumea rusă din punctul meu de vedere? Este peste tot, unde oamenii vorbesc rusă și gândesc ca rușii sau unde respectă cultura rusă.”[9]
Vladimir Putin este exponentul unui grup care a pus practic stăpânire pe Kremlin și dictează – prin perspectiva propriilor interese și convingeri – politica internă și externă a Federației Ruse, având ca atuuri resursele vaste (energetice și neenergetice) ale statului și faptul că, prin președintele statului, controlează triada nucleară, care teoretic face din Rusia o putere intangibilă.
Acest grup este numit de americani[10] al „silovarhilor”, adică a acelor siloviki care, asemeni lui Vladimir Putin, au dobândit averi uriașe folosindu-se de puterea deținută în stat și de accesul la resursele publice. Dintre silovarhi fac cu parte personaje extrem de bogate, puternice și influente în stat ca Alexei Miller (Gazprom), Igor Secin (Rosneft), Vladimir Iakunin (RJD – Căile Ferate Ruse) sau Andrei Patrușev (Rosneft), fiul lui Nikolai Patrușev, Nikolai Tokarev (Transneft), Viktor Zubkov (Gazprom), Serghei Cemezov (Rostec) etc.[11].
Din momentul în care Vladimir Putin a dat ordinul de invadare a Ucrainei, a devenit practic condamnat să livreze singurul rezultat care se așteaptă de la el, pentru a-și conserva nu doar puterea, ci și averea dobândită și pentru a-și păstra viața, inclusiv viața membrilor familiei sale, care s-au îmbogățit și își permit să trăiască în lux în Occident exclusiv datorită lui.
Chiar dacă se speculează că ar fi bolnav de cancer (de tiroidă[12] sau de colon[13]), lui Vladimir Putin nu-i este totuna cum va ieși din scenă; ar prefera să o facă ca un erou, căruia să i se ridice o statuie la Moscova, eventual lângă cea a cneazului Vladimir I-ul.
Dacă războiul din Ucraina se prelungește și armata rusă bate pasul pe loc, silovarhii vor considera că a eșuat în misiunea lui, iar Vladimir Putin va deveni dispensabil. Este evident că Putin simte acest lucru, poate chiar știe exact ce i se pregătește, așa că nu mai are încrede în multă lume din jurul său. Dar, cel mai important aspect dintre toate este că devine tot mai determinat să joace totul pe o carte.
ÎNGERUL MORȚII ȘI SPECTRUL DISTRUGERII
Care carte? Victoria în Ucraina, cu orice cost pentru Rusia, cu orice preț pentru ucraineni. La fel ca în Cecenia, atunci când, proaspăt ajuns la putere la Kremlin, Vladimir Putin a trebuit să dovedească în același mod pentru ce anume silovarhii ar avea încredere în el că este omul potrivit să conducă țara.
Victoria în Ucraina poate fi obținută în multe feluri de Federația Rusă și toate sunt luate acum în calcul, mai ales după ce marina ucraineană a scufundat nava amiral a flotei din Marea Neagră.
Pentru ca cele mai drastice dintre aceste mijloace, și anume armele de distrugere în masă, să nu fie deocamdată luate în calcul, generalul Alexandr Dvornikov are o singură încercare la dispoziție: să cucerească Donbass-ul în câteva săptămâni și să pună pe masa deciziilor de la Kremlin această victorie de etapă.
Până una, alta generalul Alexandr Dvornikov trebuie să găsească rapid soluția pentru a lichida ultimul bastion al rezistenței din Mariupol, combinatul „Azovstal” și împrejurimile sale, precum și o parte a portului, unde sunt baricadați circa o mie de luptători din Batalionul Azov și pușcașii marini[14] și să proclame „eliberarea” totală a orașului până la data de 9 mai ac..
Dacă Dvornikov eșuează în misiunea sa, totul este pregătit pentru escaladare. Ce ar presupune escaladarea? Planul este destul de simplu și foarte probabil: Federația Rusă va declara război Ucrainei (pretextul este aproape găsit deja și va clama că Ucraina a atacat localități de pe teritoriul Rusiei), va trece la mobilizarea rezerviștilor și a recruților și va cere ferm Belarusului să i se alăture și să declare război Ucrainei.
De altfel, potrivit unei analize a Departamentului de Stat, pe care secretarul de stat american Antony Blinken a transmis-o și aliaților Statelor Unite din NATO, războiul declanșat de Rusia în Ucraina ar putea dura întregul an 2022, pentru că obiectivele președintelui Vladimir Putin în Ucraina nu s-au schimbat și este puțin probabil ca el să fie interesat de negocieri de pace până nu le atinge[15].
Dar cele mai grave evoluții sunt cele legate de perspectiva ca la Kremlin să se decidă politic folosirea armelor de distrugere în masă în Ucraina: arme chimice, biologice sau nucleare tactice. Spectrul acestor evoluții a fost deja evocat public de președintele Volodimir Zelenski și susținut de analizele bazate pe informațiile de care dispune Casa Albă[16].
Primul obiectiv ce poate fi atacat cu arme de distrugere în masă este Mariupol. Joi, 14 aprilie ac., Mariupol a fost bombardat și prin folosirea unui bombardier strategic cu rază lungă de acțiune de tip Tu-22M3, care poate transporta armament nuclear, chimic sau biologic.
Deocamdată s-au folosit bombe clasice, dar exercițiul cu Tu-22M3 a fost util, pentru ca piloții să deprindă rutina de atac pentru cazul în care nuca tare de rezistență de la combinatul „Azovstal” nu va putea fi desfăcută la timp, conform obiectivului politic fixat.
La „Azovstal” ar putea fi un atac cu bombe cu toxina „Novicioc”[17], după care cadavrele să fie incinerate în crematoriile mobile (după unele informații deja 17 echipamente de acest fel se află la Mariupol) pentru a „scăpa” de probele care ar dovedi o intolerabilă crimă de război.
În fine, Vladimir Putin poate decide, odată declarat oficial războiul împotriva Ucrainei, că trebuie să se treacă la folosirea de arme nucleare tactice în Ucraina, amenințând totodată Occidentul că, dacă intervine, va folosi astfel de arme și împotriva unor capitale europene. Țintele vizate de atacuri nucleare tactice pot fi capacități de producție militară, dar și ceea ce rușii au numit deja „centre de comandă” ale ucrainenilor, adică, pe scurt, Kievul.
Este capabil Vladimir Putin să ia o astfel de decizie? Răspunsul scurt este da, cu siguranță o va face, dacă consideră că așa își salvează pielea și este în interesul grupului al cărui exponent este. Iar decizia îi va aduce respectul silovarhilor și a majorității poporului rus, fără îndoială. Dar lumea întreagă trebuie să fie în gardă, pentru că ce urmează după o astfel de escaladare, numai Dumnezeu știe.
[10] Termen folosit pentru prima dată de Daniel Treisman, profesor de științe politice la Universitatea din California (https://www.g4media.ro/cine-sunt-silovarhii-elitele-din-jurul-lui-putin-mai-influente-si-mai-puternice-decat-oligarhii.html)
DESPRE ANTIHRIST, DE LA UNUL DINTRE AUTORII PREFERAȚI AI LUI PUTIN
de Daniel Lattier
Este binecunoscut faptul că Biblia prorocește venirea unui fals Mesia, la sfârșitul lumii, numit „Antihristul” Această profeție a dat naște multor speculații legate de caracterul acestui Antihrist, speculații care au stârnit interesul credincioșilor, cât și al ateilor.
Una dintre cele mai cunoscute speculații se regăsește în „O scurtă povestire despre Antihrist” (o povestire scurtă pe care o puteți citi aici). Unii dintre voi își amintesc, poate, că președintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a pus pe membrii cabinetului său să citească „The Justification of God”, o altă carte a lui Soloviev (semnificativă pentru meniul intelectual al lui Putin este absența gânditorilor sau filosofilor ortodocși – n. trad).
Pe scurt, iată care sunt caracteristicile pe care Soloviev (al cărui nume apare și ca “Solovyov” sau “Solov’ev”) i le atribuie Antihristului, în povestirea sa:
Era posedat de „o iubire de sine incomensurabilă”.
Voia să fie „binefăcătorul omenirii”.
„Menirea mea este să fiu binefăcătorul aceleiași omeniri, parțial reformate, parțial incapabile să fie reformate. Voi da fiecăruia ceea ce își dorește … O voi uni (n.t. omenirea) prin lucrurile de care au nevoie, în egală măsură, și cei buni, și cei răi.”
A scris o carte, aclamată universal, intitulată „The Open Way to Universal Peace and Prosperity”(„Calea Neîngrădită către Pacea și Prosperitatea Universale”):
„Nimeni nu a crâcnit împotriva cărții. Toată lumea a acceptat-o drept o descoperire a adevărului deplin. În carte, trecutului i se face dreptatea absolut cuvenită, în timp ce prezentul este evaluat într-un mod atât de imparțial și de catolic, iar viitorul – cel mai fericit cu putință – este descris într-un mod atât de convingător și aplicat, încât toți nu au putut să spună mai mult decât atât: <În sfârșit, avem ce ne-am dorit. Iată idealul, care nu este o Utopie. Iată un proiect, care nu este un vis>. Iar admirabilul autor nu doar că i-a impresionat pe toți, dar toți au consimțit”
A fost ales președinte pe viață al Statelor Unite ale Europei și, apoi, a fost făcut „Împărat Roman”.
A asigurat „pacea universală”.
A pus în aplicare „un program inteligent de reformă socială”.
„[Zise împăratul:] <De pace te poți bucura doar dacă există prosperitate. Dacă, pe timp de pace, te paște sărăcia, nu te poți bucura de pace. De aceea, vă chem la mine pe toți cei cărora vă este frig și foame. Vă voi da căldură și hrană!>…
Întrucât toate resursele financiare și toate proprietățile colosale ale lumii se aflau în mâna lui, Împăratul putea să-și pună în aplicare reforma în conformitate cu dorințele săracilor și fără să le provoace prea multe neplăceri bogaților. Toți primeau în funcție de abilitate, iar fiecare abilitate în funcție de silință și merit”
A împlinit dorința fiecăruia de desfătare:
„Mai important decât aceste detalii a fost instituirea, în rândul omenirii, a celei mai fundamentale forme de egalitate, egalitatea îndestulării universale. Aceasta s-a înfăptuit în al doilea an al domniei sale. Problemele sociale și economice au fost, în sfârșit, rezolvate. Dar dacă îndestularea este o problemă de importanță capitală pentru cei înfometați, cei îndestulați tânjesc după altceva. Chiar și animalele care și-au potolit foamea nu vor, de regulă, doar să doarmă, ci și să se joace – cu atât mai mult omenirea post panem („după pâine”) a tânjit după circenses („circ”).
Împăratul Superman a înțeles dorința mulțimii. În vremea aceea, un mare magician, învăluit într-un nor gros de întâmplări ciudate și povești uluitoare, a venit la Împărat, la Roma, din Orientul Îndepărtat… Împăratul, fermecat de-a dreptul de acest om, l-a primit ca pe un dar de sus, l-a gratulat cu tot felul de titluri de glorie și l-a transformat în companionul său permanent. Astfel că națiunile lumii, după ce primiseră de la stăpânul lor pace universală și abolirea universală a foametei, primeau acum șansa unei desfătări nesfârșite cu minuni dintre cele mai felurite și mai neobișnuite.”
Cu alte cuvinte, Antihristul lui Soloviev a îndeplinit ceea ce oamenii acestei lumi așteaptă, adesea, de la un conducător și de la o societate.
Dacă citiți acest articol, sunt șanse mari că sunteți deja conștienți de cât de nesănătoasă poate fi societatea noastră. Poate că v-ați dat seama pentru prima dată că ceva este profund în neregulă cu lumea noastră atunci când ați observat discrepanța dintre ce cred de fapt majoritatea oamenilor – că JFK a fost asasinat în urma unei conspirații, de pildă – și ceea ce este acceptabil să exprimați în societate – și anume, că Comisia Warren a investigat temeinic chestiunea și că oricine pune la îndoială rezultatele investigației este un conspiraționist nebun. Sau poate că v-a căzut fisa când ați auzit-o pe fosta secretară de stat americană Madeleine Albright declarând cu nonșalanță în emisiunea 60 minutes că moartea a jumătate de milion de copii irakieni în campania Departamentului de Stat împotriva lui Saddam Hussein „a meritat”.
Sau poate că și voi, ca multe milioane de alți oameni din întreaga lume, ați început să puneți la îndoială bunul simț al societății noastre atunci când ați văzut nebunia din ultimii trei ani, cu guverne care își blochează populația în casele lor, îi înfometează pe cei mai săraci dintre noi și forțează intervenții medicale netestate anterior asupra a miliarde de oameni în numele „sănătății publice”.
Liderii noștri sunt psihopați
În lumea reală, psihopații sunt o categorie a populației care nu are conștiință. Implicațiile depline ale acestei stări mentale ciudate nu sunt evidente pentru marea majoritate dintre noi, deoarece posedăm o conștiință, și presupunem că viața interioară a majorității oamenilor este în mare măsură similară cu a noastră.
Potențialul pentru manipulare, decepție, violență și distrugere pe care le oferă această condiție ar trebui să fie evidente în acest moment. Și într-adevăr, așa cum o serie de cărți ale unor psihologi și cercetători care au studiat psihopatia – de la lucrarea seminală a lui Howard Cleckley din 1941, Masca sănătății mintale, la populara carte a lui Robert Hare, Fără conștiință, la volumul lui Andrew Lobaczewski salvat de la coșul de gunoi al istoriei de către o editură independentă, Știința răului ajustată în scopuri politice – au încercat în mod repetat să avertizeze publicul de-a lungul anilor, psihopații chiar există, reprezintă undeva la 4% din populație, și sunt responsabili pentru o mare parte din haosul din societatea noastră.
Așadar, de unde știm cine este psihopat? Aceasta, după cum v-ați putea imagina, este o întrebare extrem de contestată. (…) Psihopatia este cel mai frecvent diagnosticată prin intermediul listei de verificare a psihopatiei, revizuită, cunoscută sub numele de PCL-R. Concepută de Robert Hare – cel mai influent cercetător în psihopatie din ultima jumătate de secol – PCL-R implică, printre altele, un interviu semi-structurat în care un subiect este testat pentru 20 de trăsături de personalitate și comportamente manifestate, de la „egocentricitate / grandomanie” la „minciună patologică și decepție” la „lipsă de remușcare sau vinovăție” la „probleme de comportament timpurii”. Deși niciuna dintre aceste trăsături de personalitate nu indică psihopatia luate individual, prezența unui anumit număr dintre ele (care corespunde unui scor de 30 sau mai mare la testul PCL-R) este un indicativ utilizat pentru a diagnostica această afecțiune.
Care ar fi așadar scorul mediu al unui politician la acest test? Hai să vedem. Egocentricitate / grandomanie? Bifat. Minciună patologică și decepție? Bifat. Fățărnicie / lipsă de sinceritate? Bifat. Lipsa remușcărilor sau a vinovăției? Bifat. Insensibilitate / lipsă de empatie? Bifat. Stil de viață parazitar? Nu este aceasta definiția unui politician de carieră? Probleme de comportament timpurii? Bifat.
Ca să fim corecți, o listă cu exemple izolate ale unor astfel de comportamente ale politicienilor nu este suficientă pentru a diagnostica pe nimeni ca psihopat și, luate în mod izolat, nu trebuie să ne convingă de nimic. Nici ar trebui să fim convinși nici de psihologii care și-au oferit opinia profesională asupra unor politicieni pe care nu i-au examinat ei înșiși — cum ar fi neuropsihologul Paul Broks, care, în 2003, specula dacă Tony Blair este sau nu „un psihopat plauzibil?”, sau profesorul de psihologie David T. Lykken, care, în Manualul său de psihopatie, susține nu doar că Stalin și Hitler erau psihopați funcționali, ci că Lyndon B. Johnson „a întruchipat acest sindrom„.
Chiar și Robert Hare – care este co-autorul unuia dintre puținele studii empirice care confirmă o prevalență mai mare a trăsăturilor psihopate în rândul funcționarilor corporatiști din programele de formare în management decât în populația generală – a spus că regretă că și-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind psihopații din închisori, mai degrabă decât psihopații în poziții de putere politică și economică. Când a fost întrebat despre acest regret, el a observat că „ucigașii în serie distrug familii”, în vreme ce „psihopații corporatiști, politici și religioși distrug economiile. Distrug societățile.”
. . . Dar e și mai rău de-atât. Acești psihopați politici nu se limitează la a distruge societățile. Ei remodelează societățile după propria lor imagine.
Proiecții ale psihopaților
Ideea că niște sisteme psihopate îi pot face pe oameni care nu sunt psihopați să se comporte ca psihopații ar putea, la prima vedere, să pară contrară intuițiilor noastre morale. Cu siguranță, raționăm noi, oamenii sunt fie „oameni buni”, fie „oameni răi”. Sunt fie psihopati, fie sănătosi. Ei fie sunt tipul de persoană care pot comite o crimă teribilă, fie nu sunt.
Cu toate acestea, se pare că raționamentul nostru a fost invalidat de către cercetările în „psihopatie secundară.” Această categorie de psihopatie, denumită uneori sociopatie, este menită să diferențieze psihopații primari – cei născuți cu „lipsa de conștiință” și deficiențele neurocognitive asociate observate de Hare și alții – de psihopații secundari, care dezvoltă trăsături psihopate ca urmare a mediului în care funcționează.
(…) Dar poate cel mai revelator experiment în scopul înțelegerii psihopatiei secundare este Experimentul falsei închisori realizat la Universitatea Stanford. Rezultatele acestui experiment au ajuns de notorietate publică. „Gardienii” închisorii au conceput rapid modalități din ce în ce mai sadice de a-și afirma autoritatea asupra „deținuților”, iar doi dintre studenți au trebuit să fie „eliberați” din închisoare în primele zile ale calvarului din cauza abuzurilor psihice suferite. Experimentul a fost oprit după doar șase zile, iar cercetătorii au constatat că atât deținuții, cât și gardienii au arătat „reacții patologice” la situația din închisoare.
Adevărata semnificație a acestei lecții a fost resimțită trei decenii mai târziu, când SUA a inaugurat închisoarea Abu Ghraib din Irak ca centru de detenție al prizonierilor. Abuzul fizic, psihologic și sexual al deținuților de la Abu Ghraib a fost adus în atenția lumii în aprilie 2004, când au fost publicate pentru prima dată în mass-media americană imagini grafice ale abuzului.
Încă o dată, publicul a început să se întrebe cum e posibil ca niște tineri americani obișnuiți care au fost repartizați în închisoare ca gardieni ai poliției militare să fie capabili să comită acte de un asemenea sadism.
Raportul Comisiei pentru servicii armate a Senatului a răspuns parțial la această întrebare privind abuzurile din Abu Ghraib. Raportul detaliază aprobarea de către secretarul apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a unei cereri de a utiliza „tehnici agresive de interogare” asupra deținuților, inclusiv pozițiile de stres, exploatarea temerilor deținuților (cum ar fi frica de câini) și simularea înecului. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, așa cum poate demonstra chiar și cea mai sumară trecere în revistă a carierei lui Donald Rumsfeld, el a expus mai multe dintre trăsăturile de personalitate de pe lista de verificare PCL-R, inclusiv minciuna patologică și decepția, comportamentul insensibil și neacceptarea responsabilității pentru propriile acțiuni.
Legătura dintre Experimentul falsei închisori de la Stanford și ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib nu le-a scăpat anchetatorilor. Așa-numitul „Raport Schlesinger” privind abuzurile deținuților a inclus o întreagă anexă care detaliază experimentul Stanford și ce a revelat acesta despre modul în care psihopatia secundară poate fi indusă celor care lucrează într-un sistem sau într-o instituție.
Ceea ce nu știe majoritatea publicului, totuși, este că finanțarea Experimentului falsei închisori realizat de Stanford a venit de la Biroul de Cercetări Navale, care a oferit o bursă „pentru studiul comportamentul antisocial”. Se pare că psihopații militari au învățat cu siguranță lecțiile acelui experiment – și apoi le-au folosit cu promptitudine.
Cât din nebunia societății noastre este o proiecție a psihopaților care ne conduc?
Conduși de nebuni
În acest moment al studiului nostru, am ajuns la o concluzie pe cât de surprinzătoare, pe atât de incontestabilă: Suntem conduși de nebuni și, trăind și lucrând sub sistemele lor nebune de control, riscăm să devenim noi înșine nebuni. Și mai rău, ultimii ani de nebunie COVID ne-au arătat că psihopații politici își perfecționează armele de control psihologic și că un procent mare din public este mai mult decât fericit să fie executorii statului penitenciar de biosecuritate.
Discursul de rămas bun al președintelui Eisenhower este o capodoperă scurtă dar profundă. Direct, compact și fermecător, reușește printr-o economie de cuvinte să pună lupa pe inima crizei Americii moderne: pierderea libertății noastre republicane în numele puterii și eliberării. Deși avertismentele lui Eisenhower cu privire la ascensiunea complexului militar-industrial au avut parte de cea mai multă atenție, la fel de importantă a fost și cea de-a doua temă: pericolul „revoluției tehnologice”.
America ar putea fi numită republica tehnologică – născută, crescută și ajunsă pe culmile dominației datorită relației sale strânse cu proiectul științific modern. Mulțumită apariției ei în timpul Epocii Rațiunii, eroii Americii au fost adesea inventatorii și oamenii de știință, de la Benjamin Franklin la Carl Sagan. Dacă alte națiuni se pot lăuda cu mari teoreticieni – Darwin, Mendel și Heisenberg – reputația științei americane rezidă mai mult în aplicațiile sale. După cum scria Alexis de Tocqueville în 1835, „cu cât un popor este mai democratic, mai luminat și mai liber, cu atât mai numeroși vor fi cei interesați să promoveze geniul științific și cu atât mai mult vor aduce faimă, câștig și chiar putere celor care au inventat lucruri imediat aplicabile în industria productivă ”.
Statele Unite au fost create în mod conștient ca o politeie bazată pe cunoașterea tehnică. În Documentele Federaliste, Alexander Hamilton pune inspirația Constituției pe seama „noii științe a politicii”, bazată pe „reflecție și alegere”, și care nu se mai bazează pe acumularea inconștientă a practicilor vechi, prejudecăților și tradițiilor, pe care el el echivala cu „întâmplarea și forța”. Reflectând această credință modernă, Constituția a fost descrisă ca „mașina care merge singură”, iar doctorul Benjamin Rush i-a descris pe cetățenii americani ca „mașini republicane”.
Mai târziu, John Dewey va susține ideea că democrația și știința sunt în fapt același lucru, amândouă având drept caracteristici experimentele nelimitate și progresul, ambele fiind devotate lărgirii puterii umane. Astăzi, americanii au o atitudine covârșitor favorabilă față de știință și oamenii de știință, 84% dintre persoanele intevievate în 2009 de Pew Research Center spunând că au o opinie în mare parte pozitivă.
Cu toate acestea, încrederea americanilor în progresul științific este contrabalansată de consecințele negative bine documentate ale tehnologiei asupra naturii, comunității și sufletului uman. Voci timpurii precum Nathaniel Hawthorne avertizau asupra aspectelor desfigurante ale „mașinii din gradină” și un lung șir de critici au exprimat rezerve profunde în refrenele diferite ale religiei, naturalismului și literaturii. Apărătorii ordinii naturale, de la Henry David Thoreau la Aldo Leopold și Wendell Berry au criticat rolul jucat de știința modernă în decimarea lumii naturale și în plămădirea unei etici a jafului.
În mijlocul acestui conflict intern se află un dezacord cu privire la natura libertății, acea aspirație americană permanentă, chiar dacă contestată. Potrivit fondatorilor proiectului științific modern – în special Francis Bacon, considerat de Thomas Jefferson a fi una dintre cele trei cele mai mari minți din istoria umanității – știința va elibera umanitatea din limitele impuse de natură. Bacon a afirmat: „cunoașterea este putere”, iar știința modernă reprezintă mijlocul de a împuternici cunoașterea. Această încredere baconiană a primit aprobarea oficială în articolul 1 al Constituției care cere Congresului să sprijine „progresul științei și al artelor folositoare”.Vocile care avertizează împotriva adoptării totale a modelului științific invocă o idee veche despre libertate ca autoguvernare. În această tradiție, sclavia nu este văzută în principal ca o subordonare față de altul – situație în care sufletul cuiva poate fi liber – ci mai degrabă ca subordonarea față de poftele nelimitate. Aceste Casandre au profețit că proiectul științific va conduce nu la o libertate deplină, ci mai degrabă la o sclavie mai adâncă, inclusiv la scenariul în care oamenii nu vor mai avea înclinația sau abilitatea de a controla chiar creațiile științei înseși. Ei au criticat tendința acestei libertăți prost definite de a trata toate relațiile – fie cu lumea, fie cu alți oameni – în termeni pur utilitariști, făcând din lume și din locuitorii ei furaj pentru plăcerea noastră.
Ceea ce face Discursul de Rămas Bun atât de ieșit din comun este faptul că Eisenhower recunoaște că libertatea depinde nu doar de abilitatea Americii de a dezvolta soluții științifice și tehnologice potrivite în fața marilor amenințări internaționale, ci de asemenea, de capacitatea Americii de a controla consecințele imperativului științific însăși. Eisenhower a văzut limpede că rezistența Americii în fața tentațiilor puterii ceda în fața pretențiilor unui stat ca garnizoană fără sfârșit. Proiectul de apărare a libertății americane ar necesita o expansiune masivă a statului – în special a executivului – iar influența masivă a militarilor în procesele politice ar mări nevoia de „secretomanie și grabă”. Dar și mai important este că dependența de știință ar răsturna decisivă balanța în favoarea libertății văzută ca o cucerire a naturii, bazată pe o expansiune nelimitată a puterii.
Nu există un fragment mai puternic din discursul lui Eisenhower decât acela în care avertizează că pretențiile complexului militar-industrial-științific necesită transformarea universității. Profeția sa – care a devenit istorie – nu doar că a prevestit moartea „ideilor în libertate” ci și renunțarea la rolul istoric al universităților de a furniza avertismente reflexive cu privire la urmărirea cunoașterii interzise. În loc de asta, academia s-a predat formelor de cercetare care au drept scop ultim înfrângerea naturii umane.
Astăzi, fiecare departament de cercetare se compară cu concurenții săi prin mărimea subvențiilor federale atrase. Între timp, artele liberale ne-folositoare își pierd prestigiul, dimensiunea și chiar prezența. Această retrogradare inversează o tradiție care plasa sursa libertății nu în expansiunea necontrolată a cunoașterii științifice, ci în artele liberale (și civice) – acele discipline care educau cetățenii liberi în arta autoguvernării.
Tocqueville și-a dat seama cu 125 de ani înaintea lui Eisenhower că urmărirea utilitaristă a cunoașterii științifice va amenința democrația, în primul rând prin faptul că îi va face pe oameni să gândească și să trăiască pe termen scurt. „Pentru astfel de minți, fiecare nouă metodă care conduce la o scurtătură spre bogăție, fiecare mașină care ușurează munca, fiecare instrument care diminuează costul de producție, fiecare descoperire care facilitează plăcerile sau le intensifică, pare să fie cea mai mare realizare a intelectului uman. În special din aceste motive un popor democratic devine dependent de preocupări științifice.” Într-un pasaj scurt dar evocator, Eisenhower avertizează împotriva tendinței de „a trăi doar cu gândul la ziua de azi”, cerându-le concetățenilor săi să se gândească în termeni de responsabilități și obligații intergeneraționale, altfel democrația urmând să devină „fantasma eșuată a zilei de mâine.”
Astăzi tindem să gândim că eșecurile noastre pot fi rezolvate printr-o aplicare mai bună a tehnicilor științifice. Ceea ce vocile secundare din America ne-au tot avertizat și ceea ce Eisenhower a exprimat convingător în urmă cu 50 de ani, este că această credință în știință nu ne va salva, ci s-ar putea să fie în fapt tocmai sursa eșecului nostru. Avem nevoie de o idee mai sănătoasă de libertate, în care ne întărim sufletul în autocontrol și descoperim libertatea în lege.
Conceptul de evoluție a devenit un instrument prin care poți eluda contradicții evidente. Înseamnă că adevărul este flexibil, că un lucru se poate transforma gradual în opusul său.
În biologie, desigur, evoluția este asociată în principal cu numele lui Charles Darwin, dar teza acestuia a fost doar una dintre aplicațiile ei. Karl Marx, care a adoptat ideile filosofului G.W.F. Hegel, a aplicat acest concept la economie și la stat. Deloc întâmplător, Marx era un mare admirator al lui Darwin, ale cărui scrieri le-a identificat corect ca fiind o temelie pentru materialismul ateu modern.
Nici măcar bisericile nu sunt imune la evoluționism. Dogmele creștine, cum sunt cele despre moralitatea sexuală, pot „evolua” într-o încurajare liberală a unor practici condamnate din punct de vedere tradițional și moral ca imorale. Unele biserici hirotonesc astăzi preoți homosexuali și lesbiene și „căsătoresc” homosexuali.
Cuvântul „evoluție” este un sinonim pentru dezvoltare, dar are și nuanțe de îmbunătățire și „progres”. Școlile noastre publice, în principiu neutre religios, îi învață pe copii că noi suntem urmașii îndepărtați ai unor creaturi asemănătoare maimuțelor, spunând implicit că nu suntem creați după imaginea lui Dumnezeu. Așadar, în mod obișnuit copiii învață să gândească la fel ca niște materialiști, chiar dacă părinții îi duc duminica la biserică.
Progresiștii privilegiază în general predarea evoluției tocmai pentru că subminează credința creștină. Dar teoria evoluției a „evoluat” natural nu doar în marxism, o doctrină atractivă pentru mulți liberali, ci și în rasismul nazist, pe care mulți liberali îl detestă. Dar nazismul este o prelungire mult mai plauzibilă a darwinismului decât marxismul.
Dacă noi, ființele umane, suntem organizări de materie fără suflet, fără niciun fel de scânteie divină, este foarte firesc să crezi că rase diferite „au evoluat” cu viteze diferite în medii diferite. De ce ar trebui să presupunem că au ajuns la linia de sosire în același timp?
Și dacă până și moralitatea „evoluează”, de ce să nu vedem consecința următoare și anume că rasele „inferioare” ar trebui eliminate? Omul, prin știință și puterea statului, are acum capacitatea să decidă ce fel de oameni ar trebui să existe în viitor. Din punctul acesta de vedere nazismul a fost foarte „progresist”. A-l numi „reacționar” reprezintă un sentimentalism ilogic. Nu a făcut decât să definească progresul într-o modalitate neplăcută pentru liberali. Precum comunismul, a condamnat mase întregi de oameni ca fiind insuficient „evoluate” și din acest motiv erau văzute ca obstacole în calea progresului.
Până și Inchiziția Spaniolă, pe care liberalii o detestă, recunoștea dreptul fiecărui acuzat la un proces personal, deoarece vina era personală. Drept consecință, a executat cu mult mai puțini oameni decât statele materialiste moderne, ai căror dușmani de „clasă” și „rasă” erau înghesuiți în vagoane de marfă. Inchiziția a executat câteva mii de oameni în trei secole. Pentru Lenin, Stalin și Hitler, câteva mii de victime însemnau doar o lună foarte slabă.
Şi eugenia – știința îmbunătățirilor rasiale – s-a întors prin ingineria genetică, inclusiv prin experimentele asupra embrionilor umani și folosirea țesuturilor fetale. Din punct de vedere materialist, nu este nicio problemă în distrugerea embrionului uman sau a fetusului. Fiind materie aflată la o etapă timpurie de dezvoltare, nu are niciun „drept” la existență.
La urma urmelor „drepturile” evoluează, de asemenea. Nu sunt absolute. Sunt definite, cum e și de așteptat, de puterea politică. Nu e de mirare că materialiștii au susținut adesea regimuri totalitare, în special Uniunea Sovietică. De asemenea, au tins să sprijine expansiunea puterii statului în SUA, mai ales prin educația de stat, în detrimentul educației private și religioase.
Creștinii din America și-au dat seama târziu că trăiesc într-un regim a cărui presupoziție fundamentală tacită este aceea că nu avem suflete nemuritoare. Îndoctrinarea liberală îi învață pe copii că toate relele pământești vin din creștinism.
Rezultatul practic cel mai important al evoluționismului este credința că viața umană nu este în mod special sacră sau importantă. Această credință și-a găsit expresia în uciderile în masă, în bombardarea orașelor, în clinicile de avort. Astăzi, sunt descoperite noi consecințe, după cum se poate observa în cariera dr. Jack Kevorkian (susținător al eutanasiei – n.trad.).
(Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” care poate fi comandat de pe siteul editurii Contra Munum)
Povestea a doi soldați ucraineni care au fost castrați de ruși: „Facem asta pentru ca voi să nu puteți avea copii”
FLORIN MARINESCU
Timp de o lună, cei doi bărbați nu au putut să-i spună psihologului lor ce li s-a întâmplat, doar că a fost oribil dincolo de cuvinte. „Dacă există un iad undeva, e mai rău decât atât”, a spus unul dintre ei, scrie The Times. Soldații ucraineni, în vârstă de 25 și 28 de ani, se aflau în captivitate rusească – unul de o lună, celălalt de trei. După ce s-au întors în urma unui schimb de prizonieri, au fost trimiși la Anjelika Iațenko, 41 de ani, o psiholoagă din Poltava care se ocupă de tineri cu probleme. Aveau tendințe sinucigașe. Cel mai tânăr a încercat chiar să se sinucidă. „Știam din cazuri anterioare că probabil fuseseră torturați”, a spus ea. „Ca persoană căreia i se trimit cazurile cele mai dificile, majoritatea bărbați sub 35 de ani, este foarte greu să mă surprindă”. Când în cele din urmă i-au spus, a fost, a spus ea, „prima dată când nu m-am comportat ca un psiholog profesionist”. „Nu auzisem niciodată ceva atât de oribil. Le-am spus că aveam nevoie la baie și m-am dus și am plâns și am plâns. Nu am vrut să vadă, deoarece ar putea crede că nu mai există nicio speranță”. Cei doi bărbați fuseseră bătuți cu sălbăticie. Apoi, rușii beți i-au castrat cu un cuțit. „Unul dintre ei mi-a spus: „Nu știu cum de mai sunt în viață, era atât de mult sânge, încât am crezut că voi muri otrăvit cu sânge””, a spus ea.
„Și, bineînțeles, nu este vorba doar de daunele fizice. Imaginați-vă, sunt bărbați tineri care abia își încep viața sexuală și într-o secundă totul se termină. Ei încă simt ceva, toți acești hormoni, dar nu pot face nimic. Nu pot fi niciodată activi din punct de vedere sexual. Pentru un tânăr este cel mai rău lucru care i se poate întâmpla”.
„Demnitatea lor a fost afectată atât de grav și este imposibil de uitat.
Rușii le-au spus: „Facem asta pentru ca voi să nu puteți avea copii”. Pentru mine, acesta este un genocid”.
Tratamentul lor ilustrează costul greu al acestui război brutal – un cost care este posibil să crească pe măsură ce forțele ucrainene încearcă să pătrundă în liniile rusești în primele etape ale contraofensivei lor.
Folosind noul echipament occidental, inclusiv tancuri germane Leopard, vehicule de luptă Bradley din SUA și rachete de croazieră Storm Shadow din Marea Britanie, ucrainenii au încercat să-și croiască drum prin părți ale liniei frontului de 600 de mile, din Donbas, în est, până în regiunea Zaporojie, în sud, unde speră să taie podul terestru al Rusiei către Crimeea.
Au existat numeroase rapoarte despre ucraineni care insistă să se întoarcă în luptă chiar și după ce și-au pierdut brațele și picioarele.
În mod surprinzător, printre cei care luptă se află și cel mai în vârstă dintre cei doi bărbați castrați pe care Iațenko i-a consiliat. „A insistat să se alăture”, a spus ea clătinând din cap. „Spune că este nevoie de el și că este mai ușor să fie într-un loc unde nu sunt femei. Cred că, având în vedere ce s-a întâmplat, vrea să ucidă ruși”.
Totuși, ea are o altă teamă. „S-ar putea să simtă că viața lui nu valorează nimic și vrea doar să moară”.
Mii de soldați din ambele tabere au fost luați prizonieri în cele 16 luni de la invazia rusă. Kievul nu face publice cifrele, dar au existat schimburi periodice de prizonieri, cum ar fi cel care a dus la întoarcerea celor doi bărbați. Lunea trecută, președintele Zelenski a postat un videoclip pentru a saluta întoarcerea a 95 de prizonieri, precizând că până acum au fost returnate 2.526 de persoane. „Ne amintim de toată lumea, îi căutăm pe fiecare dintre ei și trebuie să-i aducem pe toți înapoi”, a spus el. „Și o vom face”.
Iațenko crede că pacienții ei nu sunt singurii care au fost castrați. „Mi-au spus că rușii au efectuat procedura de castrare cu multă îndemânare, ca și cum ar fi știut cum să o facă. Și am auzit despre o mulțime de cazuri de la colegii care îi tratează pe alții.”
În iulie anul trecut a apărut un videoclip dezgustător, postat pe canalele pro-rusești Telegram, care părea să arate un soldat rus castrând un prizonier ucrainean. Soldatul, purtând emblema Z distinctivă a Rusiei, poartă mănuși chirurgicale albastre și ține în mână un cuțit verde de tăiat cutii, în timp ce se apleacă asupra unui prizonier, cu mâinile legate, cu căluș în gură și cu partea din spate a pantalonilor tăiată. Prizonierul poartă haine de camuflaj ucrainene. O a doua înregistrare video pare să arate același prizonier împușcat, cu testiculele îndesate în gură.
„Toată lumea trebuie să înțeleagă: Rusia este o țară de canibali care se bucură de tortură și crimă”, a scris pe Twitter Mihhailo Podoliak, un consilier al lui Zelenski. „Dar ceața războiului nu îi va ajuta pe călăii ruși să evite pedeapsa. Îi identificăm pe toți. Îi vom prinde pe toți”.
Indiferent dacă autorii sunt sau nu depistați, viețile victimelor lor au fost schimbate iremediabil.
În timp ce a existat o indignare și un ajutor internațional larg răspândit pentru femeile și fetele violate de ruși în teritoriile ocupate, s-a acordat mult mai puțină atenție violenței sexuale împotriva bărbaților și băieților, fie sub ocupație, fie în captivitate.
Iațenko a spus că bărbații erau greu de tratat. „Ei iau multe antidepresive, asta e tot. Și încercăm să găsim niște distracții pentru ei. Ei nu pot vorbi cu familiile sau prietenii lor.
„Cel mai tânăr, care a încercat să se sinucidă, avea o prietenă care i-a spus că îl acceptă așa cum este, dar îi era prea greu să rămână cu ea, așa că acum sunt despărțiți.”
Săptămâna trecută a spus că nu mai vorbeau.
„Celălalt avea o fată pe care o plăcea și plănuia să o invite în oraș, dar acum nu-i poate spune. Totul este atât de trist”, a spus ea, „Nu voi uita niciodată”.
„Pe de o parte simt furie, pe de altă parte este durere. Când mă uit la videoclipuri cu soldații noștri ucraineni sunt atât de mândră de ei, dar apoi aud aceste povești.”
La fel ca mulți ucraineni, Iațenko are legături strânse cu Rusia. Tatăl ei este rus, iar ea a locuit acolo, în Rostov, până la vârsta de 18 ani, când s-a mutat în Ucraina pentru a studia și nu s-a mai întors niciodată.
„Această sete de violență este în sângele rușilor”, a spus ea. „Am văzut-o crescând. Întotdeauna ne-au urât pe noi, ucrainenii, au abuzat de femeile noastre ca prostituate. Când am spus că voi studia în Poltava, au râs de mine”.
„Nu ne pot învinge pe câmpul de luptă, întreaga lume ne ajută, așa că fac asta – pentru a ne demoraliza, pentru a răspândi frica, pentru a avea această mică răzbunare. Așa au aruncat în aer barajul [Kahovka] [pe 6 iunie], nu pot avea Herson, așa că îl distrug”.
Medicii de la maternitatea din Poltava au declarat că au fost consultați în legătură cu femei din zonele ocupate care au fost violate de ruși, apoi li s-a injectat în vagin un material astfel încât să nu poată avea niciodată copii.
Iațenko a clătinat din cap. „Am o clientă din Georgia și a fost torturată de ruși în timpul războiului de acolo [în 2008] și a fugit în Ucraina. Când a început războiul aici, ea și-a luat imediat copiii și a plecat, spunându-mi: ‘Știu ce fac cu fetele tinere’. Nu am înțeles atunci, dar acum înțeleg.”
Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin
Autor: Sweeney, John
Editura: NICULESCU
Categoria: Stiinte umaniste » Istorie
Descriere – Criminalul de la Kremlin
Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin…
O relatare captivanta si exploziva despre tirania lui Vladimir Putin, cartea de fata prezinta ascensiunea liderului rus de la spion la „tar”, expunand evenimentele care au condus la invadarea Ucrainei si la atacul asupra Europei.
In Criminalul de la Kremlin, jurnalistul John Sweeney ii poarta pe cititori intr-o calatorie din inima Rusiei lui Putin pana la campurile acoperite de cadavre din Cecenia si pana la orasele asediate din Ucraina. In aceasta dezvaluire tulburatoare despre ambitia sinistra a lui Putin, Sweeney se foloseste de articolele sale in care vorbeste despre o perioada de treizeci de ani din viata liderului rus – de la atentatele cu bomba asupra apartamentelor din Moscova la atrocitatile comise de armata rusa in Cecenia, la anexarea Crimeei si la confruntarea avuta de ziarist cu Putin in legatura cu doborarea aeronavei MH17.
Bazandu-se pe relatarile martorilor oculari si pe marturiile convingatoare ale celor care au suferit din cauza lui Putin, cartea prezinta eroismul opozitiei ruse, curajul rezistentei ucrainene si brutalitatea cu care Kremlinul raspunde la astfel de acte de sfidare. Putin nu se da in laturi de la nimic pentru a-si atinge scopurile imperialiste: de la intemnitarea pana la asasinarea criticilor sai.
Traducere: Mihaela-Veronica Busuioc
„Nimeni in lume nu te va ierta ca ai ucis oameni pasnici”
VOLODIMIR ZELENSKI, Presedintele Ucrainei
Nr. pagini: 336
Format: 13 x 20 cm
Anul aparitiei: 2022
Cartea „Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Sweeney, John si a fost publicata la Editura NICULESCU .
Livrare se face din stoc, in 24 ore, din depozitul de carte LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri. Transportul este gratuit pentru orice comanda de minim 120 lei cu livrare in reteaua de Pachetomate si 200 lei pentru livrarea la usa oriunde in tara prin curier. In Bucuresti transportul este gratuit pentru comenzi de minim 150 lei pentru livarea la usa prin curier.
Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.
LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.
CNCD a amendat Google pentru că a scris „Catedrala Prostirii (si manipularii )Neamului Românesc” în loc de „Catedrala Făcută Pe Banii Românilor Fără Ca Aceştia Să Fi Fost De Acord Cu Asta”
CNCD a amendat Google pentru că a scris „Catedrala Prostirii Neamului Românesc” în loc de „Catedrala Făcută Pe Banii Românilor Fără Ca Aceştia Să Fi Fost De Acord Cu Asta”
Adică pe scurt „Catedrala Jefuirii (si manipularii )Neamului”
(Pensionat fiind…)Un coronavirus a decedat după ce a aşteptat 16 ore pe hol la Urgențe!
Un coronavirus a decedat după ce a aşteptat 16 ore pe hol la Urgențe! Ce era, frate, dacă îl băgau și pe el în sala de operație și îi dădeau foc acolo, cum se face?
Amintiri din epoca fesenizarii… Eșt un prost agramat? Nui nimik! Te fake Pesedeu ministru l-a Ieducație! Ultimili dezacoarde ale lu ministru l-a Ieducație care a ajuns akolo pe criteri de copetență:
“Manualele şcolare este un subiect intens şi probabil principala sarcină a Ministerului Educaţiei”.
”În acest cost de 24 de milioane de lei este inclusă editarea şi drepturile de autor”.
„Sunt pregătiți aproximativ 7000 de cadre didactice.”
Nu m-ai pune-ți l-a Ieducație imbecili kare nu poate să aduce pe gură dovezi că a luat bakul pe bune!
Pentru ca in jud. Vaslui tuica a devenit a doua paine…Țuica va intra pe lista medicamentelor compensate!
@Mișu Simion
Măsura va crește instantaneu și semnificativ speranța de viață după moarte pentru cei ce cred, ca să nu mai pomenim de oportunitatea credincioșilor de a se transforma în sfinte moaște grație proprietăților de conservare ale noului medicament.
(Inainte de a fi si ea eliberata- ca nevinovata…)Cât a furat Udrea, de fapt
Elena Udrea nu a fost decît o foarte performantă mașină de făcut bani cu statul. Construită și lansată de Dorin Cocoș. Dar care și-a adus singură îmbunătățiri.
Lansarea: contractele cu RAAPPS-ul controlat de pesedistul Bejinariu
Înainte de 2000, Elena Udrea nu avea decît două calități. Prima: era „prietena“ lui Dorin Cocoș, un om de afaceri divorțat și cu relații în toate cercurile politice și financiare din România. A doua: avocată (cu diplomă la particulară) din ’97, cînd avea doar 24 de ani, atrăgea atenția prin decolteurile adînci și fustele scurte, asortate la tocuri-cui sau cizme pînă la genunchi. Stil. Cu aceste două calități la purtător, Udrea s-a plimbat printre cunoștințele lui Cocoș vreme de cîțiva ani. Fără succes. Prima ei victorie a apărut abia în 2002: datorită relației amicale a lui Cocoș cu Cozmin Gușă, Elena a devenit consiliera secretarului general al PSD. Adică a lui Gușă. Nu făcea mare lucru și nu avansa suficient de repede. Așa că pista a fost abandonată după doar cîteva luni. A mai fost nevoie de încă doi ani (și de căsătoria cu Cocoș, în 2003) pentru primul tun cu statul pe persoana ei fizică: în toamna anului 2004, Udrea a fost angajată de Regia Autonomă pentru Administrarea Patrimoniului și Protocolului de Stat (RAAPPS) să presteze servicii juridice. A primit patru contracte, de aproximativ 70.000 RON. RAAPPS era în subordinea Secretariatului General al Guvernului, condus atunci de Eugen Bejinariu. Potrivit Evenimentului zilei, Bejinariu a arătat că este prieten cu Dorin Cocoș „din anii ’90“.
Rodajul, pe mîna lui Stolojan și banii lui Cocoș
Tot în 2004, Cocoș a făcut a doua mutare, care s-a dovedit genială: a împins-o pe Udrea în PNL. Încorporarea la liberali s-a făcut prin intermediul lui Theodor Stolojan, președinte al PNL la acel moment și, ulterior, partener cu Cocoș de intervenții pentru ALRO. Stolo a pus‑o pe listele partidului pentru Consiliul General al Municipiului București. Atunci, Udrea nu era încă membru PNL. S-a înrolat abia cîteva luni mai tîrziu, cînd a primit carnet de membru de la organizația PNL a sectorului 2. Conform presei vremii, la promovarea Elenei Udrea a contribuit și Cătălin Grigorescu, președintele PNL sector 2 de-atunci, care ar fi fost stimulat cu mii de euro de către Cocoș. Ulterior, Grigorescu a fost suspendat din funcție pentru „gestiunea netransparentă a banilor organizației“.
Băsescu o accelerează pe Udrea, Cocoș trage frîna de mînă
A treia mutare a lui Cocoș a fost determinantă pentru ce a ajuns Elena Udrea în zilele noastre: stimulînd amiciția trainică cu Traian Băsescu, pe care-l vizita deseori, proaspătul soț al Elenei a împins-o pe aceasta în echipa de campanie a primarului Traian Băsescu. În acea poziție, Udrea s-a făcut extrem de utilă și, firesc, după ce marinarul a cîștigat mandatul de președinte, ea a ajuns șefa Cancelariei de la Cotroceni. Din păcate pentru Cocoș, mandatul de șefă s-a terminat în toamna lui 2005, după scandaluri de presă în care au fost invocate legăturile lui cu personaje ca Adrian Petrache și Alexandru Bittner (despre care Băsescu afirmase că făceau parte din „mafia personală a lui Adrian Năstase“). După demisie, Udrea și-a ocupat timpul ca simplu membru al PD și, din 2006, ca secretar executiv al partidului.
Cum i-a „tunat“ Poteraș motorul Elenei spre Parlament
După aproape trei ani fără funcții publice, în care s-a remarcat doar ca trompetă a președintelui (scandalurile bilețelelor Tăriceanu – Patriciu – procuror general), Udrea a intrat pe o rampă care a lansat-o în marea politică. Tot pe mîna lui Cocoș, care i-a aranjat să candideze la un loc de deputat în sectorul 6. Adică la primarul Poteraș, bun prieten și partener de afaceri cu Cocoș. După o campanie susținută, organizată de Poteraș pînă în cele mai mici detalii, Udrea a ajuns parlamentar. Apoi, ca politician cu greutate parlamentară, ministru. Nu întîmplător, cînd a preluat al doilea ministeriat (Dezvoltare Regională și Turism), Udrea i-a atribuit (prin Compania Națională de Investiții) un contract de cinci milioane de lei noi firmei nevestei lui Poteraș.
Darea în exploatare
După 2008, Udrea a început să fie cu adevărat eficientă: mașinăria construită și întreținută de Cocoș începea să producă. Secretar general al Guvernului, de exemplu, a fost numită Daniela Andreescu. Cea care, între 2005 și 2007, ca șefă a Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă, îi trimitea pe „căpșunari“ să facă analize la centre medicale controlate de Dorin Cocoș. Tot în 2009, fiul Andreeascăi, Bogdan, a ajuns consilier la Guvern și, ulterior, director tehnic la Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a RAAPPS. Iar Gabriel Oprea (și el membru al „mafiei personale a lui Adrian Năstase“ și apropiat al lui Cocoș) a ajuns ministru pe mîna PDL. Ana Maria Topoliceanu, fostă parteneră de afaceri a Elenei Udrea, a fost numită consilier al ministresei Turismului și, din 2010, director general la Compania Națională de Investiții din subordinea MDRT.
În 2005, Udrea făcea comunicare pe banii Petromservice
În România, un om politic nu înseamnă nimic dacă în cariera lui nu apare și vreun mogul. Prin octombrie 2005, blonda PDL, deja fostă șefă a Cancelariei prezidențiale, a acordat două interviuri în care făcea praf imaginea lui Tăriceanu din cauza relației cu Patriciu. Interviurile au fost pregătite cu Horia Mihălcescu, director general la Red Apple Communication și purtător de cuvînt la Petromservice, două societăți controlate de SOV. În interviuri, Udrea declara că Tăriceanu sunase la procurorul general Ilie Botoș, imediat după arestarea lui Dinu Patriciu. Un an și ceva mai tîrziu, Udrea i-a dat-o din nou lui Tări, arătînd că premierul îl rugase pe Băsescu să intervină la Parchet pentru Dinu Patriciu, printr-un bilețel trimis la Administrația Prezidențială.
Cocoș, inventatorul Elenei, intră în Forbes
În 2010, Dorin Cocoș și Elena Udrea au intrat în Topul Forbes pe locul 380, cu o avere de 12-13 milioane de euro. În special din afaceri cu statul. Cea mai cunoscută este Dalli Exim, firma care a administrat parcările din București. Dalli a beneficiat de prelungirea ilegală a concesionării spațiilor de parcare din București, realizată inclusiv de viceprimarul pedelist Răzvan Murgeanu. Contractul le-a fost reziliat în 2009 de primarul Sorin Oprescu. Deși Dorin Cocoș s-a retras oficial din acționariatul Dalli în 2004, stenogramele din dosarul ALRO au arătat că el a continuat să controleze sereleul. Apropo de control: în 2005, cuplul Cocoș-Udrea l-a promovat la șefia RAAPPS pe Cristian Vlaicu, coleg de facultate cu Dorin și asociat al acestuia. Asta a făcut ca, în următorii ani, Regia să retrocedeze numeroase proprietăți care au ajuns la membrii grupului de interese Petrache-Bittner. Mai trecem pe lista afacerilor familiei ministrului și contractele firmelor la care este acționar Cocoș cu instituții medicale de stat, contracte în valoare totală de aproximativ nouă milioane de euro.
Restul e istorie. Și partaj. Și un pic de pușcărie, dar nu prea multă, că doar nu au furat urzici.
https://kmkz.ro/serioase/cat-furat-udrea-de-fapt
//////////////////////////////////
(Ca si POPIMEA din Romania…)
Mașinile patriarhului. Limuzine și SUV-uri de lux în flota preafericitului
Patriarhul Chiril I al Moscovei are o slăbiciune pentru mașini de lux. Figură controversată în Rusia, șeful bisericii ortodoxe de acolo are un garaj impresionant.
Patriarhul Chiril I, în vârstă de 73 de ani, călătorește la bordul unor automobile impresionante. Un Mercedes-Maybach Pullman, un Cadillac Escalade și o limuzină Aurus Senat ca a lui Vladimir Putin se află în flota sa, scrie piataauto.md.
Mercedes-Benz S 600 Pullman
Patriarhul Chiril a călătorit, o perioadă bună de timp, la bordul unui Mercedes-Benz S 600 Pullman. Există informații, neconfirmate însă de reprezentanții Bisericii Ortodoxe de la Moscova, conform cărora limuzina cu ampatament extins ar fi fost în versiune Guard, adică blindată.
Mercedes-Maybach S 650 Pullman
Se pare că are nevoie de spațiu preafericitul Chiril I al Moscovei. Limuzina S 600 Pullman a fost înlocuit cu un Mercedes-Maybach S 650 de nouă generație, tot în versiune Pullman.
Cadillac Escalade
De ce ar avea nevoie o față bisericească de un Cadillac Escalade cu motor V8 de 6.2 litri cu 420 de cai putere și blindat? Nici noi nu am găsit răspunsul, dar SUV-ul de proporții colosale și-a găsit locul în garajul patriarhului.
Aurus Senat L700
Chiril I are și un model produs local. Dar nu orice model, ci tocmai acela pe care îl folosește și liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, Aurus Senat L700. În Rusia, o astfel de limuzină este mai scumpă cu 3 milioane de ruble decât un Mercedes-Maybach S 650.
GAZ-13 Chaika
Nostalgic din fire, Chiril I, cel care și-a avertizat enoriașii că smartphone-urile vor aduce Antichristul pe pământ, nu putea să rateze șansa de a avea și un model clasic în flota sa. Este vorba despre GAZ-13 Chaika de primă generație. Doar 3.179 de astfel de automobile au fost construite. (vezi GALERIA FOTO)
Patriarhul, un exemplu pentru fețele bisericești din Rusia
Recent o călugăriță din Moscova a achiziționat un Mercedes-Benz Clasa S. Maica Feofania conduce o limuzină a constructorului german premium, în versiune S 500 4MATIC, cu motor V8 de 455 de cai putere și 700 Nm.
Pe numele său real Olga Miskina, călugărița are la activ și o serie de amenzi de circulație pentru încălcarea limitei de viteză.
Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari. Un cercetător finlandez a dezvăluit mai multe informații despre viața acestuia
B1.ro
Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari. Un cercetător finlandez a dezvăluit mai multe informații despre viața acestuia
Vladimir Mihailovici Gundiaiev, recunoscut la nivel internațional ca Patriarhul Kirill, este liderul religios al Bisericii Ortodoxe Ruse și fost agent KGB, potrivit studiilor recente, ce a reușit să acumuleze o avere imensă.
Gundiaiev este considerat unul dintre aliații apropiați ai lui Putin, ce consideră noua politică a Rusiei de promovare a terorismului ca fiind un „miracol al lui Dumnezeu”.
Identitatea secretă a patriarhului
În anul 2018, un studiu ce poartă numele de „Fișierele Mihailov: Patriarhul Kirill și KGB” a fost publicat de istoricul Felix Corley. În cadrul acestei analize s-a demonstrat că în viața sa anterioară Gundiaiev obișnuia să fie un agent KGB.
Pekka Kallioniemi este un cercetător finlandez care se ocupă cu investigații din surse deschise și combatarea fake-news-ului, iar recent acesta a analizat mai multe informații legate de liderul ortodox care continuă să treacă cu vederea faptele lui Putin.
„Gundiaiev, care spune adesea că oamenii religioși ar trebui să ducă o viață modestă, este miliardar – averea sa este estimată la aproximativ 4 miliarde USD. El deține un iaht și mai multe proprietăți imobiliare de lux în jurul Rusiei.
Îi place să-și petreacă vacanțele într-un palat din Gelendjik, o stațiune rusească de lux la Marea Neagră. Proprietatea este estimată la o valoare de aproximativ 250 de milioane de euro. Vladimir nu este prea pasionat de conservarea naturii: în timpul construcției au fost tăiate mai multe hectare de pădure, inclusiv o specie rară de pin”, a dezvăluit cercetătorul finlandez.
Zelenski îl aseamănă pe Putin cu un Hitler modern. „Va fi învins în acelaşi mod cum a fost învins nazismul”
HotNews.ro
Rusia va fi învinsă la fel cum a fost învins nazismul în 1945, a declarat preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski cu ocazia zilei de 8 mai, când se celebrează victoria aliaţilor asupra Germaniei naziste şi sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, informează AFP.
„Tot vechiul rău pe care Rusia modernă îl aduce înapoi va fi învins în acelaşi mod cum a fost învins nazismul”, a declarat Zelenski într-o alocuţiune difuzată pe reţelele sociale, la scurt timp după un nou atac rus de mare amploare asupra Kievului, în timpul căruia peste 30 de drone kamikaze au fost doborâte deasupra capitalei ucrainene.
„Le fel cum am distrus împreună răul atunci, vom distruge împreună un rău similar acum”, a continuat Zelenski, adăugând că „acest rău, chiar dacă este azi diferit, are acelaşi scop: aservirea sau distrugerea”.
Acest discurs al lui Zelenski are loc cu ocazia festivităţilor mondiale de 8 mai şi cu o zi înainte de o mare paradă militară la Moscova, menită să trezească sentimentul patriotic rus şi la care va participa şi Vladimir Putin.
„Vom învinge!”, a promis Volodimir Zelenski în acest discurs înregistrat în faţa unui impozant complex în memoria celui de-Al Doilea Război Mondial, care se înalţă lângă fluviul Nipru, la Kiev.
„Nu vom uita niciodată contribuţia poporului ucrainean la victoria asupra nazismului”, a declarat Zelenski.
„Şi nu vom permite nimănui să mintă spunând că victoria în acest război ar fi putut avea loc fără participarea unei alte ţări sau a unui alt popor”, a afirmat liderul ucrainean.
„Vom recupera tot ce a fost capturat de inamic”
Zelenski a acuzat Moscova că a opus „idealurilor” democratice „agresiunea şi anexarea, ocupaţia şi deportările, masacrul şi tortura, bombardarea oraşelor şi incendierea satelor”.
„Nu vom pierde ce am câştigat, vom recupera tot ce a fost capturat de inamic”, a mai dat asigurări Zelenski în acest discurs de circa zece minute.
Ucraina susţine că şi-a încheiat pregătirile pentru o contraofensivă de amploare în scopul eliberării teritoriilor ocupate de Rusia în est şi în sud, inclusiv în Crimeea anexată ilegal de Moscova în 2014.
În ultimele zile, atacurile cu drone ucrainene şi ruse s-au intensificat, semn, potrivit observatorilor, al iminenţei acestui asalt al Kievului. (Agerpres)
Inteligența artificială (IA) a devenit o prezență tot mai semnificativă în diverse industrii, ceea ce afectează dreptul muncii și naște nevoia de noi reglementări. Tehnologiile emergente, precum automatizarea, roboții și algoritmii de luare a deciziilor au început să fie utilizate pe scară largă iar la nivel mondial aceste evoluții ridică întrebări importante cu privire la modul în care IA afectează relațiile de muncă și drepturile angajaților.
În primul rând, trebuie să subliniem faptul că inteligența artificială reprezintă, de fapt, capacitatea unei tehnologii de a imita anumite funcții specifice oamenilor, cum ar fi: raționamentul, planificarea sau învățarea. Pentru a putea face toate acestea, inteligența artificială se află în strânsă legătură cu datele cu caracter personal. Mai exact, acești algoritmi “inteligenți” au nevoie de o imensă cantitate de informații pe baza cărora să poată lua decizii, iar informațiile provin de la utilizatorii numeroaselor aplicații și site-uri care colectează date cu caracter personal.
Având în vedere progresul rapid al acestei tehnologii, utilizarea inteligenței artificiale precum și limitarea folosirii acesteia reprezintă un subiect de o importanță majoră. Deși automatizarea anumitor procese și folosirea IA poate fi de ajutor, există și cazuri în care aceasta poate provoca prejudicii grave, motiv pentru care este nevoie urgentă de legiferarea acestor sisteme. Unul din multele domenii în care folosirea IA ar trebui reglementată este dreptul muncii.
Procesul de recrutare și selecție
Utilizarea IA în procesul de recrutare și selecție a candidaților poate aduce atât beneficii cât și provocări legale. În primul rând, sistemele de recrutare asistate de IA pot ajuta la filtrarea și evaluarea CV-urilor, facilitând procesul de selecție. Cu toate acestea, există riscul de discriminare bazată pe algoritmi defectuoși sau introducerea de criterii irelevante. Legislația muncii din România trebuie să se asigure că drepturile candidaților sunt protejate și că procesele de selecție asistate de IA sunt transparente și nediscriminatorii.
Impactul asupra locurilor de muncă
Automatizarea și robotizarea pot duce la înlocuirea unor locuri de muncă umane cu tehnologia IA. Acest lucru poate ridica întrebări cu privire la disponibilitatea unor noi locuri de muncă pentru angajații afectați și la formele de compensație oferite în astfel de cazuri. Leguitorul ar trebui să asigure protecția angajaților în cazul concedierilor și să ofere mecanisme adecvate de reorientare și recalificare profesională.
Drepturile angajaților
O întrebare crucială este modul în care drepturile angajaților sunt protejate în contextul utilizării IA în locurile de muncă. Sistemele de monitorizare bazate pe IA pot implica supravegherea activităților angajaților, ceea ce poate ridica preocupări cu privire la intimitatea și respectarea vieții private. Legislația muncii din România trebuie să stabilească limite clare cu privire la utilizarea IA în monitorizarea angajaților și să asigure că aceasta nu afectează negativ drepturile fundamentale ale acestora.
Răspunderea și etica utilizării IA
Un alt aspect important este determinarea responsabilității în cazul unor erori sau prejudicii cauzate de sistemele IA în mediul de lucru. În cazul în care IA ia decizii care afectează angajații, trebuie să existe transparență și mecanisme de contestare adecvate pentru a se asigura că drepturile angajaților sunt protejate.
Este esențial ca legislația muncii să se adapteze la aceste evoluții și să ofere protecție și drepturi angajaților într-un mod adecvat. De asemenea, dialogul între mediul de afaceri, specialiști în drept și reprezentanții angajaților este esențial pentru a dezvolta abordări responsabile și echitabile în utilizarea inteligenței artificiale în mediul de lucru. Deși mai multe proiecte de acte normative sunt în lucru la Bruxelles, opinăm că țara noastră poate să facă mai mult decât să importe sau să aplice direct aceste acte, poate să-și construiască propria infrastructură legislativă cu privire la IA, oferind protecție angajaților și impunând limite în utilizarea IA.
Cu multiplele crize în cascadă și cu războiul în desfășurare sau chiar escaladare, e greu a desluși încotro ne îndreptăm. Evenimentele sunt într-o continuă dinamică determinând o ajustare a datelor problemei aproape zilnic. Despre război nu aș dori să comentez foarte multe, am o singură certitudine extrasă din reacțiile internaționale recente – el va continua! Cu toții sperăm să nu escaladeze și să se mențină departe de zona armelor nucleare. Politicile internaționale sunt determinate de interes (poveștile despre valori și principii sunt nutreț pentru naivi) și o iarnă nucleară nu este în interesul nimănui.
Cu toate elementele noi care apar zilnic în calcul, există totuși niște certitudini despre care nu ne putem întreba dacă se vor întâmpla ci doar când se vor întâmpla.
„Mama tuturor crizelor economice”
Economistul de talie mondială Nouriel Roubini se referea la criza economică ce se întrevede la orizont ca fiind mama tuturor crizelor, de o amploare nemaiîntâlnită până acum. Și are dreptate. Premisele există, sunt numeroase și nu doar de ieri de azi. Inundarea economiei cu dolari printați în cantități industriale în perioada pandemiei este doar una dintre aceste premise, însă una importantă, cea care acum provoacă recorduri de inflație. Petrolul, respectiv petrodolarul, e singurul motiv pentru care dolarul se menține pe linia de plutire și este încă moneda de rezervă.
Nathaniel Rothschild spunea anul trecut că următoarea criză ne va lovi în somn și ne vom trezi săraci, sfătuind lumea să cumpere aur și argint. Și el are dreptate, însă înainte de investiții și economii fiecare ar trebui să-și construiască infrastructura necesară pentru a trece cu bine de criză. Nu poți mânca nici aur, nici argint.
Am convingerea fermă că prima și cea mai aspru lovită va fi Europa. Asta deoarece și-a înfipt 2 cuie majore în talpă – (I) Green Deal-ul care a fost un veritabil tanto (pumnalul folosit la ritualul japonez Seppuku) și (II) sancțiunile contra Rusiei care handicapează decisiv industria europeană. Poveștile pe care le auziți cu neacceptarea europenilor de a mai finanța mașina de război rusească, folosirea energiei ca armă etc sunt din categoria „O mie și una de nopți”, furaj pentru tonți.
Bunăstarea Europei și nivelul monedei Euro sunt legate de motorul economiei sale, Germania. Iar industria Germaniei depinde într-o proporție covârșitoare de resursele energetice ale Rusiei, resurse de la care a fost decuplată (prin politici „deștepte” și sabotaj – a se vedea Nord Stream). Puneți-le cap la cap și imaginați-vă ce urmează. George Friedman, cunoscut expert și analist american, declara la o conferință organizată în 2015 de către Consiliul din Chicago pentru Afaceri Globale: „Interesul geopolitic primordial al SUA de peste un secol, pentru care am luptat în primul și în al doilea război mondial, cât și în războiul rece, a fost relația dintre Germania și Rusia. Deoarece unite, reprezintă singura forță care ne poate pune în pericol (dominația globală), și ne-am asigurat că acest lucru nu se întâmplă”.
Aceeași doctrină stă și la baza NATO, cunoscută și sub deviza: „Keep America in, Russia out and the germans down”. Cred că putem spune, cu un haz amar, că în confruntarea dintre Rusia și Ucraina, SUA a învins Germania, și implicit Europa. Urmează vremuri grele. La fel cum ziceam în timpul pandemiei că nu contează originea virusului ci măsurile (și am fost criticat pentru asta), spun și acum că nu va conta dacă crizele au fost artificial provocate sau nu. Contează cum vom răspunde la ele. Marea Resetare implică prima dată Marea Distrugere, am avertizat și asupra acestui lucru în articole anterioare de pe blog. Și o vedem desfășurându-se.
De aceea cred că cel mai bun lucru pe care-l pot face oamenii acum este să se pregătească pentru criză, însă nu cumpărând aur și argint ci, poate, prin constituirea unor mini-comunități independente și autosuficiente care să funcționeze pe bază de troc. Am o idee despre cum s-ar putea face însă e prea complexă de expus aici acum.
Democrația în SUA își dă obștescul sfârșit.
Dezbinarea și radicalizarea au avut succes cam peste tot, începând cu SUA. Cine își imaginează că vine Partidul Republican la guvernare și continuă democrația de unde au lăsat-o, e cel puțin naiv. Extremismul naște extremism. Partidul Democrat cu resursele și grupurile din spatele său se străduiesc continuu să nască acest extremism. Deocamdată au reușit doar pe partea lor, pe stânga. Se vorbește propagandistic despre o extremă dreapta care nu există actualmente dar va fi forțată până la urmă să se nască. Fiecare e profet când își prevede propriile acțiuni. Iar dacă rămâne stânga, drumul spre comunismul digital mult dorit va continua. Și nu, nu va fi un comunism „mai soft” cum mai zic unii acum, dimpotrivă, va fi mai aspru pentru că se adresează unei populații nedresate încă. (spre deosebire de China de ex)
Ce repercusiuni are asta asupra restului Occidentului? Democrația își va găsi același sfârșit în tot Occidentul și, probabil, vor trece niște generații bune până ne vom reîntâlni cu ea. În consecință, tot circul pe care-l vedeți acum în România cu naționaliști patrioți, Roexit, ieșiri din NATO dar cu păstrarea valorilor democratice, jos guvernul trădător etc e divertisment pentru norod. E făcut pentru cei care nu înțeleg dependența politicii naționale de cea internațională, de marile puteri, și nici ce înseamnă cu adevărat tăierea tentaculelor globaliste la acest moment avansat sau plata datoriei externe de exemplu. Salvarea nației de către feciorii voinici și îmbujorați, patrioți pur sânge, care cutreieră munții în ie cu pieptul dezvelit e un basm mediocru.
Ceea ce nu vă spun politicienii, de orice culoare politică, este că nu pot evita marea criză economică deși unii mint că ar putea. De asemenea nu vă spun că măsurile pe care doresc să le ia sau ruperea anumitor alianțe nu se pot realiza rapid și eficient într-o democrație. Mecanismele legale democratice îi va face să bată pasul pe loc prea mult timp, timp în care populația se va cufunda în mizerie și sărăcie. Pentru măsurile radicale ce se vor impune e nevoie de o autocrație sau chiar dictatură. Nimeni nu vă poate spune asta deoarece va pierde masiv capital electoral. Iar pentru atenuarea, cât de cât, a impactului crizei ce va veni e nevoie de un viraj brusc către BRICS. Dar din nou, acest viraj înseamnă înlocuirea tuturor mecanismelor existente cu altele noi, ceea ce presupune timp și sacrificiu.
Iar când toate cele de mai sus vor ieși la suprafață, lumea, confuzionată și de propaganda asiduă, va gândi: „Păi Schwab îmi promitea frig, foame, întuneric și comunism digital, te-am ales pe tine ca să mă scapi de astea iar tu îmi oferi frig, foame, întuneric și dictatură dar pretinzi că o faci din patriotism și spre binele națiunii”. Da, va fi multă confuzie. Multe convulsii.
Și uite așa, încet încet, prin raționamente simple, ajungem ușor să înțelegem profeția biblică conform căreia rasa galbenă va domina!
Omul rezonabil se adaptează mediului. Cel care nu se mulțumește cu ce i se dă, insistă în a adapta lumea propriei persoane. De aceea, progresul depinde de oamenii care nu se mulțumesc cu ce au.
George Bernard Shaw
Copiii sunt de vânzare. Costă aproape 5000 RON și ai toate șansele să vii să îi iei nu în scutece moi, ci în sicrie cât o cutie mai mare de păpușă, în portbagajul mașinii, nu de la maternitate, ci de la Institutul de Medicină Legală. Riști chiar să nu îi poți înmormânta creștinește pentru că nu au fost… „botezați”. Gânduri de felul acesta s-au îndreptat către nou-născuții care au avut „nenorocul” de a se naște în România, în București, în Giulești, în preajma chermezei naționale de „Sfânta” Maria.
Feți și fete frumoase și… lacrimi de părinți
S-a întâmplat la sfârșit de vară 2010, seara, când la Maternitatea Giulești din București, la secția de Terapie Intensivă, a izbucnit un incendiu. Cinci dintre nou-născuții aflați la maternitate și-au pierdut viața în urma incidentului, alți șase fiind duși în stare critică la secția de Chirurgie Plastică și Arsuri din cadrul Spitalului „Grigore Alexandrescu”.
Văd diagnostice și mă crucesc: copil de o zi, cântărind un kilogram și jumătate, ars pe 60 % din suprafața corpului. Este un șoc și pentru mine să citesc aceste hârtii, a declarat pentru Adevărul Dan Enescu, șeful spitalului. Cazul nu este singular. La doar câteva zile de la această tragedie, pe 1 septembrie 2010, în Dâmbovița, la Spitalul Orășenesc Pucioasa, un nou-născut a murit, familia reclamând că mama bebelușului, în vârstă de 28 de ani, nu a fost asistată la naștere de un medic de specialitate și că asistentele au luat indicații de la doctor prin… telefon. Au încercat să-l resusciteze, dar nu s-a mai putut face nimic, a relatat mama copilului, Mihaela Manica. (Mediafax) Privind la aceste tragedii, o întrebare logică trădează în continuare frica românului de spital: Ce se întâmplă în țara aceasta?
Cel mai bun medic român e… „norocul”
La nivel mondial, mortalitatea maternă şi infantilă reprezintă o problemă majoră actuală. Chiar dacă ţările din lumea a treia sunt fruntaşe, nici România nu se lasă mai prejos la acest capitol. Potrivit datelor oferite de Institutul Naţional de Statistică, în ţara noastră, la 100.000 de nou-născuţi, 14 femei mor la naştere. Totodată, în 2009 au murit 2.250 de copii cu vârsta cuprinsă între 0 – 1 an, o rată de 10 decese la 1000 de nou-născuţi. (www.csid.ro) De asemenea, prin articolul Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetăţeanului, Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România (2008), atrăgea atenţia că un copil care s-a născut în România în anul 2007 are de 6 ori mai mari şanse de a deceda înaintea primei sale aniversări, în comparaţie cu un copil născut în aceeaşi perioadă în Suedia şi de 3 ori mai mare decât unul născut în Ungaria. Totodată, femeile din țara noastră au cea mai mare rată a decesului prin cancerul de col uterin, riscul de deces prin această afecțiune fiind de 10 ori mai mare decât în țări precum Franța sau Finlanda și de 4 ori mai mare decât în Slovacia sau Cehia, deși această formă de cancer este relativ ușor de prevenit și de vindecat prin depistarea precoce. Referindu-se la mortalitatea evitabilă, datele statistice creează un haos și mai mare: aproape jumătate din decesele la bărbați și peste o treime din cele la femei puteau fi evitate. Cu alte cuvinte, din cauza sistemului sanitar românesc precar, mor anual peste 60.000 de persoane, în fiecare an „dispărând” populația echivalentă a unui oraș precum Slobozia sau Giurgiu. Analizând performanța sistemului sanitar românesc în context mondial, ținând cont de criteriile de performanță al OMS (ameliorarea sănătății, creșterea capacității de răspuns față de așteptările populației, asigurarea echității în ce privește contribuția financiară), se poate constata faptul că România se situează pe locul 99, după țări ca Albania, Slovacia, Ungaria, Turcia și chiar Estonia. (www.presidency.ro/static/ordine/comisiasanatate/unsistemsanitarcentratpenevoilecetateanului.pdf)
Sistem românesc… dar nu de sănătate
În România, sistemul de asistență medicală este deținut aproape în întregime de către stat și este format dintr-o serie de rețele de spitale, policlinici și alte instituții medicale. Modificarea sistemului sanitar după 1989 a însemnat costuri suplimentare, o stare de confuzie în rândul personalului medical, întârzieri legislative cu privire la atribuțiile părților componente ale sitemului, o circulare disfuncțională a fondurile, luarea unor decizii punctuale, pe parcurs, fără a se cunoaște repercusiunile sociale pe termen lung – toate acestea au afectat calitatea și accesibilitatea serviciilor medicale oferite populației. Deși la nivel mondial ne putem mândri cu pregătirea medicilor români, care pot face față oricărei situații, oricărui sistem din lume, cu universitățile din România care încă mai inspiră generații întregi de tineri, cu numărul mare de ONG-uri active în domeniul sănătății și cel medico-social, totuși atât mintea românului de rând, precum și evaluările presei internaționale, plasează sistemul sanitar românesc în pragul colapsului.
Principala cauză ce reiese din analizele făcute de specialiști este la nivelul conducerii. Cei care conduc totul se pare că de aproximativ 20 de ani nu au nicio strategie, niciun leac. Din cei peste 15 miniștri care s-au tot perindat pe la cârma Ministerului Sănătății, niciunul nu a reușit resuscitarea sistemului. Ba mai mult, pentru sănătate statul acorda doar 4 % din PIB, plansând astfel România pe locul doi în topul țărilor cu cel mai mic buget pentru sănătate pe cap de locuitor din Europa. Mai mult, din cauza recesiunii extrem de dure, statul se pregătește să cheltuiască și mai puțin pentru sănătate. (http://stirileprotv.ro/stiri/social/concluzia-dramei-de-la-giulesti-sistemul-sanitar-din-romania-ucide.html)
Urmează apoi în topul cauzelor prăbușirii sistemului sanitar românesc gestionarea proastă de către managerii spitalelor și policlinicilor, atât a resurselor umane, cât și a celor materiale: cadre medicale puține acolo unde ar fi neapărat nevoie, neverificarea aparaturii din spital, neinstruirea personalului cu privire la diferite intervenții (incendii). Așa se face că la o simplă verificare s-a constatat că niciun spital din județul Buzău nu respectă regulile împotriva incendiilor, informa Gândul: căi de evacuare blocate, instalații electrice improvizate, extinctoare puține, hidranți neechipați, legături improvizate pentru alimentarea aparatelor de aer condiționat.
O altă cauză ce trebuie menționată este forța de muncă din sectorul sanitar. Întrucât înregistrăm cea mai mare rată de spitalizare din UE, nu e de mirare că depindem enorm de spital. Se pare însă că și cadrele medicale au început să fugă de teama sistemului. Asistăm, așadar, la un exod de cadre medicale în ultimii ani, locul acestora rămas liber neputând fi ocupat deoarece statul ține posturile blocate. În felul acesta, pe fondul unei crize acute de personal, pacienții sunt nevoiți să dea mită medicilor și asistentelor pentru a primi un tratament cât mai bun, relata Associated Press. Trebuie recunoscut faptul că nici măcar șpaga pacienților nu mai face minuni atunci când aceștia se lovesc de incompetența unor cadre medicale care de cele mai multe ori nu plătesc pentru greșelile făcute (tot respectul ce se cuvine cadrelor medicale responsabile de meseria pe care o practică). Așa se face că după simple și banale intervenții medicale apar tot felul de infecții stupide, morți absurde (Amelia Antoniu – prima solistă a Teatrului de Operetă a fost la un pas de moarte după o infecție în spital ca urmare a unei banale operații, Cristian Grigore – băiețelul de 9 ani din Slatina care a decedat 4 zile mai târziu după ce ajunsese la spital cu un braț fracturat). (www.antena1.ro/news/extern/bbc-sistemul-sanitar-romanesc-in-pragul-colapsului-117067.html)
Să mai amintim de starea deplorabilă a spitalelor românești? De la igienă catastrofală, până la lipsa materialelor de bază și slaba dotare tehnică, totul indică faptul că suntem printre principalele țări în care nimeni nu ar vrea să ajungă pacient, deoarece te poți trezi oricând… victimă.(www.cotidianul.ro/122903-AP_Sistemul_de_sanatate_romanesc_este_in_pragul_colapsului) Mai e nevoie săsubliniem că avem acces limitat la medicamente, că cele compensate se epuizează în primele zile ale lunii?
Prin grădina vecininului…
Dacă în România fondurile pentru sănătate provin din cotizațiile obligatorii ale angajaților și angajatorilor și sunt administrate de către stat care se implică atât în strângerea cât și administrarea fondurilor, alte state implică din ce în ce mai mult mediul privat. În SUA, de exemplu, sistemul de sănătate se bazează pe asigurări private și nu există obligativitatea nici a angajatului, nici a angajatorului să contribuie la vreun fond de sănătate. Cu toate acestea, tendința naturală a companiilor de a include asigurările în pachetul de beneficii oferit angajaților. De evidențiat este și faptul că în SUA, statul alocă 16 % din PIB pentru sănătate, adică 7.920 de dolari pe cap de locuitori. Nu există spitale de stat în SUA, cu excepția celor pentru veterani și cele ale armatei. Spitalele sunt private, non-profit, dar și orientate spre profit, în egală măsură. Există de asemenea de spitalele universitare, fiecare mare facultate de medicină având propriul spital. La ora actuală în SUA se poartă discuții ca toți angajatorii să plătească pentru asigurarea medicală a angajaților, ceea ce ar presupune înființarea unui sistem public de sănătate. Majoritatea americanilor se opun însă acestui proiect, statul fiind considerat incapabil să gestioneze fondurile strânse. În Europa, mai precis în Franța, finanțarea sistemelor de sănătate se face prin contribuții sociale bazate pe salarii, angajații plătind circa 20 % din salariul brut. De regulă, statul nu decontează integral vizitele la doctor sau operațiile, diferența fiind plătită de pacient sau de asigurările complementare. Aproximativ 65 % din spitalele din Franța sunt deținute de stat, restul fiind private. Franța cheltuie 11 % din PIB pentru sănătate, adică 3.601 dolari pe cap de locuitor, cei mai mulți medici generaliști fiind însă în domeniul privat, dar remunerați din venituri publice. În Marea Britanie, fiecare angajat plătește două tipuri de impozit: un impozit pe venit în funcție de nivelul salarial, dar și un fel de asigurare, la care contribuie și angajatorul. Toți banii se strâng într-un fond, de unde sunt redistribuiți. În Marea Britanie, spre deosebire de Franța, vizitele la medic sunt suportate integral de stat.
Când măștile chirurgicale cad
Privind la ce se întâmplă în țara noastră nu poți decât să exclami că e deosebit de important în ce regiune de pe planetă te afli, din ce clasă socială faci parte, la ce spital te adresezi, pe mâinile cărui medic ajungi… nu e teoria conspirației, e doar realitatea pură. Poate faci parte din cei care au străbătut în lung și în lat spitalele românești și ai mers la spital cu branule, ace, seringi și medicamente cumpărate de la farmacie. Sau poate ai pierdut pe cineva din cauza erorilor de sistem, sau ai dat șpagă ca să-ți aline cineva durerea. Sau poate ți-ai pierdut încrederea de a mai face copii pentru a nu-i pierde prin maternități din neglijență și nepăsare. Crunta realitate nu se va schimba prin rândurile acestea. Vor fi iarăși erori de sistem, va fi din nou frică de doctor. Speranță, pace și liniște nu vei putea găsi decât la Cel care promite că „va șterge orice lacrimă… și moartea nu va mai fi… nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.
Evreul GEORGE SOROS recunoaste ca e PAPUSARUL evenimentelor din UCRAINA
Soros admite responsabilitatea pentru lovitura de stat și genocidul din Ucraina
Colaborarea cu revoluția culorata a început la scurt timp după căderea regizată a Uniunii Sovietice. (nota 1)
George Soros a declarat pentru CNN-ul lui Fareed Zakaria în timpul week-end-ului că el este responsabil pentru înfiinţarea unei fundaţii în Ucraina, care a contribuit în cele din urmă la răsturnarea liderului ales al țării și a dus la instalarea unei conduceri de juntă aleasă de către Departamentul de Stat. (nota 2)
“Înainte de Ucraina, unul dintre lucrurile pe care mulți oameni îl cunosc despre tine a fost că in timpul revoluțiilor din 1989 ai finanțat o mulțime de activități disidente, grupuri ale societății civile din Europa de Est și Polonia, Republica Cehă. Faci lucruri similare în Ucraina? “a întrebat Zakaria pe Soros. (nota 3)
“Ei bine, am înființat o fundație în Ucraina, înainte ca Ucraina să devină independentă de Rusia. Și fundația a funcţionat de atunci și a jucat un rol important în evenimentele de acum “, a răspuns Soros.
Este bine-cunoscut, deși interzis pentru mass-media de a fi menţionat, că Soros a lucrat îndeaproape cu USAID, Fondul Național pentru Democrație (care execută acum munca atribuită anterior pentru CIA), Institutul Internațional Republican, Institutul Național Democratic pentru Relații Internaționale , Casa Liberă şi cu Institutul Albert Einstein pentru a iniţia o serie de revoluții culorate în Europa de Est și Asia Centrală în urma prăbușirii „inginereşti” a Uniunii Sovietice.
“Mulți dintre participanții la demonstraţiile de pe „EuroMaidan” erau membri ai ONG-urilor finanțate de Soros și / sau au fost instruiți de aceleași ONG-uri în mai multe ateliere și conferințe sponsorizate de Fundația Soros de Renaştere Internaţională (IRF), și de diferitele institute cu deschidere socială și fundații. IRF, fondat și finanțat de Fundația Soros, se mândrește că a dat “mai mult decât orice altă organizație donatoare”, pentru “transformarea democratică” din Ucraina, scrie William F. Jasper.
Aceasta transformare a condus la controlul serviciilor de securitate ale Ucrainei de către fasciştii ultra-naţionalişti. În aprilie a fost anunțat că Andriy Parubiy și alți lideri ai loviturii de stat au lucrat împreună cu FBI și CIA pentru a învinge și ucide separatiștii oponenţi ai guvernului instalat de Victoria Nuland și Departamentul de Stat. Parubiy este fondatorul unui partid național socialist din Ucraina și în prezent șeful Consiliului Național de Securitate și Apărare a țării.
Acum, că miliardarul “rege de ciocolată” Petro Poroșenko este președintele Ucrainei (nota 4), efortul de a anihila toate opoziția din estul Ucrainei va stârni reacţii. Poroșenko este o alegere aproape perfectă pentru globalistii şi nomenclatura UE. El este membru al Consiliului Băncii Naționale a Ucrainei și a colaborat cu FMI, Wall Street și Comisia Europeană.
Poroșenko și liderii loviturii de stat din februarie ucid acum civili în Donetsk ca un efort continuu de a disloca și eradica “militanții pro-ruși” și “teroriștii”, adică luptătorii din rezistența armată luptând împotriva forţelor de dreapta, posibil însoțite de mercenari americani şi cu ajutorul CIA. Civilii sunt, de asemenea, victime în ocupaţia “rebelă” din Slovyansk și învecinatul Kramatorsk ca represalii împotriva rezistenţei întensificate faţă de noua conducere din Kiev.
Răspunsul militar cu caracterul său excesiv fascist, inclusiv incendierea teroristă a unei clădiri sindicale din Odesa de către “protestatarii pro-regim” (adică paramilitarii Sectorului de dreapta) (nota 5), pot fi atribuite în mod direct activismului lui George Soros și amestecului Departamentului de Stat al SUA, a mai multor ONG-uri (în spatele cărora sunt, în fapt, guvernul și personalităţi de pe Wall Street), și USAID, NED, dar neatribuite “Casei libere”, etc
În urma uciderii și expulzării celor care s-au opus stăpânirii FMI asupra guvernului și poporului din Ucraina, Rusia poate aștepta provocări şi mai mari, mai ales acum că a decis să susțină rezistenţa. Elita financiară și colaboratorii ei din UE sunt hotărâti să diminueze și, în cele din urmă, să elimine orice provocare a Rusiei și a țărilor BRICS astfel ca aceste țări să reacţioneze pentru a contracara agenda financiară neoliberală.
“Acumularea forţelor aeriene şi terestre ale NATO de-a lungul granițelor Rusiei în Europa de Est și vizita de influenţă în Asia a preşedintelui american Barack Obama au un singur scop,” a scris Wayne Madsen la începutul acestei luni. “Forţele văzute şi nevăzute care dictează politica marionetelor lor politice de la Washington, Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, și din alte capitale vasale au decis să sparge BRICS – blocul de putere financiară emergentă cuprinzând Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud.“
Preşedintele Cehiei, Petr Pavel, a declarat joi, 15 iunie, că ruşii care trăiesc în ţările occidentale ar trebui să fie atent monitorizaţi de serviciile de securitate, având în vedere „războiul agresiv” al Moscovei din Ucraina, relatează The Guardian.
Liderul ceh, fost preşedinte al Comitetului militar al NATO, spune că înţelege că ruşii din afara ţării se confruntă cu dificultăţi din cauza invaziei, dar în contextul unui război, măsurile de securitate ar trebui să fie mai stricte.
„Toţi ruşii care trăiesc în ţările occidentale ar trebui să fie monitorizaţi mult mai atent, mai mult decât în trecut, deoarece sunt cetăţeni ai unui stat care duce un război agresiv”, a declarat el într-un interviu difuzat joi de Radio Europa Liberă, care are sediul la Praga. „Cred că atunci când există un război în desfăşurare, măsurile de securitate legate de cetăţenii ruşi ar trebui să fie mai stricte decât în vremuri normale”, a arătat el. „Acesta este pur şi simplu costul războiului”, a adăugat Petr Pavel.
El a spus că situaţia este similară cu cea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când peste 100.000 de descendenţi ai japonezilor stabiliţi în SUA au fost supuşi „unui regim de monitorizare strict”, fiind plasaţi în lagăre de internare locale.
Pavel a mai spus că se aşteaptă ca la summitul NATO din iulie de la Vilnius să fie exprimat un sprijin clar pentru aderarea Kievului la alianţă. „Cred cu tărie că toţi liderii vor înţelege că a avea Ucraina la bord – atât în NATO, cât şi în UE – este probabil singura garanţie ca să asigurăm stabilitatea în această regiune, ca să facem atât NATO, cât şi UE mai puternice şi ca să ţinem la distanţă Rusia şi politicile sale agresive”, a explicat Pavel. „Văd o serie de ţări care se pun de acord asupra unui plan de sprijin pe termen lung pentru Ucraina, care nu se va baza pe contribuţii punctuale, ci pe o procedură pe termen lung atent planificată”, a mai spus el.
Maoismul ca doctrina comunistă a Revoluției Chineze
Georgiana Boboc
Secolul al XX-lea a fost martorul evoluției comunismului de la nivelul de ideologie promovată în rândul intelectualilor, la nivelul de doctrină de stat, care a stat la baza reformării unor state precum Rusia, Cuba, statele din Europa de Est și, nu în ultimul rând, China. Pe măsură ce comunismul s-a răspândit, influențând gândirea politicienilor și oamenilor care au luptat în revoluțiile așa-zis „proletare”, acesta a devenit o alternativă la democrația vestică, ce, de multe ori, era văzută ca fiind coruptă și falsă, un paravan al dominației burghezo-capitaliste. Ideologia comunistă, însă, era greu de transpus într-o realitate a lipsei de proletari, a lipsei industrializării și dezvoltării despre care vorbea Marx. Astfel, comunismul trebuia adaptat condițiilor fiecărui stat în parte, lucru care s-a și întâmplat, primul exemplu fiind Rusia, unde Lenin și-a impus propria viziune asupra doctrinei și statului comunist. Un exemplu mult mai edificator este însă cel al lui Mao Zedong, cel care și-a pus amprenta asupra Chinei comuniste și care a creat propria sa doctrină comunistă care îi poartă numele: maoism.
Adaptarea marxism-leninismului a avut un rol esențial în victoria revoluției comuniste chineze și în construcția noii republici proclamate în 1949. Influența gândirii maoiste s-a extins însă și asupra altor state subdezvoltate din Asia, Africa sau America Latină, maoismul oferind un model de urmat pentru alți revoluționari comuniști, până în zilele de astăzi.
La început, comunismul chinezesc dorea să fie leninist, însă leninismul a fost vag și slab asimilat. Conceptele de bază erau rolul decisiv al clasei muncitoare în revoluția socialistă, partidul format după modelul celui sovietic și importanța URSS ca prim stat comunist devenit un exemplu pentru celelalte state. La începutul secolului al XX-lea, China trecea printr-o perioadă tumultoasă marcată de conflicte interne și schimbări fundamentale în cadrul societății și al sistemului de guvernare, ceea ce a facilitat expansiunea ideilor occidentale. Comunismul a fost considerat de către o parte a intelectualității chineze o eliberare și o formă de renaștere a statului chinez, în condițiile în care instituțiile vechi de guvernare nu reușeau să se adapteze noilor vremuri.
În 1921, s-a înființat Partidul Comunist Chinez (PCC), sub îndrumarea Comintern-ului, însă influențele prezente în societate, problemele și formele tradiționale de gândire au avut un impact puternic asupra partidului, care nu avea nici experiență și nici planuri bine stabilite, astfel că sprijinul Partidului Comunist Sovietic era esențial pentru dezvoltarea sa. Trebuie precizat faptul că influența sovietică nu a fost doar leninistă, ci și stalinismul a avut un rol major în construcția Partidului Comunist Chinez, mai ales că, după reformarea partidului din 1927, odată cu plecarea din partid a celor acuzați de deviaționism de dreapta, s-au conturat două linii politice: una influențată de Moscova, de politicile și ideile lui Stalin, care adaptase doctrina marxist-leninistă la propria sa viziune, și o altă linie reprezentată de Mao. Stalinismul poate fi considerat însă și ca o formă de limitare a dezvoltării maoismului într-o primă etapă, deoarece Moscova era considerată modelul principal de urmat, politicile lui Stalin și exemplele lui erau adoptate de către PCC, iar acest rol nu putea fi depășit sau ignorat de către Mao. De asemenea, Mao nu avea la îndemână nici prestigiul ideologic și nici puterea politică pentru a oferi o alternativă și de aceea el a fost nevoit să accepte stalinismul și să-l internalizeze.
Maoismul nu reprezintă doar viziunea și ideile lui Mao privind revoluția comunistă și construcția socialismului, ci este și o formă de adaptare a ideologiei marxiste la condițiile din China.Teoria lui Marx pornește de la utopia unei societăți egalitare și libere față de orice fel de constrângeri, însă înfăptuirea revoluției proletare și construcția socialismului puteau avea loc doar în anumite condiții, conform teoriei sale. Marx era de părere că numai într-o țară dezvoltată, în care proletariatul reprezenta o forță reală, putea avea loc o revoluție. Ideile sale însă nu se bazau pe o experiență directă: Marx a pus doar bazele unei ideologii care, pentru a putea fi transpusă în realitate, trebuia adaptată. Acest lucru l-au înțeles atât Lenin, cât și Mao, care, în lipsa unei clase proletare puternice, s-au bazat pe țărănime. Marx își imagina o revoluție proletară în Anglia, dar nu într-o țară precum China, care încă nu era pregătită pentru o astfel de revoluție. Pe de altă parte, însă, Mao nu era de acord cu viziunea lui Marx potrivit căreia omul este un subiect pasiv în fața forțelor istorice, ci credea că revoluția este posibilă și în China, cu ajutorul țărănimii și al partidului comunist.
Una dintre principalele asemănări cu leninismul, rolul acordat clasei țăranilor a însemnat pentru comunismul chinez o bază și un element cheie. Spre deosebire de statele dezvoltate din Occident, în prima parte a secolului al XX-lea China nu avea o clasă muncitorească puternică, deoarece sectorul industrial nu era încă bine dezvoltat, cu excepția câtorva zone urbane. Alte clase sociale erau burghezia, proprietarii de pământuri și țăranii, cei din urmă fiind o clasă majoritară și cea mai opresată de sistemul feudal tradițional de sute de ani. Totuși, țărănimea nu putea deveni o forță revoluționară decât cu ajutorul Partidului Comunist care trebuia să o mobilizeze și să o organizeze. Însuși Mao provenea dintr-o familie de țărani. Țăranii trebuiau, în același timp educați, afirma Mao, care considera că țărănimea avea un rol important în procesul de industrializare a țării și că „tendințele burgheze” ale acestora îi determină să opună rezistență acestui proces. Implicarea țărănimii în procesul de industrializare este definită ca „teoria noilor forțe producătoare”, astfel că nu doar proletarii erau forțe producătoare, ci și țăranii, care trebuiau să participe la realizarea obiectivelor economice impuse de către partid. Acesta este în viziunea lui Mao „marxismul adaptat circumstanțelor chineze”.
Acest marxism adaptat este ilustrat totodată de conceptul noii democrații, un concept maoist care contrazice evoluția treptată a modurilor de organizare economică, teoretizată de către Marx. Potrivit teoriei marxiste, trecere de la o organizare la alta se face printr-o revoluție, astfel că de la feudalism se trece la capitalism printr-o revoluție burghezo-democratică, iar de la capitalism la socialism prin revoluția proletariatului. Mao însă este de părere că se poate ajunge la socialism direct din stadiul de feudalism, în care se afla la începutul secolului al XX-lea cea mai mare parte a Chinei. Astfel, într-o primă etapă are loc revoluția noii democrații cu ajutorul a patru clase sociale: țărănimea, proletariatul, intelectualitatea și burghezia mică. Această nouă formă de democrație se diferențiază de democrația de tip vestic sau de cea de tip socialist din URSS și ilustrează o formă de organizare temporară a celor patru forțe revoluționare. Noua democrație se manifestă și în plan economic, acolo unde marile întreprinderile, precum bănci sau companii de transport, trec în administrația statului, pentru a proteja oamenii de dominația capitalului privat.
Un alt element împrumutat din ideologia leninistă este rolul esențial al partidului comunist, „dictatura proletariatului” din teoria marxistă fiind transformată de către Lenin și Mao în „dictatura partidului comunist”. Necesitatea acestei dictaturi era motivată de către Lenin cu ajutorul ideii de „avangardism”, conform căreia numai elita revoluționară poate conduce revoluția comunistă, iar această elită reprezenta partidul comunist. Elita aflată la conducere era formată din proletari, țărani și intelectuali. Spre deosebire de marxism-leninism, în concepția maoistă termenul „proletar” are un sens mai larg și nu se referă strict la masa proletară, ci reprezintă un set de calități morale precum abnegația, spiritul de sacrificiu în folosul comunității, autonomia în situații de luptă, energia, disciplina ș.a.m.d. Aceste calități caracterizează comportamentul ideal pentru „proletar”, țăran, intelectual sau muncitor, care face parte din conducerea proletară.
De asemenea, un alt concept important, care distinge maoismul de marxism, este continuarea luptei de clasă și după instaurarea socialismului, deoarece ideile burgheze rămân prezente în societate, ba chiar în interiorul partidului. Acesta este și motivul pentru care Mao a inițiat Revoluția Culturală în anii `60, scopul lui fiind acela de a înlătura elementele burgheze, opoziția și pe toți cei care nu aderaseră la valorile comuniste. Potrivit lui Mao, contradicțiile nu dispar niciodată din societate, pentru că ele sunt esența fiecărui fenomen sau proces. La ideea continuității luptei de clasă se adaugă și conceptul maoist al regresului istoric, care se referă la o posibilă revenire la capitalism după instaurarea socialismului. Mao considera că ideile „burgheze” rămân prezente în societate, făcând posibilă o întoarcere la capitalism.
Spre deosebire de marxism, maoismul pune mai mult accent pe voința oamenilor de a schimba societatea decât pe condițiile materiale, viziune care corespunde conceptului de voluntarism. Mao consideră că evoluția istorică depinde de voința maselor, acestea sunt responsabile pentru declanșarea revoluției și transformarea societății. Pentru această însă este nevoie de distrugere, arătă Mao, potrivit căruia construcția nu poate începe fără distrugere și numai după distrugerea vechiului poate începe procesul de construcție.
Maoismul internațional
Pe plan internațional, maoismul a funcționat ca o alternativă la capitalismul de tip occidental și la stalinismul sovietic. Mao a promovat idei precum mobilizarea maselor, implicarea țărănimii ca forță revoluționară în realizarea revoluției și distrugerea ordinii feudale și a celei capitaliste pentru construcția socialismului. Toate aceste idei au avut un impact puternic asupra multor țări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, țări cu aceleași probleme ca ale Chinei, iar astfel maoismul a devenit o concepție revoluționară internațională, câștigând tot mai mulți adepți. Lupta împotriva capitalismului și antiimperialismul a lui Mao Zedong l-a transformat într-un model al rezistenței în fața forțelor opresive ale capitalismului mondial. Adepții lui Mao și contestatarii noilor politici ale lui Deng Xiaoping au dat naștere Mișcării Internaționale Maoiste, reprezentată de către Partidul Comunist din Filipine pe de o parte, și de Mișcarea Revoluționară Internaționalistă (RIM) pe de altă parte. La baza formării RIM au stat grupul comunist de tip guerilă din Peru, Shining Path, și Partidul Revoluționar Comunist din Statele Unite.
În prezent, grupările de tip maoist precum New People’s Army din Filipine și Shining Path și-au adaptat discursul la noile probleme contemporane, dar fără să renunțe la retorica maoistă și reforma agrară. Acțiunile lor se concentrează pe protejarea drepturilor grupurilor indigene și a mediului înconjurător prin atacuri asupra corporațiilor multinaționale și asupra guvernului. Această luptă ilustrează caracterul anticapitalist și ideea protejării claselor sociale oprimate și lipsite de drepturi.
De asemenea, în India maoismul este o doctrină de referință pentru o serie de grupări maoiste, reunite sub forma Partidului Comunist al Indiei (Maoist), un partid de extremă stângă, interzis. Maoiștii indieni sunt cunoscuți cu numele de naxaliți, care face referire la o revoltă a militanților de extremă stângă din 1967, în localitatea Naxalbari. Considerată de fostul prim-ministru indian Manmohan Singh drept „cea mai mare amenințare la adresa securității naționale a Indiei”, mișcarea maoistă a comis atacuri soldate cu aproape 8.000 de victime în perioada 2001-2012, conform datelor oficiale și o serie de distrugeri asupra clădirilor publice precum școli. Aceste atacuri au avut loc cu precădere în câteva state din centrul și estul Indiei, o zonă așa-numită „coridorul roșu”, unde militanții maoiști activează având sprijinul comunităților locale. Aceștia susțin că militează pentru drepturile triburilor indigene și ale țăranilor săraci, cer redistribuția pământurilor și doresc formarea unei societăți de tip comunist. Numărul rebelilor se ridică la 40.000, dintre care majoritatea sunt fermieri, muncitori, femei și chiar copii proveniții din medii foarte sărace.
Subdezvoltarea, sărăcia și defavorizarea diverselor grupuri și clase sociale au facilitat apariția grupărilor radicalizate, cu o doctrină de tip maoist adaptată la condițiile fiecărei țări în parte. Rolul acordat de Mao clasei țărănești a devenit o inspirație pentru militanții maoiști care încearcă să îmbunătățească statutul grupurilor defavorizate și să promoveze drepturile acestora în ciuda faptului că metodele alese sunt adesea violente și chiar contraproductive.
Urmărind mișcările comuniste la nivel global, maoismul a dovedit că are un potențial mai mare decât marxismul sau stalinismul de a inspira masele. Promovând rolul țărănimii ca forță revoluționară și oferind un exemplu al luptei antiimperialiste și antisistem, Mao a câștigat o serie de adepți la nivel global, iar doctrina sa stă astăzi la baza grupărilor militante comuniste din țări precum Peru, Tanzania, India, Filipine, Nepal ș.a.m.d. În mod ironic însă, Mao a pierdut lupta ideologică din China, țară care, întocmai temerilor lui Mao, a abandonat ideologia maoistă și a îmbrățișat economia de piață și capitalismul.
Primiți cu digitalizarea? Dacă e robustă și sustenabilă, cu drag! Ce ne mai plac cuvintele goale! Când ne gândim la digitalizare, vedem, de principiu, avantaje: comoditate, lipsa deplasărilor, plata la click etc.. Iar dacă am vorbi strict despre digitalizarea birocrației, ne-am opri la aceste avantaje care ne salvează timp și efort.
Dar identitatea digitală cu ce ochi o vedem? E tot digitalizare dar aici unii s-au prins că nu miroase bine. Identitate digitală avem cu toții deja, contul de Facebook sau de Google, e o identitate digitală pe care o poți folosi pentru a te loga în alte aplicații. Doar că acestea sunt companii private iar noi avem „nevoie” de o identitate digitală oficială. Cine ne-o oferă? Comisia Europeană, izvorul tuturor lucrurilor bune trăite în ultimii 2 ani. Ei vorbesc de ceva vreme despre identitatea digitală europeană, despre cum statele membre le vor oferi portofele digitale cetățenilor săi capabile să conecteze identățile digitale naționale.
Bineînțeles, e spre binele tău! Totul e sigur, fiabil, comod! Cu un simplu click vei putea să…irelevant. Acum e click, mâine e cip. Ți se prezintă partea strălucitoare a lucrurilor. Iată cum viețile noastre comode vor deveni mai comode iar asta e lăudabil. Dar ce se ascunde dincolo de partea strălucitoare? Aici începe scamatoria – exact ca și în cazul „pandemiei de isterie” există o fațetă adevărată până la un punct. În spate se ascunde renunțarea totală la intimitate, externalizarea controlului asupra propriei vieți și înrolarea într-un sistem de credit social de sorginte totalitaristă. Exagerări? Nicidecum.
Unica și irepetabila Ursula von der Leyen, personal și în calitate de mandatar al găștii Davos, se plânge că nu există digitalizare fără cipuri. Nu se referea la ciparea oamenilor, deși astfel cum au prevăzut mulți „conspiraționiști”, va urma și aceasta ca o consecință logică a digitalizării. Însă ea se referea mai degrabă la cipurile din tot ce folosim, de la pașapoarte la electrocasnice – internetul lucrurilor – care ne transformă casele în „smart” iar pe noi oamenii în moluște sedentare. Toate lucrurile cu care vei interacționa (televizor, laptop, telefon, espressor, ceas, cuptor, mașină etc) vor înmagazina și trimite date despre interacțiunile tale, date care vor face predictibil orice viitor comportament, desigur cu scopul de a-ți ușura și mai tare viața. La acest internet va fi, în cele din urmă, conectat omul în mod direct, aceasta reprezentând probabil faza contopirii „fizic-digital” din Marea Resetare a găștii Davos.
Deci vom avea identitate digitală europeană, portofel digital și monedă digitală – ce poate să iasă prost? Totul! Am fost întrebat într-o emisiune care văd a fi legătura certificatului digital Covid cu identitatea digitală și am răspuns că certificatul digital asigură infrastructura pentru ce va veni. Iar ce va veni nu este doar identitate digitală ci un cont digital unic pentru fiecare cetățean din care face parte identitatea digitală, portofelul, istoricul medical, școlile absolvite…cam tot. Ștergi contul, ștergi existența oficială a persoanei. Suspenzi contul, suspenzi dreptul la viață socială și accesul la servicii. Gândiți-vă doar la „pedepsele” Facebook de suspendare a contului când încalci „valorile comunității” – nu te afectează prea tare, poți să-ți vezi în continuare de viață până expiră suspendarea sau chiar să renunți la cont. Acum înlocuiți contul de Facebook cu cel digital unic oficial și imaginați-vă ce ar însemna o suspendare de 30 de zile în care să nu ai acces la bani, servicii, internet, nimic. Am mai spus-o, creditul social devine inevitabil în cazul digitalizării, adică totalitarismul devine inevitabil.
Însă nu e doar inevitabil ci chiar urmărit. Dorința de putere și control e veche de când lumea. S-au construit și s-au prăbușit imperii sub greutatea acestei dorințe. Iar omul nu a evoluat spiritual de atunci, dimpotrivă. S-au schimbat doar instrumentele folosite în dobândirea controlului, de la toiag la algoritmi – inteligență artificială cum li se mai spune. De aceea am zis, am repetat și am tot repetat că certificatul digital din prezent trebuie respins vehement la pachet cu vaccinarea obligatorie. Este începutul sclaviei digitale globalizate. Combinată cu efectele unei terapii genice ce poate avea ca scop docilizarea omului, lipsirea sa totală de orice potențial agresiv, va face existența unor instituții de forță precum poliția, jandarmeria, armata etc absolut inutilă – oare încotro se vor reorienta acele milioane de oameni? (apropo de „inițiativa cetățenească” – Defund The Police)
Prin urmare, zvonurile că isteria se va termina în martie 2022 cred că se referă, în principal, la ridicarea stării de alertă și a restricțiilor aberante și inutile însă certificatul digital trebuie cumva păstrat pentru a asigura infrastructura contului digital unic. Nu-l acceptați! E mărul otrăvit! Renunțați la folosirea lui și de sunteți vaccinați ori trecuți prin boală. Presupun că la asta s-a referit atât „scăparea” Guvernului din OUG 6/2022, corectată înainte de publicare dar și propunerea CE de prelungire a certificatului. Numai faptul că trag cu dinții de acest certificat e un indiciu clar că trebuie înlăturat.
Vehiculatele și artificialele crize energetice și alimentare au aceeași finalitate – sclavia digitală. Reprezintă oportunitatea pentru introducerea venitului minim garantat necondiționat. Conform acestei inițiative, fiecare om ar avea dreptul la un venit minim garantat necondiționat de muncă, dorința de a munci sau de a căuta un job. Unde credeți că se va primi acest venit? În contul unic digital care va conține și portofelul tău digital! Desigur, e spre binele vostru, vor să vă salveze de la foamete. Și să le închidă portițele celor care au ambiția de a trăi ”off the grid” – e bine gândit atacul. Doar gândul de a primi bani gratis ar trebui să vă trezească suspiciuni. Nimic nu e gratis! Când primești bani, mici, bere, cupoane pentru a face ceva, înseamnă că cel care-ți cere are nevoie de ceva de la tine și nu invers. Iar tu te vinzi pe tine fără măcar a conștientiza. Cât valorează libertatea?
În loc de concluzie – mai țineți minte glumițele de autobază ale trompetelor globaliste – „Da bre, te cipează că pe Bill Gates îl interesează ce face nea Ghiță din Bolintin-Vale!” hahaha, hihihi, râsul neuronului singuratic. Ei bine, având în vedere complexitatea planului și grija pentru detalii, se pare că a fost o preocupare majoră pentru gașca Davos cum să-i includă pe toți în „minunata lume nouă”, inclusiv pe nea Ghiță din Bolintin-Vale!
PS: Apropo de globalizare, nu v-ați pus întrebarea cum ar putea, logistic vorbind, un Guvern Mondial să gestioneze atâția oameni răsfirați pe tot globul? Simplu – prin algoritmii care controlează noua lume digitală. Digitalizarea e arma globalizării totalitariste! Ce scop să fi avut lockdown-urile dacă nu să vă mute în online? Despre sănătate s-a demonstrat că nu au fost. Ce alt scop pot avea „crizele frigului”, artificial și intenționat create de primarii useriști, decât mutarea și ținerea elevilor în online? Soluția – mergeți în direcția opusă celei spre care încearcă ei să vă împingă!
Alexandru Mușătoiu
https://musatoiu.com/blog/scamatoria-digitala
///////////////////////////////////////
Marea Resetare Maoistă
Puțini mai cred că Marea Resetare a Capitalismului promovată de Klaus Schwab și Forumul Economic Mondial ar fi o idee originală. Karl Marx, Lenin, Stalin sau Hitler sunt adesea invocați când se încearcă o explicație coerentă asupra crizelor intenționate pe care le traversăm. Și sunt invocați întemeiat deoarece extremismul își menține metodele, indiferent de care parte a culoarului politic înflorește. De fapt, când înflorește, înflorește de ambele părți.
Dar poate ne scapă cel care a avut cea mai mare influență asupra noilor curente marxiste prezente în universitățile și mediile intelectuale de peste Atlantic – Mao Zedong. Într-un fel pare logic din moment ce viitorul se prefigurează sub forma unui sistem de credit social copiat de la chinezi. Am pomenit în mai multe articole despre acest sistem. Și nu pot să nu mă întreb – cine are mai multe șanse să transforme Terra într-o mare Chină – SUA sau chiar China? (apropo de unele profeții biblice)
Dar să revenim la Mao, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez în 1921 și influența sa asupra vremurilor pe care le trăim. „Revoluţia nu este o cină socială, un eveniment literar, un desen sau o broderie. Nu poate fi făcută cu eleganţă şi curtoazie. Revoluţia este un act de violenţă prin care o clasă răstoarnă pe alta.” – spunea Mao în micuța sa „Biblie roșie” care reprezenta manifestul maoismului, un marxism readaptat care îngloba părți atât din leninism cât și din stalinism. Se zice că ar fi fost a doua carte tipărită ca și tiraj, după Biblie. Despre doctrina maoistă puteți afla mai multe aici.
În 1958, Mao lansează un ambițios plan de colectivizare agricolă denumit Marele Salt Înainte, copiat de la URSS. Eșecul a fost crunt, cu pierderi de vieți estimate de istorici la peste 20 de milioane. În urma acestui eșec, autoritatea sa, în țară dar și în partid, începe să pălească. Ca să o recâștige, Mao a lansat Marea Revoluție Culturală Proletară.
Marea Revoluţie Culturală Proletară reprezintă o perioadă de haos politic şi social, în care Mao a folosit populaţia pentru a prelua controlul în cadrul Partidului Comunist. În primă fază masele s-au mobilizat şi au pus stăpânire pe ziarele partidului. „ Precum soarele cel roşu care răsare la est, Marea Revoluţie Culturală Proletară luminează pământul cu razele sale.”, era scris într-un editorial din acea perioadă. Nici pe departe acest lucru. Revoluţia lui Mao nu a însemnat decât stagnarea economiei, distrugerea a milioane de vieţi şi începutul unui deceniu în care China a fost scăldată în sânge. (1966-1976)
Mişcarea maoistă avea drept scop fundamental eliminarea elitelor, dar şi a principiilor chineze străvechi. Mao s-a bazat în primul rând pe tineri. El a închis şcolile, dorind o mobilizare masivă a tinerilor. Iniţial, tinerii au cerut socoteală liderilor Partidului Comunist pentru promovarea ideilor burgheze şi a lipsei spiritului revoluţionar. În lunile ce au urmat, mişcarea a luat amploare, tinerii formând grupuri paramilitare, numite Gărzile Roşii. De la amploarea acestei mişcări şi până la realizarea unui cult al personalităţii lui Mao Zedong nu a fost decât un pas. Gărzile Roşii puseseră stăpânire pe oraşe: atacau oamenii care purtau haine elegante, burgheze, semnele imperiale erau date jos, iar intelectualii şi membri ai partidului erau omorâţi.
Mişcarea a luat naștere prin „Notificarea din 16 mai” 1966. La 1 iunie, ideea de „a elimina obiceiurile nocive ale vechii societăţi şi a tuturor demonilor şi monştrilor” era în floare. Planul principal, pe care l-au pus în practică Gărzile Roşii, din august 1966, a fost eliminarea celor patru stâlpi antici ai societăţii chineze: vechile idei, vechile obiceiuri, vechile tradiţii şi vechea cultură. Şcolile şi universităţile au fost închise, iar biserici, altare, biblioteci, magazine şi case particulare răscolite sau distruse.
Școlile din China nu au funcţionat la capacitatea normală un întreg deceniu, lăsând o generaţie fără educaţie. Numeroase artefacte şi obiecte de artă au fost luate din muzee şi din colecţiile private şi distruse, la fel si preţioase opere, texte religioase şi istorice. Mormântul lui Confucius a fost profanat pentru că reprezenta vechea cultură. În final, nu a fost nimic mai mult decât o perioadă de prăbușire economică, culturală și socială cu un mare număr de morți atașate.
Nu seamănă oare cu ce vedem în prezent? Nu cunoaștem noi pe unii care vor să dărâme busturi și să scoată oameni din istorie? Credeți că de data aceasta va conduce altundeva? Până și cuvintele seamănă – vechea societate = „medievalul” uzitat azi. Ei au senzația că progresul tehnologic, genetic, digital îi va ajuta să instaleze un Reich de o mie de ani – se înșală. Trăim o revoluție culturală neomarxistă cu originile în SUA. Folosesc termenul de neomarxism pentru că înglobează contribuțiile lui Mao, Lenin, Stalin și ale Școlii de la Frankfurt. Iar dacă Școala de la Frankfurt s-a ocupat mai mult cu o teorie „frumoasă” la nivel de scenariu mental, ceilalți 3 au demonstrat că punerea ei în practică conduce ineluctabil la o catastrofă, la o prăbușire a întregii societăți. Iar a spune despre comunism că a fost bun dar prost implementat e ca și cum ai spune că un pumn în gură nu doare dacă știi să-l dai bine.
Deoarece Rusia, URSS, a fost, totuși, prima țară care s-a aventurat să transpună în practică ideile marxiste, urmăriți acest video filmat în 1985, în care Yuri Bezmenov, fost agent KGB, descrie ce înseamnă, în realitate, punerea în practică a acestor idei. O idee mai completă și mai detaliată vă puteți face citind Arhipelagul Gulag a lui Alexandr Soljenițîn.
Închei cu niște scurte concluzii, pe care le-am tot repetat, explicit sau implicit, prin aproape toate emisiunile locale la care am participat anul trecut:
traversăm o perioadă de criză spirituală mai profundă decât crede majoritatea lumii, criză la care nu există o soluție reală pe termen scurt ci doar pe termen mediu și lung – cine crede că rezolvă temeinic problema punând ștampila pe alte partide la următoarele alegeri se înșală, se minte confortabil;
nu există soluție trainică care să se poată implementa de sus în jos ci doar invers, prin efortul personal al fiecărei persoane în parte de a se autoeduca, de a avea sete de cunoaștere, de a cerceta, de a citi, de a medita, de a crește intelectual și spiritual, de a se regăsi, de a redobândi echilibrul mental și emoțional; (edificatoare în acest sens poate fi și cartea „Despre democrație în America” a lui Alexis de Tocqueville)
mintea trebuie antrenată să renunțe la individualismul promovat asiduu în ultimele decenii de către societatea consumeristă și bullshit-urile motivaționale de abundență, putem reuși doar printr-un efort comun asumat – dezbinarea este otrava lor și arma principală, solidaritatea și dragostea de semeni e antidotul;
a pica într-o gândire extremistă, de oricare parte a baricadei (progresism-conservatorism, dreapta-stânga sau cum vreți să le numim), înseamnă a da câștig de cauză celor care propagă extremismul și care, finalmente, vor distruge societatea la fel ca predecesorii lor extremiști;
războiul este un cal al Apocalipsei, un vehicul prin care se implementează o agendă – nu poate fi lăsat să degenereze în Al Treilea Război Mondial pentru că atunci ar putea deveni o sursă de izbăvire pentru mulți; (aparent sună cinic dar reflectați la asta înainte de a urma minți luminate cu lanterna de pe Facebook)
mulți oameni nu învață nimic din istorie și astfel o provoacă să se repete – însă, din fericire, dacă suntem conectați la noi înșine, suntem conectați la un al șaselea simț numit intuiție – urmați-o;
nu folosesc termenul de Dumnezeu dar știm cu toții că la EL mă refer – nu a existat minte cu adevărat luminată pe fața Pământului care să nu recunoască existența unei Inteligențe Superioare;
ritualurile, creștine sau altfel, au ca scop disciplinarea și menținerea consecvenței – ați mai auzit asta la oratorii voștri motivaționali (5AM Club de ex) dar nu ați realizat că e același lucru;
cei care ajută, conștient sau inconștient, la instalarea Noii Ordini vor fi primii care vor pica după ce ordinea va fi fost instalată – asta chiar e la mintea cocoșului; (o spune și agentul KGB în video-ul de mai sus – celebrii idioți utili)
eforturile transumaniste de a-L înlocui pe Dumnezeu cu programarea inteligentă și de a crea Supraomul lui Nietzsche sunt de râsul curcilor – trăim în limitele legilor create de Sursă iar omul este și a fost tot timpul un explorator, un descoperitor care se poate juca și recombina materia deja existentă dar nu o va putea crea niciodată; asta nu înseamnă că nu am putea vedea niște grozăvii (sau abominații, după gust) create prin inginerie genetică și tehnologie IT – dar nu e nimic de speriat aici, sunt doar niște copii rătăciți care se joacă în interiorul țarcului permis;
lupta nu este despre un salt în evoluția umană, despre A Patra Revoluție Industrială, despre salvarea planetei sau alte basme cu feți ci despre cine preia și deține puterea – ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu!” zicea un mare film românesc – asta e povestea lor care justifică întinderea mâinii – nu le dați pomană!
Eminescu spunea că „de aproape 2000 de ani ni se predică să ne iubim iar noi ne sfâșiem” – tot secretul în găsirea sensului vieții stă într-o simplă propoziție rostită de Iisus Hristos cu mai bine de 2000 de ani în urmă – „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”! (poate are un sens ascuns această propoziție, dincolo de cel evident)
Alexandru Mușătoiu
https://musatoiu.com/blog/marea-resetare-maoista
/////////////////////////////////////
Monștri. Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden 9786066861908, 9786066862509, 9786066862516
Dacă tot am vorbit ieri despre prosperitate și grafice interactive, câteva cuvinte, azi, despre criteriul clasic și universal acceptat pentru evaluarea nivelului de trai dintr-o țară anume: PIB/cap de locuitor.
Pe site-ul Băncii Mondiale găsiți o hartă interactivă care permite afișarea valorilor PIB/capita de-a lungul anilor pentru orice țară din lume. Sunt lucruri interesante acolo.
De pildă, putem compara evoluția în cazul României, Poloniei și Federației Ruse, pentru că toate au plecat, în 1990, din același sistem economic centralizat, falimentar, dar au apucat pe căi diferite. Polonia a ales terapia de șoc și trecerea rapidă la economia de piață; Rusia a fost luată în proprietate de „oligarhi”, adică de mafie; iar România a rămas cumva între cele două, iliescian, cu o bucă-n luntrea capitalismului sălbatic și cealaltă în barcazul capitalismului de cumetrie politică, bazat pe corupție și trafic de influență.
În 1990, situația PIB-ului pe cap de locuitor era următoarea:
1990
Polonia: 1.731 USD
România: 1.680 USD
Federația Rusă (tehnic, încă URSS la vremea respectivă): 3.485 USD
Remarcați că noi și polonezii eram, practic, la același nivel, în timp ce rușii aveau un PIB/cap de locuitor de două ori mai mare (asta în timp ce în SUA valoarea era de 23.954 USD/capita, asta ca să înțelegem contextul).
10 ani mai târziu, la trecerea în mileniul trei, situația era următoarea:
2000
Polonia: 4.492 USD
România: 1.668 USD
Federația Rusă: 1.771 USD
Diferențe grăitoare, nu?
În 2007, la primirea României în Uniunea Europeană, când Polonia era deja membru UE de 3 ani, aveam aceste date:
2007
Polonia: 11.260 USD
România: 8.214 USD
Federația Rusă: 9.101 USD
Iar în 2016, după (aproape) 10 ani de apartenență a României la UE, avem aceste diferențe:
2016
Polonia: 12.414 USD
România: 9.522 USD
Federația Rusă: 8.748 USD
De notat că PIB/ul Rusiei a cunoscut o scădere dramatică după 2013 (când ajunsese la peste 16.000 USD/capita) din cauza prăbușirii prețului petrolului. Asta confirmă că economia Rusiei a rămas într-o zonă de subdezvoltare, bazată pe exportul de materii prime și dependentă de prețul acestora – și vulnerabilă la evoluțiile tehnologice ce se petrec în restul lumii. Economia Rusiei este ceva mai mică decât a Italiei, dacă vreți o comparație. O țară uriașă, cu un potențial atât de mare, ținută captivă de mafie și care se dă de ceasul morții să-și îmbolnăvească toți vecinii.
Modelul rusesc este un virus.
Cam atât despre momeala cu modelul rusesc, care este fluturată și pe la noi de trolli și stupizi. Eu, unul, rămân la fel de interesat de modelul occidental de civilizație și economie ca în 1990.
Dacă vreți să vă jucați cu harta interactivă, iat-o și aici: https://www.petreanu.ro/momeala-ruseasca/
////////////////////////////////////////
Jigniri fără precedent la adresa lui Istvan Kovacs: „Un rahat român! Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul? Țiganii sunt țigani
Autor: Teodor Serban
Reprezentativa Croaţiei s-a calificat în finala Ligii Naţiunilor învingând în semifinale, miercuri seară, la Rotterdam, selecţionata Olandei, scor 4-2 după prelungiri.Pentru Olanda au înscris Malen ’34 şi Lang ‘90+6. Croaţia a marcat prin Kramaric ’55 (penalti), Pasalic ’72, Petkovic ’98 şi Modric ‘116 (penalti).Meciul a fost arbitrat de Istvan Kovacs, care a nemulțumit ambele tabere și a atras reacții virulente în mediul online, din partea ambelor tabere. Suporterii naționalei Croației au avut reacții foarte agresive la adresa „centralului” din Carei.„Acest arbitru e un idiot absolut. Tragicomedie”, a scris un suporter croat. „Kovacs, așa cum era de așteptat. Fără nicio idee, inutil”, / „Prestație criminală. La naiba cu Kovacs” / „Nu uitați al 12-lea om al Olandei!”, au mai postat croații după Olanda – Croația 2-4.Aceștia nu au avut limite și au reacționat cu afirmații rasiste la adresa românului. „Concluzia arbitrajului lui Istvan Kovacs. Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul?”/ „Unde ați găsit acest țigan? Cel mai prost arbitru pe care l-am văzut vreodată. Îi face cadou partida Olandei”/ „Țiganii sunt țigani”. Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Jigniri fără precedent la adresa lui Istvan Kovacs: „Un rahat român! Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul? Țiganii sunt țigani”
Gulag a fost o ramura a politiei interne si serviciilor de securitate sovietice care controla sistemul penal al lagarelor de munca fortata si a inchisorilor si lagarelor de detentie si de tranzit asociate. Cum aceste lagare gazduiau criminali de toate tipurile, sistemul Gulag-ului a devenit cunoscut ca un loc pentru detinutii politici si ca un mecanism de represiune a opozitiei politice in Uniunea Sovietica.
Chiar daca a intemnitat milioane de oameni, numele a devenit familiar in occident dupa publicarea de catre Alexandr Soljenitin a cartii Arhipelagul Gulag in 1973 care facea asemanarea dintre numeroasele lagare imprastiate in toata tara cu un lant de insule. Unii autori se refera la toti prizonierii si la toate lagarele din istoria sovietica (1917–1991) ca la Gulag-uri. De asemenea, folosirea moderna a termenului este deseori in mod notabil nelegata de URSS: de exemplu, in expresii precum: “Gulagul din Coreea de Nord”, sau chiar “Gulagul privat american”. Trebuie notat ca abrevierea originala ruseasca, folosit numai la singular, nu a descris niciodata un singur lagar, ci o institutie guvernamentala care avea in subordine intregul sistem de lagare.
Dupa Revolutia bolsevica din 1917, Lenin a anuntat ca orice “inamic de clasa”, chiar in absenta oricarei dovezi a vreunei crime impotriva statului, nu poate fi un cetatean de incredere si nu trebuie tratat mai bine decat un criminal. Din 1918, au fost construite locuri de detentie de tipul lagarelor, ca o extensie reformata a mai vechilor lagare de munca, dezvoltate in Siberia ca parte a sistemului penal in Imperiul Tarist. Cele doua tipuri principale au fost: “Lagarele cu scopuri speciale VCK” si lagarele de munca fortata. Ele erau concepute pentru diferite tipuri de oameni considerati periculosi pentru stat: criminalii de drept comun, prizonierii din Razboiul civil rus, pentru oficialii acuzati de coruptie, sabotaj si delapidare, diferite tipuri de inamici si disidenti ca si pentru fostii aristocrati, oamenii de afaceri si fostii mosieri.
Ca o institutie a intregii Uniuni, Gulag-ul a fost organizat in mod oficial pe 25 aprilie 1930 sub numele de “ULAG” prin ordinul OGPU numarul 130/63 in conformitate cu ordinul 22/248 al Sovnarkom din data de 7 aprilie acelasi an, si a fost redenumit ca “GULAG” in noiembrie. Gulag-ul s-a dezvoltat rapid. Proiecte esuate, recolte proaste, accidente, productia slaba, proasta planificare, toate erau atribuite coruptiei si sabotajului iar cei asupra carora se putea arunca vina puteau fi gasiti cu nemiluita. In acelasi timp, rapida crestere a nevoii de resurse naturale si programul exploziv de industrializare cereau forta de munca ieftina.
Denunturile, “planul” de arestari, executiile sumare si activitatea politiei secrete au devenit larg raspandite. Cea mai simpla cale pentru condamnare lipsita de complicatii, in cele mai multe cazuri automata, era asigurata de Articolul 58 al Codului Penal al RSFSR. Intre anii 1931–1932, in Gulag arau aproximativ 200.000 de prizonieri in lagare; in 1935 – aproximativ 1 milion (inclusiv coloniile de munca), iar dupa Marea Epurare din 1937, aproape 2 milioane de oameni. Prin comparatie, populatia de condamnati, care munceau in echipe in afara inchisorilor sau in penitenciarele din SUA, a ramas constanta la un numar de cateva sute de mii de oameni. Pe durata celui de-al doilea razboi mondial, popolatia din Gulag-uri a scazut dramatic, datorita ” eliberarilor” in masa sute de mii de prizonieri care au fost inrolati si au fost trimisi direct pe linia frontului, dar asta in principal datorita cresterii pierderilor in perioada 1942–1943. Dupa terminarea razboiului, numarul de intemnitati in lagare si in colonii a crescut din nou foarte rapid si a ajuns la un total de aproximativ 2,5 milioane de oameni la inceputul deceniului sase.
In timp ce unii dintre ei erau dezertori si criminali de razboi, au fost de asemenea intemnitati si prizonierii de razboi rusi si “rusii trimisi la munca fortata” in Germania care, fara exceptie, au fost acuzati de tradare si “cooperare cu inamicul”, (in mod formal, ei lucrasera pentru nazisti). Un mare numar de civili din teritoriile sovietice cazute vremelnic sub ocupatia straina, ca si din teritoriile anexate de Uniunea Sovietica dupa razboi, a fost trimis in lagare. Nu a fost neobisnuit ca supravietuitori ai lagarelor naziste de exterminare in masa sa fie transportati direct in lagarele sovietice de munca. Pentru ani de zile dupa terminarea razboiului, o minoritate semnificativa dintre condamnati a fost formata din germani, finlandezi, polonezi, romani si alti prizonieri de razboi si persoane din tarile straine “eliberate” de Armata Rosie.
Statul a continuat sa mentina Gulag-ul pentru ceva vreme dupa moartea lui Stalin din martie 1953. Amnistia care a urmat a fost limitata la cei care fusesera condamnati la maxim 5 ani, de aceea cea mai mare parte a condamnatilor de drept comun a fost eliberata. Eliberarile prizonierilor politici a inceput in 1954 si au devenit generale si au fost cuplate cu reabilitari in masa dupa denuntarea Stalinismului de catre Nikita Hrusciov in Discursul secet de la al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956. In mod oficial, Gulag-ul a fost inchis prin ordinul 20 al MVD (ministerul sovietic de interne) din 25 ianuarie 1960, pentru ca si MVD insusi sa fie eliminat prin ordinul 44-16 al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, doar pentru a renaste sub denumirea de KGB.
Numarul total de morti din sitemul lagarelor de munca corectionala despre care exista documente pentru perioada 1934 – 1953 este de aproximativ 1.054.000, (numar care include prizonieri politici si de drept comun). Trebuie subliniat ca el nu cuprinde aproximativ 800.000 de executii ale “contrarevolutionarilor”, deoarece ele erau duse la indeplinire in afara sistemului de lagare. Din 1932 pana in 1940, cel putin 390.000 de tarani au murit in domiciliu fortat; aceasta cifra poate fi putin exagerata, dar, pe de alta parte, nu include morti din perioadele de pana la anul 1932, respectiv dupa anul 1940 sau mortii dintre exilatii ne-tarani. Numarul de oameni care au fost prizonieri la un moment dat este, desigur, mult mai mare, si mai trebuie spus ca multi dintre supravietuitori au suferit leziuni fizice sau psihice definitive.
Normele extrem de mari, violenta, foamea si elementele potrivnice ale naturii erau motivele principale pentru rata inalta a mortalitatii din Gulag, care atingea pana la 80% din efectiv in primele luni de la deschiderea multor lagare. Taiatul de copaci si mineritul erau cele mai obisnuite activitati dar si cele mai dure. In minele din Gulag, norma unei persoane putea fi de 13 tone de minereu pe zi. Nerealizarea acestei cote atragea dupa sine micsorarea ratiei de hrana, un cerc vicios care avea de cele mai multe ori consecinte fatale transformand prizonierul intr-o om slab si epuizat, poreclit “mierlitor” “dohodiaga” “mierlitor”. Prizonierii erau fortati deseori sa lucreze in conditii inumane.
In ciuda climei aspre, ei nu erau aproape niciodata imbracati si hraniti corespunzator, nu beneficiau de ingrijire medicala, nu li se oferea nici un mijloc de combatere a lipsei de vitamine care ducea la boli de nutritie precum scorbutul. Valoarea nutritiva a ratiei zilnice de hrana varia in jurul cifrei de 1.200 calorii (5.000 kilojoule), cea mai mare parte obtinute din paine de proasta calitate (distribuita la kilogram si denumita tain”пайка”, paika). In conformitate cu prevederile Organizatia Mondiala a Sanatatii, necesarul minim pentru muncitorii care lucreaza in conditii grele este de 3.100–3.900 calorii (13.000 – 16.300 kJ) pe zi. Administratorii furau in mod obisnuit din stocurile de produse finite pentru propriul beneficiu ca si pentru a obtine favoruri de la superiori. Drept rezultat, condamnatii trebuiau sa munceasca si mai mult pentru a acoperi diferentele. Administratorii si oplositii (condamnatii desemnati sa faca de seviciu in lagar, precum bucatarii, brutarii, magazionerii) furau din medicamente, imbracaminte si din stocurile de alimente. Neindeplinirea normelor zilnice de munca sau refuzul de a iesi la munca se pedepsea cu carcera, tortura sau impuscare conform art 58 par.14 „sabotaj” sau „contrarevolutie economica”.
Ca in mai toate lagarele comuniste, erau incurajate denuntul, demascarea intelectualilor si burghezilor „politici” de catre detinutii de drept comun „cozi de topor” rasplatite cu mancare in plus sau comutarea pedepsei. In perioada de inceput a Gulag-urilor, locatiile pentru lagare erau alese in primul rand pentru scopul de a izola prizonierii. Manastirile retrase au fost alese in mod special locatii pentru noile lagare. Asezarea de pe Insulele Solovetsky din Marea Alba este una dintre primele si dintre cele mai faimoase, fiind fondata la scurta vreme dupa Revolutia din 1918. Numele popular al insulelor, “Solovki”, a intrat in argoul penitenciarelor ca un sinonim pentru lagarul de munca in general. Acest prim lagar a fost prezentat lumii drept un exemplu al caii noi sovietice de “reeducare a dusmanilor de clasa” si de reintegrare a lor prin munca in societatea sovietica. La inceput, condamnatii (dintre care o parte importanta o reprezentau intelectuali rusi, s-au bucurat de o libertate relativa (in limitele naturale ale insulelor. S-au editat reviste si ziare locale si s-a facut si ceva cercetare stiintifica (de exemplu a fost initiata si mentinuta o gradina botanica locala, care din pacate s-a distrus in intregime).
Pana la urma s-a transformat intr-un lagar obisnuit de munca. De fapt, unii istorici au sustinut Solovki a fost un lagar-pilot. Mina de aur pe Valea Kolyma In cadrul noii faze de concentrare in Gulag-uri a fortei de munca ieftine, s-au construit noi lagare prin toata sfera de influenta sovietica, oriunde obiectivele economice impuneau existenta lor. Obiective precum Belomorkanal sau Magistrala Baikal-Amur sau constructii din marile orase, precum tronsoane ale faimosului Metrou din Moscova si campusul Universitatii de Stat din Moscova, toate edificate prin munca silnica. Multe alte proiecte din timpul industrializarii fortate, a razboiului sau din perioada imediat postbelica au fost realizate cu munca fortata a condamnatilor, iar activitatea lagarelor Gulag-ului acopereau un domeniu mare de activitate a economiei sovietice.
Majoritatea lagarelor de munca erau asezate in cele mai indepartate zone ale nord-estului siberian (cele mai cunoscute lanturi de lagare era Sevvostlag (Lagarele de Nord-Est) de-a lungul raului Kolima si Norillag langa Norilsk) ca si in partea de sud-est a Uniunii Sovietice, in principal in stepele din Kazakhstan (Luglag, Steplag, Peschanlag). Acestea erau niste zone vaste si nelocuite, fara drumuri (de fapt, chiar constructia drumurilor era asigurata de condamnatii din lagarele specializate in constructii de sosele), fara resurse de hrana, dar bogate in zacaminte minerale si alte resurse naturale (precum lemnul). Totusi, lagarele erau raspandite si in restul Uniunii Sovietice, inclusiv in partea europeana a Rusiei, in Belarus si Ucraina. Au mai fost cateva lagare aflate sub controlul direct al Gulag-ului, localizate in afara Uniunii Sovietice in Cehoslovacia, Ungaria, Polonia si Mongolia. Nu toate lagarele erau fortificate.
De fapt, unele lagare din Siberia aveau limitele marcate doar prin stalpi. Evadarile erau descurajate de conditiile naturale grele dar si de patrulele dotate cu caini de urmarire care erau repartizate in fiecare lagar. Pana in anii ’40, triburile bastinase ajutau deseori evadatii, dar criminalii fugiti au facut multe victime printre localnici. Aceste violente, la care se adaugau recompensele mari, tentante, i-au facut pe bastinasi sa ajute autoritatile la prinderea fugarilor. Paznicilor lagarelor li se dadeau ordine severe sa-si tina prizonierii sub control prin orice mijloc. Daca un condamnat evada de sub supravegherea unui gardian, acesta din urma risca sa fie dat afara din fortele de paza si sa fie condamnat la randul sau la munca silnica in lagar. In unele cazuri, echipe de condamnati erau transportati in teritorii noi, cu resurse de supravietuire limitate si erau parasiti in pustietate.
Cateodata, erau necesare cateva tentative pana cand un val de colonisti reuseau sa supravietuiasca in salbaticie si sa termine de construit lagarul. Zona de-a lungul raului Indigirka era cunoscuta drept Gulag-ul din interiorul Gulag-ului. In satul Oymyakon s-a inregistrat recordul celei mai scazute temperaturi. Fiecare tara comunista a avut “Gulagul” ei, cele mai vestite fiind “Laogai”-ul din Republica Populara Chineza, din cauza numarului record de detinuti, proportional cu populatia tarii, si “Angkarul” din Cambogia, din cauza faptului ca totalitatea populatiei orasenesti a fost internata si ca 25% dintre Cambogieni (2 milioane din 8) i-au cazut victime. Atat Republica Populara Romana, cat si Republica Socialista Romania, au avut la randul lor o retea de inchisori, penitenciere si lagare pentru detinutii politici: “Gulagul romanesc”.
Expoziție din cadrul Muzeului Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice
„Moldova sovietică: între mituri și GULAG”Este prima expoziție din cadrul Muzeului Victimelor Deportărilor și Represiunilor Politice, filială a Muzeului Național de Istorie a Moldovei.
Expoziția prezintă fenomenul totalitar în contextul general istoric al epocii sovietice. Prin utilizarea unor mijloace muzeografice specifice autorii expoziției au încercat să prezinte publicului cele două componente ale societății sovietice: lumea iluzorie a celor care au îmbrățișat „visul sovietic”, crezând cu naivitate în idealurile libertății și dreptății, în „viitorul luminos” modelat de propaganda sovietică și lumea celor care aveau să cunoască infernul lagărelor și închisorilor comuniste.
Expoziția reunește circa 700 de piese muzeale: fotografii, documente, scrisori din Siberia, afișe de epocă, obiecte personale ale foștilor deportați și deținuți politici, liste ale averii confiscate, memorii semnate de martori și supraviețuitori ai gulagului sovietic. Pentru prima dată sunt expuse unele materiale și documente din arhiva fostului KGB cu referință la persoanele supuse represiunilor pentru convingerile lor politice și religioase.
Potrivit unor date incomplete, între 1920-1951, în RASSM și RSSM, pentru „crime politice” au fost condamnate 31677 de persoane, dintre care peste 5 mii la moarte. Alte 3 mii au decedat în pușcării și izolatoare.
Circa 60 mii de persoane au fost deportate în timpul celor 3 deportări la scară națională: iunie 1941, iulie 1949 și 1 aprilie 1951.
Despre drama acestor oameni cu destine incredibile vorbesc materialele prezentate în cadrul expoziției muzeale „Moldova sovietică: între mituri și gulag”.
Nu este o expoziție obișnuită, este un mic memorial al durerii și umilințelor victimelor terorii roșii, o expoziție care amintește contemporanilor de trecutul comunist totalitar, trecut pe care trebuie să-l cunoaștem, dar care trebuie să rămână în istorie și să nu se mai repete niciodată.
Tucker Carlson pe Twitter descrie momentul în care Statul Permanent de la Washington a decis să-l bage pe Trump în puşcărie
Celebrul comentator american Tucker Carlson a susţinut un tur de forţă condamnând Deep State al SUA, care, în ultimii 6 ani, s-a concentrat doar pe un singur obiectiv: să îndepărteze singura persoană care îi stă în cale şi în calea nenumăraţilor neoconservatori şi profitori ai războaielor care încasează trilioanele de dolari din politică externă americană – Donald Trump.
În ciuda ordinului de „încetare şi renunţare” emis Fox News la adresa lui Carlson, comentatorul s-a întors marţi cu cel de-al treilea episod al emisiunii „Tucker pe Twitter”. După peste 115 milioane de vizualizări la prima sa emisiune – care a depăşit cu mult ratingurile canalelor TV prin cablu – şi aproape 60 de milioane la a doua, discuţia de marţi seară despre acuzarea fostului preşedinte Trump a fost cu siguranţă cea mai vizionată ştire a zilei.
Reflectând la evenimentele zilei de la Miami, Carlson a remarcat că „ştirile prin cablu au transmis fiecare moment… dar nu au fost şocaţi… oricine a fost atent ştia că va veni…”
Dar, după cum continuă el, „ceea ce tocmai s-a întâmplat se va întâmpla întotdeauna, a fost inevitabil din 16 februarie 2016… aceasta este ziua în care Donald Trump a devenit inamicul numărul unu al celei mai mari şi mai puternice organizaţii din istoria omenirii – Guvernul federal al SUA”.
Cum a făcut din acea forţă un duşman? Nu au fost violatorii din Mexic sau comerţul cu China subiectele care l-au pus pe Trump pe radar. „…Ceea ce contează pentru „Washingtonul permanent” atunci şi acum este politica externă – invaziile, ocupaţiile şi războaiele prin intermediari… politicile care vin cu etichete de preţ de trilioane de dolari”.
La minutul 2:56, Carlson arată momentul exact în care „Washingtonul permanent” a decis să-l trimită pe Donald Trump la închisoare – este un extras din dezbaterea candidaţilor republicani, Trump- vs Jeb Bush…
„Nu ar fi trebuit să fim niciodată în Irak, am destabilizat Orientul Mijlociu…”
Această frază l-a condamnat pe Trump la arestarea de astăzi…
„… au minţit… au spus că există arme de distrugere în masă, dar nu existau.. şi ştiau că nu există”.
Asta i-a pecetluit soarta pentru că:
„Asta a fost singurul lucru pe care nu aveai voie să-l spui, pentru că implica prea mulţi oameni de ambele părţi…”
El îi acuză pe politicieni din ambele partide, inclusiv pe Hillary Clinton, Paul Ryan, Mike Pence, Nikki Haley şi Mike Pompeo, astfel că aceştia au trădat agenda lui Trump şi au început să lucreze împotriva lui din interior.
„…toţi au fost vinovaţi de asta… toţi ştiau şi toţi au minţit şi l-au urât pe Donald Trump pentru că i-a demascat”.
Carlson observă că urmărirea penală a lui Trump este considerată atât politică, cât şi ideologică, menită să-i descalifice pe cei care critică războaiele, criticând Washington-ul pentru că acordă prioritate intervenţiilor globale şi acţiunilor militare faţă de preocupările interne şi evidenţiind disparitatea dintre volumul imens de cheltuieli guvernamentale şi deteriorarea infrastructurii publice în SUA.
„Trump este singurul care se opune agendei de război inutile, de lungă durată, a Washingtonului… şi pentru asta, doar pentru asta, încearcă să-l scoată pe Trump din joc înainte ca lumea să-l poată vota…
… şi asta ar trebui să va supere mai mult decât orice s-a întâmplat în politică americană în viaţa dumneavoastră…
…Da, Donald Trump este un om cu vicii; dar păcatele lui sunt minore în comparaţie cu cele ale persecutorilor săi”.
Spectacolul urmăririi penale a lui Trump dezvăluie neputinţa alegătorilor din America şi, aşa cum încheie Carlson, îndemnând oamenii să păstreze democraţia: „Principiile Americii sunt în joc”.
Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele
Bărăganul. O câmpie aridă, celebră doar pentru ciulinii ei şi arşiţa din timpul verii, a fost loc de pedeapsă pentru mii de oameni nevinovaţi, deportaţi pe timp de pace, cu care s-a început absurdul, obscenul şi niciodată încheiatul experiment al Gulagului românesc.
Motorul acestei dislocări umane a fost, ca şi în cazul arestărilor şi execuţiilor din comunism, exterminarea – programul cu care această religie malefică a debutat în istorie.
Gulagul, încarcerarea umană, niciodată explicat, denunţat, condamnat până la capăt, la fel ca şi ideologia care l-a creat, continuă să facă victime, aşa cum comunismul continuă să facă victime.
Istoriile se repetă. Dacă Mineriadele au fost posibile, (cu susţinere din partea populaţiei!), dacă loviturile succesive asupra statului de drept sunt date în continuu (iar partidul roşu e văzut tot ca forţa binelui care măreşte pensiile), dacă astăzi auzim încă politicieni care vor să tragă în protestatarii paşnici (cu pistolul de la Revoluţie) înseamnă că motorul acestui rău e acolo. Şi e capabil, aici şi acum, sub diverse alte chipuri, să producă aceleaşi dezastre omenirii.
Faptul că acest flagel – comunismul – s-a născut şi s-a menţinut prin teroare şi crimă e o realitate recunoscută chiar de înfăptuitorii lui, prin actul său de naştere (Manifestul Comunist).
„Raiul pe pământ” avea nevoie de sânge, periodic. De o revoluţie politică însoţită de mii de crime, la fiecare 7 sau 8 ani, după cum spunea Mao Zedong. „…După haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”. Sângerosul lider chinez – (recunoscut drept criminalul cel mai mare din istorie, cu peste 70 de milioane de victime omorâte din ordinul său) a rezumat astfel nu doar scopul Revoluţiei Culturale, ci motivul din spatele tuturor „mişcărilor politice” ale comunismului. Indiferent de epocă şi de mistificări de propagandă.
O „Siberie românească” pentru „igienizarea Banatului”
Câmpia Bărăganului a servit drept „Siberie românească”- un lagăr în aer liber pentru peste 40.000 de suflete, creat pentru epurarea socială („igienizarea Banatului”) pusă la cale de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ceilalţi agenţi ai Moscovei (Ana Pauker şi Teohari Georgescu).
Români, etnici germani, bulgari, sârbi, croaţi şi aromâni au fost deportaţi în Bărăgan, prin decizia Partidului Muncitoresc Român din 1951, de a izola vestul ţării de aşa-zisele influenţe anti-comuniste ale conducătorului iugoslav Tito.
Iugoslavia anului 1948 nu era aliniată sovietizării, precum celelalte ţări ale Cortinei de Fier, astfel că, Dej nu putea lăsa ca „fascistul“ Tito, care îşi transformase ţara „într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, să influenţeze calea „firească” a sovietizării României. Ruptura dintre Iosip Broz Tito şi Iosif Stalin însemna, spunea el, curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Astfel, soarta a aproape 40.000 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“
Urmând modelul sovietic, Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, a decretat, la 15 martie 1951 „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifica prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“
În noaptea de 17 iunie 1951, imediat după Rusalii, a început cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea din ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.
Rusaliile Negre
Cu doar câteva zile înainte de Rusaliile Negre, alţi peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord avuseseră aceeaşi soartă, în Siberia, în noaptea de 12 spre 13 iunie.
Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi „atrase” de proiectul comunist.
Astfel, peste 44.000 de persoane (12.800 de familii), chiar şi bătrâni, bolnavi, femei gravide, copii mici, din 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul” au căzut pradă celor mai dureroase zile ale satului, căci deportarea s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile, între 17 şi 23 iunie.
Au fost mânaţi în grabă în vagoane de vite, cu cal, căruţă, purcei, raţe, sau ce şi-au putut lua cu ei din avutul lor de-o viaţă şi trimişi să trăiască acolo unde nu se poate trăi, în câmp gol, în deşert, căci asta a şi fost Bărăganul- deşertul României, nicidecum grânarul Europei, aşa cum, în mod fals, l-a botezat propaganda comunistă.
Au fost ridicaţi aşa-zişi chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, pentru transportul cărora s-au folosit 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 autocamioane.
Ca în orice ticăloşie, nici un detaliu al supliciului nu e lăsat la întâmplare. După mai bine de o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii erau debarcaţi în mijlocul unui Bărăgan vast şi ostil, unde n-au primit decât un ţăruş cu un număr şi un lot de pământ unde trebuiau să-şi ridice casele din chirpici. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.
Locul în care ţi-era întotdeauna frig şi foame
Puţinii supravieţuitori de atunci, acum bătrâni, îşi amintesc de copilăria lor în casele sărăcăcioase, unde foametea şi frigul erau omniprezente. „Mie mi-a fost întotdeauna frig şi foame”, povesteşte unul dintre supravieţuitori.
‘Plecand la scoala’
‘Plecand la scoala’ (BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)
Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.
Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de clasă. Vara Bărăganului topea şi pietrele, iar iarna, când crivăţul viscolea zăpada, focul făcut din puţinele lemne găsite abia îi ferea de îngheţ. Apa, era un „lux”. Adusă în cisterne din braţul Borcea, era murdară şi avea miros de motorină. Oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice.
Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă.
Potrivit lui Silviu Sarafolean – preşedinte Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, din 1990 până în 2012, când a încetat din viaţă – Deportarea în Bărăgan a fost una dintre cele mai mari tragedii ale României, o tragedie care a fost ani de zile ascunsă.
„Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“. (Silviu Sarafolean; 4 ani la momentul deportării din satul natal Comloşu Mare (Timiş), în Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului, Brăila).
Fotografie infatisand o ‘Coliba construita in cateva zile, 1951’.
Fotografie infatisand o ‘Coliba construita in cateva zile, 1951’. (BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)
Domiciliile obligatorii- „recompensă” şi pentru alţi „duşmani ai poporului”
Un ordin din decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se spune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României („Republica Populară Română”) în ONU, conducerea fiind obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956.
În perioada cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, între 1951-1956, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.
Drama domiciliilor obligatorii nu se opreşte însă aici. Calvarul comunist abia începea.
Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.
Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan. (Epoch Times România)
După eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi”, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. Dar şi cei care „prin fapte şi manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară” puteau ajunge acolo. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate, pământul arat, şi, astfel, urmele fărădelegilor au fost şterse.
Deportările a fost un subiect despre care nu se putea vorbi, ca, dealtfel şi de celelalte persecuţii comuniste. Abia în 1972, când Ceauşescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greşite”, care au adus daune „politicii naţionale” a partidului, s-a aflat public de ele.
Indiferent cât de ademenitoare răsuna propaganda comunistă, regimul n-a urmărit niciodată „binele general” de care făcea atâta caz. De aceea, răul de astăzi şi multiplele niveluri de corupţie, sunt, în cea mai mare parte derivate din „binele” comunist.
Mineriada şi alţi monştri ieşiţi din Gulagul comunist
Cei care plâng după comunismul care „le-a dat” o casă ar trebui să aibă clar în minte că partidul n-a „dat” nimic fără un scop precis, altul decât cel declarat propagandistic, cu surle şi trâmbiţe. Apartamentele repartizate „din grija partidului” celor care veneau la oraş pentru a munci în „fabrici şi uzine” ascundeau în spatele lor realitatea cutremurătoare a industrializării forţate şi a distrugerii programate a agriculturii şi a satelor româneşti. În final a distrugerii ţării şi a naturii umane care o alcătuieşte.
În ciuda criticilor constante pe care conducătorii comunişti şi le aduceau unii altora, n-a existat nici unul (nu în România, cel puţin) care să fi procedat altfel decât cel pe care îl ponegrea.
Ceauşescu a condamnat deportările şi lagărele de muncă din timpul lui Dej, dar ce erau şantierele groazei de la Casa Poporului şi Canal (Canalul a fost reluat în 1973) unde şi-au găsit moartea sute de oameni, dacă nu re-editarea lagărelor de muncă forţată? Ceauşescu avea altfel de politici de ucidere în masă, avea şi alt set de torturi zilnice, prin foame, frig, politică demografică, demolări.
Iliescu, la rândul său l-a criticat pe Ceauşescu (pe care l-a şi omorât, dealtfel), dar a procedat ca şi dictatorul când a chemat minerii să ocupe Piaţa Universităţii şi să linşeze „golanii” şi „elementele fasciste” de acolo. Iliescu nu i-a iertat lui Ceauşescu că a „întinat idealurile comunismului”, lăsându-ne 10 ani cât a fost preşedinte, (şi încă 17, în care conduce din umbră), să înţelegem că din aceste idealuri comuniste nu se poate naşte decât un stat mafiot, cu penali la vârfurile puterii care subminează constant şi definitiv economia şi legile, făcând viaţa omului de rând imposibilă.
Mineriada
Mineriada (Epoch Times România)
Astăzi oamenii nu mai sunt deportaţi politic. Sunt însă împinşi de o altă politică, cea economică, voit dezastruasă, să plece singuri. Îşi părăsesc ţara, uneori chiar familiile şi copii pe care nu-i pot lua cu ei. E o altfel de exterminare, mai soft, dar generată de acelaşi motor al răului. Istoria neînvăţată se repetă.
Dar cea mai gravă pierdere este în conştiinţă. Comunismul nu doar a distrus vieţi şi a ucis doar milioane de oameni; a spălat creiere, a deformat caractere, a născut monştri. Fără conştiinţă, oamenii nu mai sunt în stare să recunoască răul şi se aliază cu el. Am văzut o fotografie de la Mineriada din 90 în care un bărbat săruta mâna unui miner. Iar cei care i-au primit atunci cu flori pe minerii care au bătut şi omorât oameni, au ieşit acum la contra-protestul #rezist de astă iarnă. Lucrurile se trag unele din altele.
Gulagul neînţeles, ne-asumat, ne-condamnat, produce în continuare monştri şi victime.
Cati oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?)
de Dan PAVEL
ESEU
Abstract. The statistics of democide is a relatively new research field in Romania. The appearance of the volume entitled: The book of the dead from prisons, detention camps and deportations, led by writer and civic militant Romulus Rusan, represents a remarkable contribution towards clarifying some of the obscure parts of communist democide. The book puts together the researches done by the lead author and his collaborators throughout the last five years and a series of texts investigated in the last two decades, from which some of the chapters have represented the basis of previous books, making thus possible for readers to experience a more broad approach of the repressive communist regime from our country. The book of the dead is an event-book, which deserves more than a summary. And a „summary” of the lists of individual deaths would be nonsense. It would lead to the statistical reductionism and the anomization that the researchers have tried to avoid. It is necessary to put it into context (national/international) and to analyze what happened in the last quarter of a century, the time passed since we are allowed to speak publicly about our near and bloody past, which a lot of people prefer to ignore in silence.
Introducere
Statistica democidului este un domeniu relativ nou de cercetare în România. Apariţia volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonat de scriitorul şi militantul civic Romulus Rusan, reprezintă o contribuţie remarcabilă la clarificarea unora dintre părţile obscure ale democidului comunist. Tomul pune laolaltă cercetările făcute de către coordonator şi colaboratorii săi în ultimii cinci ani, precum şi o serie de texte cercetate în ultimele două decenii, dintre care
unele capitole au reprezentat baza unor cărţi anterioare, astfel încît cititorii au şansa unei abordări cuprinzătoare a fenomenului represiv comunist din ţara noastră.
La fel precum toate regimurile comuniste totalitare din secolul XX, şi regimul comunist totalitar din România a fost un „criminal în serie” (serial killer) de natură colectivă. Marea provocare pentru regimul succesor nu a fost de a demonstra caracterul criminal al regimului comunist anterior, cum credea preşedintele Traian Băsescu. Lucrul acesta fusese făcut anterior, chiar şi înaintea istoricilor de profesie, în amănunt şi convingător, de către Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, asociaţiile foştilor deportaţi, ale foştilor refugiaţi, Academia Civică, în particular în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet, de alte organizaţii ale societăţii civile. Marea provocare pentru autorităţile postcomuniste era de a contribui la atribuirea precisă a responsabilităţilor în lanţul genocidar ierarhic comandă-execuţie şi de a aduce informaţii, documente noi, privind numărul victimelor comunismului, împrejurările uciderii acestora, chestiuni pe care autorităţile statului le puteau clarifica, mai ales prin accesul neîngrădit la arhivele bine păzite de serviciile secrete. Dincolo de statisticile crimei, la fel de importantă era aflarea identităţilor concrete, individuale, ale celor ucişi. Exact acest lucru îl încearcă Rusan şi colaboratorii în Cartea morţilor, să confere identitate victimelor comunismului, om cu om, să readucă în memoria noastră fiecare victimă ca persoană. Iar din multe puncte de vedere, este o sarcină aproape imposibilă, pentru că numeroase victime ale criminalului în serie care a fost regimul comunist nu au fost găsite şi cu atît mai puţin identificate. Cam aşa se întîmplă şi cu „criminalii în serie” urmăriţi de poliţie, FBI sau alte agenţii, chiar şi cînd sînt prinşi, multe dintre victimele lor rămîn nedescoperite.
Cartea morţilor este o carte-eve-niment, care merită mai mult decît un rezumat. Iar un „rezumat” al listelor morţilor individuale ar fi un nonsens. Ar conduce la reducţionis-mul statisticilor şi anonimizării pe care cercetătorii au vrut să-l evite. Este nevoie de o punere în context (naţională/internaţională) şi de o analiză asupra a ceea ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac, de cînd avem voie să vorbim public despre trecutul nostru apropiat şi sîngeros, dar pe care mulţi preferă să-l ignore în tăcere.
Spre deosebire de alcătuirea statisticilor crimelor în serie comise de state, armate, – o operaţiune aritmetică de numărare, prin care sînt create mulţimi şi categorii de anonimi, – identificarea victimelor reprezintă scoaterea lor din anonimat. In societate, conferirea identităţii individuale este crucială atît pe timpul vieţii, cît şi ulterior, fiind actul prin care comunităţile umane se emancipează axiologic. Naşterea unui copil, a unui om, este urmată imediat de conferirea de identitate individuală, prin atribuirea unui nume propriu, a prenumelui, iar apoi a numelui de familie. În comunităţile în care identitatea individuală contează, iar fiecare viaţă are valoare, trecerea în nefiinţă este simbolic compensată prin ritualuri teologico-mnemotehnice (de pildă, „veşnica pomenire”, parastase). Comunismul totalitar nu numai că a omorît mulţimi de oameni, dar a încercat (iar adesea a reuşit) să anihileze social mecanismele păstrării amintirii victimelor, să-i facă dispăruţi din istorie. De ce? Pentru că amintirea victimelor echivala cu conştientizarea crimelor şi căutarea criminalilor. Cartea morţilor este exact reversul anihilării mnemotehnice şi îi readuce pe oameni, ca indivizi, în memorie şi în istorie. Le onorează memoria.
Democid, genocid, politicid
După comiterea marilor crime în masă din secolul XX de către regimurile politice totalitare şi marile pierderi umane din timpul conflagraţiilor mondiale – WW I, Gulag, WW II, Holocaust, dar nu numai -cercetătorii din ştiinţele sociale au simţit nevoia introducerii unor standarde măsurabile, verificabile, de măsurare a amplitudinii catastrofelor istorice. Politicieni de tot felul, democraţi, tirani, victime şi supravieţuitori, urmaşi, comunităţi, naţiuni, conspiraţionişti, jurnalişti, moralişti, negaţionişti, resentimentari şi promotori ai discursului urii (hate speech), alte categorii, au avansat estimări ale morţilor exagerate prin minimalizare sau maximalizare. Ulterior, cînd au fost dezgropate morminte colective/gropi comune sau cînd au fost descoperite documente făcute chiar de către managerii represiunii criminale, unele exagerări minimaliste sau maxima-liste s-au dovedit a fi apropiate de adevăr. Cele mai multe nu. Tocmai de aceea, încercarea de a aduce cifrele victimelor cît mai aproape de exactitate şi adevăr a menţinut această preocupare la statutul de cvasiştiinţă. La fel precum toate ştiinţele sociale, despre care s-a ştiut de la bun început că nu sînt ştiinţe exacte, estimările nu sînt rocket science.
Ilustrativ pentru afirmaţiile de mai sus este modul în care procedează cel mai mare specialist din lume în studiul crimelor în masă, R. J. Rummel: el ia în considerare estimările minimale şi cele maximale din literatura de specialitate pentru fiecare fenomen din ultimul secol (ulterior, şi-a extins cercetările pentru întreaga istorie scrisă); apoi foloseşte criterii riguroase, date demografice, statistici, iar în final vine cu propria sa estimare. De regulă, mai mare decît estimările minimale şi mai mică decît cele maximale. Cei care îi citesc însă opera şi analizele nu pot să nu observe însă că adesea estimările sale „de mijloc” se ridică peste estimările maximale făcute de „specialişti” sau „istorici” pentru democide cunoscute, în particular pentru anumite ţări (cum este şi cazul României, după cum voi arăta). Pentru primul război mondial (la acea vreme războiul cu cele mai multe victime, mai ales civili) intervalul minimal-maximal este între 10 milioane şi 23 de milioane de morţi, iar Rummel avansează estimarea de 15 milioane; cifrele pentru cel de-al doilea război mondial sînt şi mai înfricoşătoare – între 45 şi 80 milioane de morţi (Rummel – 66 milioane), dintre care naziştii au ucis între 15-31,5 milioane, probabil 21 milioane, iar dintre aceştia în Holocaust ar fi pierit 5,3 milioane evrei1.
Dacă ne uităm la estimările privitoare la numărul victimelor făcute de regimurile comuniste în întreaga lume, observăm cele mai mari diferenţe între estimările minimale şi cele maximale; intervalul estimărilor pentru democidul comunist la nivel internaţional este între 40.472.000 şi 259.432.000 de victime, în vreme ce Rummel avansează cifra de 110.286.000 victime. Este semnificativ că estimarea lui Rummel se apropie de cea făcută de Stephane Courtois, în celebra şi contestata sa introducere la Cartea neagră a comunismului – cu un total „care se
apropie de 100.000.000 de morţi” –
pentru care istoricul francez a fost atacat şi criticat vehement de către stînga occidentală2. Este extrem de relevant (inclusiv pentru o ţară ca România, în care genocidul a fost mai puţin sălbatic decît în URSS, China sau Cambodgia) că dintre toate genocidele şi democidele moderne sau din istorie cele mai mari discrepanţe dintre estimările minimale şi cele maximale sînt legate tocmai de crimele comise de regimurile comuniste totalitare3. Ar trebui ca partizanii unor estimări diferite să nu se mai atace între ei cu vehemenţă, ci să abordeze aceste discordanţe cu un aparat metodologic, statistic, demografic, conceptual, teoretic, mai elaborat şi coerent, cum procedează savanţii, demografii, statisticienii, istoricii, sociologii, politologii din alte ţări4. Şi ar trebui să admită fiecare tabără că, în mod periodic, se pot produce şi se vor produce ajustări în ambele sensuri.
Regimurile comuniste au produs mai multe victime decît cele două războaie mondiale la un loc, iar majoritatea crimelor au fost făcute pe timp de „pace” (cu excepţii notabile). Comuniştii au avut la dispoziţie mult mai mult timp pentru a comite crimele, „în linişte”, dar şi ca să îşi acopere urmele. Şi naziştii au încercat să îşi acopere urmele, dar au făcut-o în grabă, sub presiunea evenimentelor de pe front şi mai ales a înfrîngerii, cum s-au petrecut de pildă lucrurile cu lagărele de exterminare de la Treblinka şi Sobibor, care au fost demolate, ori cum era să se întîmple şi cu Majdanek, a cărui demolare a fost oprită cu cîteva ore înainte de sosirea prea rapidă a trupelor sovietice. De Gulagul sovietic şi central-est-european nu s-a apropiat nimeni să îl elibereze sau să oprească ştergerea urmelor, aşa încît autorităţile comuniste au avut la dispoziţie zeci de ani ca să îşi acopere urmele. Faptul că nu au şters complet urmele crimelor colective comise demonstrează că se aşteptau ca regimurile lor să dureze o veşnicie. Chiar şi aşa, dacă încă se mai găsesc urme abundente ale crimelor – deşi nu atîtea cîte au fost comise -este oarecum de mirare.
Studiul crimelor colective, dar şi al celor individuale, comise de către tot felul de „entităţi”, l-a împins pe Rummel să inoveze, diversifice şi redefinească terminologia: el a creat termenul de „democid”, care desemnează „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern, inclu-zînd genocidul, politicidul şi crima în masă”; „genocid” înseamnă „uciderea oamenilor de către un guvern din pricina unei de neşters apartenenţe de grup (rasă, etnicitate, religie, limbă); „politicid” este „uciderea oricărei persoane sau popor de către un guvern din pricina politicii acestora sau pentru scopuri politice”; „crimă în masă” este „uciderea nediscriminatorie a oricărei persoane sau popor de către un guvern”. Alţi termeni, „necrometrics”, „megadeath”. În ştiinţa politică, în sens larg în ştiinţele sociale, terminologia este importantă, însă de cele mai multe ori nu există un consens terminologic (şi nici nu este posibil), mai ales cînd se produc inovaţii lexicale, astfel încît diferite şcoli teoretice sau chiar diferiţi autori dau definiţii extreme de diferite, care adesea nu sînt nici măcar complementare sau convergente. Ceea ce dă loc la interpretări.
În dreptul penal internaţional însă este nevoie de definiţii precise, încadrabile juridic şi penal, întrucît pe baza lor au fost/pot fi pronunţate sentinţe, în procesele intentate criminalilor. Toate cele trei categorii de crime comise de către nazişti în al doilea război mondial, pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi de Tribunalul de Nurnberg – crime împotriva păcii, crime de război, crime împotriva umanităţii5 – au fost comise şi de sovietici. Pe sovietici nu i-a judecat încă nici un tribunal internaţional. Dacă un asemenea tribunal va exista vreodată, va fi unul simbolic, pentru că nu mai este în viaţă nici un mare criminal. În cazul liderilor comunişti din România, aceştia au ordonat, coordonat şi executat crime împotriva umanităţii. Adesea, sub comanda directă a unor comisari sovietici şi/sau a unor demnitari de „români” care erau agenţi Comintern, NKVD, GRU, INO etc., dar se poate constata că această dimensiune a represiunii şi responsabilităţii este sistematic eludată.
Problema procesului comunismului în România
După prăbuşirea comunismului, una dintre primele întrebări ridicate în mod public a fost „cîte victime a produs regimul criminal comunist în ţara noastră?”. De fapt, de mai multe decenii, întrebarea fusese formulată de către diaspora românească din lume. Din exil făceau parte, pe lîngă cei care au reuşit să fugă înaintea instalării regimului comunist sau înainte ca programul de exterminare a „duşmanului de clasă” să îi afecteze, şi supravieţuitori ai sistemului concentraţionar, rude şi urmaşi ai victimelor. Estimările diferitelor cercuri ale diasporei privind victimele regimului criminal comunist erau terifiante: în condiţiile în care o mare parte a victimelor regimului represiv comunist fuseseră legionarii, consideraţi cei mai periculoşi adversari de către comunişti (tocmai de aceea ei au fost supuşi „experimentului Piteşti”), în anii ’50-’60, conducătorii legionari din Occident au publicat mai multe broşuri, cărţi, articole în care estimau numărul victimelor la peste un milion şi jumătate6; medicul Florin Mătrescu, emigrat în Germania în 1980, a scris un volum gigantic dedicat represiunii comuniste în lumea întreagă, iar estimările lui erau de 891.500 sau 891.300 pentru România, de 1.500.000 pentru Basarabia, nordul Bucovinei, teritorii înstrăinate ocupate de sovietici7. Indiferent de culoarea politică a maximaliştilor, estimările avansate de ei nu sînt prea departe de cele menţionate mai sus, iar oprobriul cu care îi privesc pe cei cu estimări minimaliste este vehement.
În primii ani de după prăbuşirea comunismului, au apărut estimări diverse şi controversate, nu numai privind numărul victimelor comunismului, ci şi cu privire la numărul ofiţerilor (inclusiv acoperiţi) ai poliţiei politice (Securitatea), numărul informatorilor Securităţii, numărul dosarelor informatorilor PCR distruse din ordinal conducerii partidu-lui-stat, numărul arestaţilor, deportaţilor din vremea comunismului, numărul prizonierilor români luaţi de sovietici şi duşi în Gulag, numărul cetăţenilor români de naţionalitate germană duşi în Gulag, numărul prizonierilor români sau germani care au supravieţuit Gulagului sovietic şi s-au întors. Pentru supravieţuitorii sistemului exterminaţionist comunist, foştii deţinuţi politici, pentru „partidele istorice”, conduse în parte de foşti deţinuţi politici, pentru nenumărate asociaţii civice ale societăţii civile, pentru o parte importantă din presă şi opinia publică, clarificarea tuturor acestor chestiuni a reprezentat o prioritate. Clarificările ar fi trebuit să conducă la PROCESUL COMUNISMULUI din România, după modelul „procesului de la Nurnberg” făcut liderilor nazişti. Acest lucru nu s-a întîmplat, iar explicaţiile sînt numeroase. Faptul că nu s-a făcut un proces al comunismului nici în România, nici pe plan internaţional şi nici într-o altă ţară fostă comunistă este relevant pentru „standardele duble” aplicate de „comunitatea internaţională” în judecarea tipurilor diferite de regimuri totalitare (ori dictatoriale) criminale.
Răspunsul la întrebarea „de ce nu a avut loc în România un «proces al comunismului»?” se leagă în mod particular de structura de putere postcomunistă. O parte importantă a „Establishment-ului” românesc a pus piedici sau a blocat complet clarificările necesare ori chiar ideea unui „proces al comunismului”. Această parte era alcătuită din foşti nomenclaturişti, securişti, diplomaţi, militari, procurori, judecători şi avocaţi formaţi în perioada comunistă (de fapt, toţi au fost formaţi în acea perioadă şi făceau parte din sistemul justiţiei comuniste, care nu făcea dreptate, ci servea interesele regimului, fiind o „justiţie politică”, lucru chiar mai grav decît „poliţia politică”, dar s-a transformat în sistemul justiţiei postcomuniste, fără a opera schimbări semnificative de personal), responsabili din economie, administraţie, educaţie, presă, cultură, practic din toate domeniile de activitate. Sprijinul electoral imens primit de către Ion Iliescu în primele alegeri „libere şi corecte”
din mai 1990 (85% din voturi, din
primul tur, singura dată cînd un preşedinte a fost ales din primul tur şi cu o asemenea supramajoritate), precum şi de Frontul Salvării Naţionale (66% din voturi), explică de asemeni de ce a fost posibilă blocarea, iar ulterior amînarea la nesfîrşit a clarificărilor menţionate, fără se se producă o drama naţională. Iar principiul moral al asumării trecutului şi ideea organizării unui „proces al comunismului” au fost considerate ca nefiind de actualitate, datorită situaţiei economice şi sociale dificile, care făcea ca „agenda publică”, „agenda politică” şi „agenda media-tică” să fie ocupate de alte chestiuni, „mai actuale”, „mai importante”.
Înfiinţarea în 2003 a Comisiei Internaţionale pentru Studierea
Holocaustului în România (Comisia Wiesel), la iniţiativa Preşedintelui Ion Iliescu, a fost un pas important, chiar dacă indirect, către asumarea şi clarificarea oficială a legitimităţii chestiunilor legate de numărul victimelor regimului comunist şi exerciţiul moral al asumării responsabi-lităţii8. În ciuda faptului că era vorba despre fapte abominabile chiar mai vechi decît crimele comunismului, nu a mai contat că „agendele” publi-că-politică-mediatică nu considerau crimele comise împotriva evreilor drept de actualitate ori importante. Probabil a contat mai mult decît orice faptul că dădea extrem de bine pe plan internaţional asumarea unei asemenea responsabilităţi de către autorităţi, mai ales în perspectiva integării României în Uniunea Europeană. Asumarea responsabilităţii pentru faptele comise de către statul român condus de Mareşalul Ion Antonescu, care a fost judecat, condamnat şi executat pentru comiterea unor „crime de război”, iar apoi trecerea în tratatele oficiale şi în manualele şcolare a acestor fapte, au facilitat spulberarea dubiilor celor care nu credeau în „actualitatea” cercetării genocidului comis de un regim politic.
Trei ani mai tîrziu, în 2006, la iniţiativa Preşedintelui Traian Băsescu, s-a constituit Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Comisia Tismăneanu). Chiar dacă a fost un gest redundant în privinţa stabilirii caracterului criminal al regimului comunist, din punct de vedere formal era nevoie de un asemenea substitut funcţional pentru un „proces al comunismului” care nu a avut loc la timp şi probabil nu va mai avea loc vreodată. Recunoaşterea crimelor şi asumarea simbolică oficială a responsabilităţii pentru crimele comise de statul român în timpul regimului comunist au fost gesturi pe care nici preşedinţii anteriori, nici clasa politică nu le făcuseră în mod oficial, dar de care era nevoie pentru însănătoşirea stării morale şi intelectuale a naţiunii. În locul recunoaşterii meritelor istorice şi morale, membrii comisiei, autorii şi coordonatorii raportului s-au trezit atacaţi din mai multe părţi, inclusiv de către unii foşti deţinuţi politici, urmaşii şi susţinătorii acestora. În ciuda caracterului raţional al demersului sau tocmai de aceea, pentru că autorii nu s-au grăbit să arunce cu estimări supradimensionate ale victimelor comunismului, dar nici nu au încercat metodologii alternative de estimare, ei s-au trezit contestaţi, blamaţi, jigniţi. Dar cine dintre oamenii inteligenţi, raţionali, de bună credinţă, poate să conteste concluziile care urmează?: „Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă. În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată”9.
Cartea Morţilor ca revers al anihilării mnemotehnice
Cartea Morţilor este o mărturie directă privitoare la dificultatea estimării corecte a numărului morţilor în urma represiunii comuniste, iar în particular a găsirii dovezilor sau mărturiilor concrete, ale martorilor, pentru fiecare moarte în parte. Estimări maximale poate să facă oricine, chiar şi legionarii din exil, după cum am văzut. Ori persoane care au suferit atît de mult şi au văzut atîtea atrocităţi încît limitarea numărului victimelor la „doar” cîte-va zeci de mii sau doar la „două-trei sute de mii” li se pare incorectă, suspectă, rău-voitoare10. Nimeni nu i-ar putea bănui vreodată pe Romulus Rusan ori pe colaboratorii săi de la Academia Civică sau Memorialul Sighet că ar intenţiona să diminueze numărul victimelor genocidului şi represiunii comuniste. Cu toate acestea, identificarea victimelor şi găsirea dovezilor, surselor, martorilor, mărturiilor, pentru confirmare – aşa cum şi-au propus să facă autorii, în mod riguros – sînt operaţiuni anevoioase. După cum arată Rusan, coordonatorul volumului, cînd au început să apară cifrele oficiale şi arhivele Securităţii, iar cercetătorii au încercat să facă lumină, s-a observat că „aceste acte conţineau inadvertenţe şi lacune incredibile,” „erori grosolane” în actele oficiale; „Direcţia Generală a Penitenciarelor şi «Serviciul C» al Securităţii (răspunzător de evidenţa deţinuţilor) au excelat prin fals, neglijenţă, analfabetism, agramatism, dar, pînă la urmă, printr-o delăsare criminală faţă de viaţa şi moartea oamenilor, unii dintre ei de o mare notorietate”.
Studiul introductiv scris de către coordonatorul Cărţii morţilor conţine fragmente reluate din cartea publicată de în 2007, Cronologia şi geografia represiunii comuniste din România, precum şi subcapitole noi [„Nepăsarea faţă de om în versiunea sovietică”, „Cum se făcea un proces în anii ’50”, „Condamnări la moarte indirectă («crime legale»)”, „Morţi neelucidate”, „Reprimarea bisericilor”, „Reeducarea prin tortură”, „Ţărani ucişi”, „Rezistenţa din munţi”, „Transporturile morţii”, „Cum se putea muri”, „Ştergerea urmelor -sarcină de partid”, „Moartea pe şantier”, „Anchetele şi procesele sioniş-tilor”, „Frontieriştii”], care împreună reuşesc să ofere o imagine complexă, detaliată, a sistemului represiv comunist din România, iar parţial pentru cel din URSS (pentru că este abordată şi problema deportaţilor de etnie germană decedaţi în Uniunea Sovietică).
Problema responsabilităţii sovietice în represiunea comunistă din România este în anumite privinţe chiar mai complicată decît cea a responsabilităţii „colaboraţioniştilor” comunişti autohtoni implicaţi în crime. De fapt, toţi cei care ignoră sau minimalizează rolul sovieticilor în istoria României din perioada 1944-1989 (dar chiar şi înainte sau după acest interval), aşa cum se întîmplă cu multe dintre abordările din ultimii cincisprezece ani, comit greşeli enorme de înţelegere, analiză şi interpretare. Dacă s-ar fi făcut la noi un „proces al comunismului” în care ar fi fost inculpaţi doar comunişti, securişti, militari, procurori, judecători, miliţieni, torţionari români, ar fi fost o eroare judiciară de proporţii. Rusan îl citează pe Regele Mihai I ca sursă cînd se referă la cei „peste 162.000 de militari români” luaţi prizonieri de către armata sovietică imediat după ce la 23 august 1944 a avut loc „lovitura de palat” în urma căreia Mareşalul Antonescu era luat prizonier şi predat sovieticilor, iar România „întorcea armele” (de fapt, îşi trăda aliatul de pînă atunci, Germania) şi trecea de partea aliaţilor11. Militarii români au fost trataţi drept inamici de către presupuşii noi aliaţi, după care sovieticii „au devastat, rechiziţionat, jefuit, violat şi ucis, creînd un haos care să le permit ulterior să poată pretinde restabilirea ordinii.” Nu există deocamdată date clare cu privire la numărul militarilor români care au murit în prizonieratul sovietic, în Gulag. Celor 162.000 de militari români luaţi prizonieri în mod samavolnic, cînd deveniseră deja aliaţi şi nu mai luptau contra sovieticilor, li se adaugă militarii români luaţi prizonieri de către sovietici la Stalingrad, Cotul Donului şi pe tot frontul în timpul războiului, de la invadarea Uniunii Sovietice şi trecerea Prutului, din 22 iunie 1941, pînă
pe 22 august 1944.
Considerarea tuturor militarilor făcuţi prizonieri de către Armata
Roşie drept victime ale comunismului (ca regim represiv criminal) este extrem de problematică, chiar şi cînd este vorba despre cei luaţi prizonieri în mod ilegal. Aceste fapte se încadrează la capitolul „crime de război”, pentru care naziştii au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în cadrul Procesului de la Nurnberg. Tot crime de război au comis soldaţii sovietici asupra civililor care au fost împuşcaţi în România în timpul războiului, asupra cărora voi reveni ceva mai încolo. Cel puţin pînă la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, care în Europa a avut loc pe 9 mai 1945. În schimb, cei care au fost omorîţi sau care au murit din pricina condiţiilor inumane de detenţie în Gulag, după Ziua Victoriei, pot fi consideraţi victime ale comunismului, iar actele comise de sovietici împotriva prizonierilor, după încetarea războiului devin „crime împotriva umanităţii”. Oricum, pentru cei morţi în Gulagul sovietic nu mai contează dacă au fost victime ale unor „crime de război” sau „crime împotriva umanităţii”. Asemenea distincţii ar conta doar într-un eventual tribunal internaţional, real sau simbolic, care ar judeca procesul comunismului, ori pentru diverşi cercetători care fac statistica victimelor comunismului şi/sau ale celui de-al doilea război mondial.
Volumul coordonat de Romulus Rusan conţine liste individuale de victime ale comunismului, grupate pe capitole. Capitolul I se intitulează „Morţi în anchete, în închisori, în colonii de muncă, în domicilii obligatorii, în evadări, în luptele din munţi, în răscoalele ţărăneşti, în revoluţie, la frontiere, condamnaţi la moarte, executaţi, ucişi ostentativ, sinucideri simulate/înscenate, accidente provocate, «transporturile morţii»”. Sînt peste patru sute de pagini de nume identificate ale victimelor, aranjate în ordine alfabetică, cu anul şi localitatea naşterii, ocupaţia, data arestării, tipul de condamnare, locul şi data morţii, eventual împrejurările sau cauzele morţii, sursele informaţiei privind decesul. Comuniştii au ucis reprezentanţi ai celor mai felurite categorii gene-raţionale, profesionale, sociale, politice, etnice, religioase – femei şi bărbaţi, adolescenţi, maturi, bătrîni, chiar copii, români şi minoritari de toate etniile (fără ca acest lucru să fie însă menţionat explicit), ţărani, moşieri, muncitori, industriaşi, intelectuali, elevi, studenţi, politicieni, casnice, şoferi, generali şi ofiţeri de toate gradele, poliţişti, pensionari, ingineri, medici, brutari, cofetari, preoţi (ortodocşi, greco-catolici, romano-catolici), călugări, foşti miniştri şi premieri, lideri, membri şi simpatizanţi ai partidelor „istorice”, legionari, sionişti, comercianţi, agenţi de informaţii, gardieni publici, avocaţi, funcţionari, cizmari, fierari, morari, scriitori, artişti plastici, muzicieni, teologi, învăţători, profesori, profesori universitari, bancheri, pădurari, contabili, ş.a.m.d. O parte dintre aceştia au luat parte activă la mişcarea armată de rezistenţă din munţi, alţii s-au răsculat împotriva autorităţilor, dar foarte mulţi au fost arestaţi pentru că erau prin originea lor socială ori apartenenţa politică „duşmani de clasă” ori „suspecţi” sau pur şi simplu erau vinovaţi „prin asociere”.
Baza de date a democidului comunist documentat de Cartea morţilor provine din multiple surse, iar verificările făcute vreme de mai bine de cinci ani de mica echipă de cercetare de la Academia Civică a pornit de la propria bază de date, iniţiată în anii ’90, care au fost verificate încrucişat cu „vechi manuscrise cu liste ale morţilor în detenţie”, primite de la „venerabilul cronicar al Gulagului din România,” Cicerone Ioniţoiu. Acestora li s-au adăugat Recensămîntul Populaţiei Concentraţionare (RPC), actele de deces din Registrele Stării Civile (RSC), Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul
Memorialului Sighet (AIOCIMS),
precum şi pagini întregi de surse -orale, documentare, arhive de instituţii, cărţi, periodice şi „alte surse”.
Verificarea minuţioasă a fiecărui caz a condus în multe cazuri la menţionarea a „cinci, şase, şapte, sau zece surse” privind moartea unei victime, altele „cu doar două sau trei”, iar „atunci cînd un nume era validat doar de una sau două surse stăteam pe gînduri şi îl supuneam altor verificări, încercînd să stabilim, din împrejurările în care s-ar fi produs decesul, dacă este autentic sau nu.”
Democidul comunist s-a bazat de cele mai multe ori pe criteriile
„luptei de clasă”, pe criterii politice, ocupaţionale, dar mărturiile spun că adesea s-a desfăşurat în mod arbitrar, după bunul plac al diferiţilor „ordonatori” sau „prestatori” de crime colective sau individuale. Oricît de aleatorii au părut a fi crimele, pînă la urmă ele serveau aceloraşi scopuri deliberate de anihilare a celor vizaţi. Lectura listelor victimelor identificate este un exerciţiu care ar trebui făcut nu doar în intimitatea lecturii şi studiului, ci în mod colectiv, public, cu voce tare12. De aceea, recomand celor care citesc această recenzie să încerce ambele lecturi. Eu le voi citi studenţilor, la seminar, ori copiilor mei, acasă. Iată doar cîteva exemple individuale de victime:
„ABĂLAŞEI Dumitru T., n. 7 sept. 1935, Focuri (Iaşi), ţăran; ar. 30 mar. 1954, cond. moarte; + 14 mai 1954, executat (ASRI Y456;
CI; Mem34; RPC; FP; EŞ)”;
„BÂRLĂDEANU Toma I., n. 2 sep. 1931, Cosmeşti (Galaţi), elev; ar. 9 iun. 1950, cond. moarte; + 6
sep. 1950, executat (CI; ASRI D7805; CT; ACNSAS D73; Mem42; RPC; EŞ; DD)”; „MANIU Iuliu I., n. 8 ian. 1873,
Şimleu Silvaniei (Sălaj), avocat, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care a proclamat la 1 decembrie 1918 Unirea Transilvaniei cu România, preşedinte al Consiliului Dirigent, preşedinte PNŢ, prim-ministru; ar. 15 iul. 1947, cond. m. s. v. pt. «crimă de complot»; + 5 feb
Capitolul II este intitulat „Morţi în deportarea din Bărăgan (19511956)” şi „reproduce aproape identic cartea Morţi fără morminte în Bărăgan, pe care Romulus Rusan a publicat-o în 2011. În cadrul represiunii comuniste, deportările din Bărăgan au avut loc în contextul particular al conflictului intraco-munist dintre Stalin şi Tito, în care autorităţile comuniste din România, complet servile faţă de Moscova, au mutat de la graniţa cu Iugoslavia comunistă populaţii din trei judeţe (Timiş, Caraş-Severin, Mehedinţi). Acest capitol al democidului a implicat amestecarea criteriilor „de clasă”, politice, sociale cu cele de natură etnică, un mixaj nazist-comu-nist, care fusese practicat pe scară largă de către Stalin în Uniunea Sovietică ori în statele ocupate: au fost deportate grupurile minoritare („etniile”), considerate „elemente cu factor ridicat de risc”, „clasele” antiproletare/categorii socio-economice considerate „inamice”, minoritari asimilaţi politic (machido-nii/aromânii, germanii/şvabii, sîrbii – consideraţi titoiştii, străinii, refugiaţii basarabeni, moşierii, „chiaburii”, cîrciumarii, industriaşii etc.). Rusan arată că au fost mai multe valuri de deportare: în martie 1949 au fost deportaţi „circa 9.000 de «moşieri» (persoane care aveau 50 de hectare de pămînt sau un conac)”; în 1952, au fost „strămutaţi” circa 6.000 de „foşti exploatatori”;
în iunie 1951, au fost mutaţi 44.000 de locuitori. Aceştia au fost duşi în 18 „comune artificiale” din Bărăgan, unde au murit aproximativ 1.700 de oameni, dintre care mulţi copii, cărora li dau numele. Hărţile deportărilor din cele trei judeţe, precum şi harta satelor deportaţilor din Bărăgan completează informaţiile conţinute de acest capitol.
Capitolul III cuprinde listele „Cetăţeni de etnie germană morţi în timpul «muncii de reconstrucţie» în URSS (1945-1950).” Aceste capitol este bine documentat, pentru că listele de victime au fost alcătuite încă din anii ’80 de către comunităţile de saşi luterani şi şvabi catolici din Transilvania şi Banat, datorită consultării registrelor parohiilor, iar investigaţia a fost făcută de echipe de cercetători din Germania Federală, de la Universităţile din Münster şi München. Este un fapt istoric că un număr semnificativ de cetăţeni români de naţionalitate germană s-au înscris în partidul nazist, în armata lui Hitler, în SS şi Waffen SS13. La sfîrşitul războiului, drept represalii, sovieticii s-au răzbunat pe întreaga comunitate germană din România şi din alte ţări, iar în ianuarie 1945 au deportat „75.000 de cetăţeni români de etnie germană”14. Unele estimări ale victimelor merg către 9.000 de germani români morţi pe şantierele de „reconstrucţie” din Uniunea Sovietică. După cum arată Rusan, o parte a germanilor care au supravieţuit deportării din Uniunea Sovietică au fost apoi deportaţi în Bărăgan.
Capitolul IV se intitulează „Cetăţeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei morţi în anchete, închisori, în tentative de trecere în România, în deportările «pe vecie» din ţinuturile îndepărtate ale URSS (1940-1951).” După cum se exprima Stephane Courtois, alianţa dintre Hitler şi Stalin, alianţa sovieto-na-zistă, cunoscută şi sub numele Pactul Ribbentrop-Molotov, reprezintă „pata oarbă a memoriei europene”15. Nu există nici un dubiu, represiunile exercitate de sovietici împotriva românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost făcute pe timp de pace, înainte de invazia din iunie 1941, iar apoi după încheierea celui de-al doilea război mondial. Prin urmare, au fost parte integrantă din crimele comunismului, au fost „crime împotriva umanităţii”, nu au fost „crime de război”. După cum precizează Rusan, „numele pe care le publicăm sînt cele ce au fost culese de pe troiţele din sate sau găsite în Cartea Memoriei” (de Elena Postică, cercetătoare din Republica Moldova). În plus, este semnalat cazul tragic al comunităţilor de români din nordul Bucovinei, care după ultimatumul sovietic au încercat să forţeze repatrierea în masă, în dreptul localităţilor Lunca şi Fîntîna Albă, fiind „mitraliaţi de trupele sovietice, deşi unii dintre ei primiseră asigurarea autorităţilor că vor fi lăsaţi să treacă”. Mii de oameni au fost ucişi, apoi aruncaţi în gropi comune16, iar ulterior doar o parte dintre cei ucişi au fost găsiţi şi identificaţi. În plus,
222 de nord-bucovineni (români, ucrainieni, evrei) se găseau pe o „listă a morţii”, cu personaje considerate „suspecte”, întocmită de NKVD, fiind executaţi imediat ce trupele române au trecut Prutul în iunie 1941, pentru recucerirea teritoriilor luate de sovietici. Ca şi în cazul României, documentarea crimelor şi identificarea victimelor din Basarabia şi nordul Bucovinei este un proces îndelungat.
Un loc important în cadrul volumului Cartea morţilor îl ocupă hărţile sistemului represiv comunist românesc şi sovietic (harta Gulagului românesc alcătuită în 1997; harta locurilor de anchetă, de tranzit şi de detenţie, a judecătoriilor şi tribunalelor militare, precum şi a lagărelor de muncă din Bucureşti şi împrejurimi, alcătuită de Romulus Rusan, pentru volumul Topografia terorii din 2011; deportările etnice din republicile Uniunii Sovietice în „ţinuturile îndepărtate”, Harta Gulagului; provenite din Cartea neagră a comunismului coordonată de Stephane Courtois; o altă hartă a Arhipelagului Gulag, cu menţionarea a numeroase lagăre de deţinuţi; harta represiunilor din nordul Bucovinei). Utilitatea acestor hărţi ar fi fost şi mai mare dacă se găseau soluţii grafice mai fericite decît tipărirea lor pe simplă hîrtie de tipar, dar aceasta ar fi condus la cheltuieli enorme.
Deşi se intitulează Cartea morţilor, din anumite puncte de vedere este o „carte vie”, o „carte deschisă”, care va putea fi completată în anii care vor urma, ceea ce va duce probabil la mai multe ediţii. Chiar la cîteva săptămîni de la publicarea volumului Cartea morţilor, am primit de la Fundaţia Academia Civică o „addenda et corrigenda”. Nu se ştie cînd şi dacă vom cunoaşte exact numărul celor arestaţi, deportaţi, ucişi. După cum scria Romulus Rusan în finalul studiului său introductiv, „tragem o linie, dar nu facem încă adunarea”. Dacă judecăm lucrurile din punct de vedere strict statistic, indiferent că este vorba despre 100.000 de victime sau de 500.000 de victime, crimele comise de regimul comunist reprezintă tot un democid. Dacă judecăm însă din perspectiva propusă de Cartea morţilor, fiecare „suflet” contează, fiecare victimă a fost un individ, o persoană, cu identitate concretă.
Cartea Morţilor încearcă să dea seamă de toate categoriile de victime ale comunismului, însă folosirea prea riguroasă a standardului inclusivităţii conduce la includerea unor categorii sau cazuri individuale care de fapt nu au fost victime ale comunismului, chiar dacă din punct de vedere cronologic aşa pare. Sau care nu au fost victime directe ale comunismului. Cîteva exemple sînt relevante. Am să încep cu nişte cazuri individuale, care sînt incluse pe lista victimelor comunismului pentru că fac parte dintr-o categorie la fel de incertă. Astfel, pe lista lui Rusan apare cuplul Ceauşescu. Or, Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu nu au fost victime ale comunismului. Dimpotrivă. Nu sînt din principiu împotriva includerii unor comunişti sau foşti comunişti pe lista victimelor regimului criminal totalitar comunist. Dacă ne uităm la cazul paradigmatic, Uniunea Sovietică, pînă la urmă Lev Troţki, cel mai important bolşevic alături de Lenin, a fost o victimă a stalinis-mului, fiind asasinat în Mexic de către NKVD. La fel, cei care au fost ucişi din ordinul lui Stalin, foştii revoluţionari bolşevici, în anii „marii terori”, după cum a arătat şi Robert Conquest, au fost victime ale comunismului. La noi, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, care este listat în Cartea morţilor, a fost o victimă a represiunii comuniste (la fel şi fratele mai mic al lui Pătrăşcanu, Nutti/Pafnutie, care era legionar şi a făcut parte din „lotul Ţurcanu”, din cadrul „experimentului Piteşti”). În schimb, Ştefan (Istvan) Foriş, fostul secretar general al PCR, omorît (legenda spune că cu o „rangă”) de generalul de Securitate, directorul Securităţii (şi
agentul INU/NKVD) Gheorghe
Pintilie (Pantelei Bodnarenko), nu a fost o victimă a comunismului, ci a căzut pradă unei răfuieli mafiote intrapartinice.
Includerea lui Nicolae Ceauşescu şi a consoartei sale în categoria victimelor comunismului este o consecinţă a includerii unei alte categorii, mai largi, cea a persoanelor ucise în evenimentele din decembrie 1989. Este o categorie problematică, al cărei statut trebuie clarificat logic, politic, etic şi cronologic, pentru că altminteri întregul efort de stabilire a numărului de victime şi a identităţii lor poate fi compromis. Ca şi încercarea de a face dreptate.
Dincolo de controversele cu privire la natura evenimentelor din 22 decembrie 1989 – lovitură de stat, mişcare populară, amestec extern, mişcare populară revoluţionară? -există o certitudine: atunci a avut loc o schimbare de regim politic. Din acest motiv, ceea ce s-a petrecut în România intră în categoria mai largă a „revoluţiilor de la 1989″, care au fost revoluţii politice cu o puternică încărcătură civică, autolimitate, antiteleologice, nonutopice, nonideologice, nonviolente (cu excepţia notabilă a României) şi care s-au extins şi în ţara noastră datorită unor efecte de tipul „bulgărelui de zăpadă” sau a „principiului domi-noului”17. Pe 22 decembrie 1989, la ora 12.08, cînd cuplul Ceauşescu a fugit cu elicopterul de pe acoperişul Comitetului Central, regimul comunist din România s-a prăbuşit, iar „revoluţia” s-a încheiat. Această „dezertare” din funcţie a fost forţată de lovitura de stat de natură militară, organizată (sau poate doar executată) de generalul Stănculescu. De aceea, se poate spune că toţi cei care au fost omorîţi pînă la acea dată erau victime ale regimului comunist. În schimb, toţi cei care au fost omorîţi după arestarea cuplului Ceauşescu, cînd regimul comunist deja se prăbuşise, nu au mai fost victime ale „comunismului”. Ele au fost în primul rînd victime ale haosului provocat de cei cărora generalul Stănculescu le-a cedat puterea, feseniştii lui Ion Iliescu, precum şi de „echipe” ale fostului regim, care fie că acţionau împotriva noii puteri, fie că au ascultat de ordine primite din partea noilor autorităţi. Oricît de mult le-a plăcut unora echivalenţa inventată FSN=PCR şi calificarea feseniştilor drept comunişti, neoco-munişti ori criptocomunişti, noua putere instaurată la 22 decembrie 1989 nu a fost comunistă. Prin urmare, este forţată includerea pe lista victimelor comunismului a celor ucişi atunci. Mai ales că unii dintre ei făceau parte din trupele diferitelor arme/ministere sau erau „terorişti”.
Am început cu nişte nume controversate de la sfîrşitul perioadei comuniste, dar la fel stau lucrurile cu o serie de categorii şi persoane incluse pe listă, de la începutul perioadei comuniste sau din perioada incertă de la început. Astfel, nu au ce căuta pe lista „victimelor comunismului” civilii împuşcaţi de către soldaţii sovietici pe teritoriul României, pînă la sfîrşitul celui deal doilea război mondial, după cum am explicat şi ceva mai sus. Oricît de deliberată sau de accidentală a fost uciderea unor civili, oricît de scandaloasă şi imorală a fost asasinarea respectivilor, ei intră în categoria „crime de război”, la fel precum cei ucişi de nazişti, crime judecate în cadrul „procesului de la Nurnberg”. Chiar dacă nu ne place să recunoaştem, „crime de război” au comis şi trupele române pe teritoriul Uniunii Sovietice, oriunde au fost omorîţi civili, femei copii, bătrîni, adulţi neînarmaţi, şi tocmai din pricina unor astfel de crime împotriva evreilor figurează România printre statele participante la Holocaust. Dacă am ideologiza aceste crime, aşa cum au făcut de altfel sovieticii, ele ar intra în categoria crimelor anticomuniste, a „crimelor naziste”, cum le-a calificat propaganda de la Kremlin.
Nu pot fi considerate victime ale comunismului persoanele împuşcate de „partizani sîrbi”. Şi oricît de patrioţi ar fi unii, includerea pe lista victimelor regimului comunist a Mareşalului Ion Antonescu este o eroare logică, istorică şi morală. Ne place sau nu ne place, Antonescu a fost un „criminal de război”. Intrarea sa în război, pentru recucerirea teritoriilor cedate sovieticilor în urma ultimatului făcut posibil de pactul dintre Germania nazistă a lui Hitler şi Rusia comunistă a lui Stalin, Pactul Ribbentrop-Molotov, a fost un act legitim, patriotic, care i-a atras recunoştinţa şi aprecierea multora, dar care nu îi oferă o dispensă pentru actele comise ulterior. Recucerirea teritoriilor pierdute a fost legitimă, iar notorietatea, aprecierea şi recunoştinţa de care încă se bucură Mareşalui Ion Antonescu între români se leagă tocmai de aceste acte legitime, chiar dacă în acele campanii România a participat alături de Germania nazistă. Acele teritorii au fost pierdute de România tocmai datorită unui pact făcut de sovietici cu Germania nazistă.
Activitatea politică şi militară a Mareşalului Ion Antonescu a devenit ilegitimă în două feluri: prin continuarea campaniei dincolo de Nistru, ceea ce a condus la pierderi enorme de vieţi omeneşti, răniţi şi mutilaţi, dispăruţi şi prizonieri de război; datorită crimelor de război comise împotriva evreilor, din pricina cărora România este pe „lista neagră” a ţărilor participante la Holocaust. Antonescu a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946, la închisoarea Jilava, pentru „crime de război”. Chiar dacă autoritatea care a stat în spatele acestui proces a fost Uniunea Sovietică, iar cei care l-au judecat pe Antonescu au fost „colaboraţionişti”, Mareşalul nu a fost o victimă a comunismului. Şi nici cei care au făcut parte din „lotul Antonescu” şi au fost executaţi pentru „crime de război” (Mihai Antonescu, fostul vicepreşedinte al consiliului de miniştri; generalul Constantin-Piki Z. Vasiliu, fostul comandant al jandarmeriei; Gheorghe Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei). În schimb, se poate argumenta că Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, care a făcut parte din „lotul Antonescu”, dar nu a fost condamnat la moarte, fiind întemniţat şi murind (oficial) în iulie 1950 la închisoarea Văcăreşti, a fost o victimă a represiunii comuniste, chiar şi tocmai pentru că a fost forţat să colaboreze cu sovieticii şi comuniştii români pentru „reformarea” serviciilor secrete şi transformarea lor în servicii de poliţie politică ale regimului totalitar.
Concluzii
Obiecţiile de mai sus nu scad cu nimic valoarea de ansamblu a volumului Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, care reprezintă o încununare a eforturilor de cercetare şi a militantismului civic, făcute de mai bine de două decenii, de către Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Despre importanţa istorică a Alianţei Civice, fondată şi condusă de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, am scris pe larg în volumul „Nu putem reuşi decît împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, scris împreună cu Iulia Huiu. O parte din eşecul CDR şi a liderilor politici ai acesteia din perioada 1996-2000, cînd a fost la guvernare, s-a datorat tocmai înstrăinării de spiritul şi obiectivele pe termen lung ale Alianţei Civice. Este simptomatic că au dispărut de pe scena partidelor parlamentare tocmai principalii parteneri politici ai Alianţei Civice din cadrul Convenţiei Democratice, inclusiv principala sa forţă politică, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, precum şi formaţiunea politică născută din AC, Partidul Alianţei Civice, în schimb Alianţa Civică şi-a continuat activitatea în mod triumfal. Semn că proiectul Alianţei Civice nu s-a limitat la tentativa (reuşită) de dizlocare de la putere a Frontului Salvării Naţionale condus de Ion Iliescu (transformat în FDSN/PDSR/PSD). O parte importantă a proiectul civic s-a legat de înfiinţarea Fundaţiei Academia Civică, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezisenţei de la Sighet, a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismlui, de publicarea a numeroase cărţi, studii, volume de documente ş.a.m.d. De fapt, întreaga activitate a Fundaţiei Academia Civică merită o analiză detaliată, care ar necesita însă mai mult spaţiu decît rezervat aici recen-ziei-comentariu pentru unul dintre produsele acestei organizaţii importante – volumul Cartea morţior.
De fiecare dată cînd apare o carte valoroasă (şi nu au apărut prea multe) despre regimul comunist din România, o includ în bibliografia cursurilor mele cu studenţii de la ştiinţe politice. Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări trebuie însă inclusă în bibliografia obligatorie a istoriei naţionale, în manualele de istorie şi educaţie civică, în marile dezbateri care aşteaptă să fie duse în societatea noastră despre trecutul, prezentul şi viitorul nostru.
Note
* Recenzie-interpretare la volumul publicat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, coordonare şi studiu introductiv Romulus Rusan, colaboratori Ioana Boca, Virginia Ion, Angela Bilcea, Andreea Cârstea, editor
Virginia Ion, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. Bibliografia lui Rudolph Joseph Rummel este enormă, nu voi menţiona aici decît cîteva titluri: Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990; Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992; Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994. Rezumate ale acestor volume ori chiar textele parţiale sau integrale ale acestora, precum şi studii publicate în reviste de specialitate ori articole rezumative pot fi accesate pe site-ul Rummel, www.hawa ii.edu/powerkills/.
Vezi Stephane Courtois, „Crimele comunismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, p. 11. Courtois a avansat cifra de 20.000.000 de morţi pentru URSS, care coboară mult estimarea mondială.
Dicţionarele limbii române vin cu variante diferite de plural pentru termenul „genocid”. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 418, vine cu varianta genocid/genociduri, în vreme ce Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM),
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005 (ediţia a Il-a revăzută şi adăugită) spune că varianta corectă este genocid/genocide. Ambele au apărut sub egida Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Academiei Române. În textele mele folosesc varianta DOOM pentru „genocid”, „democid” ori „politi-cid”, chiar dacă ultimele nu au pătruns încă în bagajul lingvistic colectiv. În schimb, programatic, cu excepţia termenilor generici naţionali (România, român, românesc) şi a numelor proprii, nu recunosc grafia cu „î” din „a” propusă de aceeaşi Academie Română pentru tot felul de termeni, unii chiar ridicoli. Pentru ortografia din perioada dominaţiei comuniste sovietice din ţara noastră, vezi nota de subsol despre documentele Securităţii externe/DIE privind mişcarea legionară. Cînd Robert Conquest şi-a publicat prima ediţie din The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the Thirties, adică în 1968, a fost acuzat că este un „Cold Warrior”, pentru că în toate cărţile consacrate crimelor bolşe-vico-sovietice (de pildă cele despre „foametea” provocată), ar fi exagerat numărul acestora, din pricina urii pe care le-o purta comuniştilor. Estimările lui Conquest au fost făcute pe vremea comunismului, fără acces la documentele secrete îndoielnice ale poliţiei politice, fără să dezgroape morţi din gropi comune, fără consultarea registrelor de stare civilă, şi au fost contestate vehement de filoco-muniştii occidentali, dar pînă la urmă s-au dovedit apropiate de cifrele reale ale democidului comunist. În 1990, după ce arhivele sovietice au fost deschise, editorul l-a invitat pe Robert Conquest să îşi extindă, revizuiască şi să dea eventual un nou titlu cărţii sale, iar autorul a sugerat ca noul titlu să fie I Told You So, You Fucking Fouls. Pînă la urmă a apărut în varianta The Great Terror. A Reassessment, tradusă şi la noi, în 1998, la Humanitas. Între timp, în 2008, a apărut a patra ediţie, The Great Terror. Stalin ‘s Purges of the 1930s. După ştiinţa mea, nimeni de la noi nu a urmat metodologia lui Conquest ori ce cea a lui Rummel, pentru a estima numărul victimelor regimului comunist.
Pentru a nu lungi prea mult această recenzie, nu am să citez aici aceste definiţii. Ele se găsesc în literatura de specialitate. De pildă, vezi Courtois, „Crimele comunismului”, pp. 12-15. Am să citez aici doar definiţia genociduluI din noul Cod Penal francez (1992) reprodusă de Courtois: „Fapta săvîrşită ca urmare a executării unui plan concertat tinzînd la distrugerea parţială sau totală a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios sau a unui grup determinat pe baza oricărui alt criteriu arbitrar” (sublinieri S. C.). După cum precizează istoricul francez, „noţiunea de crimă împotriva umanităţii este complexă şi conţine crime clar definite. Una dintre crimele specifice este genocidul.” De pildă, vezi dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru, care conţine integral un text al lui Horia Sima adresat liderilor comunităţilor internaţionale. Intitulat „Situaţia Romîniei după 19 ani de sclavagie comunistă şi politica puterilor occidentale, 1944-1963. O luare de poziţie a mişcării legionare romîneşti”, textul cerea printre altele organizarea alegerilor libere în ţara noastră, sub control internaţional, cu participarea tuturor forţelor politice. Autorul informa comunitatea internaţională de genocidul sovietic-comunist şi cerea dreptate: „mişcarea legionară face responsabil regimul sovietic al URSS împreună cu regimul comunist al Romîniei pentru asasinarea a peste 1,5 milioane de cetăţeni romîni nevinovaţi în timpul de după cel de-al doilea război mondial”. În conformitate cu normele ortografice ale vremii, documentul Securităţii grafia cu „î” din „i” numele ţării şi al cetăţenilor săi.
Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimele în cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti, pp. 56-57, pp. 79-86, p. 114. În tabelul de la p. 114, autorul cumulează victimele din România (891.300), Basarabia, Bucovina & teritorii înstrăinate
(1.500.000), plus „România întregită” (411.000), şi ajunge la un total
de 2.802.3000 victime. La pagina
116, estimările minimale ale lui Mătrescu pentru victimele comunismului internaţional sînt de 313.759.300, iar cele maximale sînt de 354.519.000. Singurul mod în care pot recomanda volumul lui Mătrescu studenţilor mei şi altora este în mod negativ, ca exemplu psihopatologic extrem de teorie conspiraţionistă care pune pe seama evreilor, în particular a iudeo-francmasoneriei, crimele comise în Gulagul comunist (numit „Holocaustul roşu”), neagă Holocaustul, asta cînd nu îl pune tot pe seama evreilor, ori încearcă să-l diminueze şi distorsionează istoria ultimelor secole pentru a se potrivi celor mai aberante teze pe care le-am citit în ultimele decenii.
Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România a fost publicat în 2004. El poate fi accesat în formă pdf la http ://www.antisemitism.ro/uploads/ 283/comisia-wiesel-raport-final-ro.pdf .
Pentru textul raportului final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, vezi http://cpcadcr.presi dency.ro/upload/RAPORT_FINAL_ CPADCR.pdf .
Am promis că revin cu estimările privind România ale celui mai important cercetător din lume al demo-cidelor, R. J. Rummel, care menţionează estimarea minimală (245.000 de morţi) şi pe cea maximală (920.000 de morţi), după care vine cu propria sa estimare (435.000 de morţi). Pentru aceste cifre, vezi site-ul citat mai sus, în particular link-urile tematice.
„Memoriul” Regelui Mihai I destinat preşedintelui Roosevelt, publicat pentru prima dată în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 245-259, apud Rusan, „Argument la Cartea morţilor”, p. 15. Textul memoriului (care este alăturat scrisorii trimise de rege preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt, pe 24 ianuarie 1945), se găseşte şi în volumul Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 58-79. În mod concret, regele arată următoarele, referindu-se la mai multe dintre nelegiuirile sovieticilor: „Cazul românilor prizonieri de război după 24 august 1944 este şi mai grav. De fapt, deşi atunci ostilităţile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puţin de 6.000 de ofiţeri, 6.000 de subofiţeri şi mai mult de 150.000 de soldaţi au fost reţinuţi, internaţi în lagăre şi trimişi peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”. FDR a murit în aprilie 1945, dar chiar dacă ar mai fi trăit este greu de crezut că s-ar mai fi schimbat soarta militarilor români luaţi prizonieri de sovietici, dată fiind bunăvoinţa excesivă arătată de liderii occidentali faţă de aliatul lor Stalin. O serie de istorici români oferă alte estimări privind numărul militarilor făcuţi prizonieri de către sovietici, dar pe fond problema rămîne aceeaşi.
O asemenea lectură, cu voce tare, care se face permanent, a victimelor identificate ale Holocaustului, am auzit la muzeul Yad Vashem din Ierusalim.
Uwe Broessner estimează că „Pînă la sfîrşitul războiului cifrele etnicilor Germani care au luptat în trupele Waffen SS au ajuns la circa 60.000″. Vezi Uwe Broessner, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I”, http://www. ba naterra.eu/romana/broessner-uwe-et nicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i .
În memoriul adresat lui Roosevelt, Regele Mihai I sesiza şi deportarea cetăţenilor români de naţionalitate germană de către sovietici. Stephane Courtois, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009. Masacrarea a mii de civili sau prizonieri de război, iar apoi înmor-mîntarea lor de-a valma, în uriaşe gropi comune, a fost o practică „ordinară” a sovieticilor, care a fost demascată tocmai de nazişti, care au descoperit în timpul războiului militarii polonezi prizonieri, executaţi şi îngropaţi după masacrul de la Katyn. În cartea lui Conquest despre „marea teroare” se vorbeşte despre mai multe asemenea gropi comune, mai mari decît cele de la Katyn, unde acoliţii lui Stalin i-au îngropat pe proprii lor cetăţeni epuraţi, cei mai mulţi membri ai partidului comunist, bolşevici participanţi la revoluţia din 1917, militari, cekişti, membri de partid, etc. Pentru clarificări conceptuale, teoretice şi politice privind schimbările de regim politic din fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est, vezi Vladimir Tismăneanu (editor), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999), în particular studiile semnate de Daniel Chirot, S. N. Eisenstadt, Leszek Kolakowski, Timothy Garton Ash, Jeffrey C. Isaac, Tony Judt. De altfel, cartea a fost tradusă şi în limba română, la editura Polirom din Iaşi.
Bibliografie
Broessner, Uwe, „Etnicii germani din România în WaffenSS. Partea I” (http ://www.banaterra.eu/romana/br oessner-uwe-etnicii-germani-din-romania-waffen-ss-partea-i).
Courtois, Stephane, „Crimele comunismului”, în Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, traducere colectivă, cu o addendă la ediţia în limba română alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, Editura Humanitas, Bucureşti, Fundaţia Academia
Civică, 1998.
Courtois, Stephane, Pata oarbă a memoriei europene. 23 august 1939: alianţa sovieto-nazistă, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2009.
Chiriţoiu, Mircea, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu, prefaţă de dr. Florin Constantinul, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.
Rummel, Rudolph Joseph, Lethal Politics: Soviet Genocide and Mass Murder since 1917, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1990.
Rummel, Rudolph Joseph, Democide: Nazi Genocide and Mass Murder, Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1992.
Rummel, Rudolph Joseph, Death by Government, Transaction Publishers, New Brunswick, N.J., 1994.
Rusan, Romulus (coord.), Cartea morţilor din închisori, lagăre, deportări, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013. ‘
Tismăneanu, Vladimir (ed.), The Revolutions of 1989, Routledge, London and New York, 1999.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
*** Dicţionarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române (DOOM), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
*** Dosar SIE 1537, volumul I, Sinteza nr 129/1964, întocmită de U.M. Nr. 0123/I, din 3. II. 1964, semnată de general-maior Nicolae Doicaru.
Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu sau crimeleîn cifre ale comunismului internaţional, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura şi tipografia „Făt Frumos”, Bucureşti,
*** Raportul final al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România, 2004 (http://www.antise mitism.ro/uploads/283/comisia-wie sel-raport-final-ro.pdf).
*** Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, 2006 (http://cpcadcr.presidency.ro/upload
„MĂRTURII DIN GULAG: MEMORIA VICTIMELOR REGIMULUI TOTALITAR-COMUNIST”
Muzeul Raional de Istorie și Etnografie din Telenești
Instaurarea regimului de ocupaţie sovietică în teritoriile din stânga Prutului a avut consecințe dramatice, resimțite până în prezent în societatea din Republica Moldova. Politicile represive și acțiunile de sovietizare forțată au demarat odată cu adoptarea, în perioada 26 august – 4 noiembrie 1940, a trei hotărâri cu privire la recrutarea a 59 500 de persoane, preponderent din localităţile rurale, ca forță de muncă pentru industria carboniferă și siderurgică din URSS.
La 12-13 iunie 1941, în cele 6 județe basarabene, incorporate în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, au fost arestate 4 507 de persoane şi deportate 13 885 de persoane.
Al doilea val de deportări a fost desfășurat în data de 5-6 iulie 1949, în baza unei hotărârii strict secrete a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist, prin care au fost deportate în Siberia și nordul Kazahstanului 35 796 de persoane, dintre care 11 889 de copii.
În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951, a urmat al treilea val al deportărilor, de această dată pe motive religioase, fiind supuse represiunii 2 617 de persoane (inclusiv 842 de copii), membri ai organizațiilor religioase considerate ilegale și antisovietice.
Politica de rechiziție a cerealelor, stabilită prin hotărârile Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldovenească şi CC al PC(b) din Moldova, din 9 aprilie 1945, obliga țăranii să predea la stat cote de cereale impuse; nerespectarea acestor hotărâri prevedea pedeapsa țăranilor conform art. 58 şi 58-1 al Codului Penal al RSS Ucrainene. Urmare a politicilor abuzive ale statului sovietic de rechiziționare a grânelor de la țărani, a fost fenomenul Foametei din anii 1946-1947. Numărul persoanelor care au murit de foame în perioada decembrie 1946 – august 1947 variază între 115 000 și 250 000, la acestea adăugându-se alte 350 000 de victime afectate de malnutriție; în timpul foametei, au fost înregistrate cel puțin 39 cazuri de canibalism.
Expoziția foto-documentară „Mărturii din Gulag: memoria victimelor regimului totalitar-comunist” prezintă mărturii ale victimelor și supraviețuitorilor represiunilor politice și deportărilor în masă din RSS Moldovenească selectate din fondurile Muzeului Național de Istorie a Moldovei și documente valorificate științific în cadrul Programului de stat „Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din RSS Moldovenească în perioada anilor 1940-1941, 1944-1953″.
Expoziția este organizată în contextul Zilelor Europene ale Patrimoniului și este un omagiu adus memoriei victimelor regimului totalitar-comunist din URSS.
Expoziția a fost elaborată în cadrul proiectului „Cultura memoriei pentru societățile în proces de transformare democratică: promovarea celor mai bune practici între Lituania și Republica Moldova”, cu suportul Programului de promovare a democrației și cooperare pentru dezvoltare al Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Lituania.
DRUMUL CRUCII. AMINTIRI DE PE FRONT ȘI DIN GULAGURI – AUREL STATE
Descriere
Un ofiţer român muscelean – Aurel State – luptă ca voluntar pe frontul estic împotriva bolşevicilor, este pentru 12 ani prizonier în lagărele ruseşti si este închis alți 6 ani de autoritățile comuniste din România.
Alături de cel care a scris-o, această carte si-a indurat propria prigoană. Aurel State a scris-o asumînd, în mod conștient, riscul de a-și pierde din nou relativa libertate de după 1964 („însăilată în cîţiva ani din noua existență cu primejdia continuă de a-mi pierde şi acel soi de libertate“). Apoi i-a încredințat-o încercatului și apropiatului său prieten, scriitorul Marcel Petrișor. Acesta i-a „trecut“ cartea, desigur pe ascuns, lui Cezar Ivănescu, din mîna căruia a ajuns la Marin Preda, directorul de-atunci al Editurii Cartea Românească.
Își va fi făcut Aurel State iluzia că în comunism poate fi publicată o carte care prezintă războiul împotriva URSS dintr-o perspectivă complet opusă punctului de vedere oficial al atotputernicului Partid Comunist Român? Probabil că nu. Sîntem înclinați să credem că lucrarea a ajuns în mîinile lui Marin Preda fiindcă, după obiceiul său, Aurel State făcea cu orice risc tot ceea ce îi stătea în putință pentru a-și duce la îndeplinire un angajament luat față de sine: Drumul crucii era o astfel de făgăduință, făcută însă nu doar sieși, ci și tovarășilor săi de suferință care își sfîrșiseră zilele în prigoana comunistă.
Anca Crivăț
Aurel State, interogat brutal de satrapul Gheorghe Enoiu, s-a aruncat, în plină anchetă, de la ultimul etaj al clădirii arestului din fosta stradă Uranus. Dar un înger îi cenzură saltul şi căzu în patru labe, ca o felină! „Am vrut să sar în gol, dar m-am împiedicat de aripa unui înger“, spunea. După opt luni de comă, cu 120 de fracturi în tot corpul, cu şuruburi şi plăci metalice pe sub piele, omul continuă să înfrunte istoria; frînt a fost, dar în-frînt – niciodată!
Abia în 1964 ieşi din bezna temniţelor, fără nici o pată pe suflet.
Marcel Petrișor
Răzvan Codrescu
2021, Memorii, 680 pagini, format: 140x195mm
Conține:
*Prefață-documentar de Anca Crivăț
*Postfață de Marcel Petrișor și Răzvan Codrescu
*Ilustrații
*Album foto
Livrarea se face prin Poșta Română standard (sosire la oficiul poștal) sau prin serviciul de curierat Prioripost (sosire la adresa furnizată). După plasarea comenzii, veți fi contactat/ă telefonic pentru a stabili opțiunea de livrare preferată.
Felul cum se reacționează la apariții editoriale de excepție vorbește despre temperatura etică a unui moment precis. Mai ales atunci când este vorba de cărți esențiale despre catastrofele totalitare ale veacului XX.
În urmă cu câțiva ani, Anne Applebaum s-a aflat la București pentru lansarea cărții ei despre istoria Gulagului, o lucrare fundamentală apărută în traducere românească la Humanitas cu sprijinul acelui IICCMER din echipa căruia făceam parte. Evenimentul fusese susținut atunci, alături de IICCMER, de către instituții importante, inclusiv editura Humanitas, ICR-ul condus de Horia-Roman Patapievici, Fundația Konrad Adenauer și Institutul Polonez.
Jurnalista americană este una dintre cele mai avizate persoane pe subiectul originilor, naturii, funcțiilor și efectelor sistemului concentraționar sovietic, un univers exterminator întemeiat în timpul lui Lenin și ajuns la dimensiuni colosale, care sfidează capacitatea noastră de reprezentare, în perioada stalinistă. A scrie despre comunism (leninism, stalinism, maoism, etc.) ori despre nazism fără a pomeni lagărele de concentrare este ca și cum ai scrie despre iad fără a-l menționa pe diavol. Este lecția marelui roman Viață și destin al lui Vasili Grossman. Gulagul și Holocaustul au simbolizat încarnarea Răului radical în istorie. La fel ca Anne Applebaum, socot că nu putem ierarhiza răul absolut: ambele infernuri concentraționare au fost abominațiuni monstruoase soldate cu milioane de victime.
Teroarea făcea parte intrinsecă din (i)logica sistemului. Ideologia și teroarea erau inextricabil îngemănate. Un comunism care să nu se fi întemeiat, în faza impunerii și consolidării sale, pe teroare, n-a existat și n-ar fi putut exista. În martie 1921, când Biroul Politic bolșevic a votat suprimarea insurecției de la Kronstadt, Nikolai Buharin, aclamat ulterior de unii drept profetul unui „comunism mai uman”, a votat fără scrupule în favoarea masacrului. Nici el, nici Lev Kamenev, nici Grigori Zinoviev, nici Lev Troțki nu au exprimat vreodată regrete în această privință. Primul „proces-spectacol”, al Socialiștilor Revoluționari (eserii), s-a desfășurat sub Lenin. Gulagul a fost instrumentul perpetuării statului de nedrept, al menținerii la putere, vreme de decenii, a unui sistem ilegitim și criminal.
Urmele Gulagului. Un grup de cehi caută lagărele staliniste
Photo Gallery:
Urmele Gulagului. Un grup de cehi caută lagărele staliniste
Sute de lagăre, aproape 25 de milioane de prizonieri, zeci de ani de teroare – așa rezumă Anne Applebaum, laureată a premiului Pulitzer – istoria Gulagului. Scriitoarea și jurnalista americană a vorbit atunci, la București, despre comunismul în Europa Centrală și de Est. Îmi aduc aminte că a fost o dezbatere deschisă publicului (peste o sută de persoane), organizată la Institutul Cultural Român și moderată de Horia Roman Patapievici și Gabriel Liiceanu. Un eveniment memorabil despre o lucrare menită să dăinuie.
Una din primele întrebări adresate jurnalistei Anne Applebaum la acel eveniment a fost de ce ar fi românii interesați de cartea Gulag. Răspunsul a venit prompt: „Cu siguranță, au existat români în Gulag, deci este vorba și de istoria unor compatrioți ai dumneavoastră. De asemenea, istoria Uniunii Sovietice și a Gulagului este o parte importantă a istoriei secolului al XX-lea”.
Cifrele sunt greu de calculat. Dar din 1929, când lagărele au devenit un fenomen, și până în 1953, când a murit Stalin, putem spune că în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagăre. Dincolo de aceștia, alte șase sau șapte milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilate. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experiența arestării în Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin. Adică 15% din totalul populației – unul din șase sau din opt oameni. Deci majoritatea avea pe cineva închis sau știa pe cineva arestat.
Sunt cunoscute și locurile în care erau construite lagărele. Şi erau peste tot, din Nord, la coasta Pacificului, în mine, și până în centrul Moscovei – unde prizonierii erau folosiți pentru a construi blocuri sau la proiectarea aeroplanelor. Nu exista nicio zonă locuită fără lagăre și nicio ramură a industriei care să nu fie susținută de prizonieri. În anii ’40 – când era lagărelor a atins apogeul – era foarte greu să îți rezolvi treburi cotidiene în oraș fără să dai peste cei din lagăre, implicați în diferite activități. Primul lagăr a fost construit de Lenin în 1918, în vremea revoluției bolșevice. Stalin a extins sistemul lagărelor în 1929 – când a fost lansat planul cincinal pentru colectivizarea agriculturii și creșterea producției industriale. În acea vreme, au fost milioane de persoane arestate, țărani care s-au opus colectivizării sau muncitori care nu au atins planul impus. Uniunea Sovietică se confrunta în acea perioadă și cu o lipsă a forței de muncă. S-au descoperit rezerve de cărbuni, minerale și gaze în Nordul îndepărtat, iar cineva trebuia să meargă să le extragă, așa că au fost construite lagăre și au fost trimiși prizonierii. Acesta a fost începutul gulagului. Poliția politică avea argumentele ei pentru această decizie.
Anne Applebaum cita declarația unui fost șef de lagăr, Alexei Loghinov. Iată cum a justificat folosirea prizonierilor în lagărele de muncă, într-un interviu acordat în 1992: „dacă am fi folosit civili, ar fi trebuit în primul rând să construim case pentru ei”, spunea el. Şi cum ar putea, de altfel, să trăiască civilii în condițiile de aici. Nu e un loc în care oameni normali să poată trăi. Dar cu prizonierii e simplu: nu trebuie decât o baracă și o sobă cu ceva cărbuni și supraviețuiesc. Deci prizonierii nu mai erau oameni, ci doar piese care ajutau la funcționarea sistemului. Așa a fost justificată existența lagărelor de la început până la sfârșit.
Dincolo de latura economică, lagărele au fost concepute anume pentru a umili prizonierii și pentru a-i face să sufere. Cele câteva sute de astfel de amplasamente, în care erau milioane de prizonieri, făceau parte din sistemul de stat și economic, o parte importantă, cunoscută și temută de toată lumea.
Deși Gulagul a jucat un rol atât de important în istoria URSS, iar arhivele sunt parțial deschise, rușii de azi știu încă foarte puține despre acest fenomen. Există memoriale, dar sunt prea puține, iar foștii torționari nu au fost judecați. Cu doar câteva mici excepții, nu au existat investigații oficiale, nu au existat anchete guvernamentale, nu au existat scuze oficiale. Există mai multe motive, dintre care Anne Applebaum puncta, și ea, două: actualii lideri ai Rusiei, în bună parte foști ofițeri KGB nu au vreun interes să facă publice crimele comise de organizația din care au făcut parte. O altă problemă e legată de mentalitate: să vorbești despre Gulag e privit ca o slăbiciune națională, care ar putea dăuna imaginii țării.
Vladimir Tismăneanu
Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste
A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12
Radio România Cultural lansează, începând cu 30 septembrie, în anul în care românii sărbătoresc 30 de ani de libertate, două ample proiecte editoriale care se constituie într-o adevărată istorie sonoră a celor 50 de ani de comunism. Aceasta se concretizează în pagini de memorialistică, dându-le glas unii dintre cei mai importanți actori ai scenei românești, dublate de mărturii sonore venite parcă direct din iadul comunist, mărturii cu vocile celor ce au pătimit în închisori.
A fost odată comunism este o rememorare, prin intermediul paginilor de memorialistică, selectate de istoricul Georgeta Filitti, coordonatoarea științifică a proiectului, a celor mai importanţi ani ai comunismului românesc.
Capitolul 12 – Gulagul sovietic, instituție unică în lume
Instaurarea puterii sovietice, în 1918, în fostul Imperiu țarist, s-a făcut concomitent cu instituirea unui sistem concentraționar unde se estimează că până la moartea lui Stalin, survenită în 1953, și-au găsit sfârșitul 14 milioane de oameni. Acesta a fost prețul plătit de populația pusă în fața unei multitudini de constrângeri: să nu critice nici o măsură a autorităților, să se mulțumească a locui într-un apartament cu alte două-trei familii, în spații despărțite uneori numai de un cearșaf, să nu citească ceva neîngăduit de autorități, să nu comunice cu străinătatea, să-și recunoască vini imaginare când membrii ei erau arestați de NKVD. La țară, să predea cote imposibile de cereale, lapte, ouă, chiar cu prețul propriei înfometări. Lenin, apoi Stalin, au promovat o politică de o duritate fără seamăn împotriva tuturor, fără alegere: țărani, muncitori, oameni de cultură, militari. Aliatul de astăzi mâine devenea deviaționist, trădător, dușman al patriei și dus în Gulag, dacă nu era executat în beciurile poliției secrete.
Harta lagărelor se întindea ca o pânză cumplită de păianjen pe întreg teritoriul sovietic, cu predilecție în zonele cu climă extremă, spre Polul Nord, Kamceatka, insula Sahalin. Până la sfârșitul domniei sale, georgianul Stalin reușise să creeze o stare de spaimă, de teroare, printre cetățenii țării sale, încât nimeni nu știa dacă în noaptea următoare va dormi în patul său sau în detenţie. Uimitoare rămâne excepționala rezistență umană a celor care, într-un climat politic ostil, au reușit totuși să mențină Uniunea Sovietică funcțională. Probabil că niciodată nu se va putea calcula cât din construcțiile faraonice (drumuri transsiberiene, canale, devieri de fluvii sau exploatări brute de păduri, de zăcăminte miniere în Donbass au fost făcute de cetățeni așa-ziși liberi și cât de cei încarcerați.
La sfârșitul războiului, când membrii Armatei Roșii de pe câmpurile de luptă ale Europei au început să se întoarcă în patrie, destui dintre ei au fost aruncați în Gulag deoarece se contaminaseră de spiritul burghez al Vestului. Dacă suspiciunea îi privea pe ai săi, e de la sine înțeles că toți străinii erau, automat, dușmani ai URSS.La 23 august 1944, România a întors armele împotriva Reichului nazist și a trecut de partea coaliției anglo-franco-americano-sovietice. Forma juridică a acestei opțiuni trebuia să fie un armistițiu. El s-a încheiat abia la 30 septembrie; în tot acest răstimp, armata română lupta alături de sovietici și în același timp era rărită prin capturarea câtorva zeci de mii de ostași, transformați samavolnic în prizonieri de război și duși în lagărele sovietice. Calvarul multora dintre ei a durat până în 1969. Literatura sovietică și română consacrată vieții în regim de detenție de acolo e copleșitoare. Din ea se desprinde o concluzie: în istorie apar oameni ca Stalin, socotit cel mai mare criminal al tuturor timpurilor, care cu o forță malefică de nedescris lasă urme însângerate în calea sa. Singura nădejde rămâne trecerea timpului și balsamul liniștitor al uitării.
Alina Mungiu-Pippidi, la finalul grevei profesorilor: ”Nimeni nu poate să dea garanții fără creșterea veniturilor la buget. Cota unică de 10% e ridicolă!”
”E cu totul absurd pentru cineva din afară să remarce că noi, în timp ce avem deficit bugetar, ne apucăm dintr-odată să dăm bani la diferite categorii de oameni care pot să fie îndreptățiți, și cred că e cazul profesorilor, CFR-iștilor… Când Guvernul a spus că nu sunt bani pentru toate aceste lucruri, Guvernul a spus adevărul. Faptul că Guvernul a dat înapoi a fost o dovadă extraordinar de mare de slăbiciune”, a declarat politologul Alina Mungiu-Pippidi, în emisiunea Laurei Chiriac de la B1TV, citată de Libertatea.
„Deci nu are nimeni cum să dea garanții. Cei care cer garanții pentru ce se va întâmpla într-un an-doi sau cer să fie puse lucruri nerealiste și semnate într-un contract, cum s-a întâmplat cu Legea salarizării unitare trecută de domnii Dragnea și Vâlcov în 2017, pentru care nu erau surse de finanțare atunci, nu fac decât să creeze o situație în viitor în care contractul respectiv nu va putea fi pus în practică”, a mai spus Alina Mungiu-Pippidi în emisiunea de la B1TV.
”Președintele este nul”
Politologul a discutat despre problema educației și în emisiunea OFF/OnTheRecord, de la Aleph News. ”În timpul discuției despre gaura neagră (din buget – n.r.) apar brusc o mulțime de revendicări salariale. Absolut toate aceste categorii au dreptate să facă scandal, toate vorbesc de sectoare sub-investite. Te întrebi: țara aceasta este un spital de nebuni? Impresia mea este ca nu se va reuși nimic pentru că nu este niciun fel de coordonare. În ziua în care trebuie să aibă loc rotativa guvernamentală poți să ai o greva generală în educație? Nimeni nu le-a spus că în ziua marelui eveniment politic, știrile se vor duce în altă parte? Haosul acesta nu îl înțeleg. Iohannis a fost un președinte extraordinar de slab. Iohannis a dat importanță serviciilor secrete, dar e slab pregătit pentru ce se poate întâmpla”, a explicat Alina Mungiu Pippidi în emisiunea de la Aleph News.
„Președintele este nul. Nulitatea stă în incapacitatea de a transmite încredere oamenilor că lucrurile se pot rezolva. Educației îi trebuie un nou cadru bugetar realist. Sper că România o să reușească să ia banii din PNRR. Cota unică s-a redus la suma de 10%, care este ridicolă. În orice țară poți să plătești prin buget atât cât încasezi. În Finlanda, care stă cel mai bine la educație, se plătește impozit până la 60%.
Noi am optat pentru un model specific est european. În Estonia, modelul pe care l-am adoptat noi, cota unică este de 20%. Ai o educație mult mai redusă, încurajezi oamenii să se ducă în sistemul privat de educație. Noi nu ne putem hotărî între cele doua sisteme. Nu vrem taxe mai mari, dar vrem servicii publice la nivel finlandez. Dacă vrem servicii de nivel social democrat, trebuie să avem și niște taxe social democrate. După Revoluție, economia a decolat, s-a creat o mare clasă mijlocie. Oricât ar crește costul benzinei, este o nebunie pe șoselele din România. Oamenilor li s-au dublat veniturile de când am intrat în UE.”, a declarat Alina Mungiu-Pippidi, de la Aleph News.
”Populismul a triumfat, avem numai partide populiste. Partidele spun că putem cheltui oricât din banii publici și nu e nevoie să încasăm nimic. Avem un Fisc care a fost și a rămas analfabet, este incapabil să administreze o taxă complicată. Solidaritatea este că cel care câștigă mult plătește mai mult pentru cei care câștigă mai puțin. Bugetele noastre se discută cu Comisia Europeană. Anul trecut au mințit CE? Sunt două posibilități: ori mint și ei, ca grecii, ori este o eroare. Bugetul nostru nu e sustenabil: ne împrumutăm să plătim pensii. Bugetul nu este sustenabil fiscal la o cotă unică de 10%. Alegerile viitoare ar trebui să se poarte despre ce impozite sunt crescute pentru calitatea serviciilor publice. Nu înțeleg de ce nu există niciun partid care să vină cu un plan pentru Educație. Problema cea mai mare a Educației este în rural. România, în acest moment, este pe vârful inegalității în Europa. Fără o cotă progresivă se vor accentua aceste inegalități. Noi trebuie să ajutăm școlile care rămân în urmă”.
”Trebuie să stimulăm să apară partide”
„Soluția sustenabilă nu este să dăm țara peste cap pentru 1.000 de lei. Trebuie să creăm un partid, care face un alt buget pe care îl discutăm. Profesorii pot să se adune să facă un Partid al Meritului. Dacă iei banii din pensiile speciale, o să facă judecătorii grevă. Fără creșterea surselor de venit nu se pot satisface niciunele din aceste revendicări. Clasa noastră mijlocie este extraordinar de consumatoare, nu e inovatoare sau antreprenorială. Orașul este plin de oameni care stau în apartamente mizerabile de bloc, dar își parchează ultimul timp din Mercedes în față. Nu este sustenabil statul pe care ne dorim să-l avem dacă nu plătim mai multe impozite. Impozitele mai mare trebuie plătite de cine are mai mulți bani. Liberalii nu pot să susțină cota progresivă, nu-i mai votează nimeni. Nimeni în Germania nu mă crede când spun cât se plătește în România taxa. Sugerez greviștilor să-și caute un nou partid. Vă rog, faceți Partidul Meritului și începeți invers decât partidele acestea. Partidele pe care românii le aduc la guvernare n-au făcut în viața lor un buget, niciodată. Când va apărea un partid în România care să vină cu un buget complet restructurat? Electoratul se va duce furibund și va vota cu partide extremiste la alegerile europarlamentare. La alegerile legislative, electoratul român va da înapoi, nu va mai vota AUR.
O să risipim anul electoral, în loc să găsim oameni care să vină cu o alternativă adevărată. Nu suntem prizonierii Coaliției de guvernare. Pun biroul meu la dispoziție, celor care vor să discute despre cum redesenăm un buget rațional pentru România. (…) Generațiile care erau mai bune în politică au fost extraordinar de corupte. Partidele nu au capacitate de reînnoire și de recrutare, au ramas bodyguarzii și șoferii. Klaus Iohannis are o mână foarte proastă, nu îi plac oamenii performanți. Sunt în PNL oameni mai buni decât cei din fruntea PNL, dar n-au șanse. E mult mai ușor acum în România să faci un partid. Trebuie să încercăm să stimulăm să apară partide, să-i împingem pe cei care au capacitatea să facă asta. Politica în România este foarte controlată, sunt îngrozitor de multe servicii secrete. Oamenii știu să recunoască o alternativă mai bună de una mai proastă. României îi lipsește alternativa. Cantitatea de pierde vară care intră în fiecare antrepriză politică este absolut înfiorătoare. Trebuie un nucleu de oameni competenți. Profesorii au educație. În loc să cerem de la cineva, haide să găsim soluții”.
Herta Muller la Timişoara. Subiectul sensibil în care s-a intrat cu bocancii, populist, politicianist şi ipocrit…PS. Şi încă un lucru, cred nu lipsit de relevanţă. Vrem ca Herta Muller să fie „a noastră” în timp ce statul român, adică noi, dă pensii speciale celor care au hăituit-o ani la rândul…
Publicat în Opinii, Ultima ora, Zâmbete amare | de Ino Ardelean
Editorial de Ino Ardelean
De ce nu vine Herta Muller la Timişoara în anul Capitalei Culturale Europene? Da, poate fi o întrebare legitimă. Marea problemă este că discuţia pe marginea acestui subiect e foarte sensibilă şi nu ar fi în favoarea Timişoarei. Unii însă au intrat cu bocancii plini de noroi în dezbatere. Populist, “patriotic”, politicianist şi, evident, ipocrit. Încercând să creeze o isterie prin a arăta cu degetul într-o parte greşită. Când problema e la noi toţi.
După ce s-a filmat cu puţin timp în urmă prin nişte bălării din Timişoara, Dan Negru a atacat frontal şi subiectul Herta Muller. Aşa cum ştie el. Exact, acel Dan Negru care spunea că două partide l-au curtat pentru a candida la Primăria Timişoara. “Mai am o poveste despre umilința ălora cu școală, despre o românca, necunoscută românilor, care a câștigat premiul Nobel pentru literatură! Herta Muller e dintr-un sat de lângă Timișoara si a luat Nobel in 2009. Anul ăsta, Timisoara e Capitală Culturală Europeană dar câștigătoarea celui mai important premiu cultural n-a trecut încă pe aici. Trei câștigători de premii Nobel au fost invitați la evenimentele culturale din Timisoara: doi francezi și-un turc.Timișoreanca, tot cu Nobel, nu a ajuns”, şi-a început Negru pledoaria, sugerând că scriitoarea n-a fost invitată la Timişoara.
El continuă cu o zicere a lui Grigore Vieru, des invocată de “adevăraţii patrioţi”, iar apoi ne spune şi unde ar fi problema: găştile. “Grigore Vieru credea că „doi mari vrajmasi are românul: mila pentru străini si ura pentru ai lui.” Mai e unul: găștile. În România poți să-ți faci profesia doar dacă faci parte din găști. Tirania găștilor e peste tot, in cultură, in sport, in politică, în media… Oriunde! (…) Sper ca doamna Muller să vadă comentarile de mai jos. Ele sunt încurajarea noastră dintr-o lume in care lipsa de respect e marea decădere!”, a încheiat adulatorul lui Vadim Tudor, unul dintre cele mai imunde personaje din politica românească. (Daţi o simplă căutare “Dan Negru Vadim Tudor”) Postarea a fost ulterior rostogolită în Timişoara de fanii lui Nicolae Robu şi pe Grupul de Facebook care-l susţine pe fostul primar. Evident, Dominic Fritz e marele vinovat pentru absenţa Hertei Muller.
L-am întrebat pe primarul Fritz despre acest subiect şi a fost extrem de parcimonios cu cuvintele. A spus însă că are o relaţie bună cu scriitoarea stabilită în Germania, cu care mai corespondează din când în când. Mai mult, anul trecut a avut o întâlnire personală de trei ore cu laureata Nobel, cei doi stabilind însă că tot ce s-a discutat va rămâne între ei. Aşa a şi rămas. Dar poate crede cineva că “neamţul” Fritz nu a invitat-o pe Herta Muller la Timişoara în acest an, un lucru care i-ar fi adus inclusiv lui un capital de imagine? Iar dacă el nu spune ce s-a întâmplat, doar Herta Muller poate să explice de ce nu vine.
În lipsa unor explicaţii, voi expune fapte. Iar problema cu “românca noastră”, cum au sărit unii “robişti” să spună despre scriitoare, e în cu totul altă parte. Nu, Herta Muller nu e “a noastră”, ea aparţine altei culturi. “Ai noştri” (securiştii) au urmărit-o, au tracasat-o, au hărţuit-o, au umilit-o. Şi dacă asta nu a fost destul, pentru ca paharul să se verse, “ai noştri” au mai lansat şi zvonul că scriitoarea a fost “informatoare” şi “colaboratoare” a Securităţii. Experienţa Hertei Muller cu Timişoara a fost extrem de traumatizantă. Mai mult, ea n-a avut o legătură idilică nici cu satul natal, Niţchidorf, o comunitate prea cosnservatoare, prea închistată pentru scriitoare.
Astfel că, după 1990 nu s-a mai întors niciodată nici în Timişoara, nici în Niţchidorf. A făcut-o însă la Bucureşti, în 2010, la un an după ce a primit Premiul Nobel. O întoarcere a Gretei Muller în Timişoara ar fi pentru ea o întoarcere în iad. Cereţi-i asta! Dincolo de discursuri sforăitoare, mustind de naţionalism. Ne place sau nu ne place. Da, dar nu e singura care a pătimit din cauza Securităţii, vor spune unii. Numai că nu toţi oamenii au aceeaşi sensibilitate. La unii e mai mare, la alţii mai mică. Şi poate ea nu se simte atât de “româncă”, cum o foţează unii să fie, astfel încât să treacă mai uşor peste suferinţele îndurate. Dar e bine că se pricep la chestiuni de acest gen cei care “se pun cu blondele” şi le rostogolesc cei care se luptă să nu fim “colonizaţi” de nemţi.
Altfel, această poveste ar fi putut avea şi latura ei ilară. Dacă Herta Muller ar fi venit la Timişoara şi s-ar fi afişat cu Fritz, exact aceiaşi oameni, dar exact aceiaşi, care acum reclamă absenţa ei, ar fi urlat că încă o “colonistă” din Germania vine să-şi vadă de sus “colonizaţii”. “Una care şi urăşte Timişoara”, ar fi continuat cei care se plâng acum de lipsa ei. Nu ştiu dacă Herta Muller “urăşte” Timişoara, dar e clar că nici nu o iubeşte, după cât a suferit aici. Şi nu ştiu dacă cineva are dreptul să o judece, mai ales dacă nu a trăit experienţele ei.
Şi încă un lucru, cred nu lipsit de relevanţă. Vrem ca Herta Muller să fie „a noastră” în timp ce statul român, adică noi, dă pensii speciale celor care au hăituit-o ani la rândul.
CARTEA E O VIAȚĂ- „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt
Pentru că tot am recomandat în lista de ieri Jurnalul fericirii scris de Nicolae Steinhardt, m-am gândit să vă prezint azi această carte. Steinhardt a fost un intelectual, om de cultură, scriitor, publicist şi, mai târziu, călugăr ortodox, născut la Bucureşti în 1912 din părinţi evrei. El va petrece 5 ani în închisorile comuniste, devenind credincios şi fiind botezat în închisoarea Jilava în 1960. În 1980 va intra în viaţa monahală a mănăstirii Rohia din judeţul Maramureş şi moare nouă ani mai târziu în 1989.
Jurnalul fericiriiScris în perioada 1969-1971, la îndemnul lui Dinu Pillat, Jurnalul fericirii conţine rememorări ale unor evenimente ce acoperă perioada anilor 1928-1971. Acest jurnal va cunoaşte o istorie foarte palpitantă, din care multe elemente nu au fost elucidate nici până în ziua de azi. După mai multe confiscări de către Securitate şi rescrieri, Steinhardt nu apucă să-şi vadă Jurnalul tipărit, pentru că acesta va apărea pentru prima dată, într-o primă versiune, abia în 1990 la Editura Dacia. De atunci cartea a fost reeditată de nenumărate ori şi publicată chiar şi în alte limbi, ca spaniola sau maghiara. În arhivele Mănăstirii Rohia s-a găsit o versiune dactilografiată de 529 de pagini care diferă de varianta publicată până acum, în care intrările sunt ordonate altfel, există pasaje în plus sau în minus. Această variantă a fost publicată sub titlul Jurnalul fericrii – Manuscrisul de la Rohia în colecţia Seria de autor N. Steinhardt a editurii Polirom în 2012.
Eu vă prezint astăzi prima variantă, cea din 1971, aşa cum a fost publicată în 2008 de editura Polirom, reproducând textul apărut pentru prima dată în 1990 la editura Dacia.
Creion şi hârtie nici gând să fi avut în închisoare, mărturiseşte Steinhardt la începutul cărţii. Ar fi aşadar nesincer să încerc a susţine că „jurnalul“ acesta a fost ţinut cronologic; e scris aprés coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii.
Aşadar, jurnalul acoperă într-o ordine necronologică perioada anilor 1928-1971 şi cuprinde însemnări de tot felul: de când era tânăr la Paris sau Viena, dinainte de arestare, din timpul detenţiei, însemnări pe teme politice, literare şi mai ales teologice, discuţii din închisoare, experienţa convertirii şi a botezului, discuţii cu prieteni sau preoţi. De toate. Astfel că orice preferinţe aţi avea, sigur veţi găsi ceva pe gustul vostru şi cu siguranţă nu vă veţi plictisi. Şi acesta este şi avantajul unei notări necronologice – nu ştii niciodată la ce să te aştepţi, despre ce mai urmează să citeşti şi asta îţi menţine mereu curiozitatea aprinsă. Iată ce mi-a plăcut mie cel mai mult:
pasajele în care descrie atmosfera din închisoare, în care oameni de cultură, profesori etc. îi învăţau pe alţii ceea ce ştiau;
descrierea convertirii şi a botezului său în închisoare: …părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în Numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh. […] Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
următorul pasaj care mi-a rămas în minte până acum, la mai mult de un an şi jumătate de la lectura cărţii:
Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârşitul imperiului roman, tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume.
Iar următorul pasaj este o frumoasă sinteză a experienţei din închisoare, dar şi a Jurnalului:
Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt este plin de astfel de însemnări pline de miez. Mie mi-a plăcut foarte mult, şi deşi la început mi s-a părut un pic greu de citit, nu m-a deranjat dezordinea datărilor, ci dimpotrivă, mi-a plăcut să am elementul surprizei. Mi-a plăcut pentru că prezintă mărturia unui om care s-a întors la Hristos, a unui om schimbat de experienţa închisorii şi care era în acelaşi timp şi un mare erudit şi om de cultură. Aşa cum spunea şi el, Hristos nu ne spune nicăieri să fim proşti, ci dimpotrivă, şi este cumva trist că mulţi îi consideră pe creştini naivi sau creduli şi poate că pe undeva este şi vina noastră că suntem de multe ori superficiali poate în cunoştinţe sau în felul în care ne argumentăm credinţa. Cred că este un exemplu bun de urmat de către tineri şi aş zice că n-ar fi rău să fie o carte inclusă în bibliografia obligatorie din liceu. Aşadar, v-o recomand cu căldură tuturor celor cărora vă plac jurnalele, dar şi mărturiile celor care au trăit în timpul comunismului.
Într-o zi, Dostoievski a lăsat să-i scape această enigmatică observație: „Frumusețea va salva lumea”. Ce înseamnă asta? Multă vreme am gândit că astea erau numai cuvinte. Cum era posibil? Când oare, în tot cursul sângeroasei noastre istorii, frumusețea a salvat pe cineva de ceva? Da, a înnobilat, a exaltat. Dar cine a fost salvat?
Asta se întreba Aleksandr Soljenițîn în discursul său de acceptare a Premiului Nobel, în 1970 – O întrebare cu atât mai actuală acum, când parcă suntem din ce în ce mai mult înconjurați de urâțenie, de lipsă de sens, când realitatea este deconstruită și redusă la nivelul utilitarismului și al eficienței. Am ajuns să considerăm că frumusețea este subiectivă doar pentru că lumea spune că este așa, numind urâtul „frumos”. Credem că aceasta este realitatea, însă, îndepărtându-ne de frumos, am ajuns să nu o mai înțelegem și, de fapt, să nu mai înțelegem ce înseamnă să fii om. Frumusețea conține ordine, structură, ierarhie, adevăr, bine și uimire, iar lumea de astăzi le respinge pe toate. Mai are, oare, rost o discuție despre frumusețe în epoca noastră secularizată și desacralizată?
Este o perioadă fără seamăn pentru cei ce admiră operele unor autori precum C.S. Lewis sau J.R.R Tolkien. Domeniul studierii lor înflorește și sunt din ce în ce mai mulți creștini de toate confesiunile și tradițiile care pătrund în mediul academic și le abordează opera din diferite unghiuri, există numeroase cărți, podcasturi, conferințe și dezbateri ale admiratorilor celor mai proeminenți dintre Inklings, organizate chiar în zile precum cea de astăzi, când se sărbătorește „Hobbit’s Day”. Și pe bună dreptate ne putem întreba, de ce atâta interes? Ce rost are să tot studiezi niște cărți care nici nu au împlinit bine 50 de ani. Cred că răspunsul este faptul că noi am pierdut ceva – ceva ce ei știau, simțeau și credeau, și de care noi am fost vitregiți, sau la care am renunțat de bunăvoie. Iar unul dintre aceste lucruri pierdute este tocmai Frumusețea, și de aceea articolul festiv de astăzi este dedicat modului în care ea se reflectă în opera lui Tolkien, și legătura ei cu viața noastră creștină.
Dar mai întâi să vedem cum își continuă Soljenițîn discursul:
Există totuși o anumită particularitate în esența însăși a frumuseții, în chiar natura artei; convingerea profundă pe care o operă de artă autentică o produce este absolut de neînlăturat; chiar inima cea mai ostilă este constrânsă să i se supună. Putem perfect concepe un discurs politic bine scris, să scriem un articol convingător, să concepem un program social sau un sistem filosofic pornind de la o eroare sau o minciună. În astfel de cazuri, ceea ce este ascuns sau deformat nu apare de îndată. (…) Dimpotrivă, o operă de artă poartă în sine propria-i confirmare. Dacă o gândire este artificială sau exagerată, ea nu suportă să fie transpusă în imagini. Totul se prăbușește, pare artificial și lipsit de strălucire… nu convinge pe nimeni. În schimb, operele de artă care au căutat adevărul adânc și ni-l înfățișează ca pe o forță vie ne cuceresc și ni se impun și nimeni, niciodată, nici viitorul, nu le va putea respinge.
Astfel, vechea treime a Adevărului, Bunătății, Frumuseții nu este, poate, o formulă goală și veștedă, așa cum gândeam în zilele tinereții noastre încrezute și materialiste. Și atunci, formula lui Dostoievski „Frumusețea va salva lumea” ar fi nu o frază în vânt, ci chiar o profeție… și în acest caz, arta, literatura, pot cu adevărat contribui la mântuirea lumii.
La începutul Facerii, citim că atunci când Dumnezeu a chemat la existență ființele una după alta dintr-o absență absolută, noi spunem „din nimic”, El a decis că ele sunt bune, un cuvânt care înseamnă și în ebraică, și în greaca veche, atât „bun”, cât și „frumos”, observă mitropolitul Antonie de Suroj.
Tolkien considera oamenii drept „sub-creatori”, în calitatea lor de „creați după chipul lui Dumnezeu”, așadar în responsabilitatea lor intra și a duce mai departe această frumusețe primordială.
În sens teologic, frumusețea transcendentă este strălucirea sfințeniei și stă întotdeauna împreună cu binele și adevărul. Ea ne orientează către frumusețea eternă a gloriei lui Dumnezeu. Pe scurt, este o teofanie.
Așadar, în opera lui Tolkien, întâlnim la tot pasul o frumusețe transcendentală. El considera că unul dintre scopurile sale și ale grupului său de prieteni era de a restaura bunul simț, curăția și dragostea de frumusețea cea adevărată și reală. La rândul lui, prietenul său C.S. Lewis remarca, în predica The Weight of Glory: „Decadența, materialismul, pierderea transcendentului: acestea sunt simptomele unei înșelăciuni care a întemnițat imaginația culturii noastre. Singura soluție este re-fermecarea imaginației noastre.”
Iar în Myth Became Fact, el scrie: Mitul este elementul vital, hrănitor al culturii. Aspectele mitice ale poveștii creștine depun mărturie nu pentru falsitatea, ci pentru frumusețea ei, iar frumusețea poveștii este cheia comunicării realității.
Printre multe altele, Tolkien a creat o rasă – cea elfică – ce are capacitatea de a transpune frumusețea eternă, transcendentă, în locurile, așezările, arta lor, sălașurile lor fiind adăposturi ale frumuseții, virtuții, cunoștinței, din calea răului. Tolkien a subliniat frumusețea limbajului, și puterea cuvântului atunci când este mânuit cu înțelepciune. A reușit să surprindă frumusețea atât în lucrurile mărețe, precum splendoarea copacilor din Valinor care luminau întreaga lume, a regilor de demult și a așezărilor construite de ei, cât și în lucrurile simple și smerite, precum viața rurală a hobbiților. Eroii săi cei mai proeminenți, de multe ori, radiază de asemenea de o frumusețe transcendentă, ca semn al întruchipării Binelui și Adevărului în ființa lor. Lumina și Frumusețea sunt întotdeauna țesute împreună în opera sa.
Acolo zări Sam, preț de o clipă, furișându-se licărul unei stele albe, printr-o spărtură a norilor, deasupra unui țanc întunecat al crestei. Și cum o privea el din meleagul acela uitat de lume, frumusețea Stelei îl păli drept în inimă și brusc I se retrezi speranța. Ca o suliță îl străpunse gândul limpede și rece că, la urma urmei, Umbra era un lucru mărunt și trecător, nimic altceva; lumina și frumusețea supremă aveau să dăinuiască veșnic, fără ca ea să le poată întina.
La polul opus, Tolkien a înțeles foarte bine natura răului. Răul se naște din profanarea și pervertirea binelui, frumosului, luminii și adevărului. Răul duce o existență din ce în ce mai diminuată, fragmentată, opusă față de măreția și frumusețea a ceea ce ar fi putut să fie. Pe Pământul de Mijloc, răul nu este doar o idee, ci este întrupat. Un întreg tratat filosofic despre rău nu ar avea puterea pe care o au niște personaje precum Gollum, sau Nazgûlii (Duhurile inelelor), de a reprezenta degradarea răului. Frumusețea oferă libertate creativă, în vreme ce răul subjugă și ucide viața. În cel de-al șaselea volum al „Stăpânului Inelelor”, Frodo remarcă „Umbra care i-a adus pe lume e-n stare doar să batjocorească, nu și să zămislească ceva nou cu de la sine putere.”
Tolkien a experimentat răul în forma lui cea mai groaznică în tranșeele Primului Război Mondial. Însă puternica sa credință a biruit ororile războiului. În scrisoarea 64, el scrie „Mă îngrozesc, uneori, la gândul întregii suferințe omenești din lume. (…) Dacă toată această agonie ar fi vizibilă, aproape întreaga planetă ar fi învăluită într-un abur întunecat, dens, ce ține ascunsă viziunea măreață a cerurilor. (…) Tot ce știm, și asta în mare parte datorită experienței directe, este că răul lucrează cu vaste puteri și un continuu succes – degeaba: pregătind însă, întotdeauna, terenul pentru ca un bine neașteptat să apară.”
Deși răul apare pretutindeni în Legendarium-ul său și nu este tratat cu ușurință, există întotdeauna speranță și credința că în final Binele Frumosul și Adevărul va birui
Frumusețea este măreața cauză creatoare ce pune în mișcare lumea și ține toate lucrurile în ființă, prin tânjirea lor interioară de a avea frumusețe, spunea și Sf. Dionisie Areopagitul. Iar un sfânt din vremurile noastre, Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul, spunea: Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere. Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet.
De-a lungul veacurilor, oamenii au considerat ca de la sine înțeles faptul că lui Dumnezeu trebuie închinat tot ce este mai bun și mai frumos, fapt care este încă păstrat în unele tradiții – cei înzestrați cu mânuirea cuvântului ne-au lăsat în urmă liturghii și poeme creștine, arhitecții ne-au lăsat catedrale, pictorii ne-au lăsat fresce, artizanii au creat obiecte de cult măiestrite și ornamentate. Frumusețea este adânc țesută în fibra creștinismului, și de aceea ar trebui să ne preocupe și pe noi astăzi. Cum putem identifica frumusețea, cum putem relaționa cu operele clasice, cu cele liturgice și chiar cu Biblia însăși – spre exemplu, cu cărțile sale poetice, cu literatura apocaliptică sau cu frumusețea Evangheliilor – dacă nu am învățat să cultivăm gustul pentru frumos?
Formarea gustului pentru frumos nu este deloc ceva secundar și neimportant. Acesta se poate forma și educa citind, în primul rând, literatură de calitate, și mai întâi clasicii, hrănindu-ne astfel sufletul – după cum încurajam și în articolul cu privire la rezultatele sondajului aniversar de anul acesta:
La nivel fundamental, însă, acesta se poate forma atunci când ne îndrăgostim de Hristos, iar El ne va învăța ce este bun frumos și adevărat. Când dăm la o parte ceea ce nu are valoare, ceea ce ne distrage atenția, atunci vom vedea adevărata frumusețe a Dumnezeirii
Întoarcerea către frumusețe reprezintă, până la urmă, un act pocăință și vindecare.
Deși primul pas către schimbare este recunoașterea faptului că am pierdut din vedere o astfel de viziune sacramentală asupra vieții și ne-am lăsat pradă securalismului și urâțeniei culturii în care trăim, nu ar trebui să rămânem doar la acest nivel. Nu trebuie să rămânem doar la nivelul de a critica cultura, ci suntem chemați să o reformăm și să o re-creem.
Este datoria bisericii și a fiecărui creștin de a cultiva și forma frumosul, într-o lume urâțită, desacralizată. Să ne luăm în serios această chemare creștină și să ne lăsăm și noi modelați de Bine, Frumos și Adevăr, care nu au altă sursă decât Hristos Însuși. Și într-o bună zi, Frumusețea chiar va salva lumea.
Celelalte articole „înrudite” cu cel de astăzi:
La pas cu Frăția Inelului
„O temă de o frumusețe neștiută până atunci” – Muzica Ainurilor
Curaj și speranță în cele mai negândite locuri – Tolkien Reading Day 2021
Resurse:
Discursul lui Soljenițîn cu ocazia decernării Premiului Nobel pentru Literatură, 1970
Tolkien’s Theology of Beauty. Majesty, Splendor, and Transcendence in Middle-earth – Dr. Lisa Coutras (prefață de Alister McGrath)
The Weight of Glory – C.S. Lewis
Despre frumusețe – Mitropolitul Antonie de Suroj
Amon Sûl. Exploring the Tolkien Legendarium with the Christian Faith – podcast de Fr. Andrew Stephen Damick & Tolkien Scholar Richard Rohlin
Curiozități despre Premiul Nobel pentru Literatură pe care ar trebui să le cunoașteți
Premiul Nobel pentru Literatură Este unul dintre cele mai importante premii din lume.. Mulți scriitori doresc să câștige, dar nu toți îl obțin. Există însă câteva detalii pe care ar trebui să le cunoașteți, curiozități care nu ies la iveală atât de des dar sunt izbitoare.
Din acest motiv, am făcut o mică cercetare pentru a descoperi câteva dintre curiozitățile unui premiu care a acordat Scriitori. Vrei să afli mai multe?
Index
1 41 de ani, aceasta este vârsta celui mai tânăr Premiu Nobel pentru Literatură
2 88 de ani, vârsta celui mai vechi Premiu Nobel pentru Literatură
3 Averea pe care o câștigă un scriitor pentru Premiul Nobel pentru Literatură
4 350 de propuneri anuale
5 Originea Premiului Nobel pentru Literatură
6 Singurii doi câștigători postumi ai Premiului Nobel
7 Cei doi autori care au îndrăznit să refuze premiul
8 Medalia Premiului Nobel pentru Literatură are o istorie
41 de ani, aceasta este vârsta celui mai tânăr Premiu Nobel pentru Literatură
Și este că, dacă te uiți puțin la lista câștigătorilor, majoritatea au 60-70 și peste. Dar un tânăr scriitor nu a fost niciodată premiat. Cel mai tânăr a fost cazul din 1907 în care se afla Rudyard Kipling care, în vârstă de 41 de ani, a câștigat premiul.
Dar acest lucru nu s-a repetat pentru ce deja deține un record pentru a fi cel mai tânăr autor cu Premiul Nobel pentru Literatură.
88 de ani, vârsta celui mai vechi Premiu Nobel pentru Literatură
Premio Nobel de Literatură
Încercați gratuit Kindle Unlimited: milioane de cărți pentru tine
După cum v-am spus anterior cine a fost cea mai tânără persoană care a primit premiul, este, de asemenea, important să știți cine este cea mai în vârstă persoană care l-a primit. Și în acest caz, norocosul a fost Doris Lessing, care, la 88 de ani, a câștigat cel mai râvnit premiu pentru scriitori.
Până în prezent, nu a existat nimeni mai în vârstă, deși mulți s-au apropiat de vârsta lui (80 de ani și peste). Doris a primit-o în 2007 și, din păcate, a murit câțiva ani mai târziu, în noiembrie 2013.
Averea pe care o câștigă un scriitor pentru Premiul Nobel pentru Literatură
Nu știm dacă scriitorilor le place Premiul Nobel pentru literatură doar din cauza acelui premiu sau din cauza banilor pe care îi câștigă pentru el. Și asta este toți câștigătorii premiului primesc și niște bani destul de mari.
Vorbim de nouă milioane de coroane, care, rotunjind puțin, este egal cu 1 milion de dolari, mai mult sau mai puțin la fel în euro (în funcție de cum ajunge la bursă).
Încercați Audible gratuit timp de 3 luni: mii de cărți audio disponibile
De fapt, ceea ce poate nu știți este că inventatorul premiilor Nobel a fost cel care a cerut instituției suedeze care urma să le organizeze în numele lui ani de zile, că răsplătește în fiecare an „autorul celei mai remarcabile opere literare de tendință idealistă”.
Și de acolo vine faptul că i se dă acel premiu economic (care cu siguranță va veni la îndemână tuturor).
350 de propuneri anuale
Carti
ese este numărul mediu primit de instituția suedeză în fiecare an. Sunt scrisori trimise de scriitori prin care le cer să se uite la ele pentru a fi printre posibilii candidați. Evident, unii o fac din smerenie, iar alții sunt puțin mai… direct, ca să spunem așa. Dar în afară de litere, de multe ori acestea sunt însoțite de ofrande, cadouri și orice altă modalitate de a „înmuia” inima juriului să intre printre candidații respectivi (și să opteze pentru premiu). Desigur, acest lucru nu îi ajută prea mult pe scriitori.
Originea Premiului Nobel pentru Literatură
Înainte să vă spunem despre Alfred Nobel și poate știți că el a fost creatorul Premiilor Nobel. Totuși, ceea ce poate nu știți este că, deși a fost voința lui ca premii economice să fie create și acordate, nu s-a împlinit decât la un an de la moartea sa.
Motivul? Trebuia aprobat de Parlamentul norvegian. Abia în acel moment, vorbim de 1897, au putut îndeplini voința și s-a ridicat Fundația Nobel.
Singurii doi câștigători postumi ai Premiului Nobel
Trebuie să știți asta toate nominalizările la Premiul Nobel pentru literatură trebuie să fie de la scriitori care sunt în viață și au publicat în acel an. Autorii morți nu sunt acceptați. Cu excepția a două ocazii, în 1931 și în 1961. Ce s-a întâmplat? Vedeți, câștigătorii în acei ani au fost Erik Axel Karlfeldt și Dag Hammarskjöld (în acest caz, Premiul Nobel pentru Pace). Ambii au murit când fuseseră deja selectați, adică se aflau pe lista finală a scriitorilor care puteau câștiga premiul. Și au avut ghinionul să moară (primul în aprilie și al doilea în septembrie).
De asemenea, trebuie să știți că Erik Axel Karlfeldt, așa cum am văzut pe Wikipedia, a refuzat să câștige Premiul Nobel pentru literatură în 1918. Și dacă mergem pe lista câștigătorilor, se dovedește că în acel an Premiul era vacant pentru că nu s-a ținut din cauza primului război mondial. Deci chiar nu știm ce s-a întâmplat.
Cei doi autori care au îndrăznit să refuze premiul
bibliotecă
Dacă v-am mai spus că nimeni nu ar putea refuza un Premiu Nobel pentru Literatură, cu atât mai puțin banii care vin cu el, adevărul este că trebuie să ne retractăm. Au fost doi autori care au preferat să o respingă.
Primul pe care îl știți, poate nu după nume, Boris pasternak, dar da pentru una dintre cele mai cunoscute cărți de acolo, Doctorul Zhivago. Când i s-a acordat, a acceptat-o. Dar o săptămână mai târziu a decis să-l returneze din cauza presiunilor guvernului sovietic despre el. Asta a fost în 1958.
Și ani mai târziu, în 1964, așa a fost scriitorul Jean Paul Sartre care nu voia să accepte premiul şi nici onorurile care îi corespundeau. A făcut chiar și un anunț public în care spunea că „un scriitor nu trebuie să se lase transformat într-o instituție”.
Medalia Premiului Nobel pentru Literatură are o istorie
Dacă nu ați observat niciodată medalia pe care o acordă câștigătorilor Premiului Nobel pentru Literatură, trebuie să știți că esteAcesta a fost proiectat de Erik Lindberg și există o mică scenă în el. Un bărbat este văzut așezat, cu niște folii pe genunchiul drept și privind fermecat la o tânără din fața lui cântând la harpă.
În plus, se știe că stă lângă un laur și se spune că ceea ce a scris a fost melodia pe care i-o cântă muza.
În afară de, sunt câteva cuvinte în latină, Invenții – Vitam – Iuvat – Excoluisse – Per – Arts, care vine să însemne „Cei care au înnobilat viața descoperind artele”. Și dacă ați citit Eneida, veți ști că această frază apare în versetul 663 al cântului al șaselea.
După cum puteți vedea, Premiul Nobel pentru Literatură are multe curiozități (mai multe decât v-am spus). Știți ceva despre care ar trebui să știm?
Detalii aici : https://www.actualidadliteratura.com/luz-gabas-premio-planeta/
/////////////////////////////////////////////
Românii care meritau Premiul Nobel
Editura Integral
Atât de aproape de Nobel și totuși… atât de departe
Autor(i): Dan-Silviu Boerescu
Editura: Integral
Colecţia: Români și românce care au schimbat lumea
Anul apariţiei: 2018
Pagini: 168 (13×20 cm)
Preţ: 14,99 Lei
Nu ştim dacă şi când mai primim această carte.
Doar patru personalități de origine română figurează în palmaresul celor distinși cu Premiul Nobel, până în prezent. Este vorba de Ioan Moraru, George Emil Palade, Elie Wiesel și Herta Müller. Alții au fost pe punctul de a fi premiați cu această distincție, însă au ratat-o „la mustață“. Printre aceștia se numără Nicolae Constantin Paulescu, Lucian Blaga și Ștefan Procopiu.
Ioan Moraru este singurul român care, în momentul decernării Premiului Nobel pentru pace, pe anul 1985, se afla pe teritoriul țării, fără să fi emigrat. Premiul i-a fost acordat împreună cu americanul Bernard Lown și rusul Mihail Kuzin, constituiți în organizația „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear“. În timp ce americanul și rusul au fost ovaționați în țările lor pentru performanță, în România lui Ceaușescu, Ioan Moraru a rămas un anonim. Ceaușescu însuși își dorise acest premiu…
Prezentat în enciclopediile lumii ca „om de știință american de origine română“, Gorge Emil Palade a fost laureat al Premiului Nobel pentru știință și medicină în 1974. Este cunoscut ca specialist în domeniul biologiei celulare.
Elie Wiesel s-a născut ca cetățean român la Sighetu Marmației, în anul 1928. După ocuparea Ardealului de Nord, și-a continuat studiile la Debrecen și Oradea, de unde a fost exmatriculat de autoritățile maghiare, ca evreu. La 16 mai 1944, a fost trimis în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau și Buchenwald. Supravietuitor al Holocaustului, a ajuns scriitor, ziarist și filosof, fiind distins cu Premiul Nobel pentru pace în anul 1986.
Născută în Banat în anul 1953, Herta Müller a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură pe anul 2009. Enciclopediile o citează ca „autoare germană, născută în România“.
În 1956, profesorul Basil Munteanu, aflat la Paris, și poeta Rosa del Conte, au înaintat la Stockholm documentația pentru decernarea premiului lui Lucian Blaga. Tocmai când propunerea era să izbutească, lovitura a venit de la București: statul român nu și-a dat asentimentul pentru premierea poetului, socotit „burghez“.
Academicianul Ștefan Procopiu este cel care a calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit și „magnetonul“, ce avea să poarte numele Bohr-Procopiu. Premiul Nobel a fost acordat prietenului său danez pentru simplul motiv că mediile academice române nu s-au ocupat de formalități…
Cuprinsul cărţii: „Românii care meritau Premiul Nobel“
Istoria unor mari ratări, istoria unor mari frustrări… și câteva consolări
Statul român se opune premierii lui Lucian Blaga!
Alți români susceptibili de a primi Nobelul pentru literatură, feat. Norman Manea
Ne vine să… turbăm de furie în cazul lui Victor Babeș
Paulescu și controversa descoperirii insulinei
Ștefan Procopiu pierde în favoarea lui Niels Bohr dintr-o neglijență administrativă
Psihologia consonantistă vs. cibernetică, Ștefan Odobleja vs. Norbert Wiener
Aerodina lenticulară și alte invenții uluitoare ale genialului Henri Coandă
Spectrul de raze X al lui Horia Hulubei
Nicolae Vasilescu-Karpen și primul perpetuum mobile
Și, totuși, ei au luat Premiul Nobel: George Emil Palade, Ioan Moraru, Elie Wiesel, Herta Müller
Dalai Lama, 7 sfaturi care îți pot schimba VIAȚA: ,,Timpul ne presează. În 2030 va fi prea târziu!“
DE MARA RĂDUCANU
Cartea compasiunii a lui Dalai Lama & Sofia Stril- Rever, publicată la editura Curtea Veche Publishing reprezintă un adevărat manifest al compasiunii și un testament diplomatic și spiritual pe care liderul tibetan îl lasă generațiilor viitorului.
El face un apel dureros de adevărat către generația Gretei Thunberg, tânăra activistă de mediu, sperând că ei vor face saltul către o lume în care să nu mai existe atâta ură, violență, lipsă de solidaritate, respect față de mediu etc. Astfel, cei născuți la începutul mileniului al treilea ajung acum la maturitate într-o lume asupra căreia planează amenințări grave.
Vorbim despre colapsul resurselor naturale, încălzirea globală, ascensiunea curentelor naționaliste și terorismul. Cartea lui Dalai Lama te pune practic față în fața cu oglinda unor adevăruri de necontestat care au dus, zi de zi, minut de minut la tabloul de astăzi al umanității.
Tânăra generație, ultima speranță!
Pentru Dalai Lama, generația tânără reprezintă însă speranța. Într-o lume în care totul pare că ne este permis, o lume în care trăim pe repede înainte, uitând de bunătate, de liniștea sufletească, credință, solidaritate, mai devreme sau mai târziu va veni și decontul.
Bula pe care aproape mai toți ne-am construit-o – ridicând pereți invizibili și fragili – nu ne va fi de niciun folos în acele momente. Dimpotrivă. Ne va arăta în toată goliciunea și neputința noastră.
Cartea liderului tibetan reprezintă o chemare la revoluție. Dar, de data aceasta o revoluție salvatoare: a compasiunii, a bunătății, a respectului, a nonviolenței.
,,Dragi frați și surori, tinerii mei prieteni, Sunteți născuți la începutul mileniului al treilea. Voi sunteți tinerețea lumii. Acest secol abia a împlinit 20 de ani. Este încă foarte tânăr, la fel ca voi. Lumea va crește odată cu voi. Va fi suma acțiunilor voastre. Vă lansez acest apel pentru că v‑am urmărit și am încredere în voi.
În ultimii ani am avut onoarea să mă întâlnesc cu voi, fie în India, fie de‑a lungul vizitelor mele în țări îndepărtate din Europa, Statele Unite, Canada, Australia, precum și în Japonia. În urma conversațiilor noastre, am căpătat convingerea că generația voastră are capacitatea de a transforma acest secol nou într‑unul de pace și comunicare. Veți ști cum să împăcați omenirea scindată de astăzi cu ea însăși și cu mediul înconjurător. (…)“
Ce trebuie însă să facem pentru a produce această Revoluție a compasiunii?
Iată 7 lucruri – restul le veți descoperi citind cartea – pe care liderul tibetan ne sfătuiește să le facem pentru a ne schimba viața și a aspira la o lume cu mai puține pericole. Și haideți să recunoaștem că în aceste momente în care viața ne este schimbată la 180 de grade, avem nevoie ca de aer de o astfel de revoluție salvatoare.
1.Renunțați la egoism, la individualism, la orgoliu și la lăcomie!
,,La începutul secolului al XXI‑lea, tineri din toate țările, dărâmați ultimele ziduri ale rușinii, inclusiv pe cele care se înalță în conștiința voastră! Ziduri de egoism, ziduri de pierderi identitare, de individualism, de orgoliu și de lăcomie… Tot ceea ce divide aparține trecutului. Ceea ce separă, ceea ce exclude, nu poate rezista forței păcii întrupate în generația voastră.
Istoria vă demonstrează că victoriile și înfrângerile militare nu durează mult. Acest lucru este valabil și în viața de zi cu zi, în familie și în cercul de prieteni. Fără vreo motivație solidă, vă lăsați copleșiți de furie și de violență, care sunt semne ale slăbiciunii.
Folosiți‑vă deci inteligența și observați‑vă mișcările minții. Când sunteți supărați, vă lăsați conduși de o energie oarbă care vă eclipsează minunata capacitate de a distinge binele de rău.“
2.Mobilizați-vă pentru cauze umanitare, nu difuzați ȘTIRI FALSE și folosiți tehnologia cu discernământ!
,,Îmi crește inima când văd campaniile de solidaritate în care vă mobilizați în număr mare pentru cauze umanitare. Datorită tehnologiei informației, generația voastră este prima globalizată. Folosiți rețelele de socializare cu discernământ, iar asta vă va ajuta să vă treziți conștiința fără să lase navigarea pe Internet și jocurile online să devină un drog fără de care să nu puteți trăi!
Transmiteți informații independente și de calitate care să fie în slujba adevărului și a eticii! Fiți vigilenți, ca nu cumva să difuzați știri false! Ca „nativi digitali“, v‑ați născut cetățeni ai lumii, deoarece cultura digitală nu are frontiere. Tineri prieteni, fie ca voi să scrieți pe această pagină albă noua istorie a acestui secol, care vă doresc să fie cea mai frumoasă și mai fericită dintre toate, de când este omul pe pământ.“
MESAJ pentru tineri: Fiți cea dintâi generație a păcii! Construiți o cetățenie globală!
,,Pentru că este responsabilitatea fiecăruia dintre voi să se asigure că secolul al XXI‑lea nu va perpetua suferința, distrugerea și vărsarea de sânge din trecut. Convingerea mea este că în timpul vieții veți aduce pe lume pacea și fraternitatea, mari aspirații ale inimii umane.“
Aveți grijă cât mai puteți de mediul înconjurător! Timpul ne presează. În 2030 va fi prea târziu!
,,Dezvoltarea economiei globale, în conformitate cu modelele actuale de creștere, implică rate extrem de ridicate ale consumului de energie, ale producției de dioxid de carbon și ale defrișărilor.
Dacă nu ne schimbăm comportamentul, acesta va duce la o degradare globală a mediului, care va depăși tot ceea ce am văzut până acum. Am citit concluziile experților: ne dau doar trei ani pentru a schimba drastic consumul actual, responsabil pentru emisiile excesive de dioxid de carbon. În 2030, va fi prea târziu. Încălzirea globală, care a devenit incontrolabilă, va duce la valuri de căldură mortale pe toate cele cinci continente și la creșterea nivelului mării.
Timpul ne presează. De aceea vă îndemn, tineri ai mileniului, la această revoluție radicală. Angajamentul multora dintre voi mă bucură și îmi dă speranță.“
Fraternitatea, răspunsul la problemele noastre!
,,Problemele cu care vă confruntați, fie că este vorba despre climat, violență în general sau terorism în special, nu au fost create de Dumnezeu, de Buddha sau de extratereștri. Nu vin din cer sau de pe pământ. Sunt probleme ale căror cauze au fost generate de către omenire, de la zero. Iar aceasta este o veste bună. Pentru că, dacă am reușit să creăm aceste probleme, logic este să credem că avem și mijloacele necesare pentru a le rezolva. Crizele cu care ne confruntăm nu sunt inevitabile. Întrebați‑vă așa: „Și dacă fraternitatea ar fi răspunsul la aceste crize?“
Acordați atenție lucrurilor pe care le mâncați!
,,Aș vrea să fiți prima generație care practică ceea ce eu numesc „igiena emoțională“. Sunteți învățați să acordați atenție lucrurilor pe care le mâncați, pentru a evita alimentele și comportamentele dăunătoare sănătății.“
ARTICOL RECOMANDAT
DEZVOLTARE PERSONALĂ
Reverie asupra paginii. Ce ne spun „carte” și „a citi” despre mentalul românesc
Învățați că făcând bine celorlalți, vă faceți și vouă!
,,Să nu aveți impresia că practica altruismului înseamnă a vă lipsi de ceva sau a vă neglija. Dimpotrivă, veți descoperi că, făcând bine celorlalți, vă faceți bine și vouă, datorită principiului interdependenței.
Vă veți dezvolta și un temperament mai liniștit și mai imparțial. Și veți înțelege cum egoismul este împotriva naturii, întrucât contrazice realitatea fundamentală a interdependenței. Vă îndemn să observați în viața voastră cum egoismul închide toate ușile, în timp ce altruismul le deschide.“
Așadar, vă îndemnăm să citiți cartea O chemare la Revoluție. Cartea compasiunii a lui Dalai Lama & Sofia Stril-Rever și să ne mobilizăm împreună pentru a ne schimba sufletele și viețile. Suntem deja la o răscruce, așa că ține de noi toți să începem acest manifest al schimbării. Să spargem zidurile pe care le-am ridicat între noi și să umplem golul cu compasiune, solidaritate și bunătate.
În loc de concluzie: Rămâneți oameni până la moarte!
,,Fără îndoială că va mai dura încă 20 sau 30 de ani până să se realizeze schimbările necesare în comportamentul uman. Dar după această perioadă, veți avea bucuria de a aduce la viață o omenire binevoitoare și responsabilă. Și veți lăsa această lume copiilor și copiilor copiilor voștri. Ei vor crește într‑o mare familie umană împăcată, conștienți de faptul că sunt un singur trup, cu o singură conștiință(…)
Când vă îndemn să faceți revoluția compasiunii, vă îndemn să faceți revoluția revoluțiilor! Multe personalități remarcabile au cerut diferite tipuri de revoluții: economică, tehnologică, energetică, educativă, spirituală, etică, interioară, a conștiinței și a inimii… Sunt de acord cu aceste propuneri, motivate de urgența unei lumi mai bune. Dar pentru mine, revoluția compasiunii rezidă în suflet, în sprijinul și inspirația oferite tuturor celor din jur. De ce? Întrucât compasiunea este vitală.
Poate că ați uitat, dar compasiunea este mai presus de toată energia care susține viața. Iar în momentul în care eu vă lansez acest apel, viața pe pământ se prăpădește. Condiția de om este fundamentală. Rămâneți oameni până la moarte.“
Dalai lama
Cine este Dalai Lama
Dalai Lama, este liderul spiritual al poporului tibetan. S‑a născut la 6 iulie 1935 în Taktser, un sătuc din nord‑estul Tibetului. Provenind dintr‑o familie de ţărani, Sanctitatea Sa a fost recunoscut la vârsta de 2 ani, conform tradiţiei tibetane, ca reîncarnare a predecesorului său, al 13‑lea Dalai Lama, fiind, prin urmare, încarnarea lui Avalokiteshvara, Buddha al Compasiunii.
Ceremonia sa de încoronare a avut loc la 22 februarie 1940, în Lhasa, capitala Tibetului.
Cum s-a născut excelența. 9 cărți scrise de laureați ai Premiului Nobel
DE ILINCA STROE
În 1888, la Cannes, Nobel s-a stins din viață. Un ziar francez titra: „Le marchand de la mort est mort” („Negustorul de moarte a murit”). Alfred, pe care presa locală îl confundase cu răposatul (fratele său Ludvig), a văzut, pare-se, titlul. Și nu i-a picat bine. După o copilărie îndestulată în Sankt Petersburg, unde tatăl său avea o fabrică prosperă, după călătorii la Paris și în Statele Unite, după ce inventase detonatorul potrivit pentru nitroglicerină și apoi, în 1867, dinamita, devenise celebru în toată lumea. Datorită lui se tăiau tuneluri în stâncă, se decupau canale, se croiau căi ferate și autostrăzi. Din cauza lui… războaiele secerau mai multe vieți, semănau mai multă cruzime, împroșcau mai multă durere, infirmitate, suferință. De aici, titlul ziarului francez.
Cum s-au înființat premiile Nobel
Era un om de lume fermecător, când circumstanțele o cereau, și totuși un solitar ușor depresiv, Alfred Nobel. Așa că atunci când într-adevăr i-a sunat lui însuși ceasul, în 1896, deși înființase 90 de fabrici de explozibile și muniție în lume, a ținut ca moștenirea lui să fie una pozitivă, iar amintirea lui – păstrată altfel decât ca a unui „negustor de moarte”. Și-a scris singur testamentul, în literă clară și cu dispozițiuni neambigue: lăsa 214 milioane de dolari pentru a înființa o fundație care să administreze acordarea a cinci premii, anual, „celor care, în anul precedent, vor fi adus cele mai mari beneficii omenirii”. Academia Regală de Științe din Suedia avea să stabilească premiile pentru fizică și chimie, Institutul Karolinska din Stockholm – pentru fiziologie/medicină, Academia Suedeză – pentru literatură, iar un comitet selectat de organul legislativ suprem (Storting) din Norvegia – pentru pace.
Cui și cum se acordă premiile
Toate premiile trebuie acordate unor indivizi, cu excepția celui pentru pace, care poate fi acordat și unor organizații. Indivizii pot fi de orice naționalitate, rasă, credință sau ideologie, și pot primi premiul mai mult decât o dată – după cum un premiu poate fi împărțit de doi sau chiar trei laureați, într-un an. Premiul constă într-o medalie de aur, o diplomă și o sumă de bani stabilită în funcție de veniturile disponibile la momentul respectiv ale Fundației Nobel. Primele premii au fost decernate la cinci ani după moartea lui Alfred, pe 10 decembrie 1901, iar începând cu anul 1968 se acordă și cel de al șaselea premiu Nobel, pentru economie.
În ce privește procedura de acordare, deși laureații sunt anunțați în octombrie sau noiembrie, procesul de selecție începe cu un an înainte și se desfășoară astfel: instituțiile responsabile de acordarea premiilor (vezi mai sus) invită mai bine de 6000 de persoane (laureați din anii precedenți, membri ai instituțiilor implicate, oameni de știință și savanți recunoscuți din domeniile premiate, membri ai unor universități și academii) să propună și nominalizeze candidați. Propunerile trebuie făcute în scris, descriind în detaliu meritele candidatului, și sunt în număr de 100-250 pentru fiecare premiu. Auto-nominalizările duc la descalificarea automată a candidatului.
Premiile din domeniul umanist
Conform dispozițiilor lui Alfred Nobel, din suma lăsată moștenire fundației care administrează premiile o parte trebuia acordată „persoanei care va fi produs în domeniul literar cea mai remarcabilă scriere în direcția ideală”, iar o parte – „persoanei care va fi lucrat cel mai mult sau cel mai bine pentru fraternitate între națiuni, pentru desființarea sau micșorarea armatelor active și pentru organizarea și promovarea congreselor de pace.” Așa s-au născut premiile Nobel pentru Literatură și, respectiv, pentru Pace.
Câteva cifre statistice și fapte diverse despre fiecare dintre ele:
Premiul Nobel pentru Literatură s-a acordat, între 1901 și 2022, unui număr de 119 laureați, dintre care doar 17 femei. Cel mai tânăr premiat avea 41 de ani (Rudyard Kipling), iar cea mai vârstnică – 88 (Doris Lessing). Doi câștigători au refuzat premiul: Boris Pasternak, din motive politice, și Jean Paul Sartre, pentru că respingea din principiu toate onorurile oficiale. Cel mai neașteptat câștigător a fost politicianul Winston Churchill, în 1953, „pentru măiestria descrierilor istorice și biografice, ca și pentru retorica strălucită în apărarea înaltelor valori umane.” Premiul nu a fost acordat 7 ani, în preajma sau în timpul celor două războaie mondiale.
Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat de 103 ori unui număr de 140 de laureați, din care 110 indivizi (doar 18 femei) și 27 de organizații. Cea mai tânără persoană care a primit premiul la 17 ani a fost Malala Yousafzai, iar cea mai vârstnică – Joseph Rotblat, la 87 de ani. Dublu laureat al acestui premiu a fost Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, iar triplu laureat – Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Dintre laureați, patru s-au aflau în arest la momentul decernării și, pe de altă parte, unul singur a refuzat vreodată premiul (vietnamezul Le Duc Tho, care îl împărțea cu Henry Kissinger). De 19 ori premiul nu s-a acordat nimănui.
Autori laureați Nobel și cărțile lor apărute la editura Curtea Veche
Miguel Ángel Asturias
✅ premiat în 1967 „pentru creația sa literară plină de intensitate, adânc înrădăcinată în specificul național și în tradițiile indienilor nativi din America Latină”
Domnul Președinte
De-abia dacă apare ca personaj în narațiune, și totuși e omniprezent: în mizeria hoardelor de cerșetori; în urletele îndobitocite ale susținătorilor; în bestialitatea torturilor; în ticăloșia execuțiilor de nevinovați. Portretul dictatorului oglindit în hidoasa lume pe care a avut puterea discreționară să o creeze. Cum se mai trăiește aici? Cum se supraviețuiește? Cum se mai iubește? Mai e ceva de sperat?
Dintr-o Americă de Sud fatalmente răscolită de excese politice, de la un scriitor de-o precizie stilistică rarisimă, un roman extraordinar de cinematic despre profunda oroare a dictaturii.
Oameni de porumb
Poveștile despre mayași sunt rarisime în literatura modernă. Avem aici una de o stranie, hipnotizantă frumusețe, în care istoria nemiloasă a colonizării de către omul alb își află contrapunctul în străvechi legende indigene.
Gaspar Ilóm este eroul pe care indienii îl văd scăldat în magie, ca și conducător al ripostei împotriva lacomilor cultivatori de porumb care distrug pădurile. Colonelul Gonzalo Godoy e șeful mult prea încrezător al detașamentului de o sută cincizeci de călăreți trimiși să le țină piept. Două lumi se înfruntă, cu două forțe diferite ca blestemul și binecuvântarea.
Cel de al 14-lea Dalai Lama (Tenzin Gyatso)
✅ premiat în 1989 „pentru susținerea soluțiilor de pace bazate pe toleranță și respect reciproc, menite a prezerva moștenirea culturală și istorică a poporului său”
ARTICOL RECOMANDAT
carti care iti schimba viata
CUNOAȘTE SUCCESUL!
Cum îți pot schimba viața cărțile? 5 volume pentru a (re)lua startul
Despre bunătatea inimii – e întotdeauna revelator să te vezi prin ochii altcuiva. Aici, liderul spiritual al credinței budiste oferă creștinilor perspectiva sa transformatoare asupra celor mai miezoase scene din Evanghelii, de la Predica de pe munte la Înviere.
Fii furios – există o furie născută din șocul pe care ni-l administrează nedreptatea sfruntată, discrepanțele extremne dintre bogați și săraci sau chiar corupția nerușinată a propriilor guverne. E furia bună. Să învățăm să distilăm din ea soluții pentru o lume mai bună, mai echitabilă.
Cartea deșteptării – ne-am obișnuit să ne străduim continuu să obținem ce dorim, să ne batem pentru satisfacții. Și nu ne mai dăm seama că strădania neîncetată e în sine o suferință. Ca să ne desprindem de ea, să privim spre cele patru adevăruri întemeietoare ale budismului.
Cartea înțelepciunii – e extrem de liniștitor să ai o carte pe care o poți deschide oricând, la orice pagină, pentru a afla, fie și în doar un minut, câte un mic adevăr care te ajută să depășești suferința, să îți reglezi atitudinea mintală, să te încrezi în tine, și atâtea altele.
Mario Vargas Llosa
✅ premiat în 2010 „pentru cartografierea structurilor de putere și pentru imaginile percutante ale rezistenței individuale, ale revoltei și înfrângerii”
Odiseu și Penelopa – cunoaștem toate peripețiile lui Odiseu în cei zece ani de lungă călătorie înapoi spre Itaca, însă nu știm ce s-a întâmplat după. S-a întâmplat că Penelopa, iscusită țesătoare, și soțul ei, iscusit narator, s-au așezat la povești. Câte dintre pățanii au fost istorie și câte – născociri, rămâne de văzut urmărindu-le tête-à-tête-ul confabulatoriu.
Kathie și hipopotamul – o comedie în două acte în care protagonista, o femeie care vrea să publice o carte, cere ajutorul expert al unui scriitor. Colaborarea lor tot mai sinergică îi duce de la împărtășirea eșecurilor, frustrărilor și speranțelor naufragiate la tulburarea periculoasă dar incitantă a hotarelor dintre realitate și fantezie.
Corabia copiilor – o poveste pentru cei mici bazată pe fapte zice-se reale: Cruciada copiilor din 1212, condusă de un băiat care a avut viziuni cu Iisus și a convins zeci de mii de copii europeni să o pornească spre Ierusalim ca să convertească musulmani la creștinism. Secole mai târziu, Fonchito le află aventurile de la un bătrânel enigmatic care știe aproape prea multe…
Șoareci și oameni · John Steinbeck – „N-am vrut să fac rău.”
Premiul Nobel pentru Literatură 1962.
Şoareci şi oameni, unul dintre romanele clasice ale literaturii secolului trecut, este o poveste cu nuanţe parabolice despre prietenie şi destin. Personajele centrale sunt doi lucrători sezonieri, George Milton, un tânăr inteligent şi inimos, şi Lennie Small, un uriaş naiv, cu o forţă incontrolabilă şi o întârziere mentală ce îl face să semene cu un copil mare. Cei doi bărbaţi, a căror înduioşătoare relaţie de prietenie ajunge să semene a dependenţă, se angajează ca lucrători la o fermă. Ei au un vis, un ideal, să strângă bani din care să-şi cumpere un loc al lor, unde să trăiască „din belşugu’ pămîntului”. Însă o serie de întâmplări tragice, provocate de naivitatea lui Lennie, de nepuținţa lui de a distinge răul de bine, le năruie speranţele.
Goodreads: 3.85
Gen carte:
Ficțiune
An publicare carte:
2017
Editură:
Polirom (Top 10+)
Autor:
John Steinbeck
Premii:
Premiul Nobel pentru Literatură (1962)
„- Ce ușor aș mai duce-o dac-aş fi singur.”
John Steinbeck nu a scris romane. John Steinbeck a scris capodopere. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei vor ocupa întotdeauna un loc special în biblioteca mea, mulţumită părinţilor mei, care întotdeauna au ştiut ce şi când să îmi recomande. M-au ajutat să descopăr bucuria, plăcerea lecturii, conştienţi de preţul pe care urma să-l plătesc. Nu mă refer la timp (dacă aş putea, aş citi cel puţin două cărţi pe zi), ci la emoţiile resimţite când ajungi la final, la momentul în care îţi iei rămas bun de la personaje şi te uiţi la copertă, rememorând în câteva minute, ore, zile, drumul abia parcurs.
Sunt romane care îţi intră în suflet şi refuză să te părăsească, indiferent cât timp a trecut de la prima lectură. Am citit sute de cărţi după La răsărit de Eden, dar foarte puţine romane au reuşit să mă răscolească, fascineze şi cutremure în egală măsură. În operele lui John Steinbeck, personajele deţin toată puterea. Ele gestionează şi controlează fiecare element al poveştii, nu autorul. Ele te sfâşie şi te torturează, te seduc şi te abandonează, te mint şi te înşală, fără remuşcări sau regrete. Te atrag în capcane şi te fac să te îndoieşti de propriile decizii, de propria judecată, până când uiţi să diferenţiezi binele de rău, prietenul de duşman, eroul de antagonist.
De ce? Pentru că, la un moment dat, fiecare personaj, fiecare cititor, s-a aflat de cealaltă parte, într-o situaţie pe care nu a putut să o prevadă. Nu îţi cunoşti limitele decât atunci când este mult prea târziu, când acţionezi din teamă şi instinct. Uneori, nici măcar nu eşti conştient de puterea deţinută, de influenţa pe care o ai asupra celor din jurul tău. Defectele, dorinţele şi slăbiciunile umane formează nucleul romanelor scrise de Steinbeck. Iar Şoareci şi oameni nu reprezintă o excepţie.
În ediţia pe care o am de la Editura Polirom, cartea are 171 de pagini. Mi-a sărit în ochi când căutam oferte pe Libris.ro şi am ajuns la colecţia TOP 10+. 171 de pagini, premiul Nobel pentru literatură în 1962 şi o poveste tragică despre prietenie, încredere şi fragilitatea unui vis. Am evitat romanul şi ecranizarea, conştientă de impactul pe care îl au cărţile lui Steinbeck asupra mea. După aproape un deceniu, mi-am (re)găsit curajul şi i-am cunoscut pe George Milton și pe Lennie Small.
Un prieten adevărat este un dar nepreţuit. Îţi este mereu alături, te îndrumă şi te ascultă, te încurajează şi te susţine, te atenţionează când greşeşti şi te ajută să devii o persoană mai bună şi mai încrezătoare în propriile forţe. O astfel de prietenie ar trebui să fie bidirecțională, însă în Şoareci şi oameni nu se întâmplă acest lucru. Legătura dintre George şi Lennie, deşi este înduioşătoare şi deosebită, se transformă într-o relaţie de dependență, o dependență sufocantă, apăsătoare, scânteia care declanşează un şir de evenimente nefericite, ce ar fi putut să fie din timp oprite.
George şi Lennie se angajează ca lucrători la o fermă, sperând să strângă suficienţi bani pentru a-şi cumpăra un loc al lor. Vorbesc des şi cu drag despre viitor, despre animalele pe care le vor creşte şi pomii ce îi vor planta, despre viaţa îmbelşugată ce îi aşteaptă după ce îşi vor transforma idealul în realitate. Au un vis atât de frumos şi pur, simplist şi sincer! Sunt modeşti şi muncitori, chibzuiţi cu vorbele şi atenţi să nu îi deranjeze pe cei din jurul lor. Îţi doreşti din tot sufletul să reuşească, să aibă ferma mult dorită, dar când ochii tăi se opresc pe numele autorului, ştii că obstacolele vor fi aproape imposibil de ocolit.
George Milton este un tânăr inteligent şi perseverent, care ştie să se ferească de necazuri şi să nu atragă atenţia asupra sa. Îi citeşte cu o uşurinţă surprinzătoare pe ceilalţi locuitori de la fermă, pe muncitori şi pe stăpâni. Le descoperă slăbiciunile şi ambiţiile, defectele şi aptitudinile. Se obişnuieşte repede cu ritmul de la muncă, cu obiceiurile colegilor săi, mulţumit de schimbare, de şansa unui nou început pentru el şi pentru Lennie. Îndrăzneşte să fie optimist şi să spere, să se bucure de adăpostul de la fermă. Însă cum ar putea, când Lennie trebuie să fie întotdeauna păzit şi protejat?
Lennie Small, uriaşul naiv şi prietenos, de o forţă impresionantă, înfricoşătoare, ce nu îşi cunoaşte limitele. Are un suflet bun şi o inimă mare, motiv pentru care majoritatea lucrătorilor îl tratează ca pe un copil şi îl acceptă repede în anturajul lor. Lennie suferă de întârziere mintală şi uită aproape tot ce îi spune George. Ce are voie sau nu să spună, când trebuie să tacă sau să vorbească. În ciuda forţei sale fizice, nu ştie să se apere sau să se ferească de cei care vor să îl provoace sau să îl rănească, doar ca să îşi bată joc de el sau să îi testeze rezistenţa.
„-Nu-ţi trebe multă minte ca să fii de treabă. Uneori mi se pare că parcă-i exact invers. Unu’ care-i chiar deştept rareori îi şi de treabă.”
Din fericire, George este mereu alături de Lennie. Chiar dacă răbdarea îi este testată în fiecare zi, şi uneori răbufneşte sau îşi ceartă prietenul, reproşându-i greşelile şi gândindu-se unde ar fi fost acum dacă l-ar fi abandonat cu mult timp în urmă, George nu-l părăseşte pe Lennie şi decide să aibă încredere în el. Prietenia lor, chiar dacă este superbă, într-un mod greşit şi dramatic, specific lui Steinbeck, este o povară pe umerii lui George. E cumplit să trăieşti în teamă, să te gândeşti că în orice moment va trebui să îţi strângi lucrurile şi să fugi.
În Şoareci şi oameni, femeia simbolizează păcatul şi ispita. Ea este mărul discordiei. Ea corupe şi seduce sub masca inocenței prefăcute, postând în soţia neştiutoare şi cuminte, ce îşi doreşte (doar) puţină companie şi un suflet dispus să o asculte. Cât de multă răutate se ascunde în spatele unui zâmbet şi a unei cerinţe nevinovate, rostită cu sfială, cu ochii în pământ şi mâinile ascunse cuminte la spate.
Spuneam că personajele deţin toată puterea, dar, la final, autorul îşi aminteşte că el le controlează şi le decide soarta: le rupe sforile şi îi arată cititorului cât de neputincioase sunt, cât de uşor pot să fie corupte şi cât de mârşave şi de superficiale le sunt intenţiile.
Din păcate, plătesc şi cei nevinovaţi, cei care voiau să fie lăsaţi în pace şi visau să aibă un loc al lor. Iar tu, ca simplu spectator, te enervezi şi te agiţi, nemulţumit de deznodământ, dar, într-un fel, împăcat cu decizia autorului. Pentru că ai intuit-o de la bun început și ai acceptat condițiile impuse, chiar dacă inima ta și sufletul tău au fost nevoite să plătească prețul curiozității tale. Dacă regreți? Bineînțeles că nu. Doar e Steinbeck. Știi ce te așteaptă.
Opt cărţi scrise de ultimii câştigători ai Premiului Nobel
George-Andrei Cristescu
Premiul Nobel pentru Literatură este acordat anual unui autor care, după cum spunea Alfred Nobel, a produs „cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistică. Academia suedeză primeşte, anual, nominalizări din partea societăţilor şi academiilor literare din întreaga lume. Aceştia dezbat meritele fiecărui candidat, iar la începutul lunii octombrie se ia decizia finală în urma unui vot.
În ultimii 8 ani, câştigătorii premiului Nobel pentru Literatură au fost
:………………………………………..
Abdulrazak Gurnah (2021)
Louise Glück (2020)
Peter Handke (2019)
Olga Tokarczuk (2018)
Kazuo Ishiguro (2017)
Bob Dylan (2016)
Svetlana Alexievici (2015)
Patrick Modiano (2014)
Abdulrazak Gurnah (72 ani) este primul autor de origine africană care primeşte premiul Nobel pentru Literatură (2021), după sud-africanul J.M. Coetzee în 2003. Acesta s-a remarcat prin „înţelegerea sa lipsită de compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”. Printre scrierile sale celebre se află „ Paradisul“, un roman istoric nominalizat atât pentru premiul Booker, cât şi pentru premiul Whitbread pentru ficţiune. Puteţi da click pe numele autorului pentru a descoperi colecţia de opere a acestuia.
ADVERTISING
Louise Elisabeth Glück (79 ani) este poetă şi eseistă americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură (2020), „pentru vocea sa poetică inconfundabilă care, cu frumuseţe austeră, face ca existenţa individuală să devină universală”. Glück este abia a 16-a femeie care câştigă premiul, dintr-un total de 118 laureaţi. Una din scrierile de succes ale autoarei este „Vita Nova“, în care poeta combină dramele lumeşti, legende şi mituri, coferind sens sau ironie modurilor noastre de viaţă.
Peter Handke (79 ani) este un dramaturg şi romancier avangardist de origine austriacă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, „pentru influena creaţie care, cu ingeniozitate artistică, a explorat periferia şi specificitatea experienţei umane”. Una din cărţile sale traduse în limba română, „Femaia stângace“ spune povestea unei femei care, în timpul unei cine cu soţul ei, proaspăt întors dintr-o călătorie de afaceri, are revelaţia clară a unui fapt: mai devreme sau mai târziu, acesta o va părăsi. Pentru că nu vrea să înfrunte acest moment, care ar putea totuşi să nu aibă loc niciodată, femeia decide să-şi alunge soţul, să înveţe să se descurce fără el şi să-şi crească singură copilul, lucruri care se dovedesc extrem de complicate şi care o duc aproape de depresie.
Olga Tokarczuk (59 ani) este psihologă şi scriitoare poloneză. În anul 2019 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură „pentru imaginaţia narativă, care cu pasiune enciclopedică reprezintă trecerea peste frontiere ca o formă de viaţă”. Tradus în limba română, romanul „Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor“ a fost descries de publicaţia The Guardian drept „un amalgam uluitor de roman poliţist, comedie şi tratat politic, scris de o femeie a cărei inteligenţă extraordinară se îmbină cu o sensibilitate anarhică.”
Scriitorul britanic de origine japoneză Kazuo Ishiguro (67 ani) a câştigat premiul Nobel pentru literatură pe anul 2017 „pentru romanele sale de mare forţă emoţională care dezvăluie abisul de dincolo de sentimentul nostru iluzoriu de conectare cu lumea”. Romanul său „Klara si Soarele“ a fost catalogat de publicaţia The Washington Post „o poveste delicată, impregnată de tristeţe şi speranţă, care îţi rămîne în minte…”. Lucrarea o are ca personaj principal pe Klara, o inteligenţă artificială construită cu scopul de a le ţine companie copiilor şi adolescenţilor.
Cântăreţul Bob Dylan (80 ani) a primit Premiul Nobel pentru Literatură 2016 pentru „crearea unor noi modalităţi de exprimare poetică în cadrul marii tradiţii a cântecului american”. Este singurul compozitor şi interpret care ia premiul Nobel în cei peste 100 de ani de când se decernează prestigioasa distincţie recompensată şi cu un premiu de aproape un milion de dolari. „ Cronica vieţii mele“ este una din cele mai appreciate cărţi ale lui Bob Dylan. Aceasta a fost inclusă pe lista celor mai bune apariţii ale anului 2004 de publicaţiile: The New York Times, The Washington Post, The Economist, Newsday, People, Rolling Stone, Entertainment Weekly, The Village Voice, The Onion, The Austin Chronicle, The Kansas City Star, The Guardian, The Daily Telegraph, Publishers Weekly. Finalistă, în acelaşi an, la National Book Critics Circle Award.
Svetlana Alexievici (73 ani) este o jurnalistă, ornitologă şi scriitoare belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinţei şi curajului în epoca noastră”. Cărţile acesteia au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări. „Războiul nu are chip de femeie“ s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare, dezvăluind poveştile miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist, autoarea dedicand-şi şapte ani din viaţă pentru colectarea mărturiilor.
Patrick Modiano (76 ani) este un scriitor francez. În 2014 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru „arta memoriei cu care a evocat cele mai de neînţeles destine umane şi a descoperit lumea vieţii ocupaţiei”, după ce anterior fusese laureat al premiului pentru roman al Academiei Franceze şi al Prix Goncourt. Jean Patrick Modiano s-a născut în 30 iulie 1945, în Boulogne-Billancourt, Franţa. Romanul „În cafeneaua tinereţii pierdute“ al lui Modiano este şi un roman al marilor întrebări despre viaţă. Romanul descrie anii ’60 parizieni, cu bistrourile din Cartierul Latin ce găzduiesc nesfârşite întâlniri ale artiştilor.
Premiul Nobel Pentru Literatură – Lista Completă 1901-2019
Premiul Nobel pentru Literatură este cel mai prestigios titlu oferit unui autor de carte. În fiecare an, de regulă în luna octombrie, se nominalizează câștigătorul pentru anul respectiv. Au fost cazuri, puține ce-i drept, când au fost nominalizați chiar și doi autori.
Cum se fac nominalizările la Premiul Nobel pentru Literatură?
Anual, Academia Suedeză trimite cereri de nominalizare a candidaților pentru Premiul Nobel în Literatură. Cine poate face o nominalizare? Orice profesor de literatură și limbă, orice fost laureat pentru literatură al Premiului, orice membru al Academiei, membrii ai academiilor și societăților literare și președinți de organizații ale scriitorilor.
Cu toate acestea nu sunt posibile auto-nominalizările și este posibilă doar o nominalizare / persoană.
Din totalul nominalizărilor, doar 50 de propuneri sunt admise. Până la data de 1 februarie trebuie admise la Academie, după care Comitetul Nobel face examinările necesare.
Până în aprilie, din cei 50 de nominalizați, for rămâne aproximativ 20, iar mai apoi se reduce la doar 5. În luna octombrie a anului vor fi supuși la vot de către membrii Academiei. Candidatul care primește mai mult de 50% din voturi este numit Laureatul Nobel pentru Literatură.
Câți bani aduce Premiul Nobel pentru Literatură câștigătorului?
Există și o răsplată financiară. Cu toate că a variat în ultimul secol, în prezent se află la 10 milioane de coroane suedeze, adică aproximativ 1 milion de euro. Câștigătorul primește și o medalie de aur și o diplomă Nobel.
Lista completă a câștigătorilor premiului Nobel Pentru Literatură
Am pregătit mai jos lista cu toți câștigătorii premiului Nobel, începând din 1901, până în prezent. Ai la fiecare și o listă de cărți pe care o poți explora.
An Nume Țară Cărți
2022 – va urma – – va urma – – va urma –
2021 Abdulrazak Gurnah Regatul Unit listă cărți
2020 Louise Glück Statele Unite ale Americii listă cărți
2019 Peter Handke Austria listă cărți
2018 Olga Tokarczuk Polonia listă cărți
2017 Kazuo Ishiguro Regatul Unit listă cărți
2016 Bob Dylan Statele Unite ale Americii listă cărți
2015 Svetlana Alexievici Belarus listă cărți
2014 Patrick Modiano Franța listă cărți
2013 Alice Munro Canada listă cărți
2012 Mo Yan China listă cărți
2011 Tomas Tranströmer Suedia listă cărți
2010 Mario Vargas Llosa Peru / Spania listă cărți
2009 Herta Müller Germania și România listă cărți
2008 Jean-Marie Gustave Le Clézio Franța și Mauritius listă cărți
2007 Doris Lessing Regatul Unit listă cărți
2006 Orhan Pamuk Turcia listă cărți
2005 Harold Pinter Regatul Unit listă cărți
2004 Elfriede Jelinek Austria listă cărți
2003 John Maxwell Coetzee Africa de Sud listă cărți
2002 Imre Kertész Ungaria listă cărți
2001 Vidiadhar Surajprasad Naipaul Regatul Unit listă cărți
2000 Gao Xingjian Franța/ China listă cărți
1999 Günter Grass Germania listă cărți
1998 José Saramago Portugalia listă cărți
1997 Dario Fo Italia listă cărți
1996 Wisława Szymborska Polonia listă cărți
1995 Seamus Heaney Irlanda listă cărți
1994 Kenzaburo Oe Japonia listă cărți
1993 Toni Morrison Statele Unite ale Americii listă cărți
1992 Derek Walcott Sfânta Lucia listă cărți
1991 Nadine Gordimer Africa de Sud listă cărți
1990 Octavio Paz Mexic listă cărți
1989 Camilo José Cela Spania listă cărți
1988 Naguib Mahfouz Egipt listă cărți
1987 Iosif Brodski Rusia/ Statele Unite ale Americii listă cărți
1986 Akinwande Oluwole Soyinka Nigeria listă cărți
1985 Claude Simon Franța listă cărți
1984 Jaroslav Seifert Cehoslovacia listă cărți
1983 William Golding Regatul Unit listă cărți
1982 Gabriel García Márquez Columbia listă cărți
1981 Elias Canetti Regatul Unit listă cărți
1980 Czesław Miłosz Polonia/ Statele Unite ale Americii listă cărți
1979 Odysseas Elytis Grecia listă cărți
1978 Isaac Bashevis Singer Statele Unite ale Americii listă cărți
1977 Vicente Aleixandre Spania listă cărți
1976 Saul Bellow Canada/ Statele Unite ale Americii listă cărți
1975 Eugenio Montale Italia listă cărți
1974 Harry Martinson Suedia listă cărți
1974 Eyvind Johnson Suedia listă cărți
1973 Patrick White Australia listă cărți
1972 Heinrich Böll Germania (Vest) listă cărți
1971 Pablo Neruda Chile listă cărți
1970 Alexandr Soljenițîn Rusia listă cărți
1969 Samuel Beckett Irlanda listă cărți
1968 Yasunari Kawabata Japonia listă cărți
1967 Miguel Ángel Asturias Guatemala listă cărți
1966 Nelly Sachs Germania listă cărți
1966 Șemuel Iosef Agnon Israel listă cărți
1965 Mihail Șolohov Rusia listă cărți
1964 Jean-Paul Sartre Franța listă cărți
1963 Giorgos Seferis Grecia listă cărți
1962 John Steinbeck Statele Unite ale Americii listă cărți
1961 Ivo Andric Iugoslavia listă cărți
1960 Saint-John Perse Franța listă cărți
1959 Salvatore Quasimodo Italia listă cărți
1958 Boris Leonidovici Pasternak Rusia listă cărți
1957 Albert Camus Franța listă cărți
1956 Juan Ramón Jiménez Spania listă cărți
1955 Halldór Laxness Islanda listă cărți
1954 Ernest Hemingway Statele Unite ale Americii listă cărți
1953 Sir Winston Churchill Regatul Unit listă cărți
1952 François Mauriac Franța listă cărți
1951 Pär Lagerkvist Suedia listă cărți
1950 Bertrand Russell Regatul Unit listă cărți
1949 William Faulkner Statele Unite ale Americii listă cărți
1948 T. S. Eliot Statele Unite ale Americii/ Regatul Unit listă cărți
1947 André Gide Franța listă cărți
1946 Hermann Hesse Elveția listă cărți
1945 Gabriela Mistral Chile listă cărți
1944 Johannes Vilhelm Jensen Danemarca listă cărți
1939 Frans Eemil Sillanpää Finlanda listă cărți
1938 Pearl S. Buck Statele Unite ale Americii listă cărți
1937 Roger Martin du Gard Franța listă cărți
1936 Eugene O’Neill Statele Unite ale Americii listă cărți
1934 Luigi Pirandello Italia listă cărți
1933 Ivan Alexeevici Bunin Rusia (în exil) listă cărți
1932 John Galsworthy Regatul Unit listă cărți
1931 Erik Axel Karlfeldt Suedia listă cărți
1930 Sinclair Lewis Statele Unite ale Americii listă cărți
1929 Thomas Mann Germania listă cărți
1928 Sigrid Undset Norvegia listă cărți
1927 Henri Bergson Franța listă cărți
1926 Grazia Deledda Italia listă cărți
1925 George Bernard Shaw Irlanda listă cărți
1924 Władysław Reymont Polonia listă cărți
1923 William Butler Yeats Irlanda listă cărți
1922 Jacinto Benavente Spania listă cărți
1921 Anatole France Franța listă cărți
1920 Knut Hamsun Norvegia listă cărți
1919 Carl Spitteler Elveția listă cărți
1917 Henrik Pontoppidan Danemarca listă cărți
1917 Karl Adolph Gjellerup Danemarca listă cărți
1916 Verner von Heidenstam Suedia listă cărți
1915 Romain Rolland Franța listă cărți
1913 Rabindranath Tagore India listă cărți
1912 Gerhart Hauptmann Germania listă cărți
1911 Maurice Maeterlinck Belgia listă cărți
1910 Paul Heyse Germania listă cărți
1909 Selma Lagerlöf Suedia listă cărți
1908 Rudolf Christoph Eucken Germania listă cărți
1907 Rudyard Kipling Regatul Unit listă cărți
1906 Giosuè Carducci Italia listă cărți
1905 Henryk Sienkiewicz Polonia listă cărți
1904 José Echegaray y Eizaguirre Spania listă cărți
Este timpul să discutăm despre riscurile inteligenței artificiale. Poate pune lumea în pericol?
DE KENNETH BERNARD
Normele permisive pentru cercetarea în domeniul biotehnologiei au pus lumea în pericol. Să nu facem aceeași greșeală cu inteligența artificială.
Recent, jurnalistul Kevin Roose a fost luat prin surprindere de chatbot-ul cu inteligență artificială al Microsoft Bing, numit Sydney, când acesta i-a spus, în timpul unei conversații, „Vreau doar să te iubesc și să fiu iubit de tine“.
Oricât de amuzant și lipsit de consecințe ar părea, acest episod ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru comunitatea AI (Inteligență Artificială). Aceasta trebuie să înceapă să se gândească chiar acum la siguranța inteligenței artificiale generative – tehnologia din spatele lui Sydney, ChatGPT de la OpenAI și Bard de la Google – și la măsurile de protecție adecvate care trebuie puse în aplicare, înainte de apariția unor probleme mai mari.
Vă ofer acest sfat din experiență personală. În urmă cu două decenii, eram un înalt funcționar la Casa Albă în timpul administrației lui George W. Bush, când o altă tehnologie care a schimbat lumea – manipularea genetică – ne-a transformat viitorul.
Este timpul să discutăm despre riscurile inteligenței artificiale
La fel ca inteligența artificială generativă, această nouă biotehnologie a fost un progres unic într-o generație, care a inspirat atât entuziasm, cât și teamă. În anii care au trecut de atunci, biotehnologia a adus multe beneficii, dar a expus, de asemenea, lumea la riscuri mari – în parte din cauza supravegherii insuficiente.
Toate inovațiile au potențialul de a oferi beneficii și de a provoca daune – ceea ce a fost numit tehnologie „cu dublă utilizare“. Pentru unele persoane, inteligența artificială generativă reprezintă un moment interesant și crucial în tehnologie, cu implicații de mare anvergură.
Pentru alții, aceasta prevestește un viitor în care forme de viață sensibilă periculoase, bazate pe siliciu, vor lua decizii pe care nu le putem controla sau opri în privința vieților noastre.
„Comunitatea cercetătorilor,
antreprenorilor și autorităților de
reglementare în domeniul AI ar
face bine să țină cont de
lecțiile biotehnologiei“
În urmă cu mai bine de 20 de ani, lumea era la fel de divizată cu privire la utilizarea duală a agenților biologici periculoși, în special a celor obținuți prin inginerie genetică.
Stimulentele pentru a merge mai departe cu manipularea genetică le‑au depășit cu mult pe cele care îndemnau la atenție și prudență. Aceste stimulente includeau nu numai crearea de noi vaccinuri și medicamente valoroase din punct de vedere economic și social, ci și progrese în știința fundamentală și, nu în mod nesemnificativ, în carierele oamenilor de știință din mediul academic.
În 1996, Congresul SUA a adoptat norme pentru controlul accesului și a transferului unor agenți infecțioși și toxine selectate. Aceste reguli nu au mers însă suficient de departe.
După atacurile cu antrax din 2001 din SUA, soldate cu cinci decese, Congresul a adoptat o legislație pentru a spori supravegherea unui set specific de agenți și toxine selecționate, care aveau potențialul de a reprezenta o amenințare gravă la adresa sănătății publice sau a agriculturii. Aceste norme nu au fost, din păcate, suficiente.
În 2003, un raport al Consiliului Național de Cercetare („Cercetarea în domeniul biotehnologiei în epoca terorismului“) a recomandat modificări ale normelor de supraveghere a cercetării, ale reglementărilor și ale celor mai bune practici pentru a reduce amenințarea utilizării manipulării genetice în scopuri răuvoitoare.
Ca răspuns, am redactat statutul care a creat Consiliul consultativ național științific pentru biosecuritate (National Science Advisory Board for Biosecurity – NSABB). Din 2004, NSABB (în care sunt în continuare un membru activ) a încercat să promoveze recomandările de cercetare din raportul NRC.
Acesta a sporit supravegherea cercetărilor biologice potențial periculoase, protejându-se în același timp împotriva reglementărilor draconice care pot înăbuși inovația.
Dar punerea în aplicare a fost problematică și lentă, în parte din cauza obiecțiilor din partea multor oameni de știință, care s-au plâns că supravegherea excesivă și birocratică a constrâns cercetarea critică.
De atunci, au izbucnit controverse cu privire la siguranța unor cercetări biotehnologice. Cea mai notabilă a fost o serie de experimente de „câștig de funcție“ asupra virusului gripal H5N1 (gripa aviară), în care oamenii de știință au făcut virusul mai transmisibil la mamifere pentru a învăța cum să blocheze transmiterea acestuia.
Noi, cei din comunitatea de biosecuritate, am fost alarmați de riscurile pe care și le asumau oamenii de știință în cadrul acestor experimente – printre acestea, riscul ca un accident de laborator să provoace o pandemie.
Aceste aspecte i-au determinat pe oamenii de știință îngrijorați să recomande guvernului SUA să declare o pauză de trei ani în finanțarea unei liste de studii potențial periculoase privind obținerea de funcții, timp în care guvernul ar urma să stabilească mecanisme noi și mai agresive de supraveghere a cercetării.
Din păcate, supravegherea sporită s-a limitat la un număr mic de virusuri respiratorii cunoscute care ar putea provoca o pandemie. Riscul de a declanșa accidental o pandemie trebuie să fi părut destul de abstract pentru majoritatea americanilor de atunci.
Acum nu mai este așa. Astăzi, sondajele arată că mulți oameni cred că o manipulare în laborator a coronavirusurilor a dus la crearea SARS-CoV-2, virusul care provoacă COVID-19.
Originea COVID-19 este, de asemenea, o problemă controversată în rândul oamenilor de știință și al politicienilor. O facțiune susține sus și tare că acest coronavirus pandemic a rezultat în urma manipulării genetice intenționate într-un laborator din Wuhan, China.
În timp ce câțiva susțin că virusul a fost modificat în mod deliberat pentru a-l face mai periculos, cei mai mulți cred că un virus creat în urma unor cercetări riscante, fără o supraveghere adecvată, a fost eliberat în mod neintenționat.
Tabăra adversă insistă la fel de vehement că boala COVID-19 a rezultat în urma unor mutații naturale ale unui virus de la un liliac transmis la un animal sălbatic (încă necunoscut) și apoi la purtătorii umani dintr-o piață din Wuhan, China.
„Riscul declanșării accidentale
a unei pandemii părea abstract
cândva pentru majoritatea
americanilor. Nu mai este așa“
COVID-19 provine dintr-un laborator sau dintr-o piață alimentară? Mi se pune această întrebare în fiecare zi. Răspunsul meu? Sincer, nu știm încă. Ceea ce știm este că știința a progresat suficient de mult astfel încât virusul ar fi putut proveni din manipularea genei coronavirusului, indiferent dacă în acest caz a fost așa sau nu.
Această amenințare există în parte pentru că mecanismele actuale de supraveghere a cercetării asupra agenților patogeni potențial periculoși nu sunt suficiente pentru a ne asigura că suntem în siguranță în fața manipulării genetice intenționate sau neintenționate a organismelor cu potențial pandemic.
În ciuda bunelor intenții, în ultimii 20 de ani, guvernul SUA a abordat supravegherea într-un mod fragmentat, nereușind să ofere cercetătorilor și instituțiilor îndrumări timpurii, consecvente și oportune privind evaluarea și reducerea riscurilor inerente acestui tip de cercetare.
Ca urmare, instituțiile guvernamentale, comerciale și academice au instituit o evaluare și o supraveghere variabilă și inconsecventă a cercetării. Iar această supraveghere s-a axat în principal pe antrax, febră Lassa, variolă, gripă aviară și alți agenți selectivi, așa cum sunt specificați de guvern pe o listă de agenți patogeni potențiali periculoși.
Această concentrare îngustă nu este suficientă pentru a ne proteja de o cercetare biologică mai largă și potențial riscantă. Amenințările, știm bine cu toții, pot proveni de la mutații în bacterii și virusuri mult mai comune, cum ar fi coronavirusul.
NSABB a înaintat recent recomandări administrației Biden pentru creșterea semnificativă a supravegherii cercetării genetice care ar putea fi folosită atât în scopuri bune, cât și în scopuri negative – fie din cauza accidentelor de laborator, fie din cauza utilizării deliberate greșite.
Aceste recomandări ar extinde revizuirea și supravegherea cercetării pentru a include experimentele asupra oricărui agent care ar putea fi capabil să se răspândească necontrolat sau să provoace o morbiditate sau mortalitate semnificativă și, în plus, este posibil să reprezinte o amenințare gravă la adresa sănătății publice sau a securității naționale.
Mai multe comisii ale Congresului sunt, de asemenea, preocupate în mod activ de faptul că într-un fel comunitatea biotehnologică trebuie să ia mai mult în considerare siguranța atunci când efectuează cercetări genetice de interes. Dar suntem în curs de recuperare a întârzierilor.
Comunitatea cercetătorilor, antreprenorilor și autorităților de reglementare din domeniul AI ar face bine să țină cont de lecțiile biotehnologiei. Rugămintea mea este să înceapă să se gândească la siguranță încă de pe acum.
Nu așteptați să apară prima mare problemă de abuz sau consecințe nedorite. Luați-o înainte, planificând o supraveghere coordonată și continuați să modificați aceste planuri, pe măsură ce tehnologia avansează.
Iată câteva măsuri concrete:
Părțile interesate din sectorul tehnologic, din guvern, din mediul academic și din public ar trebui să fie de acord că inteligența artificială generativă prezintă pericole și necesită un proces de supraveghere care să fie clar, incluziv și transparent, cu scopul de a construi o responsabilitate a întregii societăți pentru succesele și riscurile noii tehnologii.
Părțile interesate trebuie să acționeze fără întârziere pentru a crea îndrumări uniforme și specifice și pentru a se asigura că noile platforme și programe de inteligență artificială generativă maximizează binele public și reduc la minimum utilizarea abuzivă.
Ca și în cazul biotehnologiei, utilizarea abuzivă răuvoitoare este o posibilitate clară. Așteptarea punerii în aplicare a orientărilor etice până când se demonstrează că există un prejudiciu ar putea fi dezastruoasă.
Ar trebui înființat imediat un comitet consultativ de experți la nivelul Statelor Unite, cu membri proveniți nu numai din rândul dezvoltatorilor de tehnologie și al guvernului, ci și din mediul academic, din sectorul etic și din sectorul public, care să analizeze și să ofere îndrumări cu privire la crearea și evoluția programelor de inteligență artificială care pot fi utilizate în mod intenționat sau involuntar pentru a face rău sau a controla pe alții.
După cum arată povestea lui Kevin Roose, putem fi atât plăcut surprinși, cât și inconfortabil de tulburați de ceea ce poate crea noua tehnologie. Haideți să nu lăsăm ca această surpriză să vină cu un cost personal și social teribil.
Kenneth Bernard, MD, este fost asistent special al președintelui SUA pentru biosecuritate în timpul mandatelor lui George W. Bush și Bill Clinton. Este contraamiral în retragere în cadrul Serviciului de Sănătate Publică al SUA.
Petre M. Iancu: Intelectualul putinist și țintuirea la stâlpul infamiei
„Nu vă puteți ascunde după deget. Istoria vă acuză, nu eu. Bunul simț vă acuză, nu eu.”
Merită trecute în revistă motivele pentru care sunt luați la refec, agresiv, intelectuali ca Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Vasile Bănescu. Și argumentele pe care le vehiculează la adresa lor, spre a-i demonta, nu jegul de tip Sputnik și alți securiști și legionari, ci gânditori subțiri și, aparent, ”dilematici”.
Am afirmat la un moment dat că războiul declanșat de Putin în Ucraina e și unul ideologic, teologic, intracreștin și intraortodox. Dar e și filosofic, în speță moral. De o parte: extremiștii revoluționari de stânga și de dreapta, filetiștii, antiamericanii, antioccidentalii, antidemocrații, colectiviștii, pe față sau mascați ca libertarieni. De cealaltă: apărătorii libertăților individuale și democratice, ai integrității și suveranității ucrainene, ai identității agresate de Rusia lui Putin, pro-europenii, conservatorii tradițiilor iudeo-creștine.
În acest context se remarcă faptul că lupta conservatorilor cu totalitarismul woke n-a rămas fără oarecare beneficii pentru putiniști. Care au învățat din arsenalul comunist și relativist-postmodern de argumente falacioase și au preluat unele din cele mai tari instrumente de tortură și de agitprop ale extremei stângi, spre a promova ortodoxism putinist și a-i desființa adversarii,
Așadar: cum desființezi intelectualii care nu-ți împărtășesc poziția intenabilă? Care te acuză, nu fără temei, că susții, fie și indirect, răul malefic, fără să recurgi la teorii ale conspirației, ca să nu-ți compromiți total cartea de vizită?
Vorbind mult și spunând mai nimic. Nimic în care împachetezi trei lovituri, pe care le nădăjduiești a fi mortale. Prima îi țintește direct pe aceia care ți-au demontat sofismele și te-au devoalat ca unealtă – voluntară sau nu – a unui criminal totalitar ca Putin.
A doua pocnește grupul (de intelectuali) din care fac parte cei ce denunță putinismul, îi scot ruscismului la ivealul profilul real și rădăcinile și îi demontează dezinformările.
A treia izbește cu bâta unor noi sofisme. Încearcă s-o bălmăjească. Aruncă în luptă ”da-dar-isme”, deci whataboutisme, și acreditează nu atât ideea că răul malefic n-ar fi malefic, cât, relativist, că noi n-am avea, chipurile, epistemic, instrumentele necesare să stabilim ce e și ce nu e răul malefic.
Prima lovitură
Pasul propriu tuturor propagandelor totalitare, este să le pună la îndoială criticilor (ori și mai contondent, să le nege de plano) capacitatea de a gândi. ”Ești prost!” – urlă activistul woke dacă insiști că femeia e femeie și nu (doar) purtătoare de ovare, iar mama mamă și nu fătătoare de pui vii. Sau dacă îi explici că rasismul lui nu-i mai puțin abject decât rasismul naziștilor.
”Ești nătâng” – țipă strident și putinistul (mascat, care nu-l numește niciodată pe tiranul criminal și genocidar, însă îl descalifică instantaneu pe critic, dacă îndrăznește să afișeze claritatea morală de a numi barbaria barbarie. Dacă se miră cum de-a ajuns ”nătâng” după o prietenie de-o viață, intelectualul frustrat și resentimentar, înregimentat între clericii lui Putin, nu-i va putea răspunde decât cu alte atacuri ad hominem.
Întrucât din complexul său de superioritate nu poate neam ieși, ranchiuna și vanitatea orbindu-l peren, astfel încât să vrea să demoleze lumea, la nevoie cu mâna genocidarului de la Moscova, în timp ce pretinde că ar susține ”gândirea”, îl va califica pe criticul său sumar, așa cum de fapt e el, drept ”intelectual de la mâna a treia în jos”, de vreme ce intelectualul critic a avut tupeul de a se opune tentativei preopinentului resentimentar de aruncare nihilistă a lumii în aer.
A doua lovitură
În aceeași vână, va răsturna realitatea în privința calității capacităților tale cognitive sau logice. Ca și ale grupului de intelectuali din care faci parte. Vei fi vituperat, dimpreună cu toți confrații tăi, ca ins care ”nu gândește”, care ”n-are imaginație”, care ”freacă menta” și ”taie frunză la câini”. Ca și cum în fața crimei totalitare și a genocidului, a răului malefic ar mai fi timp și spațiu de ”rabulistică”, și de tăiere suficientă a firului în patru, nu de constatare a urgenței faptei de a-l opri, de a intra în acțiune.
După alte injurii și ofense, individuale și colective, precum și după varii balcoane, se va ajunge, într-un târziu, la sofism și la esența unicei idei defensive pe care o avansează infatigabil intelectualii putiniști, ca să respingă acuza de înregimentare în tabăra tiranului genocidar.
Această obsesiv repetată idee fixă a cărturarului totalitar, putinist, este să-ți transforme fermitatea cu care combați răul malefic în presupusa certitudine a unui ”înregimentat”, într-un prezumtiv (în fapt imaginar) semn al ”rinocerizării” tale.
A treia lovitură
Cu degetul acuzator îndreptat cu obidă spre condeiul tău, (în timp ce alte patru arată spre procurorul putinist), acuzatorul neototalitar îți va reproșa că n-ai fi capabil de un ”schimb de argumente”, că n-ai fi, pasămite, ”compatibil cu spiritul academic”, că ”nu rabzi obiecțiile confraților”, că ”nu-ți asumi dezacordul”. Sau mai precis: că nu te îndoiești destul, că nu ești suficient de ”nuanțat” și dilematic, că ai fi maniheist. Și tot așa, bla bla, bla bla, 50 shades of grey.
După care-ți va întoarce spatele afirmând, excedat, că n-ar mai fi nimic de făcut. Dar exact în acest punct i se poate demonstra inadecvarea. Căci în timp ce, spre a-și susține proaspătul relativism, (după ani și decenii în care l-a combătut, ca autoasumat ‘creștin’) intelectualul putinist și-a obliterat memoria și nu mai vede paralelele tulburătoare dintre Putin, pe de o parte, Hitler și idolul declarat al țarului actual, Stalin, pe de alta. Iar cartea de istorie îl condamnă jenant. Și fără drept de apel.
Or, dacă noii Andrei Ianuarievici Vîșinski (cu pretenții hilare de a fi niște dilematici și de a avea scrupul epistemic)) din agitpropul intelectual românesc ar avea dreptate, ar fi intelectuali ”de la mâna a treia în jos” și cărturari ca frații Heinrich și Thomas Mann. Cel din urmă, autorul ”Muntelui Vrăjit”, le vorbea compatrioților săi de la microfonul BBC, întrebându-i în 1940, cum nu se poate mai angajat, pe nemții săi, în timpul unui război declanșat de naziști exact cum l-a provocat Putin pe cel din Ucraina, ”dacă știu de Holocaust”.
Tot pe lista celor de la ”mâna a patra în jos” trebuie că vor fi fost de plasat alți intelectuali clar angajați în lupta contra răului malefic al nazismului, legionarismului și comunismului, ca Mihail Sebastian și Eugen Ionescu, ale căror ferme convingeri antitotalitare sunt notorii și au constituit temeiul gândirii lor politice. Sau Zamiatin, Orwell, Aldous Huxley, Koestler şi Hannah Arendt. Iar lista e lungă și deschisă.
Dar s-au înregimentat și atunci, ca azi, sub Putin, intelectuali autentici și de cealaltă parte baricadei hitleriste și legionare, în ciuda antiintelectualismului manifest și programat al naziștilor și fasciștilor? Ba bine că nu: Gustaf Gründgens, Leni Riefenstahl, Zarah Leander, Arno Breker, Martin Heidegger, Carl Schmitt. Cioran, Eliade, Vintilă Horia, Vulcănescu, Radu Gyr. Și atâția alții. De pildă în Franța: Céline, Drieu La Rochelle, romancierul Robert Brasillach, cu vulcanicul lor antisemitism.
Nu, doamnelor și domnilor. Nu vă puteți ascunde după deget. Istoria vă acuză, nu eu. Bunul simț vă acuză, nu eu. Incapacitatea voastră nu epistemică, sau intelectuală, ci morală, vă acuză, nu eu. Vă acuză și vă demască handicapul rușinos al afectivității voastre amputate, care din prea multă dragoste de sine se dovedește incapabilă să mai empatizeze cu victimele barbariei, cu sacrificații inocenți ai războiului de agresiune, cu copiii bombardați în gările sau teatrele ucrainene. Iată cine vă acuză. Nu eu.
Conferință Stéphane Curtois la București: „Rusia lui Putin și moștenirea criminală a comunismului sovietic”
Istoricul francez Stéphane Curtois, coordonator şi editor al monumentalei Cărţi negre a comunismului, va vorbi la București pe tema „Rusia lui Putin și moștenirea criminală a comunismului sovietic”, în cadrul unei conferințe din ciclul „Justiţia memoriei”, organizată de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Fundația Spandugino. Moderatorul conferinţei este Cristian Pătrășconiu.
Evenimentul va avea loc luni, 29 mai, de la ora 17, în spațiul expozițional permanent al Memorialului Victimelor Comunismului la București, pe str. J.L. Calderon, nr. 66. Conferința va fi fi susținută în limba franceză (organizatorii asigură traducere simultană la căști).Confirmarea participării la conferință se face la adresa de mail acivica@memorialsighet.ro.
Stéphane Courtois este istoric, director de cercetare la Centre national de la recherche scientifique Paris, profesor la Institut Catholique d’Études Supérieures (La Roche-sur-Yon), membru al Consiliului Științific al Centrului de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet și rector al Școlii de Vară de la Sighet (2001-2014). Este autorul a zeci de lucrări consacrate comunismului și fenomenului totalitar, cofondator și director al revistei Communisme și editor al unor importante colecții despre comunism la mai multe edituri franceze (Seuil, Le Rocher, Cerf, Vendémiaire).
Printre volumele publicate se numără Le Livre noir de Vladimir Poutine, Perrin & Robert Laffont, 2022 (Cartea neagră a lui Vladimir Putin, Humanitas, 2023), la care a fost editor alături de Galia Ackerman; Lenine, L’invention du totalitarisme, Perrin, 2017 (Lenin, inventatorul comunismului, Polirom, 2018); Démocratie et révolution. Cent manifestes de 1789 à nos jours (dir.)(coll.), Cerf/Presses universitaires de l’Institut Catholique d’Études Supérieures, 2012; Le Bolchevisme à la française, Fayard, Paris, 2011; Sortir du communisme. Changer d’époque en Europe (dir.), Paris, Presses universitaires de France, Paris; Communisme et totalitarisme, Perrin, Paris, 2009. A fost coordonator și editor al monumentalei lucrări Le Livre noir du communisme. Crimes, terreur, répression (Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune), Robert Laffont, 1997, tradusă în 26 de limbi și vândută în peste 1.000.000 de exemplare (prima traducere a apărut în limba română la Fundația Academia Civică & Humanitas, 1998).
Ciclul de conferințe „Justiția memoriei”, organizate de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Fundația Spandugino, coordonate și moderate de jurnalistul şi eseistul Cristian Pătrășconiu, propune idei și dezbateri în jurul unor teme de ardentă actualitate, reliefând rolul și importanța memoriei în evocarea și înțelegerea faptelor petrecute în perioada comunismului, sistem politic ce a provocat cele mai multe victime din întreaga istorie a umanității.
Ce factori au condus la instaurarea regimului comunist în anumite țări ale lumii?
Care sunt cauzele ce au contribuit la prăbușirea acestuia?
Sub ce forme continuă să influențeze lumea de astăzi?
Ce a rămas, la nivelul societății contemporane, din comportamentele, ideile și politicile specifice comunismului în timpul celor aproape șaptezeci de ani în care a dominat Europa?
Cum se explică evenimentele actuale din perspectiva istoriei mondiale a comunismului și care sunt firele de adâncime ce unesc trecutul cu prezentul?
Acestea sunt (numai) o parte dintre întrebările la care invitații speciali ai acestor conferințe vor încerca să răspundă în cadrul prelegerilor pe care le-au susținut sau pe care le vor susține.
În acest moment, civilizația de tip european este amenințată de două pericole majore: Putin, ca exponent al totalitarismului revanșard rus, respectiv Stânga globalistă, nume generic pentru mișcarea care își propune distrugerea valorilor tradiționale: Familia, Biserica, Școala, Cultura, Statul național prin promovarea LGBTQ, BLM, Cancel Culture etc. Cum e greu, dacă nu imposibil, să lupți simultan …
În acest moment, civilizația de tip european este amenințată de două pericole majore: Putin, ca exponent al totalitarismului revanșard rus, respectiv Stânga globalistă, nume generic pentru mișcarea care își propune distrugerea valorilor tradiționale: Familia, Biserica, Școala, Cultura, Statul național prin promovarea LGBTQ, BLM, Cancel Culture etc. Cum e greu, dacă nu imposibil, să lupți simultan cu doi inamici, ei trebuie să fie abordați succesiv, în funcție de urgența lichidării pericolelor pe care ei le reprezintă.
Acum, în primăvara lui 2022, războiul din Ucraina ne dovedește că urgența o reprezintă amenințarea numită Rusia lui Putin, împotriva căreia este necesar să ne concentrăm cu toții, indiferent de poziția noastră față de Stânga globalistă. Pentru că Putin acționează militar, deci brutal și rapid. Orice șovăială în rândurile noastre ar putea duce la înfrângere. De aceea, abia după lichidarea acestui pericol ne putem întoarce la lupta împotriva Stângii globaliste.
Ca să fie mai clar, eu cred că în acest moment există TREI CURENTE POLITICE IMPORTANTE aflate într-o competiție acerbă: Conservatorismul, care apără valorile tradiționale de tip european, Stânga globalistă, care vrea să instaureze niște valori noi (și pericuolase, aș adăuga) și Totalitarismul cu rădăcini comuniste (reprezentat în principal de Putin), care dorește să-și extindă influența, pas cu pas, la întreaga planetă. Este posibil (nu am date să afirm asta, dar nu e deloc exclus) ca Stânga globalistă și Totalitarismul să își dea mâna într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, în ciuda opoziției lor actuale.
Acest text se adresează în principal adepților Conservatorismului, deoarece unii dintre ei cred în mod eronat că ar exista doar două tabere în competiție, pentru că singurul lor inamic este Stânga globalistă, iar Totalitarismul le este aliat. Încerc să le demonstrez că nu este așa!
Nu vă lăsați păcăliți!
Trebuie să spun că există un element care îi poate deruta pe unii conservatori (din România și de oriunde). Preceptele Stângii globaliste sunt promovate chiar de Uniunea Europeană și de conducerea actuală a SUA. Adică de organizațiile statale care luptă cu Putin. O logică simplistă spune că dușmanul dușmanului meu e prietenul meu! Cum Stânga globalistă ne amenință de ani buni, în ultima perioadă chiar din ce în ce mai vehement, Putin este privit de mulți ca un cavaler al luptei cu Stânga globalistă, ca un apărător al valorilor tradiționale. Nimic mai fals! E suficient să cercetezi un pic ce tip de societate a construit Putin în Rusia ca să înțelegi că el reprezintă Totalitarismul, în buna tradiție a lui Stalin, Hitler, Mao etc. Capitalismul rus e doar o formă fără fond (oamenii de afaceri sunt doar cei acceptați de Putin, ceilalți sunt exilați sau închiși), presa permisă în Rusia e doar cea putinistă, partidele de opoziție sunt interzise, opozanții politici sau ziariștii de investigație sunt amenințați, ba chiar omorâți (există multe cazuri cunoscute). Rusia de azi nu trebuie să fie considerată un stat democratic, în rând cu celalalte state democratice ale lumii.
Noi, cei din Estul Europei, care am trăit sub Dej și Ceaușescu, nu putem fi păcăliți de Putin! Trebuie doar să fim bine informați, din surse credibile. Și să avem discernământ. Să separăm cu atenție grâul de neghină! Chiar dacă, în buna tradiție comunistă (întotdeauna comunismul una a spus și alta a făcut!), Putin își ascunde adevăratele intenții sub masca luptei anti-globaliste, păcălind pe mulți adepți ai valorilor tradiționale.
Rolul Bisericii
Cred că elementul determinant care ne poate păcăli este sprijinul total pe care el l-a primit din partea Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar asta dacă ne rezumăm la poziția acestei biserici ortodoxe. Pentru că aproape toate celelalte, începând cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol (Istanbul) s-au poziționat clar împotriva invaziei ruse din Ucraina. Iar Biserica Ortodoxă Română (BOR), prin vocea lui Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhului României, a avut repetate luări de poziție critice la adresa lui Putin. Sigur, sunt și unii ierarhi ai BOR care susțin invazia rusă, dar, din fericire, sunt doar cazuri izolate.
De fapt, orice cetățean, creștin sau nu, poate gândi cu capul lui. De exemplu, se poate întreba cum se face că Rusia așa zis pravoslavnică pornește un război chiar în Postul Mare împotriva unui alt stat creștin. Ba chiar o face folosind musulmani ceceni sau soldați ruși asiatici drept trupe de asalt!
Sigur că în Rusia, unde există un blocaj total al vocilor anti-Putin din media, informația disponibilă marelui public este exclusiv cea oficială: războiul e o doar o operație militară pentru denazificarea Ucrainei (aberație mai mare greu de găsit, mai degrabă ar trebui să fie denazificată Rusia; dar uite că pentru ruși merge!), ororile săvărșite de armata rusă sunt doar înscenări ale Occidentului ș.a.m.d. Dar România nu e Rusia, din fericire! Posturile TV și ziarele au, în general, reflectări corecte al războiului.
România intimidată?!
Așa cum au remarcat multe agenții de presă străine sau oficiali ucraineni, populația României i-a primit cu brațele deschise pe refugiații ucrainieni, ceea ce arată că românii au înțeles perfect situația și s-au comportat exemplar.
Din păcate, în această situație de criză România are o conducere care se comportă destul de timid față de Rusia lui Putin. Noroc cu vizitele care vor avea loc în Ucraina ale președinților celor două camere (o nouă notă bună pentru Marcel Ciolacu, după altele câteva pe care le-am tot observat deja!), pentru că până acum nici prim-ministrul (deși e fost militar), nici președintele nu au făcut acest gest. În plus, România e printre țările europene care nu au trimis ajutoare militare ucrainienilor. Iar sancțiunile împotriva Rusiei cam sunt ocolite la noi, în condițiile în care avem multe întreprinderi controlate de oligarhi ruși. Vești îngrijorătoare privind nerespectarea sancțiunilor au fost aduse pe 13 aprilie de Cătălin Drulă. Ce-or face organele noastre ”de specialitate”, ca să zic așa?
De fapt, în conflictul din Ucraina, România pare că se poziționează mai degrabă alături de Bulgaria și Ungaria! Cu chiu cu vai, după ce am văzut că până și bulgarii au expulzat niște diplomați ruși, am făcut-o pentru 10 dintre ei. Asta în timp ce ambasadorul rus la București emite mereu texte provocatoare. Care să fie explicația? Ce așteaptă conducerea noastră? Lumină de la Vest sau de la Est? Pentru că lumină proprie nu pare să existe! Întuneric total! Și totuși, ar exista și alte opțiuni!
Președintele ucrainean Volodimir Zelenski participă la o conferință de presă comună cu președintele lituanian Gitanas Nauseda, președintele polonez Andrzej Duda și președintele leton Egils Levits și președintele estoniei Alar Karis (nu este imagine), în timp ce atacul Rusiei asupra Ucrainei continuă, la Kiev, Ucraina, 13 aprilie 2022, REUTERS. /Valentyn Ogirenko
De ce nu suntem alături de Polonia?
Este clar, Stânga globalistă nu este bine receptată în România, asta arată toate sondajele. Același rezultat și pentru Rusia invadatoare a Ucrainei. Aș că, în mod natural, noi ar fi trebuit să ne poziționăm alături de Polonia, un stat care nu acceptă nici preceptele Stângii globaliste, nici totalitarismul putinist. Polonia și România sunt cele mai mari state est-europene. O alianță a lor, la care e posibil să adere și alte state din regiune, ar putea reprezenta în Uniunea Europeană acel pol conservator care să se opună cu succes exceselor Stângii globaliste, deocamdată atotputernică la Bruxelles. Evident, după înlăturarea amenințării ruse care planează asupra estului Europei.
Da, dar cu condiția ca aleșii noștri să facă ce trebuie și ce vrea poporul, nu să-și urmeze doar agendele lor personale. Actuala coaliție nu ne dă mari speranțe în acest sens.
Marius Bâzu
Doctor inginer în domeniul fiabilității, a lucrat 44 de ani la Institutul de Cercetări pentru Componente Electronice (devenit din 1996 Institutul Național de Cercetări în Microtehnologie – IMT București). Autor al multor articole de specialitate și al unui număr de 3 cărți apărute la edituri din străinătate, pentru una dintre ele primind în 2013 premiul Academiei Române. Redactor la mai multe reviste științifice și editor al unor volume colective despre orașul natal, Ploiești. Publicistică politică în ziare și reviste din România, cu puncte de vedere conservatoare. Membru al Senatului Alianței Civice.
„Suntem o colonie a Occidentului. Putin ne salvează de globalism”. Cum se infiltrează propaganda rusă în România și ce face statul să o prevină
Propaganda putinistă lansează știri false în cascadă pentru a debusola publicul și apoi a-i induce îndoiala. Nicolae Țîbrigan, cercetător științific la Academia Română, explică la PressOne cât de repede se adaptează mașinăria de dezinformare și cât de dificil este de oprit.
Sondajele arată că majoritatea covârșitoare a românilor consideră agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nejustificată. Cifrele se pot însă schimba oricând, avertizează cercetătorul Nicolae Țîbrigan, cu consecințe din cele mai grave.
PressOne: Care sunt principalele narațiuni pe care propaganda rusă le-a rostogolit pe diferite căi în România?
Nicolae Țîbrigan: Dacă ne referim strict la propagandă identificată ca fiind rusă, promovată pe sursele media finanțate de Moscova, să ne aducem aminte de site-ul Sputnik, care acum este blocat. Există o serie de site-uri sau bloguri marginale și toate acestea formează o rețea.
Această rețea nu este activă de ieri, de azi. E cu mult mai veche și a fost construită cu aproximativ zece ani în urmă. Temele au variat în funcție de contextul local.
Dacă ne referim strict la zona militară, propaganda rusă a insistat foarte mult pe contestarea rolului României în cadrul Alianței Nord-Atlantice, pe care a catalogat-o drept o amenințare directă la adresa securității Federației Ruse. Am văzut și atacuri reapărute și reciclate de mai multe ori, în diferite contexte, în care ținta principală vizată a fost scutul de la Deveselu și interpretarea rolului său.
PressOne: Sunt începuturi ale propagandei ruse pe care le identificați în urmă cu 10 ani. De ce atunci?
N.Ț.: E o rețea care s-a dezvoltat treptat. La început era Ecoul Moscovei, un post de radio și în limba română, care încerca să promoveze mesajele Federației Ruse în România. A fost închis, ulterior a apărut Sputnik, cu sediul la Chișinău și nu în România. Practic el a fost creat pentru România, dar baza și majoritatea jurnaliștilor de acolo erau din Republica Moldova. Din România erau doar câțiva colaboratori.
Astăzi vedem că au mai apărut câteva site-uri, direct afiliate Ambasadei Federației Ruse și propagandei oficiale a Kremlinului. Războiul din Ucraina a determinat propaganda să se expună și să devină mult mai activă. Lucrurile acestea s-au întâmplat însă din anii 2009-2010, anii de după aderarea României la Uniunea Europeană.
PressOne: Cine ajută mașinăria de propagandă rusă cu informații cu specific local? Dincolo de 2-3 jurnaliști care s-ar înregimenta în astfel de „instituții de presă”, cum se face o analiză a contextului din România la Moscova? Prin cine?
N.Ț.: Se urmăresc cu foarte mare atenție sondajele de opinie. Dacă ne uităm la unele sondaje vedem totuși că nu sunt foarte favorabile Federației Ruse. Societatea noastră e destul de reticentă față de mesajele directe venite de la Moscova, iar unele segmente de populație sunt chiar rusofobe.
Federația Rusă are o mare problemă în a se promova direct în România, așa cum de exemplu o face în Republica Moldova, unde, până nu demult, Putin era printre principalii lideri simpatizați.
În România se folosește contextul local, în special discursul naționalist populist, cu reminiscențe ceaușiste chiar. Se încearcă punerea la îndoială a rolului României în cadrul UE și NATO și se mizează masiv pe o eventuală resetare a relațiilor cu Federația Rusă. Iar pentru asta nu se folosesc de mesaje directe, ci vin cu mesaje indirecte prin care sunt lansate tot felul de teme adiacente.
Sunt sub-teme de propagandă, prin care cetățenii români sunt îndemnați să se îndoiască de mesajele autorităților sau de credibilitatea Uniunii Europene. Sunt atacuri directe la adresa valorilor europene, se cultivă retorica că Occidentul e degradant, că „Europa e a homosexualilor”.
PressOne: Cum explicați alegerea unui cetățean român care se uită admirativ spre ideologia putinistă și spre acest mesaj anti LGBTQ, de exemplu, dar care vede în același timp cum în Rusia drepturile omului sunt călcate în picioare și cum în Ucraina soldații ruși violează și jefuiesc?
N.Ț.: Răspunsul ni-l dau, din nou, sondajele. Vedem că există o predispoziție a românilor de a se încrede în lideri autoritari. Există și anumite segmente nemulțumite de rezultatele democrației în România. Alții sunt nostalgici după regimul Ceaușescu. Un sondaj din 2018 arăta de exemplu că în jur de 64% dintre români ar avea încredere în lideri mai autoritari.
Acest autoritarism e destul de latent, nu se manifestă direct în România. Dar predispoziția în sine explică într-un fel și această alegere de care vorbiți: împăcarea cu ideea că indiferent ce ar fi, chiar dacă se trăiește mai prost în Rusia, acolo liderul este puternic, statul își urmărește interesul, etc.
La noi, tema fanion des pronunțată de propaganda rusă, se referă la faptul că România ar fi, chipurile, o colonie a Occidentului și că ar fi lipsită de suveranitate. Tema recăpătării suveranismului și, mai nou, tema neutralității, sunt acum intens promovate pe rețelele sociale și fac parte din arsenalul de propagandă al Kremlinului.
PressOne: Cât de rapid se poate adapta mașinăria rusă de propagandă, în funcție de evenimente? Acum, sigur, războiul creează un context aparte. Dar dacă vom vorbi de efectele schimbărilor climatice, de exemplu, în ce măsură propaganda va putea genera știri false în timp real ?
N.Ț.: Mașinăria de propagandă a Kremlinului știe foarte bine să se adapteze la aceste teme și să le interpreteze. Și asta s-a văzut în ultimul timp. Indiferent de context. Fie că vorbim de încălzirea climatică sau de probleme ce țin de resurse, mașinăria a reușit într-un timp foarte scurt să genereze teme și știri false. Să lanseze cele mai gogonate minciuni, cele mai absurde idei.
„Sunt lansate știri false în cascadă pentru că debusolează publicul și apoi induc ideea de îndoială”
PressOne: De ce sunt majoritatea fake-news-urilor atât de absurde, pentru unii și atât de credibile, pentru alții?
N.Ț.: Cu cât minciuna e mai brută, cu atât mai greu e de demontat și cere cu atât mai multe resurse. Cu cât știrile false sunt mai multe, cu atât propaganda este mai eficientă. E unul din principiile de bază ale funcționării mașinăriei de propagandă.
PressOne: Cum a acționat propaganda rusă după masacrul de la Bucea?
N.Ț.: Prima dată am văzut că s-au adaptat foarte rapid. Au spus că acei oameni au fost omorâți de către ucraineni, după care au lansat în cascadă cele mai absurde idei: că au fost niște manechine, că oamenii morți erau de fapt actori care se mișcau, că era un montaj video.
Sunt lansate știri false în cascadă pentru că debusolează publicul și apoi induc ideea de îndoială. Se adresează, atenție, nu doar publicului extern, ci și publicului intern. Neavând alternative de informare, cetățenii ruși fie nu comentează și se înscriu în spirala tăcerii, fie pur și simplu cred în acea propagandă. Vedem că astăzi sondajele dau în jur de 80% acord al rușilor cu politica lui Putin în raport cu Ucraina.
PressOne: Ce efect credeți că are o știre falsă de un absurd absolut asupra unei persoane care reperează enormitatea pe care o rostogolesc alții, dar e dezarmată de stupizenia argumentelor? Ce efecte sunt pe termen lung, din cauza știrilor false aruncate în cascadă asupra oamenilor lucizi?
N.Ț.: În primul rând acei oameni nu vor comenta și nu vor reacționa, iar pericolul este să se instituie acea spirală a tăcerii.
Vedem că la foarte multe dezinformări apar „comentaci” , tot în avalanșă, care susțin discursul fals narativ și îl răspândesc inclusiv pe platformele de socializare criptate, cum e WhatsApp. Pe Telegram, la fel.
Oamenilor care au luciditate și capacitate de a decripta le vine foarte greu să contrazică. Cum pot să combați o enormitate, o conspirație, de exemplu, când nu poți nici să o confirmi, nici să o infirmi? Ea este servită așa, iar ceilalți te agasează în avalanșă și creează falsa percepție a unei majorități. Problema este că acea majoritate este mult mai gălăgioasă decât oamenii care înțeleg informațiile ce vin pe rețelele de socializare.
PressOne: Vedeți posibil un răspuns, la un moment dat, al masei tăcute de oameni, în fața unui fenomen al dezinformării care se amplifică? Și cum ar putea arăta acest răspuns?
N.Ț.: Da. Vedem într-un sondaj că 6% dintre români ar fi de acord cu intervenția militară rusă în Ucraina. Dar atenție, această cifră se poate schimba oricând. Poate crește, în măsura în care ceilalți oameni nu reacționează.
Revista Pressei
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
Cum am spus, se instituie spirala tăcerii, nu-și exprimă punctul de vedere și lasă pur și simplu această minoritate gălăgioasă să se exprime. Așa s-a întâmplat în pandemie.
Ce a făcut COVID-ul? Ne-a vulnerabilizat și mai mult. Și vedem că în societatea românească antivacciniștii de ieri devin putiniștii de mâine.
Studiile au arătat foarte clar că segmentul de societate care a crezut în trecut în diverse teorii ale conspirației despre COVID, despre medicamente și tratamente miraculoase, tinde să aibă încredere în următoarele teorii ale conspirației. Și am văzut cât de vulnerabili au fost în a crede conspirațiile despre 5G.
Astăzi vedem că sunt vulnerabili în fața conspirației că Ucraina ar fi o creație a globaliștilor și că de fapt Vladimir Putin ar lupta împotriva globaliștilor.
Aceste segmente se alimentează cu informații false și cu aceste teorii ale conspirației și din zona radicală de dreapta din Statele Unite, zona QAnon sau din zona simpatizanților lui Trump. Preiau din mesajele de acolo, le traduc în limba română și le promovează intens pe rețelele de socializare. Vedem că este o promovare radicală, care se bazează pe vechea infrastructură a grupurilor de antivacciniști.
Cum înțeleg autoritățile române să trateze dezinformarea
PressOne: În aceste condiții ce responsabilitate are un stat, în ansamblu și chiar la nivel de instituții de forță? Cum evaluați de la 1 la 10 răspunsul autorităților române în fața unui fenomen al dezinformării care se manifestă de ani de zile?
N.Ț.: Răspunsul statului român la fenomenul dezinformării rămâne la zona 5. Zona repetentului care pur și simplu așteaptă glonțul să treacă pe lângă ureche, ca dezinformarea să nu aibă un impact major în societate. Dar are și va avea impact.
Am văzut recent instituții ale statului lansate și create cu mare fast. Vorbesc de așa-numitul Centru Euroatlantic pentru Reziliență. A fost lansat anul trecut, are sediu, oameni plătiți și care acum ar fi trebuit să fie pe prima linie a construcției acestei reziliențe și în apărarea cetățenilor români în fața dezinformării. Ori acest Centru nu a livrat absolut nimic, până acum.
Singurii care mai mișcă și fac ceva sunt reprezentanții societății civile, organizațiile neguvernamentale care se ocupă de combaterea dezinformării. În trecut se ocupau de dezinformările din zona COVID și acum încearcă să prevină radicalizarea societății în contextul războiului din Ucraina.
O altă discuție este în ce măsură reacția instituțiilor are impact în societate, în condițiile în care dezinformările circulă și sunt virale poate de 10 ori mai mult decât, să spunem, o postare a unui minister.
PressOne: Am văzut servicii de Informații din alte state europene care au campanii de informare, care reacționează punctual, care nu se feresc să nominalizeze Rusia. Serviciul Român de Informații cum se comportă, din acest punct de vedere?
N.Ț.: Este, să spunem, și o problemă de imagine a Serviciului nostru de Informații. Vorbim totuși de o societate care încă a rămas în acea mentalitate în care Securitatea veghea. Orice comunicare venită din zona aceasta a SRI-ului este automat percepută printr-o grilă a experienței din trecut.
Noi, ca societate, n-am scăpat de asta. Pentru că dacă ne uităm la alte țări, acolo n-au nicio problemă să desecretizeze un raport. Ei n-au trecut însă prin experiența comunismului, a unui regim opresiv.
Poate că acesta este unul din motivele pentru care SRI-ul nu iese public. Chiar jurnaliștii și societatea civilă nu sunt atât de deschiși în a prelua rapoarte. De exemplu în presă sunt foarte puține preluări sau comunicate publicate de SRI. Poate există, dar eu nu prea le-am văzut. În calitate de specialist care se informează pe acest domeniu al dezinformării nu văd să fie preluate, publicate sau măcar comentate rapoarte sau informări de la SRI.
PressOne: Însă în ce fel funcționează, bine sau rău, lipsa de educație a cetățenilor români și incapacitatea multora de a recunoaște dezinformarea, pentru clasa politică din România?
N.Ț.: Oamenii politici au profitat dintotdeauna de acest fenomen și fenomenul în sine le-a generat votul. Atât timp cât cetățenii se lasă mințiți și își dau votul pentru câteva minciuni lansate pe Internet, această mașinărie funcționează.
Vedem partide care finanțează și creează rețele de site-uri de știri. De fapt non-știri care nu au nici măcar echipe redacționale și care pur și simplu lansează fake news doar în scopuri electorale. Aceasta este rețeta fake news-ului politic.
PressOne: Cum vă imaginați, în cel mai distopic și dur mod posibil, că ar putea să arate viitorul?
N.Ț: Mă gândesc la un scenariu, să spunem, total desprins din zona SF-ului. Mă refer la dezvoltarea tehnologiei inteligenței artificiale, AI și a deep fake-urilor, despre care s-a tot vorbit și care am văzut că a fost testată în contextul războiului din Ucraina. Nu a mers, nu a funcționat, pentru că reacția a fost destul de rapidă. Dar în fața unei societăți radicalizate și în contextul încălzirii globale văd alte valuri de refugiați în Europa și apariția unor mișcări radicale neo-naziste, anti-imigrație, anti străini mult mai violente și care să se organizeze paramilitar. Aceasta ar fi o amenințare extrem de gravă la adresa democrației noastre.
Cum răspund de fapt instituțiile de forță din România solicitărilor presei. Experiment PressOne: SRI
Pe 14 februarie, cu zece zile înainte de începerea invaziei Rusiei în Ucraina, PressOne a solicitat Serviciului Român de Informații lămuriri despre felul în care se rostogolește propaganda rusă pe rețelele sociale și în spațiul public.
Demersul, a justificat redacția în solicitarea oficială, viza informarea publicului și era propus cu mult înainte ca directorul Serviciului, Eduard Hellvig, să fie chemat în Parlament să prezinte situaţia de securitate în Zona Extinsă a Mării Negre şi pe Flancul Estic al NATO.
Zece zile mai târziu, pe 24 februarie, chiar în ziua în care Rusia declanșa cel mai grav atac militar la adresa unui stat european de după Al Doilea Război Mondial, SRI a decis să răspundă întrebărilor care vizau propaganda susținută de Moscova în România cu o amânare.
„Bună ziua!
Vă mulțumim pentru interesul acordat activității Serviciului Român de Informații și vă informăm că durata necesară pentru identificarea şi difuzarea informaţiilor solicitate depăşeşte 10 zile, de aceea răspunsul vă va fi comunicat în maximum 30 de zile.
Biroul de Presă al Serviciului Român de Informații”
SRI nu a revenit cu alte precizări nici până în ziua de azi, chiar dacă între timp au avut loc discuții telefonice cu purtătorul de cuvânt al instituției.
PressOne a întrebat Serviciul Român de Informații, printre altele:
„Care sunt, în ordinea importanței și a priorităților, așa cum sunt identificate de SRI, căile și metodele prin care Federația Rusă ar încerca să-și exercite influența în România?
„Cum se manifestă, concret și în evaluarea SRI, răspândirea de informații false pe filieră rusă?”
„Care sunt principalele trei narațiuni și dezinformări despre care SRI are indicii clare că au fost răspândite și cultivate voit, sub influență rusă, în ultimii cinci ani, în România?”
„Cum a evoluat propaganda rusă în România, în cei doi ani de pandemie, conform evaluării SRI?”
Cine este Marcel Ciolacu. Momente controversate din cariera viitorului premier: la vânătoare cu Hayssam și la pescuit cu Dragnea
Andreea Rubica
Marcel Ciolacu a fost desemnat de către președintele României pentru funcția de premier al României. Acesta a fost votat președinte al PSD în luna august a anului 2020 și ales șef al Camerei Deputaților din noiembrie 2021.
Ciolacu si Hayssam
Premierul desemnat al României are vârsta de 56 de ani, fiind născut pe 28.11.1967, este căsătorit și are un copil.
Marcel Ciolacu și-a început cariera politică în anul 1996 când a fost ales vicepreședinte al Organizației de Tineret PSD Buzău, funcție pe care a ocupat-o până în anul 2000. Ulterior, pentru următorii 10 ani, acesta a ocupat funcția de vicepreședinte al Organizației Municipale PSD Buzău și vicepreședinte al Organizației Județene PSD Buzău.
În perioada 2010-2015, acesta a fost ales președinte al Organizației Municipale PSD Buzău, urmând ca din luna mai 2015 să fie și membru al Consiliului Național al PSD. Din noiembrie 2019 până în august 2020, Marcel Ciolacu a deținut funcția de președinte interimar al PSD, urmând ca în luna august 2020 să fie votat pentru această funcție.
18 ani de politică
Actualul președinte al PSD și-a început cariera în anul 2005, când a deținut funcția de prefect interimar al județulul Buzău pentru o lună de zile.
În perioada 2004-2005 acesta a fost, pe rând, consilier juridic în carul S.C Alcom S.R.L și director executiv în cadrul Urbis Serv S.R.L.
Cariera politică a acestuia a continuat în momentul în care a fost ales viceprimar al municipiului Buzău, în perioada 2008-2012. Ulterior, acesta a obținut două mandate de deputat de Buzău (un mandat în perioada 2012-2016 și unul în perioada 2016-2020).
Marcel Ciolacu a deținut funcția de viceprim-ministru al Guvernului României în perioada iunie 2017-ianuarie 2018, când premier era Mihai Tudose.
Din anul 2020, a fost ales deputat de Buzău, urmând ca în luna noiembrie 2021 să fie ales președinte al Camerei Deputaților.
Marcel Ciolacu a absolvit în anul 1995 Facultatea de Drept a Universității Ecologice din București. În perioada 2003-2004 a urmat un curs de management și finanțare locală în cadrul aceleași Universități. De asemenea, acesta are un curs urmat de perfecționare în domeniul securității și apărării naționale „Securitate și buna guvernare” la Colegiul Național de Apărare București și un master în managementul finanțelor publice, pe care l-a terminat în anul 2012 la SNSPA București.
Ce avere are Ciolacu
Potrivit declarației de avere din luna mai 2022, actualul premier desemnat al României are mai multe conturi curente deschise și depozite bancare la bancă din România cu sume impresionante, atât în euro, cât și în lei. De exemplu, acesta are conturi în lei cu sume de 54.677,03 de lei, 24.317.71 lei, 1.972.21 lei, 10.087.96 de lei și încă unul cu 3.315.01 lei. De asemenea, are și depozitare bancare în euro, dintre care două cu aceeași sumă (10.000.90 euro) și unul cu 10.000.68 euro.
Citește și: Bilanțul Guvernului Ciucă. Șir de crize rezolvate sau ținute sub control. Tergiversarea reformelor, principala problemă
Totodată, Marcel Ciolacu are și 4 credite la Banca Transilvania contractate în perioada 2003-2017: unul de 85.000 de euro, unul de 3.000 de lei, altul de 22.000 lei și încă unul de 10.000 de lei.
În calitate de deputat, Marcel Ciolacu primește o indemnizație de 135.178 lei pe an. Totodată, acesta primește dividende și din partea companiei LUCIA COM 94 SRL Buzău, patiseria pe care o deține alături de soția sa.
Controversele premierului desemnat
Actualul premier desemnat al României a fost unul dintre apropiaţii lui Liviu Dragnea, alături de care obişnuia să meargă la pescuit.
Pe 26 martie 2017, Liviu Dragnea, pe atunci lider PSD, posta pe Facebook urmatorul mesaj: „În acest sfârşit de săptămână, l-am învăţat pe Sorin să pescuiască. Marea ruptură între Parlament şi Guvern a avut loc: eu am prins 17 ştiuci şi el 9? Eu cred că e foarte bine pentru un începător care nu pusese niciodată mâna pe o lansetă! La vâsle, un ecologist: Marcel Ciolacu ??“
În timpul Guvernului Tudose, Ciolacu ar fi fost numit vicepremier pentru a-i raporta lui Dragnea mişcările din Guvern, însă efectul a fost invers, trecând de partea lui Tudose.
Marcel Ciolacu ar fi condus echipa din interiorul PSD care ar fi forțat-o pe Viorica Dăncilă să își dea demisia din funcție după scorul mic al social-democraților de la alegerile prezidențiale.
Președintele PSD a fost și la un pas să se ia la bătaie cu Liviu Dragnea, în anul 2018, la finalul unei ședințe de partid. „La finalul şedinţei, când ne-am ridicat de pe scaune, Liviu Dragnea a început să se certe violent cu Marcel Ciolacu. Au ţinut-o aşa până la ieşirea din sală. Nu s-a auzit dacă s-au înjurat sau nu, dar discuţia a fost extrem de aprinsă. Au gesticulat mult. Nu s-a băgat niciun deputat PSD să-i despartă“, a relatat la acea vreme unul dintre deputaţii prezenţi la şedinţa Biroului Permananet al Camerei Deputaţilor, pentru Adevărul
Un alt scandal în care a fost implicat Marcel Ciolacu a avut loc în anul 2015, când în presă au apărut fotografii cu acesta alături de Omar Hayssam (condamnat ulterior la peste 23 de ani pentru răpirea a trei jurnaliști români în Irak, în 2005) la o partidă de vanătoare organizată de Directia Silvica Buzău. La acea vreme Marcel Ciolacu a recunoscut că pozele sunt reale, însă a precizat că sunt editate. La vânătoare ar fi participat mai multe persoane. Omar Hayssam era la vremea respectivă un apropiat al liderilor PSD.
Presa a scris la acea vreme că Ciolacu ar fi apărut pe o lista de datornici a lui Hayssam, suma vehiculată fiind de 200 de milioane de lei vechi
Potrivit presei naționale, Marcel Ciolacu a obținut după evenimentele din decembrie 1989 un certificat de „luptător remarcat pentru fapte deosebite”, însă în condiții destul de neclare. Potrivit Recorder, declarația din procesul-verbal pe baza căruia liderul PSD a obținut certificatul conține mai multe neadevăruri, iar numele său nu apare pe componența Consiliul Frontului Salvării Naționale, structura provizorie de conducere formată atunci în toate județele din țară.
Inteligența artificială: cursa mondială pentru reglementare
Mircea DUȚU
Asistăm în prezent la o adevărată fervoare a preocupărilor de reglementare a domeniului inteligenței artificiale (IA), venite din partea marilor puteri, deopotrivă politico-economice și industriale propriu-zise, implicate în dezvoltarea noilor tehnologii. Aflat în prima sa vizită în calitate de premier al guvernului britanic în SUA, R. Sunak și-a exprimat dorința de a face din țara sa vârful de lance al acțiunii de stabilire a normelor de desfășurare a sectorului, în timp ce Uniunea Europeană se află deja într-un plin proces de acest gen, iar SUA și China se interesează tot mai intens de un asemenea subiect. La rândul lor, pionierii domeniului afirmă răspicat faptul că instrumente precum ChatGPT ori Bard, capabile să genereze texte, video ori sunet mai repede decât o inteligență umană, comportă riscuri potențial existențiale. Patronii OpenAI (editorul lui ChatGPT), ai Deepmind ori Anthropic fac parte dintre cei 350 de semnatari ai unui apel publicat la sfârșitul lunii mai pe site-ul organizației Center for AI Safety (CAIS) în care se subliniază că „reducerea riscului de extincție prin IA trebuie să devină o prioritate mondială cu același titlu ca alte riscuri de amploare societală, precum pandemiile ori războiul nuclear”. La nivel mondial asistăm la constituirea unor veritabile alianțe care reacționează ținând seama și luând în considerare „incredibilele oportunități”, dar și „realele pericole” pe care le prezintă IA generativă, SUA, UE și China lansându-se în mod evident în cursa reglementării problematicii aferente. Premierul britanic a obținut în acest sens susținerea Casei Albe pentru a organiza în Anglia, în toamnă, primul summit mondial privind securitatea în materie de IA, la care vor fi prezenți reprezentanți ai SUA, precum și ai „tuturor țărilor de bonne volonté”, fără a se confirma prezența și a reprezentanților din China.
Totuși, cel puțin până acum nu s-a anunțat nimic în raport cu proiectele Londrei de a găzdui la un moment dat un regulator mondial al IA ori un program global de cooperare referitor la cercetarea aferentă, după modelul CERN pentru nuclear, așa cum se sugera în presa britanică înainte de deplasarea premierului la Washington. La rândul său, președintele Biden s-a limitat în declarațiile sale la cuvinte de încurajare asigurând și precizând că „Așteptăm din partea Regatului Unit să ne ajute să găsim calea (în materie de reglementare). Nu există altă țară în care să avem mai multă încredere din acest punct de vedere”. Desigur, Marea Britanie are atuuri indiscutabile în această privință: poli de cercetare și inovare de prim plan printre care campusurile de la Oxford, Cambridge și multiple societăți instalate la Londra, aici fiind fondată și Deepmind. Sectorul IA adună o cifră de afaceri de 3,7 miliarde lire sterline (4,3 miliarde euro) și are 50.000 de angajați în țara respectivă.
Americanul Palantir Technologies, specializat în gestiunea enormelor baze de date, a anunțat recent că va face din Londra capul său de pod european în domeniu. Potrivit britanicilor, plecarea din UE le permite să acționeze mai repede și cu mai multă agilitate în răspunsul la o piață în rapidă evoluție. Totodată, guvernul Sunek a publicat, în martie, o Carte albă în care se pronunţa pentru o reglementare lejeră a IA, mai puțin bazată pe controlul tehnologiilor în special, cât pe supunerea la mari principii diriguitoare de natură a atrage întreprinderile în căutarea mediului reglementar mai favorabil.
Dar UE are, în această privință, un avans considerabil. Ea ar putea să devină prima jurisdicție din lume dotată cu o legislație privind IA. Viitoarea reglementare comunitară ar urma să intre în vigoare cel mai devreme la finele lui 2025. În asigurarea și impunerea leadershipului său în materie, la 5 iunie, Comisia Europeană a anunțat trei inițiatice nelegislative. Este vorba, în primul rând, de un cod de bune practici contra dezinformării on-line și de o „etichetă IA” în scopul de a semnala utilizatorilor că textele, imaginile și sunetele sunt generate de această tehnologie. De asemenea, se are în vedere să se propună întreprinderilor un „pact privind IA” care să le ajute să se pregătească pentru viitoarea legislație unional-europeană. Nu în ultimul rând, reprezentanții UE lucrează la un Cod internațional de conduită cu G7, India și Indonezia în tentativa de a favoriza convergența viitoarelor legislații în domeniu.
Totodată, la 14 iunie a.c., Parlamentul European urmează să-și exprime poziția asupra propunerii de regulament pertinente, lansată de Comisie în aprilie 2021 și care riscă să fie mai constrângător decât legislația statelor membre. Mai mult decât atât, există temerea din partea unor actori că actul în cauză va antrena Uniunea spre o reglementare prea rigidă și ar trebui să nu se ajungă la „scoaterea Europei din istoria tehnologiei”, cum declara ministrul francez responsabil cu tranziția digitală. Nu în ultimul rând, UE și SUA sunt într-un dialog oficial continuu pe problemele domeniului, ajungându-se deja la cea de-a patra întâlnire ministerială de gen.
În SUA, Casa Albă încearcă să promoveze ideea unei reglementări și a unei responsabilizări a grupurilor private. Administrația a publicat deja mai multe texte de referință privind subiectul, neconstrângătoare, trasând o cale de urmat pentru actorii de bună voință. Au fost acordate resurse financiare semnificative pentru crearea a șapte noi institute de cercetare în vederea susținerii inovației responsabile. În discuțiile din congres pe această temă s-a relevat necesitatea pentru grupurile implicate de a fi mai transparente în privința sistemelor utilizate, posibilitatea de a verifica și evalua securitatea și eficiența acestora, precum și protecția contra atacurilor exterioare. China s-a concentrat mai ales pe controlul societăților de IA, agenția națională de cibersecuritate prezentând în primăvară un proiect de reglementare prin care produsele în cauză urmează a fi supuse unei evaluări de securitate înainte de a fi făcute publice.
Într-unul din interviurile sale acordate presei mondiale în contextul marcării împlinirii, la 27 mai, a vârstei de 100 de ani, reputatul diplomat și expert în relații internaționale Henry Kissinger, fost președinte al Consiliului de Securitate la Casa Albă și apoi secretar de stat al SUA (1968–1977), plasa problema pericolului dezvoltării necontrolate a aplicațiilor tehnologiilor inteligenței artificiale în zona competiției geostrategice definitorii a prezentului, cea americano-chineză. Mai întâi, el sublinia, în acest context, faptul că odată cu IA câmpul războiului va deveni mai ucigător ca niciodată în trecut. Apoi, continua că o atare agravantă tehnologică intervine în și se suprapune uneia ce caracterizează viața internațională a unei epoci asemănătoare celei ce a premers primului conflict mondial (1914–1918). Adică unor timpuri fără reguli definite între marile puteri, una în căutare de norme strategice. Discipol al marelui profesor de drept și relații internaționale Hans Morgenthau (1904–1980), Kissinger s-a impus ca aparținător și promotor al realismului politico-diplomatic și abil practician al soluțiilor concrete, adeseori surprinzătoare, ale cazurilor de tensiuni majore și conflict acut. Plasarea problemei IA și a posibilelor sale consecințe în cadrul spiralei conflictuale în care se află China și SUA e plină de semnificații și cunoaște deja primele confirmări, ceea ce îi credibilizează presupunerile. Și aceasta în condițiile în care, potrivit acestuia, Washingtonul e convins că Beijingul, profitând de ordinea internațională edictată de americani în 1945, prin Carta ONU și cadrul său normativ și instituțional, se vrea a fi substituită printr-o „regulă a jocului” chinezească. La rândul său, China e convinsă că SUA înțeleg să o împiedice să acceadă la preponderența mondială pe care ar justifica-o greutatea sa politico-economică. „Când două puteri de acest tip se regăsesc față în față – susține Kissinger – aceasta se soldează în mod normal printr-un conflict armat”. Chiar și în această situație extremă și lucrul cel mai grav, cele două superputeri nu mai au însă niciun principiu director pentru a-și gestiona conflictele dintre ele. Desigur, este posibil și ca ele să coexiste fără amenințarea izbucnirii unui război, dar „succesul nu e garantat. În orice caz, piața noilor hipertehnologii aferente inteligenței artificiale e un nou domeniu de confruntare și mai ales un inedit și virtual instrument de transformare a unui conflict într-unul de aneantizare a civilizației umane”. Și iată că și problema gestionării provocărilor IA prin reglementare ajunge a se aborda spre rezolvare în același context al paradigmei confruntării strategice chino-americane.
Una din reacțiile la o atare posibilă situație o reprezintă concluziile dezbaterilor unei reuniuni a Consiliului Comerțului și Tehnologiilor (CCT) desfășurat la sfârșitul lunii mai a.c. la Luleå, în nordul Suediei, în prezența fondatorului robotului conversațional revoluționar ChatGPT, Sam Altman. Organismul a fost creat în 2021 între UE și Washington spre a „întoarce pagina” tulburărilor comerciale ale președinției americane a lui D. Trump. Uniunea și SUA împărtășesc un punct de vedere comun că tehnologiile inteligenței artificiale comportă mari oportunități, dar prezintă, în aceeași măsură, riscuri pentru societățile noastre, au declarat aceștia într-un comunicat final. În mod evident prevenirea și gestionarea marilor riscuri aferente IA presupun reglementarea în toate sensurile sale posibile, bazată pe transparență și preeminența interesului comun. Noua poziționare europeano-americană intervine în condițiile în care Uniunea Europeană e pe cale a deveni prima structură politico-economică din lume care să se doteze cu un cadru juridic complet și obligatoriu pentru a limita derivele inteligenței artificiale, dar intrarea sa în vigoare nu e previzibilă înainte de finele anului 2025. La rândul său China are în vedere mai multe proiecte de reglementare a problematicii, întemeiată în special pe „o inspecție de securitate” a instrumentelor de inteligență artificială. În privința Washingtonului, în pofida a numeroase discuții pe această temă, niciun proiect de reglementare cu caracter obligatoriu nu e, cel puțin pentru moment, pe masa de lucru. Într-o atare perspectivă incertă, dar cu conștientizarea urgenței de a reglementa, apare acum și se adaugă temerea de a vedea standardele chineze impunându-se pe piața mondială dacă Occidentul nu oferă o reacție unitară și consistentă în această privință. Instituirea unei „foi de parcurs” europeano-americană în cadrul CCTar trebui să permită „să se identifice standardele și instrumentele unei IA demne de încredere”, cum subliniau reprezentanții oficiali prezenți la reuniune. Așadar, în situația unui asemenea context de concurență și legitime îngrijorări, Uniunea Europeană și SUA înțeleg să stabilească un proiect comun de „Cod de conduită” privind inteligența artificială în cât mai scurt timp posibil. Acesta va fi deschis țărilor democratice și se va aplica în mod voluntar sectorului. Un anunț cu atât mai semnificativ cu cât intervine chiar la momentul în care mari țări flutură anunțarea unei reglementări proprii și se naște în acest fel riscul unor norme și standarde disparate, neuniforme și deci insuficiente.
În săptămânile viitoare urmează, așadar, să se prezinte un Cod de conduită privind inteligența artificială, a declarat comisarul european al concurenței, M. Vestager, în timpul unei conferințe de presă comune la întrunirea din Suedia, cu șeful diplomației americane A. Blinken. E vorba de a „se stabili coduri de conduite voluntare ce vor fi deschise tuturor statelor care împărtășesc aceleași idei”, a precizat acesta din urmă, la momentul în care occidentalii se tem să lase China să decidă singură asupra reglementării mondiale în materie. Ideea este aceea de a avea cât mai curând posibil o propunere finală asupra căreia întreprinderile sectorului, dominat de giganții americani precum Microsoft, Meta ori Google, „vor putea să se angajeze voluntar”, a precizat comisarul european.
Adoptată sub pretextul concurenței tehnologico-comerciale și de supremație strategică chino-occidentală, reglementarea IA începe, prin urmare, sub forma normelor și standardelor voluntare comune de soft-law, sub presiunea urgenței, ca etapă premergătoare fazei juridice, a reglementărilor de hard-law, care nu poate fi evitată. Este de remarcat în același timp rolul și implicarea reprezentărilor marilor corporații de profil în frunte cu Sam Altman, PDG Open IA. În periplul său european premergător întrunirii din Suedia, după audierea în fața Comisiei pentru probleme juridice a Senatului american acesta și-a manifestat, la Paris, la 26 mai, îngrijorarea față de consecințele unei încadrări (juridice) prea stricte, declarând că „Trebuie să găsim bunul echilibru între reglementare și inovare”. El a criticat AI Act, preconizatul regulament al UE în domeniu, mergând până la a afirma în acest sens că „Dacă putem să ne conformăm, o vom face. Dacă nu, vom înceta să operăm în Europa. Există limite tehnice a ceea ce e posibil”. Bruxelles-ul a reacționat imediat, invocând chiar ideea unui șantaj! Altman a revenit apoi susținând că titrările presei nu corespundeau cu adevărat cu ceea ce a vrut să spună el. „Vom continua să cooperăm și operăm în Europa. O iubim. Un regim de autorizare, cu norme de securitate e pertinent, e foarte bine. Dar detaliile contează.” De notat în această privință că preconizatul regulament unional-european impune descrierea datelor asupra cărora softurile se angajează să asigure calitatea și să nu comporte riscuri de legături discriminatorii ori de publicații cu conținuturi periculoase. Punctul cel mai sensibil îl reprezintă drepturile de autor, referitor la care se invocă și ideea unei forme de compensare, în caz de utilizare, acceptată de toată lumea, urmând a se elabora precizări asupra soluțiilor concrete de realizat în acest sens.
Un altul dintre părinții inteligenței artificiale, profesorul quebecois Yoshua Bengio, laureat în 2019 al premiului Turing, echivalentul Nobelului pentru informatică, fondatorul și directorul științific al Institutului de Inteligență Artificială din Montreal, lansează o nouă alertă asupra unei amenințări existențiale pentru om din partea IA. După ce Geoffrey Hinton a ales să demisioneze la începutul lunii mai, din cadrul Google, pentru a se simți liber să denunțe pericolele IA, el fiind cel care a contribuit în bună măsură la progresele sale sprijinindu-se pe utilizarea neuronilor artificiali, a venit rândul informaticianului canadian să atragă atenția opiniei publice și decidenților în privința riscurilor prezentate de dezvoltarea accelerată a „copilului său” fără transparență și un control adecvat. Această tehnologie, afirma el în cadrul unei reuniuni din 24 mai cu tema Inteligența artificială: democrație și viitor al civilizației,a ajuns astăzi la un „punct de inflecțiune”. După ce am concedat o parte a inteligenței noastre mașinilor, iată-ne confruntați cu perspectiva ca acestea să înflorească, să ajungă dotate cu o inteligență egală și, fără îndoială, în curând superioară celei umane. „Nu știm dacă s-a ajuns deja la aceasta. Dacă va fi cazul însă, vom putea vorbi de o amenințare existențială. Imaginați-vă o nouă specie la fel de inteligentă ca noi, care ne privește precum noi privim furnicile… Tratăm corect furnicile?” se îngrijora el. Într-o videoconferință din Israel, în același cadru organizatoric istoricul și scriitorul de succes Yuval Noah Harari se arăta la fel de alarmat. „Dacă considerăm că dezvoltarea actuală a inteligenței artificiale îi conferă mărimea unei amoebe, aceasta ar putea să devină foarte repede mai puternică decât un tiranozaur”, subliniind astfel imensa distanță ce separă această nouă tehnologie, zisă „generativă”, de progresele dobândite până acum de om. „Cuțitul din silex ori bomba atomică presupuneau încă faptul ca un om să decidă de a le utiliza sau nu. Dar IA e capabilă de acum înainte să ia singură decizii, e deci în măsură de a ne lua o parte din puterea noastră și să acționeze împotrivă-ne!”. Cei doi au subliniat în acest context nevoia ca autoritățile publice să legifereze cât mai urgent problemele ce se ridică în concret în legătură cu atari realități. Nu e vorba de a stopa orice cercetare, ci de a se stabili un cadru precis și adecvat de desfășurare a acestei noi tehnologii în sfera publică. „Trebuie să ne asigurăm că putem face încă diferența între un uman și o IA. Toate statele dispun de legi foarte severe ce reprimă contrafacerea biletelor de bancă; se impune, în același mod, să se legifereze pentru a preveni contrafacerea umanilor. Trebuie să știm cui vorbim”, conchid ei. Harari apreciază, la rândul său, că e nevoie de a reglementa softurile în întregime automatizate susceptibile să lanseze vaste campanii de propagandă ori de dezinformare ce pot perturba intens procesul de alegeri democratice și funcționare a democrației. El reclamă crearea unui „pașaport” care să garanteze că e vorba de o persoană reală în spatele fiecărui cont. Y. Bengio cere guvernului canadian să accelereze adoptarea legii în materie aflată în parlament din iunie 2022 și care, eventual, nu ar trebui să intre în vigoare înainte de 2025. „Am reușit să reglementăm armele nucleare la nivel internațional după cea de-a doua conflagrație mondială, putem să ajungem la un acord similar în privința IA”. Riscurile pe termen scurt ale acestor sisteme autonome rezidă în aceea că nimic nu ne garantează că respectă valorile etice, deși posibilități există, citându-se în acest sens pericolele de manipulare a alegerilor. „Democrațiile și societățile noastre liberale sunt astfel în pericol”, concluzionează informaticianul canadian. Comparând lupta sa de acum cu cea prin care, timp de decenii, a pus în gardă contra dereglării climatice fără a fi înțeles, consideră că și în această privință de acum înainte există imperativul moral de a acționa, de a nu lăsa fără control adecvat o tehnologie care ar deveni deosebit de periculoasă dacă va depăși inteligența umană.
*
* *
Revenind la intensa competiție mondială de reglementare a problematicii, noile inițiative în această privință prezentate nu sunt lipsite de critici și au nevoie de circumstanțieri. Așa, de pildă, ambiția guvernului britanic de a găzdui într-o zi un regulator mondial al IA naște deja unde de scepticism. Opțiunea lui actuală pentru o reglementare lejeră i-ar putea atrage susținători mai ales din partea actorilor privați. Dar țara ar risca să se confrunte cu enormul pol de reglementare care este UE: pentru a accede la piața interioară, marea majoritate a întreprinderilor vor trebui să se conformeze la regulile continentale. Și, ca un fel de concluzie, invocăm declarația profesorului Luciano Floridi, directorul laboratorului de etică a digitalului de la Universitatea din Oxford: „Dacă ar fi să pariez pe o reglementare, aș face-o pentru cea a Uniunii Europene”.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu
Directorul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
George Soros avertisment – Înfrângerea Rusiei în Ucraina ar declanșa dizolvarea „imperiului rus”, în timp ce în China sunt reunite condițiile pentru o schimbare de regim
Miliardarul George Soros crede că dacă Rusia va fi învinsă în războiul din Ucraina, aceasta va duce la dizolvarea a ceea ce el numește „imperiul rus”, lucru care, potrivit lui, va fi salutat de fostele republici sovietice, dornice să-și regăsească o independență reală. În același timp, filantropul american consideră că în China sunt întrunite condițiile pentru o schimbare de regim, chiar dacă asta nu se va întâmpla peste noapte, relatează Reuters. „Țările din fosta Uniune Sovietică abia așteaptă să-i vadă pe ruși înfrânți în Ucraina, pentru că vor să-și afirme independența”, a declarat George Soros la Conferința de Securitate de la Munchen, potrivit unui text al discursului publicat joi de biroul său. „Acest lucru înseamnă că o victorie ucraineană ar duce la dizolvarea imperiului rus. Rusia nu ar mai reprezenta o amenințare pentru Europa și pentru lume”, a spus el. „Ar fi o mare schimbare în bine”, adaugă George Soros. CITEȘTE ȘI FOTO One United Properties achiziționează fosta platformă Titan Mar de la Adriean Videanu pentru a ridica One Cotroceni Towers După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, superputerea înarmată nuclear s-a divizat în 15 republici independente, deși Rusia a rămas de departe cea mai puternică dintre ele și deținătoarea celui mai mare arsenal nuclear din lume, scrie News.ro. Invazia Rusiei din 24 februarie în Ucraina a declanșat unul dintre cele mai sângeroase conflicte europene de după cel de-al Doilea Război Mondial și cea mai mare confruntare între Moscova și Occident de la Criza rachetelor din Cuba din 1962. CE SE VA ÎNTÂMPLA ÎN RĂZBOIUL DIN UCRAINA Soros spune că Statele Unite vor sprijini Ucraina, dar că președintele Joe Biden l-a avertizat pe Volodimir Zelenski că există limite și că trebuie evitat cel de-al treilea război mondial. Soros nu a dezvăluit sursa informațiilor sale. CITEȘTE ȘI VIDEO Biden iese și clarifică problema baloanelor: Nu îmi cer scuze. Voi vorbi cu Xi Jinping Manager de fonduri speculative devenit filantrop, Soros spune că armata rusă este prost condusă, prost echipată și demoralizată și de aceea Vladimir Putin a apelat la grupul de mercenari Wagner pentru a contracara armata ucraineană. Pariul lui Putin pe grupul de mercenari Wagner, fondat de Evgheni Prigojin, pare să fi funcționat pe termen scurt, spune Soros. „Ucraina s-a confruntat cu o alegere strategică: fie să se împotmolească ținând la distanță Wagner, fie să ofere Rusiei o victorie propagandistică și să-și păstreze resursele limitate pentru un contraatac”, explică miliardarul. Ucraina, crede el, are o fereastră îngustă de oportunitate, în primăvară, odată ce va primi armele promise de Occident. Putin prezintă războiul din Ucraina ca pe o bătălie existențială cu un Occident agresiv și arogant și a declarat că Rusia va folosi toate mijloacele disponibile pentru a se proteja pe sine și poporul său împotriva oricărui atac. Statele Unite au negat afirmațiile Kremlinului potrivit cărora ar vrea să distrugă Rusia, cel mai mare producător de materii prime din lume. CONDIȚII REUNITE PENTRU O SCHIMBARE DE REGIM În ceea ce privește China, Soros a spus că strategia „zero-Covid” a președintelui Xi Jinping a zdruncinat încrederea în Partidul Comunist. CITEȘTE ȘI Protest spontan la Fabrica de Pulberi din Făgăraș. Oamenii sunt nemulțumiți că directorul va fi înlocuit de o persoană propusă pe criterii politice „Situația actuală îndeplinește toate precondițiile pentru o schimbare de regim sau o revoluție”, a spus Soros despre China. „Dar acesta este doar începutul unui proces opac, ale cărui repercusiuni se vor resimți pe o perioadă mai lungă de timp”, preconizează miliardarul. „Pe termen scurt, este probabil ca Xi să rămână la putere, deoarece deține controlul ferm asupra tuturor instrumentelor de represiune”, adaugă el. „Dar sunt convins că Xi nu va rămâne la putere pe viață, iar cât timp va fi la putere, China nu va deveni forța militară și politică dominantă pe care o urmărește Xi”, a declarat filantropul. Soros consideră că Rusia, de departe cea mai mare țară din lume după teritoriu, și China, a doua cea mai mare economie din lume, sunt principalele membre ale unui grup de „societăți închise” în ascensiune, în care individul este aservit statului.
Citește mai mult la: https://www.profit.ro/perspective/george-soros-avertisment-infrangerea-rusiei-in-ucraina-ar-declansa-dizolvarea-imperiului-rus-in-timp-ce-in-china-sunt-reunite-conditiile-pentru-o-schimbare-de-regim-21021730
Informaţiile publicate de Profit.ro pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea în lead a sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.
Acesta este un rezumat de o pagină a cărții și conține principalele idei ale cărții, în doar câteva minute de citit.
Profetul (titlu original The Prophet) de Khalil Gibran este un eseu publicat de acesta în 1923 la editura Alfred Knopf. Cartea conţine 26 eseuri de poezie, toate scrise sub formă de proză.
5 idei esențiale din cartea Profetul
“Profetul” spune povestea lui Almustafa, un profet ce a locuit în oraşul Orphalese pentru o perioadă de 12 ani după care s-a hotărât să se întoarcă în locurile lui natale. În drumul lui, întâlneşte un grup de oameni cu care începe să discute despre diferitele probleme ale vieţii.
Cartea are mai multe capitole, fiecare concentrându-se asupra unei anumite probleme de viaţă. Printre temele discutate în “profetul”, de Khalil Gbran sunt incluse următoarele:
Religia şi rugăciunea
Căsătoria, dragostea şi copiii
Viaţa şi moartea
Mâncare
Crime
Educaţie şi cunoaştere
Legi şi guvernare
Comerţ
Învăţământ
Frumuseţe
Cartea „Profetul“ este povestea de viață a lui Almustafa. Înainte de a părăsi insula Orphalese cu vaporul pentru a ajunge la casa lui, este rugat de învățații orașului să povestească filozofia lui de viață.
Despre starea de durere și îngrijorare spune că îngrijorarea ne acaparează, dar face și spațiu pentru mai multă bucurie și un alt anotimp al vieții.
Despre proprietăți el spune să stai departe de iubirea pentru case și lucruri pentru că aceste comforturi erodează puterea sufletului.
Rezumat carte Profetul de Khalil Gibran
Să vorbești când ai pace în gândurile tale.
Frumusețea este eternitatea care se uită la ea într-o oglindă, dar tu ești eternitatea și tu ești oglinda.
Cea mai mare parte din durerea ta este aleasă de tine.
Cu cât suferi mai mult și îți faci griji, cu atât o să te bucuri mai mult de lucrurile din viața ta.
Inimile voastre cunosc în adâncul sufletelor lor secretele zilelor și nopților trăite.
Despre Khalil Gibran
Khalil Gibran s-a născut în 1883 în Liban și a murit în 1931. A fost pictor, filozof și poet. A studiat în Liban arta, franceza și literatura arabă. Împreună cu familia sa a emigrat în Boston. În 1912 s-a stabilit în New York. S-a evidențiat prin picturile sale și prin poezii. ” Profetul” este considerată opera sa principală. Printre alte opere ale sale putem enumera : The Music, Spirits Rebellious, Broken Wings, A Tear and A Smile, The procession, The Madman, The Forerunner, Sand and Foam, Jesus, the Son of Man.
Profetul, de Khalil Gibran, este o carte care de-a lungul anilor a fost mereu publicată, ajungînd să fie tradusă în mai mult de 40 de limbi. A fost vândută în peste 100 de milioane de exemplare de la prima publicare. Se estimează că aproximativ 5000 de exemplare noi sunt vândute în fiecare săptămână.
Avertismentul unui fost diplomat britanic: Următoarea amenințare tehnologică chineză este deja aici
Services Institute, cu o experiență de 22 de ani în China, atrage atenția asupra unei tehnologii periculoase care se află în mâna Partidului Comunist Chinez.
Redăm argumentele lui Charles Parton dintr-un editorial publicat în The Spectator.
***
În ultimii ani, am avut dezbateri aprinse despre siguranța și securitatea Huawei, 5G, TikTok, semiconductori, ChatGPT și inteligența artificială. Toate acestea este posibil să vă fi provocat o indigestie tehnologică. Permiteți-mi să adaug ceva și mai amenințător la amestecul amenințării din China: securitatea modulelor celulare (internetul lucrurilor).
Spre deosebire de miticul șobolan urban, în realitate nu sunteți niciodată la mai mult de câțiva metri distanță de un modul celular. Dacă semiconductorii sunt cărămizile cu care se construiesc noile revoluții industriale și ale stilului de viață, modulele celulare sunt ușile și ferestrele. Acestea sunt componente mici încorporate în echipamente sau dispozitive care procesează software, au capacitate de geolocalizare, e-sims, pentru a se conecta la internet (în maniera telefoanelor mobile) și multe altele. Acestea transmit, primesc și procesează cantități uriașe de date despre mediul lor.
Modulele celulare sunt utilizate într-o gamă largă de aplicații industriale, inclusiv în energie, logistică, producție, transport, sănătate, securitate și procesare a plăților. La domiciliu, acestea se regăsesc în mașini, contoare inteligente, computere, încărcătoare de vehicule electrice și electrocasnice. Acestea monitorizează și controlează sisteme complexe de la distanță. Pentru a se asigura că aceste sisteme funcționează eficient, ele colectează cantități uriașe de date și metadate pentru analiză. Apoi, prin intermediul actualizărilor de software, îmbunătățirile sunt trimise înapoi către elementul de control. Asemenea ciupercilor, ele formează o plasă, independentă de acțiunea umană. Ele ajung acolo unde WiFi nu poate ajunge și, spre deosebire de WiFi, nu pierd semnalul în momentele cruciale.
Dacă sunteți de convingere panglossiană, vă veți bucura de beneficiile tehnologice pe care le aduc modulele celulare. Și așa ar trebui să fie. Dar, oamenii fiind oameni, există și o parte întunecată a poveștii.
În ianuarie, serviciile de securitate au demontat o mașină guvernamentală din Regatul Unit deoarece datele erau transferate prin intermediul unui „e-sim chinezesc” din interior. Guvernul nu a spus nimic despre cine a folosit mașina – sau dacă aceasta l-a transportat vreodată pe prim-ministru. Dar știm, dintr-un scandal separat al Tesla, că ar fi perfect posibil ca un inginer chinez să înregistreze o conversație privată într-o astfel de mașină cu un modul celular.
Toată lumea a auzit de Huawei și Hikvision, dar puțini știu despre Quectel, Fibocom sau alți producători chinezi de module IoT celulare, deși aceștia reprezintă o amenințare mult mai mare pentru țările libere și deschise.
Cu modulele celulare, China folosește aceeași strategie ca și în cazul telecomunicațiilor 5G și al Huawei/ZTE. Partidul Comunist Chinez (PCC) speră să stabilească un monopol al acestor componente vitale prin intermediul acestor companii puțin cunoscute, folosind subvenții, acces la finanțare ieftină, tehnologie partajată și alte tipuri de sprijin din partea statului. Ei fac progrese. Companiile chineze dețin 64% din piața mondială în funcție de vânzări și 75% în funcție de conectivitate. Pentru America de Nord și Europa, cotele sunt de 30 %, respectiv 35 %, iar pentru India, de 86 %.
Scopul este de a scoate din afaceri furnizorii altor națiuni prin oferirea de prețuri imposibil de scăzut, iar apoi de a stabili o dependență sistemică de furnizorii și echipamentele chinezești. Fără îndoială, Quectel și alții vor pretinde, ca și Huawei, că sunt companii private. Dar acest lucru nu contează: Legea securității din China spune că trebuie să predea datele organelor de securitate ale statului. În plus, toți șefii știu că atunci când PCC spune „Săriți”, singurul răspuns este „Cât de sus?”.
Cu ajutorul modulelor celulare este posibil să se construiască o imagine intimă a unei persoane vizate. Îl poți urmări de la ușa casei, folosind camerele de luat vederi de pe stradă, mașina și plățile. Se pot urmări chiar și conversațiile din cafenele sau cluburi prin intermediul tehnologiei de citire a buzelor combinată cu camerele Hikvision (o companie chineză, deținută de Departamentul Central de Propagandă, se laudă cu capacitatea de a traduce citirea buzelor în 65 de limbi).
Mulți oameni s-ar putea să nu se supere dacă frigiderul sau soneria de la ușă îi spionează pentru China. Dar v-ar deranja dacă frigiderul dvs. ar înceta să mai funcționeze. Prin trimiterea de actualizări de software către modulele celulare, China ar putea întrerupe de la distanță alimentarea cu energie electrică. Dacă PCC reușește să obțină monopolul asupra furnizării modulelor celulare, ar putea distruge rețeaua electrică a unei țări, vizând contoarele inteligente (care conțin aceste module) într-un moment de mare consum de energie electrică. Reparația ar dura luni de zile.
Sau ar putea bloca traficul din Londra, Washington și New York prin dezactivarea sistemelor de control al traficului. Atunci când avioanele aterizează sau navele acostează, acestea își descarcă programele de reparații și întreținere. Instrucțiuni software ascunse ar putea asigura că acestea nu sunt apte pentru decolare. Statele Unite dezvoltă în prezent un nou sistem de comunicații prin satelit/celular care utilizează module Quectel, ceea ce ar permite PCC să îl dezactiveze.
Distracția și jocurile nu se termină aici. Într-un moment de tensiune, PCC ar putea decide că este în interesul său să afecteze guvernarea sau economiile rivalilor săi occidentali. Prin intermediul modulelor celulare, ar putea face guvernul nostru și mai puțin eficient, distrugând sistemele de intrare în clădiri, interferând cu alarmele sau modificând nivelul aerului condiționat pentru a face munca imposibilă. De asemenea, ar putea ataca NHS sau chiar să intervină în administrarea medicamentelor pentru un anumit pacient care urmează să fie operat – o modalitate inedită de a asasina un ministru al guvernului, în cazul în care acesta s-ar îmbolnăvi.
Aceasta este o realitate de coșmar. Poate părea o fantezie sau un roman SF, dar, din păcate, nu este așa. Trebuie să ne trezim.
Majoritatea miniștrilor și oficialilor guvernamentali nu au auzit de modulele celulare. Iar companiile trebuie să ia în considerare consecințele potențiale ale continuării utilizării modulelor celulare chinezești, dincolo de avantajul de cost pe termen scurt (unele companii occidentale continuă să încheie contracte, deși au fost informate cu privire la riscurile de securitate: ieftinătatea prevalează asupra securității pe termen lung).
Guvernele ar trebui să facă mai mult pentru a se familiariza cu riscurile și pentru a le face publice. Deoarece modulele celulare sunt deja adânc încorporate în sistemele noastre, opțiunea „Rip and Replace” nu este o opțiune realistă, cu excepția unui număr limitat de domenii sensibile din domeniul apărării și securității. Dar trebuie să acționăm rapid pentru a preveni o mai mare penetrare și, prin urmare, un risc mai mare. Un început ar fi asigurarea faptului că Quectel și alte companii chinezești nu pot fi tratate ca furnizori de încredere în cadrul contractelor de achiziții publice sau de infrastructură critică.
Din fericire, există companii europene, americane, japoneze și altele în ale căror produse putem avea încredere. O dietă decentă poate ajuta în cazul dispepsiei.
Globalizarea, China și Rusia – „închisoarea popoarelor”
Am examinat, în chip sintetic, în primele două secțiuni ale acestei analiza (aici și aici), care este starea economică actuală a statelor lumii examinate.
Dar care a fost dinamica sa în ultimele decenii?
Lumea după 1989
În anul 1989, în urmă cu o generație, odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, PIB-ul mondial real (adică în prețuri curente, la PPP, în $ Int.) este estimat de FMI la 25,63 trilioane, iar ierarhia statelor (și uniunilor / grupurilor de state) actuale cu cele mai mari 10 economii ale Lumii era cu totul alta
Desigur, în același an istoric, și procentele din PIB-ul mondial real al actualelor mari economii ale Lumii erau cu totul altele
Cât privește PIB-ul real pe locuitor (în prețuri curente, la PPP, în mii de $ int.), în 1989 situația se prezenta astfel:
Sursa: IMF, WEO, 2022.
După acest indicator, nu este lipsită de interes nici ierarhia statelor europene existente în 1989
Prin urmare, între anii 1989-2022, față de o creștere medie a PIB-ului mondial real de 6,29 ori (de la 25,63 la 161,45 trilioane), PIB-ul real pe locuitor a crescut cel mai mult
Între anii 1989-2022, în statele membre actuale ale UE creșterea economică cea mai accelerată
Concluzii
În ultimele trei decenii de liberalizare economică și politică (numită și globalizare), care a facilitat creșterea economică accelerată, decalajele istorice dintre unele state ale Lumii s-au redus în mod substanțial.
Dar creșterea cea mai mare s-a înregistrat în mod preponderent în statele din Est în general, în China și în statele foste comuniste din Europa Centrală și de Est, cu excepția Rusiei, a cărei economie a crescut cel mai puțin.
Concepția socialistă și/sau naționalistă (în economie: protecționistă sau autarhistă) încă larg răspândită potrivit căreia creșterea economică a Vestului s-a produs în dauna Estului sau vice versa, a Estului în dauna Vestului (e.g., China vs. SUA) este nu numai mutual-contradictorie logic, ci și aritmetic eronată, fiind contrazisă în mod flagrant de datele istorice prezentate aici în mod sintetic. Toate economiile Lumii au crescut – mai mult sau mai puțin, ca într-un joc cu suma pozitivă –, astfel încât PIB-ul mondial real a crescut de peste 6 ori în intervalul de timp examinat. Or, pentru a da dreptate acestei concepții politice, era necesar ca acesta să fi rămas la fel, în timp ce unele economii ar fi crescut, iar altele ar fi scăzut, ca într-un joc infernal cu suma nulă.
Din această perspectivă, diferența de viziune dintre populism și liberalism este ireductibilă. Prima rezidă în mod esențial în înțelegerea scopurilor politicii ca „pauperizare-a-celorlalți” (beggaring-your-neighbours); iar a doua în căutarea „câștigurilor-reciproce-din-cooperare” (mutual-gains-from-cooperation) (Angus Maddison, op. cit.).
Diferența dintre ele a fost sesizată cu deosebită claritate și forță de expresie încă de Adam Smith, „părintele” liberalismului modern. Prima concepție „a învățat națiunile că interesul lor constă în sărăcirea tuturor celorlalte („beggaring all their neighbours”). Fiecare națiune a fost făcută să privească cu invidie la prosperitatea tuturor națiunilor cu care face comerț și să considere câștigurile lor drept pierderile sale (their gain as its own loss) (s.m.)” (Adam Smith, op. cit., Book IV: On Systems of Political Economy). Această concepție eronată a dominat secolul XX, cu efecte devastatoare, sub formula marxist-leninistă a „exploatării omului de către om” și/sau național-socialistă a „exploatării unei națiuni («rase») de către alta”, supraviețuind până în prezent în forme de gândire și de exprimare abia puțin schimbate.
Prin contrast, a doua concepție argumentează că liberalismul economic (free trade), practicat în interiorul și între state, „este întotdeauna avantajos, deși nu întotdeauna la fel de avantajos pentru ele”, prin „avantaj sau câștig” înțelegând nimic altceva decât „creșterea venitului anual al locuitorilor lor” (s.m.) (Ibidem).
Explicații aprofundate ale ascensiunii economice (spectaculoase) din ultimele decenii a Chinei, într-un contrast izbitor cu stagnarea economică (relativă) a Rusiei, nu se află printre obiectivele modeste și limitate ale acestui articol. Asemenea explicații sunt de găsit însă în Proiectul de cercetare fundamentală Enciclopedia Geopolitică a Chinei (2022-2025) elaborat în cadrul Departamentului de Științe Internaționale și, respectiv, la Centrul de Studii Sino-Ruse ale Institutului.
Totuși, reduse la esențial, câteva linii posibile de cercetare pot fi prefigurate și aici. În ultimele decenii, ambele state orientale de mari dimensiuni au conservat autocrația politică: primul în forme de soft power, mai blânde; al doilea în forme de hard power, deosebit de violente, în prezent distructive și chiar autodistructive. Însă, în timp ce primul practică cu succes liberalizarea economică; al doilea merge spre eșec în sensul contrar, al autarhizării economice.
Cum observa cândva Karl Marx (1848), referindu-se la Occidentul secolului al XIX-lea: „Preţurile ieftine ale mărfurilor sale sunt artileria grea cu care doboară toate zidurile chinezeşti”. Acum este invers. „Fabrica Lumii”, cu produsele sale ieftine multiplicate la o scară inimaginabilă în trecut, înlătură toate barierele protecționiste occidentale.
Iar la întrebarea seculară „De ce este săracă o țară atât de bogată [în resurse naturale și umane] ca Rusia?”, răspunsul este mereu același: Din cauza Guvernării sale. Vladimir I. Lenin (1914) a avut dreptate cel puțin într-o privință: Purtată mereu de „naționalismul velicorus”, Rusia a fost – și a rămas – „Temnița Popoarelor”.
Dr. Cristian-Ion Popa este cercetător și secretar ştiinţific al ISPRI „Ion I. C. Brătianu”.
Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia
Adrian Papahagi
Să ne înțelegem: rușii nu au eliberat Europa de nazism. Rușii au ocupat Polonia alături de naziști, iar apoi au ocupat Europa de Est în locul naziștilor. Americanii și englezii au eliberat Europa de nazism, și apoi de comunism. Americanii nu au ocupat Franța, Belgia sau Olanda după ce le-au eliberat; rușii au ocupat Polonia …
Să ne înțelegem: rușii nu au eliberat Europa de nazism. Rușii au ocupat Polonia alături de naziști, iar apoi au ocupat Europa de Est în locul naziștilor.
Americanii și englezii au eliberat Europa de nazism, și apoi de comunism. Americanii nu au ocupat Franța, Belgia sau Olanda după ce le-au eliberat; rușii au ocupat Polonia sau Cehoslovacia după ce le-au “eliberat”.
Nazismul (național-socialism), bolșevismul (internațional-socialism), comunismul, putinismul (național-socialism pur), etc. sunt variante ale aceluiași totalitarism.
Rușii nu au eliberat niciodată nimic, nici măcar pe ei înșiși de dictatura sub care trăiesc de când se știu. Ca hoardele asiatice (care constituie de altfel o bună parte din militarii ei), armata sovietică/rusă e o bandă abrutizată de hoți, violatori și criminali.
În ciuda câtorva genii occidentalizate (inclusiv grație ortodoxiei), Rusia profundă, copleșitoare demografic și mentalitar, e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa mai degrabă decât prelungirea civilizației democrațiilor europene în Asia.
Ezechel 22-30,Caut printre ei un om care să înalţe un zid… Caut printre ei un om; Cartea lui Daniel: Vremea neamurilor – Florin Antonie; Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura; PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE; Dumnezeu în căutarea unui om; Strigătul inimii; Importanța mijlocirii; CINCISPREZECE MINUTE ÎN FIECARE ZI; Integritatea… o floare de colț !!!El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu … Explicatia Cartii: Naum; Dumnezeu vorbeşte când, cui şi cum vrea EL [Exod 3.1-10]; Dumnezeu vorbește, noi trebuie să auzim și apoi să împlinim; Poporul lui Dumnezeu; Resursele pustiei; Cârtiri şi capcane; Pedeapsa peste Israel; Profeția lui Amos; Profeții în Privința Neamurilor și a Lumii; RĂSPUNZÂND JUDECĂȚII LUI DUMNEZEU; 5 lucruri care te vor ajuta să descoperi voia lui Dumnezeu pentru tine; Ce este păcatul și ce spune Biblia despre el? Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște” | Semnele 11-15; VENIREA DOMNULUI-A început reconstrucția Templului din Ierusalim? Locul vechiului templu sfant din Ierusalim este epicentrul unui conflict; (Si pentru capcana Anticristului…) Al treilea Templu – acum sau niciodată; Zidul Plangerii din Ierusalim; Pocăinţa adevărată; Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu; Adevărata pocăinţă; Chemarea lui Dumnezeu la pocăință adevărată; De ce „Răpireaˮ creștinilor trebuie să aibă loc înainte de Judecata lui Dumnezeu din timpul necazului celui mare…Zac Poonen – Semnele revenirii lui Hristos; Căutați-Mă și veți trăi! (“ De la miliardarul kaghebist cetire: ”) Apocalipsa a fost amânată: Patriarhul Kiril despre oprirea Antihristului în Ucraina; (Iata unde duce idolatra religie… ) Alexander Dughin: Rusia duce un „război sfânt” împotriva „anticristului” și „Occidentului satanic”; Cand biserica bate palma cu statul, il introneaza pe Dracul…“Războiul sfânt” dus de Putin și “satanismul” ucrainenilor. De ce agită Kremlinul spectrul “Anticristului”… Preoții, ajutați de protestele profesorilor să aibă salarii mai mari. Cât câștigă acum Patriarhul BOR?
Preoții, ajutați de protestele profesorilor să aibă salarii mai mari. Cât câștigă acum Patriarhul BOR
Preoții ar fi beneficiari indirecți ai majorărilor salariale obținute de cadrele didactice în urma grevei. Potrivit legii, salariile clericilor sunt calculate pe baza celor ale profesorilor.
autor
IULIA PETCU
„Așteptam un răspuns de la autoritățile competente daca este aplicabilă creșterea”, spun reprezentanții Patriarhiei.
Guvernanții anunță că știau că lefurile celor două categorii sunt corelate și, în consecință, vor crește în același timp.
Ce salarii au preoții
În acest moment, legea personalului clerical prevede că salariile preoților pornesc de la puțin peste 1.100 de lei și ajung la până peste 3.000 de lei, în funcție de pregătirea și de vechimea acestora. Lefurile sunt calculate astfel încât să reprezinte 65% din salariile de bază stabilite potrivit legii pentru cadrele didactice. Așadar, majorarea salariilor pentru profesori atrage după sine și creșterea salariilor preoților.
Salariile preoțiilor în funcție de vechime și de studii
Preot gradul I cu studii superioare – 3.040 de lei
Preot debutant cu studii superioare – 2.261 de lei
Preot debutant cu studii medii – 1.144 de lei
Număr total de posturi pentru care se asigură finanțarea: 15.272
sursa: Lege 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
Surse politice susțin că în negocierele pe care sindicatele din învățământ le-au avut cu politicienii nu s-a discutat niciodată de salariile preoților.
Însă din moment ce această categorie este inclusă în anexa din legea salarizării profesorilor, majorarea se produce automat – susțin surse guvernamentale.
„Așteptăm un răspuns de la autoritățile competente dacă este aplicabilă creșterea și în cazul sprijinului la salarizare pentru personalul clerical”, este răspunsul Patriarhiei.
Paul Stănescu, secretar general PSD: „Întâi să vedem care este impactul bugetar. Rămâne posibil sigur orice rămâne posibil și preoții să știți că au salarii mici. Cred că un perot în afară are în jur de 200 de euro salariu și trebuie văzut și acest aspect. Sigur că trebuie luată o decizie ca să aibă un anumit standard de viață și preoții care trăiesc afară și în interior”.
Opoziția este de părere că legea nu ar trebui să asocieze cele două profesii
În acest moment, sunt aproximativ 14.000 de clerici ai bisericii ortodoxe. Opoziția este de părere că legea nu ar trebui să asocieze cele două profesii.
Cristian Sediler, deputat USR: „Fie construiești toată legea luând ca reper președintele României sau un profesor debutant sau o asistentă și salariile celorlați să depindă de salariul acelei funcții, fie nu legi deloc”.
Șefii Bisericii Ortodoxe Române sunt asimilați funcțiilor de demnitate publică. Așa se face că Patriarhul BOR câștigă cât președintele Camerei Deputaților sau al Senatului, arhiepiscopii câștigă cât un ministru, iar cei care au un rang inferior pot ajunge la salariul unui deputat sau senator care nu are funcție în Parlament.
Pentru a plăti salariile preoților, în acest an au fost alocați de la bugetul de stat peste 817 milioane de lei, iar personalul neclerical a costat aproape 10 milioane de lei.
Cand biserica bate palma cu statul, il introneaza pe Dracul…“Războiul sfânt” dus de Putin și “satanismul” ucrainenilor. De ce agită Kremlinul spectrul “Anticristului”
Kremlinul vorbește de „Anticrist” pentru justificarea războiului din Ucraina. „Războiul sfânt” al Rusiei și „satanismul” Kievului și Occidentului
Tudor Borcea
În Rusia, liderii politici dar și patriarhul Chiril folosesc în mod voit registrul religios pentru a justifica războiul din Ucraina. În momentul în care a declanșat agresiunea împotriva Ucrainei, Vladimir Putin a vorbit despre “denazificarea” vecinului său, care, între altele, este cârmuit de “drogați” dar și de necredincioși.
În privința “naziștilor”, Kremlinul folosește de multă vreme discursul potrivit căruia oricine este împotriva Maicii Rusia este, în ultimă instanță, “nazist” – cu trimitere la invadarea ei de către Germania nazistă. În schimb, invadarea Ucrainei este numită “operațiune specială”.
“Războiul sfânt” împotriva Kievului
În privința “drogaților” de la Kiev, pesemne că Putin nu a primit de la consilierii săi situația consumului de droguri din Rusia din ultimii ani. În continuare, “Războiul sfânt” este un termen des auzit în ultima vreme pe scena politică rusă pentru a justifica agresiunea în Ucraina. Termenii “satanism” și “Anticrist” sunt adăugați în mod regulat la acesta.
Nu toți actorii sociali și politici ruși au aceleași reprezentări, iar acestea variază în funcție de publicul căruia i se adresează. Dar cuvintele folosite rămân aceleași. Cum putem explica acest recurs la un vocabular religios în contextul a ceea ce rămâne, oficial, o “operațiune militară specială”?
Putin, Dughin și “satanismul” Occidentului
În primele luni ale războiului, Vladimir Putin și-a exprimat intenția de a denazifica Ucraina. La 30 septembrie, în timpul ceremoniei de anexare a teritoriilor din estul Ucrainei, el a denunțat satanismul Occidentului, simbolizat, în opinia sa, prin “negarea totală a individului, subminarea credinței și a valorilor tradiționale, suprimarea libertății”.
Termenul de satanism circulă de mult timp în cercurile conservatoare din întreaga lume. Deja în 2013, Vladimir Putin a condamnat în fața Clubului Valdai “țările euro-atlantice” pentru care “credința în Dumnezeu este egală cu credința în Satana”.
Cum a încercat Putin să îl asasineze la Miami pe agentul dublu care…
Dar utilizarea acestei retorici ar putea fi explicată astăzi prin influența ideologului de extremă dreapta Aleksandr Dughin asupra președintelui Federației Ruse. Potrivit unor observatori bine informați, dacă influența sa în primele luni ale războiului a fost în mare măsură exagerată, el ar fi mai ascultat după moartea fiicei sale, Daria Dughina, victimă a unui atentat în care probabil că el însuși a fost vizat.
La 15 septembrie, Dughin a explicat la un post tv conservator că “satanismul deschis și rasismul deschis înfloresc în Ucraina, iar Occidentul nu face decât să le susțină”. Această invocare a satanismului Occidentului și a necesității de “desatanizare” a Ucrainei a devenit una din justificările oficiale a “operațiunii speciale” ordonată de Putin.
Kadîrov, vânătorul de homosexuali
Ea a fost folosită de mai multe ori de Ramzan Kadîrov, șeful Republicii Cecenia, pe canalul său Telegram (o mai folosise deja înainte, în special la 18 mai 2022). La 25 octombrie, el a declarat că “democrația satanistă” este “atunci când se protejează drepturile ateilor și se insultă credincioșii”; pentru a-și ilustra afirmațiile, el a amintit de publicarea caricaturilor Profetului în Charlie Hebdo, împotriva căreia a fost organizată o manifestație de câteva sute de mii de persoane la 19 ianuarie 2015 la Groznîi.
La fel ca Vladimir Putin, el a condamnat homosexualitatea într-o manieră grosieră. Tema “războiului sfânt” ocupă, de asemenea, un loc important în intervențiile sale, la fel ca și cea a patriotismului. Postarea sa din 25 octombrie începe cu cuvintele: “Îmi iubesc Patria. Țara mea. Poporul. Tradițiile”.
Denunțarea “sectelor”
Satanismul a fost legat de o altă temă abordată de secretarul adjunct al Consiliului de Securitate, Alexei Pavlov: el a comparat Ucraina cu o ”hipersectă totalitară”, afirmând în special că sataniștii, păgânii și membrii “sectelor” au fost cei care au organizat revoluția Maidan din 2014.
Această referire la secte ca fiind un pericol major pentru Rusia datează cel puțin de la începutul anilor 2000. Membrii acestora erau considerați agenți CIA în perioada sovietică. În timpul primului său mandat, Putin a subliniat importanța “securității spirituale”, înțeleasă ca apărare a religiilor tradiționale și lupta împotriva extremismului religios – o noțiune cu contururi vagi și arbitrare.
Nikolai Patrușev, actualul secretar al Consiliului de Securitate, era pe atunci director al FSB, moștenitorul KGB-ului. Patrușev făcuse o alianță cu Biserica Ortodoxă pentru a lupta împotriva “sectelor totalitare”. Retorica lui Alexei Pavlov pare așadar a fi o reluare a unor procedee mai vechi de desemnare a inamicului Rusiei, un inamic definit întotdeauna prin faptul că luptă împotriva unei tradiții rusești, care este vag definită.
Rolul patriarhului Chiril
Ce se poate spune despre retorica patriarhului Chiril, patriarhul Moscovei și a întregii Rusii din 2009? El își menține sprijinul neclintit pentru Vladimir Putin, din grija de a-și păstra puterea asupra unei instituții pline de curente ultranaționaliste și conspiraționiste.
Ca și în conflictele anterioare în care a fost implicată puterea rusă, el prezintă Rusia ca pe o cetate asediată: războiul din Ucraina este, în opinia sa, de natură defensivă. De asemenea, el își urmează propria agendă: lupta împotriva lumii unipolare, a globalizării și a culturii liberale secularizate, împotriva invaziei valorilor care s-ar opune culturii Rusiei și, în general, a acestui spațiu pe care el îl numește Sfânta Rusie și care depășește granițele politice ale statului rus. Aceste teme datează cel puțin de la începutul anilor 2000.
În plus, Patriarhia Moscovei se află în concurență cu Patriarhia de Constantinopol. Chiril a încercat să păstreze numeroasele parohii ale bisericii ucrainene fidelă Moscovei în turma sa, în timp ce o altă biserică, Biserica Ortodoxă Ucraineană (căreia Constantinopolul i-a acordat autocefalia, adică independența ecleziastică, în ianuarie 2019), atrage în mod constant creștinii ortodocși care doresc să se desprindă de Moscova.
Lupta între bine și rău
Încă de la începutul războiului din Ucraina, Chiril a prezentat operațiunea specială ca pe o bătălie metafizică între bine și rău. Cuvintele sale au reluat, de asemenea, motivele apocaliptice ale unor curente din Biserica Rusă, în special cele legate de armată și de elitele din cercurile Kremlinului, siloviki. Anul trecut, la cel de-al 24-lea Consiliu Mondial al Poporului Rus, Kirill a făcut apel la “păstrarea tradiției pentru a preveni sfârșitul lumii”.
El a reluat ideea, dezvoltată de mulți ani în cercurile naționaliste, a unui popor rus care ar fi forța care reține venirea lui Anticrist și despre care vorbește Sfântul Pavel în a doua epistolă către Tesaloniceni. Cu o lună înainte, el a declarat că soldații ruși care vor muri în războiul din Ucraina vor fi “spălați de toate păcatele lor”.
Această idee de sacrificiu în numele patriei amintește de retorica sovietică care valorizează moartea eroică pentru colectivitate. Ea datează de mai bine de un secol și poate fi regăsită în cuvintele altor biserici creștine din vremea Primului Război Mondial.
Anul trecut, în fața unei delegații a Consiliului Mondial al Bisericilor din care făcea parte și propriul său nepot, Mihail Gundiaev, Chiril a declarat că nu crede că “o biserică sau un creștin ar putea sprijini războaiele și crimele” și că bisericile “sunt chemate să lucreze pentru pace și să apere și să protejeze viața”.
El a adăugat: “Războiul nu poate fi sfânt”. Dar atunci când cineva trebuie să se apere pe sine și viața sa sau să-și dea viața pentru viețile altora, lucrurile arată diferit, a remarcat patriarhul. Poziția lui Chiril rămâne ambiguă, cu discursuri pentru Occident diferite de cele pentru Rusia.
Loialitatea față de regim, înainte de toate
În toate aceste discursuri oficiale, se repetă mereu aceleași cuvinte despre apărarea tradiției rusești și inamicul occidental, a căror caracterizare se schimbă odată cu radicalizarea contextului. Biserica Ortodoxă Rusă a avut o contribuție majoră la această fabricare a tradiției împotriva Occidentului în perioada 2000-2010, intervenind în domenii atât de variate precum dezbaterile privind justiția pentru minori, violența domestică, așa-numitele relații sexuale “netradiționale” și arta contemporană.
Acest discurs a servit interesele unei puteri uneori slăbită de opoziție și a creat o iluzie a consensului. El continuă să joace acest rol. Dar să nu ne înșelăm: toate aceste discuții se adresează unei populații din care 70% declară că aparțin Bisericii Ortodoxe Ruse, dar numai 53% spun că sunt persoane religioase. Iar Chiril nu se numără printre cei cu autoritate într-un sondaj realizat la sfârșitul anului 2021.
Dar aceste date nu contează. După cum amintește antropologul Alexei Iurceak, la fel ca în perioada sovietică, este mai important să se repete formule gata făcute, care să ateste loialitatea față de regim, decât să se vegheze la adevărul conținutului lor, pe care uneori mulți nu vor să-l știe, notează La Tribune.
Într-un astfel de model, ceea ce contează este dimensiunea performanței discursului. Capacitatea sa de a fi eficient pentru acțiunea politică. “Faptele”, chiar și cele mai absurde, sunt în slujba patriotismului și a antagonismului care trebuie construit împotriva Occidentului. Această retorică va fi eficientă până în momentul în care populația se va aștepta ca puterea să arunce măștile și să-i spună adevărul. Dar acest timp nu a venit încă în Rusia.
(Iata unde duce idolatra religie… ) Alexander Dughin: Rusia duce un „război sfânt” împotriva „anticristului” și „Occidentului satanic”
De Andrei Stan
Forțele ruse duc un „război sfânt” împotriva „anticristului”, a afirmat ideologul rus naționalist Alexander Dughin, unul dintre cei mai apropiați aliați ai președintelui Vladimir Putin, potrivit Sky News. Într-un interviu acordat televiziunii ruse de stat, Dughin, a cărui fiică, Daria Dughina, a fost asasinată în luna august într-un atac cu mașină-capcană în apropiere de Moscova, a declarat că este de acord cu comentariile făcute de liderul autoritar al Ceceniei, Ramzan Kadîrov, care a cerut Rusiei să efectueze o desatanizare în Ucraina. „Este o bătălie sfântă împotriva Occidentului satanic!”, a declarat Alexander Dughin. „Da, este o bătălie ortodoxă, o bătălie finală, apocaliptică, escatologică a Rusiei creștin ortodoxe, a Rusiei sfinte, împotriva anticristului”, a continuat scriitorul și filosoful rus. „Acesta este scopul acestei operațiuni militare speciale”, a mai susținut Dughin. Interviul a fost distribuit de jurnalistul Francis Scarr de la BBC, cunoscut pentru faptul că monitorizează constant și atent televiziunea de stat rusă.
Comentariile lui Dughin vin în contextul în care fostul preşedinte și premier rus Dmitri Medvedev, un alt aliat fidel al lui Vladimir Putin, a făcut vineri afirmații similare. Medvedev a catalogat războiul Rusiei în Ucraina drept un conflict sacru împotriva Satanei, avertizând că Moscova i-ar putea trimite pe toţi duşmanii ei în focurilor veşnice ale Gheenei.
Într-un mesaj cu ocazia Zilei Unităţii Naţionale a Rusiei, acesta a spus că sarcina patriei este „să-l oprească pe conducătorul suprem al Iadului, orice nume ar folosi – Satan, Lucifer sau Iblis”. Moscova se luptă în Ucraina cu „narcomani nazişti nebuni” sprijiniţi de occidentali, cărora „le curge saliva pe bărbie din cauza degenerării”, a mai spus Medvedev, în prezent vicepreşedinte al Consiliului rus de Securitate.
Citeşte întreaga ştire: Alexander Dughin: Rusia duce un „război sfânt” împotriva „anticristului” și „Occidentului satanic”
(“ De la miliardarul kaghebist cetire: ”) Apocalipsa a fost amânată: Patriarhul Kiril despre oprirea Antihristului în Ucraina
La 20 noiembrie 2022, Patriarhul Kiril al Moscovei a împlinit 76 de ani. La o recepție organizată cu această ocazie, care a avut loc în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, Patriarhul și-a avertizat invitații în termeni apocaliptici cu privire la pericolele actuale cu care se confruntă Rusia și Biserica Ortodoxă Rusă. Fără a menționa în mod explicit războiul din Ucraina, Kiril a cerut Bisericii să joace un rol activ în “lupta Patriei noastre împotriva răului global” și împotriva “acestei mișcări a lui Antihrist, care este capabilă să distrugă atât întreaga lume, cât și Rusia”. Toate forțele lui Antihrist, a afirmat el, vor fi îndreptate împotriva Rusiei, deoarece Rusia de astăzi este ‘forța de reținere’ (uderzhivuaiushchii) care a fost menționată în Scriptură în legătură cu apariția lui Antihrist în lume.
Vorbind în fața audienței de la recepția de ziua sa de naștere, formată în mare parte din ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, Kiril nu a simțit în mod evident nevoia de a explica conceptul biblic de “forță de reținere”. Cu câteva luni mai devreme, totuși, într-o predică rostită în Catedrala Hristos Mântuitorul la 7 aprilie, Kiril a cerut să se facă rugăciuni pentru pacea din Ucraina și pentru păstrarea unității Bisericii Ortodoxe. De ce, a întrebat el, forțele externe au atacat “pământul rusesc”? Biblia, a explicat el ca răspuns, conține o referire la o anumită forță care reține venirea lui Antihrist în lume. Nu se spune care este această forță: unii cred că este vorba de Imperiul Roman, alții cred că este vorba de Biserică. Această din urmă opinie este corectă, a susținut Kiril, dar forța de reținere este, de asemenea, “întregul popor pios din toate timpurile și din toate țările, este credința ortodoxă care trăiește și acționează în Biserica Ortodoxă”. Acesta, a concluzionat el, este motivul pentru care dușmanii Bisericii atacă acum unitatea acesteia.
Kiril se referea la pasajul din cea de-a doua scrisoare a Sfântului Pavel către Tesaloniceni, în care apostolul explică faptul că a doua venire a lui Hristos va fi precedată de apariția “omului fărădelegii” sau a “fiului pierzării”, care se proclamă în mod fals Dumnezeu, dar care în prezent este reținut – un rol jucat de cel care “reține acum” fărădelegea [2 Tesaloniceni 2.1-12]. Acest pasaj oarecum obscur a fost, după cum a recunoscut Kiril în predica sa, supus mai multor interpretări. Deși “omul fărădelegii” este în general considerat a fi Antihristul, identitatea “forței de reținere”, la care se face adesea referire prin termenul grecesc “katechon”, a fost un subiect de mare dispută. Patriarhul, în predica sa din aprilie, a menționat opinia potrivit căreia ar fi vorba de Imperiul Roman, dar nu a adăugat că această identificare a fost extinsă de unii filosofi ruși pentru a include atât al doilea, cât și al treilea roman (Bizanț și, respectiv, Moscova). De fapt, conceptul Rusiei ca fiind katechon devenise la modă într-o serie de cercuri naționaliste de extremă dreapta și ultraortodoxe chiar înainte de invazia Ucrainei din februarie 2022; ideologul neo-eurasianist Alexander Dugin, de exemplu, a fost timp de câțiva ani un contribuitor regulat de articole apocaliptice pe site-ul web al think-tank-ului Katechon (katehon.com). Nu este clar în ce măsură conceptul de Rusia ca, katechon s-a răspândit de la aceste franje extremiste până la curentul principal al gândirii politice rusești contemporane, dar trecerea lui Kiril de la identificarea “forței de constrângere” ca fiind Biserica și adepții săi (în predica sa din aprilie) la identificarea acesteia ca fiind Rusia însăși (în discursul său din noiembrie de la aniversarea zilei de naștere) sugerează o mișcare către o poziție mai deschis naționalistă din partea Patriarhului, care nu poate să nu fie conștient de rezonanțele ideologice ale conceptului.
În ceea ce privește guvernul rus, în ultimele luni s-a observat o creștere a discursului religios sau cvasi-religios. În discursul incoerent al președintelui Putin de la Kremlin, din 30 septembrie 2022, pentru a marca anexarea a patru regiuni ucrainene de către Rusia, acesta a denunțat elitele occidentale pentru respingerea “valorilor tradiționale” și a descris opiniile acestora ca fiind “religie în sens invers – satanism pur și simplu”. Și a adăugat imediat un citat din Predica de pe Munte, în care Hristos a avertizat cu privire la ‘profeții falși’: ‘După roadele lor îi veți cunoaște’ [Matei 7.15-16]. Putin a sugerat astfel că “roadele otrăvitoare” ale liderilor occidentali erau un indiciu al naturii lor malefice: expresia “profeți falși” este, desigur, un echivalent al “falsului Hristos” (a se vedea, de exemplu, Matei 24.24) și, prin urmare, al Anticristului.
Mai recent, Dmitri Medvedev, fostul prim-ministru și ulterior președinte al Rusiei, în prezent vicepreședinte al Consiliului de Securitate, a publicat o postare în termeni cruzi pe contul său de Telegram cu ocazia Zilei Unității Naționale (4 noiembrie 2022), în care se lăuda că, deși Rusia are potențialul de a-și trimite dușmanii în focurile iadului (o referire evidentă la declanșarea războiului nuclear), se va abține să facă acest lucru. În schimb, a spus el, Rusia avea scopul sacru de a-l opri pe conducătorul suprem al iadului, “indiferent de numele pe care îl folosește”: Satana, Lucifer sau Iblis, al cărui scop este distrugerea. Folosirea de către Medvedev a termenului “Iblis”, numele unui echivalent musulman al diavolului creștin, poate indica o potențială dificultate pentru politicienii ruși în utilizarea unui limbaj deschis creștin în timpul unui război în care atât de mulți dintre soldații Federației Ruse multiconfesionale sunt necreștini.
Aceasta este, evident, o problemă mai puțin gravă pentru Patriarhul Kiril. Conceptul de “forță de reținere” este, de fapt, unul destul de atractiv pentru a fi invocat în timp de război, în comparație cu noțiunile apocaliptice mai tradiționale. În timp ce Antihristul poate fi o figură negativă și diabolică, prefigurând sfârșitul vremurilor și Judecata de Apoi, katechon poate fi un animator pozitiv pentru mobilizarea patriotică. În imaginea Rusiei ca “forță de reținere” împotriva puterilor globale ale răului, Patriarhul Kiril ar fi putut găsi metafora ideală pentru a promova ficțiunea conform căreia invazia rusă în Ucraina este o campanie nobilă de autoapărare.
Maureen Perrie este profesor emerit de istorie rusă la Universitatea din Birmingham.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
Cuvintele de față s-au îngrămădit în mintea mea în urma descoperirii, în cartea lui Larry Crabb (Biserica adevărată), a unor versete biblice aparținând profetului Amos.
Iată textul cu pricina: 4. Căci așa vorbește Domnul către casa lui Israel: „Căutați-Mă, și veți trăi!
Nu căutați Betelul, nu vă duceți la Ghilgal și nu treceți la Beer-Șeba. Căci Ghilgalul va fi dus în robie, și Betelul va fi nimicit.
Căutați pe Domnul, și veti trai! …” Amos 5: 4-6
Se pare că poporul Israel din timpul profetului Amos, în ciuda constantei sale frecvențe la importantele centre religioase naționale (Betel, Beer-Șeba, Ghilgal), traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Problema scoasă la iveală de către profet consta în faptul că oamenii vizitau locașurile de închinare ale vremii, fără gândul unei închinări veritabile în fața Dumnezeului Adevărat; participarea lor la activitățile religioase nu avea drept motivație căutarea lui Dumnezeu și a voii Lui, ci forma prin sine însăși un scop independent; religia era practicată de dragul religiei; Dumnezeu era uitat.
Într-o astfel de vreme, când tot ceea ce conta pentru evrei era mersul la Betel, Ghilgal și Beer-Șeba, mesajul lui Amos, venit din partea lui Dumnezeu, suna astfel: „Opriți-vă! Încetați să mai mergeți la Betel, Ghilgal ori Beer-Șeba! Prezența voastră în aceste locuri de închinare a devenit zadarnică, întrucât ați uitat adevăratul scop pentru care ar trebui să fiți acolo. Motivațiile voastre sunt greșite. Căuați pe Domnul și veți trăi!”
Privind înspre mine, cât și la creștinii din jurul meu (pentru a nu generaliza, mă refer la cei cunoscuți), întâlnirile noastre bisericești (formale sau informale) dovedesc adesea că ne asemănăm izbitor de mult cu poporul Israel din vremea profetului Amos, prin faptul că pierdem din vedere scopul esențial al adunării noastre laolaltă- căutarea lui Dumnezeu, și urmărim lucruri adiacente.
Așa se face că, în întâlnirile noastre, am ajuns să căutăm a ne simți bine, uitând de problemele noastre cotidiene, a socializa cu prietenii, a cânta imnuri înălțătoare din punct de vedere emoțional, a înălța rugăciuni frenetice, a asculta predici motivante sau chiar a ne liniști conștiința prin bifarea unei noi prezențe la programul duminical, întrucât ne-am simți vinovați rămânând acasă. Desigur, multe din aceste lucruri sunt bune… în măsura în care sunt subordonate adevăratului scop pentru care Dumnezeu s-ar aștepta să ne întânim: căutarea Sa.
Fiindcă am pierdut motivația reală ce trebuia să marcheze întâlnirile noastre, se întâmplă să plecăm, duminică de duminică de la programele bisericii, cu satisfacția că ne-am îndeplinit menirea și că am petrecut un timp bun, dar la fel de îndepărtați cu inima și viața de Dumnezeul Adevărat.
De aceea, mesajul profetului Amos este cât se poate de actual, amintindu-ne că Dumnezeu nu e mulțumit de mersul nostru rutinat la biserică, de căutarea noastră de programe frumoase cu predici bune și cântece sublime, de tânjirea după serile de tineret provocatoare de emoții intense, când din toate acestea lipsește cu desăvârșire căutarea după Dumnezeu, singurul lucru generator de viață sprituală adevărată (Zoe).
Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza pentru care bisericile noastre (unele dintre ele) par/sunt lipsite de viață. Probabil lipsa căutării lui Dumnezeu să fie cauza unor vieți individuale lipsite de vlagă, putere și biruință în lumea spirituală. (E evident că, în lipsa unei căutări adevărate a Izvorului de Viață, vom suferi de absența vieții.)
În încheiere, consider că eu și cu tine ar trebui ca în fiecare întâlnire bisericească (formală sau informală) să răspundem cu onestitate la întrebarea: ce caut eu aici? Iar răspunsul să fie în modul cel mai sincer și real cu putință: dincolo de toate lucrurile bune, Îl caut pe Dumnezeu!
De ce „Răpireaˮ creștinilor trebuie să aibă loc înainte de Judecata lui Dumnezeu din timpul necazului celui mare
RALUCA
Ai observat vreodată câte învățături există despre Răpirea Bisericii? Desigur, Biblia este foarte clară că într-o zi Isus se va întoarce și va aduna pe toți cei mântuiți, luându-i cu El în Rai să trăiască pentru totdeauna. Dar când și unde și cum se va întâmpla… atâtea opinii diferite și chiar contradictorii. Care sunt fapte și care sunt doar opinii?
În aceste timpuri de confuzie și indecizie, uneori trebuie să te retragi, să ieși la o plimbare și să-ți petreci timpul gândindu-te la toate acestea.
În urma unor studii îndelungate, am ajuns să cred în ceea ce se numește punctul de vedere al Răpirii pre-tribulaționiste. Această „răpireˮ a creștinilor va avea loc înainte ca judecata lui Dumnezeu să se abată asupra lumii într-un interval de șapte ani, așa cum a fost profețit de Daniel și cunoscut ca Necazul cel Mare.
Dar de ce exact cred în Răpirea pre-tribulaționistă? Am motivele mele, zece ca să fiu mai exact. Toate se bazează pe convingerea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie întotdeauna interpretată în sens literal și că este ferm înrădăcinată în promisiunea fermă a lui Isus că El se va întoarce cu adevărat. Toate acestea exclud o interpretare spiritualizată a Scripturilor. O astfel de interpretare duce doar la niște aberații imaginative. Să trecem prin aceste motive și să vedem dacă ele vor aduce vreo claritate.
Răpirea și A Doua Venire sunt evenimente diferite.
Unii susțin că Răpirea și A Doua Venire sunt același eveniment care are loc la sfârșitul Necazului cel Mare – viziunea Răpirii post-tribulaționiste. Însă, citind toate versetele care acoperă venirea lui Cristos, vom întâlni două scenarii foarte diferite. Aceste versete descriu de fapt întoarcerea lui Cristos în două etape – Răpirea (Ioan 14:1-14; 1 Corinteni 15:51-58; 1 Tesaloniceni 4:13-18) și ulterior A Doua Venire (Zaharia. 14:1-21; Marcu 13:24-27; Luca 21:25-27; Apocalipsa 19) – separate printr-un interval de timp.
Răpirea poate avea loc oricând, fără avertisment.
Isus a afirmat în Matei 24 să „vegheați, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru ˮ, indicând că Isus va veni într-un moment în care nimeni nu se așteaptă. Cum să nu te aștepți? Cum poate fi acest lucru posibil atunci când A Doua Venire este precedată exact de șapte ani de evenimente – cum ar fi ridicarea Anticristului, ciume, războaie și cutremure care distrug cea mai mare parte a lumii? Răpirea se întâmplă iminent și fără avertisment, în timp ce A Doua Venire trebuie să fie precedată de semne care durează mulți ani. Cele două evenimente nu pot fi, așadar, același eveniment.
Răpirea elimină pe cea ce ține răul la distanță.
A doua epistolă către Tesaloniceni învață că influența restricționatoare a lui Dumnezeu va fi înlăturată când Anticristul se va ridica la putere. Cristos restricționează răul din lumea de astăzi prin intermediul Bisericii. Prin urmare, Biserica va trebui să fie îndepărtată – răpită – înainte ca domnia de șapte ani a Anticristului să poată începe.
Necazul este pentru răscumpărarea lui Israel.
Ieremia 30 descrie Necazul ca „timpul necazului lui Iacobˮ. Apocalipsa 12 prezintă Israelul fugind de persecuțiile Anticristului. Și Bătălia de la Armaghedon adună toate națiunile lumii împotriva lui Israel. Israelul este în mod repetat punctul central al Necazului și centrul lucrării lui Dumnezeu de răscumpărare, nu Biserica.
Biserica nu va fi pe Pământ în timpul Necazului.
La fel ca Potopul, Necazul cel mare stă separat ca a doua mare judecată a lui Dumnezeu asupra unei lumi răzvrătite. Este chiar mânia lui Dumnezeu. Este adevărat că credincioșii au îndurat suferință de-a lungul istoriei, dar niciodată de fapt din mânia lui Dumnezeu. Apocalipsa 3 confirmă că, creștinilor li se promite să nu trebuiască să îndure Necazul, fapt dovedit de absența totală a Bisericii în Apocalipsa capitolele 6-18, care descriu evenimentele Necazului.
În timp ce pământul se confruntă cu judecățile lui Dumnezeu, Biblia dezvăluie că Biserica va fi destul de activă în Rai, angajată în trei evenimente: o judecată pentru răsplătiri, o sărbătoare a Nuntii Mielului, și pregătindu-se să se întoarcă pe pământ cu Isus. Niciuna dintre aceste trei nu are nicio legătură cu a trăi într-o lume care este distrusă.
Împărăția Milenară trebuie repopulată.
Dacă toți credincioșii din Necaz sunt răpiți în Cer la A Doua Venire și li se dau trupuri de slavă, trupuri care, la fel ca îngerii, nu pot să se înmulțească (Matei 22:30; Marcu 12:25), atunci cine rămâne să repopuleze pământul în timpul Împărăției Milenare? Răpirea nu poate avea loc Post-Tribulație, pentru că nu s-ar mai naște copii.
Mânia lui Dumnezeu durează întreaga perioadă de șapte ani.
Unii susțin că mânia lui Dumnezeu este vărsată doar în câțiva ani din cei șapte ai Necazului, astfel că Răpirea trebuie să aibă loc la trei ani și jumătate sau chiar la cinci ani și mai mult în timpul Necazului. Dar aceste opinii despre Răpirea la mijlocul Necazului și Răpirea chiar înainte de mânia lui Dumnezeu, tind să uite că însuși Isus Hristos rupe sigiliile care declanșează cele 21 de judecăți din Apocalipsa. Se spune că judecata finală a celor Șapte Sfeșnice încheie mânia lui Dumnezeu, nu o începe. Deoarece toate aceste judecăți sunt inițiate de însuși Isus, mânia lui Dumnezeu durează întreaga perioadă de șapte ani, o mânie pe care Bisericii i s-a promis că nu va trebui să o îndure.
Credincioșii sunt izbăviți de mânia lui Dumnezeu.
Enoh a fost răpit înainte de Potop. Noe și familia sa au fost salvați de apele Potopului. Lot și familia sa au fost trimiși departe de Sodoma și Gomora înainte ca Dumnezeu să incinereze aceste orașe răutăcioase. Rahav și familia ei au fost cruțate când armata lui Iosua a invadat Ierihonul. Din nou și din nou, exemplele biblice arată că Dumnezeu îi izbăvește pe credincioși de mânia Sa, în loc să-i facă să sufere mânia Sa.
Viziunea despre Răpirea Pre-Tribulaționistă nu este nouă.
Unii vor argumenta că viziunea despre Răpirea la Pre-Tribulație este „prea nouă pentru a fi adevăratăˮ, atribuind-o lui John Darby acum aproximativ 200 de ani. Dar, este această evaluare corectă din punct de vedere istoric? Deloc! Viziunea despre Răpirea la Pre-Tribulație reprezintă o redescoperire a învățăturilor mult timp ignorate ale lui Isus și ale Apostolilor.
Priorități importante
Te simți mai bine acum? Mai lămurit? Sperăm că „plimbareaˮ noastră a confirmat sau a pus la îndoială unele dintre credințele tale despre Răpire. Ceea ce este mult mai important decât înțelegerea noastră a perspectivelor despre sfârșitul timpurilor este statutul nostru de mântuiți. Numai credința în Isus Hristos și în sângele Său vărsat ne va duce într-o zi în sus, să fim cu Domnul și Mântuitorul nostru pentru totdeauna.
Vindecarea vine atunci când dorința inimii noastre este să-i facem pe plac Tatălui nostru ceresc.
2 Corinteni 7:8-11
În bucătărie se află un borcan plin cu prăjituri, iar Todd, în vârstă de 6 de ani, este hotărât să aibă unul. Când mama lui intră, îl găsește – un braț încă în borcan – mestecând repede. Primele cuvinte care îi ies din gură sunt: „Îmi pare rău”. Evident, regretă că a fost prins și este nemulțumit de pedeapsa care ar putea urma, dar probabil că nu are remușcări pentru că a mâncat prăjiturile.
Credincioșii se apropie uneori de mărturisire și pocăință în același mod. Durerea însoțește de obicei recunoașterea vinovăției, iar sentimentele de rușine și remușcare sunt etichetate ca pocăință. De multe ori însă, pocăința noastră este superficială. Suntem triști pentru consecințele acțiunilor noastre și supărați că nu am reușit să ne supunem propriilor standarde de comportament bun. Dar pocăința autentică merge mai adânc decât auto-reproșul; implică un sentiment de durere pentru că l-a nedreptățit pe Dumnezeu păcătuind împotriva lui.
Dorința noastră ar trebui să fie să-i fim plăcuți Tatălui nostru ceresc, nu să-L întristăm. Astfel, pocăința autentică ne conduce să părăsim păcatul și să practicăm ascultarea. Când ne smerim și ne pocăim cu adevărat, Duhul Sfânt revarsă puterea și tăria Sa în viața noastră. Atunci suntem în stare să ne întoarcem de la acel păcat pentru a umbla în ascultare de Domnul nostru.
În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Cristos şi obţinute prin credinţă. Prima pe care o vom studia este pocăinţa.
Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase – se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: „Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos”.
Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.
Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii „lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat „întristarea voastră v-a adus la pocăinţă … când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corin. 7: 9,10).
Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: „depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea” (Psalmul 34:14). „Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6).
A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare – El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).
Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.
În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.
Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: „Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).
Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: „Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa”. Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 „Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.
Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.
O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă
Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.
Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.
Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu.
Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.
Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin „satisfacere”. Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”(Tit 3:5). Cuvântul „iertare” vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: „Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).
Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: „Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.
Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă – aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.
Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura „satisfacerii” pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.
Alte învăţături romano-catolice
O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.
Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă „satisfacere” pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a „satisface” dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.
Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).
În aparenţe toţi suntem pocăiţi şi ne arătăm o faţă smerită celor din jur. Defapt arătăm lumii ceea ce ei îşi doresc ei să vadă la noi. Dar mă întreb dacă Îi arătăm lui Dumnezeu prin viaţa noastră ceea ce ar dori El să vadă?
Am stat mult şi m-am gândit ce înseamnă a fii pocăit cu adevărat? Şi mi-am dat seama că pocăinţa nu se consumă în biserică la programe religioase sau postând în societate o figură de smeriţi. Adevărata pocăinţă e atunci când eşti doar TU şi Dumnezeu. Singur într-o cameră, tu şi gîndurile tale, tu şi gesturile tale, tu şi pornirile tale. Doar tu într-un loc ascuns de ochii oamenilor. Doar tu cu tine. Aici îţi dai examenul de adevărată pocăinţă. Şi ce faci tu atunci când eşti singur? Poate fumezi o ţigare crezând că nimeni nu te vede. Poate te uiţi la un film murdar. Poate ai alte obiceiuri şi îndeletniciri de care nu ai vrea să afle nimeni niciodată. Aici e adevărata ta pocăinţă. Cum eşti şi cum te porţi atunci când nu te vede nimeni? Ce faci şi ce gândeşti atunci când stai departe de ochii lumii? Aici te poţi verifica dacă trăieşti cu adevărat o pocăinţă reală, sau doar o pocăinţă de ochii lumii, de ochii păstorului să nu te excludă sau de ochii familiei.
E grea pocăinţa nu-i aşa? Ştiu că e grea, mai ales ca tânăr creştin eşti lovit de multe ispite, dar să nu uităm: SUNTEM MAI MULT DECÂT BIRUITORI PRIN ACEL CARE A BORUIT MOARTEA. Poate zici că e greu să fii cu adevărat pocăit într-o lumea atât de plină de păcat. Nu zic că e uşor să trăieşi o pocăinţă reală, dar e tot ce ne poate salva şi ne dă dreptul de a trăii veşnic cu Isus. Să nu uităm că Dumnezeu ne cunoaşte inima şi nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui.
Haideţi să trăim cu toţii o pocăinţă adevărată, pentru că oricum va veni ziua când se vor da cărţile pe faţă şi tot Universul va afla ce fel de pocăinţă am trăit.
DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ FIM POCĂIŢI PÂNĂ LA MOARTE!!!
Zidul Plangerii este locul din Ierusalim cel mai iubit de evreii din intreaga lume. Situat in partea de vest a cetatii, la marginea Muntelui Templului (moscheea de sub cupola aurie), Zidul Plangerii se afla la intersectia a doua mari culturi si credinte: cea evreiasca si cea musulmana. Zidul ramas din vechiul Templu este cel mai sfant loc al evreilor deoarece acesta este tot ce a mai ramas din Templul lui Solomon.
Acest loc este cunoscut sub mai multe nume: Zidul de Vest, Zidul Plangerii, Kotel. In vechile texte ebraice, locul este numit cel mai adesea „zidul de vest”, insa nu se stie exact daca referinta viza zidul actual ori un altul, din Templu, care astazi nu mai exista. Termenul de „Zidul Plangerii” apare abia prin secolul al XIX-lea, in literatura engleza. Acest ultim nume l-a capatat locul din traditia evreilor de a veni aici si a deplange starea Ierusalimului si daramarea Templului Sfant.
Zidul Plangerii din Ierusalim
Zidul Plangerii din Ierusalim – scurt istoric
Templul lui Solomon a fost construit in secolul al X-lea i.Hr. si distrus de babilonieni in anul 586. Cel de-al doilea Templu a fost terminat si inchinat in anul 516. In jurul anilor 19-37 i.Hr., regele Irod cel Mare a initiat o imensa lucrare de extindere a Muntelui Templului. El a extins artificial platforma muntelui, rezultatul fiind un imens platou. S-au construit patru ziduri in jurul esplanadei, pentru sustinerea ansamblului edificiului. Zidul actual este de fapt peretele vestic de sustinere a platformei artificiale, pe care se inalta Templul. Maretul templu, care adapostea Chivotul Legii, a fost distrus in anul 70, de catre romani.
Zidul Plangerii din Ierusalim
Zidul se ridica in sectorul oriental al Orasului Sfant cucerit si anexat Israelului in timpul razboiului din iunie 1967. El este situat la nivelul inferior al Esplanadei Moscheilor, al treilea loc sfant al Islamului, dupa Meca si Medina. Zidul Plangerii este cea mai sensibila zona a Ierusalimului, sfanta atat pentru evrei, cat si pentru musulmani.
Mare parte din zidul lung de 488 de metri este subterana si se intinde in orasul vechi. Zidul are o inaltime de 32 de metri, din care doar 19 sunt la vedere, si cuprinde un numar de 45 de randuri de piatra, dintre care 28 la suprafata solului, iar 17 dedesubt. Primele sapte straturi de piatra sunt asezate inca din perioada lui Irod cel Mare. Urmatoarele patru niveluri de piatra au fost asezate in secolul al VII-lea, iar urmatoarele 14 straturi au fost puse in perioada de dominatie otomana, fiind atribuite lui Sir Moses Montefiore (1866). Ultimele trei straturi au fost asezate de catre Muftii din Ierusalim, inainte de anul 1967.
Zidul Plangerii din Ierusalim
La un moment dat, o parte din pietrele din Zidul Plangerii, cel mai important loc sacru al iudaismului, au inceput sa se sfarame, iar autoritatile au trebuit sa se ocupe de restaurarea obiectivului religios, pentru a proteja credinciosii care vin aici sa se roage. Avand peste sase milioane de vizitatori pe an, Zidul Plangerii este de departe cel mai frecventat obiectiv turistic israelian. In mod curios, pietrele originale, zidite in urma cu 20 de secole, au rezistat in timp, iar cele mai recente, mai mici, plasate in partea de sus a zidulu, dau semne grave de uzura. Pietrele din epoca mandatului britanic (1917-1948) se faramiteaza si trebuie sa fie restaurate.
Zidul Plangerii
Reparatiile risca sa provoace insa conflicte intre batranii intelepti. Potrivit unor numeroase interpretari ale legii iudaice, este interzis sa deplasezi, sa inlocuiesti sau sa repari pietrele din Zidul Plangerii. Marele rabin sefard Shlomo Amar a decretat in trecut ca lucrarile de reparare nu pot fi efectuate decat de evrei care s-au purificat intr-o baie rituala, la lumina zilei.
Zidul Plangerii – Cum se petrec lucrurile aici ?
La principalele intrari spre Zidul Plangerii sunt instalate scanere. Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul Plangerii este in timpul sarbatorii Sabatului, de vineri seara pana sambata dimineata, cand evreii se aduna in piata imensa, citesc si danseaza pe cantece traditionale evreiesti pana la apusul soarelui.
Zidul Plangerii din Ierusalim
Pe esplanada din fata Zidului Plangerii au loc, pe langa rugaciuni, evenimente foarte diverse: lunea si joia dimineata se desfasoara ceremonii in timpul carora baietii de 13 ani primesc majoratul religios; vinerea seara, studentii celebreaza, la apusul soarelui, sosirea Sabatului; tinerii casatoriti vin sa se fotografieze, iar copiii din clasa I primesc aici prima lor biblie.
Zidul Plangerii – Ierusalim
Credinciosii evrei plaseaza in spatiile dintre pietrele zidului biletele pe care isi scriu dorintele, in timp ce altii se roaga cu voce tare in cele mai diverse limbi. De doua ori pe an, inainte de sarbatoarea Pastelor si inainte de Anul Nou evreiesc (in toamna) cei special alesi se duc la Zidul Plangerii si scot bucatelele de hartie indesate intre crapaturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Maslinilor unde le ingroapa.
Zidul Plangerii Zidul Plangerii
Rabinul si ajutoarele sale scot milioane de bucati de hartie din toate crapaturile zidului, pentru a face loc noilor rugaciuni. Rabinul spune ca ravasele continand rugaciuni sunt sfinte, cum sfinte sunt orice scrieri care contin Numele lui Dumnezeu sau adresate lui Dumnezeu.
In fiecare an, la data 9 aprilie, evreii comemoreaza distrugerea celor doua Temple.
(Si pentru capcana Anticristului…) Al treilea Templu – acum sau niciodată
Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor… Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau.
Flavius Josephus
Potrivit unei „profeții” rabinice, pe 16 martie 2010, Israel urma să înceapă reconstrucția celui de-al Treilea Templu de la Ierusalim. În secolul al XVIII-lea, Vilna Gaon, o respectată autoritate rabinică, a profetizat că Sinagoga Hurva, din Ierusalim, va fi distrusă și reconstruită de două ori, și că atunci când va fi gata a doua oară, construcția Templului va începe. Reconstruită începând cu 2001, ca urmare a distrugerii pentru a doua oară de trupele iordaniene în cadrul Războiului de Independență din 1948, Sinagoga urma să fie rededicată pe 15 Martie 2010. Dacă Vilna Gaon ar fi avut dreptate, al Treilea Templu ar fi putut fi pe drum. (http://www.israeltoday.co.il/default.aspx?tabid=178&nid=20063).
Al Treilea Templu – mit sau realitate?
„Iată că vi se lasă Casa pustie…” și „… nu va rămâne aici piatră pe piatră…” (Matei 23, 38; 24, 2) au fost cuvintele lui Christos sub imperiul cărora s-a desfășurat istoria evreiilor timp de secole. Distrus de două ori, de Nebucadnețar (586 B.C.) și respectiv Titus (70 A.D.), Templul, a fost și va rămâne pentru evrei un simbol al identității și proprietății naționale, orice tentativă de reconstruire fiind de fapt împlinirea unui vis, reînvierea patrimoniului național religios și cultural. Deși s-a încercat reconstruirea lui (132 A.D. – revolta lui Simon Bar Kochba, împăratul roman Iulian (361 – 363) și 610 A.D. – dominația Imperiului Sasanid) tentativele au fost sortite de fiecare dată eșecului. (http://en.wikipedia.org/wiki/Third_Temple).
Odată cu repatrierea evreilor (1948) și reunificarea Ierusalimului (7 iunie 1967) o întrebare simplă a devenit mărul discordiei pentru întreaga lume: este necesară reconstruirea Templului? Conform unui sondaj de opinie realizat în anul 1989, doar 18 % dintre evrei se declarau pentru reconstruirea Templului, în timp ce prin repetarea aceluiași sondaj acum 3 ani, s-a constatat că procentajul crescuse la 53 %. (http://www.alfanet.ro/stiri/?pag=israel3&cat=israel&id=5). La 30 iunie 1967, Time Magazine prelua declarația lui Maimonide, unul din cei mai mari filosofi medievali, și argumenta faptul că fiecare generație de evrei este obligată să reconstruiască Templul.
Pregătiri… pregătiri… pregătiri…
Încă din 1982, grupuri evreiești (Fundația Templului Ierusalimului, La Muntele Domnului, Credincioșii Muntelui Templului, și mai nou Institutul Templului) și-au unit forțele în elaborarea unor planuri în vederea construirii celui de-al Treilea Templu, dorindu-și o construcţie modernă, cu parcare pentru maşini şi ascensoare, și totuși, o casă de rugăciune deschisă tuturor credincioşilor monoteiști.
Totuși, începând cu anii 70, s-a vorbit despre existența a „șase zeci de mii de tone de blocuri de piatră finisate în SUA și trimise în Israel cu 500 de vagoane”. (John Wesley White, The Coming World Dictator (Minneapolis: Bethany Fellowship, 1981), p. 90). De asemenea, de-a lungul acțiunilor militare din 1982 (împotriva Libanului), masive provizii de cedrii din Liban au fost recuperate și depozitate în locuri sigure pentru reconstruirea Templului. (http://www.templemount.org/tempprep.html).
Pe 13 octombrie 2004, publicația evreiască online Arutz Sheva, publica un articol prin care anunța că a fost ales Sanhedrinul modern, compus din 70 de rabini, plus unul care să-i supervizeze pe toți (asemeni marelui preot). Putem spune că astăzi avem o formațiune care să-și asume jurisdicție legală asupra „treburilor” religioase ale Israelului. Și pentru că Templul implică o linie preoțească, este demn de semnalat evenimentul petrecut în data de 4 aprilie 1999, la ceremonia „Binecuvântarea Preoțească” de la zidul de vest, când a fost ridicat un amplasamnet în vederea testării genetice a preoților, verificându-se astfel existența „genei preoțești”. (http://kenraggio.com/KRPN-TheThirdTemple.htm).
Vorbind despre preoți, lucrurile nu se opresc la descoperirea „genei preoțești”, și, pentru că este necesară purificarea trupurilor preoților cu apă și cenușa unei juncane roșii fără cusur înainte ca aceștia să intre în Templu, Institutul Templului a căutat în Europa embrioni de vacă roșie care să fie implantați într-o fermă de vite evreiască. „Suntem necurați și vom rămâne așa până vom avea o vacă roșie a cărei cenușă să poată fi folosită la ceremonia purificatoare” a declarat Rabi Yisrael Ariel, director fondator al Institutului Templului. În 1997, Melody, o vacă roșie născută într-un chibuț lângă Haifa, a fost descalificată deoarece avea câteva fire albe pe coadă. Se spune totuși, că oamenii de știință israelieni au „crack-uit” codul genetic care ar putea produce mult visata vacă roșie perfectă. (http://www.haaretz.com/hasen/spages/1000094.html).
În ceea ce privește sistemul de jertfe, în 1991, cu ocazia Paștelui evreiesc, s-a încercat jertfirea unui miel, dar a intervenit poliția. În 1998, mai multe mișcări au adus un ied ca jertfă în apropierea Muntelui Templului. Ba mai mult, în 2007, Sanhedrinul modern a hotărât introducerea sistemului de jertfe, în ciuda absenței Templului și a altarului, autoritățile însă nu au fost de acord cu această decizie, cazul ajungând chiar în instanță. (http://brasovulevanghelic.ro/2009/04/01/evreii-pregatesc-intens-ridicarea-celui-de-al-treilea-templu/). În 2008 însă, Institutul Templului a organizat un simpozion la Ierusalim și un miel de un an, fără cusur a fost pregătit ritualic și sacrificat, scopul acestui act fiind doar instrucțional. (http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/125806).
Legat de vestimentația preoților Templului trebuie specificat faptul că astăzi există aproximativ 120 de costume pentru ei fabricate dintr-un material special din India. De asemenea, site-ul www.IsraelNN.com, publica la 29 noiembrie 2007 un articol referitar la terminarea coroanei marelui preot, din aur curat, reprezentând munca de un an a unui artist. Totodată, aproape 150 de vase sacre sunt deja inmagazinate (Menora și pietrele prețioase de pe pieptarul marelui preot). (http://www.romaniantimes.org/resources/202.+Politica_Rubrica+de+politologie+escatologica_Nelu+Ciorba.pdf). Nici nu este de mirare că până acum costurile pregătirilor se ridică la aproximativ 27 milioane de dolari. (http://stiri.resursecrestine.ro/Institutul-Templului-se-preg%C4%83te%C5%9Fte-pentru-cel-de-al-III-lea-Templu-1584.htm).
Când este vorba de năzuințe, de declarații de intenție, lucrurile par atât de roz, atât de promițătoare, astfel încât nu poți să nu te întrebi: cu asemenea planuri, resurse și tehnologie, de ce nu avem până în prezent un al Treilea Templu?
Și totuși piedici…
Când este totuși vorba de amplasamentul exact al Templului, de dușmanii evreilor… lucrurile stau cu totul altfel, pentru că sunt o multitudine de piedici care se ridică în calea reconstrucției celui de-al Treilea Templu. Sunt unele voci care sugerează că Templul nu ar trebui construit înainte de venirea lui Mesia, altele sugerând ideea că sunt prea multe îndoieli cu privire la cerințele lui Dumnezeu legate de construcție. Sunt, totodată, neînțelegeri cu privire la unitatea de măsură a Templului, fără o descoperire profetică validă, reconstruirea fiind imposibilă.
În realitate însă, unități de măsură probabil s-ar inventa, s-ar găsi și voci profetice care să de-a mână liberă reconstruirii, însă problemele sunt de o cu totul altă natură. Deși Yehuda Glik, director la un moment dat al Institutului Templului, afirma chiar că „musulmanii îi vor sprijini când clădirea va fi ridicată” (http://brasovulevanghelic.ro/2009/04/01/evreii-pregatesc-intens-ridicarea-celui-de-al-treilea-templu/), totuși, cele mai urgente și mai evidente obstacole în calea reconstruirii Templului sunt de fapt două edificii musulmane: Moscheea Al-Aqsa și Domul Stâncii – construite în vârful muntelui pe locul unde a fost Templul, Israelul fiind obligat să garanteze acces liber la aceste clădiri ca parte a obligațiilor internaționale. Orice tentativă de a distruge aceste edificii ar conduce la conflicte internaționale.
Cu toate că declarațiile evreilor sunt dintre cele mai îndrăznețe, afirmând chiar faptul că „Al-Aqsa poate să rămână, pentru că noi intenţionăm să construim peste Domul de aur, găsind o cale de a-l include în cel de-al Treilea Templu” (Yehuda Glik), totuși declarațiile musulmanilor nu sunt așa optimiste, aceștia interpretând toate demersurile evreilor legate de reclădirea Templului ca un afront la Islam, determinându-i să ceară drepturi exclusive asupra zonei și să li se recunoască suveranitatea.
Templul… Iluzie? Realitate? Element al discordiei? Speranță? Gânduri deșarte? Nu știu! Privind însă la planurile elaborate ce țin de multe ori de aria misterului, nu poți să nu te gândești la faptul că totul se învârte în jurul așteptării venirii lui Mesia, care să facă din Ierusalim capitala spirituală a lumii, iar Templul inima ei. Câtă amăgire plătită cu zeci de milioane de dolari, câtă vervă pentru Cineva care a și venit să instaureze Împărăția lui Dumnezeu, a murit și S-a și înălțat la drepata lui Dumnezeu. Mesia a venit însă… „a venit la ai Săi… și ai Săi nu l-au primit…” pentru că depășea tiparul lor de gândire cu privire la personajul Mesianic. Și azi, evreii Îl așteaptă pe Mesia, însă vor suferi o dezamăgire amară pentru că deși Mesia va veni, totuși nu va veni cum vor ei și nu pentru a fi împlinirea planurilor lor legate de Templu.
Oare va îngădui Dumnezeu un al Treilea Templu? Și dacă da, în ce măsură va intra Dumnezeu în ecuația evreilor legată de Templu? Astăzi, istoria apasă greu Ierusalimul, pentru că orașul „sfânt” este sfâșiat de conflicte religioase și politice. Pentru mulți, el rămâne cetatea lui Dumnezeu, dar glasurile care ar trebui să se înalțe la unison se confruntă pe tema reconstruirii celui de-al Treilea Templu, acest loc sublim… gloria lor, dar și motivul certurilor lor.
Locul vechiului templu sfant din Ierusalim este epicentrul unui conflict
Moscheea al-Aqsa, cunoscuta de israelieni drept Templul Muntelui. Moscheea a fost contruita pe locul in care israelienii construisera Cel de-al doilea Templu, care a fost darimat acum aproximativ 2000 de ani.
Moscheea al-Aqsa, cunoscuta de israelieni drept Templul Muntelui. Moscheea a fost contruita pe locul in care israelienii construisera Cel de-al doilea Templu, care a fost darimat acum aproximativ 2000 de ani. (GALI TIBBON / AFP / Getty Images)
Construirea de locuinte in estul Ierusalimului este inca o sursa de tensiune pentru palestinieni. Dar si mai intriganta a fost re-consacrarea sinagogii de luna aceasta din estul Ierusalimului, actiune care a urmat cu ciocniri intre israelieni si palestinieni. Sinagoga, distrusa de Iordan in 1948, nu este departe de constructia numita de islamici „Sanctuarul Nobil” si „Muntele Templului” de catre israelieni. Acest loc este acela pe care regele Irod a construit Al Doilea Templu in timpul romanilor. Liderii palestinieni declara ca reconstruirea sinagogii este un semnal de alarma si prevesteste un atac asupra moscheei al-Aqsa, din apropiere, pentru a face loc construirii celui de-Al Treilea Templu.
In opinia multora, acest loc din estul Ierusalimului – sfant atat pentru islamici cat si pentru evrei – este inima conflictului.
Cupola Stancii si moscheea al-Aqsa se afla pe locul unde evreii din trecut au construit Al Doilea Templu inainte ca el sa fie distrus de romani, acum 2.000 de ani in urma. Reconstruirea recenta a sinagogii Hurva, din apropiere, a produs noi tensiuni.
„Aceasta sinagoga este doar inceputul procesului de distrugere a moscheei al-Aqsa si inlocuirea ei cu Al Treilea Templu. Din acest motiv, noi suntem de parere ca sinagoga va aduce ghinion”, a afirmat seicul Taysir Tamini, un proeminent lider musulman.
Aceasta parere provine si din remarcile gruparilor absolutiste evreiesti care vor sa construiasca templul, una dintre ele fiind si o factiune mica condusa de Gershon Salomon.
In secolul al 7-lea, armatele islamice au curerit Ierusalimul. Moscheea al-Aqsa, la fel si Cupola Stancii, au fost construite pe locul acestui vechi templu. Cu toate ca Israelul a revendicat varful muntelui in 1967, a lasat structurile islamice intacte.
Astazi, batalia continua intre evreii si musulmanii moderni, care se tem ca al treilea loc sfant ca importanta al Islamului va cadea pe maini non-islamice.
Israelul neaga orice intentie de a demola moscheea si de a reconstrui acel templu. Totusi, aceasta afirmatie nu a pus capat zvonurilor si confruntarilor dintre protestatarii palestinieni si politia israelita.
Evreii se roaga conform traditiei conform careia templul trebuie sa fie reconstruit atunci cand va veni Mesia. Ei se roaga in locul cel mai sfant al iudaismului, ramasitele zidului de sustinere al templului, numit Zidul Plangerii sau Zidul Vestic. Unii dintre ei se roaga si in interiorul unor tuneluri din apropierea constructiei. Conform invataturilor evreiesti, acesta este punctul cel mai apropiat de zona in acest moment.
Liderii de virf ai evreilor nu sunt de acord cu pareri ca ale lui Salomon, care reprezinta o mica minoritate. Protestele acestei miscari – declara politia – atrag doar un numar mic de simpatizanti.
„Sinagoga din Orasul Vechi nu face nici o conexiune intre acest caz si acel vis al nostru prin care Dumnezeu va trimite intr-o buna zi templul din ceruri. Nu il vom construi noi insine”, afirma Yona Metzger, un rabin sef al Israelului.
Intr-un efort de a evita orice provocari, autoritatile israeliene i-au interzis lui Salomon sa se apropie de Muntele Templului.
Fortele de securitate palestiniene din Cisiordania sunt in stare de alerta si protejeaza zona din jurul sinagogei, un semn ca si oficialii palestinieni vor sa previna transformarea acestor tensiuni intr-un razboi religios.
VENIREA DOMNULUI-A început reconstrucția Templului din Ierusalim?
Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el.
Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile.
…Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.
Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor… Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.
Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut. În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.
Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște” | Semnele 11-15
Ce ne spun antisemitismul, Templul evreiesc din Ierusalim, Iranul, Turcia, eforturile de a se ajunge la „pace și liniște” plan mondial?
Semnul 11
„M-a adus înapoi la poarta de afară a Sfântului Locaş, dinspre răsărit. Dar era închisă. Şi Domnul mi-a zis: ‘Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide şi nimeni nu va trece pe ea; căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va rămâne închisă! În ce priveşte pe voievod, voievodul va putea să şadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda porţii şi va ieşi pe acelaşi drum.’” (Ezechiel 44:1-3)
Fii cu ochii pe Poarta De Răsărit a Ierusalimului, de asemenea numită Poarta de Aur. Este sigilată și blocată. Prin anii 1990 și de-a lungul anului 2000, lucrarea noastră a instalat o cameră web orientată spre Poarta de Răsărit care a urmărit reîntoarcerea lui Mesia, bazată pe doctrina celei de-a Doua Veniri. Biblia ne spune în Ezechiel 44:1-3 că Poarta de Est va rămâne închisă până la întoarcerea lui Mesia. Poarta estică este în prezent considerată de arabii musulmani ca fiind proprietatea lor exclusivă. Cu toate acestea, într-o zi, Mesia va reveni pe Muntele Măslinilor, pământul se va cutremura sub picioarele Lui și astfel, va deschide porțile. Ne rugăm în continuare pe baza Psalmului 24, ca vechile porți să se deschidă pentru a-L primi pe Regele gloriei!
Semnul 12
E un nou început pentru creștini și iudei! Satana s-a supraestimat cu renașterea antisemitismului pentru că are ca rezultat doar apropierea creștinilor de patriarhii Bibliei, poporul evreu.
Este un fenomen în creștere fără precedent în adevărata Biserică care dinamizează lumea iudeo-creștină. Asemenea lui Rut în Vechiul Testament, mulți credincioși dintre neamuri au ieșit din anii foametei din biserici și se debarasează ei înșiși de obiceiurile păgâne ce s-au strecurat în Biserică. Noi redescoperim arborele genealogic al Israelului în care noi, asemenea lui Rut, am fost adoptați și altoiți. La fel ca Rut, facem declarații pline de îndrăzneală care vor fi testate cu siguranță în vremurile ce vor urma: ”Israel, poporul Tău va fi poporul meu și Dumnezeul Tău va fi Dumnezeul meu.”
De asemenea, „Zilele vin și acum sunt”, Zaharia declară: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: ‘Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!’” (Zaharia 8:23)
Lucrarea Exploits este privilegiată să lucreze cu grupul aliaților creștini ai Knessetului (parlamentul israelian) asupra unei serii de proiecte revoluționare, precum și introducerea liderului ortodox evreu Gidon Ariel și a creștinului Bob O’Dell să formeze „Root Source”, o mișcare de învățătură pe internet, despre învățăturile rădăcinilor evreiești. Mireasa lui Mesia se trezește și realizează că salvarea lumii este legată de destinul Israelului, Ierusalimului și iudeilor, pe baza a ceea ce a spus Isus în Ioan 4:22: „Mântuirea vine de la iudei”.
Semnul 13
Templul evreiesc străvechi va fi reconstruit. În Biblie, profetul Daniel, Isus Mesia, precum și apostolii Pavel și Ioan fac trimitere la Templu ca fiind o realitate în zilele din urmă. Institutul Templului din Cartierul evreiesc din Ierusalim a creat mobilierul, vasele sfinte și veșmintele preoțești pentru al Treilea Templu. Urmăriți și acest semn!
Semnul 14
Iran, națiunea biblică a Persiei, este menționată ca una din națiunile problematice care va lupta împotriva restaurării Israelului în zilele din urmă, conform Ezechiel 38:5. Acest lucru se întâmplă deoarece, conform Coranului, musulmanilor li se poruncește să lupte împotriva „necredincioșilor” în așa numitul „război sfânt” dacă națiunile nu se supun islamului. Un lider iranian important pretinde cu îndrăzneală că Iranul are „permisiune divină” să elimine Israelul. Asemenea vicleanului Haman în cartea Esterei, oficialul iranian s-a lăudat că Iranul are o „misiune sfântă” să distrugă statul Israel. Vezi răspunsul lui Dumnezeu în Psalmul 2.
Semnul 15
Urmărește nu numai națiunea Iranului dar, de asemenea, semnul 15, națiunea agresivă a Turciei, pe care mulți cercetători au identificat-o ca fiind „Gomerul” în războiul din Ezechiel 38. Turcia se va alătura și ea în atacul asupra Israelului. În 2002, Turcia a ales un partid pro-islamic. În 2005, manifestul lui Hitler, „Mein Kampf” a devenit un bestseller în Turcia. În 2007, Turcia a ales un președinte islamist. Treptat, Turcia s-a întors împotriva Israelului. Faimosul incident cu flotila din Gaza din 2010 a fost un tragic semnal din această nouă animozitate. Istanbulul este plin de antisemitism.
Ai citit prima parte a broșurii 40 de semne că Isus va reveni curând, de Christine Darg.
Sensul original (etimologic) al cuvântului păcat este „a nu atinge ținta”. Acest lucru înseamnă că atunci când păcătuim, greșim sau ne abatem de la ceea ce ar fi fost corect să facem.
Cu toții ne putem aminti momente în care am spus sau am făcut un lucru greșit, ceva ce am regretat mai târziu. Dar când Biblia vorbește despre păcat, vorbește despre ceva mai profund decât atât, ceva care aduce consecințe veșnice.
¿Cum definește Biblia păcatul?
Conceptul de păcat în Biblie se referă la încălcarea sau violarea legii lui Dumnezeu. În 1 Ioan 3:4 citim:
Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. (1 Ioan 3:4)
Încă de la început, Dumnezeu a fost clar cu privire la ceea ce putem și ce nu putem face (Geneza 2:16-17). În Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, găsim legi explicite, cum ar fi cele zece porunci. Dumnezeu a dat aceste legi pentru binele nostru. Ele ne ajută să acționăm corect în fața Lui și în fața celorlalți și, în același timp, ne protejează de greșeli care pot avea consecințe teribile nu numai în viața de zi cu zi, ci și pentru eternitate.
Atunci când nu-L ascultăm pe Dumnezeu, ignorând Legea Sa, o facem (conștient sau inconștient) ghidați de o atitudine răzvrătită. Baza păcatului se găsește în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și a poruncilor Sale. Inima răzvrătită este de fapt o inimă mândră. Vrea să dovedească faptul că știe mai bine decât Dumnezeu, că poate rezolva lucrurile în felul său și cu forțele sale proprii.
Și tocmai în acest fel, cu această atitudine de revoltă, a început totul…
¿Cum a intrat păcatul în lume?
Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a așezat în grădina Edenului și l-a însărcinat să o cultive și să aibă grijă de ea. Cu toate acestea, El i-a dat o poruncă foarte clară:
Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină;
dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:16-17)
Omul putea mânca din toți pomii din Grădina Edenului, cu excepția unuia: pomul cunoașterii binelui și răului. Și tocmai această interdicție a fost folosită de șarpe (diavolul) pentru a-i ispiti pe bărbat și pe femeie. Găsim relatarea în Geneza 3:1-5.
Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină”?”
Femeia a răspuns şarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină.
Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi.”
Atunci şarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veţi muri,
dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Geneza 3:1-5)
Aici vedem clar modul în care diavolul a lucrat de la început în încercarea sa de a înșela ființele umane. Mai întâi, a vorbit singur cu Eva. A așteptat un moment în care Adam nu era prezent și a profitat de un moment de aparentă vulnerabilitate. Apoi vedem că a acționat cu viclenie, cu cunoaștere, a creat îndoială și a apelat la dorința de putere și măreție.
Viclean: Șarpele era adeptul înșelăciunii cu prudență și finețe. El începe cu o întrebare la care știa deja răspunsul. Vorbește cu Eva ca și cum ar fi prieteni care discută despre ceva obișnuit.
În cunoștință de cauză: Șarpele cunoștea interdicția lui Dumnezeu și consecințele neascultării. Se informase bine și își prezentase argumentul în mod înșelător, dar ferm.
El a creat îndoiala în inima Evei și, practic, l-a numit pe Dumnezeu mincinos. El a indus-o în eroare prin denaturarea semnificației cuvântului moarte. El nu a explicat că neascultarea va avea ca rezultat moartea spirituală, separarea dintre om și Dumnezeu.
El a apelat la dorința de putere și măreție din inima Evei. El i-a spus: „vor deveni asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.
Din păcate, mai întâi Eva și apoi Adam au ales să nu asculte de Dumnezeu și să dea ascultare șarpelui (diavolul). Acest act a marcat ruperea prieteniei speciale de care se bucuraseră cu Dumnezeu până în acel moment. Omul a cedat ambiției sale de a fi asemenea lui Dumnezeu și a subminat astfel relația specială de care se bucurase până atunci.
Ce înseamnă acest lucru pentru noi? Că acest act de neascultare a deschis ușa pentru ca păcatul să devină parte din viața noastră. De atunci, cu toții ne-am născut cu tendința de a nu asculta sau de a greși în fața lui Dumnezeu.
Putem și ar trebui să alegem întotdeauna să facem acest lucru, dar această tendință face acum parte din impulsul nostru natural. Nu ne naștem cu vina păcatului lui Adam și al Evei, dar ne naștem cu o înclinație naturală de a nu asculta de poruncile lui Dumnezeu. Biblia numește această tendință natura noastră păcătoasă (Romani 8).
Dumnezeu urăște păcatul pentru că acesta creează o barieră de separare între El și noi și ne îndepărtează de voința Sa.
Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă,
ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte! (Isaia 59:1-2)
¿Care este soluția?
Deci, ce este, există o soluție pentru noi? Bineînțeles că există! Isus! De îndată ce omul a păcătuit, Dumnezeu a început să elaboreze planul de răscumpărare a sa. Romani 5:12 spune:
De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12)
Dar apoi, în Romani 5:15 vine vestea cea bună a soluției Tatălui ceresc: harul Său infinit manifestat prin Isus!
Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur Om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi. (Romani 5:15)
Darul lui Dumnezeu pentru noi este harul Său. Iar aceasta, revelată prin Isus, este mult mai mare și are mult mai multă putere decât păcatul. Isus, Dumnezeu întrupat, a venit în lume pentru ca noi toți să avem posibilitatea de a primi iertarea păcatelor noastre. El a fost dispus să moară pe cruce și să poarte vina noastră, astfel încât, prin sacrificiul Său, noi să avem viață veșnică.
Ce trebuie să facem pentru a fi siguri de iertarea Lui și de viața veșnică? Trebuie doar să acceptăm jertfa lui Isus ca fiind valabilă pentru noi, cerându-I iertare pentru păcatele noastre și recunoscându-L ca Domn și Mântuitor al nostru. El a obținut deja viața veșnică pentru noi. Trebuie doar să ne însușim acest dar, acceptându-L pe Dumnezeu să devină Regele și Domnul vieții noastre.
Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi.
Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. (Romani 10:8-9)
7 libertăți pe care le avem în Hristos
6 citate biblice despre păcat
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. (Romani 5:8)
Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. (Romani 3:23-24)
Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:8-9)
Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 6:23)
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:17)
căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri,
ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. (1 Petru 1:17-18)
¡Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne-ai iertat păcatele!
5 lucruri care te vor ajuta să descoperi voia lui Dumnezeu pentru tine
Trăim într-o lume oarecum confuză, care ne oferă o mare varietate de alternative la orice problemă sau situație. Cu toate acestea, ceea ce ne dorim cu adevărat ca și copii ai lui Dumnezeu este să facem voia Domnului nostru și să-L ascultăm în fiecare domeniu al vieții noastre. Cum putem ști care este voia Tatălui pentru noi în anumite momente?
Există 5 lucruri care te pot ajuta să înțelegi care este voia lui Dumnezeu pentru viața ta în mijlocul oricărei circumstanțe:
Vorbește cu Dumnezeu în fiecare zi
Obișnuiește-te să citești și să studiezi Biblia.
Permiteți-i Duhului Sfânt să vă călăuzească
Respingeți păcatul
Căutați ajutorul fraților și surorilor mature în Domnul.
Învaţă-mă să fac voia Ta, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! (Psalmi 143:10)
1) Vorbește cu Dumnezeu în fiecare zi
Cultivă-ți relația cu Dumnezeu! Dacă dorința ta este să cunoști voia Lui, trebuie să petreci timp cu El în fiecare zi. Cel mai bun mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a înțelege planul Său pentru tine este să-ți aprofundezi relația cu El. Exprimați-I dorința dumneavoastră de a trăi în cadrul scopurilor Sale. Cereți-I să vă dezvăluie dorința Sa pentru dumneavoastră în acest moment din viața dumneavoastră. El tânjește ca tu să trăiești în ascultare, așa că poți fi sigur că te va ajuta.
Dar nu vă limitați doar la a vorbi cu Dumnezeu: faceți-vă timp să ascultați, de asemenea, direcția Lui. Vă amintiți deodată un verset biblic? Citește-l și întreabă-L pe Dumnezeu cum să îl pui în practică. Îți vine cineva în minte? Sună-i sau trimite-i un mesaj. Poate că Dumnezeu te îndeamnă să binecuvântezi acea persoană în vreun fel. Sau poate că acea persoană îți dă un sfat biblic sau îți oferă un cuvânt de încurajare.
În timp ce vă rugați, vă vine în minte un mod diferit sau nou de a aborda o problemă? Cereți-i lui Dumnezeu curaj și putere pentru a acționa așa cum vă îndrumă El. Dacă ați ascultat vocea Lui, El vă va ajuta să puneți în practică ceea ce ați simțit în inima dumneavoastră în timp ce ați vorbit cu El.
2) Obișnuiți să citiți și să studiați Biblia.
Vreți să știți ce spune Dumnezeu despre un subiect sau o situație? Studiază ce spune Biblia în mod specific despre acea situație sau despre situații similare. Dumnezeu a lăsat multe instrucțiuni clare în Cuvântul Său. De aceea este atât de important să-l citim și să-l studiem pentru a înțelege cum vrea Dumnezeu să acționăm în orice situație.
Trebuie să iei o decizie financiară? Biblia vorbește mult despre bani. Citind-o, vei învăța cum să acționezi într-un mod plăcut lui Dumnezeu atunci când te ocupi de bunurile tale. Îți este greu să relaționezi cu cineva? Te întrebi cum ar trebui să te porți cu ceilalți? În Biblie există o mulțime de sfaturi despre cum să relaționăm unii cu alții.
Există multe și variate subiecte în Biblie. Dumnezeu ne-a dat îndrumări clare pentru multe dintre problemele vieții. Dar pentru a le descoperi trebuie să petreci timp în Cuvântul Său.
Este esențial să ne amintim că, dacă ceva este contrar a ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, nu este voia lui Dumnezeu. Indiferent cât de bine te simți sau cât de ușor par lucrurile, dacă ceva contravine Bibliei, nu se află în planul lui Dumnezeu pentru viața ta.
Timpul pe care îl petreci citind și studiind Biblia va fi timp bine petrecut. Citind Cuvântul lui Dumnezeu veți primi îndrumarea de care aveți nevoie pentru a lua deciziile corecte în fața Domnului și pentru a face voia Lui.
3) Permiteți-i Duhului Sfânt să vă călăuzească.
L-ai acceptat pe Hristos ca Domn și Mântuitor al tău? Atunci ești un copil al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt locuiește în tine (citește 1 Corinteni 6:19-20 și 2 Tesaloniceni 2:13). Fiți atenți la Duhul Sfânt în timpul rugăciunii și, de asemenea, în timp ce vă ocupați de sarcinile zilnice. Dacă ai cerut direcția lui Dumnezeu pentru viața ta, El îți va vorbi inimii tale și îți va arăta ce ai de făcut.
Învățați să discerneți vocea lui Dumnezeu și mișcarea Lui în inima voastră. Duhul Sfânt se întristează atunci când alegem să nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Recunoașteți șoapta Lui, felul în care vă avertizează să nu faceți ceva care contravine a ceea ce vrea Dumnezeu pentru dumneavoastră!
Odată, Isus le-a explicat ucenicilor săi importanța venirii Duhului Sfânt. El a rezumat lucrarea Sa pentru ei în felul următor:
Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)
Deci aceasta este una dintre sarcinile Duhului Sfânt: să ne convingă sau să ne îndemne să ne corectăm căile atunci când păcătuim și ne îndepărtăm de planul lui Dumnezeu pentru viața noastră. El ne călăuzește spre ceea ce este adevărat și drept, astfel încât să umblăm conform Legii lui Dumnezeu. Fiți atenți la Duhul Sfânt!
4) Respingeți păcatul
Hotărăște-te în inima ta să te supui lui Dumnezeu și spune nu păcatului. În Hristos ești deja o creatură nouă (citește 2 Corinteni 5:17), dar trebuie să alegi să respingi păcatul și să umbli în ascultare de Dumnezeu în fiecare zi.
Cultivându-ți relația cu Dumnezeu în rugăciune, citind Cuvântul și ascultând de îndrumarea Duhului Sfânt, vei fi echipat pentru a recunoaște capcanele diavolului. Credința ta va fi mai fermă și mai puternică pentru a respinge păcatul și a persevera în Domnul.
Acest lucru nu înseamnă că nu veți avea lupte. Ispitele nu vor dispărea. De aceea, trebuie să fiți pregătiți și alerți pentru a le recunoaște și a le înfrunta. Dar nu vă temeți, Dumnezeu v-a permis să biruiți atunci când a revărsat harul Său asupra voastră și v-a acordat mântuirea. Fiți vigilenți și respingeți tot ceea ce vă îndepărtează de la voia lui Dumnezeu.
Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat
şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie,
aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. (Tit 2:11-13)
5) Căutați ajutorul fraților maturi în Domnul.
Există momente în care ne simțim confuzi și ne este greu să luăm decizia corectă. Întoarce-te la familia ta în Hristos, vorbește cu frați maturi în Domnul, înțelepți și plini de Duhul Sfânt. Ascultați sfatul biblic al celor care Îl iubesc pe Dumnezeu și dau un exemplu trăind în conformitate cu voia Sa.
De asemenea, poți să le ceri să ți se alăture în momentele tale de rugăciune și post pentru a căuta împreună călăuzirea Domnului. Există frați cu darul discernământului care te vor ajuta să distingi ce este de la Dumnezeu și ce nu este. Rugăciunile și sfaturile lor te vor ajuta să iei deciziile corecte în conformitate cu ceea ce spune Domnul în Cuvântul Său.
vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. (Psalmi 40:8)
„Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu vorbeşte: cine nu va proroci?” (Amos 3:8)
Dintre toți profeții Vechiului Testament, Amos vorbește cel mai clar despre vremurile noastre. Profeția pe care o rostește are ca țintă directă generația noastră, întrucât este atât de reală de parcă ar fi o știre publicată pe prima pagină a ziarului de azi. Într-adevăr, mesajul lui Amos este o profeție dublă, se referă atât la poporul lui Dumnezeu din timpul său, dar și la biserica de azi, din vremea noastră.
Amos L-a descris pe Dumnezeu ca un leu care răcnește, fiind gata să lovească poporul Israel cu judecată. Dumnezeu îl folosea pe Amos pentru a trezi poporul Israel cu mesajul că Dumnezeu urma să trimită judecata asupra poporului Său din cauza răutății și a corupției copleșitoare.
Domnul nu judecă niciodată un popor fără a ridica mai întâi voci profetice pentru a-i avertiza de acest lucru. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” (3:7) Când Amos a văzut că se strâng norii de judecată, s-a simțit constrâns să vorbească: „Sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate fără să se înspăimânte poporul?” (3:6) Mesajul lui Amos este înfiorător: „Dumnezeu a sunat din trâmbiță pentru a-Și avertiza poporul, dar nimeni nu s-a înspăimântat.”
Din păcate, prea mulți creștini au devenit analfabeți biblici, deschiși la o mare înșelăciune, iar țara noastră a devenit înnebunită după plăceri. Totuși Dumnezeu are încă o rămășiță sfântă, separată, oameni care nu sunt prinși în căutări lumești, aceștia au inima zdrobită înaintea Domnului și o reverență sfântă față de El.
Gândiți-vă la evenimentele care se desfășoară în națiunea noastră în acest moment. Puțini vor să audă un mesaj care are legătura cu judecata, chiar dacă națiunea noastră este plină de frică. Oameni spun chiar: „Nu mă mai pot descurca!” Dumnezeu vorbește când vrea, iar Duhul Său ne dă putere ca să-I ascultăm Cuvântul așa cum este el rostit de către slujitorii Săi unși. Domnul nostru Își va împuternici, în credincioșia Sa, poporul Său pentru a răbda orice va veni.
Deci ce ar trebui să facă credincioșii? Ascultați avertismentul lui Amos și împliniți mesajul său: Căutați pe Domnul cu toată inima voastră, îngăduiți Cuvântului Său să vă judece, mărturisiți-vă păcatul și părăsiți-l! Apoi Dumnezeu vă va binecuvânta cu discernământ și veți putea merge deplini încredințați de prezența și protecția Sa.
VERSET DE MEMORAT: „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi, pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori.“ (Isaia 13:11)
IDEI DE BAZĂ
Începând cu capitolul 13 şi până la capitolul 23 al cărţii lui Isaia, atenţia se mută de la Iuda şi Ierusalim la rostirea judecăţii lui Dumnezeu asupra a zece naţiuni (vezi tabelul de mai jos). Aceste profeţii sunt denumite „greutăţi“, care în limba originală însemna „a ridica“. Judecata divină urma să fie dezlănţuită, iar mesajele solemne ale profetului constituiau o greutate imensă prin ridicarea vocii sale în vederea avertizării. Isaia ştia că cetăţile urmau să fie distruse, iar mii de oameni aveau să fie ucişi.
Ştiind de aceste judecăţi, care urmau să se dezlănţuie asupra neamurilor, Israelul ar fi trebuit să fie şocat, cel puţin pentru câteva motive, şi-anume:
* Când neamurile ajungeau să subjuge Israelul, poporul nu trebuia să dispere, fiindcă Dumnezeu a proclmat faptul că, în cele din urmă, El avea să pedepsească acele neamuri.
* Poporul trebuia să-şi fi dat seama de inutilitatea formării de alianţe cu acele neamuri.
* De asemenea, Israelul şi neamurile trebuiau să fi recunoscut faptul că Dumnezeu are autoritate asupra tuturor puterilor existente pe pământ.
* Cunoaşterea acestui fapt ar fi trebuit să întărească credinţa poporului.
Babilonul a fost primul menţionat pe lista de condamnare a lui Isaia. În anul 586 î.Cr., imperiul babilonian avea să distrugă Ierusalimul, iar poporul lui Iuda avea să devină prizonierii Babilonului. De la Geneza (Turnul lui Babel) şi până la Apocalipsa, Babilonul îi personifică pe cei care îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, în timp ce Ierusalimul îi simbolizează adeseori pe aleşii lui Dumnezeu.
De la capitolul 24 şi până la capitolul 27, profeţia se extinde pentru a include judecata întregii lumi în vremurile de pe urmă. Dumnezeu i-a descoperit lui Isaia, după cum le-a descoperit şi altor scriitori Biblici, detalii privind Necazul cel mare, ceea ce a determinat ca referirea făcută uneori la aceste capitole să fie etichetată ca fiind „Apocalipsa lui Isaia“. Cuvântul „Iată“ (Isaia 24:1) a indicat un eveniment viitor. Persoane individuale, precum şi naţiuni, urmau să fie judecate. Totuşi, aceste capitole conţin de asemenea şi o nădejde. Dumnezeu va asigura eliberarea, binecuvântarea şi protecţia pentru cei care alcătuiesc poporul Său. După ce Israel avea să fie eliberat, urma apoi să fie adunat şi restaurat.
Profeţiile lui Isaia au fost primite cu dipreţ şi necredinţă de mulţi dintre oamenii din vremea lui. Însă, Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit a fi sigur. Prezicerile care s-au împlinit cu privire la primele neamuri întăresc proclamările profetice ale lui Isaia cu privire la evenimentele care încă nu s-au petrecut.
SUGESTII PENTRU RĂSPUNSURILE LA ÎNTREBĂRI
Capitolul 13 din Isaia vorbeşte de căderea marii cetăţi a Babilonului. Ce versete au prevestit nu doar căderea acestei cetăţi, dar care, de asemenea, au furnizat şi identitatea cuceritorilor?
Distrugerea şi sentinţa Babilonului a fost prezisă în versetele 19 şi 20. Aceste două versete au indicat anihilarea totală a acestei cetăţi. Prin intermediul versetului 17 s-a profeţit că cetatea urma să fie cucerită de Mezi. Arătaţi-le studenţilor dvs. că această profeţie s-a împlinit când Daniel a tălmăcit scrisul de mână de pe perete în timpul ospăţului dat de Belşaţar (aprox. 539 î.Cr.) la aproape 200 de ani după ce Isaia a rostit aceste cuvinte. Clasa dvs. ar trebui să tragă concluzia că profeţiile care urmează a fi împlinite se vor întâmpla cu o tot atâta certitudine.
Ce a spus Dumnezeu că i se va întâmpla cu Moab? (Isaia 15:1-3) De ce? (Isaia 16:6)
Isaia vorbeşte despre distrugerea şi prăbuşirea naţiunii Moab. Privind în urmă din punct de vedere al avantajului zilelor actuale, putem să vedem că lucrul acesta s-a împlinit. Naţiunea Moab a fost cucerită de câteva ori înainte de a ajunge a fi în mod fatal copleşită de controlul arabilor.
Judecata a venit peste Moab din cauza mândriei acestei naţiuni. Moab, părintele naţiunii moabite, a fost conceput de Lot şi de fiica lui mai mare, după ce au părăsit Sodoma şi Gomora. De-a lungul anilor, moabiţii, ca ţară, i-au dispreţuit pe Copiii lui Israel cărora le-a pricinuit mult necaz.
Discuţia trebuie să scoată în evidenţă faptul că cel păcătos s-ar putea să pară că prosperă pentru o vreme, numai că, în cele din urmă, Dumnezeu va judeca faptele lui rele dacă nu se pocăiește.
În zorii istoriei Copiilor lui Israel, egiptenii i-au înrobit, iar Dumnezeu prin Moise a adus miracolul eliberării lor. Totuşi, mai târziu, după ani şi ani, în vremea lui Isaia, unii dintre oamenii din Iuda au dorit să formeze o alianţă cu Egiptul ca protecţie împotriva Asiriei. Ce anume vor fi gândit ei, când au auzit profeţiile rostite de Isaia cu privire la Egipt? (Isaia 19:1-4)
Iuda ar fi trebuit să îşi dea seama de zădărnicia faptului de a căuta ajutor la Egipt. Întrebaţi-vă clasa spre ce anume se întorc oamenii astăzi atunci când au probleme. Unde anume se poate găsi cel mai eficient ajutor? De ce, totuşi, oamenii caută în altă parte? Trebuie subliniat faptul că Dumnezeu este cel mai capabil să ne ajute, însă foarte mulţi oameni nu sunt dorinici de a se smeri ei înşişi şi a se supune voii Lui. Noi dorim să fim dintre acei care dorim să ne smerim şi să îi fim supuşi lui Dumnezeu.
Cetatea Tir era parte din naţiunea feniciană, care era aşezată pe ţărmurile Mării Mediterane în zona Libanului de azi. Fenicienii au alcătuit o vastă reţea de comerţ cu ţările înconjurătoare. Ei aveau o flotă, iar corăbiile lor erau folosite pentru a exporta diverse bunuri. Totuşi, Isaia a văzut o vreme când această naţiune prosperă avea să cadă, iar prăbuşirea lor economică avea să afecteze multe dintre ţările din jurul lor. Cine a plănuit distrugerea Tirului şi de ce? (Isaia 23:8-9)
Dumnezeu a plănuit căderea Tirului. Discutaţi cu clasa dvs. de ce, direcţionând discuţia pentru a scoate în evidenţă faptul că lucrul acesta nu a fost din cauză că naţiunea era prosperă, ci pentru că naţiunea era cuprinsă de mândrie şi fără îndoială ei se încredeau în propriile lor abilităţi şi în prosperitate. Astăzi, mulţi oameni au averi şi prosperitate, iar toate acestea nu sunt neapărat lucruri păcătoase. Puneţi clasa dvs. să discute care ar trebui să fie atitudinea noastră dacă am fi prosperi. Este necesar să ne amintim Cine ne-a binecuvântat, apoi să consacrăm averile noastre lui Dumnezeu şi să fim ispravnici destoinici a ceea ce El ne-a dăruit.
Isaia 24 detaliază multe întâmplări care vor avea loc pe pământ în ceea ce va urma să fie pustiirea universală. Înşiraţi trei dintre întâmplările descrise în acest capitol.
Ar putea să fie interesant a alcătui o listă pe o tablă. Trebuie arătat faptul că, în timp ce noi nu putem să spunem cu exactitate ce evenimente descrise vor fi, imaginea este cu claritate una a pustiiri universale. Discuţia la clasă poate să scoată în evidenţă modul în care înţelegem ceea ce ar putea fi ceva similar dezastrelor din zilele noastre, şi anume: cutremure de pământ, furtuni gigantice, epidemii – ceea ce ar putea să ne dea de gândit despre aceste evenimente. Tot ceea ce s-a văzut până acum în istorie va păli prin comparaţie cu ceea ce va fi să vină la sfârşitul lumii. Versetul 18 ne prevesteşte cum oamenii vor fugi de un pericol doar ca să dea de altul. Noi înţelegem că Dumnezeu va timite judecata asupra pământului, dar avem o modalitate de scăpare dacă credem pe deplin în Mântuitorul. Cum putem să fim gata pentru a scăpa?
Cei care sunt scăpaţi de judecata lui Dumnezeu se vor bucura cu siguranţă, iar în capitolul 25 Isaia a profeţit cu privire la această laudă. Care sunt câteva dintre eliberările pe care Dumnezeu le promite în Isaia 25:6-12?
Dumnezeu a făgăduit un ospăţ şi o sărbătoare. El va „nimici moartea pe vecie“, iar lacrimile vor fi şterse. Cei care se răzvrătesc (simbolizaţi prin Moab) vor fi nimiciţi. Întrebaţi-vă clasa de ce trebuie ca aceste versete să ne dea nouă nădejde astăzi. Putem să anticipăm vremea în care Cristos îşi va aşeza Împărăţia Sa de o mie de ani şi când va conduce lumea cu neprihănire.
Când Cristos îşi va aşeza Împărăţia Sa de o mie de ani, naţiunea lui Israel va fi centrul împărăţiei, iar evreii vor fi restauraţi în ţara lui Israel. Cum spune Isaia că va fi adunat poporul? (Isaia 27:12)
„Iar voi veţi fi strânşi unul câte unul, copii ai lui Israel!“ În timp ce această secţiune a cărţii lui Isaia se sfârşeşte, putem să vedem cum este prevestit timpul în care poporul evreu îşi va înfăptui răscumpărarea. Ei îl vor recunoaşte pe Isus ca fiind Mesia a lor şi i se vor închina Lui în Ierusalim. Nu doar oamenii din naţiunea evreilor se vor închina lui Isus, dar şi oamenii tuturor naţiunilor vor merge la Ierusalim pentru a se „închina înaintea Domnului pe muntele cel sfânt.“
Cele cincisprezece capitole ale fragmentului nostru detaliază descoperirea făcută de Dumnezeu lui Isaia cu privire la viitorul a numeroase naţiuni. În plus, Isaia a profeţit despre vremea sfârşitului. Care sunt câteva dintre beneficiile faptului de a cunoaşte, prin profeţie, viitorul lumii?
Atunci când suntem avertizaţi dinainte cu privire la necazurile care vor veni, faptul acesta ne oferă timp să ne pregătim pentru ele. Trăim zile în care tehnologia poate să prevadă zilele cu furtuni înainte ca acestea să sosească. Întrebaţi-vă clasa cum reacţionează oamenii când aud că o furtună se apropie. Discuţia va scoate în evidenţă faptul că unii oameni fug de ea, în timp ce alţii rămân şi încearcă să o traverseze.
S-a profeţit că o „furtună“ este pe cale să se producă, şi că va fi mult mai distrugătoare decât oricare altă furtună pe care lumea a văzut-o vreodată. Discutaţi cu clasa dvs. planul de scăpare al lui Dumnezeu. Întrebaţi despre modul în care oamenii reacţionează la aceste „avertizări de furtună“. Cum trebuie să reacţionăm noi?
Concluzie
Fără îndoială că unele dintre profeţiile lui Isaia au sunat aspru pentru oamenii acelor zile, însă Isaia i-a făcut pe oameni conştienţi că propriile lor fapte aveau să le aducă distrugerea (vezi versetul cheie).
Când îl acceptăm pe Isus Cristos ca fiind Mântuitorul nostru personal şi când trăim pentru El, atunci vom scăpa de mânia viitoare.
VERSET DE MEMORAT: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului.“ (Amos 8:11)
IDEI DE BAZĂ
Amos, al cărui nume înseamnă „povară“ sau „purtător de poveri“, a fost un cioban şi un culegător de smochine din Tecoa, care era localizată la 15 km sud de Ierusalim. El a profeţit pentru Regatul de Nord al lui Israel, dându-i-se un mesaj din partea lui Dumnezeu prin care erau condamnate popoarele care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi care au nedreptăţit poporul Domnului. Amos începe prin a condamna Siria, Filistia, Tirul, Edomul, Amonul, Moabul, iar în cele din urmă Iuda – patria lui Amos. După aceea, Amos îi înfruntă pe israeliţii din nord în privinţa păcatelor lor, avertizându-i asupra iminentei judecăţi.
Israel a ajuns corupt politic şi spiritual datorită prosperităţii şi închinării la idoli. Bunăstarea a determinat ca poporul să devină mulţumit de sine în practicile religioase şi în asuprirea săracilor, până într-acolo încât să-i vândă în sclavie. Prosperitatea lor economică s-a datorat în parte succeselor militare din perioada de început a domniei regelui Ieroboam al II-lea. Idolatria se practica în toată ţara, inclusiv la Betel, care trebuia să fie centrul religios al națiunii.
Închinarea canaaniţilor la Baal a fost încorporată în închinarea lui Israel la Dumnezeu. Baal, nume care înseamnă „domn“ sau „soţ“, era numele dat în general dumnezeului canaanit al furtunii, Hadad. Acest dumnezeu era adesea reprezentat ca un taur, simbol al fertilităţii. Chipurile de tauri făcute de Ieroboam I la Dan şi Betel (vezi, 1 Împăraţi 12:28-33) au creat, mai mult ca sigur, ocazia amestecării închinării la Baal cu închinarea la Dumnezeu.
Se presupune că Amos a profeţit şi că a scris această carte între anii 793 î.Cr. şi 740 î.Cr., în timpul domniilor regelui Ieroboam al II-lea al lui Israel şi a regelui Ozia al lui Iuda.
SUGESTII PENTRU RĂSPUNSURILE LA ÎNTREBĂRI
Citiţi Amos 7:14-15. În ce fel a corespuns Amos pentru a fi profet? În ce fel corespund oamenii pentru a-L sluji pe Domnul astăzi?
Domnul l-a chemat pe Amos în slujba de profet şi i-a încredinţat un mesaj pentru a-l transmite poporului. Amos nu a fost educat pentru a deveni profet, nici nu a provenit dintr-o familie de profeţi. Amos avea ocupaţia de fermier.
Un adevărat slujitor al Domnului corespunde în acelaşi fel în care a corespuns şi Amos. Dumnezeu ne cheamă în arii specifice de slujire, iar după aceea ajungem să ne autocalificăm prin ascultarea de Cuvântul Lui.
Discuţia la clasă trebuie să evidenţieze faptul că nicio pregătire religioasă nu poate califica o persoană care nu a fost chemată de Dumnezeu. Odată ce suntem chemați, trebuie să primim și să menținem tot ce are Dumnezeu pentru noi.
Afirmaţia „Pentru trei nelegiuiri… ba pentru patru“, este menţionată de fiecare dată atunci când o naţiune este condamnată în cartea lui Amos. Ce anume dezvăluie afirmaţia aceasta cu privire la natura lui Dumnezeu?
Afirmaţia dezvăluie răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. Nu pentru o singură nelegiuire a rostit Dumnezeu judecată asupra acestor naţiuni, ci din cauza istoriei repetate a păcatului şi a lipsei de pocăinţă arunci când pocăinţa era posibilă. De asemenea, discuţia la clasă trebuie să evidenţieze faptul că, în timp ce Dumnezeu este răbdător, toate păcatele – chiar dacă este vorba doar de un singur păcat – vor fi judecate dacă nu apare pocăinţa faţă de păcatul sau păcatele respective.
Amos 3:10-15 arată că Israel devenise deosebit de prosper înainte şi în timpul anilor în care Amos a profeţit. Ce efect a avut prosperitatea asupra israeliţilor? (Amos 8:4-6).
Poporul a devenit mulţumit de sine şi îi asuprea pe cei săraci, chiar vânzându-i în sclavie. Poporul nu l-a mai slujit pe Dumnezeu şi a început închinarea la idoli într-un efort pervers de a-şi extinde prosperitatea. Solicitaţi studenţilor dvs. să dea exemple ale modalităţilor prin care prosperitatea poate să aibă impact negativ asupra creştinilor de azi.
Se aştepta Dumnezeu la mai mult din partea lui Israel decât din partea celorlalte popoare? Explicaţi răspunsul dat de dvs. (Amos 2:9-11).
Da. Dumnezeu a înfăptuit minuni nemaipomenite pentru Israel. Profeţii au provocat încontinuu poporul în sensul de a-i aduce aminte de lucrările Lui măreţe. Este uimitor să citeşti o listă precum aceasta din Amos 2:9-11 şi să constaţi uitarea poporului. Credincioşia lui Dumnezeu ar fi trebuit mai degrabă să determine poporul să-l slujească pe Dumnezeu cu ascultare deplină. Celelalte popoare nu s-au bucurat de beneficiile directe de care s-a bucurat Israel.
Întrebaţi-i pe studenţii dvs. dacă Dumnezeu se aşteaptă la mai mult din partea celor care au fost convertiţi prin Evanghelie. Dacă da, atunci de ce?
Ce mijloc i-a arătat Dumnezeu lui Amos în capitolul 7 pentru a ilustra condiţia spirituală a lui Israel? Descrieţi mesajul adresat de Dumnezeu lui Israel făcând uz de acest mijloc.
Dumnezeu i-a arătat lui Amos o cumpănă (un fir cu plumb), care este un mijloc sau un instrument folosit pentru a se avea asigurarea că un zid este perpendicular. Un zid care nu este construit drept (ieşit în afara firului cu plumb) face ca orice altceva, care se va alinia la zidul respectiv, să fie în afară, iar în final structura se poate prăbuşi. Dumnezeu a dorit ca poporul lui să fie corect faţă de El. Cuvântul lui Dumnezeu este firul cu plumb care ne ajută să stăm drept şi să rămânem în adevăr. Îndrumaţi-vă studenţii să înţeleagă cum Cuvântul lui Dumnezeu, care este firul cu plumb, arată că păcatul este un lucru strâmb.
Un coş plin cu fructe coapte era în mod obişnuit asociat cu bucuriile recoltei de vară. Totuşi, în acest caz, a fost o imagine a judecăţii (Amos 8:1-2). Cum a descris Amos felul de vieţuire al israeliţilor? Ce a arătat acest fel de vieţuire despre dorinţa lor de a-i sluji lui Dumnezeu? (Amos 8:4-6).
Oamenii nu puteau să aştepte ca sărbătorile religioase şi sabatele să se încheie, iar după aceea să revină pentru a face bani. Interesul lor era să se îmbogăţească şi să profite în dauna săracilor. Ei nu au avut nicio dorinţă sinceră de a-i sluji lui Dumnezeu.
Îndrumaţi-vă clasa într-o discuţie legată de diferenţa dintre o viaţă clădită în jurul valorilor lumii şi o viaţă clădită în jurul valorilor de a-i sluji lui Dumnezeu. Întrebaţi-i dacă cele două vieţi sunt compatibile. Poate că doriţi să aduceţi completări cu o discuţie legată de modul în care gestionăm corect slujbele în care suntem angajaţi şi/sau activităţile extraprofesionale în conexie cu slujirea noastră creştină.
Cartea lui Amos se încheie cu o notă pozitivă (Amos 9:11-15). Ce nădejde i-a fost dată poporului? Ce nădejde căutăm noi când vedem judecata lui Dumnezeu din zilele noastre?
Poporului Israel i s-a dat o făgăduinţă şi-anume că vor fi aduşi înapoi din robie, cetăţile lor pustiite vor fi reclădite, iar ei se vor aşeza înapoi în ţara lor şi nu vor mai fi alungaţi vreodată. Întrebaţi-i pe studenţii dvs. dacă pot să vadă împlinirea vreunei făgăduinţe dintre acestea în ţara lui Israel din zilele noastre? Cereţi-le să îşi explice răspunsurile.
După cum a fost profeţit, trăim vremuri primejdioase. Totuşi, ştim că Domnul va reveni în curând pentru a-i lua la Sine pe cei care sunt gata de a fi cu El pentru totdeauna – ce nădejde extraordinară!
Concluzie
Dumnezeu să ne ajute să fim dornici de a părăsi confortul zonelor noastre şi de a împărtăşi mesajul Lui cu cei nemântuiţi înainte ca judecata lui Dumnezeu să vină peste ei. Poate că nu ne simţim apţi de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, totuşi, putem să avem siguranţa că El va fi cu noi, întocmai cum a fost cu Amos.
VERSET DE MEMORAT: „Semănaţi potrivit cu neprihănirea, şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire.“ (Osea 10:12)
IDEI DE BAZĂ
Osea capitolul 8, dar şi restul cărţii, demonstrează mânia lui Dumneuzeu care vine peste un popor caracterizat de o cădere constantă în păcat. Prin intermediul profetului, Dumnezeu a început să descrie groaza judecăţii care urma să cadă peste Israel din cauza trăirii unei vieţi păcătoase. Chiar dacă oamenii se bucurau de bogata lor recoltă, recunoscuându-l pe Iehova doar cu Numele, se pare că cea mai mare parte a sărbătorii lor era de fapt în cinstea lui Baal. Avertizarea a fost puternică şi clară, şi-anume că bucuria lor avea să înceteze în curând.
Cu cât poporul lui Israel a prosperat mai mult, cu atât mai mult stricăciunea lor morală şi religioasă a devenit mai evidentă. Inimile lor erau împărţite, iar ei slujeau mai degrabă idolilor în loc să-i slujească singurului Dumnezeu adevărat. Poporul a fost instruit prin cea dintâi poruncă să se închine numai lui Dumnezeu şi să nu aibă alţi dumnezei în afară de El. Poporul a ignorat această poruncă şi din cauza aceasta avea să vină pedeapsa.
În capitolul 11, profetul s-a referit la istoria timpurie a lui Israel. Chiar dacă Dumnezeu era plin de mânie şi hotărât să pronunţe judecata, totuşi, inima Lui încă a rămas inima unui tată.
Deşi cartea a fost scrisă pentru Regatul de Nord al lui Israel, Regatul de Sud al lui Iuda a fost la fel de vinovat. De aceea, toată slava lui Israel avea să se preschimbe în ruşine.
Capitolul al treisprezecelea începe cu un discurs pe tema atitudinii de răzvrătire a lui Israel, precum şi a stăruirii fără ruşine a poporului în idolatrie. Capitolul începe cu o referire la tribul lui Efraim, care, de la început, a ocupat o poziţie proeminentă în cadrul naţiunii. Din cauza apostaziei lui Efraim şi a influenţei negative asupra întregului Israel, Dumnezeu l-a condamnat la nimicire totală.
În capitolul 14, poporul Israel a fost chemat la pocăinţă şi la întoarcerea spre Dumnezeu, Singurul care putea să îi ajute. Deşi judecata urma să vină, Dumnezeu le-a dat nădejde, dacă ei urmau să se fi întors la El. Profetul a privit în viitor la ziua în care Israel avea să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor şi să iubească legile Lui. Rezultatul ascultării avea să fie generoasele binecuvântări ale unui Dumnezeu iubitor.
SUGESTII PENTRU RĂSPUNSURILE LA ÎNTREBĂRI
De ce a refuzat Domnul să răspundă atunci când Israel, aflat în vreme de necaz, a strigat către El? (Osea 8:3,4)
Poporul lui Israel l-a chemat pe Dumnezeu când se afla în necaz şi când pretindea că îi slujeşte Lui, dar credinţa lor era falsă. Religia lor era coruptă, iar vieţile lor lumeşti şi păcătoase erau dovada faptului că s-au îndepărtat de Dumnezeu. Ei îl lăudau pe Dumnezeu cu gurile şi cu ritualurile lor, dar, în acelaşi timp, refuzau să urmeze căile Lui drepte.
Discutaţi cu clasa faptul că pocăinţa verbală nu este îndeajuns. Nu este suficient ca cineva doar să fie prezent în mijlocul celor care se închină lui Dumnezeu. Pocăinţa cere cu insistenţă o schimbare a inimii şi a comportamentului. În mod tragic, cei care mărturiseau că l-au cunoscut pe Dumnezeu au respins mesajul lui Osea. Ei nu s-au pocăit aşa că pedeapsa divină era sigură.
De asemenea, Israel şi-a pus conducători care nu au corespuns standardelor lui Dumnezeu. Discutaţi despre calificările (aptitudinile şi capacităţile) care trebuie să existe astăzi în liderii bisericii (1 Timotei 3:1-10). Osea a declarat că atunci când nu se alegeau lideri evlavioşi, rezultatul va fi distrugerea scopului religiei, întoarcerea spre închinarea la idoli şi urmărirea scopurilor egoiste.
Ce învăţătură doctrinară este întărită prin declaraţia lui Dumnezeu, şi-anume, că El nu-l va mai iubi pe Israel? (Osea 9:15)
Învăţătura doctrinară este aceea că harul lui Dumnezeu nu este necondiţionat. Oamenii care resping în mod repetat îndurarea lui Dumnezeu vor ajunge ca într-o zi să experimenteze judecata Lui. Mulţi sunt aceia care dau învăţături cu privire la faptul că harul lui Dumnezeu ţine în veci, indiferent de răul pe care îl face o persoană. Dar astfel de învăţături sunt contrare avertismentelor din Biblie. Astfel de învăţături oferă un fals sens de siguranţă celor care tratează cu uşurinţă avertismentele lui Dumnezeu şi care continuă să nu i se supună Lui.
Discuţia ar putea să conducă la diverse modalităţi prin care aceste învăţături false sunt proclamate în zilele noastre (de exemplu: predestinarea, siguranţa veşnică, fără biruinţă asupra păcatului, etc.)
Ce fel de ogor a condamnat Dumnezeu? (Osea 10:12). Cum aveau să schimbe starea sau condiţia ogorului faptul de a urma instrucţiunile lui Dumnezeu?
Osea vorbeşte despre un ogor nelucrat. Acesta este un pământ care a fost atât de neglijat și întărit, încât sămânţa nu va mai putea să pătrundă. Un ogor de felul acesta a determinat apariţia foametei, chiar dacă ploaia a căzut. Spuneţi-i clasei dvs. că dacă vor lua o lopată şi dacă vor săpa în pământul întărit la fundul unei bălţi, după ce a plouat, este posibil să constate că umezeala nu a pătruns mai mult de 3 sau 4 milimetri în pământ. Sub acel strat subţire de umezeală solul este uscat şi întărit. Ploaia face prea puţin bine atunci când pământul este prea întărit. Apa doar se evaporă când iese soarele. Pâmântul trebuie sfărâmat şi cultivat pentru a beneficia de ploaie.
Potrivit versetului 13, inimile poporului Israel s-au întărit din punct de vedere spiritual. Era vremea ca inimile lor să fie sfărâmate prin pocăinţa de păcatele lor. Adevărata pocăinţă pentru păcat avea să-i deschidă înspre voia lui Dumnezeu. Era necesar ca după aceea ei să semene seminţele neprihănirii prin căutarea sinceră a lui Dumnezeu, până când aveau să experimenteze din nou îndurarea şi dragostea Lui.
Discuţia poate să continue în privinţa condiţiei inimilor noastre astăzi. Trezirea spirituală este rezultatul pregătirii ogorului nostru spiritual, astfel încât să poată absorbi ploile binecuvântării pe care Domnul vrea să le trimită.
Ce anume ne spun nouă versetele 1 şi 4 ale capitolului 11 despre dragostea lui Dumnezeu pentru Israel? Ce cheie de dezlegare a problemei dă Dumnezeu, cheie care va schimba judecata în milă şi binecuvântare?
Capitolul 11 se deschide cu o oportunitate pentru cititor de a privi în inima lui Dumnezeu. Primul şi al patrulea verset arată cum Dumnezeu este copleşit de un dor de a-Şi vedea poporul că revine la ziua când inimile lor erau blânde şi când şi-au dat seama că erau un popor nevoiaş înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu i-a chemat şi ei s-au răzvrătit. În versetul 3, Dumnezeu a vorbit despre faptul de a-şi cuprinde copiii în braţele Sale şi de a le vindeca inimile, dar ei nici măcar nu au cunoscut că El i-a tămăduit. Atât de curând au uitat.
Toţi părinţii creştini simt chinurile durerii dacă au copii violenţi sau încăpăţânaţi. Discutaţi ce bucurie este pentru părinţi când îşi văd copiii venind acasă cu o inimă de pocăinţă. Dumnezeu face o promisiune, şi-anume că El va răspunde ca un tată dacă poporul avea să înţeleagă că toţi erau nenorociţi şi dacă aveau să strige către El că nu mai puteau să continue fără prezenţa lui Dumnezeu. Atunci, El avea să se întoarcă şi să-i iubească.
Osea a repetat una dintre cele mai importante porunci date vreodată de Dumnezeu. Care era porunca aceasta şi cum se aplică ea astăzi la noi? (Osea 13:4)
Porunca era ca poporul să nu aibă alt dumnezeu decât pe Dumnezeu. Există doar un singur Dumnezeu şi El este Singurul pe care omenirea trebuie să-l slujească. Cei din Israel au încercat din greu să găsească fericire şi mulţumire, însă acestea nu pot să fie găsite decât în Dumnezeu.
În zilele noastre este răspândită gândirea că putem face orice ne-am propus să facem. Există un astfel de impuls pentru dorința de a fi ceva sau de a fi cineva şi de a ne aţinti privirile spre ambiţii pământeşti. Ar putea să fie foarte uşor să ne fixăm mai întâi scopuri materiale, dar Dumnezeu spune că El este Singurul care poate să ne dea pace, fericire şi mulţumire.
În mijlocul judecăţii şi mâniei pe care Dumnezeu le-a avut faţă de Israel, ce speranţă le-a dat El celor care şi-au ruinat viaţa în păcat? (Osea 13:9)
Dumnezeu le-a spus că putea să îi ajute, deci ajutorul era în Domnul. Poporul Israel a făcut din naţiunea lor o adevărată epavă. Păcatul şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu i-a făcut să ajungă la capătul puterilor lor. Dar chair dacă păcatul a distrus tot binele pe care Dumnezeu l-a intenţionat pentru ei, Dumnezeu le-a oferit această rază de lumină în întuneric.
Există momente când oamenii care au făcut din propria lor viaţă o mizerie s-ar putea să aibă sentimentul că nu mai este nădejde. Şi totuşi, dacă ei ar privi măcar înapoi la Dumnezeu, ar putea să-L audă spunând: „Ajutorul tău stă în Mine.“
Când Dumnezeu s-a apropiat cu milă şi l-a chemat pe Israel să se pocăiască, ce a promis El? (Osea 14:4-7)
După ce copiii lui Israel au trecut prin pedeapsă, Dumnezeu avea să-i vindece, să-i restaureze şi să-i iubească necondiţionat la fel cum un tată se îngrijeşte de copiii lui. Felul lor de a trăi va fi cu evlavie şi curăţie. Vor deveni puternici şi mult preţuiţi, precum şi adânc înrădăcinaţi în Cuvântul lui Dumnezeu. Toate figurile de stil din aceste versete arată cât de preţioasă avea să fie pentru Dumnezeu restaurarea poporului Său.
Despre cine spune Dumnezeul lui Israel că este înţelept? (Osea 14:9)
Dumnezeul lui Israel spune despre cel drept că este înţelept. Evidenţiaţi faptul că înţelepciunea despre care vorbeşte El implică înţelegerea lui Dumnezeu şi a căilor Lui şi lucrul acesta este demonstrat printr-o viaţă trăită potrivit standardelor Sale de neprihănire. Înţelepciunea despre care se vorbeşte în Biblie nu înseamnă doar a avea o imensă cunoştinţă. Înţelepciunea din Biblie înseamnă a avea o atitudine corectă a inimii şi o relaţie corectă cu Domnul.
Versetul al nouălea cheamă poporul să răspundă din inimile lor la mesajul transmis lor prin profetul Osea. Faptul acesta este foarte mult asemănător cu ceea ce a spus Isus în Matei 11:15, şi-anume: „Cine are urechi de auzit să audă.“ O persoană înţeleaptă este cineva care ia seama la ceea ce este corect şi care face ceea ce este drept.
Discutaţi cu clasa importanţa faptului de a te strădui să cunoşti voia lui Dumnezeu şi de a trăi în conformitate cu voia Lui. În sfera aceasta a vieţii, noi nu putem să ne permitem să înfăptuim ceea ce alţii poate că îşi permit să facă, însă trebuie să ne cercetăm personal inimile şi să aflăm voia lui Dumnezeu.
Concluzie
Judecăţile lui Dumnezeu sunt sigure pentru cei care aleg să nu ia seama la avertizările Lui. Îndurarea lui Dumnezeu este de asemenea sigură şi se apropie de întreaga omenire, însă nu va fi prelungită la nesfârşit. Persoana care este înţeleaptă îl va lăsa pe Dumnezeu să îşi asume responsabilitatea pentru fiecare parte a vieţii lui sau a vieţii ei.
Textul din Deuteronom 8:2 explică de ce a fost necesară pentru Israel pustia: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii”. Poporul va fi astfel pus la încercare pentru a ajunge să se cunoască pe sine şi a înţelege bine că nu va putea intra în ţara promisă decât pe temeiul îndurării divine. Într-adevăr, după cum am subliniat mai înainte, dacă scopul principal al existenţei pustiei a fost „să te smerească şi să te încerce” urmărea „să-ţi facă apoi bine” (Deuteronom 8:16 ).
Dumnezeu purtase grijă ca toate să fie puse la punct: poporul era închegat în jurul unui centru religios — chivotul — care mergea înaintea lor în pustie; norul era acolo pentru a-i conduce, trâmbiţele pentru a le da de ştire (cf. Psalmul 32:8 ); în fiecare zi Providenţa divină le trimitea mana; poporul îşi potolea setea bând „dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei”. Unsprezece zile ar fi fost de ajuns pentru a ajunge la hotarele ţării (Deuteronom 1:2 ). Şi atunci de ce atâţia ani pierduţi? Numeri 33 ne dă doar numeroase etape ale călătoriei Israelitilor, Cuvântul Domnului reţinând numai nişte nume de locuri. Nimic din toate acestea nu a rămas pentru Dumnezeu, anii respectivi fiind timpul de disciplinare pentru necredinţa copiilor lui Israel.
Capitolele ce urmează din cartea Numeri indică motivele ce au determinat producerea acestei tragedii.
„Poporul a cârtit”. De ce s-a plâns poporul? Nu ni se dă niciun motiv, niciun indiciu, dar recunoaştem în această atitudine a sa un lucru de mare actualitate printre noi. După ce primise atâtea binecuvântări, mai avea Israel motive să se plângă, să cârtească? „De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui!” (Plângeri 3:39). Dacă dificultatea cu care ne confruntăm acum este însăşi consecinţa păcatelor şi greşelilor noastre, nu ar trebui tocmai de aceea s-o acceptăm cu umilinţă? Mai mult ca atât: „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângeri 3:37). Oare nu Dumnezeu Însuşi este Acela care dirijează fiecare eveniment din viaţa alor Săi, având în vedere adevăratul lor bine? „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28 ).
De ce survin atât de des astfel de nemulţumiri si murmure? Pentru că ba nu ne convine cum este timpul, ba nu ne place mâncarea, ba nu suntem de acord cu împrejurările în care ne aflăm! Şi în felul acesta se ajunge la o obişnuinţă de a ne plânge de orice lucru. Viaţa noastră spirituală slăbeşte, se întunecă. Spiritul de nemulţumire, de cârtire distruge mărturia noastră şi-L dezonorează pe Domnul. „Bucuraţi-vă totdeauna!” zice apostolul Pavel, dar el adaugă imediat: „Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” (1. Tesaloniceni 5:16-18 ). Aceste trei atitudini sunt interdependente între ele: fără rugăciune, fără mulţumire, nu există bucurie. Bucuria adâncă a unei inimi nu poate izvorî decât din Dumnezeu: „Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat” (Proverbele 15:15)’.
Însă nu se poate ajunge la această stare de permanentă şi deplină mulţumire decât în urma unei exersări. Astfel, apostolul Pavel a putut spune: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11 ). Lui Timotei, el îi va spune: „Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1. Timotei 6:6 ). Epistola către Evrei subliniază lucrul acesta: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5 ).
„Domnul a auzit” (Numeri 11:1 ; cf. 12:2). Noi nu am fi acordat prea multă importanţă acestor cârtiri, însă Domnul aude şi Se mânie şi, pe temeiul dreptăţii Sale, loveşte poporul: „s-a aprins între ei focul Domnului”. Poporul strigă; Moise mijloceşte pentru el; incendiul este oprit. Dar, lucru regretabil, nu intervine nici o judecată de sine, nici o părere de rău, nici un semn de pocăinţă. Să ne mai mirăm atunci că, în versetele următoare, murmurele se reiau si nemulţumirile se accentuează?
2) Pofta (Numeri 11:4-10,13, 18-20, 30-34 )
„O mulţime de oameni de tot felul” (Exod 13:38 ) se suise din Egipt împreună cu copiii lui Israel. După cum se întâmplă de fiecare dată în asemenea cazuri, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se află un amestec de elemente cu totul diferite, influenta lor nu întârzie să se manifeste.
„Adunăturii de oameni care se aflau în mijlocul lui Israel i-a venit pofta.” Israeliţii nu aveau nimic de a face cu asemenea oameni şi de aceea nici n-ar fi trebuit să-i primească în mijlocul lor. De fapt ei au resimţit influenţa lor nocivă, începând chiar şi să plângă, spunând: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâneam în Egipt, şi care nu ne costau nimic…” (versetele 2-3). De data aceasta, nu este vorba numai de cârtiri, dar şi de lacrimi (versetele 10,13,18). Să fi fost oare chiar atât de bine în Egipt? (cf. Exod 5:13 ). Acolo se găseau — cel puţin aşa pretinde poporul — şase alimente (versetul 5), ca în Asiria ( 18:32 ), pe când „în ţara făgăduinţei erau şapte” (Deuteronom 8:8 ), cifra plinătătii divine în contrast cu insuficienţa omului (şase). Insă trebuie să se caute nişte argumente pentru a justifica murmurele, chiar dacă argumentele invocate sunt foarte şubrede sau eronate. Cu câtă uşurinţă, în momentul când dispare gustul pentru Cuvântul lui Dumnezeu („nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta”), se caută pretexte spre a justifica lipsa de la adunare şi criza de timp când este vorba de a asculta vocea Domnului. Dorinţele inimii se îndreaptă spre lume, spre lucrurile lumii: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1. Ioan 2:15 ).
Pofta te împinge să doreşti ceea ce-ţi lipseşte, lucruri pe care Dumnezeu nu ţi le-a dat în împrejurările în care te afli. De asemenea, poftele te fac să dispreţuieşti darurile lui Dumnezeu: mana, care avea un gust de miere, seamănă acum cu o turtă făcută cu untdelemn, iar ceva mai târziu nu va mai fi decât o hrană proastă (Exod 16:31 ; Numeri 11:8 ; 21:5 ). Să luăm bine seama! Pentru noi nu se pune problema doar a dispreţuirii unei mâncări trupeşti — deşi, vai, şi aceasta se întâmplă adesea — ci este vorba de a nu mai acorda valoarea cuvenită manei cereşti, Christos, pâinea coborâtă din cer (loan 6). Să ne gândim la cei ce, ca urmare a unei acute lipse de Biblii, copiază câteva pagini obţinute de ici-colo sau abia dacă reuşesc să prindă câteva cuvinte la un aparat de radio la care ajung cu greu. Este o vreme de foamete despre care vorbeşte prorocul Amos: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11-12 ).
Dacă am constatat că interesul nostru pentru Cuvântul lui Dumnezeu a scăzut, să nu lăsăm lucrurile să decurgă în continuare tot aşa. Este în cauză însăşi comuniunea noastră cu Domnul: probabil că aceasta a fost întreruptă. Nu ne rămâne decât să căutăm reluarea ei. Să ne facem timp —dacă trebuie, câteva ceasuri sau câteva zile chiar — pentru a ne ruga şi a ne cerceta paşii înaintea Lui, pentru ca Domnul să ne poată restabili şi să trezească din nou în inima noastră plăcerea pentru Cuvântul Lui.
De altă parte, să veghem cu toată străşnicia ca nu cumva ceva dăunător şi păcătos să ne preocupe cugetările. Fără îndoială că multe lucruri sunt bune şi folositoare într-un anumit context; dar dacă descoperim, în ceea ce citim, ascultăm sau vedem, nişte lucruri care ne pasionează în mod deosebit, astfel că există pericolul ca acestea să ia locul cuvenit Domnului şi Cuvântului Lui, să avem tăria de caracter pentru a ne debarasa de ele. „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure… după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos” (Coloseni 2:8 ). Câţi tineri şi tinere care păreau, la un moment dat, plini de râvnă pentru Domnul şi ataşaţi de lucrurile Sale, nu au fost abătuţi, fie de apariţia unor îndoieli şi semne de întrebare generate de lecturile lor sau infiltrate încetul cu încetul de învăţăturile oamenilor, fie târâţi de poftele cărnii care au crescut prin lucruri pe care le-au văzut sau le-au auzit şi de care nu au „fugit” la momentul oportun (2. Timotei 2:22 ). Însă nimic din toate lucrurile acestea nu a oferit inimii pacea şi satisfacţia aceea profundă care izvorăşte numai din părtăşia cu Acela care a zis: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată”.
În ciuda cârtirilor şi atitudinii dispreţuitoare a poporului Israel, Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor Sale. „Când cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana” (versetul 9). Dacă pentru copiii lui Israel era noapte din punct de vedere moral, totuşi roua şi mana cădeau peste tabără. În fiecare zi a pribegirii lor îndelungate, în fiecare dimineaţă mana le era pusă la dispoziţie şi nu a încetat decât a doua zi după intrarea lor în Canaan (Iosua 5:12 ), fiind înlocuită cu grâul ţării.
În cele din urmă, Dumnezeu dă poporului potrivit dorinţelor lor fireşti, arătându-Şi astfel puterea Sa măreaţă, dar rezultatul nu a fost decât dezgust şi dezamăgire: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor” (Psalmul 106:15 ). Cu câtă lăcomie au adunat oamenii aceştia prepeliţe: „În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea, şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe; cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri” (cam douăzeci de kilograme!).” — „Cine seamănă în firea păcătoasă, va secera din firea păcătoasă putrezirea” (Galateni 6:8 ). Ce avea să devină peste câteva zile această movilă de prepeliţe, datorită căldurii pustiei? „Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava, adică Mormintele lăcomiei” (Numeri 11:34 ).
„Dac-ai mulţumi mereu
De tot ce-ţi dă Dumnezeu,
Nu ţi-ar mai rămâne vreme
Pentru a cârti şi-a geme…”
3) Gelozia fi vorbirea de rău (Numeri 12 )
Din trio-ul alcătuit din cei doi fraţi şi sora lor, Mana era cea mai în vârstă. Pe când era fată, ea a vegheat ca să vadă ce are să se întâmple cu micuţul Moise (Exod 2:4,7 ). Ea era prorociţă (Exod 15:20 ). Oare să-şi fi văzut ea ameninţată influenţa din cauza întoarcerii Seforei? (cf. Exod 18:5 şi Numeri 12:1 ). Indiferent care va fi fost motivul, ea reuşeşte să-l atragă pe Aaron de partea ei şi împreună vorbesc împotriva lui Moise: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” (Numeri 12:2 ). Oare „femeia etiopiană” era adevăratul motiv, sau gelozia pusese stăpânire pe inima celor doi? La urma urmei, Moise era mai tânăr decât ei; fratele şi sora erau de părere că Dumnezeu vorbise nu numai prin Moise, dar şi prin ei înşişi. Le era prea greu să recunoască influenta crescândă conferită de Dumnezeu robului Lui. Or, ei ar fi trebuit să-şi dea seama de autoritatea specială pe care i-o acordase Domnul.
Nu se petrec la fel lucrurile de atâtea ori şi în mijlocul nostru? Din gelozie, de necaz, unii încep să vorbească de rău pe cutare sau cutare frate chiar dacă este vorba şi de un slujitor al Domnului. Uneori lucrurile nu sunt împinse la limita extremă, cei în cauză se complac în defăimare, raportând o greşeală reală, dar cu scopul de a desconsidera în ochii interlocutorului pe cel ce a comis-o. Alteori, lucrurile merg şi mai departe, ajungându-se la calomnii, la istorisirea unor falsuri sau exagerări de proporţii. Pagubele aduse prin această comportare sunt irecuperabile. Să admitem că cel ce a păcătuit cu limba lui ar ajunge să-şi dea seama de răul făcut, s-ar umili înaintea Domnului şi ar ajunge chiar să-şi ceară scuze faţă de persoana cu care a discutat (bineînţeles că.În măsura în care s-au clarificat între timp lucrurile şi fără a se duce la cel vorbit de rău, pentru că ar considera că o asemenea mărturisire îl va îndurera şi mai profund) şi ar ruga-o să uite cele discutate. Dar între timp, răul ce a fost semănat îşi va fi făcut lucrarea. Un proverb arab spune că trei lucruri nu pot fi reţinute: săgeata căreia i s-a dat drumul, vorba care a fost rostită şi timpul care zboară. Apostolul lacov avertizează: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba… religia unui astfel de om este zadarnică(!) (Iacov 1:26 ). De altă parte, să ne gândim la efectele distructive pe care le au asupra copiilor noştri defăimările şi criticile pe care sunt siliţi să le audă uneori în căminele noastre.
19:16 face următoarea precizare: „Să nu umbli cu defăimări în poporul tău”. Apostolul Petru subliniază gravitatea unei atare situaţii: „Lepădaţi orice defăimare… şi să doriţi laptele duhovnicesc şi curat… dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul” (1. Petru 2:1-3 ). Acest „dacă în adevăr” pare să pună la îndoială faptul că cineva ar putea gusta bunătatea Domnului şi apoi să se mai dedea la defăimare. Vorbirea de rău izvorăşte dintro inimă în care s-au acumulat anumite nemulţumiri la adresa unuia sau altuia. Ea mai poate fi alimen tată, de asemenea, şi de importanţa pe care ajunge cineva să şi-o atribuie lui însuşi. Apoi Vrăjmaşul ştie atât de bine să pregătească ocazia nimerită pentru rostirea cuvintelor răutăcioase, denigratoare. Adesea unele persoane se erijează in bune cunoscătoare a lucrurilor: „Ştiu eu bine despre ce este vorba!” În multe cazuri, în lipsa unor subiecte serioase de conversaţie, se recurge la bârfirea şi defăimarea altora, iar asemenea „revelaţii” sunt ca nişte „prăjituri” (Proverbele 26:22) pentru cei ce le ascultă! Apostolul Iacov spune: „Limba este un mădular mic… Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!” (Iacov 3:5 ). O minunată promisiune este făcută în Psalmul 15 celui ce nu defăimează cu limba lui: el „va locui în cortul” Domnului. O binecuvântată comuniune cu Domnul lui, pentru cel ce a vegheat asupra buzelor sale. David se ruga astfel: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele” (Psalmul 19:14 ). Hotărârile personale şi constrângerile exterioare nu pot fi de prea mare ajutor: limba nu poate fi domesticită, îmblânzită. Ceea ce trebuie să fie schimbat, înnoit, transformat este lăuntrul omului. Trebuie să condamnăm gândurile rele care ne împing să defăimăm sau chiar să calomniem pe fratele nostru mai înainte de a se fi prefăcut în cuvinte.
Ţinta vorbirii de rău a fratelui si surorii sale — adică Moise — tace! Dar „Domnul a auzit-o”. El îi convoacă pe cei trei la Cortul întâlnirii, apoi El face să stea înaintea Lui numai Aaron şi Mana. Domnul ia apărarea robului Său Moise, credincios în toată casa Lui, cu care El vorbeşte gură către gură şi care vede chipul Domnului. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?” Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat… Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră.
Prorociţă care cântase laudele Domnului trebuia de acum încolo să fie exclusă din tabără şi să trăiască departe de restul israeliţilor până când moartea avea s-o scape de înfricoşătoarea ei boală. Ce tragedie! Dumnezeu nu tratează cu uşurinţă asemenea lucruri. Conştiinţa lui Aaron si a Mariei se trezesc. Mustraţi de cugetele lor, ei se pocăiesc, Îşi recunosc păcatul şi purtarea lor nechibzuită. Aaron, deşi preot, nu este în stare să se roage el însuşi pentru sora sa. La cererea lui stăruitoare, Moise care abia acum deschide gura pentru prima dată în textul nostru, fără să manifeste cea mai mică umbră de nemulţumire sau răzbunare, strigă către Domnul: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!” Insă disciplina trebuie să-şi urmeze cursul normal. Maria va fi restabilită, însă trebuie, mai înainte de asta, să stea „şapte zile în ruşine”, fiind exclusă, afară din tabără. Tot poporul suferă împreună cu ea. El nu va putea pleca înainte ca Maria să fie reprimită. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?” Oare aceste cuvinte nu răsună si astăzi, adresându-se conştiinţei noastre? Fără îndoială că fiecare slujitor al Domnului are propriile sale lipsuri şi deficienţe (lacov 3:2), dar acesta nu este un motiv care să nu îndreptăţească a le pune în discuţie, a le da în vileag şi a le folosi ca o armă îndreptată împotriva
lor. Dimpotrivă, dragostea este aceea care acoperă greşelile altuia. O inimă plină de această dragoste se adresează Domnului, rugându-L să intervină El pentru a corecta şi a vindeca pe cei în cauză, iar acolo unde situaţia o cere şi o permite, direct celui interesat. Defăimarea slujitorilor lui Dumnezeu sau a fraţilor noştri, oricine ar fi aceştia, nu poate decât să facă să vină peste noi pedeapsa Domnului, să dăuneze părtăşiei noastre cu El, să zădărnicească eforturile slujbei noastre, producând secetă spirituală şi lăstari de amărăciune.
Nu credeţi că ar trebui să privim de aici încolo, cu atenţia cuvenită, acest păcat al defăimării pe care l-am comis de atâtea ori cu atâta uşurinţă? Să nu primim cu nici un chip comentariile defavorabile la adresa cuiva sau să răspundem celor ce le fac ca acel credincios care, auzind criticile rostite la adresa lui, a strigat: „Mă duc să vorbesc cu el despre toate acestea!” Interlocutorul său şi-a schimbat brusc atitudinea şi l-a rugat să se abţină de la una ca asta.
Într-un profund spirit de judecată de sine, să căutăm adevăratele cauze care ne-au determinat să ajungem la defăimare, să le cântărim drept înaintea ochilor lui Dumnezeu şi să acceptăm, dacă trebuie, ruşinea si corecţia necesară.
Israel a ajuns la hotarele Canaanului. Domnul îi promisese o ţară în care curge lapte şi miere. „Iată, zice Moise, că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta” (Deuteronom 1:21 ). Dar poporul se face că nu-l aude, cerând ca nişte oameni să fie trimişi ca să cerceteze ţara, „pentru noi” şi să vadă „dacă este bună sau rea” şi dacă poporul care o locuieşte este „slab sau puternic”.
De ce trebuiau să se îndoiască de promisiunea divină? Oare Dumnezeu ar putea să dea alor Săi o ţară rea? Sau nu avea El destulă putere pentru a asigura biruinţa israeliţilor asupra vrăjmaşilor lor, indiferent cât de puternici ar fi fost aceştia? Numai lipsa de credinţă în promisiunea divină a deter minat poporul să dorească trimiterea iscoadelor. Şi Dumnezeu le-a împlinit cererea (Numeri 13:3 ).
Raportul iscoadelor confirmă cele spuse mai înainte de Domnul: „cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere”. Şi au adus ca argument palpabil strugurele uriaş. „Numai că — au adăugat iscoadele — poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic… Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia” (Numeri 13:32 ). Şi iata ca îndoiala face loc necredinţei. Lipsise credinţa in promisiunea lui Dumnezeu, acum israeliţii nu mai credeau nici în posibilitatea cuceririi ţării. Şi necredinţa conduce la revoltă (Numeri 14:4 ) şi face loc dorinţei de a-i ucide cu pietre pe cei ce stăruie în convingerea că Domnul are toată puterea pentru a-i ajuta să pună mâna pe ţară (14.10).
Pasajul din Evrei 3:19 pune degetul pe rană: „Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei” şi în Evrei 4:1 adaugă: „Să ne temem deci ca nu cumva fiind făcută o promisiune pentru intrarea în odihna Lui, nici unul din voi să nu pară că a rămas în urmă”; apoi în versetul 2 se spune: „cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit”.
Din nefericire, ni s-ar putea întâmpla la fel şi nouă în momente de răscruce ale vieţii. Dacă credinţa noastră nu este la lucru, dacă nu ne încredem cu adevărat şi cu toată inima în Dumnezeu, vom alege drumul care să ne despartă de El. De fapt, poporul a nesocotit pe Domnul, cârtind împotriva Sa (14.28) şi au nesocotii ţara promisă (versetul 31). Ce conta înălţimea zidurilor, de vreme ce ele aveau să se prăbuşească la sunetul trâmbiţei! În momentul decisiv, israeliţii nu s-au bizuit pe Domnul, s-au înspăimântat în faţa piedicilor ce li s-au părut de netrecut, nu au înfruntat dificultăţile, au cedat ispitelor Diavolului. Şi viaţa sărăcită din cauza necredinţei se va scurge sub consecinţele dureroase ale neascultării. Exact aşa se întâmplă şi cu noi până în clipa când, prin lucrarea harului divin, ne întoarcem la Dumnezeu şi când, disciplina făcându-şi lucrarea, putem fi restabiliţi spiritualiceşte.
Influenţa câtorva persoane
Au fost suficiente zece iscoade pentru „a face să se moaie inima poporului”. Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Poporul a plâns toată noaptea aceea, a cârtit împotriva lui Moise, propunând alegerea unei căpetenii şi întoarcerea în Egipt. Oare dacă cei zece inşi ar fi prezentat o dare de seamă bazată pe credinţă, pe încrederea în Dumnezeu, poporul nu s-ar fi comportat cu totul altfel?
Doi oameni care-L cunoşteau bine pe Dumnezeul lor, Caleb şi apoi losua insistă: „Haidem să ne suim… Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în tara aceasta, si ne-o va da”. Pentru moment, ei nu primesc decât ameninţarea de a fi ucişi cu pietre. Mulţi ani după aceea, losua va deveni conducătorul poporului în vederea cuceririi ţării, iar Caleb va putea el însuşi să pună mâna pe moştenirea acordată de Domnul (losua 14).
Într-o adunare, sau într-o anumită regiune, influenţa a doi-trei oameni ai credinţei poate fi decisivă pentru binecuvântarea celorlalţi, după cum uneori sunt suficiente câteva persoane pentru a preface în ruine zona afectată de influenţa lor vătămătoare. Este foarte uşor „a înnegri” ţara, a descuraja pe creştinii plini de viaţă, a vorbi de dificultăţi, de renunţări, de împotriviri mai mult decât de ajutorul divin şi de bucuriile pe care le oferă îndurarea divină. Necredinţa unora devine molipsitoare şi pentru alţii.
Caleb era „însufleţit de un alt duh” (Numeri 14:24 ). El aprecia în mod corect darul lui Dumnezeu şi îi îndeamnă pe fraţii săi să şi-l însuşească. Ce bine ar fi ca noi să dovedim, prin viaţa noastră, prin toată comportarea noastră, ce preţ acordăm moştenirii cereşti, singura care rămâne pe vecie!
Hotărârea luată de Dumnezeu, supremul Guvernator
După atâtea plângeri ale poporului, un foc ieşit dinaintea Domnului a mistuit pe cei răzvrătiţi. După dezlănţuirea poftelor carnale, corupţia a luat proporţii şi s-a terminat cu mulţimea de morminte ale lăcomiei. După ce a vorbit împotriva lui Moise, Mana a devenit leproasă. După ce au făcut să cârtească toată adunarea, ca urmare a modului în care au descris ţara făgăduinţei, cele zece iscoade au murit înaintea Domnului sub lovitura unei morţi năpraznice (Numeri 14:37 ) şi tot poporul care a plâns şi s-a răsculat va trebui să moară în pustie: „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi a căror numărătoare s-a făcut… şi care aţi cârtit împotriva Mea” (versetul 29). Timp de 40 de ani vor trebui să pribegească în aceste singurătăţi dezolante. Unul după altul, mormintele oamenilor Exodului vor jalona diferitele etape ale pribegiei prin pustie.
Trebuie să repetăm acest principiu divin: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7 ).
Poporul vrea să scape cu mare uşurinţă de consecinţele păcatului său. Israeliţii spun cu sânge rece: „Iată-ne! suntem gata să ne suim la locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit” (Numeri 14:40 ). Moise căuta să-i împiedice, arătându-le că încercând să se suie acum în ţara făgăduinţei ar încălca porunca Domnului, şi că nu le mai rămânea de făcut decât un singur lucru: să accepte cu umilinţă consecinţele inconsecvenţei şi nestatorniciei lor. Dar israeliţii nici nu vor să audă de aşa ceva, ei se îndărătnicesc şi se suie pe vârful muntelui… „Amaleciţii şi canaaniţii i-au tăiat în bucăţi până la Horma” (versetul 45).
Este greu să te pleci sub disciplina lui Dumnezeu, dar tocmai aceasta este dovada veritabilă a unei reale umilinţe.
Învăţătura pe care o desprindem din evenimentele petrecute la Cades
Această etapă decisivă a pustiei oferă celor credincioşi o învăţătură de o semnificaţie cu totul aparte. Pastele şi trecerea Mării Roşii corespund pentru noi cu ispăşirea păcatelor noastre şi eliberarea de sub puterea lui Satan prin actul răscumpărării. Convertirea, întoarcerea la Dumnezeu si credinţa în Domnul Isus Christos ne eliberează de sub stăpânirea Vrăjmaşului şi a lumii şi ne aduc în pustie, pe drumul voii lui Dumnezeu. Aici, sufletul nostru experimentează purtarea de grijă a Domnului, bunătatea şi puterea Sa, dar, de asemenea, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Totuşi, nu este normal ca viaţa creştină să decurgă mereu cu suişuri si coborâşuri. Nu o alternantă de căderi şi regrete. Viaţa de credinţă se desfăşoară, de asemenea, în Canaan, de cealaltă parte a Iordanului (moartea noastră împreună cu Hristos), pe terenul învierii împreună cu El, fiind deplin conştienţi că în El am devenit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de faptul (minunat, dar real pentru credinţa noastră) că şi Hristos este în noi (Ioan 14:20 ; Galateni 2:20 ). Este tocmai ex perienţa relatată în Romani 6 – 8 şi care ne aduce la „umblarea sub călăuzirea Duhului”, „eliberaţi de păcat şi supuşi lui Dumnezeu”, morţi „în ce priveşte Legea, ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” Această viată de credinţă cere lepădare de noi înşine, acest „daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi” (Romani 6:13 ), predarea întregii noastre fiinţe în mâinile Domnului. Or, tocmai în acest punct mulţi creştini falimentează: ei dau înapoi, evită sacrificiile, şi întorcând spatele „ţării”, o iau înapoi spre pustie, pierzând binecuvântarea ce ne fusese pusă la dispoziţie. Suntem noi oare nişte mlădiţe care aduc multă roadă, sau dintre acelea care abia dacă au câte un strugure? Poziţia noastră în această privinţă este determinată de felul în care aplicăm în viaţa de toate zilele ceea ce implică „rămânerea în viaţă” (Ioan 15 ).
5) Mândria fi răzvrătirea (Numeri 16:1-15, 27-35 )
Mândria este însuşi păcatul Diavolului (1. Timotei 3:6 ). „Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:13-14 ). Vrăjmaşul ştia mai dinainte că, insuflându-i mândrie lui Core, avea să facă ravagii în mijlocul poporului.
Fiu al lui Levi prin Chehat, Core „s-a ridicat în mintea lui” (Numeri 16:1 ); nemulţumit de a fi doar levit şi a face slujba în Cort, el doreşte să aibă şi preoţia (versetul 10). Vrea un loc pe care Dumnezeu nu i l-a acordat. în capitolul nostru, Aaron reprezintă pe Hristos ca preot; deci, a dori o altă slujbă înseamnă a voi să iei locul lui Christos. În creştinism, toţi credincioşii sunt preoţi, dar Unul singur este Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Omul Hristos Isus. Nici un credincios nu trebuie să se ridice mai presus de fraţii săi şi să pretindă a fi intermediar între poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Gravitatea faptei lui Core se măsoară cu rigoarea pedepsei de care a fost urmată.
El atrage de partea sa două sute cincizeci de oameni, dintre fruntaşii adunării, oameni cu nume. Moise face totul pentru a-l convinge de eroarea calculelor sale. El vorbeşte şi celor ce se îmbulzesc contra lui şi contra lui Aaron şi merge personal ca să stea de vorbă cu Core (versetul 8). ‘Iotul însă este zadarnic. Moise capătă harul de a putea încredinţa totul în mâna lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să decidă, prin proba tămâiei (versetul 7), care este omul pe care l-a ales El.
Simultan cu răscoala lui Core, care avea un caracter „religios”, se produce şi o rebeliune „civilă” din partea lui Datan, Abiram şi On, fii ai lui Ruben, care se ridică împotriva autorităţii lui Moise: „Vrei să mai şi stăpâneşti peste noi?” Aici Moise este un tip al lui Hristos, nu ca preot, ci ca Domn. Mai aroganţi decât Core, cei doi rubeniţi Datan şi Abiram refuză chiar să stea de vorbă cu Moise (versetul 12). Aceştia îi impută lui eşecul intrării în Canaan (versetul 14) şi, refuzând orice ofertă, ajung să sfideze întreg poporul, stând la uşa corturilor lor cu soţiile, copiii si pruncii lor (versetul 27).
Nu mai rămăsese nici un mijloc neutilizat. Singurul remediu era pedeapsa lui Dumnezeu şi, vai, cât de teribilă avea să fie aceasta!
Core convocase contra lui Moise şi a lui Aaron, la Cortul întâlnirii, toată adunarea copiilor lui Israel. În momentul decisiv se arată gloria Domnului. El cere lui Moise şi lui Aaron să se despartă de restul adunării spre a o nimici într-o clipă, însă cei doi fraţi mijlocesc cu multă pricepere pentru popor: „Un singur om a păcătuit, şi să te mânii împotriva întregii adunări?” principiu solemn, pentru că dacă adunarea ar fi acoperit răzvrătirea lui Core, ea ar fi fost în întregime antrenată sub judecata divină. La porunca Domnului: „Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram”, israeliţii se supun. într-o ultimă încercare de a-i salva, Moise se ridică şi merge către aceşti oameni răzvrătiţi. În timp ce poporul face un cerc mare împrejurul locuinţelor lor, pe neaşteptate „pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor”. În sfântul locaş, „a ieşit un foc de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni care aduceau tămâia”.
Israel însă, în loc să tragă învăţămintele cuvenite din această dureroasă întâmplare, nu mai târziu decât chiar a doua zi, se răscoală din nou şi murmură contra lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-i de a fi omorât pe poporul Domnului (versetul 41). Se dezlănţuie o urgie din partea Domnului. Numai intervenţia lui Aaron, preotul care aduce tămâie, stând în picioare între cei morţi şi cei vii — minunat tip al lui Christos Mijlocitorul — face să înceteze urgia şi să fie cruţată rămăşiţa poporului, Încă odată se va arăta, în toată strălucirea lui, harul lui Dumnezeu, însă nu fără ca sfinţenia şi dreptatea Lui să fie satisfăcute.
„Mândria merge înaintea pieirii, şi un duh îngâmfat înaintea căderii” (Proverbele 16:18). Totuşi, în mijlocul acestei scene grozave, licăreşte o rază de lumină: „Fiii lui Core n-au murit” (Numeri 26:11 ). Oare de ce au fost ei cruţaţi? Nu ştim, şi nu putem face altceva decât să repetăm cuvintele lui Avraam: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” Mai târziu, fiii lui Core vor compune psalmi care vor sluji, de-a lungul veacurilor, la consolarea şi edificarea credincioşilor şi pentru gloria Aceluia despre care au putut ei să spună: „Tu eşti cel mai frumos dintre fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele tale. De aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie” (Psalmul 45:2 ). Devenind beneficiarii unui har deosebit, ei au învăţat să cunoască pe Acela care era singura sursă a acestui har.
6) Setea (Numeri 20:2-5 )
Ne apropiem de sfârşitul celor patruzeci de ani de pribegie prin pustie. Seminţiile lui Israel au călătorit timp de 38 de ani pentru a ajunge, în cele din urmă, iarăşi la Cades (versetul 1). Majoritatea celor ce ieşiseră din Egipt la vârsta de 20 de ani muriseră. O nouă generaţie le-a luat locul. Oare vor fi aceştia mai buni ca părinţii lor? În Egipt, ei au trăit sub opresiune şi în ignoranţă, dar în pustie, fiii lor au fost instruiţi de Moise, au primit Legea, au văzut minunile făcute de Domnul spre binele lor. De asemenea, măsurile disciplinare aplicate de Dumnezeu au constituit pentru dânşii un avertisment.
Şi acum, această nouă generaţie va trebui să fie supusă unui test. El va fi setea. Desigur, o încercare dură, fie ea de natură fizică sau spirituală. „Carnea” copiilor, ca şi aceea a părinţilor, nu s-a schimbat. Poporul devine certăreţ şi-l bombardează pe Moise cu întrebări: De ce? De ce? şi iar: De ce? ajungând chiar să-şi exprime regretul că nu a pierit odată cu fraţii lor care muriseră înaintea Domnului.
În mai multe locuri din Cuvântul lui Dumnezeu se poate vedea că El îngăduie setea. Astfel, în Geneza 21:15-16 , Agar epuizează repede resursele din burduful său, simbol al rezervelor omeneşti atât de precare pe drumul vieţii. Ea plânge şi copilul strigă. Dumnezeu îi deschide ochii. La izvorul de apă care-i este arătat, ea îşi potoleşte setea, cum o făcuse altădată la Beer Lahai-Roi, fântâna Celui Viu care mă vede (Geneza 16:14 ).
Epuizat de lupta contra vrăjmaşului, Samson este doborât de sete şi strigă la Dumnezeu (Judecători 15:18 ). Domnul îi răspunde, despicând stânca din care va ieşi apa. Şi Samson îşi astâmpără setea la En-Hacore, izvorul celui ce strigă.
Si Domnul Isus a cunoscut setea. La fântâna de la Sihar, ostenit de călătorie, cere apă unei femei samaritence, El, Creatorul tuturor lucrurilor. Dar mai ales, pe cruce, când limba I se lipise de cerul gurii (Psalmul 22:15 ), El a trebuit să strige: „Mi-e sete!”
Acum, din pricina lucrării Sale de răscumpărare aduse la îndeplinire pe Golgota, El repetă fiecărui suflet omenesc: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37 ). „Cine crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35 ).
Dumnezeu poate îngădui setea, pentru a ne determina să bem, nu o singură dată, ci în toate zilele vieţii noastre. Nu numai că vom fi săturaţi, dar Domnul adaugă: „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14 ); „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (Ioan 7:38 ). În felul acesta, va ţâşni către Dumnezeu închinarea inimilor noastre şi va curge spre fraţii noştri binecuvântarea produsă de Duhul Sfânt.
7) Descurajarea (Numeri 214 – 7 )
Reamintind începutul mersului în pustie al copiilor lui Israel, Ieremia zice din partea Domnului: „Mi-aduc aminte de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era închinat Domnului, era cele dintâi roade ale lui” (leremia 2:2). Dar anii au trecut; ataşamentul de la început a făcut loc murmurelor, plângerilor, nemulţumirilor şi chiar răzvrătirii: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a voit… O! de M-ar asculta poporul Meu, …l-aş hrăni cu cel mai bun grâu şi l-aş sătura cu miere din stâncă” (Psalmul 81:11-16 ).
Drumul este lung. Mai trebuie de făcut „turul ţării Edomului.” Să ne mire oare faptul că poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum? Această descurajare l-a determinat să vorbească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, să întrebe iarăşi: De ce? Şi să adauge, vorbind despre mană: „Ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă” Ceea ce numeau ei „hrană proastă” ÎI reprezenta, totuşi, pe Christos, Pâinea vie care S-a coborât din cer.
Când inima omului nu mai are loc pentru Christos, ea rămâne goală şi Satan se grăbeşte s-o umple.
Domnul îi va pedepsi pe israeliţi şi-i va face să simtă răutatea vrăjmaşului care se strecoară prin intermediul cărnii: nişte şerpi înfocaţi îi muşcă şi-i chinuie. în chipul acesta, Domnul vrea să-i aducă pe israeliţi să spună, pentru prima oară cu toată sinceritatea, aceste cuvinte: „Am păcătuit”.
Oare există şi credincioşi care nu s-au descurajat niciodată? Caleb este un exemplu de felul acesta în Vechiul Testament. De-a lungul unei cariere care a inclus un mare număr de ani, „a urmat în totul voia Domnului” (losua 149). Insă putem ajunge osteniţi de călătorie. Si Domnul Isus a fost ostenit.
Putem fi trântiţi jos chiar, după cum spune apostolul Pavel (2. Corinteni 4:9 ). Dar descurajarea merge mai departe, cauza ei fiind lipsa de credinţă, ceea ce constituie un păcat. Ea corespunde unei stări lăuntrice când a fost pierdut din vedere „Cel ce este nevăzut”. Cel descurajat este pe punctul de a da înapoi şi a întreba: Ce rost mai are? atunci când se confruntă cu împotriviri, decepţii sau monotonia călătoriei.
Ce-i de făcut? „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea” (Proverbele 24:10). Există riscul de a-şi pierde cineva curajul când este mustrat de Domnul, după Evrei 12:5 . Se ştie că „bucuria Domnului va fi tăria voastră” (Neemia 8:10 ). Când cineva a pierdut şi bucuria aceasta, nu-i mai rămâne decât un singur remediu: „Uitaţi vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre” (Evrei 12:3 ). Cât priveşte pe Moise, s-a putut spune despre el că „a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27 ). „Uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit” nu înseamnă a comenta, ci a privi cu toată atenţia, a medita îndelung.
Procedând astfel, se va putea judeca, în mod corect, păcatul lipsei de credinţă, de încredere în Dumnezeu, vina de a se fi lăsat purtat de vântul împrejurărilor sau a fi cedat împotrivirilor. In chipul acesta, vom putea învăţa să descoperim mâna Domnului în tot ce ni se întâmplă şi încredinţândune pe „braţele veşnice” vom dobândi harul unei credinţe întărite. Cel ce a trecut prin asemenea experienţe este în măsură să „întărească mâinile obosite şi genunchii slăbiţi” (Evrei 12:12 ), lucru pe care l-a făcut Pavel pe corabia ameninţată de naufragiu (Faptele Apostolilor 27 ). La fel au procedat fraţii din Roma cu Pavel pe când, ca întemniţat obosit şi epuizat de călătoria dificilă, se apropia de acest oraş pe care dorise atât de mult să-l vadă: „…ne-au ieşit înainte… fraţii… Când i-a văzut Pavel, a mulţumit lui Dumnezeu si s-a îmbărbătat.”
8) Depravarea (Numeri 25:1-5 ; Apocalipsa 2:14 )
O pagină neagră în Cuvântul lui Dumnezeu, o pagină întunecată din istoria lui Israel, dar care a fost scrisă pentru avertizarea noastră. In domeniul acesta, mai mult decât în oricare altul rămâne valabil îndemnul apostolului: „Celui ce i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” Să nu zicem niciodată: „Aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie!” Pentru a nu aluneca pe o pantă fără posibilitate de întoarcere, avem mare nevoie de puterea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de o veghere neîntreruptă din partea noastră.
Israel se află în ultima etapă a călătoriei spre Canaan. Locuia la Sitim, de unde, sub conducerea lui Iosua, avea să se pună în mişcare pentru a trece Iordanul. In ciuda tuturor căderilor şi rătăcirilor produse în cursul lungii sale călătorii, Israel nu a putut fi nimicit de Satan ca naţiune. Şi nu numai că Diavolul nu l-a putut distruge, dar nu a reuşit să-l amăgească în aşa fel încât să-l nimicească prin judecăţile divine. Blestemul pe care Balaam ar fi vrut să-1 rostească, în schimbul unei răsplăţi, a fost schimbat în binecuvântare. Ce ar fi putut născoci acest om rău, la instigarea vrăjmaşului, pentru a contribui la pieirea poporului lui Dumnezeu şi a-şi merita mult râvnita plată? Balaam a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să comită adulter (Apocalipsa 2 .14). În Numeri 25 nu este menţionat Balaam pe nume, dar el acţiona din umbră, acoperind maşinaţiile nimicitoare. Să nu uităm că Vrăjmaşul sufletelor noastre lucrează şi astăzi după aceleaşi metode.
„Poporul a început…” Ce va fi fost acest început? Copiii lui Israel au acceptat invitaţia fetelor lui Moab de a participa la jertfele dumnezeilor lor şi a ieşi cu ele. Rezultatul? „Poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Şi Israel s-a alipit de Baal-Peor”. Invitaţia iniţială păruse foarte plăcută, însă drumul acesta a condus rapid spre prăpastie.
Să luăm seama, să fim foarte circumspecţi la toate invitaţiile lumii. Dina, fiica lui Iacob, crezuse iniţial că nu face decât o vizită de curtoazie fiicelor Sihemului (Geneza 34 ), însă peste foarte puţin timp ea avea să târască la nenorocire, nu numai pe acela în ochii căruia a căpătat trecere, dar întreaga cetate şi chiar propria sa familie.
Mânia Domnului se aprinde contra lui Israel. Căpeteniile poporului trebuie să fie spânzurate înaintea Lui. Judecătorii trebuie să-i ucidă pe bărbaţii care s-au alipit de Baal-Peor. Fineas străpunge cu suliţa femeia necurată şi pe acela dintre conducătorii seminţiei lui Simeon care comiseseră un ultraj sub ochii poporului. Numărul celor ce au murit atunci ca urmare a unei urgii trimise de Dumnezeu s-a ridicat la douăzeci şi patru de mii. Relaţiile ulterioare dintre Madian si Israel nu au fost acelea de prietenie şi colaborare, ci ostilitate şi război (Numeri 25:17 şi capitolul 31).
Seminţia lui Simeon (25:14), decimată, se va pomeni, cu prilejul celei de a doua numărători (26:14), redusă la douăzeci şi două de mii două sute de oameni fată de cei cincizeci si nouă de mii trei sute rezultaţi la recensământul de la Sinai, cu gravă consecinţă a diminuării moştenirii: „celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică” (26:54). Un asemenea exemplu îşi păstrează profundă însemnătate când ne gândim la „cunună”, la răsplătirea promisă în cer celor care vor fi rămas credincioşi până la capăt.
Am putea oare să susţinem că astăzi lucrurile s-au schimbat, că relaţiile dintre tineri şi tinere au căpătat alte dimensiuni şi că trebuie să ne acomo dăm cursului timpului? Textul din Efeseni 5:5-6 este categoric în această privinţă: „Nimeni să nu vă înşele cu cuvinte deşerte, căci din cauza acestor lucruri mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării”. („Să vă înşele cu vorbe „deşarte” vrea să spună: „a face să credeţi că aceste procedee nu sunt atât de grave”). Chiar şi în economia harului, sfinţenia lui Dumnezeu nu a suferit nici o modificare. Tot ce ţine de actul procreării, fiind perfect natural la locul său, îşi păstrează caracterul sacru.
Proverbele 5:13-14; 6:24-35 şi 7 ne dau, în privinţa aceasta, avertismente ce merită să ne retină atenţia. Nu zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, pune în gardă pe un tânăr cu privire la „femeia străină”. La început, totul este de miere, totul este dulce, dar „la urmă este amară ca pelinul”. Vrăjmaşul sufletelor noastre este foarte viclean: dacă nu a reuşit să ne abată inimile de la Domnul prin orgoliu sau descurajare, dacă nu ne-am lăsat antrenaţi în cârtiri, nemulţumiri sau defăimări, el caută alte mijloace prin care să ne distrugă. De aceea, Cuvântul Domnului spune: „Depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei sale” O aşa-zisă experienţă nevinovată, o tentativă de a umple un timp mort poate duce pe cineva mult mai departe decât s-ar putea crede la prima vedere. Dacă-i dăm Diavolului un deget, el se va grăbi să ne prindă toată mâna. Deseori s-au putut vedea consecinţele dezastruoase ale jocului cu păcatul. Altfel, bunurile materiale câştigate cu trudă ajung să sature pe străini (Proverbele 5:10), trupul atins de boală „se istoveşte” (versetul 11), apoi câte regrete amare de a nu fi ascultat glasul binevoitor al învăţătorilor si sfaturilor si de a ajunge pe punctul „de a se nenoroci de tot în mijlocul poporului şi adunării” (versetele 12-14). Ce contrast fericit ne oferă versetele 15-19 din Proverbele 5! Căci Dumnezeu doreşte fericirea alor Săi. Ferice de cel ce poate întemeia un cămin cu aceea pe care a primit-o din mâna Domnului şi pentru care s-a păstrat curat!
Istorisirea pe care ne-a păstrat-o Duhul Sfânt în Cuvântul Domnului cu privire la fiii lui Ruben şi ai lui Gad constituie tabloul unuia din pericolele cele mai actuale care ameninţă familiile noastre. Aceste seminţii ale lui Israel dispuneau de turme însemnate şi constată că ţara Galaadului era o regiune foarte potrivită pentru ei şi turmele lor. De ce nu s-ar instala acolo? Mai ales că Domnul lovise pe locuitorii Galaadului, smerindu-i înaintea lui Israel. Şi fără să-L întrebe pe Domnul, rubeniţii şi gadiţii îi spun lui Moise: „Să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi, şi să nu trecem peste Iordan” (Numeri 32:5 ).
Care puteau fi consecinţele unei asemenea alegeri? Gad şi Ruben riscau să descurajeze pe copiii lui Israel de a intra în ţara pe care le-o dăduse Domnul (versetul 7). Fapta lor era de natură să primejduiască însăşi existenţa naţională a poporului ales (versetul 15). Celor două seminţii li se alătură şi o jumătate a seminţiei lui Manase. Când bărbaţii din cele două seminţii şi jumătate, în stare să poarte armele, se angajează să participe la cucerirea ţinuturilor de dincolo de Iordan, urmează mai întâi să-şi instaleze familiile în Galaad, trăind despărţiţi de acestea timp îndelungat: „Pruncii noştri, soţiile, turmele noastre si toate vitele noastre vor rămâne în cetăţile Galaadului, iar robii tăi, toţi înarmaţi pentru război, vor merge să se lupte înaintea Domnului” (versetele 26,27). In chipul acesta, numai părinţii trec Iordanul şi trăiesc bucuria cuceririi ţării. Ei luptă alături de fraţii lor şi ţin până la capăt anagajamentul pe care şi l-au asumat (Iosua 22:3 ), dar Vrăjmaşul a reuşit să separe familiile! Astfel, soţiile, copiii şi tinerii rămaşi în Galaad nu au trecut Iordanul împreună cu chivotul Domnului şi nu au trăit peripeţiile legate de cucerirea ţării. Bine instalaţi de partea cealaltă a frontierei, ei se bucură doar de binecuvântările providenţei divine. Şi atâta tot. Care este situaţia astăzi? Oare nu există două feluri de creştini? Unii „parţiali”, care apreciază purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sprijinul Lui, ajutorul Lui, binecuvântările pământeşti care corespund cu ceea ce a însemnat pentru rubeniţi şi gadiţi pustia şi apoi însuşi Galaadul. Ei sunt mulţumiţi că au fost mântuiţi, că au avut parte de numeroase binefaceri din partea lui Dumnezeu, dar nu s-au predat niciodată Domnului „ca vii din morţi cum erau” (Romani 6 şi 12). Aceşti creştini ignoră semnificaţia îndemnului lui Christos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”.
Adevărata viaţă creştină implică ceea ce simbolizează Iordanul şi ţara făgăduinţei: înţelegând, prin credinţă, moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos, apucând această viaţă nouă, viaţă din belşug, care nu poate fi trăită decât prin credinţă şi însuşindu-ne binecuvântările spirituale date de Dumnezeu. Vom întâmpina lupte, experienţe, necazuri şi greutăţi, dar ca unii care am înviat împreună cu Christos, să căutăm lucrurile de sus, să ne gândim nu la cele de pe pământ, ci la cele de sus. Vom sti că avem în ceruri o moştenire nestricăcioasă, care nu se poate veşteji şi care este păstrată pentru noi. Vom putea intra în sfântul locaş, unde se află chivotul Domnului, spre a ne închina Lui şi a-L adora.
În Iosua 22 se relatează apariţia unui moment tragic şi decisiv. Părinţii au luptat şi au cucerit ţara alături de fraţii lor. Ce vor face ei acum: se vor întoarce la familiile lor în Galaad „lăsând pe copiii lui Israel la Silo, în ţara Canaanului, ca să se ducă în ţara Galaadului, care era moşia lor” (Iosua 22:9 ), sau vor aduce şi familiile lor, aflate până acum în Galaad, potrivit sfatului lui Fineas: „treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru” (versetul 19)? Cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în timpul nostru, nici de data aceasta nu părinţii mai „spirituali” au prevalat asupra familiilor lor, ci familiile s-au impus capilor lor!
Si aceştia se întorc în Galaad, dar ei realizează foarte curând pericolul ce le ameninţă copiii, şi ridică pe malul Iordanului un altar impunător, nu pentru a aduce pe el jertfe, ci pentru a dovedi că ei păstrează formele cultului Domnului (versetele 26, 27). Cei ce aplică azi acelaşi principiu nu dau cu totul la o parte Cuvântul lui Dumnezeu; ei îl mai citesc din când în când, se roagă la masă, mai merg şi la adunare când este un prilej deosebit, dar inima lor nu participă la toate acestea. Puterea vieţii a dispărut. După o generaţie — două de felul acesta, ce mai rămâne din toată credinţa de odinioară? Fără îndoială că nu noi dăm viaţa veşnică copiilor noştri, ci aceasta este opera lui Dumnezeu, însă tot atât de adevărat este că noi putem fi nişte piedici serioase în calea acestei opere divine prin atitudinea noastră, prin interesul nostru faţă de lucrurile lumii, prin lipsa noastră de râvnă pentru Domnul. Copiii vor observa cu mare uşurinţă dacă părinţii „preţuiesc ţara” sau nu.
Cât priveşte pe tineri, este bine ca ei să nu uite următorul lucru: Nu faptul că au fost crescuţi şi educaţi într-o casă creştină îi va face „să treacă Iordanul.” Fiecare tânăr în parte trebuie să ia personal decizia aceasta de a trece Iordanul, sub privirile Domnului, urmând chivotul de-a curmezişul apelor morţii. Dacă nu are loc o naştere din nou, o înnoire spirituală pentru fiecare membru al fiecărei generaţii, vom rămâne doar cu o tradiţie şi cu nişte forme care cu timpul vor dispare şi ele.
Principala resursă a pustiei — de altfel valabilă pentru orice alt loc — este apropierea de Dumnezeu: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu” (Psalmul 73:28 ) spunea Asaf după teribila încercare prin care trecuse. Gândul acesta ne va conduce să privim pe rând: rugăciunea, credinţa, preoţia şi jertfele din pustie.
Dar resursa supremă — Dumnezeu — vine şi El la noi cu binecuvântările, intervenţiile şi harul Lui. Aceasta va constitui finalul studiului de faţă.
1) Rugăciunea
În Evrei 4 , rugăciunea este, după Cuvântul şi preoţia lui Hristos, cea de a treia resursă pusă la dispoziţa celui aflat pe drumul spre odihnă: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la vreme de nevoie” (versetul 16).
În cartea Numerilor, rugăciunea este cel mai adesea opera lui Moise. El avea cu Dumnezeu o părtăşie minunată, astfel că Domnul putea spune de Moise: „Eu îi vorbesc gură către gură” (Numeri 12:8 ) şi discuta cu el „cum vorbeşte un om cu prietenul lui.”
Avem un verset care dezvăluie secretul acestei intimităţi: „Când Moise intra în cortul întâlnirii ca să vorbească Domnului, auzea glasul care îi vorbea de pe capacul ispăşirii care era pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu El” (Numeri 7:89 ). Să ne gândim la Moise în tensiunea permanentă pricinuită de murmurele şi nemulţumirile poporului, ca să nu mai vorbim de îndatoririle specifice slujbei sale sub povara cărora, nu numai o singură dată, a suspinat el. Iată însă că lăsând la o parte tot ce apăsa asupra lui, zarva din jur, pulberea pustiului şi toate celelalte lucruri, el se refugia în umbra sfântului locaş pentru a sta de vorbă cu Dumnezeul lui. El „intra în tăcere” şi, mai întâi, asculta Glasul care îi vorbea de la înălţimea capacului ispăşirii, iar după aceea, şi numai după aceea, Îi vorbea Domnului. Fericită comuniune a sufletului cu Dumnezeul lui, comuniune al cărei model perfect ni l-a oferit Domnul Isus care, sculându-Se cu mult înainte de revărsatul zorilor, Se retrăgea singur la o parte, sau seara, neînsoţit de nimeni, Se suia pe munte să Se roage.
Privilegiul acesta ne este rezervat şi nouă, deoarece şi noi putem ca, în fiecare zi, îndeosebi în fiecare dimineaţă, să căutăm prezenţa Domnului, să ascultăm glasul Lui în Cuvântul scris şi să-I spunem tot ce avem pe inimă. Citirea Bibliei în cadrul familiei este un lucru valoros şi necesar, dar nimic nu poate înlocui comuniunea individuală, zilnică, la picioarele lui Isus. Credinciosul care neglijează rugăciunea nu va propăşi în viaţa duhovnicească şi va da cu atât mai mult prilej Diavolului să-l atace.
Pe toată durata călătoriei prin pustie îl vedem pe Moise rugându-se. La Tabeera el se roagă, şi incendiul este oprit. Pentru sora lui, Maria, care l-a ofensat atât de profund, el mijloceşte înaintea Domnului, implorându-L: „Dumnezeule, vindec-o, Te rog!” După şapte zile de disciplină, Maria este reprimită în tabără. La Cades, el intervine pentru Israel şi obţine iertarea din partea Domnului (Numeri 14:13-20 ). Cu prilejul răzvrătirii lui Core, Moise mijloceşte iarăşi — nu pentru Core, Datan şi Abiram — ci pentru poporul Domnului, pentru care inima lui arde de o asemenea manieră (Numeri 16:22 ). Când şerpii înfocaţi muşcă pe copiii lui Israel, din nou Moise vine înaintea Domnului cu mijlociri (Numeri 21:7 ).
De mai multe ori el cade cu faţa la pământ (Numeri 14:5 ; 16:4,46 ; 20:6 ), exprimând prin gestul acesta că ei se dăruie pe deplin Domnului. Când se află în situaţii în care nu cunoaşte voia şi gândul Domnului, Moise cere lămuririle necesare ca, de exemplu, cu privire la persoanele necurate şi sărbătoarea Paştelor (Numeri 9:28 ) sau la fiicele lui Ţelofhad (Numeri 27:5 ). Ajuns în amurgul vieţii, pe punctul de a-şi sfârşi misiunea încredinţată, el roagă pe Domnul să stabilească „peste adunare un om care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor… pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor” (Numeri 27:16-17 ).
Chiar dacă în cartea Numerilor el este singura persoană care se roagă, totuşi, ce binecuvântată a fost pentru popor mijlocirea sa! Nu-l găsim pe Aaron rugându-se (decât împreună cu Moise, Numeri 16:22 ), deşi îi fusese încredinţată o sarcină de o asemenea anvergură.
Nu vom dori noi oare, la rândul nostru, să intrăm mai des în sfântul locaş ceresc, să ascultăm glasul Domnului şi apoi să-I vorbim noi înşine?
2) Credinţa
Fără credinţă, era imposibil să ajungi din Egipt în Canaan. Am văzut în secţiunea destinată problemei necredinţei că tocmai acest lucru — credinţa a lipsit poporului Israel.
Doi oameni însă se desprind din mijlocul celor necredincioşi: Iosua şi Caleb (Numeri 13:31 ; Numeri 14:6-9 ) care, datorită credinţei si forţei pe care aceasta o degajează, reuşesc să rămână tari şi statornici de-a lungul acestor ani de pribegie prin pustie, credinţa care îi va sprijini la trecerea Iordanului şi în faţa zidurilor Ierihonului şi pe toată durata campaniei de cucerire a ţării Canaanului. De Caleb a putut spune adesea: „a urmat în totul calea Domnului” (Numeri 14:24 ; Iosua 14:8,9,14 ). Pentru bărbaţii aceştia un singur lucru conta: „Domnul este cu noi.”
Nu este vorba aici de credinţa mântuitoare, ci de aceea care ne face să mergem pe drumul ascultării de Dumnezeu, credinţa care ne face activi şi folositori cauzei Sale: „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2. Corinteni 5:7 ). „Ciucurele albastru” de pe veşmintele israelitului trebuia să-i amintească mereu lucrul acesta (Numeri 15:37-41 ). Aceste franjuri brodate dintr-un fir albastru pe marginea hainelor, asemenea unei flori care izbeşte privirile, trebuiau să le readucă în memorie a nu căuta să umble după gândurile şi dorinţele cărnii, nici după poftele ochilor, ci potrivit cu ceea ce este plăcut înaintea Domnului. în cazul nostru, când ne confruntăm cu o dificultate, cu o problemă oarecare, credinţa priveşte în sus şi nu mergem după mintea noastră. Ne iese în cale o ispită? Privirea credinţei caută spre Domnul şi nu umblăm după poftele ochilor, prin vedere.
În ce ne priveşte, citim în Coloseni 3:1-2 astfel: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ”.
„Principiul umblării după cele cereşti trebuie să pătrundă până în cele mai mici detalii ale vieţii noastre, chiar în problemele care sunt specifice pământului, dacă dorim să evităm o sumedenie de rele care ar atrage asupra noastră judecata lui Dumnezeu” (J.N.D.).
3) Preoţia (Numeri 17:1-11 )
Capitolul care constituie inima cărţii Geneza ne vorbeşte de Tatăl şi Fiul aflaţi pe Moria (22). În centrul cărţii Exodului regăsim robul evreu care declară: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies liber” (21). În mijlocul Leviticului, cartea care, de altfel, constituie centrul scrierilor lui Moise, marea zi a ispăşirii este baza pe care Dumnezeu poate să locuiască în mijlocul poporului Său (16). Capitolul pe care îl studiem acum şi care constituie inima cărţii Numerilor arată singurul fundament datorită căruia Dumnezeu va putea să introducă pe Israel în ţara făgăduinţei: preoţia, reconfirmată prin toiagul lui Aaron care înfrunzeşte, adică prin puterea vieţii.
Cu prilejul răscoalei lui Core, Datan şi Abiram, autoritatea lui Moise şi locul lui Aaron au fost restabilite prin pedeapsă şi moarte, dar poporul pierduse orice drept asupra ţării. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel şi mai departe, israeliţii ar fi fost, în scurt timp, mistuiţi de mânia divină. Numai harul le putea garanta intrarea în Canaan, harul bazat pe preoţie, aşa cum ni se relatează în capitolul 17 din Numeri. Toiagul lui Moise, deşi utilizat de atâtea ori, nu era suficient. Simbol al autorităţii şi puterii, el nu era totuşi în măsură să asigure atingerea ţelului de către nişte oameni atât de plini de slăbiciuni şi supuşi greşelii. Toiagul acesta putea lovi pe cârtitori, dar nu era în stare să pună capăt cârtirilor. În cadrul călătoriei israeliţilor prin pustie, preoţia nu ar fi fost eficace dacă lipsea harul lui Dumnezeu.
La fel stau lucrurile şi în Evrei 4 : nici un singur credincios nu ar putea ajunge la ţintă, fără mijlocirea Domnului Isus care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru cei ce se apropie de Dumnezeu prin El (vezi Evrei 7:25 ).
În chestiunea cu Core, pentru a se stabili „omul pe care l-a ales Domnul”, Moise a fost nevoit să propună testul cădelniţelor. Rezultatul? Moartea celor 250 de bărbaţi care au adus tămâie. Însă Dumnezeu păstrase ca rezervă un alt test, de data aceasta nu aducător de moarte, ci un test al vieţii. Fiecare căpetenie a uneia dintre cele 12 seminţii trebuia să-şi aducă toiagul ei, sceptrul ei, la sfântul locaş: 12 toiege şi „toiagul lui Aaron în mijlocul lor.” Pentru a desemna omul pe care l-a ales, Domnul a făcut să înverzească toiagul lui Aaron. Cu alte cuvinte, viata care se manifesta în această bucată de lemn mort avea să arate care este preotul după inima lui Dumnezeu. „A doua zi când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale” (Numeri 17:8 ). Imagine remarcabilă a Domnului Isus, preotul „pus nu prin legea unei porunci pământeşti ci prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7:17 ). „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege” (Evrei 8:4 ). Ca unul care a murit, a înviat şi S-a înălţat în glorie, El a devenit pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, fiind numit de Dumnezeu Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5:10 ).
În felul acesta el rămâne în fata ochilor si inimilor noastre, nu un Mântuitor mort, ci o Persoană vie care mijloceşte pentru noi. „Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18 ). Toiagul lui Aaron avea să rămână în chivotul mărturiei, o garanţie a faptului că Aaron şi urmaşii lui nu vor fi lipsiţi niciodată de harul Domnului.
4) Jertfele
Legile referitoare la jertfe apar în special în primele capitole ale Leviticului. În cartea Numeri, vom mai întâlni două lucruri caracteristice pustiei şi care nu mai apar în altă parte: viţeaua roşie (19) şi şarpele de aramă (21).
Viţeaua roşie (Numeri 19 )
Păcatul ne este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu sub două aspecte: în primul rând sub aspectul de vinovăţie, datorie, în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. Acestui aspect îi corespunde iertarea ( 4 – 5 ). De altă parte, în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, păcatul apare ca o murdărie, o întinăciune, care face necesară o curăţire, o purificare. Acest din urmă aspect este prezentat în Numeri 19 şi în Ioan 13 . De remarcat că, sub har, şi în ce priveşte umblarea credinciosului, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9 ).
Nu este vorba aici de baza relaţiilor cu Dumnezeu ca în 16 , pentru ca Domnul să poată locui în mijlocul poporului Său, ci de greşeli atât de frecvente în timpul călătoriei prin pustie, şi reprezentate aici prin atingerea unui mort. Gândirea cărnii este aducătoare de moarte: plata păcatului este moartea; umblarea după lucrurile firii păcătoase este moarte; dacă trăiţi după îndemnurile firii păcătoase veţi muri; orice manifestare a cărnii, şi nu a vieţii lui Isus Hristos în noi, este, ca să spunem aşa, un contact cu moartea. Păcatele nu ne mai sunt imputate nouă, ca credincioşi despre care Dumnezeu poate să spună, din cauza jertfirii trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna: „şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor” (Evrei 10:10,17 ). Dar comuniunea cu Domnul este întreruptă prin păcat şi, dacă nu ne judecăm singuri, ne expunem, din cauza nedesăvârşirilor noastre, măsurilor disciplinare provenite din partea lui Dumnezeu (1. Corinteni 11:31,32 ). Carnea se manifestă în conduita noastră personală (versetul 11); în familie („cortul”) (versetul 14); în activitatea şi relaţiile noastre cu alţii („pe câmp”) (versetul 16). Ea îşi păstrează totdeauna caracterul ei violent, mai mult sau mai puţin vizibil (amărăciune, iuţime, mânie, strigare, răutate, Efeseni 4:31 ); de întinăciune, de stricăciune (desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea… Coloseni 3:5 ). Ar putea fi vorba de ceea ce noi am socoti „un lucru mărunt”, „nişte oase omeneşti” (Numeri 19:16 ), ceva care este trecut uşor cu vederea: o lipsă de dreptate, o nesinceritate, nişte cuvinte oarecum deplasate; o atitudine sau o faptă care pierd alura de „mormânt”, de exemplu o făţărnicie care îmbracă păcatul într-un fel de manta onorabilă. Să ne amintim că, în cazul întinării unui „cort” israelit, întinăciunea afecta tot ce se afla acolo, îndeosebi „orice vas descoperit” (versete 14,15). Ce lecţie solemnă pentru noi, ca părinţi sau ca credincioşi mai în vârstă! Dacă noi ne certăm ori defăimăm pe aproapele şi vorbim de rău împotriva adunării, iar alţii mai tineri, copiii şi credincioşii întorşi mai de curând la Domnul, ne aud, ei înşişi — aceste vase descoperite — vor fi contaminaţi.
Toate aceste lucruri întinează, întrerup părtăşia cu Domnul şi cer ca sufletul să fie curăţit şi restabilit fără întârziere. Or cenuşa vitelei arse afară din tabără conduce, simbolic, la amintirea suferinţelor ispăşitoare ale lui Hristos.
Aducerea viţelei roşii
Darul acesta ne este prezentat ca fiind adus „odată pentru totdeauna”, expresie pe care o regăsim de şapte ori în epistole cu privire la moartea lui Hristos. Cenuşa era apoi mărturia unei lucrări săvârşite, efectul ei asupra inimii şi conştiinţei însemnând curăţirea deplină. Juninca respectivă trebuia să fie fără pată, fără nici un defect trupesc şi să nu fi fost pusă la jug: tip vizibil al lui Hristos care nu a făcut păcat, în care nu s-a găsit păcat şi care nu a cunoscut păcat. Viţeaua roşie era apoi scoasă afară din tabără, după cum va ieşi Isus Însuşi, ducându-Şi crucea, spre a fi răstignit dincolo de poartă. Sângele viţelei trebuia să fie stropit de şapte ori înaintea Cortului întâlnirii, adică drept mărturie pentru omul care se apropia de Cort, şi nu înaintea lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, cum se proceda în Ziua ispăşirii.
Preotul Eleazar nu oferă el însuşi darul respectiv: „Să fie înjunghiată înaintea lui… Viţeaua să fie arsă sub ochii lui.” Focul judecăţii mistuie totul: pielea, carnea şi sângele, balega. Preotul ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi le aruncă în mijlocul focului unde arde victima: credinciosul este adus să socotească a fi încorporat în moartea lui Hristos tot ce ar putea oferi lumea fiecărui copil al lui Dumnezeu, de la cel mai însemnat până la cel mai neînsemnat; toată gloria omenească, tot ce omul firesc şi-ar putea dori pe acest pământ de păcat (Galateni 6:14 ). În chipul acesta, gloria lumii acesteia dispare, pentru ochii credinţei, în judecata care-L loveşte pe Hristos pe Golgota.
Cenuşa este adunată si aşezată în afara taberei, într-un loc curat, spre a fi folosită la pregătirea apei de curăţire pentru cel întinat. Nu va mai fi repetată această jertfă, dar apa de izvor (simbol al Duhului Sfânt) amestecată cu cenuşa (aducere aminte a suferinţelor lui Hristos si mărturia unei lucrări eficiente) vor fi folosite pentru curăţirea celui întinat.
Cum se făcea această lucrare de curăţire?
Vinovatul, devenit conştient de greşeala sa, avea să recurgă la un om curat care, a treia zi (nu imediat, pentru că sentimentul vinovăţiei trebuia să fie profund), îl stropea pe el, cel necurat, cu apa conţinând cenuşa respectivă. După cum am văzut, necurăţia în acest capitol, deşi se aplică oricărui păcat, are totuşi în vedere murdăriile din pustie. Semnificaţia lor pentru noi fiind, înainte de toate, defectele de caracter şi de comportament, aceste manifestări atât de frecvente ale cărnii în timpul umblării noastre, peste care adesea trecem cu mare uşurinţă sau chiar fără să le observăm. Totuşi, Dumnezeu voieşte ca noi să le luăm în considerare, să ne pară rău de ele şi să le mărturisim, exersare a conştiinţei noastre care, sub imboldul Duhului Sfânt, ajunge la acea „a treia zi” când trăieşte intens amintirea suferinţelor lui Hristos si când ne dăm seama din nou că tocmai pentru acel păcat aflat în discuţie a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu.
Dar lucrurile nu se opreau aici. Omul necurat din Israel trebuia să aştepte până a şaptea zi pentru ca încă o dată omul curat să-l stropească cu apa de curăţire. Apoi, el îşi spală hainele, se scaldă în apă şi „seara va fi curat.” Această cercetare a constiintei din ziua a treia şi a şaptea corespunde judecăţii de sine, acestei căutări, în lumina voii lui Dumnezeu, a cauzelor profunde ale lipsurilor şi defectelor noastre. Amintirea lucrării perfecte a lui Hristos se aplică atunci, nu numai unei greşeli specifice, dar însăşi rădăcinii răului, care a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să fie făcut păcat pentru noi. Dacă, de exemplu, eu am vorbit de rău pe cineva, de îndată ce îmi dau seama de lucrul acesta este bine să mă duc înaintea lui Dumnezeu, se cuvine să judec cu toată asprimea fapta comisă, să mă cercetez înaintea Lui, nu numai în ce priveşte cuvintele rostite, dar să analizez si cauzele care au dat naştere acestui rău: poate gândurile rele pe care le-am alimentat timp îndelungat în inima mea cu privire la persoana în cauză. Şi, în felul acesta, conştient de preţul pe care Domnul a trebuit să-l plătească pentru mine şi păcatele mele, voi ajunge să judec, nu numai cuvintele pe care le-am spus, dar însăşi starea de spirit care le-a dat naştere. Şi atunci, mă voi putea duce, într-o stare potrivită, la cel pe care l-am lezat, îmi voi recunoaşte cu sinceritate greşeala şi voi face totul pentru a o repara.
Cuvântul trebuie să pună apoi în ordine mărturia exterioară (hainele) şi însăşi persoana respectivă (să se scalde în apă). În Proverbele 28:13 ni se spune clar: „cine îşi mărturiseşte fărădelegile şi se lasă de ele capătă îndurare.” Trebuie să facem dovada unui spirit de veghere permanent, să trăim în cumpătare (stăpânire de sine), ca să nu mai vorbim de cazurile când, după Matei 18:8 , se pune problema „tăierii” unui mădular.
Un om din familia preoţească, devenit necurat, rămânea în starea aceasta „până seara”. În tot acest răstimp, el nu trebuia să mănânce din lucrurile sfinte, până la asfinţitul soarelui. Numai atunci putea înceta postul lui ( 22:6-7 ). O minunată învăţătură se desprinde de aici şi cu privire la noi înşine, fie că este vorba de domeniul spiritual, fie că ne referim la viaţa de toate zilele. Comuniunea cu Domnul nu poate fi restabilită, nu ne putem hrăni realmente din „lucrurile sfinte” fără să aibă loc lucrarea de curăţire; iar postul pe care trebuia să-l ţină cel ce a greşit ne vorbeşte de o anumită disciplină care merge mână în mână cu o adevărată restaurare.
Omul curat
„Omul curat” care stropea pe cel necurat cu apă de izvor amestecată cu cenuşă ne aduce aminte de acela care, după exemplul învăţătorului nostru, spală picioarele fraţilor săi (Ioan 13:14 ). El însuşi era necurat până seara (Numeri 19:21 ). Cât de evlavios ar fi cineva, nu se poate ocupa de ceva rău şi păcătos, chiar la aproapele său, fără să sufere şi el anumite consecinţe.
Mărturisirea reciprocă din Iacov 5:16 având ca scop rugăciunea unuia pentru altul nu este altceva decât o transpunere în noul legământ a celor de mai sus. De notat că o asemenea mărturisire implică o totală discreţie: cel ce întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui „acoperă o mulţime de păcate”, adică păstrează o tăcere totală cu privire la ele (Iacov 5:20 ).
Să mai pomenim aici şi pasajul din Galateni 6:1 : „Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.” Cel ce este spiritual, fiind chemat să contribuie la redresarea fratelui său într-un duh de blândeţe, trebuie totuşi să ia seama la el însuşi, temându-se că ar putea să cadă la rândul lui. Aceasta face parte din experienţa omului curat care l-a stropit cu apa de curăţire pe fratele său devenit necurat.
Se impune aici o precizare: în Noul Legământ, fiecare credincios are acces direct înaintea lui Dumnezeu şi nu are nevoie de un intermediar aflat pe pământ, nici pentru a-I mărturisi păcatele, nici pentru a-I aduce rugăciuni sau pentru a-L adora. Dar acest adevăr fundamental nu exclude posibilitatea unui ajutor reciproc pe care credincioşii şi-l acordă, în virtutea harului lui Dumnezeu, cu temere respectuoasă faţă de El şi în duhul dragostei frăţeşti.
În încheiere, vom sublinia remarca deosebit de solemnă făcută în Numeri 19:20 : „Un om care va fi necurat şi nu se va curăţi, va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a întinat sfântul locaş al Domnului.” Acumularea în cugetele noastre a unor greşeli nejudecate, necondamnate şi nemărturisite, întrerupe părtăşia cu Domnul, face să scadă tonusul vieţii spirituale şi, din cădere, îl poate conduce pe cel vinovat până la a fi „nimicit din mijlocul adunării”, lucru indispensabil, deoarece Domnul locuieşte în mijlocul poporului Lui (cf. Numeri 5:2 ; 1. Corinteni 5:11,13 ).
b) Şarpele de aramă (Numeri 21:7-9 ; Ioan 3:14-15 )
Pentru prima dată, în istoria sumbră a cărţii Numerilor, poporul ajunge să spună cu sinceritate: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta” (Numeri 21:7 ). A fost necesară muşcătura şarpelui. Israeliţii au trebuit să ia act de toată răutatea Vrăjmaşului, de veninul pe care îl conţine firea păcătoasă omenească, de originea satanică a cărnii, pentru a fi în stare să-şi recunoască păcatul.
Moise se roagă pentru popor, şi Domnul îi porunceşte să spânzure de o prăjină un şarpe de aramă pe care, privindu-l, israelitul muşcat de şerpii înfocaţi să poată trăi.
„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului” (loan 3:14), zicea Domnul Isus în noaptea memorabilă când Nicodim venise la El. Chiar din spusele Mântuitorului luăm cunoştinţă că pe El Îl reprezenta şarpele de aramă. Dar cum este posibil ca un şarpe şi nu un miel, să-L înfăţişeze aici pe Domnul Isus? Ştim bine că, în toată Scriptura, şarpele îl reprezintă pe Diavolul (Apocalipsa 20:2 ). Taurul, berbecul, turtureaua, animalele curate, toate acestea sunt o ilustraţie a jertfei fără cusur şi fără pată care a fost dată pentru păcatele noastre. Însă este un abis cumplit unde Domnul slavei a trebuit să Se coboare, din cauza noastră, o prăpastie cu mult mai adâncă decât suferinţele Sale fizice sau decât umilirile pe care le-a îndurat în timpul vieţii: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21 ). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13 ). În timpul celor trei ceasuri de întuneric, taina al cărei adânc nu-l putem cuprinde, Fiul lui Dumnezeu, Omul perfect, Jertfa fără pată, Mielul fără cusur, devenise asemenea unui „şarpe”, fiind tratat ca păcatul însuşi, sub greutatea incalculabilă a blestemului divin. La un asemenea Hristos trebuie să privim pentru a fi mântuiţi. Nu numai la exemplul desăvârşit pe care ni L-a dat, prin viaţa Sa ori chiar prin ascultarea Lui până la moarte: „…tot aşa trebuie să fie înălţat si Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică.”
5) Stânca şi fântâna (Numeri 20:7-11 ; 21:16-18 )
a) Stânca
În 1. Corinteni 10:4 citim: „…ei beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.” La începutul călătoriei prin pustie, stânca a fost lovită, imagine a lui Hristos răstignit, de unde curge orice binecuvântare pentru poporul Lui (Exod 17:6 ). În capitolul nostru, potrivit instrucţiunilor date lui Moise de Domnul, el trebuia doar să vorbească stâncii, având în mână toiagul lui Aaron, cel care înmugurise. Ce lucru minunat! Drumul nostru este totdeauna deschis pentru a vorbi Aceluia care a fost lovit, prin rugăciuni izvorâte din inimă, direct şi fără umplutură de cuvinte. Toiagul ne vorbeşte de preoţia întemeiată pe viaţă şi har, singura bază pe care Dumnezeu mai putea introduce poporul în ţara Canaanului. Toiagul autorităţii — toiagul de conducător al lui Moise — din cauza slăbiciunilor poporului şi a necredinţei sale, nu conducea, în definitiv, decât la judecată. Trebuia deci ca noua generaţie să înţeleagă bine că ea nu putea intra în Canaan decât pe temeiul harului.
În ciuda greşelii lui Moise, care a lovit stânca de două ori cu propriul lui toiag, „a ieşit apă din belşug” (versetul 11). Apa aceasta ne vorbeşte de harul care vine „fără plată” către cel însetat (Romani 3:24 ; Apocalipsa 22:17 ), har care „s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20 ; Isaia 44:3-4 ), care se află totdeauna la dispoziţia noastră, „aproape” de noi (Romani 10:8 ), la îndemâna celui însetat (Ioan 7:37 ; Isaia 55:1 ). Râul din Ezechiel 47 devenea tot mai adânc pe măsura înaintării profetului. Acestea sunt apele sfântului locaş, adică harul pe care îl cunoaştem tot mai bine pe măsura scurgerii vieţii noastre, căci „adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta de care v-aţi alipit” (1. Petru 5:12 ). În timpul călătoriei noastre spre Canaanul ceresc, harul acesta „ne învaţă” s-o rupem cu păgânătatea, cu nelegiuirea, şi să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde (Tit 2:12-13 ).
b) Fântâna
Adăpat cu apele care au ţâşnit din stâncă, poporul Israel era îndreptăţit să spună împăratului Edomului: „Noi nu vom bea apa din fântâni” (Numeri 20:17 ), o imagine a resurselor omeneşti puse la dispoziţia noastră de către lume. După ce israeliţii au fost adăpaţi la „fântâna” de la Beer, au putut chiar să refuze şi apa lui Sihon, împăratul amoriţilor (Numeri 21:22 ). Referitor la fântână, să amintim cuvintele Domnului spuse către Moise: „Să strângi poporul, şi le voi da apă” (Numeri 21:16 ). Nu numai apa pe care o ia fiecare de la Izvor, dar această înviorare şi răcorire generală ce se pot găsi în părtăşia cu Domnul. Şi nu Israel, ci Domnul însuşi ia iniţiativa acestei înviorări. El nu răspunde aici unei rugăciuni şi, cu atât mai puţin, unor murmure, ci spune: „Eu le voi da.” Într-adevăr, acesta este, la sfârşitul călătoriei prin pustie şi înainte de intrarea în Canaan, ultimul dar al lui Dumnezeu: apa care ţâşneşte în viata veşnică.
„Căpeteniile” au săpat fântâni (Numeri 21:18 ). Să ne gândim la toţi aceia pe care Dumnezeu i-a folosit de-a lungul veacurilor pentru a pune la dispoziţia altora apa Cuvântului divin, uneori chiar cu pericolul vieţii lor. În timpul nostru „căpeteniile” („nobilii”) ar putea reprezenta elementele spirituale ale unei adunări, precum şi pe înaintaşii de valoare de la care ne-au rămas lucrări scrise deosebit de scumpe în măsură să ne ajute a înţelege mai bine bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Căpeteniile, oamenii de valoare ai poporului, au săpat, făcând lucrul acesta împreună cu „legislatorul”, adică Moise, care este un tip al lui Hristos.
Poporul beneficiază astfel de lucrarea pusă la dispoziţia sa şi o apreciază drept un dar din partea lui Dumnezeu; astfel el va cânta iarăşi, plin de bucurie, o cântare în cinstea Domnului, a doua cântare amintită în Biblie (cf. Exod 15 şi vezi Iacov 5:13 ). Apa ţâşneşte şi adorarea israeliţilor se înalţă către Dumnezeul harului (loan 4:14,23).
La „Fântâna Celui Viu care mă vede” medita Isaac înainte de căsătoria sa cu Rebeca (Geneza 24:62-63 ); după aceea, îl găsim „locuind” acolo (Geneza 25:11 ). Ce frumos exemplu pentru noi, dătător de încurajare: odată întemeiat căminul nostru, să rămânem acolo ca „împreună moştenitori ai harului vieţii” (1. Petru 3:7 ).
După experienţa cu şarpele de aramă, poporul s-a întors „spre răsărit” (Numeri 21:11 ), spre Hristos, adevărata lumină. După răcorirea şi înviorarea spirituală de care au avut parte la fântână, israeliţii au dobândit puterile necesare pentru luptă şi obţin victoria asupra amoriţilor.
Valoarea şi importanţa norului decurgea din faptul că el era un indiciu vizibil al prezenţei lui Dumnezeu: „Domnul S-a coborât din nou” (Numeri 11:25 ; 12:5 ). În şapte ocazii speciale, patru dintre acestea fiind amintite în cartea Numerilor, Domnul Şi-a manifestat prin nor gloria.
În Exod 16:10 , toată adunarea lui Israel, cu spatele către Egipt, se uita către pustia pe care urmau s-o străbată: „şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.” Până aici, norul îi călăuzise, îi protejase, acum însă gloria le era revelată în legătură cu mersul prin pustie.
Aceeaşi glorie va umple Cortul (Exod 40:34 ), după cum i se va arăta poporului întreg cu prilejul consacrării preoţilor ( 9:23 ). Gloria pusă în legătură cu adunarea, sanctuarul si închinarea era minunata dovadă că Dumnezeu Se afla în mijlocul alor Săi. În Numeri însă, apariţia gloriei lui Dumnezeu dobândeşte alt caracter. Când totul părea pierdut, când se părea că pentru Moise şi Aaron nu mai exista nici o resursă neutilizată cu privire la acest popor răzvrătit aflat pe punctul de a-i ucide cu pietre pe losua şi Caleb, „slava Domnului s-a arătat peste Cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel” (Numeri 14:10 ). La fel, când Core a strâns laolaltă întreaga adunare pentru a impune lui Moise voinţa sa şi a complicilor săi, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări” (Numeri 16:19 ). A doua zi, poporul s-a răsculat din nou. Moise şi Aaron, aflaţi la capătul puterilor, privesc spre Cortul întâlnirii şi „iată că l-a acoperit norul, şi s-a arătat slava Domnului” (Numeri 20:6 ). În toate aceste cazuri, când totul părea definitiv compromis, arătarea slavei lui Dumnezeu a scăpat pe Israel de la o ruină totală. El Se arată în lumină, dar şi în sfinţenia Lui: Domnul mântuieşte pe slujitorii Lui, dar judecata, în lipsa întreitei mijlociri a lui Moise, ar fi căzut asupra întregului popor şi ar fi lovit pe cei vinovaţi.
În Ioan 18:6 , aceeaşi glorie străluceşte în Persoana lui Hristos Însuşi: oamenii veniţi să-L prindă s-au dat înapoi şi au căzut la pământ când El le spune cine este; apoi, mijlocind pentru ai Lui, El Se aşază între aceştia şi vrăjmaşi.
Să ne mai gândim şi la cele şapte arătări ale Domnului de-a lungul carierei agitate a lui Pavel şi să fim siguri că în diferitele situaţii ale vieţii, chiar şi în cele mai disperate, El este tot aşa de puternic pentru a Se manifesta în har şi în glorie în folosul alor Săi.
7) Harul (Numeri 23:8-9, 20-23 ; 24:5-7 )
Aflat către sfârşitul călătoriei prin pustie, Israelul răzvrătit nu merită desigur decât blestemul şi pedeapsa lui Dumnezeu. Şi recurgând la profetul Balaam pentru a-l blestema, împăratul Balac, la instigaţia Diavolului, nu dorea poporului decât ceea ce i s-ar fi cuvenit. De ce, totuşi, Dumnezeu schimbă blestemul în binecuvântare? Un singur răspuns este posibil: din cauza harului Său, a îndurării Lui suverane, nemeritate şi imposibil de explicat.
Harul ne mântuieşte, însă pe tot parcursul vieţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, el este de faţă pentru a ne învăţa, a ne restabili, a ne conduce spre ţintă.
Balaam este silit să strige: „Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?… ÎI văd din vârful stâncilor… Este un popor care locuieşte deoparte” (Numeri 23:8-9 ). Să ne ajute Domnul să învăţăm şi noi a-i privi pe preaiubiţii Lui „din vârful stâncilor”, adică aşa cum îi vede Dumnezeu în Hristos, despărţiţi de lume şi puşi deoparte pentru El, nu pentru Satan.
„El nu vede nici o fărădelege în Iacob, nu vede nici o răutate în Israel” (versetul 21). În Hristos, noi suntem spălaţi, curăţiţi, îndreptăţiţi. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce niciodată aminte de păcatele noastre şi de fărădelegile noastre. Noi putem intra în sfântul locaş „fără conştiinţa păcatului.” Numai harul poate rosti asemenea cuvinte: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacob; nici vrăjitoria împotriva lui Israel” (versetul 23). „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru?” (Romani 8:35,39 ). „Ce frumoase sunt corturile tale, lacov! Locuinţele tale, Israel!” (Numeri 24:5 .)
În Hristos, toate lucrurile au devenit noi; a fi în El înseamnă o făptură nouă. Astfel, Dumnezeu vede în ai Săi o reflectare a frumuseţii lui Hristos (Psalmul 45:11 ). El ne-a făcut „plăcuţi în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1 ).
Un spirit legalist nu se poate bucura de binefacerile harului, însă vai, există posibilitatea schimbării harului lui Dumnezeu în desfrânare. „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de le ei” (lona 2:8). Pentru a păstra un echilibru corespunzător, este necesar să nu reducem harul la o simplă teorie sau la o învăţătură interesantă, atrăgătoare, ci ochii inimilor noastre să-L privească fără încetare pe Acela care este harul însuşi. Harul lui Dumnezeu nu este doar o favoare a Lui faţă de noi, ci este sigur că „am primit din plinătatea Lui şi har după har” (Ioan 1:16 ). Trebuie ca noi „să creştem în harul si în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” Apostolul putea scrie: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic” (1. Corinteni 15:10 ).
Luând în considerare apropiatul sfârşit al călătoriei poporului Israel prin pustie, prorocul adaugă: „Acum se poate spune despre lacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!” (Numeri 23:23 .) Noi am fi zis: „Dar ce lucruri rele a făcut poporul!” Totuşi, amintirea care subzistă la finele unei lungi cariere este aceea a harului şi milei lui Dumnezeu! Dacă această declaraţie ar fi fost pusă în legătură cu Israel (numele cel nou al biruitorului, Geneza 32:28 ), poate că ar mai fi mers, dar lucrurile lui Dumnezeu alăturate numelui lui lacob (înşelătorul) ne atrag atenţia spre imensitatea harului care acoperă goliciunea şi mizeria noastră.
Cu toate slăbiciunile şi abaterile sale, „rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4:9 ). „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6 ).
„Ajuns în Cer, cu-a sfinţilor oştire,
Eu — fost pribeag prin lumea de amar —
Aduc cu mine-o singur-amintire:
Nemărginitul jertfei Tale har!”
8) Binecuvântarea (Numeri 6:22-27 )
Nu credem că ar putea exista o încheiere mai frumoasă a comentariului nostru asupra cărţii Numeri ca binecuvântarea cu care preotul Aaron trebuia să binecuvânteze poporul:
„Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească!
Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine si să Se îndure de tine!
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”
Tripla repetiţie a Numelui Domnului nu ar putea fi oare o aluzie voalată la Sfânta Treime? Inima Tatălui Se deschide pentru a binecuvânta; numai El poate „să păzească” pe aceia pe care Fiul îi dă în grija Lui (Ioan 17:11 ). Hristos, Acela pe Faţa Căruia a strălucit cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu, face să strălucească lumina Lui peste noi; fiecare credincios în parte poate primi din plinătatea acestui har pe care El ni l-a pus la dispoziţie. Duhul Sfânt este Acela care „descoperă” lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1. Corinteni 2:10 ); El glorifică pe Hristos şi ia din ce este al Lui pentru a ne descoperi (Ioan 16:14 ); prin El avem noi siguranţa mântuirii şi pacea care este însăşi roada Sa.
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel”: ei sunt, în chipul acesta, marcaţi pentru El: „şi Eu îi voi binecuvânta.” „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite… El este un Dumnezeu credincios” (Deuteronom 32:4 ).
Primele zece capitole ale cărţii Numeri aduc înaintea ochilor noştri poporul lui Dumnezeu, aşa cum îl vede El în mijlocul pustiei: un popor alcătuit din luptători, aşezat de jur împrejurul unui centru vital unde activează nişte slujitori, şi a cărui tabără trebuie să fie păstrată curată deoarece, potrivit cuvintelor Sale, Domnul Însusi locuieşte acolo. Inimile ascultătoare vor fi gata să se despartă de tot ce le-ar împiedica să se apropie de Dumnezeu; jertfele vor fi aduse la altar de către persoanele rânduite să facă lucrul acesta; Pastele vor fi sărbătorite si Dumnezeu va indica să se facă toate pregătirile de plecare.
1) Cine este apt pentru luptă ? Cine este în stare să poarte armele? (Numeri 1:1-3, 17-19, 44-46 )
Cartea Numerilor pomeneşte două recensăminte: numărătoarea efectuată la Sinai şi despre care vorbeşte capitolul 1, şi aceea din capitolul 26, făcută în câmpia Moabului, în apropiere de Iordan şi de Ierihon. Cu prilejul primului recensământ, Dumnezeu trece în revistă poporul, ca să spunem aşa, pentru a lua cunoştinţă de toţi cei apţi pentru luptă. Comparând cifrele rezultate aici cu acelea oferite de a doua numărătoare, luăm cunoştinţă de consecinţele, adesea deosebit de grave, ale păcatelor şi abaterilor făptuite în timpul călătoriilor prin pustie. Unele seminţii sunt decimate, rezultatul fiind diminuarea suprafaţei de pământ ce le va fi acordată, pentru că porunca divină sună astfel: „Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, si celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică; să se dea fiecăruia partea lui, după cei ieşiţi la numărătoare” (Numeri 26:54 ).
La Sinai, bărbaţii sunt număraţi de la vârsta de 20 de ani în sus, şi anume toţi cei „apţi serviciului militar.” Fiecare trebuia să-şi declare genealogia, familia, casa părintească, lucru valabil şi în timpul lui Neemia (7:.64-65), când nu vor putea mânca din lucrurile sfinte decât cei ce vor face dovada că s-au născut în Israel, într-o casă preoţească. Astăzi singurii care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt cei ce au fost născuţi din nou: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge… ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13 ). Pentru „serviciul militar” — ceea ce, în cazul nostru, înseamnă mărturia exterioară, lupta pentru adevăr — se cere, printre altele, să avem o anumită bărbăţie si maturitate; să cunoaştem cât de cât gândurile lui Dumnezeu şi să fi crescut în domeniul spiritual, adică să avem „douăzeci de ani”!
Cuvântul Scripturii ne mai prezintă poporul lui Dumnezeu sub aspectul unei turme. Păstorul Îşi cheamă fiecare oaie pe nume: El are grijă de cele slabe şi bolnave şi poartă mieii pe braţe. Toate acestea descoperă harul prevăzător al Mântuitorului nostru. Dar aici, noi ne aflăm în pustie, confruntaţi cu o importantă răspundere personală. Duhul lui Dumnezeu caută cu tot dinadinsul să ne încredinţeze de responsabilitatea noastră, de nevoia de a corespunde dorinţelor Domnului nostru pentru a avea parte de un mers, o mărturie şi o luptă care să contribuie la slăvirea Lui.
Recensământul vizează 12 seminţii; dintre fiii lui lacob, Iosif primeşte două părţi: Efraim şi Manase (cf. Geneza 48:5 ). O seminţie nu este numărată, şi anume aceea a leviţilor care au fost puşi deoparte pentru slujbele din Cortul întâlnirii (versetele 47-54), aşa cum vom vedea mai departe.
2) Strânşi laolaltă (Numeri 2:1-2, 17, 34 )
Noi nu am fost chemaţi să trecem de unul singur pustia acestei lumi, ci Dumnezeu vrea să-i adune pe ai Săi, să-i facă să înţeleagă şi să simtă că ei aparţin unui tot unitar, unui trup. Pentru aceasta, a şezat în sânul lor ceva de natură să-i unească, i-a centralizat prin intermediul chivotului aflat în Cortul întâlnirii: „Copiii lui Israel să-şi întindă corturile împrejurul Cortului întâlnirii” (Numeri 2:2 ), fiecare la locul rânduit de Dumnezeu.
Turma se raliază împrejurul Păstorului. Trupul lui Hristos este unit cu Capul. Nu poate fi vorba de o adunare după voia lui Dumnezeu decât atunci când oamenii se strâng în Numele Domnului Isus care a promis că va fi prezent totdeauna în mijlocul alor Săi (Matei 18:20 ).
Mersul israeliţilor este pus în legătură cu felul lor de a tăbărî, de a se strânge laolaltă: „Pe drum vor tine şirul în care au tăbărât, fiecare la rândul lui” (versetul 17). Mers împreună, răspundere a unora faţă de alţii, mărturie comună pentru Dumnezeu în faţa lumii. Poporul tăbăra în jurul chivotului, şi când şirurile lui Israel se puneau în mişcare pentru a străbate pustia, chivotul mergea în mijlocul lor (versetul 17).
3) Slujba (Numeri 3:1-3, 5-13, 39 ; 4:46-49 )
Preoţia era apanajul familiei lui Aaron (versetele 1-3) Numai fii lui aveau dreptul să aducă jertfele pe care le găsim în Leviticul. De aceea cartea Numerilor îi aminteşte doar în treacăt, consacrarea şi slujbele lor fiind prezentate în a treia carte a lui Moise, Leviticul. (Nu a procedat corect Duhul Sfânt prezentând mai întâi cultul şi comunicarea în Leviticul şi apoi mersul şi slujba în Numeri?)
Leviţii erau puşi deoparte pentru Dumnezeu în locul tuturor întâilor născuţi ai lui Israel asupra cărora Domnul câştigase un drept special în ziua când i-a cruţat, în timp ce toţi întâii-născuţi ai egiptenilor fuseseră loviţi de moarte (Numeri 3:12-13 ). Oare nu am fost şi noi înşine „cumpăraţi cu un preţ” (1. Corinteni 6:20 ), astfel că „nu mai suntem ai noştri”? Domnul Isus „a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2. Corinteni 5:15 ).
Înainte de a se angaja în lucrare, leviţii trebuiau să se „apropie” de Aaron şi să „fie”, adică să rămână în slujba lui (versetul 6; cf. Marcu 3:14 ). Consacraţi, adică „daţi pe deplin” lui Aaron şi fiilor săi, leviţii erau destinaţi să rămână în slujba lui (slujba lui Aaron este o imagine a faptului că credincioşii se află în slujba lui Christos), în slujba întregii adunări, în slujba Cortului întâlnirii. Ce bine vedem în toate aceste aspecte trăsăturile specifice ale oricărui adevărat slujitor al Domnului: o comuniune permanentă cu El, o slujire cu devotament a Persoanei Sale, a celor ce-I aparţin Lui, a Adunării Sale; o punere la dispoziţia Domnului a tot ce suntem.
Să notăm în treacăt că leviţii în vârstă de 30-50 de ani, adică apţi pentru serviciul încredinţat lor, au fost în număr de 8.580 (Numeri 4:47 ). Ce belşug de slujitori pentru trebuinţele Cortului în cursul şederii şi a transportului acestuia! Ce de cadre de rezervă! Şi ce criză de slujitori astăzi!
Nimeni nu-şi alegea lucrarea pe care ar fi dorit s-o facă, totul decurgând după porunca Domnului transmisă prin Moise, trebuind „să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui” (Numeri 4:17 ).
Pentru mai multe detalii în legătură cu acest subiect, precum şi privitor la capitolul 8 al cărţii Numeri, recomandăm consultarea broşurii noastre intitualtă „Slujbele leviţilor.”
Israeliţii trebuiau să vegheze cu grijă „ca să nu întineze tabăra”. Din ce cauză? În versetul 3 se spune lămurit: „pentru că Domnul locuia în mijlocul ei.” Dacă ne-am aduce mereu aminte de lucrul acesta, dacă am trăi totdeauna ca în prezenţa lui Dumnezeu, „sub privirile Sale” conştienţi de sfinţenia Sa, am fi scutiţi de multe neplăceri şi alunecări.
Sunt prezentate câteva cazuri. În primul rând, cele care necesitau scoaterea afară din tabără: lepra, lepădarea de sămânţă, contactul cu un mort după care n-a survenit curăţirea.
Lepra este simbolul păcatului, o boală înveterată. Ea poate să reprezinte chiar pe credinciosul care, satisfăcându-şi voia sa personală, poate ajunge să comită lucruri deosebit de grave încât să fie calificat drept un „rău” (1. Corinteni 5 ). Înclinaţiile nestăpânite, necontrolate, pot deveni lepră sau lepădare de sămânţă.
Aceasta din urmă ne vorbeşte despre cel ce nu-şi poate reţine manifestările carnale, care nu se poate controla şi care exercită, prin aceasta, o influenţă dăunătoare asupra altora. Deci să fim foarte atenţi, pentru că cineva se poate rătăci pe un asemenea drum numai prin faptul că s-a aflat cândva sub o influenţă vătămătoare care l-a târât pe un drum greşit. Biblia ne avertizează: „Nu vă înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (1. Corinteni 15:33 ). Să avem deci mare grijă de toate legăturile noastre cu oamenii, fără a ne împrieteni cu oricine şi, chiar în problemele pământeşti să fim deosebit de vigilenţi, fiind totdeauna gata s-o rupem cu ceea ce nu cadrează cu ţinuta şi conduita normală a unui creştin: „Veniţi-vă în fire cum se cuvine, şi nu păcătuiţi!” (1. Corinteni 15:34 ).
Cel ce devenise necurat prin atingerea de un mort trebuia să se purifice, după cum vom vedea la capitolul 19. Dacă el nu făcea lucrul acesta, risca să fie smuls din mijlocul adunării, pentru că el se făcea vinovat de profanarea locaşului Domnului (Numeri 19:20 ). Moartea este plata păcatului sub dublul ei aspect de violenţă şi de corupţie. Contactul cu un mort implica orice manifestare a cărnii, printre acestea numărându-se comuniunea cu cei ce nu au viaţă din Dumnezeu şi sunt caracterizaţi de această violentă şi de această întinăciune. „Comerţul” este inevitabil (1. Corinteni 5:9-10 ), dar să veghem pentru a nu întreţine legături cu cei ce sunt marcaţi cu „semnul morţii” (2. Corinteni 6:14 ).
Cele trei cazuri pomenite mai sus implicau excluderea din tabără — cel puţin pentru un anumit timp — măsură excepţională şi foarte gravă. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce trebuia făcut cu „toate celelalte slăbiciuni omeneşti”? Trebuia să se treacă peste ele? Versetele 5-10 indică modul de procedură în cazul când cineva ar fi comis o nedreptate faţă de fratele său. Sunt scoase în evidenţă patru lucruri:
— de îndată ce vinovatul ajungea să-şi dea seama de greşeala sa, el trebuia să mărturisească păcatul comis (versetul 7), mărturisire tot aşa de necesară şi pentru un creştin dacă el vrea să obţină certitudinea iertării şi a curăţirii (1. Ioan 1:9 ). Această mărturisire trebuie făcută, mai întâi, înaintea Domnului, orice act de infidelitate constituind o ofensă la adresa Lui, şi apoi mărturisire faţă de aproapele ale cărui drepturi au fost lezate, toate acestea având ca scop restabilirea părtăşiei;
— după mărturisire, venea restituirea. Dacă fusese furat un lucru de la cineva, acesta trebuia să fie restituit. Numeroase nedreptăţi comise la adresa semenilor noştri pot fi reparate, actul respectiv dovedind realitatea pocăinţei şi a mărturisirii;
— vinovatul care restituia obiectul furat nu-şi făcea lui însuşi nici o pagubă, fiind vorba de o restabilire a dreptăţii. De aceea era necesar „să adauge o cincime” şi s-o dea celui pe care-l nedreptăţise. Cugetul şi sentimentele unui credincios vor indica, de fiecare dată, ce trebuie să însemne această „cincime”;
— în sfârşit, nicio restaurare nu era posibilă fără darul „de ispăşire”. Leviticul pune accentul pe jerfa pentru păcat şi pe jertfa pentru vină; Numeri, cartea responsabilităţii, subliniază, înainte de toate, mărturisirea si restituirea. Dar nici o restaurare nu ar fi avut loc fără a se ajunge la jertfa lui Christos. Dacă Dumnezeu este „drept” ca să ne ierte (1. loan 1:9), nu faţă de noi este El aşa, ci faţă de Hristos, a cărui jertfă perfectă a înlăturat păcatele noastre. De fiecare dată când am păcătuit, trebuie să ne aducem aminte, cu toată răspunderea, ce preţ cumplit a plătit Christos pentru păcatele noastre. Aceasta ne va conduce să stabilim, judecându-ne pe noi înşine, motivele pentru care am comis acel păcat, cauzele şi scopul acţiunii prin care L-am supărat pe Dumnezeul preasfânt.
Mărturisirea faptei comise, stabilirea cauzelor, restituirea lucrului cu pricina, adăugarea unei cincimi, o nouă aducere aminte a preţului plătit de Hristos pentru spălarea păcatelor noastre, toate acestea ne vor conduce la o deplină bucurie în Domnul şi în lumina gloriei Lui.
Sfârşitul capitolului pe care-l studiem (Numeri 5 ) vorbeşte despre ceea ce se petrece în ascuns. Inima a fost atrasă de un lucru interzis. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu a observat ce s-a petrecut acolo. Sfârşitul vieţii lui Solomon a fost umbrit din cauză că el „a iubit” multe femei străine. Iacob califica prietenia cu lumea drept adulter (Iacob 4:4).
Femeia vinovată trebuia „să stea în picioare înaintea Domnului” (Numeri 5:18,30 ). Numai o întoarcere în prezenţa lui Dumnezeu pune în lumină starea inimii şi ne determină să ne judecăm singuri. Ea trebuia să bea apa sfântă în care se punea ţărână de pe podeaua Cortului (versetul 17). Apa aceasta ne vorbeşte de Duhul Sfânt care aminteşte cugetului şi inimii noastre de moartea lui Hristos („M-ai adus în ţărâna morţii”, Psalmul 22:15 ). Urmează o experienţă profundă, produsă de aceste ape amare, care conduce la purificare şi restaurare. Însă, vai, avertismentele Cuvântului şi ale Duhului Sfânt, chiar aducerea aminte a suferinţelor lui Hristos rămân uneori fără efect: umblarea după poftele cărnii („pântecele umflat”, Filipeni 3 ; 19 ; Romani 16 ; 18 ) şi mersul nesigur („coapsa uscată”, Numeri 5:27 ) devin vizibile. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbele 4:23).
Nazireatul (Numeri 6:1-8, 13-15 ) Nu era neapărat necesar să aparţii seminţiei lui Levi pentru a te putea consacra Domnului. Orice bărbat şi orice femeie din poporul Israel putea face o juruinţă de nazireat. Nu era o cerinţă impusă de Dumnezeu, ci o decizie luată de inima celui ce voia să se despartă de ceilalţi spre a se apropia de Domnul. In cazul acesta, nu mai era vorba de o mişcare colectivă, ci de o atitudine personală, individuală, de o „juruinţă” care angajează toată fiinţa. Chemarea în slujba Domnului este altceva. Lucrul acesta vine la timpul lui. Aşteptând însă clipa aceea, sufletul doreşte fierbinte să se consacre Domnului, să se afle la dispoziţia Lui (Romani 12:1-2 ).
Cuvântul Domnului numeşte persoane care au ţinut rânduielile nazireatului toată viata lor: Samson, Samuel, Ioan Botezătorul. Totuşi. Numeri 6:13 arată că cineva putea fi nazireu un timp limitat. Oare în viaţa unui credincios nu poate interveni un timp când el să se simtă, într-un mod deosebit, pus deoparte pentru Dumnezeu? Un anume frate a citit, timp de doi ani, numai Sfânta Scriptură. Un altul, fiind silit să-şi înceteze activitatea ca urmare a unei boli care l-a ţinut la pat, nu a vrut să mai ştie nimic, un timp oarecare, de ceea ce nu se raporta direct la părtăşia cu Domnul (citirea Bibliei, rugăciune, cărţi creştine etc.). Progresele spirituale care au rezultat din asemenea acţiuni le-au marcat tot restul vieţii: unul dintre aceştia fiind angajat după aceea în lucrarea Domnului, celălalt întemeind un cămin si dedicându-se propăşirii acestuia.
Modelul suprem al nazireatului este Hristos însuşi care, fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evrei 7:26 ), dorea atât de mult „să facă voia Celui ce L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui” (Ioan 4:34 ).
Nazireul era marcat de trei lucruri:
— el nu trebuia să bea vin şi băuturi tari şi să nu mănânce nimic care provine din viţă (Numeri 6:4 ). Vinul ne vorbeşte de bucuriile lumii, sub orice formă s-ar prezenta acestea. Cel ce doreşte să se pună deoparte pentru Dumnezeu, în special în vederea lucrării Sale, este adus pe punctul de a se lipsi de multe lucruri care ar fi ceva normal pentru un creştin obişnuit. Despărţirea de tot ce se cheamă lucruri rele, întinăciuni, acte de violenţă este necesară oricărui credincios, dar aici nu este vorba de aşa ceva. Nazireul nu lasă deoparte numai vinul şi băuturile tari, ci tot ce venea din viţă „de la sâmburi până la pieliţa strugurelui”; nu numai ceea ce era necurat în bucuriile lumii, dar orice bucurie pur pământească ce l-ar fi putut abate de la ataşamentul si devotamentul lui faţă de Domnul.
— În toate zilele nazireatului său, cel ce făcuse juruinţa aceasta de a se dedica Domnului trebuia să-şi lase părul să-i crească în voie. Lucrul acesta era pentru el o necinstire (cf. 1. Corinteni 11:14 ). Fiecare om putea să-l remarce: dacă juruinţa fusese făcută în ascuns între Israelit si Dumnezeul lui, efectele acesteia se manifestau în exterior, şi nazireul era dispus să accepte dispreţul. Creştinul este chemat să fie „o epistolă a lui Christos cunoscută şi citită de toţi oamenii” (2. Corinteni 3:2-3 ); o mărturie în văzul tuturor, care rezultă dintr-o trăire lăuntrică cu Dumnezeu, însă care îi atrage dispreţul din partea celor aflaţi „pe calea pierzării” (2. Corinteni 2:15 ). Pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să avem în noi gândul care era şi în Hristos, aşa cum zice apostolul Pavel: „La înfăţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a făcut ascultător” (Filipeni 2:5-8 ). El a putut spune: „Dar eu sunt vierme, nu om; sunt defăimarea oamenilor şi cel dispreţuit de popor” (Psalmul 22:6 ). Ce va fi simţit El când a trebuit să strige: „Dispreţul mi-a frânt inima” (Psalmul 69:20 )!
— În sfârşit, nazireul nu trebuia să aibă nici un contact cu o persoană moartă, nici chiar dacă aceasta ar fi fost un membru al familiei sale. Aceasta ne aminteşte de Luca 14:26 şi 9:57-62.
La câte sacrificii, provenite chiar din partea alor săi, nu este chemat adevăratul slujitor al Domnului care se consacră pe deplin lucrării Sale! În plus, cel care doreşte să fie pus deoparte pentru El trebuie să se ferească de orice necurăţie şi de orice păcat, de toate roadele cărnii. Fără o sfinţenie practică, nu putem avea parte de puterea lui Dumnezeu în slujbă şi în umblare. Pasajul din Plângeri 4:7 reaminteşte această curăţie a nazireilor în Israel: „Prinţii (nazireii) ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele.”
Dacă descoperim în anturajul nostru credincioşi care poartă semnele „nazireatului”, să luăm seama să nu le fim o piedică, să nu le întindem o cursă. Prorocul Amos aminteşte cum Domnul ridicase nazirei dintre tinerii israeliţi. Şi ce au făcut cei din preajma lor? „Voi aţi dat nazireilor să bea vin” (Amos 2:11-12 ). Ce uriaşă răspundere revine acelora care au devenit un prilej de cădere pentru fraţii lor, pe inima cărora Domnul a pus dorinţa aceasta de a se consacra pe deplin pentru El!
Dacă i se întâmplă unui nazireu ca, la un moment dat, „capul lui închinat să se facă necurat”, primele zile nu mai erau socotite (versetele 9-12). Oare mai avea el posibilitatea să reia nazireatul? După şapte zile, trebuia să-şi radă capul, arătând prin aceasta că mărturia lui anterioară fusese compromisă. Însă ziua a opta îi oferea o nouă şansă: el aducea preotului două turturele, una ca jertfă pentru păcat, cealaltă ca ardere de tot; ispăşirea era făcută. Israelitul mai aducea un miel de un an ca jerfă pentru vină şi apoi putea să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte.
Dacă o cădere gravă intervine în cariera unui credincios care avea, totuşi, pe inimă să fie pus deoparte pentru Dumnezeu, va rezulta totdeauna o pierdere însemnată; dar epoca harului cunoaşte, de asemenea, o „a opta zi”: poate avea loc restabilirea, o reînnoire valoroasă a părtăşiei cu Domnul şi o nouă consacrare în slujbă, cu condiţia ca judecata de sine şi condamnarea faptei de către cel vinovat să fi fost profunde (şapte zile!) şi sufletul să fi devenit din nou foarte conştient de valoarea lucrării lui Hristos.
Odată terminate zilele nazireatului, omul aducea înaintea Domnului toate tipurile de jertfe: simbolic, el intra mult mai profund ca înainte în toate aspectele jertfei aduse de Hristos pe Golgota. În mâinile nazireului era pus darul de către preoţi; apoi „el putea să bea vin” (Numeri 6:20 ), imagine a bucuriei depline care va umple în cer inima aceluia care şi-a manifestat dorinţa de a se consacra Domnului în timpul vieţii pământeşti.
Ofrandele sau darurile căpeteniilor (Numeri 7:1-17 )
Primele şase capitole ale cărţii Numeri ne prezintă poporul lui Dumnezeu aşa cum a fost el alcătuit la Sinai; capitolele 7-10 ne vorbesc mai degrabă de relaţiile lui cu Domnul în perspectiva traversării pustiei şi de măsurile luate de El pentru ca aceasta să se desfăşoare cu succes.
În „anul întâi”, Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt şi l-a adus la El. I-a fost dată Legea, a fost construit Cortul care avea să fie ridicat în prima zi a anului al doilea de la ieşirea din Egipt (Exod 40:2 ).
Deci primul an este marcat de actul răscumpărării şi de lucrarea individuală a Duhului lui Dumnezeu în inimile israeliţilor.
„Al doilea an” se concentrează pe gruparea poporului, mersul împreună al copiilor lui Israel, responsabilităţile ce le revin.
În prima zi este ridicat Cortul. Din ziua a doua şi până în cea de a treisprezecea, domnitorii îşi aduc ofrandele pentru sfinţirea altarului (capitolul 7); în ziua a patrusprezecea, poporul sărbătoreşte Paştele (capitolul 9); în prima zi a lunii a doua, Moise şi Aaron efectuează recensământul (Numeri 1:1,2 ) şi în a douăsprezecea zi a aceleiaşi luni se dă semnalul de plecare de la Sinai spre Canaan (Numeri 10:11 ). Deci şederea la poalele muntelui Sinai a durat aproape un an (Exod 19:1 ).
După ce cortul a fost „uns” şi „sfinţit” (Numeri 7:1 ), căpeteniile lui Israel şi-au adus ofrandele pentru dedicarea altarului. Remarcaţi ordinea: întâi altarul, apoi darul: trebuia mai întâi crucea de pe Golgota, şi numai după aceea Domnul putea primi orice dar ar fi venit din partea poporului. În viaţa personală, trebuie mai întâi să fi venit la Mântuitorul, să fi primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică şi apoi să poţi aduce lui Dumnezeu o jertfă plăcută (Evrei 13:15-16 ). Omul firesc face tocmai contrariul, crezând că, prin darurile sale, va câştiga bunăvoinţa divină.
Darurile căpeteniilor comportă două aspecte: pe de o parte, şase care şi doisprezece boi meniţi să uşureze slujba leviţilor; pe de altă parte, vase de argint şi de aur pline cu tămâie şi făină şi numeroase alte jertfe destinate sfinţirii altarului. Aşadar, una din ofrande pentru slujitorii lui Dumnezeu, cealaltă pentru Dumnezeu Însuşi (cf. cele două Jertfe din Evrei 13:15-16 ).
Carele ne vorbesc de tot ajutorul practic pe care-l putem aduce slujitorilor Domnului: ospitalitate, transport, facilităţi de tot felul. O altă învăţătură pe care ne-o sugerează carele acestea este că lucrătorii nu trebuie să-şi facă griji cu privire la mijloacele necesare realizării misiunii ce le-a fost încredinţată, pentru că Dumnezeu Însuşi li le va pune la dispoziţie aşa cum va găsi El cu cale. Iosif trimisese lui Iacob carele trebuincioase deplasării lui şi a familiei sale în ţara Egiptului (Geneza 45:21 ), imagine grăitoare a grijii pe care o manifesta Dumnezeu faţă de toţi ai Lui. Când Iacob a văzut „carele pe care i le trimisese Iosif, s-a îmbărbătat şi s-a hotărât să coboare în Egipt pentru a-şi revedea fiul”. Să învăţăm a preţui purtarea de grijă a Domnului, chiar dacă noi nu suntem nişte slujitori investiţi într-o funcţie specială! De asemenea, să manifestăm interesul cuvenit pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru, pentru a-i încuraja pe fraţii noştri în slujba lor.
Ofranda pentru sfinţirea altarului ne vorbeşte de închinare. Oare farfuriile de argint, pline cu floarea făinii, nu sunt ele un tip al celor răscumpăraţi (argintul simbolizează răscumpărarea) care prezintă înaintea lui Dumnezeu însuşirile perfecte ale vieţii lui Hristos? Cupele de aur ne fac să ne gândim la copiii lui Dumnezeu, credincioşii ce au devenit „părtaşi firii dumnezeieşti”, care fac să se înalţe spre El mireasma Fiului Lui. Arderea-de-tot era alcătuită dintr-un taur — cea mai mare dintre jertfe, un berbec — ofranda de consacrare, imagine a devotamentului lui Hristos până la moartea de cruce, un miel — un tip des întâlnit în Sfânta Scriptură al suferinţelor lui Christos; un ţap adus ca jertfă pentru păcat, în timp ce pentru jertfa de mulţumire se manifestă un mare belşug: doi tauri, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei: adunaţi în jurul prezenţei lui Dumnezeu şi aflându-se în dulce comuniune cu El, închinătorii îşi găsesc toată bucuria si hrana inimilor lor în lucrarea lui Christos cea dătătoare de pace şi prosperitate.
Oare de ce repetă Cuvântul de 12 ori amănuntele referitoare la darurile căpeteniilor? Nu ar fi fost de ajuns să se menţioneze o singură dată ce au dat aceştia? Nu, pentru că Dumnezeu ţine seama de tot ce se face pentru El, de tot ce, în viaţa alor Săi şi în darurile lor, vorbeşte de Hristos. În cartea Sa de aducere aminte, totul a fost consemnat. Nici un lucru făcut pentru Domnul nostru nu va fi uitat în veşnicie.
Unii credincioşi sunt de părere că aceleaşi gânduri sunt repetate mereu în cadrul serviciului divin, al închinării; dacă aşa ar sta lucrurile, ceea ce le pare unora monoton şi totdeauna la fel s-ar asemăna de minune cu cele relatate în capitolul la care ne-am referit mai înainte!
Totuşi, pentru o inimă atentă şi iubitoare faţă de Domnul există o varietate uimitoare în slujba de închinare realizată sub călăuzirea Duhului Sfânt! El pune pe inima copiilor lui Dumnezeu subiecte de laudă care — contrar unei liturghii — se înnoiesc de la o duminică la alta. Esenţa rămâne mereu aceeaşi, adică lucrarea lui Christos; de-a lungul veşniciei, nu vom găsi un alt subiect de laudă şi nu-l vom epuiza niciodată.
Însă trebuie să remarcăm că, deşi există „o singură ofrandă”, un singur dar, acesta ne este prezentat sub aspectul a „diferite jertfe”. Tămâia sfântă (Exod 30:34-38 ) era compusă din numeroase ingrediente, toate fiind luate în cantităţi egale, fiecare dintre acestea reprezentând o latură a nespus de complexei Persoane a lui Hristos. Dacă ale noastre „coşuri” (Deuteronom 26:2 ) au fost umplute de Fiinţa Sa în tot cursul săptămânii, închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu duminică dimineaţa va fi de fiecare dată proaspătă şi nouă.
Dacă degetul lui Dumnezeu ar fi trebuit să indice astăzi lista darurilor aduse de mâna noastră, ce ar fi trebuit oare să scrie?
Daruri-oameni (Numeri 8:1-14, 23-26 )
Dacă în pasajul precedent ne-am ocupat de daruri — în bunuri materiale, acum vom vorbi despre daruri-oameni. La începutul capitolului 8 din cartea Numeri, cele şapte candele îşi proiectează lumina chiar spre sfeşnic şi, ca să spunem aşa, spre ofrandele care au fost aduse şi spre cele ce urmează. Duhul lui Dumnezeu scoate în evidenţă perfecţiunea lui Hristos (simbolizat prin sfeşnic) si acţiunile acelora ale căror inimi au fost mişcate să aducă ceva Domnului, ba mai mult încă, „s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului” (2. Corinteni 8:5 ).
Levitii au fost număraţi de la vârsta de o lună în sus (Numeri 3:39 ; cf. Galateni 1:15 ). La vârsta de 25 de ani trebuiau să intre în slujbă (Numeri 8:24 ) şi când împlineau 30 de ani să fie folosiţi în lucrare (Numeri 4:47 ). Însă înainte de orice slujbă, leviţii urmau să fie „legănaţi într-o parte şi în alta, ca dar legănat Domnului” (Numeri 8:13 ).
O exersare spirituală profundă trebuia să preceadă orice activitate. La versetul 7, Moise îi stropeşte pe leviţi cu apă ispăşitoare. Regăsim apa aceasta la capitolul 19 unde se vorbeşte despre cenuşa viţelei arse afară din tabără, tip al aducerii aminte a lucrării Domnului Isus pe care Duhul Sfânt o păstrează vie în cugetul şi inima celui chemat să slujească. Apoi leviţii trebuie să lase ei înşişi să treacă briciul peste tot trupul lor, să-şi spele hainele şi să se curăţească (Numeri 8:7 ). Numeroase lucruri trebuie să fie date deoparte: manifestările carnale vor fi abandonate (Coloseni 3:5,8 ), iar Cuvântul să influenţeze profund mărturia exterioară (apa curăţeşte hainele).
Apoi sunt aduse nişte jertfe în prezenţa întregii adunări a lui Israel. Poporul îşi pune mâinile peste leviţi. La rândul lor, aceştia şi le pun pe capul viţeilor, după care jertfele sunt aduse pe altar. Şi abia „după aceea leviţii vin să facă slujba în Cortul întâlnirii” (Numeri 8:22 ). Orice slujbă trebuie să fie precedată de o tot mai profundă apreciere a lucrării lui Hristos.
Tu, Cel ce-ai ispăşit pe cruce ai noştri munţi de fărădelegi,
Ofranda-Ţi binecuvântată ne-a smuls din moarte şi blestem
Ca să slujim pe-al slavei Tată cu tot ce-avem şi ce suntem…
Paştele în pustie (Numeri 9:1-14 )
(Referitor la acest subiect, se va vedea broşura noastră „Cele şapte sărbători ale Domnului”). Se scursese un an de la acea noapte înspăimântătoare când îngerul judecăţii trecuse prin Egipt şi omorâse pe toţi întâii-născuţi. La adăpostul sângelui mielului pascal, israeliţii părăsiseră în grabă ţara şi experimentaseră îndurarea şi puterea Domnului. Acum, în mijlocul pustiei, ei vor trebui să-şi aducă aminte de această noapte de eliberare care a schimbat sensul vieţii lor. Domnul Însuşi cere poporului (versetul 2) „să sărbătorească Paştele la vremea hotărâtă, în a patrusprezecea zi a lunii acesteia, între cele două seri”, după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele. Nimic nu era lăsat la bunul plac al vreunui om. Lucrurile nu puteau fi „simplificate” din cauză că israeliţii se aflau în pustie. Paştele sunt numite în capitolul nostru „darul cuvenit Domnului” (ofrandă) (versetele 7,13). În Egipt fuseseră instituite, iar în pustie deveneau un memorial care angaja poporul să aducă ceva lui Dumnezeu. Sărbătoarea era ţinută în primul rând, pentru El. Încercările pustiei nu au atenuat bucuria produsă de privilegiul comemorării. Moise zisese lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească… Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu oile si boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului” (Exod 10:3,9 ). Iar acum aveau să facă lucrul acesta pentru prima dată. Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Ezra (6:19-22) se va manifesta aceeaşi grijă pentru a respecta întocmai poruncile Domnului; israeliţii se vor curăţi, se vor separa de orice necurăţie provenită din partea naţiunilor, pentru a-L căuta cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. De aceea nu este de mirare că bucuria le-a umplut inimile, deoarece Domnul Însuşi îi înveselise (versetul 22).
Paştele era tipul unei lucrări viitoare, a sacrificiului Mielului lui Dumnezeu. Dar pentru noi, Cina (corespondentul Paştelor vechi-testamentale) este memorialul unei opere îndeplinite. Nu este vorba de împlinirea unei porunci obligatorii, ci mai degrabă de răspunsul inimii credinciosului faţă de ultima dorinţă a preaiubitului său Domn şi Mântuitor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că sărbătoarea Mesei Domnului este lăsată la discreţia fiecăruia, la bunul nostru plac („aşa consider eu… aşa mi se pare potrivit… cred că ar fi bine să…”), ci suntem chemaţi să ne conformăm învăţăturilor Noului Testament cu privire la lucrul acesta.
Pustia, în raport cu responsabilitatea noastră, ridică două probleme: curăţia practică pentru a participa la masa de Paşte (pentru noi Cina Domnului) (versetele 6-12) şi, în al doilea rând, abţinerea nejustificată (versetul 13).
Curăţia practică
În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, nişte oameni erau necuraţi din cauză că se atinseseră de un mort şi astfel nu puteau să ţină Paştele. Ei nu şi-au ascuns necurăţia, zicând: „Ne aflăm în pustie. Vom lua, totuşi, parte.” Dar ei nu au rămas nici indiferenţi cu privire la greşeala lor, dorind din toată inima să participe la sărbătoarea de aducere aminte. Ce era de făcut? Ei au mărturisit lui Moise toată starea lor, fără a tăinui ceva (versetul 7). Moise nu face parada unuia care ştie totul. Lui nu-i este ruşine să-şi recunoască ignoranţa şi să consulte pe Domnul. Răspunsul îndurării divine este lămurit: „Dacă cineva dintre voi este necurat… totuşi să ţină Paştele în cinstea Domnului” (versetul 10). Un asemenea om trebuia să facă experienţele pomenite în capitolul 19, purificându-se prin intermediul apei de curăţire făcută din cenuşa viţelei; apoi, exact după o lună, putea să sărbătorească Paştele Domnului. Lucrul acesta nu se petrecea în alte condiţii, ci totul decurgea după rânduiala iniţială: cu pâine fără aluat şi cu ierburi amare.
Învăţătura aceasta este valabilă şi pentru noi, în raport cu Cina Domnului, aşa cum apare ea în 1. Corinteni 11:28 . Dacă am păcătuit, nu se pune problema abţinerii, ci a recunoaşterii păcatului nostru şi a mărturisirii lui şi, bizuindu-ne pe lucrarea harului făcută prin jertfa lui Hristos, să luăm parte din pâine şi din vin („…şi aşa să mănânce”).
Dar să avem mare grijă să nu lăsăm să se adune greşeli nemărturisite care întrerup părtăşia cu Domnul, curmă bucuria prezenţei Sale şi împiedică creşterea noastră spirituală. Judecata de sine, această muncă lăuntrică intensă, ne va ajuta să avem mereu vii înaintea ochilor sufletelor noastre suferinţele îndurate de Hristos şi pentru acest păcat pe care tocmai l-am mărturisit. În felul acesta, nu ne vom abţine de la Cină, ci vom lua parte cu un sentiment şi mai profund despre puterea şi valoarea harului lui Dumnezeu.
Apostolul, de altă parte, îi avertizează pe corinteni că s-ar face vinovaţi dacă ar lua parte la Masa Domnului „în chip nevrednic” (1. Corinteni 11:27 ). Ce trebuie să înţelegem prin aceasta? Se pare că este vorba de două lucruri deosebite. Versetul 29 completează versetul 27, spunând: „Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” A lua Cina fără a realiza cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu…acesta este sângele Meu”, a participa acolo ca la un ritual, din obişnuinţă, tratând lucrurile cu superficialitate, ne expune disciplinei Domnului. Însă, în contrast cu acestea, versetul 28 începe printr-un „dar”. Cercetându-ne pe noi înşine, suntem chemaţi să ne recunoaştem greşelile şi cauzele care le-au produs, ceea ce ne va produce un sentiment profund cu privire la însemnătatea harului lui Dumnezeu. Şi astfel vom lua parte la Cină, nu pentru că ne-am simţi vrednici prin noi înşine, ci din pricină că El a făcut totul ca să ne curătească si să ne aducă în prezenţa Lui.
Abţinerea, neparticiparea
„Dacă cineva este curat, nu este în călătorie, şi neglijează să ţină Pastele… omul acela îşi va purta păcatul” (Numeri 9:13 ). Orice copil al lui Dumnezeu este chemat să ia parte la Masa Domnului, cu condiţia să nu fie vorba de o piedică majoră în mersul lui şchiopătând sau în depărtarea sa de Dumnezeu. Este important să înţelegem semnificaţia Cinei („Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată”, 1. Corinteni 10:15 ), aceasta nu ar putea fi dată unor copii care nu judecă lucrurile. De altă parte, Cuvântul Domnului subliniază gravitatea faptei unui copil al lui Dumnezeu care ar rămâne indiferent la memorialul instituit de El Însusi, Paştele sau Cina Domnului. Oare nu are El dreptul la afecţiunea noastră când ne cere „să facem lucrul acesta în amintirea Lui”? Dacă se respectă ultima dorinţă a unui muribund, cu cât mai îndreptăţit este la aceasta Domnul nostru! Si atunci de ce nu am participa la Masa Sa? Din cauza nepăsării noastre? De teamă că nu suntem suficient de curaţi? (Dar nu eforturile noastre, ci numai jertfa Lui ne poate face curaţi.) De teamă că L-am putea necinsti prin umblarea noastră de toate zilele? (Harul va răspunde la orice greşeală recunoscută şi mărturisită înaintea lui Dumnezeu.)
Participând la Masa Domnului, ne aducem aminte de înfrângerea lui Satan, vestim moartea Răscumpărătorului nostru, punem crucea în legătură cu apropiata Lui venire. Or, Vrăjmaşul nu poate suporta toate acestea, şi atunci ridică tot felul de piedici în calea celor credincioşi pentru a-i împiedica „să-şi aducă aminte” de Mântuitorul sufletelor lor.
Aşadar este un lucru foarte grav ca cineva să se abţină de la masa de aducere aminte a Domnului Isus din raţiuni de indiferentă, sau uşurătate, sau sub pretextul că alţii nu se poartă în mod corespunzător, sau încă de teama de a se expune disciplinei adunării. Totuşi, Dumnezeu cunoaşte foarte bine împrejurările vieţii fiecărui credincios în parte. El cântăreşte, după măsura Sa şi pătruns de o nemărginită îndurare şi milă, tot ceea ce poate împovăra inima şi cugetul. Fiecare stare prin care trecem trebuie să fie o nouă ocazie de a veni înaintea Lui, fiecare moment al vieţii trebuie să dea naştere unei noi experienţe cu Dumnezeu. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării şi, cu atât mai puţin, chestiunea de a participa la Cina Domnului. Trebuie să auzim cum răsună, de-a lungul veacurilor, cuvintele Aceluia care, în noaptea în care a fost vândut, a zis: „Luaţi, mâncaţi… beţi toţi din el…”
Observăm că şi un „străin” (Numeri 9:14 ), dacă ar fi dorit să sărbătorească Paştele Domnului, nu era împiedicat s-o facă. În altă parte, găsim că el trebuia să fi fost tăiat împrejur (Exod 12:48 ), adică să accepte semnul ce indica despărţirea sa de toate pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Sărbătorind Paştele Domnului, străinul recunoştea, de fapt, autoritatea lui Dumnezeu. Rânduiala divină era aceeaşi „pentru străin, ca şi pentru băştinaş”. Resursele harului sunt nemărginite, însă niciodată acestea nu se află în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Lui. Totuşi, braţele Sale se deschid cu bunătate, fiind gata să primească pe oricine vrea să vină la El, chiar în mijlocul unui popor atât de închis şi rezervat, atât de puţin dispus să primească pe străinii ce s-ar fi apropiat de el.
Sub domnia lui Ezechia, s-a întâmplat că „o mare parte din popor, mulţi din Efraim, Manase, Isahar şi Zabulon nu se curăţiseră” (2. Cronici 30:18 ), deşi au răspuns invitaţiei de a participa la sărbătorirea Paştelor. Ei au fost loviţi cu o boală pentru că Domnul este sfânt şi rămâne ca atare, dar „Ezechia s-a rugat pentru ei… Domnul a ascultat pe Ezechia şi a vindecat poporul.” Mijlocirea lui Hristos răspunde ignoranţei, slăbiciunilor şi greşelilor noastre.
Plecarea din Sinai
a) Norul (Numeri 9:15-23 )
Norul era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Îl proteja (versetul 15; Exod 14:20 ), îl călăuzea (versetul 17, Exod 13:21 ) şi umplea sanctuarul (Exod 40:34 ). Gloria Domnului s-a manifestat în chipul acesta în şapte momente diferite. Ce puternică asigurare trebuie să-i fi oferit lui israel faptul de a şti că Dumnezeu mergea cu ei, tăbăra cu ei, lupta alături de ei! A porni sau a se opri fără nor însemna pierderea prezenţei divine. Israeliţii nu erau ghidaţi de un semn roşu sau verde, cum se întâmplă pe străzile oraşelor noastre, ci de o Prezenţă, o Persoană divină cunoscută şi iubită. Nici un motiv să se îngrijoreze de ziua de mâine sau de lungimea şi de dificultăţile ce vor trebui întâmpinate în etapa următoare. Apoi să ştii să aştepţi semnalul de plecare indicat de ridicarea norului. Ce bucurie când, privind în urmă, după o călătorie sau o etapă oarecare, puteau spune: „Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său” (Deuteronom 32:12 ).
În Isaia 52:12 citim: „Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul va merge înaintea voastră.” Nici o grabă inutilă pentru cei ce aşteaptă călăuzirea Domnului. Aceasta implica o dependenţă permanentă de Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu era tocmai pe placul cărnii. Privirea trebuia să fie mereu aţintită în sus. Iona, pe deplin lămurit cu privire la drumul pe care voia Dumnezeu să-l conducă, fuge de Faţa Lui, şi nu culege decât mizerie şi suferinţă. În Numeri 14:40 , poporul vrea să se suie fără Domnul şi suferă o cumplită înfrângere. Un alt caz avem în Deuteronom 25:17 , unde israelitii obosiţi, sleiţi de puteri şi care se târau la coadă, devin pradă vrăjmaşului.
Totuşi, Dumnezeu nu Şi-a retras îndurarea de la a ei. În Neemia 9:18-19 ni se aminteşte: „Nici chiar atunci când şi-au făcut un viţei turnat… nu i-ai părăsit în pustie, şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească.” Da, „Dumnezeu este credincios!”
Este interesant să vedem diferitele poziţii pe care le lua norul. De regulă, „acoperea” Cortul (Numeri 9:15 ; 16:42 ). O singură dată îl găsim „deasupra capacului ispăşirii” ( 16:2 ), locul unde Aaron odată pe an, iar Moise ori de câte ori ar fi vrut, se întâlneau faţă în faţă cu Domnul.
De 3 ori îl întâlnim „la uşa cortului”: legat de întâmplarea cu viţelul de aur (Exod 33:9 ), ca şi cum Domnul S-ar fi aflat pe punctul de a părăsi poporul, însă mijlocirea lui Moise ÎI reţinea în mijlocul lor. În Numeri 12:5 , Domnul vine ca Judecător s-o pedepsească pe Maria la intrarea Cortului. Foarte supărat, Domnul pleacă şi norul se depărtează de cort. Mijlocirea lui Moise asigură vindecarea surorii sale. În Deuteronom 31:15 , se relatează ultima ocazie când Moise intră în Cort: „Tu vei adormi împreună cu părinţii tăi” îi spune glasul atât de cunoscut. În aceeaşi zi, Domnul îi mai spune: „Suie-te… pe muntele Nebo” (Deuteronom 32:49 ). Norul pare să vină la intrarea Cortului ca pentru a-l însoţi pe Moise în această ultimă călătorie. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el compune cântarea care va răsuna ca o mărturie în urechile copiilor lui Israel de-a lungul veacurilor. Apoi se suie pe munte fără nici un însoţitor, şi acolo se apropie de el Prietenul credincios, care a fost cu el din ziua cu rugul aprins pentru a-l face să mai simtă încă o dată, dar pentru cea din urmă oară, harul şi părtăşia Lui.
b) Trâmbiţele (Numeri 10:1-10 )
Trâmbiţele de argint din care sunau preoţii ghidau, în mod direct, diferitele mişcări ale poporului: adunarea (versetele 3-4), ordinul de marş (versetele 5-6), dezlănţuirea atacului contra vrăjmaşilor (versetul 9); sunetul trâmbiţei marca, de asemenea, zilele de bucurie si de adorare a Domnului (versetul 10).
Oare nu sunt toate acestea un tip al Cuvântului lui Dumnezeu prezentat de cei ce-l propovăduiesc fraţilor lor, pentru ca aceştia să ştie cum să se comporte, îndeosebi în mişcările lor comune în pustiul acestei lumi, cum ar fi: strângerea laolaltă, adorarea, mersul sau lupta?
c) Ordinul de marş — Hobab — Chivotul (Numeri 10:11-13, 29-34 )
În anul al doilea, în luna a doua, în a douăsprezecea zi a lunii, norul s-a ridicat de pe Cortul întâlnirii. Pentru prima oară copiii lui Israel pornesc după porunca dată de Domnul prin Moise. Toată tabăra se pune în mişcare şi înaintează sub călăuzirea norului.
La prima vedere, nu este uşor să discernăm adevăratele motive care au determinat pe Moise, în acel moment, să-i propună socrului sau Hobab să-i însoţească. Pe de o parte, el zice: „Vino cu noi şi îţi vom face bine… te vom face să te bucuri de binele pe care ni-l va face Domnul”, invitaţie pe care este indicat s-o adresăm tuturor acelora cu care suntem convinşi că vom putea împărtăşi ceea ce ne dă Domnul. Însă de ce mai spune Moise şi cuvintele acestea: „Tu ne vei servi de ochi în pustie”? Era o expresie menită să-l încurajeze pe Hobab să se decidă a se alătura poporului (cf. Judecători 4:11 ) sau dimpotrivă, ea dădea la iveală dorinţa profundă a lui Moise de a se bucura de însoţirea acestui cunoscător al pustiei? în paragraful următor, chivotul merge înaintea poporului pentru a le căuta un loc de odihnă. Oare prin aceasta nu cumva Duhul Sfânt ar vrea să ne spună că Moise a comis o imprudenţă, căutând un conducător văzut, în locul Domnului a cărui cunostinte îl întreceau infinit mai mult pe socrul lui?
„Dumnezeu părăseşte locul pe care Şi-l alesese iniţial în mijlocul seminţiilor lui Israel pentru ca acestea să aibă grijă de prezenţa şi onoarea Numelui Lui, şi Se face, într-un anumit fel, slujitorul lor, căutând un loc unde să se poată odihni, călătorind pe un drum pe care nu mai merseseră niciodată… Frumoasă imagine a Domnului nostru plin de bunătate si tandreţe, care nu Se sfieşte să rămână cu noi când, spre binele nostru, trebuie să străbatem un pustiu, şi care, scoţându-Şi oile afară din staul, merge înaintea lor şi le îmbărbătează prin prezenţa Lui binecuvântată” (J. N. Darby).
Astfel, chivotul, părăsind cu graţie locul său obişnuit din mijlocul poporului, merge înaintea sa cale de trei zile. Cele trei zile ne vorbesc de moartea si învierea Domnului Isus. În Matei 28:7 citim despre Cel înviat: „El merge înaintea voastră… ÎI veţi vedea.”
A-L urma pe Isus conştienţi de faptul că El a murit şi a înviat pentru noi, precum şi ştiind că El, Păstorul cel Bun „merge înaintea ochilor” (loan 10:4) înseamnă, de fapt, a găsi odihnă în pustie în aşteptarea altei odihne de care ne vom bucura în gloria divină.
De fiecare dată când începea o nouă etapă, Moise se ruga Domnului (Numeri 10:35-36 ), convins că prezenţa Domnului le era asigurată.
Dumnezeu vorbește, noi trebuie să auzim și apoi să împlinim
Jane Hamon
Intimitate cu Dumnezeu
Când vorbește Dumnezeu, El vrea să fim nu numai ascultători, ci și împlinitori ai cuvântului Său (vezi Iacov 1:22). În cartea Autoritatea spirituală, Watchman Nee ne arată că „în loc să fim numiți credincioși, ar fi mai bine dacă am fi numiți ascultători.”
Când Dumnezeu vorbește, El caută un răspuns din partea poporului Său. Ar putea fi o chemare la rugăciune, la război spiritual, schimbare a inimii sau la acțiune. A auzi vocea lui Dumnezeu este un lucru; a răspunde prin ascultare este un altul.
Deuteronom 28 delimitează binecuvântările care vin în urma ascultării de vocea Domnului:
„Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău…”
(Deuteronom 28:1-2)
Capitolul continuă să descrie câteva dintre binecuvântări: vei fi binecuvântat în cetate și în țară; copiii noștri vor fi binecuvântați; lucrarea mâinilor noastre și a tuturor bunurilor noastre va fi binecuvântată. Vrăjmașii noștri vor fi înfrânți înaintea fețelor noastre: „…pe un drum vor ieşi împotriva ta, dar pe şapte drumuri vor fugi dinaintea ta.” (versetul 7) Conturile bancare și locurile noastre de muncă vor fi binecuvântate, la fel și țara noastră. Dumnezeu va determina creșterea a tot ceea ce facem: „Dumnezeu va deschide ușile cerului Său și va turna ploaie pe pământ la timp. El binecuvântează munca pe care o faci cu mâinile tale.” (versetul 12, versiunea „The Message” a Bibliei). Vom da cu împrumut și nu vom cere împrumut, vom fi cap, nu coadă, deasupra și niciodată mai prejos. Oamenii vor ști că aparținem lui Dumnezeu și ne vor respecta.
Știm, desigur, că pasajul următor este o listă a tuturor blestemelor care vin asupra noastră dacă nu vom asculta vocea Domnului. Deși suntem sub un nou legământ și știm că Isus a devenit blestem pentru noi, înțelegem că a face lucrurile conform căii lui Dumnezeu va aduce întotdeauna o binecuvântare, dar când facem ce vrem noi și nu ascultăm, avem parte de necazuri. Cât de bine este pentru noi să auzim vocea lui Dumnezeu, să discernem căile Lui și să ne supunem!
Înțelpciunea firească vs. discernământul spiritual
1 Corinteni 2:12-16 ne spune:
„Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.”
Apostolul Pavel ne spune că nu putem trăi o viață de claritate și scop doar având înțelepciunea sau raționamentul uman, având gândurile și percepțiile noastre modelate de cultură sau de o viziune neconformă cu Biblia. Nu trebuie să fim vinovați de același păcat pe care l-au comis Adam și Eva când Dumnezeu a decretat că ar putea mânca din toți copacii din grădină, cu excepția Pomului cunoașterii binelui și a răului. Ei au fost primii oameni care nu au reușit să asculte de glasul lui Dumnezeu pentru că nu au deosebit glasul ispititorului.
Prin urmare, ei au îmbrățișat minciunile nu numai ale diavolului, ci și ale propriilor raționamente umane și au decis pentru ei înșiși ce era corect și ce era greșit, luând astlfel din fructele interzise. Scriptura ne spune că Eva a fost înșelată (vezi 2 Corinteni 11:3). Aceasta a determinat-o să nu perceapă, să nu deosebească ceea ce se întâmpla de fapt, lucru care a împiedicat-o să-și recunoască dușmanul.
Dumnezeu ne-a oferit un dar al discernământului spiritual pentru a ne permite să fim sensibili la stilurile de viață conduse de Duhul în care El vorbește și ne dezvăluie gândurile, adevărurile și directivele Sale. Ne aliniem viața în consecință, lăsând ca El să decidă ceea ce este corect și rău. Lucrurile spirituale trebuie deosebite la nivel spiritual. Doar prin Duhul Sfânt suntem în stare să judecăm între ce e drept și ce e rău, între vocea Lui și orice altă voce. Auzirea vocii lui Dumnezeu este baza acestui discernământ spiritual.
Ochi de văzut și urechi de auzit
Suntem Trupul lui Hristos. Fiecare dintre noi este un membru sau o parte specifică a acestui Trup și trebuie să învățăm să urmăm directivele care vin de la Hristos, Cel care este Capul (vezi 1 Corinteni 12:7–12). Corpul meu firesc răspunde la ceea ce spune capul meu; fiecare dintre părțile corpului meu are responsabilitatea de a-și face treaba pentru funcționarea întregului trup. Scriptura ne arată imaginea că fiecare dintre noi a fost creat pentru a funcționa ca parte unică a Trupului lui Hristos. Noi avem daruri necesare îndeplinirii acelei slujbe specifice pentru fiecare membru. Unuia i se dă darul profeției, altuia darul de vindecare, altuia darul discernământului și așa mai departe.
Mai mult, indiferent de darurile noastre particulare, atunci când acționăm în darul de a deosebi duhurile, devenim ochii și urechile Trupului lui Hristos.
Discernământul dezvăluie lucruri ascunse pe tărâmul spiritual, astfel încât Trupul lui Hristos poate ajunge într-un loc în care să aibă o stare de sănătate mai bună, să aibă putere, autoritate și ungere.
Pavel ne oferă o perspectivă asupra acestui lucru: „Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:9–10)
În cartea sa, Adevăruri prețioase din limba greacă. Volumul 2, Rick Renner vorbește despre acest cuvânt puternic, tradus ca „revelat”:
„Cuvântul „revelat” este o traducere a cuvântului grecesc apokalupsis care este format din cuvintele apo și kalupsis. Cuvântul apo înseamnă „departe”, iar cuvântul kalupsis este cuvântul grecesc pentru „văl, cortină, un anumit tip de acoperământ.” Când sunt luate împreună, acestea formează cuvântul apokalupsis, care se traduce în mod normal în Scriptură ca „revelație”. Acest cuvânt nou înseamnă literalmente să îndepărtezi voalul sau să îndepărtezi perdeaua, astfel încât să poți vedea ce se află în cealaltă parte. Apokalupsis, se referă în mod simplu la ceva care a fost ascuns de mult timp și a devenit brusc clar și vizibil pentru minte sau ochi. Este imaginea unor perdele date la o parte, astfel încât să vezi ceea ce a fost întotdeauna chiar în afara ferestrei tale. Imaginea a fost mereu acolo pentru ca să te bucuri de ea, dar perdelele au blocat capacitatea de a vedea imaginea reală. De îndată ce perdelele sunt date la o parte, poți vedea brusc ceea ce a fost ascuns privirii… Prin urmare, Pavel a proclamat în acest verset că, atunci când Duhul lui Dumnezeu a venit să locuiască în noi, una dintre misiunile Sale majore a fost să înlăture vălul care odată a împiedicat vederea noastră. În momentul în care vezi pentru prima dată dincolo de perdea și observi ce a fost acolo de-a lungul timpului, ceea ce nu era evident pentru tine – asta este ceea ce Biblia numește o „revelație”.”
Moduri prin care putem primi revelații:
– Prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu
– Prin momente de rugăciune și închinare persoanlă
– Prin întâlniri cu Duhul Sfânt
– Prin revelația primită în vise și viziuni
– Prin interacțiune angelică sau demonică
– Prin explorarea impresiilor prin vocea tăcută a duhurilor noastre
– Prin Dumnezeu care ne vorbește prin cele cinci simțuri naturale
– Prin deosebirea dintr-o lumină biblică a evenimentelor lumii naturale
– Prin discernerea spirituală a împlinirii profeției din Scriptură
– Prin explorarea simbolurilor sau analogiilor inspirate de Duhul
– Prin studierea cuvintelor profetice transmise de alte voci profetice.
Toți avem nevoie de discernământ
Fiecare credincios trebuie să crească în harul Domnului pentru a acționa în discernământ. Liderii au nevoie de ochi pentru a vedea și de urechi pentru a auzi ce spune Duhul Domnului Bisericii. Mijlocitorii au nevoie de o perspectivă asupra tărâmului spiritual astfel încât să se poată ruga strategic și să poarte un război spiritual care duce la victorie. Oamenii de afaceri și cei chemați în funcții guvernamentale au nevoie de capacitatea de a separa, examina și judeca ce se întâmplă în împărățiile acestei lumi, pentru a nu fi înșelați de dumnezeul acestui sistem mondial și pentru a acționa fără reproș, așa cum au făcut Daniel și Iosif. Membrii echipei de slujire, consilierii, liderii grupurilor și liderii de tineret au nevoie de un dar bine dezvoltat de discernământ pentru a-și îndeplini misiunile în mod eficient. Fiecare persoană care are un impact asupra vieții unui copil are nevoie de discernământ pentru a naviga în complexitățile care îl vor ajuta să crească în credință. Studenții au nevoie de discernământ pe măsură ce abordează educația din această epocă modernă. Fiecare credincios trebuie să audă vocea lui Dumnezeu pentru a trăi o viață de înțelepciune, victorie și descoperire în fiecare zi.
Pe măsură ce Îi ceri lui Dumnezeu discernământ, El va fi credincios și-ți va da ochi să vezi și urechi să auzi ce spune Duhul lui Dumnezeu.
Cum te poți ruga pentru discernământ
Doamne, cer un nivel mai profund de discernământ, cum nu a mai avut vreodată. Dă-mi ochi să văd și urechi să aud în sfera duhurilor. Mărește-mi capacitatea de a-Ți auzi vocea și de a fi un străjer pentru familia, biserica, orașul și națiunea mea. Fă-mă ca unul dintre fiii lui Isahar.
Ajută-mă să discern vremurile și strategiile, demonii și structurile demonice. Fă-mă să recunosc prezența și funcționarea îngerilor și a oștilor îngerilor, și să știu cum să lucrez cu ei. Ajută-mă să fiu înțelept în timp ce discern duhurile oamenilor și să-mi protejez inima, să nu judec sau să critic, nici să nu port o falsă responsabilitate. Ajută-mă să discern planurile și scopurile Tale de reformare, astfel încât să mă pot alătura activității Ekklesiei Tale pe pământ, aducând transformarea Împărăției și viață oriunde merg.
Unge-mă ca să conduc, să construiesc și să duc războiul. Dă-mi înțelepciune în timp ce mă implic într-o luptă spirituală, recunoscând în primul rând că Isus Hristos a învins deja fiecare stăpânire și putere. Arată-mi rolul în Împărăție pentru a putea îndeplini fiecare misiune spirituală pe care mi-o dai. Poporul Tău se află pe pământ pentru a impune victoria Ta, pentru a extinde Împărăția Ta și a arăta slava Ta.
Doamne, dă-mi o inimă stăruitoare, ca să pot sta printre cei chemați „să răscoale lumea.” În numele puternic al lui Isus Hristos mă rog. Amin!
Discernământ spiritual Jane Hamon
Extras din cartea Discernământ spiritual, de Jane Hamon. Poate fi comandată la prețul de 25 lei:
Publicat inițial în revista Alfa Omega TV Magazin (anul 11, nr. V), din septembrie-octombrie 2021, cu tema „Dumnezeu vorbește”. Mai multe despre revistă și despre cum te poți abona: https://alfaomega.tv/revista
Dumnezeu vorbeşte când, cui şi cum vrea EL [Exod 3.1-10]
Dumnezeu alege când, cui şi cum să vorbească scopul Lui declarat fiind eliberarea noastră de ceva sau de cineva care ne produce dureri.
În acest studiu vom observa :
când vorbeşte Dumnezeu,
cui îi vorbeşte Dumnezeu,
cum vorbeşte Dumnezeu (ce modalitate foloseşte Dumnezeu pentru a comunica).
Când vorbeşte Dumnezeu ?
Ştefan a spus despre Moise că :
„El avea patruzeci de ani, când i-a venit în inimă dorinţa să cerceteze pe fraţii săi, pe fiii lui Israel …
Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustiul muntelui Sinai, în para focului unui rug …
El i-a scos din Egipt şi a făcut minuni şi semne în Egipt, la Marea Roşie şi în pustiu, patruzeci de ani”. (Faptele Apostolilor 7:23, 30, 36)
În pasajul bibic din Exod 3 : 1 – 10, este consemnată începerea celei de-a treia perioade din viaţa lui Moise, când el avea optzeci de ani. Lui Moise, Dumnezeu i-a vorbit în timp ce era la lucru … după patruzeci de ani de zdrobire, (Exod 3 : 1 – 3).
Se împlinea perioada de timp stabilită de Dumnezeu, pe care poporul Evreu a petrecut-o în Egipt, exact după cum a fost anunţat Avram. În Geneza 15 : 13 scrie :
„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei ; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani”.
În Exod 12 : 40 – 41 este notat că :
„Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”.
Şi noi, suntem ca Moise, de-abia la sfârşitul vieţii poate că putem constata cât de bine a programat Dumnezeu totul în viaţa noastră.
Pentru Moise dialogul Lui Dumnezeu cu el, în ziua aceea a fost ceva ce i s-a întâmplat, nu putea avea vederea de ansamblu să ştie că de fapt totul era potrivit la minut !
Cui vorbeşte Dumnezeu ?
Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, cuiva care a fost este credincios în cele mai mici lucruri, se ocupa de oi, (a se vedea Exod 3 : 4 – 6) … „doar” atât a făcut, dar credincioşia lui a fost testată în decursul a patruzeci de ani.
În Evanghelia după Luca 16 : 10 sunt notate cuvintele Domnului Isus :
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari ; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari”.
III. Cum vorbeşte Dumnezeu ?
Dumnezeu este cel care alege în ce mod să vorbească. În Exod 3 : 1 – 10, i-a atras atenţia lui Moise printr-un rug (probabil un tufiş) care deşi era în flăcări totuşi nu se mistuia, (nu se prefăcea în cenuşă), şi totuşi arderea era întreţinută în continuare … fără a fi folosit un anumit combustibil (Exod 3 : 7 – 10).
Dumnezeu se poate se folosi de împrejurări pentru a ne transmite Cuvântul Lui, dar poate vorbi printr-o vedenie sau prin prooroci (prin darurile Duhului Sfânt, la ora actuală) :
În Geneza 15 : 1 scrie că : „După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis : „Avrame, nu te teme ; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare”.
În cartea II Împăraţi 21 : 10 scrie că : „ … Domnul a vorbit astfel prin robii Săi prorocii …”.
I Împăraţi 17 : 2 este descris un mod foarte folosit de Dumnezeu pentru a comunica cu omul : vorbirea directă (persoana respectivă aude vocea Lui Dumnezeu) :
„Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie cu aceste vorbe … ”.
Dumnezeu are multe metode (mjloace pe care le foloseşte) pentru a ne transmite voia Lui, începând de la Cuvântul scris (Sfânta Scriptură), continuând cu darurile de descoperire ale Duhului Sfânt sau diferite alte mijloace.
Oricare ar fi modalitatea folosită de Dumnezeu pentru a ne transmite voia Lui, contează foarte mult să ştim că El ne cunoaşte durerile, dar intervine la timpul stabilit de EL, iar noi (în timp) constatăm că acea durere ne-a făcut bine şi prin ea Dumnezeu şi-a atins un anumit scop avut în vedere pentru binele nostru.
Nu putem spune decât Slavă Domnului (şi pentru situaţiile prin care tocmai ne trece cu covid19) !
Profetia lui Naum este asemanatoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite idei prin discursuri, ci printr-o succesiune ametitoare de imagini. Numele lui Naum înseamna în limba ebraica: „mîngîiere”. Numele orasului Capernaum, în care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea mîngîierii”. Mesajul lui Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce traiau sub groaznica dominatie asiriana. Imperiul asirian a fost unul dintre cele mai crude din istorie. Jupuirea oamenilor de vii, smulgerea limbii sau taierea mîinilor si picioarelor erau numai cîteva din pedepsele celor ce îndrazneau sa nu se supuna Asiriei sau care încercau sa se rascoale. În vremea lui Naum, Asiria era sinonima cu teroarea. Vestea despre apropiata ei pedepsire venea ca o briza racoritoare peste inimile si mintile arse de teama si suferinta.
Singura informatie despre Naum ne-o pune la dispozitie textul din prefata profetiei lui: „Naum, din Elcos” (Naum l:1). Nu se stie cu siguranta unde s-a aflat aceasta localitate.
Textul din Naum 3:8-10 vorbeste despre caderea Tebei (No-Amon) ca despre un eveniment petrecut recent, deci cartea trebuie sa fie scrisa cu putin timp dupa anul 664 î.Cr. Cetatea Teba a fost rezidita 10 ani mai tîrziu, asa ca data scrierii nu poate fi plasata dupa anul 654 î.Cr.
Pocainta ninivenilor sub efectul propovaduitii profetului Iona nu a fost de prea lunga durata. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul 722 î.Cr., teama lui Iona s-a dovedit a fi fost întemeiata, caci Sargon al doilea a venit sa cucereasca si sa distruga Samaria, ducînd în robie cele 10 semintii ale lui Israel. Pe vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.), Asiria s-a aflat la apogeul puterii si dominarii ei imperiale. Sa prevezi în acel moment sfîrsitul Asiriei, era un act de curaj si de intuitie pe care numai un om cu acces la descoperirile dumnezeiesti asupra viitorului o putea face. Naum a fost un astfel de om cu capacitati supranaturale. Profetii din vechime mai erau numiti si „vazatori”. Nimeni n-a purtat vreodata mai pe merit aceasta numire ca Naum. Vedeniile „cinematografice” primite de el de la Dumnezeu au functionat ca un veritabil „tunel al timpului” prin care profetul a fost proiectat ca martor ocular al unor evenimente istorice care urmau sa se desfasoare peste alti multi ani de zile.
Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria si-a atins gloria existentei ei. Capitala imperiului, Ninive, devenise unul dintre cele mai fortificate si mai marete orase ale lumii. De jur împrejur, zidurile erau înalte de 35 de metri si îndeajuns de late pentru ca trei care de lupta sa poata trece în paralel. Din loc în loc, zidul era prelungit în înaltime cu turnuri de înca 30 de metri, în afara fortificatiilor zidului, cetatea mai era înconjurata si de un sant de apa lat de 50 de metri si adînc de 20 de metri. Ninive parea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei, populatia acumulase provizii pentru un asediu de 20 de ani de zile. La vremea aparitiei ei, proorocia rostita de Naum parea un vis frumos, dar irealizabil. Totusi, Dumnezeu a facut întocmai asa cum anuntase prin vocea profetului. Naum anuntase ca Ninive va pieri din cauza unor „valuri ce se revarsa peste mal” (Naum l:8). ªi asa a si fost. În timpul asediului asezat de babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor si a rupt o parte din zidul pe sub care intra în cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii cetatii, au jefuit tot ceea ce se putea jefui si apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum vestise de asemenea ca Ninive va fi „ascunsa” (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de timp, au fost redescoperite abia în anul 1842 d.Cr., facîndu-i înca o data sa taca pe cei ce timp de secole batjocorisera competenta istorica a Bibliei.
Profetia lui Naum este un reportaj la fata locului despre distrugerea cetatii Ninive. Condamnarea si pedepsirea ei pot fi o pilda pentru judecata pe care a rostit-o Dumnezeu împotriva întregii lumi pacatoase si razvratite. Proclamatia lui Naum despre soarta cetatii Ninive, nu mai este o chemare la pocainta, ca pe vremea lui Iona, ci publicarea unui verdict ireversibil.
Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt prezentate în toata splendoarea si echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, gasim pe de o parte trasaturile mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos si razbunator… plin de mînie… tine mînie pe vrajmasii Lui… cine poate sta împotriva urgiei Lui?” iar pe de alta trasaturile bunatatii Lui vesnice: „Domnul este îndelung rabdator… Domnul este bun, El este un loc de scapare în ziua necazului; si cunoaste pe cei ce se încred în El”.
Iona ne-a aratat un Dumnezeu al iubirii si al harului, Naum ne arata un Dumnezeu al sfinteniei, „de o mare tarie, si (care) nu lasa nepedepsit pe cel rau” (Naum l:3).
Mesajul peste veacuri: „Ce seamana omul, aceea va culege” spune proverbul Biblic. Cartea lui Naum este un avertisment pentru toti aceia care se împietresc în timpul îndelungii rabdari a lui Dumnezeu, crezînd ca pedepsirea lor nu va veni niciodata: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cînd au adormit parintii nostri, toate ramîn asa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:4). Ninive este un „tip” pentru toate acele neamuri care îi întorc spatele lui Dumnezeu. Puternicii lumii si-au închipuit mereu ca pentru o îndelunga dominatie este nevoie de putere militara si economica. Profetia lui Naum ne arata însa ca Ninive s-a prabusit din cauza pacatului (Naum 3:1-7) si ca în caderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogatia economica si nici pe taria militara (Naum 3:8-19). Persoana sau natiunea care în mod deliberat si hotarît îl refuza pe Domnul, se îndreapta deliberat si hotarît spre distrugere. Mesajul acesta a fost necesar atunci si ramîne necesar si astazi!
El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu vă doare că Duhul Sfânt a obosit, căutând nu doar un om peste creştetul căruia să se odihnească-macar o secundă! El încă mai caută ucenici în inimile cărora să locuiască prioritar, suveran, integru, integral, TOTAL… „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! „(Ezechiel, 22/30) De ce vă scufundaţi (până peste cap) în oceanul plăcerilor de o clipă ale păcatului şi nu vreţi să rămâneţi UNA cu El şi cu toate cele veşnice ale Sale, căci El s-a făcut Una cu noi- blândeţea, îndelunga răbdare, suferinţa, iubirea, slujirea, dragostea Dumnezeiască, neomenească-nemaimuţărească, căci… „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, Acoperă totul, crede totul…
Ezechiel 22:30 – “Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul
spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!”
Motto: „Omul când pierde integritatea, n-are ce să mai
piardă”.
Definiție: integritatea = calitate morală și sentiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servesc drept călăuză în conduita omului; caracter onest; onestitate.
Într-o societate condusă și controlată de interese, șmecherii și politică, integritatea a ajuns ca floarea de colț, adică tot mai absentă din peisajul bisericesc.
Zilnic asistăm la o degradare totală a ceea ce înseamnă sfânt, pur sau imaculat, iar grotescul, derizoriul și parșivitatea au ajuns piesele de rezistență care își propun să stea la temelia lucrării lui Dumnezeu. Adevărul este că, într-un asemenea context, Dumnezeu este și va rămâne absent. Întrebarea pertinentă ce se naște este următoarea: Ce-i de făcut?
Asemeni fiului risipitor trebuie să ne “venim în fire”, dar nu în firea veche, păcătoasă, ci în acea a omului „nou”, a omului condus și controlat întru totul de Dumnezeu.
Trebuie ca realitatea întâlnirii noastre cu Hristos să fie autentică, vie și puternică,
nicidecum o poveste de seară spusă la gura sobei înainte de culcare.
Mesajul din Apocalipsa 2:5 “Adu-ți, dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și
întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui,
dacă nu te pocăiești” trebuie luat în serios, altfel riscăm să ne fi ostenit degeaba. Nimic nu
poate fi mai dureros decât ca la sfârșitul alergării noastre EL să ne spună: Depărtați-vă de
la Mine căci ați lucrat fărădelege. (Matei 7:23)
În ciuda nedreptăților zilnice și a pseudo-creștinismului, practicat de unii
„credincioși” sau pretinși lideri, ne rămâne o singură variantă, aceea de a aștepta răbdători
intervenția lui Dumnezeu. Soluția nu-i simplă, dar nici imposibilă. Exemplul lui Samuel,
Iov, Ieremia, Iosua și David ne este la îndemână ca încurajare, ca pildă și argument. Pentru
a reuși, însă, avem nevoie de răbdare, credință și tărie de caracter. Un lucru trebuie știut,
chiar dacă EL încă zăbovește, EL vine negreșit.
Strigătul Domnului prin profetul Ieremia din capitolul 7, primele 11 versete, ar trebui să ne dea de gândit. Amenințările și mustrările transmise prin tânărul profet nu sunt felul Lui de lucrare, ci ultima Lui soluție. Haideți atunci să lăsăm la o parte “nădejdile înșelătoare” și să ne apropiem cu sinceritate, cu dăruire și cu toată inima de Domnul.
Haideți să lăsăm compromisul și duplicitatea și să trăim conștienți de faptul că sunt zilele
de pe urmă. Haideți să lăsăm ca slava lui Hristos să se vadă în noi, iar viața noastră să fie un indicator spre împărăția lui Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu. AMIN!
”Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc, dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30)
Dumnezeu spune că El caută pe cineva care este dispus să ”stea în spărtură” – acel spațiu gol de unde lipsește ceva. Evanghelizarea, închinarea, învățătura, predicarea, lucrările bune, școala duminicală și slujirea pentru tineret sunt bine acoperite, dar ”spărtura” bisericii tale poate fi rugăciunea.
Domnul cheamă biserica sa să stea în spărtură, indiferent de rezultat. Dacă te rogi doar pentru a avea succes în propria ta viață, ești la fel ca și fariseii – și Isus i-a numit ipocriți sau prefăcuți. Poți să te prefaci că stai în spărtură pentru altcineva, dar într-adevăr vrei ceva pentru tine. Dacă nu vei obține ceea ce vrei de la Dumnezeu, după cincisprezece minute, vei renunța la rugăciune. Întâlnirea de rugăciune și căutarea Feței Sale nu mai fac parte din viața ta – și te îndoiești că Dumnezeu îți va mai răspunde la rugăciune.
Dumnezeu caută rugăciunea persistentă, plină de credincioșie și făcută din inimă. Să te pui în spărtură în locul secret al rugăciunii înaintea lui Dumnezeu timp de cincisprezece minute în fiecare zi este un început bun. Vei vedea că acele cincisprezece minute se vor transforma în douăzeci și apoi în treizeci de minute. Nu îți face griji cu privire la cât timp te rogi, ci doar rămâi consecvent.
Biblia ne spune în mod clar că Domnul dorește ca noi să fim plini de dragostea și puterea Lui – și acest lucru se întâmplă numai atunci când mergem în locul secret al rugăciunii cu El. Dacă faci lucrări bune doar pentru a fi văzute de oameni, asta este tot ce vei vedea și viața ta va fi consumată cu întrebări de genul: ”Oare m-au văzut? Apreciază oare cineva ceea ce am făcut? Sunt acceptat? Sunt iubit?”
Când stai în spărtură și Îl slujești, nu va conta ce spun ceilalți și nu vei căuta aprecierea de niciun fel. Ochii Tatălui sunt asupra ta și El spune: ”Bine, rob bun și credincios.”
„Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară…” (Ezechiel 22:30)
A mijloci înseamnă a sta în spărtură pentru altcineva, a pleda pentru acea persoană înaintea tronului lui Dumnezeu. Dacă, din vreun motiv oarecare, există o breșă în relația oamenilor cu Dumnezeu, noi avem privilegiul de a ne așeza în acea breșă și a ne ruga pentru ei. Putem mijloci pentru ei, urmând ca ei să fie mângâiați și încurajați în timp ce așteaptă. De asemenea, ne putem aștepta la o reușită venită la momentul oportun în ceea ce privește împlinirea nevoilor lor.
Eu nu știu ce m-aș face dacă nu ar fi oameni care să mijlocească pentru mine. Eu Îi cer lui Dumnezeu să îmi dea oameni care să mijlocească pentru mine și pentru împlinirea slujirii la care m-a chemat El. Avem nevoie de rugăciunile de mijlocire făcute reciproc.
A te ruga pentru alții este ca și cum ai semăna semințe. Trebuie să semănăm semințe dacă vrem să avem recoltă (Galateni 6:7). Semănarea semințelor în viețile altor oameni, prin intermediul mijlocirii, e un mod sigur de a avea recoltă în viața ta. De câte ori ne rugăm pentru altcineva, Îl invităm pe Dumnezeu să lucreze, nu doar în viața acelei persoane, ci și în viața noastră.
Mijlocirea este un mod important prin care ducem mai departe lucrarea începută de Isus Hristos pe acest pământ.
Putem elibera puterea lui Dumnezeu în viețile altor oameni atunci când ne rugăm pentru ei.
Mărturie: Ce s-a întâmplat când am ales să fac un pas prin credință
Deseori mă rog Domnului și îI spun dorința mea de a face voia Sa, de a umbla în planul Său, de a merge pe cărarea care El mi-a trasat și de a fi credincioasă chemării Sale; vreau ca viața mea să fie spre slava si gloria Sa.
Însă, în acest drum, Dumnezeu are planul Său de lucrare, modelarea Sa, pregătirea pe care El o face pentru a putea împlini această chemare, încercări și situații prin care Dumnezeu formează și întărește.
Ce mi s-a întâmplat mie? Îmi spunea fratele meu mai mare despre o călătorie, de un tour misionar prin mai multe țări și de o conferință creștină organizată la nivel european, de o oportunitate de a merge mai departe și de a cunoaște mai mult lucrarea Domnului.
Ei bine, pe mine m-a atras foarte mult această călătorie, și i-am zis Domnului că dacă era voia Sa să merg, să lucreze în așa fel încât să îmi pot lua concediul de la muncă în acele zile. Și așa a fost!
Însă, s-a ivit o problema care aproape m-a făcut să dau ‘napoi. Fiindcă la sfârsit eram mai puțini participanți pentru acest tour (ideea era să fie un grup de vreo 70 de tineri), mi se spunea că trebuia să fiu parte din echipa de conducere la volan a mașinii, că trebuia să conduc și eu parte din călătoria prin mai multe tări a Europei.
Această idee nu mi-a plăcut, nici nu îmi trecea prin gând să fac asta, nu mă simțeam pregătită să conduc o mașină prin alte țări, chiar dacă aveam permisul de conducere , nu îndrăzneam să mă apuc de ceva care știam că putea să fie periculos. Credeam că se va rezolva, speram să fie bine și să nu conduc…m-am și gândit să nu merg dacă situația rămânea nerezolvată.
Fratele meu, când a văzut starea mea, a început a-mi spune, acesta este oare sacrificiul care îl fac pentru lucrarea Domnului? M-a încurajat să las limitele mele în mâna Domnului ca El să mă ducă mai departe, să mă întărească și să mă facă mai puternică în lucrare, să nu trăiesc în comoditate, ci să fac pași prin credință ca să văd puterea si gloria Sa în viața mea.
Cu acest mesaj, am prins curaj și am spus „Doamne, am să merg, fie voia Ta”.
Acuma, mulțumesc Domnului că El a lucrat de formă măreață! Da, am condus și eu prin alte țări, dar Domnul m-a păzit și m-a întărit. Mă gândesc câte binecuvântări aș fi lăsat în urmă dacă aș fi renunțat și dat ‘napoi.
A fost o călătorie în care Dumnezeu m-a format mai mult, am învățat noi lucruri, am întâlnit tineri și oameni puternici în credință și cu viziuni mărețe prin care am fost binecuvântată și ridicată, prin care a crescut dorința mea de lucra pentru Domnul și de a merge mai departe în cunoașterea Sa, de a înainta și a avea noi experiențe, de a umbla călăuzită de Duhul Sfânt.
Ce vreau să spun cu asta? Să nu iți fie frică când Dumnezeu vrea să îți formeze caracterul, când vrea să te pregătească pentru ceva mai mult, când ajunge o situație în fața ta și crezi ca depășește limitele tale sau gândul tău, că e prea mult pentru tine.
Ai cerut ca voia Domnului să se facă în viața ta? Ai cerut să fii pregătit și modelat de El? Ai cerut ca viața ta să fie spre slava și gloria Domnului? Îndrăznește atunci! Prinde curaj și nu lăsa oportunitățile să treacă, nu lăsa binecuvântările să rămână în urmă, lasă limitele tale în mâna Domnului, lasă acel „Nu pot” al tău în mâna Domnului, vei vedea în ce mod măreț va lucra Dumnezeu. Nu lăsa frica să te oprească și să dai ‘napoi, fă pași prin credință, lasă-te călăuzit de Duhul Sfânt și vei vedea lucrarea minunată a lui Dumnezeu în viața ta, vei vedea cum El te va întări și îți va da noi puteri, te va pregăti pentru lucrări și mai mari în viața ta, și totul să fie spre slava si gloria Sa.
A
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra! Psalmul 37:5
„Omul modern a învățat să zboare ca o pasăre și să înoate că un peste; nu-i mai rămâne decât să învețe să fie OM!”
Așa ceva căuta Dumnezeu. Un OM.
Caut printre ei un om care să înalțe un zid și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc, dar nu găsesc niciunul!
Ezechiel 22:30
S-a rupt zidul dintre sfințenia lui Dumnezeu și nelegiuirea Israelului și pentru o așa stare, inima lui Dumnezeu sângerează. Păcatele Israelului a ajuns la culme și Dumnezeu voia să știe dacă mai există vreo inimă ca a Lui, o inima care să sufere pentru această stare deplorabilă a lui Israel. Barajele răbdării lui Dumnezeu erau gata să se surpe și urgia să se reverse peste țară. De ce? S-a rupt zidul dintre sfințenia lui Dumnezeu și nelegiuirea poporului. Prorocul Ezechiel în capitolul 22:1-29 descrie toată urâciunea Israelului în urmă surpării zidului ce delimita sfințenia lui Dumnezeu de nelegiuirile poporului.
„Fiul omului, spune Ierusalimului: ‘Ești o țară necurățită și neudată de ploaie în ziua mâniei.’
Ezechiel 22:24
Așa au fost vremurile de atunci și așa sunt vremurile secolului 21. Acest zid al sfințeniei, al purități, s-a surpat în societatea „modernă”, în școli, în familii și până și în biserici. În această vremeDumnezeu, caută să vadă dacă mai este vreo inimă care să simtă durerea pe care El o simte pentru cei vii rămăși pe planetă pământ. El este zilnic în căutarea unui om. Ne iese în cale în locul în care ne mișcăm zilnic, în locul unde ne desfășurăm activitățile, ne întâmpină zilnic pe stradă, la serviciu, la școală, acasă, în familie sau chiar în biserică. Vrea puțin din timpul nostru, vrea să stea de vorba cu noi. Vrea să împărtășească cu noi durerea ce o are pe inimă. Caut un OM.
Nu mai este zid între frumos și urat, nu mai este zid între minciună și adevăr, nu mai este zid între păcat și sfințenie. Pentru o astfel de situație dezastroasă Dumnezeu caută un OM: un Iona, un Ioan, un Pavel, oameni care să ia Sfânta Scriptură și să predice despre inima frântă a lui Dumnezeu pentru nelegiuirile oamenilor. El caută un asemenea om în școli, în marile instituții, în tribunale, în familii și chiar și în biserici. Dumnezeu caută pe cineva că să-l convingă că nu e doar treaba Lui, ci este și treaba noastră. În iad merg vecinii noștri, colegii noștri de școală sau de servici, prietenii noștri, membrii familiilor noastre, unii dintre cei cu care cântăm sau ne rugăm în biserică. S-a surpat zidul ce desparte sfințenia lui Dumnezeu de viața zilnică a oamenilor. Am ajuns într-o lume complet debusolată. Oare în afară de Dumnezeu mai vede cineva acest lucru? Întrebarea este: Nu cumva ești tu omul pe care îl caută Dumnezeu? Nu ești tu cel pe care Dumnezeu s-a bazat atunci când în apă botezului ai spus că-L vei sluji cu tot ce ai și până la capătul vieții? Scuzele pot fi nenumărate, dar nu justificate înainte a lui Dumnezeu.
Nu e chemarea mea. Dar oare a cui să fie?
Nu știu cum să fac lucrarea. Dumnezeu o face prin ține. Tu doar să vrei.
Sunt prea tânăr și fără experiență. Dumnezeu face trimiterea, tu doar ascultă-i chemarea. Lui îi place să investească mai mult în oameni care recunosc că nu știu nimic, decât în oameni care pretind că știu totul.
Abia m-am căsătorit. Bravo ție. Sunt atâția slujitori ca tine.
Am copiii mici. Ce-ar fi dacă nu i-ai avea?
Nu am darul predicării. Dumnezeu caută oameni care să predice cu fapta mai mult decât cu gura.
Nu e treaba mea asta. Într-o zi D.L Moddy, mergând pe stradă s-a oprit în fața unui om și la întrebat: „Domnule sunteți creștin?” Omul deranjat de o asemenea întrebare i-a răspuns: „Vezi-ți de treaba ta!” D.L Moddy i-a zis: „Domnule, dar asta e treaba mea!”
Iată doar câțiva dintre oamenii care au ales să fie lucrători împreună cu Dumnezeu pentru a înălța un zid și a sta în spărtură: Avraam – Geneza 18:22-32; Moise – Exod 32:1-14; Estera 4:16; Isus – Luca 23:34; Moise, Aron și Hur au stat în spărtură pe vârful muntelui, iar armata condusă de Iosua a câștigat lupta în vale! La lista lor poate fi adăugat și numele tău.
Dumnezeu vrea să îți ofere cinstea să fii împreună lucrător cu El la înălțarea unui asemenea zid.A fi împreună lucrător cu Dumnezeu este cea mai mare chemare pe care o poate avea un om muritor că ține.
Lasă ca răspunsul tău să fie: „Iată-mă trimite-mă.”
avatar
Rev. Ilie U. Tomuța
DIRECTOR GENESIS MISSION
Uțu Tomuța este căsătorit cu Mariana și au doi copii. Coordonează Misiunea Genesis și Revista Genesis. Scrie jurnalul online „Din viața de zi cu zi” în care publică săptămânal texte scurte pentru suflet și minte.
PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE [Evrei 3.12 I Iuda 1.12-13 I Proverbe 4.23]
PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE !
Pasaje Biblice : Evrei 3 : 12 I Iuda 1 : 12 – 13 I Proverbe 4 : 23 I Meditaţii din Cuvânt I Cezareea I Reşiţa
În studiul anterior au fost notate trei metode de persecuție folosite împotriva credincioșilor, dar noi știm că nimic din afara noastră nu ne poate despărți de Christos ci noi trebuie să fim atenție la inima noastră deoarece devierea se poate produce în noi.
În Evrei 3 : 12 suntem avertizați cât se poate de clar :
„Luaţi seama, dar, fraţilor, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu”.
Și având în vedere abundența de mesaje și de mesageri care se găsesc pe internet, considerăm că este bine să redăm pe scurt care sunt caracteristicile după care putem recunoaște un fals credincios de-ale cărui învățături trebuie să ne ferim.
De ce considerăm că este necesară descrierea unui astfel de om ?
Deoarece am constatat cu durere ce efect dezastruos are urmarea unui om fals de-a cărui față adevărată credinciosul imatur nu-și dă seama … dar îi ia de bune învățăturile greșite !
Există cuvinte profetice din Biblie în care sunt descriși cei care se prefac a fi creștini dar în realitate sunt falși credincioși. Referindu-se la astfel de oameni, apostolul Iuda a scris :
„Şi pentru ei a prorocit Enoh”. (Iuda 1 : 14)
Proorocia face parte din darurile Duhului Sfânt iar om care își trăiește viața cu Dumnezeu este acel om căruia Dumnezeu îi vorbește și prin care Dumnezeu vorbește și altora. Un astfel de om a fost Enoh.
Reamintim faptul că în context, Iuda a notat cinci caracteristici ale credincioșilor falși. Despre ei a scris că :
„Sunt nişte
stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea ; nişte
nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte
pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi ; nişte
valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor ; nişte
stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie”. (Iuda 1 : 12 – 13)
Să reamintim pe scurt cele cinci caracteristici ale falșilor credincioși, deoarece în această epocă a informațiilor este bine să avem un etalon după care să ne dăm seama cine este și cine nu este un adevărat credincios.
„Stânca” este acel ceva din care vezi doar puțin din ceea ce este în realitate. Prin „stânca ascunsă” este definit omul care pare a fi ceva dar este cu totul altceva.
„Norul fără apă” este genul de om care pare a fi foarte promițător dar în realitate este dezamăgitor. Pare că este un om care-i udă pe alții (care este o binecuvântare) dar de fapt nu este ce pare a fi și nu aduce acea „apă” atât de necesară.
„Pomul fără viață” implicit este și un pom fără fructe. Te aștepți la ceva bun de la el și când colo nimic.
„Val înfuriat”. Este genul de om care iese în evidență dar face doar „spume”, este cu adevărat foarte dăruit dar de fapt prin cuvintele lui este asemenea unui val care doar lovește în cel care-i iese în cale …
„Steaua rătăcitoare” care nu are un traseu clar stabilit este asemenea unei comete care are o cădere liberă. Nu este o stea fixă care poate fi un punct de reper, sigur …
În concluzie vom nota două observații.
Falsul credincios are grijă să fie foarte vizibil și este și nestatornic
Falsul credincios are grijă să fie foarte vizibil (stânca este la înălțime, norul este sus, pomul se înalță deasupra pământului și tot la fel și valul este deasupra apei … iar steaua este sus de tot). Așa că trebuie să avem grijă la cei care singuri caută să devină cât mai vizibili mai ales în lumea virtuală !
Nestatornicia. Instabilitatea sau nestatornicia este poate caracteristica cea mai definitorie a unui astfel de om este (el fiind comparat cu norul, sau cu valul etc. care sunt influențate de vânturi care sunt o comparație pentru falsele învățături (a se vedea Efeseni 4 : 14).
Nestatornicia se poate manifesta mai ales prin schimbarea radicală a convingerilor și a prioritățile etc., dar de vină pentru aceasta nu este el, ci de obcei își găsește și motive și explicații și vinovați !
În Proverbe 4 : 23 este scris :
„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii”.
Doamne Isuse, ajută-mă să-ȚI rămân credincios în această lume care este atât de schimbătoare și să fiu foarte atent la ce las să pătrundă în inima mea ! Amin !
Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura (I), Ezechiel 22.30, 22.18-22, 22.23-31
„Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc ; dar nu găsesc niciunul !” (Ezechiel 22 : 30)
Omul, zidul şi spărtura
Pe vremea aceea nu se mai găseau oameni, ci numai funcţii : mai mari (decât alţii), căpetenii etc. Parcă ar fi fost un popor alcătuit în special din şefi, fără oameni care să asculte şi să se supună !
Erau descrise patru categorii : mai marii, preoţii, căpeteniile şi proorocii. Sinonimele lor sund redate în context : aramă, cositor, fier şi plumb (Ezechiel 22 : 18 – 22).
Numitorul comun al unor astfel de oameni era acumularea de bogăţii, motivaţi fiind de lăcomia de bani. Nu seamănă oarecum cu ce se întâmplă în zilele noastre ?
Textul întreg din care este redat versetul de mai sus este acesta :
„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel : „Fiul omului, spune Ierusalimului : „Eşti o ţară necurăţată şi neudată de ploaie în ziua mâniei.”
Mai marii lui uneltesc în mijlocul lui ca să înghită sufletele ca un leu care răcneşte şi îşi sfâşie prada ; pun mâna pe bogăţii şi lucruri scumpe şi măresc numărul văduvelor în mijlocul lui.
Preoţii lui calcă Legea Mea şi Îmi pângăresc lucrurile Mele sfinte, nu fac nicio deosebire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt, nici nu învaţă pe oameni să facă deosebire între ce este necurat şi ce este curat, îşi întorc ochii de la Sabatele Mele, şi sunt pângărit în mijlocul lor.
Căpeteniile lui sunt în mijlocul lui ca nişte lupi care îşi sfâşie prada, varsă sânge, pierd sufletele, numai ca să-şi potolească lăcomia de bani.
Prorocii lui au pentru ei tencuieli de ipsos, vedenii înşelătoare, prorocii mincinoase. Ei zic : „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu !” Şi Domnul nu le-a vorbit !
Poporul din ţară se dedă la silnicie, fură, asupreşte pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, calcă în picioare pe străin împotriva oricărei dreptăţi !
Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc ; dar nu găsesc niciunul !
Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul Dumnezeu”. (Ezechiel 22 : 23 – 31)
Trăirea în afara voii Lui Dumnezeu, duce la pătrunderea în viaţă a păcatului / a răului (sub multele lui forme), care poate fi îngrădit şi eliminat din gândire şi trăire numai printr-o viaţă trăită în sfinţenie, cu integritatea dată prin Duhul Sfânt.
Creştinul este un zid, care opreşte pătrunderea păcatului prin repararea spărturilor din relaţiile dintre oameni precum şi dintre om şi Dumnezeu.
Lipsa de caracter a oamenilor, rupe buna înţelegere dintre oamenii care se lasă conduşi de pornirile rele sau de cel rău (şi se manifestă de exemplu prin orgoliul celui care se vede superior celorlalţi şi caută să ia locul altuia, prin certuri, neînţelegeri etc.).
Bineînţeles că noi creştinii considerăm că nu facem niciuna dintre faptele descrise în textul Biblic citat. Oare ? Privind la faptele descrise mai sus, să ne facem o scurtă evaluare, pentru a constata dacă suntem cu adevărat oameni ai Lui Dumnezeu.
Omul
Dumnezeu îl numeşte om pe cel ce se opune păcatului ; el nu :
unelteşte (v. 25), [a unelti înseamnă a : „A pregăti în ascuns, a pune la cale, a urzi o acțiune reprobabilă împotriva cuiva sau pentru a obține ceva; a complota”, Dex]
încalcă în niciun fel Cuvântul Lui Dumnezeu (v. 26),
este lacom de bani (v. 27),
minte (v. 28),
se dedă la silnicie (v. 29), [sinonime pentru silnicie sunt : „Constrângere, oprimare, violență ; abuz”, Dex]
fură (v. 29),
asupreşte pe nimeni (v. 29).
Conform Dex, a asupri înseamnă a :
„A încălca drepturile cuiva.
A nedreptăți pe cineva mai slab / a apăsa.
A învinovăți pe cineva pe nedrept / a calomnia, a năpăstui.
A prigoni.
A exploata.
A constrânge.
A exagera.
A ataca prin surprindere.
A chinui”.
[Va continua]
[Sursa foto : commons.wikimedia.org]
STUDII ASEMĂNĂTOARE :
Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura (II), Ezechiel 22.30, Geneza 38.27-30
Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura (III), Ezechiel 22.30, Isaia 58.6-12
Cartea lui Daniel: Vremea neamurilor – Florin Antonie
/////////////////////////////////////////
Caut printre ei un om
”Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!” – Ez. 22:30
Doamne, ajută-ne să fim noi oamenii care să stăm în spărtură și să mijlocim pentru popor!
Ezechel 22-30,Caut printre ei un om care să înalţe un zid,
by john Fischer
Ezechel 22-30,Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n’o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!
Pentru ce era necesar zidul ridicat de jur imprejurul cetati in vechime? Cei ce citesc Cuvintul cu atentie cunosc care era motivul. Pentru a se apara de dusmani. As gasi ca Cetatea este sinonima cu Adunarea lui Dumnezeu, unde copiii lui se string ca intrun loc de refugiu spiritual.Aceasta cetate, Adunare, din timp in timp vin peste ea navalitorii, dusmanii.Cind acest zid nu este, sau cind este construit din materiale slabe se prabuseste la atacurile vrasmasului.Din ce este cladita Adunare?Daca este din invatatura Cuvintului, ea rezista atacurilor celui rau.Daca este cladita cum de obicei este pe invatatura omeneasca, atunci la cel mai slab atac al celui rau se fac fisuri in acest zid fargil. Si la scurt timp apare si spartura.Rare sunt sparturile deodata. Inti vin fisurile si apoi se darima, facind gaura si dindu-i sansa vrasmasului ca sa atace ce e in interiorul Cetati sau Adunari in cazul nostru de fata..Caut printre ei un om care să înalţe un zid,
Dar pentruca in vechime Dumnezeu vorbeste pentru poporul Lui Israel, tot asa si azi El are un popor care a fost cistigat la golgota de Domnul Hristos.Cauta un om in Israel, in cetatea pe care vroia sa o protejeze, dar nu gasea. Nu putea Dumnezeu sa o protejeze si fara contributia vreunui Israelit? Da, putea. Dar Dumnezeu vroia sa-i implice pe ei in as proteja cetatea lor in care locuiau.Tot asa Dumnezeu vrea sa implice pe cei rascumparati sa protejeze Adunarea, Casa lui Dumnezeu unde ei se string in jurul Domnului Hriostos. Dar Ca sa protejezi un zid, necesita pe linga investitii si efort. Daca in vechime lucrurile erau de ordin material, in timpul de azi,in Casa a lui Dumnezeu, lucrurile sunt de natura spirituala.
Ca sa pastrezi sa ocrotesti Casa lui Dumnezeu , mai inti trebuie sa fi un om integru.Ce inseamna sa fi un om integru? Sa nu fi cu compromis in viata ta.Sa nu fi patat intrun fel sau altul.un om care să înalţe un zid,Ce fel de zid sa inalte un credincios? Un zid al rugaciuni, si bine inteles al vigilentei.Avem in Cuvint despre rugaciune cum trebuie sa fie barbatul care ar vrea sa ridice acest zid al rugaciuni pentru Casa lui Dumnezeu.Iata cum trbuie sa fie acesti credinciosi care ar vrea sa ridice rugaciuni.1 Timotei 2-8,Vreau dar ca bărbaţii să se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mîini curate, fără mînie şi fără îndoieli. Rugaciunea nu are niciun efect daca este insotita de indoieli. Apoi Ap, spune de miini curate. As incadra acest termen in a nu fi patat intrun fel sau altul.Dece? Pentruca o astfel de rugaciune nu are efect.
Se vede ca zidul avea o spartura. Adunarea la rindul ei are sparturi,pricinuite de nevegieri.Ce sunt aceste sparturi?Invataturile care nu au nimic de aface cu Cuvintul lui Dumnezeu.Prin aceste invataturi de natura omeneasca nu numai ca nu dregi sparturile ci le faci mai mari.şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea Vedem ca aici era o singura spartura.Era usor ca zidul sa aiba o singura spartura, ca Inamicii sa poata intra in cetate.Si In Adunare la inceput a fost o singura fisura care a generat spartura. Cu vremea s-au mai adogat altele.Vrasmasul tot loveste in zid si acolo unde este subred zidul cedeaza.Cind In Adunare se introduce invataturi abatute dela Cuvint, vor veni una cite una.Dumnezeu face dovada ca vegiaza asupra Casei Lui.Ca sa te asezi la spartura, nu ti-o cere nimeni.Dar daca iubesti Casa lui Dumnezeu, te asezi.Trebuie sa sti ca stai inaintea lui Dumnezeu, si nu poti sta oricum.Apoi esti in pericol, pentruca vrasmasul vine la spartura.Vei fi primul pe care il v-a lovi. Iata dece, cred ca nu gasea nici unul care sa fie gata sa stea la spartura.Dar pentru ce sa stea la spartura? pentru ţară, Asa cum am spus Cetatea s-au Tara, s-au Adunarea sunt locuri unde traiesc oamenii, la modul literal.In Adunare se string ca intr-o casa mare.
Dar dece spune Dumnezeu pentru Adunare in cazul nostru?ca să n’o nimicesc; Nu stai la spartura pentru intereselse tele sau ale altora.Stai pentru interesul Casei lui Dumnezeu.Cind Biserica, Adunarea nu mai aduce marturie , Dumnezeu o nimiceste. Poate cineva va zice, cum asa? Da sa ne uitam la bisericile (fizice) din Asia mica, Turcia de azi, daca mai sunt una.Toate au fost nimicite la modul literal. Biserica, ca si Israel, au fost in atentia lui Dumnezeu ca sa fie marturie.Israel printre popoare pagine, dar si Biserca pentru cei necredinciosi.Si una si alta au pierdut martria. Dumnezeu, intra in actiune.In final Dumnezeu spune ca nu gasesc nici unul. Ce sa faca omul acela dupa care Dumnezeu se uita sa stea la spartura? Sa mijloceasca ca sa nu fie nimicita.Avem in vechime un loc unde Avraam mijloceste pentru Cetate.Geneza 18-28,Poate că din cincizeci de oameni buni vor lipsi cinci: pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea?“ Şi Domnul a zis: ,,N’o voi nimici, dacă voi găsi în ea patruzeci şi cinci de oameni buni.
Aici ar trebui sa luam seama.Ce fel de oameni se gasesc in Adunare. A fi bun inseamna a fi mintuit.Citi sunt mintuiti in mijlocul celor ce se string la olalta? Ii putem vedea dupa actiunile, comportamentul, si intreg felul lor de a trai in relatia cu oamenii si in deosebi cu fratii si surorile din Adunare.Cind nu ti la familia ta, curind te trezesti ca o nimicesti singur. Uite, tot asa este si cu Adunarea.Am intilnit pe unii care umblau din biserica in biserica si aduceau tot felul de invataturi.Negresit ca acestea erau omenesti.Si se vede rezultataul.A pastra casa curata, familia, pe care o ai este de mare pret.Tot asa este si cu Adunarea.
În timp ce pământenii înnoiţi caută Mărgăritarul de mare preţ, Cerul caută fete şi băieţi -aidoma fecioarelor înţelepte din Mat.25/1-13, care iubesc mai mult Împărăţia lui Dumnezeu decât amanta senzualitate, pentru a face din Candela Focului Mistuitor o inimă născătoare a Trupului Bisericii Lui, în care pulsează Plinătatea Dumnezeiască a Bibliei ! Astfel să-l întâmpinaţi pe Domnul Domnilor, căci va fi vai şi amar de mamele alăptătoare (Mat.24/19), dacă iubiţi mai mult plăcerile de o clipă, decât veşnicirea Îndumnezeirii; Se apropie vremea de pe urmă, când şi copii vor căuta moartea şi n-o vor mai găsi (Ap.9/6 şi Ap.6/16,17)… Şi Cerul s-a săturat de atâtea avorturi şi aşteaptă fameni, verguri şi copii ai făgăduinţei, nu ai curviei (Îs.56/4-7 şi Ap.14), care să se alipească şi să devină Una cu El, nu cu amanta lume (1 Ioan 2/15-17, Ef.5/32 şi 1 Cor.6/16,17) Înainte de strâmptorarea de mâine (1 Cor. cap. 7), să credeţi că voi sunteţi în Hristos, unde nu se maimutează NIMENI, pentru că “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Cor. 6/12 şi 10/23) Să credeţi, deci să mâncaţi Pâinea vieţii (Ioan, cap.6) şi să beţi Apă vie- Învăţătura Lui (Ioan, cap.7), pentru a rămâne trezi, veghetori şi mai înţelepţi decât…
Dacă, întâi de toate, nu vedem măcar puţin din totala putreziciune a vieţii eului, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de eliberarea de viaţa egoistă. Haideţi să ne uităm în pilda fiului risipitor din Luca 15, la fiul cel mare, pentru că exemplul lui ilustrează, probabil, mai bine decât oricare alt exemplu din Biblie stricăciunea cumplită a vieţii eului.
În această pildă fiul cel tânăr este considerat, de obicei, mai rău dintre cei doi băieţi. Însă, pe măsură ce ne uităm mai atent la fratele mai mare, vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu acesta era la fel de rău, dacă nu şi mai rău. Este adevărat că el nu a comis aceleaşi păcate la fel ca şi fratele său mai tânăr, dar era centrat pe sine şi în inima lui era strâmbătate.
Depravarea totală a omului
Inima omului este, în esenţă, la fel în cazul fiecărei persoane. Când Biblia descrie inima omului ca „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”(Ieremia 17:9), ea se referă la toţi urmaşii lui Adam. Poate că rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi faptul că am fost crescuţi într-un mediu protejat ne-au reţinut de la căderea în păcatele scandaloase în care au căzut alţii, însă, datorită acestor circumstanţe, noi nu ne putem considera mai buni decât ei. Căci, dacă am fi fost supuşi la aceleaşi presiuni ca şi ei, am fi ajuns în mod sigur la comiterea aceloraşi păcate. Poate că este umilitor pentru noi să recunoaştem acest fapt, dar acesta e adevărul. Cu cât mai repede ne dăm seama de realitatea aceasta, cu atât mai repede vom experimenta eliberarea. Pavel a recunoscut că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas înspre libertate (Romani 8:2).
Oamenii se uită la aparenţa exterioară şi îi consideră pe unii buni, iar pe alţii răi; dar Dumnezeu, care se uită la inimă, vede că toţi oamenii se află în aceeaşi condiţie spirituală. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt într-o stare depravată. Luaţi de exemplu pasajul din Romani 3:10-12 care spune: „Nu este nici un om neprihănit” – şi chiar dacă am gândi că-i o exagerare, Scriptura continuă spunând – nici unul măcar”. Pasajul din Romani 3:10 – 20 pronunţă verdictul final al vinovăţiei întregii omeniri, şi anume, al tuturor oamenilor ne-religioşi, dar şi al tuturor oamenilor religioşi. În Romani 1:18-32 avem o descriere a „fiului tânăr” a cărui necredincioşie şi imoralitate sunt evidente. În Romanicapitolul 2, însă, avem un portret al „fiului celui mare” – omul religios, care este un păcătos la fel de rău. După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt închide procesul, spunând că ambele tabere sunt la fel de vinovate. Nu există nicio diferenţă între una şi cealaltă.
Omul este total depravat, într-adevăr, şi dacă Dumnezeu nu Îşi întinde mâna şi nu face ceva pentru om, în mod sigur nu mai există vreo speranţă pentru el.
Centrarea pe sine
Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate simboliza un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un simbol al lui Dumnezeu, atunci pe bună dreptate putem considera că fiul mai mare îl simbolizează pe un creştin activ, fiindcă în pildă îl vedem venind acasă după o zi de muncă, petrecută pe ogoarele tatălui său. Nu era vorba aici de un tânăr leneş care stătea acasă şi consuma în plăceri averea tatălui său, ci de unul care lucra din greu pentru tatăl său, unul care aparent îl iubea mai mult pe tatăl său decât fratele lui mai tânăr, căci, spre deosebire de acesta din urmă, el nu a plecat de acasă, risipind averea tatălui său. Era aparentmai devotat, dar de fapt, după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele lui mai tânăr. Este imaginea unui credincios activ în lucrarea Domnului care aparent este plin de devotament faţă de Domnul său, dar de fapt centrat pe sine însuşi.
Dumnezeu a creat această lume având anumite legi (principii) de funcţionare. Dacă acele legi sunt încălcate, urmează în mod necesar o pierdere sau o pagubă. Uitaţi-vă, de exemplu, la o lege: Dumnezeu a făcut ca Pământul să se învârtă în jurul Soarelui. Dacă Pământul ar avea o voinţă proprie şi ar decide, într-o zi, ca în mişcarea lui să nu mai fie centrat pe Soare, ci doar pe sine însuşi, s-ar produce o catastrofă care ar provoca stingerea vieţii de pe Pământ. Moartea ar surveni imediat.
În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când L-a refuzat pe Dumnezeu, ca Centru al său, şi a ales să fie centrat pe sine însuşi (acest refuz fiind prezent, în mod implicit, în alegerea lui de a mânca din pomul interzis de Dumnezeu) a murit, după cum îi spusese Dumnezeu.
Există aici o lecţie importantă pentru noi: în măsura în care viaţa şi slujirea noastră creştină sunt centrate pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moartea spirituală, în ciuda faptului că am fost născuţi din nou şi în pofida fundamentalismului nostru. De asemenea, într-un mod cu totul inconştient, prin activitatea noastră vom transmite, apoi, şi altora aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de lucrători eficienţi şi zeloşi ai lui Dumnezeu (cum a avut probabil şi fiul cel mare), dar se prea poate că merităm mustrarea Domnului: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”(Apocalipsa 3:1). Cu alte cuvinte: „ştiu că ai reputaţia unui creştin viu şi activ, dar eşti mort”. Există pericolul unei astfel de tragedii în lucrarea creştină. Mulţi lucrători creştini trăiesc din reputaţia numelui lor, reputaţie pe care ei înşişi au creat-o. Ei sunt admiraţi de oameni, dar sunt adesea inconştienţi de faptul că Dumnezeu îi vede într-o lumină total diferită. Chiar dacă predică minunat, ei sunt incapabili să elibereze pe alţii atâta timp cât ei înşişi nu au fost eliberaţi de centrarea pe sine!
Iată dar, prin exemplul negativ al fiului mai mare din pildă, un avertisment pentru fiecare dintre noi.
Să recunoaştem răul dinăuntru
Pentru a scoate la iveală viaţa coruptă a eului care zace înăuntrul nostru, Dumnezeu lasă adesea vremuri de presiune în vieţile noastre, în care ne putem vedea aşa cum suntem cu adevărat. Ne vine foarte uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele în care ne găsim sunt confortabile. Ne putem înşela cu privire la adevărata stare a inimii noastre când nu ne confruntăm cu probleme, nimeni nu ne irită, lucrurile merg ca pe roate şi colaboratorii noştri sunt prietenoşi cu noi; dar poleiala de spiritualitate dispare atunci când colegul ne ia peste picior, sau vecinul este ostil faţă de noi. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.
Aceasta i s-a întâmplat şi fiului cel mare. Când fratele lui mai tânăr a fost primit cu cinste, el „s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Nimeni n-ar fi crezut că fiul mai mare ar putea reacţiona iritat. El părea tot timpul o persoană aşa de agreabilă! Însă el niciodată înainte nu s-a mai confruntat cu o astfel de presiune. Adevăratul lui caracter ieşise acum la iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Nu. Provocarea a scos doar la suprafaţă ceea ce era şi până atunci înăuntrul lui.
Amy Carmichael a spus că „un pahar plin cu apă dulce nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi scuturat”. Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese „apă” amară, aceasta se datorează prezenţei continue a acelei „ape” înăuntrul nostru. Nu provocarea sau enervarea sunt cele care ne fac plini de amărăciune şi neduhovniceşti. Ele doar scot la iveală ceea ce a existat deja în noi. Aşa că trebuie să fim profund mulţumitori lui Dumnezeu pentru astfel de perioade, prin care trecând putem vedea putreziciunea naturii omeneşti din noi. Dacă nu ar exista astfel de ocazii nu am putea ajunge niciodată la descoperirea cutremurătoare că înăuntrul nostru există o sursă de infecţie şi că nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească.
Tot de aici reiese şi faptul că refularea nu este totuna cu biruinţa. S-ar putea ca într-o situaţie critică o persoană să izbucnească într-un acces de furie, în timp ce alta, cu o capacitate mai mare de a-şi înăbuşi pornirile, fierbe de mânie numai pe dinăuntru fără să rostească vreun cuvânt nepotrivit. Probabil că această a doua persoană va fi numită de oameni blajină şi supusă, dar Dumnezeu, care vede ce este în adâncul inimii, ştie că ambele persoane s-au mâniat şi le consideră la fel de păcătoase. Comportamentul exterior a fost diferit numai din cauza diferenţei de temperament, şi nu din cauza transformării făcute de Dumnezeu.
Dacă refularea ar însemna biruinţă, atunci eu sunt de părere că vânzătorii ar fi unii dintre cei mai asemănători oameni cu Hristos. Ei îşi păstrează calmul în interesul afacerii lor şi afişează o atitudine de amabilitate, indiferent cât de mult le suprasolicită clienţii răbdarea şi chiar dacă fierb de mânie înăuntrul lor.
Nu. Refularea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea să părem a fi eliberaţi şi duhovniceşti, ci vrea ca aceasta să fierealitatea. Pavel a spus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2:20). Acesta e punctul la care vrea să ne aducă Dumnezeu.
Haideţi să ne uităm la caracteristicile vieţii trăite pentru sine, din două perspective: întâi din cea a atitudinii ei faţă de Dumnezeu şi apoi din cea a atitudinii ei faţă de semeni. Ambele le vedem ilustrate prin comportamentul fiului mai mare din pildă.
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu
Legalismul
Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Persoana, cât şi în raport cu slujirea lui Dumnezeu este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. Eul este mereu în căutarea unui contraserviciu făcut de Dumnezeu, în schimbul slujirii oferite de el. Fiul mai mare îi spune tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied”. În toţi acei ani, amintiţi de fiul cel mare, el îl slujise pe tatăl său pentru o recompensă, dar acest lucru nu a fost evident până acum. Acest moment de presiune a scos la iveală adevărul.
Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu – nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la o recompensă. Eul poate chiar să se aştepte la un contraserviciu sub forma unei binecuvântări spirituale, dar şi în acest caz slujirea este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.
Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus: „Ţi-am păstrat talantul în siguranţă [fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit], pentru că m-am temut de tine [că îţi vei însuşi profitul meu], fiindcă eşti un om dificil” (Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu “atât de pretenţios”!
Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că: „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie”(2 Corinteni 9:7). La fel, şi în privinţa slujirii Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu din frica pedepsei şi nu de silă. Decât să I se aducă slujiri de silă, El preferă să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru un contraserviciu nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile merg şi mai prost când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.
Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: „cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că şi altora li s-a dat cât lor (Matei 20:1-16).
Este exact ceea ce vedem la fiul cel mare. El îi spune tatălui său ceva asemănător: „Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el”.
Când israeliţii L-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire El i-a trimis în captivitate aşa cum le-a promis că va face: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, (…) vei sluji vrăjmaşilor tăi”(Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.
Deseori, creştinii centraţi pe sine îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Hristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!
Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Hristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea”(Geneza 29:20). La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.
Biblia ne spune că relaţia lui Hristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.
Indisponibilitatea pentru a fi învăţat
O altă trăsătură a vieţii centrate pe sine este indisponibilitatea pentru a fi învăţat. Când fiul mai mare stătea afară mânios, tatăl său a ieşit la el şi l-a rugat stăruitor să intre în casă. Dar el era încăpăţânat şi refuza să îl asculte.
Cu adevărat „mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat”(Eclesiastul 4:13). Cel care crede că ştie toate lucrurile şi, ca atare, nu este dispus să înveţe de la alţii se află într-o stare cu-adevărat regretabilă.
Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu acceptă să fie corectată şi nu îi place să fie criticată. Poate niciodată nu avem o ocazie mai bună pentru testarea spiritualităţii noastre decât atunci când alţii ne contrazic şi ne combat în ceea ce spunem.
A.W.Tozer a spus că, atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii noştri spun mai multe adevăruri despre noi decât prietenii noştri.
Un comportament neînduplecat, încăpăţânat, este un semn clar al unui caracter centrat pe sine. Să ne amintim că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştri indică o atitudine similară a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Dacă nu suntem deschişi la a fi învăţaţi şi corectaţi de fraţii noştri (chiar şi de cei mai tineri dintre ei), aceasta e un semn că suntem plini de noi înşine în ciuda tuturor experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţelor noastre biblice.
Tatăl a stăruit pe lângă fiul mai mare în vederea reconcilierii, dar acesta se simţea rănit şi era plin de autocompătimire. Creştinul centrat pe sine iubeşte linguşirile îmbietoare şi motivarea bunei lui dispoziţii, aşteptând să fie răsfăţat de alţii – chiar şi de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să tot stăruie pe lângă astfel de persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, aceştia s-ar putea să constate că se află complet în afara casei Tatălui, asemenea fiului cel mare.
Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului!
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni
Invidia şi dorinţa de onoare
Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este nesănătoasă sau e complet distrusă, aceasta afectează în mod inevitabil şi relaţia cu semenii noştri. Când Adam a fost despărţit de viaţa lui Dumnezeu, el şi-a pierdut imediat dragostea şi pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a păcătuit, el şi-a acuzat soţia, spunând ceva de genul: „Doamne, vina nu este a mea, ci a acestei femei”.
În ce priveşte atitudinea faţă de alţii, una din caracteristicile vieţii centrate pe sine este invidia. Fiul cel mare (din pildă) a fost invidios pe fratele său şi această invidie a alimentat mânia lui. În toţi acei ani fiul cel mare era succesorul de necontestat la conducerea întregii case. Slujitorii se aplecau înaintea lui cu respect. Însă acum, dintr-o dată, poziţia lui era ameninţată. Acum în centrul atenţiei a ajuns altcineva. El nu putea suporta să vadă aşa ceva. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”, a şi început să-şi înalţe capul ameninţător în inima lui.
Viaţa centrată pe sine iubeşte atenţia ce i se acordă de cei din jur. Iubeşte lauda oamenilor şi este încântată să fie ea singură obiectul admiraţiei tuturor. Îi place să fie la nivelul cel mai înalt şi atrage mereu atenţia celorlalţi, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe sine caută ocazii să spună altora ce a făcut el pentru Domnul, poate chiar într-un mod foarte pios, dar în secret aşteaptă aprecierea lor. El este foarte nefericit şi neliniştit atunci când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.
Credinciosul centrat pe sine este iritabil şi ultrasensibil. El doreşte să fie recunoscut de alţii şi ca oamenii să vină să-i ceară sfaturile. De fapt, el ar fi foarte ofensat dacă nu ar fi consultat la vreo şedinţă a comitetului bisericii. El are o părere atât de înaltă despre sine însuşi, încât nu se mai satură să vorbească, gândind că toţi cei din jur au nevoie de sfaturile lui valoroase. Există creştini cărora le vine greu să-şi închidă gura după ce şi-au deschis-o şi care continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn că eul nu e răstignit.
Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să treacă de bunăvoie şi cu bucurie pe locul doi. El este tulburat atunci când altcuiva i se dă poziţia de conducător, iar el însuşi este plasat pe o poziţie secundară, de subordonare. Singurul caz în care acceptă locul doi este atunci când întrevede posibilitatea ca în viitor, la retragerea liderului, să treacă el pe locul întâi.
Se spunea despre Kaiserul german că, oriunde mergea, mereu îşi dorea să fie el în centrul atenţiei. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, şi-ar fi dorit să fi fost el bebeluşul, dacă mergea la nuntă, şi-ar fi dorit să fi fost el mireasa şi dacă mergea la o înmormântare, şi-ar fi dorit să fi fost el cadavrul! Să nu uităm că inima lui nu era cu nimic mai rea decât a noastră.
Centrarea pe sine care există într-un om îl face să atragă atenţia altora asupra sa, chiar şi în activităţi considerate a fi dintre cele mai sfinte, cum ar fi: ţinerea unei predici şi chiar înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu. Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a acelora pe care-i slujeşte, pentru că atrage oamenii la el însuşi, şi nu la Hristos. Un adevărat om al lui Dumnezeu îi va atrage întotdeauna pe oameni dincolo de el însuşi, la Hristos. La aceasta ne cheamă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, dar cât de puţini fac aceasta cu-adevărat!
Împiedicarea lucrătorilor mai tineri
Un lider creştin centrat pe sine îi împiedică pe cei de sub autoritatea lui să devină lideri pentru ca poziţia lui să nu fie ameninţată. Aşa că slujeşte într-un astfel de mod, încât persoana lui să devină o necesitate pentru aceia cărora le slujeşte. Aceasta e în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine s-a făcut o necesitate pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este necesitatea absolută pentru orice suflet omenesc. Fie ca niciunul dintre noi să nu încerce vreodată să-I ia locul.
Nimeni nu este absolut necesar în Biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt, poate funcţiona mult mai bine fără ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră “indispensabili”. Trebuie să recunoaştem acest fapt tot timpul. Am citit odată o „reţetă” pentru cultivarea smereniei oricărui suflet care se consideră “absolut necesar”. Se sugera acolo să fie umplută o găleată cu apă iar “slujitorul absolut necesar” să-şi introducă mâna în apă, până la jumătatea braţului, şi apoi să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care va lipsi el atunci când va pleca. Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este absolut necesar.
Când ne cere Dumnezeu, noi trebuie să fim dispuşi să ne tragem la o parte. Însă creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată aşa ceva; el va încerca să îşi menţină poziţia cât de mult posibil. Mulţi astfel de “lideri creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă, treptat, în decor şi să lase pe altcineva în locul lor.
Aţi auzit, probabil, zicala că „succesul fără succesor este un rateu”. Isus a recunoscut acest adevăr şi i-a învăţat pe oameni să-I continue lucrarea. În trei ani şi jumătate, El a pregătit oameni care să-I conducă lucrarea mai departe. Ce exemplu minunat pentru noi!
Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să ducă mai departe lucrarea. În 2 Timotei 2:2 el i-a spus lui Timotei:„ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii [pe cei din generaţia a patra]”. În esenţă, mesajul lui Pavel este următorul: „Trebuie să vă asiguraţi că aţi pregătit oameni cărora să le încredinţaţi această comoară. Nu mai împiedicaţi ridicarea slujitorilor mai tineri decât voi”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc valabilitatea principiului că: „succesul fără succesor este un rateu”, însă mulţi slujitori creştini nu au recunoscut-o. Cu adevărat: „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”(Luca 16:8).
Într-adevăr, nimic altceva, doar atitudinea centrării pe sine îl face pe om invidios faţă de altul care este mai tânăr decât el şi poate face lucrurile mai bine ca el. Cain a fost invidios datorită faptului că Dumnezeu îl primise pe Abel, în timp ce pe el l-a respins. Poate că situaţia ar fi fost suportabilă dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât de el. Însă îngrozitorul fapt că fratele lui mai tânăr fusese promovat în locul lui, l-a înfuriat îndeajuns de mult pentru a-l ucide pe Abel.
Vedem acelaşi fenomen în cazul lui Iosif şi al fraţilor lui. Iosif primea descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe toţi cei zece fraţi ai lui mai mari să fiarbă de invidie într-o măsură aşa de mare, încât vroiau să-l omoare.
Regele Saul a fost invidios pe tânărul David, pentru că femeile cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omenirii şi, din păcate, şi istoria bisericii e plină de acelaşi gen de întâmplări, ce se repetă periodic.
În acelaşi fel, fariseii, care erau trecuţi de vârsta tinereţii, văzând popularitatea tânărului Isus din Nazaret, erau invidioşi pe El şi au hotărât să-l ucidă cu orice preţ.
Pe de altă parte, ce contrast plin de prospeţime ne oferă, în Noul Testament, priveliştea unui om ca Barnaba! Acest lucrător experimentat l-a luat pe Pavel sub aripa lui, în condiţiile în care acesta din urmă era un novice pe Calea Domnului şi când toţi ceilalţi se fereau de el. Barnaba l-a ajutat să se integreze în adunarea creştinilor din Antiohia şi l-a încurajat. ÎnFaptele Apostolilor capitolul 13 citim că Barnaba şi Pavel au ieşit împreună într-o călătorie misionară în care Barnaba a văzut că Dumnezeu îl cheamă pe acest lucrător junior, Pavel, la o lucrare mai mare decât a lui şi, înţelegând aceasta, a făcut de bunăvoie „un pas înapoi” din funcţia de conducător al lucrării şi, motivat fiind de evlavie, a lăsat ca accentul să fie mutat de pe persoana lui, pe persoana lui Pavel. Astfel, în cartea Faptele Apostolilor, expresia „Barnaba şi Pavel” se transformă, aproape pe neobservate, în „Pavel şi Barnaba”. Biserica creştină din zilele noastre suferă tocmai datorită faptului că sunt puţini creştini ca Barnaba, care ştiu să facă un pas înapoi, predând altora funcţia de conducere şi permiţând ca recunoaşterea socială a acestei funcţii să revină altora. Când e vorba de lucruri fără importanţă noi suntem dispuşi să facem un pas înapoi şi să dăm întâietate altora. De exemplu, gestul de a ne trage înapoi înaintea altei persoane când intrăm pe o uşă nu ne deranjează deloc, dar nu suntem aşa de pregătiţi să facem un pas înapoi în lucrurile care contează, cum ar fi poziţia de conducere în biserică. Viaţa eului nostru este atât de necinstită! Putem avea o falsă umilinţă în lucruri care nu au însemnătate, dar, când vin în discuţie lucruri care afectează prestigiul nostru, abia atunci ne putem vedea adevărata faţă.
Mândria
Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre propria-i persoană. Fiul cel mare a spus „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca”(Luca 15:29). Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl său. Mândria se ridică în inima noastră nu numai din cauza virtuţilor şi a succeselor, ci şi din cauză că simţim că alţii, din jurul nostru, nu au lucrat aşa de bine ca noi. Mândria este totdeauna rezultatul comparaţiei noastre cu alţii. Dacă alţii din jurul nostru ar fi în mod evident mai buni decât noi, atunci nu am mai simţi mândrie. Dacă în pilda aceasta ar mai fi existat un alt frate care să fi slujit tatălui şi mai credincios decât fiul cel mare, atunci acesta din urmă nu s-ar fi putut simţi mândru în prezenţa acelui frate, dar aici fiul cel mare s-a simţit aşa, deoarece în urma comparaţiei s-a putut evalua pe sine favorabil faţă de fratele mai mic. El îi spune tatălui cam aşa: „eu te-am slujit cu credincioşie, dar uită-te la acest fiu al tău! Ce a făcut el? Ţi-a risipit banii cu femeile prostituate”.
Lucifer a căzut prin mândrie. El s-a comparat pe sine însuşi cu ceilalţi îngeri şi a simţit că cel mai înţelept, mai frumos şi mai înălţat dintre toţi era el. Lucifer a fost heruvimul uns, dar a devenit diavolul. De atunci mulţi alţii au pierdut ungerea lui Dumnezeu în acelaşi mod. Poţi fi ca un înger, dar mândria te poate transforma, într-un singur moment, în diavol.
De această boală erau afectaţi fariseii. Isus le-a stabilit diagnosticul cu precizie în pilda în care fariseul se ruga:„Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni (…) Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială…” şi dezgustătoarea înşiruire a meritelor proprii parcă nu mai contenea. Aşa este eul. Însă câteodată el se poate manifesta mult mai subtil ca în cazul acelei învăţătoare de la şcoala duminicală care, după ce i-a învăţat această pildă pe copiii din clasa ei, s-a rugat: „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca fariseul”. Râdem, văzând manifestarea eului, deoarece ne închipuim că noi nu suntem ca acea învăţătoare. Precum straturile multiple ale unei cepe, mândria spirituală este adânc înglobată în noi şi este mascată cu subtilitate, fiind învăluită câteodată chiar în smerenie falsă – care este cea mai rea formă a mândriei!
Lucrătorul creştin centrat pe sine nu este, în mod necesar, unul care să manifeste atitudini de dictator. El are o mulţime de manifestări ale smereniei false în comportamentul exterior, o înfăţişare modestă şi pioasă şi un limbaj al „umilinţei”. Dar pe dinăuntru el se compară pe sine însuşi cu alţii şi se mândreşte cu bunătatea, măreţia şi “smerenia” lui!
Condamnarea altora
O astfel de comparaţie a propriei persoane cu alţii duce în cele din urmă la condamnarea altora, câteodată folosind chiar expresii dure şi sarcastice. Ascultaţi ce îi spune fiul cel mare tatălui: „acest fiu al tău ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El pur şi simplu a presupus ceea ce era mai rău. Când urăşti o persoană este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre ea. Cât de mult l-a încântat pe fiul cel mare să scoată la iveală greşelile fratelui mai tânăr, în loc să le acopere.
Oare vedem numai greşeli în alţi oameni? Ne-am bucurat noi pe ascuns văzând pe cineva căzând, mai ales dacă a fost vorba de cineva de care nu ne-a plăcut? Inimile noastre sunt atât de răutăcioase, încât prăbuşirea altor oameni nu ne întristează deloc. Din contră, suntem într-un fel mulţumiţi pentru că această cădere ne evidenţiază pe noi ca pe nişte oameni mai buni. O astfel de atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe sine.
Oare judecăm noi motivaţiile altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând ceva şi îşi spune: „ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie acelei acţiuni un motiv pământesc. Cât de multe drepturi îşi arogă viaţa eului, chiar şi acela de a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu (fiindcă, la urma urmei, numai Dumnezeu este Cel care poate judeca motivele oamenilor). Pavel ne avertizează: „Aveţi grijă să nu săriţi dintr-odată la concluzii, judecând imediat dacă cineva este un slujitor bun sau nu, ci aşteptaţi, şi în acest scop, venirea Domnului. Când va veni El, va face ca lumina să strălucească, aşa încât toţi vor putea vedea desluşit ce fel de persoane suntem fiecare dintre noi în adâncul inimilor noastre. Atunci toţi vor ştide ce (motivul pentru care) am fost implicaţi în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 4:5 versiunea biblică L.B.). Vom cunoaşte adevăratele motivaţii ale fiecărei persoane numai la revenirea lui Isus, şi nu mai repede.
Lipsa dragostei
Persoana centrată pe sine nu are vreo iubire autentică pentru semenii ei şi aceasta e cauza de bază a răcelii cu care se manifestă faţă de semeni. Ea poate avea pretenţia că arată multă dragoste, dar îi lipseşte iubirea adevărată care este ca a lui Hristos. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl său, nici măcar o singură dată, în toţi acei ani pentru a se oferi voluntar să meargă să-l caute pe fratele lui pierdut. Nu i-a păsat dacă fratele lui era mort sau dacă încă mai trăia. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (versetul 29). Pentru el nu conta ce se întâmpla cu alţii, atâta timp cât el însuşi se simţea fericit.
Oare suntem şi noi la fel de împotmoliţi în noi înşine? Care este atitudinea noastră faţă de cei care au recidivat în păcate şi au căzut de la credinţă? Este mai uşor să iubeşti pe un necredincios decât pe un credincios care a căzut. Dacă avem cu adevărat mila lui Hristos îi vom iubi pe amândoi. În această pildă, fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să îl condamnăm. Este mult mai greu să-l iubim şi să-l ajutăm. Biblia spune: „Dacă un creştin este biruit de vreun păcat, voi care sunteţi duhovniceşti să-l ajutaţi, cu gingăşie şi cu umilinţă, să ajungă înapoi pe calea cea bună.” (Galateni 6:1 versiunea biblică L.B.); şi din nou: „Dacă vezi pe un creştin păcătuind (…) să Îi ceri lui Dumnezeu să îl ierte iar Dumnezeu îi va da viaţă” (1 Ioan 5:16 versiunea biblică L.B.). Ne rugăm întotdeauna aşa pentru cei care au căzut? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe noi înşine.
Când căutăm o viaţă mai profundă şi o umblare mai apropiată cu Dumnezeu, să nu uităm că o viaţă duhovnicească mai profundă ar trebui să facă din noi acei oameni care ies la cei pierduţi şi salvează suflete. Dumnezeu nu ne acordă o umblare mai apropiată cu El doar pentru a „ne veseli cu prietenii noştri”. Ne este atât de uşor să ne retragem în micile noastre grupuleţe sfinte (cu cei care cred la fel ca noi) şi să ne gândim doar la delectarea noastră, văzându-i tot timpul cu o treaptă mai jos pe aceia care nu au avut ca noi „experienţe mai profunde de viaţă”. Aceasta nu e deloc o viaţă mai profundă. Din contră, e o viaţă trăită pentru noi înşine sub masca spiritualităţii şi este o scârbă înaintea lui Dumnezeu.
Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar în „a ne veseli” (chiar dacă este veselie spirituală) cu alţi membri din „clubul nostru spiritual” şi suntem incapabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi, care nu văd lucrurile exact cum le vedem noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). Cuvântul din textul original care s-a tradus cu „iubeşte” este cuvântul grecesc „agapao”, care înseamnă „a preţui, a simţi o afecţiune, un ataşament faţă de, a fi credincios faţă de sau a-şi găsi plăcerea în” persoana iubită. Deci, practic, acest verset înseamnă că dacă nu îi preţuim pe fraţi şi surori (chiar şi pe cei care aparţin altor biserici din afara liniei noastre confesionale), dacă nu simţim o afecţiune, un ataşament faţă de ei, dacă nu le suntem credincioşi şi dacă nu ne găsim plăcerea în ei, atunci, în ciuda tuturor cunoştinţelor noastre biblice şi a experienţelor noastre spirituale, suntem într-o stare de moarte duhovnicească.
Lucrarea primordială a Duhului Sfânt
Doresc să vă spun apăsat că eul moare greu, indiferent că suntem tineri sau în vârstă, indiferent de doctrina “sfinţeniei” pe care o promovăm şi indiferent de câte experienţe şi binecuvântări ne acreditează. Dacă vrem să trăim în biruinţă asupra eului trebuie neapărat să ştim ce înseamnă, în practica de zi cu zi, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Isus. Nu există vreo altă cale. În următoarele capitole vom studia mai detaliat acest principiu.
La acest capitol să amintim, totuşi, că Duhul Sfânt a venit pentru a ne ajuta să ne dăm la moarte viaţa centrată pe sine. În pasajul din Galateni 5:17 Biblia transmite mesajul că „în mod natural nouă ne place să facem acel rău care este exact opusul acelor lucrări pe care Duhul Sfânt ne îndeamnă să le facem; iar lucrurile bune, pe care vrem să le facem când suntem călăuziţi de Duhul, sunt diametral opuse în raport cu dorinţele noastre naturale. Aceste două puteri (viaţa eului nostru şi Duhul Sfânt) se luptă încontinuu pentru a câştiga controlul asupra noastră”.
Mai cu seamă în aceste zile, când mulţi creştini sunt complet dezorientaţi în privinţa lucrării Duhului Sfânt, este bine să ţinem minte că El a venit ca Ajutor, şi anume, pentru a ne ajuta să dăm la moarte faptele firii pământeşti (viaţa eului). El face şi multe alte lucrări, în şi prin noi. Nicidecum să nu dispreţuim vreuna dintre aceste lucrări; dar, dacă nu Îl lăsăm să-Şi facă lucrarea primordială, de a da la moarte viaţa eului nostru, atunci toate celelalte experienţe ale noastre sunt fără valoare.
Biblia spune că „dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului [şi noi tocmai am văzut, în acest capitol, câteva din faptele trupului], veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu [în acest mod] sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14). Deseori versetul 14,care spune că cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii Lui, este citat în afara contextului pentru a se face referire la călăuzirea Duhului în legătură cu anumite acţiuni ale noastre, cum ar fi: unde anume să mergem sau ce anume să facem. În realitate, însă, acest verset este legat de cel precedent şi se referă la faptul că Duhul Sfânt ne călăuzeşte să ne dăm la moarte dorinţele centrate pe noi înşine. Acest verset ne mai învaţă şi faptul că această călăuzire este semnul de identificare al fiilor lui Dumnezeu.
În pilda din Luca 15 observăm că iubirea tatălui a fost la fel de intensă pentru amândoi fiii. Nu l-a iubit cu nimic mai puţin pe fiul cel mare faţă de fiul cel mic. El a ieşit din casă pentru amândoi fiii. Când cel mai tânăr venise acasă, tatăl a ieşit în întâmpinarea lui; iar când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit şi la acesta pentru a-l invita înăuntru. De fapt, el chiar îi spune: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu, chiar şi faţă de persoanele care sunt centrate pe sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are, dar mai întâi trebuie să ne elibereze de centrarea pe noi înşine.
Dumnezeu nu iubeşte mai mult pe femeia prostituată decât pe fariseul autoîndreptăţit. Îi iubeşte la fel pe amândoi şi L-a dat pe Fiul Său să moară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Însă, răspunsurile care vin din inimile celor doi pot fi diferite; şi, în cele din urmă, acest răspuns este ceea ce face diferenţa în casa Tatălui. Fiul cel mic, care a fost odată departe de casă, stă acum la masă şi se bucură de bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, în schimb, care a fost înăuntru tot timpul, este acum afară. Cu adevărat, aşa cum a spus Domnul, mulţi dintre cei care sunt cei dintâi acum vor fi cei de pe urmă în veşnicie şi mulţi dintre cei ce sunt cei din urmă aici vor fi cei dintâi acolo. Numai dacă suntem gata să ne smerim, să ne recunoaştem corupţia şi să răspundem din toata inima la iubirea Tatălui vom putem sărbători împreună cu El, la masa Lui.
Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre!
Capitolul 2
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
(I.) A fi zdrobit
Unul dintre versetele care descriu clar calea care ne conduce, afară din viaţa eului, în toată plinătatea frumuseţii vieţii lui Hristos, este Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Pentru noi, acest verset poate reprezenta doar unul bun de memorat sau unul care poate fi folosit într-o predică impresionantă! Însă pentru apostolul Pavel, care a scris versetul acesta, a însemnat propria lui experienţă. Adevărul din acest verset a preschimbat cenuşa vieţii eului său în frumuseţea vieţii divine, care este proprie lui Hristos. Pentru Pavel, acest schimb a devenit posibil prin faptul că a acceptat moartea faţă de sine însuşi.
Numai atunci poate să se manifeste Isus cu slava Sa în viaţa noastră, când „Eul” este crucificat, adică viaţa trăită pentru noi înşine este dată la moarte. În 2 Corinteni 3:18 citim că Duhul Sfânt ne transformă în imaginea lui Hristos din slavă în slavă. Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Zi de zi, an după an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne transforme tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Însă calea de la fiecare nivel de slavă înspre următorul este prin cruce. Numai aşa vom cunoaşte abundenţa vieţii lui Hristos – şi nu altfel – dacă, prin Duhul, dăm la moarte viaţa eului nostru.
Astăzi noi nu mai avem acces liber la pomul vieţii, aşa cum l-a avut Adam înainte de cădere. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu „a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii”. Aşa că, înainte de a ne putea împărtăşi din acest pom, trebuie ca sabia înfocată să cadă asupra vieţii eului şi să înjunghie acest eu. Nu există nicio altă cale de a ajunge la viaţa lui Dumnezeu. Calea crucii este singura cale înspre plinătatea vieţii. Despre acest adevăr suntem învăţaţi, atât prin cuvinte simple cât şi prin simboluri, de-a lungul întregii Scripturi: de la Geneza până laApocalipsa.
Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În acest capitol şi în următorul vom analiza aceste două aspecte ale crucii.
Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu
Iacov este un om care a învăţat din propria lui experienţă ce înseamnă să fii zdrobit. Putem învăţa multe adevăruri din viaţa lui.
Un fapt excelent, pe care-l putem menţiona în legătură cu Biblia, este absoluta ei sinceritate cu care ne relatează greşelile şi căderile celor mai mari oameni, ale căror biografii le înregistrează. Scripturile nu zugrăvesc portretul unor statui ale sfinţilor. În Cuvântul lui Dumnezeu vedem bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost – cu toate calităţile şi defectele lor. Din acest motiv, biografiile personalităţilor biblice sunt o încurajare mai mare pentru noi decât multe biografii scrise în zilele noastre, care tot timpul ascund căderile din viaţa oamenilor despre care relatează şi îi prezintă ca pe nişte supersfinţi.
Iacov a fost un om care era animat de aceleaşi pasiuni ca şi noi. Fără îndoială, el a fost chemat de Dumnezeu şi predestinat din veşnicii să fie un vas ales pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor divine, dar a avut o inimă coruptă şi înşelătoare, aşa cum este şi inima noastră. Dumnezeu cheamă în slujirea Lui oameni obişnuiţi, nu superoameni. Pentru împlinirea scopurilor Sale, El îi cheamă, foarte des, pe oamenii de rând, pe cei dispreţuiţi şi pe cei slabi ai lumii. El nu pune chiar niciun preţ pe iscusinţa proprie a omului şi pe abilităţile acestuia pentru slujirea Lui.
Iacov a trebuit să se întâlnească de mai multe ori în viaţă cu Dumnezeu, dar în relatarea din Geneza există două întâlniri deosebite, care au o semnificaţie specială. Prima a fost la Betel, unde, după ce a văzut în vis o scară „rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer”, a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu”(Geneza 28:10-22). A doua întâlnire a avut loc la Peniel, unde, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, a zis: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă”(Geneza 32:24-32). Între aceste două evenimente a trecut un răstimp de douăzeci de ani.
La Betel, Iacov s-a oprit pentru a aşeza tabăra şi citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). La prima vedere, această expresie ne informează doar în legătură cu faptul că Iacov a ajuns la Betel la o oră târzie, dar pe măsură ce citim mai departe relatările despre viaţa lui Iacov, în următoarele patru capitole, descoperim că soarele a apus într-adevăr peste viaţa lui şi vedem că în cei douăzeci de ani, care au urmat după acest eveniment, întunericul a crescut în intensitate, devenind tot mai adânc. Însă, această situaţie nu a fost sfârşitul relatării.
La Peniel, Iacov se întâlneşte din nou cu Dumnezeu. Ni se spune că acolo, imediat după întâlnirea lui cu Dumnezeu, „răsărea soarele”, iar el şi-a continuat călătoria (Geneza 32:31). Din nou o menţionare de ordin geografic, dar plină de semnificaţie şi pentru viaţa lui Iacov. Începând cu acea zi, el a devenit un alt om. Întunericul a trecut, iar lumina lui Dumnezeu strălucea de-acum peste viaţa lui.
Dumnezeu ne-a descris acel întuneric, în care era odinioară viaţa lui Iacov, pentru a ne arăta că el fusese un om obişnuit. El a experimentat acelaşi întuneric ca şi noi, dar el a avut şi experienţa unui răsărit de soare în viaţa lui. Iar acest fapt ne încurajează să credem că, indiferent cât ar fi de mare întunericul vieţii eului nostru, avem încă şansa de a vedea răsăritul soarelui, dacă vom păşi pe urmele lui Iacov, la Peniel.
Deci haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov şi să vedem, mai întâi, cum era această viaţă atunci când „soarele a apus”, iar apoi să o vedem cum era ea atunci când „soarele a răsărit”.
Soarele apune
Iacov a ieşit din pântecele mamei lui, ţinându-l de călcâi pe fratele său. „De aceea i-au pus numele Iacov”(Geneza 25:26) (semnificaţia numelui Iacov este „Cel ce apucă [pe altul] de călcâi”) – şi cum îi era numele, aşa era şi omul. Tot timpulîşi însuşea ceva de la alţii. A obţinut dreptul de întâi născut de la fratele său, iar apoi binecuvântarea de la tatăl său. A obţinut-o pe Rahela de la tatăl ei, Laban, iar apoi şi-a însuşit şi o parte importantă din averea acestuia.
Iacov era şi un negociator. El s-a târguit cu Esau pentru dreptul de întâi născut. Mai târziu, s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl găsim târguindu-se chiar şi cu Dumnezeu.
Iacov a fost, de asemenea, un înşelător. Când a vrut binecuvântarea tatălui său, el a fost în stare să recurgă la o înşelăciune în acest scop. El nu s-a dat înapoi nici chiar de la folosirea Numelui lui Dumnezeu în minciuna lui. Când Isaac l-a întrebat cum de a făcut rost aşa de repede de carnea de vânat, el a răspuns: „Domnul, Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.”(Geneza 27:20). Cu câtă uşurinţă a putut spune o minciună, folosind chiar Numele Domnului! În mod sigur nu avea frică de Dumnezeu.
Aşa era firea lui Iacov, una care îl făcea să-şi însuşească lucruri de la alţii, să se târguiască şi să înşele, urmărind mereu propriile lui interese pământeşti. El a dovedit cu prisosinţă că era un urmaş al lui Adam.
Ratând în împlinirea chemării lui Dumnezeu
În cele din urmă, la Betel „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov. Acolo, într-un vis, Dumnezeu i-a dat o descoperire a planului Său, mare şi glorios, pe care îl avea pentru viaţa lui Iacov, făcându-i aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam. Dar cum răspunde Iacov? În esenţă, răspunsul lui sună cam aşa: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat în toate acele binecuvântări duhovniceşti. Voi fi foarte fericit, dacă doar mă vei feri de rău, mă vei păzi de pericole şi dacă îmi vei da alimente şi haine. Eu Îţi voi da o zecime din venitul meu şi te voi recunoaşte ca Dumnezeu al meu” (Geneza 28:20-22).
Raportarea multor creştini la Dumnezeu este aidoma ca a lui Iacov. Dumnezeu îi cheamă la ceva mare şi glorios, dar ei se mulţumesc cu ceva nespus de inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi investească energiile în lucrarea Lui, dar ei îşi irosesc vieţile făcând bani şi căutând onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia care îşi recunosc chemarea! Unul dintre ei a fost acel om al lui Dumnezeu care i-a spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă, fiind chemat de Dumnezeu să fii un misionar, tu vei alege să te cobori la nivelul de a deveni un rege sau un milionar. Ce sunt regii şi nobilii lumii acesteia comparativ cu onoarea de a câştiga suflete pentru Hristos!?”
Scopul lui Dumnezeu pentru noi, ca şi pentru Iacov, se extinde cu mult dincolo de simple binecuvântări de natură fizică. Scopul Său vizează două aspecte principale, şi anume: de a deveni capabili să manifestăm viaţa lui Hristos înaintea altora, iar, mai pe urmă, de a fi capabili să slujim celorlalţi cu această viaţă. Aceasta e chemarea creştinului şi nu poate exista vreo altă chemare mai măreaţă pe Pământ. Totuşi, asemenea lui Iacov, mulţi creştini nu recunosc acest scop, nici chiar unii dintre cei care sunt implicaţi în slujirea creştină. Dumnezeu le dă vreun dar spiritual sau vreo abilitate şi, în curând, ei devin fascinaţi de acestea, deviind brusc de la scopul central al lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor. Acest dar le umple câmpul vizual şi ei nu mai văd vreodată ceva dincolo. Cât de ingenios a aranjat Satan ca ei să fie deviaţi de la chemarea lor, fără ca ei să-şi fi dat măcar seama!
Iacov nu a putut cuprinde imensitatea scopului pe care îl avea Dumnezeu pentru viaţa lui. El s-a mulţumit cu jucării, în timp ce voia lui Dumnezeu era ca el să aibă bogăţii cereşti. Rezultatul unei vederi atât de înguste a fost că împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost întârziată. Înainte ca mintea lui Iacov să fi fost dispusă să renunţe la lucrurile lumii şi să se concentreze asupra lucrurilor de sus, Dumnezeu a trebuit să aştepte douăzeci de ani. Cât de mulţi sunt creştinii care împiedică şi întârzie împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin îngustimea viziunii pe care o au, fiind captivaţi de lucruri mai mici decât cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu!
Pavel, însă, era un altfel de om. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a dat o viziune a slujirii măreţe pe care o avea pentru el – de a deschide ochii orbiţi ai popoarelor şi de a-i elibera de sub puterea lui Satan prin mesajul Evangheliei (Fapte 26:16-19). Ca răspuns la această chemare, Pavel nu s-a lăsat niciodată „încurcat cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4) sau cu orice altceva mai puţin decât împlinirea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Însă, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov, răspunsul nu a fost de felul acesta. Aşa că „soarele a apus asupra vieţii lui” şi problemele au început să se înmulţească. Ceea ce este minunat, însă, e că Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iacov să-şi rateze chemarea. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi lăsa până nu Îmi voi împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Iată ce ne încurajează: perseverenţa lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încăpăţânaţi.
Disciplina divină
Pentru a-Şi împlini promisiunile faţă de Iacov Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze sever. Astfel, de la acest moment al istorisirii şi până la a doua întâlnire la Peniel, vedem douăzeci de ani de sfinţire, prin încercări şi suferinţă, pentru ca Iacov să ajungă la punctul în care putea să accepte pentru viaţa lui cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu.
Mai întâi, Dumnezeu l-a aşezat pe Iacov alături de un om care, asemenea lui Iacov, era, şi el, plin de şiretenie. Laban era la fel de descurcăreţ ca şi Iacov şi, pe durata convieţuirii lor, pe măsură ce între Iacov şi Laban se formau relaţii tot mai strânse de coproprietate, între ei s-au produs o mulţime de frecuşuri, prin care au fost date jos multe dintre colţurile aspre ale caracterului lui Iacov. Dumnezeu ştie pe cine să aşeze lângă noi pentru a ne scăpa de strâmbătate. Dumnezeu ne aplică disciplina Lui, în măsura potrivită nevoii pe care o avem, şi, dacă nu ne răzvrătim împotriva providenţei Lui, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, chiar şi atunci când ne aşează lângă cineva ca Laban. Mulţi oameni au învăţat sfinţirea prin faptul că Dumnezeu i-a condus în căsătoria cu cineva care era asemenea lor. „Zboară scântei când fierul loveşte fierul”, dar aşa cum găsim în Proverbe 27:17„fierul ascute fierul”!
În continuare, Iacov începe să culeagă ceea ce a semănat. Toată viaţa i-a înşelat pe alţii; acum el însuşi devine înşelat. Trece prin ceremonia căsătoriei cu fiica lui Laban, crezând că i s-a dat în căsătorie Rahela, dar în dimineaţa următoare descoperă că de fapt se căsătorise cu Lea! În persoana lui Laban el şi-a găsit într-adevăr perechea! Acum gusta el însuşi din amărăciunea acelui tratament pe care-l aplicase altora. Dumnezeu nu disciplinează la întâmplare, fără a avea un scop precis. El ştie doza necesară a fiecărei persoane şi aplică tratamentul corespunzător. Cu cei milostivi Dumnezeu este milostiv, iar cu cei încăpăţânaţi Se poartă potrivit cu încăpăţânarea lor (Psalmul 18:25). El ştie cum să se comporte cu fiecare „Iacov”.
Problemele lui Iacov nu se terminaseră încă. După paisprezece ani de muncă grea el a obţinut-o pe Rahela, însă numai pentru a descoperi că era stearpă. Dumnezeu a fost îndurător şi, în cele din urmă, i-a dat un copil prin ea, dar nici acest fapt nu a adus vreo schimbare în caracterul lui Iacov. Nici la acest moment nu se poate încrede încă în Dumnezeu, ci continuă să uneltească.
Următorul lui plan era să-şi însuşească averile lui Laban. Iacov era abil, cunoştea toate şmecheriile meseriei şi ştia cum să obţină cele mai bune vite ale lui Laban. Cât de mult a trebuit Dumnezeu să aştepte până când Iacov a învăţat să se încreadă în El şi să-şi uite propria-i iscusinţă omenească! Aceeaşi problemă o are Dumnezeu şi astăzi cu mulţi dintre copiii Săi. El nu e impresionat de isteţimea noastră. Înainte ca El să ne poată folosi pentru împlinirea voii Sale, El trebuie să aştepte până când ne dăm seama de nebunia tuturor acestor lucruri.
În cele din urmă, îl găsim pe Iacov plănuindu-şi evadarea din casa lui Laban. El simte că e sătul, până peste cap, de convieţuirea cu socrul său şi vrea să plece de la el. Însă, în timpul călătoriei constată că „vrând să scape din tigaia cu ulei încins a sărit, de fapt, în foc”. La scurt timp după rezolvarea conflictului cu Laban, Iacov primeşte vestea că Esau se apropie, din faţă, cu o oaste mare. Cel care încearcă să scape de disciplina lui Dumnezeu va constata că evadarea aceasta nu este deloc o sarcină uşoară. Dacă Iacov ar fi lăsat problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-ar fi scăpat de Laban, în felul care Îi este propriu lui Dumnezeu, dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în Dumnezeu.
Văzându-se încolţit şi în pericol, Iacov începe acum să se roage. El se grăbeşte să-I aducă aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui, făcute la Betel (Geneza 32:9-12). Însă pentru Iacov, numai rugăciunea în sine nu este de ajuns. El trebuie să-şi facă şi planuri de rezervă. El ţese un plan iscusit prin care, chiar dacă Dumnezeu l-ar lăsa pradă vrăjmaşului, măcar o parte a poporului său să fie salvată. Cât de mult se aseamănă acest comportament cu al acelora care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu şi despre “trăirea prin credinţă”, dar care îşi menţin mereu vreo sursă pământească de siguranţă, la care să recurgă în cazul “nefuncţionării” credinţei în Dumnezeu! Într-adevăr, Iacov era foarte asemănător cu noi.
De câte ori am constatat, aşa cum Iacov şi-a dat seama la întâlnirea lui cu Esau, că temerile noastre fuseseră neîntemeiate şi că n-ar fi trebuit să facem aranjamente, să ne îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâna lui Dumnezeu şi El putea s-o îndrepte încotro vroia, aşa cum scrie în Proverbe 21:1. „Când un om caută să-I placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi determină chiar şi pe cei mai răi duşmani ai acelui om să fie în relaţii de pace cu el” (Proverbe 16:7 versiunea biblică L.B.). Dumnezeu i-a spus în mod desluşit lui Iacov că va avea grijă de el, dar Iacov n-a putut crede promisiunea lui Dumnezeu.
Iacov a petrecut „sub mâna tare a lui Dumnezeu” douăzeci de ani, lungi şi dureroşi, de sfinţire prin încercări şi suferinţă. Nu ne sunt date toate detaliile suferinţelor lui, dar trebuie să fi trecut printr-o perioadă foarte dură. De asemenea, această perioadă trebuie să fi fost pentru el epuizantă şi din punct de vedere fizic, lucrând şi dormind afară, sub cerul deschis, fiind expus la arşiţa soarelui, la rouă şi la ploaie. Toată această disciplinare a fost însă necesară pentru a spulbera în viaţa lui Iacov amăgirea propriei suficienţe şi încrederea în propriile-i puteri. Nicidecum în acest moment, doar după trecerea anilor a fost capabil Iacov să aprecieze valoarea disciplinării prin care l-a trecut Dumnezeu, când, privind retrospectiv, a putut vedea lucrarea în ansamblul ei. „Pedeapsa lui Dumnezeu este întotdeauna corectă şi pentru binele nostru, în sensul cel mai înalt, pentru ca noi să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Pedepsirea nu este plăcută pe durata exercitării ei – ea doare! Însă ulterior putem vedea rezultatul: o creştere netulburată în har şi în caracter” (Evrei 12:10-11 versiunea biblică L.B.), aşa cum zice şi binecunoscuta cântare:
„Cu-ndurare şi judecată a-mpletit El pânza timpului meu,
Şi, da, iubirea Lui a dat strălucire stropilor de rouă ai durerii:
Voi binecuvânta Mâna care a călăuzit şi inima care a plănuit,
Întronat fiind acolo unde locuieşte slava, în ţara lui Emanuel.”
Soarele răsare
Am văzut cum „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov şi cum s-a adâncit întunericul în cei douăzeci de ani care au urmat. El a fost într-adevăr un om obişnuit, un om la fel ca noi; şi deasupra vieţii unui astfel de om, într-o zi, „a răsărit soarele”. Dumnezeu S-a întâlnit cu el a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.
Numai Dumnezeu a putut vedea vreun bine într-o astfel de persoană nefolositoare ca Iacov şi numai El l-a putut urmări răbdător fără a renunţa la speranţă. Aici vedem harul şi măreţia lui Dumnezeu. Iată ce ne încurajează! În ciuda întregii noastre centrări pe sine, Dumnezeu nu ne aruncă la coşul de gunoi (nu ne consideră irecuperabili – nota trad.). El are răbdare cu noi.
Poate nu credem în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar nu putem să nu credem în perseverenţa lui Dumnezeu. Promisiunea Lui faţă de Iacov la Betel – şi promisiunea Lui faţă de noi – spune: „nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun”. Cât este de minunat şi cât de mult ne motivează la smerirea propriilor noastre fiinţe cunoaşterea „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în relaţia Sa cu noi! Dacă El nu ar fi aşa, niciunul dintre noi nu ar avea vreo şansă.
La Peniel Dumnezeu îi dă lovitura de graţie lui Iacov. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani El l-a disciplinat şi zdrobit, puţin câte puţin, dar acum a sosit momentul unei ultime lovituri pentru a termina lucrarea. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, aici, ar mai fi durat, poate, încă douăzeci de ani până să „răsară soarele” peste Iacov. Dumnezeu cunoaşte momentul potrivit în care să spulbere, odată pentru totdeauna, încrederea noastră în propriile aptitudini.
Binecuvântat de Dumnezeu
Când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a zdrobit pe Iacov, atunci el a fost cu adevărat binecuvântat. Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:39). Cuvântul „a binecuvânta” este, probabil, cel mai folosit în rugăciunile creştinilor, dar puţini îi pătrund înţelesul real.
Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea primită de Iacov? O găsim descrisă în versetul 28 ca „putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Aceasta e binecuvântarea de care noi toţi avem nevoie şi aceasta trebuie s-o căutăm. Numai aceasta poate face ca „soarele să răsară” peste viaţa noastră. Ceea ce doreşte Dumnezeu să dea poporului Său este această binecuvântare şi nimic mai puţin decât aceasta. La această binecuvântare s-a referit Isus când le-a cerut ucenicilor Săi să aştepte în Ierusalim pentru împlinirea promisiunii Tatălui. El le-a spus că „voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi”(Faptele apostolilor 1:8) – putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii. Prin transformarea făcută de Duhul Sfânt, orice om poate ieşi din tiparul lui Iacov pentru a deveni un „Israel”. Această binecuvântare a fost cea care a făcut „să răsară soarele” peste viaţa lui Petru şi a celorlalţi ucenici, în acea zi minunată, în odaia de sus din Ierusalim.
Numai aceasta e în măsură să dea răspunsul la problema corupţiei de care e afectată viaţa eului nostru. În privinţa acestei corupţii, întrebarea nu are de-a face cu îmbunătăţiri şi corijări, cu hotărâri bune şi nici chiar cu determinarea noastră; în privinţa acestei totale corupţii, întrebarea se pune dacă suntem pe deplin posedaţi de Duhul Sfânt, astfel încât El să guverneze şi să conducă vieţile noastre.
Unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Numai când suntem crucificaţi poate trăi Hristos, în plinătatea Lui, în noi. Numai atunci s-a întâmplat că a venit Duhul Sfânt peste Isus când El a fost botezat şi scufundat în apă, exprimând, prin aceasta, că accepta moartea faţă Sine Însuşi (Matei 3:16). Numai atunci a avut loc binecuvântarea lui Iacov, când el a fost zdrobit. Moise a putut elibera pe Israel numai după ce a trecut prin cei patruzeci de ani de păstorire a oilor, timp în care încrederea în propriile-i abilităţi a fost spulberată. Înainte ca apele vii să curgă din stâncă, ea a trebuit lovită. Înainte ca Israeliţii să poată intra în Canaan (simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt), ei au trebuit să treacă prin râul Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea). Înainte ca lumina dinăuntrul ulcioarelor să fie vizibilă, şi să vină victoria, armata lui Ghedeon a trebuit să-şi spargă ulcioarele. Înainte ca parfumul mirului să umple casa unde era Isus, vasul de alabastru a trebuit să fie spart. Înainte ca Petru să fie gata pentru Ziua Cincizecimii, lăudăroasa încredere în abilităţile proprii din viaţa lui a trebuit să fie spulberată. Găsim acest adevăr în toată Scriptura.
Ar fi riscant pentru Dumnezeu să împuternicească pe un om refractar, care nu a trecut prin zdrobire. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit tăios unui bebeluş de şase luni sau ca şi cum ai lucra la o tensiune de douăzeci de mii de volţi fără izolaţia corespunzătoare. Dumnezeu este prudent. El nu dă puterea Duhului Său acelora în care eul este încă intact şi El îndepărtează puterea Lui de la un om care încetează să mai fie zdrobit.
Iacov era, acum, binecuvântat de Însuşi Dumnezeu. Mai demult, Isaac îşi pusese mâinile peste Iacov şi-l binecuvântase, atunci când Iacov i-a adus vânatul (Geneza 27:23). Acea binecuvântare, însă, nu a adus nicio schimbare în viaţa lui Iacov. Adevărata binecuvântare a venit la Peniel. Iată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi: niciun om nu ne poate da vreodată această binecuvântare. Un om – chiar şi un om sfânt, ca Isaac – poate să-şi pună mâinile sale goale peste capetele noastre goale şi să se roage pentru noi. Totuşi, putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu ne poate împuternici cu-adevărat. Când Isaac şi-a pus mâinile peste capul lui Iacov, „soarele continua să apună” peste viaţa lui, dar când l-a binecuvântat Dumnezeu, „soarele a răsărit”! Puterea aparţine lui Dumnezeu şi El este singurul care ne-o poate da vreodată.
Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29), acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct critic în viaţa lui. Au existat motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, la Peniel. Să analizăm în continuare aceste motive.
Singur cu Dumnezeu
În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost singur cu Dumnezeu. El i-a trimis pe toţi ceilalţi de-acolo şi era singur (Geneza 32:24). Credincioşilor din secolul douăzeci le vine greu să petreacă timp mult, singuri cu Dumnezeu. Spiritualitatea secolului vitezei ne-a cuprins pe mulţi dintre noi şi suntem într-o stare de preocupare continuă. Problema nu este în temperamentul nostru sau în cultura noastră. Problema e doar că nu avem priorităţile corecte – atâta tot.
Isus a spus odată că singurul lucru necesar pentru un credincios era să stea la picioarele Lui şi să-L asculte (Luca 10:42). Noi, însă, nu mai credem această afirmaţie a lui Isus, aşa că suferim consecinţele dezastruoase ale neglijării cuvintelor Lui. În aceste condiţii, lăsându-ne mai departe furaţi de diversele noastre activităţi şi neştiind ce înseamnă să stai singur cu Dumnezeu, în post şi-n rugăciune, în mod sigur nu vom cunoaşte puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu – şi aici mă refer la puterea Lui autentică, nu la imitaţia ieftină cu care se laudă mulţi.
Zdrobit de Dumnezeu
În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost zdrobit complet. La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de douăzeci de ani, dar Iacov a refuzat să cedeze. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce agonisea Iacov pentru sine avea un rezultat negativ, în ciuda isteţimii şi a planificărilor lui. Totuşi, încăpăţânarea lui Iacov încă refuza să cedeze. În final, Dumnezeu a lovit încheietura coapsei lui, astfel încât articulaţia acesteia a fost dislocată(versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a trupului şi chiar această parte a fost cea lovită de Dumnezeu.
Dumnezeu caută să zdruncine tocmai punctele-forte din viaţa noastră. Odinioară, lui Simon Petru i s-a părut că, din punct de vedere spiritual, punctul lui forte era curajul său. Chiar dacă toţi ceilalţi s-ar fi lepădat de Domnul, el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct: Petru s-a lepădat de Domnul, în mod public, înainte ca oricare din ceilalţi să o facă şi nu doar o dată, ci de trei ori şi pe deasupra fiind întrebat de o slujitoare slabă şi neînsemnată! Această lovitură a fost îndeajuns de puternică pentru a-l zdruncina pe Petru în acest punct-forte, dar nu şi în celelalte. Pe plan fizic, punctul-forte al lui Petru era pescuitul. Dacă exista vreun domeniu în care Petru să fi fost expert, acela era pescuitul. Aşa că Dumnezeu l-a zdrobit şi în acest punct, prin faptul că Petru a ajuns în situaţia de a pescui toată noaptea fără să prindă nimic; şi aceasta s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a zdrobit în punctele sale cele mai tari pentru a-l învăţa că încrezându-se în propriile-i puteri va fi incapabil să-L slujească pe Dumnezeu.
Pentru ucenici a fost nevoie de trei ani şi jumătate, timp în care ei să înveţe că fără Hristos nu puteau face nimic. Pentru unii dintre noi acest proces durează chiar mai mult, dar depinde numai de măsura în care învăţăm acest adevăr, prin care putem cunoaşte puterea lui Dumnezeu. După ce Petru a fost zdruncinat în punctele lui cele mai tari – fiind lovit în „coapsa” lui – a fost pregătit pentru Ziua Cincizecimii.
Punctul-forte al lui Moise a constat în abilităţile lui de conducător, în elocvenţa sa şi în pregătirea lui, în cele mai bune academii ale Egiptului. El şi-a închipuit că avea o bună calificare pentru a fi conducătorul Israeliţilor (Fapte 7:25), dar Dumnezeu nu mers cu el în această lucrare până când, după patruzeci de ani, zdruncinat fiind în punctele lui cele mai tari, a spus: „Doamne, eu nu sunt persoana potrivită pentru o lucrare ca aceea (…) eu nu sunt un bun vorbitor (…) te rog să trimiţi pe altcineva” (Exodul 3:11; 4:10,13 versiunea biblică L.B.). Apoi Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit cu putere. Dumnezeu trebuie să aştepte până ce independenţa autoproclamată şi încrederea în propriile noastre abilităţi sunt ruinate, iar noi înşine suntem zdrobiţi, încetând să mai avem estimări înalte despre propriile noastre persoane şi despre ceea ce putem realiza. Atunci El Îşi poate lua angajamentul faţă de noi, fără rezerve.
Flămând după Dumnezeu
În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost plin de râvnă şi a fost flămând după Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a exclamat el, „până nu mă vei binecuvânta”(Geneza 32:26). Cât de mult a aşteptat Dumnezeu – timp de douăzeci de ani lungi – să audă aceste cuvinte din gura acelui Iacov care şi-a petrecut viaţa însuşindu-şi drept de întâi-născut, femeie, bani şi proprietăţi şi care acum le lăsa pe toate, ţinându-se strâns de Dumnezeu. Acesta a fost punctul-ţintă înspre care se îndreptau lucrările lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov. Cred că inima lui Dumnezeu era încântată acum, când Iacov, în sfârşit, pierzând din vedere lucrurile trecătoare ale pământului, îşi dorea fierbinte părtăşia cu Dumnezeu şi tânjea după binecuvântarea Lui. Ni se spune în Osea 12:4 că în noaptea aceea, la Peniel, Iacov a plâns şi a cerut cu stăruinţă o binecuvântare. Cât de diferit era el în acea noapte comparativ cu anii anteriori, când îşi dorea numai lucrurile acestei lumi! În sfârşit, felul de lucru al lui Dumnezeu cu Iacov a adus roadă!
Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe deplin pe Iacov i-a testat perseverenţa. El i-a spus lui Iacov: „lasă-mă să plec”, testând dacă Iacov era satisfăcut cu ceea ce avea deja sau dacă era cuprins de dor după mai mult. A fost ca şi atunci când, în anii de mai târziu, Ilie l-a testat pe Elisei. Ilie i-a spus din nou şi din nou: „rămâi aici, te rog”, dar Elisei nu a acceptat să fie dat la o parte şi astfel a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie (2 Împăraţi 2). În mod similar, Isus a testat pe cei doi ucenici care mergeau către Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la casa lor, Isus „S-a făcut că vrea să meargă mai departe”. Însă cei doi ucenici nu L-au lăsat să plece şi, ca rezultat, ei au obţinut o binecuvântare.
Dumnezeu ne testează şi pe noi. El niciodată nu ne poate binecuvânta pe deplin, până când nu ne alipim cu toată seriozitatea de cele mai bune binecuvântări pregătite de El pentru noi. Trebuie să fim însetaţi, asemenea lui Iacov, şi să spunem: „Doamne, există mai mult din viaţa creştină decât ceea ce am experimentat eu până acum. Nu m-am săturat. Vreau toată plinătatea Ta, cu orice preţ”. Când ajungem în acest punct, nu mai este decât un mic pas până la plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu.
Observaţi că Iacov, în incidentul de la Peniel, când a declarat: „nu Te voi lăsa să pleci, Dumnezeu”, a făcut-o într-o stare de slăbiciune, după ce coapsa lui fusese dislocată. Dumnezeu ar fi putut să scape cu uşurinţă de el şi să plece, dar n-a făcut-o. Aici învăţăm faptul că atunci când un om este cel mai slab prin sine însuşi, atunci el are cea mai mare putere împreună cu Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel: „sunt bucuros să mă laud cu măsura slăbiciunii mele, sunt bucuros să fiu o demonstraţie vie a puterii lui Hristos, în loc de a evidenţia puterea şi abilităţile mele (…) căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10 versiunea biblică L.B.). Puterea lui Dumnezeu este demonstrată cel mai eficient în slăbiciunea omului.
Aşa a fost şi în cazul lui Iacov: când el este învins, zdrobit şi extrem de slab, Dumnezeu îi spune: „Acum ai ajunstriumfător”. Poate cineva s-ar gândi că Dumnezeu trebuia să-i spună: „În sfârşit ai fost învins”. Dar nu! Dumnezeu i se adresează prin cuvintele: „Ai biruit. De acum încolo vei avea putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (versetul 28)(traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Avem biruinţă atunci când Dumnezeu zdruncină tăria şi independenţa noastră autoproclamate, aşa cum spun şi cuvintele cântării: „Fă-mă un prizonier, o, Doamne, şi atunci eu voi fi liber”. Acesta e gloriosul paradox al vieţii creştine.
Dacă a existat vreodată o imagine a slăbiciunii, ea este văzută în mod sigur într-un om care atârnă neajutorat pe o cruce. Bătut până la sânge şi, în final, fixat cu piroane pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi epuizat. Însă, acolo, puterea lui Dumnezeu a fost demonstrată în răsturnarea de la putere a Diavolului şi în eliberarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15). „Hristos cel răstignit este puterea lui Dumnezeu”, le scria Pavel corintenilor, adăugând: „El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El”(1 Corinteni 1:23,24; 2 Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au confundat darul limbilor cu evidenţa învestirii cu puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel a trebuit să le corecteze greşeala. În esenţă, el le spune: „Fraţilor, darul limbilor nu este condiţia suficientă pentru evidenţa puterii lui Dumnezeu. Mulţumiţi lui Dumnezeu dacă aveţi acest dar. Să nu faceţi însă vreo greşeală. Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Puterea lui Dumnezeu este văzută în condiţiile slăbiciunii omului.”
Îmi aduc aminte că l-am auzit pe un om al lui Dumnezeu descriind modul în care îi arătase Dumnezeu secretul puterii duhovniceşti. De o anumită vreme el L-a căutat pe Dumnezeu pentru a primi vreo manifestare spectaculoasă. În final, Domnul l-a întrebat: „cum ai primit iertarea păcatelor tale”? El a răspuns: „Doamne, am recunoscut că eram cel mai mare păcătos de pe Pământ, iar Tu m-ai iertat fără nicio plată”. Atunci Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe Pământ şi vei avea puterea Mea”. Astfel, a început să experimenteze puterea lui Dumnezeu în viaţa lui.
Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această Cale vom avea puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar oamenii vor fi binecuvântaţi prin viaţa şi slujirea noastră. Când cele cinci pâini sunt frânte, atunci şi numai atunci mulţimea va fi hrănită.
Sincer cu Dumnezeu
Remarcăm, în final, că Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost sincer cu Dumnezeu. Vedem că Dumnezeu îl întreabă: „Cum îţi este numele?” Cu douăzeci de ani în urmă, când tatăl său îi pusese aceeaşi întrebare, el minţise spunând:„Eu sunt Esau”(Geneza 27:19). Însă acum el e sincer. El spune: „Doamne, eu sunt Iacov” sau, cu alte cuvinte: „Doamne, eu sunt un hrăpăreţ, un înşelător şi un profitor”. Acum nu mai era nicio viclenie în Iacov, aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.
Amintiţi-vă ce a spus Isus, cu mulţi ani mai târziu, când s-a uitat la Natanael: „Iată cu adevărat un Israelit [un adevărat „Israel”, un prinţ autentic al lui Dumnezeu], în care nu este [deloc „Iacov”, adică nici un] vicleşug”(Ioan 1:47). Aceasta aşteaptă Dumnezeu să vadă şi în noi. Numai atunci ne poate împuternici.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, când acesta a fost sincer, când n-a mai vrut să se mai prefacă vreodată, când a mărturisit: „Doamne, sunt un ipocrit. Viaţa mea e plină de ruşine şi de aparenţe false.” Pentru ca un bărbat să recunoască din adâncul inimii acest fapt, vă spun, este nevoie de zdrobire autentică. Mulţi conducători creştini spun astfel de cuvinte cu o falsă umilinţă, pentru a câştiga reputaţia unui slujitor smerit. Nu mă refer aici la acest soi de ticăloşie, mă refer la o sinceritate care vine dintr-o inimă cu-adevărat zdrobită şi plină de pocăinţă. Pentru o astfel de sinceritate se plăteşte un preţ. Există atât de mult vicleşug în fiecare dintre noi! Dumnezeu să aibă milă de noi, căci pretindem că am ajuns la un nivel al sfinţeniei la care, de fapt, n-am ajuns. Haideţi să dorim din toată inima, cu înflăcărare: sinceritatea, corectitudinea şi transparenţa. Atunci nu va exista vreo limită a binecuvântării revărsate de Dumnezeu peste vieţile noastre.
Soarele care merge crescând
Iacov a fost zdrobit şi prin aceasta a devenit Israel. „Soarele a răsărit”, în sfârşit, peste viaţa lui. Totuşi, aceasta nu a însemnat că Iacov a devenit desăvârşit. Nu există nicio experienţă de tipul „odată pentru totdeauna”, care odată trăită să garanteze perfecţiunea. Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze în continuare, pentru că mai avea multe de învăţat. În Geneza 33 şi 34 aflăm despre câteva dintre neascultările şi gafele lui Iacov.
Însă „soarele răsărise” deja peste viaţa lui şi el intrase într-un nou plan (tărâm) spiritual. Fără îndoială, lumina trebuia să crească în strălucire, dar aceasta se putea produce pe măsură ce „soarele continua să se ridice pe bolta cerească până la poziţia amiezei”. Biblia spune: „cărarea celor neprihăniţi [a celor îndreptăţiţi] este ca lumina strălucitoare [a soarelui], a cărei strălucire merge mereu crescând [începând cu răsăritul soarelui] până la miezul zilei”(Proverbe 4:18).
Aşa a fost cu Iacov şi aşa trebuie să fie şi cu noi. Dacă suntem maleabili la tratamentul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut în final Iacov, lumina lui Dumnezeu va creşte în mod continuu peste vieţile noastre; şi, pe măsură ce are loc această creştere a strălucirii, „umbra” vieţii eului va continua să descrească până când, în cele din urmă, „soarele va ajunge în poziţia maximă” (când se va întoarce Hristos) şi atunci „umbrele vor dispărea de tot” şi Hristos va fi totul în toţi.
Care a fost mărturia lui Iacov, în anii următori, despre experienţa pe care a trăit-o la Peniel? El nu a spus tuturor că la data cutare şi cutare a primit “o a doua binecuvântare“. Nu! Mărturia lui a constat în ceva cu totul diferit. În Evrei capitolul 11ni se dă un indiciu în legătură cu ceea ce era, de fapt, mărturia lui Iacov. Acolo ni se dă o listă a câtorva dintre isprăvile unora dintre marii bărbaţi ai credinţei din Vechiul Testament, cum ar fi: faptul că au închis gura leilor, au înviat morţi şi altele. În listă apare şi numele lui Iacov şi ce credeţi că s-a înregistrat în dreptul lui? Că „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”(versetul 21). La prima vedere arată cam nepotrivit să se includă aşa ceva într-un capitol plin cu evenimente spectaculoase!
Care a fost mărturia lui Iacov, în anii următori, despre experienţa pe care a trăit-o la Peniel? El nu a spus tuturor că la data cutare şi cutare a primit “o a doua binecuvântare“. Nu! Mărturia lui a constat în ceva cu totul diferit. În Evrei capitolul 11ni se dă un indiciu în legătură cu ceea ce era, de fapt, mărturia lui Iacov. Acolo ni se dă o listă a câtorva dintre isprăvile unora dintre marii bărbaţi ai credinţei din Vechiul Testament, cum ar fi: faptul că au închis gura leilor, au înviat morţi şi altele. În listă apare şi numele lui Iacov şi ce credeţi că s-a înregistrat în dreptul lui? Că „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”(versetul 21). La prima vedere arată cam nepotrivit să se includă aşa ceva într-un capitol plin cu evenimente spectaculoase!
Ceea ce a făcut Iacov, cu siguranţă că nu arată ca un „miracol al credinţei”, însă chiar miracol al credinţei era. A fost, probabil, o minune mai mare decât celelalte minuni înregistrate în acel capitol. Toiagul a devenit o necesitate pentru Iacov, deoarece coapsa lui fusese dislocată la Peniel. Rezemat de acest toiag, avea să-şi amintească mereu de minunea pe care a lucrat-o Dumnezeu în viaţa lui prin zdrobirea samavolniciei lui încăpăţânate. Rezemarea pe toiagul său simboliza, acum, faptul că era neajutorat prin sine însuşi şi arăta dependenţa lui, la fiecare pas, de Dumnezeul lui. Acum el se închina lui Dumnezeu ca un om zdrobit. El triumfa în slăbiciunea şi în infirmitatea lui – şi aceasta a fost mărturia lui zilnică. La fel a fost şi cu apostolul Pavel şi aşa a fost cu marii bărbaţi ai lui Dumnezeu în toate veacurile şi cu marile femei ale lui Dumnezeu. Toţi aceştia s-au bucurat de limitările şi nu de realizările lor. Ce mare lecţie pentru creştinii din secolul al XXI-lea care sunt mândri şi încrezători sine!
Spre sfârşitul vieţii sale, îl vedem pe Iacov ca prooroc. El prooroceşte cu privire la viitorul urmaşilor săi (Geneza 49). Numai un om care este „smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu” şi care s-a supus disciplinei divine este calificat să proorocească. Iacov a învăţat din experienţă. El nu era un teoretician calificat la seminar. El a trecut prin cernere şi a fost calificat la Universitatea lui Dumnezeu. El cunoştea sfaturile tainice ale Domnului. Cu-adevărat, a fost un prinţ al lui Dumnezeu. Ce lucru minunat este să fi purificat de Dumnezeu! Câtă plinătate de rodire rezultă în acest fel!
În final, reţineţi un cuvânt de încurajare care străbate întreaga Biblie. Dumnezeu se numeşte pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov” – nu „Israel”, ci „Iacov”. Acest Nume este într-adevăr minunat! El este Dumnezeul lui Iacov. El Şi-a legat Numele de numele lui Iacov, cel hrăpăreţ şi înşelător. Aceasta e încurajarea noastră. Dumnezeul nostru e Dumnezeul acelui bărbat care avea personalitatea denaturată. El este Dumnezeul acelei femei care avea temperamentul dificil. Ce profund înţeles au cuvintele psalmistului: „Dumnezeul lui Iacov este adăpostul nostru” (Psalmul 46:7,11)! El nu este numai Domnul Oştirilor, ci este şi Dumnezeul lui Iacov. Slăvit să fie Numele Său!
Ceea ce Dumnezeu a început în noi, El va duce la bun sfârşit. După cum lucrarea Tatălui la creaţie a fost desăvârşită, la fel cum şi lucrarea Fiului în răscumpărarea noastră a fost desăvârşită, în aceeaşi măsură, şi lucrarea Duhului Sfânt în sfinţirea noastră va fi desăvârşită. Dumnezeu este credincios.
„El, care a început lucrarea bună în noi, va acţiona şi în continuare, ajutându-ne să creştem în har, până ce lucrarea Lui în noi va fi terminată complet în ziua aceea în care Isus Hristos se va reîntoarce” (Filipeni 1:6 versiunea biblică L.B.). El îşi va duce la capăt lucrarea în noi tot aşa cum Şi-a dus-o la capăt şi în viaţa lui Iacov. Se impune însă condiţia ca noi să răspundem aşa cum a răspuns Iacov la Peniel. Dacă totuşi nu cooperăm cu Dumnezeu, ci zădărnicim lucrarea Lui în noi, în cele din urmă vom sta înaintea Lui cu tragedia unei vieţi pierdute, care nu a adus vreun rod. Dumnezeu vrea să fim roditori, dar El nu ne va obliga. El vrea să ne transforme în asemănarea lui Hristos, dar El niciodată nu va încălca libertatea noastră de alegere.
Calea spre o viaţă ca a lui Hristos trece prin cruce, şi anume, prin zdrobirea care are loc pe cruce. Câtă putere este eliberată când un atom este zdrobit! Câtă putere poate fi eliberată când un copil al lui Dumnezeu este zdrobit în Mâna tare a lui Dumnezeu!
Fie ca Dumnezeu să ne înveţe această lecţie şi să o scrie adânc în inimile noastre.
Capitolul 3
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
(II.) A fi golit
Calea crucii presupune nu numai să fii zdrobit, ci să fii şi golit.
„Nu mai trăiesc eu”, spune Pavel. El s-a lăsat golit de „EU” ca Hristos să poată trăi şi domni în el. Chiar şi Isus „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” când a coborât din înălţimea Tronului lui Dumnezeu în îngrozitoarele adâncimi ale crucii (Filipeni 2:5-8). În viaţa noastră, crucea va avea aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o pentru Isus şi pentru Pavel.
Pentru a vedea ce înseamnă să fii golit, ne vom uita, în acest capitol, la viaţa lui Avraam. În pasajul din Iacov 2:23Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. El a fost prototipul acelora care, în vremea Noului Testament, vor fi numiţi prietenii lui Dumnezeu. Chiar înainte de a merge la cruce, Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi prietenii Mei dacă Mă ascultaţi [aşa cum a făcut Avraam]. Nu vă mai numesc sclavi, căci un stăpân nu face destăinuiri sclavilor săi; voi sunteţi acumdovediţi a fi prietenii Mei prin faptul că v-am spus tot ce Mi-a spus Tatăl” (Ioan 15:14-15 versiunea biblică L.B.).
În această vreme, a Noului Testament, Dumnezeu ne cheamă să fim nu doar slujitori, ci prieteni ai Lui, care intră în consfătuirile Lui tainice şi înţeleg misterele ascunse ale Cuvântului Său. Avraam era un astfel de prieten. Dumnezeu îi descoperea tainele Lui (Geneza 18:17-19).
Dumnezeu l-a binecuvântat în mod deosebit pe Avraam şi ni se spune că „toţi cei ce se încred în Hristos au parte de [se pot împărtăşi din] aceeaşi binecuvântare pe care a primit-o Avraam” (Galateni 3:9 versiunea biblică L.B.). Care a fost binecuvântarea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam? Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam a fost aceasta: „Te voi binecuvânta”(Geneza 12:2). Am văzut în capitolul anterior ce înseamnă să fii binecuvântat de Dumnezeu. Însă promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam nu se termină cu expresia „Te voi binecuvânta”; promisiunea continuă, spunând: „(…) iar tu vei fi o binecuvântare pentru alţii”. Acesta a fost scopul deplin al lui Dumnezeu pentru viaţa lui Avraam şi acesta e scopul Lui pentru viaţa noastră, astăzi. Noi nu suntem chemaţi numai să fim binecuvântaţi, ci şi să fim căi de transmitere a acelei binecuvântări înspre alţii.
Pasajul din Galateni 3:14 clarifică faptul că binecuvântarea lui Avraam pentru noi astăzi este legată de darul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este Singurul care transmite viaţa abundentă a lui Hristos înspre noi, iar apoi transmite mai departe aceeaşi viaţă, prin noi, înspre alţii.
În pasajul din Iacov 2:21-23, unde Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, sunt menţionate două fapte care au avut loc în viaţa lui:
(a) faptul că L-a crezut pe Dumnezeu atunci când Acesta i-a spus că va avea un fiu (versetul 23 cu referire la Geneza 15:6) şi
(b) faptul că a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă atunci când Dumnezeu i-a cerut aceasta (versetul 21 cu referire laGeneza 22).
Când Iacov, apostolul, se referă la Avraam ca fiind numit prieten al lui Dumnezeu, aceste două fapte petrecute în viaţa lui Avraam, şi descrise în Geneza 15 şi 22, sunt aduse împreună. Aceste două capitole din Geneza descriu două perioade importante din viaţa lui Avraam. Mai mult, în aceste două capitole importante găsim primele apariţii în textul biblic a două cuvinte importante: „a crede” (Geneza 15:6) şi „închinare” (Geneza 22:5).
Din moment ce toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, trebuie ca neapărat să existe vreo semnificaţie legată de prima apariţie a unui cuvânt important al Bibliei. Prin urmare, aceste două pasaje din Scriptură vor avea pentru noi multe învăţături despre adevăratul sens al credinţei şi al închinării.
Acestea au fost cele două lecţii pe care Avraam a trebuit să le înveţe: ce înseamnă să Îl crezi pe Dumnezeu şi ce înseamnă să te închini Lui. Ambele lecţii le putem învăţa numai dacă acceptăm crucea ca pe instrumentul golirii de noi înşine.
A te încrede în Dumnezeu
Avraam a trebuit să înveţe că a te încrede în Dumnezeu înseamnă nu doar convingere intelectuală, ci înseamnă şi să fii golit de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi de dependenţa de tine însuţi.
În Geneza 15, unde cuvântul „crezut” apare în versetul 6, paragraful începe prin cuvintele: „După aceste întâmplări …”(versetul 1). Capitolul precedent, la care se face referire aici, ne indică faptul că, la momentul respectiv, în viaţa lui Avraam era o vreme de mare triumf. Cu doar trei sute optsprezece slujitori neantrenaţi, el a urmărit şi a învins armatele a patru împăraţi. Apoi, după toate acestea, Avraam s-a purtat cu atâta nobleţe înaintea împăratului Sodomei, refuzând să accepte vreo răsplată pentru eforturile sale. Dumnezeu l-a ajutat într-un mod uimitor în ambele situaţii. Acum, în ceasul triumfului, era foarte uşor pentru Avraam să se simtă puternic prin sine însuşi.
Într-o astfel de perioadă i-a vorbit Dumnezeu lui Avraam şi i-a promis un fiu; şi nu numai atât, dar i-a spus şi că prin acel fiu va veni o sămânţă care va fi înmulţită ca stelele cerului. Părea aproape imposibil, dar Avraam L-a crezut pe Domnul(Geneza 15:6). Aici cuvântul ebraic care a fost tradus cu „crezut” este „aman”, care este foarte apropiat de acel cuvânt pe care îl folosim la sfârşitul rugăciunilor: „Amin”. „Aman” înseamnă „Aşa va fi”. Când Dumnezeu i-a spus lui Avraam că va avea un fiu, el a răspuns cu un „Amin”, având, în esenţă, următorul înţeles: „Doamne, nu ştiu cum va avea loc aceasta, dar din moment ce Tu ai spus-o, eu cred că aşa va fi”.
Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu părea a fi dificilă, din cauză că Sarai era stearpă. Bineînţeles, Avraam însuşi încă mai putea avea copii. Aşa că mai exista ceva speranţă. Cu alte cuvinte, împlinirea promisiunii nu era chiar imposibilă, dar era în mod cert dificilă.
„Ajutându-L” pe Dumnezeu să iasă din încurcătură
După ce Avraam a auzit promisiunea lui Dumnezeu, probabil că s-a gândit: „Ei bine, mă gândesc că ar trebui să Îl ajut pe Dumnezeu în această situaţie, de vreme ce Sarai e stearpă”. Aşa că a acceptat cu uşurinţă sugestia Sarei de a procrea un urmaş cu Agar, slujitoarea ei. El dorea “sincer” să Îl ajute pe Dumnezeu. El simţea că Dumnezeu era în încurcătură, având făcută o promisiune care, omeneşte vorbind, nu se putea împlini. Era în joc reputaţia lui Dumnezeu. Deci, pentru a-L salva pe Dumnezeu din această situaţie penibilă, Avraam a intrat la Agar şi astfel s-a născut Ismael! Dumnezeu, însă, l-a respins pe Ismael, ca pe un rod inacceptabil, deoarece el a fost rezultatul efortului propriu al firii omeneşti.
În zilele noastre atât de mult din motivaţia pentru slujirea creştină vine din acelaşi raţionament omenesc pe care l-a avut Avraam. Multor credincioşi li se spune că Dumnezeu este dependent de eforturile noastre şi dacă ei nu Îl sprijină atunci scopurile Lui nu vor fi împlinite! Li se spune că după toate probabilităţile lucrurile nu au mers exact aşa cum a plănuit Dumnezeu şi, în consecinţă, El este acum la strâmtorare! Unele predici de la serviciile creştine ne dau impresia că Cel Atotputernic este acum în impas şi are nevoie disperată de ajutorul nostru!
Fără îndoială, Dumnezeu foloseşte organizaţiile omeneşti pentru a-Şi duce planurile la îndeplinire. El a acceptat de bună voie această limitare pentru că vrea ca noi să avem parte de privilegiul de a coopera cu El în lucrarea Lui. Însă aceasta în niciun caz nu înseamnă că în cazul în care noi suntem neascultători faţă de El lucrarea Lui va rămâne nefăcută. Nu. El este suveran. Există cu siguranţă o lucrare pe care o putem face pentru Isus, dar dacă nu o facem El doar va trece pe lângă noi şi va da altcuiva să facă acea lucrare, iar noi vom pierde privilegiul de a fi conlucrători cu Dumnezeu. Oamenii incapabili nu Îl vor putea împiedica pe Dumnezeu în realizarea programului Său.
Dumnezeu poate să-Şi desfăşoare foarte bine lucrarea fără ajutorul nostru. Trebuie să recunoaştem acest fapt. Dacă slujirea noastră îşi are originea în orice idee de genul că noi Îl ajutăm pe Dumnezeu să iasă dintr-o încurcătură, noi vom produce doar „Ismaeli”, care sunt inacceptabili. Slujirea care îşi are rădăcina în energie omenească, înţelepciune trupească, abilităţi omeneşti şi talente naturale (chiar şi cele mai bune) este complet inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu. „Ismael” poate fi foarte deştept şi impresionant. Avraam a ajuns chiar să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!”(Geneza 17:18), dar răspunsul lui Dumnezeu este „Nu, el a fost născut prin puterea ta, Avraam, aşa că nu pot să-l accept, oricât de bun ar fi.”
La fel este şi cu slujirea care îşi are originea în noi înşine. Dumnezeu nu a acceptat-o atunci şi El nu o va accepta nici astăzi! Dacă este vreo explicaţie omenească pentru slujirea noastră creştină, dacă ea este doar rezultatul pregătirii teologice excelente asimilate de minţile noastre ascuţite sau dacă ea este posibilă prin accesul la destui bani pentru a ne autosusţine în lucrarea creştină, atunci oricât de impresionantă ar părea lucrarea noastră în ochii oamenilor, ea va fi arsă până la cenuşă în ziua testării, ca „lemn, fân şi trestie”. Ziua aceea va scoate la iveală multitudinea de „Ismaeli” produşi de către creştini bine intenţionaţi, care nu au fost niciodată goliţi de autonomia propriilor lor persoane. Singura lucrare durabilă pentru veşnicie este cea înfăptuită într-o dependenţă smerită de puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne ajute ca, în loc de a avea regrete la Scaunul de Judecata al lui Hristos, să învăţăm această lecţie acum.
Fapte ale credinţei
Viaţa eului nostru este aşa de subtilă şi mincinoasă, încât ea poate intra chiar în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu şi poate încerca să Îl servească acolo. Trebuie să veghem în privinţa aceasta şi să dăm eul la moarte chiar şi când caută să îl servească pe Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie o lucrare a credinţei, adică una care îşi are originea în neajutorata dependenţă a omului faţă de Dumnezeu. Aşa că nu contează cât de eficientă pare lucrarea noastră în ochii oamenilor sau chiar în ochii noştri. Ceea ce contează, de fapt, este dacă lucrarea noastră este rezultatul lucrării Duhului Sfânt sau a propriilor noastre abilităţi. Nu întrebarea „Cât de mult s-a făcut?” Îl interesează pe Dumnezeu cu prioritate, ci, mai cu seamă, întrebarea: „A cui puterea activat lucrarea?”. A fost lucrarea făcută prin puterea banilor şi prin abilitatea minţii sau prin puterea Duhului Sfânt? Acesta e adevăratul test al unei lucrări duhovniceşti, al unei lucrări a credinţei. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este mai interesat de calitate, decât de cantitate. Adevărata lucrare a lui Dumnezeu se realizează astăzi la fel ca şi în vechime, nu prin putere sau tărie omenească, ci prin puterea Duhului Sfânt (Zaharia 4:6). Uităm acest adevăr pe propriul nostru risc.
Limita omului – oportunitatea lui Dumnezeu
Spre deosebire de Ismael, Isaac nu a fost rezultatul puterii lui Avraam. Între timp, Avraam îşi pierduse deja capacitatea de a avea copii. Acest lucru reiese clar din Romani 4:19, unde ni se spune că nu doar pântecele Sarei era „mort”, ci şi trupul lui Avraam. [În Biblia Cornilescu cuvântul grecesc „nenekromenon”, ceea ce înseamnă „mort” la figurat, s-a tradus „îmbătrânit”; în Biblia engleză s-a tradus „mort” – nota trad.]. Isaac s-a născut prin întărirea pe care Dumnezeu a dat-o trupului „mort” al lui Avraam. Acesta e tipul de slujire care durează pentru veşnicie. Un „Isaac” valorează cât o mie de „Ismaeli”. Avraam a putut să-l ţină o vreme pe Ismael, dar, în final, Dumnezeu i-a cerut să îl alunge (Geneza 21:10-14; Galateni 4:30). Într-o zi, toţi „Ismaelii” vor trebui să fie alungaţi. Doar Isaac a putut rămâne cu Avraam. Aici este o lecţie duhovnicească. Numai slujirea care este rezultatul lucrării lui Dumnezeuprin noi va rămâne pentru veşnicie. Orice altceva va arde. Poate aţi auzit proverbul: „Doar o singură viaţă în curând va trece; doar ce-ai făcut pentru Hristos va dăinui”. Am putea formula şi mai exact astfel: „Va dăinui numai ceea ce face Hristos prin mine”.
Numai ceea ce este „din El, prin El şi pentru El”(Romani 11:36) va rămâne pentru veşnicie. (Pentru o expunere mai pe larg a acestui subiect, citiţi cartea Living As Jesus Lived [Trăind cum a trăit Isus] de Zac Poonen).
Pavel a trăit şi a lucrat conform trăirii şi lucrării lui Dumnezeu prin el (Galateni 2:20; Coloseni 1:29); de aceea viaţa şi faptele lui erau atât de eficiente. El a trăit şi a lucrat prin credinţă.
În Geneza 16:16 citim că atunci când Agar l-a născut pe Ismael Avraam era în vârstă de optzeci şi şase de ani. Chiar în versetul următor (Geneza 17:1) citim că atunci când Dumnezeu i s-a arătat din nou Avraam era în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani. Vedem aici un interval de treisprezece ani. Aceia au fost anii în care Dumnezeu a aşteptat ca Avraam să devină incapabil să mai aibă copii. Dumnezeu nu Şi-a împlinit promisiunea până ce Avraam nu a ajuns incapabil de procreare. Aşa este calea lui Dumnezeu cu toţi slujitorii Săi. Nu poate lucra prin ei până când aceştia nu îşi recunosc neputinţa şi, în unele cazuri, El trebuie să aştepte mulţi ani.
Avraam a avut nevoie să înveţe ce înseamnă cu-adevărat să te încrezi în Dumnezeu. Trebuia să înveţe că credinţa adevărată s-a manifestatnumai atunci când el însuşi era deja incapabil să mai aibă copii. În Romani 4:19-21 citim că Avraam, cu toate că ştia că trupul său nu mai era în stare să procreeze un fiu, faptul acesta nu l-a îngrijorat. El s-a „întărit prin credinţa lui” şi „a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească”. „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă”, pentru că s-a ancorat ferm de stânca Cuvântului promisiunii lui Dumnezeu faţă de el. Însă când a putut exercita Avraam o asemenea credinţă? Numai când a ajuns la capătul încrederii în propriile-i abilităţi. Noi, la rândul nostru, putem avea credinţă autentică numai când ajungem în acea stare duhovnicească de oameni complet neajutoraţi. Aceasta e calea lui Dumnezeu, pentru ca nici un trup să nu aibă vreun prilej de a se mândri în prezenţa Lui.
Aceasta nu înseamnă însă că noi nu facem nimic. Nu. Dumnezeu nu vrea să fim reduşi la o stare de inactivitate. Aceasta e cealaltă extremă a păcatului. Dumnezeu l-a folosit pe Avraam pentru a-l procrea pe Isaac. Dumnezeu nu a făcut totul singur, nu; pentru că Isaac nu s-a născut fără ca Avraam să-şi fi făcut partea lui, dar a fost o diferenţă mare între naşterea lui Ismael şi naşterea lui Isaac. În ambele cazuri Avraam a fost tatăl, dar în primul caz, naşterea a depins de tăria lui proprie, pe când în al doilea caz naşterea a depins de puterea lui Dumnezeu. Aceasta a fost diferenţa – şi ce diferenţă esenţială!
Nici o încredere în firea pământească
La sfârşitul celor treisprezece ani de aşteptare, când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, i-a dat legământul tăierii-împrejur (Geneza 17:11). Tăierea-împrejur (circumcizia) presupunea o amputare şi o lepădare de carne omenească. Ea simboliza lepădarea oricărei încrederi în sine – aşa cum explică Pavel în Filipeni 3:3: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi (…) care nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti”.
Observaţi că Isaac a fost conceput chiar în anul în care Avraam a ascultat de Dumnezeu şi s-a tăiat împrejur (comparaţiGeneza 17:1 cu 21:5). Pentru noi, există aici o lecţie de învăţat. Dumnezeu aşteaptă până când învăţăm să nu ne mai punem încrederea deloc în noi înşine şi în abilităţile noastre. Iar când, în final, ajungem la punctul în care ne dăm seama că prin noi înşine ne este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu şi să-I plăcem (Romani 8:8); când ajungem la punctul în care ne încredem în Dumnezeu: că El va fi Cel ce va lucra prin noi, atunci El ne ridică şi înfăptuieşte o lucrare veşnică prin noi. La vârsta de optzeci şi cinci de ani, naşterea unui copil i s-a părut dificilă lui Avraam. Când a ajuns la vârsta de nouăzeci şi nouă de ani şi era deja incapabil să mai aibe copii, ceea ce fusese dificil devenise acum imposibil. Atunci a intervenit Dumnezeu.
Cineva a spus că într-o lucrare autentică a lui Dumnezeu există trei etape şi acestea sunt: lucrare dificilă, lucrareimposibilă şilucrare înfăptuită. Înţelepciunea omenească constată că îi este greu să urmeze un astfel de raţionament, pentru că adevărul duhovnicesc este o nebunie pentru mintea firească. Însă aceasta e calea lui Dumnezeu.
Nici un trup nu va putea vreodată să se mândrească în prezenţa lui Dumnezeu, nici acum şi nici în veşnicie (vezi 1 Corinteni 1:29). Dumnezeu lucrează până la punctul final, în care Hristos va avea întâietate în toate lucrurile (Coloseni 1:18). Dacă ar exista lucrări făcute prin ingeniozitate şi deşteptăciune omenească, care să dăinuiască în Cer pentru veşnicie, atunci, în toată veşnicia, unii oameni şi-ar putea atribui merite pentru acele lucrări. Însă Dumnezeu ia măsuri de siguranţă pentru ca aceasta să nu se întâmple. Tot ce slujeşte slavei omeneşti va fi ars înaintea Scaunului de Judecată al lui Hristos. Aici, pe Pământ, oamenii îşi pot atribui merite pentru ceva făcut de ei, dar toate acestea vor deveni cenuşă înainte să atingem ţărmurile veşniciei. Într-una din acele zile, Dumnezeu va aduna totul în Hristos, şi atunci, peste veacurile veşniciei, numai Hristos singur va avea întâietate.
Jessie Penn-Lewis a fost o femeie ale cărei scrieri au ajutat mulţi oameni să înţeleagă calea crucii. Ea relatează cum la aproximativ zece ani după convertirea ei, în timp ce căuta să fie umplută de Duhul Sfânt, ea a primit o descoperire teribilă. A văzut o mână care ţinea ridicată o grămadă de cârpe murdare şi a auzit o voce blândă spunând: „Iată rezultatul tuturor slujirilor tale de până acum”. Ea a protestat, spunând că era consacrată Domnului de ani de zile. Însă Domnul i-a spus că, de fapt, toată slujirea îi era consacrată Eului, fiind rezultatul propriilor motivări şi a propriilor planuri. Apoi a auzit că i s-a spus un cuvânt: „Răstignit”. Nu ceruse să fie crucificată, se gândea ea, ci să fie umplută cu Duhul Sfânt. Însă a meditat adânc în inima ei la acel singur cuvânt şi a ajuns să Îl cunoască pe Isus ca Domnul Înviat!
Înainte de a putea exista vreo slujire plăcută lui Dumnezeu, este absolut necesar ca eul să fie răstignit. Noi Îl putem sluji pe Dumnezeu din toată inima noastră şi apoi să spunem: „Doamne, te rog acceptă aceşti Ismaeli, pe care i-am procreat”. Dumnezeu, însă, va spune „Nu”! Acum, El spune „Nu”, şi va spune „Nu” şi în veşnicie.
Dependenţă de Duhul Sfânt
Haideţi să ne încercăm pe noi înşine într-un anumit domeniu al vieţii spirituale: în domeniul rugăciunii. Oare cunoaştem noi cu adevărat ce înseamnă să ne rugăm acea rugăciune, pe care Biblia o numeşte „rugăciunea credinţei”? Ne putem ruga acest fel de rugăciune numai atunci când am ajuns la un final al propriului nostru eu, pentru că adevărata rugăciune, aşa cum spunea O. Hallesby, este pur şi simplu mărturisirea înaintea lui Dumnezeu a stării noastre de oameni complet neajutoraţi. Rostirea unor rugăciuni frumoase, elocvente şi impresionante nu aduce niciun folos. O astfel de rugăciune firească poate fi rostită de oricine – chiar şi de un păgân. Rugăciunea credinţei, însă, poate veni numai din partea unuia care şi-a recunoscut nerodnicia şi starea de om care fără Dumnezeu e complet neajutorat. Iată ce înseamnă expresia „a te ruga în Duh” (Efeseni 6:18),şi acest tip de rugăciune este singurul care primeşte răspuns. În zilele noastre, aşa cum spunea cineva, avem nevoie nu de mai multă rugăciune, ci de mai multă rugăciune însoţită de răspuns din partea lui Dumnezeu. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, precum păgânii, închipuindu-ne că Dumnezeu ar fi încântat de multa noastră rugăciune. Nu. Rugăciunea nu are nicio valoare înaintea lui Dumnezeu dacă nu a provenit dintr-o recunoaştere a propriei noastre inutilităţi.
Atât de puţin din lucrarea creştină evanghelică a zilelor noastre este o lucrare a credinţei! În slujirea pe care o facem înaintea Domnului avem aşa de multe dispozitive electronice şi alte ajutoare, încât mulţi dintre noi suntem dependenţi, mai degrabă, de acestea decât de Domnul, fără a fi câtuşi de puţin conştienţi de acest lucru. Se produc aşa nişte aparenţe, de parcă în zilele noastre nici n-ar fi nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt ca cineva să-L poată sluji pe Domnul. Tot ce ar avea nevoie slujitorul creştin s-ar rezuma la un reportofon, câteva filme creştine, nişte periferice multimedia şi câţiva oameni de afaceri bogaţi, care să creeze suport financiar. Dacă cineva, pe lângă acestea, mai dispune şi de o personalitate dinamică şi de o vorbire elocventă sau de o voce muzicală educată, poate ieşi să “câştige suflete pentru Hristos”!
Cât de departe s-a abătut creştinismul evanghelic de credinţa apostolilor! Ce tragedie că tehnicile din lumea afacerilor au fost introduse în sanctuarul lui Dumnezeu! Să nu ne lăsăm păcăliţi de succesul aparent al acestor metode. Putem acumula statisticile “convertiţilor” noştri, dar în veşnicie vom realiza că acestea erau de fapt false. Cerul nu se bucură de strădaniile noastre, pentru că nu am eliberat suflete din robia unei vieţi centrate pe sine, ci le-am întreţinut pur şi simplu robia şi le-am oferit divertisment.
Căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie să fim goliţi de autonomia personală în raport cu Dumnezeu şi să fim umpluţi cu Duhul Sfânt dacă vrem să producem „Isaaci” care plac lui Dumnezeu. Biblia spune: „Blestemat să fie omul care depinde de om şi care ia propria-i autonomie ca braţ de sprijin (…), pentru că el va fi ca un copac uscat” (Ieremia 17:5 – parafrazare). Un astfel de om, oricât de mult ar încerca să pară roditor înaintea altora, va sta în veşnicie ca un copac uscat, deoarece lucrarea lui şi-a avut originea în el însuşi şi în dependenţa de puteri şi resurse omeneşti. Pe de altă parte, Biblia spune: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui siguranţă este Domnul. El este ca un pom sădit lângă ape, având rădăcini adânci ce se adapă din râu (…) frunzişul lui rămâne verde şi îşi aduce încontinuu plinătatea rodirii de fructe delicioase” (Ieremia 17:7-8 versiunea biblică L.B.).
Pentru a schimba modul de ilustrare cu unul găsit în 1 Corinteni 3:10 -15: ce anume clădim cu lemn, fân şi cu trestie şi ce anume clădim cu aur, argint şi cu pietre scumpe? O uncie (28,3 grame) de aur valorează mai mult decât o tonă de paie, după ce amândouă au trecut prin testul focului. În acea zi, a testării, vor rămâne numai lucrările autentice ale credinţei.
Un final al propriului nostru eu
În cartea ei, „L’Abri”, Edith Schaeffer relatează cum l-a adus Dumnezeu pe soţul ei, Francis şi pe colegii lui de lucru, din nou şi din nou, la punctul în care se vedeau oameni complet neajutoraţi. De mai multe ori, ei n-au mai văzut nicio ieşire din impasul lor. În multe rânduri, inamicii Evangheliei aproape că au triumfat. În neputinţa lor, ei au privit cu credinţă la Dumnezeu care lucra înspre binele lor. Iar El a lucrat nu numai o dată sau de două ori, ci în mod repetat. Acesta e tipul de lucrare – o lucrarea a credinţei – care va rămâne pentru veşnicie.
Nu mărimea unei lucrări este ceea ce-L impresionează pe Dumnezeu. Lumea caută mărime şi mulţime. Dumnezeu însă caută lucrări ale credinţei, chiar dacă acestea ar fi de mărimea grăunţelor de muştar.
Deci, atunci când Dumnezeu ne aduce la un final al propriului nostru eu, împresurându-ne din toate părţile şi spulberându-ne speranţele, haideţi să prindem curaj! Prin faptul că ne aduce, întâi, în starea de neputinţă, El ne pregăteşte pentru o utilitate mai mare. El ne echipează pentru a produce „Isaaci”.
Acesta a fost modul în care Isus Şi-a pregătit apostolii pentru slujirea Lui. Care credeţi că a fost scopul instruirii lor de către Isus, timp de trei ani şi jumătate? Ei nu au fost şcolarizaţi pentru a scrie teze academice care să le câştige doctorate în teologie! Astăzi unii oameni simt că acesta e modul în care pot fi echipaţi pentru a-L sluji pe Domnul, dar Isus nu pentru asta Şi-a instruit apostolii. Niciunul dintre cei doisprezece apostoli (poate cu excepţia lui Iuda Iscarioteanul!) nu s-ar fi calificat la un nivel teologic de bază – avându-se în vedere standardele noastre – chiar dacă ar fi încercat. Isus i-a instruit în aşa fel încât ei să înveţe, în primul rând, o lecţie: că fără El nu puteau face nimic (Ioan 15:5); şi vă spun că un om care a învăţat această lecţie valorează mai mult decât o sută de profesori de teologie care nu au învăţat-o.
Semnul slujitorului adevărat al lui Dumnezeu este dependenţa lui totală de Dumnezeu. Acest adevăr a fost valabil şi în cazul Domnului Isus Hristos când trăia pe Pământ, ca Robul lui Iehova. Într-o referire profetică la Persoana Lui, în Isaia 42:1, Dumnezeu spune: „Iată Robul Meu, pe care Îl susţin”. El nu Se ţine prin propria Lui tărie, El este susţinut de Dumnezeu. Aşa cum spune în continuare versetul: fiindcă Hristos s-a golit pe Sine, de aceea Dumnezeu a pus Duhul Său peste El. Dumnezeu toarnă Duhul Lui numai peste cei care au ajuns la un final al propriilor lor individualităţi şi care s-au golit pe ei înşişi de încrederea în propriile lor puteri şi s-au golit, de asemenea, de autonomia personală în raport cu Dumnezeu.
Uitaţi-vă la câteva dintre declaraţiile remarcabile făcute de Isus care arată, în mod evident, cât era de golit de Sine Însuşi: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu pot face nimic de la Mine însumi (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi (…) Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine”(Ioan 5:19,30; 8:28; 12:49; 14:10).
Uimitor! Fiul lui Dumnezeu, desăvârşit şi fără păcat, a trăit prin credinţă. Fiind golit de orice dependenţă de Sine Însuşi, El a depins în totalitate de Tatăl Său. Dumnezeu ne cheamă şi pe noi să trăim aşa.
Când simţim că suntem suficienţi pentru noi înşine încercăm să-l folosim pe Dumnezeu ca să ne ajute să-L slujim. Când însă suntem goliţi, atunci Dumnezeu ne poate folosi.
A.B.Simpson, marele om al lui Dumnezeu care a fondat Alianţa Creştină şi Misionară (The Christian and Missionary Alliance), ne spune cum a învăţat această lecţie în propria lui viaţă. Ca tânăr pastor, el se sforţa să-L slujească pe Dumnezeu prin propriile lui puteri până când sănătatea lui a fost ruinată. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Dumnezeu într-un mod care i-a schimbat întreaga perspectivă asupra slujirii creştine. Şi-a dat seama că el fusese acela care Îl folosise pe Dumnezeu. A văzut că începând cu acel moment Dumnezeu era Acela care trebuia să fie lăsat să îl folosească pe el.
El şi-a exprimat experienţa prin cuvintele binecunoscutei sale cântări:
„Cândva era lucrarea mea, de-acum va fi a Sa;
Cândva am încercat să-L folosesc eu, acum mă foloseşte El;
Cândva vroiam puterea, acum îl vreau pe Singurul Atotputernic;
Cândva pentru mine însumi mă străduiam, de-acum numai pentru El.”
Iată ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Şi aceasta a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam.
A te închina lui Dumnezeu
A doua lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam a fost adevărata semnificaţie a închinării. Dacă a te încrede în Dumnezeu înseamnă să fii golit de încrederea în propriile abilităţi şi de autonomia personală faţă de Dumnezeu, atunci a te închina lui Dumnezeu înseamnă să fii golit de toate lucrurile (inclusiv de posesiunile personale).
Observăm cum capitolul din Geneza 22 începe cu expresia: „După aceste lucruri, …”, la fel cum şi capitolul dinGeneza15 a început cu expresia: „După aceste întâmplări, …”. Uitându-ne şi aici la împrejurările imediat precedente acestui ceas al încercării, îl găsim pe Avraam într-o poziţie triumfătoare. Păgânii au venit la el şi i-au spus cam aşa: „Avraam, noi ne-am uitat la viaţa ta şi am cunoscut că Dumnezeu este cu tine în tot ceea ce faci” (Geneza 21:22). Auziseră, fără îndoială, de modul miraculos în care a zămislit Sara şi erau convinşi că Dumnezeu era cu această familie. Ismael fusese trimis departe. Favoritul inimii lui Avraam era de-acum Isaac. La acest moment Avraam era într-un mare pericol de a-şi pierde dragostea dintâi şi devotamentul lui faţă de Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu l-a încercat din nou, spunându-i să îl aducă ca jertfă pe Isaac.
Sacrificiu şi închinare
L-am auzit vreodată pe Dumnezeu chemându-ne la îndeplinirea unor sarcini aşa de grele şi dificile? Sau Îl auzim numai cum tot timpul ne mângâie cu promisiuni? Oswald Chambers a spus că, dacă nu L-am auzit niciodată pe Dumnezeu spunându-ne un cuvânt greu, atunci nu e deloc sigur faptul că L-am auzit într-adevăr pe Dumnezeu vorbindu-ne vreodată.
Este uşor pentru minţile noastre trupeşti să îşi închipuie că Dumnezeu ne vorbeşte tot timpul prin promisiuni mângâietoare. Noi putem fi surzi la vocea lui Dumnezeu când El ne cheamă la o sarcină dificilă, deoarece nu ne place calea grea.
Dar Avraam a avut urechi de auzit şi o inimă care era gata de a înfăptui orice poruncă a lui Dumnezeu. În dimineaţa următoare el s-a trezit devreme şi a mers înainte pentru a-L asculta pe Dumnezeu (Geneza 22:3). Scripturile nu ne spun prin ce a trecut bătrânul patriarh în timpul acelei nopţii după ce îi vorbise Dumnezeu. Eu sunt sigur că nu a dormit în noaptea aceea. Se prea poate că, rămânând treaz, a mers şi s-a uitat la fiul său iubit, din nou şi din nou; iar lacrimile i se rostogoleau pe obraji, gândindu-se la ce anume avea să îi facă. Ce greu trebuie să-i fi fost lui Avraam să îl jertfească pe fiul bătrâneţii sale! Dar era gata să asculte de Dumnezeu cu orice preţ. Cu aproximativ cincizeci de ani în urmă el îşi pusese mâna pe plug, atunci când Dumnezeu l-a chemat în Ur, şi acum nu avea de gând să se uite înapoi.
În cuvintele altcuiva, Avraam spunea:
„Ajută-mă să nu privesc înapoi!
Mânerele plugului meu sunt umede de lacrimi,
Fierul plugului e stricat, ruginit şi totuşi avansez, şi totuşi,
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ajută-mă să nu mă-ntorc înapoi!”
Nu au existat plângeri sau întrebări. Avraam nu a spus: „Doamne, am fost atât de credincios până acum! De ce îmi mai ceri şi această lucru dificil?” Nici nu a spus: „Doamne, am jertfit deja atâtea lucruri – mai multe decât oricine din jurul meu. De ce îmi ceri să sacrific şi mai mult?” Adesea, mulţi credincioşi compară sacrificiile pe care le-au făcut ei cu cele făcute de alţii şi ezită atunci când Dumnezeu îi cheamă să meargă mai departe decât alţii din jurul lor. Însă cu Avraam nu a fost aşa. Nu a existat vreo limită a ascultării lui sau vreun punct final al disponibilităţii de jertfire pentru Dumnezeul său. Nu-i de mirare că el a devenit prietenul lui Dumnezeu.
Pasajul din Evrei 11:19 ne spune că, în timp ce Avraam urca înspre locul unde urma să fie jertfit Isaac, în inima lui era credinţă cu privire la faptul că Dumnezeu îl va ridica cumva din morţi pe fiul său. Dumnezeu îi dăduse deja lui Avraam o anticipare a puterii de înviere atât în trupul său, cât şi în trupul Sarei, prin naşterea lui Isaac. Pentru un astfel de Dumnezeu cu siguranţă că nu va fi o problemă să-l readucă la viaţă pe un Isaac care a fost înjunghiat pe altar. Aşa că, atunci când Avraam îi lasă pe slujitorii săi la poalele muntelui Moria, el le spune: „Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm şi apoi [noi doi] ne vom întoarce [înapoi] la voi.”(versetul 5). Acesta a fost un cuvânt al credinţei. El s-a încrezut în Dumnezeu în privinţa faptului că Isaac se va întoarce cu el.
Observaţi şi faptul că el le spune slujitorilor: „Mergem să ne închinăm lui Dumnezeu”. El nu se plânge că Dumnezeu îi cere prea mult, nici nu se laudă în legătură cu sacrificiul uluitor, pe care tocmai îl va face pentru Dumnezeu. Nu. Avraam nu a fost dintre aceia care, într-un mod subtil, îi informează pe alţii despre sacrificiile făcute pentru Dumnezeu. Avraam a spus că merge să se închine Dumnezeului său. Aici vom înţelege ceva din adevărata semnificaţie a închinării.
Amintiţi-vă cum spunea odată Isus: „Avraam a săltat de bucurie, că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.”(Ioan 8:56). Desigur, Avraam trebuie să fi văzut ziua lui Hristos aici, pe Muntele Moria. Prin viziune profetică, în propria lui acţiune, bătrânul patriarh a văzut o imagine, chiar dacă încă neclară, a acelei zile, în care Însuşi Dumnezeu Tatăl Îl va conduce pe singurul Său Fiu pe dealul Golgotei şi Îl va aduce ca jertfă pentru păcatele omenirii. Iar în acea zi, pe Muntele Moria, Avraam a ajuns să cunoască ceva din preţul plătit de inima lui Dumnezeu pentru salvarea unei lumi rebele. În acea dimineaţă el a ajuns într-o stare de părtăşie intimă cu inima lui Dumnezeu. Da, el s-a închinat lui Dumnezeu – nu doar prin cuvinte şi cântări frumoase, ci prin ascultare şi jertfire care erau costisitoare.
O cunoaştere adâncă şi intimă a lui Dumnezeu poate veni numai printr-o astfel de ascultare. Putem acumula în minţile noastre belşug de informaţii corecte din punct de vedere teologic, însă adevărata cunoaştere duhovnicească poate veni numai atunci când abandonăm totul în favoarea lui Dumnezeu. Nu există o altă cale.
Autorul darului sau darul Lui?
Aici Avraam a fost testat pentru a fi dovedită preponderenţa iubirii sale fie faţă de Autorul darului, fie faţă de darul Lui. Isaac a fost, fără îndoială, darul lui Dumnezeu, însă Avraam era în pericolul de a avea o afecţiune excesivă faţă de fiul lui. Isaac ar fi putut deveni un idol care să întunece vederea duhovnicească a lui Avraam. Aşa că Dumnezeu a intervenit pentru a-l salva pe Avraam de la o asemenea tragedie. În cartea lui The Pursuit of God (Căutarea după Dumnezeu), A.W.Tozer vorbeşte despre „binecuvântarea de a nu poseda nimic”. Pe muntele Moria, Dumnezeu l-a învăţat pe Avraam binecuvântarea de a fi golit de toate lucrurile şi de a nu poseda nimic. Înainte de acea zi, Avraam îl ţinuse pe Isaac cu un spirit posesiv, dar după ce şi-a aşezat fiul pe acel altar şi l-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu, el niciodată nu a mai revenit la o raportare posesivă faţă de Isaac. Da, este adevărat că Dumnezeu i l-a dat înapoi pe Isaac lui Avraam şi că ei au convieţuit mai departe împreună, dar el niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de Isaac, ca la o proprietate a lui. De atunci înainte Isaac era al lui Dumnezeu, iar Avraam îl ţinea pe Isaac aşa cum un ispravnic ţine proprietatea stăpânului său. Cu alte cuvinte, îl avea pe Isaac, dar niciodată nu s-a mai raportat posesiv faţă de el.
Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră faţă de lucrurile din această lume. Le putem avea şi folosi, dar nu trebuie să ne ataşăm de niciuna dintre ele. Tot ce avem trebuie să fie pus pe altar şi dat complet lui Dumnezeu. Noi nu putem poseda nimic. Vom putea ţine numai ceea ce Dumnezeu ne dă înapoi de la altar şi chiar şi aceste lucruri trebuie să le ţinem doar ca ispravnici. Numai atunci ne putem închina cu-adevărat lui Dumnezeu. Aceasta e calea înspre slava unei vieţi care este ca a lui Hristos.
Acest principiu nu se aplică numai la lucrurile materiale. El se aplică, de asemenea, şi la darurile spirituale. E posibil ca noi să ne raportăm chiar şi la darurile Duhului Sfânt într-un mod posesiv. Oare Isaac nu a fost darul primit de la Dumnezeu? Atunci de ce nu l-a putut ţine Avraam pentru el? Faptul că a trebuit să-l trimită departe pe Ismael era de înţeles, pentru că nu a fost el sămânţa promisă. Însă în cazul lui Isaac situaţia era alta. El era darul lui Dumnezeu, care a venit prin puterea lui Dumnezeu. De ce a trebuit ca Avraam să renunţe şi la el?
Tot aşa am putea argumenta şi noi. Putem înţelege necesitatea renunţării la ataşarea faţă de lucrurile lumii, dar simţim că pe bună dreptate ne putem ataşa de darurile pe care Însuşi Dumnezeu ni le-a dat. Însă Dumnezeu spune: „Nu. Puneţi chiar şi darurile voastre spirituale, pe care Eu vi le-am dat, la altar şi daţi-le înapoi ca jertfă înaintea Mea, ca nu cumva acestea să vă umple viaţa şi să întunece viziunea voastră cu privire la Mine, Cel care v-am dat aceste daruri.” Dumnezeu trebuie să ne elibereze de orice ataşament excesiv, chiar şi faţă de cele mai sfinte daruri ale Duhului pe care ni le-a dat El. El vrea să jertfim chiar şi „Isaacii” pe care i-am primit de la El şi să nu ne alipim de niciunul dintre ei. Nu-i aşa că mulţi credincioşi nu văd acest adevăr? Ei au renunţat la „Ismaelii” lor, însă nu şi-au predat„Isaacii”. Au abandonat lucruri păcătoase, însă au trecut la folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a se glorifica pe ei înşişi, asemenea fiului risipitor care a luat darurile tatălui său şi le-a cheltuit pentru el însuşi.
Ce anume captivează atenţia noastră – darurile noastre şi slujirea noastră sau Persoana Aceluia care dă darurile? Această întrebare trebuie să ne-o punem mereu. Mai ales după ce Dumnezeu ne-a binecuvântat mult şi ne-a folosit într-un mod măreţ suntem în cel mai mare pericol. În asemenea clipe este atât de uşor să-ţi iei privirea de la Dumnezeu! Avem nevoie, din nou şi din nou, să ne întoarcem la altarul de pe Muntele Moria şi să-I dăm, în mod repetat, lui Dumnezeu tot ceea ce am primit de la El.
Închinarea adevărată începe atunci când Persoana Celui care a dat darurile ne umple inima şi viziunea. Numai atunci putem folosi în siguranţă darurile primite de la El. Altfel, vom abuza de darurile lui Dumnezeu şi le vom perverti asemenea unei prostituate, folosind aceste daruri în scopuri egoiste. Oare nu din această cauză sunt atâtea cazuri de folosire greşită a darurilor Duhului Sfânt în zilele noastre?
Ceva ce ne costă totul
Devotamentul lui Avraam a fost pus la încercare în ziua în care Dumnezeu i l-a cerut pe Isaac. Dacă Dumnezeu i-ar fi cerut zece mii de oi sau cinci mii de berbeci, jertfa aceasta ar fi fost mai uşoară pentru Avraam. Singurul lui fiu, Isaac, însă l-a costat totul; iar el s-a hotărât să nu ofere nimic mai puţin decât ceea ce a cerut Dumnezeu. Avraam ar fi putut spune cuvintele pe care le-a spus David după trecerea anilor, şi anume că „nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot care să nu mă coste nimic”(2 Samuel 24:24). Da, adevărata închinare implică jertfirea din partea noastră a ceea ce pentru noi înseamnătotul.
Este interesant că David a rostit aceste cuvinte citate mai sus în aria lui Ornan, aflată pe acelaşiMunte Moria, unde Avraam îl adusese pe Isaac înaintea lui Dumnezeu. Cu o mie de ani mai târziu, tot în acelaşi loc, Domnul a ales să-Şi zidească Templul Său (2 Cronici 3:1). Dumnezeu a rânduit ca Templul Său să fie construit în acelaşi loc în care doi dintre slujitorii Săi (Avraam şi David) au adus jertfe care i-a costat scump. Acolo a coborât foc din Cer şi acolo a fost văzută slava lui Dumnezeu(2 Cronici 7:1). Chiar aşa se întâmplă şi astăzi. Dumnezeu Îşi zideşte biserica Lui adevărată şi îşi manifestă puterea şi slava acolo unde găseşte bărbaţi şi femei gata să se lepede de sine şi să-I jertfească ceea ce pe ei îi costă totul.
Oare ne costă ceva creştinismul nostru? Oare nu este pentru noi slujirea lui Dumnezeu ceva lejer şi ieftin, care nu ne costă timp, bani şi energie? Oare ne costă ceva rugăciunile noastre? Oare nu am trasat o limită pentru sacrificiile pe care suntem dispuşi să le facem pentru Dumnezeu? Nu căutăm, oare, viaţa lejeră şi confortul? Dacă nu îndeplinim aceste condiţii, atunci pe ce bază mai putem aştepta ca focul lui Dumnezeu să se coboare peste noi şi slava lui Dumnezeu să fie văzută în viaţa noastră? Să nu ne înşelăm singuri. Plinătatea Duhului Sfânt poate veni numai ca rezultat al unei predări din toată inima a vieţii noastre lui Dumnezeu.
Calea crucii este dureroasă. Cât de dureroasă trebuie să fi fost pentru Avraam confruntarea cu gândul înjunghierii propriului său fiu cu mâinile lui. Nu este uşor să ne vedem copiii suferind datorită hotărârilor pe care le-am luat pentru Dumnezeu. Acestea pot fi foarte costisitoare pentru noi. Însă, dacă suntem gata să suferim şi să plătim preţul, este ferice de noi. Dumnezeu nu rămâne dator niciunui om. Dacă L-am onorat, El în mod sigur ne va onora şi-i vom vedea pe copiii noştri urmându-L şi ei pe Dumnezeu, aşa cum Isaac a păşit pe urmele tatălui său. Consimţământul lui Isaac de a fi legat pe altar şi de a fi înjunghiat a fost un indiciu al propriei sale consacrări faţă de Dumnezeul tatălui său. La acea vreme Isaac era un flăcăiaş sănătos şi puternic, deci tatăl lui, înaintat în vârstă cum era, nu l-ar fi putut lega pe altar fără ca el să consimtă la aceasta. Însă Isaac văzuse realitatea lui Dumnezeu în viaţa tatălui său şi astfel era gata să se supună la orice provenea din dorinţa lui Dumnezeu. Vedem aici iubirea Persoanei lui Dumnezeu din partea lui Isaac la fel de bine cum o vedem din partea lui Avraam şi vedem cât de adevărat a fost ceea ce a spus Dumnezeu, că Avraam „are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului”(Geneza 18:19).
Pe de altă parte, mulţi credincioşi au renunţat la (sau: şi-au coborât [nota trad.]) standardele lor înalte şi şi-au compromis principiile creştine pentru obţinerea unor avantaje materiale pentru copiii lor – pentru ca apoi să constate, cu o durere care le sfâşie inima, că aceşti copii, când au crescut, au ales să trăiască pentru lume. O, ce tragedie e aceasta!
Cele mai mari răsplătiri cereşti sunt rezervate acelora care au păşit pe urmele lui Avraam şi care, asemenea lui, nu s-au sustras de la niciuna dintre căile lui Dumnezeu, oricare ar fi fost preţul de plătit.
Îmi amintesc că am auzit relatarea despre un cuplu de tineri căsătoriţi americani, care înainte de a veni comuniştii la putere în China au plecat acolo ca misionari. Ei au cerut conducerii misiunii lor să îi trimită într-o zonă în care nu a fost încă vestită Evanghelia. În consecinţă, au fost detaşaţi în zona centrală a ţării, într-un mic sat de lângă Tibet. Acolo, ei au lucrat cu credincioşie timp de mai mulţi ani, dar, în ciuda eforturilor depuse, nu au văzut nici măcar un singur suflet salvat. Apoi Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă şi, pe măsură ce fetiţa aceea creştea, ei vedeau cum înaintea ochilor lor avea loc o minune. Ei o învăţau versete din Biblie şi refrene de cântări în limba locală, iar ea, rând pe rând, îi învăţa aceste versete şi refrene de cântări pe copiii cu care se juca. Acei copii la rândul lor mergeau acasă şi-i învăţau pe părinţii lor. Curând o singură persoană s-a şi întors la Dumnezeu.
Familia aceasta misionară a continuat să lucreze acolo timp de încă paisprezece ani fără concediu, numărul total al anilor lucraţi pe câmpul acela de misiune ridicându-se la douăzeci şi unu, perioadă în care au fost mântuite încă şapte suflete. (Dumnezeu nu măsoară succesul prin indicatori statistici ca oamenii. Această familie a petrecut douăzeci şi unu de ani pe câmpul de misiune pentru a arăta Calea înspre viaţa veşnică la un număr de opt suflete. Când Hristos va reveni, în mod sigur că răsplata lor va fi mare. La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani, tatăl a observat o pată pe mâna fiicei sale care avea atunci paisprezece ani. Au dus-o la un doctor care le-a spus că fetiţa s-a molipsit de lepră. Gândul la ceea ce avea de suferit copilul datorită consacrării lor faţă de Dumnezeu şi faţă de chemarea Lui, le-a frânt inimile. Mama şi fiica s-au întors în America pentru tratarea bolii, dar tatăl a rămas pe câmpul misionar, în China. Când a fost întrebat de ce nu s-a întors cu familia lui în America el a răspuns: „aş fi dorit să plec acasă cu familia mea, dar la postul meu de misiune sunt opt suflete care au nevoie să fie învăţaţi şi hrăniţi. Dacă ar veni altcineva în locul meu ar trebui să treacă ani întregi până când aceşti localnici ar prinde încredere în el; deci simt că trebuie să mă întorc la ei”. Pe această familie slujirea lui Dumnezeu a costat-o totul.
Atât de mulţi credincioşi care posedă atât de mult dau atât de puţin lui Dumnezeu! Însă cei puţini la număr, care au stăpânire peste atât de puţin, dau atât de mult; şi Dumnezeu Îşi zideşte Biserica Lui prin această mică şi credincioasă Rămăşiţă. „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile”, ci prin oameni ai lui Dumnezeu, ca acel misionar. Unii dintre aceşti oameni s-ar putea să nu fie renumiţi pe Pământ, dar ei vor străluci ca stele în veşnicie.
Apostolul Pavel provenea din Tars, dintr-o familie de oameni de afaceri bogaţi. El, după ce a fost mântuit pe drumul Damascului, ar fi putut alege o viaţă uşoară. Ar fi putut să se stabilească în Tars şi să-şi aranjeze un trai confortabil, ca “om de afaceri creştin”. Însă el nu a făcut aceasta. A ieşit pe câmpul de misiune să-L slujească pe Dumnezeu şi a îndurat greutăţi şi lipsuri. În 2 Corintenicapitolul 11 el descrie multe din pericolele şi greutăţile pe care le-a înfruntat pe parcursul slujirii sale:„de multe ori [am fost] în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării…”. Dacă l-am fi întrebat de ce a îndurat toate acestea, el ar fi răspuns: „Când mi-am predat viaţa Domnului, am hotărât că n-am să-I ofer niciodată vreo slujire care să mă coste puţin”.
În urmă cu două sute de ani, fraţii moravieni au fondat una dintre cele mai mari mişcări misionare pe care le-a văzut lumea vreodată. Doi dintre misionarii ucenici ai acestei mişcări au auzit de o colonie de sclavi în Indiile de Vest şi s-au dus acolo, fiind dispuşi să fie vânduţi ca sclavi pentru tot restul vieţii pentru a putea predica Evanghelia sclavilor de pe acea insulă. Alţi doi au auzit de o colonie de leproşi din Africa, unde, ca o precauţie împotriva răspândirii bolii, nimeni nu avea voie să intre şi apoi să se întoarcă. Ei s-au oferit voluntar să intre în acea colonie de leproşi şi să rămână acolo pentru tot restul vieţii lor, pentru a-L prezenta pe Hristos celor internaţi acolo. Motoul fraţilor moravieni a fost: „să câştigăm pentru Mielul care a fost junghiat răsplata suferinţelor Lui”. Desigur, ei ştiau ce însemnă să teînchini, oferind lui Dumnezeu ceea ce te costă totul.
Cât de minuscule şi superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu cele ale unor oameni ca aceştia! Cât ne-a costat să-L slujim pe Dumnezeu, vorbind în termenii pierderilor de bani, confort, reputaţie, onoare şi sănătate? Ne dăm noi seama că, dacă creştinismul nostru nu ne-a costat totul – tot din ceea ce lumea aceasta consideră a fi scump, atunci noi nu ştim cu adevărat ce înseamnă să te închini lui Dumnezeu? Numai cei care au lăsat totul şi Îl slujesc pe Dumnezeu din toata inima sunt cei care nu vor avea parte de regrete în veşnicie. Dumnezeu îi cheamă azi pe aceia care Îl vor urma de-a lungul întregii căi a crucii, fiind goliţi de toate lucrurile.
În cântarea ei, Margaret Clarkson zugrăveşte înaintea noastră atât de desluşit realitatea acestei provocări:
„Deci Eu te trimit – să lucrezi nerăsplătit,
Să slujeşti neplătit, neiubit, necăutat, necunoscut;
Să suferi mustrare, să înduri dispreţ şi batjocură
Deci Eu te trimit – să trudeşti doar pentru Mine.
Deci Eu te trimit – la singurătate şi dor,
Cu inima tânjind după cei iubiţi şi cunoscuţi,
Părăsind cămin, rudenii, prieteni şi pe cei dragi;
Deci Eu te trimit – să cunoşti doar iubirea Mea.”
Aceasta e calea puterii şi avem nevoie să ni se reamintească de ea într-o vreme în care mulţi cred că există scurtături şi experienţe-cheie care garantează puterea duhovnicească. Numai calea crucii este calea puterii. Isus „Şi-a îndreptat faţa hotărât” să meargă la cruce. Dar noi? Zilnic ne vom găsi faţă în faţă cu această alegere. Dacă suntem în căutarea celor ”Trei paşi simpli pentru o viaţă de biruinţă”, atunci Biblia nu are vreun mesaj pentru noi; dar dacă suntem dispuşi să plătim preţul renunţării la sine şi al luării crucii noastre în fiecare zi, urmându-L aşa pe Isus, atunci vom cunoaşte cu adevărat puterea Duhului lui Dumnezeu peste noi, în viaţa şi-n slujirea noastră.
Capitolul 4
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS
Hristos a venit să ne dea „o cunună împărătească în loc de cenuşă”(Isaia 61:3), frumuseţea vieţii Sale divine în schimbul cenuşii vieţii eului. Am văzut câteva trăsături ale vieţii eului şi am mai văzut Calea Crucii – calea de a fi zdrobit şigolit – ca fiind singura care ne scoate din întunericul vieţii propriului nostru „eu” şi ne duce în slava deplină a vieţii lui Hristos. Într-o bună zi, când Hristos va reveni şi toţi factorii de umbrire vor dispărea, slava va străluci nestânjenită peste toţi aceia care au umblat pe această Cale. Însă chiar şi acum, aici pe pământ, viaţa noastră poate reflecta ceva din acea slavă. De aceea ne-a dat Dumnezeu Duhul Lui cel Sfânt care vrea să ne umple vieţile. Frumuseţea vieţii lui Hristos ne este adusă prin plinătatea Duhului Sfânt.
Înainte de a ne uita la trăsăturile unei persoane umplute cu Duhul Sfânt, aş vrea să clarificăm câteva înţelegeri greşite cu privire la Duhul Sfânt şi la lucrarea Lui.
Suveranitatea Duhului Sfânt
Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că Duhul Sfânt este suveran şi lucrează în diferite moduri. Isus a spus: „Aşa cum poţi auzi vântul, dar nu poţi spune de unde vine sau încotro se va îndrepta în momentul următor, tot aşa este şi în privinţa Duhului.” (Ioan 3:8 versiunea biblică L.B.). Nu poţi controla vântul – nici viteza şi nici direcţia lui. La fel este situaţia şi în cazul Duhului Sfânt. Totuşi, mulţi credincioşi îşi închipuie că-L pot controla şi determina să lucreze conform regulilor şi modelelor lor.
Când a doua Persoană a Trinităţii, Isus, era aici pe Pământ, fariseii au încercat să-L lege cu regulile şi tradiţiile lor înguste, dar El a refuzat să fie încadrat, limitat în compartimentele lor închise ermetic. În creştinismul evanghelic de azi, urmaşii fariseilor încearcă să lege a treia Persoană a Trinităţii, Duhul Sfânt, pentru a lucra între limitele tradiţiilor lor şi ale înţelegerii lor omeneşti, dar El refuză să lucreze după modelele făcute de oameni. El „suflă încotro vrea”. Putem auzi sunetul lucrării Sale, dar El nu va fi controlat sau direcţionat de noi. Nu putem spune că El trebuie să lucreze în vieţile altora în modul în care a lucrat în viaţa noastră; nici nu-L putem obliga să lucreze astăzi exact în modul în care a lucrat în trecut. Nu. El este suveran. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne întoarcem cu faţa în direcţia în care suflă El şi să ne lăsăm duşi de Vânt. Duhul Sfânt nu poate fi înghesuit în compartimentul doctrinar al niciunei confesiuni. Deseori noi vom găsi surprinzător modul în care lucrează El. Atât penticostalii, cât şi nepenticostalii au nevoie să recunoască acest fapt!
Câteodată Duhul Sfânt Se poate manifesta ca o furtună. Pot apărea agitaţii emoţionale profunde, chiar şi reacţii fizice. Noi trebuie să fim neapărat deschişi, gata să acceptăm aceste manifestări care vin de la Duhul Sfânt. Dumnezeu i-a vorbit lui Iov dintr-o furtună (Iov 38:1).
În acelaşi timp însă trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt poate lucra câteodată ca o adiere blândă. Când Ilie a auzit furtuna, ni se spune că Dumnezeu nu era în furtună (1 Împăraţi 19:11). Nu toate agitaţiile emoţionale sunt de la Dumnezeu. Deci trebuie să avem grijă. Lui Ilie Dumnezeu i-a vorbit printr-un „susur blând”(1 Împăraţi 19:12).
Duhul Sfânt nu suflă întotdeauna ca o tornadă. Câteodată da, dar nu întotdeauna. Nu ne putem aştepta ca El să lucrezetot timpul ca o furtună în viaţa tuturor, doar pentru că El a lucrat aşa odată în viaţa cuiva. La fel de adevărat este şi faptul că nu Îi putem cere să lucreze întotdeauna ca o adiere blândă. Din contră, avem nevoie ca El să sufle ca o tornadă peste multe dintre bisericile noastre astăzi pentru a smulge de acolo tot ceea ce Îl necinsteşte pe Hristos.
Ambalajul darului nu trebuie confundat cu darul. Duhul Sfânt Însuşi este Darul pe care Domnul Înviat L-a dat bisericii Sale. Când El atinge oamenii, această atingere poate fi însoţită de strigăte de „Aleluia”, de lacrimi de bucurie şi de darul limbilor sau poate fi liniştită, tăcută şi fără multă emoţie. Temperamentele sunt diferite, iar Duhul lui Dumnezeu, spre deosebire de mulţi creştini, este dispus să Se adapteze fiecărui temperament în parte. Prin urmare, este absurd să impunem ca alţii să primească Darul în acelaşi ambalaj în care L-am primit noi – fie el spectaculos sau obişnuit. Numai copiii mici sunt captivaţi de ambalajul de hârtie, în care vine cadoul. Oamenii mari îşi dau seama că darul în sine este mai important decât ambalajul. Apostolul Pavel s-a întors la Domnul printr-o vedenie în care i S-a arătat Isus, dar el nu a predicat că toţi trebuie să aibă o asemenea vedenie ca să poată fi mântuiţi. Nu. El a recunoscut că, oricare ar fi ambalajul în care vine darul, ceea ce contează este realitatea dinăuntru. La fel stau lucrurile şi în cazul plinătăţii Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu
În al doilea rând, trebuie să ne amintim că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna în acord cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El Însuşi a scris acest Cuvânt şi El nu se schimbă. Acest adevăr îl vedem chiar în primul paragraf din Scriptură. Când întunericul acoperea Pământul, Duhul lui Dumnezeu a venit peste întuneric şi Cuvântul lui Dumnezeu a rostit: „Să fie lumină”. Deci vedem că ceea ce a adus lumină în întuneric şi a adus plinătate şi formă, acolo unde înainte fusese goliciune şi diformitate, a fost lucrarea cooperantă a Duhului Sfânt şi a Cuvântului Lui creator (Geneza 1:1-3).
Naşterea din nou este atribuită sădirii Cuvântului lui Dumnezeu în noi (1 Petru 1:23), precum şi lucrării Duhului Sfânt(Tit 3:5). De asemenea, sfinţirea este rezultatul lucrării Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în vieţile noastre (comparaţi Ioan 17:17 cu 2 Tesaloniceni 2:13). În acelaşi fel, starea de fi plin cu Duhul Sfânt şi cea de a fi umplut de Cuvântul lui Dumnezeu merg împreună. Acest adevăr devine clar când comparăm pasajul din Efeseni 5:18 până la 6:9 cu cel dinColoseni 3:15-21. În pasajul din Efeseni ni se spune că aducerea de mulţumiri, slăvirea lui Dumnezeu şi supunerea unii faţă de alţii în relaţii compatibile cu caracterul lui Hristos, toate acestea sunt rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt. În acelaşi timp, în pasajul din Coloseni, despre aceleaşi atitudini ni se spune că sunt rezultatul umplerii de Cuvântul lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaştem acest adevăr dacă vrem să fim creştini echilibraţi. Pentru ca o locomotivă cu aburi să meargă înainte, acesta nu are nevoie numai de aburi, ci şi de şine de cale ferată. Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual avem nevoie de puterea Duhului lui Dumnezeu, dar avem nevoie şi de calea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a ne păzi de rătăcire. Niciuna nu este mai importantă decât cealaltă. Amândouă sunt la fel de importante. Unii care pretind că sunt plini de „abur” au ignorat „şinele” şi s-au împotmolit în noroi. Lăsând ca experienţa să primeze, ei nu au fost atenţi să verifice totul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi, ca rezultat, au ieşit de pe Cale. La fel cum o locomotivă deraiată suflă furioasă din fluierul ei, mulţi dintre aceştia fac mult zgomot la întâlnirile lor, dar în vieţile lor nu există progres duhovnicesc, nu există creştere în asemănarea cu Hristos.
Alţii au ajuns în extrema opusă. Deşi au păstrat contactul cu şinele, ei nu au luat în serios nevoia „locomotivei de a fi umplută cu aburi” ori şi-au imaginat că aveau plinătatea când de fapt n-o aveau, aşa că au rămas împotmoliţi şi ei. Ei accentuează importanţa Cuvântului lui Dumnezeu, având grijă să pună liniuţa pe fiecare literă „t” şi punctul pe fiecare literă „i” în acest Cuvânt. Ei doar admiră şi lustruiesc „şinele”, dar nu-şi dau seama că au nevoie să fie umpluţi cu Duhul Sfânt. Sunt fundamentalişti în doctrinele lor – “totul e-n regulă”, „şinele sunt perfect drepte” – dar lipseşte „aburul” care să mişte „locomotiva”. Ei sunt perfect drepţi în doctrinele lor, dar problema e că sunt în acelaşi timp şi drepţi şi morţi! (expresia: „dead right but dead and right” e un joc de cuvinte: „dead right” = „(au) perfectă dreptate”; „dead and right” = „drepţi şi morţi” [nota trad.]).
Cunoaşterea noastră limitată
În al treilea rând, trebuie să recunoaştem că nici chiar cei mai buni dintre noi nu cunosc totul despre Duhul Sfânt şi despre lucrarea Sa. Unii creştini dau impresia că deţin toate răspunsurile în privinţa a tot ce are legătură cu Duhul Sfânt. Ei au analizat învăţătura biblică pe acest subiect şi au sortat cu grijă fiecare verset. În privinţa unor astfel oameni eu sunt foarte precaut, pentru că ştiu că nu au dreptate. Noi nu cunoaştem totul. Cunoaştem doar în parte, mai ales când este vorba de lucrarea Duhului (vezi 1 Corinteni 13:9,12). Trebuie să admitem că minţile noastre limitate şi păcătoase nu sunt în stare să cuprindă pe deplin măreţia şi vastitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.
A.W.Tozer a spus că cea mai profundă declaraţie din toată Biblia este următoarea: „Doamne, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!”(Ezechiel 37:3). În înţelegerea noastră a lucrurilor privitoare la Dumnezeu, noi toţi ajungem la punctul în care nu mai putem spune decât: „Doamne Dumnezeule, cunosc doar atât, dar există atât de mult dincolo de ceea ce cunosc eu. Am ajuns doar la periferia adevărului”. După cum spunea Iov: „acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?”(Iov 26:14). O asemenea atitudine ne va păzi de multă dogmatică lumească în privinţa Duhului Sfânt, în condiţiile în care Biblia nu ne dă învăţături clare în legătură cu anumite chestiuni. Această atitudine ne va da, de asemenea, o mai mare îngăduinţă faţă de alţi credincioşi a căror viziune în privinţa lucrării Duhului Sfânt diferă de a noastră. S-ar putea ca ei să nu aibă dreptate, dar s-ar putea să n-avem nici noi dreptate! Toate revelaţiile clare ale Scripturii sunt scrise pentru învăţătura noastră şi nu trebuie să facem speculaţii dincolo de acestea. (Deuteronom 29:29).
Fără scurtături
În al patrulea rând, amintiţi-vă că nu este nicio scurtătură înspre o viaţă plină de Duhul Sfânt, nicio formulă magică care să garanteze succesul. În zilele noastre, când butoanele au înlocuit munca manuală istovitoare şi când omul a acceptat, în general, o filozofie a unui trai uşor, confortabil, creştinii pot transpune, inconştient, această atitudine pe planul problemelor de natură spirituală. Ca urmare, putem gândi că trebuie să existe vreo formulă simplă pentru a fi umpluţi cu Duhul Sfânt, de exemplu una de genul: “urmează aceşti trei paşi şi, ce să vezi, eşti umplut”! În Biblie nu găsim vreo astfel de formulă. Trebuie să ne ferim de reducerea lucrării Duhului Sfânt în viaţa unei persoane la un set de formule. Plinătatea Duhului nu are de-a face cu mecanica, ci cu viaţa – şi viaţa spirituală nu poate fi exprimată prin formule.
Nu te lăuda că ai fost umplut
În al cincilea rând, un fapt care poate fi remarcat în tot Noul Testament este că, deşi despre anumiţi oameni ni se spune că au fost „plini de Duhul” (Fapte 6:5, 11:24), niciunul nu a susţinut vreodată, el însuşi, că este plin de Duhul.
Nu mă refer acum la botezul în Duhul (sau la „primirea Duhului”, cum este numit acest botez în câteva pasaje), care este experienţa iniţială a umplerii cu Duhul. În legătură cu aceasta, apostolii se aşteptau din partea fiecărui credincios la o mărturie clară care să ateste primirea sau nu a Duhului (vezi Fapte 19:2 şi Galateni 3:2).
În Efeseni 5:18 însă Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efes, care au fost deja botezaţi în Duhul, să fie „într-o stare umplută cu Duhul” (traducere literală). Cu alte cuvinte, să fie umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu. Numai cei care umblă călăuziţi de Duhul având această plinătate continuă pot fi numiţi bărbaţi şi femei „plini (pline) de Duhul”. Iar această plinătate este ceva pe care alţii o vor remarca la noi, nu ceva pe care noi o susţinemdespre noi înşine. Când faţa lui Moise a strălucit de slava lui Dumnezeu, cei din jur au văzut aceasta, dar el însuşi „nu ştia că pielea feţei lui strălucea” (Exod 34:29,30).
A fi plin de Duh înseamnă a fi plin de Duhul lui Hristos; şi prin rodul asemănării noastre cu Hristos în caracterul nostru vor cunoaşte cei din jur că suntem plini de Duhul. Nu avem deloc nevoie să susţinem ceva în legătură cu plinătatea Duhului, pentru că viaţa noastră va vorbi mai tare decât cuvintele noastre.
Exemplul lui Pavel
Nu există, probabil, o descriere mai clară a vieţii pline de Duhul Sfânt decât declaraţia lui Pavel din Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Care este scopul plinătăţii Duhului, dacă nu acela de a reproduce viaţa lui Isus în noi? Aşa că măsura în care suntem plini de Duhul Sfânt este dată, de fapt, de măsura în care viaţa eului nostru este răstignită iar viaţa lui Hristos e manifestată în noi.
Pavel le-a spus creştinilor Galateni: „Fraţilor, vă rog să fiţi camine”(Galateni 4:12). El a fost unul care a putut cere altora să-i urmeze exemplul. El n-a trebuit să spună: „Nu vă uitaţi la mine, ci uitaţi-vă la Hristos”. El i-a îndemnat, în mod repetat, pe alţii să privească la exemplul propriei lui vieţi şi să-l urmeze aşa cum el însuşi Îl urma pe Hristos (vezi 1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). El a avut o experienţă creştină atât de îndestulătoare, încât, chiar şi când era în lanţuri, i-a putut spune împăratului Agripa: „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu[spiritual], afară de lanţurile acestea.” (Fapte 26:29). Aceasta nu era o laudă de sine, deoarece în altă parte spunea: „Prin harul lui Dumnezeusunt ce sunt” (1 Corinteni 15:10).
Pentru a înţelege câteva din caracteristicile vieţii centrate pe Hristos haideţi să analizăm opt pasaje din Scriptură, în care apostolul Pavel, pentru a-şi descrie viaţa şi slujirea, foloseşte în mod repetat expresia: „eu sunt”.
Mai întâi ne vom uita la trăsăturile slujirii pline de Duhul, iar apoi la trăsăturile vieţii pline de Duhul.
Slujirea plină de Duhul Sfânt
Aş vrea să menţionez aici, pe baza cuvintelor apostolului Pavel, patru trăsături care sunt caracteristice slujirii pline de Duhul Sfânt.
Un sclav din dragoste
Întâi de toate, slujirea plină de Duhul Sfânt este slujirea unui sclav din dragoste. În Fapte 27:23 Pavel spune: „ … al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc”. El era un sclav din dragoste al Dumnezeului Său. El nu şi-a păstrat nici un drept la propria sa viaţă. A predat totul în mâna Stăpânului său.
Singura motivaţie corectă pentru dedicarea noastră este recunoaşterea faptului că aparţinem în totalitate şi în primul rând lui Dumnezeu. Când ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu din recunoştinţă pentru ceea ce a făcut El pentru noi, această predare este bună în esenţa ei, dar motivaţia acesteia nu reprezintă adevăratul temei pentru dedicarea creştină. Iubirea faţă de Hristos poate fi forţa motrice care ne impulsionează în slujirea Domnului, dar temeiul pe baza căruia ar trebui să ne dedicăm vieţile lui Dumnezeu este faptul că El ne-a câştigat prin moartea Lui pe cruce. Prin urmare, acum aparţinem de drept lui Dumnezeu, suntem proprietatea Lui şi nu mai avem niciun drept asupra propriei noastre fiinţe. În vremurile de odinioară, când sclavii slujeau stăpânilor, nu o făceau condiţionat de sentimentele lor faţă de ei, ci, în primul rând, pentru faptul că erau proprietatea stăpânilor lor.
Aşa că, atunci când o persoana îşi predă întreaga ei viaţă lui Dumnezeu, prin aceasta nu-I acordă o favoare deosebită. Nu! Acea persoană doar dă înapoi lui Dumnezeu ceea ce a furat de la El. Dacă eu am furat banii unui om iar mai târziu, fiind dovedit vinovat pentru păcatul meu, i-am dat înapoi acei bani, cu siguranţă că eu nu am acordat prin aceasta o favoare acelui om. M-aş duce la el ca un hoţ care se căieşte şi aceasta e singura atitudine potrivită cu care putem şi noi să ne apropiem de Dumnezeu când venim să ne predăm Lui vieţile noastre. Dumnezeu ne-a răscumpărat şi suntem ai Lui. Când recunoaştem acest fapt ajungem la singurul temei corect al dedicării.
Pavel a fost un sclav din dragoste al Domnului. Pavel L-a slujit pe Domnul lui precum acel sclav evreu care, eliberat fiind în al şaptelea an al slujirii sale, putea pleca de la stăpânul lui, dar alegea să rămână în acea slujire pentru că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:1-6). El nu era un slujitor angajat care să lucreze pentru bani, ci unul care slujea fără să considere că are vreun drept al lui propriu. Slujirea unui sclav din dragoste a fost descrisă splendid de cineva în următoarea poezie:
„Sunt doar un sclav!
N-am nicio libertate a mea proprie;
Nu pot alege nici cel mai mic lucru –
Nici chiar propria-mi cale.
Sunt un sclav!
Ţinut pentru înfăptuirea poruncii Stăpânului meu –
Mă poate chema noaptea sau ziua.
Dacă aş fi un slujitor aş putea pretinde salariu –
Libertate câteodată, în orice caz.
Dar eu am fost răscumpărat –
Stăpânul meu a plătit preţ de sânge pentru mine,
Iar acum eu sunt sclavul Lui –
Şi voi fi întotdeauna.
Mă duce încotro vrea El,
Îmi spune ce să fac;
Eu doar ascult de El, atâta tot
Şi mă încred în El!”
Iată ce înseamnă să fii un sclav din dragoste!
Dumnezeu îi caută pe aceia care sunt atât de predaţi Lui, încât se vor uita mereu la El pentru a înţelege ceea ce trebuie să facă şi nu vor fi absorbiţi de ceea ce simt ei că ar trebui făcut pentru El. Un sclav nu merge pe unde îl taie capul, făcând orice i se pare lui că e bine. Nu. Sclavul îşi întreabă stăpânul: „Stăpâne, care este voia ta pentru mine?” Apoi el face ceea ce i-a spus stăpânul lui că trebuie făcut. Biblia spune că “cea mai importantă caracteristică a unui slujitor este aceea că el faceîntocmai ceea ce îi spune stăpânul lui să facă” (1 Corinteni 4:2 versiunea biblică L.B.).
Aşa cum cineva a transpus atât de frumos acest adevăr în versuri, iată genul de om pe care îl caută Dumnezeu:
„Caut un om care va aştepta şi va veghea,
Sensibil fiind la chemarea Mâinii şi a Privirii Mele,
Care să îndeplinească misiunea dată de Mine după metoda Mea,
Care să aibă discernământul de a face numai lucrările Mele.
Ah, ce bucurie Îmi este prilejuită
Când pot găsi un astfel de om,
Un om care va face toată voia Mea –
Un om centrat pe studiul gândirii Stăpânului său!”
„Caut printre ei un om”, spunea Domnul odată, „…dar nu găsesc niciunul!”(Ezechiel 22:30). El caută sclavii din dragoste ai zilelor noastre, dar găseşte atât de puţini!
Pasiunea evanghelizării – nu agitaţie emoţională
În al doilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care îşi recunoaşte datoria faţă de alţii. Pavel a spus: „Eu sunt dator şi Grecilor [celor civilizaţi] şi Barbarilor [celor necivilizaţi]” (Romani 1:14). Dumnezeu ne-a dat o comoară pe care trebuie s-o împărtăşim lumii. Noi suntem ca angajaţii de la oficiul poştal, cărora le-au fost încredinţate sume mari de bani, reprezentând contravalorile mandatelor poştale, pentru a fi distribuite la diferiţi oameni. Un astfel de angajat rămâne dator tuturor acelor oameni până când plăteşte fiecăruia dintre ei sumele ce li se cuvin. Poate avea la el sute de milioane de lei din care însă nici un singur leu nu este al lui. El este dator faţă de mulţi.
Apostolul a recunoscut că are o asemenea datorie atunci când Dumnezeu i-a încredinţat mesajul Evangheliei. El ştia că acest mesaj trebuia să fie transmis lumii. Mai ştia, de asemenea, că el rămânea dator faţă de oameni până când le va fi împărtăşit mesajul mântuirii. După douăzeci şi cinci de ani, timp în care a predicat Vestea Bună a Mântuirii, Pavel continua să spună: „Sunt un datornic” şi le spune creştinilor romani că este pregătit să meargă la Roma pentru a se achita de datoria lui faţă de oamenii de acolo. În legătură cu ceea ce am spus, că vom analiza pasaje din Scriptură în care apostolul Pavel foloseşte expresia „eu sunt”, observăm că în pasajul din Romani 1:14-16 expresia „eu sunt” apare de trei ori (în versiunile englezeşti ale Bibliei [nota trad.]): „Eu sunt un datornic (…) eu sunt pregătit să vin la voi (…) eu sunt unul căruia nu îi este ruşine de Evanghelia lui Hristos”.
Slujirea plină de Duh duce Evanghelia la destinaţie. Recunoscându-şi datoria faţă de alţii, este întotdeauna pregătit să meargă şi să achite acea datorie. Dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi a frumuseţii unei vieţi ca a lui Hristos nu este văzută în experienţe emoţionale palpitante, ci într-o pasiune a inimii care spune împreună cu versurile minunate a Mrs. F.C.Durham:
„Sunt robul Tău, sclavul Tău; niciodată
Nu voi mai fi liber de acest imbold lăuntric fervent,
De a răspândi de la o naţiune la alta şi de la un mal la celălalt
Vestea îmbucurătoare pentru oameni a iertării păcatelor lor.
Foloseşte-mă în salvarea sufletelor sau mor,
Dă-mi iubirea care nu se uită la preţul de plătit,
Dă-mi acea credinţă care sfidează toate obstacolele,
Dă-mi bucuria de a-i aduce acasă pe cei pierduţi.”
Slujirea plină de Duh are o pasiune a evanghelizării şi duce mereu mesajul la destinaţie. Este preocupată de nevoile altora şi nu de satisfacţia proprie. Hristos Însuşi nu Şi-a căutat niciodată propria satisfacţie (Romani 15:3).
În zilele noastre este nevoie de accentuarea adevărului că plinătatea Duhului şi darurile Sale nu sunt date pentru propria noastră satisfacere emoţională; cu atât mai puţin pentru prezentare. A.W.Tozer a spus că:„Grandomania este o problemă specifică vârstei de grădiniţă!”. Dumnezeu vrea ca noi să fim maturi din punct de vedere spiritual, iar când vom avea această maturitate, pasiunea noastră nu va fi nici sentimentalism nici grandomanie, ci pasiune curată pentru evanghelizare.
În cartea Duhul Sfinţeniei (The Spirit of Holiness), scrisă de E.L.Cattell, autorul menţionează câteva dintre pericolele grave ale sentimentalismului, prin sentimentalism înţelegându-se căutarea freamătului emoţional în loc de căutarea lui Dumnezeu. Pericolele menţionate sunt: mărturia defavorabilă faţă de cei din jur, irosirea energiei şi apariţia unei false sfinţenii.
Cei care se află pe acest teren al sentimentalismului vor considera că Duhul Sfânt este prezent într-o adunare numai atunci când fervoarea emoţională a cântărilor şi a rugăciunilor atinge un anumit grad de intensitate şi când vuietul din adunare ajunge la un anumit nivel de decibeli. Însă aceasta nu e altceva decât trăire pe baza simţurilor şi nu o trăire prin credinţă. Ea se închină emoţiilor şi nu lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în duhul nostru, nu în sentimentele noastre.
În plus, sentimentalismul ne poate compromite şi mărturia înaintea lumii. Pavel ne avertizează că „dacă s-ar aduna toată Biserica la un loc, şi toţi ar vorbi în alte limbi, şi ar intra şi cei fără daruri sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?”(1 Corinteni 14:23). Dumnezeu este un Unul al ordinii, nu al confuziei (1 Corinteni 14:33). Creştinii emoţionali îi etichetează pe alţii ca nespirituali numai pentru că ceilalţi nu acceptă comportamentul lor frenetic ca manifestare a Duhului Sfânt. „Harul acceptă chinul”, spune Cattell, „dar nu chinuieşte niciodată pe alţii”!!
De foarte multe ori sentimentalismul devine chiar un înlocuitor al slujirii. În loc ca să-i ajutăm pe alţii, când ne adunăm putem rămâne pasivi, savurând „sentimentele noastre înalte”! Este neapărat necesar ca eforturile noastre să nu fie îndreptate înspre satisfacerea sentimentelor noastre, ci înspre slujirea după exemplul lui Isus, care, atunci când a fost umplut cu Duhul Sfânt, „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul”(Fapte 10:38).
De asemenea, falsele “tresăltări” sentimentale ne pot înşela în legătură cu starea noastră spirituală. Dacă ai jignit-o pe soţia ta sau ai ofensat vreo altă persoană voia lui Dumnezeu pentru tine va fi aceea ca tu să îţi ceri iertare de la persoana în cauză, înainte ca părtăşia ta cu Dumnezeu să poată fi restabilită. Satan însă îţi poate da într-o adunare sentimentalistă sau într-o aşa-zisă “eliberare în limbi” o trăire emoţională aşa de agreabilă, încât să te înşele, crezând că eşti în comuniune cu Dumnezeu, când de fapt nu poţi fi datorită faptului că problema relaţiei faţă de semeni tăi nu a fost rezolvată. A vorbi în limbi poate fi mai emoţionant, însă Dumnezeu Se aşteaptă de la tine să faci întâi pasul umilitor al cererii de iertare de la persoana ofensată. Altfel, Satan a reuşit să te păcălească cu o sfinţenie iluzorie.
Nu subestimez valoarea sentimentelor date de Dumnezeu şi nici adevăratul dar al limbilor. Dumnezeu a creat stările noastre emoţionale şi nu vrea să fim nesimţitori ca pietrele. De asemenea, numai El este Acela care a dat Bisericii darul limbilor şi, prin urmare, trebuie să se manifeste şi acest dar în Biserică. Să nu uităm însă niciodată că slujirea plină de Duh, conştientă fiind de datoria ei faţă de alţii, duce mereu mesajul la destinaţie şi nu se satisface doar pe sine cu experienţe de natură afectivă.
Deci trebuie neapărat să avem în vedere două aspecte importante:
(1.) Orice experienţă avută într-o adunare tensionată emoţional poate fi una indusă de noi înşine şi poate să nu provină deloc de la Dumnezeu.
(2.) Orice experienţă care face ca o persoană să-şi piardă capacitatea de a-şi înfrâna poftele nu poate fi de la Duhul Sfânt, deoarece roada Duhului este înfrânarea poftelor (Galateni 5:22-23).
Voia lui Dumnezeu pentru noi nu este să trăim dependenţi de simţămintele noastre. El vrea să trăim prin credinţă. Din acest motiv Dumnezeu ne lasă câteodată să trăim stări de uscăciune spirituală. Aceste stări sufleteşti de uscăciune nu reprezintă întotdeauna indicatori ai păcatului în viaţa noastră. Ele sunt adesea încercări ale lui Dumnezeu de a scoate din noi dependenţa de simţăminte.
În aceste zile ale vremurilor din urmă trebuie să fim prudenţi în umblarea noastră pentru că Diavolul, prin false daruri spirituale şi prin supraaccentuarea emoţiilor, îi duce la pierzare pe mulţi. Dacă vrem să fim scăpaţi de capcanele lui Satan trebuie să păstrăm în inimă adevărul că frumuseţea vieţii lui Hristos se manifestă printr-o viaţă care caută permanent să îi binecuvânteze pe alţii. Isus a venit din Cer pe Pământ nu căutând foloase pentru El Însuşi, ci numai cu scopul de a-i binecuvânta pe alţii.
Insuficienţa a ceea ce este omenesc
În al treilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire conştientă de faptul că ceea ce este omenesc este insuficient. Atenţie la cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 10:1: „eu, cel smerit, când sunt de faţă în mijlocul vostru” sau, cu alte cuvinte, „Eu nu sunt o personalitate impresionantă”.
Tradiţia ne spune că Apostolul Pavel avea o înălţime de numai un 1,47 m, era chel, avea un nas coroiat şi că, probabil, suferea de o afecţiune a ochilor. După toate probabilităţile el nu a avut înfăţişarea unei stele de cinema. Succesul lucrărilor sale nu a depins de vreun factor omenesc, pentru că n-a existat nimic impresionant în felul de a apărea înaintea altora şi nici în retorica limbajului său.
Cu privire la modul lui de a predica, Pavel le scrie Corintenilor: „Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.”(1 Corinteni 2:3). Ceea ce simţea el în timpul predicării îl făcea conştient mai degrabă de slăbiciunea sa decât de puterea lui Dumnezeu care curgea prin el. Aceasta e slujirea plină de Duh şi ca dovadă vedem că prin predicarea lui Pavel s-a plantat o biserică în acel Corint care, la acea vreme, era renumit pentru păgânismul lui.
Când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte printr-un om, de obicei omul însuşi nu este conştient că este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Sunt întotdeauna prudent în legătură cu acei oameni din adunare care, atunci când stau la amvon, sunt atât de siguri că prin ei vorbeşte Dumnezeu şi care, ca parte introductivă a declaraţiilor lor, folosesc expresia „Aşa vorbeşte Domnul…”. Experienţa mea cu astfel de oameni este că Dumnezeu nu a vorbit deloc vreodată prin ei. Ei au avut doar închipuirea plină de sine că sunt vase profetice. De multe ori, omul prin care vorbeşte Dumnezeu nu este deloc conştient de acest fapt. Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Cred că, spunându-vă acestea, vă dau înştiinţarea Duhului lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:40 versiunea biblică L.B.). În acest caz Pavel nu era sigur de faptul că Dumnezeu Însuşi era Acela care vorbea prin el. Totuşi, noi ştim că Dumnezeu vorbea prin Pavel, pentru că Dumnezeu a inclus acestea în Scriptura inspirată de El, dar Pavel însuşi nu era conştient de aceasta.
Da, slujirea plină de Duh este una conştientă de faptul că, ceea ce este omenesc, este insuficient. Aşa cum spune Pavel„când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Acel slujitor al lui Dumnezeu care este umplut de Duhul merge din nou şi din nou la Dumnezeu şi, asemenea omului care în pilda din Luca 11:5-8 cerea insistent pâine de la prietenul său, spune: „Nu am nimic ce să dau altora. Te rog, dă-mi pâinea vie”. Slujitorul Domnului este mereu conştient de propria-i insuficienţă.
Haideţi să nu avem nicio părere greşită despre slujirea plină de Duhul Sfânt! Ea nu are nici o conştientizare deosebită a prezenţei puterii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, de teamă şi de nesiguranţă. Asigurarea faptului că Dumnezeu a lucrat într-adevăr prin noi va veni numai după ce lucrările au fost demult finalizate, printr-o privire retrospectivă asupra întregii lucrări.
Împlinirea chemării noastre
În al patrulea rând, slujirea plină de Duhul este o slujire care împlineşte chemarea specifică a lui Dumnezeu. ÎnColoseni 1:23,25 Pavel spune că: „eu am fost făcut un slujitor” iar în 1 Timotei 2:7 „eu am fost rânduit ca apostol”. Pavel a fost rânduit (ordinat) de către mâinile străpunse de cuie ale Mântuitorului său şi nu de vreun om. Dumnezeu a fost Acela care l-a chemat pe Pavel să fie un apostol. El spune în Coloseni 1:25 că această chemare i-a fost dată. A fost darul lui Dumnezeu, nu ceva realizat sau câştigat de el. În acelaşi verset el mai spune că această chemare i-a fost dată ca să-i slujească pe alţii. A fost o isprăvnicie încredinţată lui de către Dumnezeu pentru lucrarea de zidire a Bisericii.
Dumnezeu are o chemare specifică pentru fiecare dintre noi. Este inutil să-I cerem lui Dumnezeu să devenim ceva ce nu este chemarea Lui pentru noi, fiindcă Duhul Sfânt este acela care decide ce daruri ar trebui să aibă fiecare dintre noi. Pavel a fost chemat să fie un apostol, dar nu toţi au o astfel de chemare. Nevoia noastră reală, pentru care trebuie să căutăm Faţa lui Dumnezeu, este puterea de a înfăptui ceea ce ne-a chemat El să facem. „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul”, a fost îndemnul lui Pavel pentru Arhip (Coloseni 4:17).
Dumnezeu „nu pune dopuri pătrate în locaşuri rotunde”. El ştie de ce anume are nevoie Biserica Lui la un anumit moment şi într-un anumit loc şi ne pregăteşte pe fiecare dintre noi, dacă suntem ascultători, pentru îndeplinirea unei anumite activităţi care poate fi total diferită de ceea ce vrem noi înşine să facem. „Este fiecare un apostol? Bineînţeles că nu. Este fiecare un predicator? Nu. Toţii sunt învăţători? Are fiecare puterea de a face minuni? Poate fiecare să vindece bolnavii? Bineînţeles că nu. Oare dă Dumnezeu fiecăruia dintre noi abilitatea de a vorbi în limbile altor popoare fără să le fi învăţat vreodată [darul limbilor înţelese]? (…) Nu” (1 Corinteni 12:29-30 versiunea biblică L.B.). Însă fiecare dintre aceste daruri au fost aşezate de către Dumnezeu în Trupul lui Hristos. Pentru noi este important să ne recunoaştem darul şi chemarea, să exersăm acel dar şi să împlinim acea chemare. O slujire plină de Duhul înseamnă o slujire care împlineşte acea chemare specifică pe care ne-o dă Dumnezeu.
Dacă există vreun dar pe care Noul Testament ne încurajează în mod specific să-l căutăm acela este darul proorociei(1 Corinteni 14:39). Acesta este, probabil, darul cel mai necesar în Biserica de azi. O slujire profetică este una spre zidire (întărire şi edificare), sfătuire (mustrare şi provocare) şi mângâiere (alinare şi încurajare) (1 Corinteni 14:3). Este necesar să ne rugăm ca Dumnezeu să dea în bisericile noastre prooroci care să spună adevărul lui Dumnezeu, fără frică sau părtinire – oameni de un calibru diferit faţă de cărturarii religioşi “profesionişti” care sunt interesaţi mai mult de salariul, poziţia şi popularitatea lor.
Fie ca Domnul să ne ajute pe fiecare dintre noi să căutăm cu sinceritate Faţa Lui pentru a descoperi care este chemarea noastră!
Viaţa plină de Duhul Sfânt
Haideţi să privim la patru caracteristici ale vieţii pline de Duhul Sfânt care reies tot din viaţa apostolului Pavel:
Mulţumit pe deplin
Viaţa plină de Duhul Sfânt este, în primul rând, o viaţă a satisfacţiei depline. În Filipeni 4:11 Pavel spune: „m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc”. O asemenea mulţumire aduce cu sine plinătate de bucurie şi de pace. Din această cauză, în versetele 4 şi 7 ale aceluiaşi capitol, Pavel vorbeşte de bucurie şi de pace.
Putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu numai atunci când suntem complet mulţumiţi cu toate raportările Lui faţă de noi. Dacă credem în suveranitatea lui Dumnezeu şi credem că în virtutea acestei suveranităţi El face ca toate evenimentele vieţii noastre să lucreze împreună spre binele nostru (Romani 8:28), atunci putem fi cu adevărat mulţumiţi în toate împrejurările. Atunci Îl putem slăvi pe Dumnezeu ca şi Habacuc, chiar şi când nu aduc roade pomii din grădina noastră, când mor toate animalele din turma noastră, când suferim pierderi financiare masive sau în orice altă situaţie (Habacuc 3:17,18). Pasajul dinEfeseni 5:18-20 arată că rezultatul umplerii continue cu Duhul Sfânt este revărsarea continuă a laudelor lui Dumnezeu (în engleză e un joc de cuvinte: „Umplerea pe dinăuntru cu Duhul Sfânt duce la revărsarea pe dinafară a laudelor lui Dumnezeu” [nota trad.]).
Apostolul Pavel s-a putut bucura chiar şi când, prizonier fiind, era „aruncat în temniţa dinăuntru” şi avea picioarele prinse în butuci (Fapte 16:25). Chiar şi acolo el era mulţumit şi nu găsea niciun motiv de plângere. Acesta e unul dintre primele semne ale vieţii pline de Duhul. Nemulţumirile prezente în viaţa unui creştin indică faptul că, întocmai israeliţilor care au cârtit împotriva lui Dumnezeu în pustie, acel creştin nu a intrat încă în ţara promisă a biruinţei.
Creştere în sfinţenie
În al doilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă a creşterii în sfinţenie. Pe măsură ce creşte nivelul de sfinţire în viaţa unei persoane, aceasta devine tot mai conştientă de sfinţenia absolută a lui Dumnezeu. De fapt, prezenţa ultimuluifenomen dintre cele două amintite este unul dintre indicatorii care dovedesc că în viaţa persoanei respective are loc, într-adevăr, primul.
La douăzeci şi cinci de ani după întoarcerea sa la Dumnezeu, Pavel afirmă despre sine: „eu sunt cel mai neînsemnatdintre apostoli”(1 Corinteni 15:9). Cinci ani mai târziu el spune: „sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii”(Efeseni 3:8), iar după încă un an el spune: „eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi” (1 Timotei 1:15).
Vedeţi cum reiese din aceste trei afirmaţii înaintarea lui pe calea sfinţeniei?
Cu cât se adâncea relaţia lui Pavel cu Dumnezeu, cu atât el devenea mai conştient de corupţia şi ticăloşia firii lui pământeşti. El a ajuns să recunoască faptul că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). În pasajul dinEzechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou (…) atunci (…) vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre.” În acest pasaj vedem că una dintre dovezile faptului că am primit o inimă nouă de la Dumnezeu este faptul că ne scârbă de noi înşine. Numai un om care îşi urăşte şi îşi detestă firea pământească va fi capabil să împlinească porunca din Filipeni 2:3, care ne cere ca „în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi”. Având înaintea ochilor propria lui corupţie, el nu va mai putea dispreţui niciodată pe nimeni.
De asemenea, va fi pregătit să mărturisească imediat orice cădere şi va fi gata să spună păcatului pe nume. Omul plin de Duhul Sfânt nu caută să dea altora o impresie a faptului că el creşte în sfinţenie, ci pur şi simplu aceasta va fi realitatea în viaţa lui. Nu se va lăuda cu experienţe care, conform aparenţelor, l-ar fi făcut pe el sfânt şi nu va încerca să-i convingă pe alţii despre teologia lui în ce priveşte sfinţirea. El va avea o astfel de sfinţenie în viaţa lui, încât alţii vor veni la el din proprie iniţiativă şi îl vor întreba secretul vieţii lui. El va avea ceea ce J.B.Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu este o iluzie”(Efeseni 4:24).
Corectitudinea doctrinei noastre în privinţa sfinţeniei în sine nu aduce nici o schimbare. Adevărata sfinţenie vine numai în viaţa aceluia care o caută şi o urmăreşte din toată inima lui, şi nu în viaţa aceluia care doar stochează învăţătura corectă în capul lui.
În secolele trecute au existat oameni cucernici (ca John Fletcher), care datorită modului lor de înţelegere a doctrinei sfinţeniei credeau că ei sunt „complet sfinţiţi” şi care îşi numeau păcatele comise în mod inconştient „greşeli”. Alţi oameni evlavioşi (ca David Brainerd) şi-au numit păcatele inconştiente „păcate” şi pe tot parcursul vieţii lor şi-au deplâns păcătoşenia şi lipsa devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Însă sfinţii care au aparţinut fie unui grup doctrinar, fie celuilalt se poate să fi fost consideraţi la fel de sfinţi în ochii lui Dumnezeu, în ciuda diferenţelor majore care au existat în modul de evaluare a propriilor lor vieţi. Diferenţa modurilor în care sfinţii din ambele grupuri şi-au estimat propria inimă poate fi pusă pe seama diferenţei temperamentale dintre ei şi a diferenţei de înţelegere a doctrinei sfinţeniei. Secretul sfinţeniei nu se descoperă printr-un studiu al cuvintelor şi al timpurilor verbelor greceşti din Noul Testament, ci printr-o dorinţă arzătoare, izvorâtă din toată pasiunea şi sinceritatea inimii, de a plăcea lui Dumnezeu. La inima noastră se uită Dumnezeu, nu la creierul nostru!
În orice caz, orice creştere în sfinţenie va fi însoţită întotdeauna de o creştere a sensibilităţii la propria păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Pavel.
O viaţă răstignită
În al treilea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă răstignită. Pavel spunea: „Am fost răstignit împreună cu Hristos”(Galateni 2:20). În ultimele două capitole am văzut deja câte ceva din semnificaţia crucii. Calea Crucii este calea umplerii cu Duhul Sfânt. Duhul ne va conduce întotdeauna la cruce, aşa cum L-a condus şi pe Isus. Duhul Sfânt şi crucea sunt inseparabile.
Crucea este un simbol al slăbiciunii, al ruşinii şi al morţii. În viaţa lui, apostolul Pavel a avut parte de temeri, nedumeriri, necazuri şi lacrimi (vezi 2 Corinteni 1:8; 4:8; 6:10; 7:5). El a fost considerat un nebun şi un fanatic. A fost tratat adesea ca murdăria şi gunoiul altora (1 Corinteni 4:13). Toate acestea nu sunt deloc în discordanţă cu plinătatea Duhului, din contră, omul plin cu Duhul Sfânt se va simţi condus de Dumnezeu din ce în ce mai departe pe cărarea coborâtoare a umilinţei şi a morţii faţă de sine.
Omul umplut cu Duhul Sfânt nu pune preţ pe onoarea dată de oameni. El acceptă cu bucurie umilirea şi reproşul. El se laudă numai cu crucea (Galateni 6:14). El nu se laudă cu darurile şi talentele sale, nici măcar cu experienţele lui duhovniceşti cele mai profunde. El se laudă numai cu moartea lui continuă faţă de sine însuşi.
Crucea este şi un simbol al iubirii Divine. Dragostea lui Dumnezeu pentru om a fost manifestată în moartea lui Dumnezeu pe o cruce. O asemenea iubire este caracteristică şi omului plin de Duhul Sfânt. Între el şi orice altă persoană se interpune o cruce pe care el moare faţă de sine însuşi pentru a-i iubi pe alţii. Acesta este adevăratul înţeles al iubirii.
Watchman Nee povesteşte întâmplarea în care doi fermieri creştini din China, care îşi aveau ogoarele destul de sus, pe un deal, mergeau dis-de-dimineaţă să-şi ude terenurile agricole. Într-o noapte s-a întâmplat că alţi fermieri, ale căror terenuri erau situate mai la vale, au săpat un canal în şanţul de irigaţie al ogoarelor de sus, făcând astfel ca toată apa să se scurgă înspre pământurile lor. Aceasta s-a întâmplat timp de şapte nopţi consecutiv, iar cei doi fermieri creştini se întrebau ce să facă. În cele din urmă s-au hotărât ca, în calitate de creştini, să le prezinte celorlalţi fermieri iubirea lui Hristos. Aşa că în dimineaţa următoare, când s-au dus să-şi ude terenurile au udat mai întâi terenurile acelor fermieri, şi numai după aceea terenurile lor. Prin aceasta ei au pus o cruce între ei şi ceilalţi fermieri şi au murit faţă de propriile lor drepturi. După ce au procedat aşa timp de două sau trei zile, fermierii necreştini au venit să-şi ceară scuze şi au spus: „Dacă acesta e creştinismul, atunci vrem să auzim mai multe despre el”.
Isus a spus că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenicii Lui, ei vor primi putere pentru a-I fi martori. În textul original grecesc, cuvântul „martor” este „martus” (care este tradus ca „mucenic” (martir) în Apocalipsa 17:6 [în Biblia engleză s-a tradus cu „martir” (mucenic) atât în Apocalipsa 17:6,cât şi în Faptele apostolilor 22:20 şi în Apocalipsa 2:13 – nota trad.]). Aşa că înţelesul literal al versetului din Faptele apostolilor 1:8 este că, atunci când Duhul Sfânt va veni peste ucenici, ei vor primi putere să fie martiri, însă martiri nu numai în sensul de a muri odată pe un rug, ci martiri care vor muri faţă de sine în fiecare zi. Deci, un martor plin cu Duhul Sfânt este unul care trăieşte o viaţă răstignită.
Creştere continuă
În al patrulea rând, viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă care caută continuu o măsură mai mare a plinătăţii. „Alerg spre ţintă” spune Pavel după aproape treizeci de ani de la întoarcerea lui la Dumnezeu, când era deja aproape de finalul vieţii lui pământeşti (Filipeni 3:14). El încă nu a ajuns la ţintă. Încă era în căutarea unei măsuri mai mari a plinătăţii Duhului lui Dumnezeu în viaţa lui şi în acest scop îşi încorda fiecare din „muşchii lui spirituali”.
„Nu am ajuns încă desăvârşit (complet)”, spune el în Filipeni 3:12. Însă în versetul 15 pare să spună exact opusul: „deci gândul acesta să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi (compleţi)”. Acesta e paradoxul vieţii pline de Duhul Sfânt – „suntem desăvârşiţi” şi totuşi „nu am ajuns încă desăvârşiţi”. Cu alte cuvinte, plini şi totuşi dorind fierbinte o măsură mai mare a plinătăţii.
Condiţia spirituală de a fi plin de Duhul Sfânt nu este una statică. Există măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii. Biblia spune că Duhul Sfânt ne conduce de la o măsură a slavei la alta (2 Corinteni 3:18) sau, cu alte cuvinte, de la o măsură a plinătăţii la alta. Un pahar poate fi plin cu apă, la fel şi o găleată, la fel un bazin şi la fel poate fi plină albia unui râu. Însă e o mare diferenţă între plinătatea unui pahar şi plinătatea unui râu.
Un creştin nou-născut, întors la Dumnezeu de curând, poate fi umplut cu Duhul Sfânt imediat după pocăinţa sa. Apostolul Pavel, la finalul vieţii lui, a fost şi el un om umplut cu Duhul Sfânt. Însă e o mare diferenţă între plinătatea creştinului nou-născut şi plinătatea apostolului matur. Plinătatea în primul caz este ca un pahar plin, pe când în cel de-al doilea este ca un râu plin.
Duhul Sfânt caută în mod continuu să ne crească capacitatea, astfel ca El să ne poată umple într-o măsură mai mare. Aici intervine crucea. Nu poate exista nici o creştere a capacităţii în viaţa noastră dacă evităm Calea Crucii. Iată de ce „inima (creştinilor din Corint) era strânsă” (2 Corinteni 6:12), având o capacitate de cuprindere atât de mică. Ei se lăudau cu darurile şi ignorau crucea. De aceea Pavel îi îndemna, din nou şi din nou, în cele două epistole ale lui, să accepte crucea în vieţile lor. Îi îndemna ca în felul acesta „să se lărgească” (2 Corinteni 6:13).
Dacă acceptăm în mod sistematic crucea în viaţa noastră, vom descoperi că „paharul” nostru devine o găleată, găleata devine un bazin, bazinul devine un râu, iar râul devine o reţea formată din multe râuri. La fiecare etapă, pe măsură ce capacitatea noastră va creşte, vom avea nevoie să fim umpluţi din nou. Astfel va fi împlinită în noi promisiunea Domnului Isus: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie (spunea cuvintele acestea despre Duhul Sfânt)”(Ioan 7:38,39).
Acum putem înţelege mai bine de ce Pavel îi îndeamnă pe creştinii efeseni să fie mereu „plini de Duh”(Efeseni 5:18). În mod evident, Pavel nu a crezut niciodată într-o experienţă a umplerii cu Duhul Sfânt de tipul “odată pentru totdeauna”. La ceea ce se referă el în pasajul amintit, este o creştere continuă a capacităţii noastre pentru a ajunge la măsuri din ce în ce mai mari ale plinătăţii.
Pavel însuşi a acceptat întotdeauna crucea. El spune în 2 Corinteni 4:10„Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru [într-o măsură din ce în ce mai mare]”. Un aspect al crucii acceptat de el a fost disciplinarea poftelor sale trupeşti. Plinătatea Duhului nu este niciodată un înlocuitor pentru disciplină şi pentru munca plină de efort. Pavel încă avea nevoie să „se lupte cu pumnul şi să se poarte aspru cu trupul său” pentru a-l ţine sub stăpânire. Iată cuvintele lui Pavel într-o altă traducere: „Asemenea unui atlet, îmi pedepsesc trupul şi-l tratez cu duritate, antrenându-l să înfăptuiască ceea ce trebuie făcut şi nu ceea ce vrea el” (1 Corinteni 9:27 versiunea biblică L.B.). El şi-a disciplinat ochii pentru a ţine sub control ceea ce citea şi la ceea ce privea, şi-a disciplinat urechile pentru a ţine sub control informaţiile cărora le dă ascultare, iar limba şi-a disciplinat-o pentru a-şi ţine sub control vorbirea. El şi-a disciplinat viaţa în fiecare domeniu. Astfel capacitatea lui a crescut.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru perioadele de criză date de El în vieţile noastre. Să nu uităm însă că fiecare perioadă critică trebuie să ducă la un proces. Hristos nu este numai Uşa, El este şi Calea. Dacă am intrat pe poarta strâmtă trebuie să şimergem mai departe pe calea îngustă. Trebuie să avem grijă să nu ne facem vinovaţi de accentuarea în aşa mare măsură acrizei, încât să excludem procesul la care trebuie să ducă acea criză. Naşterea din nou este o criză, dar aspectul important este viaţa spirituală trăită la timpul prezent, nu doar amintirea datei unui eveniment din trecut. Unii nu-şi mai pot aminti data la care a venit momentul de criză al naşterii din nou în viaţa lor, dar nu putem afirma că un om este mort, numai pentru faptul că el nu-şi mai aduce aminte de data naşterii lui! Dar vai, pentru unii creştini mărturia unei experienţe e singura probă adusă de ei în sprijinul afirmaţiei că sunt vii!
Ceea ce e important şi în privinţa plinătăţii Duhului este realitatea ei la timpul prezent manifestată în trăirea şi slujirea care sunt asemenea lui Hristos. Dacă tot ce avem este amintirea unei experienţe din trecut, atunci oricât ar fi ea de minunată nu ne ajută cu nimic.
Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care nu vor fi niciodată plafonaţi, mulţumindu-se doar cu experienţe şi “binecuvântări”, ci care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi Îl vor urma pe Isus, manifestând astfel în viaţa şi slujirea lor realitatea cuvintelor: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Aceasta şi nu altceva este viaţa plină de Duhul Sfânt.
Dumnezeu nu a creat omul pentru că a avut nevoie de un slujitor. El avea deja milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe om pentru că a vrut pe cineva în care să se manifeste caracterul şi natura Sa.
Dacă uităm acest adevăr alunecăm cu uşurinţă înspre ideea că slujirea lui Dumnezeu este scopul primordial al salvării noastre în Hristos. Această greşeală au făcut-o mulţi credincioşi.
Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”(Genesa 1:26).
Când Adam a păcătuit, Dumnezeu, în omniscienţa Sa, a pregătit dinainte calea pentru ridicarea omului din groapa păcatului, în care acesta căzuse. Întruparea lui Hristos şi moartea Sa pe cruce erau deja în planul lui Dumnezeu, înainte ca Adam să fi fost creat.
Intenţia lui Dumnezeu, în răscumpărarea pe care ne-a asigurat-o în Hristos, este ca noi să putem fi readuşi în poziţia în care putem împlini scopul originar al lui Dumnezeu pentru om, şi anume de a manifesta natura Lui.
Salvarea noastră e prin credinţa în Hristos dar credinţa se poate baza numai pe o descoperire divină a Persoanei lui Hristos. Numai o astfel de credinţă va permite Duhului Sfânt să ne transforme în asemănarea cu Hristos.
O cunoaştere intelectuală sau parţială a lui Hristos, care nu ţine seama de revelaţia divină, ne poate lăsa la fel de orbi cum erau învăţătorii Bibliei din vremea lui Isus. Modul în care au înţeles ei Scriptura i-a călăuzit spre aşteptarea unui alt Hristos, cu trăsături caracteristice total diferite faţă de cele ale lui Isus din Nazaret.
Isus, cel găsit în paginile Bibliei, este Unul care: „cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6-7).
Trebuie să insistăm asupra acestui adevăr, până când suntem siguri că l-am înţeles bine. Când a venit Isus în natura noastră umană, ca Persoană, a fost tot Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu. Cea mai clară dovadă a divinităţii lui Isus este văzută în faptul că a primit închinarea. În Evanghelii ni se relatează de şapte ori faptul că El a acceptat închinarea pe care I-au oferit-o oamenii (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu admit ca cineva să li se închine (Fapte 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9), dar Isus a acceptat închinarea, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu.
Atunci care sunt lucrurile de care S-a dezbrăcat pe Sine însuşi? De privilegiile Lui ca Dumnezeu.
Gândiţi-vă la două exemple. Noi ştim că „Dumnezeu nu poate fi ispitit”(Iacov 1:13). Totuşi Scriptura afirmă că Isus a fost ispitit (Matei 4:1-11).
Ştim şi faptul că Dumnezeu este omniscient (cunoscând toate lucrurile); totuşi, Scriptura spune că Isus a trebuit să seapropie de un smochin pentru a constata dacă acesta avea vreun rod (Marcu 11:13). Odată Isus a spus că nu cunoştea nici data celei de-a doua Lui veniri pe Pământ (Marcu 13:32);deci, este limpede faptul că atunci când Isus umbla pe acest Pământ, în natura noastră umană, se dezbrăcase pe Sine Însuşi de privilegiile divinităţii.
„Cuvântul era Dumnezeu (…) şi Cuvântul S-a făcut trup”(Ioan 1:1,14).
Dacă vrem să ne ferim de erezie, atunci ambele adevăruri privitoare la Persoana lui Hristos trebuie să le credem înegală măsură: atât dumnezeirea, cât şi umanitatea Lui.
Niciun adevăr din Scriptură nu poate fi ignorat fără a suferi pierdere spirituală şi, deci, dacă nu se acordă o importanţă egală divinităţii şi umanităţii lui Hristos atunci, în înţelegerea şi-n slujirea noastră, vom ajunge să credem într-un Hristosincomplet, adică într-un „alt Isus”, decât în Acela care este revelat în Scriptură. Pierderea cauzată va fi pe măsura erorii comise, atât pentru viaţa noastră creştină cât şi pentru slujirea noastră. Suntem chemaţi nu numai să ne închinăm lui Hristos, ca Dumnezeu, dar şi să-L urmăm, ca Om.
Isus nu doar ne-a răscumpărat prin moartea Lui, dar ne-a şi arătat, prin viaţa Sa trăită pe Pământ, cum doreşte Dumnezeu să trăiască omul.
El nu este numai Salvator, ci şi „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20). El ne-a oferit un exemplu despre cum anume să trăim în ascultare deplină de Dumnezeu, în orice vreme şi-n orice situaţie.
Iertarea păcatelor, plinătatea Duhului şi toate celelalte resurse ale harului, pregătite de Dumnezeu, au menirea de a ne conduce la unicul scop final, şi anume, să putem fi potriviţi chipului Fiului Său. De fapt, fiecare învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă din perspectiva ei corectă numai dacă este privită în lumina scopului veşnic al lui Dumnezeu pentru om: acela ca omul să fie făcut ca Isus.
Principala lucrare a Duhului Sfânt priveşte două planuri, şi este descrisă astfel: „Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Duhul Sfânt caută tot timpul să ne arate slava Domnului Isus în Scripturi (care reprezintă Oglinda), iar după aceea caută să ne transforme în acea asemănare.
Dumnezeu Tatăl, în suveranitatea Lui, pregăteşte, de asemenea, toate împrejurările vieţii noastre pentru aceeaşi finalitate. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (…) căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:28,29).
Fiecare din evenimentele şi împrejurările vieţii noastre sunt menite de Dumnezeu să ne prelucreze şi să ne transforme, tot mai mult, în asemănarea cu Isus.
Astfel, vedem că atât Tatăl nostru, în ceruri, cât şi Duhul Sfânt, în inima noastră, lucrează în vederea aceluiaşi scop: ca noi să putem deveni ca Isus.
Cu cât suntem mai mult părtaşi naturii Domnului nostru, cu atât mai mult vom trăi aşa cum a trăit El pe Pământ.Aceasta e viaţa plină de Duhul Sfânt.
Isus n-a venit pe Pământ ca un înger, ci într-un trup asemănător cu al nostru. Biblia spune că: „A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”(Evrei 2:17) (Fraţii Lui sunt ucenicii Săi – Matei 12:50). Dacă El n-ar fi fost făcut ca noi (fraţii Lui) „în toate lucrurile”, nu ar fi putut deveni Exemplul nostru, nici nu ne-ar fi putut da porunca „Urmează-Mă”, pentru că, în mod evident, noi nu am putea urma pe Unul care n-a avut limitările noastre, la fel cum un înger nu ne poate învăţa să înotăm, de vreme ce el nu experimentează, ca noi, scufundarea datorită greutăţii.
Dacă Pavel n-ar fi putut trăi cum a trăit Isus atunci şi îndemnul lui din 1 Corinteni 11:1, de a-l urma pe el aşa cum şi el L-a urmat pe Hristos, ar fi devenit fără sens. În asemenea condiţii, viaţa lui Hristos ar fi una pe care am putea-o doar admira, dar niciodată n-am putea-o urma.
Slăvit să fie Dumnezeu, însă, că Hristos a venit într-un trup uman ca al nostru, şi, acceptând limitele firii noastre pământeşti, ne-a dat un exemplu de urmat.
Din moment ce Isus a trăit ca om o viaţă sfântă, curată, acum nu mai este niciun motiv pentru care să nu putem „trăi şi noi cum a trăit El” (1Ioan 2:6).
Deoarece noi, ca fiinţe omeneşti, suntem slabi, Dumnezeu ne oferă aceeaşi putere a Duhului care i-a fost dată lui Isus când a trăit ca om pe Pământ.
Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face cu bucurie şi pentru noi, fiindcă „ne-a iubit cum L-a iubit pe El” (Ioan 17:23);însă puterea Lui este pusă numai la dispoziţia celor „care cred” (Efeseni 1:19). Tocmai datorită lipsei de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu credincioşii de azi sunt neroditori, fiind fără putere în lupta împotriva păcatului şi împotriva lui Satan.
Când ni se porunceşte: „să călcăm pe urmele Aceluia care n-a păcătuit” (1 Petru 2:21-22), scuza pe care ne-o oferă Diavolul este că, fiind oameni, nu putem să nu păcătuim, din când în când; dar conştientizând că Isus a venit în trupul nostru uman şi n-a păcătuit, ne aflăm într-o situaţie concretizată prin următoarele DOUĂ aspecte:
(1) Nu mai avem nicio scuză pentru a păcătui;
(2) Avem credinţa că şi noi putem trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului, aşa cum a trăit Isus.
Astfel, rugăciunea lui Pavel este şi a mea, ca, pe măsură ce citiţi adevărurile Scripturii în această carte, „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Efeseni 1:17; 3:16).
Numai prin cunoaşterea deplină a lui Hristos putem cunoaşte puterea Duhului Sfânt. Isus este Exemplul perfect al omului plin de Duhul Sfânt.
Uitându-ne la viaţa Lui, şi văzând cum a trăit El pe acest Pământ, putem înţelege în mod inconfundabil care sunt caracteristicile unei vieţi pline cu Duhul Sfânt.
Capitolul 2
TRĂIND ÎN SMERENIE
Măreţia lui Dumnezeu este văzută de lume în minunăţiile creaţiei Sale (Psalmul 19:1). Universul este atât de vast, încât mintea omenească nu-l poate cuprinde. Galaxii de stele sunt împrăştiate prin spaţiu, având distanţe de miliarde de ani-lumină între ele. În acelaşi timp, orice fărâmă de materie în acest Univers este compusă din atomi atât de mici, încât nu pot fi văzuţi cu ochiul liber. Aceşti atomi, la rândul lor, conţin sute de electroni care se rotesc în interiorul lor. Cât de mare este Dumnezeul nostru!
Pentru ucenicul lui Isus Hristos, însă, măreţia lui Dumnezeu nu este văzută în primul rând în aceste minunăţii ale Universului, ci, mai curând, în umilinţa care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să se dezbrace pe Sine Însuşi, să vină în trupul nostru uman şi să Se identifice cu rasa noastră decăzută.
„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” a spus apostolul Ioan (Ioan 1:14), iar noi putem adăuga: „o astfel de slavă, a cărei strălucire întrece cu mult strălucirea văzută în creaţie”.
Marele Împărat al Cerului a venit şi a locuit ca unul dintre noi, într-un trup uman ca al nostru. El a venit, nu plin de Sine, nu având un aer de superioritate, ci cu umilinţă neprefăcută, făcându-Se una cu noi în toate privinţele.
Vedem gloria Domnului Isus într-un mod mult mai clar în umilinţa Lui, decât chiar în minunatele miracole săvârşite de El.
Aceasta e calea smereniei pe care Duhul Sfânt doreşte să ne-o arate, înainte de toate, pentru ca noi să putem învăţa cum să umblăm pe ea în toate zilele vieţii noastre. Trebuie să-L urmăm pe Isus, în mod prioritar, în smerenia Lui.
Înainte ca să trăiască Isus această viaţă umană, pură şi plină de dragoste, pe Pământ, El S-a umilit. Acesta a fost primul pas, şi acesta este primul pas şi pentru noi.
Cu multe mii de ani înainte de a veni Isus pe pământ, Dumnezeu a creat un înger numit Lucifer care era desăvârşit în înţelepciune şi frumuseţe. Lucifer a fost desemnat de Dumnezeu pentru a fi capul ordinului angelic, dar, ridicându-se cu mândrie şi fiind nemulţumit de poziţia lui, el a căutat să se înalţe pe sine (Ezechiel 28:11-17; Isaia 14:12-15), astfel, el a adus păcat în creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lepădatîndată, iar el a devenit Satan.
Mândria este, aşadar, rădăcina oricărui păcat şi rău din acest Univers.
Când Adam a păcătuit a fost infestat, şi el, de această mândrie satanică.
Acum, fiecare copil al lui Adam este născut cu această plagă.
Pentru a-l elibera pe om de efectul acestui venin, Isus S-a smeritpe Sine.
Aşa cum păcatul îşi are originea în mândria lui Lucifer, tot aşa, răscumpărarea noastră îşi are originea în umilinţa lui Isus. Avem parte de gândirea lui Hristos în măsura în care avem parte de smerenia Lui. Iată instrumentul care măsoară, fără greşeală, creşterea spirituală.
Deja faptul că Isus a venit pe Pământ, din gloria Cerului, este o dovadă uimitoare a umilinţei Lui, dar ni se spune mai mult de atât, şi anume, că şi după ce „a devenit om, S-a smerit” (Filipeni 2:8). El Şi-a luat locul înaintea lui Dumnezeu ca unul dintre toţi ceilalţi oameni, „făcându-se asemenea fraţilor Săi, în toate lucrurile,” (Evrei 2:17). El a devenit nimic pentru ca Dumnezeu să poată fi totul. Aceasta e o umilinţă adevărată.
Slava şi măreţia lumească a unei persoane se măsoară în statutul social, averea, realizările, situaţia familială şi altele de acest fel; însă, cât de diferită este slava lui Dumnezeu văzută în Isus Hristos!
Isus a fost singura persoană născută vreodată care a avut prilejul de a-şi alege familia în care să se nască. Niciunul dintre noi nu am avut această posibilitate. Ce familie a ales Isus? Familia unui dulgher necunoscut dintr-un loc numit Nazaret, despre care orăşenii spuneau: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”(Ioan 1:46). Iosif şi Maria au fost atât de săraci, încât nici măcar nu şi-au putut permite să ofere lui Dumnezeu un miel ca jertfă (vedeţi Luca 2:22-24 şi Levitic 12:8).
Mai mult, Isus a fost singura persoană născută vreodată care a putut alege exact locul unde să se nască. Având posibilitatea de a-Şi determina locul naşterii, ce loc a ales El? O iesle a vitelor, într-un staul umil!
Atenţie, la ceva şi mai mult de atât, şi anume, la linia genealogică pe care a ales-o Isus pentru Sine. În arborele genealogic al lui Isus sunt menţionate, în Matei 1:3-6, patru femei. Prima, Tamar, avuse un fiu prin comiterea de adulter cu socrul ei, Iuda. Cea de-a doua, Rahav, a fost o prostituată notorie în Ierihon. Cea de-a treia, Rut, a fost o descendentă a lui Moab, care s-a născut ca rezultat al adulterului comis de Lot cu propria lui fiică. Cea de-a patra a fost soţia lui Urie, Batşeba, cu care a comis David adulter. De ce a ales Isus să provină dintr-un arbore genealogic atât de ruşinos? Pentru a Se putea identifica în totalitate cu rasa decăzută a lui Adam. Aici vedem umilinţa Lui. El nu a vrut să se mândrească cu familia sau cu neamul Lui.
Isus S-a identificat în întregime cu omul. El a crezut în egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti, indiferent de rasă, familie, poziţie socială, etc., şi a coborât la starea cea mai de jos, pentru a putea fi slujitorul tuturor. Numai acela care se coboară sub alţii este în stare să îi ridice pe aceştia, şi în acest mod a venit Isus.
Duhul Sfânt ne transformă prin înnoirea minţii noastre (Romani 12:2). Sămânţa adevăratei umilinţe, a lui Hristos, este semănată în gândurile noastre. În această privinţă, putem să ne convingem dacă suntem sau nu transformaţi în asemănarea lui Hristos, analizând, nu acţiunile noastre sau comportamentul nostru în faţa altora, ci, mai degrabă, analizând gândurile pe care le avem (în locul tainic al inimii noastre), în legătură cu noi înşine şi cu felul în care ne comparăm cu alţii.
Numai când suntem cu adevărat mici înaintea ochilor noştri, în gândurile pe care le avem cu privire la propria persoană, putem, cu adevărat, să „privim pe alţii mai presus de noi înşine” (Filipeni 2:3), şi să ne considerăm „cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8).
Isus întotdeauna S-a văzut pe Sine Însuşi un om neînsemnat înaintea Tatălui Său, de aceea slava Tatălui a fost manifestată prin El în toată plinătatea ei.
Deoarece Isus a luat această poziţie, a unui om neînsemnat înaintea Tatălui, El a putut să se supună, cu bucurie, la tot ceea ce Tatăl Său a hotărât pentru viaţa Lui şi să asculte, din toată inima, de toate poruncile Lui.
„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte”(Filipeni 2:8).
Ascultarea totală de Dumnezeu este semnul clar al umilinţei adevărate. Nu există alt test mai clar.
Isus S-a supus, timp de 30 de ani, unui tată vitreg şi unei mame care erau imperfecţi, pentru simplul fapt că aceasta era voia Tatălui Său. El a ştiut mult mai multe decât Iosif şi Maria; spre deosebire de ei, El a fost fără păcat, şi totuşi S-a supus lor.
Omului nu îi este uşor să fie supus faţă de aceia care îi sunt inferiori intelectual sau spiritual, dar adevărata umilinţă nu are nicio problemă în acest caz, fiindcă cel care cu-adevărat se vede pe sine un om neînsemnat înaintea lui Dumnezeu nu are nicio dificultate în a se supune oricărui om pe care Dumnezeu îl pune peste el.
Isus a ales o profesie destul de modestă, cea de dulgher, iar când a intrat în slujba Sa publică nu avea titluri ataşate Numelui Său. El n-a fost: „Pastorul Isus”; ce să mai vorbim: „Doctorul Reverend Isus”! El nu a căutat şi nici n-a dorit vreodată vreo poziţie pământească ori vreun titlu care L-ar fi ridicat deasupra oamenilor obişnuiţi, cărora venise să le slujească. Cine are urechi de auzit, să audă.
Când mulţimea s-a îngrămădit în urma Lui, vrând să-L proclame rege peste ei, S-a strecurat, în linişte, afară dintre ei(Ioan 6:15). El a dorit să fie cunoscut numai ca „Fiul omului”.
El nu a căutat, nici n-a arătat vreun interes pentru onoarea dată de oameni. A trăit numai înaintea feţei Tatălui Său şi a fost pe deplin mulţumit să treacă prin viaţă nebăgat în seamă şi dispreţuit de oameni. Pentru El a contat numai aprobarea Tatălui.
Când Isus vindeca pe cineva sau făcea vreo minune cerea insistent ca nimeni să nu ştie despre acel miracol, pentru că minunile Lui erau fapte de îndurare faţă de anumite persoane aflate în nevoie, şi nu isprăvi publicitare. Chiar şi atunci când a înviat din morţi pe fiica lui Iair, El a dat instrucţiuni stricte aparţinătorilor fetiţei să nu spună nimănui despre acest miracol(Marcu 5:43). Biografia vieţii lui Isus a fost făcută publică mult mai târziu, de către apostolii Săi, numai după ce Isus era deja plecat de pe acest Pământ.
Când a luat un lighean cu apă şi a spălat picioarele ucenicilor Săi, în ultima noapte dinaintea crucificării Sale, această faptă a fost reprezentativă pentru întreaga Lui viaţă. El a fost un slujitor al tuturor oamenilor. Observând faptul că picioarele ucenicilor erau pline de praf, a luat imediat ligheanul pentru a face ceea ce era necesar, în loc să aştepte pentru a vedea dacă altcineva ar fi făcut acest lucru. Acea acţiune a simbolizat o viaţă dedicată slujirii altora. Isus nu a aşteptat să fie rugat să facă ceva. El a văzut nevoia şi a făcut ceea ce trebuia.
Isus a fost tovarăş apropiat cu cei din pătura cea mai de jos a societăţii şi a trăit printre ei, ca egalul lor. Chiar dacă El a fost fără păcat şi desăvârşit, niciodată nu i-a făcut pe alţii să se simtă jenant din cauza imperfecţiunilor lor. El nu-şi dădea aere de superioritate când mergea din loc în loc cu ucenicii Săi. De fapt, relaţia Lui cu ucenicii era atât de degajată, încât aceştia se simţeau liberi să-L dojenească şi chiar să-I dea sfaturi (Matei 16:22, Marcu 4:38; 9:5).
Umilinţa Lui Isus o vedem şi în faptul că a căutat să aibă părtăşie în rugăciune cu ucenicii Săi. În grădina Ghetsimani El a cerut lui Petru, Iacov şi Ioan să se roage cu El, pentru că sufletul Îi era „cuprins de o întristare de moarte”(Matei 26:38). Isus a fost conştient de cumplita slăbiciune a trupului pe care îl primise; de aceea a căutat părtăşia în rugăciune cu alţi oameni evlavioşi.
Tocmai datorită faptului că noi nu suntem destul de sinceri, în recunoaşterea lipsei noastre de însemnătate, manifestarea puterii lui Dumnezeu prin noi este limitată. Isus ne-a arătat calea umilinţei. Ea este calea prin care ne recunoaştem slăbiciunea trupului şi lipsa noastră de însemnătate ca fiinţe omeneşti.
Tocmai pentru că Isus S-a smerit de aceea Dumnezeu L-a ridicat la cea mai înaltă poziţie din Univers (Filipeni 2:9). Aceia care merg cel mai departe pe calea smereniei vor sta împreună cu Isus în slavă, la dreapta şi la stânga Lui.
Pe toată durata vieţii Sale, Isus a continuat să coboare. Coborând din Cer, a continuat să meargă în jos, jos, în jos tot timpul, până la cruce. Niciodată nu a luat-o în sens invers, căutând să meargă în sus.
Astăzi există numai două duhuri care lucrează pe Pământ. Unul, duhul lui Satan (Lucifer), îi zoreşte pe oameni să meargă în sus, fie în ierarhia lumii, fie în cea a creştinătăţii. Celălalt, Duhul lui Hristos, îi conduce pe oameni în jos, asemenea Stăpânului lor. La fel ca bobul de grâu, Isus S-a îndreptat în jos, şi toţi ucenicii Lui adevăraţi pot fi identificaţi inconfundabil după această caracteristică.
Umilinţa lui Isus este văzută, în toată splendoarea ei, în moartea Lui. Nu a fost vreodată o judecată mai nedreaptă ca aceea prin care a trecut Isus. Totuşi, El S-a supus în tăcere la răniri, insulte, nedreptăţi, înjosiri şi batjocuri. El nu i-a blestemat pe duşmanii Lui, nici nu i-a ameninţat cu răzbunare şi nici nu i-a chemat în ajutor pe îngerii Săi. El a renunţat la toate drepturile Sale de Fiu al lui Dumnezeu.
„Pumnul strâns” este un simbol care este specific rasei umane, semnificând atât dorinţa acesteia de a ţine morţiş la propriile drepturi, puteri şi posesiuni, cât şi ameninţarea contraofensivei, în cazul în care este atacată.
Isus, însă, în loc să strângă pumnul, a deschis de bunăvoie palmele Sale pentru a fi străpunse de piroane pe cruce. Palmele Lui au fost deschise întotdeauna, dăruind, dăruind şi iarăşi dăruind. În final Şi-a dăruit propria Lui viaţă. Aceasta e, într-adevăr, o umilinţă adevărată; şi aceasta e adevărata „bărbăţie”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie.
Ucenicul lui Isus, care vrea să manifeste natura divină, trebuie să fie dispus să sufere nedreptatea fără să se plângă.
Biblia spune că: „Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui … când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător”(1 Petru 2:20-23).
Umilinţa lui Isus nu I-a permis să judece pe nimeni. Numai Dumnezeu este Judecător al tuturor oamenilor; şi orice om care judecă pe altul ocupă, prin această judecată, locul pe care singur Dumnezeu este autorizat să-l ocupe. Ca om, pe Pământ, Isus a spus: „Eu nu judec pe nimeni” (Ioan 8:15). El a încredinţat toată judecata Tatălui Său, iar noi vedem şi aici frumuseţea umilinţei Lui.
Isus S-a supus de bună voie morţii umilitoare pe care Tatăl Său a hotărât-o pentru El. Dincolo de instrumentele umane care au plănuit şi executat crucificarea Lui, El a putut desluşi mâna Tatălui şi a băut de bunăvoie paharul pe care I „L-a dat Tatăl” (Ioan 18:11).
„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8).
Acesta e adevăratul Isus al Scripturilor. Spre deosebire de evangheliştii moderni, El nu a fost onorat ca o celebritate sau ca un star de cinema. Din contră, El a fost dispreţuit şi respins de oameni; şi lumea din vremea Lui s-a debarasat de El, pironindu-L pe o cruce. Lumea de astăzi nu este diferită; iar ucenicul nu e mai presus decât Domnul lui. Un creştinism care este popular şi atrage onoarea lumii este o falsificare a adevăratei credinţe. Întreaga viaţă a lui Isus, de la naştere şi până la moarte, a demonstrat faptul că „ceea ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu”(Luca 16:15).
„Învăţaţi de la Mine”, a spus Isus, „căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”(Matei 11:29). Umilinţa a fost principala virtute pe care Isus a cerut-o ucenicilor Săi să o înveţe de la El. Aceeaşi virtute trebuie s-o învăţăm de la El şi noi.
Capitolul 3
TRĂIND ÎN SFINŢENIE
Dumnezeu este Lumină şi Dragoste (1 Ioan 1:5; 4:8). El „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6:16). Deoarece El este Sfânt, ne cheamă şi pe noi să fim sfinţi.
Sfinţenia, însă, pentru o fiinţă omenească, poate veni numai prin ispită. Adam a fost creat inocent, fără să cunoască nici chiar binele şi răul. Dumnezeu a vrut ca el să fie sfânt; şi pentru aceasta Dumnezeu l-a lăsat să fie încercat.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost creat de Însuşi Dumnezeu şi nu a fost rău în sine. Pomul exista într-o lume peste care Dumnezeu a pronunţat cuvintele: „Foarte bun” (Geneza 1:31). Pomul era foarte bun, pentru că i-a oferit lui Adam împrejurarea favorabilă de a fi sfânt, prin a se împotrivi ispitei.
Biblia spune: „să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite ispite” (Iacov 1:2) (vers. King James (nota trad.)), pentru că ispitele ne dau oportunitatea de a fi părtaşi la sfinţenia lui Dumnezeu (Evrei 12:10) şi de a deveni „desăvârşiţi şi întregi” (Iacov 1:4).
Când privim la sfinţenia lui Isus, noi nu privim la acea sfinţenie care era proprie, a Lui, şi pe care o avea ca Dumnezeu, pentru că această sfinţenie nu ar fi un exemplu pentru noi. Privim la El ca la Unul făcut „asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile” şi „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”(Evrei 2:17, 4:15).
Isus este „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20), care a alergat aceeaşi cursă pe care o avem de parcurs şi noi, bătătorindu-ne calea pentru a-L urma, iar acum El ne spune: ”Urmează-Mă” (Ioan 12:26), şi uitându-ne ţintă la El, care a alergat pista înaintea noastră, şi noi putem alerga cu perseverenţă, fără să cădem de oboseală sau să ne pierdem inima (Evrei 12:1-4).
Isus a răbdat fiecare ispită care s-ar putea abate vreodată asupra unui om. El a fost ispitit: „în toate lucrurile, ca şi noi”. Această învăţătură ne este prezentată clar în Evrei 4:15, şi aceasta este încurajarea noastră. Isus n-a folosit niciodată vreo putere care să nu ne fie oferită şi nouă, astăzi, de Dumnezeu. El S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o, ca om, prin tăria dată Lui de Tatăl Său, prin Duhul Sfânt.
Satan întotdeauna a spus omului că legile lui Dumnezeu sunt împovărătoare şi imposibile de împlinit. Isus a venit ca om, şi, prin viaţa Lui de ascultare desăvârşită, a dat în vileag această minciună a lui Satan. Dacă noi am avea vreo ispită de biruit, sau vreo poruncă de împlinit, cu care Isus să nu Se fi confruntat, numai atunci am avea o scuză pentru a păcătui. Însă, dacă Isus ar fi trăit acea viaţă desăvârşită fără slăbiciunea trupului nostru sau cu o putere care nu este disponibilă pentru noi, atunci viaţa Lui n-ar putea fi un exemplu pe care să-l putem urma şi nici n-ar fi o încurajare pentru noi, în momentele când suntem ispitiţi. Isus, însă, a demonstrat prin viaţa Lui trăită ca om, pe Pământ, că puterea pe care ne-o pune la dispoziţie Dumnezeu este suficientă pentru a satisface cerinţele Legii Lui, revelate în Cuvântul Său.
„Căci n-avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”(Evrei 4:15). Viaţa fără păcat a lui Isus este demonstraţia făcută de Dumnezeu înaintea omenirii, că prin puterea Duhului Sfânt este posibil ca orice om să poată avea biruinţă deplină asupra păcatului şi să asculte cu bucurie de Dumnezeu. Dacă rămânem în El, PUTEM trăi „cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Isus S-a confruntat cu toate ademenirile păcatului cu care ne confruntăm noi zilnic şi a fost trecut de Tatăl Său prin fiecare ispită care poate veni vreodată peste vreun om. Astfel El S-a calificat pentru a fi Conducătorul nostru şi Marele nostru Preot (Evrei 2:10,17,18; 5:7-9). În toate acele situaţii, El S-a lepădat de sine însuşi şi a răstignit dorinţele trupului care-L ademeneau să păcătuiască. În felul acesta, în mod constant, El „a pătimit în trup”.
Scriptura Îl prezintă ca pe Exemplul nostru: „Fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-I mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu”(1 Petru 4:1,2). Isus a demonstrat, prin viaţa Lui de ascultare „până la moarte”, că este un necaz incomparabil mai mic să suferi, orice s-ar întâmpla, decât acela de a nu-L asculta, chiar şi într-un singur punct, pe Dumnezeu.
Esenţa tuturor păcatelor într-o fiinţă umană se găseşte în înfăptuirea voinţei proprii, iar esenţa sfinţeniei se găseşte în lepădarea voinţei proprii şi în înfăptuirea voii lui Dumnezeu. Aşa a trăit Isus. El a spus: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis (…) ca să fac nu voia Mea, ci a Celui care M-a trimis (…) nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”(Ioan 5:30; 6:38; Matei 26:39).
Isus a oferit Tatălui Său voinţa Lui proprie, umană, ca pe o jertfă permanentă, chiar şi atunci când aceasta însemna suferinţă intensă. Ni se spune că „în zilele vieţii Sale pământeşti aducea rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi”(Evrei 5:7).
Isus a avertizat în grădina Ghetsimani pe cei trei ucenici ai Săi că, din moment ce trupul omenesc era slab, ispita putea fi biruită numai prin veghere şi rugăciune (aceasta putea avea loc prin căutarea ajutorului lui Dumnezeu) (Matei 26:41). El Însuşi S-a rugat şi numai aşa a biruit.
Chiar înainte de a merge în Ghetsimani, Isus a spus ucenicilor Săi că în curând va veni ziua când şi ei vor putea face lucrările pe care le-a făcut El, pentru că Tatăl le va da Duhul Sfânt ca să le fie „Ajutor” (în original: paracletos (apărător, ajutor) nota trad.) (Ioan 14:12,16). Isus n-a venit pentru ca noi să devenim făcători de minuni, ci sfinţi. Lucrările Lui au fost lucrări ale sfinţeniei, lucrări ale ascultării de Tatăl şi acestea sunt lucrările despre care a promis El că şi noi, la rândul nostru, le vom putea face. El a făcut toate aceste lucrări ca un Om umplut cu Duhul Sfânt.
Când ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, ei au primit, la rândul lor, puterea să înfăptuiască lucrările ascultării pe care le făcuse Isus. În timpul vieţii lui Isus pe Pământ ei au primit puterea să vindece bolnavi, să învieze morţi, să cureţe leproşi şi să scoată demoni (Matei 10:8), dar n-au avut putere să biruie păcatul. Pentru aceasta, ei au trebuit să aştepte până când au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii.
Scopul umplerii cu Duhul este de a ne face capabili să facem „lucrările pe care le-a făcut Isus” sau, cu alte cuvinte, să facem „voia lui Dumnezeu” (vezi Ioan 4:34).
Aceasta este viaţa glorioasă pe care ne-o oferă Dumnezeu în Noul Legământ.
„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, PENTRU CA porunca Legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4).
Semnificaţia pentru noi a faptului că Isus S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o constă în faptul că, prin aceasta, El a deschis o Cale pentru noi prin care Îl putem urma.
Calea pe care a deschis-o Isus este numită, în Evrei 10:19,20, „calea cea nouă şi vie”. Aici ni se spune că „avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său”.
Slava lui Dumnezeu locuia în Locul Preasfânt al Templului. Acesta e locul înspre care Isus a deschis calea, pentru ca noi să-L urmăm, pentru a putea fi părtaşi la sfinţenia Lui. El este „Înainte mergătorul”, care a intrat prin perdeaua trupului înaintea tuturor (Evrei 6:20). Acum e rândul nostru să alergăm, uitându-ne la exemplul Lui (Evrei 12:1,2).
Noi nu trebuie să rupem perdeaua pentru că ea a fost ruptă deja, odată pentru totdeauna, de către Domnul nostru, dar trebuie să-L urmăm de-a lungul acestei căi, a perdelei rupte care este calea crucii, calea morţii pentru firea pământească şi pentru poftele ei.
Tocmai prin moartea firii pământeşti slava sfinţeniei lui Dumnezeu a fost văzută în viaţa lui Isus şi nu există vreo altă cale pentru noi. Dacă purtăm „omorârea Domnului Isus” în trupul nostru, atunci şi numai atunci, viaţa aceea curată şi sfântă a lui Isus va fi „arătată în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10).
Duhul Sfânt din noi ne va călăuzi, cum L-a călăuzit pe Isus, întotdeauna de-a lungul căii crucii, aceasta fiind calea pe care vom putea fi părtaşi, din ce în ce mai mult, la sfinţenia Lui. Aşa a fost cu Isus Însuşi şi va fi aşa pentru toţi cei care străbat aceeaşi cale.
Isus a venit să ne facă părtaşi naturii divine, astfel încât aceeaşi viaţă care a fost în El să poată fi şi în noi.„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4).
Dumnezeu nu ne-a promis să ne facă dintr-odată perfecţi, pe acest Pământ. Noi suntem aceia care trebuie să depunem mult efort pentru a fi desăvârşiţi, dar putem trăi în biruinţă asupra păcatelor de care suntem conştienţi.
Am văzut că Isus a fost ispitit ca şi noi. în toate lucrurile. Unele dintre cele mai puternice ispite sunt acelea care vin să atace viaţa interioară a gândurilor noastre. Aşa trebuie să fi fost şi în cazul lui Isus. Totuşi, El niciodată nu a păcătuit. Şi noi putem birui în toate gândurile noastre.
Vorbirea lui Isus a fost curată. Niciun cuvânt murdar nu I-a scăpat vreodată de pe buze şi nici vreo vorbă fără rost. El întotdeauna a spus adevărul, nu s-a găsit vreo înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu ar fi putut vreodată să-L antreneze pe Isus într-o conversaţie despre cum să câştige tot mai mulţi bani (dincolo de nevoile persoanei în cauză). Într-adevăr, El nu a fost interesat de astfel de lucruri. Mintea Lui a fost ancorată în lucrurile de sus şi nu în lucrurile de pe Pământ. Fără îndoială, El a folosit lucruri materiale, dar nu le-a îndrăgit, nici nu a fost ataşat de vreunul dintre ele.
Sfinţenia lui Isus a fost lăuntrică; nu a fost o pioşenie exterioară, manifestată prin mâncare, îmbrăcăminte sau printr-o anumită asociere. El nu a fost ascet sau pustnic. El a trăit înconjurat de un climat cotidian, purtând hainele pe care le purtau cei din clasa Lui socială, mâncând şi bând normal (Luca 7:34), bucurându-Se de bunurile pe care le-a dat Dumnezeu omului ca să se bucure în această lume (1 Timotei 6:17). Totuşi, El niciodată nu a fost necumpătat în ce priveşte mâncarea, ci S-a disciplinat să nu-Şi folosească puterile miraculoase pentru a transforma pietrele în pâini, nici chiar după patruzeci de zile de post. El nu comunica doar cu oameni religioşi, ci chiar cu păcătoşii de cea mai joasă speţă şi rămânea integru. Sfinţenia Lui a fost în primul rând lăuntrică.
Nu numai păcatul a fost ceea ce evita Isus. El a renunţat şi la multe plăceri care ar fi fost legitime, dar care erau fie neroditoare, fie erau de aşa natură încât nu Şi le-ar fi putut permite fără a sacrifica o parte din lucrările Tatălui, pentru îndeplinirea cărora venise (1 Corinteni 6:12).
Sfinţenia lui Isus a fost rezultatul unei vieţi de cugetare la Cuvântul lui Dumnezeu. La vârsta de doisprezece ani El cunoştea deja Cuvântul în profunzime, pentru că a cugetat stăruitor asupra Scripturilor, căutând lumina Duhului asupra Cuvântului. El cunoştea mai mult decât cărturarii, pentru că El căuta descoperirea Duhului. Isus nu a urmat o şcoală biblică. El a învăţat sub tutela Tatălui Său, la fel cum au făcut adevăraţii prooroci din Vechiul Testament – Moise, Ilie, Ieremia, Ioan Botezătorul, etc. Niciun profet veritabil din Biblie nu s-a format la vreo şcoală biblică. Să nu uităm acest lucru!
Isus a studiat Cuvântul iar apoi l-a şi împlinit. Astfel, Cuvântul a devenit o armă puternică în mâna Lui, nu numai în lupta împotriva lui Satan (Matei 4:1-11), dar şi în lucrarea Lui de predicare. El vorbea cu autoritate şi predicile Lui se împotriveau tradiţiilor populare din vremea Lui care au fost susţinute de cărturarii şi învăţaţii Legii.
El a demascat făţărnicia şi viaţa lumească a Fariseilor şi le-a spus că erau sortiţi Iadului, în ciuda fundamentalismului lor doctrinar (Matei 23:33). În acelaşi timp, El a dat pe faţă erorile doctrinare şi interpretările greşite ale Scripturii susţinute de saduchei (Matei 22:23-33).
Isus niciodată nu a căutat să fie popular în predicile Lui. Mai degrabă ar fi acceptat orice chin şi agonie decât să piardă vreo iotă din adevăr. El n-a crezut în sloganul “pace şi unitate cu orice preţ”. Chiar şi duşmanii Lui au recunoscut: „ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-ţi pese de nimeni” (Matei 22:16).
Sfinţenia lui Isus se mai vădea prin râvna Lui pentru curăţia Casei lui Dumnezeu (Ioan 2:14 şi urm.). Când a intrat în Templu şi i-a văzut pe oameni făcând bani în numele religiei, S-a aprins în El o mânie sfântă şi i-a alungat cu un bici.
Biblia ne porunceşte să ne mâniem, dar fără să păcătuim (Efeseni 4:26). Când soldaţii romani L-au bătut pe Isus şi L-au biciuit înaintea lui Pilat, El a primit toate acestea cu răbdare. El niciodată nu S-a mâniat când era vorba despre Persoana Lui. O astfel de mânie ar fi fost un păcat. Dar când era vorba de curăţia Casei lui Dumnezeu, totul era diferit. În acel caz, stăpânirea mâniei ar fi fost un păcat.
El a folosit biciul în acea zi fără Să-i pese că oamenii L-ar înţelege greşit, gândind că Şi-a pierdut controlul şi că a acţionat îndemnat de fire. El nu a trăit, în niciun caz, dependent de părerea oamenilor. El a venit să aducă sabia (Matei 10:34); şi a folosit-o fără cruţare. Această sabie tăia, rănea şi durea; în felul acesta se manifesta slava Tatălui.
Viaţa lui Isus a fost cea mai frumoasă, mai disciplinată şi mai plină de pace şi bucurie din câte a văzut lumea vreodată. Aceasta a fost datorită ascultării Sale depline de Cuvântul lui Dumnezeu.
Gândiţi-vă la ordinea care este în Universul fizic. Stelele şi planetele se mişcă în ceruri într-o ordine aşa deplină încât putem să ne fixăm ceasul după ele, cu o precizie de milionimi de secundă. Precizia lor e aşa de mare, încât astronomii pot determina care va fi poziţia oricărei stele sau planete, la orice dată, în viitor. Care este secretul unei ordini atât de depline? Numai unul singur: ele ascultă cu exactitate de voia lui Dumnezeu, gravitând pe orbita şi cu viteza stabilite pentru ele de Creatorul lor. Oriunde există ascultare de Dumnezeu, acolo este perfecţiune şi frumuseţe, dar oriunde există neascultare de Dumnezeu, acolo este haos şi urâţenie.
Chiar şi stelele sunt o mărturie fără cuvinte a faptului că poruncile lui Dumnezeu sunt cele mai bune pentru noi şi că poruncile Lui nu sunt grele (împovărătoare).
Viaţa lui Isus a dovedit faptul că numai evlavia, manifestată în toate lucrurile, este de folos atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare (1 Timotei 4:8). Niciun om nu poate fi mai fericit, mai plin de pace şi mai mulţumit decât omul evlavios.„Frica de Domnul este un izvor de viaţă” (Proverbe 14:27), iar Isus a ascultat de porunca „să aibă întotdeauna frică de Dumnezeu”(Proverbe 23:17). Dumnezeu I-a ascultat rugăciunile datorită acestei frici evlavioase (Evrei 5:7). Cerul o fost întotdeauna deschis pentru Isus, deoarece El a trăit în frica de Dumnezeu. „Eu cinstesc pe Tatăl Meu”(Ioan 8:49), a spus El odată, şi a demonstrat prin viaţa Lui adevărul Cuvântului care spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul”(Proverbe 9:10).
Rugăciunile lui Isus au fost ascultate, însă nu în mod automat, sau pentru faptul că era Fiul lui Dumnezeu, ci datorită fricii Lui evlavioase (Evrei 5:7). De asemenea, El a fost uns cu bucuria şi autoritatea Duhului Sfânt – „undelemn de bucurie”– nu în mod automat, sau datorită identităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu, ci pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul(Evrei 1:9). Dumnezeu Îşi poate asuma obligaţii numai faţă de un om care este curat din punct de vedere moral. Acesta e secretul autorităţii spirituale.
Totuşi, lumea religioasă din zilele lui Isus nu a împărtăşit viziunea lui Dumnezeu asupra sfinţeniei lui Isus. Sfinţenia lui Isus a provocat duşmănia lor, pentru că El le scotea în evidenţă păcatele, fără nici o frică (Ioan 7:7). Din această cauză, Isus a suferit din partea Evreilor religioşi ostilitate, respingere, ură, critică, excomunicare şi, în final, chiar omorârea – toate acestea din cauză că a predicat sfinţenia. El nu a fost crucificat pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că prin predicile Sale le-a denunţat făţărnicia şi le-a expus păcatul; prin urmare, ei s-au hotărât să-L reducă la tăcere.
Isus a spus, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, ca să nu i se vădească faptele”(Ioan 3:19,20).
Lumea religioasă “creştină” a zilelor noastre este exact la fel, iar ucenicul nu poate fi mai mare ca Domnul său. Umblarea în sfinţenie nu ne va aduce aclamaţiile creştinătăţii căldicele. „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” – în orice ţară şi în orice vreme (2 Timotei 3:12); această prigonire va veni în primul rând de la lumea religioasă, ca în cazul lui Isus Însuşi.
Orice om care vrea să-L urmeze pe Domnul, trebuie să se oprească mai întâi şi să cântărească preţul, iar apoi „să iasă afară din tabără, la El, şi să sufere ocara Lui” (Evrei 13:13).
Capitolul 4
TRĂIND ÎN DRAGOSTE
Am văzut că Dumnezeu este deopotrivă Lumină şi Dragoste. Gloria lui Dumnezeu a fost văzută în Domnul Isus, plin de Lumină la fel cum este plin de Dragoste. Lumina şi Dragostea sunt inseparabile. Sfinţenia adevărată este plină de dragoste şi dragostea adevărată este cu desăvârşire pură. Ele sunt aici deosebite numai cu scopul de a fi înţelese de noi.
Dacă cineva pretinde că are Sfinţenie, dar nu manifestă dragostea divină atunci, ceea ce are nu este sfinţenie autentică ci „neprihănirea fariseilor”. Pe de altă parte, cei care pretind să aibă o dragoste mare pentru toată lumea, dar nu trăiesc în puritate şi neprihănire, sunt deasemenea înşelaţi, confundând sentimentalismul lor lipsit de substanţă cu dragostea divină.
Fariseii aveau o „neprihănire” împietrită şi uscată. Ei erau ca scheletele osoase – rigizi şi respingători. Ei deţineau ceva din adevăr, dar acesta era cu totul deformat şi disproporţionat.
Isus avea tot adevărul. El a susţinut fiecare iotă sau punctuleţ al legii lui Dumnezeu mai mult decât au făcut-o fariseii, dar El nu era numai oase. După cum oasele erau acoperite cu carne, aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie fiinţa umană – tot aşa Dragostea învăluie Lumina. El a vorbit adevărul dar l-a vorbit în dragoste (Efeseni 4 :15). Cuvintele Lui aveau autoritate dar ele erau, în acelaşi timp, pline de har (Luca 4:22,36).
Aceasta e ceea ce doreşte Duhul Sfânt să ne comunice şi să manifeste prin noi.
Dumnezeu ESTE Dragoste, nu numai pentru că acţionează cu iubire. El ESTE în cea mai adâncă esenţă a SaDRAGOSTE. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este văzută în Isus, dezvăluie lucrul acesta cu claritate. Isus nu a săvârşit doar fapte ale iubirii, El S-a preocupat de „facerea binelui” (Fapte 10:38), iar aceasta se datora faptului că Dragostea lui Dumnezeu a inundat întreaga Lui fiinţă.
Dragostea îşi are originea, la fel ca sfinţenia şi umilinţa, în omul nostru dinlăuntru. Râurile de viaţă curg din adâncul fiinţei umplute de Duhul (Ioan 7:38,39). Gândurile şi atitudinile noastre (chiar şi cele care nu au fost niciodată exprimate) dau o mireasmă cuvintelor şi faptelor noastre, precum şi întregii noastre personalităţi, iar mireasma noastră poate fi uşor detectată de ceilalţi. Cuvintele şi faptele noastre de dragoste nu au niciun preţ dacă gândurile, atitudinile noastre pentru alţii, rămân egoiste şi critice. Dumnezeu doreşte adevărul „în adâncul fiinţei noastre” (Psalmi 51:6).
Isus a pus un mare preţ pe toate fiinţele umane şi, de aceea, a respectat fiecare om. Este uşor să respecţi pe cei evlavioşi şi pe cei cultivaţi sau pe cei inteligenţi. Putem chiar să credem că am atins mari înălţimi când iubim pe toţi ce cred ca şi noi în Hristos, dar gloria lui Dumnezeu a fost văzută în dragostea lui Hristos pentru toţi oamenii. Isus nu a dispreţuit pe nimeni pentru sărăcia, ignoranţa, urâţenia sau lipsa lui de cultură. El a declarat în mod specific că toată lumea şi tot ce-i aparţine ei nu este la fel de valoroasă ca un suflet uman (Marcu 8:36). Acesta e felul în care El l-a preţuit pe om; şi acesta e felul în care S-a bucurat de fiecare om. El a văzut oameni înşelaţi şi legaţi de Satan şi a dorit din toată inima să-i elibereze.
Atât de aprinsă a fost dorinţa după dragoste adevărată, încât El a fost dispus să plătească preţul deplin pentru a-i elibera pe oameni de sub autoritatea păcatului în vieţile lor. Deoarece El a fost gata să moară pentru oameni pentru a-i salva de păcatele lor, El a moştenit dreptul de a predica cu putere împotriva păcatului. Noi nu avem dreptul să predicăm împotriva păcatului dacă, fie nu am judecat acel păcat în firea noastră şi nu l-am biruit, fie nu suntem gata să murim (dacă este nevoie) pentru a-i salva pe ceilalţi de păcatul împotriva căruia am predicat. Aceasta e adevărata semnificaţie a expresiei „a vorbi adevărul în dragoste” (Efeseni 4:15).
Ceea ce produce roadă în alţii, pentru gloria lui Dumnezeu, este căldura dragostei din cuvintele pe care le rostim. Deşi este lumină din belşug la Polul Nord şi la Polul Sud, nimic nu creşte acolo din cauza lipsei de căldură.
Isus a văzut desluşit valoarea relativă a oamenilor şi lucrurilor materiale. El ştia că oamenii au fost făcuţi pentru a fi iubiţi iar lucrurile pentru a fi folosite. Din cauza influenţei pervertitoare a păcatului, această ordine a fost răsturnată în lume, astfel încât lucrurile sunt iubite iar oamenii folosiţi pentru propriile scopuri.
Isus a văzut că oamenii erau mult mai importanţi decât lucrurile. El a iubit oamenii atât de mult încât S-a identificat complet cu ei, şi i-a făcut să se simtă doriţi. El le-a împărtăşit poverile şi a avut cuvinte calde pentru cel asuprit şi cuvinte de încurajare pentru cei învinşi în bătăliile vieţii. El niciodată nu ar fi considerat vreo fiinţă umană nevrednică. Chiar dacă ar fi fost grosolani sau neciopliţi, El tot a văzut în ei oameni care aveau nevoie să fie răscumpăraţi.
Pe de altă parte, lucrurile n-au contat cu nimic pentru El. Lucrurile materiale n-au absolut nicio valoare, decât dacă sunt folosite pentru beneficiul altora. Ne putem imagina că, dacă un copil al vecinului a intrat în atelierul de tâmplărie al lui Isus şi I-a stricat una din sculele scumpe, asta nu L-a deranjat deloc pe Isus, deoarece băiatul era mult mai valoros şi mai important decât lucrul deteriorat. El a iubit oamenii, nu lucrurile; lucrurile erau pentru a-i ajuta pe oameni.
Duhul Sfânt ne înnoieşte mintea, astfel încât să putem „vedea lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu” (Coloseni 1:9).
Dumnezeu nu mai poate de bucurie pentru poporul Său (Ţefania 3:17), iar de când Isus a fost umplut cu Duhul lui Dumnezeu, El a împărtăşit bucuria Tatălui Său cu copiii Săi. Tot aşa va fi şi cu cei a căror minte a fost înnoită, încât vor privi oamenii din perspectiva lui Dumnezeu. Gândurile lui Isus despre ceilalţi erau întotdeauna şi pe deplin gânduri de iubire – niciodată gânduri critice pentru stângăcia şi imaturitatea lor. Astfel oamenii erau în stare să perceapă mireasma dulce a prezenţei Sale „şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere”(Marcu 12:37). Aceasta e dragostea cu care Dumnezeu inundă inimile noastre când suntem umpluţi de Duhul Sfânt (Romani 5:5).
Isus a fost întotdeauna mişcat de compasiune faţă de cei bolnavi, cei nevoiaşi, cei flămânzi, sau cei rătăciţi. El a transformat sărăcia lor în sărăcia Lui şi astfel era plin de putere pentru a-i mângâia. Putem să-i mângâiem pe alţii aflaţi în suferinţă numai în măsura în care ne-am identificat noi înşine cu acele suferinţe. Isus era sensibil la nevoile nerostite ale celorlalţi, deoarece El Şi-a folosit imaginaţia pentru a Se pune pe El însuşi în situaţia lor şi, astfel, a fost în stare să le înţeleagă problemele. El a fost foarte mâhnit odată, când a văzut că oamenii aveau inimile atât de împietrite încât nu mai aveau nicio compasiune pentru cei nevoiaşi (Marcu 3:5).
În relaţiile cu ceilalţi, Isus a murit în mod constant faţă de Sine. Niciodată nu a fost ofensat de orice I-ar fi făcut sau I-ar fi zis cineva; nici nu a fost vreodată ofensat de neputinţa altora de a face ceva pentru El, deoarece niciodată nu a avut aşteptări de la alţii. Nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească.
Deoarece Isus a purtat zilnic crucea, El nu a fost niciodată în conflict cu cineva, oricât de obraznic sau prost ar fi fost. Moleşeala unora nu l-a enervat niciodată. Nici neorânduiala, nici dezordinea, nici nepăsarea altora nu l-au făcut vreodată să Îşi piardă răbdarea. Omul desăvârşit poate cu uşurinţa să suporte un om imperfect. Numai oamenii imperfecţi găsesc imperfecţiunea altora intolerabilă! Răbdarea este una din manifestările cele mai măreţe ale dragostei noastre pentru alţii.
Urmăriţi gloria dragostei lui Isus în vorbirea Lui.
Isus nu i-a înjosit niciodată pe alţii şi nu a făcut remarci sau glume pe seama cuiva, prin care să rănească. El nu a făcut niciodată vreo afirmaţie subtilă care să jignească pe cineva. Niciodată nu a comentat neajunsurile ucenicilor Săi în spatele acestora. Este într-adevăr uimitor faptul că timp de trei ani El nu l-a expus pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici – nici chiar la ultima cină cei unsprezece nu au putut şti cu exactitate cine avea de gând să-L vândă pe Învăţătorul lor.
Isus şi-a folosit limba pentru a încuraja şi a sfătui pe alţii, astfel încât limba Lui a fost făcută un instrument al vieţii în mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba pentru a rosti „cuvinte de mângâiere celor trudiţi” (Isaia 50:4), dar, de asemenea, ca o sabie care retează mândria şi trufia (Isaia 49:2).
Cât de încurajat se va fi simţit centurionul roman şi femeia siro-feniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-le în public credinţa (Matei 8:10 ; 15:28), femeia păcătoasă care a fost lăudată pentru dragostea sa (Luca 7:47) şi Maria din Betania care a fost lăudată pentru jertfa sa (Marcu 14:6)! Aceştia cu siguranţa nu au uitat cuvintele lui Isus.
Ce întărit trebuie să fi fost Petru când Isus l-a asigurat că se va ruga pentru el (Luca 22:32); doar câteva cuvinte, dar ce încurajare şi îmbărbătare transmiteau ele!
Mulţi alţii trebuie să fi auzit de pe buzele lui Isus cuvinte care să le ridice duhul zdrobit, pentru că este scris in Isaia 50:4 că Isus ascultă zilnic vocea Tatălui pentru avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care I-au urmat paşii în fiecare zi.
Neprihănirea lui Isus nu era una care să-I dea o înfăţişare întunecată. Nu. El a fost uns cu „untdelemnul bucuriei” (Evrei 1:9). El a avut o bucurie abundentă în ajunul crucificării Sale, astfel încât a putut spune apostolilor Săi, „(…) ca bucuria Mea să rămână în voi” (Ioan 15:11). El mergea pretutindeni răspândind acea bucurie sufletelor lipsite de bucurie, întristate.
El a fost blând cu toată lumea, niciodată „nu a frânt o trestie ruptă şi nu a stins mucul fumegând” (Matei 12:20). El a văzut punctele bune în cel slab, în omul păcătos şi a sperat în ceea ce este mai bine pentru fiecare în parte. El a fost felul de om lângă care fiecare îşi doreşte să stea, pentru că El a fost înţelegător, bun şi blând. Doar cei mândri şi cei cu păcate ascunse L-au evitat.
Dragostea lui Isus nu a fost sentimentală. El a căutat binele cel mai înalt al celorlalţi, astfel încât nu a ezitat să ofere un cuvânt de povăţuire sau mustrare când a văzut că era nevoie de aşa ceva. El l-a mustrat pe Petru în încercarea sa de a-L întoarce de la a fi crucificat – şi asta în cuvinte dure precum „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:23).
El i-a mustrat pe Iacov şi Ioan pentru că ţineau să fie pe locurile de onoare şi pentru că voiau să se răzbune pe samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). Deasemenea El i-a mustrat de şapte ori pe apostoli pentru necredinţă.
Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să vorbească adevărul, chiar dacă a fost dureros pentru unii, pentru că inima Lui era umplută de dragoste pentru ei. Lui nu îi păsa dacă reputaţia Sa de om bun s-ar fi pierdut vorbind cuvinte aspre. El i-a iubit pe alţii mai mult decât pe Sine Însuşi şi astfel a fost gata să-Şi sacrifice reputaţia pentru a-i ajuta pe oameni. Prin urmare El a vorbit adevărul cu fermitate, de teamă ca oamenii să nu fie pierduţi pe veci. Fericirea lor veşnică a contat pentru El mult mai mult decât opinia lor despre El.
Petru a descris lucrarea lui Isus ca „umblând să facă bine” (Fapte 10:38). Într-adevăr, la asta s-a rezumat viaţa Lui. El nu a fost doar un predicator bun, nici măcar nu a fost interesat în câştigarea de suflete. El a iubit omul în totalitate şi, oriunde S-a dus, a făcut bine atât sufletului cât şi trupului acestuia. Duşmanii Săi Îl luau peste picior spunându-i „un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7:34), dar El asta era de fapt: un prieten al celor mai dispreţuiţi oameni ai societăţii.
Nu este în natura lucrurilor ca un om să meargă din loc în loc, să facă binele şi să fie prietenul proscrişilor societăţii. Chiar când se face lucrul acesta, este făcut cu motive egoiste, centrate pe sine, pe când dragostea lui Isus pentru proscrişi şi pentru cei fără prieteni a fost pură şi dezinteresată.
Noi nu putem manifesta natura lui Hristos prin mijloace de rafinament cultural, ci doar murind pentru ceea ce este natural şi primind de la Duhul Sfânt ceea ce este divin.
Dragostea L-a făcut capabil pe Isus să-i slujească pe apropiaţii Săi cu bucurie şi chiar să înfăptuiască anumite lucrări considerate a fi muncă înjositoare – precum spălarea picioarelor lor. Aceasta nu a avut loc pentru a-i impresiona cu umilinţa Sa, ci a fost revărsarea normală a dragostei Sale către ei.
Bunătatea şi dragostea umană au, în mod invariabil, un motiv ulterior, ascuns, precum căutarea onoarei sau alte motive egoiste. Este greşit de la bun început. Doar dragostea divină nu este coruptă. Isus nu a făcut bine cu vreun gând ascuns de câştig personal. Bunătatea Sa era manifestarea naturii Tatălui Său care „Luminează deopotrivă peste cel rău şi peste cel bun şi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept” (Matei 5:45).
Natura lui Dumnezeu este să facă bine şi să dea, să dea, să dea. Lucrul acesta este la fel de natural pentru El precum este pentru soare să strălucească. Aceasta a fost gloria manifestată în viaţa lui Isus. El a făcut bine în mod constant, i-a slujit pe alţii, i-a ajutat pe alţii şi a dat tot ce a putut altora.
Cuvintele din Ioan 13:29 indică ceea ce ucenicii văzuseră la Isus în legătură cu folosirea banilor în lucrarea Sa publică. Ei văzuseră că Isus folosea banii doar pentru două scopuri: să cumpere ceea ce era nevoie ŞI să dea săracilor.
Isus i-a învăţat pe ucenicică „este mai ferice să dai decât să primeşti”(Fapte 20:35) şi a demonstrat cu viaţa Sa că cea mai fericită şi mai binecuvântata viaţă pe care un om poate să o trăiască pe Pământul acesta este una trăită total pentru Dumnezeu şi pentru alţii, dându-Se pe Sine şi tot ce avea pentru binecuvântarea altora.
Isus a plâns şi S-a rugat pentru cei cărora le-a predicat. A plâns pentru Ierusalim, când acesta a respins Cuvântul lui Dumnezeu. El plânsese pentru ipocriţii din Templu înainte de a lua biciul şi a-i da afară (Luca 19:41,45). Doar cel care plânge are dreptul să ia biciul.
Niciun om de pe Pământ nu a avut vreodată vreo slujbă mai importantă de împlinit decât Isus. Niciun om nu a concentrat mai multă muncă folositoare în trei ani de lucrare publică. Într-adevăr, trebuie să fi fost ocupat zi şi noapte şi, minunea minunilor, El nu a angajat niciodată vreo secretară pentru a organiza accesul oamenilor la El. Când ucenicii Săi s-au comportat ca nişte secretare pentru El, El i-a mustrat (Marcu 10:13,15).
El a dat acces liber oamenilor de pretutindeni, cu toate că minunile înfăptuite de el le-a depăşit de departe pe cele ale oricărui om (ceea ce a făcut ca mulţi să-L caute pentru cererile lor în acele vremuri).
Rudele Lui au crezut că Îşi ieşise din minţi când accepta astfel de situaţii, neglijând până şi să mănânce, pentru a-şi face timp să lucreze pentru cei cu nevoi (Marcu 3:20,21).
Oamenii ştiau că se puteau apropia de Isus cu libertate, astfel încât Nicodim s-a simţit liber să-L viziteze pe Isus noaptea târziu, după ce Isus încheiase o zi foarte aglomerată cu predicatul. Nicodim era încredinţat că va fi bine primit. Isus a lăsat această impresie oamenilor – faptul că erau bineveniţi să se apropie de El pentru ajutor, zi şi noapte.
Bolnavii erau aduşi la El într-o zi după asfinţit – un mare număr – iar Isus Şi-a întins mâinile peste fiecare dintre ei(Luca 4:40). Aceasta trebuie să-I fi luat multe ore însă nu a încercat să scurteze, rugându-Se în masă pentru ei. Era interesat de fiecare în parte şi a vrut să dea atenţie fiecăruia. Chiar dacă prin asta urma să piardă cina sau mai multe ore de somn, nu conta pentru El.
Isus nu a considerat timpul Lui ca fiind pentru El Însuşi; El s-a dat pe Sine Însuşi în totalitate oamenilor. Oamenii în nevoi puteau să se hrănească din El, din timpul Său, din lucrurile Sale, din tot ce avea El (Isaia 58 :10). El era dispus să fie deranjat şi niciodată nu a fost supărat când acest lucru se întâmpla, sau când oamenii Îi invadau intimitatea.
Darurile măreţe şi supranaturale ale Duhului care se manifestau prin El au binecuvântat pe oameni, deoarece puterea lui Dumnezeu în El a fost „îmbrăcată” cu dragostea şi compasiunea lui Dumnezeu. Minuni neînsoţite de dragoste şi compasiune pot aduce moarte spirituală, asemenea unui cablu electric neizolat.
Dragostea şi grija lui Isus a cuprins şi rudele Sale trupeşti. El nu a îmbrăţişat ideea de „lucrare a Domnului” pe care fariseii o aveau, şi care îi încuraja pe oamenii implicaţi în „slujirea cu normă întreagă” să îi desconsidere pe părinţii lor nevoiaşi sub pretext că trebuie „să Îl iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţi” (Marcu 7:10-13). Pe cruce, în timp ce se stingea, Isus era suficient de preocupat de a-i asigura viitorul mamei Sale (Ioan 19 :25-27).
Isus a trăit pe deplin pentru Dumnezeu şi pentru alţii, încât chiar în timp ce se stingea Şi-a făcut timp să conducă un tâlhar la mântuire. Atârnând pe cruce, El nu se gândea la propriile Sale suferinţe şi la injuriile şi batjocura celorlalţi, ci era mult mai concentrat ca cei care L-au crucificat să aibă păcatele iertate (Luca 23:34) .
Isus a învins întotdeauna răul prin bine. Puhoiul batjocurilor celor din jur nu a putut înăbuşi focul dragostei Sale(Cântarea Cântărilor 8:7). Aceasta e dragostea pe care El ne-o dă prin Duhul Său, prin care putem să ne iubim unii pe alţii chiar aşa cum ne-a iubit El (Ioan 13 :34,35; Romani 5 :5). Prin aceeaşi dragoste vom manifesta şi natura divină.
Capitolul 5
TRĂIND ÎN DUHUL
De-a lungul ultimelor trei capitole am văzut modul în care a trăit Isus pe Pământ – în smerenie, în sfinţenie şi în dragoste.
În acest moment, pericolul este să credem că imitându-L pe Isus în aceste aspecte, vom deveni ca El. Însă, slava lui Dumnezeu se va manifesta prin noi, nu prin imitarea lui Isus, ci prin împărtăşirea noastră din natura divină.
Mulţi necreştini în istoria lumii, având o admiraţie pentru Isus, au încercat să-I imite umilinţa, curăţia şi dragostea şi au făcut, zic ei, o ”treabă destul de bună”, însă aceasta este ca un foc pictat, care nu încălzeşte.
Diamantele artificiale pot semăna atât de mult cu cristalele autentice, încât numai un expert poate să sesizeze diferenţa, dar ele sunt doar cioburi de sticlă, care nu merită comparaţia. Omul este un expert în imitaţii – chiar şi în domeniul imitării lui Isus.
Cum vom scăpa atunci de această cursă? Cum vom şti dacă nu doar Îl imităm pe Isus, ci suntem cu adevărat părtaşi naturii divine?
Există numai o singură cale, şi anume, permiţând Duhului Sfânt ca prin Cuvânt să descopere şi să separe în vieţile noastre ceea ce este sufletesc (în versiunea Cornilescu a Bibliei deseori sufletesc = firesc, nota trad.) de ceea ce este duhovnicesc (Evrei 4:17). Dacă nu facem distincţie între ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc, putem să fim complet înşelaţi, fără măcar să conştientizăm aceasta.
Ceea ce trebuie să înţeleagă cu prioritate credincioşii zilelor noastre, este felul în care puterea minţii, a emoţiilor şi a voinţei lor pot împiedica lucrarea Duhului Sfânt. Acolo unde nu facem diferenţa între lucrarea sufletească şi ceaduhovnicească, nu numai că putem să fim înşelaţi de însăşi inima noastră, dar chiar şi de duhuri rele, care falsifică (imită) lucrarea lui Dumnezeu.
Cei mai mulţi credincioşi sunt în totală necunoştinţă de cauză privind diferenţa dintre activitatea sufletească şi cea duhovnicească, pentru că ei nu au progresat în viaţa lor spirituală până la punctul de la care creşterea lor spirituală depinde, în continuare, de capacitatea lor de a deosebi ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc.
Un elev de clasa a noua s-ar putea să nu ştie ce diferenţă este între calculul diferenţial şi cel integral (şi probabil se gândeşte că amândouă sunt la fel), pentru că el nu a avansat destul de mult în studiile sale de matematică, până la punctul din care progresul, pe mai departe, depinde de diferenţa între aceste două forme de calcul.
Dacă eşti mulţumit să fii considerat un om integru, bun, blând şi milos faţă de oameni, atunci nu vei putea trece dincolo de a fi un creştin „sufletesc”, adică dincolo de a fi o simplă imitaţie a lui Isus.
Pavel împarte creştinii în trei categorii:
omul duhovnicesc (1 Corinteni 3:1);
omul sufletesc (în versiunea Cornilescu: firesc, nota trad.) (1 Corinteni 2:14); şi
omul lumesc (1 Corinteni 3:1).
Aceste trei categorii corespund triplei alcătuiri a fiinţei umane menţionate în 1 Tesaloniceni 5:23 – duh, suflet şi trup.
Când suntem conduşi de poftele trupului nostru, suntem oameni lumeşti, dar putem să învingem aceste pofte, şi încă să fim doar sufleteşti – conduşi, de acum, de dorinţele minţii şi aleemoţiilor noastre. Omul duhovnicesc este cel călăuzit deDuhul Sfânt, şi ale cărui suflet şi trup sunt sub controlul Duhului Sfânt.
Deşi omul sufletesc nu este neapărat „împotriva lui Dumnezeu”, aşa cum este omul lumesc (Romani 8:7), totuşi nu poate să primească sau să înţeleagă lucrurile duhovniceşti (1 Corinteni 2:14), căci pentru el sunt o nebunie. Chiar şi atunci când îi este înfăţişată deosebirea dintre suflet şi duh, aceasta îi va părea o absurditate şi o despicare a firului în patru, deoarece este un om firesc; el se simte mulţumit în această stare, pentru că şi-a stabilit deja o mărturie bună în faţa oamenilor. Cel care caută cinstirea din partea oamenilor nu poate depăşi starea de om sufletesc.
În zilele acestea în care Biserica creştină este înşelată din plin de o multitudine de voci şi manifestări, toate pretinzând a fi de la Dumnezeu, este crucial, mai mult ca oricând, să facem diferenţa dintre lucrările sufleteşti şi duhovniceşti, dacă vrem să fim protejaţi de planurile viclene ale celui rău.
„Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă”(1 Corinteni 15:45).
Noi, care am fost eliberaţi de sub autoritatea primului Adam şi trecuţi sub stăpânirea lui Hristos (ultimul Adam), trebuie să înţelegem ce înseamnă să nu mai trăim din firea sufletească, ci în Duhul.
Nu este destul ca partea lumească a firii noastre să fie redusă la inactivitate. Partea sufletească, chiar dacă mai puţin urâtă, e tot atât de periculoasă pentru creşterea noastră spirituală şi, ca atare, trebuie pusă şi ea la punct. Noi trebuie să căutăm să fim eliberaţi din ce în ce mai mult, în fiecare zi, nu numai de puterea păcatului, ci şi de lucrarea neobosită a firii sufleteşti.
Oamenii sufleteşti niciodată nu vor putea înţelege felul cum a vorbit Isus în anumite ocazii. Odată, când El a fost în mijlocul unei mulţimi, şi I s-a spus că rudeniile Lui doreau să-L întâlnească, Isus a arătat spre ucenicii Lui şi a spus că ei sunt rudele Lui cele mai apropiate (Matei 12:49-50).
Rudeniile Lui şi ceilalţi s-au gândit, probabil, că aceasta e o vorbă prea de tot, dar Isus nu a dorit să aibă nicio dependenţă firească de rudeniile lui.
Nici ucenicii Săi n-au putut înţelege, probabil, de ce Isus a trebuit să fie aşa de dur când l-a mustrat pe Petru, zicându-i:„Înapoia Mea, Satano”.
Oamenii sufleteşti niciodată nu pot face asemenea declaraţii, pentru că ei întotdeauna se întreabă ce vor gândi alţii despre ei.
Poate că noi am învins păcatele trupului, dar întrebarea care se ridică de-acum încolo este dacă, în căutarea noastră de a fi ca Isus, urmează să trăim prin resursele vieţii noastre umane, sufleteşti, sau prin puterea vieţii divine.
Vrem să fim desăvârşiţi prin aptitudinile noastre, sau prin Duhul Sfânt (Galateni 3:3)?
A fi sufletesc reprezintă o piedică pentru creşterea noastră spirituală. Când Petru a încercat să-L întoarcă pe Isus din drumul crucii, el a făcut aceasta din dragoste profundă, dar firească, pentru Hristos; Isus, însă, a identificat acest îndemn cu vocea Diavolului. El a spus lui Petru: „Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu [duhovniceşti], ci gânduri de ale oamenilor [sufleteşti, fireşti]” (Matei 16:23). Creştinul sufletesc este unul al cărui mod de gândire este încă guvernat de „viaţa lui Adam”. Poate simţi o dragoste omenească intensă şi chiar o dorinţă de a fi neprihănit, dar acestea nu sunt de natură divină.
Când Dumnezeu a creat omul, El l-a făcut duh, suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5:23). Omul a fost creat pentru a fi Templul lui Dumnezeu, iar în modelul Cortului Întâlnirii, pe care Dumnezeu l-a dat lui Moise, vedem aceeaşi triplă alcătuire – pentru că acest cort simboliza omul, ca locuinţă a lui Dumnezeu.
Cortul Întâlnirii a avut trei părţi. O parte a fost deschisă – curtea din afară – şi aceasta corespundea cu partea vizibilă a omului şi anume cu trupul lui. Celelalte două părţi – Locul Sfânt şi Locul Preasfânt – erau acoperite şi acestea corespundeau cu părţile invizibile ale omului, şi anume, cu sufletul, respectiv cu duhul lui.
Prezenţa lui Dumnezeu era în Locul Preasfânt. De acolo a vorbit cu omul. Când suntem născuţi din nou, cel făcut viu de către Duhul Sfânt este duhul nostru, prin faptul că El ne face una în duh cu Domnul (1 Corinteni 6:17) – la fel cum un soţ şi o soţie devin un singur trup. În această unire, intenţia lui Dumnezeu este ca prin Duhul Lui cel Sfânt să poată stăpâni, de-acum, peste sufletul nostru răscumpărat şi peste trupul nostru. Dacă înţelegem aceasta şi ne supunem lui Dumnezeu, conform cu scopul Lui pentru noi, putem deveni oameni duhovniceşti.
Sufletul omului se compune din mintea lui (abilitatea raţională), emoţiile lui (abilitatea sentimentală) şi voinţa lui (abilitatea decizională). Omul nu poate lua legătura cu Dumnezeu prin nici una dintre aceste părţi ale sufletului său, la fel cum nu-L poate atinge pe Dumnezeu cu trupul lui fizic, deoarece Dumnezeu este Duh(Ioan 4:24).
Aşa cum lumea materială poate fi atinsă numai cu trupul, la fel şi lumea spirituală poate fi atinsă numai prin intermediul duhului. Dacă nu facem distincţie între suflet şi duh, putem fi înşelaţi prin imitaţiile contrafăcute de Satan pe tărâmul sufletesc, care par a fi lucrări ale Duhului Sfânt.
Folosind doar sufletul nostru, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci când se pune problema cunoaşterii lui Dumnezeu, mintea ascuţită a unui om nu-i oferă nici un avantaj faţă de o minte slabă, deoarece abilităţile lui sufleteşti nu-l avantajează cu nimic în primirea lucrurilor spirituale, care sunt destinate duhului său. Duhul şi sufletul sunt complet diferite. Aşa că, încercarea cuiva de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin sufletul lui, este la fel de absurdă ca şi încercarea de a vedeafolosind urechea!
Gândiţi-vă cum studiem noi Scriptura. Când citim Cuvântul lui Dumnezeu folosim trupul (ochii) şi sufletul (mintea); însă, dacă Duhul Sfânt nu ne deschide ochii pentru a înţelege sensul acestui Cuvânt, duhul nostru poate fi încă la fel de întunecat ca miezul nopţii. Cunoaşterea Bibliei dovedeşte doar faptul că ai o minte bună – un suflet puternic. Duhul tău poate fi încă orb. Dumnezeu ascunde adevărul Său de aceia care sunt abili şi pricepuţi, şi îl descoperă celor smeriţi (Matei 11:25). Orbirea teologilor din vremea lui Isus este cea mai clară dovadă în acest sens (1 Corinteni 2:7,8).
Emoţiile sunt şi ele parte a sufletului nostru. Dumnezeu nu poate fi simţit prin emoţii. Exuberanţa emoţională nu este spiritualitate, ci doar freamătul sufletului. În viaţa unei persoane, în paralel cu această exaltare, poate exista păcatul cel mai profund; la fel cum şi o minte ascuţită poate coexista cu păcatul.
Pe muntele Carmel, profeţii lui Baal au fost exaltaţi emoţional, strigând, delirând şi dansând (1 Împăraţi 18:26-29), dar ei n-au fost duhovniceşti. Astfel de manifestări pot fi găsite şi în adunările creştine care au un nivel emoţional ridicat, dar n-au nimic de a face cu adevărata spiritualitate.
Iuda Iscarioteanul era, probabil, cel mai inteligent dintre ucenici, dar puterile lui sufleteşti nu l-au ajutat să cunoască adevărul lui Dumnezeu. Cărturarii din Ierusalim nu puteau înţelege ceea ce Simon Petru, cu toată lipsa lui de educaţie, înţelegea foarte bine prin descoperire divină (Matei 16:17).
Nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu prin puterea sufletului. Creştinul sufletesc este unul care încearcă, totuşi, să facă acest lucru.
Creştinul sufletesc poate părea smerit, dar el totdeauna este conştient de smerenia lui. Smerenia adevărată este inconştientă de ea însăşi. Creştinul sufletesc trebuie să facă un efort pentru a părea smerit, în timp ce adevărata smerenie este întotdeauna spontană şi fără efort, pentru că ea izvorăşte dinlăuntru.
Creştinul sufletesc poate să apară şi ca unul care are un zel pentru neprihănire. El poate lua biciul, scoţând afară oameni din adunare şi chiar să tune şi să fulgere împotriva păcatului, crezând despre sine însuşi că este profet, dar el caută lauda oamenilor pentru intervenţiile lui. El întotdeauna are un ochi îndreptat înspre părerile oamenilor. Pot exista şi alte soiuri de manifestări sufleteşti, mai subtile, în care un om poate spune: „Nu-mi pasă ce cred alţii despre mine”, dar faptul că vrea caalţii să ştie că lui nu-i pasă de părerile lor, îi vădeşte caracterul sufletesc.
Creştinul sufletesc mai poate părea ca având o mare compasiune, dar aceasta va fi întotdeauna omenească şi imprudentă. De exemplu, un creştin sufletesc, căutând să fie iubitor, trimite în mod regulat ajutor material unui om nevoiaş care, de fapt, este un fiu risipitor ajuns sub disciplinarea lui Dumnezeu. Un astfel de ajutor va fi, în realitate, o reţinere a acelui om nevoiaş de la întoarcerea lui înspre Dumnezeu. Totuşi, creştinul sufletesc va simţi o satisfacţie, trimiţând acel ajutor, imaginându-şi că Îl slujeşte pe Dumnezeu. El nu îşi dă seama că, de fapt, prin ”acţiunile lui de caritate” împlineşte scopurile Diavolului.
Acestea sunt doar câteva din multitudinea de exemple posibile; însă, ar trebui să fie suficiente pentru a arăta nevoia noastră, disperată, de a deosebi activitatea sufletească de cea duhovnicească.
Roada sufletească poate arăta ca roada Duhului, şi mulţi au fost înşelaţi; şi noi putem fi înşelaţi, la rândul nostru.
Portocalele şi bananele de plastic au păcălit deja pe mulţi musafiri aşezaţi la ospeţe. Ele au doar un rol decorativ, neavând vreo valoare nutritivă. La fel stau lucrurile şi în cazul imitaţiilor sufleteşti ale virtuţilor lui Hristos.
Din tot ce am spus până acum nu trebuie trasă concluzia că sufletul nostru nu are niciun folos. Însuşi Dumnezeu a creat sufletul omului, şi El a hotărât un rol pentru el. Avem nevoie să folosim mintea şi emoţiile noastre, dar adevărata spiritualitate începe atât cu smerirea propriei noastre fiinţe „sub mâna tare a lui Dumnezeu” cât şi cu supunerea completă, înaintea lui Dumnezeu, a voinţei noastre (care este uşa înspre duhul nostru). În faţa acestei uşi, a voinţei noastre, stă Isus şi bate, cerând permisiunea să intre (Apocalipsa 3:20).
Când suntem de acord să spunem, cum a spus Isus pe când era în trup pe acest Pământ, „Să se facă nu voia mea, ci voia Ta” numai atunci putem să trăim cum a trăit Isus. Atunci Dumnezeu poate să conducă duhul nostru, iar sufletul nostru va deveni slujitorul Duhului lui Dumnezeu. Atunci şi trupul nostru va fi adus sub controlul Duhului Sfânt. Numai un astfel de om poate fi numit „un om duhovnicesc” sau „un om plin de Duhul”.
Convertirea, botezul în Duh şi manifestarea darurilor duhovniceşti nu îl fac spiritual pe un om, aşa cum ne este dovedit cu prisosinţă de exemplul creştinilor din Corint. Prin ei s-au manifestat toate darurile Duhului, totuşi erau legaţi de păcatele firii pământeşti şi se mândreau cu cunoştinţa lor la nivel intelectual şi cu exaltările lor emoţionale. Ei nu erau duhovniceşti.
Am văzut că în Cortul Întâlnirii prezenţa lui Dumnezeu a fost în Locul Preasfânt. Între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt a fost întinsă o cortină (perdea) groasă. Aceasta ascundea strălucirea slavei lui Dumnezeu de Locul Sfânt. Perdeaua aceasta simboliza trupul (adică firea pământească) (Evrei 10:20). Numai când firea pământească este crucificată (perdeaua ruptă) atunci slava lui Dumnezeu poate străluci în toată personalitatea noastră (sufletul nostru).
Dacă parcurgem cu credincioşie această „cale nouă şi vie”, pe care Isus a deschis-o pentru noi prin trupul Său, atunci viaţa lui Dumnezeu va străluci prin personalitatea noastră şi se va fi manifesta prin noi tot mai mult şi mai mult.
Atunci Scriptura din Proverbe 4:18, care spune: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei”, va fi împlinită în noi.
Astfel Duhul Sfânt ne va transforma din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18) până vom deveni întocmai ca Isus, în ziua în care El va reveni (1 Ioan 3:2).
Am văzut că Isus nu a dat curs niciodată voinţei Sale proprii. Cu alte cuvinte, El niciodată nu a trăit sub călăuzirea minţii sau emoţiilor proprii. El a trăit în Duh, şi sufletul Lui uman a fost subordonat Duhului Sfânt. Isus Şi-a folosit mintea şi emoţiile de multe ori, dar întotdeauna ca slujitori ai Duhului Sfânt, care a fost Domn în viaţa Lui. Astfel, slava lui Dumnezeu a strălucit nestânjenită prin El, în toată plinătatea ei.
Biblia ne învaţă că, în ziua în care Isus va reveni pe Pământ, toată lucrarea vieţii noastre va fi încercată prin foc (1 Corinteni 3:10-14). Încercarea focului va determina dacă lucrarea noastră a fost sufletească sau duhovnicească. Suntem îndemnaţi să construim cu aur, argint şi pietre scumpe care pot rezista focului, şi nu cu lemn, fân sau trestie, care vor fi transformate în cenuşă.
Ce înseamnă să construim cu aur, argint şi pietre scumpe?
Pasajul din Romani 11:36 ne dă răspunsul. Acolo ni se spune că toate lucrurile sunt „de la Dumnezeu, prin Dumnezeuşipentru Dumnezeu”.
Toată creaţia, avându-şi originea în Dumnezeu, este menţinută prin puterea Lui şi are scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu. Satan şi omul, însă, au încălcat această lege.
Totuşi, numai ceea ce îşi are originea în Dumnezeu, este făcut prin puterea lui Dumnezeu, şi este făcut pentru slava lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri, fiind reduse la cenuşă prin focul judecăţii Scaunului de Judecată al lui Hristos.
Deci, ceea ce îşi are originea în sufletul omului (de la om), este făcut prin putere omenească, şi este făcut pentru slava omului, este lemn, fân şi trestie, chiar dacă este numită “lucrare creştină”!
Pe de altă parte, ceea ce provine din Dumnezeu, este făcut prin puterea Lui, şi pentru slava Lui, va fi găsit, în ziua judecăţii, aur, argint şi pietre scumpe.
Ziua finală a încercării nu va aprecia cantitatea lucrării noastre, ci calitatea ei. Materialul pe care l-am folosit va fi mai important decât mărimea construcţiei noastre. Originea, puterea şi motivul lucrărilor noastre vor fi incomparabil mai importante în ziua aceea decât cantitatea a ceea ce am făcut sau am sacrificat.
Isus este Exemplul nostru şi în ceea ce priveşte trăirea nu prin suflet, ci în Duhul. El niciodată nu a acţionat din proprie iniţiativă sau prin propriile abilităţi umane sau pentru slava Lui proprie. El a făcut, prin puterea şi pentru slava lui Dumnezeu, numai lucrările care îşi aveau originea în Dumnezeu.
El a spus în mod repetat ucenicilor Săi că „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga”. Aceste cuvinte ale lui Isus, referitoare la a urî (sau a pierde) propria viaţă sufletească, sunt repetate de şapte ori în cele patru evanghelii (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; 17:33; Ioan 12:25).
Desigur, din moment ce Duhul Sfânt a considerat necesar să repete de şapte ori acest principiu în cele patru evanghelii, aceasta trebuie să fie una dintre cele mai importante învăţături ale lui Isus. Totuşi, foarte puţini credincioşi au înţeles ceea ce a vrut Isus să înţelegem.
Cum putem face deosebire în viaţa noastră între ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc? Răspunsul este: privind la Isus, la Cuvântul Viu, descoperit nouă prin Duhul Sfânt în Scriptură, care e CuvântulScris.
Trebuie să ne judecăm singuri – nu prin lumina propriului nostru suflet, ci prin lumina lui Dumnezeu (Psalmul 36:9) şi această lumină se găseşte în Isus (Ioan 8:12) şi în Cuvântul Lui Dumnezeu (Psalmul 119:105).
Isus, Cuvântul care S-a făcut trup, spune: „Învăţaţi din exemplul Meu (…) şi veţi găsi odihnă de la activităţile voastre sufleteşti” (Matei 11:29 – parafrazat).
Mai citim: „Cuvântul lui Dumnezeu desparte şi ne arată ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc” (Evrei 4:12 – parafrazat).
Trebuie, deci, să căutăm insistent lumina oferită atât de Isus, Exemplul (Înainte-mergătorul) nostru, cât şi de Cuvântul lui Dumnezeu, Călăuza noastră. Desăvârşirea este găsită în viaţa pământească a lui Isus şi în Cuvântul lui Dumnezeu; deci, să ne uităm cu luare-aminte la acestea.
Capitolul 6
TRĂIND ÎN VOIA LUI DUMNEZEU
„Din El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36)
Isus a spus că Împărăţia Cerurilor aparţine celor săraci în duh(Matei 5:3). El a mai spus că numai cei ce înfăptuiesc voia Tatălui vor intra în această Împărăţie (Matei 7:21). Împărăţia Cerului este veşnică şi acolo se va găsi numai ceea ce a fost făcut în voia lui Dumnezeu. Cei săraci în duh sunt cei care sunt conştienţi de insuficienţa lor umană şi care, din această cauză, se supun pe deplin voii lui Dumnezeu.
În acest sens, Isus a fost în permanenţă sărac în duh. El a trăit aşa cum a hotărât Dumnezeu ca omul să trăiască, adică, în dependenţă permanentă de Dumnezeu, refuzând să folosească în mod independent de Dumnezeu puterile minţii Lui. Gândiţi-vă la cuvintele Lui: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu (…) n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis (…) căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19,30; 8:28,42; 12:49; 14:10).
Isus niciodată nu acţiona doar pentru că vedea o nevoie. El vedea acea nevoie, era preocupat de ea, dar acţiona numai când Tatăl Său îi spunea să acţioneze.
El a aşteptat cel puţin patru mii de ani în Cer, în timp ce lumea zăcea într-o disperată nevoie de un Salvator, şi a venit pe Pământ numai atunci când L-a trimis Tatăl Său (Ioan 8:42). „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”(Galateni 4:4). Dumnezeu a hotărât o vreme potrivită pentru toate lucrurile (Eclesiastul 3:1). Numai Dumnezeu ştie acea vreme, aşa că nu vom greşi căutând voia Tatălui în toate lucrurile aşa cum a făcut Isus.
Iar când Isus a venit pe Pământ, El nu a mers doar de jur-împrejur făcând ceea ce simţea că era bine. Deşi gândirea minţii Lui era complet pură, totuşi, niciodată nu a acţionat conform vreuneia dintre ideile bune care Îi veneau în minte. Nu! El Şi-a făcut mintea roabă ascultării de Duhul Sfânt.
Deşi El cunoştea în profunzime Scripturile, încă de la vârsta de doisprezece ani, totuşi, a petrecut următorii optsprezece ani ca dulgher, stând cu mama Lui, făcând mese, scaune şi alte produse din lemn. El avea chiar acel mesaj de care aveau nevoie omenii care mureau peste tot în jurul Lui; şi totuşi, nu a ieşit în slujirea publică de predicare. De ce? Pentru că timpul Tatălui Său nu a sosit încă.
Isus nu se temea să aştepte.
„Cel ce crede, nu se va grăbi” (Isaia 28:16).
Când a sosit momentul stabilit de Tatăl Său, El a ieşit din atelierul Lui de dulgherie şi a început să predice. De multe ori după aceea, în legătură cu anumite chemări la activitate, El spunea: „Nu mi-a venit încă ceasul”(Ioan 2:4; 7:6). Toate lucrurile în viaţa lui Isus au avut loc la timpul şi după voia Tatălui.
Nevoia omului, luată separat, nu constituia niciodată o chemare la acţiune pentru Isus, deoarece în caz contrar ar fi acţionat de la El însuşi – din sufletul Lui. Nevoia omului trebuia luată în considerare, dar cea care trebuia înfăptuită neapărat era voia lui Dumnezeu. Isus a făcut foarte clar acest principiu în Ioan 4:34,35.
Nevoiao vedem în (v. 35):„Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”.
Principiul de acţiune îl vedem în (v. 34): „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să împlinesc lucrarea Lui”.
Isus nu a înfăptuit acele multe lucruri bune care au fost sugerate de prietenii Lui, deoarece ştia că ascultând de oameni, şi făcând ceea ce era aparent bun, El pierdea ceea ce era cel mai bun: ceea ce avea Tatăl Lui pentru El.
Odată, când oamenii L-au rugat stăruitor să rămână într-un anumit loc, El a spus că nu putea, pentru că a auzit vocea Tatălui Său chemându-L să meargă altundeva. Omeneşte vorbind, existau motive întemeiate pentru a rămâne acolo unde era, dat fiind faptul că reacţia pozitivă oamenilor la mesajul Lui a fost una ieşită din comun. Gândurile lui Dumnezeu, însă, nu sunt ca şi gândurile omului şi căile Lui nu sunt ca şi căile omului (Isaia 55:8). În acea dimineaţă, devreme, înainte de a-l auzi pe Petru şi pe ceilalţi cu sugestiile lor, Isus a ieşit singur, S-a rugat şi a auzit vocea Tatălui Său (Marcu 1:35-39). Isus nu a avut încredere în argumentarea omenească. El a ascultat de Cuvântul care spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările”(Proverbe 3:5,6). El S-a bizuit pe Tatăl Său în ce priveşte călăuzirea în orice situaţie.
Într-o profeţie referitoare la Domnul Isus, în Isaia 50:4, citim, „El Îmi trezeşte urechea, în fiecare dimineaţă, să ascult cum ascultă nişte ucenici”. Acesta era obiceiul lui Isus. El căuta toată ziua, începând cu zorii zilei, să audă vocea Tatălui Său, şi făcea exact ceea ce îi spunea Tatăl Lui să facă. El nu a avut şedinţe de consfătuire cu oameni pentru a lua decizii în legătură cu lucrurile de făcut, însă a avut întâlniri de rugăciune cu Tatăl Său. Creştinii sufleteşti planifică prin consfătuiri cu oamenii. Creştinii duhovniceşti aşteaptă pentru a auzi ceva din partea lui Dumnezeu.
Isus a trăit prin Tatăl Său (Ioan 6:57). Pentru Isus, Cuvântul lui Dumnezeu a fost mai important decât mâncarea (Matei 4:4). El trebuia să primească acest Cuvânt, direct de la Tatăl, de mai multe ori pe zi. Primind Cuvântul, El îl şi înfăptuia. Ascultarea a fost, de asemenea, mai importantă decât mâncarea Sa zilnică (Ioan 4:34). Isus a trăit în dependenţă de Tatăl. Atitudinea Lui de-a lungul întregii zile a fost: „Vorbeşte, Tată, căci Eu ascult”.
Gândiţi-vă la izgonirea schimbătorilor de bani din Templu. Cu siguranţă că au existat şi alte ocazii când Isus era în Templu, schimbătorii de bani erau şi ei acolo, şi El nu i-a izgonit. El a făcut-o numai când a fost călăuzit de Tatăl Său. Creştinul sufletesc ar fi izgonit schimbătorii de bani de fiecare dată sau niciodată; în schimb, cel care e călăuzit de Dumnezeu ştie când, unde şi cum să acţioneze.
Existau multe lucruri bune pe care Isus le-ar fi putut face, dar niciodată nu le-a făcut, fiindcă acestea erau în afara limitelor voii Tatălui Său pentru El. El a fost mereu ocupat cu lucrările care erau, în mod absolut, cele mai bune. Şi, de fapt, nici nu era nevoie de mai mult de atât. El nu a venit pe Pământ să facă lucruri bune, ci să împlinească voia Tatălui Său.
„Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” – i-a întrebat El pe Iosif şi Maria la vârsta de doisprezece ani(Luca 2:49). El era interesat doar de împlinirea acestorlucrări. Când a ajuns la sfârşitul celor treizeci şi trei de ani şi jumătate trăiţi pe Pământ, El a putut spune cu reală satisfacţie „Tată, am îndeplinit tot ce TU Mi-ai dat de făcut” (Ioan 17:4).
El nu a călătorit prin toată lumea, nu a scris nici o carte; cei care L-au urmat au fost puţini, existau încă multe nevoi neîmplinite în multe părţi ale lumii etc., etc., dar El a terminat lucrarea pe care Tatăl a hotărât-o pentru El. Aceasta, şi numai acesta, este ceea ce contează în definitiv.
Isus a fost un slujitor al Domnului Iehova, şi „ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui”(1 Corinteni 4:2). El Şi-a petrecut viaţa ascultând de Tatăl Său, îndeplinind toată voia Tatălui; astfel a putut evita golirea de esenţa relaţiei dintre El şi Tatăl Lui, datorită epuizării, şi frustrarea, datorită prea multor “ocupaţii”. El Şi-a dat la moarte interesele omeneşti. El nu a fost sufletesc. A fost duhovnicesc.
Isus a ales ca rugăciunea să fie o prioritate în viaţa lui. El se retrăgea adesea în pustie şi Se ruga (Luca 5:16). Odată a petrecut o noapte întreagă în rugăciune pentru a cunoaşte voia Tatălui cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici (Luca 6:12,13). Creştinul sufletesc consideră timpul petrecut în aşteptarea răspunsului lui Dumnezeu ca pe un timp pierdut şi se roagă numai pentru a-şi linişti conştiinţa. El nu simte o nevoie disperată de rugăciune în viaţa lui, pentru că el se încrede în propriile aptitudini, însă omul duhovnicesc depinde în permanenţă de Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile şi astfel se simte mereu condus, de nevoia lui stringentă, înspre rugăciune.
Isus a spus că „singurul lucru care este necesar” este să ascultăm Cuvântul Lui (Luca 10:42). Maria din Betania a fost un exemplu în acest sens. Marta, pe de altă parte, deşi ocupată cu slujirea altruistă, era neliniştită şi critică la adresa Mariei. În aceste două surori vedem contrastul dintre activitatea duhovnicească şi cea sufletească. Marta nu a făcut nici un păcat slujindu-L pe Domnul şi pe ucenicii Săi, însă a fost neliniştită şi a criticat-o pe Maria. Aceasta ilustrează clar slujirea sufletească. Creştinul sufletesc este neliniştit şi iritabil. El nu şi-a isprăvit „lucrările proprii”, şi nu a intrat în odihna lui Dumnezeu (Evrei 4:10). Intenţiile lui sunt bune, dar el nu a înţeles că lucrările propriului voluntariat, oricât de bune ar fi, sunt tot „haine mânjite” în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă sunt făcute după convertire (Isaia 64:6).
Oile bune ale lui Amalec (firea pământească) sunt la fel de inacceptabile înaintea lui Dumnezeu, ca oile rele (1 Samuel 15:3,9-19), dar argumentarea omenească nu poate înţelege acest adevăr. Pare stupid să înlături oile bune, când ele pot fi dăruite lui Dumnezeu, dar Dumnezeu cere ascultare, NU jertfă. „Ascultarea face mai mult decât jertfele” (1 Samuel 15:22), dar cum putem să ascultăm dacă nu auzim ceea ce are Dumnezeu să ne spună? Auzirea, deci, trebuie să existe înaintea împlinirii prin ascultare. De aceea a spus Isus că singurul lucru necesar era auzirea vocii Lui. Toate celelalte erau dependente de acesta.
Cei care „slujesc”, ca Marta, oricât de sinceri ar fi, în realitate se slujesc doar pe ei înşişi. Ei nu pot fi numiţi slujitori ai Domnului, pentru că un slujitor, înainte de a se apuca să slujească, aşteaptă să audă din partea stăpânului ceea ce are de făcut.
Dacă suntem goliţi de încrederea în propria noastră suficienţă, ne vom ruga la fel cum s-a rugat Solomon: „O, Doamne, Dumnezeul meu, dă robului Tău o inimă ascultătoare pentru a deosebi binele de rău” (1 Împăraţi 3:7,9). Isus ştia că trebuia să asculte de Tatăl Său, dacă voia să discearnă ceea ce era bun (în cel mai înalt sens) de ceea ce nu era bun, şi anume, să discearnă ceea ce era voia Tatălui Său de ceea ce nu era voia Lui.
Isus a văzut de multe ori pe cerşetorul olog la Poarta Frumoasa a Templului din Ierusalim, dar nu l-a vindecat pentru că nu avea călăuzire pentru aceasta din partea Tatălui Său. Mai târziu, după ce El s-a înălţat la Cer, Petru şi Ioan au slujit prin darul vindecării pentru acest om – la timpul perfect al Tatălui – şi, ca rezultat, mulţi oameni s-au întors la Domnul (Fapte 3:1-4:4). Acesta a fost momentul pe care l-a hotărât Tatăl pentru vindecarea acelui om, şi nu un alt moment, mai devreme. Dacă Isus ar fi vindecat pe acel om mai devreme, prin acesta ar fi încălcat voia Tatălui. El a ştiut că timpul Tatălui era desăvârşit, aşa că niciodată nu a făcut nimic în pripă.
Viaţa lui Isus era o viaţă de odihnă deplină. În cele 24 de ore ale unei zile, El avea destul timp la dispoziţie pentru a face voia Tatălui Său. Însă, dacă S-ar fi apucat să facă ceea ce I se părea a fi bine, atunci nu I-ar fi fost de-ajuns cele 24 de ore, şi ar fi ajuns în cele mai multe zile la stări de frământare. Isus se putea bucura de fiecare dată când era întrerupt, pentru că era conştient de faptul că un Tată suveran, în Cer, a planificat orarul Său zilnic; deci, niciodată nu se enerva când era întrerupt. Viaţa lui Isus va aduce odihnă desăvârşită şi în fiinţa noastră lăuntrică. Aceasta nu înseamnă că noi nu vom lucra nimic, însă vom face numai ce este în planul Tatălui pentru viaţa noastră. Atunci vom fi mai dornici să împlinim voia Tatălui decât propriile noastre programe stabilite dinainte.
Creştinii sufleteşti sunt atât de încordaţi să-şi facă „propriile lucrări”, încât adesea ei sunt irascibili şi agitaţi. Unii din ei ajung, în cele din urmă, la căderi nervoase sau la handicapuri fizice.
Isus a fost complet ferit de orice cădere nervoasă, pentru că în omul Lui dinlăuntru era în odihnă deplină. El ne spune:„Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine (…) şi veţi găsi odihna pentru sufletele voastre”(Matei 11:29). Aceasta e slava lui Isus pe care Duhul lui Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său, pe care doreşte să o împartă cu noi şi să o manifeste prin noi.
Domnul este Păstorul nostru şi El Îşi paşte oile Lui la păşuni de odihnă. Oile nu îşi fac programul lor şi nu ele decid la care păşune să meargă. Ele doar îşi urmează Păstorul. Pentru a-L urma pe Păstor în felul acesta, trebuie să fim goliţi de încrederea în puterile proprii şi de încrederea în propria noastră suficienţă. Isus L-a urmat pe Tatăl Său cu blândeţe, dar creştinii sufleteşti nu vor să fie oi, şi de aceea sunt conduşi pe căi greşite de intelectul lor. Mintea noastră este un dar, minunat şi deosebit de folositor, din partea lui Dumnezeu, însă poate deveni cel mai periculos dintre toate darurile dacă ridicăm minteala rangul de conducător în viaţa noastră.
Isus Şi-a învăţat ucenicii să se roage astfel: „Tată, voia Ta să se înfăptuiască pe Pământ, aşa cum e înfăptuită în Cer”(Matei 6:10). Cum e înfăptuită voia lui Dumnezeu în Cer? Acolo îngerii nu aleargă încolo şi-ncoace, încercând să facă ”ceva pentru Dumnezeu”. Dacă ei ar face aceasta, ar fi confuzie în Cer. Atunci ce fac ei? Aşteaptă în prezenţa lui Dumnezeu pentru a auzi porunca Lui, iar după aceea, fiecare din ei face exact ceea ce i s-a spus să facă. Ascultaţi cuvintele îngerului Gavril spuse lui Zaharia: „Eu sunt Gavril, care stau în prezenţa lui Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi vorbesc” (Luca 1:19). Aceasta e poziţia pe care a luat-o şi Domnul Isus – aşteptând în prezenţa Tatălui, ascultând vocea Lui şi înfăptuind voia Lui.
Creştinii sufleteşti pot muncii din greu şi pot sacrifica mult, dar lumina veşniciei, care limpezeşte toate lucrurile, va scoate la iveală faptul că „s-au chinuit toată noaptea şi nu au prins nimic”; dar cei care şi-au luat crucea în fiecare zi, (lepădându-se de viaţa lor sufletească şi răstignind-o) şi au ascultat de Domnul, vor avea plasele pline cu peşti în ziua aceea(Ioan 21:1-6).
„Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca 9:62). „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul”(Coloseni 4:17).
„Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină”(Matei 15:13). Întrebarea nu este dacă răsadul este bun sau nu, ci întrebarea este cine l-a plantat. Numai Dumnezeu este Creatorul legitim al oricărui lucru. Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu”. Aceste cuvinte trebuie să fie adevărate şi pentru toate acţiunile noastre: dacă vrem ca ele să dăinuiască pe veci, trebuie să-şi aibă originea în Dumnezeu şi nu în minţile noastre.
„Cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”(1 Ioan 2:17). Toţi ceilalţi vor pieri, deci, să ne întrebăm pe noi înşine:
TRĂIESC ŞI LUCREZ EU ÎN VOIA LUI DUMNEZEU?
Capitolul 7
TRĂIND PRIN PUTEREA LUI DUMNEZEU
„Prin El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36)
Adam a fost creat de Dumnezeu având puteri extraordinare în sufletul său. El a putut da un nume fiecărui animal şi fiecărei păsări pe care le-a creat Dumnezeu (Genesa 2:19). Pentru noi este greu să ţinem minte doar câteva din acele mii de nume. Adam a putut da un nume diferit fiecăreia dintre ele. Aceasta este doar un singur indiciu privitor la puterea sufletului lui Adam. Aceste puteri, pe care i le-a dat Dumnezeu, aveau menirea de a fi folosite în dependenţă de Dumnezeu; dar Adam a ales să le dezvolte independent de Dumnezeu şi, după această alegere tragică, în Eden, a început să trăiască prin sufletul lui.
Dacă vrem să deosebim activităţile sufleteşti de cele duhovniceşti, pentru a scăpa de inducerea în eroare prin imitaţiile lui Satan, trebuie să avem nişte noţiuni despre diferenţa dintre puterea Duhului Sfânt şi puterea sufletului.
Să luăm un domeniu unde această putere, a sufletului uman, este folosită pe scară largă în creştinătatea de azi, şi anume, domeniul vindecării.
Începând cu veacul al nouăsprezecelea ştiinţa a început să descopere câte ceva din puterile extraordinare ale minţii umane. Ştiinţa hipnozei a făcut mari progrese, astfel că e uimitor să vezi câte lucruri sunt posibile prin puterile mentale. Acum, principiile hipnotismului au ajuns să fie importate şi în creştinătate, sub eticheta de ”daruri ale Duhului Sfânt”.
Departe de noi să dispreţuim darurile autentice al Duhului, care întotdeauna vor conduce la zidirea Bisericii şi la slava lui Dumnezeu; dorim, însă, să demascăm falsurile care sunt, aparent, atât de asemănătoare cu ceea ce este autentic, dar care conduc la înălţarea personalităţilor umane şi la edificarea împărăţiilor şi imperiilor financiare ale acestora!
Mult, din ceea ce trece drept vindecare divină în zilele noastre, prin mâinile „vindecătorilor prin credinţă” (atât creştini cât şi necreştini), nu e nimic altceva decât folosirea acestor puteri ale minţii umane – determinând pacienţii să se autosugestioneze că sunt vindecaţi, chiar dacă simptomele sunt încă prezente. Din moment ce un procent foarte mare din bolile din zilele noastre sunt pe bază psihosomatică (adică afecţiunile fizice provin din dereglări la nivel mental sau emoţional), este adevărat că „gândirea pozitivă” şi o atitudine schimbată faţă de boala în sine produce de multe ori vindecare în trup, dar aceasta este doar un rezultat al funcţionării legilor naturale ale trupului şi ale minţii. Nu e deloc vindecare supranaturală.
Isus continuă să vindece oameni, în mod miraculos, şi în zilele noastre, dar nu prin astfel de trucuri psihologice. Oriunde se manifestă darul autentic de vindecare, acolo nu va fi nici o sforţare mentală pentru a crede – pentru că credinţa este darul lui Dumnezeu, şi este bazată pe promisiunile din Cuvântul Său, şi nu produsul ”gândirii pozitive”.
Practicând principiile hipnozei (chiar şi neintenţionat), oamenii pot exercita putere asupra altora intr-un mod în care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să o facă. Deseori, în cercuri creştine, această putere poate fi identificată, în mod greşit, cu puterea şi autoritatea Duhului Sfânt peste o persoană.
Există pericole serioase când cineva îşi dezvoltă, independent de Dumnezeu, puterile sufletului său. Dumnezeu ne-a dat aceste puteri pentru a le dărui Lui, ca El să le poată folosi.
Aşa a trăit Isus. El Şi-a dat la moarte viaţa sufletească, şi a refuzat să trăiascăprin puterile sufletului Său uman. În loc de aceasta, El a trăit în dependenţă deplină de Tatăl Său şi a căutat tot timpul puterea Duhului Sfânt, atât pentru viaţa Lui cât şi pentru lucrarea Lui.
Am văzut deja că El se retrăgea adesea în pustie pentru a se ruga (Luca 5:16). În ultimele Lui zile, înainte de merge la cruce, Isus învăţa în Templu, ziua, iar pe timpul nopţii se retrăgea pe Muntele Măslinilor – fără îndoială: pentru a avea timp suficient pentru rugăciune şi pentru a nu fi deranjat de nimeni în timpul rugăciunii (Luca 21:37,38).
A trăi prin credinţă înseamnă să trăieşti într-o astfel de dependenţă continuă de Tatăl.
Numai ceea ce este făcut prin puterea lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri. Biblia compară pe omul care trăieşte în dependenţă de Dumnezeu cu un copac ale cărui rădăcini se alimentează din albia bogată a unui râu (Ieremia 17:5-8). Aşa a trăit Isus: ca om, S-a alimentat întotdeauna din resursele duhovniceşti ale Duhului Sfânt (Râul lui Dumnezeu).
Biruinţa lui Isus asupra ispitelor n-a fost prin fermitate omenească, ci prin faptul că Îşi trăgea puterea, clipă de clipă, din Tatăl. Calea auto-lepădării exemplificată şi învăţată de Isus nu este una în care sufletul încearcă să se stăpânească pe el însuşi. Nu. Aceasta ar fi budism şi yoga, şi ele sunt atât de diferite de învăţătura Scripturii cât este de diferit Pământul faţă de Cer.
Isus ne-a învăţat că noi, ca fiinţe omeneşti, nu avem puterea să trăim şi să slujim lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. El spunea că noi suntem ca nişte crengi neajutorate care, pentru a putea aduce rod, sunt complet dependente de seva furnizată de trunchi. „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”(Ioan 15:5). Aşadar, ceea ce reuşim să facem fără ajutorul Duhului Sfânt poate fi considerat ca fiind NIMIC.
Aici iese în evidenţă nevoia vitală de a fi „tot timpul plini de Duh” (Efeseni 5:18).
Isus Însuşi era umplut şi uns cu Duhul Sfânt (Luca 4:1,18) şi a trăit, şi a lucrat, pentru Tatăl Său în puterea Duhului, dar această trăire şi lucrare au fost posibile numai pentru faptul că, în calitate de om, El era sărac în duh.
Isus era conştient de slăbiciunea structurii umane, pe care o luase asupra Lui. De aceea El căuta mereu ocazii pentru a fi singur şi de a Se ruga. Cineva a spus că aşa cum turiştii, când intră într-o localitate, caută hotelurile bune şi obiectivele turistice importante de vizitat, aşa căuta Isus locurile singuratice unde se putea ruga.
El căuta putere să poată învinge ispita, răstignindu-Şi puterea sufletului. Nici un om n-a fost mai conştient de cumplita slăbiciune a firii pământeşti ca Isus, de aceea El căuta faţa Tatălui pentru ajutor, în rugăciune, într-o măsură în care nici un om n-a făcut-o. El S-a rugat cu „strigăte mari şi lacrimi” în zilele trupului Său pământesc. Ca rezultat, a fost întărit cu putere de la Tatăl, mai mult decât orice alt om. Astfel, Isus n-a păcătuit nici măcar odată şi n-a trăit niciodată alimentat de puterea sufletului Său (Evrei 4:15; 5:7-9).
Oare nu e plin de semnificaţie faptul că de douăzeci şi cinci de ori în Evanghelii, cuvintele „ruga” sau „rugăciune”sunt folosite în legătură cu Isus?
În aceasta consta secretul vieţii şi lucrării Lui.
Isus nu S-a rugat numai înaintea unui eveniment mare din viaţa Lui, ci şi după câteva din marile Lui realizări. După ce i-a hrănit pe cei cinci mii de oameni într-un mod miraculos, El S-a retras în munţi să se roage. Fără îndoială că aceasta a fost pentru a Se pune în gardă împotriva ispitelor de mândrie şi de automulţumire care veneau în legătură cu lucrarea săvârşită şi pentru a-Şi reînnoi tăria, aşteptând înaintea Tatălui Său (Isaia 40:31). De obicei, noi ne rugăm numai înaintea vreunei lucrări importante pe care o avem de făcut pentru Domnul, dar dacă am dezvolta obiceiul pe care-l avea Isus, de a aştepta înaintea Tatălui după ce am terminat lucrarea, noi am fi păziţi de mândrie şi astfel am fi echipaţi să facem lucrări şi mai mari pentru Domnul.
Cu cât viaţa lui Isus devenea mai ocupată, cu atât Se ruga mai mult. Au fost cazuri în care El n-a avut timp nici să mănânce sau să se odihnească (Marc. 3:20; 6:31,33,46), dar întotdeauna Şi-a făcut timp să se roage. El a ştiut când să doarmă şi când să se roage, fiindcă asculta de îndemnul Duhului.
Starea de a fi sărac în duh este o premisă obligatorie pentru eficacitatea rugăciunii. Rugăciunea este expresia neputinţei omeneşti şi, dacă vrem ca ea să fie plină de semnificaţie şi nu un simplu ritual, trebuie să existe o permanentă recunoaştere a insuficienţei resurselor noastre umane: atât în ce priveşte trăirea vieţii creştine, cât şi pentru slujirea lui Dumnezeu.
Isus căuta încontinuu puterea lui Dumnezeu în rugăciune şi nu a fost niciodată dezamăgit. În acest mod, prin rugăciune, El a avut realizări pe care nu le-ar fi putut avea în niciun alt mod.
Acela care are întărituri la nivelul încrederii în sine, atunci când va încerca să biruie păcatul, va continua să depindă de „braţul firii pământeşti”. O astfel de persoană, înainte ca să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care dă biruinţa, trebuie să ajungă dezamăgită de propria sa putere. În acest scop, Dumnezeu îl lasă să fie înfrânt, în mod repetat, mereu şi mereu, până când ajunge la un „punct zero” şi îşi recunoaşte neputinţa. Atunci Dumnezeu revarsă peste el Duhul de îndurare şi îl conduce într-o viaţă de biruinţă, iar slava lui Dumnezeu începe să se manifeste prin viaţa lui.
Când devenim slabi, atunci suntem cu-adevărat tari (2 Cor.12:10).
Avram l-a procreat pe Ismael prin puterea tăriei lui naturale, dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael şi i-a cerut lui Avram să-l izgonească. (Gen. 17:18-21, 21:10-14). La Scaunul de Judecată al lui Hristos, când vom prezenta eforturile noastre bine intenţionate, făcute prin abilităţile noastre omeneşti şi făcute fără să fi depins de Dumnezeu, El ne va spune şi nouă că sunt inacceptabile. Tot ce este lemn, fân şi trestie va fi redus la cenuşă.
Va rămâne numai ceea ce a fost făcut „prin Dumnezeu”.
Când Avram a ajuns în starea de impotenţă – când capacitatea lui naturală de procreaţie s-a dus – atunci a fost născut prin putere divină Isaac şi acest fiu a fost acceptat de Dumnezeu.
În ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, un singur Isaac valorează mai mult decât o mie de Ismaeli. Un gram de aur are valoare mai mare decât un kilogram de lemne, şi anume, după ce focul le-a încercat pe amândouă. Ceea ce este puţin, dar făcut în puterea Duhului Sfânt este mult mai valoros decât ceea ce este mult şi este făcut prin propria noastră tărie.
Lucrările noastre bune şi propriile noastre eforturi de a-L sluji pe Domnul vor fi întotdeauna cârpe murdare, atât înaintecât şi după convertire, însă acea neprihănire care este produsă prin credinţă şi acea slujire care a fost făcută în dependenţă de Duhul Sfânt vor constitui haina noastră de nuntă în ziua Nunţii Mielului (Apocalipsa 19:8). Câtă diferenţă între cârpe murdare şi un costum frumos de nuntă! Totul depinde de modul în care este trăită viaţa noastră: prin puterea propriului nostru suflet ori prin puterea lui Dumnezeu.
Isus a depins de puterea Duhului şi în slujirea Sa. El nu a cutezat să intre în slujirea de predicare fără să fie uns, mai întâi, de Duhul Sfânt. Timp de treizeci de ani trăise deja prin puterea Duhului, în sfinţenie desăvârşită, astfel încât Tatăl a putut declara solemn: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”(Matei 3:17). Totuşi a avut nevoie să fie uns de Duhul Sfânt pentru lucrare. S-a rugat să fie uns, şi a fost ascultat (Luca 3:21); şi pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul, mai mult decât oricare om care a trăit vreodată, El a fost uns mai mult decât oricare alt om (Evrei 1:9). Ca rezultat, prin slujirea Lui, oamenii au fost dezlegaţi din robia lui Satan. Acesta a fost scopul principal şi manifestarea primordială a ungerii (Vezi Luca 4:18 şi Fapte 10:38).
Lucrarea lui Dumnezeu nu se face prin talente şi abilităţi umane. De multe ori, după convertire, oamenii care sunt deosebit de talentaţi, în mod natural, gândesc că de-acum încolo îşi pot folosi puterile intelectuale şi emoţionale pentru a-i influenţa pe alţii pentru Dumnezeu.
Mulţi creştini chiar asociază greşit expresivitatea sugestivă, logica şi claritatea dicţiei lor, cu puterea Duhului Sfânt. Acestea, însă, sunt numai puterile sufletului şi, dacă se creează vreo dependenţă de aceste puteri, ele vor constitui o piedică în slujirea lui Dumnezeu. Lucrarea făcută prin puterea sufletului uman nu va putea fi niciodată veşnică. Va pieri, dacă nu în timp atunci la Scaunul de Judecată al lui Hristos.
Isus nu a depins de puterea elocvenţei sau a oratoriei emoţionante pentru a mişca oamenii înspre Dumnezeu. El ştia că orice lucrare făcută printr-o astfel de putere, specifică sufletului, ar fi atins numai sufletele celor ce-L ascultau şi nu i-ar fi ajutat deloc pe plan duhovnicesc. Din acelaşi motiv, El nu a folosit interludii muzicale de nici un gen pentru a atrage oamenii la Dumnezeu.
El nu s-a jucat cu simţămintele celor ce-L ascultau şi nu i-a ridicat într-o exaltare febrilă ca să obţină predarea lor în mâna lui Dumnezeu. De fapt, El n-a folosit nici acestea şi nici alte metode sufleteşti care sunt folosite astăzi pe scară largă de evanghelişti şi predicatori. El nu a folosit izbucnirile emoţionale şi patosul sufletesc pentru a-i influenţa pe oameni. Acestea sunt metodele politicienilor şi ale negustorilor, şi El n-a fost nici una dintre acestea două.
Ca Slujitorul lui Iehova, Isus a depins pe deplin de Duhul Sfânt în toate lucrările Lui. Rezultatul a fost că cei care L-au urmat au ajuns şi ei, la rândul lor, la o viaţă profundă, trăită în Dumnezeu.
Isus n-a folosit puterea sufletească pentru a-i manipula pe oameni ca ei să preia modul Lui de gândire. El nu a impus nimănui personalitatea Sa. El întotdeauna dădea altora libertatea de a-L respinge, dacă aceasta era alegerea lor. Lucrătorii creştini sufleteşti stăpânesc, cu personalitatea lor puternică, peste turma pe care o conduc şi peste colaboratorii lor. Oamenii care sunt sub dominaţia unor astfel de lideri sunt atât de copleşiţi, încât se simt obligaţi să se supună, să-i idolatrizeze şi să asculte de orice cuvânt al lor.
Un astfel de lider poate fi înconjurat de mulţimi de oameni, şi enoriaşii pot fi chiar uniţi, dar este numai o unitate a devotamentului faţă de lider. Astfel de lideri se pot chiar autoînşela, crezând că ceea ce au ei este puterea Duhului Sfânt, fiindcă ei nu pot deosebi sufletul de duh. Cei care îi urmează sunt şi ei înşelaţi, în mod similar, însă lumina limpede de la Scaunul de Judecată va descoperi faptul că totul a fost putere sufletească şi că aceasta a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu.
Există lideri politici şi, de asemenea, alţi lideri necreştini, care au o asemenea carismă peste ei, încât pot să atragă mulţimi mari prin puterea personalităţii şi prin oratoria lor.
Isus nu a fost un astfel de lider şi niciun creştin nu ar trebui să fie aşa. Noi ar trebui să ne temem să folosim propria noastră putere sufletească, pentru că ea este o încălcare gravă a poruncii lui Dumnezeu pentru om şi nu poate fi decât o piedică în slujirea Lui.
Puterea sufletească poate fi în stare să producă schimbări de suprafaţă în alţii şi să determine o formă de cucernicie în ei, dar nu va exista consacrare adâncă în viaţa lor faţă de Dumnezeu şi nici biruinţă asupra păcatelor în viaţa lor particulară.
O lucrare cu-adevărat duhovnicească nu poate fi făcută niciodată prin puterea sufletului, ci numai prin puterea Duhului Sfânt. Isus a ştiut aceasta; aşa că Îşi răstignea încontinuu puterea sufletului. În felul acesta a putut face, într-un timp foarte scurt, o lucrare adâncă şi durabilă în cei ce L-au urmat.
El niciodată nu a impus altora personalitatea Sa, nu a dominat niciodată peste cineva şi niciodată n-a copleşit pe oameni prin limbajul folosit sau prin puterile Lui intelectuale. El n-a căutat să impresioneze pe oameni, ci să-i ajute.
Creştinii sufleteşti sunt mai interesaţi în a-i impresiona pe alţii decât să-i ajute. Liderii creştini sufleteşti nu pot zidi adevărata Biserică, pentru că ei strâng oameni la ei înşişi şi nu la Hristos, care este Capul Bisericii.
Cei care sunt tari în ce priveşte puterea lor sufletească trebuie să slujească Cuvântul cu frică şi cutremur (aşa cum a făcut Pavel – 1 Corinteni 2:1-5), ca nu cumva credinţa celor care îi ascultă să se sprijine pe înţelepciunea omenească a vorbitorului, în loc de puterea lui Dumnezeu.
Isus a rămas mereu conştient de slăbiciunea Lui umană. El a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine”(Ioan 5:19). De aici provenea viaţa Lui intensă de rugăciune. De aceea a putut Tatăl să facă toate lucrările Lui în Isus (Ioan 14:10).
O astfel de atitudine de dependenţă de Dumnezeu ne va păzi de greşeala de a folosi ceea ce Dumnezeu a interzis, şi ceea ce Isus a spus să urâm, adică viaţa noastră sufletească şi puterile ei. Atunci Duhul Sfânt va putea să manifeste slava Domnului prin noi.
Dacă trăim prin credinţă (în dependenţă de Domnul) şi lucrarea noastră este o lucrare a credinţei, atunci vom zidi într-adevăr cu aur, argint şi pietre scumpe; deci, să ne punem nouă înşine această a doua întrebare:
TRĂIESC şi LUCREZ EU PRIN PUTEREA LUI DUMNEZEU?
Capitolul 8
TRĂIND PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU
„Pentru Elsunt toate lucrurile” (Rom. 11:36).
Dumnezeu este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, deci, aşa cum toate lucrurile care au o natură veşnică îşi au originea în El, ele îşi au şi împlinirea tot în El.
Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu pentru a-I aduce slavă. Aceasta nu e pentru că Dumnezeu doreşte în mod egoist laudele noastre. El este complet împlinit în Sine Însuşi şi nu depinde de nimic din ceea ce I-am putea noi dărui şi care ar putea adăuga ceva la împlinirea Lui. Când El ne cheamă să căutăm slava Lui, o face pentru că aceasta este calea însprepropriul nostru bine moral. Altfel, am fi nişte fiinţe egoiste şi nefericite.
A-L face pe El centrul vieţii noastre este o lege pe care Dumnezeu a implementat-o în creaţie. Această lege poate fi încălcată numai de creaturi morale care au o voinţă liberă. Creaţia neînsufleţită ascultă cu bucurie de Creatorul ei şi Îl glorifică, dar Adam nu s-a supus acestei legi, iar consecinţa o vedem în suferinţa omenirii.
În rugăciunea pe care Domnul îi învaţă pe ucenicii Săi, prima cerere este: „Sfinţească-se numele Tău”. Aceasta a fost prima năzuinţă în inima Domnului Isus. El S-a rugat: „Tată, proslăveşte Numele Tău” şi a ales calea crucii, întrucât aceasta era spre slava Tatălui (Ioan 12:27,28). Viaţa Domnului Isus a fost guvernată de o pasiune supremă, aceea de a vedea slava Tatălui.
Tot ce a făcut El, era pentru slava Tatălui. În viaţa Lui nu au existat compartimente separate pentru ceea ce era sacru şi pentru ceea ce era laic, ci totul era sfânt. A făcut taburete şi bănci din lemn pentru slava lui Dumnezeu, şi tot pentru slava lui Dumnezeu a predicat şi a vindecat bolnavii. Fiecare zi a fost la fel de sfântă pentru El; iar banii cheltuiţi pentru necesităţile vieţii erau la fel de sfinţi ca şi banii dăruiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu sau cei dăruiţi pentru săraci.
Isus a trăit tot timpul în odihna desăvârşită a inimii, pentru că a căutat numai slava lui Dumnezeu şi L-a interesat numai aprobarea Tatălui Său. El a trăit înaintea feţei Tatălui Său şi nu I-a păsat de aprecierea sau laudele date de om.
„Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi” a spus Isus în Ioan 7:18.
Creştinul sufletesc, oricât de mult ar părea, sau ar pretinde, a fi în căutarea slavei lui Dumnezeu, este interesat, de fapt, în adâncul inimii, de propria lui slavă. Isus, din contră, niciodată nu a căutat vreo slavă pentru Sine însuşi.
Ceea ce îşi are originea în deşteptăciunea omului şi este înfăptuit prin ingeniozitate şi talent omenesc va ajunge întotdeauna, în final, să glorifice omul. Ceea ce începe în suflet va glorifica numai creatura.
În erele veşniciei, însă, nu va fi nimic în Cer sau în Pământ, care să aducă onoare sau glorie vreunui om.
Tot ce va supravieţui timpului şi va intra pe portalul veşniciei va fi ceea ce a fost din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu motivaţia din spatele unei acţiuni este ceea ce dă valoare şi merit acelei acţiuni.
Ceea ce facem este important, dar motivul pentru care facem acel lucru este şi mai important.
Am văzut că Isus aştepta înaintea Tatălui Său pentru a primi planul Lui, apoi mai aştepta înaintea Tatălui pentru a primi şi puterea de a duce la îndeplinire acel plan, astfel că El a înfăptuit toată voia Tatăl Său prin puterea lui Dumnezeu. Însă, aceasta nu era totul. Aşa cum am văzut în ultimul capitol, Isus mergea să se roage şi după ce aveau loc unele dintre cele mai mari realizări ale Sale – pentru a da slava pentru acele realizări Tatălui Său. El a oferit roada slujbei Lui ca jertfă Tatălui Său. El nici n-a căutat cinstea pentru El însuşi, nici nu Şi-a însuşit-o când i-a fost oferită (Ioan 5:41, 8:50). Când faima Numelui Său a crescut foarte mult, El S-a retras în munţi să-L glorifice pe Tatăl Său (Luca 5:15,16). El a fost determinat să nu lezeze în vreun fel acea slavă care se cuvenea Tatălui.
Rezultatul unei astfel de atitudini perseverente, a fost că la sfârşitul vieţii lui Isus de pe Pământ, El a putut spune cu sinceritate: „Eu Te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17:4).
El a venit pe Pământ pentru a-L glorifica pe Tatăl, ca om. Aceasta a fost năzuinţa Lui în fiecare zi. El s-a rugat cu toată responsabilitatea ca numai Tatăl să fie Cel slăvit, oricât L-ar costa pe El, iar în final a murit pentru ca Tatăl să fie apreciat, înălţat şi glorificat pe Pământ, aşa cum este în Cer.
Pavel spune că, în ziua încercării prin foc (1 Cor. 3:13), toţi vor şti răspunsul la întrebarea: „DE CE am făcut lucrarea Domnului” (1Cor. 4:5 – parafrazat). În ziua aceea, motivele vor fi date pe faţă şi vor fi examinate de Domnul.
Slujba sufletească înalţă ceea ce este EU şi atrage oamenii la noi înşine, în loc de a-i atrage la Dumnezeu. Mulţimea vine să ne asculte, e impresionată şi apoi revine pentru a ne asculta din nou; ne cinsteşte şi ne vorbeşte de bine. Însă, când plecăm de-acolo, ei cad înapoi în starea lor spirituală de dinainte, rămânând neschimbaţi după auzirea atâtor predici. Adevăratul test al lucrării unui slujitor este starea duhovnicească în care rămân oamenii care au fost slujiţi de el, după ce slujitorul însuşi este deja plecat din lumea aceasta. Atunci va reieşi natura slujirii lui şi se va şti: dacă a fost una sufletească sau una duhovnicească.
Orice lucrare care atrage oamenii la noi înşine se va dovedi a fi lemn, fân şi trestie în acea ultimă zi, pentru că a glorificat doar omul.
Lucrarea lui Isus a fost duhovnicească. Dovada este văzută în faptul că El a lăsat în urma Lui un număr de oameni (chiar dacă acest număr era mic), care, la rândul lor, au devenit şi ei duhovniceşti şi nu sufleteşti. Pentru a manifesta slava Sa, şi în acest sens, noi trebuie să călcăm pe urmele Lui.
Slujirea şi trăirea sufletească pregăteşte calea venirii şi acceptării pe plan internaţional a Antihristului – omul absolut sufletesc. El se va ridica peste toţi ceilalţi şi va atrage masele de oameni la el însuşi, chiar folosind puteri miraculoase în acest sens. (2 Tesaloniceni 2:3-10).
Prin urmare, atragerea atenţiei oamenilor asupra noastră înşine şi asupra lucrării noastre este esenţa duhului Antihristului. A avea putere asupra conştiinţei oamenilor, astfel încât noi să le spunem ce să facă şi unde să meargă, este ceva sufletesc. A da îndemnuri oamenilor este o faptă duhovnicească, dar a exercita control asupra lor este o activitate sufletească.
Isus n-a obligat pe niciunul din ucenicii Săi să facă ceva. El a respectat libertatea alegerii cu care Dumnezeu l-a învestit pe om.
Aşa că, El a fost Slujitorul tuturor oamenilor şi, în loc ca tot timpul să-i comande, le-a slujit.
Este foarte uşor să predici cu spiritul unui conducător şi a unui stăpân şi nu cu duhul unui slujitor (2 Cor. 4:5). Noi putem face uz de puterea sufletului nostru pentru a impune altora modul nostru de a vedea lucrurile. Aceasta va conduce oamenii într-o stare de robie faţă de noi.
O persoană care este plină de râvnă, dar ignorantă în ce priveşte vânjoasa lui putere sufletească, nici nu va realiza că de fapt cucereşte oameni pentru el însuşi, şi nu pentru Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu nu este săvârşită prin putere sau autoritate umană ci prin Duhul Sfânt. Una dintre semnele care ne indică faptul că Duhul Sfânt este la lucru, e libertatea (2 Cor. 3:17) – libertate deplină, dată fiecărei persoane.
Gândiţi-vă cum se comportă un slujitor într-o casă. El slujeşte în linişte şi, după ce a făcut ceea ce era necesar, se retrage în bucătărie. El nu intră într-un mod ostentativ, ca şi când el ar fi cel sărbătorit, nici nu se apucă să le spună celor de la masă ce au de făcut. Câţi sunt dispuşi să slujească pe Domnul în felul acesta?
Cineva a spus odată că: „Există numai un singur lucru peste care un slujitor are dreptul să stăpânească, şi anume peste propria lui fire pământească. Numai în măsura în care poate să-şi stăpânească propria fire pământească poate să conducă pe alţii înainte, înspre o viaţă duhovnicească. Un slujitor duhovnicesc slujeşte numai prin puterea care îi este dată de Dumnezeu şi această putere îi este dată numai ca să ajute nevoilor altora. Dacă noi, totuşi, folosim această putere pentru a domina peste o persoană şi pentru a o forţa, în vreun fel, aceasta poate deveni descurajată şi poate să o ia, în final, pe propria ei cale. Treaba unui slujitor este să lucreze, în aşa fel, încât cei care sunt slujiţi de el să intre într-o legătură vie cu Dumnezeu, Care lucrează toate lucrurile – şi nu într-o legătură cu el însuşi (1 Cor. 12:6)”.
Isus a căutat slava lui Dumnezeu, într-un astfel de mod, încât El Însuşi era gata să pregătească şi să desăvârşească calea înaintea apostolilor Săi, pentru ca ei să facă, după plecarea Lui, ceva mai mare decât ceea ce a făcut El vreodată (Ioan 14:12). Această lucrare mai mare a fost, fără îndoială, zidirea Bisericii, în care membrii devin una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una(Ioan 17:21-23). În timpul vieţii lui Isus pe Pământ nici măcar doi din ucenicii Săi n-au devenit una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una. Fiecare dintre ei căuta propriile interese. După ziua Cincizecimii, însă, mulţi dintre ucenicii Lui au devenit una, aşa cum a dorit Isus. Aceasta a fost lucrarea aceea mai mare.
Isus a bătătorit calea pentru ca alţii să facă o lucrare mai mare. El a murit şi a pus temelia iar ucenicii Lui construiesc pe ea.
Nu a existat interes personal în Isus. Nu L-a deranjat dacă altcineva era avantajat prin ceea ce a făcut El, dacă în toate acestea Tatăl era Cel glorificat.
Această spiritualitate trebuie să ne însufleţească, dacă vrem să transmitem viaţă reală Bisericii, care este Trupul lui Hristos, şi să o zidim în vederea plinătăţii staturii lui Hristos.
Isus a trăit atât de deplin şi complet numai înaintea feţei Tatălui încât, după ce a înviat din morţi, nu S-a îngrijorat în legătură cu reabilitarea Lui înaintea celor care L-au judecat pe nedrept şi L-au crucificat.
În ochii lumii şi a liderilor evrei lucrarea lui Isus a fost un faliment total. Dacă Isus ar fi fost sufletesc, El ar fi avut ambiţia să Se întoarcă după învierea Lui şi să Se prezinte înaintea acelor lideri, pentru a-i uimi şi a Se justifica în faţa lor, dar El n-a făcut aceasta. După înviere S-a prezentat numai acelora care au crezut în El.
Momentul hotărât de Tatăl pentru reabilitarea lui Isus încă nu a venit – iar Isus a fost dispus să aştepte. Acel moment încă nu a venit nici acum.
Isus încă şi acum este înţeles greşit de lume şi cei mai mulţi oameni consideră viaţa Lui un faliment. El Şi-a început viaţa (ca om) în dezonoarea unei iesle pentru vite şi Şi-a terminat viaţa pământească cu o moarte umilitoare, pe cruce, între doi criminali de cea mai joasă speţă, şi în acea postură L-a văzut lumea pentru ultima oară.
Isus a fost gata să apară înaintea oamenilor ca unul care a falimentat, dacă Tatăl era glorificat prin aceasta. El nu a trăit sau slujit ca să fie admirat de oameni, şi, din această cauză, într-o zi, Tatăl Îi va dovedi dreptatea în faţa tuturor, cu mare slavă şi onoare; şi, în ziua aceea, orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul – dar chiar şi acest lucru se va face pentru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2:11).
Deci, a treia întrebare pe care trebuie să ne-o punem este:
TRĂIESC şi LUCREZ EU NUMAI PENTRU SLAVA LUI DUMNEZEU?
Capitolul 9
MIREASA LUI HRISTOS
În ultimele pagini ale Scripturii întâlnim rodul lucrării Duhului Sfânt – Mireasa lui Hristos. De asemenea întâlnim rezultatul lucrării false a lui Satan – curva.
Ioan spune, „Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, CETATEA SFÂNTĂ, NOUL IERUSALIM, gătită ca o MIREASĂ împodobită pentru bărbatul ei. Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, AVÂND SLAVA LUI DUMNEZEU. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul”(Apocalipsa 21:2,10,11).
Înainte de a vedea această imagine cu privire la Mireasa lui Hristos, lui Ioan i-a fost dată o imagine a curvei – soţia adulteră spiritual, care pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar, de fapt, iubeşte lumea (Iacov. 4:4). Acesta e creştinismul fals, având o formă de evlavie (o doctrină corectă), dar fără putere (fără viaţă divină) (2 Timotei 3:5).
Ioan spune: „Şi am văzut o femeie, Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. El a strigat cu glas tare, şi a zis: “A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!”(…) când vor vedea fumul arderii ei (…) Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor”(Apocalipsa 17:3,5; 18:2,9; 19:3).
Contrastul este izbitor. Mireasa rezistă focului judecăţii, „luminând ca o piatră prea scumpă”, curva este redusă la cenuşă, „fumul ei” înălţându-se spre ceruri, deoarece era formată din lucruri pieritoare.
Ierusalim – Mireasa şi Babilon – curva sunt două sisteme: unul de la Dumnezeu, iar celălalt „lumesc, sufletesc şi drăcesc” (Iacov. 3:15).
Să ne uităm întâi la Babilon.
Babilonul îşi are originea la turnul Babel, care a fost construit conform planului omului, prin puterea omului şi pentru slava omului.
„Şi au zis unul către altul[DIN OM]:
‘Haidem! să ne zidim o cetate [PRIN OM]
şi să ne facem un nume [PENTRU OM]‘”
(Geneza 11:3,4).
Cu ani mai târziu, împăratul Nebucadneţar, având deja construit semeţul oraş al Babilonului, capitala măreţului său imperiu mondial, a privit într-o zi asupra oraşului şi a rostit cu un ton de înfumurare:
„Oare nu este acesta Babilonul cel mare,
pe care mi l-am zidit eu [DIN OM] (…)
prin puterea bogăţiei mele [PRIN OM] (…)
spre slava măreţiei mele [PENTRU OM]?”(Daniel 4:30).
Turnul din Babel a sfârşit-o în judecată. Mândria lui Nebucadneţar a adus asupra lui judecata imediată a lui Dumnezeu(Daniel 4:31-33). Sfârşitul tuturor lucrurilor născute din înţelepciunea şi puterea omului, şi pentru slava acestuia, va fi, de asemenea, judecata lui Dumnezeu. Tot ceea ce este înfăptuit prin putere firească va pieri, chiar dacă se numeşte “lucrare creştină”.
„Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc. Astfel, POPOARELE[lucrătorii creştini ?] MUNCESC DEGEABA, şi NEAMURILE SE TRUDESC PENTRU FOC”(Ieremia 51:58).
Pe de altă parte, Ierusalimul este Cetatea lui Dumnezeu (Evrei 12:22). În Vechiul Testament, acesta este locul unde se afla Templul lui Dumnezeu. Ierusalimul, sălaşul lui Dumnezeu, îşi avea originea în Locaşul Sfânt, construit de Moise (Exod 25:8).
Locaşul Sfânt a fost construit întocmai după planul lui Dumnezeu:
„(…) întocmai cum îi poruncise Domnul” (Exod 40:16)[DIN DUMNEZEU].
A fost construit de oameni înzestraţi cu puterea lui Dumnezeu:
„Beţaleel (…) L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu (…)” (Exod 31:1-5) [PRIN DUMNEZEU].
Ceea ce îşi are originea în Dumnezeu şi este înfăptuit prin puterea Divină, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi, va rămâne pentru totdeauna. Va rezista focului, strălucind ca o piatră scumpă, pentru că este construit din aur, argint şi pietre scumpe.
Comparând paginile de început ale Scripturii cu cele finale, găsim că cei doi pomi (pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului) au produs, în vremurile sfârşitului, două sisteme – Ierusalimul şi Babilonul.
Ceea ce este cu adevărat născut din Duhul – din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu – rămâne veşnic; pe când ceea ce a fost născut din fire – din om, prin om şi pentru om – va pieri.
Astăzi, noi trăim ce este scris între Geneza şi Apocalipsa. Chiar dacă ne dăm seama sau nu, suntem prinşi într-unul dintre aceste două sisteme: unul hotărât să Îl înalţe şi să Îl glorifice pe Dumnezeu, iar celălalt urmărind să îl glorifice şi să îl înalţe pe om; unul urmându-L pe Hristos, iar celălalt urmându-l pe Adam; unul trăind în Duhul, iar celălalt trăind după îndemnurile trupeşti şi sufleteşti.
Atât Isus cât şi Adam au auzit vocea lui Dumnezeu – diferenţa a constat doar în faptul că Unul a ascultat iar celălalt nu a ascultat. Aşa cum spune Isus, va fi la fel şi cu cei care Îi aud vocea: unul va asculta şi va zidi pe stâncă o casă de nezdruncinat pe vecie, pe când celălalt va auzi fără să dea ascultare şi, astfel, va zidi pe nisip o casă care este sortită pieirii(Matei 7:24-27).
Aceste două case, de care a vorbit Isus, sunt Ierusalimul şi Babilonul.
Există astăzi oameni care sunt justificaţi pe deplin, prin credinţă, şi intră în Noul Legământ, pecetluiţi fiind cu sângele lui Isus şi care Îl urmează pe Isus într-o viaţă de ascultare faţă de voia lui Dumnezeu (descrişi, în mod specific, în Matei 5-7), care zidesc pe stâncă şi au parte de Noul Ierusalim. Ca să descoperi dacă faci parte dintre ei, trebuie doar să citeşti Matei capitolele 5 până la 7.
În acelaşi timp, sunt alţii (formând, de departe, majoritatea) care aud cuvintele lui Isus din Matei 5 la 7, dar, având o înţelegere greşită despre justificare, credinţă şi har, trăiesc într-o falsă siguranţă, necăutând să dea ascultare cuvintelor lui Isus şi zidesc, astfel, pe nisip; ei fac parte din Babilon şi vor pieri pe vecie.
Ei se văd pe ei înşişi ”creştini”, deoarece Isus a spus că omul care zideşte pe nisip este unul care Îi aude vocea, deci aici nu este vorba de unul necredincios, ci de unul care citeşte Biblia şi merge la ”biserică”. Singura lui problemă e că nu esteascultător, de aceea nu poate fi părtaş la mântuirea veşnică, promisă tuturor celor care ascultă de Isus (Evrei 5:9). Credinţa lui nu a fost una reală, pentru că nu a avut fapte ale ascultării care să desăvârşească acea credinţă (Iacov 2:22,26).
Cei care se află sub stăpânirea lui Adam îşi urmează stăpânul, în neascultare de voia descoperită a lui Dumnezeu, dar sunt convinşi de Satan că “nu vor muri” (Geneza 3:4), pentru că pretind că L-au “acceptat pe Hristos”. Prin urmare, ei trăiesc într-o falsă siguranţă în Babilon.
În acelaşi timp, cei de sub stăpânirea lui Hristos sunt identificaţi prin faptul că “trăiesc cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6), în ascultare de voia lui Dumnezeu. Aceştia sunt fraţii si surorile lui Hristos (Matei 12:50) şi au parte de Noul Ierusalim.
În pilda spusă de Isus la finalul pasajului din Matei 5 la 7 este important să observăm că atât casa omului înţelept, cât şi cea a nebunului au rămas în picioare pentru un timp – după cum şi Babilonul şi Ierusalimul au rămas în picioare până astăzi – până când a venit ploaia şi s-au revărsat şuvoaiele. În timp ce nebunul s-a preocupat doar de partea vizibilă a casei (mărturia înaintea oamenilor), înţeleptul s-a concentrat, în primul rând, pe fundaţie (viaţa ascunsă a inimii înaintea Feţei lui Dumnezeu).
Când au venit şuvoaiele şi ploaia (judecata lui Dumnezeu), fundaţia a fost testată prima.
„Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (I Petru 4:17,18).
„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut (“oricine păcătuieşte…nu L-a cunoscut” – 1 Ioan 3:6); depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:21-23).
Observaţi că vor fi mulţi care sunt creştini în mintea lor (numindu-L pe Isus “Doamne”) şi în simţirile lor (numindu-L pe Isus “Doamne, Doamne!”), dar care, totuşi, nu îşi supun voinţa lor pentru a face voia lui Dumnezeu. Domnul îi alungă ca nefiindu-I cunoscuţi Lui.
Trăsătura distinctivă a Ierusalimului este sfinţenia. Ierusalimul este numit „Cetatea SFÂNTĂ” (Apocalipsa 21:2). Pe de alta parte, Babilonul se impune prin măreţie. El este numit „cetatea cea MARE” (Apocalipsa 18:10). În Apocalipsa este numit „mare” de unsprezece ori.
Cei care trăiesc în sfinţenie adevărată, în ascultare de Dumnezeu şi s-au făcut părtaşi naturii de har a lui Hristos, prin credinţă, sunt zidiţi împreună în Ierusalim; pe când cei care caută măreţia aici pe Pământ (mărturia şi cinstirea oamenilor) sunt zidiţi în Babilon.
Timp de două mii de ani chemarea a fost făcută pentru poporul lui Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul ei, [Babilon]POPORUL MEU, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4).
Chemarea este cu atât mai stăruitoare astăzi, cu cât ne apropiem tot mai mult de sfârşitul vremurilor. Este regretabil, într-adevăr, că până şi copiii lui Dumnezeu se pot încurca cu Babilonul luând, astfel, parte la pedeapsa acestuia – dacă nu ţin seama de chemarea lui Dumnezeu, care este atât de limpede. Apartenenţa la o doctrină evanghelică sau luarea unei ”decizii pentru Hristos” nu va fi de folos nimănui în acea zi, dacă nu am trăit o viaţă în concordanţă cu adevărata doctrină, sau nu am făcut fapte ale ascultării care sunt semnele de identificare ale unei credinţe adevărate.
Cât de profundă a fost dorinţa lui Dumnezeu, când L-a făcut pe om după propria Lui asemănare, ca omul să fie părtaş naturii Sale divine şi să manifeste slava Lui!
Atunci când omul a căzut, cât de mare a fost preţul pe care Dumnezeu a fost dispus să-l plătească „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3) ca prin aceasta să fie deschisă o cale, ca omul să poată fi înnoit şi readus la locul de unde a putut odinioară să îndeplinească scopul divin!
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt deopotrivă implicaţi în această lucrare de răscumpărare şi de transformare a omului. Deşi mulţi bărbaţi şi multe femei, în nebunia lor, nu vor răspunde cu ascultare lui Dumnezeu, totuşi, scopul divin va fi împlinit de o Rămăşiţă (de acei puţini care găsesc Calea Îngustă spre viaţă), care se supun lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Isus şi prin care se va manifesta gloria lui Dumnezeu, nu numai aici, în timp, ci şi în vecii vecilor când Dumnezeu Îşi va arăta, prin ei, nespusa bogăţie a harului Său, la care au fost făcuţi părtaşi prin Isus Hristos.
A Lui să fie toată gloria, acum şi în vecii vecilor!
Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa All-India despre „Pregătirea pentru misiunea şi conducerea bisericii” – 17 decembrie 1997
Aş dori să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la Apocalipsa, capitolul 4.
După ce, în capitolul 1, Domnul i-a dat lui Ioan o descoperire a Persoanei Sale, El i-a dat, în capitolele 2 şi 3, o viziune pătrunzătoare cu privire la starea multora din bisericile care erau în acea parte a lumii. După cum ştiţi, multe dintre acele biserici erau într-o stare de decădere foarte avansată. Apoi, în capitolul 4 cu versetul 1, Domnul îi spune: „Suie-te aici!”. Ce cuvinte încântătoare sunt acestea!
Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi ne întâlnim cu probleme, la care nu avem vreo soluţie, este atât de plăcut să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi priveşte lucrurile din punctul Meu de vedere – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit aceste lucruri până acum”. Cred că aceste cuvinte: „Vino mai sus!” trebuie să le auzim încontinuu.
Pavel spunea: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). El a auzit chemarea de a veni mai sus şi, oricât de sus ajungea, nu era niciodată automulţumit de nivelul său.
Pericolul în conducerea creştină este că noi stăm atât de mult înaintea oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem deja şi acoperire mass-media. Avem titluri şi ranguri ataşatenumelor noastre! Ce ar mai putea să ne lipsească?! Vă voi spune: „Avem nevoie să ne apropiem de inima lui Dumnezeu! Avem nevoie să mergem mai sus!”
Dumnezeu nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un slujitor. Nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de unsavant. Iar pe voi şi pe mine nu ne-a creat fiindcă avea nevoie de slujitori sau savanţi. El are milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe Adam pentru ca, în primul rând, acesta să poată avea părtăşie cu El. Acesta este motivul pentru care legea pentru Adam NU era: „Şase zile să lucrezi şi a şaptea zi să te odihneşti”. Nu. Acea poruncă a venit mai târziu, prin Legea lui Moise.
Adam a fost creat în a şasea zi. Aşa că PRIMA zi a vieţii lui, a şaptea zi pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul său. Abia după această zi, a părtăşiei cu Dumnezeu, trebuia Adam să Îl slujească în grădină, pentru următoarele şase zile.
Când uităm această ordine, când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie tot timpul să aibă loc înainte de ieşirea noastră în via Lui pentru a-L sluji, atunci ratăm scopul primar al creării noastre şi al răscumpărării noastre.
Putem fi atât de acaparaţi de nevoile din jurul nostru, mai ales într-o ţară ca India, încât nu ne mai rămâne timp pentru părtăşia cu Dumnezeu. Poate simţim că aceasta e o pierdere de vreme, când există atâtea nevoi în jurul nostru! Dar ce rezultat are munca a cărei motivaţie este numai nevoia? Abundenţă de muncă, poate, dar rezultatele vor fi de slabă calitate. Statisticile sunt înşelătoare. Aţi auzit, probabil, o zicală care spune că există trei tipuri de minciuni – minciunile negre, minciunile albe şistatisticile! Statisticile sunt, deci, înşelătoare. Gruparea „Martorii lui Iehova” are statistici, mormonii au statistici; şi aceste grupări sunt dintre acelea, care au cea mai mare creştere numerică astăzi în lume. Toţi au statistici în aceste zile, dar Isus niciodată nu Şi-a făcut griji în privinţa statisticilor.
Au fost perioade în viaţa mea, când am trecut prin anumite crize. Una a fost în perioada tinereţii, când am căutat să-L slujesc pe Domnul, dar cu toate că cunoşteam Cuvântul am constatat că eram lipsit de putere! Aşa că m-am rugat Domnului să mă boteze cu Duhul Sfânt – pentru a fi îmbrăcat cu putere de sus. Ştiu că sunt puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să conving pe nimeni. Vreau să spun doar, că eram născut din nou şi botezat în apă, dar din viaţa mea nu curgeau „râuri de apă vie”. Ştiam, însă, că Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El că din viaţa lor vor curge râuri de apă vie şi niciodată nu vor fi seci; însă eu constatam, de multe ori, că eram secat. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul şi chiar dacă predicam, eram fără vlagă. Foarte des slujirea mea înaintea Domnului era, ca şi cum ai pompa cu o pompă manuală. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi, iarăşi pompezi şi ies câţiva picuri de apă. Ceea ce iese nu seamănă deloc cu un râu. Totuşi vedeam că Isus spunea clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.
Tot ce vă pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine. Această întâlnire a schimbat direcţia vieţii mele. Nu am trecut în biserica Penticostală. Numă consider penticostal sau carismatic; dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.
Apoi, după câţiva ani, am ajuns la o altă criză a vieţii mele. A fost o criză de autenticitate, în care se ridica problema dacă ceea ce predicam altora era, într-adevăr, în adâncul fiinţei mele, o realitate; de asemenea, dacă esenţa mesajului, cu care păream să fiu încărcat când vorbeam înaintea oamenilor, era sau nu o sarcină reală, pe care o purtam cu-adevărat în inima mea.
În urmă cu aproape 28 de ani am ţinut la Deolali primul nostru Congres „All-India” pe teme de Evanghelizare. Am prezentat acolo o lucrare pe care am pregătit-o dinainte în scris. Eram tânăr, având doar 30 de ani, şi ştiţi cum e când suntem tineri. Vroiam să-i impresionez pe toţi şi lucrarea mea era impresionantă, pentru că am lucrat la ea, din greu. Eram invitat ca vorbitor la conferinţe pe teme de sfinţirea vieţii în Australia, în Singapore şi în alte părţi. Peste tot, căutam să-i impresionez pe oameni.
Apoi, odată Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat: „Tu vrei să impresionezi oamenii sau vrei să-i ajuţi?”.Eu i-am răspuns: „Doamne, eu vreau să-i ajut”. Atunci Domnul a spus: „Atunci nu mai încerca să-i impresionezi.” Ca urmare am ajuns la un moment al vieţii, în care a trebuit să recunosc: „Doamne, viaţa mea lăuntrică nu corespunde cu ceea ce predic.” În exterior aveam o mărturie bună din partea oamenilor. Dar viaţa interioară a gândurilor mele şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau după modelul lui Isus. Îl proclamam pe Hristos cu gura, dar Duhul lui Hristos nu era la conducerea vieţii mele interioare, a gândurilor mele. A trebuit să fiu cinstit cu Dumnezeu în legătură cu această problemă.
Eu am ajuns la convingerea că primul pas înspre Dumnezeu este sinceritatea.
Pe atunci eram deja destul de cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie, aveam o emisiune săptămânală la radio şi eram invitat la tot felul de evenimente. Într-o zi, Domnul a vorbit inimii mele şi m-a întrebat: „Eşti gata să stai pe scenă înaintea acelei mulţimi, care te respectă, şi să le spui că nu eşti autentic, că nu eşti sincer?”. Am spus: „Da, Doamne! Nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine. Vreau ca tu să lucrezi în viaţa mea. Îţi cer un singur lucru: ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.
Aceasta i-am cerut Domnului în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El îi răsplăteşte pe aceia, care Îl caută cu sârguinţă; mi-a spus: „Vino mai sus”.
Pentru toţi cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de atunci, părtăşia cu Dumnezeu a devenit cel mai de preţ lucru din viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa, îndepărtând din ea toată descurajarea şi depresia.
Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu şi slujirea mea s-a umplut de bucurie! Nu mai este seacă!
Toată slujirea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Adu-ţi aminte, când Isus se afla în casa Mariei şi a Martei. I-a spus Martei: „Eşti îngrijorată şi apăsată de atât de multe lucruri!”. De ce era îngrijorată Marta? Erau acolo nevoi de acoperit, iar ea Îl slujea pe Isus într-un mod altruist, făcând sacrificii, muncind din greu în bucătărie – nu pentru ea însăşi, ci pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui. Ce slujire mai mare ar fi putut face? A fost total altruistă în ceea ce a făcut! Nu a făcut-o pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc azi mulţi lucrători creştini. Nu. Nu făcea nimic pentru sine! Şi totuşi Domnul îi spune: „Eşti apăsată de atât de multe lucruri!”. Ea credea că Maria era cea egoistă, stând acolo la picioarele Domnului fără să lucreze nimic, doar ascultând. Dar Isus a spus: „Acesta este lucrul important. Acesta este SINGURUL LUCRU necesar”.
Există o parafrazare frumoasă a versetului 1 Corinteni 4:2, care spune: „Cel mai important lucru pentru un slujitor este ca el să facă numai ceea ce îi spune stăpânul lui”.Aceasta a adus atât de multă odihnă inimii mele! Ce am de făcut, când văd o lume plină de nevoi? Să mă îngrijorez şi să mă frământ, fiind complet absorbit de nevoie? În creştinătate sunt o mulţime de manipulatori care doresc să mă pună la lucru. Dar eu îi spun Domnului: „pe Tine vreau să Te aud”. Sunt o mulţime de Marte, care mă vor critica spunând: „Nu-ţi pierde vremea ascultând, când o lume plină de nevoi piere în păcat”.
În mod sigur trebuie să luăm aminte la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”. Trebuie să luăm aminte la nevoi, şi trebuie să le atragem atenţia şi altora asupra nevoilor. Da. Dar chemarea trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, nu de la om. Pentru mine aceasta a fost o descoperire.
Isus a stat în Cer vreme de patru mii de ani, timp în care lumea zăcea murind în nevoia de un Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să plece din Cer înainte de timpul hotărât de Tatăl, „dar când a venit împlinirea vremii” El a venit. Când a venit pe Pământ, a aşteptat vreme de treizeci de ani făcând scaune şi bănci – timp în care lumea zăcea muribundă! Doar nevoia în sine nu a L-a mobilizat. Când, însă, a venit momentul potrivit, Tatăl a spus: „Du-te”. Şi El S-a dus, şi a făcut mai mult în trei ani şi jumătate decât ar fi putut face alţii în trei mii de ani. Cea mai importantă caracteristică a unui slujitor NU este alergatul în cât mai multe locuri pentru Dumnezeu, ci ascultarea glasului Său. Este dificil să asculţi.
În anii tinereţii eram într-o adunare, unde studiam Scriptura, posteam şi ne rugam regulat. Eram învăţaţi să avem în fiecare dimineaţă un „timp de linişte” – un obicei bun, pe care îl recomand tuturor. Totuşi, în ciuda acestor multe ore aparentpetrecute în prezenţa Domnului, oamenii erau încă supărăcioşi, dificili, înclinaţi înspre a critica şi a judeca pe alţii, suspicioşi şi având amărăciune în viaţa lor. Ceva era greşit undeva. Pe de altă parte, uneori am avut ocazia să petrec zece sau cincisprezece minute cu un om evlavios şi să mă simt inspirat şi provocat. Puteţi să vă imaginaţi atunci, ce ar însemna să petreceţi zece sau cincisprezece minute cu Însuşi Dumnezeu? Cum se face atunci, că niciunul dintre noi nu eram schimbaţi? Domnul mi-a arătat, că de fapt nu petreceam timp cu El în acel „timp de linişte”. Petreceam timp cu mine însumi. Studiam doar o carte – şi nu exista vreo diferenţă, în ce priveşte studiul, dacă cartea din faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu petreceam timp cu Dumnezeu – ascultându-L pe El. Eu doar studiam o carte!
În privinţa Mariei, Isus a spus că: „un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună” (Luca 10:42), şi anume să asculte. Din ascultare decurg toate celelalte lucruri şi aceasta este o cale foarte eficientă de a-L sluji pe Dumnezeu, fiindcă ascultând, El este Acela care îţi poate spune ceea ce trebuie să faci!
Tatăl I-a spus lui Isus ceea ce are de făcut. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 80 de kilometri de la Galilea până în ţinutul Tirului şi al Sidonului, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore i-a luat să parcurgă acel drum – probabil o zi întreagă. Acolo a întâlnit o femeie dintre neevrei a cărei fiică era posedată de un demon. El a scos afară acel demon, arătând ucenicilor marea credinţă pe care a avut-o acea femeie când a cerut doar fărâmiturile ce cădeau de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galilea. Acesta a fost modul în care a trăit Isus. A fost în stare să străbată tot drumul acela pentru UN singur suflet. Lucrarea aceasta nu a fost impresionantă din punct de vedere statistic! Însă a fost făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu.
Isus a slujit în acest mod timp de trei ani şi jumătate, iar la sfârşitul acelei perioade El a spus Tatălui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). A împlinit El toate nevoile care erau în lume – în India, în Africa? Nu. Însă a terminat lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl; şi nu Şi-a dorit să stea pe Pământ nici măcar cu o zi mai mult. De asemenea, apostolul Pavel a putut spune la sfârşitul vieţii că: „mi-am isprăvit alergarea”.
În Trupul lui Hristos, tu ai o anumită chemare, iar eu am alta, diferită de a ta. Însă indiferent de chemarea individuală, trebuie să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Una din cauzele asurzirii faţă de vocea lui Dumnezeu estelipsa de autenticitate care există in vieţile noastre – lipsa de sinceritate şi prefăcătoria.
Fariseii nu au putut auzi ceea ce spunea Isus, pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorie. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi, aşezându-se în fruntea oamenilor ca lideri şi savanţi ai vremii lor. Dacă l-aţi fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, cu patru sau cinci ani înainte ca ei să se fi întâlnit cu Isus şi i-aţi fi întrebat: „Petru, Ioan, aţi putea să-mi spuneţi numele vreunui om evlavios pe care îl cunoaşteţi?”, foarte probabil că ar fi menţionat numele unui fariseu, care era un lider în sinagoga locală la acea vreme. Aceasta le era înţelegerea, că oamenii care studiau Scriptura, posteau, se rugau, purtau cutii mici cu versete din Scriptură pe frunţile lor şi arătau atât de sfinţi şi atât de pioşi erau cu adevărat evlavioşi. Deci vă puteţi imagina şocul, pe care l-au avut, când L-au auzit pe Isus etichetându-i pe acei lideri din sinagogă ca pe o adunătură de ipocriţi care candidează la un loc în Iad.
Când Isus Şi-a ales ucenicii, nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală biblică. În acele zile la Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel, dar Isus nu S-a dus să-Şi aleagă ucenicii de acolo. El i-a luat de pe marginea lacului Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Săi. Apoi, aceştia au scris cărţi pe care acum seminariile biblice le dau ca material de studiu cursanţilor pentru obţinerea unui doctorat în teologie! Nu este acesta un fapt uimitor? Eu cred că Petru însuşi nu ar fi fost în stare să dobândească vreo diplomă la seminarele noastre teologice. Probabil că singurul dintre ucenici, care ar fi fost în stare să obţină o astfel de diplomă, era Iuda – cel mai deştept şi mai abil membru al grupului.
De ce i-a ales Isus pe asemenea oameni? Pentru că erau oameni deschişi şi gata să-L asculte. Câtă agitaţie a fost când aceşti bărbaţi simpli au intrat în vreo sinagogă şi au predicat! Ei nu predicau mesajele de rutină, pe care oamenii le auzeau mereu. Ei erau prooroci; şi oamenilor nu le-au plăcut niciodată proorocii. În istoria de o mie cinci sute de ani a Israelului, cum spunea Ştefan, „pe care dintre prooroci nu i-au persecutat?”
Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Erau prooroci; şi eu cred că ţării noastre i-ar fi de folos câţiva prooroci în aceste vremuri, astfel încât să putem auzi ce ne spune Dumnezeu, căruia nu Îi pasă de ceea ce este mare şi însemnat în ochii oamenilor.
Nu sunt împotriva conferinţelor, cum e şi aceasta, în care ne-am adunat noi acum. Însă, de mai bine de douăzeci de ani am încetat să mai merg la astfel de conferinţe. Refuz orice invitaţie de acest fel. Ştiu că aceste întâlniri te pot face renumit. Ai priză la publicul larg şi eşti mediatizat; dar am descoperit, în timp ce călătoream prin satele din ţara noastră, unde se află momentan ponderea chemării mele la slujire, căci oamenii care muncesc efectiv nu sunt la o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi sunt acolo, afară, în acele sate. Ei nu pot vorbi englezeşte şi în mod sigur nu ştiu să ţină o cuvântare; dar sunt plini de Duhul Sfânt, îl iubesc pe Domnul şi ies în afară, aducând suflete pierdute la Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru astfel de oameni! În schimb, alţii îşi organizează misiuni şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune, obţinând cinstirea din partea oamenilor. Mulţi dintre aceia, care sunt primii acum, vor fi ultimii când va reveni Isus. Aşa că este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să ne vedem propria micime. Poate că, totuşi, nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu, cum cred alţi creştini despre noi datorită diplomelor şi a titlurilor noastre. Acestea îi pot impresiona pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu-l impresionează nici pe diavol. El se teme de un om sfânt, de un bărbat autentic, care este la fel pe dinăuntru ca şi pe dinafară şi care niciodată nu predică ceea ce nu trăieşte la modul practic.
Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu-i impulsionezi pe creştini să meargă în misiune în India de Nord?” Eu le răspund: „Isus i-a învăţat pe alţii să facă numai ceea ce El Însuşi, mai întâi, a înfăptuit” (vezi Faptele Apostolilor 1:1). Eu nu am trăit niciodată în nordul Indiei. Deci nu pot spune altora să o facă. Nu spun că nu trebuie mers acolo. Spun doar, că eu nu pot predica ceea ce nu fac.
Însă eu nu sunt întregul Trup al lui Hristos. Sunt numai o parte din el. Luat ca mădular separat, eu sunt şi voi fi un membru neechilibrat al Trupului lui Hristos. Singurul om echilibrat, care a umblat vreodată pe Pământ, a fost Isus Hristos.Tu eşti neechilibrat, iar eu la fel. Să nu credem că vreunul din noi este mai mult decât o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, proorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale Trupului lui Hristos şi ca acest Trup să fie zidit.
Care este chemarea noastră? Este să facem ca cineva, care nu este membru al Trupului lui Hristos, să devină mădular al acestui Trup. În fond, nu aceasta este oare chemarea noastră? Cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord.
De vreme ce Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „Trup”, permiteţi-mi să folosesc pentru exemplificare trupul omenesc. Să zicem că aici pe o farfurie se află un cartof (reprezentându-l pe un necredincios) care trebuie să devină o parte a trupului meu. Cum are loc această integrare? În primul rând prin evanghelizare, adică prin întinderea înspre afară a mâinii şi prin luarea acelui cartof.
Evanghelizarea este întotdeauna prima slujire pentru îndeplinirea acestei sarcini. De aceea eu niciodată nu subestimez valoarea evanghelizării. Ea este nespus de valoroasă pentru mine şi în mod special îi apreciez pe aceia, care sunt angajaţi în această slujire în zăduful şi în murdăria din nordul Indiei. Le citesc cu un viu interes revistele, pe care le primesc acasă periodic şi care mă informează despre slujirea acestor scumpi fraţi ai mei, care muncesc acolo din greu. Când am fost în Nord, am avut ocazia să mă şi întâlnesc cu unii din ei.
Deci aici este mâna mea care ia cartoful de pe farfurie. Acel cartof nu va deveni niciodată parte a trupului meu, dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu se întinde înspre afară şi nu face „evanghelizare”(adică nu ia cartoful şi îl pune în gura mea).
Dar oare această acţiune este tot ceea ce am de făcut? Dacă doar ţin acel cartof în gură, va deveni el o parte a trupului meu? Nu. După o vreme se va strica şi va trebui să-l dau afară din gura mea. Acesta este modul, în care unii dintre cei convertiţi putrezesc în unele din bisericile noastre! Ei sunt luaţi înăuntru şi ţinuţi doar în gură!
Este nevoie să se întâmple ceva mai mult cu acel cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei. Atunci cartoful poate să-şi închipuie că tot procesul digestiei s-a încheiat, dar nu, nu s-a încheiat! Cartoful merge în jos în stomacul meu şi acolo constată că o ploaie acidă este turnată fără cruţare peste el. Aceasta e o imagine a slujirii profetice în biserică. Ştim cu toţii că nu este confortabil, când se toarnă acid peste noi. Slujirea gingaşă, prin care am fost ridicaţi de pe farfurie, a fost atât de agreabilă; dar când se toarnă acid peste noi, ceea ce simţim nu este deloc un sentiment plăcut. Acum cartoful este complet zdrobit şi nu mai arată deloc ca un cartof. Însă, în câteva săptămâni, ce să vezi, el a ajuns carne, sânge şi oase – o parte legată organic de trupul meu!
Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în îndeplinirea acestei sarcini? Care dintre noi are vreo slujire pe care nu ar fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom mărturisi că fără celelalte mădulare din Trup suntem neechilibraţi. Mâna nu este cu nimic mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din păcate, în creştinătate există o permanentă concurenţă între mădulare – mâna îşi clădeşte împărăţia ei, stomacul îşi clădeşte împărăţia lui şi gura şi-o clădeşte pe-a ei! Care este rezultatul acestei concurenţe? Nu un Trup, ci un ”Laborator de Anatomie” cu o gură aici, un stomac dincolo, o mână în altă parte, şi un picior deoparte. Acesta nu este un Trup!
Care este nevoia noastră cea mai stringentă? Da, este adevărat, avem nevoie de instrucţiuni. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Trebuie să recunoaştem că suntem cu toţii importanţi în egală măsură – fiecare mădular din Trupul lui Hristos; şi marele lider de misiune nu este cu nimic mai de preţ în această slujire ca fratele sărac, care nu vorbeşte bine engleza, dar care iese şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi fac parte din acelaşi Trup.
„Vino mai sus” ne spune Domnul, „şi priveşte lucrurile din perspectiva mea.” Lucrurile arată foarte diferit, când sunt privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi nu dintr-o perspectivă pământească.
De ce sunt atât de mulţi lucrători creştini care au o părere atât de bună despre ei înşişi? Fii sincer. Ce gânduri ai cu privire la propria ta persoană, când eşti singur cu tine însuţi? Sunt ele gânduri de smerenie, de recunoaştere a faptului că tu prin tine însuţi nu eşti nimic?
Câteodată stau afară şi mă uit la stele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că tot Pământul este doar un fir de praf în acest Univers. Atunci spun: „O, Doamne, ce mare eşti! Ce vast e acest Univers! Sunt o astfel de particulă minusculă pe acest fir de praf numit Pământ; şi fiind aici eu pretind să te reprezint pe Tine şi predic oamenilor despre lucruri atât de măreţe. Te rog, ajută-mă să-mi pot estima corect propria persoană!”. V-aş recomanda ca fiecare dintre voi să vorbiţi aşa cu Dumnezeu.
Dumnezeu dă har celor smeriţi. Oricine poate dobândi cunoştinţă, dar numai cei smeriţi pot primi har. Avem nevoie mult mai mare de har decât de cunoştinţă.
M-am gândit la tinerii, care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familiile lor pentru noua lor credinţă. Ce vede o astfel de persoană, când vine la una din bisericile noastre? Oare vede Duhul lui Isus Hristos acolo? Oamenii din jurul nostru au o impresie aşa de rea despre creştinism!
De multă vreme cred că cel dintâi principiu al unei slujiri eficiente, fie în evanghelizare fie în alt domeniu, se găseşte înEvrei 2:17, unde scrie că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Vreau să medităm la aceste cuvinte: „S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”.
Cum pot să-i slujesc pe alţii? Trebuie să mă fac ca ei în toate lucrurile. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.
De ce nu pot comunica cu o furnică micuţă care mişună pe podea? Pentru că sunt prea mare. Dacă mă duc la acea furnică în formă umană, se va înspăimânta. Singurul mod, în care pot comunica cu ea, este, în primul rând, să mă fac asemenea ei. Singura modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu noi a fost să devină ca noi. Putem înţelege cu toţii acest lucru; dar să ne aducem aminte că în slujirile noastre faţă de alţii – fie într-o biserică locală fie într-o zonă încă neatinsă de Evanghelie – cel dintâi principiu este acesta: să fim făcuţi asemenea lor în toate lucrurile, să stăm unde stau ei,după cum zicea Ezechiel: „Am ajuns (…) la robii de război (…) în locul unde se aflau; şi am rămas acolo (…) în mijlocul lor”(Ezechiel 3:15).
Aceasta înseamnă, de exemplu, să nu vrem să ne ridicăm pe noi înşine deasupra altora în nici un fel. Din această cauză Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu îşi ia niciodată vreun titlu ca „Învăţător”, „Părinte”, sau orice alt titlu. De ce? Pentru că un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care îi slujeşti. Îi vei intimida cu măreţia ta, în loc să fii ca unul dintre ei.
În ciuda unui astfel de avertisment, noi totuşi avem astăzi în creştinătate o mulţime de oameni care au titluri.
Avem impresia că adoptând metodele lumii Îl putem sluji mai bine pe Dumnezeu. Însă nu avem dreptate.
Citim în Vechiul Testament că la un moment dat Filistenii au capturat Chivotul Legământului lui Dumnezeu. Însă au avut o problemă cu el, aşa că l-au trimis înapoi pe un car cu boi. După câţiva ani, David, când s-a hotărât să mute Chivotul, s-a gândit: „Uite, asta-i o idee bună. Modalitatea, prescrisă de Lege, de transportare a Chivotului pe umerii leviţilor e-n regulă pentru distanţe scurte, dar pentru distanţe lungi metoda Filistenilor se vede clar că e mai bună”. Aşa că a pus şi el Chivotul pe un car cu boi. Ştiţi ce s-a întâmplat mai departe. Boii s-au împiedicat şi Uza şi-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul. Dumnezeu S-a aprins de mânie şi l-a lovit pe loc cu moartea pe Uza, pentru că el nu era un levit. Dumnezeu nu a fost de acord să-Şi schimbe metodele. Atunci David a fost extrem de deranjat; dar de unde a început totul? A început atunci când David i-a imitat pe filisteni. Apoi a survenit moartea.
Tragedia morţii vine de fiecare dată când imităm lumea prin adoptarea metodelor ei, şi anume, când bisericile creştine sunt conduse prin metode manageriale, specifice societăţilor comerciale, şi când factorul financiar devine primordial în lucrarea creştină.
Este bine să ne întrebăm pe noi înşine: oare biserica sau organizaţia pe care o conducem ar supravieţui şi în condiţiile, în care ar înceta să mai intre bani în contul ei? Ori s-ar nărui totul din cauza lipsei banilor? O lucrare autentică a lui Dumnezeu se poate folosi de bani, dar nu devine niciodată dependentă de bani. Ea va fi dependentă numai de Duhul Sfânt.
Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos atunci când altceva sau altcineva Îi ia locul de drept în Biserică. Acel altceva poate fi muzica. Eu nu sunt împotriva muzicii. Cred că trebuie să avem în bisericile noastre muzica de cea mai bună calitate, fără să imităm, însă, lumea. Dar nu e voie să depindem de muzică.
De exemplu, dacă credem faptul că la sfârşitul unei întâlniri creştine, punând orga să cânte în surdină noi putem mişca oamenii să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.
Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului Sfânt, aşa cum Isus şi apostolii au făcut-o, nu veţi mai avea nevoie să puneţi orga să cânte în surdină spre finalul predicii. Puteţi să o aveţi dacă vă place, dar nu e înspre folosul duhovnicesc al adunării. Când nu ai puterea Duhului Sfânt, vei încerca să-i manipulezi pe oameni prin metode psihologice pentru a-i determina să ia o decizie. Pe termen lung, însă, vei descoperi că astfel de decizii au fost numai emoţionale şi superficiale.
Duhul Sfânt este gelos pentru locul, care pe bună dreptate este al Lui în Biserică. Nu Îl poţi înlocui cu teologie. Nu Îl poţi înlocui cu muzică. Nu Îl poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri şi le folosim pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea fi împotriva folosirii lor? Este scris că Isus a cântat un imn de laudă. În Evrei 2:12citim că Însuşi Isus este Cel care conduce Biserica în lauda adusă Tatălui. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îl urmăm pe Conducătorul nostru. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia din aceste lucruri, dar se pune întrebarea, de care din acestea suntem dependenţi.
Suntem oare dependenţi de personalităţi proeminente sau de predicatori mari? Nu? Duhul Sfânt este gelos.
Isus a devenit un slujitor. Fiecare lider creştin vorbeşte despre un stil de viaţă de slujire şi ce înseamnă să fii un slujitor. De asemenea, sunt scrise multe cărţi pe acest subiect. Dar ce înseamnă aceasta în termeni practici? Permite-mi să te întreb: cum te porţi cu colegii de muncă? Cum te porţi cu colegul tău mai tânăr, care este proaspăt angajat la firma voastră? Este el într-adevăr un frate pentru tine sau trăieşte sub presiunea fricii de tine? Dacă este aşa, atunci chiar dacă ai predica despre slujire până la Ziua Judecăţii, trebuie să-ţi spun deschis, că nu ai înţeles slujirea. Nu l-ai înţeles pe Isus.
Isus a fost atât de simplu! El niciodată nu i-a intimidat pe oameni. El a spus: „Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El a fost Fiul sfânt şi curat al lui Dumnezeu, Care a trăit din veşnicii cu Tatăl, dar a venit şi a trăit pe Pământ ca un om obişnuit. El S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile.
Pentru ca să devenim asemenea fraţilor noştri, în toate lucrurile, ceva în noi trebuie să moară. Este scris despre Isus că„S-a smerit până la moarte”. Moartea este dovada smereniei noastre.
Bobul de grâu, care cade în pământ şi moare, va aduce multă roadă. Acesta a fost unul dintre adevărurile, pe care le-am descoperit în urmă cu douăzeci şi doi de ani, când am avut acea criză de autenticitate înaintea Domnului. Am înţeles că cea mai mare lucrare, pe care o puteam eu face pentru Domnul în India, era să cad în pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce gândeau alţii despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile pe care mi le-am propus, faţă de iubirea de bani, faţă de tot şi în mod special faţă de mine însumi, astfel încât după aceea numai Isus să fie totul pentru mine şi să pot privi zilnic înspre El, spunând cu sinceritate (asemenea psalmistului): „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine? Şi pe Pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).
Există momente când mă culc în patul meu şi Îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, slujirea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu Îţi va lua locul vreodată. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci orice cu mine. Eu Te voi iubi şi atunci din toată inima mea”. Nimeni nu poate să-mi fure bucuria, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este bucurie deplină. Numai din acest izvor pot curge râuri de apă vie prin noi.
Încă ceva în încheiere: în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr în credinţă, Domnul mi-a vorbit din 2 Samuel 24:24, unde David spunea: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste nimic”.
Ceea ce Domnul a spus în acea zi inimii mele, a fost că El, atunci când a venit pe Pământ, a oferit ceea ce L-a costat totul. Deci eu, care aveam de gând să-L slujesc, va trebui să-L slujesc în acelaşi spirit de sacrificiu. Fiecare slujire a mea va trebui să mă coste ceva.
Cum stau lucrurile în slujirea ta pentru Domnul? A trebuit să jertfeşti vreodată ceva? Astăzi, în India, avem mulţi lucrători creştini care câştigă de cinci până la zece ori mai mult decât ar câştiga într-o slujbă din lume.
Este acesta sacrificiu?
În urmă cu treizeci şi unu de ani, când mi-am lăsat serviciul, pe care-l aveam în Marina Indiană, am luat o decizie: că nu voi folosi pentru nevoile mele nici un ban primit în plus faţă de venitul lunar câştigat în acea slujbă din Marină. Acea decizie m-a păzit de corupţie timp de treizeci şi unu de ani.
Nu trebuie să-i judecăm pe alţii şi nici eu nu sunt aici ca să vă judec. Pe mulţi dintre voi nu vă cunosc, deci îmi este uşor să vă spun următoarele: puneţi-vă întrebarea: care ar fi salariul vostru azi, dacă aţi avea un serviciu în lume.
John Wesley obişnuia să le spună colaboratorilor săi: „niciodată să nu se poată spune despre voi, că v-aţi îmbogăţit din predicarea Evangheliei”.
Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în acest domeniu. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Iată hemoragia din acea rană a cărei vindecare reprezintă prima urgenţă. Putem să ne pierdem vremea aici, vorbind despre orice alt subiect, care este sub soare, dar dacă nu ne ocupăm de problema iubirii banilor, toată slujirea noastră va fi compromisă.
Oamenii îşi schimbă domiciliul, mutându-se dintr-un loc în altul. Nu este nimic rău în asta; şi Isus Şi-a schimbat domiciliul din Cer pe Pământ. Dar când S-a mutat El, a făcut un pas de sus în jos şi a făcut-o, pentru că era preocupat cu-adevărat de salvarea oamenilor de aici de pe Pământ.
Tu de ce te-ai mutat?
Din nou vă spun, că nu vă judec. Am pus doar o întrebare.
Ţi-ai schimbat domiciliul, pentru că ai simţit că din noua ta locaţie vei putea să Îl slujeşti mai eficient pe Domnul în India, ţara pentru care se pare că ai pe inimă o mare povară? Oare ai pe inimă o povară autentică?
Putem locui în confortul din sudul Indiei şi să avem pe inimă o povară pentru satele din nordul Indiei? Poate că voi puteţi; dar eu nu văd cum aş putea să am o povară autentică în astfel de condiţii.
Poţi locui în Statele Unite ale Americii şi să ai pe inimă o povară pentru India? Da, dar numai pe hârtie. Poţi scrie pe hârtie că ai pe inimă orice cauză!
Diavolul este un mare înşelător. El ne înşeală profund şi e în stare să ne înşele până la capăt! El ne face să simţim că avem pe inimă o mare povară pentru o cauză, când de fapt nu avem nimic, ci numai vorbărie goală!
Vreau să fiţi sinceri cu voi înşivă.
Eu nu ţin aici un discurs pregătit dinainte. Împărtăşesc cu voi inima mea.
Şi sper că aceasta e şi inima lui Dumnezeu.
Fraţi şi surori, eu nu vă judec. Dumnezeu mi-a spus cu ani în urmă: „Dacă îi vei judeca pe alţii, te vei distruge pe tine însuţi”.
Eu stau astăzi înaintea lui Dumnezeu şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este o pocăinţă zilnică, pentru că văd multe domenii din viaţa mea, în care nu sunt ca Isus. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, n-am vorbit prietenos cu acea persoană. Vreau să învăţ cum să vorbesc”.
Aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26), valoarea creştinismului unui om care nu-şi poate controla limba este zero.
Vreau să ţin întotdeauna acest verset înaintea ochilor mei.
Odată, Pavel a spus ceva despre colaboratorii săi: când căuta să trimită pe cineva în Filipi, el a spus că l-a putut găsi numai pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, „umblau după foloasele lor” (Filipeni 2:19-21). Observaţi că Pavel nu spunea aceasta despre necredincioşi, ci despre unii din colaboratorii lui. A face parte din echipa lui Pavel era un lucru deosebit, pentru că Pavel era acel tip de persoană, care nu a permis nici chiar unui colaborator ca Ioan Marcu să rămână în echipa lui, deoarece a constatat că acesta nu era destul de intransigent. Deci cu toate că din echipa lui Pavel făceau parte numai oameni selecţionaţi, totuşi Pavel simţea că majoritatea colaboratorilor lui „umblă după foloasele lor, şi nu după cele ale lui Isus Hristos”.
Astăzi mulţi predică Evanghelia şi par a fi îngrijoraţi de soarta celor pierduţi, dar, de fapt, ei caută propriul lor câştig şi confort. Ei se îngrijesc de propria lor avansare în ierarhia socială.
Îşi promovează copiii şi rudeniile, pentru ca, atunci când ei se vor retrage din activitate, aceştia să le ducă mai departe lucrarea.
Saul a vrut şi el să-l promoveze pe Ionatan, dar Dumnezeu a spus: „Nu Ionatan, ci David este succesorul la împărăţie”. Acest fapt l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să-l elimine pe David pentru a-l promova pe propriul său fiu.
Credeţi că nu se întâmplă asemenea lucruri şi în creştinătatea din zilele noastre? Se întâmplă.
Când îl slujim pe Domnul şi vorbim adevărul nu vom deveni populari, însă căutând să plăcem oamenilor nu putem fi slujitori ai lui Hristos.
Vreau să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi în mod deosebit pentru aceia, care lucrează din greu în împrejurări dificile, care au făcut sacrificii, pe care noi nu le vom cunoaşte decât la revenirea Domnului Isus, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt popularizate şi care nu sunt în bătaia reflectoarelor mass-media; dar care sunt temători de Dumnezeu, sunt oameni smeriţi şi sacrifică mult pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut pe aceşti oameni şi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru astfel de slujitori. Eu sunt pe nicăieri în comparaţie cu oricare dintre ei. Mulţi dintre aceşti slujitori destoinici lucrează în bisericile şi-n organizaţiile noastre. Haideţi să călcăm pe urmele lor.
Cel ce are urechi de auzit, sa audă. Amin.
Capitolul 2
Dumnezeu are nevoie de bărbaţi
Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume de:
– bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I asculte zilnic glasul;
–bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu;
–bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;
–bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;
–bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;
–bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea;
–bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;
– bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;
–bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice;
–bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;
–bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;
–bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;
–bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;
–bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;
–bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;
–bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;
–bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;
–bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;
–bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;
–bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;
–bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;
–bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);
–bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;
–bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;
–bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin;
–bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;
–bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;
–bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;
–bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii, atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;
–bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;
–bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;
–bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;
–bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan (în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva);
–bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;
–bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;
–bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;
–bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor;
–bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceştide cele sufleteşti;
– bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;
–bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori;
–bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;
–bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;
–bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţidintre cei pierduţi;
–bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;
–bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;
–bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;
–bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”;
–bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;
–bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;
–bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi proorocilor din vechime.
Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat.
Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi, enumerate mai sus. Deci, cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului.
Capitolul 3
Câteva adevăruri importante pe care le-am învăţat
În cei 40 de ani în care am fost un creştin născut din nou, am învăţat câteva adevăruri importante care m-au încurajat şi care au dat direcţie şi scop vieţii mele. În cele ce urmează vi le împărtăşesc, în speranţa că ele vor fi, de asemenea, o încurajare şi pentru voi.
1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus
„I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).
Acesta e cel mai mare adevăr dintre toate câte am descoperit în Biblie. El m-a transformat dintr-un credincios nesigur şi depresiv într-unul care întotdeauna are siguranţă deplină în Dumnezeu şi care întotdeauna e plin de bucuria Domnului.
Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai acesta singur ne dezvăluie proporţiile acestei iubiri, şi anume că Dumnezeu ne iubeşte LA FEL CUM L-A IUBIT PE ISUS.
Din moment ce nu există părtinire în iubirea pe care Tatăl nostru Ceresc o are faţă de oricare din copiii Săi, El va fi cu siguranţă bucuros să facă pentru noi, copiii Lui, orice din ceea ce a făcut pentru Fiul Său întâi-născut, Isus. Ne va ajuta aşa cum L-a ajutat pe Isus. Se va îngriji de noi în măsura în care S-a îngrijit de Isus. Va fi la fel de interesat în planificarea detaliată a vieţii noastre cotidiene, cât a fost de interesat în cazul vieţii lui Isus. Niciodată nu ni se poate întâmpla ceva care să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El are un plan pregătit pentru orice eventualitate. Deci, nu mai trebuie să fim nesiguri. Scopul trimiterii noastre pe Pământ este la fel de bine definit ca scopul trimiterii lui Isus.
Toate aceste realităţi sunt adevărate şi în cazul tău, dar lucrează pentru tine numai dacă le crezi.
Nimic nu lucrează în favoarea celui care nu crede Cuvântul lui Dumnezeu.
2. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în oamenii sinceri
„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7).
A umbla în lumină înseamnă, în primul rând, să nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu nu-i poate suferi pe cei care nu sunt cinstiţi cu El. Isus a vorbit mai mult împotriva celor care se dădeau drept alţii, decât împotriva oricărei alte categorii de oameni păcătoşi.
Înainte ca Dumnezeu să ne ceară un comportament exterior desăvârşit, El ne cere să fim sinceri. Aceasta este linia de start a adevăratei sfinţenii şi din acest izvor decurg toate celelalte. Dacă este vreo atitudine cu-adevărat uşor de adoptat pentru oricare dintre noi, aceasta este sinceritatea. Deci, fii prompt în mărturisirea păcatului tău înaintea lui Dumnezeu. Nu da nume „decente” gândurilor păcătoase care-ţi vin în minte. Nu spune că: „Eu doar am admirat frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu” când tu, de fapt, te-ai pângărit în imaginaţia ta cu un gând de preacurvie. Nu spune că mânia care te-a cuprins, a fost o „indignare sfântă”. Dacă eşti necinstit, nu vei avea niciodată biruinţă asupra păcatului.
Nu numi niciodată păcatul „o greşeală din neatenţie”, pentru că sângele lui Isus nu a fost dat pentru a scuza neatenţiiletale, ci pentru a te curăţa complet de păcate!El nu curăţă oameni nesinceri.
Există speranţă numai pentru oamenii sinceri: „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte…” (Proverbe 28:13).
De ce a spus Isus că exista mai multă speranţă ca prostituatele şi hoţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Pentru că prostituatele şi hoţii nu aveau pretenţia de a fi consideraţi sfinţi.
Mulţi tineri se îndepărtează de biserici din cauză că membri bisericilor le dau impresia, că ei înşişi nu au nici o luptă cu păcatul. Acei tineri gândesc astfel: „Adunarea aceea de sfinţi nu ar putea înţelege vreodată problemele noastre!”. Dacă aceasta e situaţia la noi, atunci să ştiţi că nu suntem ca acel Hristos care îi atrăgea la Sine pe păcătoşi.
3. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel care dă cu bucurie
„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).
Iată de ce dă Dumnezeu omului libertate totală atât înainte şi după convertire, cât şi înainte şi după umplerea cu Duhul Sfânt.
Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să îi controlăm pe alţii sau să facem presiune asupra lor. Le vom da libertatea să fie diferiţi de noi, să vadă altfel lucrurile decât noi şi să crească spiritual în ritmul, în care ei înşişi sunt călăuziţi de Dumnezeu.
Constrângerile de orice fel sunt de la diavol.
Duhul Sfânt îi umple pe oameni, în timp ce demonii doresc să îi posede. Diferenţa este aceasta: când Duhul Sfânt umple pe cineva, El totuşi oferă acelei persoane libertatea să acţioneze, îndemnat de voinţa lui. Când demonii îi posedă, însă, pe oameni, îi privează de libertate şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul Sfânt se concretizează şi în autocontrol (veziGalateni 5:22,23). Posedarea demonică însă duce la pierderea autocontrolului.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice lucrare pentru Dumnezeu care NU este făcută cu dragă inimă, cu bucurie, în libertate, deci într-un mod voluntar, este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei recompense sau al unui salariu, este tot o lucrare moartă. Orice ban dat lui Dumnezeu sub presiunea celor din jur, nu are nici o valoare în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu!
Dumnezeu preţuieşte incomparabil mai mult puţinul care Îi este dat cu dragă inimă, decât o mare dărnicie făcută din constrângere, sau făcută numai pentru a uşura conştiinţa cuiva.
4. Sfinţenia vine prin aţintirea privirii la Isus
„Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2).
Secretul evlaviei se găseşte în Persoana lui Hristos care a venit în trupul nostru uman, (aşa cum ne este relevat foarte clar în pasajul din 1 Timotei 3:16), şi nu în doctrina venirii lui Hristos în trupul nostru uman. Prin Însăşi Persoana Lui devenim sfinţi, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Său uman.
Străduinţele depuse pentru sfinţirea cuiva prin eforturi proprii, oricât ar fi ele de mari, nu vor reuşi niciodată să transforme o inimă păcătoasă într-una sfântă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi trebuie să facă o lucrare în noi.
Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu şi nu poate fi câştigată vreodată prin fapte (Romani 6:23). Biblia stabileşte principiul că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (face sfinţi) pe deplin; acest adevăr reiese atât de clar din 1 Tesaloniceni 5:23, încât niciunul din noi nu-l putem răstălmăci. Totuşi o mulţime de credincioşi se zbat să devină sfinţi prin propriile eforturi de autolepădare, însă în loc să fie sfinţi ei devin farisei.
„Sfinţenia pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24) şicare nu este o iluzie, se dobândeşte prin credinţa în Isus, cu alte cuvinte prin „aţintirea privirii la Isus”.
Continuând să privim numai la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât doctrina noastră e mai pură, cu atât devenim farisei mai mari.
Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe Pământ au fost dintre aceia care au predicat cele mai înalte standarde ale sfinţeniei obţinute prin propriile eforturi. Trebuie să avem grijă să nu ajungem şi noi ca unul dintre ei!
Ce înseamnă aţintirea privirii la Isus, ne este explicat foarte clar în Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să privim la El ca la Unul care a trăit pe Pământ, „Şi-a luat crucea” în fiecare zi, şi „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).Isus este Înaintemergătorul nostru (Evrei 6:20),pe urmele Căruia trebuie să păşim. Apoi, în al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul care este acum „la dreapta Tatălui”,mijlocind pentru noi, fiind gata să ne ajute în orice încercare sau ispită.
5. Trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt în mod continuu
Din traducerea literală a pasajului „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) reiese că trebuie să fim umpluţi în mod continuu de Duhul Sfânt.
Este imposibil să trăim viaţa creştină aşa cum o vrea Dumnezeu, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-L slujim aşa cum trebuie pe Dumnezeu, fără să fim unşi de Duhul şi fără să primim darurile Lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.
Duhul Sfânt a venit pentru ca noi să devenim asemenea lui Isus, atât în trăirea personală, cât şi în slujirea noastră (vezi 2Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul Sfânt pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus în caracterul nostru şi pentru a ne echipa la o slujire asemănătoare cu slujirea lui Isus. Noi nu avem aceeaşi sarcină de îndeplinit, pe care a avut-o de îndeplinit Isus, deci nu vom putea face exact ceea ce a făcut Isus în slujirea Lui, dar putem fi tot atât de complet echipaţipentru slujirea lui Dumnezeu, precum era Însuşi Isus, şi aceasta pentru a putea îndeplini PROPRIA NOASTRĂ sarcină.
Pentru ca râuri de apă vie să curgă prin noi, tot ceea ce se aşteaptă din partea noastră sunt setea şi credinţa corespunzătoare (Ioan 7:37-39).
Trebuie să ne dorim cu ardoare darurile Duhului Sfânt, dacă vrem ca ele să opereze în vieţile noastre (1 Corinteni 14:1).Altfel nu le vom avea niciodată.
O biserică fără darurile Duhului Sfânt, este ca un om care s-ar putea să fie viu, dar este surd, orb, mut şi olog, deci ineficient.
6. Calea crucii este calea vieţii
„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2 Timotei 2:11).
Nu există nici o altă modalitate în care s-ar putea manifesta viaţa lui Isus în trupul nostru, decât prin acceptarea morţii faţă de sine – în toate situaţiile, pe care ni le pregăteşte şi ni le potriveşte Dumnezeu (2 Corinteni 4:10,11).
Dacă vrem să biruim păcatul, atunci trebuie să ne socotim „morţi faţă de păcat” în toate situaţiile (Romani 6:11). Dacă vrem să trăim, trebuie ca „prin Duhul să facem să moară faptele trupului” (Romani 8:13).În viaţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt ne va conduce mereu la cruce.
Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii, în care suntem „daţi morţii toata ziua” (Romani 8:36) şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În asemenea situaţii trebuie să acceptăm „omorârea Domnului Isus” (2 Corinteni 4:10)pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta prin noi.
7. Părerile oamenilor sunt bune de aruncat la coş
„Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)
Când suflarea părăseşte nările unui om, el nu este cu nimic mai deosebit decât ţărâna, pe care o călcăm în picioare. Atunci să preţuim părerea omului?
Dacă nu suntem convinşi de faptul că părerile TUTUROR oamenilor puse la un loc nu valorează mai mult decât gunoaiele pe care le aruncăm la coş, atunci nu Îl vom putea sluji eficient pe Domnul. Când căutăm să plăcem chiar şi unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).
Părerea fiecărui om este lipsită de valoare în comparaţie cu părerea lui Dumnezeu. Cel care s-a convins de acest lucru, va căuta după aceea numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi slujirea lui. El nu va căuta niciodată să impresioneze oamenii sau să se justifice înaintea lor.
8. Dumnezeu dispreţuieşte tot ce este mare în ochii lumii
„Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).
De fapt lucrurile care sunt considerate mari în ochii lumii nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, dar sunt deosebit de respingătoare pentru El. Deci, conştientizând faptul că tot ce este înălţat înaintea lumii stârneşte repulsia lui Dumnezeu, trebuie ca toate acestea să stârnească şi repulsia noastră.
Banul, fiind preţuit de toţi oamenii, este ceva înălţat pe Pământ. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi doresc să se îmbogăţească vor suferi, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9-10):
(a) vor cădea în ispită,
(b) vor cădea într-o capcană,
(c) vor cădea pradă unor dorinţe nebuneşti,
(d) vor cădea pradă unor dorinţe distrugătoare,
(e) se vor prăbuşi în ruină,
(f) vor cădea în nenorocire,
(g) se vor rătăci de la credinţă şi
(h) se vor străpunge singuri cu o mulţime de chinuri.
Am văzut cum credincioşilor de pretutindeni li se întâmplă aceste lucruri.
Una dintre principalele cauze ale faptului că în ţara noastră, în aceste zile, mai niciodată nu se poate auzi vreun cuvânt profetic de la Domnul, este că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cum este şi cuvântul profetic), nu vor fi date de Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi în privinţa banilor (Luca 16:11). De aceea auzim aşa de multe predici şi mărturii plictisitoare la bisericile şi la conferinţele noastre.
9. Nimeni nu ne poate face rău, în afară de noi înşine
„Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1 Petru 3:13).
Dumnezeu este atât de puternic, încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său, adică spre binele acelora care nu au vreo ambiţie pământească, în afara voii Lui, pentru vieţile lor (Romani 8:28). Cel ce are ambiţii egoiste nu-şi poate revendica această promisiune, dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu în totalitate ne putem baza pe această promisiune, în fiecare clipă a vieţii trăite pe acest Pământ. Nimic nu ne poate face rău.
Tot ce ne fac alţii – bine sau rău, în mod accidental sau deliberat – va trece prin filtrul specificat în Romani 8:28, astfel încât va răzbate până la noi numai ceea ce lucrează cu-adevărat înspre binele nostru, transformându-ne de fiecare dată mai mult în asemănarea lui Hristos (Romani 8:29). Această transformare este acel bine plănuit de Dumnezeu pentru noi. Pentru aceia care îndeplinesc condiţiile enumerate în acest verset, acest filtru funcţionează perfect, chiar de fiecare dată.
În plus, 1 Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău, dacă suntem „plini de râvnă pentru bine”. Din păcate acest verset nu este la fel de bine cunoscut ca cel din Romani 8:28, de aceea trebuie să-l facem cunoscut acum. Însă, vă rog să ţineţi cont că şi această promisiune este aplicabilă numai în cazul celor care sunt plini de râvnă în a-şi ţine inima plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Îi va fi imposibil oricărui demon sau om să facă rău unui astfel de credincios.
Deci, ori de câte ori vreun creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite în mod indirect faptul că el nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu a fost chemat după planul lui Dumnezeu şi nu a fost plin de râvnă pentru bine. Altfel, orice i-ar fi făcut alţii ar fi lucrat înspre binele lui, şi atunci nu ar fi avut nici o plângere.
Oricât ar părea de ciudat, singurul care poate să îţi facă rău eşti tu însuţi, prin necredinţa ta şi prin atitudinea ta greşită faţă de alţii.
Eu am acum aproape 60 de ani şi vă pot spune sincer, că nimeni nu a reuşit vreodată să-mi facă rău în toată viaţa mea. Au încercat mulţi, dar TOT ceea ce au făcut ei a lucrat pentru binele meu cel mai înalt şi pentru binele slujirii mele. Deci, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Cei care mi s-au opus au fost deseori aşa-zişi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă spun mărturia mea numai pentru a vă încuraja să credeţi că aceasta poate fi şi mărturia voastră, încontinuu.
10. Dumnezeu are un plan desăvârşit pentru vieţile noastre
„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).
Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a plănuit şi ce vom face cu vieţile noastre, trăite pe Pământ. Acum, datoria noastră este să aflăm acel plan, zi de zi, şi să-l urmăm. Noi nu vom putea face niciodată un plan mai bun decât cel făcut de Dumnezeu.
Noi nu trebuie să imităm ceea ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu este diferit pentru fiecare dintre copiii Lui. De exemplu, planul lui Dumnezeu pentru Iosif a fost ca el să locuiască în palatul din Egipt şi să trăiască în mare confort în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în mare disconfort, în pustiu, în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, prin urmărirea confortului şi a unui trai liniştit, ar fi ratat voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Exact în acelaşi fel este şi astăzi: s-ar putea ca Dumnezeu să vrea ca un frate să trăiască toată viaţa lui în confortul din Statele Unite ale Americii, iar altul să trudească din greu toata viaţa lui în arşiţa şi-n praful din India de Nord. Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă, în loc să-şi compare soarta cu soarta celuilalt frate şi să fie invidios şi critic faţă de el.
Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins că oricine altcineva ar mai trebui să aibă chemarea mea.
Însă nu vom fi niciodată în stare să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria cinste, sau dacă iubim banii sau confortul sau aprobarea oamenilor.
11. Secretul pentru a fi puternic este cunoaşterea îndeaproape a lui Dumnezeu
„Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari” (Daniel 11:32).
Astăzi, Dumnezeu nu vrea ca noi să-L cunoaştem indirect, prin intermediul altora. El invită chiar şi pe credinciosul cel mai tânăr să Îl cunoască în mod personal (Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică ca fiind cunoaşterea personală lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune din viaţa lui Pavel şi trebuie să fie şi pasiunea noastră cea mai mare (Filipeni 3:10).
Cel care doreşte să-L cunoască îndeaproape pe Dumnezeu, va trebui ca întotdeauna să Îi dea ascultare. Isus a spus că singurul mod prin care omul se poate menţine viu spiritual este prin ascultarea de FIECARE Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). El a mai spus că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El este cel mai important lucru în viaţa creştină (Luca 10:42).
Trebuie neapărat să ne dezvoltăm deprinderea pe care a avut-o Isus, de a Se consulta zilnic cu Tatăl, începând de dimineaţa devreme (Isaia 50:4), şi continuând toată ziua; iar apoi de a fi într-o atitudine de ascultare şi în timpul orelor nopţii, când dormim – astfel încât atunci când ne trezim din somn noaptea să putem spune: „Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:10).
Cunoaşterea lui Dumnezeu ne va face biruitori în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm şi dacă Îi dăm ascultare, El ne va spune de fiecare dată care este soluţia.
12. Noul Legământ este cu mult superior Vechiului Legământ
„Legământul al cărui mijlocitor este El [Isus], este mai bun…” (Evrei 8:6).
Mulţi creştini nu ştiu că este o diferenţă fundamentală între Vechiul Legământ şi Noul Legământ (Evrei 8:8-12). Măsura în care Noul Legământ este superior Vechiului Legământ este dată de măsura în care Isus Îi este superior lui Moise (2 Corinteni 3 şi Evrei 3).
În timp ce Vechiul Legământ a putut curăţa (sfinţi) numai viaţa exterioară a unei persoane prin frica de judecată şi prin promisiunea răsplătirii, Noul Legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne transmite natura lui Hristos – o natură care este complet pură şi iubitoare.
Există o diferenţă enorm de mare între un porc ţinut curat prin reţinerea lanţurilor cu care este legat (frica pedepsei sub Lege) şi o pisică, care se ţine singură curată din cauză că aceasta e natura ei interioară. Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două Legăminte.
13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni
„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).
Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume vor avea necazuri (Ioan 16:33); iar când S-a rugat Tatălui a spus că nu Îi cere să-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-au învăţat pe credincioşi că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai prin multe necazuri (Fapte 14:23).
Isus a spus că dacă oamenii l-au numit „Beelzebul” pe Stăpânul casei, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Astfel putem şti că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele dintre acele nume care mi-au fost date de alţi „credincioşi”, au fost: „diavol”, „fiul diavolului”, „duh rău”, „Antihrist”, „înşelător”, „terorist”, „criminal” şi „Diotref”. A fost o mare onoare pentru mine ca prin aceste etichetări să fiu identificat ca un membru al casei lui Isus. Toţi cei care Îl slujesc pe Domnul cu credincioşie vor avea parte de aşa ceva.
Isus a mai spus că un prooroc adevărat nu va fi preţuit „între rudele lui”(Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare prooroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile lui rudenii, lucru adevărat chiar şi astăzi. În mod similar, un apostol adevărat va fi tratat „ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Celor mai mari slujitori ai lui Dumnezeu le-a fost destinată întotdeauna o soartă a suferinţei şi a respingerii.
Cei mai mulţi credincioşi au acceptat învăţătura foarte larg răspândită, că Biserica va fi răpită înainte de „necazul cel mare”, deoarece această învăţătură oferă confort firii pământeşti. Dar Isus a spus foarte clar în Matei 24:29-31 că El se va întoarce să-i ia pe aleşii Săi numai DUPĂ necazul cel mare. NU EXISTĂ NICI UN SINGUR VERSET ÎN TOT NOUL TESTAMENT CARE NE ÎNVĂŢĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE NECAZUL CEL MARE, PRIN FAPTUL CĂ VA FI RĂPITĂ DIN ACEST NECAZ. Această doctrină a fost inventată de oameni pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în Anglia.
Acum noi trebuie să pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.
14. Trebuie să-i primim pe toţi cei pe care îi primeşte Dumnezeu
„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup” (1 Corinteni 12:18,25).
Dumnezeu a ridicat diferiţi oameni în diferite vremuri şi-n diferite zone geografice, pentru a-Şi restabili o mărturie nepătată. Dar de fiecare dată, după ce au murit acei oameni ai lui Dumnezeu, cei care au venit după ei şi-au făcut propriile grupări cultice şi exclusiviste.
Însă Trupul lui Hristos este mai cuprinzător decât orice grupare; nu avem voie să uităm niciodată acest lucru. Astăzi Mireasa lui Hristos se găseşte în foarte multe grupări.
Aşa că trebuie neapărat să căutăm părtăşia cu toţi cei pe care Dumnezeu i-a acceptat, chiar dacă nu putem lucra împreună cu mulţi dintre ei din cauza diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.
15. Trebuie să tratăm orice fiinţă umană cu demnitate
„Cu ea [limba] blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (…) Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9,10).
Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte o fiinţă umană nu este niciodată de la Dumnezeu. Este întotdeauna de la Satan, care mereu caută să-i înjosească şi să-i degradeze moral pe oameni.
Ni se porunceşte să vorbim tuturor oamenilor„cu blândeţe şi cu respect” (1 Petru 3:15) – fie că este vorba de soţia sau de copiii noştri, fie de tineri, de cerşetori sau de duşmani. Trebuie neapărat ca toţi oamenii să fie trataţi cu demnitate. De exemplu, când slujim cu dărnicie pe un frate mai sărac, trebuie să o facem în aşa fel încât să nu îl privăm de demnitatea lui ca fiinţă umană. Trebuie să fim fratele şi nu binefăcătorul lui.
16. În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare
„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).
În legătură cu toate nevoile lor financiare, slujitorii creştini cu normă întreagă trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să se destăinuiască numai Lui în legătură cu acele nevoi. Atunci Dumnezeu îi va îndemna copiii Lui să-i susţină. Ei nu trebuie să trăiască aşa cum trăiesc mulţi în zilele noastre care spun că „trăiesc prin credinţă”, dar strecoară aluzii cu privire la nevoile lor.
„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie”(1 Corinteni 9:14). Înseamnă că acelora care Îl slujesc pe Domnul cu normă întreagă le este permis să primească daruri de la alţi credincioşi, dar ei niciodată nu trebuie să primească vreun salariu. Este o foarte mare diferenţă între dărnicie şi un salariu. Dărnicia nu vine pe baza formulării vreunei cereri, în timp ce un salariu poate fi cerut şi renegociat la cerere. Iată motivul pentru care cele mai multe biserici şi instituţii creştine din zilele noastre sunt într-o stare decăzută.
Chiar dacă respectăm acest principiu, încă trebuie să avem mare grijă şi la următorul aspect: niciodată dărnicia provenită de la cineva care este mai sărac decât noi, să nu fie folosită pentru nevoile noastre personale sau pentru cele ale familiei noastre, ci să fie dată cuiva care se află într-o nevoie şi mai mare sau să fie dată pentru lucrarea Domnului.
Iată „Zece Principii” despre bani, de care slujitorii ar trebui să ţină seama:
Niciodatănu destăinui nevoile tale financiare altei persoane decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).
Niciodatănu accepta bani de la necredincioşi (3 Ioan 7).
Niciodatănu te aştepta la vreo dărnicie din partea cuiva (Psalmi 62:5).
Niciodatănu permite cuiva să te controleze sau să-ţi influenţeze slujirea prin faptul că-ţi dă bani.
Niciodatăsă nu accepţi bani de la aceia care nu primesc slujirea ta.
Niciodatăsă nu accepţi bani pentru nevoile tale personale sau pentru cele ale familiei tale de la cineva care este mai sărac decât tine.
Niciodatăsă nu fi dependent de vreun om, din punct de vedere financiar.
Niciodatănu folosi banii lui Dumnezeu într-un mod care ar face pe alţii să te suspecteze de folosirea greşită a acelor bani (2 Corinteni 8:20,21).
Niciodatănu fi exaltat când primeşti bani.
Niciodatănu fi deprimat când pierzi bani.
Concluzie
Sper ca aceste adevăruri nu numai să vă încurajeze, dar să vă şi elibereze. Dacă luaţi în serios umblarea voastră cu Domnul şi slujirea voastră, ar trebui să luaţi în serios toate aceste adevăruri în viaţa voastră de zi cu zi.
O prezentare a cărţii- S U R P R I N S D E P U T E R E A D U H U L U I
Jack Deere a fost profesor timp de 10 ani la catedra de Vechiul Testament de la Dallas Theological Seminary şi pastor pentru 7 ani la Biserica Baptistă din Fort Worth.
S-a născut într-o familie cu 4 copii, el fiind cel mai mare. Tatăl lui s-a sinucis pe când avea 12 ani.
Principala pasiune a lui Jack Deere era predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin studiul căruia vedea rezolvarea celor mai importante nevoi ale vieţii. În jurul anului 1985, puţini oameni dobândiseră o pregătire teologică de excepţie comparabilă cu a lui. Până la această dată el a avut o concepţie teologică cesaţionistă. Cuvântul cesaţionist provine de la englezescul to cessate = a înceta. În româneşte, s-ar putea traduce ca„încetaţionalist”. Teologii cesaţionişti susţin că darurile Duhului Sfânt, în special vorbirea în limbi, proorocia şi vindecările miraculoase, au încetat odată cu moartea ultimului apostol. Ei cred că Dumnezeu a retras darurile supranaturale ale Duhului Sfânt, că nu mai este nevoie de ele, deoarece acum avem Biblia completă. Ca o excepţie, singurele minuni care mai credea că au loc în zilele noastre, sunt convertirile mântuitoare ale oamenilor ca răspuns la Evanghelie.
Asemenea cesaţioniştilor, autorul considera că Dumnezeu a iniţiat schimbarea intensităţi minunilor şi că aceasta o poate dovedi cu Scriptura, istoria bisericii şi teologia. El credea că singurul mod în care Dumnezeu mai vorbeşte în prezent este Cuvântul Său scris. Visele, vedeniile, descoperirea profetică şi îndemnurile lăuntrice le trata ca fenomene subiective şi ambigue. Îi era scârbă de ele şi era iritat de expresia unora care ziceau: „Dumnezeu mi-a vorbit … ”. O astfel de expresie o considera ca fiind pusă la rang de autoritate egală cu Scriptura şi o trata ca pe o îngâmfare, chiar blasfemie. Având sănătate, familie şi biserică bună, nu mai considera că are nevoie de minuni, vindecări, proorocii sau alte chestiuni subiective.
Sub influenţa acestei concepţii, el a ajuns să creadă că Dumnezeu nu mai consideră necesar şi nici nu mai este nevoie să se implice în toate detaliile vieţii aşa cum se implicase în vieţile credincioşilor din Noul Testament. Aceasta i-a adus, în mod inconştient, modificări nedorite în închinare. Rugăciunile lui erau diferite de a lor, respectiv credea că Dumnezeu ascultă numai anumite rugăciuni de ordin general. Percepţia lui teologică era că ştie ce face Dumnezeu. Aceasta îi dădea un fel de siguranţă şi confort. El trăia un sentiment plăcut că ştie încotro merge şi că deţine controlul asupra vieţii sale, deşi în realitate nu mai era un închinător în adevăratul sens biblic. Au rămas în afară o serie de aspecte biblice esenţiale ale închinării continue şi plină de pasiune. Abia mai târziu, avea să constate că acest sentiment al siguranţei teologice a fost fals. Aceasta a venit în viaţa lui ca o surpriză. A fost un punct de cotitură, un mare cutremur care i-a răsturnat teologia cesaţionistă, conducându-l spre cunoaşterea reală a Scripturii şi a puterii Duhului Sfânt. În urma acestui taifun, cum îl numeşte Bruce K. Waltke, Jack Deere n-a rămas neutru. El declară că a părăsit starea în care accepţi doar cu mintea adevărul biblic, adică ai doar un consimţământ intelectual. În mod obligatoriu, adevărul trebuie să coboare în inimă şi să fie însoţit de manifestarea corespunzătoare în viaţă, în biserică.
Modul surprinzător în care a trăit şi a descris lucrarea Duhului Sfânt este subiectul acestei cărţi, pe care Gordon D. Fee o apreciază ca fiind „o teologie narativă în cea mai strălucită formă”. Prezentarea se face urmând capitolele şi paragrafele cărţii.
Partea I. LUAT PRIN SURPRINDERE
1. Apelul telefonic care mi-a schimbat viaţa
Surprins de învăţătura Sfintei Scripturi cu privire la vindecarea divină
Marea problemă a lui Jack Deere era faptul că dea lungul anilor pasiunea pentru Dumnezeu a scăzut. Era conştient de aceasta şi nu ştia cum să se dăruiască mai mult lui Dumnezeu. Acest lucru n-a trecut neobservat de soţia lui care a început să se roage în mod concret şi stăruitor pentru el. Spre deosebire de el şi chiar exasperarea lui, ea făcea lucrul acesta de ordinul orelor, cerând lui Dumnezeu schimbarea acestei stări în care se complăcea şi de care era automulţumit. (Aici avem surpriza ascunsă a mijlocitorilor pe care-i ridică Dumnezeu în taină!)
Într-o zi conducerea Bisericii lor a hotărât să organizeze o conferinţă de evanghelizare. Ei au hotărât să-l cheme pe Dr. John White, psihiatru şi autor creştin britanic. Acesta făcea parte dintr-o mişcare evanghelică ce considera că bisericile naţionale şi sistemele bisericeşti existente nu reflectau natura şi caracterul bisericii biblice adevărate. Printre altele, aceştia renunţaseră total la poziţia cesaţionistă şi practicau în închinare darurile Duhului Sfânt. Jack Deere nu cunoştea acest aspect, ci îl cunoştea pe Dr. White ca un autor celebru de la care citise împreună cu soţia vreo 15 cărţi foarte bune.
În urma unei scrisori pe care i-a trimis-o, White l-a sunat şi au stabilit la telefon subiectele:
– Autoritatea lui Hristos asupra ispitelor.
– Autoritatea lui Hristos asupra păcatelor.
La aceste teme nu au fost comentarii sau suspiciuni. Dar au apărut imediat la următoarea temă.
– Autoritatea lui Hristos asupra demonilor.
Jack Deere tratase până atunci demonii ca inexistenţi. Acum, în gând, fără să zică nimic interlocutorului, se gândea că totuşi există pe undeva în lume? Interesant, pe vremea lui Isus au existat mulţi! Chiar aşa, unde or fi plecat oare? Acesta a fost primul lui mare semn de întrebare!
– Autoritatea lui Hristos asupra bolilor.
Această temă nu i s-a mai părut deloc interesantă. El avea o repulsie faţă de cei care aveau de a face cu vindecarea. Din jenă, căci vorbea cu Dr. White, a acceptat tema şi chiar rugăciunea specifică pentru vindecarea fizică în biserică. După încetarea discuţiei şi până la sosirea lui White, acesta a fost un mare imbold pentru documentarea biblică exactă referitoare la boli, vindecare, rugăciunea pentru bolnavi, daruri de vindecare şi în general asupra darurilor Duhului Sfânt.
Jack Deere apreciază că acesta a fost telefonul care i-a schimbat complet viaţa. Era în Ianuarie 1986. Cartea, apărută în 1993, reflectă marile schimbări care au avut loc în concepţia lui timp de 7 ani. În mod concret, atunci a pornit el o nouă căutare. Se situa pe poziţia unui renumit teolog cesaţionist, adică a unui om care credea că darurile Duhului Sfânt au încetat odată cu moartea ultimului apostol şi că poate dovedi acest lucru cu Scriptura.
În prima etapă, după 3 luni de studiu a Scripturii, fără prejudecăţile proprii şi cele însuşite de la diferiţi teologi, şi-a dat seama că Dumnezeu poate vindeca în prezent, că vindecarea trebuie să fie parte integrantă din misiunea bisericii, că nu poţi argumenta cu Biblia că darurile Duhului Sfânt au încetat, că Dumnezeu mai poate vorbi şi altfel decât prin Scriptură, că vindecarea divină şi descoperirea dumnezeiască trebuie să aibă un rol semnificativ în viaţa unei bisericii vii a lui Hristos. Încă odată, Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit a fi pentru el sursa cunoaşterii adevărului, cu întrezărirea faptului că el trebuie să coboare la nivele practice mult mai adânci decât cele pe care le experimentase până atunci.
Aşa s-a încheiat prima etapă a schimbării din viaţa lui Jack Deere, despre care spune că a fost realmentesurprins de învăţătura Sfintei Scripturi cu privire la vindecarea divină.
Atunci, considera că îi rămân neclare doar manifestarea darurilor spirituale.
2. Surprins de Duhul Sfânt
Surprins de prezenţa Duhului Sfânt în vindecarea divină
Primele zile ale conferinţei au decurs fără nici o surpriză. White a prezentat cu putere un mesaj biblic la care nu a avut nici o obiecţie. În ultima zi, după un mesaj despre boli şi vindecare, a urmat o chemare simplă pentru rugăciune în faţă, fără nici o manipulare emoţională. Prima surpriză a lui Jack a fost că o treime din biserică, care păreau că deţin controlul asupra vieţii lor, au dat buzna în faţă pentru rugăciune. Unii plângeau, alţi mărturiseau cu curaj şi sinceritate păcatele. White se ruga simplu, fără o anumită tehnică sau formule. Reflectând mai târziu asupra acestei situaţii, Jack Deere spune că atunci nu şi-a dat seama cum prin acestemanifestări Dumnezeu declanşa în biserică o trezire spirituală.
Vindecarea lui Lessa
A urmat rugăciunea pentru o femeie din adunare cu numele de Lessa, despre care ştia că are o depresiecontinuă. În timpul rugăciunii s-a constatat că ea avea o posesie demonică. Nici el, nici ceilalţi pastorii şi prezbiterii n-au văzut până atunci această posedare. Acum parcă pierduse controlul asupra trupului şi părea că şi-a pierdut conştiinţa. Aproape toţi din adunare erau şocaţi de ce vedeau. Nu mai văzuseră niciodată un demon la lucru în viaţa cuiva manifestându-se ca acum, deşi o cunoşteau de atâta vreme şi o consiliaseră în mod repetat. White s-a rugat, în Numele lui Isus, ca demnul să iasă. Duhul necurat a fost alungat şi femeia s-a liniştit,fără ca să fie umilită în public. Mai târziu femeia s-a implicat cu putere în lucrarea de vindecare a bolnavilor şi vestirea evangheliei.
Văzând acest caz bine cunoscut din biserică, Jack a început să plângă în mod necontrolat. Atunci, şi-a dat seama că păstori aroganţi ca el produc aşa de multă suferinţă în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Demonii nu pot fi consiliaţi şi nici nu ies prin disciplinarea vieţii. Demonii ies numai prin puterea sângelui Domnului Isus. El şi ceilalţi păstori n-au avut discernământul să vadă ce se întâmplă cu femeia. Acum auzea o voce care-i spunea:„Tu eşti un înşelător şi manipulator care se joacă de-a biserica”. Ştia că este la o răscruce în viaţa lui şi că modul în care va răspunde va stabili o nouă direcţie în viaţa lui. El simţea că acum ori se va apropia, ori se depărta de Dumnezeu. Atunci a spus: „DA, Doamne”. A urmat apoi să treacă pragul unei pocăinţe adânci care să rupă lanţurile unora din cele mai arogante prejudecăţi acumulate despre viaţa şi lucrarea creştină.
Aceasta a fost pentru Jack Deere surpriza prezenţei reale a Duhului Sfânt în vindecarea divină.
Surpriza dimineţii – atacul de frică
De cum s-a sculat duminica dimineaţa, a urmat un atac de frică din partea celui rău. A fost ca un şoc: Biserica fusese vizitată de un demon! A decis să deschidă Biblia la întâmplare. El nu făcea şi nu recomanda nimănui acest procedeu. Dar acum presiunea era prea mare. Scriptura s-a deschis la îndrăcitul din Ghadara. Isus a alungat o legiune de demoni şi i-a redat o minte sănătoasă celui posedat. Dar pe toţi i-a apucat frica. O frică identică avea şi el acum! Astfel, a înţeles că în marea Sa îndurare, Domnul Isus vizitase Biserica lor şi a dat în vileag puterile ascunse ale demonilor, pentru ca astfel să-i vindece şi să-i întărească. Aşa s-a pocăit imediat şi a cerut Domnului iertare, spunându-i că nu se va mai împotrivi niciodată când El vrea să se atingă de un demonizat.
Practicarea rugăciunii de vindecare în biserică
Apoi, a hotărât cu păstorii şi prezbiterii ca să înceapă în Biserică rugăciunea pentru bolnavi şi practicarea poruncii biblice din Iacov 5.14-16:
„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii (Sau: bătrânii.) Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”.
Un caz de vindecare din biserică prin ungere cu untdelemn
La scurt timp, l-a sunat o femeie din Biserică bolnavă de anevrism ca să se roage pentru ea şi să-i facă ungerea. Împreună cu unul dintre păstori s-a dus la ea, i-a făcut ungerea şi s-au rugat pentru ea ca să fie vindecată. După primul control la medicul ce urma să o opereze s-a constatat că femeia fusese vindecată, cu o confirmare medicală precisă.
A doua etapă a aventurii cu Domnul din viaţa lui Jack Deere s-a încheiat, surprins de Duhul Sfânt!
3. „Wimbere” şi semne
Surprins prin experienţa descoperirilor exacte ale Duhul Sfânt
În continuare, autorul arată rolul nefast a prejudecăţilor teologice şi confesionale asupra căutării adevărurilor biblice. Fiind cesaţionist convins, evita orice discuţie sau revistă care relata despre vindecări sau alte fenomene miraculoase.
Dr. White i-a vorbit despre John Wimber şi mişcarea Vineyard pe care o conducea în Anaheim, Los Angeles. În slujirea sa au avut loc mai multe vindecări semnificative. Acum urma să vină în oraşul lor la o slujire într-o biserică baptistă care-şi schimbase orientarea spre noua mişcare numită „al treilea val”. Circulau zvonuri şi avertizări despre mari ciudăţenii care se petrec la întâlnirile lui Wimber. Totuşi, Jack Deere a luat vreo zece oameni din biserica sa şi s-a dus la întâlnire pentru documentare. S-a aşezat lângă ieşirea din spate de unde putea cu uşurinţă evada la nevoie. Au sosit după momentul începerii. A fost plăcut surprins să constate că biserica se închina, cânta cu mâinile ridicate şi nu se întâmpla nimic ciudat. A urmat mesajul lui Wimber despre Împărăţia lui Dumnezeu, prezentat într-un mod plăcut şi degajat. Jack studia în amănunţime dacă are vreo fisură Biblică. Onestitatea cu care prezenta chiar greşelile lui şi acurateţea mesajului l-au făcut să aprecieze că acest mesaj putea fi prezentat chiar la cursurile sale cu studenţi.
A urmat rugăciunea pentru bolnavi. Acum Jack se aştepta la ciudăţenii. Wimber a început prin a se ruga pentru prezenţa Duhului Sfânt, liniştea asistenţa să nu se teamă de demoni şi de Satan în prezenţa Duhului Sfânt şi că acum cere lumină despre ce vrea Dumnezeu să facă în continuare în acea seară.
Vindecarea lui Margaret
Descoperirea pe care a primit-o de la Duhul era că vrea să vindece. Jack o suspecta ca pe o sugerare subiectivă. Dar, Wimber a continuat punctual cu anumite boli ce urmează să fie vindecate. Descoperirea a coborât la menţionarea unei femei cu dureri foarte puternice de spate, ce fusese mulţi ani la doctori. Femeia era chemată în faţă. A fost o ezitare! A urmat un moment incredibil pentru Jack: – numele tău este Margaret! Acum, Margaret, ridică-te şi vino în faţă! Din centru săli s-a ridicat o femeie şi a păşit în faţă. Omul de lângă el a confirmat că este cumnata lui ce avea în mod real această boală cronică. Fără dubii, a fost un caz real de descoperire şi vindecare.
Jack Deere declară că acesta a fost cel mai grozav lucru pe care l-a văzut vreodată. Toată adunarea era copleşită de frica Domnului şi de convingerea că El este prezent. Acum a văzut într-o nouă lumină 1 Corinteni 14:24-26:
„Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru. Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătură, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească”.
Pentru el, până atunci, proorocia era interpretată în sensul 1 Corinteni 14:3: „Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere”. Nicidecum ca pe un cuvânt atât de concret din partea Domnului. Acum, vedea cum Pavel menţiona că nu numai o persoană trebuie vindecată, ci întreaga biserică trebuie să fie zidită. A fost pentru el o seară fascinantă, era incredibil ce se întâmpla. El trăia totul ca pe un moment profetic din Vechiul Testament. Aceasta a făcut ca el şi Lessa, femeia vindecată în biserica lor la conferinţa lui White, să fie primi la rând cu o mulţime de întrebări adresate lui Wimber. Acesta nu numai că avea cunoştinţe biblice exacte şi practice, ci experimentase modul practic în care se manifestă în realitate darurile Duhului Sfânt.
Aceasta a fost a altă surpriză pentru Jack Deere, de ordin Biblic şi practic. El nu numai că manifestase rezerve faţă de un fenomen biblic normal, ci a fost văduvit de manifestarea practică pe care au avut-o creştinii Nou Testamentali. Biblia era mai largă decât interpretarea lui şi fără a cunoaşte manifestarea practică nu i-a putut nici măcar bănui sensurile ascunse. Exista mai mult în Biblie şi exista mai mult în manifestare decât cunoscuse el, decât teologia la care se limitase şi pe care o promovase.
În lumina acestei convingeri, a continuat să meargă la conferinţe cu Wimber şi să înveţe tot mai multe lucruri despre vindecare şi despre lucrarea Duhului Sfânt. Acum nu s-a mai limitat la cunoştinţe biblice, ci a trecut la a cunoaşte fenomenele şi din experienţa practică. Aceasta i-a luat tot mai mult timp aşa că a demisionat din biserică, iar mai apoi a fost îndepărtat din poziţia de profesor la Dallas Seminary, care era un seminar baptist cu un pronunţat accent cesaţionist.
Paul Cain – un slujitor cu darul cunoştinţei
O nouă persoană pe care Dumnezeu a folosit-o în schimbarea cursului vieţii lui Jack a fost Paul Cain. Acesta era un om cu un dar special, darul de cunoştinţă. El deţinea ca o bancă de date, o comoară de informaţii adunate din anii 50 încoace despre lucrarea de vindecare, despre tot ce fusese bun şi rău în folosirea darurilor spirituale. Cunoştea şi cazuri de oameni care au început bine şi au sfârşit rău. În mod surprinzător, foarte puţiniau rămas necompromişi până la sfârşit.
Vindecarea lui Lynda Tidwell
El a participat cu Paul la multe conferinţe, în mai multe locuri din ţară. Odată, Se aflau în Texas. Aici, a asistat la o vindecare miraculoasă făcută prin Paul Cain unei femei care se numea Lynda Tidwell. În sală se aflau vreo 250 de peroane necunoscute mai înainte. Printr-o descoperire profetică directă, s-a dus la această femeie, spunând că Domnul o vindecă de diabet, o valvă a inimii şi o iminentă cădere nervoasă. Cazul ei era bine cunoscut soţului de lângă ea şi la mai mulţi din sală. Oamenii au început să plângă fără rezerve, erau năuciţi şi teama de Domnul era atât de puternică în încăpere încât nimeni nu mai vroia să acţioneze după îndemnuri proprii. Tot ce a mai urmat a fost o cântare de laudă cu lacrimi. Ea a fost complet vindecată de boală şi consecinţele ei.
Aşa a văzut Jack cum cheamă şi azi Dumnezeu oamenii, folosindu-i cu putere în biserică Sa.
Acum, Jack Deere trăia o ultimă surpriză pe care o descrie. Lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt era disponibilă bisericii actuale în forma în care s-a manifestat în Noul Testament. Dumnezeu are oameni prin care o face chiar dacă el, un renumit profesor de teologie, nu cunoaşte nimic despre aceasta.
Partea II. PREJUDECĂŢI SPULBERATE
4. Mitul obiectivităţi biblice desăvârşite
Convingerea fermă, dusă până la aroganţă, a vieţii lui Jack Deere era că îşi întemeiază viaţa pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe experienţe. Mai târziu avea să descopere că proceda ca ceilalţi oameni, târându-şi creierul după ei ca să justifice lucrurile pe care le cred. El credea că face excepţie de la:
Ieremia 17:9 „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?
Este o mare iluzie ideea că omul căzut, chiar răscumpărat, poate să-şi determine cu obiectivitate biblică toate practicile şi convingerile sale. Mediul, tradiţiile, circumstanţele, cultura, familia, biserica, profesorii, dorinţele, scopurile, dezamăgirile, tragediile şi traumele ne influenţează în mod semnificativ. Apoi, experienţapersonală determină mai mult decât suntem conştienţi sau admitem ceea ce credem şi facem.
El a observat că majoritatea convingerilor creştinilor nu sunt fundamentate printr-un studiu atent şi meticulos al Scripturii. Mai degrabă ei au crezut ceea ce le-au spus profesorii lor dedicaţi şi respectaţi.
El foloseşte ca exemplu răspunsurile candidaţilor la doctorat la 3 întrebări de doctrină biblică:
1. Ce crezi cu privire la divinitatea lui Isus Hristos?
Răspunsurile porneau de la declararea credinţei în divinitatea lui Isus şi că Scriptura ne învaţă aceasta. Împotmolirea venea când era vorba de argumentare cu pasaje biblice concrete. Unul a citat Ioan 10.30 „Eu şi Tatăl una suntem”. Dar, oare înseamnă aceasta automat că Isus este Dumnezeu? Dacă noi doi suntem una, suntem la fel sau suntem din aceeaşi familie?
În final, s-a constatat o argumentare riguroasă pornind de la părerile celor mai renumiţi teologi, dar lipseau dovezile neîndoielnice bazate pe texte biblice concrete. Acesta este linia pe care merg o mare parte din şcolile teologice la ora actuală. Examinarea şi promovarea studenţilor este trecută cu prioritate prin aceste filtre teologice.
2. Cum ajunge un om în ceruri?
3. Ce credea despre darurile Duhului Sfânt?
Aici, fără pic de îndoială, răspunsurile susţineau că acestea nu mai există la ora actuală. Studenţi aveau aceiaşi convingere personală, la nivel de prejudecată, că Biblia ne învaţă aceasta. Ei susţineau că au existat trei perioade în care minunile au fost ceva obişnuit în istoria lucrării lui Dumnezeu cu omenirea, respectiv în perioada lui Moise, Ilie şi Hristos. Dar, la finalul descris de Apocalipsa, va mai urma o perioadă de minuni în timpul domniei lui Antihrist şi a necazului cel mare.
Aici, Jack Deere recunoştea argumentaţia teologului Benjamin Warfield scrisă în 1918 şi a lui John MacArthur (1992). Aşa că au început să ia pe rând Biblia începând cu Geneza. Aici avem relatarea Creaţiei. Potopul, Turnu Babel, Avram … şi … încă n-am ajuns la Moise! Sunt aici minuni? Desigur. Atunci, pe ce bază putem susţine că sunt numai trei perioade în care au avut loc minuni în istorie?
Concluzia lui a fost că studenţi credeau anumite persoane autorizate din viaţa lor şi nicidecum nu aveau convingeri bazate pe texte biblice directe. Experienţa şi tradiţia determină majoritatea ideilor pe care oamenii din biserică le cred. Nimeni nu poate pretinde că este detaşat de tradiţie. Tradiţia în sine nu este neapărat rea. Problema este când tradiţiile sunt în conflict cu singurul standard absolut care contează: Sfânta Scriptură.
Tradiţiile şi darurile Duhului Sfânt
Un om care începe studierea simplă a Scripturii nu poate ajunge singur la concluzia că au încetat darurile Duhului Sfânt. Creştini au fost învăţaţi că darurile Duhului au încetat. Biblia nu afirmă nicăieri că au încetat darurile spirituale după moartea apostolilor.
Din alte motive oameni nu mai cred în minuni contemporane:
1. Pur şi simplu nu le-au văzut, nu le-au trăit.
2. Din lipsa experienţei.
3. Repulsia generată de folosirea greşită a darurilor, percepţia că sunt utilizate greşit.
Cesaţioniştii acuză carismaticii că îşi construiesc teologia pe experienţe, în timp ce ei îşi construiesc o teologie cu privire la daruri pe lipsa experienţei. Cine spune că nu se bazează pe experienţe descrie exact starea lui spirituală, adică nu cunoaşte experienţe reale, nu a văzut, nu a căutat şi nu a întâlnit.
5. Adevăratul motiv pentru care unii nu cred în darurile supranaturale
Ipoteza falsă #1: Vindecarea era „instantanee”
Prima prejudecată este aceea că se crede că Isus şi apostolii puteau vindeca pe oricine, oriunde, după cum voiau. Autorul credea mai înainte că aceste daruri erau o posesiune permanentă care putea fi folosită după bunul plac, după cum doreau.
1. Isus nu vindeca prin propria Sa putere, ci prin puterea Domnului.
Luca 5:17„Într-una din zile, Isus învăţa pe noroade. Nişte Farisei şi învăţători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim, stăteau acolo; iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece”.Puterea era o prerogativă a Domnului care era suveran peste folosirea ei.
2. Isus a vindecat numai un olog de 38 de ani la scăldătoarea Betezda, deşi erau acolo mai mulţi bolnavi.
Luca 5:19„…Fiul nu face nimic de la Sine …”. Darul de vindecare nu este automat. Nu poţi cere cuiva să golească spitalele dacă are dar de vindecare. Darul nu este la discreţia lui. Singura modalitate este să fie trimis de Domnul să facă vindecarea, să intervină El pentru vindecare.
3. Isus nu a vindecat în orice condiţii, circumstanţe sau după voinţa Sa, în oraşul său natal, la Nazaret.
Marcu 6.5-6„N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar Şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi, şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor”. În mod similar, mai apare o astfel de limitare în Matei 13.58. Dumnezeu a îngăduit o restrângere a lucrării de vindecare a Fiului Său din cauza necredinţei poporului.
În mod similar, nici apostolii n-au vindecat toate cazurile de boală. Petru a vindecat ologul de la poarta Frumoasă (Fapte 3.12-13), Pavel a vindecat un olog la Listra (Fapte 14.9-10), dar nu după cum vroiau ei şi nici nu şi-au atribuit lor aceste vindecări.
Pe de altă parte, sunt 3 situaţii negative din viaţa lui Pavel în care nu a putut vindeca pe prietenii săi: Epafrodit (Filipeni 2.25-27), Trofim (2 Timotei 4.20) şi Timotei (1 Timotei 5.23). El nu vindeca după bunul său plac, ci era dependent de voinţa Domnului Isus.
Un caz de limitare a puterii de vindecare este băiatul epileptic pe care nu l-au putut vindeca ucenicii. Isus le-a dat putere (Matei 10.1, Luca 9.1), dar „din pricina puţinei credinţe” ei n-au putut vindeca (Matei 17.20).
Ipoteza falsă #2: Lucrarea de vindecare prin apostoli este acelaşi lucru cu darul de vindecare
1. 1 Corinteni 12.8-10 – descrie darurile spirituale oferite întregului trup, nu doar cele date apostolilor.
Darurile Duhului Sfânt au fost profeţite de Ioel – Ioel 2.28-29. Petru prezintă în Fapte împlinirea acestei profeţii pentru întregul Trup al lui Hristos. Petru spune că fiecare creştin a primit un dar – carismata: 1 Petru 4.10, acelaşi cuvânt cu 1 Cor. 12.4, 9, 28, 30-31. Apostolul Pavel susţine că toate darurile se manifestau în Biserica din Corint. Deci, darurile nu s-au limitat numai la apostoli.
Proorocia se găseşte în:
– Fapte 11.27, 13.1, 15.32, 19.6, 21.9,
– Tesalonic – 1 Tes. 5.20,
– Roma – Romani 12.6,
– Efes – Efeseni 4.11,
– Antiohia – Fapte 13.1.
Vorbirea în limbi se află în:
– Ierusalim – Fapte 2,
– Samaria – Fapte 8.5,
– Cezarea – Fapte 10.46,
– Corint – 1 Corinteni 12, 14.
2. Darurile variază în intensitate şi putere, adică au grade diferite de manifestare, în funcţie de măsura de credinţă.
Romani 12:6 – „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui”.
Pavel avea un dar de vorbire mai mare decât oricine din Corint.
Timotei este sfătuit să înflăcăreze darul pe care l-a primit prin punerea mâinilor: 1 Timotei 1.6.
De fapt, şi talentele noastre sunt variate.
Toţi apostolii aveau darul minunilor şi al vindecărilor: Fapte 5.12. Apoi Petru şi Pavel: Fapte 5.15, 19.12 şi chiar au înviat din morţi pe cineva.
3. Apostoli sunt prezentaţi ca având mai mult decât carismata, ei făceau semne şi minuni.
Semnele şi minunile sunt diferite de carismata. Expresia „semne şi minuni ” este folosită pentru a descrie o revărsare neobişnuită a Duhului Sfânt; au avut loc minuni din „belşug”- Fapte 5.12, 8.7, încât toţi erau uimiţi. Chiar şi Simion vrăjitorul din Fapte 8. Ele apar în mijlocul unei treziri, în legătură cu proclamarea Evangheliei. În VT apar în Egipt şi la izbăvirea poporului evreu: Deut. 4.34, 6.22, 7.19, 23.9, 26.8, 34.11 Neemia 9.10, Ps. 135.9.
În NT apar în: Fapte 2.43, 5.12, 14.3, 15.12, Romani 15.18-19, 2 Cor. 12.12, Ştefan – Fapte 6.8 şi Filip – Fapte 8.6.
Câteva menţiuni importante:
– În mod diferit de apostoli, darul vindecărilor este prezentat ca un dar de zidire a bisericii – 1 Cor. 12.7, nu în mod necesar corelat cu trezirea sau minuni din abundenţă.
– Totodată, este important să nu considerăm semnele şi minunile făcute de apostoli ca fiind standardulpentru darurile de vindecare ale creştinilor nou testamentali obişnuiţi. Ele sunt de la Duhul Sfânt, chiar dacă nu egalează pe ale apostolilor în intensitate şi manifestare.
– Semne şi minuni au făcut şi Ştefan şi Filip care nu erau apostoli. Ei au primit o slujbă în care se manifestau darurile ca la apostoli.
– Trebuie să ne rugăm în mod serios ca Domnul să dea treziri şi să lucreze cu semne şi minuni:
Fapte 4:29 – „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus”.
Autorul a observat că la acelaşi om, Paul Cain, nu are în fiecare moment acelaşi nivel de descoperire şi putere de vindecare. Câteodată, Domnul vindeca prin el în mod miraculos, alteori se ruga în mod normal ca toţi ceilalţi.
Variaţia manifestării darurilor nu poate fi argument că Domnul nu mai dă şi azi daruri supranaturale în slujire.
Darurile spirituale ale Duhului în istoria bisericii
Oare darurile au fost pierdute sau uitate?
În 2 Împ. 22.8 se arată că poporul şi-a pierdut Scriptura şi în 1 Cor. avem o menţiune despre o epistolă anterioară care s-a pierdut. Până la Reformă oamenii nu aveau dreptul să citească Scriptura şi doctrina justificării prin credinţă este redescoperită abia de către Luther.
Cum explicăm aceste absenţe?
A retras Domnul lucrarea de învăţare 1500 de ani, respectiv până la Luther?
Absenţa darurilor sau a învăţăturii dintr-o anumită perioadă nu este un argument biblic, un argument bazat pe experienţă. Lipsa manifestării lor nu arată că ele nu mai există.
Întrebarea este:
– De ce s-au pierdut darurile, învăţătura într-o anumită perioadă?
Răspunsul poate consta în faptul că:
o Biserica le-a respins.
o Dezvoltarea unei conduceri birocrate.
o Lideri fără chemare care i-au înlăturat pe cei cu daruri spirituale, contrar – 1 Cor. 12.31, 39.
o Nu s-a urmărit exercitarea lor în biserică.
o Judecata divină împotriva necredinţei, apostaziei sau legalismului bisericii.
Apoi, să nu uităm că istoria nu este o ştiinţă perfectă!
Ciudăţenia minunilor nu este un semn de respingere: Isaia a umblat 3 ani dezbrăcat şi desculţ, Osea se căsătoreşte cu o curvă, etc. Desigur nu trebuie să credem orice ciudăţenie!
Este necesară o minte eliberată de prejudecăţi.
Printr-o prejudecată teologică combinată cu o citire superficială a Scripturii, autorul a crezut că apostolii puteau vindeca pe oricine.
Dincolo de abuzurile unora, darurile Duhului există. Dar aceasta nu trebuie să ne distragă atenţia de la a da deplină autoritate Scripturii şi de la importanţa celor relatate în ea. Scriptura mă obligă să accept darurileîmpotriva voinţei mele.
6. Răspunzând abuzurilor spirituale
Când mintea este înţesată de prejudecăţi Domnul nu te va forţa să vezi altceva. Dumnezeu nu aruncă mărgăritarele în gura porcilor.
Samson a fost omul cu cea mai mare putere fizică manifestată prin Duhul Sfânt. El nu a dobândit această putere la sala de sport. El a primit o tărie supranaturală pe care a pierdut-o prin păcat.
Corintul care nu ducea lipsă de nici un dar (1 Cor. 1.7) manifesta un spirit sectar, imoralitate sexuală, beţie şi erezii despre înviere.
Galatia a decăzut sub influenţa iudaizatorilor.
În concluzie:
– Abuzurile sau necurăţia nu sunt o dovadă că nu Dumnezeu face minunile.
– Existenţa unor erori doctrinare nu invalidează minunile.
– Minunile nici nu confirmă, nici nu infirmă practicile specifice ale unei biserici.
Abuzuri necarismatice din bisericile contemporane
Există abuzuri în toate mediile creştine. Dar ale noastre nu ni se par chiar aşa de grave.
Exemple
Student care era chinuit de 15 ani de pornografie. Era păstor, căsătorit şi mergea la o prostituată. Câţiva bărbaţi s–au rugat pentru el să fie eliberat. S-a supărat când cineva s-a rugat în limbi pentru el. El acorda mai mare importanţă doctrinei decât moralei. Autoritatea doctrinară deasupra oricărei valori. Aşa ceva nu există în NT. A crede în lucruri corecte este mai important decât a face lucrurile corect. Apărarea autorităţii Bibliei fără capacitatea de a-ţi plânge păcatele.
Un absolvent de seminar homosexual, talentat în a trăi o viaţă dublă. Lovit de o boală care-i ameninţa viaţa, imobilizat la pat, în sala de operaţii şi fără şansă de viaţă, s-a pocăit şi a promis Domnului renunţarea la păcat. Domnul l-a iertat şi salvat. A aflat că are SIDA şi a cerut ungerea cu untdelemn conform cu Iacov 5.14-16. L-au dat afară şi nimeni n-a vrut să pună mâna pe el ca să nu se îmbolnăvească.
Nu există o infailibilitate papală! Dar în locul papei poţi pune doctrina!
Când fundamentalismul devine abuziv
Fariseismul legalist este orb faţă de abuzurile proprii, accente greşite sau aplicare greşită.
Folosirea greşită a punctelor tari.
Atitudinea noastră faţă de abuzurile spirituale
Am putea încerca să ţinem lucrurile sub control, eliminând aspectele de care credem că se abuzează, chiar dacă sunt precizate în Scriptură. De exemplu să oprim vorbirea în limbi, chiar dacă 1 Cor. 14.39 ne spune să n-o împiedecăm. Uni o justifică prin faptul că azi nu mai există.
Aceasta este o dezonorare a Scripturii.
Controlul despotic stinge spontaneitatea şi mută păcatul în subteran unde se elimină şi mai greu, fiind păcate ascunse.
Abuzurile şi erorile doctrinare sunt fapte inevitabile, de aceea ele trebuie îndepărtate fiind plini de har şi de răbdare. Ne trebuie multă smerenie, căci inima este înşelătoare (Ieremia 17.9). Noi putem fi victimele şi beneficiarii propriilor noastre tradiţii. Mai întâi, trebuie că fim convinşi că ne putem înşela, ca apoi să putem vedea clar lucrurile. David ştia aceasta: Ps. 139.23-24. Să căutăm această slujbă de descoperire!
Mândria religioasă orbeşte. Fariseii sunt un asemenea caz şi Dumnezeu nu a forţat schimbarea prejudecăţilor lor. Ei au sfârşit convinşi de validitatea tradiţiilor şi prejudecăţilor lor. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri” – 1 Petru 5.5.
Multe doctrine pot fi adevărate. Este de preferat doctrine greşite şi umilinţă decât o ortodoxie perfectă în fiecare punct, dar fără smerenie. O persoană care are doctrine greşite şi umilinţă poate fi corectă. O persoană care are doctrine corecte şi nu este smerită va fi împotriva Domnului.
7. Înspăimântat de moarte de către Duhul Sfânt
Primul val, penticostali. Articolul: – Limbi ciudate ca la Babel – 18 aprilie 1906, la Los Angeles.
Astfel de manifestări au existat în orice trezire spirituală. De exemplu, în 1940, în cazul lui John Wesley. El invita sincer oamenii în faţă. Unii începeau să plângă, tremurau, se zgâlţâiau cu putere, alţi aveau convulsii ale corpului încât 4-5 persoane îi puteau ţine. Existau strigăte, leşin, cădere la pământ într-un fel de transă.
Satana a profitat de ocazie ca oamenii să devină circumspecţi şi răniţi spiritual ca să respingă fenomenul.
Acestea pot fi manifestări legitime ale Duhului Sfânt, pe care Satana caută să le pervertească pentru a ţine oamenii duşi în eroare.
Manifestări fizice în Scriptură
Teofaniile: Exod 19.16-25.
Apariţii îngereşti: Matei 17.28.4.
Auzirea vocii lui Dumnezeu: Matei 17.6-7.
Vedenii: Daniel 8.27, Fapte 10.1-11, 10-23.
Răpiri: Pavel în Templu – Fapte 22.17-18, Petru în Cezareea – Fapte 10.
Reacţii faţă de Isus: Ioan18.6.
Apariţii ale lui Isus: Fapte 9.1-9.
Oamenii tremură în faţa lui Dumnezeu. În Scriptură sunt prezentate câteva manifestări specifice:
Plânsul, nu ca o slăbiciune emoţională, ci ca o sensibilitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi al împotrivirii noaste faţă de păcat – Neemia 8.9. Inima împietrită nu poate plânge!
Transa, ca Pavel în Templu, când a căzut într-o răpire sufletească – Fapte 22.17-18. În acest timp, nu a primit o revelaţie specială, ci izbăvire şi schimbarea cursului lucrării ulterioare. Vezi – Fapte 22.19-21.
Beţia în Duh, ceva ce seamănă cu beţia. Ana în templu – 1 Sam. 1.12-17, Ziua Cinzecimii – Fapte 2.
Scoaterea demonilor, cu ţipete, convulsii şi inconştienţă – Marcu 1.23-28, 9.14-29.
Toate acestea arată că Dumnezeu poate atinge emoţiile, trupurile, nu numai minţile noastre.
Duhul aduce ordine în locul haosului
Lucrarea de trezire din timpul lui Jonathan Edwards a fost respinsă pe motivul că Dumnezeu aduce orânduială, nu confuzie – 1 Cor 14.33, 40. El spunea că Dumnezeu poate aduce mijloace haotice ca să aducă ordine. Numai după eliberare de posesii demonice se poate instaura ordinea lui Dumnezeu.
Cum poţi cunoaşte adevărata lucrare a lui Dumnezeu
Manifestările în sine nu dovedesc nimic cert, chiar ciudăţeniile nu spun nimic. Nu există o regulă biblică universală de recunoaştere, dar avem două principii generale:
– Orice manifestare care nu este în acord cu toată învăţătura Scripturii este falsă.
– Testarea roadelor este absolut esenţială, inclusiv în zonele unde Biblia lasă tăcere.
Răspunsul faţă de manifestările fizice din zilele noastre
Este necesară deschiderea pentru manifestarea darurilor Duhului Sfânt, fără a face greşeala de a le glorifica. Nu manifestările au întâietate. Vorbind mult despre ele putem crea aşteptări nerealiste şi pune accent pe ceea ce nu este important. Lucrarea Duhului este mai importantă ca orice manifestare. Manifestarea este doar o reacţie a Duhului.
Dacă se dă o prea mare importanţă manifestărilor oamenii vor fi tentaţi să le imite.
Este iarăşi o mare greşeală să încercăm să le suprimăm.
Nu trebuie să ne fie frică de manifestările fizice veritabile.
Cine crede că diavolul poate vorbi cu voce audibilă şi da senzaţii trupeşti, trebuie să creadă că şi Duhul lui Dumnezeu poate da manifestări care-i sunt specifice Lui. Toată frica este de la diavolul.
Dacă Duhul nu produce manifestări fizice nu trebuie să încercăm să le producem noi, să le fabricăm prin sugestii sau alte mijloace naturale.
Imitaţiile sunt foarte deranjante!
8. Au fost minunile doar pentru o vreme?
Doctrina cesaţionismului îşi are originea în experienţă.
Cum poţi explica absenţa minunilor din experienţa ta când NT este plin de minuni?
– Ceva este greşit în viaţa ta.
– Dumnezeu le-a anulat, hotărându-le un scop temporar.
o Este specifică reformatorilor şi teologilor protestanţi. Ei aveau motive majore, trebuind să nege abundenţa aşa-ziselor minuni din Biserica Catolică.
o Principalul motiv a fost însă lipsa minunilor din viaţa lor. Cum să justifice această lipsă? Cea mai onorabilă cale pentru ei a fost faptul că se datorează retragerii planificate de către Dumnezeu.
o Cum să o faci?
§ Aflarea unor pasaje biblice care să susţină caracterul temporar al darurilor.
§ Apelarea la deducţii teologice! Aceasta a fost metoda preferată folosită în cazul minunilor şi darurilor spirituale, în faţa unei cărţi care începe cu minuni, persistă în minuni şi se încheie cu minuni.
§ Susţinerea cu experienţa proprie lor şi a altora. Pericolul aici este cunoaşterea faptelor, dar nu a motivelor din spatele acţiunilor.
§ Au lansat Sola Scriptura, fără a avea o explicaţie biblică plauzibilă a lipsei minunilor sau darurilor spirituale din Scriptură.
– Este o taină a divinităţii.
o Nu este susţinută de nimeni.
Argumentul cesaţionist al scopului primordial
Cum se putea susţine caracterul temporar al minunilor?
Cesaţionişti au lansat ideea că după ce minunile şi-au înfăptuit menirea, nu au mai fost necesare. Acum Biserica are Cuvântul şi acesta este suficient, fără a mai fi nevoie de minuni.
Ei susţin două presupoziţii, respectiv că scopul principal al minunilor a fost autentificarea Cuvântului lui Dumnezeu care atunci nu era scris, apoi a persoanei lui Hristos şi a apostolilor? În acesta caz, rămâne fără explicaţie de ce au făcut minuni Ştefan şi Filip? Sau, atunci azi Cuvântul nu mai are nevoie de nici o autentificare?
O privire mai atentă asupra minunilor
Scopul minunilor este redat în Scriptură în mai multe locuri:
Marcu spune că ele „adevereau” – Marcu 16.20.
Ioan spune că „mărturiseau” – Ioan 5.36.
Petru spune că Isus a fost „adeverit” prin minunile Sale – Fapte 2.22.
Primul scop al minunilor a fost autentificarea caracterului lui Isus şi a relaţiei Sale cu Tatăl.
Dumnezeu era cu Isus – Ioan 3.2.
Isus este de la Dumnezeu – Ioan 3.2, 9.32-33.
Isus are pe pământ autoritate de a ierta păcatele – Marcu 2.10-11, Matei 9.6-7, Luca 5.24-25.
Isus este adeverit ca Dumnezeu – Fapte 2.22.
Tatăl este în Isus şi Isus este în Tatăl – Ian 10.37-38, 14.11.
Prin Isus a venit Împărăţia lui Dumnezeu – Matei 12.28, Luca 11.20.
Isus este Mesia – Matei 11.1-6, Luca 7.18-23.
Isus este Fiul lui Dumnezeu – Matei 14.25-33.
Al doilea scop al minunilor a fost autentificarea mesajului lui Isus şi a apostolilor.
Domnul întărea mărturia lor prin semne şi minuni – Marcu 16.20.
Domnul adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă minuni şi semne – Fapte 14.3
Nicăieri nu se precizează că minunile aduceau mărturie despre apostoli sau că îi atestau, confirmau. Toată atenţia era îndreptată spre Fiul şi mesajul Său.
Ele au fost mai mult lucrări, nu dovezi, deoarece Ştefan şi Filip au făcut de asemenea semne şi minuni.
Depinde autoritatea Scripturii de minuni?
Nici un text din Scriptură nu susţine că autoritatea Scripturii se bazează pe minuni.
Scripturile sunt testul minunilor, dar minunile nu sunt necesare ca test al Scripturilor!
Sunt autori ai unor cărţi din Scripturi despre care nu se spune că au făcut minuni.
Autoritatea Scripturii se bazează pe Autorul ei, la care se adaugă mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt.
A fost nevoie de minuni pentru înfiinţarea bisericii?
Biserica din perioada copilăriei ei avea nevoie de minuni, dar biserica matură nu are nevoie de ele!
Cea mai mare minune este că Dumnezeu ne iubeşte, Fiul Său s-a întrupat, a murit şi a înviat pentru noi.
Apoi, prin credinţă, putem primi harul mântuitor, darul viaţii veşnice.
Puterea morţii şi învierii, a Crucii lui Hristos, fac posibilă prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Minunile pot însoţi acest mesaj esenţial, la proclamarea lui, la declanşarea credinţei şi pocăinţă, fără să completeze anumite deficienţe ale Evangheliei. Evanghelia este completă prin ceea ce este!
Utilizarea Evangheliilor şi a cărţii Faptelor pentru a susţine existenţa minunilor în zilele noastre
Faptele Apostolilor nu ne arată biserica în perioada imaturităţii, ci a gloriei sale. Aici avem descrisă viaţa normală a bisericii, când Duhul Sfânt este prezent la lucru în biserică. Aici descoperim biserica înflăcărată după Dumnezeu, gata de sacrificiu – chiar de martiraj – şi obişnuită cu lucrările supranaturale.
Cum am putea să credem că Dumnezeu vrea ca Biserica Sa de azi să fie diferită?
Biserica din NT este normativă!
Ridicolul situaţiei este să luăm ca model biserica din zilele lui Calvin, sau biserica americană!
Nu ne putem limita la Faptele Apostolilor numai ca să extragem doctrine.
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu – 2 Tim. 3.16. Minunile nu sunt numai în Evanghelii şi în Fapte.
9. De ce vindecă Dumnezeu?
Dumnezeu vindecă din milă şi îndurare
Matei 14:13 – „Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. Când a ieşit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, şi a vindecat pe cei bolnavi”.
Compasiunea l-a făcut pe Isus să vindece pe leproşi (Marcu 1.41-42), pe tânărul posedat de demoni (Marcu 9.22), pe orb (Matei 20.34), să învie din morţi (Luca 7.11-17), leproşi (Luca 17.13-14) şi să înmulţească pâinile (Matei 15.32).
Unde a dispărut compasiunea lui Dumnezeu? A putut dispare?
A susţine biblic faptul că Isus a retras vindecarea este tot una cu a susţine că a retras compasiunea.
Dumnezeu vindecă pentru a se proslăvi pe Sine şi pe Fiul Său
Fapte 3:12-13 – „Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul şi a zis norodului: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Robul Său Isus pe care voi L-aţi dat în mâna lui Pilat; şi v-aţi lepădat de El înaintea lui, cu toate că el era de părere să-I dea drumul”.
Fapte 4.21 . „…toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate”.
Matei 15:30-31 – „Atunci au venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţi bolnavi I-au pus la picioarele Lui, şi El i-a tămăduit; aşa că noroadele se mirau, când au văzut că muţii vorbesc, ciungii se însănătoşează, şchopii umblă şi orbii văd; şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel”.
Dumnezeu vindecă onorând credinţa
Fapte 14:8-10 – „În Listra era un om neputincios de picioare, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El şedea jos şi asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.” Şi el s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble.”.
Isus a întrebat: „Crezi că pot să fac lucrul acesta? – Matei 9.28”.
Credinţa adevărată pentru vindecare are 3 caracteristici:
– Credinţa că Isus vindecă.
– Credinţa în dorinţa lui Isus de a vindeca, nu autosugestie psihologică.
– Credinţa care nu pune restricţii lui Dumnezeu de a acţiona în favoarea copiilor Săi, fiindcă „toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede – Marcu 9.23”.
A crede, a declara, a practica şi a consimţi trebuie să coincidă!
Dumnezeu vindecă pentru a-Şi împlini făgăduinţele
Iacov 5:14-16 – „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”.
Nu numai prezbiterii, ci toţi creştinii (Iacov 5.16), biserica întreagă trebuie să se roage pentru cei bolnavi.
10. Pentru ce a lăsat Dumnezeu daruri supranaturale?
1 Corinteni 14:24-25 – „Dar dacă toţi proorocesc, şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.”.
Dumnezeu a lăsat darurile pentru întărirea bisericii
1 Corinteni 12:8-11 – „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaş Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.”.
Dumnezeu porunceşte să dorim cu insistenţă darurile spirituale
1 Corinteni 12:31 – „Umblaţi, deci, după darurile cele mai bune. Şi vă voi arăta o cale nespus mai bună.”.
1 Corinteni 14:1 – „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să proorociţi.”.
1 Corinteni 14:12 – „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.”.
1 Corinteni 14:39 – „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi.”.
Dumnezeu porunceşte să nu împiedecăm vorbirea în limbi
1 Corinteni 14:39 – „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după proorocire, fără să împiedicaţi vorbirea în alte limbi.”.
Apostolul Pavel respecta darul limbilor
1 Corinteni 14:5 – „Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi …”.
1 Corinteni 14:18 – „Mulţămesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi.”.
1 Corinteni 14:4 – „Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica.”.
Darurile spirituale sunt necesare pentru sănătatea Trupului lui Hristos
În 1 Corinteni 12 Apostolul Pavel face o comparaţie folosind metafora trupului pentru a arăta că toate darurile sunt necesare.
Darurile spirituale nu vor înceta până când va reveni Hristos
1 Corinteni 1:7 – „… aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.”.
1 Corinteni 13:8-12 – „Dragostea nu va pieri niciodată. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”.
Apostolul Pavel spune că darurile vor trece când:
1. Când va veni ceea ce este desăvârşit – respectiv, desăvârşirea bisericii pentru care au fost lăsate, care va fi atinsă la revenirea Domnului Isus Hristos. O maturitate inferioară este în contradicţie cu cerinţele care urmează, respectiv că îl vom vedea faţă în faţă şi vom cunoaşte pe deplin.
„Ceea ce este desăvârşit” – nu poate fi Scriptura, deoarece acum nu-l putem vedea pe Hristos faţă-n faţă şi nici nu putem spune că-l cunoaştem pe deplin, aşa cum suntem cunoscuţi pe deplin. Chiar şi Pavel spunea că vede ca într-o oglindă în chip sărăcăcios. Cum am putea noi, cei de azi, pretinde o cunoştinţă mai mare ca a lui Pavel?
2. Când vom vedea faţă-n faţă. Aceasta se referă la revenirea lui Hristos.
3. Când vom cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Se poate referi numai la revenirea Domnului Isus, când vom cunoaşte cu acurateţe, fără informaţii greşite sau prejudecăţi. În prezent inima noastră este rea şi înşelătoare – Ier. 17.9.
11. De ce nu vindecă Dumnezeu?
Apostazia
Apostazia duce la retragerea puterii supranaturale a lui Dumnezeu, nu la schimbarea atitudinii lui Dumnezeu faţă de minuni. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Israel. Dar, absenţa semnelor supranaturale şi a slujbei profetice nu era deloc o situaţie normală în Israel.
Apostazia poate proveni dintr-o cădere în păcat. Dar oamenii pot ajunge şi la o apostazie doctrinară –1 Tim. 1.20.
Legalismul şi credinţa căldicică
Isaia 29:13 – „Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească.”.
Esenţa legalismului înseamnă încrederea în activităţi religioase în loc să-ţi pui încrederea în Dumnezeu, în practică în loc de o Persoană, să iubeşti mai mult practica decât Persoana. Legalismul evreilor a îndepărtat prezenţa lui Dumnezeu. Legaliştii pierd intimitatea cu Dumnezeu şi unitatea cu ceilalţi credincioşi, elemente absolut esenţiale pentru slujire.
Temelia unităţii este auzirea vocii lui Dumnezeu şi urmarea priorităţilor Sale pentru viaţa noastră.
În NT nu există nicăieri spovedania unui fariseu sau a unui legalist! Cine recunoaşte că este legalist?
Sora legalismului este credinţa căldicică, fără foame după Dumnezeu – Ap. 3.16. Nu trebuie să ne mulţumim cu starea noastră spirituală de moment. Trebuie ca mereu să dorim mai mult pe Dumnezeu, mai mult prezenţa Sa şi mai mult din caracterul lui Hristos să se realizeze în noi – Gal. 4.19. Alftel, ne complăcem în nepăsare.
Necredinţa
Isus a fost întimpinat în satul Său natal, Nazaret, cu necredinţă şi dispreţ. Ca efect, „n-a putut face nici o minune acolo” – deşi era Fiul lui Dumnezeu omnipotent. El se mira de necredinţa lor!
Isus nu va face minuni într-o atmosferă de necredinţă.
Rugăciunile de vindecare trebuie să fie făcute cu aşteptare şi anticipare că Dumnezeu va face o minune. Nu este suficient să te declari deschis. De regulă, a fi deschis este mai bine decât a fi ostil. Dar, o persoană carese declară deschisă este o persoană care nu crede.
Cine moare doar deschis faţă de posibilitatea de a fi iertat de păcate şi mântuit, nu este mântuit.
Trebuie să credem în darurile Duhului Sfânt şi să le căutăm, să tânjim, săstăruim conform promisiunilor Sale.
Valoarea sfinţeniei în răscumpărare
1 Petru 1:6-7 – „În ea voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”.
Obişnuiesc să mă rog când sunt în suferinţă, să capăt vindecare şi uşurare. Dacă Domnul îmi arată că nu intenţionează să-mi îndepărteze suferinţa, atunci îmi pun încrederea în El ca într-un Tată ceresc plin de dragoste şi încredere, respingând orice gând de acuzare – Rom 12.10.
Suveranitatea în alegerea timpului şi a tainelor
Dumnezeu este suveran şi nu trebuie să dea explicaţii nimănui asupra modului în care lucrează.
Biserica lui Hristos, de două mii de ani încoace, nu a cunoscut o trezire continuă, iar unele segmente ale bisericii nu au experimentat niciodată trezirea. Ex. Australia nu a experimentat niciodată o trezire. În sinteză, factorii cei mai importanţi care inhibă revărsările puterii miraculoase sunt: apostazia, în toate formele ei, legalismul, credinţa căldicică, şi necredinţa.
2 Cronici 7:14 – „Dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.”.
Una din marile sarcini ale liderilor unei biserici din generaţia noastră este să facem biserica să creadă în această făgăduinţă, tânjind după Domnul Scripturilor, cel fără de limite.
Partea III. CĂUTAREA DARURILOR ŞI A DĂTĂTORULUI LOR
12. Umblarea cu discernământ după daruri
Oamenii sănătoşi se întreabă de ce cred că este aşa de importantă vindecarea. Întreabă pe cel care suferă! Oamenilor bolnavi nu le va fi greu să-ţi explice de ce este importantă vindecarea. Nu trebuie să ai SIDA pentru a-ţi da seama că vindecările divine sunt importante.
El vrea să aruncăm asupra lui îngrijorările noastre – 1 Petru 5:7. El a poruncit prezbiterilor să se roage pentru bolnavi – Iacov 5.14-16. Dumnezeu este preocupat de întreaga noastră fiinţă:
3 Ioan 1:2 – „ Prea iubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ţi meargă bine, şi sănătatea ta să sporească tot aşa cum sporeşte sufletul tău.”.
Însuşi Apostolul Pavel, şi deci orice creştin, chiar fiind matur spiritual, are nevoie de cunoaşterea mai adâncă a Cuvântului lui Dumnezeu şi deopotrivă de toate darurile Duhului Sfânt, nu numai de vindecare.
Cum să cultivăm darurile Duhului
Sunt necesare 2 convingeri personale puternice, respectiv că:
1. Biblia ne învaţă că darurile sunt pentru zilele noastre, că sunt importante şi trebuie să facă parte din viaţa creştină normală. Aceasta susţine credinţa de a le căuta, cere şi practica.
2. Darurile sunt oferite tuturor creştinilor râvnitori, nu doar unui grup restrâns de oameni „merituoşi” –1 Petru 4:10.
Rugăciunea concretă pentru daruri
Este necesară o rugăciune concretă pentru darurile pe care simţi vrea Domnul să ţi le dea, ştiind totuşi că Duhul dă fiecăruia după cum voieşte, dar nicidecum într-o stare pasivitate – 1 Cor.12:11. Iacov spune că „nu aveţi pentru că nu cereţi” – Iacov 4:2.
Pentru darurile deja primite este necesară rugăciune pentru folosirea lor cu autoritate şi cu putere.
Practicarea darurilor, folosirea lor frecventă
Darurile trebuie practicate! Singurii ucenici buni sunt ucenicii răi care nu se dau bătuţi! Campioni nu sunt cei care n-au avut eşecuri, ci care nu se dau bătuţi. Primii ucenici a lui Isus nu păreau promiţători, dar au fost incredibil de încăpăţânaţi. Aici se aplică pilda talanţilor – Matei 25:14-30. Dacă nu riscăm, darul nostru nu va creşte, iar dacă darul nu va creşte nu suntem pe placul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe, dar este sever cu lenea!
Studiul darurilor
Scriptura, cărţi, biografii ale unor creştini folosiţi de Dumnezeu măresc credinţa pentru slujirea supranaturală.
Prietenia cu cei mai avansaţi
Autorul a dezvoltat prietenii cu oameni care erau mult mai avansaţi în domeniul darurilor spirituale, ca Wimber şi Paul Cain. Noi vom deveni asemenea prietenilor noştri – Pv. 13:20 – pe care îi admirăm şi cu care vrem să ne asemănăm.
Un mediu prietenos pentru practicarea darurilor, nu ostil
Darurile nu se pot practica la început într-un mediu ostil. Sunt de preferat grupurile de casă.
Conferinţe despre darurile spirituale
Sunt foarte utile conferinţele cu vorbitori ce tratează subiecte concrete şi au o bogată experienţă în folosirea darurilor. Aici sunt necesare slujiri concrete cu daruri de revelaţie, vindecare şi darurile de putere unde oameni să vadă cu ochii lor cum lucrează aceste daruri.
Motivaţii corecte
Ier.17:9-10 – arată că în inima noastră firească pot fi motivaţii greşite. Domnul Isus n-a exersat niciodată darurile din motivaţii greşite. Chiar dacă ai pierdut prietenii valoroase din cauza practicării darurilor, mai pot fi motivaţii păcătoase în inimă.
Ex. Autorul a fost întrebat de Domnul: „De ce doreşti aceste daruri?”. Prima reacţie a fost ofensa! După sacrificarea poziţiei sale mai avea rost această întrebare? Apoi, s-a întrebat: „Pentru cine pune Domnul întrebarea?” El este Atotcunoscător şi nu vroia să-şi îmbogăţească nicidecum cunoştinţele. Întrebarea era pentru el. Aceasta a generat cântărirea motivaţiilor şi o adâncă pocăinţă. Nimeni nu se poate pocăi de un păcat de care nu este conştient. Mărturisirea şi iertarea vine după descoperirea pe care ne-o face Duhul în duhul nostru.
Recunoscător şi răbdător
Cei care doresc mai mult din Dumnezeu şi mai mult din darurile Duhului Sfânt, aproape totdeauna simt că lucrurile se mişcă prea încet. Le este frică de faptul că ei nu vor avea parte de ele. Prezenţa dorinţelor este semnul că te afli pe drumul cel bun, Tatăl a aşezat acolo deja aceste dorinţe şi nu te va abandona. Frustarea sfântă pe care o simţi are în vedere mersul mai departe. El vrea să fi recunoscător pentru nivelul la care ai ajuns.
Dar – niciodată – El nu doreşte să te simţi mulţumit de nivelul actual al intimităţii tale cu Dumnezeu.
Trebuie să căută autenticul – NU – idelul manifestării darurilor spirituale.
Pune-ţi încrederea în Hristos
Trebuie eliminată orice încredere în meritele umane ale slujitorilor sau ale persoanelor pentru care slujeşti. Ne încredem total în bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin jertfa Fiului Său.
Nu trebuie să ne bizuim pe formule sau tradiţii, ci pe o relaţie sfântă cu Dumnezeu – Fapte 19:13.
Succesele, raţionalizarea sau interpretarea proprie din anumite împrejurării nu trebuie să devină formulă!
Pericolul este execuţia mecanică, fără relaţia dinamică pasională, ratând călăuzirea specifică a lui Dumnezeu!
Legalismul, fariseismul, înrobirea tradiţiilor sunt ameninţări mult mai mari în interiorul bisericii, decât orice altceva ne-ar putea ameninţa din afară. Acestea vor suge seva bisericii şi persecută orice lucrare nouă pe care Duhul Sfânt doreşte să o facă între noi.
Este un imperativ absolut să ne punem încrederea în capacitatea Domnului nostru de a ne conduce, înputerea sângelui lui Hristos, nu în bunătatea noastră, în performanţele, obiceiurile sau tradiţiile noastre şinici în capacitatea Satanei de a ne înşela!
Descoperirea darurilor tale
Succesul sau lipsa de succes
Gradul de succes poate fi un indiciu, dar trebuie să slujeşti în mai multe domenii pentru a stabili care sunt darurile pe care le ai.
Dorinţe potrivite cu Scriptura
Dorinţele noastre pot fi un indiciu despre ceea ce vrea Domnul să ne dăruiască. Pasivitate este cel mai clar semn al faptului că nu vei primii niciodată daruri. Apoi, dorinţele trebuie transformate în rugăciuni.
Sfatul altora
Sfatul altora este foarte important, ferindu-ne de o posibilă autoînşelare.
Transmiterea profetică
Darurile pot fi primite în urma unor descoperiri profetice şi rugăciune cu punerea mâinilor – 2 Tim 1:6, 1 Tim 4:14.
Autorul a remarcat o creştere imediată, atât în cuvinte de cunoştinţă cât şi în vindecări, după rugăciunea lui John Wimber pentru el. A văzut apoi petrecându-se acelaşi lucru cu alţi oameni la rugăciunea lui Paul Cain.
Dar, acest lucru nu are loc ca ceva automat! Ori se face sub călăuzirea Duhului Sfânt, ori nu se întâmplă nimic.
Când te afli în tranziţie
Biserica trebuie să se întoarcă la moştenirea primului secol, altfel pierde o măsură semnificativă de putere.
În raport cu aceasta oameni sunt într-o tranziţie, care poate aduce multe conflicte cu familia, prietenii sau biserica unde se află. Conflictele par a fi inevitabile şi aduc cu ele acuzaţii dureroase în ambele tabere.
Cel mai important lucru în astfel de împrejurări este să cauţi călăuzirea specială a lui Dumnezeu şi să o urmezi. Fiecare trebuie să ştie că, în mod prioritar, Dumnezeu vrea să-l schimbe pe el şi abia apoi pe alţi!
Poate va trebui să demisionezi din anumite slujiri, poate va trebui să cauţi o altă biserică sau să-ţi schimbi slujba şi prieteni.
Dacă te simţi că trăieşti totul ca o naştere din nou, că ai parcă o Biblie nouă, că ai căpătat viaţa din Fapte într-un mod pe care n-ai cunoscut-o până atunci, dacă te doare nedesăvârşirea ta şi eşti plin de sete pentru Dumnezeu – înseamnă că – trăieşti o trezire spirituală.
Entuziasmul unei treziri personale poate aduce anumite pericole. Poţi ajunge să etichetezi negativ pe alţi şi să-i presezi cu anumite aspecte. Este de preferat rugăciunea şi dialogul paşnic. Nu te răzvrăti împotriva conducerii, a autorităţi pe care a lăsat-o Dumnezeu acolo. Poate va trebui să pleci paşnic din acea biserică!
Reacţionează paşnic la acuzele specifice ale celor care spun că te crezi prea sfânt, că participi la întâlniri secrete din afara bisericii, că eşti un dezbinător. Nu te autoîndreptăţi în faţa lor, nu te crede singurul interesat de adevăr, singurul care se sacrifică şi nici nu face pe martirul! Soloman, pentru astfel de împrejurări, spune că nu trebuie să iei în seamă toate vorbele – Ecl. 7:21-22. Cauza lui Hristos nu va înainta dacă creştinii se vor ataca unii pe alţii!
Există marele pericol ca pentru nişte idei şi păreri diferite, să sacrificii dragostea şi să izbucneşti în fapte de ură (religioasă). Cineva trebuie să pună capăt acestei atitudinii, să înceteze să răspundă cu insultă la insultă, cu răutate la răutate. De ce să nu hotărăşti că, orice se va spune despre tine, tu nu vei răspunde. Celor din Corint, după ce le Pavel le spune să umble după daruri, menţionează că: „Dar dacă nu am dragoste, nu sunt nimic”- 1 Corinteni 13:3.
13. Pasiunea după Dumnezeu
Autorul era deranjat că nu are pasiunea şi căutarea insistentă a psalmiştilor după Dumnezeu. Ei erau flămânzi, copleşiţi de dorinţa lor după Dumnezeu. El trăia aceasta ca un sentiment de vinovăţie.
Psalmi 42:1-2 „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?”.
Totodată, nu putea găsi o explicaţie raţională pentru bucuria psalmiştilor. Ei chemau pe ceilalţi la aceiaşi bucurie de parcă acesta ar fi cadrul normativ pentru toţi credincioşi. Accepta manifestarea bucurie la jocurile sportive, dar păreau nepotrivite într-un cadru religios. Cunoştea o închinare fără sentiment. Prefera să spună că trăieşte după Scriptură, nu după sentimente.
El se întreba: De ce este experienţa mea diferită de cea a psalmiştilor? Este experienţa lor normativă?
Sinuciderea tatălui său l-a făcut să-şi asume o atitudine stoică faţă de viaţă, fără prea mult loc de sentimente.
Găsind scuze pentru lipsa de pasiune
Mai întâi, autorul a estompat prăpastia dintre experienţa sa şi a psalmiştilor în ce privea pasiune pentru Dumnezeu prin adoptarea unui sistem teologic care-l scuza. Simţurile sunt înşelătoare, nu sunt importante, dragostea este în realitate supunere şi ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu,
El a observat o ciudată nepotrivire. Un soţ atras de păcatul pornografiei, nu-şi trăda soţia chiar dacă nu săvârşea alte acte de infidelitate? Nu putem acţiona numai cu o voinţă împotrivitoare, păstrând o legătură a păcatului în inimă.
Aşa s-a surprins pe sine separând ascultarea de sentimente pentru Dumnezeu. Ascultarea fără sentimente nu este decât puterea voinţei sau disciplină. Ea nu este dragoste. Nu poţi elimina pasiunea din dragoste şi să rămână tot dragoste. Adevărata dragoste nu se manifestă numai prin fapte, ci şi prin sentimente. Scopul vieţii de credinţă este să ne supunem lui Dumnezeu din inimă (Rom . 6.17, Ef. 6.6).
Este nevoie de lucrarea Duhului Sfânt care ne scrie poruncile lui Dumnezeu în inimă – Ier. 31.33.
Religia trebuie să se bazeze, şi pe voinţă, şi pe sentimentele noastre sfinţite.
Seducerea
Toţi încep viaţa de credinţă plini de pasiune şi tânjind după Dumnezeu. Citim cu pasiune Scriptura vorbim continuu de Dumnezeu, suntem plini de râvnă, nimic nu contează mai mult ca Dumnezeu. Pe parcurs pierd dragostea dintâi, adoptând sisteme teologice care să o justifice.
Autorul a trăit acelaşi fenomen, constatând în final că pasiunea s-a transferat spre denominaţia sa. Vorbea mai mult despre biserica şi denominaţia sa. Problema gravă consta în faptul că îl iubea pe Isus mult mai puţin, în comparaţie cu Scriptura.
Apoi, a fost cuprins de o pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu. A ajuns să iubească mai mult Biblia decât pe autorul ei. Fără să-şi dea seama, a început să perceapă esenţa vieţii creştine drept studiu biblic, cunoştinţe sau înţelegerea biblică. El declară ce i-a luat prea mult timp să înveţe că a cunoaşte Biblia nu este totuna cu a-L cunoaşte pe Dumnezeu, că a iubi Biblia nu este tot una cu a-L iubi pe Dumnezeu şi că a citi Biblia nu este tot una cu a-L auzi pe Dumnezeu. Fariseii cunoşteau Biblia, dar nu-L cunoşteau pe Dumnezeu (Ioan 5.37-40).
O altă seducţie constă în a face din comportamentul moral exterior şi din datorie esenţa credinţei creştine, ajungând ca farisei la o neprihănire proprie (Matei 23.23-28). O conformare la un set de reguli ce conduce la o neprihănire proprie, o convertire la un mod de viaţă fără să fii întors la Hristos. Iubeşti părtăţia, mersul la biserică, mersul la întâlniri, dărnicia pentru o cauză nobilă, studiu biblic şi chiar rugăciunea. Cu toate acestea lipseşte încrederea în Isus pentru iertare şi viaţa veşnică. Personal, declară el, am fost sedus de legalism şi de autoneprihănire de mai multe ori în viaţă.
Dragoste cu pasiune
După ce am plătit preţul renunţării la slujba de pastor şi profesor am trecut printr-un fel de trezire personală a sentimentelor faţă de Domnul Isus. A apărut o bună dispoziţie, bucurie, mai multă rugăciune, meditaţie mai deasă la cuvântul Scripturii, dăruire pentru oameni şi post regulat. Ştiam că toate acestea vin de la Domnul.
Dar, cel mai important lucru a fost că persoana Domnului Isus a devenit mai importantă decât dedicarea faţă de El, iar aceasta l-a ferit de autoneprihănire sau dispreţ faţă de alţi. Nu am mai ţinut viaţa creştină în puterea disciplinei, ci a iubirii. Disciplina cedează, iubirea niciodată.
Dragostea nu trebuie niciodată înlocuită cu sentimentul datoriei.
Psalmişti nu şi-au pierdut pasiunea pentru Dumnezeu.
Fariseul în templu se bucura mai mult de angajamentul lui faţă de Dumnezeu, decât de Dumnezeu.
14. Crescând în pasiune şi în putere
Maria, faţă de Marta a răsturnat regulile normale de etichetă din dorinţa pasională de a sta la picioarele lui Isus. Dacă Isus i-ar fi zis să meargă să o ajute, ar fi mers imediat. Ea nu a vrut să plece din prezenţa lui Isus dacă nu a avut o poruncă expresă. Marta a încercat să-L determine pe Isus să o mustre. Isus a lăudat-o! Ea a ales să fie cu Isus, chiar mai mult decât slujirea pentru Isus. Aceasta este partea bună care nu i se va lua.
Dezvoltarea pasiunii pentru Isus
Maria îl cunoştea pe Isus. Altfel, rugăciunea este ca o listă de cumpărături care aştepţi să se epuizeze.
Citirea Scripurii nu aduce automat prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta trebuie căutată!
Oamenii au iluzia că pot veni oricând să se roage sau să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu. Nici cunoştinţele biblice, nici darurile spirituale nu ne cresc pasiune pentru Dumnezeu dacă nu venim în prezenţa Sa în mod constant. Toţi eroi biblici au venit constant în prezenţa lui Dumnezeu! Trebuie să ne facem timp în mod regulat pentru a sta în prezenţa lui Dumnezeu.
Vinovăţia păcatului te împiedică să mergi în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta se îndepărtează prin mărturisire şi să ne încredem în puterea iertătoare a sângelui lui Isus.
Încrederea în performanţele umane, autoneprihănirea sfârşeşte în legalism. Să ne încredem în capacitatea lui de a ne conduce, nu în capacitatea noastră de al urma. Totuşi, nu trebuie să aşteptăm cu o atitudine pasivă ca Dumnezeu să facă totul!
Pasiunea pentru Dumnezeu nu se obţine din merite, ci ca dar din partea Lui, prin Duhul Sfânt. Să cerem pasiune pentru Dumnezeu în rugăciunile noastre.
Trebuie să fim sfinţi (Lev. 19.2). Numai prin puterea Duhului Sfânt putem umbla î sfinţenie.
Trebuie să iubim ce iubeşte El şi să urâm ce urăşte El.
Pasiune şi putere
Cei mai puternici oameni de pe pământ au fost cei care au umblat cu Isus (Fapte 4.13) şi cu Dumnezeu. Intimitatea cu Isus generează pasiune pentru Isus.
Pasiunea Mariei pentru Isus i-a dat puterea lui Isus.
De ce să ne propunem în viaţă scopuri mai mici decât acesta?
EPILOG
Ascultarea vocii lui Dumnezeu astăzi
Cei mai puternici oameni de pe pământ au fost cei care au stat în prezenţa Domnului Isus şi auexperimentat puterea Duhului Sfânt.
Cel mai greu lucru de care m-am lăsat convins a fost faptul că Dumnezeu mai vorbeşte şi astăzi.
O mare parte din bisericile de azi au mai mare putere în puterea Satanei decât în capacitatea lui Dumnezeu de a ne vorbi şi a ne conduce.
Dumnezeu mai vorbeşte şi azi, nu numai prin Biblie, dar niciodată în contradicţie cu aceasta.
Dumnezeu mai vorbeşte şi azi, iar aceasta nu diminuează cu nimic, la nivel practic sau teoretic, autoritate Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu.
ANEXA A
Alte motive pentru continuitatea minunilor
Dumnezeu vindecă pentru că este rugat să vindece, cu motivaţii corecte.
Marcu 7.32 – „L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el”. Şi Isus l-a vindecat. Aici nu mai apare nici menţiunea credinţei, a milei sau a slavei lui Dumnezeu.
În anumite împrejurări, o simplă cerere este suficientă ca să Îl motiveze pe Dumnezeu să vindece.
Farisei şi cărturarii, în mod nesincer, au cerut lui Isus să facă un semn. El a refuzat să facă minuni în faţa unor inimi rele şi necredincioase, spunând: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn”- Matei 12.39.
În alte condiţii, nu este grşit a cere lui Dumnezeu să lucreze cu semne şi minuni – Fapte 4.29-30.
Dumnezeu vindecă pentru a îndepărta piedicile din calea lucrării, a slujirii (Vindecarea soacrei lui Petru –Marcu 1.31).
Dumnezeu face minuni pentru a ne învăţa lecţii de viaţă, semne mai înalte ca minunea în sine.
Ioan se referă la minuni ca la semne care au un scop pedagogic, ilustrativ, care ţinteşte dincolo de el însuşi, spre ceva mai mare decât minunea în sine. Ex. Transformarea apei în vin, ca o putere a lui Isus asupra naturii şi a caracteristicilor Împărăţiei Sale, unde lucrurile obişnuite pot deveni ceva extraordinar. Vinul bun, păstrat pentru momentul din urmă, de dă câteva indicii despre punctul culminant al Împărăţiei.
Dumnezeu face minuni pentru a–i aduce pe oameni la mântuire.
Minunile pot fi uşi de evanghelizare, de atracţie a mulţimilor, dovezi ale prezenţei lui Dumnezeu, care conduc oamenii la credinţă şi pocăinţă. Biblia nu înlocuieşte în totalitate nevoia de confirmare miraculoasă a prezenţei lui Dumnezeu şi a mesajului Evangheliei. Isus însuşi a apelat în mod direct la valoarea de autentificare a minunilor: „Credeţi.Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea – Ioan 14.11”. Şi minunile lui Isus au generat credinţă: „Mulţi din Iudeii, care veniseră cu Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în El – Ioan 11.45, 12.11”.
Totuşi, ca principiu, minunile nu validează Scriptura, ci Scriptura validează minunile. Dar, minunile, într-un anumit sens, ca în primul secol, pot sluji şi azi la autentificarea mesajului Evangheliei.
Minunile manifestă Împărăţia lui Dumnezeu.
Isaia 61:1-2 – „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâie pe toţi cei întristaţi”. Isus nimicea astfel lucrările Satanei şi a dat ucenicilor autoritate să facă acelaşi lucru.
Matei 4:23-24 – „Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca”.
Prin puterea de a vindeca, se arată domnia lui Dumnezeu în Împărăţia Sa şi nimicirea lucrării specifice a lui Satan. Prezenţa minunilor demonstra autoritatea şi puterea slujitorilor Împărăţiei Sale de a opri stricăciunile răului şi a ţine lucrurile sub control.
Dumnezeu vindecă din motive suverane.
Nu cunoaşte toate motivele şi scopurile cu care Dumnezeu face minuni.
ANEXA B
Au încetat darurile spirituale odată cu apostolia?
Teoria lui Benjamin B. Warfield, 1918
Au fost rezervate darurile unui grup restrâns?
Ştefan şi Filip au făcut semne şi minuni.
Petru, Pavel, Barnaba, Ştefan şi Filip sunt menţionaţi că au făcut minuni. Oare numai prin ei 5 s-au făcut?
Anania din Fapte 9 este un exemplu de proroc din afara cercului cunoscut al ucenicilor.
O privire de ansamblu asupra semnelor şi minunilor
Cei 70 au primit autoritate de a săvârşi minuni.
Marcu 9.38-39 – Isus nu opreşte un anonim contestat de ucenici că scoate demoni.
Mai mulţi au vorbit în limbi:
La Rusalii – 120 de persoane – Fapte 2.
Samaritenii – Fapte 8.18 – Simon a văzut astfel că samaritenii au primit Duhul Sfânt.
Corneliu şi neamurile care erau cu el – Fapte 10.45-46.
Cei 12 ucenici în Efes – Fapte 19.6.
Există mai mulţi oameni menţionaţi că au primit darul proorociei:
Proorocul Agab – Fapte 11.28, 21.10-11.
Proorocii din Antiohia – Fapte 13.1.
Proorocii Iuda şi Sila – Fapte 15.32.
Ucenicii din Tir – Fapte 21.4.
Cele 4 fete fecioare ale lui Filip care proroceau – Fapte 21.4.
Anania, un fel de Melhisedec în NT – Fapte 9.10-18.
Toate darurile – carismata – se manifestau în Corint – 1 Cor. 1.7.
Ierusalim.
Roma – Romani 12.6.
Efes – Efeseni 4.11.
Tesalonic – 1 Tes. 5.20.
Galatia – Galateni 3.5.
Rolul apostolilor în conferirea darurilor spirituale
Timotei a primit un dar – carismata – prin proorocie şi punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor, nu prin mâinile lui Pavel ca apostol. Este ceva diferit de cazul din Samaria unde au primit Duhul Sfânt prin mâinile apostolilor!
De ce n-au primit samariteni Duhul Sfânt prin Filip, ci a trebuit să vină apostoli?
Istoria lor arată refuzul autorităţii lui Dumnezeu şi a liderilor lui Israel aleşi de Domnul. O istorie încărcată de refuzuri şi amânări, care a culminat cu înlocuirea autorităţi lui Dumnezeu cu propriile lor centre de închinare. Prin apostoli Dumnezeu corecta această deficienţă a nesupunerii, odată pentru totdeauna.
În Samaria nu a fost vorba de daruri spirituale. La mijloc era primirea Duhului Sfânt şi supunerea faţă de autoritatea apostolică.
Presupunerea sau tăcerea Scripturii nu sunt argumente hotărâtoare.
Ipoteza pierderii darului vindecării de către Pavel
Afirmă Scriptura că apostolia a încetat?
Cesaţionişti presupun că apostolia este una dintre carismata. Apoi, încearcă să dovedească cu Scriptura că apostolia a încetat, deci măcar un dar spiritual a încetat şi în consecinţă admit că darurile spirituale sunt temporare.
Este apostolia un dar spiritual?
Pavel nu considera apostolia ca pe un dar spiritual – carismata.
Apostolul este o persoană care a primit o misiune şi o responsabilitate divină.
Apostolia nu a fost numită pe lista darurilor în 1 Cor. 12.8-10, numai în lista concluziilor la versetul 29. Primele 3 menţiuni din versetul 28 se referă la slujbe: apostoli, profeţi şi învăţători. Restul sunt daruri: minuni, darul vindecării, ajutorărilor, cârmuirilor şi a limbilor. Ele sunt puse împreună pentru a arăta marea diversitate a trupului, toate fiind rânduite de Dumnezeu.
Cine au fost apostoli din NT?
Condiţiile apostoliei:
O chemare unică a Domnului – Marcu 3:13.
Să fi umblat cu Isus, cu începere de la botezul lui Ioan.
Să fi fost martor ocular al învierii – Fapte 1:21.
Numele lor va fi scris pe cele 12 temelii din zidul noului Ierusalim, deci cercul acestora este închis după alegerea lui Matia.
Dar, au mai fost şi alţi apostoli, în afara celor 12:
Pavel şi Barnaba – Fapte 14:4, 14.
Iacov – Galateni 1.19, 1 Cor. 15:7.
Posibil Sila – 1 Tes. 2.7.
Andronic şi Iunia – Romani 15:13-19.
Toţi apostoli, număr imprecis – 1 Cor. 15:5.
Au exista şi apostoli falşi – 2 Cor. 11:13 – un indiciu că numărul lor nu era bătut în cuie în vremea NT, altfel nici unul nu ar fi îndrăznit să se dea apostol.
Condiţia apostoliei în NT
Grupul celor 12, cerc închis, fără adăugiri, care au avut:
O chemare unică a Domnului – Marcu 3:13.
Au umblat cu Isus, cu începere de la botezul lui Ioan.
Au fost martori oculari ai învierii lui Isus – Fapte 1:21.
Numele lor va fi scris pe cele 12 temelii din zidul noului Ierusalim, deci cercul acestora este închis după alegerea lui Matia.
Cei care au venit ulterior: Pavel, Barnaba, Iacov, care nu au fost cu Domnul de la începutul lucrării Sale, după botezul lui Ioan, dar care au avut:
Chemare apostolică şi trimitere din partea Domnului Isus – Gal. 1:1, Rom. 1:1, 1 Cor. 1:1, 2 Cor. 1:1.
1 Corinteni 9:1-2 – „Nu Sunt eu slobod? Nu Sunt eu apostol? N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu Sunteţi voi lucrul meu în Domnul? Dacă nu Sunt apostol pentru alţii, Sunt măcar pentru voi; căci voi Sunteţi pecetea apostoliei mele în Domnul.”.
Pavel l-a văzut pe Domnul, în vedenia de pe drumul Damascului – Fapte 9.1-9.
Pecetea apostoliei lui Pavel era implantarea de noi biserici.
Caracteristicile apostoliei în NT
Suferinţa.
Capacitatea de a pricepe tainele divine.
Prezenţa semnelor şi a minunilor.
Integritatea lor morală şi spirituală.
Autoritatea apostolică de a zidii, nu de a dărâma, de a fonda, de a fi părinte.
Argumentul încetării oficiului apostolic
Cele 6 argumente ale lui MacArtur – bazate pe deducţii teologice, nu pe afirmaţii precise din Scriptură.
Cei 12 au fost un grup unic. Şi au format un cerc închis. Pe lângă ei mai apar cel puţin alţi trei: Pavel, Barnaba şi Iacov. Nici un text particular al Scripturi nu limitează numărul lor la cei menţionaţi.
Semnele şi minunile au fost legate, în mod exclusiv, de lucrarea apostolică. Ele nu au fost limitate în NT numai la apostoli şi nici nu au încetat după moartea apostolilor din primul veac.
Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România
Atunci când ne aflăm în România se poate să uităm că suntem pe teritoriul unei țări bogate, cu toate că ceea ce este bogăție pentru unii dintre noi, nu înseamnă nimic pentru alții. Însă există bogății ale naturii create de Dumnezeu și ele se găsesc și-n țara noastră.
Iată că nu ne lipsesc nici plantele medicinale!
Când eram copil îmi plăcea să adun mușețel de pe pajiștile din apropierea casei bunicilor mei, iar acum las ca această pasiune să încolțească și-n inima micuței mele, arătându-i cât de bine este să ai casa pregătită de iarnă, iar din cămară să nu lipsească niciodată plantele medicinale.
Este grozav să le prezinți copiilor florile plantelor medicinale și beneficiile fiecăreia dintre ele pentru sănătatea oamenilor. Așa că voi face și de data aceasta o incursiune în lumea plantelor medicinale din patria noastră și sper să fie de folos tuturor celor ce vor parcurge cele scrise.
1. Coada șoricelului
Știu că această denumire de plantă vă face să zâmbiți sau chiar să râdeți, dar să știți că nu e „o supă din cuie de lemn” ca-n una din povestirile lui Andersen, ci chiar este o plantă medicinală autentică, autohtonă.
Cu siguranță ne este cunoscută inflorescența ei albă, căci o putem vedea cum crește pe marginea drumurilor și pe locuri necultivate din zona de câmpie sau în zona subcarpatică.
Coada șoricelului cunoaște și alte denumiri, precum: alunele (în Banat) sau sorocină (în alte părți ale țării).
De la ea se folosește tulpina cu frunze și florile (Flores Millefolii) – culese la amiază și puse la uscat pentru a fi întrebuințate la ceaiuri. Uscarea se face la umbră în aer liber sau în încăperi special amenajate cu rame acoperite cu hârtie. Frunzele proaspete de coada-șoricelului se pot folosi și la salatele de verdețuri sau la condimentarea chifteluțelor de cartofi.
Substanțe conținute de coada șoricelului
Coada șoricelului are prorprietăți puternic antiseptice, asemenea celor ale mușețelului, datorită conținutului bogat în: azulenă (camazulenă) – hidrocarbură existentă în uleiul său volatil, linolen, pinen, achileină, acizi organici, borneol, alcool etilic și metilic, substanțe minerale, camfor, gluide, flavonoizi, proteine, sitosterol, etc.
Beneficii și întrebuințări ale ceaiului de coada șoricelului
intern: în diferite afecțiuni ale stomacului, intestinelor (exemplu: enterocolite, gastrite, lipsa poftei de mâncare, etc.), ale ficatului (infuzia de coada șoricelului stimulează secreția biliară, având o acțiune antiseptică biliară), ale rinichilor (colici renale), ale inimii (coada șoricelului ajută în afecțiuni circulatorii și se recomandă în cardiopatie ischemică), ale plămânilor (pentru tratamentul cancerului de plămâni se beau ceai de coada-șoricelului și obligeană, dimineața și seara, înainte de a consuma alimente) și ale măduvei osoase (coada-șoricelului stimulează reînnoirea sângelui și are o acțiune benefică chiar și la nivelul măduvei osoase).
De asemenea consumul de ceai de coada-șoricelului este indicat în calmarea durerilor abdominale și rectale (provocate de hemoroizi) și pentru tratarea afecțiunilor din sfera aparatului genital al femei (exemplu: în caz de cancer uterin se beau 4 căni de ceai pe zi).
Extern: Băile la șezut cu ceai de coada-șoricelului vindecă anexitele și reduce disconfortul provocat de existența fibromului uterin sau al hemoroizilor.
Coada-șoricelului intră în componența diverselor alifii și tincturi benefice pentru vindecarea afecțiunilor pielii: eczeme, ulcere varicoase, plăgi supurate, etc.
2. Coada calului
Interesantă denumire!!!
Există în lumea plantelor medicinale un trio – așa îmi place să-l numesc, anume: trioul cozilor (coada-șoricelului, coada calului și coada racului).
Coada calului (Equisetum arvense – Familia Equisetaceae) este o plantă perenă, căreia îi plac locurile argiloase și umede. În unele zone ale țării, coada calului este denumită: brăduleț, barba-ursului, barba-sasului, coada iepii, iarbă-de-cositor, părul-porcului sau codîie.
Substanțele conținute de coada-calului
De la coada calului se folosește întreaga plantă, fără rădăcină, Herba Equiseti – care conține: o saponină, equisetanine, săruri de potasiu, bioxid de siliciu, compuși flavonici, ulei volatil, substanțe amare, acid salicilic, magneziu, calciu, sodiu, etc.
Beneficii și întebuințări ale ceaiului de coada-calului
În medicină, coada-calului cunoaște multe întrebuințări, datorită conținutului ei bogat în acizi și săruri minerale, așadar este recomandat celor care suferă de anemie sau convalescență să consume ceaiul de coada calului sau 1 – 2 g /zi de pulbere de coada calului.
Ceaiul de coada calului – știm de la străbuni – este bun pentru eliminarea pietrelor de la rinichi. Medicii recomandă ceaiul de coada calului în caz de: insuficiență cardiacă, reumatism, gută, diaree, tuberculoză, ulcer gastrointestinal, bronșite (saponinele pe care le conține coada calului ajută la calmarea tusei), etc.
Extern: Băile de șezut cu ceai de coada-calului rece, terciul din coada calului sau compresele cu ceai rece sunt eficiente în caz de hemoroizi, herpes genital și infecții urinare.
De asemenea ceaiul de coada-calului este un bun dezinfectant în afecțiuni ale pielii la nivelul membrelor inferioare: panarițiu, răni, eczeme etc.
3. Ceaiul de salvie
Popular, cunoscută sub denumirile jaleşul-de-grădină sau jaleş, salvia este o plantă medicinată ce poate atinge 80 cm înălţime, cu flori albastre – violet, cu frunze dinţate fin şi puternic aromate, puţin amare la gust. Atât frunzele cât şi vârfurile florale sunt recoltate pentru ceaiuri.
Substanţe conţinute de salvie
Salvia conţine: ulei volatil, sabinol, taninuri, principii amare, camfor, acetat de linalil, săruri de potasiu, substanţe estrogene, glicozide, răşini, polifenoli, etc.
Beneficii şi întrebuinţări ale ceaiului de salvie
Ceaiul de salvie este:
remarcabil datorită efectului antisudorific pronunţat; împreună cu lavanda ajută la remedierea transpiraţiilor nocturne, fiind recomandată în scopul acesta chiar şi suferinzilor de TBC, dar nu femeilor care alăptează pentru că salvia diminuează producţia de lapte..
recomandat de dr. Doru Laza în dischinezii biliare (stimulează secreţia de bilă a ficatului), în bronşite cronice, în colite (ajută la eliminarea gazelor intestinale), în combatere diabetului zaharat, în reumatism, varice şi vaginită atrofică.
un excelent remediu natural de calmare a sistemului nervos (băile la şezut în ceai de salvie sunt reconfortante pentru organism – 2 pumni de frunze de salvie se lasă la macerat timp de 12 ore, se dă în clocot, apoi se pune în apa de baie);
eficient în afecţiuni ale măduvei spinării şi ale pielii,
bun calmant al durerilor abdominale;
ajută împotriva infecţiilor mucoaselor (amigdalite, gingivite, faringite, etc.);
puternic fortificator al organismului, prevenind infarctul şi paraliziile.
Mod de preparare a ceaiului de salvie
Un pliculeţ de ceai (sau o linguriţă de plantă mărunţită) de salvie se pune la fiert în 250 ml de apă deja clocotită. Se lasă la răcit câteva minute, după care se îndepărtează pliculeţul sau se strecoară prin sită dacă s-a ales varianta de o linguriţă de plantă murunţită. Se beau 2-3 căni de ceai de salvie în cursul zilei.
4. Ceaiul de soc
De la soc (Sambucus nigra L.- Fa milia Caprifoliaceae, arbore ce creşte prin grădini, pe lângă garduri sau pe marginea păduricilor de la câmpie, deal sau în zona subcarpatică) se folosesc frumoasele lui flori (Flores Sambuci), care cresc în mănunchiuri de culoare alb – gălbuie; coaja şi fructele (Fructus Sambuci) în diferite boli sau ca materie primă pentru prepararea delicateselor culinare: dulceţuri, siropuri, marmelade.
Substanţe conţinute de florile de soc
Florile de soc se adună în mai – iunie şi se păstrează pentru uscare, la umbră, în incăperi special amenajate. După uscare sunt folosite la ceaiuri cu beneficii multiple pentru organism, datorită conţinutului lor bogat în: tanin, saponine, ulei volatil, mucilagii, colină, rutină, sambunigrină, etc. Fructele conţine antociani, vitaminele A şi C, iar în scoarţă (tanin, rezină, acid valerianic).
răceală sau în tratarea gripei, datorită acţiunii sudorifice şi de stimulare a rezistenţei organismului.
combaterea reumatismului, a gutei şi a bolilor de rinichi sau de vezică, stimulând producţia de diureză;
supleţea siluetei! Ceaiul de soc sau siropul din fructele de soc sunt excelente remediii naturale benefie în lupta împotriva obezităţii.
Extern: Cataplasmele sau băile la şezut cu ceai de flori de soc sunt recomandate în tratarea furunculelor, arsurilor, abceselor, etc. – datorită acţiunii de fluidificare a puroiului şi de calmare a durerilor, făcând să dea înapoi umflăturile şi grăbind cicatrizarea rănilor
Mod de preparare a ceaiului de soc
Ceaiul de soc se prepare prin infuzare a 1-2 linguriţe de flori sau a unui plicueţ de ceai de soc la 250 ml de apă. Se beau 3-4 căni pe zi.
Atenţionare!
A nu se confunda socul şi fructele lui cu fructele de boz (Sambucus ebulus) care sunt toxice!
5. Ceaiul de sunătoare
Pojarnița, după cum este denumită popular sunătoarea (Hypericum perforatum, Familia Hypericacae), plantă ce atinge 60 de cm înălțime, se remarcă prin coloritul galben al florilor ei, dar și prin puterea de crește mai peste tot prin câmpii și dumbrăvi, pe dealurile cu iarbă deasă sau prin poienițele din păduri.
Calitatea ceaiul de sunătoare, a tincturilor, a cremelor sau a unguentelor este dată de păstrarea în condiții adecvate de uscare și de respectarea perioadei de recoltare a plantei. De la sunătoare se recoltează frunzele și tulpina fără partea lemnoasă și florile – Flores hyperici – în lunile iunie – iulie, dacă sunt culese mai târziu coloritul florilor devine roșiatic în timpul uscării, astfel sunătoarea își pierde din proprietăți și nu mai poate fi folosită.
Substanțe conținute de sunătoare
Sunătoare are un conținut mare de substanțe active, precum: hiperină, flavonoizi, caroten, colină, acizi ascorbic, valerianic, nicotinic, hiperforină, etc.
Beneficii și utilizări ale ceaiului de sunătoarea
Datorită conținutului de hipericinei și a hiposforinei, ceaiul de sunătoare acționează ca antidepresiv (efectele sunt vizibile abia după 3 săptămâni). Este recomandat în tratamentul hepatitelor acute, în afecțiuni ale stomacului (ulcer gastric, colite cronice, etc.) și în afecțiuni ale pielii (arsuri, răni, contuzii etc.- benefic pentru vindecarea acestora fiind chiar și uleiul de sunătoare).
Mod de preparare a ceaiului de sunătoarea
Se infuzează un pliculeț de ceai de sunătoare în 250 de ml de apă clocotită. Se lasă câteva minute la răcit și se beau 2-3 căni /zi, cu înghițituri mici pentru o mai bună absorție. În caz de depresie ceaiul de sunătoare se consumă pe o durată de cel puțin 3 săptămâni.
Atenționare!
Trebuie evitată expunerea la soare pe toată perioda în care se consumă ceaiul de sunătoare, datorită hipericinei pe care aceasta le conține și care are efecte fotosensibilizante.
Consultați medul de familie cu privire la consumul de sunătoare, dacă utilizați în același timp și medicamente.
Bibliografie:
Farmacia verde, Editat de COOP, 1989.
Îndrumar profilactic şi terapeutic de medicină naturistă, Dr. Doru Laza, Editura Păzitorul Adevărului, 2000.
Incursiune în fitoterapie, Valentin Nădăşan, Editura viaţă şi sănătate, 2014
Plantele medicinale sunt armele esentiale are medicinii naturiste. Datorita efectelor medicinale pe care unele plante s-au dovedit a le avea oamenii le-au ales in scopul de a vindeca sau macar ameliora diverse afectiuni. Natura se afla intr-o continua schimbare, unele specii dispar, altele se nasc si unele strabat timpul.
1. ROSTOPASCA
Rostopasca este o planta cu multiple proprietati curative, recunoscuta si folosita pentru efectele sale vindecatoare inca din antichitate. Intrucat contine o gama larga de alcaloizi izochinolonici, la doze mari intreaga planta este toxica, dar la dozele corecte ea are numeroase utilizari terapeutice. Planta mai contine alcaloizii chelidonina, homochelidonina,oxichelidonina, mezoxichelidonina, cheleritrina, sanguinarina, coptizina, protopina, alocriptopina, cantitati mici de berberina, sparteina, vitamina C, rezine,ulei volatil, saruri minerale. De asemenea, derivati de acid cafeic sunt prezenti in aceasta planta.
Efectul plantei proaspete este analgezic, colagogic, antimicrobian, oncostatic, sedativ al sistemului nervos central, anticancerigen, de stimulare a sistemului imunitar etc. De asemenea rostopasca este un adevarat panaceu pentru bolile de ficat de orice natura (hepatite, ciroza, deficiente ale secretiei lichidului biliar, infectii biliare, diskinezii, infectii ale vezicii biliare, colecistite, ). Totodata functioneaza si ca un bun antiviral, motiv pentru care hepatitele se pot ameliora sau chiar vindeca in urma administrarii preparatelor de rostopasca. Sucul proaspat este un bun caustic impotriva negilor si verucilor. Are efecte antitumorale de tip colchicinic, antimitotic.
Rostopasca este folosita in combaterea negilor, bataturilor, ca adjuvant in tratarea tuberculozei pielii, tratarea ranilor, fistulelor, psoriazisului si fortifica parul.
Alte beneficii alte plantei de rostopasca includ: stimularea digestiei, cresterea asimilarii unor substante precum vitaminele si mineralele, restabilirea tranzitului intestinal.
2. GALBENELELE
Galbenelele sunt plante recunoscute pentru frumoasa culoare galbena a florilor pe care acestea le produc. Galbenelele prezinta numeroase beneficii, spre exemplu:
Uz intern: gastrite hiperacide, ulcer gastric, ulcer duodenal, colecistita, icter infectios, ulceratii canceroase, inflamatii ale colonului, hemoroizi, vermifug, boli de ficat, cicatrizant intern, dismenoree si alte tulburari ale ciclului menstrual, reglandu-l, previne SPM (sindromul premenstrual) si durerile din timpul menstruatiei etc.
Uz extern: leucoree, trichomoniaza, acnee, arsuri, degeraturi, rani purulente, cancerul pielii, leziuni ulceroase ale sanilor, cancer mamar, boli tegumentare, micoze, osteoporoza, negi, veruci, dermatite etc.
3. URZICA
Urzica este curativa incepand de la radacina, continuand cu tulpina si frunzele si terminand cu florile. Urzica prezinta numeroase beneficii:
Actioneaza bactericid limitand sau inlaturand multiplicarea bacteriilor.
Are efect benefic in bronsite si astm. Fluidifica secretiile bronhice si favorizeaza eliminarea lor prin expectoratie. Combate tusea.
Stimuleaza metabolismul si secretia bilei, cea pancreatica, gastrica si intestinala. Stimuleaza totodata peristaltismul intestinal si digestia.
Combate diareea, dizenteria si starile inflamatorii ale mucoasei tubului digestiv.
Vitaminizeaza, remineralizeaza si echilibreaza sistemul de aparare al organismului.
Elimina starea de anemie.
Actioneaza impotriva viermilor intestinali.
Activeaza procesele fiziologice de formare a eritrocitelor, leucocitelor si trombocitelor; fluidifica sangele.
Scade glucoza in sange.
Activeaza regenerarea tesuturilor si epitelizarea, cicatrizand ranile.
Influenteaza favorabil reumatismul si guta.
Este tonic capilar si combate matreata.
4. SALVIA
„Cine are salvie in gradina nu lasa batranetea sa se apropie” – spune un vechi proverb chinezesc. Beneficiile salviei sunt numeroase, in Roma antica a fost considerata planta sacra. Iata cateva dintre cel e mai importante afectiuni in care salvia isi aduce beneficiile tamaduitoare:
rinita, sinuzita, bronsita, astmul, bolile respiratorii cu secretii abundente si alte afectiuni ale aparatului respirator (raceli etc.)
tumori la nivelul tubului digestiv, cancer de colon
indigestie, balonare si alte dereglari digestive si alte tranzitului intestinal (colite de fermentatie, diaree si alte infectii ale tubului digestiv)
tulburari ale ciclului menstrual, dureri din timpul menstruatiei, sangerari abundente, menstruatie neregulata, anumite tipuri de infertilitate feminina
astenie, anxietate, depresie
diabet zaharat de dip II
tulburari datorate menopauzei
transpiratii excesive
epuizare fizica si intelectuala
accelereaza vindecarea ranilor si a dermatitelor
in cosmetica: reda sanatatea si rezistenta parului si ii confera stralucire, curata intes porii dilatati, fiind utilizata si in tratarea punctelor negre.
5. ALOE VERA
Aloe vera a ramas pana in zilele noastre un leac de incredere care rezista cu stoicism in fata produselor avansate pe care cercetatorii le descopera zi de zi prin tehnologii moderne. In uz extern aloe vera poate fi utilizata pentru arsuri si rani usoare, herpes genital si labial, psoriazis, arsuri solare, practic pentru orice “buba”, pentru combaterea vergeturilor etc.
In uz intern aloe poate fi folosita pentru a trata gastritele, ulcerul si colita ulcerativa, constipatia, stimuleaza sistemul imunitar (este studiata in tratamentul adjuvant al unor boli precum SIDA), accelereaza si normalizeaza metabolismul, regenereaza vilozitatile intestinale si detoxifica organismul etc.
Alte beneficii pe care le aduce aloe vera: combaterea efectelor secundare ale chimioterapiei si radioterapiei, cataracta, constipatie cronica, diabet zaharat, depresii, entorse, escoriatii, eruptii cutanate, foliculite, furunculoze, faringite, gingivite, hemoroizi, herpes, hepatita cronica, insomnie, inflamatii cutanate, alergie, astm, anemie, artrite, artroze, afectiuni ale prostatei, afectiuni ale unghiilor, abcese, boli carentiale, bronsite, colita intestinala, cefalee, cistite, crampe musculare, infectii fungice, intinderi musculare, ligamente, intepaturi de insecte, keratroza, keratite, pancreatita cronica, psoriazis, piele uscata, scleroza multipla, unghie incarnata, urticarie, viroze, vergeturi, varice, zona zoster etc.
Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România; TOP 5 plante medicinale “bune la toate” – trebuie sa le ai in casa! 15 plante medicinale pentru sanatate; Top 4 plante medicinale benefice în reducerea inflamației; Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală; Topul celor 4 plante medicinale împotriva durerilor articulare; 10 plante care amana imbatranirea pielii-Cum poti intarzia imbatranirea pielii cu ajutorul plantelor si al suplimentelor…Plante medicinale pentru îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale; Plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare; Legătura dintre plantele medicinale și sănătatea mintală: ce spune știința?TOP 10 plante medicinale cu efect de antibiotic; Top 7 plante medicinale ce ajuta impotriva tusei; Top 7 plante pentru plămâni sănătoși și pentru susținerea aparatului respirator; Top 10 cele mai eficiente ceaiuri din plante medicinale pentru slabit
//////////////////// ///////////////
Top 10 cele mai eficiente ceaiuri din plante medicinale pentru slabit
Foarte multe persoane doresc sa aiba o silueta frumoasa fara a merge regulat si intens la sala de gimnastica. De aceea ele folosesc ceaiurile de slabit pentru a pierde in greutate, ceea ce le ajuta sa elimine toxinele din corp si grasimile nesantoase depozitate in organism.
Ceaiul de plante medicinale este o bautura care se realizeaza foarte usor acasa. Nu ai nevoie decat de apa clocotita si de planta medicinala respectiva. Ceaiul se pregateste foarte simplu: se incalzeste o cana de apa pana la temperatura de fierbere apoi se pune o lingura de planta si se lasa la infuzat timp de 5-10 minute. In functie de fiecare planta medicinala si de gustul dorit variaza si timpul de realizare a infuziei.
Top 10 cele mai eficiente ceaiuri din plante medicinale pentru slabit:
Plantele medicinale se culeg din locuri nepoluate si se spala intotdeauna inainte de utilizare. Daca unele plante medicinale sunt ocrotite prin lege si nu pot fi culese este recomandat ca ele sa fie cultivate in gradina proprie spre a fi apoi folosite. Dupa ce sunt recoltate, plantele se usuca intr-un loc curat, bine aerisit, la umbra (cum este de exemplu podul casei) apoi se depoziteaza in saculeti de panza sau de hartie, dar la fel de bine si in recipiente de sticla sau portelan. Durata de uscare este in functie de grosimea plantelor si continutul de apa. In timpul uscarii plantele se controleaza periodic pentru a fi curatate de partile care sunt atacate de mucegai si intoarse pe alta parte pentru a se usca uniform.
Ceai de urzica
Ceaiul de urzica este unul dintre cele mai cunoscute remedii populare pentru pierderea in greutate. Desi unele persoane sunt de parere ca are un gust oarecum neplacut il folosesc pentru ca le ajuta sa scada in greutate in mod eficient si sanatos. Pentru a avea un gust acceptabil, ceaiul de urzica nu se bea niciodata cald si indulcit. Urzica este o planta foarte bogata in vitamine (mai ales vitamina A, B12, C, K), tanin, histamina, caroten, calciu, potasiu, fier, siliciu, acid formic, acid galic, clorofila.
Avand in vedere aceste elemente componente se intelege de ce aceasta planta ajuta la scaderea in greutate dar si la purificarea organismului, vindecarea anemiei, imbunatatirea digestiei, a aspectului pielii si unghiilor, reducerea zaharului din sange, consolidarea sistemului imunitar si revitalizarea corpului. Ceaiul de urzica se prepara astfel: se adauga 5 lingurite de frunze de urzica la un litru de apa clocotita si se lasa la infuzat timp de 10 minute. Tratamentul se face timp de 30 de zile, se bea cate 3 cani de ceai pe zi.
Ceai verde si scortisoara
Ceaiul verde este deja un preparat recunoscut de cercetatori ca fiind eficient in dietele pentru scaderea in greutate. Aceasta bautura este foarte placuta la gust, recomandata persoanelor supraponderale si celor care vor sa aiba o stare de sanatate buna. Ceaiul verde are proprietati diuretice, astringente, antioxidante, de reglare a temperaturii corpului, de vindecare a ranilor, de reducere a absorbtiei de acizi grasi si imbunatatire a digestiei.
Pentru a scadea in greutate se recomanda 2-3 cani de ceai pe zi, iar tratamentul se face timp de 4 saptamani. Cei care sunt consumatori de cafea trebuie sa renunte la aceasta batura pe perioada cat fac tratament cu ceai verde. Ei vor inlocui cafeaua cu ceaiul verde, iar efectul va fi asemanator. In acest fel ceaiul verde va ajuta la arderea grasimilor si accelerarea metabolismului si deci la scaderea in greutate. In urma unor studii realizate de cercetatori s-a ajuns la concluzia ca ceaiul verde inhiba absorbtia intestinala de glucoza si lipide, deci lupta impotriva obezitatii si diabetului zaharat de tip II.
Citește și: Vrei sa scapi rapid de kg in plus? Slabeste cu dieta braziliana 4-5 kg in 2 saptamani!
Ceaiul de frunze de dud este un miracol al naturii, ajuta la scaderea in greutate si tratamentul unor boli: ulcer, gastrita, cancer si diaree. Dudele sunt o sursa importanta de resveratrol de aceea specialistii considera ca au proprietati anticancerigene. De asemenea aceste fructe ajuta in lupta contra bacteriilor daunatoare organismului si virusilor, sunt un supliment alimentar eficient in prevenirea diabetului zaharat si altor boli grave. Frunzele de dud sunt excelente pentru ceai iar fructele sunt foarte bune la gust si sanatoase pentru organism.
Ceai de papadie
Ceaiul de papadie este foarte benefic pentru organism si in curele de slabire. Are proprietati diuretice puternice, scade nivelul de colesterol din sange, intinereste mintea si corpul, imbunatateste digestia si functionarea sistemului respirator, purifica sangele, amelioreaza retentia de apa, scade nivelul de colesterol, ajuta in tratamentul reumatismului, artritei, diabetului zaharat de tip I si II, contine substante antioxidante care protejeaza organismului de efectele nocive ale radicalilor liberi.
Ceai negru, Foto: albayan.ae
Ceaiul negru la fel ca si ceaiul verde ajuta la accelerarea metabolismului si astfel la intensificarea scaderii in greutate. De asemenea, ceaiul negru este apreciat pentru efectul sau asemanator insulinei pe care il are datorita unor substante speciale din compozitia sa. Este o bautura care ajuta la detoxifierea organismului, la eliminarea toxinelor acumulate in timp in corp, la imbunatatirea digestiei, are proprietati laxative si de reglare a nivelului de zahar din sange. Gustul sau este placut chiar daca este indulcit sau nu.
Ceai de anghinare
Ceaiul de anghinare ajuta in controlul greutatii corpului, promoveaza indepartarea rapida a grasimilor, are un continut redus de calorii, imbunatateste digestia si functionarea ficatului, accelereaza metabolismul, stimuleaza secretia bilei, purifica rinichii, promoveaza eliminarea toxinelor din organism. Aceste plante au numeroase minerale si vitamine, carbohidrati, antioxidanti si proteine de aceea ceaiul din anghinare este sanatos si are proprietati utile pentru organism.
Ceai de macese, Foto: weightl0ssbl0g.wordpress.com
Ceaiul de macese are vitamina C pentru ca aceste fructe de padure se pot lauda cu o mare cantitate de acid ascorbic ce este foarte util in combaterea infectiilor cailor respiratorii, racelii si durerilor de gat. De asemenea ceaiul de macese are proprietati antiinflamatorii, antialergice, anticancerigene, diuretice, astringente, de eliminare a toxinelor din organism, de consolidare a sistemului imunitar si scadere in greutate.
Matase de porumb, Foto: womanwithwingsblog.blogspot.com
Ceaiul de matase de porumb este folosit frecvent in tratamentele oferite de medicina traditionala pentru vindecarea unor boli. Contine elemente active foarte importante pentru sanatate: calciu, potasiu, alantoina, vitamina C, saponina, vitamina K, ulei esential, vitamina E si altele. Este eficient in tratamentul obezitatii si al unor afectiuni ale inimii si ficatului. Are proprietati diuretice, antiseptice, este recomandat pacientilor care sufera de afectiuni ale prostatei, de sindrom de tunel carpian si simptome ale sindromului premenstrual.
Leustean, Foto: worldgardener.blogspot.com
Ceaiul de leustean ajuta la pierderea in greutate, la eliminarea grasimilor ce sunt colectate de inima si ficat, la imbunatirea digestiei si a circulatiei sanguine, la dizolvarea sau eliminarea pietrelor de la rinichi. Are proprietati calmante, antireumatice si puternic diuretice.
Cicoare, Foto: basiceating.blogspot.com
Ceaiul din cicoare este o bautura care ajuta in combaterea obezitatii. De asemenea cicoarea este eficienta in tratamentul afectiunilor digestive, al hemoroizilor, acneei, intoxicatiilor, viermilor intestinali, enterocolitei si gastritei. Scade glicemia si colesterolul, reduce riscul de a dezvolta scleroza in placi si diabet zaharat. Planta contine elemente active foarte importante: vitamine (B, C, P, K), proteine, minerale, amidon, tanin, colina, cicorina, inulina, astfel se explica proprietatile sale astringente, tonice, detoxifiante, dezinfectante, antibiotice, de stimulare a digestiei si drenaj a ficatului.
Persoanele care doresc sa scada in greutate nu trebuie doar sa bea ceai ci de asemenea sa fie atente la alimentatie, sa doarma suficient, sa faca sport si sa se relaxeze facand plimbari zilnice in aer curat.
Top 7 plante pentru plămâni sănătoși și pentru susținerea aparatului respirator
Aerul rece, uscat și scăderea temperaturilor sunt provocări pentru plămâni și pentru întreg aparatul nostru respirator. Iarna este anotimpul perfect pentru a lua în calcul plante pentru plămâni sănătoși, pe care le poți include în rutina ta zilnică de îngrijire a sănătății. Plămânii sunt organe vitale, care oferă corpului oxigenul dătător de viață. De altfel, sănătatea tuturor organelor, a corpului nostru, depinde de menținerea unor plămâni și a unui aparat respirator cât mai robuste.
Aerul pe care îl respirăm azi este însă încărcat cu diferite particule dăunătoare, care pot pătrunde în aparatul respirator și ne pot face rău. De aceea, este foarte important să îl ocrotim, în contextul în care plămânii lucrează neîncetat pentru a filtra elementele poluante din aer.
Plante pentru plămâni sănătoși
De mii de ani, oamenii au folosit plantele Ayurvedice pentru a susține sănătatea plămânilor și a sistemului respirator. Acestea oferă numeroase beneficii, printre care:
Calmarea iritației
Contribuția la eliminarea congestiei
Relaxarea bronhiilor
Conferă plămânilor forță
Calmează iritația gâtului
Mai jos vei descoperi șapte dintre cele mai utilizate plante pentru plămâni sănătoși și pentru a stimula sistemul respirator. Probabil că le știi deja pe câteva dintre ele- precum menta, rozmarinul și ghimbirul. Aceste plante puternice, alături de o dietă sănătoasă și de practicarea de exerciții fizice, vor susține o minte și un corp puternice și sănătoase.
Menta
Este cu siguranță una dintre cele mai cunoscute plante pentru plămâni sănătoși. Există mai multe plante ce fac parte din familia mentei, incluzând aici menta-creață, busuiocul, oregano, rozmarinul, cimbrul și lavanda. Acestea se găsesc mai ales în Europa și în America de Nord.
Începând cu secolul al XI-lea î.e.n, menta a fost folosită pentru întinerire și pentru vitalitate. Romanii și egiptenii o foloseau pentru a calma sistemul digestiv. În prezent, planta este utilizată pentru numeroase probleme de sănătate, precum probleme ale aparatului digestiv și respirator, dar și pentru diminuarea tensiunilor și pentru stimularea funcțiilor mentale.
Iată câteva moduri prin care poți include menta în rutina ta zilnică:
Adaugă 2-3 picături de ulei de mentă în apa pe care o bei
Folosește frunze proaspete sau uscate de mentă pentru a face un ceai revigorant
Pune ulei de mentă în difuzor pentru a-l difuza în aer
Mestecă frunze de mentă pentru a-ți împrospăta respirația
Cercetările arată că menta are și efecte de susținere a sănătății sistemului imunitar. Mentolul din mentă poate să acționeze ca un decongestionant natural, ajutând la diminuarea inflamațiilor de la nivelul mucoaselor nazale, astfel încât congestia se va ameliora. Încearcă și să inspiri aburi proveniți din apă fierbinte amestecată cu ulei de mentă pentru eliberarea pasajelor nazale. Poți și să te răsfeți cu o ceașcă de ceai dimineața pentru a-ți începe ziua într-o notă de prospețime.
Sprig of peppermint leaves for lung health on a blue table.
Pushkarmool
Pushkarmool sau Inula racemose este o plantă perenă, ce face parte din familia margaretei. Având flori de un galben strălucitor și frunze late verzi, înflorește din iulie până în septembrie în climatul temperat și în cel alpin. Pushkarmool este o plantă amară, cu un gust pătrunzător, ce poate să echilibreze doșa Kapha întrucât revigorează plămânii și susține un răspuns inflamator sănătos.
Planta are numeroase utilizări terapeutice, dar este folosită mai ales în calitate de expectorant și de bronhodilatator. În calitatea sa de expectorant, are capacitatea de a fluidiza mucusul de pe tractul respirator pentru a stimula tusea productivă. Un bronhodilatator relaxează plămânii, eliberează căile respiratorii pentru o respirație normală, sănătoasă. Pushkarmool poate fi disponibilă ca supliment alimentar sub formă de capsule pentru a fi introdusă mai ușor în rutina ta de îngrijire. De asemenea, susține un nivel normal al tensiunii arteriale.
Pippali
Pippali sau piperul lung reprezintă o plantă aromatică folosită de secole pentru numeroasele sale proprietăți. Această plantă exotică, perenă, are fructe lungi, care sunt verde închis și lucioase. Este originară din regiunea Indoneziei și a Malaeziei, dar poate fi regăsită și în pădurile tropicale din India. În Ayurveda, Pippali este o plantă Rasayana, ce revigorează și este folosită pe scară largă pentru sănătatea tractului respirator. Ea ajută la restabilirea sănătății plămânilor și diminuează blocajele. Este un ingredient des întâlnit în preparate Ayurvedice datorită compușilor săi bioactivi.
Pentru susținerea tractului respirator, încearcă să amesteci 1 linguriță de pudră de Pippali cu pudră de turmeric și cu pudră de ghimbir la o cană de apă caldă. Adaugă și o linguriță de miere pentru un efect calmant. Acum îți vei putea imagina cât de bine te vei simți având parte de o respirație profundă.
Ghimbirul
Încă din vremurile îndepărtate, această plantă, prin aroma sa condimentată, a fost folosită în gastronomia din diverse zone ale lumii. Este plină de minerale precum potasiul, magneziul și zincul. De asemenea, este bogată în antioxidanți și în compuși bioactivi care susțin sănătatea tractului digestiv, ceea ce o transformă într-un remediu foarte popular pentru problemele ce țin de digestie.Ghimbirul este cunoscut și pentru proprietățile sale benefice. Studiile arată că este una dintre acele plante pentru plămâni sănătoși care ajută la relaxarea bronhiilor, că distruge și facilitează eliminarea mucusului și că susține un răspuns inflamator sănătos.
Ghimbirul se folosește adesea în combinație cu turmericul, cu tulsi sau cu lămâia pentru a obține un tonic eficient. Pentru a încerca să-ți restabilești echilibrul, încearcă să bei un ceai de ghimbir. Lasă-te în voia aromei sale condimentate pentru a-ți elibera căile respiratorii, pentru a putea respira în voie.
Tea with cinnamon and ginger for lung health in a clear cup on a cutting board.
Bibhitaki
Poartă numele și de Terminalia bellirica, regăsindu-se în zona câmpiilor și a dealurilor joase din sudul Asiei. Fructul sau nuca acestui arbore se folosesc în Ayurveda ca Rasayana pentru longevitate, vigoare, pentru revigorarea și întinerirea trupului, Bibhitaki fiind unul dintre cele trei fructe incluse în Triphala, care ajută la echilibrarea doșelor și care poate fi găsită și sub formă de capsule pentru a susține o stare de bine.
Bibhitaki conține vitamine și minerale esențiale, precum vitamina C, potasiul și seleniul. Grație antioxidanților săi puternici și a compuși bioactivi, planta aduce numeroase beneficii sănătății, incluzând aici abilitatea de a susține un răspuns inflamator sănătos în aparatul respirator. Are și proprietăți expectorante ce ajută la eliberarea căilor respiratorii.
Rozmarinul
Cunoscut ca Rujamari în Ayurveda, rozmarinul este o plantă aromatică folosită pe scară largă în gastronomie. Are o aromă distinctă, făcând parte din familia mentei. Probabil că ai întâlnit uleiul de rozmarin ca ingredient în săpunuri sau în alte produse de îngrijire a pielii. Acesta este benefic întrucât are proprietăți antioxidante ce protejează pielea și diminuează semnele de îmbătrânire. Proprietățile antioxidante, alături de cele de expectorant și de purificator, transformă rozmarinul într-una dintre acele plante pentru plămâni sănătoși care are o eficiență maximă în sănătatea generală a sistemului respirator.
Pentru a ajuta la curățarea pasajelor nazale, pune ulei de rozmarin într-un difuzor. Alternativ, poți să pui câteva picături într-o cană sau într-o oală cu apă fierbinte pentru a inspira vaporii formați. Așa te vei ajuta în privința eliminării mucusului din plămâni și vei putea să respiri mai ușor. O altă opțiune este și ceaiul de rozmarin. Pur și simplu vei pune o linguriță de rozmarin uscat într-un filtru de ceai. Adaugă și ghimbir, cardamom și o bucățică de baton de scorțișoară pentru un plus de aromă. Pune două căni de apă la fiert, după aceea vei pune filtrul în apă fierbinte, lăsând aromele să se întrepătrundă pentru a te bucura de aroma pătrunzătoare, ca de lavandă.
Fresh rosemary for lung health growing healthfully in a paper herb pot.
URZICA
Urzica sau Urtica dioica este cunoscută pentru senzația de înțepătură sau de arsură pe care o dă dacă te vei atinge de frunzele ei. Această plantă crește în America de Nord și în Europa. Este folosită de sute de anii ca plantă vindecătoare întrucât conține numeroși nutrienți. În frunzele ei se regăsesc vitamine, minerale și polifenoli ce susțin un răspuns inflamator sănătos. Frunzele tinere ce cresc în partea superioară a plantei primăvara devreme sunt utilizate pentru a hrăni și pentru a detoxifia corpul.
În Ayurveda urzica este văzută ca Rasayana, o plantă hrănitoare și cu proprietăți revigorante. Este astringentă și foarte înțepătoare. Stimulează doșa Vata, dar echilibrează totodată Pitta și Kapha. Încearcă să-ți prepari o infuzie de urzică adăugând 30 g frunze uscate (sau 60 g frunze proaspete) la patru căni de apă. Vei fierbe apa și o vei turna peste frunze într-un borcan de sticlă. Lasă la infuzat pentru cel puțin patru ore sau toată noaptea. Vei bea infuzia în următoarele 36 de ore.
Aceste plante pentru plămâni sănătoși, puternice, pline de beneficii nenumărate, au reușit să treacă proba timpului. De mai bine de 5000 de ani, oamenii au dobândit și și-au menținut starea de bine trăind conștient și incluzând remedii naturale în viața lor de zi cu zi.
Dorinta de a ajuta cat mai multi oameni sa descopere “Adevarata Stare de Bine” a dat nastere companiei ORGANIC INDIA. Suntem ghidati de valori puternice – integritate, respect pentru natura, respingerea compromisurilor – si am inteles ca, prin deciziile si prin actiunile noastre, avem posibilitatea de a imbunatati viata tuturor.
Credem in misiunea noastra de a fi un “Vehicul al Constiintei”, o sursa de fericire si echilibru. Credem in forta naturii si in puterea vindecatoare a plantelor medicinale indiene. Credem in alegeri constiente, in ORGANIC, in nevoia de natural! Pentru tine si pentru Planeta!
Iti multumim ca ai incredere in ORGANIC INDIA! Alegerile tale constiente si determinarea de a trai in armonie cu natura construiesc impreuna, zi de zi, calea spre „Adevarata Stare de Bine”.
Tusea este un simptom comun al multor afectiuni respiratorii si poate fi extrem de deranjanta si iritanta. In timp ce exista o varietate de medicamente disponibile pentru a ajuta la gestionarea tusei disponibile pe apteka.md unele plante medicinale au demonstrat ca pot fi la fel de eficiente. In acest articol, vom explora top 7 plante medicinale care pot ajuta impotriva tusei.
Salvie
Salvia este o planta aromatica ce a fost folosita de secole pentru a trata diverse afectiuni, printre care si tusea. Aceasta planta contine compusi naturali numiti taninuri si uleiuri volatile, care ajuta la calmarea inflamatiei si iritatiei in gat. Pentru a utiliza salvie pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din frunzele plantei si se poate consuma de cateva ori pe zi.
Menta
Menta este o alta planta medicinala care poate ajuta la ameliorarea tusei. Aceasta contine mentol, care ajuta la deschiderea cailor respiratorii si la calmarea iritatiei in gat. De asemenea, menta poate ajuta la reducerea mucusului din plamani si poate ameliora congestia nazala. Pentru a utiliza menta pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din frunzele plantei si se poate consuma de cateva ori pe zi.
Echinacea
Echinacea este o planta medicinala cunoscuta pentru proprietatile sale de stimulare a sistemului imunitar si de combatere a infectiilor. Aceasta poate fi, de asemenea, utila pentru tratarea tusei, mai ales daca este cauzata de o infectie a tractului respirator superior. Echinacea poate ajuta la ameliorarea inflamatiei si poate reduce durata si severitatea tusei. Pentru a utiliza echinacea pentru a trata tusea, se pot lua capsule sau se poate prepara o infuzie din radacina sau frunzele plantei.
Pelin
Pelinul este o planta medicinala cunoscuta pentru proprietatile sale antiinflamatorii si antiseptice. Acesta poate fi util pentru tratarea tusei datorate unei infectii respiratorii sau a altor probleme respiratorii, cum ar fi astmul sau bronșita. Pelinul poate ajuta la deschiderea cailor respiratorii si la ameliorarea inflamatiei, ceea ce poate duce la reducerea tusei. Pentru a utiliza pelinul pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din frunzele sau radacina plantei.
Ghimbir
Ghimbirul este o planta medicinala cunoscuta pentru proprietatile sale antiinflamatorii si antioxidante. Acesta poate fi util pentru tratarea tusei datorate unei infectii respiratorii sau a altor probleme respiratorii, cum ar fi astmul sau bronșita. Ghimbirul poate ajuta la deschiderea cailor respiratorii si la ameliorarea inflamatiei, ceea ce poate duce la reducerea tusei.
De asemenea, ghimbirul poate ajuta la reducerea mucusului din plamani si poate imbunatati functia respiratorie. Pentru a utiliza ghimbirul pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din radacina plantei sau se poate adauga ghimbir ras in diferite preparate culinare.
Anasonul
Anasonul este o planta medicinala cunoscuta pentru proprietatile sale de calmare a sistemului nervos si de stimulare a sistemului respirator.
Acesta poate fi util pentru tratarea tusei, mai ales daca este cauzata de o infectie a tractului respirator superior. Anasonul poate ajuta la calmarea iritatiei in gat si la deschiderea cailor respiratorii. Pentru a utiliza anasonul pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din semintele plantei.
Coada soricelului
Coada soricelului este o planta medicinala cunoscuta pentru proprietatile sale de stimulare a sistemului imunitar si de combatere a infectiilor. Aceasta poate fi utila pentru tratarea tusei datorate unei infectii respiratorii sau a altor probleme respiratorii, cum ar fi astmul sau bronșita.
Coada soricelului poate ajuta la deschiderea cailor respiratorii si la ameliorarea inflamatiei, ceea ce poate duce la reducerea tusei. Pentru a utiliza coada soricelului pentru a trata tusea, se poate prepara o infuzie din frunzele sau florile plantei.
In concluzie, exista o varietate de plante medicinale care pot ajuta la tratarea tusei. Salvie, menta, echinacea, pelin, ghimbir, anason si coada soricelului sunt doar cateva dintre acestea. Este important sa consultati un medic sau un specialist in plante medicinale inainte de a utiliza orice planta pentru a trata tusea sau alte afectiuni.
Multe plante au fost folosite din timpuri străvechi pentru a trata acele infecţii cauzate de bacterii care sunt acum rezistente la antibiotice. S-au descoperit mai multe plante cu un efect mai puternic decât antibioticele clasice şi există rezultate ştiinţifice care le dovedesc eficienţa. Iată 10 plante cu efect antibiotic de care ar trebui să ştii!
Acacia
Acacia – speciile acestei plante sunt foarte folositoare pentru tratarea ulceraţiilor din orice segment al tractului gastrointestinal şi împotriva mucusului în exces, a catarului, diareii, dizenteriei, infecţiilor gingivale şi hemoragiilor.
Aloe
Aloea şi mierea sunt poate cele mai puternice substanţe care pot fi aplicate extern pentru a grăbi vindecarea rănilor cauze de arsuri şi pentru a preveni infecţiile. Ele menţin hidratat ţesutul ars, calmează ţesutul deteriorat şi refac fluidele pierdute din corp direct prin piele. În acelaşi timp, sunt antiinflamatoare şi antibacteriene puternice.
Cryptolepis
Cryptolepis este o plantă care a fost folosită de secole pentru tratarea cu succes a malariei, diferitelor tipuri de febră şi a diareii cu sânge. Pe măsură ce parazitul malariei a dezvoltat o tot mai mare rezistenţă la medicamentele sintetice, cercetătorii medicali din lumea întreagă şi-au îndreptat atenţia către medicamentele tradiţionale pentru a găsi alternative de tratament. Cryptolepis s-a dovedit a fi remarcabil de eficientă!
Echinacea
Este un tratament fără egal în trei situaţii: frotiu Papanicolau anormal (pap), infecţii streptococice ale gâtului şi în fazele incipiente ale răcelii şi gripei. Este extraordinar de folositoare şi ca aditiv la pudrele şi unguentele cu antibiotic pentru aplicaţii externe pe arsuri, răni şi infecţii ale pielii, dar şi ca spălătură pentru înţepături şi muşcături veninoase.
Eucalipt
Rezultatele testelor făcute de cercetători din toată lumea au confirmat că eucaliptul este unul dintre reprezentanţii cu cel mai larg spectru contra bolilor rezistente la antibiotice. Un avantaj major al plantei şi al uleiului esenţial este faptul că parfumul lor este plăcut, mai ales într-o cameră de bolnav sau pentru bolnav însuşi. Acest miros revigorant al plantei este în felul său un puternic supliment la procesul de vindecare, el ajutând la atenuarea depresiei inevitabile ce se instalează în urma unor boli îndelungate şi grave.
Ghimbir
Ghimbirul are o tradiţie istorică îndelungată în zonele cu climă caldă, ca adaos pentru mâncare. Ca multe alte condimente folosite în mâncare, el are o puternică acţiune antibacteriană împotriva câtorva bacterii patogene asociate alimentelor, mai ales a trei dintre acelea care contaminează în prezent alimentele: Shigella, E.coli şi Salmonella. Ghimbirul este activ şi împotriva multor bacterii patogene umane. Are, de asemenea, influenţă anticrampe şi reduce sau înlătură diareea, este o plantă antigreaţă, ajutând şi la prevenirea senzaţiei de vomă.
Lemn-dulce
Lemnul dulce este o plantă remarcabilă, lista împotriva organismelor contra cărora acţionează fiind lungă şi bine documentată. Este un bun stimulent al sistemului imunitar, cu acţiune antibacteriană impresionantă şi care potenţează acţiunea altor plante. Este specific în tratarea infecţiilor căilor respiratorii superioare, a tusei, răcelilor şi ulceraţiilor de oriunde din tractul gastrointestinal, mai ales din stomac. Este foarte util în repararea sănătăţii şi vitalităţii generale. Există dovezi convingătoare că stimulează glanda timus, unul dintre cele mai importante organe din sistemul imunitar.
Pelin
Deşi rădăcina de pelin este rareori întrebuinţată ca leac, ea este extrem de puternică, mai ales în infecţiile gâtului şi ale plămânilor însoţite de usturimi şi dureri. Amorţeşte durerea dată de infecţii ale gâtului şi ale bronhiilor şi este răcoritoare pentru gât şi plămâni. Este un bun antibacterian, fiind deosebit de eficientă aplicată local. Frunzele ei sunt folosite în general împotriva malariei, a viermilor intestinali, ca tonic digestiv şi în stări de răceală şi gripă.
Salvia
Este deosebit de bună pentru dizenterie, infecţii ale gâtului şi ale căilor respiratorii superioare sau pentru orice infecţie cu exces de secreţie; folosită extern pentru răni infectate. Deşi nu la fel de puternică precum alte plante, salvia a fost folosită de cel puţin două milenii în toate zonele unde creşte, împotriva infecţiilor bacteriene persistente din interiorul şi din exteriorul corpului.
Mătreaţa bradului
Este un lichen ce creşte pe copaci vii sau morţi în toată lumea. Este destul de des întâlnită în pădurile de brad şi molid din zonele montane, iar faptul că se găseşte din belşug pe arii vaste, alături de puternicele sale întrebuinţări antibacteriene fac această plantă importantă în tratarea bacteriilor rezistente. Mătreaţa bradului s-a dovedit a inhiba complet dezvoltarea bacteriilor de tip Staphylococcus, Streptococcus şi Pneumococcus. De fapt, a demonstrat acţiune mai puternică decât penicilina împotriva unor tulpini de bacterii. Se foloseşte în toată lumea pentru infecţiile dermatologice, abcese, infecţii ale căilor respiratorii superioare şi ale plămânilor, infecţii vaginale şi infecţii fungice.
Legătura dintre plantele medicinale și sănătatea mintală: ce spune știința?
De către Cartea Sanatatii –
Legătura dintre plantele medicinale și sănătatea mintală: ce spune știința?
Sănătatea mintală este o componentă esențială a bunăstării generale, având un impact major asupra calității vieții și a funcționării zilnice a indivizilor. De-a lungul istoriei, plantele medicinale au fost utilizate în diverse culturi pentru a trata și a preveni diferite afecțiuni mintale. În ultimii ani, interesul pentru terapiile naturale și alternative a crescut în mod semnificativ, iar cercetările științifice s-au concentrat pe explorarea legăturii dintre plantele medicinale și sănătatea mintală.
Articolul de față își propune să examineze principiile active ale plantelor medicinale și modul în care acestea influențează sănătatea mintală, prezentând unele dintre cele mai cunoscute plante cu efecte benefice asupra stării psihice. De asemenea, vom analiza rezultatele unor studii științifice relevante care susțin utilizarea plantelor medicinale în ameliorarea problemelor de sănătate mintală și vom oferi recomandări privind modul în care aceste plante pot fi utilizate în mod eficient și în siguranță.
Cuprins:
Importanța sănătății mintale în societatea modernă
Principiile active ale plantelor medicinale și efectele lor asupra sănătății mintale
Top 7 plante medicinale cu impact asupra sănătății mintale
Studii științifice care susțin utilizarea plantelor medicinale în tratamentul afecțiunilor mintale
Cum să folosești plantele medicinale pentru îmbunătățirea sănătății mintale
Recomandări și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea mintală
Importanța sănătății mintale în societatea modernă
Sănătatea mintală este o parte esențială a stării generale de sănătate a unei persoane, având un impact major asupra calității vieții, a relațiilor interpersonale, a productivității și a capacității de a face față stresului și provocărilor vieții cotidiene. În societatea modernă, problemele de sănătate mintală, precum anxietatea, depresia, tulburările de stres post-traumatic și tulburările de spectru autist, au devenit din ce în ce mai frecvente, afectând milioane de oameni la nivel global.
Factorii care contribuie la creșterea numărului de cazuri de tulburări mintale includ stresul cronic, stilul de viață sedentar, mediul urban aglomerat, presiunea socială, lipsa de comunicare autentică și expunerea la o mulțime de stimuli care afectează echilibrul psihic. Această creștere a problemelor de sănătate mintală pune o presiune semnificativă asupra sistemelor de sănătate și a resurselor socioeconomice.
În acest context, promovarea sănătății mintale și dezvoltarea unor strategii eficiente de prevenire și tratament a tulburărilor psihice au devenit priorități majore pentru comunitățile științifice și medicale. Plantele medicinale, ca parte integrantă a medicinii tradiționale și a terapiilor naturale, oferă o alternativă promițătoare și o resursă valoroasă pentru abordarea problemelor de sănătate mintală într-un mod holistic și integrativ.
Principiile active ale plantelor medicinale și efectele lor asupra sănătății mintale
Plantele medicinale conțin o varietate de principii active cu proprietăți terapeutice, care pot influența funcționarea sistemului nervos și pot contribui la îmbunătățirea sănătății mintale. Printre aceste principii active se numără alcaloizii, flavonoidele, terpenele și fenolii.
Alcaloizi
Alcaloizii sunt compuși azotați cu activitate biologică, care se regăsesc în multe plante medicinale. Acești compuși au efecte psihotrope, stimulante sau sedative, și pot ajuta la reglarea echilibrului neurotransmițătorilor în creier. De exemplu, alcaloidul berberină, prezent în plante precum Berberis vulgaris, s-a dovedit a avea efecte antidepresive și anxiolitice în studii pe animale.
Citește și: Aritmia – Simptome, cauze, diagnostic, tratament și prevenire
Flavonoide
Flavonoidele sunt antioxidanți puternici și au proprietăți antiinflamatorii, care pot contribui la protejarea neuronilor și la menținerea sănătății creierului. Studiile au arătat că flavonoidele, precum quercetina și apigenina, pot influența metabolismul neurotransmițătorilor, precum serotonina și dopamina, și pot avea efecte antidepresive și anxiolitice.
Terpene
Terpenele sunt compuși organici volatili, responsabili pentru mirosul și gustul multor plante medicinale. Acestea au proprietăți sedative, anxiolitice și antispastice, contribuind la relaxarea sistemului nervos. Un exemplu de terpen cu efecte benefice asupra sănătății mintale este linaloolul, prezent în uleiul esențial de lavandă, care poate reduce anxietatea și favoriza somnul.
Fenoli
Compușii fenolici sunt antioxidanți puternici, care protejează celulele creierului de stresul oxidativ și inflamație. De asemenea, acești compuși pot modula activitatea neurotransmițătorilor și au efecte neuroprotectoare. Un exemplu de compus fenolic cu efecte benefice asupra sănătății mintale este acidul rosmarinic, prezent în plante precum roinița, care a arătat potențial în ameliorarea simptomelor de anxietate și depresie.
Top 7 plante medicinale cu impact asupra sănătății mintale
Sunătoare (Hypericum perforatum)
Sunătoarea este o plantă medicinală utilizată în mod tradițional pentru a trata depresia ușoară până la moderată. Aceasta conține hipericină și hiperforină, doi compuși activi care pot regla nivelurile de neurotransmițători, precum serotonina și dopamina, contribuind la ameliorarea simptomelor depresive.
Produse pe bază de Sunătoare
Valeriană (Valeriana officinalis)
Valeriana este cunoscută pentru efectele sale sedative și anxiolitice, fiind utilizată frecvent pentru a trata insomniile și tulburările de somn. Aceasta conține acid valerenic, un compus care poate modula activitatea receptorilor GABA în creier, promovând relaxarea și somnul.
Produse pe bază de Valeriană
Roiniță (Melissa officinalis)
Roinița, cunoscută și sub numele de melisă, este o plantă medicinală cu proprietăți sedative și calmante, utilă în tratarea anxietății și a stresului. Acidul rosmarinic, un compus fenolic prezent în roiniță, poate avea efecte antidepresive și anxiolitice.
Produse pe bază de Roiniță
Pasiunea (Passiflora incarnata)
Planta de pasiune, sau floarea-pasiunii, este utilizată pentru a trata anxietatea, insomniile și nervozitatea. Aceasta conține flavonoide, alcaloizi și glicozide, care pot avea efecte sedative și anxiolitice, facilitând somnul și reducând tensiunea nervoasă.
Lavandă (Lavandula angustifolia)
Lavanda este o plantă aromatică populară în aromaterapie pentru efectele sale calmante și relaxante. Uleiul esențial de lavandă conține linalool și linalil acetat, doi terpeni care pot reduce anxietatea și favoriza somnul.
Produse pe bază de Lavandă
Ginkgo biloba (Ginkgo biloba)
Ginkgo biloba este o plantă medicinală utilizată pentru a îmbunătăți funcțiile cognitive și memoria. Extractul de ginkgo conține flavonoide și terpenoide, care au proprietăți antioxidante și antiinflamatorii, protejând neuronii și îmbunătățind circulația sanguină în creier.
Produse pe bază de Ginkgo biloba
Bacopa (Bacopa monnieri)
Bacopa, cunoscută și sub numele de brahmi, este o plantă ayurvedică folosită pentru a îmbunătăți memoria și funcțiile cognitive. Studiile au arătat că extractul de bacopa poate avea efecte anxiolitice și antidepresive, contribuind la echilibrarea neurotransmițătorilor și protejarea neuronilor împotriva stresului oxidativ.
Produse pe bază de Bacopa
Studii științifice care susțin utilizarea plantelor medicinale în tratamentul afecțiunilor mintale
Studii privind efectele anxiolitice și antidepresive ale plantelor medicinale
Numeroase studii au investigat efectele anxiolitice și antidepresive ale plantelor medicinale precum sunătoarea, roinița și valeriana. De exemplu, un studiu din 2016 publicat în JAMA Internal Medicine a arătat că suplimentele cu extract de sunătoare sunt la fel de eficiente ca și medicamentele antidepresive tradiționale în tratarea depresiei ușoare până la moderată. Alte studii au evidențiat beneficiile roiniței și valerianei în reducerea anxietății și stresului, precum și îmbunătățirea calității somnului.
Citește și: Anxietatea – Simptome, cauze, diagnostic, tratament și prevenire
Studii privind efectele plantelor medicinale asupra memoriei și funcțiilor cognitive
Cercetările științifice au explorat și efectele plantelor medicinale asupra memoriei și funcțiilor cognitive. Un studiu din 2012 publicat în Journal of Ethnopharmacology a arătat că extractul de Bacopa monnieri poate îmbunătăți memoria de lucru și atenția la adulții sănătoși. De asemenea, un studiu din 2013 publicat în Psychopharmacology a evidențiat beneficiile Ginkgo biloba în ameliorarea funcțiilor cognitive și creșterea performanței mentale la persoanele în vârstă.
Studii privind efectele plantelor medicinale asupra somnului și stresului
În ceea ce privește efectele plantelor medicinale asupra somnului și stresului, studiile științifice au arătat că atât lavanda, cât și pasiunea pot avea efecte benefice. Un studiu din 2015 publicat în Journal of Complementary and Alternative Medicine a constatat că inhalarea uleiului esențial de lavandă a îmbunătățit calitatea somnului și a redus anxietatea la pacienții cu tulburări de somn. În plus, un studiu din 2017 publicat în Phytotherapy Research a arătat că extractul de Passiflora incarnata poate reduce anxietatea și îmbunătăți calitatea somnului la pacienții cu tulburări de somn legate de stres.
Cum să folosești plantele medicinale pentru îmbunătățirea sănătății mintale
Consumul de ceaiuri și infuzii
Ceaiurile și infuziile pe bază de plante medicinale pot fi o modalitate excelentă de a beneficia de proprietățile lor terapeutice. De exemplu, ceaiul de sunătoare, roiniță, valeriană sau pasiune poate ajuta la reducerea stresului, a anxietății și la îmbunătățirea calității somnului. Pentru a prepara un ceai sau o infuzie, adăugați 1-2 lingurițe de plante uscate la o cană de apă fierbinte și lăsați să stea timp de 5-10 minute. Strecurați și consumați la nevoie, în funcție de afecțiune și recomandările de dozare.
Utilizarea de uleiuri esențiale și aromaterapie
Uleiurile esențiale extrase din plante medicinale pot fi folosite în aromaterapie pentru a îmbunătăți starea de spirit și a susține sănătatea mintală. Uleiurile de lavandă, roiniță și portocală sunt cunoscute pentru efectele lor relaxante și pot fi utilizate în difuzoare, în baie sau aplicate pe piele, diluate cu un ulei purtător. Asigurați-vă că respectați instrucțiunile de siguranță și diluare specifice uleiului esențial ales.
Suplimente pe bază de plante medicinale
Suplimentele alimentare pe bază de plante medicinale pot fi o opțiune convenabilă pentru persoanele care caută să îmbunătățească sănătatea mintală. Suplimentele pot fi disponibile sub formă de capsule, tablete, tincturi sau pulberi. Ginkgo biloba, Bacopa monnieri și sunătoarea sunt câteva exemple de plante medicinale utilizate în suplimentele pentru sănătatea mintală. Asigurați-vă că alegeți produse de calitate și respectați dozele recomandate de producător sau de către un specialist în sănătate.
Citește și: Filimica (Calendula officinalis)
Recomandări și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea mintală
Consultați un specialist
Înainte de a începe orice tratament pe bază de plante medicinale, este important să discutați cu un medic sau un terapeut specializat în medicina naturistă. Aceștia vă pot ajuta să alegeți cele mai potrivite plante și doze pentru nevoile dvs. specifice.
Atenție la interacțiunile medicamentoase
Unele plante medicinale pot interacționa cu medicamentele pe care le luați deja, ceea ce poate duce la efecte adverse sau la scăderea eficacității medicamentelor. Asigurați-vă că informați medicul despre toate medicamentele și suplimentele pe care le luați pentru a evita interacțiunile nedorite.
Începeți cu doze mici
Pentru a vă asigura că organismul dvs. tolerează bine planta medicinală, începeți cu o doză mică și creșteți treptat, în funcție de recomandările specialistului. Acest lucru vă poate ajuta să identificați orice reacție alergică sau sensibilitate la anumite plante.
Alegeți produse de calitate
Calitatea plantelor medicinale și a produselor pe bază de plante poate varia semnificativ. Alegeți produse de la producători de încredere și verificați etichetele pentru a vă asigura că sunt certificate organic și fără aditivi nedoriti sau contaminanți.
Monitorizați-vă progresul și ajustați tratamentul în consecință
Fiecare organism este unic, iar răspunsul la plantele medicinale poate varia de la o persoană la alta. Monitorizați-vă simptomele și discutați despre progresul dvs. cu medicul sau terapeutul. Acesta vă poate ajusta dozele sau vă poate recomanda alte plante medicinale, în cazul în care tratamentul actual nu este eficient.
Nu întrerupeți brusc tratamentul farmacologic
Dacă sunteți în tratament farmacologic pentru probleme de sănătate mintală, nu întrerupeți brusc acest tratament fără a discuta cu medicul. Utilizarea plantelor medicinale poate fi o modalitate complementară de tratament, dar nu ar trebui să înlocuiască terapiile convenționale fără aprobarea unui specialist.
Plantele medicinale au jucat un rol important în medicina tradițională de-a lungul istoriei și au fost folosite pentru tratarea și prevenirea unei game largi de afecțiuni, inclusiv cele legate de sănătatea mintală. Numeroase studii științifice au evidențiat eficacitatea anumitor plante medicinale în ameliorarea simptomelor de anxietate, depresie, stres și tulburări de somn.
În ciuda acestui fapt, este important să abordați utilizarea plantelor medicinale cu precauție și să solicitați sfatul unui specialist înainte de a începe orice tratament pe bază de plante. Alegerea produselor de calitate, monitorizarea simptomelor și ajustarea tratamentului în funcție de nevoile individuale sunt factori cheie pentru a obține rezultate optime în utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea mintală.
Plantele medicinale pot oferi o alternativă naturală sau un complement la tratamentele convenționale pentru afecțiunile mintale, dar este esențial să se abordeze această metodă într-un mod informat și responsabil. Integrarea plantelor medicinale într-un plan de tratament echilibrat, care include și modificări ale stilului de viață și terapii psihologice, poate contribui la îmbunătățirea calității vieții și la promovarea unei sănătăți mintale optime.
Plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare
De către Cartea Sanatatii
Bolile cardiovasculare reprezintă una dintre principalele cauze de deces și invaliditate la nivel global. Aceste afecțiuni includ hipertensiunea arterială, boli coronariene, accidentul vascular cerebral și insuficiența cardiacă. Stilul de viață modern, caracterizat prin stres, alimentație nesănătoasă și lipsă de mișcare, contribuie semnificativ la creșterea incidenței acestor boli.
În acest context, plantele medicinale pot reprezenta o alternativă naturală și eficientă în prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare. Prin efectele lor benefice asupra inimii și sistemului circulator, aceste plante pot contribui la îmbunătățirea sănătății cardiovasculare și la reducerea riscului de complicații.
În acest articol, vom explora cele mai eficiente plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare, cum să le folosim corect și precauțiile necesare în utilizarea lor. De asemenea, vom discuta despre alte metode naturale și modificări ale stilului de viață care pot contribui la sănătatea inimii și a sistemului circulator.
Cuprins:
Importanța sănătății cardiovasculare și impactul bolilor cardiovasculare asupra sănătății
Top 10 plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare
Cum să folosești plantele medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare
Alte metode naturale și modificări ale stilului de viață pentru a preveni și trata bolile cardiovasculare
Recomandări pentru a obține rezultate optime în utilizarea plantelor medicinale
Contraindicații și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru bolile cardiovasculare
Importanța sănătății cardiovasculare și impactul bolilor cardiovasculare asupra sănătății
Sănătatea cardiovasculară este esențială pentru buna funcționare a organismului, având în vedere că inima și sistemul circulator sunt responsabile pentru transportul oxigenului și nutrienților către toate celulele corpului, precum și pentru eliminarea produselor de degradare rezultate din procesele metabolice. O inimă sănătoasă și un sistem circulator eficient contribuie la îmbunătățirea calității vieții și la prelungirea longevității.
Bolile cardiovasculare au un impact semnificativ asupra sănătății și pot reduce calitatea și durata vieții. Ele pot provoca diverse complicații, cum ar fi atacul de cord, accidentul vascular cerebral, insuficiența cardiacă sau angina pectorală, care pot duce la invaliditate sau chiar deces. De asemenea, bolile cardiovasculare pot afecta negativ sănătatea mentală, provocând stres, anxietate și depresie.
Prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare reprezintă o prioritate în menținerea sănătății generale și a unei vieți active și fericite. Plantele medicinale, prin efectele lor benefice asupra inimii și sistemului circulator, pot oferi o alternativă naturală și complementară la tratamentele convenționale, ajutând la reducerea riscului de complicații și la îmbunătățirea sănătății cardiovasculare.
Top 10 plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare
Păducel (Crataegus monogyna) – Păducelul este cunoscut pentru efectele sale benefice asupra inimii și sistemului circulator, având proprietăți antioxidante, antiinflamatoare, vasodilatatoare și cardioprotectoare. Această plantă poate ajuta la prevenirea aterosclerozei, reducerea tensiunii arteriale și întărirea mușchiului cardiac.
Produse pe bază de Păducel
Ginkgo biloba (Ginkgo biloba) – Ginkgo biloba este o plantă medicinală care ajută la îmbunătățirea circulației sanguine, contribuind la prevenirea și tratarea tulburărilor vasculare, precum arteriopatia periferică, claudicația intermitentă și demența vasculară.
Produse pe bază de Ginkgo biloba
Usturoi (Allium sativum) – Usturoiul are proprietăți antibacteriene, antioxidante și antiinflamatoare, fiind eficient în prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare. Consumul regulat de usturoi poate ajuta la reducerea nivelului de colesterol și la scăderea tensiunii arteriale.
Cătină (Hippophae rhamnoides) – Cătina este bogată în vitamine, antioxidanți și acizi grași esențiali, având un efect benefic asupra sănătății cardiovasculare. Consumul de cătină poate ajuta la scăderea colesterolului, reducerea inflamației și îmbunătățirea funcției endoteliale.
Citește și: Salvia, Jaleșul (Salvia officinalis)
Produse pe bază de Cătină
Ghimbir (Zingiber officinale) – Ghimbirul este o plantă medicinală cu proprietăți antioxidante, antiinflamatoare și analgezice, care poate ajuta la reducerea riscului de boli cardiovasculare prin diminuarea inflamației, îmbunătățirea circulației sanguine și scăderea tensiunii arteriale.
Produse pe bază de Ghimbir
Turmeric (Curcuma longa) – Turmericul conține curcumină, un compus cu proprietăți antioxidante, antiinflamatoare și cardioprotectoare, care poate ajuta la prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare prin reducerea inflamației și aterosclerozei, precum și prin îmbunătățirea funcției endoteliale.
Produse pe bază de Turmeric
Ceai verde (Camellia sinensis) – Ceaiul verde este bogat în polifenoli și antioxidanți, având un efect benefic asupra sănătății cardiovasculare. Consumul regulat de ceai verde poate contribui la scăderea colesterolului, prevenirea aterosclerozei și reducerea riscului de infarct miocardic și accident vascular cerebral.
Produse pe bază de Ceai verde
Aronia (Aronia melanocarpa) – Cunoscută și sub denumirea de coacăz negru sau coacăzul vikingilor, aronia este o sursă bogată de antioxidanți, vitamine și minerale. Această plantă medicinală are numeroase beneficii pentru sănătatea cardiovasculară, ajutând la prevenirea și tratarea bolilor asociate cu inima și sistemul circulator.
Aronia conține o concentrație mare de antocianine, un tip de antioxidanți cu efecte puternice antiinflamatoare și vasoprotectoare. Antocianinele pot contribui la protejarea vaselor de sânge de efectele dăunătoare ale stresului oxidativ și pot reduce inflamația în întreg organismul, inclusiv în sistemul cardiovascular.
Produse pe bază de Aronia
Coada calului (Equisetum arvense) – Coada-calului este o plantă medicinală cu efecte diuretice, antiinflamatoare și antioxidante, care poate ajuta la prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare. Aceasta poate contribui la scăderea tensiunii arteriale, reducerea inflamației și eliminarea excesului de lichide din organism, îmbunătățind astfel funcția cardiovasculară.
Produse pe bază de Coada calului
Salcie (Salix alba) – Salcia conține salicină, un compus cu proprietăți analgezice și antiinflamatoare, asemănătoare cu cele ale aspirinei. Consumul de extracte de salcie poate ajuta la prevenirea coagulării sângelui și la reducerea riscului de infarct miocardic și accident vascular cerebral. Salcia poate fi, de asemenea, benefică pentru ameliorarea durerilor și inflamațiilor asociate cu bolile cardiovasculare.
Numeroase plante medicinale pot avea efecte benefice asupra sănătății cardiovasculare și pot fi folosite în prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare. Este important să se consulte un medic sau un specialist în plante medicinale înainte de a începe orice tratament pe bază de plante, pentru a se asigura că acesta este potrivit și sigur pentru situația specifică a fiecărei persoane.
Cum să folosești plantele medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare
Prepararea și consumul de ceaiuri și infuzii – Una dintre cele mai populare și eficiente metode de a beneficia de proprietățile plantelor medicinale este prepararea și consumul de ceaiuri și infuzii. Alege plantele potrivite pentru nevoile tale și urmează instrucțiunile specifice pentru prepararea infuziilor. Consumă zilnic sau cât este recomandat pentru a beneficia de efectele terapeutice ale plantelor.
Tincturi și extracte – Tincturile și extractele reprezintă o altă metodă eficientă de a utiliza plantele medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare. Acestea sunt preparate prin extragerea substanțelor active ale plantelor în alcool sau glicerină și pot fi administrate sub formă de picături sau diluate în apă. Urmează dozajul și frecvența recomandate de către producător sau un specialist pentru a obține rezultate optime.
Suplimente alimentare pe bază de plante – Suplimentele alimentare pe bază de plante sunt o modalitate convenabilă de a beneficia de proprietățile plantelor medicinale. Acestea pot fi disponibile sub formă de capsule, tablete, pulberi sau lichide, și pot fi combinate cu alte vitamine și minerale pentru a sprijini sănătatea cardiovasculară. Asigură-te că alegi suplimente de calitate și consultă-te cu un medic sau un specialist înainte de a le include în regimul tău.
Citește și: Obligeana (Acorus calamus)
Alte metode naturale și modificări ale stilului de viață pentru a preveni și trata bolile cardiovasculare
Adoptarea unei diete echilibrate – O dietă sănătoasă și echilibrată, bogată în fructe, legume, cereale integrale, proteine slabe și acizi grași omega-3, poate contribui la menținerea sănătății cardiovasculare. Evită alimentele procesate, bogate în grăsimi saturate, zaharuri și sodiu, care pot crește riscul de boli cardiovasculare.
Practicarea exercițiilor fizice – Activitatea fizică regulată ajută la menținerea unei greutăți sănătoase, creșterea nivelului de energie și reducerea riscului de boli cardiovasculare. Include cel puțin 30 de minute de exerciții moderate, cum ar fi mersul pe jos, înotul sau ciclismul, în rutina zilnică.
Reducerea stresului – Stresul cronic poate avea un impact negativ asupra sănătății cardiovasculare. Încearcă tehnici de relaxare, cum ar fi meditația, yoga sau respirația profundă, pentru a gestiona stresul și a promova o stare generală de bine.
Renunțarea la fumat – Fumatul reprezintă un factor major de risc pentru bolile cardiovasculare. Renunțarea la fumat și evitarea fumatului pasiv pot reduce semnificativ riscul de a dezvolta afecțiuni cardiovasculare.
Limitarea consumului de alcool – Consumul excesiv de alcool poate crește tensiunea arterială și poate contribui la dezvoltarea bolilor cardiovasculare. Este recomandat să limitezi consumul de alcool la o băutură pe zi pentru femei și două băuturi pe zi pentru bărbați.
Controlul greutății – Menținerea unei greutăți sănătoase poate reduce riscul de a dezvolta boli cardiovasculare. Urmează o dietă echilibrată și adoptă un stil de viață activ pentru a menține greutatea în limite sănătoase.
Monitorizarea și controlul tensiunii arteriale, colesterolului și glicemiei – Verifică regulat acești parametri și ia măsurile necesare pentru a menține valorile în limite normale. Consultă medicul pentru recomandări și tratamente în cazul în care valorile se abat de la normal.
Recomandări pentru a obține rezultate optime în utilizarea plantelor medicinale
Consultarea unui specialist – Înainte de a începe să utilizezi plante medicinale pentru prevenirea sau tratarea bolilor cardiovasculare, este esențial să consulți un medic sau un fitoterapeut pentru a determina cele mai potrivite plante și dozele adecvate pentru situația ta.
Alegerea plantelor de calitate – Asigură-te că alegi plante medicinale provenite din surse de încredere și certificate organic pentru a evita contaminarea cu pesticide, metale grele sau alte substanțe nocive.
Respectarea instrucțiunilor de preparare și dozare – Urmează cu atenție instrucțiunile de preparare și dozare ale plantelor medicinale, pentru a obține rezultatele dorite și pentru a evita posibilele efecte adverse.
Combinarea plantelor medicinale cu un stil de viață sănătos – Pentru a obține rezultate optime, este important să combini utilizarea plantelor medicinale cu alte metode naturale și modificări ale stilului de viață, cum ar fi o dietă echilibrată, exerciții fizice regulate, reducerea stresului și renunțarea la fumat.
Monitorizarea progresului și ajustarea tratamentului – Monitorizează-ți progresul în timp ce utilizezi plante medicinale și discută cu medicul despre ajustarea tratamentului în funcție de rezultatele obținute.
Acordarea de timp pentru a vedea rezultatele – Utilizarea plantelor medicinale poate necesita timp pentru a observa efectele benefice asupra sănătății cardiovasculare. Fii răbdător și acordă timp necesar pentru ca plantele să-și facă efectul.
Citește și: Povestea mierii Manuka: Originile și istoria acestui produs uimitor
Informarea medicului despre utilizarea plantelor medicinale – Dacă urmezi tratamente medicamentoase pentru afecțiuni cardiovasculare sau alte probleme de sănătate, informează medicul despre utilizarea plantelor medicinale, deoarece acestea pot interacționa cu medicamentele prescrise și pot influența eficacitatea tratamentului.
Contraindicații și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru bolile cardiovasculare
Interacțiuni medicamentoase – Unele plante medicinale pot interacționa cu medicamentele prescrise pentru tratamentul bolilor cardiovasculare sau alte afecțiuni, ceea ce poate duce la modificarea eficacității tratamentului sau la apariția unor efecte secundare. Consultă un medic înainte de a combina plante medicinale cu tratamentele medicamentoase.
Alergii și sensibilități – Unele persoane pot fi alergice sau sensibile la anumite plante medicinale. Înainte de a începe utilizarea unei plante medicinale noi, este bine să faci un test de sensibilitate pentru a evita posibilele reacții alergice sau adverse.
Sarcina și alăptarea – Unele plante medicinale pot fi contraindicate în timpul sarcinii sau alăptării, deoarece pot afecta dezvoltarea fătului sau pot fi transmise prin laptele matern. Consultă un medic sau un fitoterapeut înainte de a utiliza plante medicinale în aceste perioade.
Copiii și vârstnicii – Copiii și vârstnicii pot fi mai sensibili la efectele plantelor medicinale și pot necesita doze diferite sau ajustate în funcție de vârstă și starea de sănătate. Discută cu un specialist înainte de a administra plante medicinale copiilor sau persoanelor în vârstă.
Afecțiuni preexistente – Dacă ai anumite afecțiuni preexistente, cum ar fi insuficiență renală, hepatică sau alte probleme de sănătate, este important să discuți cu un medic înainte de a utiliza plante medicinale, pentru a evita agravarea stării de sănătate sau posibilele efecte secundare.
Supradozajul și toxicitatea – Utilizarea excesivă a plantelor medicinale sau administrarea unor doze prea mari poate duce la efecte secundare sau toxicitate. Respectă întotdeauna dozele și durata tratamentului recomandate de medic sau fitoterapeut.
Utilizarea pe termen lung – Unele plante medicinale pot avea efecte secundare dacă sunt utilizate pe termen lung sau în doze mari. Discută cu un specialist despre durata adecvată a tratamentului și monitorizează-ți starea de sănătate în timpul utilizării plantelor medicinale.
Plantele medicinale pot juca un rol important în prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare, fiind o alternativă naturală și eficientă în menținerea sănătății inimii și a sistemului circulator. Prin utilizarea acestor plante, cum ar fi păducelul, ginkgo biloba, usturoiul, cătina, ghimbirul, turmericul, ceaiul verde, aronia, coada-calului și salcia, puteți obține beneficii semnificative în ceea ce privește reducerea riscului de boli cardiovasculare și îmbunătățirea stării de sănătate generală.
Pentru a obține rezultate optime, este important să folosiți plantele medicinale în mod corespunzător, sub formă de ceaiuri, infuzii, tincturi, extracte sau suplimente alimentare. Alegeți plantele potrivite pentru nevoile dvs. și combinați-le cu alte metode naturale și modificări ale stilului de viață pentru a preveni și trata bolile cardiovasculare.
Înainte de a începe utilizarea plantelor medicinale, este esențial să vă informați despre contraindicații, precauții și posibilele interacțiuni medicamentoase. Consultați un medic sau un fitoterapeut pentru recomandări personalizate și monitorizarea stării de sănătate în timpul tratamentului.
Plantele medicinale reprezintă o opțiune naturală și eficientă în combaterea bolilor cardiovasculare, dar este important să le utilizați cu precauție și să țineți cont de recomandările specialiștilor pentru a obține rezultate optime și a menține sănătatea inimii pe termen lung.
Plante medicinale pentru îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale
De către Cartea Sanatatii
Digestia și sănătatea intestinală sunt aspecte esențiale ale stării noastre generale de bine. Un sistem digestiv sănătos nu numai că asigură absorbția corectă a nutrienților și eliminarea deșeurilor din organism, dar influențează și imunitatea, echilibrul hormonal, starea de spirit și, în general, calitatea vieții. În acest context, plantele medicinale au fost utilizate de secole în numeroase culturi pentru a promova sănătatea digestivă și a ameliora simptomele asociate cu afecțiunile gastrointestinale.
Acest articol își propune să prezinte o selecție de plante medicinale recunoscute pentru proprietățile lor benefice asupra digestiei și a sănătății intestinale. Vom explora modul în care aceste plante pot fi folosite în mod eficient, precum și precauțiile și contraindicațiile care trebuie luate în considerare. De asemenea, vom oferi recomandări pentru o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat, care să susțină sănătatea digestivă și să prevină apariția unor probleme legate de sistemul digestiv.
Cuprins:
Importanța sănătății digestive și a unei flore intestinale echilibrate
Top 10 plante medicinale pentru sănătatea digestivă și intestinală
Cum să folosești plantele medicinale pentru a îmbunătăți digestia și sănătatea intestinală
Recomandări pentru o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat
Contraindicații și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea digestivă
Importanța sănătății digestive și a unei flore intestinale echilibrate
Sănătatea digestivă și echilibrul florei intestinale sunt elemente fundamentale pentru menținerea unei stări optime de sănătate. Digestia este procesul prin care organismul descompune alimentele, extrage nutrienții necesari și elimină reziduurile. O digestie adecvată și eficientă este esențială pentru a asigura aportul optim de nutrienți și energie.
Flora intestinală, cunoscută și sub denumirea de microbiom intestinal, este alcătuită din miliarde de bacterii, fungi și alte microorganisme care trăiesc în tractul digestiv. Aceste microorganisme joacă un rol important în procesele digestive, în producerea de vitamine, precum și în protecția împotriva infecțiilor și a altor agenți patogeni. Un echilibru sănătos al florei intestinale este esențial pentru menținerea unei bune funcționări a sistemului imunitar, a sănătății mentale și a prevenirii bolilor cronice.
Desechilibrele în flora intestinală, precum și disfuncțiile digestive, pot duce la apariția unor simptome neplăcute, cum ar fi balonare, indigestie, arsuri la stomac, constipație sau diaree. Aceste simptome pot afecta în mod semnificativ calitatea vieții și pot fi agravate de stres, un stil de viață dezordonat și o alimentație nesănătoasă.
Este important să ne concentrăm pe menținerea sănătății digestive și a unui echilibru adecvat al florei intestinale. Plantele medicinale pot fi un aliat valoros în acest sens, oferind soluții naturale și eficiente pentru îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale.
Top 10 plante medicinale pentru sănătatea digestivă și intestinală
Ghimbir (Zingiber officinale)
Ghimbirul este cunoscut pentru proprietățile sale antiinflamatorii, antinausea și carminative. Consumul de ghimbir poate ajuta la ameliorarea indigestiei, a balonării și a grețurilor. Se poate utiliza sub formă de ceai, în sucuri sau în preparate culinare.
Produse pa bază de Ghimbir
Menta (Mentha piperita)
Menta este o plantă aromatică cu proprietăți antispastice și carminative, care ajută la reducerea durerilor abdominale, a balonării și a flatulenței. Ceaiul de mentă este o modalitate excelentă de a beneficia de efectele sale digestive și poate fi consumat după mese.
Produse pa bază de Menta
Fenicul (Foeniculum vulgare)
Feniculul are efecte carminative și antispastice, fiind util în reducerea durerilor abdominale și a balonării. Semințele de fenicul pot fi măcinate și adăugate în ceaiuri sau preparate culinare.
Produse pa bază de Fenicul
Anason (Pimpinella anisum)
Anasonul este cunoscut pentru proprietățile sale carminative și antispastice, ajutând la ameliorarea durerilor abdominale, a balonării și a indigestiei. Semințele de anason pot fi măcinate și utilizate în ceaiuri sau adăugate în preparate culinare.
Citește și: Colica apendiculară
Produse pa bază de Anason
Mușețel (Matricaria chamomilla)
Mușețelul are proprietăți antispastice, antiinflamatorii și sedative, fiind benefic în ameliorarea durerilor abdominale și a indigestiei. Ceaiul de mușețel poate fi consumat pentru a beneficia de efectele sale digestive.
Cimbru (Thymus vulgaris)
Cimbrul are efecte antispastice și antimicrobiene, ajutând la reducerea durerilor abdominale și la menținerea sănătății intestinale. Ceaiul de cimbru poate fi preparat din frunzele uscate ale plantei.
Produse pa bază de Cimbru
Pelin (Artemisia absinthium)
Pelinul este o plantă amară, cu proprietăți digestive, carminative și antimicrobiene, care ajută la stimularea secreției biliare și la menținerea sănătății intestinale. Poate fi utilizat cu precauție sub formă de ceai sau tinctură.
Produse pa bază de Pelin
Păpădie (Taraxacum officinale)
Păpădia este recunoscută pentru efectele sale coleretice și diuretice, contribuind la eliminarea toxinelor și la îmbunătățirea funcției hepatice și digestive. Rădăcina și frunzele de păpădie pot fi utilizate în ceaiuri sau adăugate în preparate culinare.
Produse pa bază de Păpădie
Semințe de in (Linum usitatissimum)
Semințele de in sunt bogate în fibre solubile și insolubile, care contribuie la îmbunătățirea tranzitului intestinal și la reglarea digestiei. Acestea pot fi consumate întregi, măcinate sau sub formă de ulei, și pot fi adăugate în salate, iaurt, cereale sau smoothie-uri.
Produse pa bază de Semințe de in
Aloe vera (Aloe barbadensis)
Aloe vera este o plantă cu proprietăți antiinflamatorii, laxative și regeneratoare, care poate contribui la îmbunătățirea funcției digestive și la vindecarea mucoasei intestinale. Gelul extras din frunzele de aloe vera poate fi consumat intern sau aplicat extern în cazul unor afecțiuni ale pielii. Este important să se consume numai gelul pur de aloe vera, deoarece alte părți ale plantei pot fi toxice.
Produse pa bază de Aloe vera
Pentru a beneficia de efectele benefice ale acestor plante medicinale în îmbunătățirea sănătății digestive și intestinale, este important să le folosim în mod corect și să respectăm dozele recomandate. De asemenea, este esențial să avem în vedere contraindicațiile și interacțiunile cu alte medicamente, și să consultăm un specialist în cazul unor afecțiuni sau simptome severe.
În plus față de utilizarea plantelor medicinale, menținerea unei alimentații sănătoase, bogate în fibre, fructe, legume și proteine de calitate, precum și reducerea consumului de alimente procesate, grase sau zahăr, este esențială pentru a susține sănătatea digestivă și intestinală. De asemenea, adoptarea unui stil de viață echilibrat, cu exerciții fizice regulate, hidratare adecvată și gestionarea stresului, poate contribui în mod semnificativ la prevenirea și ameliorarea problemelor digestive.
Cum să folosești plantele medicinale pentru a îmbunătăți digestia și sănătatea intestinală
Utilizarea corectă a plantelor medicinale este esențială pentru a obține beneficiile lor asupra sănătății digestive și intestinale. Iată câteva recomandări pentru a folosi în mod eficient aceste plante:
Alege forma potrivită
Plantele medicinale pot fi consumate în diferite forme, cum ar fi ceaiuri, tincturi, capsule, pulberi sau în preparate culinare. Alegerea formei potrivite depinde de afecțiunea pe care dorești să o tratezi, de disponibilitatea plantei și de preferințele personale. De exemplu, ceaiurile sunt ideale pentru a trata indigestia și balonarea, în timp ce tincturile pot fi mai concentrate și pot avea efecte mai rapide.
Respectă dozele și durata tratamentului
Pentru a obține beneficiile plantelor medicinale fără a risca efecte secundare sau interacțiuni nedorite, este important să respectăm dozele și durata tratamentului recomandate. Fiecare plantă are propriile doze și indicații de utilizare, așa că este bine să ne informăm din surse de încredere sau să consultăm un specialist înainte de a începe un tratament.
Consultă un specialist
Dacă ai probleme digestive sau intestinale severe, cronice sau recurente, este esențial să consulți un medic sau un specialist în fitoterapie înainte de a începe utilizarea plantelor medicinale. Ei îți pot recomanda tratamentul potrivit în funcție de simptomele și istoricul tău medical și te pot ajuta să eviți eventualele contraindicații sau interacțiuni cu alte medicamente.
Citește și: Emfizemul pulmonar
Adoptă o abordare holistică
Pentru a obține rezultate optime în îmbunătățirea digestiei și sănătății intestinale, este important să adoptăm o abordare holistică, care include nu doar utilizarea plantelor medicinale, ci și modificări ale alimentației și stilului de viață. Reducerea consumului de alimente procesate, grase și zahăr, și creșterea aportului de fibre, fructe, legume și proteine de calitate poate contribui în mod semnificativ la sănătatea digestivă și intestinală.
Învață să prepari corect plantele medicinale
Pentru a beneficia de efectele terapeutice ale plantelor medicinale, este important să știi cum să le prepari corect. Ceaiurile pot fi preparate prin infuzie sau decoct, în funcție de plantă și de părțile folosite. Tincturile și extractele pot fi realizate prin macerarea plantelor în alcool sau glicerină. Urmărește instrucțiunile de preparare specifice pentru fiecare plantă.
Recomandări pentru o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat
Pe lângă utilizarea plantelor medicinale, adoptarea unui stil de viață sănătos și a unei alimentații echilibrate poate contribui semnificativ la îmbunătățirea sănătății digestive și intestinale. Iată câteva recomandări pentru a menține o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat:
Consumă alimente bogate în fibre
Includerea în dietă a alimentelor bogate în fibre, precum fructe, legume, cereale integrale și leguminoase, poate ajuta la îmbunătățirea tranzitului intestinal și la prevenirea constipației.
Hidratează-te corespunzător
Asigură-te că bei suficientă apă în fiecare zi, în funcție de nevoile organismului tău, pentru a menține hidratarea și a facilita digestia.
Mănâncă porții mici și frecvente
Evită să consumi mese mari și greu digerabile, optând pentru porții mai mici și mai frecvente pe parcursul zilei. Acest lucru poate ajuta la prevenirea indigestiei și a balonării.
Fă mișcare în mod regulat
Exercițiile fizice regulate pot contribui la îmbunătățirea digestiei și a funcționării intestinelor. Alege o formă de mișcare care îți place și pe care o poți practica în mod constant, precum mersul pe jos, alergatul, înotul, yoga sau pilates.
Gestionează stresul
Stresul poate avea un impact negativ asupra digestiei și a sănătății intestinale. Învață să gestionezi stresul prin tehnici de relaxare, precum meditația, respirația profundă, masajul sau petrecerea timpului în natură.
Evită alimentele care îți provoacă disconfort
Dacă anumite alimente îți cauzează probleme digestive, cum ar fi lactoza sau glutenul, este important să le eviți sau să le reduci în dietă. Consultă un medic sau un nutriționist pentru a determina dacă ai intoleranțe sau alergii alimentare.
Menține un somn adecvat
Asigură-te că dormi suficient și ai un program de somn regulat, deoarece somnul insuficient sau de slabă calitate poate afecta negativ digestia și sănătatea intestinală.
Evită fumatul și consumul excesiv de alcool
Fumatul și consumul excesiv de alcool pot avea un impact negativ asupra sănătății digestive și intestinale. Redu sau renunță la aceste obiceiuri pentru a îmbunătăți sănătatea sistemului digestiv.
Consumă probiotice și prebiotice
Probioticele (bacteriile benefice) și prebioticele (nutrienții care hrănesc aceste bacterii) pot contribui la menținerea unei flore intestinale sănătoase și la îmbunătățirea digestiei. Consumă alimente bogate în probiotice, precum iaurtul, kefirul sau varza murată, și în prebiotice, cum ar fi anghinarea, bananele sau usturoiul.
Mestecă bine și în ritm lent
Mestecarea adecvată și consumul lent de alimente pot îmbunătăți digestia și ajuta la prevenirea indigestiei și a balonării. Acest lucru facilitează de asemenea absorbția nutrienților și te ajută să îți asculte mai bine semnalele de sațietate, evitând supraalimentarea.
Citește și: Durerile după amputare (dureri la piciorul-fantomă)
Prin urmarea acestor recomandări, poți să îți îmbunătățești sănătatea digestivă și intestinală, reducând nevoia de a apela la plante medicinale sau alte tratamente pentru afecțiuni digestive. O abordare preventivă și echilibrată a stilului de viață este cheia pentru a menține un sistem digestiv sănătos și funcțional.
Contraindicații și precauții în utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea digestivă
Chiar dacă plantele medicinale pot avea efecte benefice asupra sănătății digestive și intestinale, este important să acordăm atenție contraindicațiilor și precauțiilor asociate cu utilizarea acestora. Iată câteva aspecte de care trebuie să ții cont:
Consultă un medic înainte de a începe orice tratament
Este esențial să consulți un medic sau un specialist în plante medicinale înainte de a începe orice tratament pe bază de plante, mai ales dacă ai afecțiuni preexistente, ești însărcinată, alăptezi sau iei medicamente.
Reacții adverse și interacțiuni cu medicamentele
Unele plante medicinale pot provoca reacții adverse sau pot interacționa cu medicamentele pe care le iei. Asigură-te că ești conștient de aceste riscuri și discută cu medicul tău despre posibilele interacțiuni.
Supradozajul și toxicitatea
Deși plantele medicinale sunt considerate în general sigure, un consum excesiv sau prelungit poate duce la supradozaj și toxicitate. Respectă dozele și durata recomandate de medic sau specialist pentru a evita problemele de sănătate.
Calitatea și sursa plantelor medicinale
Asigură-te că plantele medicinale pe care le utilizezi provin din surse de încredere și sunt de calitate superioară. Evită plantele contaminate cu pesticide sau alte substanțe chimice dăunătoare.
Auto-diagnosticarea și auto-tratarea
Nu încerca să te auto-diagnosticezi sau să te auto-tratezi pe baza informațiilor găsite pe internet sau în cărți. Dacă ai simptome digestive persistente sau severe, este important să consulți un medic pentru a primi un diagnostic și un tratament adecvat.
Plantele medicinale nu sunt un substitut pentru o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat
Deși plantele medicinale pot ajuta la îmbunătățirea sănătății digestive și intestinale, acestea nu pot înlocui o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat. Pentru a menține sănătatea sistemului digestiv, este important să te concentrezi asupra unei diete echilibrate, bogate în nutrienți, exerciții fizice regulate și gestionarea stresului.
Prin luarea în considerare a contraindicațiilor și precauțiilor asociate cu utilizarea plantelor medicinale pentru sănătatea digestivă și intestinală, poți să te asiguri că beneficiezi de efectele lor pozitive într-un mod sigur și eficient.
Sănătatea digestivă și intestinală joacă un rol esențial în menținerea stării generale de sănătate a organismului. Plantele medicinale pot fi un aliat valoros în îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale, oferind o alternativă naturală la medicamentele convenționale. Cu toate acestea, este important să abordăm utilizarea plantelor medicinale cu precauție și să ținem cont de contraindicații, interacțiunile cu medicamentele și riscurile potențiale.
Consultarea unui medic sau a unui specialist în plante medicinale înainte de a începe orice tratament și respectarea dozelor recomandate sunt pași esențiali pentru a beneficia în siguranță de efectele pozitive ale plantelor medicinale. De asemenea, este crucial să ne amintim că plantele medicinale nu înlocuiesc o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat, ci mai degrabă completează aceste aspecte esențiale ale sănătății noastre.
Plantele medicinale pot fi o resursă eficientă în îmbunătățirea sănătății digestive și intestinale, dar trebuie utilizate cu discernământ și responsabilitate. Prin combinarea beneficiilor plantelor medicinale cu o alimentație sănătoasă și un stil de viață echilibrat, poți contribui la menținerea unui sistem digestiv sănătos și la promovarea stării generale de sănătate a organismului.
10 plante care amana imbatranirea pielii-Cum poti intarzia imbatranirea pielii cu ajutorul plantelor si al suplimentelor…
Autor: Dana Argeșan , Make-up Artist, Expert DOC
Descriere:
Dana Argeșan este unul dintre cei mai apreciați Make-up Artiști din România, cu o experiență de peste 15 ani. A urmat zeci de cursuri în diferite colțuri ale lumii: Ecole Privee de Maquillage din Paris, Conservatoire National de Cinema et Films – Movie Make-Up Training tot în Paris, Shu Uemura – Beauty Make-Up Private Tuition în Hong Kong, Christian Dior – Beauty Make-Up Training, IMATS London și IMATS Los Angeles.
10 plante care amana imbatranirea pielii
Plantele conțin antioxidanți din belșug, iar aceștia combat efectul radicalilor liberi, diminuând stresul oxidativ care este responsabil pentru îmbătrânirea pielii înainte de vreme. Iată 10 plante care te vor ajuta să îți menții pielea tânără pentru mai multă vreme.
Pielea umană, învelișul exterior al corpului, este cel mai mare organ al corpului și prima lui linie de apărare. Menținerea pielii sănătoase este importantă pentru un organism sănătos, iar unele plante sunt utilizate frecvent atât pentru pentru a trata unele afecțiuni, cât și pentru a păstra cât mai mult frumusețea și tinerețea tenului.
RECOMANDARILE EXPERTILOR DOC
Plante care luptă cu îmbătrânirea pielii
Iată ce plante combat semnele îmbătrânirii:
Gălbenele
Crema de gălbenele poate că nu mai este la modă, însă a rămas la fel de eficientă în hidratarea pielii și în accelerarea procesului de vindecare a leziunilor cutanate. Florile gălbenelelor au proprietăți benefice asupra pielii, menținând aspectul tânăr al acesteia. Prepară un ceai de gălbenele și folosește-l în fiecare zi pe post de loțiune tonică, dacă vrei ca pielea ta să beneficieze de efectele acestei plante.
Lavandă
Lavanda are proprietăți antioxidante, însă și antiseptice. Aceasta stimulează regenerarea pielii și o protejează de efectele nedorite ale radiațiilor ultraviolete (UV), printre care se numără și îmbătrânirea prematură.
Poți folosi atât lavandă proaspătă, cât și lavandă uscată pentru îngrijirea pielii. Pe de o parte, lavanda proaspătă o poți transforma în pastă, la blender, și o poți amesteca apoi cu un ulei hidratant precum cel de cocos, astfel încât să obții o mască intens hidratantă, cu efect de întinerire a pielii. Pe de altă parte, din lavandă uscată poți obține un ceai pe care îl poți folosi pe post de toner pentru față.
Cimbru
Ai probleme cu ridurile fine din jurul gurii? Lasă cimbru proaspăt la macerat în ulei de măsline, apoi masează zonele cu probleme cu acest ulei și lasă-l să acționeze peste noapte. Dacă repeți de mai multe ori procedeul, pielea ta va fi mai hidratată, iar ridurile mult mai puțin vizibile.
Salvie
Salvia este în mod deosebit recomandată pentru tenul gras, întrucât curăță în profunzime pielea. Antioxidanții din această plantă combat stresul oxidativ și permit pielii să își păstreze aspectul tânăr.
Ventrilică
Această plantă este mai puțin cunoscută, însă foarte benefică pentru piele. Prepară o infuzie din plantele de ventrilică și aplic-o cu ajutorul unei dischete demachiante, pe tenul curat, atât seara, cât și dimineața.
Răcovină
Denumită în popor iarba-găinii, răcovina are efecte anti-aging de care este păcat să nu profiți pentru a o folosi ca remediu când e vorba de îmbătrânirea pielii. Pune într-un mojar o mână de răcovină și ½ linguriță de ulei de argan, transformă-le într-o pastă și aplică apoi amestecul obținut pe ten și pe gât. Lasă-l să acționeze în jur de 20 de minute, apoi îndepărtează prin clătire cu apă caldă. Tenul va fi mai luminos și ridurile fine se vor estompa.
Coada calului
Advertisement
Această plantă conține silicon natural, care poate umple ridurile și poate oferi pielii tale un aspect întinerit. De asemenea, conține coenzima Q10, care stimulează producția de colagen, dar și flavonoizi, vitamina E și vitamina C.
Prepară o mască din miere 100% naturală și coada calului. Ai nevoie de 1 linguriță de coada calului mărunțită, pe care să o pui în mierea încălzită în prealabil. Lasă apoi acest amestec într-un loc uscat și răcoros și abia după 2 zile folosește-l pe post de mască hidratantă.
Oregano
Și oregano poate încetini îmbătrânirea pielii, datorită conținutului mare de antioxidanți și flavonoide. Ai nevoie de 2 linguri de oregano proaspăt, tocat cât mai mărunt, și de 2 linguri de ulei de cocos, de măsline sau de jojoba. Aplică masca obținută pe tenul curat și las-o să acționeze cel puțin 10 minute. Dacă folosești această mască pentru față de 2-3 ori pe săptămână, rezultatele nu vor întârzia să apară.
Busuioc
Expunerea la radiațiile UV fără protecție solară poate agresa pielea, favorizând îmbătrânirea prematură, dar și cancerul de piele. Poți spori elasticitatea pielii cu ajutorul busuiocului, care menține hidratarea în țesuturi. Pisează 2 linguri de busuioc, astfel încât seva plantei să iasă. Amestecă-le cu ulei de migdale și masează-ți fața și gâtul folosind pasta obținută.
Mușețel
Mușețelul are efecte calmante asupra pielii, combate inflamația, iritațiile de la nivelul pielii și totodată decolorează petele pigmentare. Poți folosi mușețelul și pentru a menține aspectul tânăr al pielii – prepară o infuzie de mușețel și aplic-o pe față pe post de loțiune tonică.
Ce plante poți folosi pentru a-ți proteja pielea?
Oamenii de știintă au studiat diverse plante medicinale, pentru a afla în ce mod ne pot proteja acestea pielea de radiațiile ultraviolete și de alți factori externi. Iată câțiva aliați de care pielea ta se va bucura și care vor ajuta la combaterea îmbătrânirii premature a pielii:
Uleiul de limba mielului (Borago officinalis)
Acest ulei stimulează activitatea celulelor pielii și regenerarea pielii. Uleiul de limba mielului conține cantități mari de acid gama-linoleic (GLA), astfel că este util în tratarea tuturor afecțiunilor pielii, în special în calmarea alergiilor, dermatitei, inflamației și iritației. Cercetătorii mai spun că uleiul de limba mielului penetrează pielea cu ușurință și are beneficii pentru toate tipurile de ten, în special pentru pielea uscată, deshidratată, matură sau pielea care îmbătrânește prematur.
Uleiul de primulă (Oenothera biennis, numită și „primulă de seară” ori „luminița nopții”)
Acest ulei de culoare galbenă are un conținut mare de GLA, care stimulează repararea pielii și contribuie la menținerea sănătății acestui organ. Uleiul de primulă calmează problemele pielii și inflamația, fiind o opțiune bună pentru pacienții cu eczemă, psoriazis și orice tip de dermatită. Mai are și alte beneficii: ajută la combaterea uscăciunii pielii și a îmbătrânirii premature a tenului.
Aloe vera
S-a dovedit, din punct de vedere științific, că planta de aloe vera este benefică pentru toate formele de arsuri ale pielii, fie că vorbim de arsuri cauzate de radiație, fie de cele cauzate de temperatura ridicată ori de arsurile solare.
Planta este folosită în dermatologie în principal pentru efectele sale calmante, iar substanțele chimice naturale pe care le conține sunt numeroase: aminoacizi, enzime, lignani, minerale, acid salicilic, saponine, steroli și vitamine. Cercetătorii spun că aloe vera nu doar că îmbunătățește structura fibroblastelor (celule din țesutul conjunctiv), ci în același timp accelerează și procesul de producție a colagenului.
Și suplimentele cu colagen și vitamina D amână îmbătrânirea pielii
Colagenul este regele suplimentelor antiîmbătrânire, spun unii specialiști, motiv pentru care atât de multe tratamente așa-zise de întinerire se concentrează pe reînnoirea sau revitalizarea producției de colagen în organism. Acest proces poate fi realizat pur și simplu prin suplimentarea alimentară cu colagen.
Colagenul este o proteină care ajută la menținerea elasticității pielii, dar, pe măsură ce îmbătrânim, producem mai puțin din ea, ceea ce duce la riduri și lăsarea pielii. Se crede că producția de colagen începe să încetinească încă de la vârsta de 20 de ani. Cu toate acestea, atunci când corpul nostru începe să încetinească producția, ne putem asigura că nivelurile de colagen rămân ridicate prin administrarea unor suplimente alimentare.
Unele cercetări au arătat că suplimentele cu colagen îmbunătățesc elasticitatea pielii și reduc ridurile. De exemplu, un studiu care a durat 12 săptămâni și la care au luat parte 72 de femei a arătat că administrarea regulată a unui supliment care conținea 2,5 grame de colagen (împreună cu alte câteva ingrediente) a îmbunătățit semnificativ aspectul pielii în ce privește elasticitatea și catifelarea.
Producerea colagenului este stimulată și de consumul unor alimente precum albușul de ou, grepfrutul, fructele de pădure, usturoiul, frunzoasele (spanac, sfeclă elvețiană, varză Kale etc.) și fasolea. De asemenea, o sursă alimentară directă de colagen este supa de oase (deoarece oasele și cartilajele de porc, vită, miel și pasăre conțin colagen). Parctic, se fierb în apă pentru mai multe ore, la foc mic (sau la slow cooker) oase, morcovi, ceapă, țelină, rădăcină de pătrunjel, după care supa se strecoară și se poate consuma. Se poate păstra și la congelator într-o tăviță pentru cuburi de gheață pentru a o adăuga ulterior în alte mâncăruri.
Îmbătrânirea pielii poate fi întârziată și cu ajutorul administrării de vitamina D. Aceasta este cunoscută sub numele de vitamina soarelui, deoarece unul dintre modurile în care o sintetizăm este prin expunerea la soare (15 minute fără protecție solară sunt suficiente). Vitamina D este o vitamină puternică anti-îmbătrânire, corelată cu longevitate și cu o posibilă reducere a bolilor și afecțiunilor legate de îmbătrânire.
Cercetările au arătat că vitamina D este eficientă în prevenirea îmbătrânirii premature prin protejarea pielii de lumina ultravioletă, una dintre cele mai frecvente cauze ale ridurilor și liniilor fine. Deși efectele vitaminei D asupra îmbătrânirii au rămas mult timp nerecunoscute, cercetări recente arată că este mult mai puternică decât se credea anterior.
Nu uitați că un diagnostic corect poate fi pus doar de către un medic specialist, în urma unui consult și a investigațiilor adecvate. Puteți face chiar acum o programare, prin platforma DOC-Time, aici. Iar dacă nu sunteți siguri la ce specialist ar fi indicat să mergeți, vă recomandăm să începeți cu un consult de medicină internă, pentru care puteți face, de asemenea, programări prin DOC-Time.
Studiul „Plant-Derived Antioxidants: Significance in Skin Health and the Ageing Process”, apărut în Int J Mol Sci. 2022 Jan; 23(2): 585. Published online 2022 Jan 6. doi: 10.3390/ijms23020585, autori: Monika Michalak
Pub Med – Food-derived bioactive compounds with anti-aging potential for nutricosmetic and cosmeceutical products
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/32772550/
Studiul „Food-derived bioactive compounds with anti-aging potential for nutricosmetic and cosmeceutical products”, apărut în Crit Rev Food Sci Nutr. 2021;61(22):3740-3755. doi: 10.1080/10408398.2020.1805407. Epub 2020 Aug 10, autori: David Fonseca Hernandez et al.
Topul celor 4 plante medicinale împotriva durerilor articulare
Autor: Naturcomfort
Am colectat 4 plante medicinale minunate, care cu ajutorul puterii naturale alungă problemele articulare
Arnica: arnica crește la înălțimea munților, înflorește în iunie, iulie, la noi în țară este o plantă protejată și este interzisă colectarea ei. Substanțele lor active sunt lactonele sesquiterpene, flavonoidele și uleiurile esențiale, care sunt utilizate încă din secolul 16 la vindecare de uz extern și intern. Excelent pentru inflamații, ameliorarea durerilor și a problemelor reumatice
Flori de gălbenele: Provine din sudul și estul Europei, are culoarea galbenă, floarea de mărime mică se colectează în lunile iunie-iulie. Datorită esenței sale și a altor substanțe active valoroase este utilizat în industria cosmetică și medicina naturistă, printre altele împotriva inflamațiilor, varicelor, mușcăturilor de albine și la tratarea problemelor de piele.
Menta: are multe variații, cel mai popular este menta longifolia și Isma bună (Menta piperita). Are efect răcoritor, revigorant, are efect benefic pentru stomac și digestie, totodată reduce grețurile și a inflamațiile. Administrat extern revigorează pielea și articulațiile.
Rozmaring: o plantă mediterană, înflorește din martie până în mai, plantă condiment care conține uleiuri esențiale, flavonoide și alte componente eficiente. Folosit în uz intern, mărește apetitul și îmbunătățește digestia, în uz extern are efect de ameliorarea durerii, ameliorează problemele articulare.
Dacă cauți remediu prudent pentru dureri articulare, descoperă Balsamul Familial Unguresc cu Marele Premiu al produselor Ungurești în care se găsesc toate aceste plante medicinale.
Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală
De Organics Food
Află care sunt cele mai eficiente plante medicinale pentru sănătatea intestinală! Descoperă top 8 plante medicinale pentru a preveni tulburările digestive și pentru a obține o sănătate intestinală bună. Află acum beneficiile acestora și cum le poți folosi!
Ierburile și mirodeniile sunt utilizate pe scară largă în bucătărie pentru a da savoare mâncărurilor. Dar nu este tot ce pot face. Multe ierburi și condimente sunt adevărate superalimente, deoarece au efecte terapeutice puternice asupra organismului. Utilizarea regulată a unora dintre ele poate îmbunătăți digestia și atenua simptomele bolilor gastrointestinale.
Cereți sfatul medicului dumneavoastră înainte de a utiliza plante și condimente – multe remedii pe bază de plante au efecte secundare și sunt contraindicate și pot provoca reacții alergice.
8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală
Fenicul
Rădăcină de ghimbir
Licorice
Rădăcină de cicoare
Mentă
Mușețel
Anghinare
Întrebări frecvente
Ce plante medicinale sunt bune pentru sănătatea intestinală?
Cum ajută plantele medicinale la sănătatea intestinală?
Există efecte secundare ale utilizării plantelor medicinale pentru sănătatea intestinală?
Care este cel mai bun mod de a utiliza plantele medicinale pentru sănătatea intestinală?
Fenicul
O practică ayurvedică foarte populară constă în mestecarea semințelor de fenicul după mese pentru a ajuta digestia și a reduce flatulența. Feniculul conține substanțe care reduc inflamația din intestine și diminuează cantitatea de bacterii care provoacă balonarea.
Infuzia de semințe de fenicul se administrează copiilor încă din primele zile de viață pentru a reduce colicile. De asemenea, ceaiul de fenicul încurajează lactația, deci este bun pentru mamele de copii
Rădăcină de ghimbir
Rădăcină de ghimbir uscată și tocată.
În Asia, ghimbirul este folosit pentru a ameliora durerile abdominale. În Occident, este popular ca remediu pentru greață. Este un puternic prokinetic pe bază de plante, ceea ce înseamnă că stimulează peristaltismul tractului gastrointestinal și îmbunătățește digestia
Licorice
Această plantă medicinală a fost folosită de mult timp ca remediu pentru refluxul acid și arsurile la stomac. Cu toate acestea, din cauza efectelor sale secundare, un extract purificat, lemnul dulce deglicerizat (DGL), este mai frecvent utilizat în prezent.
Acest remediu este folosit pentru a vindeca mucoasa gastrointestinală (pentru reflux, gastrită, ulcer peptic etc.)
Rădăcină de cicoare
cicoare “cafea”. Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală
Băutura de cicoare este o alternativă excelentă la cafea. Cicoarea este un coleretic natural: crește formarea bilei și îmbunătățește fluxul biliar. Rădăcina de cicoare este bogată în inulină – o fibră solubilă care favorizează dezvoltarea bifidobacteriilor în intestine. Inulina întărește, de asemenea, oasele, reduce producția de hormoni ai foamei și ajută la normalizarea glicemiei
Mentă
Ceaiul de mentă a fost folosit de mult timp ca remediu natural pentru constipație. Ajută în cazul durerii și balonării cauzate de sindromul colonului iritabil. Menta are proprietăți antispastice: prin reducerea spasmelor musculare la nivelul intestinelor, acționează ca analgezic și relaxant. Menta nu este recomandată în cazul refluxului, deoarece reduce tonusul sfincterului esofagian inferior.
Mușețel
Ceai de mușețel. Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală
Mușețelul este folosit ca remediu pentru multe afecțiuni. Mușețelul calmează și favorizează un somn sănătos. Aceasta ameliorează crampele stomacale, ajută în cazul tulburărilor de stomac, al refluxului acid (arsuri la stomac), al balonării, al gastritei și al diareei
Anghinare
Extractul de anghinare este adesea folosit pentru sindromul de colon iritabil, datorită proprietăților sale antiinflamatorii. Anghinarea stimulează fluxul biliar, protejează ficatul și îmbunătățește funcția renală și ajută în cazul tulburărilor digestive, cum ar fi greața, arsurile la stomac, flatulența sau durerile abdominale
Această coajă de semințe de plantain este o plantă medicinală valoroasă înrudită cu plantainul nostru. Psyllium conține cantități mari de fibre dietetice, în mare parte solubile. Fibrele oferă hrană pentru bacteriile benefice din intestine și, prin urmare, psyllium este benefic pentru normalizarea microflorei intestinale.
Deoarece fibrele de psyllium absorb o cantitate mare de lichid, ele ajută la înmuierea scaunelor și ajută la combaterea constipației.
Întrebări frecvente
Ce plante medicinale sunt bune pentru sănătatea intestinală?
Unele plante medicinale care sunt bune pentru sănătatea intestinală includ aloe vera, ghimbir, mentă, turmeric, rădăcină de nalbă, fenicul, mușețel, scorțișoară și rădăcină de lemn dulce.
Cum ajută plantele medicinale la sănătatea intestinală?
Plantele medicinale ajută la sănătatea intestinală prin furnizarea de proprietăți antiinflamatorii și antioxidante care pot ajuta la reducerea inflamației în sistemul digestiv, la reducerea simptomelor de suferință gastrointestinală și la vindecarea și protejarea mucoasei intestinale.
Există efecte secundare ale utilizării plantelor medicinale pentru sănătatea intestinală?
Deși plantele medicinale sunt tratamente naturale, ele pot avea totuși efecte secundare dacă sunt utilizate incorect sau în doze mari. Este important să consultați un profesionist calificat în domeniul sănătății înainte de a utiliza plante medicinale pentru sănătatea intestinală. Unele efecte secundare posibile includ greață, vărsături și diaree.
Care este cel mai bun mod de a utiliza plantele medicinale pentru sănătatea intestinală?
Cel mai bun mod de a utiliza plantele medicinale pentru sănătatea intestinală este să consultați un profesionist calificat din domeniul sănătății pentru a determina cea mai bună doză și formă (de exemplu, ceai, capsule, tinctură etc.) a plantei medicinale. De asemenea, este important să urmați instrucțiunile furnizate de către profesionistul din domeniul sănătății.
Top 4 plante medicinale benefice în reducerea inflamației
Autor:
Cristina Zecheru
Zilnic, organismul uman este expus la factori cu potențial inflamator, cum ar fi toxinele din mediu, alimentele foarte procesate sau stres. Natura este aliatul nostru în încercarea de a rămâne sănătoși, punându-ne la dispoziție plante medicinale benefice pentru corp. Ghimbirul, turmericul, boswellia și rozmarinul sunt plante renumite pentru efectele antiinflamatoare pe care le au.
Antiinflamatoare naturale. Cum combatem durerea? – VIDEO
10 iunie 2022
Gastrita. Cauze funcționale și soluții integrative și eficiente – Video
29 martie 2022
Cum influențează inflamația procesul de îmbătrânire?
28 martie 2022
28 martie 2022
Vezi toate articolele despre:
boswelliadurerighimbirinflamațierozmarinturmeric
Plantele cu proprietăți aromatice și medicinale sunt utilizate fie integral, fie este folosită doar o anumită parte a plantei (rădăcini, tulpini, flori, frunze, semințe) pentru a obține extracte, uleiuri și alte produse. Unele plante sunt atât de benefice încât din aceeași plantă se pot obține 2-3 tipuri de extracte, din fiecare parte componentă a plantei, cu diferite utilizări, printre care și reducerea inflamației din corp.
Ce este inflamația?
Organismul uman are abilități de autoregenerare și autoprotecție împotriva factorilor dăunători care îi perturbă echilibrul și starea de bine. De exemplu, atunci când avem o rană sau o infecție, în acea zonă a corpului apare inflamația. Aceasta este modalitatea prin care corpul luptă împotriva factorilor care îi fac rău și astfel începe procesul de vindecare. Fără această inflamație, leziunile ar putea evolua dramatic. Inflamația apărută în urma unor leziuni se numește inflamație acută și este benefică organismului. În momentul în care inflamația devine cronică, sănătatea organismului este amenințată.
Ce este inflamația acută?
Inflamația acută este, așa cum am spus, răspunsul organismului, pe termen scurt, la leziuni, traumatisme, infecții sau boli acute și are efecte localizate. Acest tip de inflamație se caracterizează prin durere în zona afectată, umflături, roșeață sau căldură și poate avea cauze externe (tăieturi, ciupituri de insecte, alergii) sau interne (apendicită acută).
Ce este inflamația cronică?
Inflamația cronică este pe termen lung și cea care, de fapt, ne creează probleme. Este cauzată de o serie de factori care țin de stil de viață, factori de stres fizici, psihici sau emoționali și, în acest caz, răspunsul inflamator este în desfășurare, ținând corpul într-o continuă stare de alertă. Încercarea constantă și de lungă durată a organismului de a lupta împotriva factorilor de stres excesiv produce modificări la nivelul celulelor și, în cele din urmă, sistemul imunitar provoacă leziuni asupra propriilor țesuturi și organe. Inflamația cronică, spre deosebire de cea acută, poate fi cauza dezvoltării afecțiunilor autoimune.
Ce cauzează inflamația?
Inflamația cronică este dovada organismului tău că a încercat să te protejeze aproape până la epuizare. Stresul cauzat de stilul alimentar pe care îl avem și alte dezechilibre din organism produc inflamația. În continuare, vor fi prezentate șase cauze ale inflamației cronice.
Dieta pro-inflamatoare
Dr. Amy Myers, cunoscut specialist în medicină funcțională și, în special, în probleme tiroidiene, afirmă că o dietă bazată pe alimente cu potențial inflamator, precum glutenul, lactatele, prăjelile, porumbul, soia, zahărul sau mâncarea foarte procesată, este principala cauză care produce inflamație, distruge intestinul și te predispune la dezvoltarea bolilor autoimune. Printre alimentele care cauzează inflamație regăsim: cereale rafinate, cereale integrale, alimente foarte prăjite, de tip fast-food sau ambalate, băuturile carbogazoase, carnea sau ouăle provenite de la animale grănite cu cereale, cele mai multe sosuri comercializate pentru salate, margarina, uleiul de porumb, de floarea-soarelui, de soia sau de șofran.
Inflamația poate fi redusă prin adaptarea dietei. Alimentele cu efect antiinflamator sunt: avocado și uleiul de avocado, lămâia, lime, fructele de pădure, legumele fără amidon, alimente provenite de la animale hrănite cu iarbă sau carnea de vânat, turmeric, pește capturat din mediul sălbatic, supă de legume sau de oase, oțet din cidru de mere, ghimbir, măsline și ulei organic extra virgin de măsline, unt, lapte și fulgi de cocos, oregano, rozmarin, busuioc, cimbru, salvie, ceapă, usturoi etc.
Dezechilibre ale zahărului în sânge
Dietele pro-inflamatorii, lipsite de nutrienți esențiali și consumul excesiv de zahăr produc dezechilibre la nivelul zahărului din sânge. Astfel, se produce inflamația și producția excesivă de citokine pro-inflamatorii care sunt implicate în creșterea rezistenței la insulină. Citokinele sunt proteine secretate de sistemul imunitar care au rolul de a regla răspunsul imunitar.
Sindromul intestinului permeabil
În cazul sindromului intestinului permeabil, așa-numitul leaky-gut, intestinul își pierde funcția de barieră pentru substanțele toxice. Astfel, în sistemul limfactic și cel circulator apar radicalii liberi care pot cauza leziuni la nivel celular. Sistemul imunitar percepe acești factori ajunși în sânge ca pe niște invadatori și declanșează sistemul de autoapărare, determinând inflamația, până în punctul în care organismul este inflamat cronic.
Stresul cronic
Stresul are implicații semnificative în dezvoltarea inflamației cronice. Despre stres, dr. Amy Myers spune că nu este doar o stare emoțională, ci una inflamatorie. În momentul în care oamenii se confruntă cu stresul de natură emoțională, sunt tentați să adopte obiceiuri alimentare nesănătoase, să consume alcool și să devină sedentari. Toate acestea alimentează inflamația. Mai mult, în momentul în care organismul resimte stresul de orice fel, eliberează hormoni, în special, hormonul de stres primar – cortizolul. Acesta din urmă trimite semnale către sistemul imunitar pentru a se pregăti să reacționeze, iar sistemul imunitar răspunde provocând inflamație. Dacă factorii de stres sunt resimțiți permanent de corp, el nu primește semnalul de a se opri și este într-o continuă alertă, dezvoltând inflamația cronică.
Somn insuficient
Sănătatea organismului și bunăstarea zilnică este influențată direct de calitatea somnului pe care îl avem. Somnul este esențial pentru vindecare, deoarece în acest timp, corpul se regenerează și se odihnește. Pierderea somnului și obiceiul de a dormi foarte puțin pot determina un grad crescut de inflamație cronică.
Toxine din mediul înconjurător
Mediul înconjurător din zilele noastre ne expune la numeroase substanțe toxice pentru organism. Toxinele se regăsesc în alimente, în aerul pe care îl respirăm, în produsele cosmetice sau de curățenie pe care le folosim. Expunerea pe termen lung la toxinele din mediu poate deveni o problemă considerabilă pentru sistemul imunitar care este compleșit și poate determina un nivel ridicat de inflamație cronică, care poate crește riscul de îmbolnăvire.
Remediile naturale în procesul de reechilibrare a organismului
Unele plantele medicinale ajută la reducerea inflamației și redobândirea echilibrului în organism. Cele mai benefice 4 astfel de remedii sunt: ghimbir, boswellia, turmeric/curcumin, rozmarin.
Ghimbir pentru reducerea inflamației
Ghimbirul este o plantă cu proprietăți antiinflamatoare puternice. Planta are o aromă piperată și numerose proprietăți medicinale, datorită cărora a fost utilizată ca remediu natural mii de ani. Ghimbirul are numeroase componente benefice, cea mai importantă fiind gingerolul, iar principala sa calitate este capacitatea de a reduce inflamația din organism.
Boswellia: unul dintre cele mai cunoscute antiinflamatoare naturale
Boswellia, cunoscută și sub numele de tămâie indiană, este un extract din planta Boswellia serrata, un copac originar din India, ai cărui compuși au dovedit puternice efecte antiinflamatorii. Extractul de Boswellia a fost utilizat în scopul de a reduce inflamația în trecut. Artrita, bolile inflamatorii intestinale sau bolile de inimă erau printre afecțiunile tratate cu ajutorul extractelor obținute din această plantă. Zenyth are în gama de produse suplimentul alimentar Boswellia, din extract standardizat din rășină de Boswellia serrata, recomandat pentru reducerea inflamației, pentru recăpătarea mobilității și flexibilității articulare.
Turmericul, cea mai studiată plantă cu acțiune antiinflamatoare
Substanța activă din turmeric este curcumina, un antioxidant și antiinflamator puternic, recunoscută pentru efectele sale benefice asupra sănătății. Extractul de turmeric este recomandat în reducerea inflamației de la nivel articular, digestiv, intestinal sau cardiovascular. Un supliment alimentar natural din extract de turmeric este Curcumin with Meriva®, pe care îl puteți găsi în gama oferită de Zenyth.
Rozmarinul: de la condiment la antiinflamator natural
De-a lungul timpului, rozmarinul a fost utilizat în scop culinar, dar și în medicina tradițională. Planta are un miros puternic, un gust cald, ușor amar și are compuși chimici cu proprietăți antioxidante și antinflamatoare. Cercetările au descoperit că rozmarinul este o plantă antiinflamatoare puternică care poate reduce eficient inflamația.
Remediile naturiste sunt minunate de avut la indemana, mai ales pentru a va intari sistemul imunitar în mod natural. Dar, ca si dulapiorul cu medicamente de acasa, nici imunitatea nu se construieste într-o singura zi.
In perioadele stresante, precum cele in care avem de dat examene sau cand avem de dus la bun sfarsit anumite proiecte profesionale, dar si cand apare „astenia de primavara”, este foarte important sa avem grija de sistemul nostru imunitar. Farmacistii Catena recomanda Tonico Forte, suplimentul alimentar care ne ofera energie si ne ajuta sa ne concentram intreaga zi si are un gust delicios de capsune.
Ca în cazul tuturor plantelor medicinale sau a remediilor pe baza de plante, se recomanda sa le folosim sub supravegherea atenta a unui medic autorizat. Nu putem oferi sfaturi medicale, asa ca nu veti gasi informatii despre dozare în acest articol, ci doar enumeram cele mai bune plante pe care le puteti folosi ca remedii naturiste.
Iata cele mai bune 15 plante medicinale pentru sanatate
Menta
Musetel
Galbenele
Lamaita
Busuioc
Echinacea
Oregano
Usturoi
Hrean
Marar
Salvie
Rozmarin
Valeriana
Griciorei
Lavanda
Menta
Veti observa ca multe ierburi aromatice sunt si medicinale. Acestea sunt unele dintre cele mai usor de cultivat, deoarece probabil ca veti avea multe utilizari pentru ele, atat pentru a gati, cat si pentru a trata anumite tulburari.
Menta este minunata pentru indigestie si poate ajuta chiar si in cazul raului de miscare. Este o planta foarte racoritoare, putand fi transformata în ceai de plante sau tinctura.
Utilizari medicinale pentru menta
Tulburari digestive
Probleme cu sinusurile
Dureri de cap
Rau de miscare/greturi de dimineata
Musetel
In S.U.A., musetelul este folosit de obicei pentru anxietate si relaxare, în timp ce in Europa se utilizeaza pentru vindecarea ranilor si pentru a reduce inflamatia, dar si pentru proprietatile calmante. Musetelul se consuma ca ceai sau se aplica sub forma de compresa.
Topic, musetelul poate fi utilizat pentru a trata iritatia pielii, cauzata de radioterapie, in tratamentul impotriva cancerului. Musetelul sub forma de capsule poate fi utilizat pentru a controla varsaturile, pe parcursul chimioterapiei.
Galbenele
Galbenelele sunt cunoscute pentru proprietatile lor calmante. Veti gasi adesea extract de galbenele în unguente pe baza de plante, geluri de dus si chiar sampoane.
Florile, a caror culoare poate varia, îsi raspandesc semintele si revin an de an. Galbenelele sunt usor de cultivat si polenizat, deoarece insectelor le plac aceste flori.
Desi, în sine, aroma de galbenele nu este prea placuta, in combinatie cu ceva precum menta, puteti obtine un ceai grozav.
Utilizari medicinale pentru galbenele
Probleme de piele
Eczema
Rani
Antifungic (eruptie cutanata, provocata de scutec)
Stimulent limfatic (excelent pentru glandele inflamate)
Lamaita
Lamaita face parte din familia mentei. Daca doriti sa plantati ceva în gradina, alegeti lamaita deoarece are o multitudine de utilizari medicinale.
Nu numai ca are o aroma placuta, dar este si foarte blanda, asa ca este o planta excelenta pentru copii. În domeniul farmaceutic, cu cat un medicament este mai puternic, cu atat este mai periculos, dar nu este întotdeauna valabil si in lumea plantelor medicinale. O planta poate fi foarte puternica si, totodata, foarte blanda.
Daca va simtiti stresat, puteti sa iesiti în gradina si sa zdrobiti in palma cateva frunze de lamaita. Inhalarea aromei poate ajuta la calmarea nervozitatii.
Utilizari medicinale pentru lamaita
Reduce febra
Raceli/gripa
Tuse
Calmeaza iritabilitatea/reduce stresul
Favorizeaza somnul
Busuiocul sfant (Ocimum tenuiflorum)
Originar din India, busuiocul sfant este un usor antihiperglicemiant, antiinflamator, antimicrobian si expectorant. Poate fi consumat sub forma de ceai si este bun pentru tratarea diabetului, a simptomelor de raceala sau tuse. Busuiocul sfant poate ajuta la tratarea problemelor tractului intestinal, precum si a astmului si febrei.
Sucul din aceasta planta poate fi extras si aplicat pe întepaturi de insecte, pecingine sau alte afectiuni ale pielii.
Echinacea
Echinacea este folosita în mod obisnuit pentru a trata sau preveni racelile, gripa si infectiile si pentru vindecarea ranilor. Multe studii au analizat cat de bine functioneaza echinacea pentru a preveni sau scurta durata unei raceli. Unele studii arata anumite beneficii ale utilizarii acestei plante pentru infectiile cailor respiratorii superioare.
Se recomanda utilizarea pe termen scurt, deoarece unele studii au aratat ca, folosita pe termen lung, echinacea poate afecta sistemul imunitar al organismului.
Persoanele alergice la plantele din familia margaretelor risca sa aiba o reactie alergica la echinacea. Tot din familia margaretelor fac parte ambrozia, crizantemele si galbenelele.
Oregano
Oregano este indispensabil în orice gospodarie, pentru ca este atat de delicios pe pizza! Oregano este excelent pentru gatit, dar si ca planta medicinala.
Este antimicrobiana, asa ca va ajuta in lupta împotriva virusilor, ciupercilor si bacteriilor. De asemenea, este extrem de bogata în antioxidanti.
Utilizari medicinale pentru oregano
Antiviral
Antifungic
Bogat în antioxidanti
Raceala
Usturoi
Fiecare gradina de verdeturi ar trebui sa aiba usturoi si ceapa. Chiar daca nu va place gustul acestor plante, proprietatile lor medicinale sunt incredibile. Sunt antimicrobiene si ajuta la combaterea multor boli.
Multi prefera sa fermenteze usturoiul în miere si, la primul semn de boala, mananca un catel sau doi de usturoi pentru a ajuta la eradicarea rapida a bolii.
Utilizari medicinale pentru usturoi
Antibiotic
Antifungic
Antiviral
Abcese dentare
Infectii la nivelul pielii
Raceli
Hrean
Hreanul este o radacina foarte picanta, care se asorteaza foarte bine cu preparatele din carne. Este o planta medicinala foarte eficienta in caz de probleme ale tractului respirator.
Utilizari medicinale pentru hrean
Infectie a sinusurilor
Infectie bronsica
Infectii ale tractului urinar
Marar
Din punct de vedere medicinal, semintele de marar sunt utile la eliminarea gazelor si/sau a balonarii. Trebuie doar sa luati cateva seminte si sa le mestecati.
Utilizari medicinale pentru marar
Indigestie
Depresie
Dureri menstruale
Salvie (Salvia officinalis)
Stimuleaza digestia, calmeaza crampele, combate diareea, amelioreaza racelile, iar sub forma de unguent pentru taieturi si arsuri, ucide bacteriile si reduce inflamatia si umflarea.
Reputatia plantei ca remediu pentru boli este recunoscuta prin denumirea sa stiintifica, Salvia officinalis, derivata din cuvantul latin „salvere”, care înseamna „a salva”. În plus, termenul „officinalis” arata ca o planta a fost aprobata oficial pentru uz medicinal.
Rozmarin (Rosmarinus officinalis)
De-a lungul istoriei, aceasta planta esentiala in bucatarie a fost recomandata pentru a ajuta la mentinerea si îmbunatatirea abilitatilor mintale. Conform fitoterapeutilor, a fost folosit pentru a sustine memoria si a evita declinul cognitiv.
În prezent, se fac teste pentru efectele sale asupra bolii Alzheimer si se pare ca proprietatile atribuite rozmarinului ar putea fi confirmate.
Valeriana (Valeriana officinalis)
Radacinile de valeriana au fost un remediu popular de-a lungul secolelor. Aceasta planta originara din Europa este acum cunoscuta pentru eficienta sa ca sedativ, fiind excelenta pentru persoanele care sufera de insomnie.
Griciorei
Considerati drept unul dintre primele semne ale primaverii, gricioreii, cu florile lor unice de culoare galbena, au fost folositi în general în primul ajutor. Frunzele erau adesea transformate în unguente, numite „algive”, fiind folosite pentru a vindeca ranile.
Valeriana
Valeriana este utilizata pentru a trata insomnia si a reduce anxietatea. Cercetarile sugereaza ca valeriana poate fi un ajutor util pentru tulburarile de somn.
Textele sunt semnate de: fermieri, primari, consultanti, cercetatori, academicieni si de membrii din Clubul Agroprimarilor, Colegiul Redactional si alte personalitati.
Publicat la:
Iunie 23, 2023
În timp ce pământenii înnoiţi caută Mărgăritarul de mare preţ, Cerul caută fete şi băieţi -aidoma fecioarelor înţelepte din Mat.25/1-13, care iubesc mai mult Împărăţia lui Dumnezeu decât amanta senzualitate, pentru a face din Candela Focului Mistuitor o inimă născătoare a Trupului Bisericii Lui, în care pulsează Plinătatea Dumnezeiască a Bibliei ! Astfel să-l întâmpinaţi pe Domnul Domnilor, căci va fi vai şi amar de mamele alăptătoare (Mat.24/19), dacă iubiţi mai mult plăcerile de o clipă, decât veşnicirea Îndumnezeirii; Se apropie vremea de pe urmă, când şi copii vor căuta moartea şi n-o vor mai găsi (Ap.9/6 şi Ap.6/16,17)… Şi Cerul s-a săturat de atâtea avorturi şi aşteaptă fameni, verguri şi copii ai făgăduinţei, nu ai curviei (Îs.56/4-7 şi Ap.14), care să se alipească şi să devină Una cu El, nu cu amanta lume (1 Ioan 2/15-17, Ef.5/32 şi 1 Cor.6/16,17) Înainte de strâmptorarea de mâine (1 Cor. cap. 7), să credeţi că voi sunteţi în Hristos, unde nu se maimutează NIMENI, pentru că “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.” (1 Cor. 6/12 şi 10/23) Să credeţi, deci să mâncaţi Pâinea vieţii (Ioan, cap.6) şi să beţi Apă vie- Învăţătura Lui (Ioan, cap.7), pentru a rămâne trezi, veghetori şi mai înţelepţi decât…
Ezechel 22-30,Caut printre ei un om care să înalţe un zid… Caut printre ei un om; Cartea lui Daniel: Vremea neamurilor – Florin Antonie; Ziditorul sau Omul, zidul şi spărtura; PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE; Dumnezeu în căutarea unui om; Strigătul inimii; Importanța mijlocirii; CINCISPREZECE MINUTE ÎN FIECARE ZI; Integritatea… o floare de colț !!!El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu … Explicatia Cartii: Naum; Dumnezeu vorbeşte când, cui şi cum vrea EL [Exod 3.1-10]; Dumnezeu vorbește, noi trebuie să auzim și apoi să împlinim; Poporul lui Dumnezeu; Resursele pustiei; Cârtiri şi capcane; Pedeapsa peste Israel; Profeția lui Amos;Profeții în Privința Neamurilor și a Lumii;RĂSPUNZÂND JUDECĂȚII LUI DUMNEZEU; 5 lucruri care te vor ajuta să descoperi voia lui Dumnezeu pentru tine; Ce este păcatul și ce spune Biblia despre el? Semne că Isus va reveni curând: reconstrucția Templului, dorința după „pace și liniște” | Semnele 11-15; VENIREA DOMNULUI-A început reconstrucția Templului din Ierusalim? Locul vechiului templu sfant din Ierusalim este epicentrul unui conflict; (Si pentru capcana Anticristului…) Al treilea Templu – acum sau niciodată; Zidul Plangerii din Ierusalim; Pocăinţa adevărată; Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu; Adevărata pocăinţă; Chemarea lui Dumnezeu la pocăință adevărată; De ce „Răpireaˮ creștinilor trebuie să aibă loc înainte de Judecata lui Dumnezeu din timpul necazului celui mare…Zac Poonen – Semnele revenirii lui Hristos; Căutați-Mă și veți trăi! (“ De la miliardarul kaghebist cetire: ”) Apocalipsa a fost amânată: Patriarhul Kiril despre oprirea Antihristului în Ucraina; (Iata unde duce idolatra religie… ) Alexander Dughin: Rusia duce un „război sfânt” împotriva „anticristului” și „Occidentului satanic”; Cand biserica bate palma cu statul, il introneaza pe Dracul…“Războiul sfânt” dus de Putin și “satanismul” ucrainenilor. De ce agită Kremlinul spectrul “Anticristului”… Preoții, ajutați de protestele profesorilor să aibă salarii mai mari. Cât câștigă acum Patriarhul BOR?
Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia; Globalizarea, China și Rusia – „închisoarea popoarelor”; Avertismentul unui fost diplomat britanic: Următoarea amenințare tehnologică chineză este deja aici;Profetul de Khalil Gibran; George Soros avertisment – Înfrângerea Rusiei în Ucraina ar declanșa dizolvarea „imperiului rus”, în… Inteligența artificială: cursa mondială pentru reglementare; Cine este Marcel Ciolacu. Momente controversate din cariera viitorului premier: la vânătoare cu Hayssam și la pescuit cu Dragnea;„Suntem o colonie a Occidentului. Putin ne salvează de globalism”. Cum se infiltrează propaganda rusă în România și ce face statul să o prevină;Valorile tradiționale, Stânga globalistă și Putin; Conferință Stéphane Curtois la București: „Rusia lui Putin și moștenirea criminală a comunismului sovietic”; Petre M. Iancu: Intelectualul putinist și țintuirea la stâlpul infamiei; Este timpul să discutăm despre riscurile inteligenței artificiale. Poate pune lumea în pericol? Premiul Nobel Pentru Literatură – Lista Completă 1901-2019; Opt cărţi scrise de ultimii câştigători ai Premiului Nobel; Șoareci și oameni • John Steinbeck – „N-am vrut să fac rău.” Cum s-a născut excelența. 9 cărți scrise de laureați ai Premiului Nobel; Dalai Lama, 7 sfaturi care îți pot schimba VIAȚA: ,,Timpul ne presează. În 2030 va fi prea târziu!“; 
Românii care meritau Premiul Nobel; Curiozități despre Premiul Nobel pentru Literatură pe care ar trebui să le cunoașteți; „Frumusețea va salva lumea”; CARTEA E O VIAȚĂ- „Jurnalul fericirii“ de N.Steinhardt; Herta Muller la Timişoara. Subiectul sensibil în care s-a intrat cu bocancii, populist, politicianist şi ipocrit… PS. Şi încă un lucru, cred nu lipsit de relevanţă. Vrem ca Herta Muller să fie „a noastră” în timp ce statul român, adică noi, dă pensii speciale celor care au hăituit-o ani la rândul… Alina Mungiu-Pippidi, la finalul grevei profesorilor: ”Nimeni nu poate să dea garanții fără creșterea veniturilor la buget. Cota unică de 10% e ridicolă!” A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12;Ce a fost Gulagul? Despre Răul radical; DRUMUL CRUCII. AMINTIRI DE PE FRONT ȘI DIN GULAGURI – AUREL STATE;„MĂRTURII DIN GULAG: MEMORIA VICTIMELOR REGIMULUI TOTALITAR-COMUNIST”; Cati oameni a omorit comunismul? Si cine erau ei?* (How many people did communism kill? And who were they?) Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele;Tucker Carlson pe Twitter descrie momentul în care Statul Permanent de la Washington a decis să-l bage pe Trump în puşcărie; „Moldova sovietică: între mituri și GULAG”; Gulagul si Serviciile Secrete Sovietice;Jigniri fără precedent la adresa lui Istvan Kovacs: „Un rahat român! Dacă arunci un portofel, cine ajunge mai întâi, bacteria sau românul? Țiganii sunt țigani ;
Virusul rusesc; Monștri. Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden; Marea Resetare Maoistă; Scamatoria digitala; Maoismul ca doctrina comunistă a Revoluției Chineze; Presedintele Cehiei vrea ca rusii din UE sa fie bagati in lagare, asa cum au fost bagati japonezii din SUA in timpul celui de al doilea razboi mondial; Evreul GEORGE SOROS recunoaste ca e PAPUSARUL evenimentelor din UCRAINA; (De neuitat)- Omul bolnav al Europei; Certitudini despre un viitor confuz; Dreptul muncii și inteligența artificială; Zelenski îl aseamănă pe Putin cu un Hitler modern. „Va fi învins în acelaşi mod cum a fost învins nazismul”; Patriarhul Kirill este de fapt un fost agent KGB cu o avere de 4 miliarde de dolari…(Ca si POPIMEA din Romania…) Mașinile patriarhului. Limuzine și SUV-uri de lux în flota preafericitului …(Inainte de a fi si ea eliberata- ca nevinovata…)Cât a furat Udrea, de fapt?Pentru ca in jud. Vaslui tuica a devenit a doua paine…Țuica va intra pe lista medicamentelor compensate! Amintiri din epoca fesenizarii… Eșt un prost agramat? Nui nimik! Te fake Pesedeu ministru l-a Ieducație! Ultimili dezacoarde ale lu ministru l-a Ieducație care a ajuns akolo pe criteri de copetență:(Pensionat fiind…)Un coronavirus a decedat după ce a aşteptat 16 ore pe hol la Urgențe! CNCD a amendat Google pentru că a scris „Catedrala Prostirii (si manipularii )Neamului Românesc” în loc de Catedrala Făcută Pe Banii Românilor Fără Ca Aceştia Să Fi Fost De Acord Cu Asta”… 
Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin; Povestea a doi soldați ucraineni care au fost castrați de ruși: „Facem asta pentru ca voi să nu puteți avea copii”; DE LA DARWIN LA INGINERIA GENETICĂ; DESPRE ȘTIINȚA TIRANIEI; A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ…DESPRE ANTIHRIST, DE LA UNUL DINTRE AUTORII PREFERAȚI AI LUI PUTIN; A îmbrăcat Vladimir Putin cămașa îngerului întunecat al distrugerii? (Ca si turnatorii in sutane din Romania care si-au devorat la securitate pe contribuabili…)Omul care a maimuțărit politica: Silvio Berlusconi. Și articolul care nu va apărea niciodată în limba italiană. Necrologul unui specialist în „bunga-bunga” cu moralitatea; (Barca infractorilor isi pescuieste “”sfintii”” naufragiati) …Primarul Piedone face declaratii de dragoste PSD-ului; (Asa da-justitie!) Dosarul „Colectiv”. Fostul primar Piedone, achitat după ce a stat un an în închisoare, va fi repus în funcție; (Numai in Romania platim ca sa murim ) România rămâne țara europeană cu cele mai multe decese în urma accidentelor rutiere; (Rasplatiti cu pensii Fesenale si pentru rasplata privati-hotiei)…Când magistrații sfidează legea. Greva după anii concubinajului (SpotMedia); Pionii Kremlinului din România. Cum s-au activat aceștia în contextul invaziei militare ruse din Ucraina;Ce stă în spatele simpatiilor putiniste? 33 de ani de la Mineriada din iunie 1990 și niciun vinovat. Dosarul a fost tergiversat vreme de 27 de ani; (Putiniada-mama Mineriadei), un tratat de manipulare; GEORGE SOROS, PUTEREA DIN UMBRĂ – David Horowitz, Richard Poe;
Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România; TOP 5 plante medicinale “bune la toate” – trebuie sa le ai in casa! 15 plante medicinale pentru sanatate; Top 4 plante medicinale benefice în reducerea inflamației; Top 8 plante medicinale pentru sănătatea intestinală; Topul celor 4 plante medicinale împotriva durerilor articulare; 10 plante care amana imbatranirea pielii-Cum poti intarzia imbatranirea pielii cu ajutorul plantelor si al suplimentelor…Plante medicinale pentru îmbunătățirea digestiei și a sănătății intestinale; Plante medicinale pentru prevenirea și tratarea bolilor cardiovasculare; Legătura dintre plantele medicinale și sănătatea mintală: ce spune știința?TOP 10 plante medicinale cu efect de antibiotic; Top 7 plante medicinale ce ajuta impotriva tusei; Top 7 plante pentru plămâni sănătoși și pentru susținerea aparatului respirator; Top 10 cele mai eficiente ceaiuri din plante medicinale pentru slabit
![Bătrînul și Marea [Copertă moale]](https://i0.wp.com/www.bestseller.md/media/catalog/product/cache/1/image/9df78eab33525d08d6e5fb8d27136e95/b/a/batrinul-si-marea_1_produs.jpg "Bătrînul și Marea [Copertă moale]")
![Eseu despre Luciditate (Top 10+) [Carte de Buzunar]](https://www.bestseller.md/media/catalog/product/cache/1/image/9df78eab33525d08d6e5fb8d27136e95/e/s/eseu-despre-luciditate-top-10_1_produs.jpg)
![Doctor Jivago (Top 10+) [Carte de Buzunar]](https://i0.wp.com/www.bestseller.md/media/catalog/product/cache/1/image/9df78eab33525d08d6e5fb8d27136e95/d/o/doctor-jivago-top-10_1_produs.jpg "Doctor Jivago (Top 10+) [Carte de Buzunar]")
Plantele medicinale sunt armele esentiale are medicinii naturiste. Datorita efectelor medicinale pe care unele plante s-au dovedit a le avea oamenii le-au ales in scopul de a vindeca sau macar ameliora diverse afectiuni. Natura se afla intr-o continua schimbare, unele specii dispar, altele se nasc si unele strabat timpul.
