Poporule, atât de necăjit, jupuit, otrăvit, minţit, manipulat, răstignit şi de preoţi, politruci, guvernanţi, şi de torţionari, idolatri, dimpreună cu alţi demolatori: DACĂ nu te naşti din nou, nu din sămânţa lor, (Ioan, cap.3 şi Romani, cap 6), praful se alege de această ţară şi pulberea de acest popor! Dumnezeu nu mai îngăduie să rătăceşti încă 40 de ani prin pustia fesenismului globalist-potopist…” Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.

Poporule, atât de necăjit, jupuit, otrăvit, minţit, manipulat, răstignit şi de preoţi, politruci, guvernanţi, şi de torţionari, idolatri, dimpreună cu alţi demolatori: DACĂ nu te naşti din nou, nu din sămânţa lor, (Ioan, cap.3 şi Romani, cap 6), praful se alege de această ţară şi pulberea de acest popor! Dumnezeu nu mai îngăduie să rătăceşti încă 40 de ani prin pustia fesenismului globalist-potopist…” Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale.

 

N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării… Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţă de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel,(si Romaniei-s n) fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine!

 

  1. Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţă de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!

 

La Domnul Dumnezeul nostru însă este indurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul Domnului Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi prorocii;ci tot Israelul (SI POPORUL ROMAN S N)a călcat Legea Ta şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre care ne-au cârmuit şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire că aceea care a venit acum asupra Ierusalimului.După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău.

 

  1. De aceea, şi Domnul a îngrijit că nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul Dumnezeul nostru este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui.

Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţară Egiptului prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată indurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocară tuturor celor ce ne înconjoară.Ascultă, dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească fata Ta peste Sfântul Tău Locaş pustiit!

 

  1. Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari.

Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu, Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede, în zbor iute, omul Gabriel pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfă de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: „Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea.

 

  1. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!

 

Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile.El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfă şi darul de mâncare, şi pe aripa uraciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.”

Ce trebuie să cunoască fiecare om despre naşterea din nou?

Întrebare:

Cum să te naști din nou? Ce trebuie să faci? Ce se întâmplă atunci? În momentul când te naști din nou, simți o putere pe care nu ai mai avut-o până în acel moment? Oamenii care se nasc din nou nu mai revin la viața de până atunci? Vă rog să-mi răspundeți la aceste întrebări, caci eu chiar nu pot înțelege nicicum. Mulţumesc.

Ce trebuie să cunoască fiecare om despre naşterea din nou?Domnul Isus i-a prezentat pe larg acest subiect lui Nicodim, un fariseu care era fruntaş al Iudeilor. El a adresat unele din aceste întrebări, aşa că cel mai bine va fi să urmărim discuţia Mântuitorului cu Nicodim ca să înţelegem adevărurile esenţiale despre naşterea din nou. Le voi aborda şi eu sub formă de întrebări.

Aşa dar…

De ce trebuie să te naşti din nou?

Capitolul 3 al Evangheliei după Ioan începe astfel:

Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:1-5)

Nicodim nu ştia despre naşterea din nou şi spre deosebire de autoarea întrebării, nici măcar nu adresase o astfel de întrebare. Dar, pentru că naşterea din nou este foarte importantă, Domnul Isus a mers direct la subiect şi a punctat două lucruri majore despre importanţa naşterii din nou şi anume:

  • dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu
  • dacă un om nu se naşte din apă şi din Duh (naşte din nou) nu poate să între în Împărăţia lui Dumnezeu

Astfel, oricine doreşte să moştenească viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu nu va ignora acest subiect, ci va face tot ce ţine de el ca să cunoască…

Ce este naşterea din nou?

Când Domnul Isus a spus că dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.

Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3:4)

El a întrebat aşa pentru că s-a gândit că naşterea din nou este o naştere fizică sau similară cu ea. De aceea..

Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:5-7)

Există două păreri cu privire la semnificaţia naşterii din apă. Prima susţine că atunci când Domnul Isus a spus de apă se referea la Cuvântul lui Dumnezeu pentru că în Epistola lui Iacov scrie:

El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. (Iacov 1:18)

Şi este adevărat că nici un om nu se poate naşte din nou până nu cunoaşte şi nu crede adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

O altă părere este că naşterea din apă se referă la naşterea fizică, pentru că fătul se află într-un mediu de ape şi când o femeie începe să nască prima vine scurgerea acestor ape care în popor este numită “ruperea apelor”. Cu siguranţă însă că nu se referă în acest pasaj la botez, cum cred unii, pentru că botezul este cel care urmează naşterii din nou.

Un lucru este absolut clar şi foarte important în acest pasaj şi anume că Domnul Isus insistă mult la Nicodim să înţeleagă că naşterea din nou este naştere din Duh şi această naştere din Duh o pune în contrast cu naşterea din carne. Tot despre naşterea din nou relatează Scriptura când ne spune despre venirea Domnului Isus pe pământ şi despre oamenii care l-au primit în inimi:

Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:12-13)

Deci, naşterea din nou:

  • nu este naştere din carne (naştere fizică)
  • este naştere din Duh
  • nu este din sânge, nici din voia firii omeneşti, nici din voi oamenilor
  • este naştere din Dumnezeu

Dacă am aflat ce este naşterea din nou, vom dori să cunoaştem…

Cum este omul născut din nou?

Domnul Isus i-a spus lui Nicodim astfel despre omul născut din nou:

Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3:7-8)

Aşa cum vântul nu poate fi văzut cu ochii cum şi de unde vine tot aşa este şi cu omul născut din nou. Nu poate fi văzută naşterea din nou cu ochii fizici de către ceilalţi oameni din jur, dar ei văd efectele naşterii din nou. Oamenii nu pot vedea cum un om a fost născut din Duhul Sfânt şi nu pot vedea cum naşterea din nou îl duce în Împărăţia lui Dumnezeu, dar ei văd efectul naşterii din nou, pentru că viaţa omului născut din nou se deosebeşte total de felul cum a trăit înainte să fie născut din nou. După ce cunoşti aceste lucruri despre naşterea din nou şi dacă le crezi, atunci, fără îndoială, îţi va apărea întrebarea…

Cum să te naşti din nou?

După ce Domnul Isus a prezentat aceste adevăruri importante despre naşterea din nou:

Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” (Ioan 3:9)

Prin credinţă. Doar prin credinţă în Domnul Isus. Iată de ce Mântuitorul a început răspunsul său cu o mustrare la adresa Fariseilor care nu credeau şi a zis:

Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun că Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia Noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti, şi nu credeţicum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer. (Ioan 3:10-13)

După ce i-a mustrat pe Farisei (în persoana lui Nicodim) pentru necredinţa lor, Domnul Isus răspunde la întrebarea “Cum se poate face naşterea din nou?”  şi spune:

Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:14-16)

Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa veşnică şi a întra în această Împărăţie înseamnă a avea viaţă veşnică. Domnul Isus spune că doar cel ce crede în El nu va pieri
ci va avea viaţi veşnică. Nu uitaţi, că în acest pasaj Domnul Isus răspunde la întrebarea lui Nicodim  cum poate fi realizată naşterea din nou. Aceasta poate avea loc doar prin credinţă în Domnul Isus Hristos. Dar va spune cineva: “Dar toţi cred azi în Isus Hristos. Deci, automat, toţi sunt născuţi din nou…” Ce bine ar fi să fie aşa… Dar cu părere de rău, sunt foarte puţini cei care sunt născuţi din nou şi cu adevărat creştini. Atunci..

Ce trebuie să faci specific ca să te naşti din nou?

Naşterea din nou şi mântuirea (salvarea, izbăvirea de la pierzarea veşnică) sunt cuvinte aproape sinonime în Sfintele Scripturi pentru că doar atunci când este născut din nou cineva este mântuit de la pierzarea veşnică. În Epistola către Romani, Apostolul Pavel a scris:

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” (Romani 10:9-11)

Trebuie să crezi din toată inima în Domnul Isus şi dacă crezi în El, atunci să-L mărturiseşti cu buzele tale ca şi Domn. Azi cuvântul “Domn” nu mai are semnificaţia din primul secol. Azi cuvântul “Domn” este mai degrabă o adresare de politeţe. Atunci, însă, robii se adresau astfel stăpânilor lor de care erau absolut dependenţi şi le erau într-o supunere totală. Să mărturiseşti pe Isus ca Domn înseamnă să iei o decizie fermă în inima ta să te supui total voii Mântuitorului, pentru tot restul vieţii. Voia lui este scrisă în Sfintele Scripturi. Deci, să-L mărturiseşti pe Domnul Isus ca Domn însemnă să decizi ferm să trăieşti în deplină ascultare de El. Dacă aceasta este dorinţa inimii tale, atunci, după citirea acestui articol, pleacă genunchi şi în rugăciune adresează-te la Dumnezeu. Iată un model de rugăciune pentru intrare în Noul Legământ şi naştere din nou:

Dumnezeu Atotputernic, În Numele Domnului Isus Hristos vin înaintea Ta şi îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat viaţă şi mi-ai păstrat-o până în ziua de azi. Îţi mulţumesc pentru Fiul Tău, Domnul Isus Hristos pe care L-ai jertfit la crucea de la Golgota pentru păcatele mele. Te rog să-mi ierţi toate păcatele mele săvârşite până în ziua de azi. Eu vin acum înaintea Ta cu dorinţa să mă supun total voii Tale, să întru în Noul Legământ  şi să trăiesc pentru restul vieţii în deplină ascultare de Cuvântul Tău scris în Sfintele Scripturi. Te rog sa-mi dai Duhul Tău cel Sfânt ca să pot trăi o viaţă sfântă şi neprihănită. Ajută-mi să fiu un bun copil al Tău în toate zilele vieţii mele şi să le spun tuturor oamenilor despre mântuirea Ta. Îţi mulţumesc că m-ai primit şi că mi-ai dat privilegiul să fiu copilul tău şi să fim mântuit. Fii slăvit în veci! Amin.

Ce se întâmplă în momentul naşterii din nou?

Lucruri majore şi foarte importante. Atunci primeşti iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele tale. Tot atunci primeşti Duhul Sfânt de la Dumnezeu care de acum înainte te va călăuzi în tot adevărul şi te va împuternici ca să fii biruitor asupra păcatului.

Ce simţi când te naşti din nou?

Scriptura nu învaţă că trebuie neapărat să simţi ceva special în momentul naşterii din nou. Este însă evident că la naşterea din nou are loc o schimbare majoră în viaţa oamenilor şi se schimbă priorităţile lor. Omul născut din nou va avea o foarte mare dorinţă să cunoască Sfintele Scripturi şi să le studieze şi aceasta pentru că este înflăcărat de dorinţa să-I fie plăcut lui Dumnezeu şi să facă totul potrivit cu Cuvântul Lui.

Cred că este binevenit să împărtăşesc aici cum a avut loc naşterea mea din nou şi ce am simţit atunci. În seara zilei de 27 noiembrie 1991, eram în Hotelul “Izmailovo” din Moscova şi am luat hotărârea fermă să intru în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos. Am îngenunchiat şi m-am rugat Domnului cu o rugăciune asemănătoare modelului care vi l-am dat mai sus. După ce m-am rugat, deplin încredinţat de promisiunea lui Dumnezeu în Biblie, am ştiut că El mi-a iertat păcatele, că m-a făcut copilul Său şi mi-a dat Duhul Său cel Sfânt. Am dormit foarte bine şi liniştit în noaptea aceea, spre deosebire de celelalte nopţi când mă frământam în necredinţa şi nehotărârea mea. A doua zi m-am trezit cu o pace de nedescris în inima mea. Cea mai mare dorinţă  era să citesc Sfintele Scripturi şi să le înţeleg. De aceea, am ales să merg la o librărie creştină şi mi-am cumpărat o Enciclopedie Biblică ca să pot găsi explicaţia la ce nu voi înţelege din Biblie. Într-un timp foarte scurt am citit din nou întreaga Biblie. Ardeam de dorinţa să vin la Chişinău şi să-mi cer iertare de la oamenii faţă de care mă făcusem vinovat cu ceva, lucru care altă dată nicicum nu-l făceam. Mai ardeam de dorinţa să ajung cât mai repede acasă şi să le spun la ai mei despre naşterea mea din nou. La venirea acasă aşa am şi făcut. Apoi, am căutat repede o biserică evanghelică pentru că acolo am găsit oameni născuţi din nou ca şi mine şi care aveau aceeaşi dorinţă vie să trăiască potrivit cu Sfintele Scripturi.

Mai revin la viaţa păcătoasă cei născuţi din nou?

Nicidecum. Pentru că aceşti oameni au făcut un legământ cu Domnul Isus şi pentru că au primit Duhul Sfânt şi trăiesc prin credinţă ei sunt biruitori asupra păcatului şi nu mai revin la viaţa păcătoasă. Iată ce spune Scriptura în acest sens:

Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 Ioan 3:9)

Dar va întreba cineva…

Şi ce va fi cu cel născut din nou dacă se întâmplă să păcătuiască?

Se întâmplă şi celui născut din nou să păcătuiască accidental din neveghere. Dar în astfel de cazuri el nu are linişte până nu-şi mărturiseşte păcatul înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor faţă de care a păcătuit. De aceea Apostolul Ioan a mai scris:

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9)

Şi mai spune…

Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. (1 Ioan 2:1-3)

Când le vorbesc oamenilor despre naşterea din nou de multe ori îmi mai este adresată următoarea întrebare…

Poţi să fii născut din nou şi să nu te ataşezi la nici o biserică?

Nu, nu poţi aşa. Scriptura  mai scrie:

Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. (1 Ioan 5:1-2)

Cel născut din nou iubeşte pe ceilalţi copiii ai lui Dumnezeu. În ziua când te naşti din nou devii membru al familiei lui Dumnezeu. Biserica este adunarea celor născu
ţi din nou. Cum poţi să fii parte din această familie şi să ignori pe ceilalţi membri. Apoi, fiecare creştin are o datorie să slujească Bisericii cu darurile lui spirituale. Cum poţi sluji unor oameni pe care îi ignori. Dacă te naşti din nou este foarte important să cauţi o biserică locală alcătuită din oameni născuţi din nou care studiază Sfintele Scripturi şi s-au dedicat să trăiască potrivit cu învăţătura lui Hristos. Aşa să te ajute Dumnezeu.

Când are loc naşterea din nou?

Am auzit despre învăţătura unei erezii conform căreia naşterea din nou a creştinului nu ar avea loc pe acest pământ. Ei spun că aici noi doar suntem concepuţi, dar în Împărăţia cerurilor doar vom fi născuţi din nou. Să vedem ce spune Scriptura în acest sens.

Naşterea din nou este condiţie pentru accesul în Împărăţia cerurilor

Iată un caz din Biblie care ne relevă acest adevăr:

Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3:1-5)

Dacă naşterea din nou este condiţie pentru întrare în Împărăţia cerurilor, aceasta trebuie să aibă loc înainte, adică acum, când ne aflăm încă în această viaţă, pe acest pământ. Şi, atenţie, Biblia nu spune că conceperea noastră duhovnicească este condiţie pentru întrarea în Împărăţia cerurilor, ci naşterea noastră din nou.

Timpul verbului

Un alt argument important şi tare este că de cele mai multe ori, când se referă la naşterea din nou, verbul este la timpul trecut. Să vă prezint mai jos versetele din Epistola I a lui Ioan unde se vorbeşte cu referinţă la naşterea din nou:

Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 Ioan 3:9)

Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. (1 Ioan 4:7)

Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră. (1 Ioan 5:1-4)

Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău. (1 Ioan 5:18-19)

În toate pasajele biblice citate verbul este folosit la timpul trecut.

Timpul verbului în limba greacă

După o discuţie cu adepţii acestei învăţături eretice şi după ce n-au avut cu ce răspunde la argumentele prezentate mai sus, am primit un mesaj prin care au încercat să-mi atragă atenţia la forma greacă a verbelor traduse cu românescul „născut” în pasajele menţionate mai sus. M-am mirat că au făcut referinţă la limba greacă având în vedere că în discuţia noastră anterioară nu puteau să găsească în Biblie textele la care se făcea referinţă. Dar, dacă a ajuns vorba, să vedem care este forma verbului în limba greacă.

Aproape în toate versetele menţionate din 1 Ioan în textul grecesc al Noului Testament este folosit cuvântul gege,nnhtai. Forma gramaticală a verbului este indicativ, perfect, pasiv, singular la persoana III indicând la o acţiune încheiată, terminată în trecut. Deci, naşterea din nou a avut loc în trecutul creştinilor la care se face referinţă.

Cercetaţi Scripturile şi păziţi-vă de orice fel de învăţătură care este străină şi potrivnică Cuvântului lui Dumnezeu. Căutaţi să vă naşteţi din nou dacă nu aţi făcut aceasta până acum.

 

Naşterea din nou

Întrebare: Ce este nașterea din nou?

În articolul Semnele Domnului Isus am văzut că minunile care le făcea Domnul Isus dovedeau că El vine de la Dumnezeu, dar nu totdeauna că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Atrăgând atenţia oamenilor prin semne şi minuni, Domnul Isus avea posibilitatea să le vestească Evanghelia. Astfel semnele împreună cu mărturiile ne ajută să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

În capitolul 3 din Evanghelia după Ioan este descrisă discuţia lui Nicodim, fariseu şi fruntaş al Iudeilor, cu Domnul Isus. Nicodim a venit la Domnul Isus din cauza că a crezut că El vine de la Dumnezeu

Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: ,,Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe cari le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. (Ioan 3:2)

Evident că motivul pentru care a venit Nicodim la Domnul Isus a fost să afle mai multe despre Împărăţia lui Dumnezeu. Şi Domnul Isus îi zice

Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( Ioan 3:3).

Nicodim nu a înţeles despre ce este vorba, de aceea Domnul Isus i-a explicat despre naşterea din nou, cum se poate un om naşte din nou şi ce efect are naşterea din nou în viaţa omului. Deci, să vedem pentru început ce înseamnă naşterea din nou.

Ce este naşterea din nou?

În primul rând, Domnul Isus îl atenţionează pe Nicodim despre naşterea din nou că este condiţia pentru a vedea şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:3,5).Apoi, Domnul Isus îi explică ce este şi ce nu este naşterea din nou. La versetul 5 El zice că naşterea din nou este din apă şi din Duh, iar la versetul 6 scrie că este o naştere spirituală şi se produce la nivel spiritual (ce este născut din Duh este duh) şi, totodată nu este o naştere firească, din carne. La versetul 8 Domnul Isus îi explică că naşterea aceasta nu este vizibilă, nimeni nu poate vedea cum se produce ea, dar toţi văd efectul ei în viaţa celui născut din nou: oamenii din jur văd transformarea în comportament a omului fără să ştie de unde vine schimbarea aceasta şi unde duce ea. La Ioan 1:12-13, scrie că naşterea aceasta nu este „din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”. Iar la 1 Petru 1:23 scrie că suntem „născuţi dint-o sămânţă care nu poate putrezi, prin Cuvânt.”

Cum poţi fi născut din nou?

După ce Domnul Isus i-a explicat lui Nicodim ce este naşterea din nou, acesta L-a întrebat pe Domnul Isus: „Cum se poate face aşa ceva?” (Ioan 3:9) La versetele 14 – 21 Domnul Isus îi explică cum se poate face aşa ceva.

Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Despre şarpele înălţat de Moise în pustie este scris la Numeri 21:1-9. Iată contextul: poporul Israel a cârtit împotriva lui Moise şi a Domnului. Domnul S-a mâniat pe ei şi a trimis împotriva lor nişte şerpi înfocaţi, care-i muşcau şi mulţi din popor au murit. Poporul s-a temut de Dumnezeu şi a recunoscut că a păcătuit împotriva Lui şi a cerut ajutor. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-L spânzure de o prăjină şi oricine este muşcat de şarpe, şi va privi spre el, va trăi. Astfel oricine era muşcat şi privea spre şarpele de aramă, trăia. Ceea ce-i vindeca era credinţa lor în Cuvintele lui Dumnezeu. Iar cei ce nu au crezut cuvintele lui Dumnezeu au murit din pricina necredinţei lor.

Când Domnul Isus a spus că Fiul Omului trebuie să fie înălţat, El s-a referit la răstignire. Aceasta o vedem din versetul 16:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

La Ioan 1:12-13 este scris că putem fi născuţi din Dumnezeu primindu-L pe Domnul Isus, adică crezând în Numele Lui (că este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu). La Galateni 4:23-29 vedem că suntem născuţi din nou atunci când intrăm în Noul Legământ. Iar la 1 Petru 1:23 scrie că această naştere este prin Cuvânt, deci, trebuie să studiem Scripturile, fiindcă nu poate fi naştere din nou fără cunoaşterea Scripturilor.

Eşti născut din nou? Cum ştii? În următorul articol doresc să vedem cum poţi cunoaşte dacă un om este născut din nou sau, altfel spus, care sunt efectele naşterii din nou în viaţa unui om.

Trebuie să vă naşteţi din nou

Urmărind discuțiile din presă și de pe net, am observat că există multa confuzie cu privire la înțelegerea conceptului și a învățăturii despre nașterea din nou. Unii cred că acesta este un termen străin Bibliei, alții consideră că este doar o figură de stil folosită în Biblie iar unii, care se pretind a cunoaște “în profunzime” Biblia, au avut îndrăzneala să anunțe cu aroganță că creștinii născuți din nou, sau cum folosesc ei termenul din limba engleză “born again Christians” este o sectă sau o erezie. Deci, cum vedeți, există multă discuție și păreri contradictorii care necesită o clarificare. Subiectul necesită o abordare și mai ales pentru că are o nemijlocită legătură cu soarta eternă a fiecărui om. Subiectul nașterii din nou este pe larg abordat în Noul Testament și despre el Dumnezeu a vorbit prin scrierile apostolilor Ioan, Pavel, Petru. De asemenea, Epistola lui Iacov abordează acest concept. Volumul mare al pasajelor biblice la subiect mă face să vin pe parcurs cu mai multe articole. Așadar, cum un om se naște din nou?

se naște din nou

În acest prim articol, vă propun o analiză a textului din Evanghelia după Ioan, când Domnul Isus a prezentat, El însuși, conceptul nașterii din nou.

Nașterea din nou este condiția de bază pentru întrare în Împărăția lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan relatează că

între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: “Învățătorule, știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. (Ev. Ioan 3:1-2)

Chiar dacă aparținea partidei unor oameni fățarnici ce pretindeau al cunoaște pe Dumnezeu, Nicodim a fost un om sincer, care dorea să moștenească Împărăția Cerurilor și acesta a fost motivul pentru care a venit la Isus, să învețe cum să ajungă la Dumnezeu de la un învățător care a venit de la Dumnezeu.

Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. (Ev. Ioan 3:3)

Afirmația este absolut categorică și trebuie luată în considerație. Nicodim a luat-o serios și a insistat să înțeleagă până la urmă, punând întrebări practice pentru a realiza cum un om se naște din nou:

Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să între a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască? (Ev. Ioan 3:4)

Răspunsul Domnului Isus la această întrebare, ne prezintă un alt adevăr important despre nașterea din nou.

Nașterea din nou este de natură spirituală, are loc în spiritul omului și este diferită de nașterea biologică.

Isus a răspuns la întrebarea lui Nicodim astfel:

Adevărat îți spun, că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să între în Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ți-am zis: “Trebuie să vă nașteți din nou. (Ev. Ioan 3:5-7)

Și pentru că nu toate lucrurile din lumea spirituală pot fi văzute cu ochiul omenesc, sau percepute cu cele 5 simțuri, se pare că Domnul Isus a dat dinainte răspunsul la o întrebare care ar fi pus-o Nicodim ca să afle, cum poți ști despre un om dacă este sau nu născut din nou.

Când un om se naște din nou, acest lucru se vede printr-o transformare totală în purtarea și trăirea persoanei care a experimentat-o.

În continuarea discuției, Domnul Isus i-a prezentat acest adevăr lui Nicodim, folosind următoarea comparație:

Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul. (Ev. Ioan 3:8)

Oamenii din jur, rudele, prietenii, cei care au cunoscut o persoana înainte de nașterea din nou, recunosc o transformare totală în acel om chiar dacă nu pot cu ochii lor fizici să vadă că aceasta a venit de la Dumnezeu și că duce în Împărăția lui Dumnezeu pe acea persoana. Nașterea din nou poate aduce transformare care nu o poate realiza nimeni dintre oameni. Odată, mergând spre Institutul Biblic împreună cu câțiva creștini, m-am oferit să duc cu mașina o profesoară de la școala în care am învățat în copilărie și care aștepta la marginea drumului să meargă în aceiași direcție. Am discutat mai multe subiecte cu ea și așa am ajuns să vorbim despre drogați, hoți, imorali și oameni care aduc multe suferințe familiilor lor și societății întregi și faptul că aceste păcate se răspândesc repede. În mijlocul discuției i-am spus profesoarei că prin naștere din nou, oamenii pot sa primească eliberare de orișicare din aceste păcate și ea a spus că nu crede că chiar un drogat ar putea fi eliberat. Tocmai atunci, i-am prezentat doi prieteni ai mei, credincioși, oameni născuți din nou, care ambii au fost drogați înainte, iar unul din ei chiar a vândut droguri. Familiile le erau distruse, sănătatea la fel și doar când au crezut din inimă în Domnul Isus și au fost născuți din nou, au primit eliberare de toate păcatele care i-au robit altă dată ca să trăiască acum o viață biruitoare și frumoasă cu Domnul Isus Hristos. Când un om se naște din nou, Dumnezeu îl eliberează de cele mai perverse manifestări ale imoralității. În Epistola I către Corinteni apostolul Pavel scrie:

Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? Nu vă înșelați în privința aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii (bărbați care se prostituează cu homosexualii), nici sodomiții(homosexualii), nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici răpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți; în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru. (1 Corinteni 6:9-11)

La auzirea acestor lucruri despre nașterea din nou, Nicodim l-a întrebat pe Domnul Isus: “Cum se poate face așa ceva?” Dacă ești un om sincer care cauți să cunoști pe Dumnezeu și să ai parte de Împărăția Lui, fără îndoială că ți-ai pus aceeași întrebare. În articolul următor voi veni cu răspunsul la această întrebare și vom vedea cum poate un om experimenta nașterea din nou.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

 

Nașterea din nou și sfinții Vechiului Testament

Întrebare:

sfinții vechiului testament

Spuneți-mi, vă rog, a fost posibilă “nașterea din nou” a sfinților Vechiului Testament, având în vedere că rolul și slujirea Duhului Sfânt în Noul și Vechiul Legământ sunt diferite? Și întrebarea care reiese de aici: care este diferența (dacă ea există) între rolul și lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul și Noul Legământ?

Cred că ar fi mai binevenit să încep cu a doua întrebare, fiindcă așa putem înțelege mai bine ce este nașterea din nou și respectiv dacă a fost posibilă nașterea din nou a sfinților Vechiului Testament. Vă recomand să citiți articolul pe care l-am scris mai înainte: “Prin ce este diferită lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul și Noul Legământ”. În acest articol am arătat diferența dintre rolul și lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul și Noul Legământ. Duhul Sfânt a fost dintotdeauna pe pământ, dar, din cauza păcatului, Dumnezeu a hotărât că Duhul Sfânt nu va rămâne pururea în om (Geneza 6:3). În zilele noastre manifestarea Duhului Sfânt este aceeași ca și mai înainte, doar că cei care intră în Noul Legământ, prin credință în Domnul Isus, sunt botezați cu Duhul Sfânt și Duhul Sfânt rămâne cu ei în veac (Ioan 14:16-17), făcându-Se responsabil de credincioșia noastră:

Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mîngîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămînă cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămîne cu voi, şi va fi în voi. (Ioan 14:16-17)

Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericire lor şi a copiilor lor după ei. (Ieremia 32:39)

Duhul Sfânt îi face pe cei născuți din nou asemenea chipului Domnului:

Dar oridecîteori vreunul se întoarce la Domnul, măhrama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Corinteni 3:16-18)

… și îi face să trăiască o viață sfântă, o viață plăcută înaintea lui Dumnezeu:

Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. (Ezechiel 36:27)

Deci, creștinii născuți din nou nu trăiesc în păcat, dar dacă cineva se numește creștin și trăiește în păcat, aceasta dovedește că nu are Duhul Sfânt. Cine nu are Duhul Sfânt nici nu este a lui Hristos:

Voi însă nu mai sînteţi pămînteşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. (Romani 8:9)

În perioada de până la nașterea bisericii, Duhul Sfânt venea peste anumite persoane, pentru o anumită lucrare, dar nu rămânea pentru totdeauna peste om, pe când în Noul Legământ promisiunea este că ”va turna din Duhul Sfânt peste orice făptură” (Ioel 2:28-31) și că Duhul Sfânt ”va rămâne cu noi în veac” (Ioan 14:15), ceea ce Biblia numește ”botezat cu Duhul Sfânt” sau ”naștere din nou”. Aceasta este diferența între lucrarea și rolul Duhului Sfânt în Vechiul și Noul Legământ.

În Evanghelia după Ioan capitolul trei, când Nicodim întreabă pe Domnul Isus cum este posibilă nașterea din nou, Domnul Isus îi spune că pentru aceasta trebuie ca Fiul Omului (Domnul Isus) să fie înălțat și oricine va crede în jertfa Lui, va fi mântuit:

Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică. (Ioan 3:14-15)

Când a spus “să fie înălțat”, s-a referit la răstignire, după cum găsim scris la Ioan capitolul 12:

“… Şi după ce voi fi înălţat de pe pămînt, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”- Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară. (Ioan 12:32-33)

Deci, potrivit cu textul de la Ioan 3:14-15, pentru ca să fie posibilă nașterea din nou trebuia ca Domnul Isus să fie înălțat, adică răstignit. Altfel spus, până la răstignirea Domnului Isus nașterea din nou nu a fost posibilă.

Apoi, în Ioan 7:39 Domnul Isus spune că pogorârea Duhului Sfânt (nașterea din nou) nu este posibilă până la înălțarea (proslăvirea Domnului Isus) la cer:

În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfînt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit. (Ioan 7:37-38)

Și în Faptele Apostolilor 2:33 apostolul Petru spune că după moartea, învierea și înălțarea la cer, Domnul Isus a primit de la Tatăl Duhul făgăduit (Ioel 2:28, Ezechiel 36:27) și a turnat peste cei ce au crezut în Domnul Isus:

Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi sîntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. (Fapte 2:32-33)

Așadar, nașterea din nou nu a fost posibilă până la moartea, învierea și înălțarea Domnului Isus la cer și, respectiv, sfinții Vechiului Testament nu au putut experimenta nașterea din nou. De exemplu, despre Ioan Botezătorul, unul din sfinții Vechiului Testament, Domnul Isus spune că pe pământ nu s-a născut un om mai mare decât el și totuși cel mai mic din Împărăția Cerurilor este mai mare decât el:

Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuși cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el. (Matei 11:11)

Concluzie: Sfinții Vechiului Testament nu au putut experimenta nașterea din nou, chiar dacă s-au făcut părtași Duhului Sfânt și au fost folosiți în lucrarea lui Dumnezeu. De fapt, nașterea din nou este ceea ce face Noul Legământ diferit de Vechiul Legământ. Dacă în Vechiul Legământ Dumnezeu a dat poporului Israel poruncile Sale și i-a lăsat ca să le împlinească în puterea lor, atunci în Noul Legământ Dumnezeu ne dă și puterea, prin Duhul Sfânt, ca să împlinim poruncile Lui și să fim plăcuți Lui și, astfel, să moștenim Împărăția Cerurilor!

Vă recomand să citiți și următoarele articole despre nașterea din nou:

Ce înseamnă expresia „născut din apă și din Duh”?

Întrebare: Ce înseamnă expresia: născut din apă și din Duh?

Născut din apă și din Duh

În Evanghelia după Ioan 3:1-16 Domnul Isus îi vorbește lui Nicodim despre nașterea din nou. În versetul 3 Domnul Isus îi spune lui Nicodim: “Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Nicodim nu neagă faptul că Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată în persoana, lucrarea și mesajul Domnului Isus. Nicodim vrea să fie parte din Împărăția lui Dumneze, dar pentru aceasta trebuie să fie născut din apă și din Duh.

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5)

Cuvîntul “a se naște” în contextul acestui pasaj se poate referi la acțiunile tatălui și a mamei de “a da naștere la”, prin urmare cuvântul în pasajul dat înseamnă regenerare. Înainte ca o persoană să intre în Împărăția lui Dumnezeu trebuie să aibă loc regenerarea acelei persoane.

Nicodim înțelege condiția participării în Împărăția lui Dumnezeu și că trebuie să aibă loc o naștere din nou. Dar cum “din nou”?

“Cum se poate naște un om bătrîn? Poate el să intre a doua oară în pîntecele maicii sale, și să se nască?” (Ioan 3:4)

Cuvîntul “din nou” poate însemna “de sus” sau “din nou”. Nicodim a înțeles că nașterea trebuie să aibă loc “din nou”, dar nu de “sus”. În continuare Domnul Isus insistă asupra faptului că această naștere nouă, această nouă concepere, această nouă regenerare este lucrarea Duhului Sfânt care vine din locurile de mai sus. Fie din nou sau de sus, ambele se referă la nașterea din Dumnezeu.

“Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celorce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuți nu din sînge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:12-13)

Cum a înțeles însă Nicodim expresia: născut din apă și din Duh și la ce experiență se referă ea?

În acest articol nu voi încerca să discut părerile teologilor expuse la acest subiect, cum ar fi:

  • apa înseamnă nașterea naturală, iar Duhul indică nașterea spirituală;
  • apa și Duhul indică împreună o curățire și reînnoire spirituală;
  • apa este botezul lui Ioan, iar Duhul este ceea ce vine o dată cu acceptarea lui Isus;
  • apa arată înspre partea exterioară a botezului creștin, iar Duhul spre partea interioară.

Domnul Isus pune accentul pe nevoia de transformare sau reînnoirea întregii naturi omenești prin intervenția Duhului Sfânt. Nu este nimic bun în natura omului din cauză că toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu și de aceea omul nu poate să intre sau să vadă Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nimic neîntinat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.

Accentul pasajul dat nu este pe botez, așa cum presupun unii, de altfel cuvântul “apă” este menționat doar o singură dată în Ioan 3:1-16. Accentul însă este pus pe lucrarea Duhului Sfânt (v.8), pe lucrarea Fiului (v.14-15) și pe lucrarea lui Dumnezeu (v.16-17) și importanța credinței în nașterea din nou. Mai mult decât atât, oriunde Ioan vorbește despre botez și Duhul Sfânt ele sunt puse în contrast.

“Drept răspuns, Ioan le-a zis:,,Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoașteți. Eu nu-L cunoșteam; dar Celce m-a trimes să botez cu apă, mi-a zis:,Acela peste care vei vedea Duhul pogorîndu-Se și oprindu-Se, este Celce botează cu Duhul Sfînt.” (Ioan 1:26,33)

Însă în pasajul dat, apa și Duhul nu sunt puse în contrast, ci ele sunt legate și împreună devin echivalentul “de sus”. Domnul Isus îl ceartă pe Nicodim pentru neînțelegerea lucrurilor menționate în Legea lui Israel.

,,Tu ești învățătorul lui Israel, și nu pricepi aceste lucruri?” (Ioan 3:10)

Pentru înțelegerea acestei expresii trebuie să ne întoarcem la Vechiul Testament, la ceea ce Nicodim cunoștea și învăța. Cu toate că expresia: născut din apă și din Duh nu se găsește în scrierile Vechiului Testament, ambele lucruri sunt acolo.

Atunci când apa este folosită în mod figurativ în Scripturi, mai ales când aceasta se găsește în legătură cu Duhul se referă la reînnoire sau curățare. Cel mai important pasaj din toate este Ezechiel 36:25-27, unde apa și duhul sunt puse împreună, apa semnificând curățarea de impurități, iar Duhul descriind transformarea inimii.

“Vă voi stropi cu apă curată, și veți fi curățiți, vă voi curăți de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri. Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou, voi scoate din trupul vostru inima de piatră, și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele.”

Și apa și Duhul nou sunt date pentru reînnoirea poporului, promisiune a Noului Legământ profețită nu o singură dată de către profeții Vechiului Testament. Prin mesajul lor profeții au anticipat o transformare a inimii individului, dintr-o inimă de piatră într-o inimă de carne pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă atunci când credem în Isus Hristos care a murit pentru păcatele întregii omeniri.

În concluzie, putem spune că pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, un om trebuie să fie născut din apă și din Duh, adică să experimenteze nașterea din nou. Nu un ritual (botezul), ci revărsarea Duhului Sfânt a fost profețită de prorocii Vechiului Testament și împlinită în persoana și lucrarea Domnului Isus Hristos.

Vă recomand să studiați cursul Ioan partea I, din seria „Învățătură peste Învățătură”.

 

De ce unii creştini continuă să trăiască în păcat?

Nu încape îndoială că ţi-ai pus întrebarea aceasta, când vezi oameni care pretind a fi creştini, dar continuă să trăiască în păcat şi ori sunt făţarnici ori îşi găsesc scuze diferite pentru păcatul lor. De ce aceşti creştini trăiesc în păcat şi de ce ei rămân robii păcatului? Sunt două motive principale pe care doresc să le prezint în acest articol.

trăiesc în păcatMotivul Nr. 1 – Persoanele care pretinde a fi creştini și trăiesc în păcat nu sunt născuți din nou

Odată, când Domnul Isus Hristos se afla în Ierusalim, s-au întâmplat următoarele:

Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: “Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să între a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să între în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: “Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Evanghelia după Ioan 3:1-7)

Naşterea din nou este o condiţie de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, dar şi pentru trăirea unei vieţi curate, pline de biruinţă asupra păcatului. Iată ce spune în această privinţă acelaşi apostol Ioan:

Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire, nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. ( Epistola 1 a lui Ioan 3:9-10)

Potrivit pasajului, cine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui, iar cine păcătuieşte nu este născut din Dumnezeu. Păcatul şi nasterea din nou nu sunt compatibile una cu alta, nu merg nicicum împreună. Aici nu este vorba despre ceva accidental, ci de un mod de trăire a vieţii în păcat. În continuare, în aceeaşi epistolă, Apostolul Ioan mai spune:

Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el. (Epistola 1 a lui Ioan 5:18 )

Omul născut din nou nu se va putea acomoda niciodată cu păcatul, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate păcătui. Eşti tu născut din nou? Cum este viaţa ta în lumina adevărului Sfintelor Scripturi? Trăieşti în neprihănire sau trăieşti în păcat? De ai şti ce scrisori primesc uneori de la oameni care se consideră copiii lui Dumnezeu şi care continuă să trăiască în păcat. Prima întrebare care le-o pun şi care vreau să ţi-o pun şi ţie este: Care sunt dovezile naşterii tale din nou şi a prezenţei Duhului lui Dumnezeu în tine? Răspunde la această întrebare… Există totuşi şi cazuri când oameni născuţi din nou au trăit pentru o perioadă în păcat.

Motivul Nr. 2 – Creştinul care nu trăieşte după îndemnurile Duhului Sfânt, ajunge să fie mânat de firea pământească

La naşterea din nou Duhul Sfânt vine să locuiască în persoana creştinului şi îi dă putere să trăiască în ascultare de Dumnezeu, ca să nu mai păcătuiască. Era imposibil de trăit astfel înainte, când nu aveam Duhul Sfânt, dar acum, este o alegere a noastră să ascultăm sau nu de El. Duhul Sfânt ne îndeamnă la trăire în ascultare de Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, noi rămânem să trăim în firea pământească, care ne îndeamnă la păcat. Este alegerea noastră de cine ascultăm şi ce vom face în continuare. Din moment ce am primit Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu spune:

Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. (Epistola lui Pavel către Romani 8:1)

Unii creştini nu vor să moară pentru firea lor pământească şi de aceea continuă să trăiască în păcate ascunse.

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, că, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. (Epistola lui Pavel către Romani 8:5-8 )

Ca să le arate creştinilor că ei pot să trăiască liberi de presiunile firii păcătoase, care ne îndeamnă la păcat şi că pot fi biruitori asupra păcatului, Apostolul Pavel a scris în continuare:

Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Epistola lui Pavel către Romani 8:12-14)

Cum este viaţa şi trăirea ta înaintea lui Dumnezeu? Eşti născut din nou? Trăieşti după călăuzirea Duhului lui Dumnezeu sau după îndemnurile firii păcătoase. Ce hotărâri şi decizii ai de luat în urma celor aflate? Ce schimbare trebuie să intervină în viaţa ta? Dacă este nevoie de o schimbare, nu amâna şi fă-o azi.

 

 

 Vorbindu-i Patriarhului Nicodim,(deci si Patriarhului Daniel) Iisus a spus „…Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”


Răspuns: 
Ce înseamnă să fii un creştin născut din nou? Biblia ne răspunde la această întrebare printr-un pasaj cunoscut care se găseşte în Evanghelia după Ioan 3:1-21. În acest capitol, Domnul Iisus Hristos îi vorbeşte lui Nicodim, un fariseu de frunte şi unul din membrii Sanhedrinului (deci un judecător al evreilor). Nicodim venise la Iisus după lăsarea serii. El a avut câteva întrebări să-I pună lui Iisus. Vorbindu-i lui Nicodim, Iisus a spus „…Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim L-a întrebat atunci pe Iisus: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’….” (Ioan 3:3-7).

Literal, expresia „născut din nou” are sensul de „născut de sus.” Nicodim avea o nevoie reală. El simţea nevoia unei schimbări a inimii sale, o transformare spirituală. Naşterea din nou, fiind o a doua naştere, este un act al lui Dumnezeu prin care viaţa veşnică este atribuită persoanei credincioase (2 Corinteni 5:17; Tit 3:5; 1 Petru 1:3; 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1-4, 18). Evanghelia după Ioan 1:12,13 indică faptul că expresia „născut din nou” are de asemenea semnificaţia de a „deveni copii ai lui Dumnezeu” prin credinţa în Numele lui Iisus Hristos.

Întrebarea care în mod logic se pune este „De ce are nevoie o persoană să se nască din nou?” Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni 2:1 spune: „Voi eraţi morti în greselile şi păcatele voastre…” Când se adresează romanilor, apostolul le scrie astfel: „Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) Aşadar, o persoană are nevoie să fie născută din nou pentru a avea păcatele iertate şi pentru a avea o relaţie personală cu Dumnezeu.

Dar cum are loc această naştere din nou? Efeseni 2:8,9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Atunci când o persoană este „mântuită,” el/ea este născut(ă) din nou, fiind o persoană înnoită spiritual, şi este din acel moment un copil al lui Dumnezeu ca urmare a naşterii din nou. Credinţa în Iisus Hristos, Cel care a plătit pedeapsa păcatelor noastre când a murit pe cruce, înseamnă de fapt “naşterea din nou” din punct de vedere spiritual. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă…” (2 Corinteni 5:17a).

Dacă nu ai crezut niciodată în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor personal, eşti gata să răspunzi Duhului Sfânt care îi vorbeşte acum inimii tale? Tu ai nevoie să fii născut din nou. Doreşti tu chiar astăzi să spui rugăciunea pocăinţei şi să devii o nouă persoană în Hristos? „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13).

Dacă doreşti să Îl accepţi pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal şi să fii născut din nou, iată o rugăciune simplă care te va ajuta. Totuşi ţine minte: rostirea acestei rugăciuni sau a oricărei alte rugăciuni nu te va mântui. Numai credinţa în Hristos te poate mântui de păcate. Această rugăciune este numai o modalitate de a-ţi exprima credinţa în El şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că ţi-a dăruit mântuirea. “Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta şi că merit pedeapsa. Cred că Iisus Hristos a luat pedeapsa pe care o meritam eu, astfel ca eu să pot fi mântuit prin credinţa în El. Mă întorc acum de la păcatele mele şi îmi pun întreaga mea credinţă în Tine pentru mântuire. Îţi mulţumesc pentru harul Tău minunat şi pentru iertarea de păcate – darul vieţii veşnice! Amin!”

Despre naşterea din nou

Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou e regenerarea vieţii, înzestrându-se cu o dispoziţie şi atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul, intelectul şi voinţa. Astfel fiecare păcătos, pentru a deveni un adevărat credincios, trebuie să fie născut din nou.

Ioan 3:7 ”Nu te mira că ţi-am spus: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ 

Prin puterea sa proprie, omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba.

Ieremia 13:23  “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul?”

Ioan 15:5  “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

Fără naşterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun.  Prin naşterea firească, noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului. Suntem ca şi un pădureţ care nu poate să aducă roade bune. Oricât l-ai îngriji, tot poame pădureţe ar aduce.  Numai altoirea e ceea ce poate schimba firea.

Matei 7:16-18  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.”

Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”

Matei 12:34  “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?  Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.”

Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.

1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”

Iacov 1:18  “El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”

Ioan 3:5  “Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Efeseni 2:10  “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Naşterea din nou nu e o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu e schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare.

2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.”

Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii Dumnezeeşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea e a doua fire în viaţa noastră după cum prin altoire pădureţul nu e stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e şi cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului e cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului, în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6  “Ce e născut din carne este carne, şi ce e născut din Duh este Duh.”

Galateni 5:22-23  “Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Matei 7:17  “Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.”

Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu.  Dreptul la moştenire veşnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e născut din nou nu e copil al lui Dumnezeu şi nici nu are drept la moştenirea veşnică.

Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’ 

 

Omului caruia ii plac maimutarelile, dezavuate in Galateni 5/20, nu are decat sa nu se nasca din nou, dar il costa pierderea vesniciei- mantuirii, neprihanirii, innoirii  

Naşterea din nou

Naşterea din nou

de prof. Mihail Dimitriu

poet şi scriitor creştin

                 Aşa cum ştim, vor fi mântuiţi doar oamenii care ascultă de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), adică aceia care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Ps. 119.94,166,146; Matei 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 18.18-27), iar una dintre poruncile fundamentale date de către Domnul Isus Hristos, este: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7). Din ultimele versete amintite, rezultă că naşterea din nou este o condiţie fundamentală de mântuire.

                În Ioan 3.1-21 este redată discuţia pe care a avut-o Domnul Isus Hristos cu Nicodim, un fruntaş al iudeilor care venise să vorbească cu El. În cursul acestei discuţii, Domnul Isus Hristos a rostit următoarele cuvinte: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. … Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3.3-8).

                Din mesajul Domnului Isus Hristos, amintit în versetele de mai sus, aflăm că un om nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou. Întrucât în Împărăţia lui Dumnezeu vor intra doar oamenii mântuiţi (2 Tim. 4.18), rezultă şi pe această cale, acelaşi adevăr enunţat mai sus: pentru ca un om să poată fi mântuit, este necesar ca acesta să se nască din nou.

                Domnul Isus Hristos, le-a adresat ucenicilor Săi următoarele cuvinte:“Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18.3). În rândurile următoare vom arăta că un om poate ajunge smerit (Matei 18.4) şi fără răutate (1 Cor. 14.20), aşa cum este un copilaş născut de curând (1 Petru 2.2), doar după ce a fost născut din nou.

                În epistola apostolului Pavel către Tit, citim astfel: “Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii vecinice” (Tit 3.3-7).

                Analizând versetele amintite mai sus, aflăm că apostolul Pavel ne învaţă acelaşi lucru ca şi Domnul Isus Hristos, şi anume: că o caracteristică de bază a oricărui om mântuit, constă în faptul că acesta trebuie să fie născut din nou.

                După ce am lămurit faptul că orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să îndeplinească porunca Domnului Isus Hristos: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7), să vedem acum în ce constă naşterea din nou, sau cum mai este ea numită, naşterea din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), sau naşterea din apă şi din Duh (Ioan 3.5).

                Sfânta Scriptură ne învaţă că naşterea din nou, din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), constituie acea transformare fundamentală ce poate avea loc în viaţa unui om, care este reprezentată în mod simbolic, ca fiind o succesiune de trei etape. Acestea sunt:

                – Dezbrăcarea de omul cel vechi (Ef. 4.22; Col. 3.9).

                – Moartea (dispariţia) omului cel vechi (Rom. 6.2-11; Col. 3.3; 2 Tim. 2.11).

                – Îmbrăcarea în omul cel nou (Ef. 4.24; Col. 3.10).

                Un om vechi, reprezintă în mod simbolic, o persoană moartă din punct de vedere spiritual (Ioan 5.24; Ef. 2.1-5; Col. 2.13; 1 Ioan 3.14), care se lasă călăuzită de către firea sa pământească (2 Cor. 10.3; Rom. 7.5; Gal. 5.13,16), în care nu locuieşte nimic bun (Rom. 7.18,25; 8.3). O astfel de persoană firească are o comportare stricată (Ef. 4.22), fiind înrobită (Rom. 6.6) de diverse păcate (Gal. 5.19-21; Col. 2.13; 3.5-9; Ef. 2.1-3; Rom. 7.5; 13.12-13), care includ tot felul de patimi (Gal. 5.24) şi de pofte înşelătoare (Ef. 4.22; Col. 2.11).

                Pentru ca o persoană oarecare să se dezbrace de omul cel vechi, aceasta trebuie să ia hotărârea de a renunţa definitiv la modul de viaţă pe care l-a avut până în momentul luării acestei decizii (Ef. 4.22). Dezbrăcarea de omul cel vechi debutează cu înnoirea minţii (Ef. 4.23) şi constă în renunţarea la trăirea după poftele firii pământeşti (1 Petru 2.11), ceea ce înseamnă în mod implicit, renunţarea la păcate şi trăirea unei vieţi curate (Ef. 4.25-32).

                Un simbol folosit în Biblie pentru a descrie modalitatea prin care moare omul cel vechi, este răstignirea pe cruce (Rom. 6.5-6; Gal. 2.20; 5.24). După moartea omului cel vechi, are loc, în mod simbolic, şi o îngropare a sa, care ar trebui să se realizeze, în mod simbolic, la botezul în apă (Col. 2.12; Rom. 6.3-4). În mod normal, odată cu moartea omului cel vechi, trebuie să moară (dispară) şi modul păcătos de vieţuire avut anterior (Col. 3.5-9).

                Un om nou reprezintă, în mod simbolic, o persoană care s-a dezbrăcat de faptele întunericului (Rom. 13.12) şi nu se mai lasă călăuzită de către firea pământească (Rom. 13.14; Gal. 3.3; 5.13; 6.8), “fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8.7), ci se lasă călăuzită doar de către Duhul lui Dumnezeu (Gal. 5.16-18). Omul cel nou este neprihănit şi sfânt, întrucât este conceput după chipul lui Dumnezeu (Rom. 13.14).

                După ce s-a finalizat procesul de transformare a unui om vechi într-un om nou, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), în care toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5.17). Această făptură nouă este îmbrăcată în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14; Gal. 3.27), fiind în părtăşie continuă cu Domnul Isus Hristos (Rom. 6.5,8; Ef. 2.5-6; Col. 2.6-10; 3.11), care trăieşte în aceasta (Gal. 2.20). Fiind îmbrăcat cu dragostea (Col. 3.14; 1 Tes. 5.8), cu armătura lui Dumnezeu (Ef. 6.11), cu platoşa neprihănirii (Ef. 6.14), omul cel nou are preocupări duhovniceşti (Col. 3.1-4), şi ca atare Îi slujeşte lui Dumnezeu într-un un duh nou (Rom. 7.6), trăind o viaţă nouă (Rom. 6.4), curată şi frumoasă (Col. 3.12-14; 1 Petru 2.11-18), care nu mai este caracterizată de păcat (Rom. 6.2,11-14).

                Pentru a-i ajuta pe credincioşi să crească “spre mântuire” (1 Petru 2.2), apostolul Pavel era tot aşa de blând cu aceştia, “ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii” (1 Tes. 2.7), şi se străduia să fie alături de ei în orice privinţă (Rom. 12.15-16; 1 Cor. 9.22; 2 Cor. 11.29).

                Iată cum se adresa apostolul Pavel credincioşilor din bisericile Galatiei (Gal. 1.1-2): “Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal. 4.19). Din acest verset reiese că apostolul Pavel, care se străduia să aibă aceleaşi simţăminte (1 Petru 3.8) cu credincioşii din biserici, simţea şi el, în mod simbolic, durerile naşterii din nou, ca şi aceştia. Apostolul Pavel a folosit cuvântul iarăşi, pentru a ne arăta că el mai simţise şi în trecut durerile naşterii din nou pentru aceşti credincioşi, aşa cum le-au simţit şi ei înşişi. Desigur că aceste dureri, provin din faptul că omul cel vechi, care se lasă călăuzit de către firea pământească (2 Cor. 10.3), se împotriveşte Duhului Sfânt (Gal. 5.17).

                Din cuvintele apostolului Pavel, aflăm următoarele:

                – Există un moment de timp când debutează naşterea din nou, debut descris în mod simbolic prin durerile respective.

                – Până ce va muri omul cel vechi, şi va lua chip Domnul Isus Hristos într-un om, acesta va simţi în continuare durerile naşterii din nou.

                Din moment ce naşterea din nou debutează prin nişte dureri, şi într-un interval de timp se produc iarăşi aceleaşi dureri specifice, rezultă că naşterea unui om din nou este un proces care durează un anumit timp. Analizând atât succesiunea celor trei etape simbolice ale naşterii din nou, descrise mai sus, cât şi versetele: 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13-16; Fil. 1.6, vom ajunge la aceeaşi concluzie, că naşterea unui om din nou este un proces.

                Orice naştere firească, adică aducerea pe lume a unui nou-născut, este un proces care durează un interval de timp măsurat în minute sau ore. Iată deci că, atât aducerea pe lume a unui nou-născut, cât şi aducerea în Împărăţia lui Dumnezeu a unui om, prin naşterea sa din nou, nu sunt nişte evenimente care se produc instantaneu, ci sunt procese care durează fiecare, un interval de timp mai mic sau mai mare.

                Procesul naşterii din nou durează desigur un interval de timp, întrucât dezbrăcarea de omul cel vechi şi omorârea sa prin răstignire pe cruce, nu se face întotdeauna prea repede. Lupta pe plan spiritual, care se produce în omul la care procesul naşterii din nou a debutat, dar încă nu s-a încheiat, este descrisă în Rom. 7.14-25.

                Desigur că durata acestui proces este variabilă, în funcţie de persoana respectivă. Există oameni la care procesul naşterii din nou, durează o mare parte din viaţa lor (1 Tim. 1.6-7,19-20; 6.10; 2 Tim. 2.16-18,26; 3.1-8; 4.3-4). Sunt şi oameni, la care procesul naşterii din nou se pare că a debutat, dar este posibil (2 Tim. 4.14-15; Tit 1.10-16) ca aceştia să nu devină niciodată născuţi din nou cu adevărat (Evrei 6.4-8; 10.26-27). Procesul naşterii unui om din nou poate fi întrerupt (F.A. 5.1-11), atunci când omul respectiv ia decizia de a se întoarce de la Domnul Isus Hristos, înapoi la Satana (1 Tim. 4.1-2; 5.15; 2 Tim. 2.13; 2 Petru 2.1; Gal. 3.3).

                Procesul naşterii din nou este declanşat de către Duhul Sfânt (Gal. 3.3), iar transformările remarcabile amintite mai sus, care au loc în omul născut din nou, din Dumnezeu, sunt realizate tot datorită acţiunii regeneratoare întreprinse de către Duhul Sfânt (Ioan 3.5-8; 2 Cor. 3.17-18; Tit 3.5). Desigur că Duhul Sfânt va produce aceste minunate transformări într-un om, numai dacă omul respectiv Îl va lăsa să le producă, adică: nu I se va împotrivi (F.A. 7.51), se va lăsa călăuzit de către El (Rom. 8.14; Gal. 5.18), şi va asculta de îndemnurile Sale (Rom. 8.1,4-5), refuzând totodată să mai asculte de îndemnurile firii pământeşti (Rom. 8.12; 13.14; Gal 5.16-17; 2 Cor. 10.3).

                Aşa cum ştim, orice proces are un început şi un sfârşit. În capitolul următor, vom stabili că procesul naşterii din nou, debutează cu pocăinţa. Să vedem acum, când se încheie procesul naşterii unui om din nou.

                Un om poate să-şi dea seama că procesul naşterii sale din nou este încheiat, numai atunci când el constată că întregul său caracter a fost total (2 Cor. 5.17) regenerat. Ca atare, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), care are gânduri sfinte (1 Cor. 2.16; 2 Cor. 10.5; Fil. 2.5; 4.7; Col. 3.2), ce izvorăsc dintr-o minte nouă (Rom. 12.2; Ef. 4.23), o inimă nouă (Ezec. 11.19-20; 18.31; 36.26-27) şi un duh nou (Ps. 51.10; Rom. 7.6), care se află în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6.17).

                Datorită transformărilor esenţiale produse de către Duhul Sfânt în omul născut din nou, acesta trăieşte o viaţă nouă (Rom. 6.4), neprihănită (1 Ioan 2.29), complet diferită de viaţa trăită anterior naşterii sale din nou. Întrucât în oamenii născuţi din nou, “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17), aceştia devin “un fel de pârgă a făpturilor” lui Dumnezeu (Iacov 1.18).

                Procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv poate declara cu toată sinceritatea, aşa cum a făcut-o şi apostolul Pavel, că Domnul Isus Hristos trăieşte în el (Gal. 2.20). De asemenea, toţi oamenii cu care vine în contact omul născut din nou, trebuie să poată observa cu uşurinţă că acesta are o fire dumnezeiască (2 Petru 1.4; 2 Cor. 3.18; Ef. 4.24), datorită faptului că Domnul Isus Hristos a luat într-adevăr chip în el (Gal. 4.19; Rom. 8.29; Ef. 2.10; Col. 3.10).

                Întrucât Domnul Isus Hristos este “despărţit de păcătoşi” (Evrei 7.26), orice om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, şi deci Domnul Isus Hristos trăieşte într-adevăr în el, nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                Iată deci că într-un om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, nu mai acţionează legea păcatului şi a morţii (Rom. 8.2; 7.5), care acţionează în toţi oamenii care nu sunt născuţi din nou, el fiind eliberat de către Domnul Isus Hristos (Ioan 8.36) de sub robia păcatului (Ioan 8.34-36; Rom. 6.6,16-22; 7.6), care aduce moartea, devenind astfel mort faţă de păcat (Rom. 6.2,11; 1 Petru 2.24).

                Un om păcătos nu poate avea viaţa veşnică (Gen. 3.22-24; Tit 3.11; Evrei 6.4-8; 10.26-27). Orice om născut din nou, este izbăvit de păcate (Rom. 6.22), devine sfânt şi are viaţa veşnică (Rom. 6.23).

                Fiindcă a devenit o făptură nouă, la un moment dat, orice om născut din nou va primi de la Domnul Isus Hristos şi o identitate nouă (Apoc. 2.17; 3.12; 22.4), fiind un om “din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2.19-22). Întrucât orice om născut din nou, are încă de pe Pământ, cetăţenia cerurilor (Fil. 3.20; Ef. 2.6), el va umbla “după lucrurile de sus” (Col. 3.1) şi se va gândi tot “la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3.2).

                În mod practic, procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv are următoarele şase caracteristici:

                – “Crede că Isus este Hristosul” (1 Ioan 5.1; Ioan 1.12-13), şi ca atare “ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 8.47; 1 Ioan 4.6) şi le împlineşte în mod constant în viaţa sa (Matei 7.24-27; Iacov 1.22). În acest context, rezultă că naşterea unui om din nou, este un fenomen specific perioadei harului (Rom. 6.14), care se poate produce numai după ce a avut loc învierea Domnului Isus Hristos dintre cei morţi (1 Petru 1.3).

                – Nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                – Trăieşte în neprihănire (1 Ioan 2.29; 3.10).

                – Iubeşte pe toţi oamenii (1 Ioan 4.7).

                – Face numai fapte bune (3 Ioan 11).

                – Biruieşte lumea (1 Ioan 5.4), care, aşa cum am văzut mai sus, zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Biruinţa asupra sistemului de comportare “lumesc”, pervertit de către diavol, constă în faptul că orice om mântuit acţionează permanent, având grijă să se păzească pentru a nu fi întinat de către “lume” (Iacov 1.27). În acest sens, Sfânta Scriptură ne avertizează că orice om, care are relaţii strânse cu cei care nu se află pe calea mântuirii (1 Cor. 15.33; 2 Cor. 6.14-17), sau care are o comportare asemănătoare cu a celor care sunt “oameni de lume”, adică acţionează contrar modului de comportament al creştinilor (1 Cor. 5.11), este “vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4).

                Dacă un om are cu adevărat prima caracteristică, adică are într-adevăr o credinţă reală, le va avea în mod implicit şi pe celelalte cinci caracteristici, care, de fapt, decurg din aceasta. Într-adevăr, aşa cum vom afla pe larg citind capitolul consacrat credinţei, printre multele criterii prin care un om, care doreşte să fie mântuit, trebuie să-şi testeze credinţa (2 Cor. 13.5), se află şi celelalte cinci caracteristici ale unui om la care s-a terminat procesul naşterii din nou, adică: a avea o atitudine fermă de împotrivire şi respingere faţă de orice păcat (Ioan 16.8-9), a trăi în neprihănire (Hab. 2.4; Evrei 11.7; Rom. 1.17; 3.22; 4.13; 9.30; 10.4,6,10; Gal. 3.6; Fil. 3.9), a manifesta o iubire curată faţă de toţi oamenii (Gal. 5.6; 1 Tim. 1.5; Tit 3.15), a face numai fapte bune (Ef. 2.10; Col. 1.10; Tit 3.8; Evrei 6.9; Iacov 2.14-26; 2 Petru 1.5), a birui lumea (1 Ioan 5.4-5).

 

*

 

                Făcând o analogie cu procesul creşterii spre mântuire (1 Petru 2.1-2), putem considera că, în funcţie de măsura de credinţă (Rom. 12.3) avută la un moment dat, în viaţa unui om la care a debutat procesul naşterii din nou, pot exista şase stadii de dezvoltare. În mod convenţional, Sfânta Scriptură se referă la aceste stadii ale vieţii de credinţă, astfel: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, om mare (matur) şi părinte.

                – Noul-născut în credinţă, este un om la care procesul naşterii din nou de-abia a debutat. Un astfel de om doreşte cu adevărat să se pocăiască, şi ca atare, s-a hotărât să se lepede de “orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2.1-2). De asemenea, acest om se sileşte să aplice efectiv în viaţa sa învăţăturile Domnului Isus Hristos (Iacov 1.22-25).

                Un astfel de om, va trebui să se lase (1 Cor. 2.14) călăuzit de către Duhul Sfânt (Ps. 143.10; Ioan 16.13; Tit 3.5), care-L va învăţa cum să umble pe calea mântuirii (Ioan 14.26).

                Pentru a creşte “spre mântuire” (1 Petru 2.2), orice nou-născut în credinţă, se va hrăni cu “laptele duhovnicesc” (1 Petru 2.2; 1 Cor. 3.2), pe care-l va găsi în Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4.4; 1 Petru 1.23) aflat în Sfânta Scriptură.

                – Copilaşul în credinţă (Matei 18.3; Marcu 10.15), sau pruncul în Hristos (1 Cor. 3.1; 14.20; Evrei 5.13), se va hrăni în continuare cu “laptele duhovnicesc” (Evrei 5.12-13), ajungând să aibă siguranţa absolută că prin pocăinţa sa, a fost posibil ca toate păcatele sale să fie iertate (1 Ioan 2.12). De asemenea, copilaşul în credinţă are certitudinea că L-a cunoscut personal pe Domnul Isus Hristos şi pe Dumnezeu-Tatăl (1 Ioan 2.13). Există totuşi posibilitatea, ca acel om care a rămas la stadiul de copilaş, să mai poată fi înşelat (1 Ioan 3.7) de către diavol (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), pentru a mai păcătui (1 Ioan 2.1), sau pentru a nu se feri de închinarea la idoli (1 Ioan 5.21).

                Copilaşul în credinţă trebuie să ştie că persistenţa în păcate făcute cu voia, poate avea drept consecinţă participarea la judecata de apoi, în calitate de inculpat (Evrei 10.26-29), urmată de condamnarea, la aruncarea în iazul de foc (Apoc. 21.8).

                – Copilul în credinţă nu se mai lasă târât de diverse pofte lumeşti (1 Petru 1.14), datorită creşterii sale în credinţă (2 Cor 8.7; 10.15; 2 Tes. 1.3). Această creştere se realizează prin ascultarea de Dumnezeu, prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Sfânta Scriptură şi prin manifestarea din plin a dragostei (Ef. 5.1-2). Copilul în credinţă se sileşte să devină sfânt (1 Petru 1.15).

                – Tânărul în credinţă, are o credinţă aşa de mare (Matei 8.10; 15.28; F.A. 6.5; Rom. 1.8), încât a reuşit să aplice în viaţa sa un timp mai îndelungat Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 2.14), fără să oscileze şi fără să mai repete păcatele de care deja s-a pocăit (Ioan 5.14; 8.11).

                Datorită faptului că a rămas în Domnul Isus Hristos, fiind tare în credinţă (2 Cor 1.24), tânărul a ajuns capabil să i se împotrivească diavolului (Iacov 4.7), şi să-l biruie (1 Ioan 2.13-14).

                Există mulţi oameni bătrâni ca vârstă, dar care nu au atins încă stadiul de tânăr în credinţă, rămânând tot la stadiul de copil în credinţă, fiind purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură (Ef. 4.14; 1 Cor. 14.20).

                – Datorită creşterii sale accentuate în credinţă (1 Cor 16.13; Iacov 2.5), tânărul în credinţă poate ajunge la statura de om mare (matur), atingând “înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4.13).

                – Părintele în credinţă (1 Ioan 2.13-14) are o credinţă ajunsă la maturitate (Rom. 4.16-22; Col. 2.5). El poate afirma fără să exagereze, că are o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), ca urmare a faptului că Domnul Isus Hristos trăieşte cu adevărat în el (Gal. 2.20).

                Părintele în credinţă a ajuns să se înfăţişeze “înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2.15).

                Părintele în credinţă a vestit Evanghelia la atât de mulţi oameni, încât a reuşit să vadă cum Duhul Sfânt a lucrat efectiv la inimile celor care au aflat mesajul Evangheliei, determinându-i să devină oameni născuţi din nou. Părintele în credinţă are minunatul privilegiu de a urmări cum evoluează cei la care a debutat procesul naşterii din nou, trecând prin stadiile de: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, matur, pentru ca în final să ajungă şi ei la stadiul de părinţi, fiind astfel capabili să vestească şi aceştia la rândul lor Evanghelia (2 Tim. 2.2), cu puterea primită de la Duhul Sfânt (1 Tes. 1.5).

                Ideea principală pe care orice cititor trebuie s-o desprindă din acest capitol, se referă la faptul că procesul naşterii unui om din nou se poate considera încheiat, doar atunci când acel om s-a lăsat călăuzit în permanenţă numai de către Duhul Sfânt, şi a devenit astfel o făptură nouă (2 Cor. 5.17; Gal. 6.15), care are o minte nouă (Rom. 12.2), o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), şi care trăieşte cu adevărat o viaţă nouă (Rom. 6.4), fără să mai păcătuiască (1 Ioan 2.29; 3.9; 5.18).

                În multe biserici care se declară creştine (1 Cor. 5.11), dar care Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos doar “în felul lumii” (2 Cor. 5.16), se vehiculează diverse concepţii de sorginte omenească (Col. 2.8,22; 2 Tim. 4.3; Tit 1.14), complet străine de cuvântul lui Dumnezeu (Matei 13.14-15). În rândurile de mai jos, este dat un exemplu tipic de tratare superficială a procesului naşterii din nou.

                În Ioan 1.12-13, citim astfel: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Există oameni care interpretează aceste versete într-un mod eronat, şi astfel ajung la concluzia fundamental greşită, că naşterea din nou ar fi un act, care s-ar produce instantaneu, atunci când un om Îl primeşte (în sensul că Îl invită) pe Domnul Isus în viaţa sa. Alţi oameni nu înţeleg că în ultimele versete citate, se afirmă doar că acelui om care are o credinţă reală, i se conferă dreptul de a fi copil al lui Dumnezeu. Desigur că, aproape toţi cetăţenii unei ţări au dreptul de a candida la o funcţie foarte importantă în stat, cum este de pildă cea de preşedinte, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi preşedinţi! Desigur că ultimele versete citate, se referă la existenţa unei credinţe reale, adică o credinţă care a fost testată, şi ea a trecut cu succes testele respective (2 Cor. 13.5). Aşa cum veţi citi în capitolul consacrat credinţei, unul dintre cele douăzeci şi patru de criterii, cu care se poate testa credinţa, se bazează pe faptul că orice om care are o credinţă reală a părăsit definitiv păcatele de care s-a dezis şi pe care le-a mărturisit (F.A. 19.18-19), şi ca atare nu mai continuă să păcătuiască (Dan. 6.4; Osea 5.2; Ioan 16.8-9; Tit 1.6).

                Iată cum, invocându-se versetele Ioan 1.12-13, precum şi alte câteva asemănătoare lor, evident interpretate greşit, oameni care încă mai păcătuiesc, sunt amăgiţi de către Satana (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), prin intermediul unor predici neconcludente, pentru a crede că procesul naşterii lor din nou, din Dumnezeu, s-a încheiat, nesocotindu-se astfel versetele care ne învaţă că “oricine este născut din Dumnezeu, nu mai poate păcătui” (1 Ioan 3.9; 5.18). Astfel de concepţii periculoase, pot avea ca urmare banalizarea păcatului şi încurajarea sa în mod tacit. Să nu uităm că păcatul reprezintă ceva îngrozitor, împotriva căruia omul trebuie să lupte cu mijloace extrem de dure (Matei 5.29-30; 18.8-9; Marcu 9.43-48; 1 Cor. 9.27; Evrei 12.4).

                Pentru susţinerea concepţiei false, că un om la care s-a încheiat procesul naşterii sale din nou, din Dumnezeu, ar mai putea încă păcătui, se interpretează în mod eronat versetul 1 Ioan 3.9. Astfel, se afirmă că doar acea entitate care aparţine unui om numită “omul cel nou”, nu mai poate într-adevăr să păcătuiască, dar cea care continuă să păcătuiască este de fapt entitatea numită “omul cel vechi”. Această concepţie periculoasă, potrivit căreia după încheierea procesului naşterii unui om din nou, mai pot coexista în acesta în mod paralel şi acţionând în mod independent, cele două entităţi numite “omul cel nou” şi “omul cel vechi”, nu corespunde absolut deloc realităţii, întrucât:

                – Analizând cu atenţie contextul versetului 1 Ioan 3.9, adică versetele 1 Ioan 3.6-10, constatăm că acestea se referă la om ca la un tot unitar, şi anume la un om la care procesul naşterii sale din Dumnezeu s-a încheiat.

                – În timpul desfăşurării procesului naşterii unui om din nou, are loc transformarea (2 Cor. 3.18; 4.16) “omului cel vechi” în “omul cel nou”.

                – Dacă procesul naşterii unui om din Dumnezeu s-a încheiat, entitatea numită “omul cel vechi” nu mai poate exista, întrucât un astfel de om a devenit “o făptură nouă”, în care “cele vechi s-au dus” şi “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                – În momentul când procesul naşterii unui om din nou s-a încheiat, “omul cel vechi” nu mai există, întrucât putem considera, în mod simbolic, că acesta a murit răstignit pe cruce (Rom. 6.6-7; Gal. 2.20; Col. 3.3), şi a “fost îngropat” (Col. 2.11-12). Putem considera că omul cel vechi a murit, atunci când firea pământească păcătoasă nu mai are putere să-l influenţeze pe om în rău în nici un fel (2 Cor. 10.3), întrucât aceasta a murit răstignită pe cruce (Gal. 5.24), iar în locul ei omul respectiv a primit o fire nouă dumnezeiască (2 Petru 1.4; Ef. 4.24; 2 Cor. 3.18).

                – Odată cu moartea “omului cel vechi”, creştinul s-a dezbrăcat complet de acesta (Ef. 4.22; Col. 2.11; 3.9) şi s-a îmbrăcat în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14), devenind “o făptură nouă” (Gal. 6.15), în care “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                – Un om la care procesul naşterii din Dumnezeu s-a încheiat, nu se mai lasă călăuzit de firea sa pământească (2 Cor. 10.3), adică nu mai păcătuieşte (Ef. 2.1-3; 1 Petru 4.1-3; 2 Petru 1.9), întrucât orice om care se lasă călăuzit de către firea sa pământească este vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom. 8.7-8; Iacov 4.4).

                – Trupul omului născut din Dumnezeu, fiind un Templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6.19; 3.16), nu mai poate păcătui, întrucât el nu mai aparţine omului respectiv (1 Cor. 6.20; 2 Cor. 8.5), ci lui Dumnezeu, care locuieşte în acest Templu (2 Cor. 6.16; Ef. 2.21-22).

                – Desigur că, dacă în omul la care procesul naşterii din nou s-a terminat, nu mai există “omul cel vechi”, întrucât s-a transformat în “omul cel nou”, nu mai are cine să păcătuiască, întrucât omul născut din nou “este mort faţă de păcat” (Rom. 6.2,7,11).

                Analizând atent Biblia, vom ajunge la concluzia că, la un om care va fi mântuit (2 Tim. 4.18), procesul (Gal. 4.19; 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13; Fil. 1.6) naşterii sale din nou, din Dumnezeu, se va încheia cu siguranţă în timpul vieţii sale pământeşti.

www.ghidulcrestinului.go.ro

mihaildimitriu@yahoo.com

Despre păcat

Noi credem şi mărturisim că omul, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, pentru preamărirea Sa şi o viaţă fericită în El, a fost ademenit de Diavol, devenind neascultător de porunca lui Dumnezeu, şi astfel a intrat în lume păcatul şi blestemul. Păcatul e lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu fie într-o acţiune, dispoziţie sau atitudine.

Genesa 3:13  “Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii:  ‘Ce ai făcut?’Femeia a răspuns: ‘Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom.’ ”

I Ioan 5:17  “Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat, care nu duce la moarte.”

Romani 14:23  “Dar cine se îndoieşte şi mănânâcă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare.  Tot ce nu vine din încredinţare este păcat.”

Iacov 4:17  “Deci, cine ştie să facă binele şi nu-l face, săvârşeşte un păcat!”

Ioan 8:34  “’Adevărat, adevărat, vă spun’, le-a răspuns Isus, ‘că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.’ ”

Romani 6:13  “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.”

Eclesiastul 7:29  “Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.”

Psalmul 51:4  “Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.”

Efeseni 2:1-3  “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.  Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gânduriloe noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

Deuteronom 9:7  “Adu-ţi aminte, şi nu uita cum ai aţâţat mânia Domnului, Dumnezeului tău, în pustie.  Din ziua când ai ieşit din ţara Egiptului până la sosirea voastră în locul aceste, tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!”

I Ioan 3:4  “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”

Universalitatea păcatului: toţi oamenii sunt păcătoşi.

Romani 3:23  “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”

Eclesistul 7:20  “Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.”

Iov 15:16  “cu cât mai puţin fiinţa urâcioasă şi stricată omul care bea nelegiuirea ca apa!”

Romani 5:12  “De aceea, după cum  printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

1 Ioan 1:8  “Dacă zicem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.”

1 Împăraţi 8:46  “Când vor vor păcătui împotriva Ta, – căci nu este om care să nu păcătuiască, – şi Te vei mânia împotriva lor şi-i vei da în mâna vrăjmaşului, care-i va duce robi într-o ţară vrăjmaşă, depărtată sau apropiată:”

Consecinţa păcatului: moartea spirituală.

Romani 6:23  “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Romani 5:12  “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”

Genesa 2:17  “dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreşit.”

Iacov 1:15  “Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

 

OMUL-DACA S-AR RAPORTA SI OGLINDI IN DUMNEZEIREA CRISTICA,NU AR MAI RAMANE NICI O SECUNDA NEINNOIT!

 

 

Când oamenii se pocăiesc şi cred în Domnul Isus Hristos, sunt „născuţi din nou“. Ce anume înseamnă a fi născut din nou? Acesta este subiectul dezbătut în continuare.

Pentru a putea înţelege ce înseamnă a fi născut din nou, ne este de ajutor să înţelegem mai întâi natura oamenilor. Scriptura ne spune că nu suntem doar persoane fizice, ci şi spirituale. De exemplu Pavel a scris:

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Tes. 5:23; sublinire personală).

Aşa cum indica şi Pavel, ne putem considera fiinţe alcătuite din trei părţi: spirit, suflet şi trup. Scriptura nu defineşte exact aceste trei părţi, deci trebuie să ne dăm silinţa să facem diferenţa între ele prin înţelegerea cuvintelor în sine. Atfel, concluzionăm că trupul nostru este partea fizică – oase, carne, sânge ş.a.m.d. Sufletul reprezintă intelectul şi emoţiile – mintea noastră. Spiritul este evident fiinţa spirituală sau, aşa cum a descris-o apostolul Petru, „omul ascuns al inimii“ (1 Pet. 3:4).

Deoarece spiritul este invizibil ochiului fizic, oamenii nemântuiţi tind să îi nege existenţa. Totuşi, Biblia spune foarte clar că toţi suntem fiinţe spirituale. Scriptura ne spune că atunci când o persoană moare, numai trupul încetează să mai funcţioneze, în timp ce duhul şi sufletul sunt veşnice. La moarte, ele părăsesc trupul (ca întreg) şi stau în faţa tronului de judecată a lui Dumnezeu (vezi Evr. 9:27). După judecată, ele merg în Rai sau în Iad. În cele din urmă sufletul şi duhul fiecărei persoane vor fi reunite cu trupul lui/ei, la inviere.

Definirea mai detaliată a sufletului uman

În 1 Petru 3:4, Petru face referire la suflet ca la „omul ascuns“, indicând că sufletul este o persoană. Pavel, de asemenea, s-a referit la suflet ca la „omul dinăuntru“, indicând convingerea lui că sufletul uman nu este doar un concept sau o forţă, ci o persoană:

De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4:16).

„Omul din afară“ descrie în mod cert trupul, în timp ce „omul dinăuntru“ defineşte sufletul. În timp ce trupul îmbătrâneşte, duhul nu îmbătrâneşte niciodată, deoarece este etern.

Observă că Pavel se referă atât la trup, cât şi la duh ca fiind om. Deci, atunci când te gândeşti la duhul tău, nu te gândi la un nor spiritual. Este mai bine să îţi imaginezi o persoană cu o formă care seamănă cu tine. Totuşi, dacă trupul tău este bătrân, nu te gândi că şi duhul este la fel. Imaginează-ţi cum arătai în floarea tinereţii, deoarece duhul nu îmbătrâneşte niciodată! Este reînnoit în fiecare zi.

Duhul este acea parte din tine care este născută din nou (când crezi în Domnul Isus). Duhul tău se uneşte cu Duhul lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:17) şi El este Cel care te călăuzeşte atunci când Îl urmezi pe Isus (vezi Rom. 10:14).

Biblia ne spune că şi Dumnezeu este duh (vezi Ioan 4:24) şi că la fel sunt şi îngerii şi demonii. Cu toţii au forme şi se află pe tărâmul spiritual. Totuşi, tărâmul spiritual nu poate fi perceput prin simţurile noastre fizice. A încerca să luăm contact cu tărâmul spiritual prin simţurile noastre este echivalentul încercării de a simţii undele radio cu mâinile. Nu putem percepe undele radio din cameră prin intermediul simţurilor noastre, dar asta nu înseamnă că nu sunt acolo. Singura cale de a prinde frecvenţele radio este aceea de a deschide radioul.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru tărâmul spiritual. Doar pentru că acesta nu poate fi perceput prin simţurile noastre, nu înseamnă că nu există. El există şi, fie că oameni sunt conştienţi sau nu, ei sunt parte din acest tărâm spiritual deoarece sunt fiinţe spirituale. Fie sunt legaţi spiritual de Satan (dacă nu s-au pocăit), fie sunt legaţi spiritual de Dumnezeu (dacă sunt născuţi din nou). Unii spiritişti au învăţat să intre în legătură cu lumea spirituală prin intermediul spiritelor lor, dar aceştia contactează tărâmul diavolului – împărăţia întunericului.

Trupuri veşnice

Dacă tot suntem la acest subiect, permite-mi să menţionez ceva despre trupurile noastre. Deşi în cele din urmă vor muri, moartea noastră fizică nu va fi permanentă. Va veni o zi când Dumnezeu Însuşi va învia toate trupurile umane moarte. Isus a spus:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Apostolul Ioan a scris în cartea Apocalipsa că învierea trupurilor celor nedrepţi va avea loc la cel puţin o mie de ani după învierea celor neprihăniţi:

Ei [sfinţii care au fost martiri în timpul Necazului cel Mare] au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. [1] Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! …vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apoc. 20:4b-6).

Biblia ne informează, de asemenea, că atunci când va reveni Isus pentru a-Şi răpi biserica, toate trupurile moarte ale celor neprihăniţi vor fi înviate şi reunite cu duhurile lor care se vor întoarce pe pământ împreună cu Isus.

Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus [ca duhuri] pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos [trupurile lor]. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul (1 Tes. 4:14-17).

La început Dumnezeu a creat omul din ţărâna pământului şi nu va fi nici o dificultate pentru El să ia elementele trupului fiecărei persoane şi să le reformeze într-un trup nou din aceleaşi materiale.

Referitor la înviere Pavel a scris:

Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în putere; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc…Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi [muri] toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire (1 Cor. 15:42-44a, 50-53).

Observă că trăsătura minunată a noilor noastre trupuri este aceea a imortalităţii şi neputrezirii. Nu vor îmbătrâni niciodată, nu se vor îmbolnăvi, nu vor muri! Noile noastre trupuri vor fi ca noul trup pe care l-a primit Isus după înviere:

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile (Fil. 3:20-21; subliniere personală).

Apostolul Ioan a afirmat, de asemenea, acest adevăr minunat:

Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce va fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2; subliniere personală).

Deşi minţii noastre îi este imposibil să înţeleagă pe deplin aceste lucruri, putem crede şi ne putem bucura de ceea ce ne stă înainte! [2]

Isus vorbeşte despre naşterea din nou

Isus a vorbit o dată cu un lider evreu pe nume Nicodim despre necesitatea naşterii din nou din punct de vedere spiritual prin Duhul Sfânt:

Drept răspuns, Isus i-a zis [lui Nicodim]: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“ Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?“ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»“ (Ioan 3:3-7).

La început Nicodim a crezut că Isus vorbea despre o naştere fizică atunci când i-a zis că pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu o persoană trebuie să se nască din nou. Totuşi, Isus a precizat foarte clar că Se referea la o renaştere spirituală. Cu alte cuvinte, duhul omului trebuie născut din nou.

Motivul pentru care avem nevoie de o naştere din nou spirituală este acela că duhul nostru a fost infectat de natura rea şi păcătoasă. Această natură păcătoasă este deseori numită în Biblie moarte. Pentru a înţelege, vom numi această natură moarte spirituală pentru a putea face diferinţa între ea şi moartea fizică (care apare atunci când organismul uman încetează să mai funcţioneze).

Definirea morţii spirituale

Pavel a descris în Efeseni 2:1-3 ce înseamnă să fii mort din punct de vedere spiritual:

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi (Efes. 2:1-3).

Este evident că Pavel nu se referea la moartea fizică deoarece el scria unor oameni vii din punct de vedere fizic. Totuşi, el a spus că erau „morţi în greşelile şi în păcatele lor“. Păcatul este cel care deschide uşa morţii spirituale (vezi Rom. 5:12). A fi mort din punct de vedere spiritual înseamnă a avea o natură păcătoasă în duhul tău. Observă că Pavel le-a spus că erau „din fire copii ai mâniei“.

În plus, a fi mort spiritual înseamnă într-un anume sens a avea în natura ta însuşi duhul Satanei. Pavel a spus că cei care sunt morţi spiritual au duhul „domnului puterii văzduhului“ care lucrează în ei. Acest „domn al puterii văzduhului“ este fără îndoială diavolul (vezi Efes. 6:12), iar duhul lui lucrează în toţi cei care nu sunt mântuiţi.

Isus, vorbind despre cei ce nu sunt născuţi din nou, a spus:

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

Din punct de vedere spiritual, cei care nu sunt născuţi din nou nu numai că au natura Satanei în duhul lor, dar Satan le este, de asemenea, tată spiritual. În mod natural acţionează ca diavolul. Sunt ucigaşi şi mincinoşi.

Nu toţi oamenii nemântuiţi au comis omor, dar sunt animaţi de aceeaşi ură ca şi ucigaşii şi ar ucide dacă ar putea scăpa nepedepsiţi. Legalizarea avortului în multe ţări dovedeşte acest adevăr. Oamenii nemântuiţi îşi vor ucide chiar şi copii nenăscuţi.

De aceea este nevoie ca omul să fie născut din nou. Când se întâmplă acest lucru, acea natură păcătoasă, satanică, este îndepărtată din duh şi este înlocuită cu natura sfântă a lui Dumnezeu. Duhul Lui Sfânt vine să locuiască împreună cu duhul acelei persoane. Aceata nu mai este „moartă spiritual“ ci este transformată într-o persoană „vie din punct de vedere spiritual“. Duhul ei nu mai este mort, ci viu împreună cu Dumnezeu. În loc să fie copilul spiritual al Satanei, devine copilul spiritual al lui Dumnezeu.

Reformarea nu este un substitut al naşterii din nou

Deoarece oamenii nemântuiţi sunt morţi din punct de vedere spiritual, aceştia nu pot fi mântuiţi prin autoreformare, indiferent de cât de mult încearcă. Oamenii nemântuiţi au nevoie de o nouă natură, nu doar de un nou mod de a acţiona. Poţi lua un porc, îl poţi spăla şi curăţa, îl poţi parfuma şi îi poţi lega o fundiţă roz în jurul gâtului, dar tot ce ai în faţă este un porc spălat! Natura lui rămâne aceeaşi. Şi nu va dura mult până va mirosi urât şi se va târî din nou prin noroi.

Acelaşi lucru este valabil în privinţa oamenilor religioşii care nu au fost niciodată născuţi din nou. Ei pot fi curaţi în exterior, dar în interior sunt la fel de murdari ca întotdeauna. Isus le-a spus câtorva oameni relegioşi ai zilelor Sale:

„Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care, pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege“ (Mat. 23:25-28).

Cuvintele lui Isus sunt o descriere pertinentă a tuturor celor care sunt religioşi, dar care nu au experimentat naşterea din nou a Duhului Sfânt. Naşterea din nou spală oamenii în profunzime, nu doar la suprafaţă.

Ce se întâmplă cu sufletul atunci când duhul este născut din nou?

Atunci când duhul unei persoane este născut din nou, sufletul rămâne în esenţă neschimbat (în afara faptului că a luat o decizie în mintea sa de a-L urma pe Isus). Totuşi, Dumnezeu Se aşteaptă să facem ceva cu sufletele noastre odată ce am devenit copiii Lui. Sufletul (mintea) nostru ar trebui să fie reînoit de Cuvâtul lui Dumnezeu pentru a gândi aşa cum doreşte Dumnezeu să gândim. Numai prin reînnoirea minţii noastre ne poate fi transformată şi modelată viaţa, determinându-ne să ne asemănăm mai mult lui Isus:

Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită (Rom. 12:2; subliniere personală).

Şi Iacov a scris despre acelaşi proces care are loc în viaţa credinciosului:

…primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele (Iacov 1:21b).

Observă că Iacov le scria creştinilor – oameni deja născuţi din nou. Însă aveau nevoie să aibă sufletele mântuite şi acest lucru nu se putea întâmpla decât atunci când, cu blândeţe, primeau Cuvântul sădit în ei. De aceea noilor convertiţi trebuie să li se dea învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu.

Rămăşiţele vechii naturi

După ce sunt născuţi din nou, creştinii descoperă repede că au două naturi, experimentând ceea ce Pavel numeşte războiul dintre „duh şi firea pământească“:

Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi (Gal. 5:17).

Pavel numeşte „fire pământească“ vechea natură păcătoasă care rămâne în noi. Aceste două naturi din interiorul nostru produc dorinţe diferite care, dacă sunt împlinite, produc acţiuni şi stiluri de viaţă diferite. Observă că Pavel face diferenţă între „faptele firii pământeşti“ şi „roadele Duhului“.

Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege (Gal. 5:19-23).

Fără îndoială că este posibil ca creştinii să urmeze firea pământească; altfel Pavel nu i-ar mai fi

avertizat că dacă fac o practică din împlinirea poftelor firii pământeşti, atunci nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În scrisoarea sa către romani, Pavel a scris, de asemenea, despre cele două naturi existente în fiecare creştin şi le-a atras atenţia asupra aceloraşi consecinţe ale umblării după îndemnurile firii pământeşti:

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii… Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8:10, 12-14; subliniere personală).

Iată un avertisment clar adresat creştinilor. A trăi (ceea ce indică o practică regulată) după îndemnurile firii pământeşti duce la moarte. Probabil că Pavel s-a referit la moarte spirituală, deoarece fizic murim cu toţii mai devreme sau mai târziu, chiar şi creştinii care „fac să moară faptele trupului“.

Un creştin s-ar putea să cadă temporar într-unul din păcatele pe care le-a enumerat Pavel; dar, atunci când păcătuieşte, se simte vinovat şi (sperăm că) se va pocăi. Oricine îşi mărturiseşte păcatele şi cere iertare lui Dumnezeu va fi, bineînţeles, curăţit (vezi 1 Ioan 1:9).

Atunci când un creştin păcătuieşte nu înseamnă că a încheiatrelaţia cu Dumnezeu – înseamnă că a întrerupt părtăşia. Este în continuare copilul lui Dumnezeu, dar acum este copilul neascultător al lui Dumnezeu. Dacă credinciosul nu îşi mărturiseşte păcatul, se pune în postura de a fi disciplinat de Domnul.

Războiul

Dacă te-ai surprins dorind să faci lucruri care ştii că sunt greşite, atunci ştii ce înseamnă „dorinţa firii pământeşti“. Fără îndoială că ai descoperit, de asemenea, că atunci când eşti ispitit de firea pământească să faci ceea ce este greşit, uneori, ceva în sinea ta te-a făcut să rezişti tentaţiei. Aceea este „dorinţa Duhului Sfânt“. Şi dacă ştii sentimentul de convingere care vine din interior când vrei să răspunzi ispitei, atunci recunoşti vocea duhului tău, pe care îl numim „conştiinţă“.

Dumnezeu a ştiut prea bine că firea noastră pământească ne va ispiti să facem răul. Totuşi, aceasta nu este o scuză pentru a ne îndreptăţi umblarea după poftele firii pământeşti. Dumnezeu încă Se aşteaptă să acţionăm în ascultarea şi cu sfinţenie pentru a învinge natura firii noastre:

Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (Gal. 5:16).

Aceasta nu este o formulă magică prin care învingi firea pământească. Pavel a spus pur şi simplu că ar trebui să „umblăm cârmuiţi de Duh“ şi să nu „împlinim poftele firii pământeşti“ (Gal. 5:16). Nici un creştin nu este mai bun decât altul în acest domeniu. A merge prin Duhul Sfânt este o decizie pe care trebuie să o luăm fiecare dintre noi, iar devotamentul nostru faţă de Domnul poate fi măsurat în funcţie de măsura în care nu împlinim poftele firii pământeşti.

Pavel a scris, de asemenea:

Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal. 5:24).

Observă că Pavel a spus că cei care aparţin lui Hristos şi-au crucificat (perfect compus) firea pământească. Acest lucru s-a întâmplat când s-au pocăit şi au crezut în Domnul Isus Hristos. Am crucificat natura păcătoasă, luând decizia de a asculta de Dumnezeu şi a ne împotrivi păcatului. Deci, acum nu mai este vorba despre crucificarea firii pământeşti, ci despre a o ţine crucificată.

Nu este întotdeauna uşor să ţii firea pământească crucificată, dar este posibil. Dacă vom acţiona conform îndrumărilor date de persoana din interiorul nostru şi nu conform impulsurilor firii, atunci vom trăi viaţa lui Hristos şi vom merge în sfinţenie înaintea Lui.

Natura duhului născut din nou

Există un cuvânt care descrie cel mai bine natura duhului născut din nou şi acest cuvânt este Hristos. Prin Duhul Sfânt, care are o natură identică cu cea a lui Isus, avem de fapt natura lui Isus care trăieşte în noi. Pavel a scris: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

Deoarece avem abilitatea şi natura Lui în noi, avem potenţialul extraordinar de a trăi asemenea lui Hristos. Nu ne trebuie mai multă dragoste, răbdare, sau autocontrol – în noi trăieşte cea mai iubitoare, răbdătoare şi stăpână pe sine Persoană. Tot ceea ce trebuie să facem este să-I permitem să trăiască prin noi.

Totuşi, noi toţi avem un adversar principal care luptă împotriva naturii lui Isus, împiedicând-o să se manifeste în noi; şi acesta este firea pământească. Nu-i de mirare că Pavel a spus că trebuie să ne crucificăm firea. Este responsabilitatea noastră să facem ceva referitor la firea noastră şi este o pierdere de timp să Îi cerem lui Dumnezeu să facă ceva în acest sens. Pavel, de asemenea, a avut probleme cu natura sa pământească, dar şi-a asumat responsabilitatea şi a învins-o:

Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat (1 Cor. 9:27).

Şi tu va trebui să îţi faci trupul rob al duhului dacă vrei să fii sfânt înaintea Domnului. Poţi să faci acest lucru!


[1] Deoarece Ioan spune că aceasta este „prima înviere“, suntem determinaţi să credem că nu au mai existat alte învieri în masă în afară de aceasta. Deoarece este localizată la sfârşitul Necazului cel Mare, când Isus Se va reîntoarce, aceasta contrazice idea unei răpiri pretribulaţionale, întrucât ştim că învierea în masă va avea loc când va veni Isus din ceruri pentru a-Şi răpi biserica, după cum scrie în 1 Tes. 4:13-17. Vom discuta acest subiect mai în detaliu în capitolul intitulat Răpirea şi sfârşitul veacurilor.

[2] Pentru un studiu mai aprofundat despre subiectul învierii vezi Dan. 12:1-2; Ioan 11:23-26; Fapte 24:14-15; 1 Cor. 15:1-57.

 

 

Naşterea Normală din Nou (DIN SAMANTA DUHOVNICEASCA, ADICA DIN CUVANT)-de David Pawson

Acest material conţine o prezentare scurtă a cărţi lui David Pawson – Naşterea Normală din Nou. Mai precis, este textul titrajului de la formatul DVD a conferinţei despre Naşterea Normală din Nou pe care a prezentat-o autorul şi care a fost publicată în limba română, prin:
David Pawson Ministries
PO Box 38 Moffat Beach Q 4551
Puteţi obţine alte informaţii despre autor, alte materiale prezentate în articole, cărţi, predici audio sau video consultând pagina de web: http://www.davidpawson.com
CUPRINS:

 

Întâlnirea dintre Isus şi Nicodim

Ioan 3. 1 – 16
Între Farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al Iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedeaÎmpărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?” Isus I-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? Nimeni nu s-a suit în cer, în afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Naşterea Normală din Nou
de David Pawson
Întrebări fundamentale la începutul vieţii creştine
Vom începe cu una din întrebările existenţiale de bază sugerată de Domnul Isus Hristos pentru fiecare om:
– Cum pot să intru în Împărăţia lui Dumnezeu?
Aceiaşi întrebare poate fi formulată în alţi termeni biblici sub forma:
– Cum pot deveni creştin?
– Cum pot să fiu născut din nou?
– Cum să încep acum de pe pâmânt să trăiesc în mod corect sau normal o viaţa creştină?
Pericolul unei naşteri deficitare
De-a lungul timpului am consiliat o mulţime de creştini. În această perioadă am constatat că, la cei mai mulţi, există probleme legate de modul în care au devenit creştini. De aceea, eu nu mai încep consilierea cu problema pentru care cineva a venit la consultaţie, ci pornesc cu întrebarea:
– Cum ai început viaţa de creştin?
În alte împrejurări, cer să-mi descrie propria convertire. În timp ce povesteşte, eu ascult foarte atent ca să aflu dacă a avut o moaşă bună sau rea când a fost convertit, respectiv, dacă au fost îndepliniţi toţi paşi biblici care trebuiau făcuţi pentru naşterea sa din nou. Numai Biblia este în măsură să ne spună ceeea ce trebuie să se întâmple la începutul vieţii, respectiv la naştere din nou a fiecărui creştin. Întrucât, ceea ce spune Scriptura reprezintă normalulvieţii, urmăresc să văd dacă s-a născut din nou într-un mod biblic normal, sau, altfel spus, dacă am de a face cu un om care s-a născut normal din nou!
Cu toţii ştim că naşterea afectează viaţa. O naştere rea poate produce un copilaş bolnav, iar, dacă este posibil, o naştere lungă şi dureroasă trebuie să fie evitată. Şi totuşi, privind înapoi la experienţa mea de creştin, mi-a luat 17 ani să primesc tot ce am avut nevoie, lucruri care trebuiau făcute pentru mine când am fost convertit. Nu ar trebui să dureze nici 17 ore, ar fi putut fi făcute în 17 minute, dacă aş fi avut o moaşă cu experienţă. Câte confuzii, câtă rătăcire şi câte pericole!
Aş putea exemplifica perioada celor 17 ani din viaţa mea prin metafora maşinii care funcţionează în patru timpi. În mod normal, motorul ar trebui să meargă cu toţi cei patru cilindri. Dar, câteodată, se poate să funcţioneze numai trei bujii sau chiar două. În asemenea condiţii poţi să foloseşti pentru puţin timp maşina numai cu trei bujii. Dar, când ajungi la dealuri, totul devine mai greu. Dacă mergi la vale iar vântul bate din spate ai putea conduce maşina chiar şi numai cu două bujii.
În mod similar, am fost un creştin care am mers ani de zile clătinându-mă pentru că nu mi-au funcţionat toţi „cilindrii”.
Eu sper ca, majoritatea dintre voi, să aveţi şansa de a aduce pe cineva la Hristos. Dar ceea ce faci pentru el în acel moment o să-i afecteze restul vieţii sale de creştin. Felul în care începem ne croieşte un drum pentru restul călătoriei, iar pentru majoritatea dintre noi convertirea noastră a avut influenţa cea mai mare în viaţa noastră de creştini. Îmi pare rău, dar se pare că sunt prea multe naşteri din nou ale unor creştini pripite şi defectuoase. Lucrul uimitor pe care l-am aflat în timpul consilierilor este că, dacă mergem înapoi şi reparăm începutul, observăm că problema cu care vine cineva, sau se reduce, sau îl auzim spunând ceva de genul: ştii ceva, cred că acum pot singur să-mi rezolv problema!
În acest sens, acest manual îşi propune să identifice modul de evaluare pe care l-a avut Biserica Primară pentru a „măsura” precis ceea ce înseamnă o naştere normală din nou şi astfel să pună în mâna ucenicilor lui Hristos de astăzi instrumentele biblice necesare pentru a asista cu competenţă naşterea noilor creştini.
Viaţa creştină începe cu patru paşi
Baza argumentării folosită în prezentul manual este Sfânta Scriptură şi, în special, Noul Testament (prescurtat NT). Concluzia finală a acestei analize biblice constă în descoperirea faptului că, există patru aspecte esenţiale ale naşterii din nou, după cum şi din punct de vedere fizic, există patru paşi pentru a intra în lumea aceasta.
Pentru a înţelege mai uşor fenomenul naşterii din nou şi a detaliilor pe care le presupune ne vom folosi demetafora naşterii fizice a unui copil. Experienţa ne arată că naşterea fizică nu are loc instantaneu, ci este un proces ce conţine patru paşi. Patru lucruri trebuiesc să se întâmple pentru fiecare nou născut. Am vorbit cu moaşa locală şi am întrebat-o ce trebuie făcut pentru un nou născut la naşterea fizică. Ar fi fost mai bine să n-o întreb. A scris patru pagini pline cu tot felul de detalii. Nici prin gând nu mi-a trecut că este aşa de complicat să intri în lumea asta. Acum ştiu mai bine. Am întrebat-o: care este momentul naşterii copilului? Ei bine, a spus ea, aceasta este disputabil! Unii spun că aceasta se întâmplă la momentul în care fetusul iese din corpul mamei. Alţii spun că viaţa începe după ce se taie cordonul ombilical, şi apoi este legat. Alţii spun că se întâmplă când copilul respiră pentru prima dată şi începe să plângă. Iar eu am întrebat: aceasta se întâmplă de regulă cu punerea mâinilor!? Iar ea a spus că aşa este. Acelaşi lucru se întâmplă cu punerea mâinilor şi cu naşterea spirituală. Dar, a spus ea, întrebarea importantă nu este la ce moment se naşte copilul, ci: cum se verifică faptul că este în întregime în viaţă şi că s-a săvârşit tot ce trebuie făcut pentru naşterea normală a copilului.
Aceasta ne dă subiectul acestei teme foarte importante pe care tocmai o dezbatem, pentru că Domnul Isus, când a spus că trebuie să vă naşteţi din nou, ne-a spus că ceea ce se întâmplă când îţi începi viaţa spirituală, are paralele cu ceea ce se întâmplă când ţi-ai început viaţa fizică. Şi, la fel cum toate aceste lucruri trebuie făcute pentru o naştere fizică, în mod similar, trebuie parcurs echivalentul lor la naşterea spirituală. De exemplu, tăierea şi legarea cordonului ombilical, este echivalent cu pocăinţa. Aceasta aduce trecutul la o concluzie, îţi taie legăturile de lucrurile care te legau de existenţa anterioară. Spălarea copilului, care este importantă pentru a se spăla toate urmele existenţei anterioare încât copilul să înceapă curat, este echivalentă botezului în viaţa nouă. Iar punerea mâinilor peste copil să-l facă să „strige”, este echivalentă cu punerea mâinilor peste un copil spiritual ca să respire Duhul Sfânt şi să „strige” în Duhul. Şi primul „strigăt” îţi spune că acolo este viaţă. Aşa că vedeţi, există paralele. Unde am descoperit aceste paralele? Ei bine, m-am dus înapoi la Biblie, la Noul Testament.
Dar, am observat că mulţi oameni care spun că aduc suflete la Christos nu folosesc limbajul Noului Testament. Există pericolul ca, îndepărtându-ne de limbajul biblic, de regulă, să ne îndepărtăm de principiile şi gândurile biblice. În prezent, avem obiceiul de a folosi tot felul de eufemisme, pe care le folosim în loc de expresiile sau frazele biblice consacrate. De exemplu: vorbim despre oameni care iau decizii pentru Christos. Vorbim despre oameni care îşi iau un angajament, care îşideschid inima pentru Isus, care îl primesc pe Isus în viaţa lor. Nimic din limbajul acesta nu se găseşte în Noul Testament cu referire la cei care au devenit pentru prima dată creştini. Tot limbajul acesta a fost creat de imaginaţia noastră personală sau tradiţională. Şi pentru că acest limbaj nu aparţine Noului Testament, constatăm că ne îndepărtăm de gândirea biblică şi ne duce pe o cărare care se îndepărtează de adevăr. Este foarte important să acceptăm ceea ce ne spune Noul Testament despre naşterea din nou şi ceea ce a făcut efectiv Biserica Primară ca să îi ajute pe oameni să devină creştini.
De unde începem studiul biblic cu privire la ceea ce înseamnă a deveni creştin?
Acum, ne punem întrebarea: de unde putem să începem în Noul TestamentNu putem începe cu cele patru Evanghelii! Poate că aceasta vă şochează! Este ceva care poate vă surprinde! Nu poţi găsi Evanghelia întreagă în cele patru Evanghelii. Pentru că ele acopere o perioadă de tranziţie, între timpul evreilor şi timpul creştinilor. Şi nu poţi să afli cum să devii creştin din cele patru evanghelii pentru simplul motiv că întreaga iniţiere necesară pentru a fi creştin nu a putut să fie posibilă în perioada acoperită de cele patru Evanghelii.
Aceasta necesită o explicaţie:
Credinţa în Isus descrisă în Evanghelii, nu a fost credinţa în Isus din restul Noului Testament. Pentru că Isus nu murise şi încă nu a fost înviat. Aceasta putea fi credinţa în Numele Lui, credinţa în puterea Lui vindecătoare, dar nu putea fi credinţa într-un Domn crucificat, înviat şi înălţat la cer. În Evanghelii întâlnim credinţă în omul Isus care S-a plimbat pe pământ şi despre Care oamenii au crezut că este Mesia. Înainte de Înălţarea Sa la Cer, nu putem vorbi de credinţa în Acel Isus care va primi toată puterea în Cer şi pe pământ şi care şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Tot astfel, botezul din cele patru Evanghelii nu putea fi botezul creştin pe care l-a practicat Biserica Primară după Rusalii. În Evanghelii a fost un botez al pocăinţei început prin Ioan Botezătorul şi continuat de Isus sau mai bine zis de către ucenicii Lui. Iar apoi, constatăm că acest botez dispare şi reapare în Faptele Apostolilor cu un înţeles total diferit. De acum, botezul primilor creştini era botezul în moartea şi învierea lui Isus. Acest fel de botez nu putea avea loc înainte de moartea Sa. De aceea, cei care au fost botezaţi înainte de moartea lui Isus au fost rebotezaţi după moartea Lui, cu un botez întregit de creştini. În acest sens, este un caz clasic prezentat în Faptele Apostolilor capitolul 19. Aici, Pavel a întâlnit oamenii care au primit numai botezul care poate fi găsit în Evanghelii, respectiv Botezul lui Ioan. Şi el nu a avut nici-o ezitare ca să îi boteze din nou cu botezul creştin. Înţelegeţi?
Ar mai fi o diferenţă. În Evanghelii nimeni nu a putut să primească Duhul Sfânt. Isus a spus: nu puteţi să îl primiţi încă, pentru că nu a fost dat, pentru că Eu nu am fost proslăvit. Aşa că, în Evanghelii primirea Duhului Sfânt nu putea face parte din tot procesul necesar pentru a deveni creştin. Cu alte cuvinte, Evangheliile sunt prea devremepentru studiul nostru. Sunt prea devreme înaintea morţii şi învierii lui Isus pentru ca noi să putem afla cum să devenim creştini.
Iar apoi, pentru scopul nostru, Epistolele şi Apocalipsa sunt prea târzii. Aşa că nu putem începe de acolo. De ce sunt prea târzii? Pentru că toate epistolele şi Apocalipsa au fost scrise pentru oameni care erau deja creştini. Aceasta face zadarnică orice căutare a unor instrucţiuni care să îţi spună cum poţi deveni creştin, pentru că ei erau deja creştini. De aceea nu găsim nimic în epistole despre cum ai putea deveni un creştin, pentru că ele au fost scrise celor care au fost născuţi din nou. Atunci, cu ce rămânem? Rămânem cu o carte, cartea Faptelor Apostolilor. Şi de aceea, această carte este aşa de importantă, este singura carte din Noul Testament care ne spune ceea ce au predicat apostolii în Biserica Primară şi la ce răspunsuri se aşteptau ei de la oameni. Aici putem să îi privim pe apostoli în mai multe situaţii concrete, putem să-i observăm făcând evanghelizare şi putem să auzim ceea ce au spus oamenilor curioşi care veneau să-i asculte.
De unde putem începe în Fapte să găsim care sunt stadiile naşterii din nou?
Toate considerentele prezentate mai sus ne-u arată că trebuie să începem cu cartea Faptelor Apostolilor ca să răspundem la întrebarea: cum poţi să devii creştin? Până acum am redus problema la această carte. În continuare, problema constă în a stabili: de unde putem să începem în această carte? Iar răspunsul este că putem porni de la orice descriere care este plină de detalii despre cum au devenit oamenii creştini.
Putem găsi aceasta în două locuri:
Unul este în capitolul 8 şi unul în capitolul 19 din Fapte. Unul ni-l arată pe Petru şi pe Ioan la lucru, iar celălalt ni-l arată pe Pavel la lucru.
Elementele de bază ale naşterii din nou
În cele două pasaje din Fapte găsim că apostolii au folosit în ambele ocazii patru paşi simpli şi în aceeaşi ordine, respectiv:
– pocăinţa de păcate – faţă de Dumnezeu Tatăl,
– credinţa – în Domnul Isus,
– botezul în apă, şi
– primirea Duhului Sfânt.
Acestea sunt cele patru subiecte care împreună constituie ceea ce se înţelege în Noul Testament că este o naştere normală din nou, sau a deveni creştin, sau a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, sau a avea viaţă veşnică. Toate acestea sunt expresii diferite pentru a descrie aceleaşi experienţe de bază a celor care au devenit creştini în Biserica Primară.
În aceste două pasaje din Fapte 8 şi 19 vedem mai întâi oamenii că s-au pocăit, apoi au crezut, apoi au fost botezaţi în apă, şi pe urmă au primit Duhul Sfânt. Aici avem o descrie a ceea ce trebuie să fie naşterea normală din nou a unui creştin.
În restul cărţii Faptele Apostolilor, autorul, respectiv doctorul Luca, singurul ne-evreu care a scris vreo parte din Biblie, nu le menţionează pe toate patru de fiecare dată. Nu ar fi plictisitor dacă ar face-o, dacă de fiecare dată când cineva ar fi convertit le-ar menţiona pe toate patru. De regulă el scoate în evidenţă unul dintre cele patru, în funcţie de ceea ce a fost mai remarcabil în acea ocazia.
De exemplu, într-o ocazie menţionează trei mii de oameni care au fost botezaţi odată. A fost un eveniment atât de remarcabil că l-a consemnat în carte. Dar nu menţionează că s-au pocăit sau că au crezut sau că au primit Duhul Sfânt. Poate însemna aceasta că ei au devenit creştini numai prin botez? Nu! Luca este un scriitor mult prea deştept ca să ne plictisească cu toate patru de fiecare dată. Aşa că uneori el menţionează pocăinţa ca fiind cel mai remarcabil aspect. Dar în alte situaţii el menţionează credinţa, alte ori scoate în evidenţă botezul şi uneori accentuează primirea Duhului Sfânt. De pildă, în cazul lui Corneliu, în Fapte 10, a fost subliniată primirea Duhului Sfânt. Corneliu şi cei din casa lui au primit Duhul Sfânt în mijlocul predicii lui Petru. Acest lucru a fost atât de remarcabil încât a trebuit menţionat. În final, dacă punem toate naraţiunile împreună, nu găsim excepţie de la cei patru paşi. Niciodată nu este nimic adăugat sau luat din aceşti patru paşi. Aşa se devenea creştin în Biserica Primară: s-au pocăit de păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, au crezut în Domnul Isus, au fost botezaţi în apă şi au primit Duhul Sfânt.
În naşterea din nou este implicată toată Dumnezeirea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Cel mai remarcabil aspect al primilor creştini a fost faptul că ei au început viaţa spirituală printr-o relaţie personală cu fiecare din cele trei persoane din Dumnezeire. De la început ei au ştiut că Dumnezeu este o Trinitate. În contrast cu aceasta, mulţi creştini din ziua de azi au început viaţa lor creştină şi fără cunoaştere şi fără relaţieconştientă cu Duhul Sfânt. Unii aşteaptă ani de zile înainte ca să intre în această relaţie, apoi se duc undeva la o întâlnire şi aud pentru prima dată despre Duhul Sfânt ca fiind o persoană care poate fi cunoscută şi primită în mod conştient. Aşa că ajung în cele din urmă să creadă şi să primească Duhul Sfânt, deosebind în mod precis această realitate. Iată de ce trebuie să le facem oamenilor de cunoscut chiar de la început despre cele trei persoane, să le spunem să se pocăiască înaintea Tatălui, să creadă în Fiul, să se boteze şi totodată să primească Duhul.
Unul dintre motivele pentru care bisericile actuale nu insistă asupra poruncii cu privire la primirea Duhului Sfânt este că acum ele spun oamenilor să îl primească pe Isus. Apostolii n-au făcut niciodată acest lucru. De ce? În momentul în care spui oamenilor să-L primească pe Isus, ignori a treia persoană a Trinităţii. În Biserica Primară o persoană nu a devenit creştină prin primirea lui Isus, ci prin primirea Duhului Sfânt pe care l-a promis Isus că-L va trimite după înălţarea la Cer. Erai creştin prin credinţă în Isus şi totodată prin primirea persoanei a Treia – Duhul Sfânt. Astfel, creştinii chiar de la început, au avut relaţia lor conştientă cu cele trei persoane ale Dumnezeirii.
Stadiile naşterii din nou sunt anticipate în Evanghelii
Un lucru foarte important! Modelul de iniţiere a vieţii creştine cu cele patru etape a fost anticipat în Evanghelii:
De exemplu, citiţi ceea ce a spus Ioan Botezătorul. El a spus oamenilor să se pocăiască, să creadă în Cel care vine după el, să fie botezaţi în apă şi că Cel care vine după el îi va boteza cu Duhul Sfânt. Aşa că Ioan Botezătorul a anticipat cele patru etape de iniţiere.
Totodată, învăţătura lui Isus conţine toate cele patru etape, dar fără a fi menţionate una după cealaltă. El a vorbit în mai multe ocazii despre pocăinţă, despre credinţa în El, despre botez şi a menţionat că într-o zi o să trimită darul Duhului Sfânt. În afară de aceasta, în perioada dintre învierea şi ridicarea Lui la cer, El a precizat cei patru paşi în poruncile pe care le-a dat apostolilor şi prin ei întregii Biserici. El le-a spus că ei aveau de făcut o lucrare care acoperă toate cele patru faze. Le-a spus să predice neamurilor pocăinţa, să predice Evanghelia ca oamenii să creadă în El, să boteze ucenicii în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi să aştepte la Ierusalim până când vor primi puterea Duhului Sfânt. Astfel, vedem că acest model cu patru etape a existat în Evanghelii, însă nu a avut încă înţelesul întreg pe care l-a avut mai târziu, dar există acolo.
Stadiile naşterii din nou sunt regăsite la Bisericile din epistolele Noului Testament
Dacă mergem apoi la epistole NT şi la cartea Apocalipsei, vom găsi toate cele patru etape, dar nu împreună. Când Pavel le scrie creştinilor face referire deseori la începutul lor. Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum v-aţi pocăit şi v-aţi întors, de la idoli, la Dumnezeul cel Viu? Uneori el le spune: nu vă aduceţi aminte cum aţi crezut în Isus? Alteori el le spune: nu vă aduceţi aminte că aţi fost botezaţi, iar când aţi fost botezaţi aţi fost îngropaţi cu El şi apoi înviaţi cu El? Alteori el le spune: vă aduceţi aminte cum aţi primit Duhul Sfânt? Aţi primit Duhul Sfânt prin credinţă sau prin facerea de fapte, conform Legii? Este important să observăm că ei au ştiut în mod sigur faptul că au primit Duhul Sfânt. Aşa că toţi aceşti patru paşi sunt întâlniţi şi în epistole.
Şi în una dintre epistole, sunt precizate toate cele patru etape apărând în ordinea corectă. Aceasta este în Evrei la capitolul şase. Acolo scriitorul, necunoscut, scria creştinilor evrei, şi le spunea: „Nu vreau să o luăm de la început din nou.” Acum ar fi trebuit să nu mai fiţi pruncii care se hrănesc cu lapte, ci să mâncaţi hrană tare. Nu vreau să mă întorc din nou la început, ca să vorbim despre pocăinţa de faptele moarte, despre credinţă, despre botez şi despre punerea mâinilor. El le-a spus că nu vrea să facă aceste lucruri din nou. Nu este semnificativ faptul că toate patru apar exact în aceiaşi ordine în care se întâmplă în Fapte şi în epistole?
În concluzie, în Noul Testament vedem un model de iniţiere a vieţii creştine cu patru etape care a fost practicat în Faptele Apostolilor, anticipat în Evanghelii şi presupus că s-a împlinit deja în epistole. Îi putem numi cei patru paşi spre libertate, spre a fi eliberat complet.
Ereziile ce decurg din accentuarea a unei singure etape a naşterii din nou
Este interesant să observăm ce s-a întâmplat în istorie, cum diferite curente religioase au accentuat una sau alta dintre aceste patru etape:
Acum cred că aţi auzit despre curentul liberal din viaţa bisericii. Aceştia nu sunt greşiţi cu totul. La început liberalii au pus, într-adevăr, foarte mult accentul pe pocăinţă. Curentul liberal al bisericii spune că trebuie să îţi schimbi atitudinile, să îţi schimbi felul de viaţă. Totuşi, mai recent, au avut tendinţa să se focalizeze mai mult pe probleme de nedreptate politică şi socială, în loc să fie focalizaţi pe imoralitatea personală. Dar trebuie să menţionăm că la momentul iniţial ei au pus accentul pe pocăinţă. Problema este că dacă aceasta este tot ce accentuezi deviezi spre mântuirea prin fapte. Tu te schimbi singur, ceea ce înseamnă să cazi în erezia mântuirii prin fapte. Dar este foarte bun accentul pus pe necesitatea pocăinţei, ca parte a naşterii din nou conjugată cu credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Pocăinţa este o poruncă divină, obligatorie pentru a putea fi născut din nou şi pentru a fi un creştin în adevăratul sens biblic al cuvântului.
Curentul evanghelic din viaţa bisericii a pus accentul pe credinţă. Iar dacă îl întrebi pe un evanghelic de rând: ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? El va răspunde: crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit! Probabil că unii vor menţiona botezul în apă şi cel mai cert este faptul că nu se va menţiona primirea Duhului Sfânt. În general, toţi evanghelicii spun: crede doar! Aşa că aici accentul se pune pe credinţă.
Curentul sacramental al creştinismului pune accentul pe botez şi este întâlnit la curentele catolic, catolic-roman sau angli-catolic. Aici se spune că devii creştin prin botezul în apă. În general, ei spun că atunci când ai fost botezat ca bebeluş, atunci ai devenit creştin.
Curentul penticostal pune accentul pe pasul al patrulea, pe primirea Duhului Sfânt. În mod particular, de regulă, penticostalii învaţă despre existenţa a două primiri a Duhului. Una când ai crezut, şi încă una când primeşti botezul cu Duhul Sfânt, ca un fel de o a doua binecuvântare.
În general, toate aceste curente au pus mâna doar pe a patra parte a adevărului. Marea problemă care se iveşte când ai luat o parte din adevăr şi o prezinţi ca fiind adevărul întreg este că intri în erezie. Majoritatea ereziilorîncep prin luarea unei părţi din adevăr şi prin umflarea acestei părţi până ce devine „singurul adevăr”. Nu este tot adevărul că pocăinţa te face să devii creştin. Nu este tot adevărul că prin credinţă ajungi să fi creştin. Nu este tot adevărul că botezul te face să fi creştin şi nu este tot adevărul că primirea Duhului Sfânt te face creştin.
Teza susţinută în prezentul manual este că îmbinarea tuturor celor patru etape menţionate mai sus este absolut necesară pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ele sunt necesare pentru a fi mântuit, indispensabile (nu pot lipsi) pentru a intra în viaţa veşnică aici şi acum. Totodată, este un mare pericol în ceea ce fac diferitele curente religioase care iau o parte din adevărul Noului Testament şi îl fac să crească aşa de mare că nu mai poţi vedea pe celelalte trei. Dar, atunci când le vedem pe toate patru ca fiind şi lucrând împreună, abia atunci gândim ca apostolii din Noul Testament.
Importanţa şi prioritatea credinţei
Nu trebuie să trecem mai departe fără a sublinia că dintre cele patru, credinţa este cea mai importantă. În întreaga Scriptură ea primeşte cea mai multă atenţie şi stă la baza celorlalte trei.
Este greşit să spui că cineva se pocăieşte de păcatele sale, dar nu crede. Trebuie să auzi, să înţelegi şi să creziadevărul biblic despre Dumnezeu şi om. Abia după aceasta apare în suflet alarma faptului că fără Dumnezeu eşti pierdut. Numai durerea sufletească pentru faptele care-L ofensează pe Dumnezeul biblic şi te duc în iad – este pocăinţă. Numai pocăinţa care te întoarce cu toată fiinţa spre Dumnezeu este autentică. Care ar putea fi scopul pocăinţei dacă ea nu este adevărată? În mod similar, botezul conţine în esenţa sa credinţa pe care o aduci cu tine. În Coloseni capitolul doi se vede foarte clar faptul că botezul nu poate face nimic dacă nu crezi. În acelaşi timp, Apostolul Pavel, în Galateni capitolul trei, întreabă: cum a-ţi primit voi Duhul Sfânt? Răspunsul este: prin credinţă.
În concluzie, credinţa este cheia la toate patru. Trebuie să le vedem pe toate patru ca părţi ale credinţei. Când spunem că suntem justificaţi numai prin credinţă, asta nu înseamnă credinţă fără pocăinţă, nu înseamnă credinţă fără botez, nu înseamnă credinţă fără primirea Duhului Sfânt. Înseamnă acel fel de credinţă care le include pe toate patru. Este foarte periculos să spunem că suntem mântuiţi numai prin credinţă, dacă aceasta înseamnă că le lăsăm afară pe celelalte trei. Suntem mântuiţi de o credinţă care se pocăieşte, care se supune botezului şi o credinţă care primeşte Duhul Sfânt.
Convertirea şi înnoirea
În continuare, este important să analizăm două cuvinte care sunt cel mai des folosite în limbajul din ziua de azi cu privire la a deveni creştin. Aceste cuvinte se găsesc în Noul Testament. Primul este convertire, şi al doilea este cuvântul înnoire. Ce relaţie au aceste două cuvinte cu cei patru paşi (etape) pe care le-am menţionat? Unii oameni întreabă: la care dintre cei patru paşi se referă cuvântul convertire? Şi în mod similar: la care dintre cele patru etape se referă cuvântul înnoire? Vom arăta în continuare că prin cele două cuvinte se legă cei patru paşi împreună.
Din nefericire, este tot mai mult întâlnită tendinţa greşită de a se spune că naşterea din nou şi convertirea sunt unul şi aceeaşi lucru. Dar în Noul Testament nu sunt prezentate aşa. Sunt două cuvinte foarte diferite. Se mai poate observa în mod curent o confuzie şi în limbajul popular al mărturiilor unde apare tendinţa de a spune fie că am fost convertiţi, fie că am fost născuţi din nou, referindu-se la aceeaşi experienţă. De aceea, este important să vedem cum au fost folosite aceste două cuvinte în Biblie pentru că şi noi ar trebui să le folosim la fel. Numai atunci nu ne vom înşela sau rătăci, nici pe noi şi nici pe alţii.
Convertirea este o acţiune umană absolut necesară pentru întoarcerea la Dumnezeu
Primul lucru de care avem nevoie este să ne dăm seama că, în Noul Testament, în ce priveşte experienţa de bază ce stă la baza cuvântului convertire nu este ceva care face Dumnezeu în om. Este ceva ce trebuie să facă fiecarebărbat sau femeie. Totodată, este ceva pe care oamenii ori şi-o fac lor, ori o fac altora. Vorbind în mod radical, Dumnezeu nu converteşte pe nimeni. Ori mă convertesc eu pe mine, ori convertesc pe altcineva. Aceasta înseamnă să te întorci, să faci o întoarcere cu 180 de grade. Nu contează cât de mult sau de puţin timp îţi ia ca să faci întoarcerea. Unii cascadori din Hollywood pot să întoarcă maşina pe loc, o întoarcere spectaculoasă. Iar unele convertiri umane fac o întoarcere spectaculoasă şi au o mărturie bună. Dar voi poate v-aţi întors mult mai încet, în câteva etape. Aspectul cel mai important al convertirii constă în faptul că dacă până la un moment dat mergeai într-o anumită direcţie, acum te-ai întors, în sens opus, şi mergi hotărât în direcţia nouă. Cum se întâmplă acest lucru? Ori tu te convingi pe tine să te întorci, ori convingi pe altcineva să se întoarcă. Ori te întorci pe tine, ori întorci un frate de la rătăcirea căii lui.
În continuare, în acest manual, se va folosi cuvântul convertire numai pentru experienţa care se întâmplă în noi ca acţiune a noastră sau a altora asupra noastră, nu ca o acţiune a lui Dumnezeu în om. Adică, ori mă convertesc pe mine şi mă întorc, ori te conving pe tine să te întorci. Este un act uman de întoarcere.
Acum, întrebarea este: la care din cele patru etape se referă cuvântul convertire? Răspunsul este că la toate cele patru, pentru că toate patru în Noul Testament sunt la modul imperativ. Ni se porunceşte să ne pocăim, ni se porunceşte să credem, ni se porunceşte să ne botezăm, ni se porunceşte să primim Duhul Sfânt. Mă convertesc când mă pocăiesc, când cred, când sunt botezat şi când primesc Duhul Sfânt, iar ca rezultat, mă întorc în direcţia opusă. Aşa că toate patru sunt acţiuni umane. Din aceste considerente trebuie să înţelegem convertirea ca o acţiune umană cu patru etape distincte prin care ne întoarcem total la Dumnezeu. Pentru că avem de a face cu o poruncă divină, convertirea este o acţiune de care este responsabil fiecare om. La aceasta se aşteaptă Dumnezeu de la fiecare om care doreşte să devină creştin.
Naşterea din nou este acţiunea lui Dumnezeu
Acum apare un element surpriză. În Noul Testament, toate cele patru etape ale naşterii din nou sunt şi acţiuni ale lui Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne dă pocăinţa. Ni se spune despre credinţă că este un dar de la Dumnezeu. Ni se spune că Dumnezeu ne spală păcatele prin botez. Iar apoi, că Dumnezeu este acela care toarnă Duhul peste mine. Aici avem de a face cu un lucru uimitor. Pe de o parte – pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului – sunt acţiuni ale omului care au loc la convertire. Iar, pe de altă parte – toate acestea – sunt acţiunile lui Dumnezeu specifice naşterii din nou. Aşa că la fiecare etapă – eu fac ceva şi Dumnezeu face ceva – sunt amândouă împletite în minunea naşterii din nou!
În acestă zonă a experienţei creştine au apărut în teologie doi termeni specifici: calvinist şi armenianist(provenind de la numele celor care le-au susţinut pentru prima dată, respectiv Jean Calvin şi Armenius). Se poate ca termenii aceştia să nu însemne nimic pentru tine. Dar din punct de vedere practic nu pot fi ocoliţi. Toţi ajungem să ne lovim cu problemele ridicate de ei. Calviniştii cred că Dumnezeu face totul – El dă atât voinţa cât şi înfăptuirea, iar armenienii cred că noi facem totul – noi ne dăm toate silinţele. Este forma cea mai simplificată şi cred că înţelegeţi ce vreau să spun. Calviniştii pun accentul pe activitatea lui Dumnezeu în noi, iar armenienii pe activitatea proprie a oamenilor pentru a fi mântuiţi.
Să vă prezint un caz autentic. A venit cineva să mă asculte cum predic. La sfârşit a venit şi m-a întrebat: tu de care eşti? Eşti calvinist sau armenianist? Eu i-am spus: ei bine, m-ai auzit mai mult de trei luni predicând, aşa că ar trebui să ştii. Nu ştiu – a răspuns el! În unele duminici mă duc acasă şi mă gândesc că eşti un bun calvinist. Iar duminica următoare predici ca un armenianist. Sunt foarte nedumerit! I-am răspuns – nu ar trebui să fii, deoarece ştii răspunsul. Iar el a spus: nu, nu ştiu, ce eşti? Atunci i-am spus că sunt amândouă. Pentru că în Noul Testament se întâlnesc amândouă. Este o cooperare frumoasă între activitatea lui Dumnezeu şi activitatea mea. Când eu mă pocăiesc – Dumnezeu îmi dă pocăinţă, când eu cred Dumnezeu – El îmi dă credinţă. Când mă botez – Dumnezeu mă spală, mă face curat. Când primesc Duhul – Dumnezeu îşi toarnă Duhul Sfânt peste mine. Aşa că cele două coexistă:convertirea ca acţiune a omului şi înnoirea ca acţiunea lui Dumnezeu în om.
Înnoirea nu este un eveniment instantaneu, ci un proces
Încă un lucru foarte important despre înnoire. Există ideea greşită că înnoirea, sau naşterea din nou trebuie să se întâmple instantaneu. Dacă este adevărat, atunci trebuie să ne uităm la cele patru etape şi să întrebăm: la care punct din procesul acesta are loc momentul de reînnoire? Calvinistul spune că are loc înainte de primul pas, pentru că nu le poţi face pe celelalte fără a fi născut din nou. Armenianistul spune că are loc între numărul doi şi trei, se întâmplă după ce crezi şi înainte de a fi botezat. Catolicii spun că se întâmplă la momentul botezului, chiar dacă botezul este înaintea celorlalte. Toate aceste concepţii sunt greşite, pentru că presupun înnoirea ca fiind un miracolinstantaneu, dar studiaţi cuvântul înnoire din Biblie şi veţi găsi că de fiecare dată se referă la un proces, cu un număr de etape care trebuie să fie parcurse. Nu este un eveniment instantaneu, este un proces, aşa după cum naşterea fizică este un proces. Aşa cum nu putem spune despre naşterea fizică: acesta este momentul în care s-a născut copilul! – tot aşa nu putem spune despre naşterea spirituală: acesta este momentul în care s-a născut creştinul! Ceea ce poţi spune în final este că procesul de naştere s-a terminat. Copilul a fost născut şi este plin de viaţă. Ar trebui să fim mult mai îngrijoraţi de viaţa creştinilor care trăiesc şi doar de naşterea lor. Înţelegeţi ce vreau să spun? Pentru cănaşterea este numai începutul vieţii. Cea mai importantă parte din ceea ce înseamnă a fi creştin nu este numai a finăscut din nou, ci a fi viu şi nu mort. Să fii viu în Împărăţia lui Dumnezeu şi în Spirit. Iar dacă ai de gând să trăieşti în Împărăţia lui Dumnezeu ai nevoie de toate cele patru etape. Ai nevoie de o convertire completă, de o naştere completă şi de o înnoire completă. Aceasta este teologia de bază susţinută de Noul Testament pentru a deveni creştin.
Convertirea cere mai multă acţiune umană, regenerarea necesită mai multă acţiune divină
Putem face o schemă grafică pentru a ilustra împletirea celor patru faze.

Pocăinţă    Credinţă    Botez în apă     Botezul cu Duhul Sfânt

 

 

 

 

Acţiunea lui Dumnezeu
Regenerare

 

 

Acţiunea omului
Convertire
Avem aici un grafic ce conţine patru părţi, care reprezintă cele patru etape discutate mai sus, respectiv pocăinţa, credinţa, botezul şi primirea Duhului Sfânt. Până acum am văzut că aceste patru etape sunt lucrarea lui Dumnezeu, care înseamnă de fapt înnoirea. Totodată, există o acţiune a omului, prin care omul se întoarce la Dumnezeu, adică seconverteşte. Toate acestea nu sunt la modul indicativ (ca posibile, reale şi realizabile), ci la modul imperativ (poruncitor). Aceasta înseamnă că aceste patru lucruri ne spun la modul imperativ să facem ceva, iar la indicativ ne spun ce este posibil să facă Dumnezeu celor care-L cred. Un lucru interesant este că dacă numeri de câte ori este numit fiecare stagiu în Noul Testament, şi pui apoi întrebarea: la care parte se referă, la partea omului sau a lui Dumnezeu? – obţinem o anumită structură. De exemplu, dacă vom căuta textele despre pocăinţă, majoritatea se adresează omului. Dumnezeu porunceşte omului să se pocăiască şi nu sunt decât două texte despre Dumnezeu dăruind pocăinţa. Când ajungem la credinţă, sunt mai multe texte despre Dumnezeu care dă credinţă şi nu aşa de multe despre om crezând. Când ajungem la botez, majoritatea textelor sunt despre ceea ce Dumnezeu face pentru tine prin botez, iar textele care se referă la ceea ce faci tu prin botez sunt în minoritate. Iar când ajungem la primirea Duhului Sfânt aproape toate textele se referă la ceea ce face Dumnezeu în om, iar acţiunea omului pentru primirea Duhului este o parte minoră. Aşa că este o mişcare, respectiv o descreştere de la o contribuţie majoră a omului la mai puţin, şi o creştere de la o contribuţie mică a lui Dumnezeu la mai mult. Aceasta arată că în cadrul procesului de a fi născut din nou, este din ce în ce mai puţin aport din tine, şi din ce în ce mai mult din Dumnezeu. Din aceste considerente, textele despre convertire se referă la stagiul unu şi doi din grafic, iar textele despre înnoire se referă mai mult la stagiul trei şi patru.
Acum apare, într-o nouă lumină, ceea ce a spus Domnul Isus – că trebuie să te naşti din nou din apă şi din Duh! – Nu vi se pare interesant? Să reţinem că la începutul naşterii din nou accentul se pune pe tine şi pe convertirea ta. Dar, când ajungi spre sfârşit, accentul se pune pe lucrul lui Dumnezeu de a-ţi da naşterea, înnoirea.
Structura celor descrise mai sus ne îndreptăţesc să spune că, în general, când vorbim despre înnoire, ar trebui să ne gândim la acestea: la botez şi la primirea Duhului Sfânt. Când vorbim despre convertire ar trebui să ne gândim la acestea: la pocăinţă şi la credinţă. Aceasta înseamnă sfârşitul vieţi tale vechi şi începutul unei vieţi noi, iar aceasta este esenţa naşterii normale din nou: o schimbare, o transformare în sensul înnoirii, a dobândirii crescânde a naturii divine.
În continuare, vom analiza pe rând cele patru stadii ale naşterii din nou.
Pocăinţa este primul pas pentru a intra în Împărăţie
Înaintea lui Dumnezeu, pocăinţa este întotdeauna primul pas pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Tragedia este că astăzi foarte mulţi oameni devin creştini fără să se pocăiască, până acolo că Dumnezeu trebuie să le spună creştinilor să se pocăiască. Nu ar trebui să le mai spună creştinilor să se pocăiască. Biserica ar trebui să spună lumii să se pocăiască. Însă, după cum bine ştiţi, Dumnezeu trebuie să le spune creştinilor din toate Bisericile să se pocăiască, şi să facă ce trebuiau să facă cu mulţi ani în urmă; dar, indiferent de evoluţia istorică a lucrurilor, pocăinţaeste primul pas.
Pocăinţa este mai mult decât o durere pentru eşecurile vieţii
Ce înseamnă să te pocăieşti cu adevărat? Majoritatea oamenilor cred că este o problemă ce ţine de sentimente, de lacrimi, de a-ţi părea rău pentru ce ai făcut greşit. Cu toate acestea, se poate să aibă loc numai un regret, ceea ce nu însemnă că a avut loc fenomenul pocăinţei reale. Mulţi oameni au sentimente de regret pentru felul nedrept în care au trăit. Aş fi foarte surprins dacă ar fi cineva aici care să nu regrete unele decizii făcute de a lungul vieţii, iar sentimentele de regret sunt pentru ceea ce ţi-ai făcut singur. Ceea ce ai făcut cu viaţa ta şi cu deciziile tale. Apoi sunt unii oameni care au sentimente puternice de părere de rău, de remuşcări, şi remuşcările sunt sentimentele pe care le ai pentru ceea ce ai făcut altora. Îmi amintesc de un om pe care l-am întâlnit şi care suferea de o boală venerică datorată felului lui de a trăi. Chiar şi fiica lui a luat această boală de la el, iar el era plin de remuşcări, de păreri de rău, văzând ce a făcut altcuiva. El a avut sentimente de adânci remuşcări, dar asta nu este pocăinţă.
Pocăinţa este durerea separări de Dumnezeu datorită păcatelor
Pocăinţa este părerea de rău pe care o simţi pentru ceea ce ai făcut lui Dumnezeu. Este ceva unic, foarte diferit de regret şi de remuşcări. Dintr-o dată îţi dai seama că pe Dumnezeu l-ai rănit cel mai mult, aşa cum fiul risipitor a realizat că nu numai pe tatăl lui l-a rănit. El a spus: „Tată am păcătuit împotriva ta şi împotriva cerului”. La un moment dat îţi dai seama de dimensiunea aceasta a cerului. Atunci realizezi că pe Dumnezeu l-ai ofensat cel mai mult, că ai încălcat legile Lui, că ai refuzat dragostea Lui, că L-ai provocat la mânie, că meriţi să fii judecat şi că ai nevoie de mila Lui. Când această dimensiune a cerului intră în ecuaţie, se întâmplă ceea ce Pavel numeşte: întristarea după voia lui Dumnezeu care duce la pocăinţă. Numai simplul regret şi părerea de rău nu te conduc înspre pocăinţă. Cain s-a căit amar pentru ceea ce i-a făcut lui Abel, dar nu s-a pocăit. Aceasta a fost doar un simplu episod de viaţă fără nici o schimbare în bine de situaţiei.
Pocăinţa schimbă din temelie gândirea, cuvintele şi faptele omului
Acum vreau să vă spun că pocăinţa trece prin trei etape, determinate de cele trei elementele esenţiale din om, respectivgândul, cuvântul şi fapta, de aceea pocăinţa ia timp. Nu poţi să conduci pe cineva prea bine la pocăinţă în 5 minute, la sfârşitul unui serviciu religios, când se grăbeşte să nu piardă autobuzul. Nu-i suficient să le cerem să spună doar rugăciunea păcătosului: – „Doamne Isuse îmi pare rău de păcatele mele, te invit în viaţa mea, Amin!”. Aceasta nu este pocăinţă. Mă îndoiesc, în modul cel mai serios, că cineva se poate pocăi aşa, în grabă, şi tratând lucrurile la general, fără a intra în detalii.
Probabil că ştiţi mărturisirea generală de păcate care este folosită în bisericile anglicane în fiecare duminică: „Am lăsat nefăcute lucrurile care trebuiau făcute, şi am făcut lucrurile pe care nu ar fi trebuit să le fac, şi nu este nimic bun în noi”. Aceasta produce păcătoşi mizerabili, nu-i aşa? Totodată, aceasta produce o sumedenie de congregaţii mizerabile. Ar trebui să fim sfinţi fericiţi, nu păcătoşi mizerabili. Acesta este neajunsul şi consecinţa unei confesări făcută cu caracter general. Omul nu se gândeşte în mod specific la ce a făcut, sau ce n-a făcut? Este ceva de genul semnării unui cec gol! Pocăinţa nu poate fi aşa. Întotdeauna pocăinţă te face să te se căieşti de anumite păcate specifice. Nu poţi să te pocăieşti de păcate generale, ci specifice. Poţi să te pocăieşti în mod concret de asta, şi asta şi asta. Iar aceasta include cele trei etape pe care le-am menţionat.
Pocăinţa schimbă modul de gândire al omului, în felul în care gândeşte Dumnezeu
În primul rând pocăinţa include răzgândirea sau schimbarea gândirii tale cu privire la anumite lucruri şi să începi să vezi lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu şi sunt prezentate în Scriptură. Atunci când faci aceasta ajungi la două concluzii:
– Pe de o parte, acum înţelegi foarte bine că Dumnezeu este o persoană mult mai bună decât ai crezut tu că este!;
– Pe de altă parte, realizezi că tu eşti o persoană mult mai rea decât ai crezut că eşti!
De regulă, înainte de pocăinţă este invers. Când un necredincios se gândeşte la Dumnezeu, el crede că Dumnezeu este nedrept, iar el este drept. Aceasta înseamnă că el se vede pe sine mai bun decât Dumnezeu. Dacă ar fi el în locul lui Dumnezeu nu ar trata aşa lucrurile. – Aţi observat aceasta? Ce mare este numărul oamenilor care spun: De ce a făcut Dumnezeu aceasta? De ce Dumnezeu nu face cutare lucru? De ce permite aceasta? De fapt, ei spun că ştiu lucrurile mai bine decât Dumnezeu, şi că dacă ei ar conduce universul ar putea-o face mai bine decât El. Astfel, fiecare se consideră pe sine că este o persoană mai bună decât Dumnezeu. Ei spun că El face greşeli pe care ei nu le-ar face. Îi tratează pe oameni într-un fel pe care ei nu l-ar face. În esenţă, aceasta este ceea ce spun prin atitudinea lor: se apreciază a fi o persoană mai bună decât El. Când te pocăieşti gândurile tale sunt schimbate total, iar când apuci să priveşti o rază a Sfinţeniei şi a Purităţii Lui, începi să îţi dai seama cât de murdar eşti. Atunci începi să ai o părere mult mai modestă despre tine. De fapt cu cât îl vezi pe Dumnezeu mai mare, cu atât te vezi pe tine mai mic.
Pocăinţa este o schimbare totală a minţii. Cuvântul grecesc „metanoeo” înseamnă să te răzgândeşti. (Meta = schimbare sau după; noeo = minte, intelect), să te gândeşti din nou la felul în care ai trăit. Când începi să te gândeşti în felul lui Dumnezeu, înseamnă că îţi schimbi felul de gândire. Este o schimbare a felului tău de gândire, în felul în care gândeşte Dumnezeu. Atunci îţi dai seama, nu numai că faptele tale rele sunt destul de oribile, dar este uimitor că începi să îţi dai seama că şi faptele tale bune sunt ofense la adresa lui Dumnezeu. Este ca un şoc pentru mulţi când realizează în mintea lor, că cele mai bune lucruri făcute de ei vreodată nu sunt destul de bune în comparaţie cu desăvârşirea care este în Dumnezeu. Atunci înţelegem că trebuie să ne pocăim, şi de păcatele noastre, dar, şi de sfinţenia noastră. Că atât faptele noastre rele, cât şi cele bune, trebuie să fie şterse. Desigur, asta este o mare revoluţie. Majoritatea oamenilor cred că pocăinţa acoperă numai faptele cele rele. Dar, în Biblie pocăinţa se referă şi la faptele bune pe care le-ai făcut, care nu mai sunt atât de bune când le priveşti cu ochelarii desăvârşirii.
Lăsaţi-mă să vă dau două texte din biblie care sunt puţin cam tăioase pentru o adunare creştină, dar aşa este Biblia, o carte tăioasă. Din nefericire limbajul Bibliei a fost tradus în limba Engleză pentru adunări politicoase, însă în evreieşte şi în greacă este o carte cu picioarele pe pământ. Să luăm un pasaj biblic pentru femei. Ele îl vor putea înţelege mai bine. Isaia a spus: toate faptele noastre bune sunt ca o cârpă menstruală, bune de aruncat. Aşa te simţi faţă de faptele tale bune când ajungi să gândeşti în felul lui Dumnezeu. Textul următor este pentru bărbaţi. Pavel, care a păzit nouă din cele zece porunci, spune în Filipeni capitolul trei, când mă uit la poruncile pe care le-am păzit, nu pe cele pe care le-am călcat – le consider ca un gunoi. Acolo, în original, el spune că mă simt ca un băiat mic care s-a uşurat în oală, o ridică în sus şi spune: – „Uite ce am făcut!”. El foloseşte un cuvânt grecesc realist pentru excreţia umană, pentru care avem un echivalent bine cunoscut în fiecare limbă. Asta este Biblia! Cu alte cuvinte îţi dai seamacă faptele tale bune sunt la fel de departe de standardul lui Dumnezeu ca faptele rele. Tot ce poţi să faci este să le laşi pe toate în urmă şi să spui: nu am nimic de adus, vin cu mâna goală, şi mă încred în crucea Ta! Aceasta înseamnă să te cunoşti cu adevărat.
Îmi place povestea aceea, despre un predicator bătrân de la o plantaţie cu sclavi, din sudul Americii. El predica despre fiul risipitor şi spunea: Şi-a dat jos haina şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos cămaşa şi a aruncat-o, şi şi-a dat jos vesta şi a aruncat-o, iar apoi fraţii mei, şi-a revenit în fire. Adică era gol! Să îţi revii înseamnă să dai jos toate învelişurile şi să îţi dai seama de starea ta adevărată. Constaţi cu durere că, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât te simţi mai rău. Cu cât îţi dai seama mai mult cât de bun este El, cu atât mai mult îţi dai seama cât de rău eşti tu. Când înţelegi şi gândeşti în felul acesta ai făcut primul pas major, dar, schimbarea gândirii nu este sfârşitul pocăinţei. Gândul trebuie să fie urmat de cuvânt.
Pocăinţa conduce la mărturisirea responsabilă a păcatului şi renunţarea la el
Pasul al doilea este cuvântul care exprimă starea lăuntrică a pocăinţei. Aceasta înseamnă în primul rând sămărturiseşti păcatele. Protestanţii, ca o reacţie la practica catolică a confesiunii stereotip, au neglijat confesarea. Dacă te-ai fi dus la Ioan Botezătorul şi l-ai fi rugat să te boteze, el ţi-ar fi spus: înainte să intri în apa botezului fă o mărturisire publică a păcatelor tale. Şi a insistat să se facă. Căutaţi în tot Noul Testament să vedeţi de câte ori se spune să vă mărturisiţi păcatele unii altora. În ce mă priveşte, am descoperit că este terapeutic ca, în timp ce sfătuiesc pe un nou convertit, să-l fac să numească punctual păcatele care vrea să îi fie iertate. Aceasta face două lucruri pentru el. În primul rând, îl ajută să fie responsabil pentru anumite lucruri. Vine cineva la mine şi îmi spune aş vrea să devin creştin. O, vrei să ai păcatele iertate? – „Da”. – Vrei să fi mântuit de păcatele tale? – „Da”. Atunci spune-mi de care păcate vrei să fii iertat. Am observat că atunci începe pocăinţa. În al doilea rând, este faptul că atunci când le spune pe nume le scoate la lumină. Inima mea întotdeauna sare de bucurie când cineva îmi spune în situaţia aceea: „Nu am mai spus asta înainte la nimeni”. Am ştiut că o să fie o eliberare în orice moment. Este scoasă la lumină, iese afară. Numai faptul de a o spune realizează ceva. Şi atunci devine specific. Doamne, eu am greşit cu asta, şi asta, şi asta! În Noul Testament nu există o mărturisire generală de păcat. Sunt numai mărturisiri de păcate, la plural, o listă. Este folositor să faci acea persoană responsabilă. Când mărturiseşti nu poţi să invoci scuze. Nu poţi spune nu a fost vina mea, pentru că a face o mărturisire (confesare) înseamnă să spui că a fost vina ta, alegerea ta.
Lăsaţi-mă să spun ceva care poate fi înţeles greşit. În vremurile în care trăim se vorbeşte adesa despre vindecarea lăuntrică. Şi am observat că oamenii preferă vindecarea lăuntrică în locul iertării, pentru că iertarea cere pocăinţă, şi este atât de uşor să dai vina pe altul pentru greşelile tale, să spui că este vina părinţilor mei şi a ceea ce ei mi-au făcut, sau a ceea ce mi s-a întâmplat când am fost copil. În acest caz spui doar: că am nevoie de vindecare şi nu că am nevoie de iertare, dar ascultaţi-mă! Noi nu suntem rezultatul lucrurilor care ni s-au întâmplat, noi suntemrezultatul lucrurilor pe care le-am făcut ca răspuns la ceea ce ni s-a întâmplat. Sunt alegerile pe care le-am făcut careacţie la evenimentele care au avut loc şi care la rândul lor ne-au determinat apoi pe noi să fim ceea ce suntem. Putem să spunem că suntem ceea ce suntem pentru că la puncte cruciale din viaţa noastră am ales o cale care ne-a condus la acest caracter. Noi toţi suntem rezultatul alegerilor noastre. De exemplu, dacă sunt plin de amărăciune este pentru că am ales să fiu ofensat, în loc să iert. Iată de cred eu că cei mai mulţi oameni au nevoie mai mare de pocăinţă decât de vindecare. Desigur, există şi vindecare, dar ea îşi are locul ei. Duhul Sfânt te poate duce în trecut şi poate să rezolve o problemă veche. Dar, nu vindecarea lăuntrică este nevoia primordială a omenirii, ci pocăinţa care permite lui Dumnezeu să ne ierte. Este foarte important să tratezi oamenii ca fiind răspunzători pentru ceea ce au făcut. Aceasta înseamnă să îi tratezi cu demnitate omenească. Ei nu sunt un câine Pavlovian. Îi spui cuiva că este o fiinţă umană, că are voinţa de a alege, că ei au ales. Am auzit bărbaţi spunând la judecată: am căzut în anturaj rău!Niciodată nu am auzit un om să spună eu am ales aceast anturaj. Numai că am căzut în aceasta. Dar noi alegem prietenii noştri, noi alegem ce companie ţinem, noi alegem ambiţiile pe care le avem, noi am ales în trecut şi noi alegem în prezent. Când aleg să-mi mărturisesc păcatul recunosc că eu am ales greşit, că eu sunt responsabil. Acesta este începutul ridicării unei persoane la demnitatea unei fiinţe umane responsabilă. Iar faptul că îi ajutăm să o pună în cuvinte este foarte important. Dacă ne mărturisim păcatele, nu păcatul, dacă ne mărturisim păcatele noastre, ceea ce înseamnă să le numim unul câte unul, la fel cum facem cu binecuvântările, atunci El este credincios şi drept să ne ierte păcatele, şi sângele Lui ne păstrează curaţi. O promisiune frumoasă!
Pe lângă mărturisirea păcatelor, care este o parte din „cuvintele” de pocăinţă, este important ca pentru unele păcate să cerem persoanei să renunţe la acele lucruri. Să spună în cuvinte înaintea lui Dumnezeu: Am terminat cu aceastaNu mai mă întorc înapoi la lucrul acestaRenunţ la tot ce-i păcat! Ştiţi că, pe vremuri, la botez li se cerea candidaţilor să renunţe la lume, firea pământească şi la diavolul. Şi să spună în public că nu mai au nimica de a face cu stăpânii aceştia falşi, să îi denunţe şi să renunţe la ei.
Pocăinţa sfinţeşte caracterul omului
Acum vine partea grea a pocăinţei, este vorba de fapte. Avem aici o parte a pocăinţei de care mulţi oameni nu îşi dau seama. Aceasta ia timp. Pocăinţa începe cu gândirea, apoi iese afară prin cuvinte, dar trebuie să urmeze faptele. Vă dau două texte. Ioan Botezătorul, dacă cineva venea la el şi vroia să fie botezat, el spunea: fă fapte vrednice de pocăinţă şi am să te botez! Ei îl întrebau: ce vrei să spui? Ei bine – spunea el – dacă ai prea multe haine, dă din ele la cei ce nu au. Dacă trişezi cu finanţele, pune-ţi documentele fiscale în ordine. Dacă intimidezi pe cineva din pricina faptului că ai putere peste ei, nu o mai fă. Şi apoi, dacă aveţi cele necesare pentru viaţa de toate zilele, fiţi mulţumiţi cu salariile voastre. Unde sunt predicatorii care mai predică în ziua de astăzi aceasta? Să o predice învăţătorilor, să o predice infirmierelor. Nu o predicăm pentru că nu predicăm pocăinţa. Dar aceasta este pocăinţă practică: fii mulţumit cu salariul pe care îl ai! Pe câţi din cei care sunt botezaţi la biserica dumneavoastră îi întrebaţi dacă sunt mulţumiţi cu salariile lor? Râdem nervoşi pentru că ştim foarte bine că îi punem numai să repete o confesiune generală şi rugăciunea păcătoşilor, fără să-i aducem la realitate.
Apostolul Pavel a spus: nu m-am împotrivit vedeniei cereşti! Care a fost această vedenie cerească la care Pavel nu s-a împotrivit? Mă întreb dacă ştiţi! Am predicat pocăinţa neamurilor ca să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă. Iar munca lui Pavel a fost o strădanie pentru a-i face pe oameni să dovedească prin fapte pocăinţa lor. Cred că ar trebui să nu îi mai botezăm pe oameni pe baza tradiţiei confesionale, ci pe baza dovezilor de pocăinţă. Lăsaţi acum gândul acesta să vă pătrundă! Zacheu, când s-a dus Domnul Isus în casa lui ca să mănânce, a spus: am înşelat oamenii, dar de acum încolo nu am să mai înşel pe nimeni şi toate conturile mele o să le păstrez cinstite. Nu a spus aceasta? El a spus că o să dea înapoi cu dobândă la toţi cei pe care i-a înşelat, de patru ori mai mult. În urma acestor alegeri, Isus a spus: astăzi a intrat mântuirea în casa asta! Să te pocăieşti înseamnă să repari trecutul. Nu poţi să repari toate păcatele, dar unele pe care Domnul ţi le va arăta vei putea.
Am predicat în capitala unei ţări, în Sala parlamentului, la membri din amândouă partidele. Iar, după timpul petrecut împreună, care a fost destul de încins, unul dintre politicienii lor faimoşi, în timp ce ieşea afară, mi-a şoptit: mă duc acasă ca să îmi completez actele de taxă din nou! Inima mea a tresăltat de bucurie. Nu au fost lacrimi, dar a fost pocăinţă. A început să gândească în felul lui Dumnezeu, şi a spus-o în cuvinte. Iar acum mergea acasă ca să îşi recompleteze formele de impozit. Aşa se vede cine este real. Aceasta este pocăinţa. Fapte de pocăinţă, trebuie să faci ceva. Repararea trecutului aduce prezentul la o concluzie bună, este tăierea cordonului ombilical care te leagă de împărăţia Satanei. A fost legat, iar acum este eliberat.
S-ar putea să fie un lucru negativ care cere distrugerea anumitor lucruri. Pentru că ultima dată când am fost la o campanie de evanghelizare a trebuit să sfătuiesc pe cineva să îşi ardă şorţul de francmason – pe care l-a ars! Iar uneori avem nevoie să facem o astfel de nimicire a lucrurilor care ne-au legat. La Efes, în Fapte 19, se spune că ei au ars cărţi de ocult care valorau mii de dolari. Toate acestea fac parte din faptele de pocăinţă. Iar aceasta a fost atât de mult neglijat în predicile noastre că nu este de mirare că Domnul trebuie să spună creştinilor să se întoarcă înapoi la faptele de pocăinţă. Dar când o fac urmează o eliberare mare.
Am predicat într-un mare oraş trei nopţi la rând în sala teatrului local. În a doua seara, la sfârşit, a venit o fată să vorbească cu mine. Ea era foarte supărată, avea faţa umflată de plâns şi tremura. În cele din urmă mi-a spus: O, domnule predicator, mă supăraţi! Eu vreau să fiu creştină, am încercat să devin o Creştină! M-am dus în faţă la toate întâlnirile evanghelice din oraş din ultimele 18 luni, până şi la cruciada lui Luis Palau. Dar nu s-a schimbat nimic, nu s-a întâmplat nimic. Am semnat cartonaşe, am fost sfătuită, am făcute clase şi nu s-a întâmplat nimic. Am început să mă îndoiesc şi să mă întreb dacă nu cumva creştinismul nu este adevărat. Dar încă doresc să devin creştină. Ce faci cu o fată ca asta? M-am uitat în ochii ei şi am întrebat-o: – Cu cine locuieşti? Ea a răspuns: – Cu un băiat tânăr. Am întrebat-o: – Sunteţi căsătoriţi? – Nu! – Trăiţi ca şi cum aţi fi căsătoriţi? –Da! – De ce nu sunteţi căsătoriţi? – Pentru că el nu crede în căsătorie şi spune că nu este decât o hârtie legală. Atâta timp cât ne iubim, asta este tot ce este important. Am spus: Ei bine, ai o decizie foarte grea de făcut. Aş vrea să pot să o fac eu pentru tine, dar nu pot. Tu trebuie să o faci. Trebuie să decizi cu care om vrei să trăieşti. Cu băiatul acela tânăr sau cu Isus. S-a enervat foarte tare. Apoi, a zis: – Nimeni altul nu mi-a spus că trebuie să fac aceasta! Am răspuns: – Dar tu mi-ai spus că nu ai avut nici un rezultat cu nimeni altul. I-am spus că Isus nu intră cu nici un chip într-un aranjament ca al tău, tu trebuie să decizi. Dacă asta ar fi fost numai o poveste, v-aş spune că a căzut în genunchi, a mărturisit păcatul şi a fost mântuită. Dar nu este o poveste, ci este ceva care s-a întâmplat cu adevărat. Hai, să vă spun ce a făcut. A alergat afară din adunare plângând cu amar. Şi m-am gândit la fata aceasta de multe ori. Ştim cum s-a simţit Isus cu tânărul bogat care nu vroia să renunţe la banii lui. Ştiţi care a fost problema? Toţi cei care au vorbit cu fata aceea i-au spus să creadă în Isus. Nu au început cu pocăinţa. – Vedeţi? Şi nu putea să înainteze. De multe ori asta este problema. Am început cu pasul al doilea – Crede în Isus!
Isus, Ioan Botezătorul şi Petru în ziua de Rusalii, toţi au început cu cuvântul pocăinţă. La nivel practic ca să ajuţi pe cineva să se pocăiască trebuie să-l ajuţi să facă trei lucruri. Primul lucru pe care trebuie să-l ajutăm să facă este să-l conştientizăm că este necesar să fie serios. Pentru că pocăinţa este un lucru serios. Nu poate fi luată uşuratic. Este ceva similar cuvintelor folosite la un serviciu de căsătorie: în căsătorie nu se intră ca într-un joc, cu inima uşoară! Niciodată nu putem spune că nu-mi mai aduc aminte de cuvintele rostite. Ştiu că le-am spus! Atunci, cum ajutăm pe cineva să fie serios?
Pocăinţa presupune seriozitate faţă de Dumnezeu şi faţă de destinul tău etern
Mă îndoiesc dacă ar putea fi serioşi dacă frica nu ar intra în relaţie. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Şi trebuie să îi ajutăm pe oameni să le fie frică de Dumnezeu ca să fie serioşi. Felul cel mai bun de a face aceasta este să le arăţi unde vor ajunge dacă continuă în felul lor de viaţă, iar, cuvântul cel mai bun pe care l-am găsit ca să îi ajut pe oameni este cuvântul pierit sau pierdut. Am spus, îţi dai seama ce înseamnă să fii perisabil, stricat? Acum cuvântul acesta înseamnă acelaşi lucru în orice limbă.
Să luăm un exemplu, dacă ai un termos stricat, ce mai ai? Mai este sau nu mai este un termos? Arată ca unul bun, dar nu-i aşa. Am putea spune că termosul este perforat şi nu mai poate să ţină apă, dar mai este încă un termos. Când un termos este stricat, este pe cale de a pieri, nu mai poate fi folosit pentru scopul original. Poate să arate ca un termos, dar nu mai poate fi folosit.
O fiinţă umană pierdută, stricată, încă mai arată ca o fiinţă umană, dar nu poate fi folosită ca o fiinţă umană. Ce faci cu ceva care este stricat? O arunci, sau o arzi în crematoriu. Iadul este crematoriul lui Dumnezeu pentru oamenii stricaţi. Rămân oameni, dar nu mai sunt buni de nimic, nu mai au nici un folos. Eu cred că acesta este destinul cel mai îngrozitor pe care o fiinţă umană ar putea să-l aibă vreodată, a deveni nefolositor. Şomajul, datul afară de la lucru este destul să îţi distrugă demnitatea personală. Dar să ştii că nu mai poţi fi de nici un folos lui Dumnezeu sau oricui altcuiva, aceasta înseamnă să fii pierdut, fără valoare, stricat. Iar, în Ioan 3.16, Dumnezeu ne spune că ne-a iubit aşa de mult încât a dorit să nu pierim. Acesta este iadul, este un loc unde nu mai eşti bun de nimic, pentru tine, pentru alţii sau pentru Dumnezeu. Şi îţi petreci restul existenţei cu oameni care nu mai sunt folositori lor, ţie, altora sau lui Dumnezeu. Nu pot să îmi imaginez ceva mai rău decât aceasta, dar aceasta este roada trăirii fără de Dumnezeu. Frica de a deveni total nefolositor în universul lui Dumnezeu. Aceasta este frica de Domnul. Ştiţi, Isus a spus ceva despre dezarmarea nucleară. Aţi ştiut aceasta? El a spus, să nu vă fie frică de cei care distrug corpul, dar să ne fie frică de Cel care poate distruge şi corpul şi sufletul în iad. Cel mai groaznic lucru: om pierdut!
Pocăinţa trebuie să fie specifică, adică să rezolve fiecare păcat
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem, ca să îi ajutăm să se pocăiască, este să-i ajutăm să fie specifici. Să mărturisească păcate. Aceasta presupune pluralul, deoarece avem mai multe, dar pe rând, unul câte unul. Să le numească, să treacă la partea concretă. Dacă întrebi pe cineva: vrei să fi mântuit de păcatele tale? O, da! De care păcate vrei să fi mântuit? O, de toate. Ei bine, cu care vrei să începem? Este prea uşor pentru oameni să spună, o da, sunt un păcătos, toată lumea este, toţi au păcătuit, şi eu sunt un păcătos. Dacă recunoşti că eşti păcătos, în ce fel ai păcătuit tu? Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie specifici. Cum o putem face? Sunt trei feluri:
Primul fel este o conversaţie ghidată, în care îi conduci pas cu pas. Trebuie să păstrezi confidenţialitatea, ei trebuie să simtă, să ştie că pot să aibă încredere în tine. Dar să îi ghidezi. Poţi începe prin a întreba: – Care îţi este păcatul obsedant? Care este acela de care vrei să scapi cel mai mult, pentru că Isus vrea să te elibereze de el. Care este păcatul pentru care tu te urăşti cel mai mult? O conversaţie ghidată poate deveni specifică.
Al doilea fel în care se poate proceda este să li se dea o listă detaliată. Un prieten de al meu a pregătit o listă de genul acesta, de tot felul de lucruri cu care oamenii se confruntă. Înainte ca el să îi ajute, le dă o hârtie şi le spune să se uite pe ea. Ai fost amestecat în afacerile acestea de ocultism, sau obiceiurile acestea perverse, sau …? Ei se uită pe listă şi bifează unde este necesar, după care prietenul meu poate să îi îndrume. Este o metodă foarte practică. Noul Testament conţine în jur de 30 de liste. Şi sunt menţionate 120 de păcate, lucruri pe care Dumnezeu le consideră păcate.
Al treilea fel, este o metodă pentru consilierul care aude glasul Duhului Sfânt. Este o revelaţie primită pe loc, direct de la Duhul. Uneori l-am rugat pe Duhul Sfânt să arate persoanei pe care o consiliez care este rădăcina problemei. Care este originea rădăcinii. Alte ori i-am cerut să îmi arate mie care este rădăcina problemei, iar apoi am surprins persoana consiliată cu întrebări despre problemă. Trebuie să ne bazăm pe faptul că Duhul Sfânt vrea să dezvăluie rădăcinile problemelor.
Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu. Am găsit că înapoia fiecărui homosexual pe care l-am sfătuit este o istorie tristă a unui tată şi a unei mame care au schimbat rolurile. În unele cazuri, mama a devenit figura autoritară, dominantă şi tatăl a devenit figura de confort. De aceea este atât de întâlnit fenomenul homosexualităţii pentru că rolurile sunt confundate, iar copiii şi nepoţii sunt cei care suferă de confuzie. Odată l-am consultat pe un băiat, un băiat care mergea la şcoală publică, un băiat bun, un creştin de treabă, dar şchiopăta în faţa acestei ispite de care se lăsa biruit de multe ori. M-a durut inima pentru el. L-am întrebat: când a început? O, a spus el, la şcoala de internat. Acum credeţi-mă, internatele din şcolile de băieţi au multe lucruri greşite. Dar i-am spus nu este adevărat, deoarece Duhul Sfânt îmi spune că totul a început cu mult mai înainte. Şi el a răspuns: nu! Nu îmi aduc aminte să fi început înainte de a fi la internatul şcolii. Dar, Duhul Sfânt îmi spune că s-a întâmplat ceva înainte de a fi la internat. Povesteşte-mi ceva despre părinţii tăi. A fost un caz trist de o femeie care a avut trei bărbaţi, o femeie dominantă, care schimba partenerii când vroia. El a fost victima bărbatului al treilea în timp ce soţia a luat rolul autoritar în familie. Ea a fost aceea care a dominat. Rezultatul a fost că atunci când avea nevoie de consolare el s-a dus în patul tatălui, nu al mamei. Aşa a ieşit povestea la iveală. Pentru elucidare a fost necesar ca Duhul Sfânt să descopere aceasta şi astfel să putem ajunge la rădăcina problemei.
Să reţinem deci că sunt trei feluri în care îi putem ajuta pe oameni să fie specifici. O conversaţie ghidată, o listă detaliată sau o călăuzire specifică dată de Duhul Sfânt.
Pocăinţa necesită sensibilitate şi echilibru
Înainte de a încheia acest capitol trebuie să subliniem faptul că este necesar să fim sensibili şi echilibraţi în două direcţii:
În primul rând să fim sensibili cu privire la emoţiile ce însoţesc pocăinţa. Adevărata pocăinţă are şi lacrimi de durere. Emoţiile cauzate de vinovăţia în sine, în general, nu sunt în echilibru cu gradul real de vinovăţie al păcatului. Aceasta face ca unii oamenii să aibă un simţ exagerat de vinovăţie pentru anumite lucruri făcute greşit, când, de fapt, emoţiile lor i-au înşelat. De exemplu, este posibil ca bărbaţii să se simtă mai vinovaţi de masturbaţie, care nu este un păcat menţionat în Biblie, decât de omor. Aşa că trebuie să-i ajutăm să fie sensibili şi echilibraţi în manifestarea emoţiile lor, adică să nu ne lăsăm emoţiile să fie disproporţionate. Tot aici trebuie să ştim că vinovăţia psihologică sau imaginară, nu este vinovăţie morală, iar Isus vindecă vinovăţia morală. El nu ne iartă de lucrurile de care ne simţim vinovaţi, ci de păcatele de care suntem vinovaţi şi de care ne pocăim cu adevărat.
Celălalt fel în care trebuie să fim sensibili se referă la faptele de pocăinţă. Nu te poţi duce în trecut să repari totul. Aşa că trebuie să îi ajutăm să fie echilibraţi în lucrurile pe care le fac. Un prieten de al meu s-a dus la poliţie şi a mărturisit o crimă făcută de el. A fost dus la judecată şi i s-a dat sentinţa cea mai mică posibilă de două luni. S-a dus la închisoare, acolo l-a predicat pe Isus, iar prizonierii l-au poreclit preotul. Când a ieşit afară a mărturisit o altă crimă şi s-a dus într-o închisoare diferită şi a predicat evanghelia şi acolo. Când l-am întâlnit, mi-a spus cu mândrie că el este singurul evanghelist din ţară finanţat în întregime de stat. Desigur, lucrul acesta a fost făcut cu bunul simţ, dar putea să o facă într-o măsură mai echilibrată. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să fie sensibili şi echilibraţi cu privire la ceea ce poate fi îndreptat şi la ceea ce nu mai poate fi. Numai în felul acesta îi putem ajuta să se pocăiască cu adevărat.
Credinţa adevărată este în Domnul Isus
Nu ne vom referi aici la credinţa cu caracter general, la credinţa ca şi credinţă în sine, pe care o are orice om şi fără de care nu putem trăi. Ne vom limita la credinţa mântuitoare proclamată de apostoli: Crede în Domnul Isus Christos şi vei fi mântuit! Ca să nu ne rătăcim pe un drum este foarte importantă orientarea continuă. Numai aşa putem să fim siguri că suntem pe direcţia bună. În ce priveşte drumul nostru, am ajuns la pasul al doilea dintre cei patru paşi ai naşterii din nou: credinţa. Am văzut în introducere că acesta este cel mai important dintre toţi paşi, pentru că este prezentă în toţi, iar pe de altă parte, fără credinţă nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu. Primul pas a fost pocăinţa faţă de Dumnezeu, iar al doilea pas este credinţa în Domnul Isus. Aceste cuvinte simple rostite de Domnul Isus sunt foarte importante pentru o relaţie corectă cu Dumnezeu.
Când spunem: Crede în Domnul Isus, cuvântul „în” de aici este esenţial.
Hai să punem câteva întrebări ajutătoare: Câţi dintre voi credeţi în mine? Câţi dintre voi credeţi că eu exist? Observăm că dacă accentul cade pe cuvinte diferite, răspunsul este mai uşor de dat. Este mai uşor să creadă cineva care mă vede că eu exist. Dar este mult mai greu să creadă cineva în mine. Dacă cineva declară că are credinţă în mine, oare îmi dă mie toţi banii săi ca să am grijă de ei pentru următorii cinci ani, dacă-i promit că o să-i dau înapoi, până la ultimul ban, cu dobândă? Numai dacă va putea face aceasta o să ştiu că are credinţă în mine! Nu poţi şti dacă o persoană se încrede în tine până când nu face ceva care dovedeşte că se încrede în tine, asumându-şi riscul că poate îl vei dezamăgii. Mă înţelegeţi? A crede în cineva este total diferit de a crede că cineva există. În cazul nostru avem de a face cu credinţa în Domnul Isus care este partea a doua a naşterii din nou. De aceea, în continuare, haideţi să definim această credinţă. Credinţa fiecărui om evoluează în cinci etape:
1. Credinţa se bazează pe fapte istorice dovedite
Primul lucru pe care trebuie să îl spunem despre credinţă este că credinţa este istorică. Ce vreau să spun cu aceasta? Spun că credinţa este bazată pe fapte reale şi nu pe sentimente sau emoţii. Este bazată pe anumite evenimente care s-au întâmplat, şi nu contează cu cât timp în urmă au avut loc, ci că au avut loc. Ne punem credinţa în adevăruri istorice. Noi nu credem pentru că simţim că este adevărat, ci pentru că este adevărat. Pentru că există o evidenţă reală la fel ca pentru oricare alt eveniment istoric.
Există un alt fel de credinţă în circulaţie în ziua de azi, pe care o numesc credinţă în credinţă. Mă întreb dacă ştiţi la ce mă refer. Cu ani în urmă au fost probleme cu cei care îşi puneau credinţa în sentimente, în emoţii. Aceştia simţeau că cred numai uneori, sau că sunt credincioşi duminică seara şi nu simţeau că sunt credincioşi lunea dimineaţa, cu toate că evenimentele istorice nu s-au schimbat de duminică până luni. Dar în zilele noastre mulţi îşi pun credinţa în credinţă. Ei spun că nu contează ce crezi, atâta timp cât crezi ceva. Ştii ceva, afirmi o adeziune faţă de ce ştii, apoi crezi şi după aceea rămâi cu această credinţă. Este o formă superficială, simplistă de abordare a credinţei.
Faptele istorice în care credem
Credinţa noastră nu este în sentimente, sau în credinţă. Nu credem în a avea credinţă. Credem în baza faptelor reale. Iată care sunt cele trei fapte, adevăruri care sunt la baza credinţei noastre:
– Isus a murit,
– A fost îngropat, apoi
– A înviat din morţi.
Nu uitaţi să o menţionaţi pe a doua. Pavel spune la 1 Corinteni capitolul 15 versetele 1 la 3 vă fac cunoscut fraţilor că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că a fost îngropat, şi că a înviat a treia zi după Scripturi. Trei evenimente. Iar îngroparea este la fel de importantă ca şi moartea sau învierea. Am auzit pe mulţi predicatori vorbind despre cruce, pe mulţi vorbind despre mormântul gol. Dar nu prea am auzit predicatori vorbind despre înmormântarea Lui. Nu a existat nici o mărturisire de credinţă fără această includere vitală. Domnul Isus a suferit sub Pilat din Pont, a fost crucificat, mort şi îngropat. Îngropat! Isus nu s-a înălţat de la moarte, s-a înălţat de la mormânt, de la groapă. Iar dacă Isus nu a fost îngropat credinţa noastră va suferi. Şi dacă nu a înviat din morţi cu un corp nou, am devenit creştini degeaba. Acestea sunt faptele pe care se sprijină credinţa creştină, iar evidenţa pentru ele este la fel de bună ca pentru oricare alt eveniment istoric. Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat. Oamenii trebuie să cunoască aceste trei fapte, pentru ca credinţa lor să aibă o fundaţie solidă. Nimeni nu-L mai poate crucifica pe Isus, nimeni nu-L poate îngropa din nou, şi nimeni nu-L mai poate învia. Aceste lucruri s-au întâmplat şi nu o să se mai întâmple vreodată. Şi credinţa noastră este în această parte a istoriei. Acesta este primul lucru de care trebuie să fim siguri. Aceasta înseamnă că credinţa creştină este exclusivăeste legată de aceste evenimente. Nu este o credinţă generală în Dumnezeu, ca în cazul altor religii care declară că au credinţă în Dumnezeu. Este o credinţă în aceste trei evenimente şi în semnificaţia lor biblică. Scriptura susţine fără echivoc că ele stau la temelia credinţei mântuitoare.
2. Credinţa este personală, adică este în persona lui Isus şi individuală
Al doilea lucru pe care trebuie să îl comunicăm oamenilor despre credinţă este faptul că credinţa este în persoana lui Isus. Poţi crede că Isus a murit şi că a fost îngropat şi că a înviat, dar credinţa trebuie să fie şi în Isus ca persoană. Este o credinţă foarte personală. Este o încredere într-o Persoană şi o ascultare de o Persoană. Nu este numai crezul că anumite lucruri s-au întâmplat unei persoane, este o riscare directă a vieţii cu această Persoană, şi o încredere în El. Credinţa aceasta este mai mult decât o credinţă pură în aceste adevăruri istorice.
Vedeţi, Satana are credinţă. Diavolii ştiu destul de bine că Isus a murit, ei ştiu că El a fost îngropat, şi ştiu că a înviat. Dar ei nu devin credincioşi. Punctul maxim pe care-l poate atinge Satan este să fie „tremurător”. Aţi ştiut că Biblia spune aceasta? Spune că demonii ştiu că Dumnezeu este unul şi se cutremură. Care este de fapt originea cuvântului tremurător (quaker). Cu toate că ei tremură şi cunosc aceste adevăruri ei nu devin creştini, pentru că ei nu îşi pun încrederea în persoana căruia I s-au întâmplat aceste lucruri.
Aşa că trebuie să îi ajutăm pe oameni, nu numai să creadă aceste evenimente istorice. Acesta este primul pas, dar apoi trebuie să cunoască faptul că ei pot avea o relaţie personală cu Cel căruia I s-au întâmplat aceste lucruri. Nici o altă religie nu are o ofertă ca aceasta.
Mohamed este mort. Şi mormântul lui este plin. Buda este mort şi mormântul lui este plin. Confuscius este mort şi mormântul lui este plin. Dar Isus este viu şi mormântul Lui este gol! Aceasta este diferenţa. De aceea, nu pot să am o relaţie personală cu Mohamed, sau cu Confucius, sau cu Buddha.
Dar, esenţa credinţei Creştine este că pot să mă încred personal în Isus. Şi nu avem o credinţă adevărată până ce nu ajungem la această dimensiune personală. Trebuie să începem cu adevărurile istorice, dar apoi spunem că persoana căreia i s-au întâmplat aceste lucruri este o persoană cu care poţi vorbi, cu care poţi fi asociat şi pe care o poţi cunoaşte ca pe un prieten propriu.
Înainte de a încheia această parte, trebuie să subliniem caracterul individual al credinţei. Nimeni nu poate înlocui sau substitui pe cineva în această relaţie cu Hristos. Credinţa presupune o relaţie dintre o persoană (om), cu Persoana divină (Hristos). Fiecare om trebuie să creadă. Acesta este aspectul subiectiv, individual şi personal al credinţei.
3. Credinţa trebuie exprimată, mărturisită
A treia dimensiune a credinţei este dată de capacitatea de exprimare verbală a ei. La fel cum pocăinţa devine „cuvinte” la un anumit stagiu, şi credinţa trebuie exprimată în cuvinte. Dacă crezi în inima ta, şi dacă mărturiseşti cu gura ta pe Isus ca Domn vei fi mântuit. Aceasta ne face să înţelegem că o parte a credinţei constă în faptul că o poţipune în cuvinte. Cine crede cu adevărat este gata să o spună cu cuvinte. O credinţă ajunge la măsura mântuitoare (pragul mântuitor) numai când din adâncul inimii izvorăşte mărturisirea ei. Sunt două feluri în care credinţa devine verbală:
Primul este în a vorbi cu Isus. Dacă chiar crezi că Isus este în viaţă, că poţi să îl cunoşti şi că poţi să ai o relaţie personală cu El, atunci poţi să vorbeşti cu El. De aceea Noul Testament scoate în evidenţă că oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. A chema Numele Domnului înseamnă să îţi pui credinţa în cuvinte şi să spui: Doamne Isuse, ajută-mă, am nevoie de tine! Înseamnă să vorbeşti direct cu El. Aşa că prima expresie verbală a credinţei este să vorbeşti cu Domnul. Să îl chemi, să chemi Numele Domnului. Are de a face cu chematul Numelui Lui, ceea ce face toată diferenţa.
Îmi aduc aminte de o fată ebraică care a venit să vorbească cu mine la sfârşitul serviciului de evanghelizare. Era o fată frumoasă. Ea mi-a spus: vrei să îmi spui că Isus din Nazaret mai trăieşte încă? Am spus: „Da!” Asta este ceea ce am spus. Ea a spus: „Dacă este aşa, atunci El trebuie să fie Mesia nostru”. Îmi place cuvântul „nostru”. Al „nostru”, spusă de un evreu adevărat. Dacă trăieşte, El trebuie să fie Mesia al nostru. Am spus: „Da, aşa este!” Ea a spus: „Cum pot să aflu dacă trăieşte?” I-am răspuns că ar putea să încerce să vorbească cu El acum. A început să vorbească şi a aflat că El este în viaţă. După zece minute, mă învăţa Biblia pe mine. Era în sângele ei, cunoştea Scriptura de la început la sfârşit. Trecutul ei de evreică i-a dat tot adevărul cu excepţia singurei chei care deschidea totul. Iar cheia a fost: Isus trăieşte. Este singurul lucru pe care un evreu are nevoie să îl cunoască ca să creadă în Isus: că El trăieşte. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui Pavel pe drumul spre Damasc. La fel li se va întâmpla la toată naţiunea evreilor când îl vor vedea pe Cel pe care l-au străpuns. Dar ea a vorbit cu El şi a aflat. Ea a chemat Numele Domnului. A practicat credinţa vorbind cu cineva.
Dacă crezi că El trăieşte, că poţi să îl cunoşti şi să ai o relaţie cu El, atunci prima expresie a acestei credinţe este să chemi Numele Domnului, şi să spui: „Isuse vorbesc cu tine! Isuse dacă mă auzi! Isuse am nevoie de ajutor!” Aşa încep majoritatea oamenilor să folosească credinţa: verbal.
Dar mai este încă o parte, şi aceasta este de a vorbi despre Isus. Unul dintre lucrurile cele mai bune, pe care un creştin nou le poate face, este să spună cuiva că a crezut în Isus. Nu ştiu cum se face, dar faptul acesta le întăreşte credinţa. Ei mărturisesc cu gura lor în faţa necredincioşilor. Este uimitor să vezi cum te afectează dacă te duci la un necredincios să-i spui: ai ştiut că acum eu cred în Isus? Sunt un bărbat al lui Isus, o femeie a lui Isus. Aşa că dimensiunea verbală a credinţei este foarte importantă, în cele două aspecte ale ei de a vorbi cu Isus şi de a vorbi despre El. Isus a spus dacă mă mărturisiţi înaintea oamenilor şi Eu vă voi mărturisi înaintea Tatălui. Dacă vă lepădaţi de mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de voi înainte Tatălui Meu. Aşa că dacă spui că crezi în Isus şi îţi este ruşine să o spui înseamnă că credinţa ta este foarte slabă. Dar când poţi să o spui, credinţa îţi creşte. Câţi dintre voi aţi aflat că dacă vorbiţi altora despre Isus credinţa voastră creşte? Nu este aşa? Pentru că există o dimensiune verbală a credinţei care iese afară.
4. Credinţa trebuie să aibă fapte
Acum, a patra dimensiune a credinţei: credinţa este foarte practică. La acest stadiu este important ceea ce faci, nu numai ce gândeşti, sau ce spui. Este la fel cum pocăinţa începe cu ceea ce gândeşti, apoi trece la ce spui şi apoi la fapte – de la gândire la fapte – la fel face şi credinţa. Ne gândim la mesajul evanghelic pe care l-am auzit, care apoi devine cuvinte, dar trebuie să se transforme în fapte.
Capitolul doi din Iacov este unul dintre cele mai importante capitole din Noul Testament. El spune că credinţa fără fapte este moartă, adică nu te poate mântui. Şi deseori oamenii au crezut, ca şi Martin Luther – de pildă, că Iacov şi Pavel se contrazic unul pe altul. Pavel spune: omul este socotit neprihănit prin credinţă fără faptele Legii. Iacov spune: credinţa fără fapte este moartă şi nu poate mântui, e la fel de bună ca un mort la morgă. Acum, care are dreptate? Răspunsul este că amândoi au dreptate. Ei folosesc cuvântul „fapte” în feluri diferite. Pavel, când spunefapte, se referă la faptele Legii, la fapte bune. Dar Iacov se referă la fapte de credinţă care sunt diferit de faptele Legii. Cuvântul „fapte” ne creează o confuzie. De aceea, eu prefer versiunea din Biblia KJV, unii o numesc versiunea aproape infailibilă, KJV. Prefer traducerea de acţiuni în locul faptelor, aşa că Iacov spune: credinţa fără acţiuni este moartă. Dacă chiar crezi în cineva o arăţi în acţiunile tale.
Soţia mea mi-a arătat credinţa ei în mine în timp ce eu pilotam un avion mic în Noua Zeelandă. Ea a stat destul de calmă, fapt care pe mine m-a uimit. A crezut în mine pentru că nu şi-a pus paraşuta ca să sară din avion dacă este cazul. Cred că asta ar fi speriat-o şi mai mult. Dacă te sui în maşina mea şi eu conduc, ai acţionat cu credinţă. Sunt doi oameni pe care-i cunosc, dar nu vreau vă spun cum îi cheamă. Niciodată n-am să mă urc în maşinile lor, nu cred în ei şi nu am încredere în ei. Poate că unii dintre voi îl cunoaşte pe cel puţin unu dintre ei, de aceea nu pot să menţionez numele lor. De reţinut este că dacă crezi în cineva i-o vei arăta prin acţiuni concrete.
Te încrezi într-un doctor când îţi pui viaţa în mâna unui chirurg şi semnezi hârtiile aşa cum am făcut eu cu câţiva ani în urmă. Era un chirurg pe care nu l-am mai întâlnit niciodată. M-au luat dureri cumplite în timpul unei adunări. La spital un chirurg a spus: o să te operez la miezul nopţi! Eu am zis: „Am nevoie de operaţie, dar tu nu mă cunoşti pe mine!” Atunci el a spus că dacă am un doctor în care am încredere o să mă pună într-o ambulanţă şi o să mă trimită acasă, „dar eu sunt gata să te operez la miezul nopţii”. Am vorbit cu el, m-am uitat la el, şi cu toate că nu l-am mai întâlnit înainte, i-am spus: „Am încredere în tine, o să semnez hârtiile şi îmi pun viaţa în mâna ta”. Iar acum sunt aici, aşa că a făcut o operaţie rezonabilă. Dar, am avut încredere în el, de aceea am semnat şi mi-am pus viaţa în mâinile lui. Aceasta este credinţa, este practică, o acţiune practică.
Credinţa este confirmată în final de răspunsul cu acţiune la Cuvântul lui Dumnezeu
Mă întreb dacă vă puteţi aminti când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus. Gândiţi-vă bine la această întrebare. Când aţi crezut în Isus ultima dată? Când aţi riscat ultima dată în aşa fel în care aţi fi căzut cu faţa pe pământ dacă Isus nu era acolo să vă prindă? Când aţi acţionat cu credinţă ultima dată? Pentru că singura credinţă pe care Noul Testament o recunoaşte este credinţa care acţionează.
Bineînţeles că tragedia în ţările avansate asta este că viaţa este atât de sigură şi de confortabilă că foarte rar avem nevoie să acţionăm cu credinţă. De multe luni unii membri ai bisericii nu au mai acţionat cu credinţă. Nu au avut nevoie. Unii încearcă să acţioneze cu credinţă când sunt loviţi de cancer sau se iveşte o problemă mare de urgenţă. Dar sunt atât de obişnuiţi să nu acţioneze cu credinţă că la momentul necesar nu au destulă credinţă să treacă prin probleme. Nu au trăit prin credinţă pentru că nu au fost nevoiţi să trăiască prin credinţă. Avem doctori, dentişti, avocaţi şi magazine pline de mâncare. Majoritatea timpului nu avem nevoie să trăim prin credinţă. Când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus? Voi spuneţi: – O întotdeauna am crezut în Isus! Nu, nu aţi crezut, uneori au trecut multe săptămâni fără să credeţi în Isus. O, întotdeauna aţi crezut că El este Mântuitorul vostru şi că El este Domnul. Dar când a fost ultima dată când aţi crezut în Isus şi v-aţi încrezut în El ca să primiţi ceva? Asta este credinţa practică.
Cu cei trei copii ai noştri noi ne jucam un joc pe care l-am numit credinţă. Parcă pot să îi văd şi acum. Stăteau pe treapta a cincea, unul după celălalt. Iar eu stăteam cu mâinile deschise la baza scărilor. Ei mă întrebau: Tati o să ne prinzi dacă sărim? Iar eu le răspundeam: poate da, poate nu! Iar ei stăteau acolo, se legănau dintr-o parte în alta şi tremurau cu o anticipare fricoasă. Ei stăteau acolo până unul dintre ei sărea, iar eu îl prindeam. Apoi sărea altul! Noi am numit jocul acela „credinţă”. Aşa i-am învăţat că nu crezi în cineva până când nu sari şi el te prinde. Ei bine, acum nu mai jucăm jocul acesta, nu l-am jucat de mulţi ani. Pentru motive de sănătate, sănătatea mea. Toţi sunt mai mari decât mine acum! Aşa că nu mai jucăm jocul acesta. Dar ei au învăţat lecţia şi le-a plăcut jocul.
Trebuie să vă spun o poveste despre un om care a mers peste o câmpie întunecată într-o seară ceţoasă şi nu a ştiut că la capătul câmpiei era o prăpastie, o pantă foarte abruptă, unde a căzut. Şi în timp ce cădea în canionul acesta adânc s-a prins de o creangă de copac care creştea din perete. S-a prins de ea cu amândouă mâinile şi stătea atârnat în întuneric şi ceaţă. În acest timp el încerca să ghicească cât mai este până la fund. În cele din urmă a strigat uitându-se în sus: este cineva acolo? Şi o voce adâncă a spus de sus, dintre nori: – „Da fiul meu, sunt aici!”. El a întrebat: – Poţi să mă scapi de aici? Şi vocea a spus: „Da, dacă ai credinţă!” Ce trebuie să fac ca să am credinţă? „Dă drumul crengii”. După o scurtă pauză s-a mai auzit o întrebare: „Mai este altcineva acolo sus?” Povestea aceasta dezvăluie totul. Credinţa există numai dacă îţi dai drumul. Când sari, ai credinţă. Când rişti ceva, ai credinţă. Când faci o acţiune după cuvântul lui Dumnezeu, atunci ai credinţă. Din nefericire mulţi evanghelici cred că credinţa este numai acceptarea cuvântului lui Dumnezeu ca adevăr. Dar nu este aşa, ci este faptul că răspunzi cu acţiune la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Mulţi oameni acceptă adevărul Bibliei fără ca vreodată să răspundă cu acţiuni. Numai aceia au credinţă care acţionează ca urmare a ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
În capitolul doi din Iacov găsim două exemple uimitoare: Rahav şi Avraam. Din cazul prostituatei Rahav deducem că credinţa nu are de a face cu moralitatea. Uimitor este că Rahav a ajuns să facă parte din genealogia lui Isus, pentru că a arătat credinţă când a ascuns spionii evreilor în Ierihon şi i-a ajutat să iasă afară din oraş. În celălalt caz, Avraam a arătat credinţă când a luat pe singurul lui fiu care avea în jur de treizeci de ani, l-a dus pe muntele Moria, unde mai târziu un alt Tată şi-a supus Fiul la moarte. Aici, el l-a oferit ca un sacrificiu, riscând tot viitorul familiei lui. Şi Avraam şi Rahav au riscat tot viitorul lor şi au acţionat pe Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă la Evrei capitolul 11; ştiţi capitolul acela care începe şi continuă: prin credinţă, prin credinţă, prin credinţă … Fiecare ilustraţie din capitolul acesta este despre ceea ce a făcut cineva. A fost Noe construind o corabie, sau Moise care i-a trecut Marea Roşie, sau Ghedeon, sau Barac, sau Samson, fiecare exemplu de credinţă din capitolul acesta este despre ceea ce au făcutAu acţionat cu credinţăL-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt, şi de aceea au acţionat pe cuvântul Lui. Aceasta este credinţa. Nu faptul că au crezut fiecare cuvânt din Vechiul Testament, ci faptul că au acţionat după ce l-au auzit. Acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care noi trebuie să le comunicăm oamenilor, credinţa nu înseamnă că spui că eşti de acord sau că spui că accepţi Scriptura, credinţa vine când acţionezi pe baza Scripturii.
5. Credinţa este continuă
Iar lucrul al cincilea este şi mai controversat, dar totuşi foarte important. Trebuie să spunem oamenilor căcredinţa este continuă. Nu cei ce încep prin credinţă sunt mântuiţi, dar cei care termină alergarea cu credinţă sunt mântuiţi.
Cred că aţi auzit un slogan care circulă în zilelor noastre: „Odată mântuit, mântuit pentru totdeauna!”. Această frază nu se găseşte în Biblie. În Biblie găsesc menţionată numai credinţa continuă. Cuvântul credinţă, fidelitate saucredincioşie au acelaşi cuvânt de origine atât în limba Greacă cât şi în limba Evreiască. Să ai credinţă înseamnă să fii credincios, să te încrezi în cineva înseamnă să continui să te încrezi. Cu alte cuvinte credinţa adevărată este credinţa care continuă să fie credincioasă, să se încreadă. Să continui să crezi chiar şi atunci când totul se pare să contrazicăcredinţa ta, dar tu încă te încrezi în El.
Au fost trei bărbaţi din Vechiul Testament, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; aceşti trei oameni au fost aruncaţi într-un cuptor aprins, şi li s-a făcut o provocare: „Credeţi că Dumnezeu poate să vă scape din acest cuptor aprins?” Ei au spus: „Credem, dar chiar dacă nu ne scapă noi tot ne vom încrede în El!” Chiar dacă nu! Ce minunat! Ce frază a credinţei: chiar dacă nu! Nu îmi va afecta credinţa, tot mă încred în El. Verbul a crede din Noul Testament, care este scris în limba greacă, conţine anumite timpuri verbale care sunt puţin mai greu de tradus în alte limbi. Unul dintre ele este timpul prezentului continuu. În general, acest timp nu există în alte limbi. Ca să îl traduci ar trebui să combini două cuvinte: „să continui”. Ca să poată exprima o acţine ce presupune că trebuie „să continui să faci ceva” ei foloseau timpul prezentului continuu. De exemplu, Isus nu a spus: cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi găsi, bateţi la uşă şi vi se va deschide. Ceea ce a spus El de fapt este: continuaţi să cereţi şi veţi primi, continuaţi să căutaţi şi veţi găsi, continuaţi să bateţi şi vi se va deschide uşa. Nu-i aşa că aceasta pune lucrurile într-o lumină diferită? O diferenţămare!
Cineva spune că a cerut Duhul Sfânt odată şi nu s-a întâmplat nimic. O, ai cerut numai odată? Isus a spus: să continui să ceriCu cât mai mult va da Tatăl vostru Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară. Din nou avem timpul prezentului continuu. Haideţi să vedem acum traducerea unui verset pe care îl cunoaşteţi bine: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu pentru ca oricine continuă să creadă în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3.16. Oare nu ne apare acest verset dintr-o dată într-un mod diferit? Ar trebui să fie! Oricine continuă să creadă. Nu te mântuieşte un moment de credinţă, ci o viaţă de credinţăCredinţa mea de ieri nu mă mântuieşte astăziŞi credinţa mea de azi nu mă mântuieşte mâine.
La fel ca şi mântuirea, credinţa este continuă. Elementul esenţial al credinţei constă în a fi credincios, fidel, în a continua să te încrezi. Biblia vorbeşte despre cei care au căzut din credinţă, cei care s-au depărtat, care nu au continuat prin credinţă. Şi aceste avertizări sunt foarte puternice, foarte severe şi foarte clare. Pavel, la mijlocul vieţii lui nu s-a încrezut în credinţa pe care a avut-o pe drumul spre Damasc. El a spus, viaţa pe care o trăiesc acum este prin credinţă. Şi când a ajuns la capătul călătoriei lui pe pământ nu a spus îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru convertirea mea de pe drumul Damascului, dar a spus am terminat alergarea, am luptat lupta cea bună, am păstrat credinţa! În Evei 11, după ce se menţionează Enoh, Noe, Moise şi ceilalţi eroi ai credinţei, se spune următoarele: „Toţi eroii ăştia trăiau prin credinţă când au murit.” Este o afirmaţie minunată: ei încă trăiau prin credinţă când au murit!De aceea ni se spune, să alergăm uitându-ne la Isus, la Căpetenia desăvârşirii credinţei noastre, Cel care a început şi care vă duce la desăvârşire, pionierul credinţei noastre. Nu daţi înapoi, continuaţi să vă încredeţi, să muriţi în credinţă, după ce aţi trăit prin credinţă. Trebuie să comunicăm aceasta pentru că atât de mulţi cred că este suficient doar un moment de credinţă şi ai biletul spre ţara slavei. Nu e aşa, ci este o viaţă de credinţă, pentru că Isus vrea să te scape de tine, de păcatele tale zilnice. Şi numai credinţa de azi mă mântuieşte astăzi.
Mai este încă o dovadă pentru aceasta. Capitolul doi, versetul patru din Habacuc are o frază cheie: „… cel neprihănit va trăi prin credinţă …” Acest a devenit punctul crucial al reformei protestante. Habacuc începuse un dialog cu Dumnezeu. El a spus: Doamne, Tu nu faci nimic când vezi lucrurile rele care se întâmplă în Ierusalim, nu faci nimic când vezi ticăloşia poporului tău? Şi Dumnezeu a răspuns: voi face ceva, îi voi aduce pe babilonieni să invadeze Ierusalimul şi să îi distrugă pe toţi oamenii aceştia răi ai mei! Apoi, Habacuc a întors întrebarea pe partea cealaltă şi a spus: „Doamne, îi vei distruge pe toţi? Dacă vin babilonienii, nu va mai rămâne nimeni. Ei îi vor omorâ pe toţi. Dar mai sunt şi oameni buni printre ei, sigur că nu o să îi laşi pe cei neprihăniţi să moară la fel ca cei răi”. Atunci Dumnezeu a spus: „Habacuc, cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Cuvântul „credinţă” apare de trei ori în Vechiul Testament, şi de fiecare dată înseamnă credincioşie, loialitate. De fiecare dată înseamnă să continui să te încrezi. De exemplu, este folosit pentru o căsătorie statornică. Ceea ce Dumnezeu îi spune lui Habacuc este, cei care continuă să se încreadă în mine nu nu vor fi distruşi când vin babilonienii. Şi fraza aceasta mică – cel neprihănit va supravieţui prin credincioşie – care este de fapt traducerea literală, este folosită de trei scriitori din Noul Testament. Ei îl citează pe Habacuc şi de fiecare dată, esenţa, accentul este pus pe continuitatea credinţei. Ascultaţi-l pe Pavel. El spune: „Nu-mi este ruşine de Evanghelie, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care continuă să creadă!” Aici este folosit timpul prezentului continuu. Pentru că este credinţa de la început la sfârşit, aşa cum este scris – cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă. Aţi observat? Este credinţă de la început până la sfârşit? Apoi, Habacuc este citat în Evrei 10. Aici se mai spune: noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă (aceasta se referă la viaţa veche), ci din aceia cari continuă să aibă credinţă pentru mântuirea sufletului, după cum este scris: „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Când comunicăm oamenilor trebuie să punem accentul pe faptul că nu pasul acesta de credinţă, sau decizia aceasta te mântuieşte, ci faptul că ei acum încep o viaţă de credinţă. Iar atâta timp cât continui să te încrezi în Domnul vei fi mântuit şi nu vei pieri niciodată. Aceasta declară Noul Testament, că este o viaţă de credinţă care mântuie. Aceasta explică şi alte textele biblice, ca cel care spune: „cel care va îndura până la sfârşit va fi mântuit”, sau avertizarea solemnă dată de Pavel: „voi cei credincioşi dintre neamuri nu vă îngâmfaţi pentru că evreii au fost tăiaţi, pentru că dacă şi voi nu continuaţi în bunătatea lui Dumnezeu şi voi o să fiţi tăiaţi”. Acestea sunt avertizări solemne! Fiecare scriitor din Noul Testament ne avertizează să fim statornici, să nu ne lăsăm de credinţă, să nu ne pierdem încrederea în Dumnezeu, ci să continuăm să ne încredem în El. Astfel trebuie să trăim credinţa, ca o credinţă continuă.
Cum ajutăm oamenii să vină la credinţă?
Dacă aceasta este credinţa, cum îi vom ajuta pe oameni să intre în credinţă? Îi vom ajuta prezentându-le prima parte, spunându-le faptele istorice. Bineînţeles că până ce ei ştiu ce s-a întâmplat nu vor putea să creadă. Dacă ei o cer, trebuie să fim gata să le dăm aceste evidenţe. Ştiu că sunt unii oameni care se împotrivesc evangheliei numai pentru că vor să fie dificili, şi veţi descoperi că dacă le răspundeţi la una dintre plângeri, ei găsesc o altă plângere şi o altă împotrivire. Cunoaşteţi tipul acesta de persoane? Ei nu vor să li se dea răspuns la întrebările lor, ci zboară din obiecţie în obiecţie. Nu vă pierdeţi timpul cu ei. Dar sunt şi oameni autentici care vor să cunoască dacă aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat. Ce dovezi există că Isus a înviat din morţi? Acum, noi avem o datorie, să dăm socoteală pentru nădejdea care este în noi. Şi una dintre cărţile cele mai bune pentru subiectul acesta este o carte de Josh McDowell numită: „Evidenţe care cer un verdict”. Nu există o alte carte pe care am citit-o care să conţină aşa de multă evidenţă concretă despre Evanghelie. Este o carte de adevăruri istorice. Nu ştiu cum cineva ar putea citi o astfel de carte şi să nu creadă în faptele istorice pe care se bazează credinţa noastră. Avem o datorie, să îi ajutăm pe oameni. Probabil că au auzit tot felul de lucruri neadevărate despre Creştinism. Trebuie să fim în stare să îi învăţăm adevărul şi să răspundem întrebărilor lor. Pentru ca să o facem cu competenţă trebuie să putem să le arătăm evanghelia în viaţa noastră, nu numai să le-o spunem. Aşa ajungem la ceva cu totul diferit, la modul de proclamare a Evangheliei.
Există două feluri în care trebuie să arătăm oamenilor Evanghelia. Ştiţi, când Isus a trimis ucenicii doi câte doi, a spus foarte simplu tot ce trebuie să faceţi este aceasta: mergeţi la oraşul cel mai apropriat, înviaţi morţii, vindecaţi pe leproşi – care este similar cu SIDA, vindecaţi pe cei bolnavi, scoateţi draci şi apoi spuneţi-le că Împărăţia Cerului a venit. Asta era tot ce au trebuit ei să facă. Aceasta trebuie să facem şi noi. Simplu nu-i aşa? Principiul este acesta: Lasă-i pe oameni să o vadă mai întâi, şi apoi să o audă. Să o vadă în primul rând cu ochii şi apoi să o audă cu urechile. Demonstraţi Împărăţia, apoi să o proclamaţi!
Ştiţi cum încercăm noi să facem? Încercăm să facem totul cu cuvinte. Le spunem despre Evanghelie, dar nu le arătăm cum îi afectează pe oameni personal. Eram la o adunare în care soţia mea stătea în faţă la fel ca acum, când Domnul mi-a spus să demonstrez Împărăţia Lui la 1500 de oameni tineri, prin vindecarea mătreţei în Numele Domnului Isus. M-am simţit ca un idiot. M-am ridicat în picioare şi am spus: vreau să vedeţi că Isus este în controlul fiecărei situaţii şi primul lucru prin care o să vă demonstreze aceasta este vindecarea mătreţii. Se vedea pe faţa soţiei mele că se gândea că mi-am pierdut minţile! Ea se aştepta să i se întâmple aceasta de mulţi ani – iar acum, fără să vrea, i s-a întâmplat. Aşa mi-a spus după adunare. A admis că asta s-a întâmplat! Am văzut clar că Domnul a vrut să înceapă ziua prin vindecarea mătreţii. Apoi a vindecat o mână uscată, pe o fată care nu şi-a folosit mâna dreaptă niciodată. La o oră mai târziu a scris părinţilor ei: „Dragă mamă şi tată, vă scriu cu mâna mea dreaptă”. Totul s-a terminat cu un băiat care a avut o mână stângă paralizată de la un accident de maşină ce avusese loc în urmă cu 2 ani. A încercat să taie lemne cu o mână folosind un fierăstrău cu lanţ care mergea pe petrol. Printr-o manevră greşită, el şi-a tăiat genunchiul jos. L-au dus repede la spital şi i-au salvat viaţa cu transfuzie de sânge. Apoi, i-au unit osul de la picior de sub genunchi cu cel de deasupra genunchiului, ceea ce-l făcea să umble şchiopătând. A sosit la această tabără de tineri cu cârje, cu o mână paralizată şi cu un picior mai scurt. Într-o joi după masă din săptămâna taberei, acest băiat a alergat având amândouă mâinile şi picioarele sănătoase, alergând de la un capăt la celălalt al terenului de sport. S-a întors înapoi în hambarul unde ne întâlneam şi stăteam pe baloţi de fân, a sărit sus pe un balot de fân şi a dansat de faţă cu 1500 de tineri. Apoi a spus: vă voi spune tot adevărul, puteţi să râdeţi dacă vreţi! Am venit la această tabără ca unul care udă patul. A trebuit să aduc un cearceaf de plastic pentru că ud patul de două ori pe noapte. Domnul m-a vindecat şi de problema asta. Puteţi să râdeţi dacă vreţi! Oamenii aceştia tineri pe lângă faptul că au auzit despre istoria Evangheliei au şi văzut-o, au văzut ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru un individ. Nu trebuie să vadă doar semnele şi minunile, dar trebuie să vadă şi faptele unei vieţi schimbate.
Nietzsche filozoful lui Hitler a spus odată că ar vrea să fie mântuit dacă creştinii ar arăta mai mântuiţi, mai schimbaţi. Dacă ar fi văzut oameni schimbaţi se poate că nu am fi avut vreodată un Adolf Hitler, dar nu a văzut. Mohamed a cunoscut creştini, dar nu a văzut vieţi schimbate. Câte probleme şi conflicte ar fi fost evitate. Ascultaţi, devine ceva personal când le arătăm, când îi lăsăm să vadă ce diferenţă poate face aceasta pentru un individ. O facem, îi ajutăm să devină verbali, încurajându-i să se roage ei însuşi lui Isus.
Credinţa trebuie exersată prin rugăciune pentru lucruri concrete
Eu descurajez folosirea rugăciunilor repetate, aşa zisa rugăciune a păcătosului. Este mult mai bine să spui cuiva: roagă-te tu pentru tine! Dacă asculţi cuvintele rugăciunii lor vei afla în ce poziţie se află ei. Dar astăzi se foloseşte prea mult metoda repetiţiei după un maestru: „Doamne Isuse – Doamne Isuse, sunt un păcătos – sunt un păcătos, vin acum la tine – vin acum la tine”. Nu aceasta înseamnă a chema Nume Domnului. Oamenii trebuie încurajaţi să se exprime singuri. Îmi place să ascult rugăciunile noilor creştini. Nu vă place şi vouă? Nu sunt bisericoase, nu auzi rugăciuni „tip” la creştinii noi. Ştiţi ce vreau să spun? Doamne, venim la tine, şi te rugăm să ne binecuvântezi, şi să ne vindeci, şi să vii în mijlocul adunării, şi … Aţi auzit rugăciuni de tipul „şi”? Niciodată nu le auzi de la creştinii noi, numai de la creştinii vechi. Există şi rugăciuni de tipul „ă”. Doamne, „ă”, venim la tine în seara aceasta, „ă” şi cerem, „ă” să ne binecuvântezi, „ă”… Aţi auzit rugăciuni de „ă”? Ne lăsăm legaţi de ritualurile noastre. Nu-i aşa? Trebuie să încurajăm noii creştini să se roage singuri şi învăţaţi-i să îşi fixeze o ţintă pentru credinţă. Spuneţi: hai, să luăm o nevoie pe care o aveţi şi hai, să credem împreună că Dumnezeu va lucra! Atunci vei şti că ai credinţă, când vei vedea rezultatul. Începeţi cu ceva mic conform credinţei lor. Începeţi cu mătreaţă! Dacă nu putem să vindecăm mătreaţa în Numele lui Isus ce rost are să ne rugăm pentru cancer? Începeţi cu ceva real, ceva mic, cu ceva conform credinţei lor, pe care-l pot crede. Trebuie, apoi, să îi îndemnăm să continue să creadă. Să îi încurajăm să creadă în fiecare zi, să găsească o cale, să se încreadă în Isus, ca să crească în aşa fel ca să se vadă că fac lucruri pe care niciodată nu au putut să le facă.
Câteva aspecte controversate cu privire la botezul în apă
Botezul în apă este probabil pasul cel mai controversat al naşterii din nou. Nu este vorba numai aspectele referitoare la botezul copiilor mici. Sunt problemele legate de înţelegerea menirii pe care o are botezul în procesul mântuiri, acum şi aici. Unde este locul lui în procesul naşterii din nou, ce rol are pentru intrarea în viaţa veşnică. De exemplu, sunt mulţi care văd numai partea umană şi nu realizează ceea ce face Dumnezeu în timpul botezului noilor creştini. Unii îl interpretează ca o mărturie „udă”, iar alţii doar ca un simplu act de ascultare. Cred că aţi fi uimiţi dacă aţi şti câţi păstori care aparţin anumitor denominaţii nu botează copiii care nu pot răspunde întrebării: Ce face Dumnezeu pentru un credincios în timpul botezului? Insistenţa lor asupra acestui aspect arată că ei îl văd ca un fapt pur uman.
Istoria biblică a botezului în apă
Este bine să începem prin a vedea partea istorică a botezuluiUnde şi cum a început? Potrivit cu cele relatate de Scriptură totul a început cu Ioan Botezătorul. I se spunea Ioan Scufundătorul, sau Ioan Plonjorul, sau Ioan Înmuietorul, sau Ioan Udătorul (în sens torenţial). Am scris cu litere mari pentru a sublinia acţiunea pe care o făcea Ioan şi experienţa de care aveau parte oamenii. Pur şi simplu însemna faptul că Ioan scufunda pe cineva în apă. Aşa a primit porecla de Ioan Scufundătorul, sau în termenii noştri actuali – Ioan Botezătorul. Aceasta este experienţa de bază care a dat sensul literal al cuvântului baptist şi numele iniţiatorului – Ioan care botează. După câte ştim la ora actuală, în sensul spiritual în care a făcut-o el – respectiv, ca botez al pocăinţei – nimeni altul nu a mai făcut-o înaintea lui. Cu toate acestea, este adevărat că, de la începutul istoriei umane şi până azi, atunci oamenii când se simt murdari pe dinăuntru, fără excepţie, se spală pe dinafară. Pilat a cerut un lighean cu apă ca să-şi spele mâinile, încercând astfel să scape de propria nelinişte interioară cauzată de condamnarea la moarte a unui om nevinovat care s-a numit Isus. El făcea ceva fizic prin care încerca să scape de mizeria dinăuntru, de vinovăţia conştiinţei. Orice psihiatru vă poate spune despre oamenii care sunt aşa de împovăraţi de vinovăţie că îşi spală mâinile încontinuu sau fac baie foarte des. Bărbaţii, când au săvârşit anumite fapte imorale, se duc să facă duş foarte des. Este o presiune dinăuntru ca să facă ceva pentru a se simţi puţin mai curaţi. Aşa că din vremurile străvechi, spălatul în apă nu a fost numai o spălare fizică, ci a avut şi un sens de ritual. Se ştie că până în ziua de azi, la căsătoriile musulmanilor din Orientul Mijlociu, mirele este luat de prietenii lui ca să-i spele toată burlăcia. Nu este vorba despre o ultimă petrecere de burlaci, ci îl iau ca să-l spele şi să-l prezinte curat miresei. Practicile tradiţiile cunoscute arată că spălarea în apă pentru alte motive, în afară de curăţenia fizică, era bine ştiută în societatea umană.
În final, suntem interesaţi cel mai mult să cunoaştem filonul gândiri şi revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. În acest sens, vedem în Vechiul Testament leviţii, care atunci când erau consacraţi pentru preoţie li se făceau două lucruri: erau spălaţi cu apă şi unşi cu ulei. Acum, în Noul Testament, toţi credincioşii sunt preoţi. Aşa că toţi credincioşii trebuie să primească aceste două lucruri: o spălare cu apă – adică botezul în apă, şi o ungere, prefigurată de uleiul din VT – respectiv, botezul Duhul Sfânt. Prima dintre aceste două probleme va fi abordată aici, iar cea de a doua în tema următoare.
Botezul lui Ioan sau botezul pocăinţei ce duce la pocăinţă
Din câte se ştie, înainte de Ioan Botezătorul, dacă un neevreu dorea să devină parte din poporul evreu, era tăiat împrejur şi botezat. De aceea, mulţi au susţinut că Ioan a copiat pur şi simplu ceea ce numeau evreii botezul prozeliţilor. Dar la botezul lui Ioan există ceva diferit. El a introdus botezul pocăinţei, respingând pe toţi aceia care nu dovedeau fapte vrednice de pocăinţă. Desigur, asemănarea celor două botezuri, fără să ştii exact sensul spiritual al fiecăruia, era de natură să creeze confuzii. Evreii foloseau botezul pentru ne-evrei, aşa că ei aveau mintea fixată pe botezul prozeliţilor, fără a mai fi deschişi să înţeleagă altceva. Modul acesta de abordare a lucrurilor conduce în final la ceea ce numim idei preconcepute sau prejudecăţi. Să reţinem deci că acestea provin din fixaţiile limitative şi greşite ale minţii. Nu mai poţi accepta altceva, nu mai vrei să te gândeşti în alt mod, respingi tot ce este diferit de ceea ce ştii tu. Cu o astfel de prejudecată în minte auzeau evrei pe Ioan Botezătorul. Aceasta făcea ca cererea lui Ioan de a se boteza să li se pară un paradox. Cum adică – ei care sunt evrei prin naştere, trebuia să se boteze ca devină evrei? Era ceva scandalos! Ioan îi trata pe evrei ca pe neevrei şi le spunea că nu aparţin poporului lui Dumnezeu. Iată de ce botezul lui Ioan trebuie să fi fost foarte ofensator. Din întrebarea Domnului Isus adresată fariseilor cu privire la originea botezului lui Ioan, respectiv că este din cer sau de la oameni, deducem că era direct de la Domnul. În Evanghelii se spune că Ioan boteza pe oameni în apă cu botezul pocăinţei. Noutatea consta în pocăinţă. Ioan Botezătorul spunea: „Eu vă botez în apă, în pocăinţă”. Pentru aceasta, trebuia să fii deja în pocăinţă înainte de a te boteza în pocăinţă. Pare ciudat! Nu vă speriaţi! Aveţi puţină răbdare. Este un punct foarte important. Ioan spunea: faceţi fapte vrednice de pocăinţă şi apoi am să vă dau botezul spre pocăinţă. Aşa că, botezul în apă făcea ceva cu pocăinţa în care ei se aflau deja. O aduce la un punct culminat şi o completare, la un final.
Asta face botezul, aduce la punct culminat ceea ce eşti deja – subliniat de prepoziţia „în” – conducând la o finalizare. În acest sens Ioan spunea că trebuie să fii deja în pocăinţă. Iar dacă eşti, atunci am să te botez în pocăinţă. Este ceva de genul oficierii căsătoriei. Dovediţi-mi că sunteţi îndrăgostiţi şi am să vă căsătoresc în dragoste. Dragostea nu începe la căsătorie, dar o aduce la un punct culminat, la completare, la finalizare în zona posibilităţilor de manifestare normală. Aşa că un cuplu poate fi îndrăgostit cu mult timp înainte de a fi căsătoriţi. Însă, ceremonia de căsătorie şi consumarea ei fizică, face ca dragostea să fie adusă la un punct culminat, la o expresie completă, în mediul cel mai potrivit continuităţii dragostei. Mă înţelegeţi? Asta este semnificaţia cuvântului „în”. În engleză, există cuvântul similar into, care de regulă înseamnă prima iniţiere la ceva, dar în limba Greacă înseamnă să fii aduspus direct în ceva – fără de care nu poate continua dezvoltarea.
În concluzie, sensul dat de Ioan a fost că dacă am început să mă pocăiesc de păcatele mele, botezul în apă face ca pocăinţa mea să fie completă. O rupere finală de viaţa veche, o achitare finală, ultima rată plătită. Pot să cred deja în Isus, iar botezul mă transportă în consumarea acestei credinţe prin identificarea mea cu moartea, îngroparea şi învierea Lui, demonstrând că totul a fost achitat. Înţelegeţi ceea ce face botezul? Botezul, prin el însuşi, nu începe pocăinţa sau credinţa. Dar, în timp ce tu faci ceva şi Dumnezeu face ceva, încât amândouă sunt aduse la un punct culminant, la o întrebuinţare spirituală normală, o consumare şi o completarea a lor ca să poată continua creşterea. Pe de o parte, Dumnezeu face ceva în botez pentru credincios. Pe de altă parte, botezându-mă ca o ascultare de porunca Lui, dau continuitate lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în mine. Fără botez, blochez primirea în continuare a harului. Cine primeşte pe Hristos, primeşte har după har, o credinţă care duce la credinţă, o pocăinţă ce duce la pocăinţă. Un val cheamă alt val, ceva tot mai adânc cu care mă identific, la care-mi dau consimţământul şi particip activ. O reconsacrare spirituală pentru ceea ce a început şi este deja în tine. Oare câte genii au murit nerealizate pentru că nu s-au consacrat şi reconsacrat înzestrărilor care erau deja în ei? Este vorba de reconsacrări precise, notabile, mărturisite şi urmate cu consecvenţă. Un fel de botez al înzestrării, al capacităţii de care ai devenit conştient şi căruia i te consacri, fără de care nu va exista continuitate sau climat spiritual de dezvoltare normală. Figurativ vorbind, dacă un geniu nu se botează, va pierde mântuirea genială! Prin comparaţie, Domnul Isus ne spune că cine crede şi se botează, va fi mântuit!
Domnul Isus a îndeplinit şi continuat botezul în apă introdus de Ioan
Domnul Isus S-a botezat El Însuşi cu botezul lui Ioan şi a continuat prin a boteza pe cei care deveneau ucenicii Lui. El nu a botezat pe nimeni, dar a cerut ucenicilor Lui să practice botezul. Apostolii au învăţat de la Isus nu numai despre necesitatea botezului, ci şi despre problemele care apar cu administrarea lui. Astfel, constatăm că Petru a refuzat să boteze pe alţii. La fel a refuzat şi Pavel mai târziu. Ştiţi de ce au făcut-o? Pentru că nu au vrut ca punctul focal să fie pe cei care botează. Înţelegeţi? În esenţă, nu contează cine te botează, nu acest lucru este important. Aşa că Isus n-a botezat El însuşi pentru ca nimeni să nu poată spune: eu am avut un botez mai bun decât tine, m-a botezat Isus. Petru nu l-a botezat nici chiar pe Corneliu, ci a spus altora să îl boteze, pentru ca în final Corneliu să nu poată spune niciodată că pe mine m-a botezat Petru. Dacă vreodată spui: Domnul cutare m-a botezat pe mine! Aceasta înseamnă nu ai înţeles nimic. De fapt, unii dintre cei care faceţi parte din bisericile unde am fost păstor, ştiţi că eu întotdeauna botez cu altcineva, ca să fim doi care botează şi ca nimeni să nu poată spune că eu l-am botezat. Nu contează persoana care botează, ci botezul.
Toţi creştinii din Biserica Primară au fost botezaţi
Domnul Isus a inclus botezul în Marea Însărcinare şi astfel Biserica Primară a botezat pe toată lumea. În biserica primară nu a existat nici un creştin nebotezat. Ar fi fost o contradicţie în termeni. Cum ar fi putut cineva să spună l-am acceptat pe Isus ca Domn dacă nu au făcut primul lucru pe care l-a cerut El? Ar fi fost o absurditate. Cum poate cineva să declare că are credinţă în Isus când de fapt nu-L ascultă? Este anormal. Primul lucru pe care l-a spus Isus ucenicilor a fost să se boteze. El a spus: „..duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i …şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit”. Când începi viaţa creştină, prima faptă de pocăinţă şi de credinţă este să te botezi. Prima faptă de încredere şi de ascultare este să fii botezat. Ar fi fost cu totul aberant pentru apostolii din Noul Testament ca oamenii să se considere ucenici ai lui Isus fără acest botez. Botezul în apă este prima expresie a pocăinţei şi credinţei tale.
Modul de practicare a botezului în apă
Este normal să ne punem întrebarea despre cum a fost făcut botezul în Noul Testament? Ştim că ei erau scufundaţi în apă. Cuvântul grecesc care a descris această experienţă este „baptizein”. În engleză, am observat că acest cuvântul este transliterat (scris identic cu litere englezeşti în loc de greceşti, nu este tradus) şi nu tradus prin cuvintele corespondente experienţei pe care trebuia să o comunice. Astfel, cuvintele corespondente lui „baptizo” ar fi: scufundat, imersat, afundat, adâncit, înmuiat, udat, îmbibat, vârât în apă sau potop. Ar trebuie ca grecescul „baptizime” să nu fie tradus botezat, ci scufundat, adâncit, afundat sau îmbibat. Am văzut că Ioan Botezătorul, a fost numit Ioan Plonjorul, Ioan Scufundătorul! Aceasta a fost porecla lui. Dacă s-ar fi tradus cu cuvintele pe care le-am menţionat, mulţi creştini de azi ar fi supăraţi. Este tragic, nu-i aşa? N-ar mai corespunde cu modul în care au primit propriul botez! În acest mod folosirea transliterată a cuvântului a mascat practica greşită de administrare a botezului. Cuvântul nu mai comunică în mod clar cum trebuie să se facă botezul şi nici o cale de verificare.
Cunoaşterea sensului exact al cuvântului botez ne este necesară şi la tema următoare. Aceeaşi poreclă a fost folosită şi pentru Isus. Aţi ştiut că Isus a fost un baptist? În Evanghelia lui Ioan i se dă acelaşi titlu: Isus Scufundătorul (Baptistul). Cu excepţia faptului că El nu scufundă oamenii în apă, El îi scufundă în Duhul Sfânt. Este acelaşi nume, acelaşi cuvânt.
Biblia conţine mai multe referinţe contextuale cu privire la botez de unde putem deduce modul de practicare. De exemplu, avem un verset în Ioan 3. Aţi ştiut că în Ioan 3 ni se spune câtă apă să folosim la botez? Este uimitor câţi de mulţi creştini cunosc Ioan 3:16 şi nu cunosc Ioan 3:23, care spune că Ioan boteza în Enon aproape de Slim pentru că acolo era multă apă. Cum se putea spune mai simplu decât atâta? A trebuit să aleagă un loc unde era multă apă. Mai avem în Fapte 8, pasajul care descrie famenul Etiopian care a intrat în apă şi a ieşit afară din apă. Nici nu ar putea fi mai clar!
Avem şi câteva dovezi istorice cu privire la botezul prin scufundare. Până în ziua de azi, Biserica Ortodoxă Grecească, care desigur ştie bine limba Greacă, întotdeauna scufundă bebeluşii. Am fost fascinat să urmăresc la TV scufundarea (botezul) unui bebeluş într-o biserică Greacă ortodoxă. Săracul bebeluş, a fost scufundat de trei ori în apă. În numele Tatălui, în numele Fiului şi în numele Duhului Sfânt. După scufundare nu s-a mai putut ţine serviciul religios, ci s-a terminat. De la punctul acela nu te mai putea-i închina. Bebeluşul a obiectat furios. Dacă ar fi ştiut să vorbească ar fi obiectat teologic, dar aşa a obiectat în singurul fel în care a ştiut s-o facă. Dar lucrul interesant este că dacă Grecii ar stropi bebeluşii cu apă, ar însemna să reducă limba Greacă la nonsens, la o absurditate. Cum poţi să scufunzi prin stropire, cum poţi să faci imersiune prin stropire? Ei ar spune că este absurd deoarece cunosc limba Greacă, cunosc cuvântul originar.
O altă dovadă istorică a botezului prin scufundare este mărimea bazinului din bisericile medievale. Aţi observat acest lucru în descoperirile arheologice? De la Constantin cel Mare, după anul 325, în mod greşit, din politici de stat, a început în istorie botezul copiilor mici. Prin aplicarea botezului, toţi copii născuţi în stat, rămâneau ai statului. Se urmărea o unitate religioasă şi statală, ocolindu-se decizia conştientă a unor oameni maturi şi roadele unei vieţii spirituale pe care o verifica Ioan Botezătorul şi Biserica Primară. Totuşi, s-a păstrat modul de practicare a botezului. Ei au scufundat copiii în apă, i-au imersat, încă mai ştiau înţelesul cuvântului pe vremea aceea. În bisericile tradiţionale de azi aproape că s-a pierdut înţelesul cuvântului.
Oare de ce este aşa de important ca botezul să fie în apă în loc să fii stropit cu apă? În Noul Testament botezul are un înţeles dublu. În sensul fizic, are înţelesul de curăţire, faci o baie de curăţire corporală. Dar, botezul are şi înţelesul de îngropare, introduci tot corpul în mormânt, într-un alt mediu. Comparativ cu botezul fizic, botezul în Noul Testament are cele două înţelesuri: este o baie pentru cei murdari şi este o îngropare pentru cei care sunt morţi. Acum, dacă stropeşti pe cineva cu apă, poţi comunica înţelesul unei băi, dar nu comunici înţelesul de înmormântare. Să fii scufundat în apă, până ce nu te mai vezi, este o înmormântare la fel cum este şi o baie. Iar aceste două înţelesuri sunt aduse împreună în Scripturi. Nu este numai un semn de curăţire, ci este şi un semn de îngropare. Folosind aceste două înţelesuri, Isus a poruncit ucenicilor să-i scufunde (boteze) pe oameni în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi bineînţeles că aceasta au şi făcut.
Începând cu ziua de Rusalii un om care răspundea la chemarea Evangheliei şi dorea să devină creştin trebuia să înceapă prin botez – cu o baie şi cu o înmormântare, cu cel mai comun material sau mediu accesibil pe pământ şi anume cu apă.
Am auzit de locuri unde apa nu este accesibilă. În unele părţi din India în timpul secetei, ei sapă o groapă şi o învelesc cu un cearceaf alb de bumbac. Apoi, ei pun persoana înăuntru, o acoperă cu o manta şi stropesc mantaua cu apa foarte preţioasă până ce se udă toată. Ei pot face acest lucru cu o jumătate de litru de apă. Aceasta este tot ce au! Sunt sigur că Domnul înţelege. Dar, felul normal de a fi botezat este să primeşti o baie şi să fii îngropat. Iar, experienţa sugerată de cuvânt îţi indică necesitatea scufundării în apă. Trebuie să fii scufundat, scăldat, îmbibat, curăţat. Mai presus de toate trebuie să reţinem înţelesul spiritual pe care-L are Dumnezeu în vedere şi care este mult mai adânc.
De ce trebuie să mă botez?
De ce trebuia făcut botezul? Dacă citim Noul Testament vom găsi 31 de pasaje care ne spun de ce au fost botezaţi oamenii. Aproape în fiecare caz răspunsul scoate în evidenţă ceea ce face Domnul pentru oameni în botez, nu în ceea ce face omul pentru Domnul. Accentul, vă rog să fiţi atenţi, accentul este pe limbajul instrumental! Noul Testament nu tratează botezul ca un simbolci ca un eveniment. Noul Testament ne spune de ce este necesar, ce va face, ce efecte are.
De exemplu, în Marcu 16 ni se spune că cel ce crede şi se botează, va fi mântuit. În mod uimitor, aici avem cuvântul mântuire legat direct de botez.
În Ioan 3, Nicodim a întrebat pe Domnul Isus cum poate un om să se nască din nou? Dacă nu mai poate intra din nou în pântecele mamei sale şi să iasă afară din nou, atunci cum poate fi născut din nou? Şi Isus i-a răspuns că nu este vorba de a ieşi încă odată afară din pântecele mamei tale ca să fii născut din nou. Trebuie să fii născut din noudin apă şi din Duh. Este interesant că foloseşte cuvântul „din”, care înseamnă că trebuie să intri în ceva ca să poţi săieşi afară din cevaViaţa nouă vine din apă şi din Duhul. Am auzit multe predici despre: „trebuie să fii născut din nou”, dar nici una nu a explicat ce înseamnă în mod precis cuvântul apă. Din cele descrise mai sus despre botezul prozeliţilor, nu am nici o îndoială că Nicodim a înţeles că Isus îl critica pe el ca fariseu pentru că a refuzat botezul pocăinţei lui Ioan. El avea nevoie de el. Am observat de a lungul timpului că majoritatea comentatorilor au înţeles că în Ioan 3 avem o referinţă la botezul cu apă. Este o mare bucurie să poţi crede cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este scris. Când Dumnezeu spune apă, se referă la apă. Asta-i tot. De fapt, de fiecare dată când găsiţi cuvântul apă în Evanghelia lui Ioan înseamnă apă. Dacă vreodată înseamnă altceva, Ioan îl califică prin folosirea unui adjectiv, ca de pildă: „apă vie”. Atunci ştii că nu este apă. Dar când spune apă, este apă. Când spune că Isus a schimbat apa în vin, înseamnă apă. De asemenea nu spune că a făcut-o must, ci vin. Aşa că este vorba despre apa transformată în vin. Tot aşa, când Ioan spune că el îi botează în apă, dar apoi vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, se referă la apă. Şi când spune că Ioan boteza la Enon lângă Salim, pentru că acolo era multă apă, el se referă la apă. De fiecare dată când citeşti apă, înseamnă apă. Nu încerca să faci Cuvântul lui Dumnezeu să devină dificil pentru tine. Isus spune născut din apă şi din Duh, iar noi ştim ceea ce înseamnă apa şi ce înseamnă Duhul.
Botezul contribuie la iertarea păcatelor
Avem apoi cazul din ziua de Rusalii când oamenii l-au întrebat pe Petru: Ce trebuie să facem? Cu acea ocazie, Petru le-a spus multe lucruri, dar nu avem detaliile la tot ceea ce le-a zis. Sunt sigur că i-a sfătuit despre cele patru etape pe care le studiem noi acum. Dintre toate cele spuse, se menţionează însă în mod expres, faptul că le-a zis: Pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fiţi botezaţi, fiecare să fie scufundat, spre iertarea păcatelor. Pentru asta este botezul!
Mai târziu Saul din Tars l-a întâlnit pe Isus pe drumul spre Damasc. Trei zile după aceasta, un frate drag bătrân, cu numele de Anania, a venit la el şi a spus: Frate Saul! A avut nevoie de mult har să spună: – „Frate Saul”, ce mai aştepţi? Scoală-te, şi fii scufundat (botezat) pentru spălarea păcatelor, chemând Numele Domnului!”. Şi aşa continuă prin tot Noul Testament.
În Efeseni 5, Pavel spune că Isus a curăţit biserica lui prin spălarea cu apă, prin Cuvânt. Din nou avem spălarea cu apă, iar aceasta înseamnă apă. În Evrei 10, ni se spune să ne apropiem de El cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Stropiţi cugetul, dar spălaţi corpul cu apă curată. Este simplu ca bună ziua.
Mai jos, după Romani 6, vom vedea că botezul contribuie la eliberarea noastră de păcat.
Botezul contribuie la mântuirea noastră
Eu cred că declaraţia cea mai surprinzătoare este făcută de Petru, care în prima lui epistolă spune: Ascultaţi: –botezul acesta vă mântuie! Nu prin spălarea mizeriei de pe corpul vostru, ci prin mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Christos. Aţi remarcat: botezul vă mântuie. Cuvântul mântuire aici înseamnă, acelaşi lucru ca în restul Bibliei. Şi totuşi, majoritatea creştinilor nu pot face nici o legătură între botez şi mântuire. Este uimitor, nu-i aşa? Una dintre cele mai dese întrebări care mi se pun este aceasta: „Trebuie să fii botezat ca să fii mântuit?” Ei bine, de câte ori trebuie Dumnezeu să ne spună prin Scriptură înainte ca noi să credem? N-a spus Domnul Isus în Marcu 16.16 că cel care va crede şi se va boteza, va fi mântuit? Acelaşi lucru se spune şi în 1 Petru 3.21: botezul vă mântuieşte! Nu prin spălarea mizeriei de pe corp, ci printr-un apel al unui cuget la Dumnezeu, în Hristos.
Botezul ne scoate din teritoriul lui Satan
Toţi apostolii tratează botezul ca un eveniment în care Dumnezeu face ceva. Adesea, ei îl compară cu evenimente legate de apă din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a făcut ceva pentru poporul său. Pavel, de exemplu, spune că botezul este ca trecerea Mării Roşii pentru evrei. Ce a însemnat pentru un evreu să treacă Marea Roşie? Ni se spune, că atunci când evreii au trecut Marea Roşie, toţi au fost botezaţi în Moise. Nu este ciudat ceea ce ni se spune? Ei îl urmau deja pe Moise de trei zile, aşa că nu botezul în mare i-a făcut să îl urmeze pe Moise. Dar ceea ce a realizat este că asta i-a dus la un punct culminatunde Faraonul a fost lăsat pe malul celălalt. De acum înainte au avut un singur şef: Moise. Atâta timp cât erau pe aceeaşi parte cu Faraon, erau în puterea lui, el îi putea atinge. Dar, ceea ce a fost pentru evrei traversarea Mării Roşii în relaţie cu Faraon, este botezul pentru Creştin în raport cu Satana.
Botezul contribuie la eliberarea de păcat prin îngropare
În Romani 6, ni se spune că odată ce am fost îngropaţi cu Christos prin botez, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Suntem de partea cealaltă a Mării Roşii, suntem eliberaţi literalmente din teritoriul Satanei. Aceasta ne face să înţelegem că botezul este o eliberare. Vreau să vă daţi seama că o sumedenie de creştini, dacă ar înţelege ceea ce le-a făcut botezul, nu ar avea nevoie de slujba de eliberare. Puteţi să înţelegeţi ceea ce spun? Aşa cum trupele lui Faraon s-au înecat în apele botezului, la fel demonii Satanei se îneacă în apele botezului, iar păcatul nu mai are putere asupra ta. Acum poţi spune: Satano, ai fost la înmormântarea mea, du-te în iad ca să vorbeşti cu o persoană moartă! Iată ce rol mare are înmormântarea. Marchează un sfârşit, ultimul rămas bun.
Vreau să vă dau aici un exemplu. Am luat parte la multe servicii de înmormântare. Nu de puţine ori am fost în casa unei văduve. Una dintre ele m-a întâmpinat înainte la uşă, înainte de înmormântare, şi mi-a spus următoarele: „Bună ziua, Domnule pastor! Intraţi! Vreţi să-l vedeţi pe soţul meu? Este în camera din faţă”. Ce fel ciudat de a vorbi, nu-i aşa? M-a dus în camera cu pricina ca să-l văd cum zace. Văduva îl mângâia pe cap, îi aranjează perna, îl pupa pe frunte ca şi cum el ar fi acolo. A urmat, mersul la înmormântare şi reîntoarcerea de la cimitir pentru un ceai şi ceva de mâncare. În timp ce mâncăm, văduva mi-a spus ceva despre cel înmormântat, folosind următoarele cuvinte: „Domnule pastor, soţul meu a fost bun cu mine!” Observaţi diferenţa? Oare de ce, înainte de înmormântare ea mi-a spus că soţul este în camera din faţă, iar după înmormântare că el a fost un om bun. Vă spun de ce, pentru că înmormântarea este sfârşitul vieţii. Nu moartea îţi termină relaţia ta cu decedatul, ci îngroparea. Ştii că nu-l vei mai vedea niciodată, nu-l vei mai atinge niciodată, s-a terminat. De aceea familiile celor care au avut parte anumite dezastre au vrut corpurile celor morţi ca să poată să-şi ia rămas bun. Este bine să faci o înmormântare. Iar după aceea, ştii că totul s-a terminat, nu mai ai nici o relaţie cu decedatul. În acest sens, înmormântarea este ultimul rămas bun al vieţii vechi. De aceea Satan urăşte botezul, pentru că ştie că botezul este o înmormântare.
În Arabia, când un musulman este botezat îşi semnează sentinţa de moarte. Mulţi sunt ucişi, tăiaţi cu cuţitul sau otrăviţi. Unora li se dă foc la casă în timp ce familia lor este înăuntru. Pe musulmani nu-i deranja faptul că cineva merge la biserică, citeşte Biblia sau că spune că este creştin, dar, când se botează, ştie că totul s-a sfârşit. Acum nu îi mai pot atinge şi Satana ştie aceasta.
Apostolul Petru a comparat botezul cu potopul lui Noe. El a spus că la fel cum apele potopului au însemnat sfârşitul complet al lumii în care a trăit Noe şi l-au dus la un început nou, botezul face acelaşi lucru pentru noi. Este o baie şi o înmormântare.
Odată, am botezat un tânăr care, cu câţiva ani înainte de a se întoarce la Isus, a intrat în gruparea numită: „Îngerul Iadului”. Acolo a fost amestecat în tot felul de lucruri pe care nu trebuia să le atingă. Când l-a primit pe Isus, a ştiut că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să se boteze. Dar nu a vrut să fie botezat pentru că era acoperit cu tatuaje şi a observat că oamenilor din biserică nu le plăceau tatuajele. El a văzut cum cămaşa de botez se face transparentă în apă. Aşa că s-a dus la o chirurgie plastică şi a întrebat dacă pot să îi scoată un tatuaj, pentru că unul dintre tatuajele lui era o imagine a diavolului pe care îl făcuse când era „Îngerul Iadului”. Ar fi vrut ca cel puţin această imagine cu diavolul să nu-i lase pe creştini s-o vadă pe corpul lui. El a întrebat chirurgul dacă poate s-o şteargă? Chirurgul a răspuns că este o operaţie cosmetică şi nu poate s-o facă din fondul de asigurări medicale de stat. Aşa că îl va costa câteva sute de lire englezeşti şi va dura luni de zile. Sau, poate s-o ardă, dar în acest caz va rămâne cicatrice. În asemenea situaţii, ceea ce se face de regulă este să se ia piele dintr-o altă parte a corpului cu care să se înlocuiască tatuajul. În aceste condiţii băiatul acesta a spus că nu are nici banii, nici timpul necesar şi a renunţat. După aceea, a rugat pe un prieten de al meu ca să-l boteze şi l-am botezat într-o piscină. A fost scufundat în apă ca să îşi îngroape trecutul şi să-şi spele păcatele. Atunci s-a întâmplat o minune. Când a ieşit afară din apă am constatat că îi lipsea un tatuaj. Numai unul, nu toate, numai acela care a vrut să dispară. În apa aceea, H2O, Dumnezeu a şters imaginea diavolului de pe copilul Lui. Dumnezeu nu a vrut să aibă imaginea diavolului pe copilul acesta. Acum, dacă îi spuneţi băiatului acela că botezul este numai un simbol vă va râde în faţă. El l-a văzut ca o curăţire şi o eliberare. La fel cum evreii până astăzi celebrează Paştele evreiesc şi îşi aduc aminte de mâna puternică a lui Dumnezeu care i-a trecut prin Marea Roşie, la fel trebuie să se uite fiecare creştin de azi la îngroparea lui.
Am un prieten păstor care atunci când îi botează pe oameni le spune: aceasta este înmormântarea ta, bucură-te de ea! De acum înainte poţi să îi aduci aminte Satanei de acest serviciu funerar. Am fost îngropat! La fel de sigur cum a fost îngropat Isus, am fost şi eu îngropat. Când Isus a ieşit afară din groapă nu a mai avut contact cu Pilat, sau cu Satana, sau cu Anania şi Caiafa. Ei nu-L mai puteau atinge şi nimeni nu-L mai poate atinge. La fel, nimeni nu mai poate să te atingă nici pe tine. Poţi să-i spui Satanei că ai fost crucificat cu Christos, ai fost îngropat cu Christos şi ai înviat cu Christos. Vedeţi, a fi creştin nu înseamnă numai să crezi că El a fost crucificat pentru tine, ci să poţi spune că ai fost crucificat împreună cu El. Nu este de ajuns să crezi că El a fost îngropat pentru tine – trebuie să fii în stare să spui că tu ai fost îngropat cu El. Nu este destul să spui: cred că Isus a înviat din morţi – trebuie să putem spune că noi am fost înviaţi la o viaţă nouă. Cu alte cuvinte, adevărurile acestea istorice pe care credinţa noastră este bazată, trebuie să devină experienţa mea proprie în istorie. Ştiu acum că sunt adevărate, pentru că mi s-au întâmplat mie. Ştiu că El a fost crucificat, pentru că Eu am fost crucificat. Ştiu că El a fost îngropat, pentru că în Numele lui şi eu am fost îngropat. Ştiu că a fost înviat, pentru că aceeaşi putere care l-a înviat pe El din morţi, este a mea acum. Aceasta ne aduce la pasul, la etapa a patra, pe care o vom trata în cadrul temei următoare.
Întotdeauna când fac o astfel de expunere a botezului sunt întâmpinat cu tot felul de reacţii. Pentru cei mai mulţi creştini felul acesta de a vedea botezul este o sursă de iritaţie. Cele două întrebări pe care mi se pun cel mai des sunt:
– Ce zici de regenerarea botezului? , şi, mai ales,
– Ce zici de botezul bebeluşilor?
Vom continua mai întâi cu problemele ridicate de ultima întrebare.
Botezul copiilor mici nu poate fi susţinut de învăţătura Noului Testament
(Botezul copiilor mici este tratat în mod detaliat în cartea autorului David Pawson – Naşterea normală din nou.În acest material este prezentat numai un rezumat. Cartea arată în mod detaliat modul în care a apărut botezul, de ce a apărut şi cum să îl tratăm în ziua de azi. Vezi pagina web: http://www.davidpawson.com ).
În cele ce urmează, voi fi complet deschis cu voi şi vă voi spune că nu pot să includ în naşterea normală din nou din Noul Testament botezul bebeluşilor. Îmi pare rău, ştiu că lucrul acesta ofensează pe mulţi creştini, dar nu pot să-l includ. Să vă spun de ce. Nu pot să aplic înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşiNu practica botezului mă îngrijorează, ci semnificaţia lui. Dacă botezul este o baie pentru oameni murdari, cum poate fi o baie pentru un copilaş care nu este murdar încă? Dacă botezul este îngroparea unui mort, cum poate fi dat unui bebeluş care n-are păcat şi deci nu este mort? Botezul n-are rost până când cineva nu este murdar de păcat şi mort. Dacă aplici învăţătura despre botezul Nou Testamental la bebeluşi, problemele care apar este că rămâi cu o înţelegere superstiţioasă sau magică despre ceea ce se întâmplă la botez, sau să-l consideri pur şi simplu un simbol care nu face nimic din punct de vedere spiritual. Desigur, aceasta este mare o cursă pe care trebuie să o evităm.
Biserica de stat a împiedecat practicarea botezului de către reformatorii
Vorbesc în continuare destul de deschis. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că toţi reformatorii protestanţi, Martin Luther, John Calvin, Ulrich Zwingli, şi restul dintre ei, când au redescoperit adevărul justificării prin credinţă, au realizat că aceasta este total incompatibil cu botezul bebeluşilor. Ei au susţinut că dacă o persoană este destul de în vârstă ca să creadă, poate să fie justificată prin credinţă. Dar, atunci mai poate fi mântuit şi prin botezul ca bebeluş? Problema nu mai are sens. Ştiţi că toţi reformatorii au susţinut deschis acest lucru, i-am citat cu atenţie în cartea mea, toţi au spus că trebuie să ne întoarcem la botezul celor care cred. Chiar au numit botezul bebeluşilor ca netrebnic, ca o blasfemie brutală. Şi totuşi, niciunul dintre ei nu s-a întors la botezul celor care cred. Acesta este lucrul uimitor care s-a întâmplat cu trei sau patru sute de ani în urmă. Şi-au dat seama de adevăr – dar nu l-au practicat. Aceasta dă naştere întrebării: – De ce n-au practicat ceea ce au predicat? Răspunsul este destul de simplu. Pentru că ei toţi au înfiinţat biserici de stat. Nu poţi să ai o biserică de stat care practică botezul celor care cred, pentru că o biserică de stat trebuie să primească ca membri pe toţi cetăţenii născuţi în stat. Aici este problema! Cu toate că au predicat botezul celor care cred, şi-au dat seama că nu pot să aibă biserici de stat, şi în acelaşi timp, şi botezul celor care cred. Aşa că ei s-au mulţumit cu vreun fel de biserică de stat, în care un bebeluş născut în stat trebuia primit şi în biserică. De aceea, eu cred că, într-un anumit sens, Reforma nu a fost completă şi am rămas cu o practică din evul mediu al creştinismului. Practicarea botezului a fost dată de modul în care s-a dorit a se combina statul şi biserica, practică de care încă nu suntem liberi.
Adevărul este că doi din fiecare trei cetăţeni din Anglia au fost botezaţi ca bebeluşi. Adevărul este că în restul lumii aproximativ jumătate din creştini au fost botezaţi ca bebeluşi. În lumea întreaga este acum o mişcare înapoi spre botezul celor care cred, chiar şi în bisericile de stat. Există o mulţime de biserici anglicane care au bazine pentru administrarea botezului prin scufundare. Aşa că eu cred că e doar o chestiune de timp. Desigur, aş dori să ne mişcăm mai repede. Şi ceea ce mă îngrijorează pe mine este că mii de oameni care iau decizia de a-l urma pe Hristos, să zicem, la o cruciadă de a lui Billy Graham sau la alte misiuni mari, în momentul în care ar avea nevoia cea mai mare de o baie şi de o înmormântare, li se spune că nu se mai poate pentru că au fost botezaţi când au fost mici. Eu cred că asta le răpeşte o ocazie vitală de a primi har. Li se fură o parte din naşterea din nou. Este timpul să ne întoarcem înapoi la Biblie cu sinceritate şi să ne întrebăm: oare putem cu adevărat să aplicăm înţelesul botezului din Noul Testament la bebeluşi? Răspunsul meu este că nu! Dacă botezul este pentru iertarea păcatelor, ce are atunci de a face acest act cu un bebeluş? Dacă botezul este pentru spălarea păcatelor ce are asta de a face cu un bebeluş? Ascultaţi! Botezul nu are nimic de a face cu scăparea de iad, ci cu curăţirea noastră.
Îmi aduc aminte când l-am botezat pe Cliff Richard. El a făcut în autobiografia lui o descriere plastică a botezului său şi a spus că David Pawson l-a spălat, l-a limpezit şi l-a pus la uscat, încât aşa curat nu s-a mai simţit niciodată în viaţă. Te simţi curat, pe dinăuntru şi pe dinafară. Dumnezeu face ca iertarea ta să fie desăvârşită, o duce la împlinire. Ne dă iertarea perfectă, şi aduce credinţa la un apogeu. La fel cum căsătoria face ca dragostea dintre două persoane de la începutul căsătoriei să fie împlinită, la fel şi botezul duce pocăinţa şi credinţa la un apogeu. Aceasta nu se poate aplica unui bebeluş, nu se poate!
Botezul nu regenerează sufletul omului
Sunt oameni care cred că botezul ne regenerează. Ei susţin că botezul însuşi te mântuie. Această concepţie a apărut în zilele când oamenii credeau sincer că dacă un bebeluş era botezat, atunci era scăpat de iad. Şi erezia acesta încă mai există!
Noi n-am făcut botezul celor trei copii. Atunci, rudele noastre ne-au întrebat: Ce se va întâmpla dacă copiii mor? Şi noi am spus că dacă Dumnezeu ar fi un Dumnezeu care mi-ar trimite copilul în iad pentru că nu a fost stropit cu câţiva stropi de apă şi nu s-a spus o formulă magică, nu aş putea iubi acest Dumnezeu. Dumnezeul acela ar fi un tiran!
Oamenii întreabă, ce se întâmplă cu copiii nebotezaţi? Acelaşi lucru care se întâmplă cu copiii botezaţi. Ce se întâmplă cu ei? Nu ştiu. Nicăieri în Biblie nu ni se spune în mod expres ce se întâmplă cu un copil care moare. Ce putem spune unei mame sau unui tată căruia îi moare copilul? Le spunem aceasta, sau, asta este ceea ce spun eu: „Îl cunoşti pe Dumnezeu la fel de bine cum îl cunosc şi eu, ştii că orice ar face cu copilul tău este total drept. Tot ce ni se cere acum, este să ne încredem în El. Nu ne-a spus tot ce face. Ne-a spus să ne încredem că va face ce este drept”. Aceasta este ceea ce cred eu că trebuie să spunem. El a găsit de cuviinţă să nu ne spună tot, dar ne-a spus să ne încredem în El. Nu trebuie să le dăm o alinare falsă, sau să inventăm ceva care nu este scris în Biblie.
Sunt totuşi în Scriptură cel puţin două aspecte menţionate despre copii. Domnul Isus a spus că în Împărăţia lui Dumnezeu nu vor intra decât cei care sunt gata să se facă aidoma unor copilaşi. Iar apostolul Pavel, în 1 Corinteni 7, ne-a spus că dacă un părinte este credincios, copiii sunt sfinţi. Aceste afirmaţii sunt suficiente ca să credem că Dumnezeu are soluţia de mântuire a copiilor în afara botezului. El n-a rânduit nicăieri în Biblie botezul copiilor, ci numai binecuvântare lor, ca în Numeri 6, şi rugăciunea părinţilor pentru ocrotirea lor. A apela la anumite practici de botez presupuse de oameni şi neconfirmate de Dumnezeu este un nonsens!
Botezul în sine nu regenerează fiinţa umană
Există concepţii creştine eronate care susţin că botezul regenerează fiinţa umană. Prin regenerarea dată de botez s-ar înţelege credinţa că omul este mântuit prin actul botezului în sine, prin anumite cuvinte rostite şi apa. Eu nu cred aceasta! De aceea, nu cred nici în regenerarea botezului pentru botezul bebeluşilor.
Ceea ce cred este că în contextul unor persoane care cred şi se pocăiesc, când intră în apă, apa este un agent al harului care va avea un efect spiritual asupra lor. Atunci are loc un apogeu al iertării lor, al curăţiei lor şi al ruperii felului vechi de viaţă, un fel de intrare în mediul mântuirii, o împuternicire de a gusta har după har. În acest sens, botezul face parte din procesul mântuirii. Dar, botezul nu mântuie de iadci de păcat. Face parte din împuternicirea omului de a trăi o viaţă curată şi neprihănită aici pe pământ. Voi spune mai multe despre aceasta în ultima sesiune, dar cred că trebuie să ne îndepărtăm de o învăţătură care vorbeşte cu prioritate despre scăparea de iad şi să ne apropiem de Evanghelia din Noul Testament care vorbeşte de scăparea de păcat. Dacă eşti interesat numai de scăparea de iad nu vei realiza rolul botezului în procesul tău de mântuire. Dar, dacă eşti interesat să fii mântuit de păcatele tale, atunci îl vom vedea ca oferta uimitoare a harului lui Dumnezeu pentru a începe o viaţă nouă, curată. Desigur, botezul în apă nu trebuie privit în mod izolat de restul cerinţelor vieţii spirituale roditoare. Pentru a trăi o viaţă mai bună, este strict necesar ca el să fie urmat de botezul cu Duhul Sfânt despre care vom vorbi în sesiunea următoare.
Pericolul gândirii greceşti care separă aspectele materiale de cele spirituale
Majoritatea creştinilor din occident suferă de boala educaţiei vestice. Ce vreau să spun este că sistemul nostru de educaţie este bazat pe filozofia greacă şi nicidecum pe gândirea ebraică. Este destul de greu să ne dăm seama cât de adânc suntem afectaţi de aceasta. Diferenţa dintre gândirea greacă şi cea ebraică este aceasta: Grecii nu au putut niciodată să lege partea fizică de cea spirituală. Aceste două lucruri au fost ţinute la distanţă mare una de cealaltă aşa că nu puteau fi văzute împreună. Rezultatul a fost că Grecii au trăit în unul din aceste două feluri. Au fost greci foarte fizici – care au trăit în lumea materială, şi, greci care erau foarte spirituali – care trăiau în lumea spirituală. Aceasta a făcut ca, pe de o parte, să fie greci care trăiau fără frâu în lumea materială, şi, pe partea cealaltă, oameni ascetici care trăiau în lumea spirituală. Dar, ei n-au putut să vadă aceste aspecte împreună.
Această concepţie a avut consecinţe teribile pentru gândirea vestică. De exemplu, nu ştim ce să facem cu Cântarea Cântărilor din Biblie. Este o carte foarte fizică, şi oamenii încearcă să-i găsească tot felul de înţelesuri spirituale ascunse. Am văzut o dată un comentariu biblic care a spus că „între sânii mei” din Cântarea Cântărilor, înseamnă între Vechiul şi Noul Testament. Am spus: O Doamne, ajutor! Sunt în mare nevoie de har, pentru că eu când citesc fraza aceea nu înţeleg Vechiul şi Noul Testament. Am crezut că eu sunt un creştin foarte trupesc, carnal, în raportul cu nefericitul comentator menţionat mai înainte. Aceasta a fost datorită educaţiei mele greceşti, care nu putea să vadă partea fizică şi spirituală împreună.
Botezul este un eveniment fizic cu efect spiritual
Spre deosebire de greci, evreii au spus: Dumnezeul nostru este Duh şi a creat lumea materială. În consecinţă, lumea fizică şi cea spirituală sunt foarte aproape, şi de aceea se pot întâmpla miracolele în fiecare zi. Efectul pe care l-au avut grecii asupra gândirii creştinilor din vest, este că acum le spun că un eveniment fizic nu poate avea un efect spiritual. Asta este problema de bază pe care oamenii o au când încearcă să includă botezul în mântuire. Nu pot să vadă cum un eveniment fizic poate avea un efect spiritual, pentru că nu pot să vadă nici o legătura între ele.
În opoziţie cu acest fel de a gândi, Biblia este plină de exemple unde există legături între partea fizică şi partea spirituală. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului a fost un copac fizic cu fructe materiale, dar mâncarea fructului a avut un efect spiritual profund. Când luăm pâinea şi vinul la Cină, nu este decât vin şi pâine, dar puteţi muri prin mâncarea pâinii şi băutul vinului în chip nevrednic. Ai putea să devii bolnav fizic prin luarea Cinei! Aşa scrie în Biblie! Şi nu este decât pâine şi vin. Când Isus a vrut să vindece un orb a scuipat, a făcut tină din scuipat şi praf, a pus-o pe ochii orbului, iar prin aceasta orbul şi-a căpătat vederea. Toate acestea ne fac să înţelegem cum era gândirea ebraică, cum spălarea şi îngroparea cuiva cu apă, poate să cureţe pe dinăuntru. Dumnezeu nu are nici o problemă să folosească apa ca să îţi cureţe conştiinţa, pentru că este Dumnezeul care a făcut apa şi totodată este un Dumnezeu atotputernic care poate să folosească lucrurile fizice cum vrea El.
Probabil că unii ştiţi că în domeniul ocultului, te poţi juca cu masa ouija şi poţi comunica cu diavolii. Cu atât mai mult prin apă şi botez, sau prin pâine şi vin la Cina Domnului, poţi să comunici cu Dumnezeu. Atunci care este legătura? Este cea pe care am încercat să o subliniez în această sesiune arătându-vă că botezul este un eveniment fizic cu un efect spiritual. Asta nu este o problemă pentru Dumnezeu. Este o problemă pentru creştinii vestici cu raţiune grecească. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Duhul Sfânt nu se primeşte în stare pasivă, ci în timpul unor acţiunei fizice concrete
Acum am ajuns la etapa a patra a naşterii din nou, care este primirea Duhului Sfânt. În toate cazurile din Noul Testament nimeni n-a primit Duhul Sfânt într-o stare de pasivitate, ci în timpul unor acţiuni fizice. Mai întâi, constatăm un context de rugăciune, inclusiv Corneliu, care a început să vorbească în limbi în timp ce predica Apostolul Petru, era un om al rugăciunii. Apoi, în afară de două cazuri, în toate celelalte, oamenii au primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor. Oamenii se întreabă: cum poate o acţiune fizică să aibă un efect spiritual? Ei bine, noi am redescoperit necesitatea participării corpurilor noastre la închinare şi slujirea lui Dumnezeu; am redescoperit închinarea aerobică. Ştiţi ce este închinarea aerobică? Înseamnă, folosirea corpurilor noastre în timpul închinării. Biblia este plină de oameni care şi-au folosit corpurile, prin ridicarea mâinilor în rugăciune sau baterea din palme. Biblia spune: „bateţi din palme, toate popoarele …”. Oamenii spun: „O, nu vreau să fac nimica cu corpul meu la serviciul de închinare. Vreau să mă închin lui Dumnezeu cu sufletul meu”. Dar evreii s-au închinat lui Dumnezeu cu trupurile lor. Au dansat înaintea Domnului, au bătut din palme Domnului, şi-au ridicat mâinile în rugăciune, au pus mâinile peste oameni ca să transmită o putere spirituală. Au pus mâinile peste bolnavi, şi-au pus mâinile peste preoţi. Felul normal de a primi Duhul Sfânt în Noul Testament este prin punerea mâinilor. Aceasta este originea rugăciunii cu punerea mâinilor practicată de anumite biserici creştine. Dar astăzi nu mai înseamnă acelaşi lucru. Foarte puţini dintre cei care trec prin actul confirmării (ca la catolici sau reformaţi), primesc Duhul Sfânt la ceremonie. Ştiu un preot catolic care spune oamenilor: Când îmi pun mâinile peste tine, mă rog ca Duhul Sfânt să se pogoare peste tine, şi având o astfel de credinţă a început să se întâmple. Dar am auzit de un alt caz în care la confirmarea unei femei, ea a izbucnit din senin într-o limbă nouă şi preotul aproape că a sărit din mitră. A fost prima dată când s-a întâmplat. Dar acesta este felul normal. Nu trebuie să fie un preot, poate fi oricine. Anania şi-a pus mâinile peste Saul din Tars ca să primească Duhul Sfânt.
Pericolul opririi vieţii spirituale la nivelul botezului cu apă
Acum, primul lucru pe care trebuie să îl spun este că fiecare creştin are nevoie de două botezuri: unul în apă şi unul în Duhul – ca să fie născut din apă şi din Duh. Şi mai mult, dacă îţi pui prea multe speranţe în botezul cu apă vei fi dezamăgit. Botezul în apă are de a face cu trecutul tău. Îngroapă trecutul, îţi spală trecutul, închide trecutul. Şi te lasă curat şi gol. De aceea, rămânerea numai la acest stagiu este o stare spirituală foarte periculoasă. Unii dintre cei mai jalnici creştini pe care-i întâlneşti vreodată sunt curaţi şi goi. Isus a spus, că de fapt este periculos să-ţi cureţi viaţa şi să o laşi goală. El a continuat să spună că poţi să scoţi un drac afară, dar el se duce, îşi ia prietenii şi se întoarce înapoi. Acum, găseşte casa curată şi goală, aşa că se mută la tine cu încă şase dintre prietenii lui. Atunci vei avea şapte diavoli. Trebuie, şi este vital, ca o persoană curăţită de păcat, să fie umplută cu Duhul Sfânt. De aceea, în Noul Testament, cum au ieşit din apa botezului au pus mâinile peste ei, şi s-au rugat ca să primească Duhul Sfânt, aşa că este important nu numai să scăpăm o persoană de păcate, dar să veghem ca să fie umplută cu altceva, sau cu Altcineva, pentru că naturii umane nu-i place un vacuum. Iar dacă eşti doar curat şi gol, poţi să te aflii într-o poziţie foarte periculoasă. Devii un creştin negativ, care spui: Ei bine, nu fumez, nu beau, nu mă joc jocuri de noroc, nu fac asta şi nu asta, şi nu, şi nu … Ce fel, vai ce fel de a trăi numai ca să nu faci anumite lucruri! Aşa-i că este jalnic? Nici nu este de mirare că oamenii sunt de plâns, nu mai au plăcerile păcatului, dar nu au nici plăcerile mântuirii. Sunt închişi la mijloc, în pustie. Au scos toate lucrurile rele din viaţa lor, fără să le înlocuiască cu nimic bun.
Rusaliile fac parte din Calea creştină şi trebuie repetate în viaţa fiecărui creştin
Aşa că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, a spus că ai nevoie de două botezuri, unul pentru trecut şi altul pentru viitor. Unul ca să-ţi cureţe şi să-ţi golească viaţa şi celălalt ca să ţi-o umplePrea mulţi au fost goliţi fără a fi umpluţi. Nimic n-a înlocuit plăcerile păcatului. Biblia ne spune că păcatul este o plăcere … pentru un anotimp. Nu durează, dar este o plăcere pentru o perioadă. Dar, dacă nu-l înlocuieşti cu nimic altceva, devii un sfânt mizerabil, jalnic. Tu singur vei spune că eşti „mizerabil” şi chiar vei arăta jalnic. Suntem interesaţi într-o persoană care s-a pocăit, a crezut şi a primit botezul în apă, dar mai este ceva. Au murit cu Christos, au fost îngropaţi cu Christos şi au înviat cu Christos la o viaţă nouă. Acum trebuie să intre în aceeaşi putere care L-a înviat pe Isus dintre morţi, şi care a fost dată după Rusalii. La fel cum Paştele este repetat în viaţa unui creştin, la fel şi Rusaliile trebuiesc repetate. În ce priveşte duminica Rusaliilor, majoritatea creştinilor se gândesc numai la ce s-a întâmplat în urmă cu 2000 de ani. Dar tot ce s-a întâmplat cu 2000 de ani în urmă, acum trebuie să se întâmple şi în viaţa mea. Şi eu trebuie să fiu crucificat, să fiu îngropat, să fiu înviat şi la final să fiu umplut. Lucrurile aceste nu sunt numai evenimente istorice, sunt primul val, este modelul creştin. În Biblie, Isus este pionierul, deschizătorul de drumuri, Cel care a deschis drumul, primul care ne-a arătat calea pe care trebuie să o urmăm. Acesta este felul autentic în care trebuie să-l urmez pe Isus – pe Calea pe care a mers El, a acţiunilor şi stadiilor prin care a trecut. De aceea, primul nume dat Creştinilor a fost „Calea”.
Atât omul cât şi cei din jur trebuie să fie conştienţi de primirea Duhului
Primul lucru pe care vreau să-l spun foarte clar este că: primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cupocăinţa. Foarte puţini oameni înţeleg aceasta. În acelaşi timp, primirea Duhului Sfânt nu este acelaşi lucru cucredinţa. De regulă, aceste două lucruri sunt confundate. Şi poate că cea mai comună confuzie este că omul primeşte Duhul Sfânt în momentul în care crede în Isus, fără să conteze dacă se întâmplă sau nu se întâmplă ceva perceptibil. Înţelegerea aceasta nu se trage din Scriptură. Nu există nici un caz în care cineva a primit Duhul Sfânt fără ca să ştie,fără ca el să nu-şi dea seama şi nici cei din jur să nu-şi dea seama de aceasta. Întotdeauna a fost o experienţă clară.Dacă nu s-a întâmplat nimic perceptibil din punct de vedere fizic sau spiritual, apostolii au spus că n-au primit şi au încercat să îndrepte lucrurile.
Aceasta este aşa de clar în Biblie, încât un student de la o Şcoală biblică au făcut următorul comentariu: a fost atât de clar ca şi cum ai avea un atac de gripă. Când ai gripă, tu ştii foarte bine, şi din nefericire la fel ştie familia ta şi restul lumii din jurul tău. Toţi ştiu! Tragedia este că mii de creştini din ziua de azi nu ştiu dacă sau când au primit darul Duhului Sfânt pe care l-au primit apostolii.
Am menţionat mai devreme că unul dintre motivele acestei confuzii a fost faptul că am transferat cuvântulprimit de la a treia persoană a Trinităţii – Duhul Sfânt, înapoi la a doua – Domnul Isus. Acest aspect necesită o explicaţie mai amplă. Când Isus a fost în trup pe pământ, puteai să-L primeşti. În sens literal, puteai deschide uşa şi să-I spui lui Isus: Hai înăuntru, stai jos şi mănâncă cu noi. Aşa ni se spune în Evanghelia după Ioan, că El a venit la ai Săi, la poporul evreu, dar ai Săi nu L-au primit. Dar, tuturor celor care L-au primit, le-a dat autoritate să devină copiii lui Dumnezeu – le-a dat autoritate, nu putere. La acel stagiu nu putea să le dea putere, încât nu se înălţase la cer. De multe ori azi, acest verset din Ioan 1.12, este folosit greşit la evanghelizări şi n-ar mai trebui s-o facem. Este o afirmaţie adevărată pentru timpul când Isus era în trup, printre evrei. În toate Evangheliile, unii oameni l-au primit şi alţii nu l-au primit. Dar, după ce Isus S-a înălţat şi cerurile l-au primit, nimănui nu i s-a mai spus să îl primească pe Isus. Şi totuşi noi o facem des. De ce o facem?
Încă din Evanghelia după Ioan, Domnul Isus a promis că în locul lui va trimite ucenicilor pe Mângâietorul. După ziua de Rusalii, El a spus oamenilor să primească Duhul Sfânt, care este de fapt Persoana pe care a trimis-o Isus ca să-I ia locul pe pământ. Isus nu mai este acum în trup pe pământ, ci El stă la dreapta Tatălui în ceruri, unde a primit toată autoritatea. Acum, o altă Persoană L-a înlocuit pe pământ. A trimis un Mângâietor, un Întăritor la fel ca El. Acum, Duhul Sfânt este Persoana care trebuie primită. În mod greşit, unii evanghelici au luat credinţa în Isus şi primirea Duhului Sfânt, le-au combinat şi au numit-o primirea lui Isus. În acest fel, pentru oameni nu mai este important să ştie dacă au primit sau nu Duhul Sfânt când au crezut. Aceasta este o sursă colosală de confuzie. Începând cu ziua de Rusalii, predica apostolilor a fost: Credeţi, pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi îl veţi primiţi! – Pe Cine? – Pe Duhul Sfânt. Aceasta te face să fii creştin, şi „dacă cineva nu are Duhul lui Christos, nu este al Lui (Romani 8.14).
Aceasta este proba focului: dacă ai fost acceptat de Dumnezeu! – nu dacă te-ai pocăit, nu dacă ai crezut, nu dacă ai fost botezat, ci dacă ai primit Duhul Sfânt. Prin asta ştim că aparţinem lui Dumnezeu şi că suntem copiii Lui, pentru că ne-a dat din Duhul Său. Aceasta este baza siguranţei mântuirii din Noul Testament. Nu poţi şti dacă o persoană este justificată, sau primită de Dumnezeu, sau acceptată de El, până ce nu primeşte Duhul Sfânt. Acesta este sigiliul întregii tranzacţii. Este imposibil să spui că o persoană aparţine lui Dumnezeu până ce pasul acesta al patrulea nu este făcut, până ce această etapa nu este înfăptuită. Atunci ştim! Dumnezeu nu dă Duhul Sfânt lumii, lumea nu-L poate primi. Numai un credincios adevărat poate primi Duhul Lui. Şi de aceea, aceasta este dovada că aparţii lui Christos – că ai primit Duhul lui Cel SfântNici unul dintre ceilalţi paşi nu pot să îţi dea dovada. Dar primirea Duhului ţi-o dă. Acesta este unul dintre scopurile primirii Duhului.
Cum se primeşte Duhul Sfânt?
În primul rând, am spus mai sus că primirea Duhului Sfânt este diferită de pocăinţă sau credinţă, dar, foarte puţini oameni gândesc în felul acesta. Este posibil să crezi în Isus fără să primeşti Duhul. Aceasta s-a întâmplat în Fapte 8, în Samaria, şi la fel în capitolul 19, unde Pavel a trebuit să întrebe pe câţiva ucenici: „Aţi primit Duhul Sfânt când aţi crezut?”. Această întrebare trebuie adânc analizată, să ne gândim bine la ea şi să răspundem cu grijă. În Fapte 8, ni se spune că în Samaria Filip a predicat şi a făcut vindecări. Toţi au auzit şi văzut Evanghelia, încât au crezut în Isus şi au fost botezaţi în Numele Lui. Dar nici unul dintre ei n-a primit încă Duhul.
Primirea Duhului Sfânt are evidenţe externe
Acum vine întrebarea, pe care pot garanta că majoritate dintre voi nu şi-au pus-o: Cum a putut cineva să ştie dacă a primit Duhul? Dacă vă gândiţi bine la întrebarea aceasta, tot Noul Testament vă va apărea într-o lumină diferită. Cum a putut cineva să ştie? Ni se spune că s-au pocăit, că au crezut, că au fost botezaţi şi că erau plini de bucurie. Şi totuşi, toată lumea a ştiut că nu au primit Duhul Sfânt. Cum s-a putut şti aceasta? Nu există decât o singură posibilitate.Numai dacă primirea Duhului era întotdeauna însoţită de evidenţă externă, ar putea cineva şti că nu au primit Duhul. Vă rog gândiţi-vă bine la lucrul acesta. Primirea Duhului în Noul Testament a fost întotdeauna însoţită de evidenţe externe. A fost mereu aşa de clară. Poate că nu poţi spune data când te-ai pocăit. Poate că nu poţi preciza ziua când ai crezut, dar mai mult ca sigur poţi data ziua în care ai fost botezat, şi la fel de sigur că ştii ziua în care ai primit Duhul Sfânt. Pentru că botezul în apă şi în Duhul Sfânt sunt amândouă evenimente clare, pe care nule-ai putea face fără a fi conştient de ele.
Primirea Duhului nu are loc la botezul în apă
Acum haide să cercetăm limbajul pe care îl foloseşte Noul Testament. Apropo, în Biblie, primirea Duhului nu este niciodată confundată cu botezul în apă şi nu i s-a întâmplat nimănui în timpul botezului. Uneori s-a întâmplat înainte de botez, ca la Corneliu. Dar, în majoritatea cazurilor, s-a întâmplat după botez. Dar nimeni, nu este menţionat în Scriptură că a primit Duhul în timpul botezului. Chiar şi în cazul Domnului Isus, Duhul Sfânt s-a coborât ca un porumbel peste El după botez, în timp ce se rugaRugăciunea apare în mai multe locuri în Biblie ca unul dintre lucrurile asociate cu primirea Duhului. Darul trebuie cerut şi apoi primit. În concluzie, primirea Duhului nu este pocăinţa, nu este credinţa, nu este botezul, ci este o etapă separată, a patra, care se poate întâmpla repede sau încet, dar când se întâmplă totul este foarte clar. Ce vreau să spun cu încet, este că se poate întâmpla imediat după botez sau să treacă o anumită perioadă. V-am spus că mie mi-a luat 17 ani ca să fiu născut din nou, mi-a luat 17 ani ca să primesc aceste patru lucruri. Aş fi vrut ca cineva să îmi fi spus la început adevărul despre naşterea din nou. Aş fi avuttot pachetul. Există oameni la care le-a luat la fel de mult ca şi mie ca să le primească pe toate patru. Privind înapoi în trecut ar fi fost de dorit să le fi avut pe toate de la început? Hai să nu mai le dăm convertiţilor noştri numai una şi jumătate dintre etapele acestea.
Primirea Duhului Sfânt este făgăduită în pachetul naşterii din nou
Hai să le dăm ceea ce a fost numit pachetul lui Petru. Pachetul lui Petru: pocăiţi-vă, fiţi botezaţi şi primiţi darul Duhului Sfânt. El, totuşi nu a menţionat credinţa. Nu vi se pare interesant? Ei bine, credinţa a fost subînţelesă pentru că ei crezuseră ceea ce a spus Petru.
Acum, hai să ne uităm la limbajul folosit. Sunt folosite multe substantive care descriu primirea Duhului. Substantive ca făgăduinţă, care ne spune că Dumnezeu a promis că va face lucrul acesta şi El l-a făcut. Ioel ne-a spus despre această promisiune, şi bineînţeles că s-a întâmplat. Apoi, avem cuvântul dar şi încă un substantiv: arvună(avans, depozit). Este un cuvânt interesant care este folosit în lumea comercială. Acesta ne comunică faptul că primirea Duhului Sfânt este prima plată pe care ne-o dă Dumnezeu. Este prima ta bucată de cer. Unul dintre voi mi-a spus la pauză despre o biserică dintr-o ţară Arabă. Un musulman Arab a spus despre biserica aceea că oamenii aceia au deja un picior în rai. Eu cred că asta este o descriere minunată a bisericii: oamenii cu un picior în rai. Când primeşti Duhul Sfânt ai un picior în rai. În rai vei cânta mult. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt vei observa că faci melodii în inima ta. În cer o să fie multă dragoste şi părtăşie. Bineînţeles că atunci când eşti umplut cu Duhul Sfânt experimentezi multă dragoste şi părtăşie. Dacă este cazul, schimbă biserica pentru un avans de rai. Oare ce spun oamenii când intră într-o biserică ce este plină cu oameni care au primit Duhul Sfânt? Oare nu spun că dacă aşa este în rai şi eu vreau să merg acolo? Este un avans. Este primul depozit făcut de Dumnezeu. Va plăti şi restul, dar este prima parte de rai de care te poţi bucura acum. Este o garanţie. Acesta este un alt cuvânt pe care îl găsiţi în Biblie tradus în loc de depozit. Încă un substantiv care este folosit de primirea Duhului Sfânt este cuvântul reînnoire. Acesta are acelaşi înţeles ca şi când ai o bucată de mobilă antică şi o restaurezi. Ai reînnoit-o la condiţia ei originală. Cunosc pe cineva care are pasiunea de a reînnoi maşini de Rolls Royce făcute între ani 1917-1930. El cumpără maşini vechi de Rolls Royce şi le restaurează la condiţia originală. Ce pasiune! Ca să faci aşa ceva trebuie să ai ceva bani şi foarte multă răbdare. Reînnoirea, este restaurarea noastră de către Dumnezeu la condiţia originală. Gândiţi-vă puţin la aceasta. O să vă şocheze şi poate n-o credeţi, dar într-o bună zi o să mă vedeţi perfect. Acum cei care mă cunosc destul de bine s-ar putea să spună că le cam exagerez. Dar Dumnezeu încă n-a terminat cu mine. Aşa s-a rugat un frate din America: Doamne, nu sunt ceea ce ar trebui să fiu, încă nu sunt ceea ce o să fiu, dar nu sunt ceea ce am fost! Îmi place această rugăciune. Omul acela a înţeles mântuirea. Reînnoirea făcută de Duhul Sfânt înseamnă că Dumnezeu te restaurează la condiţia ta originală.
Primirea Duhului Sfânt are loc printr-o experienţă perceptibilă
Toate acestea au fost substantive. Dar există şi o mulţime de verbe pe care Biblia le preferă în locul lor. Ele descriu acţiunea şi astfel sunt mai dinamice, mai active. Să începem cu verbele dăruit şi primit. Un dar trebuie să fie dat şi trebuie să fie primit. Cuvântul botezat am văzut că înseamnă scufundatimersat. Suntem scufundaţi în Duhul Sfânt. Apoi, este cuvântul umplut folosit pentru a descrie momentul primirii. Biblia menţionează că toţi au fost plini de Duhul Sfânt. Mai întâi, Domnul Isus a promis că Duhul se va pogorî, va veni peste voi, va fi vărsat peste voi. Iată o mulţime de cuvinte corelate cu Duhul care se referă ca la ceva lichid. Aţi observat acest aspect? Turnat peste, botezat în. Cuvintele folosite aici exprimă ceva foarte fluid. Este ceva similar cu cuvântul aversă sau ploaie torenţială. Când primeşti Duhul Sfânt, este ca o ploaie torenţială. Mai întâlnim apoi cuvântul pecetluit. Acesta este iarăşi un cuvânt comercial care se foloseşte când un om cumpără o proprietate şi îşi pune pecetea pe actul de cumpărare. Pecetea spune tuturor cui aparţine de acum înainte proprietatea. Este un semn vizibil ce exprimă dependenţa de cineva. Când primim Duhul Sfânt noi suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt. Aceasta face ca şi alţi oameni să ştie că aparţinem lui Dumnezeu. O pot vedea. Un alt cuvânt folosit este ungere. La fel cum regii şi preoţii din Vechiul Testament au fost unşi cu ulei şi noi suntem regi sau preoţi unşi cu Duhul Sfânt. Din Fapte 10, aflăm că Isus a fost uns cu putere şi mergea din loc în loc şi făcea bine.
Oare, s-ar fi putut întâmpla aceste lucruri cuiva fără ca el să ştie? Vă puteţi imagina pe cineva scufundat în ceva, într-o ploaie torenţială ce cade peste ei fără ca ei să ştie că li s-a întâmplat ceva? Este aproape de neconceput. Există mulţi creştini din ziua de azi care nu ştiu dacă li s-a întâmplat sau nu primirea Duhului, şi de aceea, au tendinţa de a nu folosi aceste cuvinte. Dacă unei persoane sincere îi este natural să folosească aceşti termeni din Noul Testament poţi spune sigur că a primit Duhul Sfânt. Însă, dacă unui om onest nu i s-a întâmplat nimic din toate acţiunile descrise de aceste verbe, îţi garantez că n-o să spună că a fost botezat cu Duhul Sfânt. Dacă nu s-a întâmplat nimic, garantez că nu o să spună niciodată că a fost umplut cu Duhul Sfânt sau că Duhul a coborât peste el. Limbajul acesta este folosit numai pentru evenimente cu experienţă externăsau o experienţă de genul acesta cu evidenţă externă. Este la fel ca un atac de gripă care se manifestă fără s-o poţi ascunde încât ştii atât tu cât şi restul lumii.
Cum ştim dacă am primit Duhul Sfânt?
Acum urmează marea întrebare: cum ştii? Prin ce evidenţă exterioară ştie cineva că a primit Duhul Sfânt?Am găsit că cel mai uşor mod de a începe este să pornim de la cuvântul umplut sau plinCum ştii că ceva este plin? Cum ştii când rezervorul de benzină este plin? Nu mai poţi pune nimica înăuntru. Are loc o revărsare. Ştii că o cană este plină când se revarsă. Nu poţi şti dacă cineva este plin până ce nu vezi o revărsareIsus a spus că din plinătatea inimii vorbeşte gura omului. Cu ceea ce este umplută inima, aceea va ieşi din gura ta. Dacă inima este plină de mizerie, aceea va ieşi afară prin gura ta. Nimic ce intră în gură nu te poate face murdar, dar ceea ce iese din gura ta provine din starea inimii tale. Dacă eşti plin de veselie, râzi. Gura este conducta de revărsare. Când eşti plin de mânie pe unde iese? De cele mai multe ori iese afară pe gură. De regulă, în cercurile creştine nu folosim forţa, folosim gura. Când vrem să fim mânioşi iese afară prin gura noastră şi ţipăm. Când eşti plin de durere, de întristare ce faci? Urli. Oamenii pot să audă că eşti plin de întristare pentru că amărăciunea se revarsă prin gaura ta. Gura este locul revărsării lucrurilor cu care eşti plin.
Experienţa vorbirii involuntare sub plinătatea Duhului
În Biblie găsim, când atunci când strigăm Abba, Duhul este martor că aparţinem lui Dumnezeu. Este un strigăt,nu un gând sau un sentiment lăuntric. Este un „kredzine”. Acesta este cuvântul grecesc care se referă la ceea ce se întâmplă când strigi involuntar. Nu vi s-a întâmplat să strigaţi dintr-o dată: Aaaa! Aţi făcut-o vreodată? Dacă ai strigat, atunci o ştii. Şoferii de pe scaunul din spate o fac destul de des, pe lângă suprasolicitarea podelei. Nu se pot abţine să nu strige. Cuvântul din limba greacă înseamnă să strigi involuntar, să spui ceva care nu ai avut intenţia de a spune. Dacă te afli că strigi Abba?
Îmi aduc aminte de un pescar care a primit Duhul Sfânt. Era un om mare. Purta bluza lui de pescuit bleumarină când s-a ridicat în picioare la rugăciune, au început să-i curgă lacrimile pe obraji şi spunea în continuu: A-bba! A-bba! A-bba! Apoi, cu mulţi ani după aceea, eram în Israel şi am văzut un băiat mic care alerga după tatăl lui şi striga: Abba! Abba! Abba! Imediat mi-am adus aminte de acest pescar.
Când strigi Abba, Duhul Sfânt adevereşte împreună cu duhul tău că eşti un copil al lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Apostolul Pavel în Romani 8.15-16. Este un strigăt involuntar – nu ceva lăuntric, ci ceva extern. Este o revărsare prin gură, ceva iese afară. Poate fi unul din mai multe lucruri.
Vorbirea involuntară în alte limbi şi proorocia
Unul dintre cele mai comune manifestări din Noul Testament este cuvântul acesta oribil: vorbirea în limbi. Nu îmi place. Cuvântul se referă la limbi străine, iar Dumnezeu vorbeşte toate limbile. Aţi ştiut că Dumnezeu nu este englez? În ciuda faptului că versiunea autorizată a Bibliei este în limba engleză, Dumnezeu nu este un englez. Dumnezeu este Acela care a dăruit limbile la Turnul Babel, ca să separe bărbaţii şi femeile, ca să nu se mai înţeleagă împreună fără El. Dar în ziua de Rusalii, El a dăruit alte limbi ca să îi unească pe oameni. Iar, pentru că Dumnezeu vorbeşte toate limbile, nu este de mirare că o dată ce te umple cu Duhul Sfânt, constaţi că vorbeşti o limbă pe care nu ai învăţat-o niciodată.
Predicam la Colstone Hall Bristol, în timp ce am spus tuturor că pot primi Duhul acolo unde stau. Cereţi lui Isus să vă dea Duhul Sfânt. O femeie casnică care stătea pe prima bancă, s-a rugat: Isuse, umple-mă cu Duhul Tău Sfânt. Şi Isus a umplut-o! Când şi-a deschis gura a început să vorbească în limba Urdu, care este limba vorbită în Pakistan. L-a lăudat pe Dumnezeu în limba Urdu. La circa şase scaune lângă ea era un domn din Pakistan, care a sărit de pe scaun şi a crezut că acolo era cineva din satul lui. Dar, a fost dezamăgit să afle că era numai o femeie casnică din Bristol. Totuşi a rămas cu ceva. A fost uimit să vadă cum o femeie care n-a învăţat la şcoală limba lui, prin umplerea cu Duhul Sfânt putea vorbi în mod cursiv şi desluşit.
Da, în timpul umplerii cu Duhul Sfânt putem vorbi în diferite limbi. Este obligatoriu să vorbim în limbi în timpul umplerii cu Duhul Sfânt? – este una din cele mai frecvente întrebări puse la ora actuală.
Aici apare o problemă ce necesită multă atenţie! Când cineva mă întreabă: Trebuie să vorbesc în limbi?” – eu îi spun că din punct de vedere biblic întrebarea este formulată greşit. Bazat pe promisiunea lui Dumnezeu, eu aş fi vrut să spună: „Pot să vorbesc în limbi?” – pentru că atunci aş răspunde că da. Dacă spun: Trebuie!, înseamnă că estecontra voinţei omului, ca şi cum Dumnezeu te-ar forţa să faci ceva ce tu nu vrei. Dar, dacă formulez întrebarea cu:Pot?– sigur că poţi, este un dar minunat promis de Dumnezeu. Trebuie să-L cred pe Dumnezeu şi să mă aştept să se întâmple, să râvnesc să se întâmple. Trei din cele cinci cazuri de umplere din Fapte menţionează în mod explicit manifestarea vorbirii în limbi, iar celelalte două nu o neagă, ci prezintă un context din care putem deduce că s-a experimentat. Deci, poţi să crezi cu tărie că această făgăduinţă este şi pentru tine. Vorbirea în limbi este singurul dar al Duhului Sfânt care te ajută în mod special pe tine. Vorbeşti lui Dumnezeu (1 Corinteni 14.2), este un fel de a te ruga „frumos”, de a lăuda pe Dumnezeu prin cuvinte primite de la Duhul Sfânt (1 Corinteni 14.17). Toate darurile celelalte sunt pentru ajutorarea altcuiva, dar acesta este doar pentru tine, pentru zidirea ta. În 1 Corinteni 14.18, Apostolul Pavel a spus: „mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult ca voi toţi”. Este unul dintre secretele care l-au ajutat să treacă prin bătăi, prin biciuiri şi prin naufragii. V-aţi întrebat vreodată cum de a reuşit să treacă prin toate acestea? Secretul a fost rugăciunile menţionate în scrierile sale, dintre care face parte şi acest amănunt – eu vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. El a menţionat că nu foloseşte niciodată vorbirea în limbi în vorbirea curentă din biserică încât cei mai mulţi n-ar înţelege nimic. Dar o folosea în mod individual, în secret, şi asta l-a zidit, l-a întărit. Rugăciunea în limbi poate fi o mulţumire, o revărsare de laudă, o mijlocire sau o cerere – după cum dă Duhul să vorbeşti.
M-am rugat pentru un misionar destul de timid şi rezervat care mi-a spus deschis că nu ştie dacă a primit vreodată Duhul Sfânt. El mi-a zis: Ai vrea să te rogi pentru mine? Stăteam pe o bancă dintr-un parc din America Latină şi erau mulţi oameni în jur. Am pus mâinile peste el şi am spus: Doamne Isuse, umple-l cu Duhul Tău! Dintr-o dată, el şi-a deschis gura şi a strigat: Aleluia! Toată lumea s-a întors să se uite ce s-a întâmplat. M-am făcut mic şi pentru puţin timp m-am făcut că nu îl cunosc. La urmă m-am întors spre el şi am spus: Pariez că n-ai mai făcut niciodată în viaţa ta aşa ceva. El a spus: Nu, nu am făcut, nu sunt genul de persoană. După aceea el m-a întrebat: Asta-i tot? Eu am spus: E destul pentru mine, te-am auzit cum te-ai revărsat! El a continuat să rămână sub acea putere şi timp de 24 de ore a vindecat doi oameni bolnavi, lucru care nu l-a mai făcut niciodată. Acum a ştiut sigur că a fost umplut. A cunoscut o revărsare, o vorbire spontană şi a continuat să păstreze plinătatea. În Scriptură, vorbirea spirituală spontană, se numeşte profeţie. Acesta poate avea loc sub forma unei limbi noi sau în limba ta natală. Atunci primeşti gânduri sau cuvinte de la Dumnezeu, după cum voieşte Duhul. Este acea vorbire spirituală spontană care se revarsă din gura ta ca o dovadă similară celor din Noul Testament că darul Duhului Sfânt este prezent în viaţa ta.
Vorbirea duhovnicească prin umplerea cu Duhul Sfânt
Umplerea cu Duhul Sfânt mai poate afecta şi în alte moduri vorbirea. Niciodată n-a mai predicat Apostolul Petru cu aşa putere ca după revărsarea Duhului şi rugăciunea aceea în limbi a tuturor din ziua de Rusalii. Nu numai organizarea şi conţinutul mesajului au avut o forţă convingătoare, ci cercetarea Duhului a străpuns inimile a 3000 de oameni. Duhul i-a dat o vorbire duhovnicească cu mare putere, nu doar o vorbire ceva mai şlefuită ca de obicei.
Cum au primit primii creştini umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum urmează întrebarea: Cum au primit ei Duhul Sfânt? Am întrebat ce s-a întâmplat când au primit şi acum să vedem cum l-au primit? A venit din senin, pe neaşteptate, la un moment arbitrar ales de Dumnezeu? Nu!Răspunsul este că ei au alergat după acest darNu au alergat după dar înainte de pocăinţăcredinţă şi de botezul în apă. Singurul caz documentat a cineva care a primit Duhul Sfânt înainte de botez a fost Corneliu şi casa lui. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că nimeni, absolut nimeni nu i-ar fi botezat în apă înainte de a primi Duhul. Petru n-ar fi făcut-o. În nici un chip nu şi-ar fi putut închipui că neamurile ar putea face parte din familia lui Dumnezeu. Dar, de îndată ce a văzut că ei au primit Duhul Sfânt, el a spus că trebuie să primească şi botezul în apă. Dacă Dumnezeu i-a acceptat şi noi trebuie să îi acceptăm. Este foarte interesant modul în care au argumentat când s-a întors înapoi la Ierusalim. Ei l-au întrebat: Cum de ai intrat în casa unui ne-evreu? El a răspuns: Ascultaţi! Au primit Duhul Sfânt la fel cum l-am primit şi noi. Aceasta înseamnă că experienţa lui Corneliu nu a fost neobişnuită. A fost ciudată doar pentru un ne-evreu, dar a fost la fel ca la toţi ceilalţi din ziua Rusaliilor. În Noul Testament găsim că toţi au primit în acelaşi fel, au fost umpluţi până ce s-a revărsat.
Umplerea n-a venit în inimi pasive, ci prin rugăciune şi punerea mâinilor
În cazurile întâlnite în Fapte, după ce cineva s-a pocăit, a crezut şi a fost botezată în apă, a urmat căutarea darului Duhului Sfânt care a fost făgăduit. Ei au căutat darul în două feluri:
În primul rând, prin rugăciune, care este partea esenţială şi necesară pentru a primi darul Duhului Sfânt. În Luca 11:13, Domnul Isus ne spune: „Cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri nu va da Duhul Sfânt celor care continuă să îl ceară”. Nici chiar Domnul Isus nu a primit puterea Duhului până ce nu S-a rugat pentru ea, după ce a ieşit afară din Iordan şi după botezul Lui în apă. În timp ce se ruga, s-a coborât Duhul Sfânt peste El în chip de porumbel. La fel a fost şi-n ziua de Rusalii. Ce au făcut ucenicii între Înălţare şi Rusalii? Se rugau, cereau, aşteptau. Şi apoi, la Rusalii au primit. Când Petru şi Ioan s-au dus în Samaria, cei de acolo erau pocăiţi, credeau şi au fost botezaţi. Ni se spune că Petru şi Ioan s-au rugat pentru ei, ca să poată primi Duhul Sfânt. Şi au primit. În cele din urmă, Pavel, la Efes, s-a rugat ca ei să primească Duhul Sfânt. Rugăciunea i-a fost ascultată şi au început să vorbească în limbi şi să proorocească. Aşa că rugăciunea face parte din căile prin care căută cineva umplerea cu Duhul Sfânt.
Celălalt lucru pe care l-au făcut a fost să îşi pună mâinile peste oameni. Aceasta este o formă intensă de rugăciuneEste foarte important să atingi pe cineva pentru care te rogi. Îl atingi când eşti îngrijorat pentru el, când doreşti ceva pentru el. De câte ori aţi vizitat pe cineva bolnav în spital şi l-aţi ţinut mâna în timp ce aţi vorbit cu el. Aţi vrut să le comunicaţi ceva fizic, şi ucenicii au făcut la fel. Şi în Vechiul Testament, Moise şi-a pus mâinile peste 70 de bătrâni, iar ei au primit Duhul Sfânt şi au profeţit. Vedem deci că rugăciunea cu punerea mâinilor este ceva normal în Biblie. Este atât de normal că în Evrei 6 nu găsim scris, pocăinţă, credinţă, botezul şi primirea Duhului, ci scriitorul a spus pocăinţă, credinţă, botezul şi punerea mâinilor. Ca şi cum toţi cei care citeau mesajul înţelegeau la ce se referă. Aşa că după botez trebuie să aibă loc şi primirea Duhului Sfânt.
Umplerea se repetă în istorie în condiţiile trăite de biserica primară
Anul trecut am participat la o cruciadă la Dundee, timp de o săptămână. Şi ce săptămâna a fost! În prima seară am lucrat cu un prieten care are darul de cunoştinţă. Eu am predicat, iar el a făcut chemarea finală. Ce bine a mers în felul acesta!
În prima seară când a făcut chemarea, a spus: Este un bărbat aici care a înfăptuit adulter săptămâna trecută într-o cabană albastră lângă ocean. Ai face bine să ieşi afară dintre rânduri ca să fii iertat de Dumnezeu. După o scurtă pauză, un bărbat a venit direct spre noi. Apelul a continuat: Mai sunt patru cupluri de familie care se trişează unul pe celălalt, un cuplu are uşa roşie la intrare, altul albastră, altul verde, şi un cuplu are o balustradă nouă albă în jurul casei. Şi patru cupluri au venit în faţă. El a mai spus: Mai sunt 55 de persoane care au nevoie să se pocăiască. Şi 55 de persoane au venit în faţă. Asta a fost numai în prima seară.
În a doua seară el a spus că aici sunt oameni care au datorii neplătite şi nu vă daţi seama că datoriile sunt un păcat. În seara aceasta trebuie să vă pocăiţi ca să fiţi iertaţi, şi va trebui să le plătiţi. Am aflat atunci că peste două treimi din adunare aveau datorii. Au început să se pocăiască şi au aflat ce trebuie să facă ca să nu mai fie datori. Aşa că am avut „pocăinţă” pentru noaptea a treia.
În seara a patra am deschis baptisterul care era sub formă de bazin în biserică. Şi am rămas acolo în apă botezând oamenii până la miezul nopţii. După aceea am ieşit afară din apă şi am pus mâinile peste ei. A fost o revărsare de har şi ei au primit Duhul Sfânt. A fost o cruciadă minunată. Singura problemă a fost că am ajuns la sfârşitul săptămânii şi ne-am dat seama că n-am menţionat niciodată credinţa. Dar credinţa a fost prezentă în tot acel timp în care am încercat din greu să-i aducem pe oameni la pocăinţă, să-i botezăm în apă şi apoi să primească botezul cu Duhul Sfânt.
Cu şase săptămâni în urmă am predicat într-o biserică presbiteriană irlandeză din Belfast. Şi când am intrat înăuntru şi am văzut 1000 de feţe calviniste, am crezut că n-o să se întâmple nimic. Păreau tare împietriţi. Domnul a început mişcarea Duhului prin mai multe vindecări chiar în timpul adunării. După aceea au început să se întâmple multe lucruri. Păstorul mi-a dat telefon mai târziu şi mi-a spus că a botezat 35 de membri, inclusiv un membru din comitet. Surpriza a fost că aproape toţi au ieşit afară din apă şi vorbeau o limbă nouă, inclusiv soţia lui. El era în al nouălea cer. Un alt efect secundar a fost cu conducătorul local al francmasonilor care şi-a dat foc la şorţul religios. O, mie îmi place când se întâmplă asemenea lucruri. Vouă nu? Lucruri reale.
În concluzie, aceasta este menţiunea expresă a Noului Testament: s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste ei ca să primească Duhul Sfânt. Iar timpul cel mai bun pentru a face aceasta a fost la începutul vieţii de creştin. De aici am aflat eu că acesta este timpul cel mai potrivit şi aşa am făcut la Dundee. Pentru că oamenii care de abia s-au întors la Christos sunt cu inima deschisă şi n-au frici sau inhibiţii. Cu cât trece mai mult timp fără a primi darul cu atâta este mai greu. Se nasc tot felul de frici şi inhibiţii.
Chiar acum, problema este că unii dintre voi sunteţi atât de îngrijoraţi de condiţia voastră spirituală. Ceea ce încerc eu să vă spun este că orice s-ar fi întâmplat cu voi, să nu furaţi noilor convertiţi aceste patru faze. Aceasta este grija mea, cu mult mai mare pentru noii bebeluşi decât pentru creştinii vechi. Vă rog împărtăşiţi-mi grija.
Am constatat că în orice loc predic aceste patru lucruri, oamenii vin şi întreabă: Eu ce să fac? Unde pot să … ? Ştii …! Da, unii dintre voi nu mergeţi pe toţi cilindrii. Datorită acestei învăţături unii dintre voi vă veţi pocăi de anumite lucruri, unii dintre voi o să vă botezaţi în apă, alţii o să cereţi conducătorilor voştri să-şi pună mâinile peste voi şi să se roage împreună cu voi până primiţi Duhul. Săptămâna trecută într-o adunare, Domnul mi-a spus că era un cuplu care trăia împreună şi nu erau căsătoriţi. Pentru ca Dumnezeu să îi binecuvânteze, ei au fost primii care au venit în faţă, au mărturisit, s-au pocăit s-au separat şi au făcut planurile necesare pentru a se căsători înaintea lui Dumnezeu. Îmi place când se întâmplă aşa, este ceva real. Acestea sunt fapte reale de pocăinţă.
De ce nu primesc anumiţi oameni umplerea cu Duhul Sfânt?
Acum să presupunem că v-aţi rugat cu punerea mâinilor pentru cineva să primească Duhul şi ei nu l-au primit.Ce faci acum? Ei bine, sunt anumite lucruri care pot fi cauzele pentru care n-au primit:
În primul rând – trebuie să verificăm dacă s-au pocăit cum trebuie.
În al doilea rând – s-ar putea ca încă să nu fi acţionat cu credinţă în Domnul. Şi aceasta trebuie să fie verificată.
În al treilea rând – poate că n-au fost botezaţi în apă în Numele Domnului Isus. Aşa că primul lucru pe care trebuie să îl faci când cineva nu a primit Duhul este să verifici paşii 1,2, şi 3.
Dar poate vei afla că totul este în ordine perfectă. Atunci trebuie să întrebi: Ştii la ce să te aştepţi? Unii oameni nu au observat niciodată pe cineva primind Duhul Sfânt şi nu ştiu la ce să se aştepte.
Primirea darurilor se face în mod activ, nicidecum pasiv sau plin de inhibiţii
O altă problemă este că unii oameni nu ştiu cum să primească un dar. Un dar trebui să fie primit, şi primirea nueste pasivăci este activă. N-o să ai niciodată darul vorbirii în limbi până când tu nu începi să vorbeşti. În ziua Rusaliilor ni se spune că toţi au fost plini de Duhul Sfânt şi ei au început să vorbească. Nu ni se spune că Duhul Sfânt a vorbit prin ei, ci că ei au început să vorbească.
Primirea oricărui dar se face în mod activ. N-o să vindeci pe nimeni până ce prin credinţă tu nu începi să te rogi ca să se vindece. Nu şti dacă ai un dar până ce nu îl foloseşti. Nu şti dacă ai un dar muzical până ce nu te aşezi jos în faţa unui pian şi începi să loveşti clapele. Atunci o să descoperi dacă nu-l ai sau dacă-l ai. Nu ştii ce dar ai până ce nu încerci, până ce nu îl foloseşti.
De exemplu, unii oameni au încercat să se bâlbâie în timpul rugăciunilor prelungite. Dar, bâlbâitul nu este darul vorbitului în limbi. Totuşi, de multe ori aceasta i-a ajutat să învingă inhibiţia şi frica de a auzi zgomote ciudate ieşind din gura lor. Şi apoi, înainte ca să îşi dea seama de ceea ce se întâmplă, se trezesc că vorbesc o limbă nouă cu gramatică şi sintaxă.
Nu ştii ce dar ai până ce nu-l foloseşti. Primeşti activ prin a face ceea ce ceri. Petru n-a ştiut că poate merge pe apă până ce nu a ieşit afară din barcă. Nu i-ar fi fost de folos să stea în barcă şi să spună: Mă rog pentru darul de a umbla pe apă şi nu ies afară din barcă până ce nu sunt sigur că am darul de a merge pe apă. Nu s-ar fi întâmplat nimic. Petru a trebuit să iasă afară din barcă şi să meargă pe apă. Aceasta este un fel de primire activă a unui dar. Însă, am observat că mulţi creştini, de mai mult timp, au tot felul de frici care-i blochează şi-i ţin pe loc.
Darurilor sunt de la Duhul Sfânt şi nu a încetat niciodată în istorie
Este bine cunoscut faptul că englezilor le este o frică de moarte să-şi manifeste deschis emoţiile. La unii le este frică de a-şi pierde controlul sau de ceea ce ar crede alţii despre ei. Există tot felul de spaime. Dar, cel mai mare obstacol în primirea Duhului Sfânt am aflat că provine dintr-o învăţătura falsă primită din două direcţii:
În unele adunări s-a transmis o alarmă falsă că darul vorbirii în limbi nu mai există azi şi cine-l primeşte totuşi poate fi de la Satana. Vai ce inhibiţii creează această învăţătură! Ascultaţi, învăţătura aceasta este aproape de păcatul de neiertat. Acesta nu este comis de oamenii din afara bisericii, ci de cei dinlăuntru. Potrivit Scripturii, păcatul de neiertat înseamnă să spui că lucrarea Duhului Sfânt este lucrul Satanei. Fiţi foarte atenţi înainte de a spune că o anumită lucrare este lucrarea Satanei. Dar, dacă cineva a primit o astfel de învăţătură, acum este stăpânit de o frică enormă. Domnul Isus a ştiut că o să avem frica aceasta. Ascultaţi ceea ce spune El: „Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru pâine o să vă dea o piatră? Care dintre voi dacă cereţi tatălui vostru un peşte va primi un scorpion? Cu cât mai mult nu va da Tatăl vostru din ceruri Duhul Sfânt celor care continuă să-l ceară?” Să nu vă fie frică vreodată că Tatăl vă va da ceva care nu este bun. Singurii oameni la care ar trebui să le fie frică de a primi o „vorbire în limbi” de la Satana sunt cei care s-au jucat cu ocultul şi nu s-au pocăit în întregime de aceste fapte.
Cealaltă frică, care din nou spun că există din cauza învăţăturilor false, constă în negarea totală a supranaturalului pentru zilele noastre. Ei spun că miracolele au trecut şi au aparţinut numai celor din Noul Testament, respectiv perioadei apostolice. Aiurea. Darurile Duhului Sfânt nu au încetat niciodată.
Eşti uimit să vezi câţi oameni au fost învăţaţi că lucrurile acestea au fost numai pentru primele zile ale bisericii şi nu mai sunt pentru noi astăzi. Atunci, oamenii zic: Ei bine dacă nu sunt pentru ziua de azi, de ce să le cer? În Scriptură, ni s-a poruncit să râvnim după darurile Duhului. De aceea, râvniţi după ele! Aceasta este singura forma de a pofti după ceva ce nu este al nostru şi care este permisă unui creştin, care ne este chiar poruncită. Să pofteşti, să doreşti darurile promise ale Duhului Sfânt pe care le au şi alţii. Să le vrei pentru tine, să continui să le vrei, să le vrei până ce le ai. Este o poruncă a Domnului!
Aţi auzit de Sfântul David din Wales? Când a fost ales episcop s-a dus la Ierusalim. A vrut să fie consacrat ca episcop la Ierusalim şi acolo în oraşul sfânt să primească o ungere specială. I-ar fi luat timp de nouă luni să meargă pe jos până acolo, dar când a ajuns la Gaul, la Leone în Franţa, ni se spune în jurnalul lui cum a fost botezat cu Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi. Călugării care l-au însoţit au scris de asemenea în jurnalul lor că părintele sfânt David a ajuns la Gaul şi acolo a fost botezat în Duhul Sfânt şi a vorbit în alte limbi la fel ca în zilele apostolilor.
Îmi place să le spun celor din ţara Galilor că Sfântul David a fost carismatic. Ei cred că penticostalismul a început în anul 1904, dar episcopul David aparţine secolului al VI-lea. El a ştiut despre Duhul Sfânt aşa cum au ştiut mulţi alţii de a lungul vremurilor.
Pericolul inhibiţiilor culturale
Putem vorbi chiar de un temperament naţional. Aceasta este o problemă uriaşă. De pildă, englezilor le place să fie rezervaţi. Pe această direcţie, creştinătatea şi şcolile publice învaţă că nu trebuie să laşi pe nimeni să ştie ceea ce simţi. Dar, când a fost vorba de primirea Duhului, am văzut un lucru interesant. Bărbat după bărbat au învăţat să plângă din nou pentru prima dată de când au fost copii. Chiar Isus a fost un bărbat care a putut să plângă. Este un semn de bărbăţie dacă poţi să plângi şi totodată să şi râzi. Am observat, ocazie după ocazie, că Duhul Sfânt eliberează emoţiile sufocate de multă vreme. El ne eliberează emoţiile blocate de educaţia culturală. Nu este vorba de emoţionalism. Nouă ne este frică de asta. De ce să ne fie frică să ne arătăm emoţiile? Se face ca serviciul de închinare să fie mult mai interesant. Şi lui Dumnezeu îi place să-I arătăm ceea ce simţim, nu numai să-I spunem.
Pericolul inhibării tradiţionale
Mai există o mare inhibiţie dată de faptul că tradiţia evanghelistă nu a inclus darurile Duhului Sfânt. În perioada Reformei, oamenii l-au redescoperit pe Isus Christos,nu pe Duhul Sfânt. Concentrarea tuturora a fost pe Sola Scriptura şi sola fide – adică – Doar Scriptura şi doar credinţa. Aceasta este motivul este pentru care tradiţia a început chiar din perioada Reformei. Reformatorii ne-a lăsat cu o Trinitate ciudată. Cineva a spus că Trinitatea catolică este Tatăl, Fiul şi Fecioara Maria. Dar, Trinitatea protestantă este Tatăl, Fiul şi Sfânta Scriptură. Acesta este un adevăr tragic care a făcut ca mulţi creştini evanghelici să cunoască Scripturile mai bine decât îl cunosc pe Duhul Sfânt. Ce ai zice dacă cineva ar cunoaşte scrisorile tale mai bine decât te cunoaşte pe tine şi nici nu vrea să te cunoască mai mult? Dar, pe de altă parte, vine totuşi şi spune că te iubeşte! Ar trebui să îl cunoaşteţi pe Duhul Sfânt mai bine decât cunoaşteţi Scripturile, pentru că Persoana este mai importantă decât Cartea, şi Trinitatea noastră este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Este foarte grea dezvăţarea de practicile care nu sunt în Biblie
Acum este timpul concluziilor finale. Aş vrea să ne întoarcem la teologie, dar, am o uşoară teamă pentru că avem ceva foarte greu de făcut. Trebuie să uităm anumite învăţături greşite şi să ne dezvăţăm de anumite practici eronate. Mie îmi este mult mai uşor să învăţ ceva nou, cu toate că îmbătrânind tot mai mult, am 60 de ani, am observat că nu-mi mai este la fel de uşor să învăţ ca înainte. Dar, să mă dezvăţ este mai greu ca niciodată. Ştiţi ce vreau să spun cu asta? În special, mă refer la schimbarea felului de gândire. Am crescut cu toţii ascultând predici despre anumite învăţături, pe care le-am crezut că sunt adevărate, dar, după ce cercetăm cu atenţie Biblia, găsim cănu prea sunt biblice. Aşa că avem nevoie să le uităm. Pentru mine este foarte captivant să găsesc lucruri noi în Biblie pe care nu le-am văzut înainte. Este fascinant numai dacă nu vă este frică de lucruri noi.
Insuficienţa alarmantă a practicii creştine curente
Haideţi să vedem diferenţa dintre învăţătura biblică şi practica curentă analizând împreună rugăciunea păcătoşilor care este folosită de majoritatea evanghelizărilor. Vreau să vă citesc una dintre cele mai folosite, una foarte tipică: „Doamne Isuse, ştiu că sunt un păcătos, cred că ai murit pentru păcatele mele, mă întorc acum de la ele. Îmi deschid uşa inimii şi a vieţii mele, Te primesc pe Tine ca pe Domnul şi Mântuitorul al meu personal. Acum îţi mulţumesc pentru că mă mântuieşti! Amin!”. Aceasta este una dintre cele mai folosite rugăciuni în evanghelizările din anul acesta. Nu este prea rea, dar, din punct de vedere biblic, este teribil de insuficientă. Haideţi să trecem această rugăciune prin cei patru paşi. Ce pocăinţă găsim în această rugăciune? Ei bine, spune că persoana se întoarce de la păcate – dar de la care păcate se întoarce? Nu este menţionat! Pocăinţa trebuie să fie specifică. Vă aduceţi aminte de cele spuse la capitolul pocăinţa? Apoi, rugăciunea conţine credinţă – dar nu spune: „Eu cred în Isus”, ci spune că îl primeşte pe Isus. Aceasta am văzut că te duce într-o direcţie greşită. Nu menţionează absolut nimica despre botezul în apă. Nu menţionează nimica despre primirea Duhului Sfânt, şi dacă ascultaţi cu atenţie, nici Dumnezeu nu este menţionat. Şi te pocăieşti înaintea lui Dumnezeu, nu lui Isus, te pocăieşti Celui pe care l-ai rănit, şi celui a cărui legi le-ai încălcat. Aşa că este insuficientă. Şi apoi după ce au primit numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi, îi spun persoanei, acum mulţumeşte-i că te-a mântuit. Ca şi cum acum ar fi mântuiţi. Îmi pare rău, o să sune critic, dar rugăciunea aceasta a fost folosită cu majoritatea oamenilor din lumea vestică care au luat decizia să îl urmeze pe Isus. Şi li s-au dat numai un pas şi jumătate dintre cei patru paşi necesari care în Noul Testament fac parte din naşterea din nou. Aceasta înseamnă că mulţi oameni sunt trimişi la biserici ca şi cum ar fi fost născuţi din nou când ei au fost născuţi din nou numai pe jumătate. Şi au nevoie de mult mai mult care să îi ajute. Dar, dacă li s-a spus: – „Eşti mântuit!” – este dificil să li se arate, de exemplu, că botezul în apă face parte din procesul de mântuire, sau că primirea Duhului face parte tot din acest proces.
Dar,problema teologică de bază, cu rădăcinile cele mai adânci, constă în ceea ce a ajuns să însemne pentru oamenii de azi mântuirea. Ce vrea această rugăciune să spună prin: „Mulţumesc că m-ai mântuit (salvat)”? Ce înseamnă a fi mântuit, a fi salvat? Când cineva m-a întrebat dacă trebuie să fie botezat ca să fie salvat? Am răspuns cu întrebarea: salvat de la ce? Pentru că înţelegerea scopului schimbă totul. În continuare, vom analiza câteva puncte de vedere greşite.
Suntem salvaţi acum de păcate ca să putem fi scăpaţi de iad la judecata viitoare
Una dintre părerile greşite ale oamenilor este că suntem „salvaţi” de la iad. Aceasta este una dintre cele mai comune păreri cu privire la ceea ce înseamnă a fi salvat (mântuit). Ea susţine că Evanghelia este ca o scară de scăpare pentru incendiu, ca o poliţă de asigurare pentru lumea viitoare. Oamenii aud predicatorii spunând: „Dacă ai muri în seara aceasta unde ai ajunge, în cer sau în iad?” Înţelegerea aceasta nu reiese din Noul Testament. Apostolii nu au predicat în felul acesta. Ei n-au fost mai îngrijoraţi de faptul că vei trăi mâine, ci dacă trăieşti azi în Împărăţia Luminii sau în împărăţia întunericului? Ei erau mai mult interesaţi în viaţă decât în moarte. Au predicat o evanghelie nu de a fisalvat de la iad, ci de a fi salvat, mântuit de păcate – la plural. Isus nu a venit să ne scape în primul rând de iad! Acesta este un cadou în plus. Numele lui este Isus (Isus = Salvator), pentru că El a venit să ne scape de păcatele noastre. De aceea numele lui este Isus. El nu ne salvează în primul rând de iad, El ne scapă acum de păcatele noastre. El este Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumiiNu numai să plătească preţul pentru ele, dar să le ridice de la noi. Şi până când toate păcatele tale nu sunt luate, nu eşti salvat (mântuit) în întregime. Trebuie să fim recondiţionaţipentru a trăi o viaţă sfântă. Suntem salvaţi pentru o viaţă de slujire sfântă. Cu alte cuvinte Dumnezeu participă în „afacerea” de reciclare a oamenilor. Ce înseamnă a recicla? Să salvezi. Înseamnă să iei ceva care urmează să fie aruncat la gunoi şi să îl transformi din nou în ceva folositor. Aceasta este mântuirea. Nu este numai un bilet spre rai sau o scăpare de la iad, ci este o recirculare, o recondiţionare la imaginea originală ca din nou să-L putem iubi şi sluji pe Dumnezeu. Aceasta este mântuirea. Dumnezeu ne „recondiţionează”. Cu alte cuvinte, mântuirea este un procespe care a început în noi şi care nu este terminat. Aşa că nu pot să spun că sunt salvat. Pot spune că am început şisunt mântuit în continuare, şi că Dumnezeu vrea să termine lucrarea pe care a început-o, şi într-o bună zi am să fiu mântuit în întregime.
Dumnezeu ne salvează pentru a trăi la starea noastră spirituală maximă, nu minimă
De exemplu, când mă veţi vedea în cer o să am doar 33 de ani, deoarece corpul meu va fi reînnoit. O să fie făcut la fel ca corpul glorios al Domnului Isus, care după cât înţeleg eu este în floarea vârstei. Isus nu este un pensionar bătrân şi şchiop. El are 33 de ani, aşa-i? Aceasta este vârsta Lui, iar eu o să fiu ca El. De abia aştept să am 33 de ani din nou … nu vă bucuraţi cu toţii? Unii da, unii nu! Vedeţi, sunt în procesul mântuirii, iar corpul meu nu a fost încă mântuit. Nu sunt mântuit în întregime nici pe dinăuntru, dar procesul continuă. Nu sunt ceea ce ar trebui să fiu şi nu sunt ceea ce o să fiu. Dar, nu sunt ceea ce am fost şi sunt pe calea mântuirii. Nu sunt numai salvat de la ceva, ci sunt salvat pentru o destinaţie şi cu un scop anume. Nici Biblia, nici Isus nu spun că Dumnezeu este în stare să ne salveze numai la minim, ci ni se spune că este în stare să ne salveze la maxim. Majoritatea oamenilor cred că aceasta înseamnă de la cel mai josnic şanţ, dar înseamnă la maximEl este în stare să termine ceea ce a început.
Mântuirea este un proces continuu pe „Calea” uceniciei
Sfinţirea vieţii trebuie menţinută ca scop final al mântuirii
Hai să mergem mai departe. Există pericolul de a fi interesaţi numai de a trece de la necreştin la creştin, de la nemântuit la mântuit. În acest caz, tot ce contează este trecerea dintr-o parte în alta, să ştii cum să treci linia. Nu mai există alt scop dincolo de linie. Pentru tipul acesta de evanghelie este important numai să îi treacă pe oameni peste linia periculoasăEste o evanghelie care a pierdut scopul biblic final. Dacă ai trecut această linie nu mai ai nimic de făcut. Eşti deja creştin şi eşti mântuit. Aceasta a ajuns din păcate să fie gândirea actuală a multor evanghelici. Dar, în Noul Testament, mântuirea este o cale de reciclare, şi se numeşte „Calea”. Şi cei care merg pe această cale se numescucenici. Iar cuvântul acesta li se aplică dacă se află pe Cale. Nu îmi place cuvântul creştin pentru că implică că eşti de partea aceasta a liniei. Cuvântul ucenic spune că eşti pe „Cale”.
Jack Hayford are o biserică în America care se numeşte: „Biserica pe Cale”. Îmi place numele acesta. Nu biserica care are totul sau biserica care a ajuns deja, ci Biserica pe Cale. Scopul nostru în evanghelizări nu este să-i facem pe oameni să treacă linia, ci este ca să îi punem pe „Cale”. Desigur, durează ceva timp să faci un ucenic. Isus nu ne-a spus să mergem şi să obţinem decizii de la oameni. El a spus: să mergeţi şi faceţi ucenici, învăţându-i să asculte tot ce v-am poruncit Eu. Dacă scopul evanghelizărilor este să obţinem convertiţio să rămânem în zona periculoasă – fără Hristos,iar dacă scopul este să facem ucenici o să fim pe Cale.
Dacă pentru evanghelia pe care o susţinem, a deveni ca Hristos nu mai este scopul biblic final, atunci lucrul cel mai important este să primim justificarea. Greşeala aceasta reducţionistă provine din faptul că acum mântuirea înseamnă numai un bilet pentru cer sau o poliţă de asigurare de viaţă. Dar, pe Cale, justificarea este drumul spre sfinţire. În primul caz omul vine la Isus ca la Mântuitorul său, fără alte implicaţii ulterioare. Însă, pe Cale, vii la Isus ca la Domnul şi Mântuitorul tău. Şi nu poţi să-L accepţi ca Mântuitor fără ca să-L accepţi ca Domn şi să trăieşti în consecinţă. Începeţi să vedeţi diferenţa între felurile diferite în care predicăm Evanghelia? Dacă predici o Evanghelie care a neglijat finalul biblic al omului, tot ce trebuie să faci este să crezi, amestecată poate cu puţină pocăinţă. Dar, dacă predici Calea Evangheliei spui: pocăiţi-vă, credeţi, fiţi botezaţi şi primiţi Duhul. Botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt are puţin de a face cu a fi salvat de la iad. Are totul de a face cu a fi salvat de păcate. Înţelegeţi acum? Dacăscopul tău se reduce numai la a scăpa de iad, n-o să înţelegi nevoia botezului în apă şi în Duhul Sfânt. Dar, dacă scopul tău este de a fi salvat, mântuit de păcatele tale şi de a fi din nou folositor lui Dumnezeu, atunci vei fi într-adevăr mântuit şi ai nevoie de toate aceste lucruri.
Trebuie să dorim la maxim tot ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţire şi înfiere
Să mergem mai departe. Am urmărit în paralel două feluri de a fi creştin. În primul caz, persoana esteinteresată de un minimum necesar ca să scape de iad. În al doilea caz, eu am numit această persoană că este uncreştin la maxim care vrea tot ceea ce-I dă Dumnezeu ca să trăiască drept. Ce fel de creştini vrem să producem?Creştini minimali, care au un bilet pentru cer, sau să producem creştini care vor să fie regeneraţi la condiţia lor originală şi pe care Dumnezeu poate să-i folosească din nou pentru că nu mai pier. Cu alte cuvinte, de ce vor oamenii să fie mântuiţi, de iad sau de păcatele lor?
Oricine n-ar vrea să fie salvat de iad ar fi un prost – presupunând că iadul există. Iar dacă aceasta este tot ceea ce oferim noi, nu văd cum ar putea cineva să refuze o astfel de ofertă. Dar am observat că aceasta este o ofertă diferităVrei să te desparţi de păcatele tale? Vrei să fi liber de toate obiceiurile rele? Vrei să trăieşti cum ar trebui din nou? Am descoperit că în adâncul inimii oamenii vor să trăiască vieţi mai bune.
Înainte de a apărea la televizor în Canada, regizorul mi-a spus în pripă: David poţi să vorbeşti 20 de minute despre orice vrei. Despre ce ai vrea să vorbeşti? A fost staţia principală de televiziune, un post naţional. I-am spus că aş vrea să vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu. El s-a întristat şi mi-a spus că acesta este o emisiune comercială care trebuie să menţină curiozitatea oamenilor. I-am răspuns că mie îmi pasă să le vorbesc oamenilor în cele 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu mai mult decât să fiu preocupat dacă le place sau nu. Aş vrea ca şi staţia BBC să-şi modifice interesul şi să acţioneze la fel. Aşa că am vorbit 20 de minute despre Împărăţia lui Dumnezeu.
În studio erau mai multe telefoane la care ascultătorii să poată suna. La primul telefon care a sunat s-a auzit o voce de femeie care a spus: „Am văzut programul vostru. Eu sunt o „agăţătoare”. Poate nu ştiţi ceea ce înseamnă aceasta în Canada; înseamnă prostituată. Li se mai spune şi „solicitante”. Dar ea a spus că este o „agăţătoare”. Am vizionat programul vostru de pe strada Yonge din Toronto unde este districtul „roşu”. Şi am o întrebare! Eu i-am spus să întrebe. Încă eram la televizor şi spectacolul era în direct. Ea a întrebat: Cum pot să intru în Împărăţia aceasta? Am întrebat-o: De ce vrea să intre? Ea a spus că a sosit timpul să îşi îndrepte viaţa. Am spus în gândul meu: Aleluia! În sfârşit predicăm aceeaşi Evanghelie pe care a predicat-o Isus. Tot aşa s-a întâmplat în vremea când predica Isus despre Împărăţia lui Dumnezeu şi prostituatele au venit la El şi au vrut să intre.
Oamenii pot trăi viaţa aşa cum o cere Dumnezeu
Cum poţi să îţi dai seama dacă predicatorii predică evanghelia bună? Observă cine încearcă să intre în ea. Este un test destul de bun, nu? Dar sunt veşti bune. Creştinismul nu spune oamenilor că trebuie să trăieşti bine şi drept, ci spune poţi să trăieşti bine şi drept. Nu trebuie, dar poţi să o faci. Pentru că totul este oferit. Singura diferenţă între creştinism şi alte religii este că toate religiile celelalte spun că trebuie mai întâi să fii sfinţit şi apoi vei fi justificat. Repară-ţi viaţa întâi, trăieşte o viaţă sfântă, şi apoi, la sfârşit Dumnezeu o să te accepte. În Creştinism este invers. Aceasta este vestea bună a Evangheliei lui Isus. Numai în Creştinism – mai întâi Dumnezeu te justifică, iar apoi El te şi sfinţeşte. Te acceptă ca un fiu sau ca o fiică înfiată şi apoi îţi îndreaptă viaţa. El nu spune: O să te adopt când o să trăieşti cum trebuieEl spune: Te adopt acum. Te înfiez ca să poţi deveni ce sunt Eu. Acesta este scopul înfierii de la care nu există nici un rabat. El ne justifică pentru ca să ne sfinţească. Este un punct foarte important. Ne iartă ca să putem trăi cum trebuie. El a spus femeii care a fost prinsă în curvie că n-o condamnă nici El, dar să nu mai păcătuiască. Eu te-am iertat ca să poţi să trăieşti cum trebuie. Să nu te mai întorci înapoi. O femeia ca aceasta, dacă va trăi bine, devine din nou folositoare lui Dumnezeu. Va putea să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât o fac cei care se consideră merituoşi.
Calea mântuirii înseamnă mai întâi sfinţire şi apoi fericire
Ce evanghelie o să predicăm? O poliţă de asigurare pentru moarte sau o viaţă nouă care ne duce direct în cer. Calea biblică este sfinţenia care duce la fericire. Majoritatea oamenilor vor să fie invers, vor fericire aici şi sfinţenie în viaţa de apoi. Dumnezeu ne spune că vrea să ne dea sfinţenie aici şi fericire în viaţa de apoi. Sfinţenia este prioritatea lui Dumnezeu. Vedeţi, cei care spun că a fi salvat înseamnă liber de iad, n-o să ştie rolul botezului în apă şi nici în Duhul Sfânt. Ei o să-ţi spună că tot ce trebuie să faci este să crezi şi apoi primeşti biletul de intrare în cer. Asta-i tot! Dar mântuirea este un proces. Începe cu justificarea, când Dumnezeu te acceptă şi te iartă, apoi continuă cu sanctificarea, prin care El te sfinţeşte. Lucrurile nu se opresc nici aici, ci continuă cu glorificarea prin care Dumnezeu îţi dă un trup nou şi te pune într-un cer şi într-un pământ nou, în Împărăţia Sa eternă. El recondiţionează totul la condiţia originală. De abia aştept! Ce viitor minunat! Acesta este procesul mântuirii care nu este încă gata. Salvarea începe cu aceşti patru paşi şi se continuă cu sanctificarea vieţii. Cine nu vrea sfinţirea lucrată de Dumnezeu, preferă o evanghelie vândută ca o poliţă de asigurare şi nu pune la temelia vieţi sale de aceste patru lucruri pe care le-au pus primii creştini. Şi cuvântul salvare este mult mai apropriat de cuvântul mântuire decât de cuvântul „siguranţă” (scăpat de iad). Dumnezeu vrea să ne refacă, mai mult decât să ne facă să ne simţim în siguranţă. Să ne refacă după imaginea Fiului său. O să dureze ani şi ani de zile, dar Dumnezeu niciodată nu lasă un lucru făcut numai pe jumătate. Atâta timp cât continuăm să credem, El continuă să ne refacă, în fiecare zi, până când într-o bună zi şi tu şi eu vom fi exact ca Isus. Dar vedeţi, suntem refăcuţi. Refacerea a început. Nu o poliţă de asigurare pentru viaţa de apoi, ci recondiţionaţi.
Nu suntem mântuiţi odată pentru totdeauna
Trebuie să răspundem tot acum la o întrebare şocantă: Odată mântuit, înseamnă mântuit pentru totdeauna?Problema este că oamenii vor să se simtă în siguranţă cât mai repede. Sunt înclinat să cred că John Bunyan a avut dreptate. La capătul călătoriei, unul dintre prietenii pelerinului a căzut. John Bunyan a scris: Atunci am înţeles că există o cale spre iad chiar de la porţile raiului. Trebuie să luăm foarte în serios fiecare avertizare de către toţi scriitorii Noului Testament că este posibil să cădem. În Evrei 6, este un pasaj bine cunoscut. Ceea ce spune nu are nimic de a face cu posibilitatea de a ne pierde mântuirea. Este abordată problema: dacă îţi pierzi mântuirea mai poţi să o iei înapoi? Şi răspunsul scriitorului este că – NU! Isus a spus că dacă sarea îşi pierde gustul, cum mai poate să fie sărată din nou? Aţi ştiut că au fost două milioane şi jumătate de oameni care au ieşit afară din Egipt şi numai doi dintre ei au intrat în Canaan? Două milioane şi jumătate au plecat – numai doi au ajuns! Acest incident este folosit de trei scriitori diferiţi din Noul Testament ca o avertizare pentru creştini. Poţi să începi călătoria, dar aceasta nu îţi garantează sosirea. Dar continuă să te încrezi, pentru că El este în stare să păstreze ceea ce i-ai încredinţat. Este foarte interesant că de fiecare dată când Scriptura spune că Dumnezeu este în stare să ne păstreze, în acelaşi context, există un verset care ne spune şi nouă că trebuie să ne păstrăm. De exemplu, în epistola lui Iuda, la sfârşit, ni se spune că El este în stare să ne păzească de orice cădere. Dar cu două versete mai înainte ni se spune să ne ţinem pe noi înşine în dragostea lui Dumnezeu.
Mântuirea trebuie dusă până la capăt
Sunt două aspecte la această păstrare pe CaleContinuă să te încrezi în El şi El te va păstra, te va păzi de cădere.Mântuirea este un proces. Şi îndrăznesc să o spun: toţi suntem în pericol de cădere până când ajungem în ţara gloriei. Dar suntem mântuiţi zilnic şi avem nevoie de tot ajutorul pe care-l putem primi, ca să continuăm să mergem înainte, să ne încredem şi să ne ţinem ochii ţintă la Isus. De aceea, când ai condus un convertit nou prin aceste patru etape, doar ai început călătoria. Nu a ajuns la destinaţie, dar a plecat de la platforma care trebuie. Va trebui să fie pus într-o familie. Fiecare bebeluş are nevoie de o familie fericită în care poate să crească şi să fie învăţaţi. Pentru că bebeluşi sunt gălăgioşi, sunt murdari, au nevoie de multă atenţie, şi au foarte des nevoie de lapte, nu de carne. În unele biserici oamenii sunt atât de în vârstă încât nu vor să aibă copii spirituali. Bebeluşii spirituali au nevoie de foarte multă atenţie. Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca să faceţi parte dintr-o biserică care vrea să aibă bebeluşi şi care ştie cum să îi crească. Biserica adevărată învaţă noii creştini cum să continue să se încreadă şi să asculte tot ce ne-a învăţat Isus, până când, în final, vom putea cu toţii să fim maturi în Isus Christos. Acest studiu tratează numai despre începutul vieţii creştine. Trebuie să ne aţintim ochii spre sfârşit!
Nu te opri pe Cale, continuă până vei primi tot ce a promis Dumnezeu
În final, un cuvânt pentru cei care nu aveţi toate cele patru lucruri necesare unui început normal pe calea creştină. Sfatul meu este să nu vă lăsaţi să fiţi dezamăgiţi, descurajaţiNu spuneţi: nu cred că sunt CreştinDiavolului i-ar plăcea să spuneţi şi să credeţi aşa cevaAscultaţi-mă! Voi sunteţi ucenici, sunteţi pe Cale. Tot ce vreau să vă spun este să nu vă odihniţi unde sunteţi, continuaţi să alergaţi după lucrurile pe care nu le aveţi până ce le veţi primi. Trebuie să credeţi că le puteţi avea pe toate. Nu fiţi dintre creştinii care vor să trăiască la minim. Nu spuneţi niciodată:„Ei bine, îmi este îndeajuns cât am!”, ci spuneţi: „Vreau mai mult!” Dumnezeu are mereu mai mult. Cine nu crede că în El are totul, atunci nu va avea niciodată. Trebuie să-L credem în toate lucrurile şi să trăim pe măsura acestei credinţe.
Tipul cel mai rău de creştin este acela care crede că a ajuns deja!
Dar cei care ştiu că sunt pe Cale, vor mereu mai mult. Mergeţi şi faceţi bebeluşi spirituali. Naşteţi-i bine, fiţi o moaşă bună iar apoi aveţi grijă de ei în familia lui Dumnezeu până ce ajung să fie maturi. În toţi trebuie recondiţionată imaginea originală a lui Dumnezeu care a fost în ei şi să ajungă la înălţimea staturii spirituale a lui Isus Christos.
Înainte de a încheia, să ne rugăm împreună. Tată te rugăm acum ca Tu să iei toată învăţătura aceasta şi să o cerni cu Duhul Tău cel Sfânt. Dacă am spus ceva care nu este de la Tine te rog mult să o ştergi din memoriile noastre înainte ca să poată să ne rătăcească sau să ne tulbure. Dar, dacă ceea ce am spus este adevărat, atunci Doamne confirmă Tu prin Cuvântul Tău şi prin Duhul Tău cel Sfânt ca să putem pune în practică şi să-ţi dăm Ţie toată slavă şi toată lauda. Tu eşti Tatăl, iar noi suntem copiii Tăi, suntem familia Ta prin Domnul nostru Isus Christos. Amin.
Dacă doriţi să studiaţi mai detaliat subiectul „Naşterii Normale al unui Creştin”, există în limba engleză cartea autorului cu acelaşi titlu care se poate cumpăra de la magazine creştine din SUA. Alte informaţii despre autor, materiale scrise, audio sau video puteţi obţine consultând pagina de web: http://www.davidpawson.com

NASTEREA DIN NOU

 
              Nasterea din nou este o experienta spirituala care trebuie sa aibe loc in viata oricarui om care doreste mantuirea. Ioan 3, 3
              Nasterea din nou nu este reincarnare intr-o existenta viitoare, ci transformarea vietii prezente. Efeseni 4,22-24
              Nasterea fizica:- este un proces fiziologic dureros ( singurul )
                                       -o realizeaza altcineva decat cel care vine pe lume ( mama )
                                       -aduce pe lume o fiinta noua ( nou-nascut )
              Nasterea din nou ( renasterea spirituala):
                                        -este, de asemenea, un proces dureros, implicand multe lupte sufletesti, lacrimi, framantari… Galateni 4, 19
                                        – nu este realizata de om, prin propriile sale eforturi, ci o realizeaza Duhul lui Dumnezeu. Ioan 3,5
                                        -aduce pe lume o fiinta cu totul noua din punct de vedere spiritual Coloseni 3,9-10; Efeseni 4,22-24; Romani 12,2
 
              IMPREJURAREA IN CARE BIBLIA VORBESTE DESPRE NASTEREA DIN NOU– discutia dintre Mantuitorul si fariseul Nicodim: Ioan 3, 1-21
 
              NECESITATEA NASTERII DIN NOU:
              -Prin nasterea fizica, venim in lume cu o natura pacatoasa, cu inclinatii spre pacat Psalm 51, 5; Romani 3, 23; Ioan 8, 44
              -Natura pacatoasa nu poate mosteni Imparatia lui Dumnezeu 1 Corinteni 15, 50
Isaia 6,5
-Pentru a locui in prezenta unui Dumnezeu sfant, o intreaga vesnicie, avem nevoie de o natura noua, neprihanita. 1 Petru 1, 3-4
 
              ROLUL EFORTURILOR PERSONALE IN NASTEREA DIN NOU
              Educatia, cultura, vointa si eforturile omenesti pot aduce unele imbunatatiri exterioare, insa nu pot produce renasterea spirituala, care este lucrarea in exclusivitate a Duhului Sfant. Ieremia 13,23
              “Este imposibil sa scapam, prin noi insine, de prapastia pacatului in care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele si nu le putem schimba. Cum ar putea sa iasa dintr-o fiinta necurata un om curat? Nu poate sa iasa niciunul, caci umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna. Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti, toate acestea isi au sfera lor de actiune, dar aici sunt fara putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curati izvoarele vietii. Trebuie sa existe o putere care sa lucreze dinlauntru, o viata noua de sus, mai inainte ca oamenii sa poata fi schimbati de la pacat la sfintenie. Aceasta putere este Hristos.”    Calea catre Hristos pag. 16
 
              CINE PRODUCE NASTEREA DIN NOU ?
              Un singur raspuns: Duhul Sfant Ioan 3, 5.8
              “Cand Duhul lui Dumnezeu ia inima in stapanire El transforma viata. Gandurile pacatoase sunt inlaturate, faptele rele sunt parasite, iubirea, umilinta si pacea iau locul maniei, invidiei si certurilor. Bucuria vine in locul intristarii, iar fata oglindeste lumina cereasca. Nimeni nu vede mana care ridica poverile, nimeni nu vede lumina care se coboara de sus; binecuvantarea vine atunci cand sufletul se preda prin credinta lui Dumnezeu. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea, creaza o faptura noua dupa chipul lui Dumnezeu.”   Hristos Lumina Lumii pag. 124
 
              BRUSC SAU TREPTAT?
              Nasterea din nou este un proces , uneori necesitand un timp indelungat. Omul in cauza poate ca nici nu este constient de transformarea care se produce in el. Prin rugaciune, studiu si meditatie cu privire la adevarurile Bibliei, omul se simte tot mai aproape de Dumnezeu. Apoi, cand Duhul Sfant face un apel direct la inima omului, are loc predarea. Aparent este o convertire brusca; in realitate este un proces, uneori indelungat.
 
              NASTEREA DIN NOU = POCAINTA  Marcu 1,15
              Pocainta este o adanca parere de rau pentru pacatele savarsite si o continua ferire de a le mai face. Este o schimbare radicala de atitudine fata de pacat si fata de Dumnezeu.
Regretul este sincer si nu este cauzat de frica pedepsei.
              Exemple de falsa pocainta: Iuda
              Exemple de adevarata pocainta: Petru : Matei 26, 75; David: Psalmul 51
 
              ETAPELE POCAINTEI
              1. Recunoasterea pacatului ( cu mintea ) :Luca 5,8
              2. Regretul ( cu inima ) :Ieremia 31, 19
              3. Marturisirea pacatului ( cu gura ): 1 Ioan 1,9
              4. Parasirea pacatului ( cu intreaga fiinta: trup, minte, inima ) Ioan 8, 11
             5. Consacrare ( cu intreaga fiinta ) : Romani 12,1
 
              CONCLUZII: Psalmul 51, 10
“Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule, si pune in mine un duh nou si statornic!”
 
   Lori Balogh

______________________________

de Lori Balogh. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Semne ale revenirii lui Iisus

 

Istoria pamantului a fost lunga si anevoioasa. Cei care au trait pe aceasta planeta au cunoscut suferinta, opresiunea si durerile de cap. Aceasta tragica realitate face ca promisiunea Bibliei in legatura cu revenirea lui Iisus, pentru a pune capat domniei raului si sa creeze un cer si un pamant nou sa fie si mai pretioasa. Dar au trecut 2000 de ani de cand aceasta promisiune a fost facuta. Exista vreun semnal ca ar putea sa se implineasca in curand? Iisus insusi a descris in mod categoric evenimentele ce vor precede revenirea Sa. implinirea urmatoarelor patru profetii detaliate ne anunta ca El trebuie sa vina foarte curand:

1. LIDERII MONDIALI VOR DISCUTA DESPRE PACE, DAR SITUAtIA LUMII VA FI DIN CE iN CE MAI INSTABILa
Ati observat cat de fragile sunt tratatele de pace in zilele noastre? Orientul Mijlociu se afla pe o groapa plina de praf de pusca gata sa explodeze. Apoi Irlanda de Nord si fostele Republici Sovietice reprezinta focare de tensiune si conflicte. Odata cu prabusirea Imperiului Sovietic arsenalul nuclear se afla intr-o nesiguranta mai mare decat inainte. Nu cu mult timp in urma, US News & World Report il cita pe generalul rus Viktor Samolikov care declara: „Prea multe persoane neautorizate au acces la depozitele nucleare”. in timp ce Statele Unite si fostele republici Sovietice colaboreaza la dezarmarea nucleara, natiuni ca India, Pakistan, Iran si Corea de Nord isi construiesc in tacere arsenalul nuclear.

Ca si cand amenintarea nucleara nu ar fi de ajuns de serioasa, armele chimice si biologice ne sporesc ingrijorarea. Liderii nostri trebuie sa faca fata diferitelor grupuri teroriste care ameninta pacea si armonia mondiala. Iisus s-a referit la zilele noastre cand a declarat: „Oamenii isi vor da sufletul de groaza in asteptarea lucrurilor care se vor intampla pe pamant;” El se va intoarce la timpul cand rasa umana va avea capacitatea de autodistrugere. El va veni la data cand liderii mondiali vor discuta despre pace dar se vor inarma de razboi. El va reveni la timpul cand instabilitatea nationala va creste. El se va intoarce la timpul exact al istoriei cand omenirea va astepta cu infrigurare anihilarea ei. Dar Cuvantul lui Dumnezeu este plin de speranta. Aceasta lume nu va fi distrusa de exploziile nucleare finale. Hristos se va intoarce inainte ca omenirea sa transforme planeta noastra in cenusa. Ajutorul va veni. Sa fim siguri de acest lucru.

2. CONDItIA MORALa A SOCIETatII SE VA DETERIORA RAPID
Numai o privire superficiala asupra a ceea ce se intampla in societate este de ajuns. Violenta si crima se raspandesc ca o plaga in suburbiile altadata atat de sigure. Crimele adolescentilor au iesit de sub control. Si nu este de mirare. La data in care un copil american implineste 12 ani, el sau ea va fi vazut paisprezece mii de scene de violenta la televizor! Un articol publicat recent in US News & World Report prezinta un comentariu trist: „Disputele dintre copiii care altadata erau rezolvate cu un sarut de impacare acum sunt transate cu pistolul. La cateva sute de ore mor mai multi tineri decat au murit in razboiul din Golful Persic.”

Scolile americane au devenit adevarate campuri de batalie. in fiecare an 6.250 de profesori sunt amenintati cu agresiune fizica si aproape doua sute de mii de elevi lipsesc de la cursuri de teama pericolelor armelor de foc. in fiecare an, in America au loc aproape 1,8 milioane de crime violente. Rata curenta a divorturilor este incredibila. in Statele Unite, in anul 1870 exista un divort la 34 de casatorii; in anul 1900, un divort la 12 casatorii; in 1930 unul la 6 casatorii, iar incepand cu 1990, un divort la 2 casatorii.

in societatea noastra, imoralitatea sexuala reprezinta un meniu obisnuit pentru televiziune si industria filmelor. Cultura noastra considera relatiile extramaritale si concubinajul ca fiind normale. Pornografia nu numai ca este acceptata dar este populara. intr-un studiu recent al site-urilor pornografice, cercetatorii au descoperit pe internet 917.410 de fotografii cu scene sexuale explicite si scurte videoclipuri.

Biblia declara ca in zilele din urma oamenii vor fi „iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu.” Douazeci si opt la suta dintre alcoolici sunt tineri sub varsta de 18 ani, iar consumul cu cocaina a crescut cu 400%. Conditia morala si sociala a lumii noastre indica faptul ca ne aflam la granita imparatiei lui Dumnezeu.

3. DEZASTRELE NATURALE – FOAMETEA, INCENDIILE, INUNDAtIILE, CUTREMURELE DE PaMaNT – VOR DEVENI OBISNUITE
Iisus ne-a avertizat nu doar in privinta problemelor politice si sociale dar si cu privire la lumea naturala. El a profetizat ca: „pe alocurea vor fi cutremure de pamant, foamete si ciumi” . Ne asteptam ca la sfarsitul timpului intreaga natura sa fie destabilizata. Vom fi surprinsi de furtuni puternice si de uragane devastatoare.
Lipsa hranei este o experienta comuna in zilele noastre. Doua treimi din numarul copiilor din aceasta lume se nasc in tarile afectate de foamete. Aproximativ 57 de milioane de oameni mor in fiecare an datorita lipsei de hrana. Natiunile Unite raporteaza din cele 6 miliarde de fiinte omenesti, 60% sufera de malnutritie si 20% sunt infometati. Mentiunea lui Iisus despre cutremure reprezinta un alt exemplu al unei profetii care se implineste in timpul nostru. inainte de secolul 20 au fost doar 10 cutremure inregistrate cu mai mult de 6 grade pe scara Richter. Dar in timpul secolului 20 au avut loc cutremure care au lasat in urma mai mult de 1,9 milioane de victime omenesti. Crestinii vad aceasta realitate ca unul din semnele revenirii iminente a lui Iisus.

4. INTERESUL FAta DE FENOMENELE PARANORMALE SI FAta DE ASTROLOGIE VA EXPLODA. EVANGHELIA VA FI PROCLAMATa iN TOATa LUMEA
Biblia a prevazut redesteptari false chiar inainte de revenirea lui Iisus. Se va manifesta un interes crescand fata de astrologie, fenomenele paranormale si comunicarea cu mortii.
Conditiile actuale ale societatii noastre se potrivesc cu aceasta profetie. Peste tot in lume oamenii par a fi interesati de subiectul vietii de dupa moarte. Mai mult de doua mii de publicatii din Statele Unite contin rubrici astrologice si din ce in ce mai multi oameni consulta astrologia pentru a cunoaste viitorul. Dar exista o alta forta mult mai puternica care are o sursa supranaturala si care nu poate fi ascunsa de privirile oamenilor din lumea noastra. Nu este vorba de conspiratia miscarii New Age si nici de fenomenele satanice sau astrologice. Forta de care vorbesc este in mod simplu – Evanghelia. Iisus a spus ucenicilor sai: „Evanghelia aceasta a imparatiei va fi propovaduita in toata lumea ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul.”

Aceste profetii s-au implinit in zilele noastre si ele indica faptul ca Iisus este gata sa vina. Vestea cea buna a Evangheliei este raspandita pana la marginile pamantului. Barbati si femei au ocazia sa auda Cuvantul lui Dumnezeu. Acesta nu este un timp obisnuit. Acesta este un timp in care sa-ti deschizi inima pentru a-l primi pe Iisus. Acesta este un timp in care sa te pregatesti pentru venirea Lui. El va veni in curand!

______________________________

de Mark Finley . Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

Din pricina lui Ionatan:
De ce trebuie sa iertam si sa uitam?

Samuel Koranteng-Pipim, PHD
Director, Public Campus Ministries,
Conferinta Michigan
Autor, Patience in the Midst of Trials and Afflictions
Ce este iertarea adevarata?
Se spune ca oamenii cei mai iertati ar trebui sa fie oamenii cei mai iertatori. Totusi, lucrul acesta este mai usor de spus, decat de facut. Unii dintre noi sunt prea raniti ca sa-i ierte pe aceia care i-au ranit.
De ce trebuie sa iertam si sa uitam? Biblia ne ofera mai multe motive pentru care ar trebui sa-i iertam pe aceia care ne-au gresit. Din cauza lipsei de spatiu, voi exprima concis ce consider a fi motivul cel mai convingator pentru care trebuie sa iertam si sa uitam – si anume, pentru Hristos. Aceasta motivatie este surprinsa frumos in povestirea aflata in 2 Samuel.
David si Mefiboset
 
O cautare plina de hotarare. Capitolul 9 incepe cu intrebarea staruitoare pusa de regele David: „A mai ramas cineva din casa lui Saul, ca sa-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (v.1). David este in cautarea cuiva din casa lui Saul, vrajmasul sau cel mai inversunat. Regele vrea sa arate bunatate fata de urmasii lui Saul „din pricina lui Ionatan”. Desi pare sa nu fie nici un raspuns imediat la intrebarea lui, David nu renunta.
Se fac cercetari, iar fostul slujitor al regelui Saul, tiba, ii raspunde lui David, care repeta intrebarea si explica natura bunatatii pe care vrea sa o manifeste fata de urmasii lui Saul. „imparatul a zis: ‘Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca sa ma port cu el cu o bunatate ca bunatatea lui Dumnezeu?’” (v.3).
Lucrul pe care David nu il cunoaste este ca ramasese numai un singur urmas al lui Saul. Era un olog pe care il chema Mefiboset, un fiu al lui Ionatan si nepot al lui Saul. La data cand David intreprindea aceasta cautare, Mefiboset era deja casatorit si locuia in exil, intr-un orasel indepartat, numit Lodebar. Biblia prezinta doar un raport succint al felului in care ajunsese olog.
Accidentul si exilul. intr-o zi, pe cand Mefiboset avea doar cinci ani, la palat sosise vestea ca regele Saul a fost ucis la Izreel, in razboiul dintre izraeliti si filisteni. Printul Ionatan de asemenea fusese ucis. De fapt, toti copiii si nepotii lui Saul fusesera realmente stersi de pe fata pamantului. Saul a avut o familie considerabil de numeroasa (vezi 1 Cronici 8,33), dar fusese realmente stearsa de pe fata pamantului peste noapte.
Biblia relateaza succint istorisirea in 2 Samuel 4,4: „Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare, si in varsta de cinci ani; cand a venit din Izreel vestea mortii lui Saul si a lui Ionatan, doica lui l-a luat si a fugit, si fiindca se grabea sa fuga, a cazut si a ramas olog; numele lui era Mefiboset”.
Accidentul acela l-a lasat olog pe viata. De-a lungul anilor, vrajmasii lui David l-au indemnat pe Mefiboset sa cultive dusmanie fata de David, pe care il caracterizau drept un uzurpator (vezi Patriarhi si Profeti, p.713) si l-au adapostit in exil in Lodebar, la est de Iordan.
Cautarile. David traieste in siguranta unei intronari pline de succes in Israel, iar Biblia il descrie ca avand o preocupare prioritara. Preocuparea lui nu este aceea de a-si consolida puterea, ci de a acorda o onoare deosebita oricarui urmas al vrajmasului sau, Saul. Pana la aceasta data, Mefiboset se casatorise deja si avea un fiu. De la accidentul pe care il avusese pe cand era de cinci ani trecusera destul de multi ani.
intalnirea. Raportul biblic al intalnirii dintre Mefiboset si David da pe fata felul in care ura a fost biruita de iubire si teama a fost inlocuita cu increderea. Merita sa citim pasajul in intregime:
„Si Mefiboset, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a cazut cu fata la pamant si s-a inchinat. David a zis: ‘Mefiboset!’ Si el a raspuns: ‘Iata robul tau!’ David i-a zis: ‘Nu te teme, caci vreau sa-ti fac bine din pricina tatalui tau Ionatan. iti voi da inapoi toate pamanturile tatalui tau Saul, si vei manca totdeauna la masa mea’. El s-a inchinat, si a zis: ‘Cine este robul tau, ca sa te uiti la un caine mort ca mine?’ imparatul a chemat pe tiba, slujbasul lui Saul, si i-a zis: ‘Dau fiului stapanului tau tot ce era al lui Saul si tot ce avea toata casa lui. Tu sa lucrezi pamanturile pentru el, tu, fiii tai, si robii tai, si sa strangi roadele, ca fiul stapanului tau sa aiba paine de mancare; si Mefiboset, fiul stapanului tau, va manca totdeauna la masa mea’. Si tiba avea cincisprezece fii si douazeci de robi. El a zis imparatului: ‘Robul tau va face tot ce porunceste imparatul, domnul meu, robului sau’. Si Mefiboset a mancat la masa lui David, ca unul din fiii imparatului. Mefiboset avea un fiu mic, numit Mica, si toti cei ce locuiau in casa lui tiba erau robii lui Mefiboset. Mefiboset locuia la Ierusalim, caci manca totdeauna la masa imparatului. El era olog de amandoua picioarele” (2 Samuel 9,6-13).
Evanghelia mantuirii. Felul in care David l-a tratat pe Mefiboset ne invata cateva lectii importante. in primul rand, aceasta este una dintre cele mai semnificative ilustrari ale Evangheliei. Ea descopera ceva despre bogatiile harului lui Dumnezeu manifestate in convertirea pacatosilor fugari.
in aceasta istorisire adevarata, David il reprezinta pe Dumnezeu Tatal, sezand pe scaunul Sau de domnie si cautand sa arate bunatate fata de noi, cei pacatosi. Desi il uram, rastalmacim intentiile si planurile Sale fata de noi, totusi El continua sa ne iubeasca si cauta cu insistenta cai de a ne salva. „Vedeti ce dragoste ne-a aratat Tatal, sa ne numim copii ai lui Dumnezeu! Si suntem. Lumea nu ne cunoaste, pentru ca nu L-a cunoscut nici pe El (1 Ioan 3,1).
Mefiboset ne reprezinta pe noi – omenirea pierduta, schilodita de pacat. Asemenea nepotului lui Saul, noi am cazut in gradina numita Eden (Geneza 3). Din cauza acelei caderi, nu putem sa „umblam” drept, nici sa savarsim vreun lucru drept. Noi il uram pe Dumnezeu, nu avem incredere in El si nu credem in Cuvantul Sau. Traim in exilul pacatului, departe de casa Tatalui. Biblia declara: „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Romani 3,23). Desi am fost creati dupa chipul lui Dumnezeu si, ca urmare, apartinem Familiei Regale, noi suntem asa de degradati de pacat, incat ne simtim ca niste „caini morti”. Meritam cu adevarat moartea, pentru ca „plata pacatului este moartea” (Romani 6,23pp). Cu toate acestea, observati ca acest text nu se incheie aici. El continua astfel: „dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6,23up).
Ionatan il reprezinta pe Domnul Isus Hristos. Singura cale prin care noi, cei asemenea lui Mefiboset, putem sa fim mantuiti este prin Isus. Numele Ionatan inseamna „darul lui Dumnezeu”. Nu este surprinzator faptul ca Darul cel mai mare pe care Dumnezeu l-a dat omenirii este Fiul Sau. „Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3,16).
Astfel, cand citim in raportul din 2 Samuel 9 expresia „din pricina lui Ionatan”, intelegem ca inseamna, in realitate, „din pricina lui Hristos”. Singurul motiv datorita caruia Dumnezeu arata bunatate fata de noi, prin faptul ca ne iarta pacatele si ne face fii si fiice ale Sale, este din pricina lui Hristos. „Va scriu, copilasilor, fiindca pacatele va sunt iertate pentru Numele Lui” [sau, „din pricina Lui”, nota traducatorului](1 Ioan 2,12).
Cauza faptului ca noi, cei asemenea lui Mefiboset, suntem adoptati ca fii si fiice ale lui Dumnezeu este „pentru Numele lui Hristos”: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). De asemenea, tot din pricina lui Hristos, avem siguranta vietii vesnice, fagaduinta Duhului Sau care va locui inauntrul nostru si nadejdea ca vom trai pentru totdeauna alaturi de Dumnezeu (1 Ioan 5,13; conform cu Romani 8,14-39).
Obligatia noastra etica fata de ceilalti. A doua lectie pe care o invatam din raportul cu privire la felul in care David l-a tratat pe Mefiboset este obligatia noastra etica fata de ceilalti. De ce a fost David asa de dornic sa arate bunatate fata de Mefiboset?
Raspunsul se gaseste in 1 Samuel 20,11-17. Acolo, citim ca David i-a facut lui Ionatan o promisiune, si anume ca intr-o zi va rasplati bunatatea de care el insusi beneficiase din partea lui Ionatan. David ar fi putut sa-si impace glasul constiintei, spunandu-si ca Ionatan era mort, sau ca Mefiboset nu a cerut ajutor niciodata. Dar regele nu a procedat asa, ci a continuat sa cerceteze, pana cand l-a gasit pe Mefiboset.
Desi Mefiboset nu a cerut ajutor niciodata, desi il ura pe David si, ca urmare, nu merita ajutorul, totusi David a fost bun cu el „din pricina lui Ionatan”. Mefiboset a primit favoarea pe temeiul meritelor lui Ionatan. Aceasta este lucrarea harului.
Motivatia pentru iertare. A treia lectie pe care putem sa o invatam din felul in care David l-a tratat pe Mefiboset este motivatia pentru iertare. De ce a dorit David sa fie bun cu Mefiboset, acordandu-i statutul de fiu al regelui si ingaduindu-i sa manance intotdeauna la masa regelui? De ce a dorit el sa-l adopte ca fiu al sau pe unul care il ura si care ar fi putut sa submineze si sa uzurpeze guvernarea sa? De ce l-a iertat David pe acest nepot al dusmanului sau declarat?
Raspunsul afirmat deja de doua ori este: „Din pricina lui Ionatan” (2 Samuel 9,1.7).
in expresia „din pricina lui Ionatan” gasim motivatia cea mai convingatoare pentru a-i ierta pe altii. Asa cum am mentionat anterior, aceasta expresie inseamna „din pricina lui Hristos”. Cu alte cuvinte, daca vom cauta un motiv pentru a ierta si pentru a uita relele pe care le-am suferit din cauza altora, raspunsul se afla in ce a facut pentru noi Isus, Ionatanul nostru divin. Aceia care inteleg pretul pe care Hristos l-a platit pe Golgota pentru pacatele noastre nu vor retine cu incapatanare iertarea pe care ar trebui sa le-o acorde celor ce i-au ranit. Acesta este motivul pentru care persoana cea mai iertata ar trebui sa fie persoana cea mai iertatoare. Desi este dureros sa ierti, Biblia ne indeamna sa facem acest lucru de neconceput din pricina lui Hristos. Sa observam cat de des apare in Noul Testament expresia „din pricina lui Hristos” [sau „pentru Numele lui Hristos”, sau „pentru Hristos” – nota traducatorului].
1. Noi trebuie sa ne iertam unii pe altii pentru Hristos. „Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos” [din pricina lui Hristos – nota traducatorului](Efeseni 4,32).
2. Noi trebuie sa ne rugam unii pentru altii pentru Hristos: „Va indemn dar, fratilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos, si pentru dragostea Duhului, sa va luptati impreuna cu mine, in rugaciunile voastre catre Dumnezeu pentru mine” (Romani 15,30).
3. Noi trebuie sa ajungem nebuni in ochii altora si sa fim dispretuiti pentru Hristos: „Noi suntem nebuni pentru Hristos: voi, intelepti in Hristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, pusi in cinste: noi, dispretuiti!” (1 Corinteni 4,10).
4. Noi trebuie sa predicam adevarul si sa fim niste slujitori adevarati ai lui Dumnezeu pentru Hristos: „Caci noi nu ne propovaduim pe noi insine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii vostri, pentru Isus (2 Corinteni 4,5).
5.   Noi trebuie sa induram cu rabdare incercarile vietii pentru Hristos: „De aceea simt placere in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari, pentru Hristos; caci cand sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12,10).
6. Noi trebuie sa fim dispusi sa suferim pentru Hristos: „Caci cu privire la Hristos, voua vi s-a dat harul nu numai sa credeti in El, ci sa si patimiti pentru El” (Filipeni 1,29).
 7. Noi trebuie sa induram persecutia pentru Hristos: „Ma bucur acum in suferintele mele pentru voi; si in trupul meu, implinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni 1,24).
8. Noi trebuie sa fim dispusi sa murim pentru Hristos: „Caci noi cei vii, totdeauna suntem dati la moarte din pricina lui Isus, pentru ca si viata lui Isus sa se arate in trupul nostru muritor” (2 Corinteni 4,11).
9. Noi trebuie sa ne supunem stapanirii celor care au autoritatea pentru Hristos: „Fiti supusi oricarei stapaniri omenesti, pentru Domnul: atat imparatului, ca inalt stapanitor          (1 Petru 2,13).
10. Domnul ne va binecuvanta din belsug si ne va mantui, daca vom indura pana la capat pentru Hristos: „Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!” (Matei 5,11; conform cu Luca 6,22). „Veti fi urati de toti pentru Numele Meu; dar cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit” (Marcu 13,13).
Din pasajele precedente, este evident ca motivul cel mai convingator pentru a savarsi ce este drept, inclusiv de a-i ierta pe aceia care ne-au ranit, este „pentru Hristos”. Cu cat intelegem mai bine harul uimitor al iertarii lui Dumnezeu, cu atat motivatia noastra pentru a-i ierta pe altii va fi mai mare. Temeiul si motivatia iertarii altora este lucrarea pe care Domnul Hristos a savarsit-o pentru noi.
Adventists Affirm – cu permisiune
Traducere de: Valentin Rusu

______________________________

Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. Folosirea acestui material se poate face urmand instructiunile din Ghidul de folosire.

De ce trebuie sa iertam si sa uitam?

                               Partea a doua

 

Samuel Koranteng-Pipim, PHD
Director, Public Campus Ministries,
Conferinta Michigan
Autor, Patience in the Midst of Trials and Afflictions
 
 
Ce inseamna a ierta si a uita. Iertarea este o hotarare constienta, luata in minte si in inima, de a ierta neconditionat ofensa produsa de altcineva, fara a tine cont de pretul acestei iertari. Din nefericire, multi dintre noi au o dificultate in a-i ierta pe altii, din cauza ca fac o confuzie intre ce este si ce nu este iertarea.
1. Iertarea nu inseamna a scuza comportamentul gresit al altora. Acela care scuza comportamentul altuia spune: „Nu este nici o problema”, si pare sa sugereze ca lucrul pe care l-a facut o persoana nu a fost cu adevarat gresit, sau ca pur si simplu nu a putut sa faca altfel. Totusi, iertarea nu inseamna a scuza, sau a indreptati comportamentul gresit al unei persoane. Dimpotriva, insasi natura iertarii sugereaza ca lucrul pe care l-a facut o persoana a fost gresit si de nescuzat. Acoperirea pacatului (fapt care inseamna scuzarea lui) nu poate sa aduca iertarea. Biblia spune: „Cine isi ascunde faradelegile, nu propaseste, dar cine le marturiseste si se lasa de ele, capata indurare” (Proverbe 28,13). Adevarata iertare recunoaste cinstit ca lucrul pe care l-a facut o persoana este gresit, dar alege, prin harul lui Dumnezeu, sa nu-l ia in considerare.
2. Iertarea nu este slabiciune. Uneori, credem ca a-i ierta pe altii este un semn de slabiciune, sau de lasitate. Oare cine vrea sa fie perceput ca un om pasiv, nepasator? Cu toate acestea, adevarul este ca iertarea nu izvoraste niciodata din slabiciune, ci mai degraba din putere si tarie de caracter. Pentru a ierta, este nevoie de o persoana care are rabdare si putere interioara. Dumnezeu nu alege sa ne ierte pentru ca este lipsit de putere. Numai aceia care au convingeri hotarate si un caracter veritabil pot sa ierte cu adevarat. Ironia este ca, atata vreme cat alegem sa nu iertam, noi ajungem sa fim robii acelora care ne-au ranit.
3. Iertarea nu este doar o simpla uitare. A uita inseamna a pierde amintirea unui lucru. Este un proces pasiv in care trecerea timpului face un lucru sa dispara treptat din memorie. Cu toate acestea, iertarea crestina nu este rezultatul amneziei. in schimb, este un proces activ in care o persoana face alegerea constienta de a nu mentiona prejudiciul suferit, de a nu-l relata si de a nu se gandi la el.
Faptul ca Dumnezeu spune ca nu isi va mai aduce aminte de pacatele noastre (vezi Evrei 8,12) nu inseamna ca El nu este in stare sa-si aduca aminte de pacatele noastre, ci inseamna ca El nu vrea sa isi aduca aminte de ele. Este o alegere constienta a Sa de a nu socoti acele pacate impotriva noastra, sau de a nu lua masuri cu privire la ele. O veste chiar si mai buna este ca, atunci cand luam hotararea constienta de a ierta si de a inceta sa ne gandim la ofensa venita din partea cuiva, Domnul face o minune in sufletul nostru, asa incat durerea pe care am suferit-o isi pierde intensitatea, ajungand pana la faptul ca amintirea dureroasa dispare treptat.
4. Iertarea nu este un simtamant, o experienta emotionala trecatoare. Ea este o alegere constienta, un act al vointei. Iertarea este hotararea de a nu te gandi la comportamentul gresit al cuiva, de a nu vorbi despre acel comportament si de a nu fi influentat de el.
Sunt doua cuvinte grecesti traduse adesea prin „iertare”. Primul, aphiemi, inseamna a trece cu vederea, a nu lua in considerare, a nu tine cont. Termenul este folosit pentru a descrie platirea integrala, sau anularea datoriei cuiva (vezi Matei 6,12; 18,27.32). Celalalt cuvant este charizomai, care inseamna a acorda o favoare fara nici o rasplata, sau neconditionat. Acest termen sugereaza ca iertarea este un act al harului. Este un fapt nemeritat si nu poate sa fie castigat ca o rasplata (vezi Luca 7,42.43; 2 Corinteni 2,7-10; Efeseni 4,32; Coloseni 3,13). Ambii termeni implica faptul ca acela care iarta suporta anumite pierderi, sau dureri. Lucrul acesta a avut loc la Golgota, cand Domnul Isus Hristos a ales sa sufere si sa moara pentru a obtine iertarea noastra (vezi Isaia 53,4-6; 1 Petru 2,24).
Desi iertarea nu este un simtamant, iar hotararea de a ierta doare, vestea buna este ca acest act constient al vointei aduce schimbari in simtamintele noastre: primim pacea si bucuria interioara, care vin din implinirea voii lui Dumnezeu.
Oare trebuie sa iertam si sa uitam? Dispozitia, sau lipsa dispozitiei noastre de a ierta da pe fata mult despre noi. De fiecare data cand cultivam o atitudine neiertatoare, retinand cu incapatanare iertarea pe care ar trebui sa o acordam altora, sa ne aducem aminte de urmatoarele fapte:
1. Spiritul nostru neiertator arata cum dorim sa ne trateze Dumnezeu. Cand ajungem sa fim foarte raniti, adesea rostim cuvinte ca: „Nu-l voi ierta niciodata”, sau „Chiar daca il voi ierta, nu voi uita niciodata ce mi-a facut”. Altii spun: „Voi sta intotdeauna deoparte, sau nu voi mai vorbi cu ea, cat voi trai”. Ce s-ar intampla, daca Dumnezeu ar aplica Regula de aursi ne-ar trata in acelasi fel in care ii tratam noi pe altii? (Apropo, Regula de aur spune, in esenta, astfel: „Tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel” (vezi Matei 7,12;        Luca 6,31).
Cum v-ati simti, daca, dupa ce ii marturisiti Domnului pacatele, auziti o voce din cer, spunandu-va: „Te-am iertat, dar pur si simplu nu mai vreau sa am nimic de a face cu tine?” Sau ce ar fi daca Domnul vi S-ar adresa personal si v-ar spune: „Te-am iertat, dar nu voi uita niciodata ce Mi-ai facut?” Nu cred ca ar fi multi care sa se simta in siguranta cu acest fel de „iertare”!
Scriptura ne indeamna sa-i iertam pe ceilalti, intocmai cum ne-a iertat Dumnezeu pe noi. Domnul ne-a iertat fara sa ne ceara nimic in schimb, iar noi trebuie sa-i tratam pe ceilalti in acelasi fel. „Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos” (Efeseni 4,32). „ingaduiti-va unii pe altii, si, daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi” (Coloseni 3,13 ).
2. Spiritul nostru neiertator da pe fata faptul ca nu pretuim iertarea lui Dumnezeu. Un crestin iertat este intotdeauna un crestin care iarta. Faptul ca nu ii iertam pe altii este un indiciu care arata ca nu dam valoare iertarii oferite de Hristos. Acest fapt este surprins intr-o modalitate remarcabila in parabola celor doi datornici, spusa de Domnul Hristos in Matei 18,21-35. in aceasta parabola, un slujitor ii datoreaza unui imparat o suma substantiala. Cand imparatul ameninta ca il va vinde pe slujitor si pe familia lui spre a plati datoria, slujitorul il roaga sa aiba mila. imparatului i se face mila de el si ii iarta datoria (v.27).
Cateva momente mai tarziu, slujitorul cel iertat vede un tovaras de slujba care ii datora o suma mult mai mica. Atunci cand ii cere plata, omul il roaga sa-l mai ingaduie un timp. Totusi, slujitorul cel iertat il refuza. El „s-a dus si l-a aruncat in temnita, pana va plati datoria” (Matei 18,30). Cand imparatul aude despre lucrul acesta, il cheama pe slujitorul cel iertat, care a ajuns sa fie neiertator, si ii spune: „Rob viclean! Eu ti-am iertat toata datoria, fiindca m-ai rugat. Oare nu se cadea sa ai si tu mila de tovarasul tau, cum am avut eu mila de tine?” ( v.32.33). in mania lui, imparatul porunceste ca slujitorul cel neiertator sa fie pedepsit. Domnul Isus concluzioneaza parabola astfel: „Tot asa va va face si Tatal Meu cel ceresc, daca fiecare din voi nu iarta din toata inima pe fratele sau” (v.35).
3. Spiritul nostru neiertator arata daca vom primi, sau daca vom pastra, ori nu, propria iertare. Din cuvintele Domnului Hristos, invatam ca, daca nu iertam, nici Dumnezeu nu ne va iertain Rugaciunea Domneasca, Isus spune: „Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri…” (Matei 6,12). El continua: „Daca iertati oamenilor greselile lor, si Tatal vostru cel ceresc va va ierta greselile voastre. Dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (v.14.15)
4. Spiritul nostru neiertator da pe fata lipsa de credinciosie si de iubire fata de Dumnezeu.Istoria lui Iov ne invata ca incercarile noastre aspre – inclusiv durerile si tragediile pe care le-am indurat – arata daca il iubim, sau nu, pe Dumnezeu. Cand a intrebat: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?” (Iov 1,9), Satana voia sa spuna ca nici un crestin nu va continua sa-I slujeasca Domnului, daca va trece prin suferinte serioase. Asa cum s-a exprimat el: „Piele pentru piele! Omul da tot ce are pentru viata lui. Dar ia intinde-ti mana si atinge-Te de oasele si de carnea lui, si sunt incredintat ca Te va blestema in fata” (Iov 2,3-5).
in marea lupta dintre Hristos si Satana, felul in care raspundem la suferinte este un vot pentru, sau impotriva lui Dumnezeu. Prin atitudinea fata de prejudiciile care ne-au fost pricinuite de altii, fie ii dam slava lui Dumnezeu, fie il tradam. Faptul ca iertam, sau nu iertam, da pe fata adevarata noastra credinciosie si dragoste fata de Dumnezeu.
Adevarata problema aflata in centrul atentiei, atunci cand ne confruntam cu orice incercare (inclusiv suferintele, pierderile, etc.), este aceasta: Vom continua sa ne incredem in Dumnezeu, cu convingerea ca El stie ce este mai bine pentru noi si ca El are puterea de a ne sustine si de a ne salva? Vom face noi ce ne-a cerut El (in cazul acesta, sa-i iertam pe altii), chiar si in mijlocul bolii, al crizelor financiare, al dificultatii, al durerii, dezamagirii, dispretului, respingerii, mortii, etc.? (vezi Iov 19,6-27). Sau vom implini voia Sa numai cand lucrurile merg asa cum dorim noi?
Poate ca ai fost ranit de cineva apropiat, sau drag – poate o ruda, un coleg de munca, sau de partenerul de viata. Cel care te-a ranit serios ar putea chiar sa fie o persoana care obisnuieste sa mearga la biserica. Poate ca ai fost ranit, tradat, inselat, umilit, sau lovit de un frate de credinta, un prezbiter, un instructor la Scoala de Sabat, sau de pastor. Nu poti sa te aduni, ca sa ierti. Poate ca inca te simti ranit, sau suparat.
Indiferent de cauza suferintei tale, nu uita ca durerea ta este o parte a marii lupte dintre Hristos si Satana. in lumina acelui conflict cosmic, Domnul te indeamna sa iei o hotarare constienta de a-l ierta pe cel care te-a ofensat. Pentru ca, atata vreme cat vei continua sa porti in suflet amaraciunea si resentimentul, nu vei fi liber niciodata. Vei ramane pentru totdeauna un sclav al persoanei care te-a ranit.
S-ar putea intampla ca, tocmai acum, cand citesti pagina aceasta, casnicia ta sa se destrame. Poate ca, din cauza durerii si a suferintei pe care le-ai indurat in casatoria ta, te gandesti la un divort nebiblic (vezi Matei 19,9). Desi este posibil sa nu intelegem intotdeauna de ce oamenii aleg sa ne raneasca, sa nu uitam ca Domnul poate sa scoata ceva bun din experientele noastre dureroase, intocmai cum a facut in cazul lui Iosif. Dupa ce a trecut prin tot felul de suferinte si ofense – gelozie, rautate si ura din partea fratilor lui, dupa ce a trecut prin hartuirea, santajul si acuzatia mincinoasa a Dnei. Potifar, prin nedreptatea inchiderii intr-o inchisoare egipteana si prin dezamagirea de a fi uitat de unul dintre tovarasii lui de inchisoare, Biblia raporteaza ca, mai tarziu, Iosif a inteles ca mana lui Dumnezeu a continuat sa conduca lucrurile, chiar si in chinul sau ingrozitor, pentru binele lui si pentru binele omenirii (Geneza 45,5; 50,20).
Ellen G. White scrie: „Cel care este umplut cu Duhul lui Hristos ramane in Hristos. Orice ar veni asupra lui vine de la Mantuitorul, care il inconjoara cu prezenta Sa. Nimic nu il poate atinge, daca Domnul nu aproba. Toate suferintele si necazurile noastre, toate ispitele si incercarile, toate intristarile si durerile, toate persecutiile si privatiunile, pe scurt, toate lucreaza impreuna pentru binele nostru. Toate experientele si imprejurarile sunt lucratorii lui Dumnezeu, prin care binele ajunge la noi” (Divina vindecare, p. 489).
Concluzie. Daca va luptati cu propriul spirit neiertator, aduceti-va aminte ca Dumnezeu v-a iertat si v-a raspuns cu bunatate. Ei bine, David a stiut ca: „Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. El nu Se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El, cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi (Psalmi 103,8-12).
Daca intelegeti si daca ati primit iertarea lui Dumnezeu, va este cu putinta sa iertati. Daca inca va intrebati de ce trebuie sa iertati si sa uitati, povestirea lui David si Mefiboset ne invata ca motivul cel mai convingator al iertarii nu este faptul ca persoana respectiva merita sa fie iertata, ci „din pricina lui Ionatan”.
 
Adventists Affirm – cu permisiune
Traducere de: Valentin Rusu

Ce sa Inveti din Critica

 

CUM Sa TE PORtI CU OAMENII DIFICILI

Ce sa inveti din critica
Criticismul, desi este greu de digerat, poate oferi o buna perspectiva.
Iacov 1:19
Cand suntem criticati de alta persoana, aceasta poate fi metoda lui Dumnezeu de a ne vorbi. Asta nu inseamna ca criticismul este intotdeauna corect sau ca trebuie acceptat asa cum este. Dar Dumnezeu poate sa se foloseasca de persoana respectiva pentru a ne ajuta sa vedem un punct slab din viata noastra. Iata cateva metode de a privi si examina criticismul.
Corectie. Se poate ca Dumnezeu te corecteaza sau incearca sa aduca echilibru in viata ta. Cu ani in urma, in cadrul cantonamentului anual al conducerii noastre, cei cinci pastori ai bisericii am petrecut trei zile criticandu-ne viata si lucrarea unui altuia. Avem relatii personale bune, care ne ofera posibilitatea sa fim sinceri, fara teama de a fi respinsi. La un anumit punct, l-am criticat pe unul din pastori, sugerand ca trebuie sa discute niste probleme despre care el credea ca nu avea nevoie sa le acorde atentie. Spre uimirea mea, restul conducerii a intors critica impotriva mea si m-au infruntat. Ei au spus ca eu eram cel care nu era destul de constient de efectul pe care il au cuvintele mele asupra oamenilor.
Desi aceasta confruntare a fost dureroasa, a devenit un punct de cotitura pentru mine. Drept rezultat, am luat angajamentul de a-i critica pe altii numai dupa ce imi amintesc mie insumi ce greutate au cuvintele mele. De asemenea, mi-am luat angajamentul de a fi bun cel putin cu o persoana in fiecare zi. Asta poate sa nu implice mai mult decat a lua initiativa de a vorbi cu cineva despre ceva care este important pentru el (sau ea), si nu doar pentru mine.
Bunavointa modelatoare. Dupa cum s-a exprimat cineva, in cuvinte mai dure, poate ca Dumnezeu imi da posibilitatea de a-i invata pe altii cum sa reactioneze la criticism. Vreau sa le arat oamenilor cum sa raspunda, nu aparandu-se, ci cu bunavointa. Un membru al conducerii noastre a primit un email de la cineva care era dezamagit de predicile mele. Cand am primit mesajului, i-am trimis imediat criticului un e-mail, multumindu-i pentru critica sa, parafrazand ceea ce intelegeam eu ca spunea el, si intrebandu-l: „Te-am inteles corect?“ in replica mea am recunoscut lucrurile cu care eram de acord din critica. Vroiam ca expeditorul sa simta ca e in siguranta fiind onest cu mine. Aceasta reactie nedefensiva ii incurajeaza pe oameni sa imi dea un raspuns franc. Vreau ca cei care ma critica sa vina la mine – nu sa se duca la altii cu criticile lor.
Videcandu-i pe cei zdrobiti. La urma urmelor, poate ca Dumnezeu vrea ca eu sa il pastoresc pe criticul meu. Asta incepe prin a asculta cu atentie, iar uneori de lucrul acesta are nevoie criticul. Alteori, trebuie sa ascult ceea ce spune el de fapt. Am invatat ca niciodata nu pot sa presupun ca detin imaginea intreaga, fara interactiune seriosa cu criticul. Winston Churchill spunea odata: „Nu exista nimic asa de inveselitor ca a fi impuscat, dar nu nimerit.“ Este mult mai usor, atunci, sa faci din critica negativa experiente pozitive cu Dumnezeu, daca presupui ca El ia parte la acest proces si te intrebi: „Cum poate raspunsul meu sa reflecte, in cel mai bun mod, valorile imparatiei lui Dumnezeu?“
Culegere si adaptare de: Ionica Raceala

 Rezolvarea conflictelor in Noul Testament

Gerhard Pfandl, PHD
Director asociat
Biblical Research Institute
                   Recunoasterea deosebirilor doctrinare si prezentarea lor deschisa
Tensiunile cu privire la punctele de doctrina si cu privire la subiectele practice au fost o parte a vietii bisericii inca de la intemeierea ei. Modalitatea in care tratam conflictele in biserica va decide daca astfel de evenimente o vor face sa fie mai puternica, sau mai slaba.
Pentru a gasi normele calauzitoare care ne vor ajuta sa tratam situatii asemanatoare in biserica din zilele noastre, sa privim cateva exemple de rezolvare a conflictelor in Noul Testament.
 
Matei 18,15-17
 
Cuvintele Domnului Hristos din acest pasaj sunt temeiul principal pentru disciplina bisericeasca in cazurile de „pacat in biserica”. La inceput, persoana care aduce un prejudiciu cuiva trebuie sa fie confruntata in particular, intre patru ochi, apoi in prezenta unuia, sau a doi martori, iar in cele din urma inaintea intregii biserici, pana cand conflictul este rezolvat sau, daca refuza sa asculte, pana cand biserica se desparte de tovarasia acelei persoane.
 
Aceste norme calauzitoare de baza cuprind recunoasterea conflictului, comunicarea dintre partile oponente si apelarea la o autoritate mai inalta. Vom ilustra aceste principii in studierea catorva pasaje care trateaza direct problema deosebirilor doctrinare din biserica timpurie.
 
 
Fapte 15
 
Conciliul de la Ierusalim s-a intrunit pentru rezolvarea primului conflict teologic serios din biserica timpurie. Subiectul dezbatut la adunarea apostolilor si a conducatorilor religiosi din Ierusalim a fost legat de relatia dintre crestinism si iudaism. inca de la inceput, crestinii din Ierusalim s-au considerat a fi ramasita credincioasa din interiorul iudaismului. De altfel, toti barbatii crestini erau circumcisi, toti cunosteau Scripturile iudaice si toti se inchinau la Templu. Cu toate acestea, cand cei dintre Neamuri au inceput sa intre in biserica, identitatea iudaica a gruparii a fost pusa sub semnul intrebarii. Daca oamenii dintre Neamuri erau primiti in biserica fara sa accepte mai intai iudaismul, crestinismul urma sa ajunga o religie noua si sa inceteze definitiv a mai fi o parte a iudaismului.
 
Apostolii si prezbiterii au hotarat sa convoace o adunare speciala, in care partile opozante sa-si prezinte punctele de vedere. Agenda dezbaterilor a fost alcatuita din doua subiecte importante: 1. Pot cei dintre Neamuri sa fie primiti in biserica fara a fi circumcisi? 2. Care parti din Legea mozaica li se aplica acelora dintre Neamuri? Luca relateaza ca a fost „vorba multa” (v.7) si apoi ne prezinta punctele esentiale ale celor trei luari de cuvant. Petru a vorbit primul. in apararea misiunii printre Neamuri, el i-a amintit adunarii despre modalitatea in care Dumnezeu il folosise spre a predica in casa lui Corneliu si a recomandat sa nu fie pus nici un jug asupra crestinilor dintre Neamuri. Termenul „jug” este deosebit de corespunzator in contextul acesta: despre un prozelit care se angaja sa respecte Legea lui Moise se spunea ca „lua jugul imparatiei Cerurilor”. in concluzia lui, Petru a subliniat ca mantuirea nu vine prin respectarea Legii, ci prin harul Domnului (v.11).
 
Iacov, care la data aceea era conducatorul bisericii din Ierusalim (Fapte 12,17), a rezumat dezbaterea si a propus cateva norme calauzitoare practice. Cu privire la primul subiect, el a recomandat ca acelor crestini care sunt dintre Neamuri sa nu li se ceara circumciziunea. Cu privire la cel de-al doilea subiect, cel legat de Legea Mozaica, el a sugerat ca acestor crestini dintre Neamuri sa li se impuna anumite restrictii. „sa li se scrie doar sa se fereasca de pangaririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate si de sange” (15,20). El a considerat ca aceste restrictii erau necesare pentru pacea si intelegerea reciproca intre crestinii iudei si cei dintre Neamuri. Dupa parerea lui, crestinii dintre Neamuri trebuiau sa faca unele concesii fata de obiceiurile crestinilor iudei, care inca mai continuau sa mearga la sinagogi in Sabat, unde Legea lui Moise era citita cu regularitate (v.21). in aparenta, Iacov se astepta ca iudeii crestini sa pastreze tot ce le fusese dat de iudaism si sa nu se desparta de sinagogile lor.
 
Din versetul 22, tragem concluzia ca majoritatea participantilor la adunare au acceptat hotararea si au fost bucurosi sa trimita o delegatie la Antiohia spre a informa biserica in legatura cu hotararile adoptate de acest conciliu al apostolilor si prezbiterilor. Desi erau reprezentate numai bisericile din Ierusalim si Antiohia, hotararile au fost considerate ca obligatorii pentru toti crestinii. Lucrul acesta se datora, probabil, autoritatii unice a apostolilor in biserica timpurie.
 
in acest capitol vedem o serie de principii importante pentru rezolvarea conflictelor in biserica. in primul rand, partile opozante au fost invitate sa-si prezinte conceptiile inaintea unei adunari a conducatorilor bisericii. in al doilea rand, s-a petrecut mult timp pentru dezbatere. in al treilea rand, hotararile luate au fost acceptate de biserica in ansamblu.
 
 
Rezumat
 
Biserica timpurie a tratat conflictele interne prin recunoasterea deosebirilor doctrinare si prin prezentarea lor deschisa. Crestinii au recunoscut faptul ca au o chemare comuna, verificand subiectele dezbatute prin raportarea lor la simtul misiunii. O data ce a fost luata o hotarare, ei s-au bucurat de unitatea pe care o realizau in Duhul Sfant si au demonstrat unitatea aceasta prin deciziile ulterioare. Ei au subliniat suprematia misiunii lor, fata de care se subordona orice altceva, si nu au ingaduit sa existe „antihristi”, sau elemente de dezordine in interiorul comunitatii sfintilor.
 
Normele calauzitoare care urmeaza sunt desprinse atat din pasajele cercetate, cat si din invatatura de ansamblu a Noului Testament cu privire la rezolvarea conflictelor:
 
1. Recunoasteti existenta conflictului: „Va indemn, fratilor, sa va feriti de cei ce fac dezbinari si tulburare…” (Romani 16,17). Primul pas in tratarea dezbinarilor si a tulburarii este acela de a lua in considerarea persoanele care provoaca astfel de situatii. intotdeauna exista tentatia de a pastra tacerea in numele dragostei si al ingaduintei si de a ignora neintelegerile din biserica. Cu toate acestea, rezultatul poate sa fie devastator pentru misiune si pentru buna functionare interioara a bisericii.
 
2. Creati ocazii pentru dezbatere: „Pavel si Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe si pareri deosebite” (Fapte 15,2). in contextul normelor calauzitoare din Matei 18,15-17, inainte de a prezenta conflictele nerezolvate inaintea intregii biserici, incercarea de rezolvare trebuie sa aiba loc mai intai in cercuri mici, alcatuite din persoanele oficiale.
 
3. Demascati minciuna prin prezentarea adevarului: „Propovaduieste Cuvantul, staruie asupra lui la timp si ne la timp, mustra, cearta, indeamna cu toata blandetea si invatatura” (2 Timotei 4,2). Cuvantul lui Dumnezeu este „Cuvantul adevarului” (2 Timotei 2,15), care, uneori, nu este confortabil pentru cei ce il aud. Demascarea minciunii nu a fost niciodata o sarcina placuta, dar cand adevarul este prezentat cu rugaciune si in dragoste, slabiciunea minciunii va ajunge sa fie evidenta.
 
4. Tratati-i cu intelepciune pe aceia care gresesc. „Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti dar intelepti ca serpii, si fara rautate ca porumbeii” (Matei 10,16).
 
5. Prezentati-l pe Hristos si pe El rastignit, ca solutie pentru dezbinare: „Caci n-am avut de gand sa stiu intre voi altceva decat pe Isus Hristos si pe El rastignit” (2 Corinteni 3,9). in contrast cu aceia care cultivau un cult pentru anumite personalitati din Corint, apostolul Pavel s-a concentrat asupra adevarurilor centrale: Cine este Isus si ce a facut El. Crucea este stindardul in jurul caruia se pot aduna toti copiii lui Dumnezeu.
 
6. Verificati subiectele aflate in dezbatere, raportandu-le la simtul atotcuprinzator al misiunii: „Caci noi suntem impreuna lucratori cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Apostolul Pavel a indreptat gandurile credinciosilor corinteni spre acea cauza comuna si nobila a predicarii Evangheliei in toata lumea. El le-a adresat apelul de a se ridica mai presus de neintelegerile dintre ei si de a gasi armonia in ceva care se afla dincolo de toate neintelegerile.
 
7. Fiti gata sa iertati: „Doamne de cate ori sa iert pe fratele Meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori? Isus i-a zis: Eu nu-ti zic pana la sapte ori, ci pana la saptezeci de ori cate sapte” (Matei 18,21.22). Iertarea acordata de Dumnezeu nu are limita si tot asa ar trebui sa fie si iertarea acordata de urmasii lui Isus. Rezolvarea cu succes a conflictelor presupune dispozitia de a ne ierta unii pe altii.
 
8. Adresati-va unei autoritati bisericesti mai inalte: „Fratii au hotarat ca Pavel si Barnaba, si cativa dintre ei, sa se suie la Ierusalim la apostoli si prezbiteri, ca sa-i intrebe asupra acestei neintelegeri” (Fapte 15,2). in biserica timpurie, apostolii si prezbiterii erau considerati a fi autoritatea interna cea mai inalta. Cu toate acestea, versetul 22 pare sa arate cu claritate ca ei nu au incercat sa stabileasca lucrurile printr-un decret, ci mai degraba au implicat intreaga biserica in rezolvarea conflictelor ei.
 
9. Acceptati hotararile organizatiei bisericii: „Adevarat va spun, ca orice veti lega pe pamant, va fi legat in cer si orice veti dezlega pe pamant, va fi dezlegat in cer” (Matei 18,18). Contextul acestui verset este cel al disciplinei bisericesti, si nu al conflictelor doctrinare, desi conflictele doctrinare pot sa duca la disciplina bisericeasca. Cartea Faptelor arata cu precizie ca hotararea Conciliului de la Ierusalim in domeniul neintelegerilor teologice a fost acceptata de biserica in intregime (Fapte 15,28-31).
 
10. Recunoasteti autoritatea bisericii de a exclude membri: „Dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari” (Tit 3,10). in versetul precedent, apostolul Pavel mentioneaza „certuri si ciorovaieli” generate in biserica de invatatori falsi ai Legii (conform cu 1 Timotei 1,7). Metoda potrivita pentru a restabili pacea si armonia in biserica este aceea de a organiza cel putin doua intrevederi cu persoana care starneste certuri. Daca aceste intrevederi dau gres, biserica are dreptul de a exclude din comunitatea credinciosilor acea persoana care produce dezbinare. Excluderea unui membru nu ar trebui sa fie facuta niciodata intr-o modalitate superficiala, dar indrumarea apostolica este clara – „sa nu ai nimic a face cu el”. Acest sfat nu se afla intr-un vid, ci este o parte a mesajului de ansamblu a Scripturii.
 
Adventists Affirm – cu permisiune
Traducere de: Valentin Rusu

Iertarea unui lucru de neimaginat

autor necunoscut
Iertarea unui lucru de neimaginat
La ora patru dupa amiaza a avut loc un serviciu memorial pentru Ruimar, sotia lui Margaret si fiul lor. in auditoriu s-au aflat tatal si mama lui Ruimar, Dl. Itamar si Ruth de Paiva, alaturi de cei doi frati ai lui Itamar, Emerson si Hernan. Familia Dnei. Ruimar (Margaret) de Paiva nu a putut sa participe.
Serviciul religios a fost lung, dar a dat ocazia unei adevarate experiente care iti schimba intreaga viata. Dupa patru ore, avocatul a fost pregatit sa se ridice in picioare si sa strige: „Este deja destul!”, cand mama lui Ruimar a facut un lucru asa de lipsit de egoism, incat avocatul s-a simtit zdrobit si a plans.
Ruth de Paiva, ruda cea mai apropiata a familiei ucise, a luat microfonul fara nici un avertisment sau anunt si a inceput sa demonstreze o iertare de neintrecut. in saptamana cand fusese in Palau, il cunoscute pe Justin Hirosi, omul care ii ucisese fiul, nora si singurul nepot. Ea s-a rugat impreuna cu el si i-a spus ca deja il iertase. El a plans.
Pentru ca tocmai aflase ca mama lui Justin era prezenta la serviciul de inmormantare, Dna. Paiva a rugat-o pe Dna. Hirosi sa i se alature pe podium. Dna. Hirosi nu a fost in stare sa mearga singura si a fost ajutata de fratele ei si de cativa vecini. Mama lui Ruimar a imbratisat-o cu atata caldura, incat un observator intamplator ar fi crezut ca erau doua prietene care nu se vazusera de multa vreme. S-au apropiat impreuna de microfon si Dna. de Paiva a anuntat ca „amandoua erau niste mame care isi jeleau fii pierduti”. A fost o tacere absoluta, incat puteai sa auzi caderea unui ac. Apoi, lacrimile au inceput sa curga.
Dna. de Paiva a continuat. Ea a implorat comunitatea din Palau sa inlature orice umbra de acuzatie care ar putea sa acopere familia lui Justin. Ea a spus ca familia de Paiva nu a acuzat familia lui Justin pentru aceasta tragedie. De aceea, nimeni altcineva nu ar trebui sa acuze. Ea a spus: „Noi ii crestem pe copiii nostri, ii educam, ii invatam ce este bine si ce este gresit. Aceasta este tot ce putem sa facem noi ca mame”.
Manifestarea bunatatii si a iertarii a fost uimitoare. Seful insulei unde a avut loc tragedia a venit la microfon si a anuntat: „Daca urmam pana la capat traditia din Palau, Melissa este acum fiica Dnei. Hirosi, iar Dna. de Paiva este o mama a lui Justin”. El si-a exprimat rusinea, regretul si durerea in numele familiei lui Justin, a clanului sau si a intregului sau trib.
Apoi, unchiul lui Justin, barbatul cel mai in varsta din familie, a pasit inainte. Seful insulei a explicat faptul ca, desi erau saraci, familia si clanul lui Justin vandusera multe dintre lucrurile care le apartineau si doreau sa-i inmaneze lui Melissa 10.000 de dolari pentru a urma colegiul. intreaga adunare a fost adanc miscata si au curs lacrimi multe.
Melissa, de numai zece ani, fusese puternica pe parcursul serviciului funerar. Cand a fost intrebata unde ar dori sa locuiasca, ea a raspuns: „As dori sa stau aici in Palau”. Cand i s-a spus ca rudele ei mai indepartate o asteptau in Texas, ea a spus: „Ma voi intoarce intr-o zi. Ma voi intoarce in calitate de misionara”. Curand dupa aceea intreaga familie de Paiva s-a urcat intr-un avion care mergea spre Dallas, locul unde astepta familia doamnei. Margaret de Paiva.
Prin moartea lor, membrii familiei de Paiva au realizat mai mult decat ar fi putut sa realizeze in toata viata. Ei i-au invatat pe ceilalti ca lucrul cel mai bun este sa ierti si sa uiti. „Sa iubesti pe aproapele tau, ca pe tine insuti”.
Adventist Affirm – cu permisiune
Traducere de: Valentin Rusu

Rezolvarea conflictelor

 

Majoritatea conflictelor au drept cauza comunicarea slaba. Chiar si cele mai bune idei, planuri si sugestii pe care le ai nu au valoare daca nu le poti comunica eficient. Adu-ti aminte: comunicarea nu este automata. Simplul fapt ca cineva aude ce vorbesti nu inseamna ca asculta.

Din fericire, exista sapte deprinderi pe care le poti dezvolta, care vor garanta faptul ca oamenii vor asculta atunci cand vorbesti. Pur si simplu urmeaza aceste povete biblice:

1. ALEGE TIMPUL POTRIVIT! Vremea potrivita este primul secret. Poate ca esti gata sa vorbesti, dar sunt ei gata sa asculte?  Nu spune niciodata un lucru ne la timp! „Caci pentru orice lucru este o vreme.“ (Eclesiastul 8:6)

            2. PLaNUIESTE-tI CUVINTELE. Gandeste-te ce vrei sa spui prima data. Planuieste mai ales inceputul conversatiei. Nu incepe cu detaliile. La televizor vezi mai intai imagini filmate de departe, apoi mai de aproape si abia la urma in prim plan„Cine are o inima inteleapta isi arata intelepciunea cind vorbeste, si mereu se vad invataturi noi pe buzele lui.“ (Proverbe 16:23)

           3. iNCEPE CU NEVOILE INTERLOCUTORULUI. Persoana care asculta se intreaba mereu: „De ce sa ascult asta?“ si „Ce folos o sa-mi aduca?“ Daca raspunzi dinainte la aceste intrebari, vei avea parte de atentia totala a interlocutorului. „Nici un cuvant stricat sa nu va iasa din gura, ci unul bun, pentru zidire, dupa cum e nevoie, ca sa dea har celor ce-l aud.“ (Efeseni 4:29)

          4. iNTaI ASCULTa! Cand facem speculatii, dam de necazuri. Fii dispus sa asculti intai si versiunea celeilalte persoane. „Orice om sa fie grabnic la ascultare, incet la vorbire, zabavnic la minie.“ Iacov 1:1

       5. SPUNE-O iN MOD POZITIV. Nimanui nu-i place sa auda vesti proaste. invata sa fii realist si optimist in acelasi timp. Cand esti abraziv, nu ai cum sa fii persuasiv. Daca ai vesti proaste, spune-o intr-un mod real, impersonal. Apoi revino repede la o atitudine constructiva. „Cine are o inima inteleapta este numit priceput, dar dulceata buzelor mareste stiinta.“ Proverbe 16:21

         6. CLARIFICa-tI CONCLUZIILE. Rezuma si revizuieste ce ai spus. Fii concret. Reafirma ce ai hotarat si ce nu ai hotarat. Fiti „cu un gand in Domnul.“ Filipeni 4:2b

           7. iNCHEIE CU VORBE iNCURAJATOARE. Cuvintele de la sfarsit sunt importante. Chiar daca discutia a fost infierbantata si ambele parti ati dat dovada de critcism, incearca sa inchei intr-o nota nobila. „Un cuvant de incurajare face minuni.“ Proverve 12:15 (LB)

            Data viitoare incearca sa pui in practica aceste principii.

Greseli in rezolvarea conflictelor

 
Un  lider tanar este furis deoarece clasa de studiu biblic pe care o frecventeaza este condusa de un domn de treaba, dar incompetent. Fostul instructor, care stabilise si construise clasa, a fost rugat de directorul departamentului de educatie sa preia o noua responsabilitate.
El nu vrea sa vada clasa destramandu-se. Nici nu vrea sa creeze probleme. Dar, nu demult, a fost la un seminar despre conducere, sponsorizat de patronul lui, si vrea sa discute despre asta. Face lucrul acesta – si vede cum problema devine conflict. Chiar daca instructorul cel incompetent a fost dat afara, iar clasa a ramas puternica, cativa oameni au fost jigniti, inclusiv instructorul. Dar impactul cel mai de durata a fost asupra tanarului lider.. El a devenit negativist si are obiceiul de a critica. Chiar daca era pregatit sa faca fata conflictului in lumea corporativa, nu era pregatit sa il rezolve in biserica.
Dupa aceasta intamplare din biserica noastra, am adaugat la instruirea de leaderi o sectiune despre rezolvarea conflictului.
Mare parte a conflictului din biserica seamana mai mult cu luptele corp la corpdecat cu revoltele din oras: de obicei nu este asa de dureros cum pare. Nu putem pregati leaderi ai bisericii pentru toate tipurile de conflict, asa ca le oferim trei principii de baza, care pot fi adaptate pentru fiecre situatie specifica.
1. Exista o diferenta intre neintelegere cu privire la opinii si conflict.
Conflictul este o neintelegere care impiedica luarea deciziilor sau mersul inainte, dupa ce decizia a fost luata deja.
Adesea leaderii se tem ca neintelegerea indica un conflict. Totusi, problemele sau  diferentele de opinie nu sunt conflictConflictul este doar atunci cand grupul nu poate sa ia o hotarare sau sa mearga inainte. Acum doi ani, la o intalnire de comitet, doi membri cu vointa puternica au avut o discutie inflacarata. A doua zi dimineata, un leader tanar, ingrijorat, a sunat, intreband daca se poate intalni cu cele doua persoane, pentru a inlatura diferentele. Am vorbit despre ceea ce auzisem. Dupa ce s-a gandit putin, a spus ca suna mai mult cu „CrossFire“ de pe CNN decat cu o lupta de strada. „CrossFire“ este un teatru bun, dar nu este conflict. Participantii nu parasisera scena deoarece dezbaterea era inflacarata.

2. Este o diferenta intre reconciliere si rezolutie.
Rezolutia inseamna de obicei a gasi un raspuns. Reconcilierea inseamna a-i aduce impreuna pe cei care sunt in conflict. Unele probleme nu au niciodata nevoie de rezolutie, in timp ce oamenii trebuie, cu toate acestea, sa fie impacati.
Totusi, in procesul rezolutiei facem adesea compromise si cautam un teren neutru. Multe cladiri de biserici prost proiectate sunt rezultatul incercarii de a rezolva conflictul dintre preturile mici si eficacitate; drept rezultat, nici una nu este relizata.
O biserica din East Texas a rezolvat un conflict cu privire la vitralii lipind pe ferestrele locasului de cult imitatii ieftine, de plastic. Oamenii de rand iti vor spune ca ferestrele arata ca si cum ar fi cumparate la Wal-Mart, si probabil ca asa si este. Pragmaticilor inca le displace faptul ca din cauza ferestrelor au fost necesare si alte instalatii de iluminat.
in aceasta situatie, liderul a incercat sa ajute grupul sa ia cea mai buna hotarare, apoi sa-i impace pe oameni unul cu altul. Dar a inversat lucrurile. impacarea ii aduce pe oameni la unitate in relatii, nu neaparat la a fi de acord. Nu demult, un domn matur, opunandu-es actiunilor comitetului in care era, a vorbit cu inflacarare si direct impotriva recomandarii acestuia. Dupa intalnire, membrul acesta l-a cautat pe tanarul presedinte al comitetului. Era evident ca fusese ranit de intensitatea impotrivirii. Omul cel mai batran si mai intelept, chiar daca nu era de acord cu comitetul, si-a exprimat increderea in presedinte. Nici unul nu a acceptat insa parerile celuilalt, dar s-au impacat.

3. Este o diferenta intre a fi pasnic si a fi impaciuitor.
Un coleg pastor mi-a vorbit despre un lider al bisericii, ales prin vot, care nu vrea sa se implice in nici o controversa. Acest leader un discuta despre problemele majore si isi justifica comportamentul prin „dorinta de a fi pasnic.“ Totusi, a fi pasnic este altceva decat a fi impaciuitor, asa cum suntem chemati noi sa fim. Cei impaciuitori nu stau cu mainile in san, ci sunt adesea in mijlocul conflictului, cautand sa-i impace pe altii. Ei risca deseori, fiind dispusi sa intre in lupta cu inima deschisa.

Unul din membrii nostri a observat o distanta crescanda intre doi instructori ai Scolii De Sabat. La clasele lor veneau persoane de aceeasi varsta si, astfel, erau in competitie pentru noii membri. Personalitatile agresive ale instructorilor provocau scantei, desi inca nu ardea nici un tufis. Acest membru, fara sa astepte izbucnirea unui conflict adevarat sau permisiunea conducerii bisericii, s-a intalnit si a discutat cu fiecare leader despre problema. Datorita actiunii sale preventive, conflictul  a fost evitat. De asemenea, ambii instructori  si-au salvat reputatia.

Pasi pentru rezolvarea conflictului

 
 
10 pasi pentru rezolvarea conflictului
  • Stabiliti un moment si un loc pentru discutie.
  • Definiti problema sau subiectul care provoaca neintelegeri.
  • Discutati despre partea fiecaruia la problema.
  • Scrieti o lista a incercarilor nereusite din trecut de a rezolva conflictul.
  • Ganditi-va la modalitati noi de a rezolva conflictul. Enumerati toate solutiile posibile.
  • Discutati si evaluati toate aceste posibile solutii.
  • Alegeti o solutie pe care sa o incercati.
  • Stabiliti felul in care va contribui fiecare la aceasta solutie.
  • Stabiliti o alta intalnire la care sa discutati despre progresul realizat.
  • Rasplatiti-va unul pe altul pe masura ce contribuiti la solutie.
Rezolvarea corecta a conflictului cuprinde:
  • Rezolvara unei singure probleme odata.
  • Daca sunt prezentate mai multe probleme, trebuie aleasa ordinea in care vor fi discutate acestea.
  • Explicarea tuturor aspectelor – dimensiunilor problemei.
  • Exploarea solutiilor alternative la problema in discutie.
Daca una din parti nu se simte confortabil in cadrul in care se discuta problema, este legitim sa fie intrebata care ar fi cel mai potrivit cadru.
Comportamentul nepotrivit in rezolvarea conflictului include urmatoarele    (si nu numai):
  • Abuz verbal.
  • Pretentia cuiva ca poate citi mintea altcuiva (atribuirea de motive gresite).
  • Inducerea sentimentului de vinovatie („Vezi cum m-ai facut sa ma simt“).
  • Respingerea, criticarea si discreditarea altei persoane.
  • Folosirea de informatii din surse confidentiale sau aluzia la existenta unor astfel de informatii.
Rezolvarea corecta a conflictului le permite intotdeauna celor care sunt acuzati de comportament nepotrivit:
·         sa stie cine sunt acuzatorii lor;
·         sa afle care sunt acuzatiile acestora;
·         sa le raspunda celor care ii acuza.

…sa nu fie cearta intre mine si tine

Scris la: 15 aprilie 2009

Geneza 13,8  „…sa nu fie cearta intre mine si tine…”

Geneza 45,24 „…sa nu va certati pe drum”

Pe ce se cearta oamenii? Pe te miri ce; pe orice. Se cearta pe pamant ca si cum pamantul l-ar lua cu ei in pamant; se cearta pe functii ca si cum in imparatia cerurilor se va muta cu functii cu tot sau sub cimitire li s-ar mai zice domn sau presedinte; se cearta pe ce au si pe ce n-au, desi realitatea este ca vantul sufla liber prin sufletul lor gol chiar daca buzunarele lor sunt pline; loterii amagitoare; si mai continuati dumneavoastra stimati cititori; pe ce se cearta de fapt pe ceva intre „mai nimic” si „nimic”, sau „chiar nimic”; se cearta pe „degeaba”.

Doi sau mai multi care se cearta sunt in situatia biblica a lui Avram si Lot, adica „frati”, cum il considera Avram pe Lot desi era nepot prin nastere. Solutia inteleapta este aceeasi indiferent de subiectul in discutie: „sa nu fie cearta”. „Intelegerea”, contrariul „certei”, nu este un „compromis” prin degradarea „dreptatii” intr-o anume situatie critica, ci este un principiu. Se pare ca pe lume lucrurile sunt incurcate atat de mult incat „dreptatea” ar fi invinuita a intretine „cearta” si ca renuntarea la „a face dreptate” ar duce la „intelegere” si ar evita cearta. Incurcatura devine si mai mare, apar focare de cearta aditionale.

In cazul Avram-Lot, este evident Avram avea dreptate. Cand dreptatea insa ar putea fi acuzata ca intretine cearta, apare un element nou ca solutie, nu prea fericit dar preferabil certei – „despartirea”. Despartirea are si ea o intelepciune a ei care o scapa de vinovatie. Despartirea nu prin „eliminare”, nu prin „impingere”, nu prin „inlocuire” ci prin „intelegere” si mai ales prin „sacrificiu”. „Daca apuci tu la stanga, eu voi apuca la dreapta; daca apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stanga”, a zis Avram lui Lot, ceea ce de putine ori s-a mai zis de atunci iar azi nu se mai zice deloc. Azi nici nu prea mai au timp de cearta oamenii. Se imping prin forta si incotro mai apuca celalalt, daca mai apuca incotro, nu intereseaza. Cearta este anticamera razboiului, crimei, si prevenirea este intelepciune; deci „sa nu fie cearta”. Decat sa fie cearta „mai bine desparta-te de mine” a zis Avram. Sigur, „mai bine” despartirea decat cearta. Observam ca Avram nu forteaza despartirea ci ofera lui Lot o alternativa conform careia Lot ar fi putut raspunde „nu ma despart de tine”. Tentatia insa a fost mare, valea Iordanului atragatoare, Sodoma infloritoare si perspectivele imbietoare. Pacaleala a fost si mai mare. Tragedia. Dar Avram nu-l putea tine langa el cu forta pe nepotul sau. L-a iubit, l-a scapat ulterior de multe ori din mainile vrajmasilor, a mijlocit pentru el la Ingerul Domnului, dar urmarile au fost lectii dureroase.

In unul din cele mai frumoase episoade biblice, tot in Geneza, istoria lui Iosif si fratilor sai, gasim o zicere asemanatoare cu cea a lui Avram catre Lot. El spune fratilor sai dupa ce li s-a descoperit si i-a trimis sa-l aduca pe tatal sau Iacov in Egipt: „sa nu va certati pe drum” (Geneza 45,24), de parca ne-ar spune noua azi si chiar ne spune. Noi suntem „pe drum”, pe drumul vietii, pe drumul catre imparatia cerurilor, pe drumul catre casa cereasca si acest drum ca orice drum uneori e greu, neprevazut, obstacole, raspantii, suficiente motive de cearta dupa logica pamantului; Iosif zice „sa nu va certati pe drum”, Avram zice „sa nu fie cearta intre mine si tine” din marea zicere de iubire a lui Dumnezeu pentru oamenii frati de pe pamant.

Mai oprindu-ne, mai din mers, cearta apare. Chiar sa nu ne certam pentru nimic? Nici macar atunci cand dreptatea este evident de partea noastra? Nici atunci cand se pun in discutie probleme serioase de credinta, de adevar, de dreptatea lui Dumnezeu, de existenta Sa? Nici atunci cand fratii nostri batjocoresc Cuvantul lui Dumnezeu si invata pe altii o minciuna? Nu e nici o circumstanta in care cearta sa fie binevenita? Nici una! Absolut niciodata.

Adevarul a fost sustinut de-a lungul istoriei de oamenii lui Dumnezeu in mod ferm, hotarat, fara compromisuri; au fost „indignari mari” – spargerea tablelor Legii de catre Moise la vederea vitelului de aur, profeti in fata imparatilor cu hotarari divine irevocabile, apostolii au avut dezbateri fierbinti la formarea bisericii crestine, Luther nu s-a clintit din pozitia lui fata de Roma, dar toata aceasta „atitudine hotarata pentru adevar” nu are nici o tangenta cu „cearta” din neiubirea celuilalt sau pentru a-l umili pe celalalt. A sta ferm pentru Dumnezeu si Biblie, prin care este exprimata vointa Lui, are loc oricand, are motivatie. Cearta nu este motivata nici macar pentru aceste lucruri sfinte. Cearta este unealta urii si a impunerii. Nici chiar Dumnezeu nu impune. El spune si spune uneori cu atata fermitate si durere si iubire incat pentru om nu mai este nici o urma de scuza. Urmarile apartin omului si hotararii lui.

Asa zisa sustinere a adevarului degenerata in cearta si intoleranta este cea mai nebiblica forma de relatie la care se aplica excelent zicerea „sa nu fie cearta intre tine si mine”. Cearta intre catolici si ortodocsi, intre penticostali si adventisti, intre baptisti si mormoni sau ce mai vreti dumneavoastra. Pentru ce? Pe ce? Cine a spus sa aiba loc? De cine a fost sugerata sau poruncita? Total in afara Cuvantului Scripturii. Mantuitorul a zis: „mergeti si predicati Evanghelia”. Atat. „Cine crede si se va boteza va fi mantuit”. Daca cineva, undeva, nu va primi ce spunem, Domnul nu ne-a spus sa ne certam, sa impunem, ci sa spunem altora, in alt loc, pana toti vor auzi, pana ce vor fi strabatute toate cetatile lumii si toate sufletele oamenilor. „Impunerea” nu este in nici un articol din ordinea iubirii si dreptatii divine; cearta nici atat.

Spun eu, spui tu, fara sa fie cearta intre mine si tine. Daca suntem diferiti in spunere, e „mai bine” sa ne despartim decat sa ne certam. „Sa nu va certati pe drum.” Sa nu ne certam.

______________________________

de Benone Burtescu. Copyright © 2007 – Articole Crestine.

Reguli pentru o lupta cinstita

 
Autorul cartii Mastering Conflict and ControversyLa o intanire obisnuita, congregatia a schitat idei despre cum sa rezolve conflictul. Iata cateva dintre ele:, scrie despre o biserica ce s-a afundat in „disensiune intre noii veniti si membrii mai vechi.“
  1. Conflictul poate fi pozitiv si folositor pentru biserica. E normal ca oamenii sa fie diferiti unul de altul.
  2. Deciziile luate de dragul invoielii grabnice sunt adesea mai rele decat cele realizare in timp.
  3. rezolvare cinstita a conflictului include:
    1. rezolvarea unei singure probleme o data;
    2. un acord comun cu privire la ordinea rezolvarii problemelor, daca acestea sunt mai multe;
    3. explorarea tuturor aspectelor problemei (problemelor);
    4. explorarea solutiilor alternative la problema (probleme).
  4. Daca una din parti nu se simte confortabil cu forul in care este ridicata problema, atunci este justificat sa se discute care ar fi cel mai bun for.
  5. Comportamentul nepotrivit in cadrulconflictului include urmatoarele elemente, desi nu se limiteaza la ele:
    1. strigarea pe nume;
    2. citirea mintii altora (a le atribui motive gresite);
    3. provocarea sentimentului de vinovatie (ex. „Uite cum m-ai facut sa ma simt“);
    4. respingerea, criticarea sau discreditarea altei persoane;
    5. folosirea de informatii din surse confidentiale sau mentionarea existentei unor astfel de informati.
  6. Conflictul  cinstit le permite intotdeauna celor care sunt acuzati de performanta slaba sau de comportament nepotrivit:
    1. sa stie cine sunt cei care ii acuza;
    2. sa afle care sunt acuzatiile;
    3. sa le raspunda acuzatorilor.
„Cu acestea si cu alte reguli,“ „congregatia va fi in stare sa treaca printr-o varietate de conflicte.“

Depasind ura

 

Il asteptam pe Domnul .  Asteptam ploaia tarzie.  Impotmoliti in ghemul pacatelor, incercand sa ne desfacem din stransoarea lui, dar incurcandu-ne parca tot mai mult.  Nu stim de unde si cu ce sa incepem…poate sa ne lasam de carne, sau poate sa ne lasam de audiovideomundo, sau poate sa ne suavizam un pic tinuta…

Autoarea Ellen White  prin inspiratie divina ne da o pista – EGOISMUL – cap de lista al pacatelor ( Marturii, volumul 4, cap. 29).

Exista ceva esential in viata unui crestin, un lucru pe care egoismul nu ne va permite niciodata sa-l obtinem, la care datorita lui, nu vom avea niciodata sansa sa ajungem – iertarea!   A IERTA  si A FI IERTAT ! Sarea crestinismului. Rugaciunea Tatal nostru ne invata ca avem nevoie sa iertam si sa fim iertati. Si raportul este foarte clar, masura este stabilita.  Biblia este plina de istorii si exemple in acest sens: David, cu psalmii sai sfasietori intr-un sens foarte literal, Esau si Iacov fiecare in parte experimentand un schimb radical de atitudine in urma „luptei cu Dumnezeu”,  Saul – un caz nefericit, in care sentimentul de ura a distrus propria sa viata spirituala, psihica si in final – ca o consecinta – moartea fizica ,  si lista poate continua;

Dar avem o veste buna: nu este rau sa te superi!  „Maniati-va si sa nu pacatuiti”. (Efeseni 4,26). Exista un timp si un loc unde mania, supararea, indignarea nu sunt emotii pacatoase, ele pot fi semnul unei personalitati sanatoase , un indiciu precum durerea ca ceva nu functioneaza bine;  doar ca textul continua: „sa nu apuna soarele peste mania voastra”; lasat peste noapte, ca niste gazde bune  vom fi tentati sa alimentam  resentimentul , iar el va fi tentat sa explodeze, ruinandu-ne viata.

Se spune ca razbunarea e chestiune de revansa; poate ca da, dar nu noi trebuie sa ne asumam „restituirea”; facand astfel vom deschide un cerc vicios si ne vom victimiza la nesfarsit; razbunarea e a  Domnului: „Nu zice – ii voi intoarce eu raul!  Nadajduieste in Domnul si El te va ajuta!” (Prov. 20, 22)
„Doar iertarea ne va elibera de nedreptatea altora!”, arata teologul Romano Guardini.
Ura nu vine singura,  aduce cu sine  o caravana de probleme:
– cu alimentatia, alcoolul sau droguri, evadarea in aceste „amortizoare” de durere;
– o racire spirituala, acea senzatie de pietrificare a simturilor, neputinta de relaxare, incapacitatea de a simti bucurie sau chiar tristete, de a plange, de a experimenta intimitate;
– probleme dermatologice, iritatii stomacale  sau alte simptome relationate cu stresul;
– tendinta de a pedepsi sau a pune bariere intre cel marcat de ura si copiii sai, familie sau prieteni  cand acestia se manifesta fara respect sau il ignora.

Toate aceste situatii propulseza din nou ura ascunsa si nevindecata. Ura e chestiune de orgoliu ranit; de ce i se acorda altuia ceea ce eu as merita?!  Si ce spune Domnul? Ca noi toti formam un trup si ca fiecare este pretios si valoros la locul sau cu atat mai mult cu cat suntem fideli si responsabili cu ceea ce ni s-a incredintat;  Iertarea nu ignora realitatea ; iertarea preda problema in mainile lui Dumnezeu; iertarea nu este o forma de a permite; este un act de credinta, este dispozitia de a astepta raspunsul Domnului asa cum El va decide sa raspunda;; iertarea ne indreapta spre Calvar; felul in care Dumnezeu ne-a iertat ne comunica faptul  ca nimeni in acest imens univers nu va putea interpreta vreodata in mod eronat ca pacatele  noastre nu sunt reale; sunt fatale; Dumnezeu nu justifica pacatul, nu-l ignora, nu-l acopera, nu-l diminueaza…Dumnezeu  IARTA pacatul, iar asta a insemnat moartea Fiului Sau.

 Nu supradimensiona problema. „Nu investi un milion de dolari intr-o campanie de ranchiuna pentru o problema care nu valoreaza mai mult de 50 de centi.”  Dumnezeu isi aminteste ca nu suntem decat praf. (Psalm 103, 14); poate ar trebui sa facem acelasi lucru in momentul acuzarii, cand piatra ne sta lipita de degete gata sa fie aruncata.
„Cand iertam  eliberam un prizonier; dupa aceea descoperim ca prizonierul eram noi”
Alege sa nu te superi cand te calca pe picior un orb; cu siguranta, nimeni nu se poate supara intr-o astfel de situatie; aminteste-ti ca traiesti in mijlocul unei lumi oarbe spiritual.
Alege sa-i predai ura ta, resentimentul, mania, supararea, durerea  si furia lui Dumnezeu; El  nu va fi surprins, nici confuz, El stie situatia ta si este gata sa caute o solutie.

  Daca vreodata vei fi victima unei nedreptati dusa la capat cu scopuri politice cinice
Daca invidia altora te va distruge pentru buna ta influenta asupra altora
Daca vei fi tradat pentru bani de o persoana in care aveai incredere
Daca un prieten apropiat intr-un moment de risc in loc sa te salveze va nega orice cunoastere de tine
Daca se va face din tine un obiect de divertisment , batjocura sau tortura
Daca in ciuda inocentei tale vei fi trimis intr-o zi la moarte
Daca atunci cand vei agoniza in durere  altii pe langa tine vor vinde sucuri racoritoare si popcorn

AMINTESTE-TI

Isus a trecut inainte pe acest drum! Si acum este cu tine. El a ajuns in capatul acestui drum iertand, iertandu-i pe aceia care chiar in acel moment Il omorau;  si vrea ca tu sa poti ierta la fel. Distanta pe care secole de pacate au pus-o intre oameni ca un zid, Isus a venit sa o anuleze, a venit sa darame acest zid al urii, al egoismului, al neiubirii, a venit sa aduca un nou inceput pentru toti!

„ Dar acum , in Hristos Isus, voi, care odinioara erati departati , ati fost apropiati prin sangele lui Hristos. Caci El este pacea noastra, care din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc care ii despartea, si, in trupul Lui a indepartat vrajmasia dintre ei…” (Efes. 2, 13, 14, 15).

Material cules, tradus si adaptat de Elena Stanescu
Sursa: „Superando el odio”
Autori: David B. Smith, E. Lonnie Melashenko

______________________________

de David B. Smith, E. Lonnie Melashenko. Copyright © 2007 – Articole Crestine. Toate drepturile rezervate. 

Iertare deplină

Vânzarea de relive, slujbe bisericeşti şi indulgenţe a devenit o mare afacere în cadrul bisericii din Evul Mediu. Papa Bonifaciu al VIII-lea a anunţat un jubileu aniversar pentru anul 1300 şi a oferit indulgenţe numeroase celor care erau gata să facă un pelerinaj la catedrala Sfântu Petru. Un număr impresionant de vreo 2 milioane de persoane au venit în acel an şi au depus atâta bogăţie înaintea presupusului mormânt al Sfântului Petru, încât doi preoţi au fost ocupaţi zi şi noapte să strângă banii cu grebla. O mare parte din bani au fost folosiţi de papă pentru a-şi îmbogăţi rudele, familia Gaetan, care şi-au cumpărat numeroase castele şi proprietăţi splendide în Latium.

O altă istorie reală şi captivantă este cea de pe vremea marelui reformator Martin Luther. Datorită lucrărilor de construcţie de la catedrala Sfântu Petru, papa a înteprins o campanie de strângere a banilor prin acordarea de indulgenţe. J. Tezel, cunoscut a fi un om cu o purtare urâtă dar cu aptitudinea unui şarlatan de a strânge bani, a fost ales să vândă indulgenţe în Germania. Când vânzătorul de indulgenţe s-a apropiat de oraş, toţi preoţii şi călugării, consiliul local şi şcolarii lor, împreună cu toţi bărbaţii şi femeile din acel oraş i-au ieşit în întâmpinare cu steaguri, lumânări şi cu cântări formând o mare procesiune. Apoi, în sunetul clopotelor şi al orgilor ei l-au însoţit la biserica principală, unde a fost instalată o cruce şi a fost expus drapelul papei. Pe scurt, credeai că-L primeau pe Dumnezeu Însuşi. În faţa crucii a fost aşezat un cufăr mare de fier în care trebuiau să fie puşi banii pentru indulgenţele oferite întru iertarea păcatelor multe. Bine, depindea de cât ofereai. Se spune că Tezel ducea cu el o pictură cu diavolul care chinuia sufletele în purgatoriu şi repeta în mod frecvent cuvintele scrise pe lada cu bani: ,,De îndată ce banii sună în ladă, sufletul tulburat sare în Purgatoriu”. Cei bogaţi au făcut donaţii mari, în timp ce ţăranii loviţi de sărăcie au sacrificat ceea ce puteau să-i ajute pe cei iubiţi aflaţi în Purgatoriu să obţină iertare pentru propriile păcate. Ce prăpastie imensă s-a creat între conceptul  pur uman despre iertarea lui Dumnezeu şi adevărata iertare oferită în dar prin Iisus Hristos. Haideţi să vizualizăm şi să aprofundăm cuvintele “magice” ale Psalmului 32, versetele 1 şi 2:

,, Ferice de cel cu fărădelegea iertată,(a) si de cel cu păcatul acoperit(b)!  Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie(c)!”

Se ştie că acest psalm a fost un Psalm favorit al lui Augustin în momentul morţii. Marele teolog îşi scrisese psalmul pe un perete ca să se poată bucura de făgăduinţele lui atunci când ghearele morţii erau din ce în ce mai reci asupra lui. Cele tei cuvinte subliniate sunt sinonime fără excepţie. Această întreită formulă a păcatului – triplă expresie există în 14 locuri în Sfânta Scriptură (Ex. 34:7; Num. 14:18; Is. 59:12). În acest psalm întâlnim atât o triplă formulă a păcatului cât şi o întreită fericire. Există aici o progresie a păcatului şi a firii pământeşti care se înfiripă treptat în viaţa spirituală a omului. Vom încerca la sfârşit să reconstituim împreună primele versete ale acestui Psalm. Psalmul 32 alături de Psalmul 51 reprezintă momentele de glorie ale „întoarcerii” a acelui David care altădată ,,suia dealul măslinilor plângând şi cu capul acoperit şi mergea cu picioarele goale”(2 Sam. 15:30).

1. ,, Ferice de cel cu fărădelegea iertată,(a)” – ,,Ferice de cel cu răzvrătireaiertată”

Cuvântul tradus în limba română prin ,,fărădelege” însemnă în limba ebraică : ,,rebeliune”,,răzvrătire”, ,,încăpăţânare”,,disensiune”, ,,împotrivire”. Acelaşi cuvânt este folosit în: Ier. 3: 22, Ps. 78:8, 2 Regi 17:14, Is. 59:20. În Ieremia 3:22 citim: ,,Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi şi vă voi ierta abaterile”. Deşi Dumnezeu îi numeşte pe evrei răzvrătiţi, totuşi îi apelează cu atât de gingaşul ,,copii”. Câtă dragoste în cuvintele unui Tată cu lacrimi în ochi care îi cheamă pe copii răzvrătiţi la pietrele de hotar şi la cărările dintâi ale legământului veşnic. Una dintre primele seminţe ale păcatului din cer a fost răzvrătirea. Lucifer – ,,purtător de lumină” prin păcat a devenit Satana – ,,duşman”, ,,răzvrătit”. Lumea contemporană este o lume prin definiţie a răzvrătirii faţă de aproape orice. Tineri care îşi ignoră părinţii sau care îşi batjocoresc profesorii reprezintă generaţia „pro” care formează un tablou aproape identic cu imaginea antică a Sodomei şi Gomorei: ,, Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii” (Mt. 24:10). Înainte de orice păcat se află rebeliunea faţă de o autoritate, faţă de Dumnezeu. Împăratul  David realizează faptul că starea de păcat în care a ajuns se datorează primordial răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu: ,,Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta” (Ps. 51:4). Ştim cu toţii cât de dificil este să convieţuieşti alături de o persoană răzvrătită, criticantă şi negativistă. Cât de frumos ar fi dacă în loc să criticăm am aprecia părţile pozitive ale cuiva sau ne-am ruga pentru schimbare. Doamne, ajută-ne! Spiritul cel mai mulţumitor îl regăsim la Calvar unde Domnul Isus în agonia cea mai mare S-a rugat Tatălui pentru cei răzvrătiţi: ,,Iartă-i căci nu ştiu ce fac” (Lc. 23:34).

2. ,,Ferice de cel cu păcatul acoperit(b)!” – ,,Ferice de cel cu ţinta ratată, eşuată (rodul păcatului şi al  răzvrătirii) acoperită”.

Pasul imediat ulterior rebeliunii este un drum lung al roadelor păcatului materializat în diferite forme. Iar în loc ca pustia din jurul nostru să se transforme într-o vale plină de trandafirii şi izvoarele mântuirii sa tasneasca, ea devine prin excelenţă Valea Plângerii păcatului.  În epistola către Evrei Ţinta Supremă spre care suntem chemaţi să alergăm este Mântuitorul Iisus Hristos: ,,Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus…..” (Evrei 12:2). De fiecare dată când nu privim la El, paşii ne alunecă şi ratăm ţinta mântuirii. În cartea Judecătorilor beniamiţii sunt aleşi pentru dexteritatea şi precizia cu care îşi atingeau ţintele, nimerind chiar şi un fir de păr deşi nu se slujeau de mâna dreaptă (Jud. 20, 16). În momentul în care David şi-a aţintit privirea asupra unor obiective pur pământeşti (se plimba pe balcon şi a insistat să privească pe Bat-Şeba care se scălda) a început progresia căderii lui. Din experienţa lui avea să  scrie sub forma unui juruinţe în Psalmul 101:3 – ,,Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei…”. Cred că cel mai important simţ uman este văzul. Boala pe care a vindecat-o Iisus cel mai adesea pe malurile şi pe drumurile prăfuite ale Galileii a fost orbirea. Îndemnul apocaliptic de a ne unge ochii cu alifia Cerului este valabil astăzi mai mult ca oricând. Să nu ,,vindem” alifia Cerului, pe Iisus altora (laodiceeni erau renumiţi pentru celebra alifie colirium, dar pe care o comercializau fără să o folosească pentru bolile lor) iar noi să suferim de o miopie spirituală gravă. Iisus Mântuitorul să ne fie înaintea, înapoia, la stânga şi la dreapta noastră. Dacă flagelul păcatului este lăsat să pătrundă în viaţa noastră, acesta va prinde rădăcini periculoase.

3. ,,Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie(c)!” – ,,Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul mârşăvia (răutate interioară)…”.

Păcatul dacă nu este tratat la timp devine un virus patogenic care va fi foarte greu de eliminat. Ce binecuvântaţi suntem că Domnul luptă pentru noi. Observaţi-l pe Împăratul David după primii paşi ai păcatului sub egida căror impulsuri acţionează. El devine un mârşav. Complotează cu comandanţii oastei, aranjează totul ca la carte, pentru ca Urie Hetitul să fie ucis. După momentul convertirii David se roagă stăruitor pentru prezenţa binefăcătoare a Spiritului Sfânt: ,,Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!” (Ps. 51:10-12).

David este prin excelenţă ,,omul după inima lui Dumnezeu”. După ce se încheie domnia lui, Ierusalimul este ,,cetatea lui David”, istoria celorlalţi împăraţi nu poate căpăta contur fără amintirea marelui împărat David ,,n-a mai fost nici un împărat ca David”, Însuşi Mesia fiind ,,fiul lui David” (Lc. 18:38). Judecând omeneşte suntem uimiţi dacă ar fi să ţinem cont de viaţa lui David din anumite momente. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu nu judecă precum judecăm noi. Şi, cel mai important pentru El nu este trecutul ci prezentul mântuirii. David a plâns mult şi s-a căit de tot răul săvârşit, devenind un  ,,om după inima lui Dumnezeu”. Fie ca viaţa noastră să fie călăuzită de un spirit mulţumitor, fie în bogăţie sau sărăcie, boală sau sănătate, de o inimă sinceră şi deschisă şi de o alergare continuă spre Ţinta Desăvârşirii noastre:  ,,Ferice de cel cu răzvrătirea iertată şi  de cel cu ţinta ratată, eşuată (rodul păcatului şi al  răzvrătirii) acoperită. Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul mârşăvia (răutate interioară) şi în duhul căruia nu este viclenie”.

Niţulescu Daniel

 

 

077

Dumnezeu versus știința

O demonstrație magistrală din anul 1921 – Dumnezeu versus știința.

Această demonstrație a fost făcută în anul 1921, după aceea au apărut și alte demonstrații, dar aceasta rămâne în istorie. Veți vedea de ce. Într-o sală de clasă a unui colegiu, un profesor ține cursul de filozofie: conflictul dintre știință și religie. Profesorul ateu face o pauză și apoi îi cere unuia dintre noii săi studenți să se ridice în picioare.

‒Ești creștin, nu-i așa, fiule?

‒Da, domnule, spune studentul.

‒Deci crezi în Dumnezeu?

‒Cu siguranță.

‒Dumnezeu este bun?

‒Desigur, Dumnezeu e bun.

‒Este Dumnezeu atotputernic? Poate El să facă orice?

‒Da.

‒Tu ești bun sau rău?

‒Biblia spune că sunt rău.

Profesorul zâmbește cunoscător.

‒Aha! Biblia!

Se gândește puțin.

‒Uite o problemă pentru tine: să zicem că există aici o persoană bolnavă și tu o poți vindeca. Poți face asta. Ai vrea să îl ajuți? Ai încerca?

‒Da, domnule, aș încerca.

‒Deci ești bun.

‒N-aș spune asta.

‒Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea să ajuți o persoană bolnavă dacă ai putea. Majoritatea am vrea dacă am putea. Dar Dumnezeu, nu.

Studentul nu răspunde, așa că profesorul continuă.

‒El nu ajută, nu-i așa? Fratele meu era creștin și a murit de cancer, chiar dacă se ruga lui Isus să-l vindece. Cum de Isus e bun? Poți răspunde la asta?

Studentul tace.

‒Nu poți răspunde, nu-i așa? Și ia o înghițitură de apă din paharul de pe catedră ca să-i dea timp studentului sa se relaxeze. Hai să o luăm de la capăt, tinere. Dumnezeu e bun?

‒Păi, da, spune studentul.

‒Satana e bun?

Studentul nu ezită la această întrebare:

‒Nu.

‒De unde vine Satana?

Studentul ezită.

‒De la Dumnezeu.

‒Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i așa? Zi-mi, fiule, există rău în lume?

‒Da, domnule.

‒Răul e peste tot, nu-i așa? Și Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

‒Da.

‒Deci cine a creat răul?

Profesorul continuă:

‒Dacă Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat și răul. Din moment ce răul există și conform principiului că ceea ce facem definește ceea ce suntem, atunci Dumnezeu este rău.

Din nou studentul nu răspunde.

‒Există pe lume boli? Imoralitate? Ură? Urâțenie? Toate aceste lucruri groaznice există?

Studentul se foiește jenat.

‒Da.

‒Deci cine le-a creat?

Studentul iarăși nu răspunde, așa că profesorul repetă întrebarea:

‒Cine le-a creat?

Niciun răspuns. Deodată, profesorul începe să se plimbe în fața clasei. Studenții sunt uimiți.

‒Spune-mi, continuă el adresându-se altui student. Crezi în Isus Hristos, fiule?

Vocea studentului îl trădează și cedează nervos.

‒Da, domnule profesor, cred.

Bătrânul se oprește din mărșăluit.

‒Știința spune că ai cinci simțuri pe care le folosești pentru a identifica și observa lumea din jurul tău. L-ai văzut vreodată pe Isus?

‒Nu, domnule. Nu L-am văzut.

‒Atunci spune-ne dacă L-ai auzit vreodată pe Isus al tău.

‒Nu, domnule, nu L-am auzit.

‒L-ai simțit vreodată pe Isus al tău, L-ai gustat sau L-ai mirosit? Ai avut vreodată o experiență senzorială cu Isus sau cu Dumnezeu?

‒Nu, domnule, mă tem că nu.

‒Și totuși crezi în el?

‒Da.

‒Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, știința spune că Dumnezeul tău nu există. Ce spui de asta, fiule?

‒Nimic, răspunde studentul. Eu am doar credința mea.

‒Da, credința, repetă profesorul. Asta e problema pe care știința o are cu Dumnezeu. Nu există nicio dovadă, ci doar credința.

Studentul rămâne tăcut pentru o clipă, înainte de a pune și el o întrebare.

‒Domnule profesor, există căldură?

‒Da.

‒Și există frig?

‒Da, fiule, există și frig.

‒Nu, domnule, nu există.

Profesorul își întoarce fața către student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacută. Studentul începe să explice:

‒Poate există multă căldură, mai multă căldură, super-căldură, mega-căldură, căldură nelimitată, căldurică sau deloc căldură, dar nu avem nimic numit „frig.“ Putem ajunge până la 458 de grade sub zero, ceea ce nu înseamnă căldură, dar nu putem merge mai departe. Nu există frig. Dacă ar exista, am avea temperaturi mai scăzute decât minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat dacă are sau transmite energie, și căldura e cea care face ca un corp sau material să aibă sau să transmită energie. Zero absolut (‒458F) înseamnă absența totală a căldurii. Vedeți, domnule, frigul e doar un cuvânt pe care îl folosim pentru a descrie absența căldurii. Nu putem măsura frigul. Căldura poate fi măsurată în unități termice, deoarece căldura este energie. Frigul nu e opusul căldurii, domnule, ci doar absența ei.

Clasa e învăluită în tăcere. Undeva cade un stilou si sună ca o lovitură de ciocan.

‒Dar întunericul, profesore? Există întuneric?

‒Da, răspunde profesorul fără ezitare. Ce e noaptea dacă nu întuneric?

‒Din nou răspuns greșit, domnule. Întunericul nu e ceva, este absența a ceva. Poate exista lumină scăzuta, lumină normală, lumina strălucitoare, lumină intermitentă, dar dacă nu există lumină constantă, atunci nu există nimic, iar acest nimic se numește întuneric, nu-i așa? Acesta este sensul pe care îl atribuim acestui cuvânt. În realitate, întunericul nu există. Dacă ar exista, am putea face ca întunericul să fie și mai întunecat, nu-i așa?

Profesorul începe să-i zâmbească studentului din fața sa. Acesta va fi un semestru bun.

‒Ce vrei să demonstrezi, tinere?

‒Da, domnule profesor, vreau să spun că premisele dumneavoastră filozofice sunt greșite de la bun început și de aceea concluzia trebuie să fie și ea greșită.

De data asta profesorul nu-și poate ascunde surpriza.

‒Greșite? Poți explica în ce fel?

‒Lucrați cu premisa dualității, explică studentul. Sustineți că există viață și apoi că există moarte, un Dumnezeu bun și un Dumnezeu rău. Considerați conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem măsura. Domnule, știința nu poate explica nici măcar ce este acela un gând. Folosește electricitatea și magnetismul, dar nimeni nu a văzut sau nu a înțeles pe deplin vreuna din acestea două. Să consideri că moartea e opusul vieții înseamnă să ignori că moartea nu există ca lucru substanțial. Moartea nu e opusul vieții, ci doar absența ei. Acum spuneți-mi, domnule profesor, le predați studenților teoria că ei au evoluat din maimuță?

‒Dacă te referi la procesul evoluției naturale, tinere, da, evident că da.

‒Ați observat vreodată evoluția cu proprii ochi, domnule?

Profesorul începe să dea din cap, încă zâmbind, când își dă seama încotro se îndreaptă argumentul. Un semestru foarte bun, într-adevăr.

‒Din moment ce nimeni nu a observat procesul evoluției în desfășurare și nimeni nu poate demonstra că el are loc, dumneavostră nu predați studenților ceea ce credeți? Acum ce sunteți, om de știință sau predicator?

Clasa murmură. Studentul tace până când emoția se mai stinge.

‒Și ca să continuăm demonstrația pe care o făceați adineauri celuilalt student, permiteți-mi să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți la ce ma refer. Studentul se uită in jurul său, în clasă. E vreunul dintre voi care a văzut vreodată creierul profesorului? Clasa izbucnește în râs. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simțit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare să fi făcut asta. Deci, conform regulilor empirice stabile și conform protocolului demonstrabil, știința spune ‒ cu tot respectul, domnule ‒ că nu aveți creier. Dacă știința spune că nu aveți creier, cum să avem încredere în cursurile dumneavostră, domnule?

Acum clasa e cufundată în tăcere. Profesorul se holbează la student, cu o față impenetrabilă. În cele din urmă, după un interval ce pare o veșnicie, bătrânul răspunde:

‒Presupun că va trebui să crezi, pur și simplu.

‒Deci, acceptați că există credință și, de fapt, credința există împreună cu viața, continuă studentul. Acum, domnule, există răul?

Acum, nesigur, profesorul răspunde:

‒Sigur că există. Îl vedem zilnic. Răul se vede zilnic în lipsa de umanitate a omului față de om. Se vede în nenumăratele crime și violența care se petrec peste tot în lume. Aceste manifestări nu sunt nimic altceva decât răul.

La asta, studentul replică:

‒Răul nu există, domnule, sau cel putin nu există în sine. Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu. E ca și întunericul și frigul, un cuvânt creat de om pentru a descrie absența lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul. Răul este ceea ce se întâmplă când din inima omului lipsește dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare când nu există căldură sau ca întunericul care apare când nu există lumină.

Profesorul s-a așezat…

P.S. Studentul era Albert Einstein. În 1921 Albert Einstein a scris o carte intitulată „Dumnezeu versus știința“.

Frauda redescoperită

Autor: Russell Grigg

Se ştia de mult că unul dintre cei mai eficienţi popularizatori ai teoriei evoluţiei a plăsmuit cîteva schiţe, însă numai recent a fost descoperită amploarea uimitoare a falsului său.

Majoritatea oamenilor au auzit sau au fost învăţaţi că în timpul primelor luni de dezvoltare în uter, embrionul uman trece prin (sau recapitulează) diverse stagii evolutive, cum ar fi etapa în care are branhii ca un peşte, coadă ca o maimuţă etc.

Nu numai că teoria a fost prezentată generaţiilor de studenţi biologi/medicinişti ca un fapt, dar a fost de asemenea folosită mulţi ani pentru a justifica în mod convingător avortul. Susţinătorii avortului pretind că fătul ucis ar fi încă în stadiul de peşte sau de maimuţă, nedevenind încă o fiinţă umană.

Această teorie, numită recapitulare embrionară, a fost ferm expusă de Ernst Haeckel la sfîrşitul anilor 1860 pentru a promova teoria evoluţiei a lui Darwin în Germania, chiar dacă Haeckel nu avea dovezi pentru a-şi susţine punctul de vedere [1].

Date fabricate

Fiind lipsit de probe, Haeckel a pornit la fabricarea lor. A schimbat fraudulos între ele schiţe (ale altor oameni de ştiinţă) de embrioni umani şi de cîine, pentru a mări asemănarea dintre ele şi a ascunde nepotrivirile.

Savanţii germani contemporani lui Haeckel (de menţionat este, în 1874, Wilhelm His Sr, profesor de anatomie la Universitatea din Leipzig) erau conştienţi de această fraudă şi i-au smuls acestuia o mărturisire vagă, în care Haeckel învinovăţea pentru eroari pe desenatorii schiţelor, fără a recunoaşte că el însuşi era autorul lor! [2]

Cei mai informaţi evoluţionişti au ajuns în ultimii 70 de ani la concluzia că teoria recapitulării este falsă. [3]

Totuşi, ea este în continuare avansată ca sprijin pentru teoria evoluţionistă în multe manuale şi enciclopedii de specialitate şi de personalităţi evoluţioniste precum Carl Sagan. [4]

Dar aşteptaţi – e mai mult decît atît

Cînd evoluţioniştii spun că teoria recapitulării este falsă, de regulă ei nu înţeleg să admită faptul că compararea embrionilor nu furnizează dovezi ale descendenţei comune. De fapt, ei încă subliniază frecvent presupusele similarităţi dintre embrionii aflaţi în stadiile primare (numite omologie embrionară) ca fiind dovezi ale evoluţiei. Această presupunere este fundamentată pe ideea că astfel de similarităţi sunt “cunoştinţe elementare”. [5]

Pretinsele similarităţi dintre embrioni se bazau de ani de zile, conştient sau nu, pe un set de 24 de schiţe ale lui Haeckel pe care le-a publicat mai întîi în 1866 în lucrarea sa Morfologia generală a organismelor, şi apoi în 1874 în mai cunoscuta sa Antropologie. Ele aveau ca scop să arate embrionii de peşte, salamandră, ţestoasă, găină, porc, vacă, iepure şi om în trei stagii de dezvoltare. Diversele stadii, în special cele timpurii, prezentau asemănări substanţiale. Chiar din momentul apariţiei acestor schiţe, s-a presupus că ele ne redau ceva foarte aproape de adevăr despre embrionii speciilor vertebrate. Atît de mult încît ele încă apar în manuale şi în lucrări cunoscute despre evoluţie. [6,7]

De fapt, nimeni nu s-a deranjat să verifice – pînă acum. Se dovedeşte că frauda lui Haeckel este mult mai gravă decît s-a crezut. Privitor nu numai la ideea de recapitulare: se pare că similarităţile sunt mult, mult mai mici decît s-ar fi gîndit cineva.

Frauda cercetată şi dezvăluită

Michael Richardson, lector şi embriolog la Şcoala Medicală Spitalul St. George din Londra, a dezvăluit şi mai mult dimenstiunile acestei fraude, într-un articol din publicaţia Anatomy and Embriology [8], recent revăzut în Science [9] şi New Scientist. [10]

Richardson afirmă:

„am simţit întotdeauna că ceva este greşit în legătură cu schiţele lui Haeckel, fiindcă nu se potriveşte cu concepţia şi înţelegerea mea asupra ratei cu care peştii, reptilele, păsările şi mamiferele îşi dezvoltă trăsăturile distinctive”8 El nu a putut găsi nicăieri vreo menţiune despre cineva care să fi comparat realmente embrionii unei specii cu aceia ai alteia, aşa încît “nimeni nu citează nici un fel de date comparative în susţinerea ideii”. [8]

Din acest motiv el a adunat o echipă internaţională care să facă exact acest lucru – să examineze şi să fotografieze forma externă a embrionilor unei game largi de specii vertebrate, aflate într-un stadiu comparabil cu cel descris de Haeckel.8

Echipa a colectat embrioni de la 39 de animale diferite, inclusiv marsupiale din Australia, broaşte de copac din Puerto Rico, şerpi din Franţa, şi un embrion de aligator din Anglia. Au descoperit faptul că embrionii de diferitelor specii sunt foarte diferiţi. De fapt, sunt atît de diferiţi încît e imposibil ca schiţele lui Haeckel (reprezentînd embrioni asemănători la vedere) să fi fost făcute după specimene reale.

Nigel Hawkes l-a intervievat pe Richardson pentru prestigiosul ziar britanic The Times [11]. Într-un articol în care îl descrie pe Haeckel ca pe “Un mincinos embrionic”, el îl citează pe Richardson:

“Acesta este unul dintre cele mai grave cazuri de fraudă ştiinţifică. Este şocant să descoperi că cineva odată considerat un mare om de ştiinţă deruta în mod deliberat. Mă înfurie… Ceea ce el (Haeckel) a făcut, a fost să ia un embrion uman şi să-l copieze, pretinzînd că salamandra şi porcul şi toate celelalte arată la fel în acelaşi stadiu de dezvoltare. Nu este aşa… Sunt falsuri”. [11]

Haeckel nu numai că a alterat schiţele adăugînd, omiţînd şi schimbînd trăsături dar, conform lui Richardson şi echipei sale,

“El de asemenea a măsluit scara pentru a exagera asemănările dintre specii, chiar şi cînd era o diferenţă de zece ori în mărime. În continuare, Haeckel a făcut neclare diferenţele neîngrijindu-se a menţiona numele speciilor în cele mai multe cazuri, ca şi cum un singur reprezentant ar fi exact pentru un întreg grup de animale”. [9]

Schiţele lui Ernst Haeckel au fost declarate falsuri de către profesorul His în 1874 şi au fost incluse în cvasi-mărturisirea lui Haeckel, dar conform lui Richardson,

“Mărturisirea lui Haeckel s-a pierdut după ce schiţele sale au fost ulterior folosite într-o carte din 1901 numită Darwin and after Darwin şi reproduse pe scară largă în cărţile de biologie în limba engleză”. [9,12]

Se vor grăbi acum oare bibliotecile, editurile şi popularizatorii de cărţi evoluţioniste a le rescrie ori a le retrage din circulaţie, ori a recunoaşte în alt fel faptul că teoria similarităţilor (asemănărilor) embrionare ca dovadă a evoluţiei este în mare parte bazată pe o fraudă academică?

Referinţe şi note

1. Asemănarea superficială a unor diferiţi embrioni unul cu altul a atras atenţia zoologilor încă dinainte de Haeckel, inclusiv J.F. Meckel (1781-1883), M.H. Rathke (1793-1860), şi Etienne R.A. Serres (1786-1868) care a emis teoria conform căreia embrioni ai animalelor superioare trec prin stagii comparabile cu adulţi ai animalelor inferioare, şi K. von Baer (1792-1876) care era creaţionist şi s-a opus acestei viziuni, la fel de viguros opunîndu-se darwinismului (Encyclopaedia Britannica, 1:789, 1992). Haeckel a fost însă cel care a popularizat ideea cu ideea atractivă “ontologia recapitulează filogenia” (însemnînd că dezvoltarea embrionilor umani în uter este o reluare a treptelor presupusei evoluţii omului dintr-o creatură primitivă).
2. R. Grigg, ‘Ernst Haeckel: Evangelist for evolution and apostle of deceit’, Creation 18(2):33–36, 1996.
3. De exemplu evoluţionistul Stephen J. Gould a declarat: “Atît teoria [recapitulării] cît şi “abordarea dezlînată” a clasificării pe care ea o încurajează sunt astăzi, sau a trebui să fie, moarte. ‘Dr Down’s Syndrome’, Natural History, 89:144, April 1980, citat din Henry Morris, The Long War Against God, Baker Book House, Michigan, p. 139, 1989.
4. De exemplu, World Book Encylopedia, 6:409–410, 1994; Collier’s Encyclopedia, 1994, 2:138, 1994; Carl Sagan, The Dragons of Eden, Book Club Associates, London, pp. 57–58, 1977.
5. Creaţioniştii au atras atenţia timp de mulţi ani că similitudinea nu dovedeşte descendenţa comună, ci poate foarte bine să se datoreze design-ului comun, abordare obişnuită pentru o inginerie eficentă.
6. De exemplu, Scott Gilbert, Developmental Biology, Sinauer Associates, Massachusetts, fifth ed. pp. 254 and 900, 1997, where Gilbert wrongly attributes the drawings to ‘Romanes, 1901’. And George B. Johnson, Biology, Mosby-Year Book, St Louis, p. 396, 1992.
7. De exemplu Mahlon Hoagland and Bert Dodson, The Way Life Works, Ebury Press, London, p. 174, 1995, prezintă desenele lui Haeckel color, nici mai mult, nici mai puţin! Şi Richard Leakey, Illustrated Origin of Species, Faber and Faber, London, p. 213, 1986, în care Leakey numeşte recapitularea lui Haeckel dogmă ‘greşită’, dar totuşi reproduce schiţele.
8. Michael Richardson et al, Anatomy and Embryology, 196(2):91–106, 1997.
9. Elizabeth Pennisi, ‘Haeckel’s Embryos: Fraud Rediscovered’, Science 277(5331):1435, September 5, 1997.
10. ‘Embryonic fraud lives on’, New Scientist 155(2098):23, September 6, 1997.
11. Nigel Hawkes, The Times (London), p. 14, August 11, 1997.
12. Creaţioniştii au fost totdeauna conştienţi de frauda lui Haeckel, deşi nu neapărat şi de proporţia ei. Vezi şi Ian Taylor, In the Minds of Men, TFE Publishing, Toronto, pp. 185ff., 275ff., 1986; Wilbert H. Rusch SR, ‘Ontogeny Recapitulates Phylogeny’, Creation Research Society, 6(1):27–34, June 1969; Douglas Dewar, Difficulties of the Evolution Theory, Edward Arnold & Co., London, Chapter VI, 1931. Also Assmusth and Hull, Haeckel’s Frauds and Forgeries, Bombay Press, India, 1911.

Sursa articolului: Creation ex nihilo 20(2):49–51, March–May 1998. Traducere de Iulian Ţigănelea

A apărut viaţa la întâmplare?

Autor: Ron Lyttle

 

Povestea

Cu milioane de ani în urmă, evoluţioniştii susţin că o mulţime de substanţe chimice se agitau în oceane lipsite de forme de viaţă (sau în lacuri, bălţi), aici pe Pământ. În atmosferă era prezent gazul metan care era bombardat cu raze cosmice, şi fulgere puternice străbăteau văzduhul, luminând peisajul deşertic.  După suficient de mult timp, destule raze cosmice si fulgere, s-a format treptat o “supă primordială” care conţinea aminoacizi. Aceştia apoi s-au unit unii cu alţii formând proteine simple, considerate “cărămizile” vieţii. La un moment dat, aceste proteine s-a întâmplat să se aranjeze în ordinea potrivită, şi un prim obstacol a fost trecut: proteinele au început să se reproducă, şi astfel “s-a născut” o formă simplă de viaţă.

După nenumărate ere de timp, această formă simplă de viaţă a devenit treptat tot mai complexă prin modificări aleatoare ale proteinelor iniţiale, combinate cu condiţii externe de umiditate, temperatură, rezerve de nutrienţi, etc., pentru ca în cele din urmă să producă toată varietatea formelor complexe de viaţă care au locuit întâi oceanele, apoi uscatul, şi în final atmosfera, pe care le putem observa în prezent. Homo sapiens e considerat ca fiind vârful arborelui evoluţiei vieţii, dar acest arbore încă mai se extinde, şi cine ştie cum vor arăta următoarele noi ramuri?

Confruntarea cu realitatea

În timp ce povestea de mai sus este interesantă, şi variaţii ale acesteia (cu multe detalii imaginative adăugate) sunt predate în majoritatea şcolilor şi universităţilor de pe tot globul ca fiind explicaţia ştiinţifică pentru originea şi dezvoltarea vieţii pe Pământ, tot mai mulţi oameni încep să se întrebe, “Oare chiar aşa s-a întâmplat? Oare oamenii aceia care se numesc oameni de ştiinţă ştiu cu adevărat despre ce vorbesc?” La urma urmei, nimeni n-a fost martor în urmă cu milioane de ani să observe amestecul supei primordiale, sau să vadă primul peşte migrând din apă spre uscat, sau să vadă prima creatură înaripată înălţându-se puternic în zbor pentru prima oară. Povestea evoluţiei e una simpatică, dar este oare susţinută de dovezi?

ARN şi ADN

Orice organism viu, de la cel mai simplu virus la cel mai complex animal, conţine în celulele sale compuşi complecşi numiţi acizi nucleici. Există două forme, numite acid ribonucleic (ARN) şi acid deoxiribonucleic (ADN). Viruşii conţin numai unul din cei doi, iar celulele îi conţin pe amândoi.  În timp ce ARN-ul controlează producţia de proteine, AND-ul este componenta principală din cromozomi, care reprezintă instrucţiunile sau modelul ereditar (materialul genetic). De fiecare dată când o celulă se divizează, RNA-ul din corpul celulei şi ADN-ul din nucleul celulei trebuie să fie copiate exact, fiecare nouă celulă primind o copie. ADN-ul este o moleculă incredibil de complexă, ce seamănă cu o scară lungă răsucită sub formă de spirală. Laturile sunt alcătuite din compuşi numiţi fosfaţi şi zaharide, în timp ce “treptele” sunt alcătuite din două baze dintr-un total de patru posibile, în combinaţii specifice de câte două. Compoziţia exactă şi ordinea “treptelor” variază de la un individ la altul. Fiecare “scară” ADN are aproximativ 20.000 de “trepte” şi fiecare cromozom conţine multe mii de molecule ADN. ARN-ul are o structură similară, dar zaharidele sunt diferite şi una din cele patru baze este de-asemenea diferită.

Din moment ce ADN-ul cromozomic furnizează planul de construcţie pentru fiecare celulă şi fiecare individ (în unele cazuri şi ARN-ul), dacă una din miile de trepte e copiată greşit, sau dacă combinaţii diferite sunt interschimbate în timpul copierii, celula fiică va fi defectă. Contrar crezului răspândit, cele mai multe schimbări în structura ADN-ului (mutaţii) în cel mai bun caz slăbesc celula, şi în cel mai rău caz o omoară. Foarte puţine mutaţii sunt neutre, iar mutaţiile benefice sunt practic inexistente.  Pentru a produce un individ sănătos şi deplin funcţional, fiecare copie de ADN şi ARN trebuie să fie în totalitate identice cu originalul, până la ultima “treaptă”.

Scopul

Că asemenea complexitate poate apărea din întâmplare dintr-o “supă primordială” prin reacţii chimice aleatoare este imposibil din punct de vedere statistic, bio-chimic şi termodinamic.

  1. Există mult prea multe conecţii într-o moleculă ADN pentru ca acestea să se aranjeze la întâmplare, indiferent de cât timp e vorba.
  2. Când biochimiştii au reuşit să producă aminoacizi simplii într-o “supă” simulată, a fost prin controlul strict al condiţiilor mediului; n-a fost nimic “aleator” sau “la întâmplare” în acest proces, iar saltul de la aminoacizi simpli la o moleculă ADN este astronomic.
  3. A doua lege a Termodinamicii spune că ordinea tinde spre dezordine, şi complexitatea tinde spre simplitate (şi niciodată invers), decât sub intervenţia unei forţe superioare. Fulgerele (presupusa forţă superioară responsabilă pentru reacţiile chimice din “supă”) sunt de fapt foarte buni creatori de dezordine. Noţiunea că ceva la fel de complex ca o moleculă ADN ar putea apărea din întâmplare este deci o absurditate non-ştiinţifică!

Bine, dar…

De dragul discuţiei, să presupunem că o moleculă de ADN s-a format cumva la întâmplare, şi mai departe să mai presupunem că mii de molecule ADN s-au unit să formeze un cromozom funcţional, şi să presupunem şi că mai mulţi cromozomi şi-au unit forţele (fără ca vreun fulger să distrugă această colecţie de cromozomi). Ca urmare avem încă doar o schiţă, o listă de instrucţiuni care spune cum să producem un organism viu. E nevoie de o celulă vie să interpreteze acea schiţă cu instrucţiuni, dar e nevoie de acea schiţă pentru a construi o celulă vie. (La acest aparent paradox evoluţioniştii pot doar murmura, “trebuie să se fi întâmplat cumva. Doar viaţa există, nu?”)

Un exemplu

Eu lucrez la o manufactură. Acolo cumpărăm piese turnate de fier şi alamă care sunt finisate la strung de atelierul nostru mecanic şi care sunt apoi asamblate pentru a produce pompe.  Tehnicianul primeşte o schiţă creată de Departamentul de Inginerie care precizează toate dimensiunile piesei finisate şi instrucţiuni speciale cum ar fi nivelul de şlefuire a piesei, mărimea filetului pentru găuri filetate, “prelucrarea începe aici,” etc. Poţi pune o schiţă pe o piesă turnată din metal brut şi s-o priveşti timp de un miliard de ani şi nu va produce o piesă finisată.

Însă tehnicianul ia schiţa, pune piesa brută în strung, şi când a terminat, o piesă este gata pentru asamblat. Are nevoie de schiţă care îi spune cum să prelucreze acea piesă, iar schiţa este fără valoare fără strung şi tehnician.

La fel este cu ADN-ul şi cu celulele vii. Fiecare are nevoie de cealaltă pentru a funcţiona, şi împreună pot produce celule noi.

În concluzie

Departe de a fi o explicaţie logică, ştiinţifică, şi demonstrabilă a originii şi dezvoltării vieţii pe Pământ, Evoluţia pare să fie sistem de convingeri ţinut cu tot atâta credinţă religioasă ca oricare alt crez, cu dificultatea adăugată de a fi contrar unor adevăruri incontestabile.  Pentru a crede în evoluţie, un om de ştiinţă trebuie să renunţe la metoda ştiinţifică, să-şi amorţească bunul simţ şi să strâmbe sau să ignore realitatea. Faptul că aşa de mulţi continuă să facă exact asta, şi că desconsideră pe cei ce îndrăznesc să aducă provocări convingerilor lor, arată de fapt tăria credinţei lor. Departe de a fi căutători sinceri ai adevărului şi cu orizonturi deschise, evoluţioniştii par să fie încuiaţi şi “apărători dogmatici ai credinţei”.

A apărut viaţa “la întâmplare”? Voi ce credeţi?


Ron Lyttle este conferenţia în Portland, specialitatea lui fiind liliecii din întreaga lume, şi membru activ al ”Design Science Association” din Oregon, care se ocupă cu studii pe tema creaţiei/evoluţiei. Traducere şi adaptare Creationism.org

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului – Partea a II-a

Autor: Henry Morris

Am observat din declaraţiile unor savanţi evoluţionişti de marcă faptul că nici o adevărată evoluţie verticală a unui organism către un altul mai complex nu a fost observată, în întreaga istorie a umanităţii.

Alte declaraţii asemănătoare ale evoluţioniştilor recunosc faptul că nici un exemplu de asemenea tranziţii evolutive nu a fost încă documentat în miliardele de rămăşiţe fosile din presupusele ere geologice din trecut.

De fapt, aceste dovezi negative împotriva evoluţiei reprezintă, în acelaşi timp, puternice dovezi pozitive ale creaţiei. Ele sunt, de fapt, predicţii specifice bazate pe modelul creaţionist al originilor.

Creaţioniştii, în mod evident, ar prezice goluri omniprezente între genurile de creaturi, cu multe variaţii capabile de a apare înăuntrul fiecărui gen, pentru a permite fiecărei specii să facă faţă schimbărilor de mediu fără a dispare. Creaţioniştii ar anticipa, de asemenea, că orice “schimbare verticală” în complexitatea organizată ar fi retrogradă, din moment ce Creatorul (prin definiţie) ar crea lucrurile “bune foarte”. Astfel, argumentele şi dovezile împotriva evoluţiei sunt, în acelaşi timp, dovezi pozitive pentru creaţie.

Dovezile echivoce din genetică

Cu toate acestea, din cauza lipsei oricărei dovezi directe pentru evoluţie, evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.

Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie. Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este “similaritatea” dintre om şi cimpanzeu, avînd în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, avînd în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?

Similitudinile – fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel – sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decît în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decît similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rînd, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?

Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.

Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentînd pe marginea cîtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii:

“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.” [1]

Lewin menţionează doar cîteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele “probe” darwiniste.

“Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor… este de fapt mult mai înrudită cu… adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decît sunt cu caii. Ornitorincul… se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala.” [2]

Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului “ADN rezidual” în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite “pseudogene”3. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile.

“Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific”. [4]

Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele “pseudogene”, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele “organe vestigiale” ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca avînd funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist.

Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.

O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Evoluţia este imposibilă

Principalul motiv ştiinţific pentru care nu există nici o dovadă pentru evoluţie, fie în trecut fie în prezent (cu excepţia imaginaţiei creatoare a oamenilor de ştiinţă evoluţionişti) este pentru că una dintre legile fundamentale ale naturii o împiedică. Legea creşterii entropiei – de asemenea cunoscută ca a doua lege a termodinamicii – stipulează faptul că toate sistemele din lumea reală au tendinţa de a se merge spre dezorganizare şi complexitate scăzută. Această lege a entropiei este, după orice standard, una dintre cele mai bine dovedite, universal, legi ale naturii. Ea se aplică nu doar în sistemele fizice şi chimice, ci de asemenea în sistemele biologice şi geologice – de fapt, în toate sistemele, fără excepţie.

“Nici o excepţie de la a doua lege a termodinamicii nu a fost vreodată găsită – nici măcar una minusculă. Precum conservarea energiei (“prima lege”), existenţa unei legi atît de precise şi atît de independentă faţă de detaliile modelelor trebuie să aibă o fundaţie care este independentă de faptul că materia este compusă din particule în interacţiune.” [5]

Autorul acestui citat se referă în primul rînd la fizică, dar atrage atenţia că a doua lege a termodinamicii este “independentă faţă de detaliile modelelor”. Mai mult, practic toţi biologii evoluţionişti sunt reducţionişti – adică, ei insistă că nu există nici o forţă “vitală” în toate sistemele vii, şi că toate procesele biologice sunt explicabile în termenii fizicii şi chimiei. Aşa stînd lucrurile, procesele biologice trebuie să opereze, de asemenea, în concordanţă cu legile termodinamicii, şi practic toţi biologii sunt de acord cu acest lucru.

Evoluţioniştii susţin cu tărie, de obicei, că evoluţia este oricum un fapt, şi că conflictul este rezolvat avînd în vedere că pămîntul este un “sistem deschis”, energia solară fiind capabilă să susţină evoluţia pe parcursul erelor geologice, în ciuda tendinţei naturale a tuturor sistemelor de a se deteriora către dezorganizare. În acest fel, un entomolog evoluţionist a respins impresionanta carte recentă a lui W.A. Dembski, Design-ul inteligent. Acest om de ştiinţă apără ceea ce el numeşte “capacitatea proceselor naturale de a creşte complexitatea” punînd în vedere ceea ce el numeşte un “defect” în “argumentaţia împotriva evoluţiei bazată pe cea de a doua lege a termodinamicii”. Şi care este acest defect?

“Deşi cantitatea generală de dezordine într-un sistem închis nu poate scădea, ordinea locală înăuntrul unui sistem deschis poate creşte chiar şi fără acţiunea unui agent inteligent.” [6]

Acest răspuns naiv la legea entropiei este tipic disimulării evoluţioniste. Dacă este adevărat că ordinea locală poate creşte într-un sistem deschis dacă anumite condiţii sunt îndeplinite, realitatea este că evoluţia nu îndeplineşte aceste condiţii. Doar afirmînd că pămîntul este “deschis faţă de energia solară” nu spune nimic despre cum această căldură solară brută este convertită în creşterea complexităţii în orice sistem, deschis sau închis.

Realitatea este că cea mai cunoscută şi fundamentală ecuaţie a termodinamicii spune că influxul de căldură într-un sistem deschis va creşte entropia în acel sistem, nu o va scădea. Toate cazurile cunoscute de scădere a entropiei (adică de creştere a organizării) în sisteme deschise implică un program de dirijare de vreun fel şi unul sau mai multe mecanisme de conversie a energiei.

Evoluţia nu posedă nici unul din aceste lucruri. Mutaţiile nu sunt mecanisme “organizatoare”, ci dezorganizatoare (în acord cu a doua lege). Ele sunt, în mod comun, dăunătoare, cîteodată neutre, niciodată benefice (cel puţin în cazul mutaţiilor observate). Selecţia naturală nu poate genera ordine, ci poate doar “tria” mutaţiile dezorganizatoare care îi sunt prezentate, prin urmare conservînd ordinea existentă, dar niciodată generînd ordine nouă. În principiu, de-abia se poate concepe că evoluţia ar putea avea loc în sisteme deschise, în ciuda tendinţei tuturor sistemelor de a se dezintegra mai devreme sau mai tîrziu. Dar nimeni, încă, nu a putut să arate că ea are, într-adevăr, capacitatea de a depăşi această tendinţă universală, şi acesta este principalul motiv pentru care nu există încă nici o dovadă bona fide a evoluţiei, în trecut sau în prezent.

Din declaraţiile evoluţioniştilor înşişi, în consecinţă, am învăţat că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru adevărata evoluţie. Singura dovadă observabilă este aceea a unor schimbări foarte limitate orizontal (sau retrograde) înăuntrul unor limite stricte. Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut, nu are loc în prezent, şi nu ar putea avea loc niciodată.

Referinţe

1. Roger Lewin, “Family Feud,” New Scientist (vol. 157, January 24, 1998), p. 39.
2. Ibid., p. 36.
3. Rachel Nowak, “Mining Treasures from ‘Junk DNA’,” Science (vol. 263, February 4, 1994), p. 608.
4. Ibid.
5. E. H. Lieb and Jakob Yngvason, “A Fresh Look at Entropy and the Second Law of Thermodynamics,” Physics Today (vol. 53. April 2000), p. 32.
6. Norman A. Johnson, “Design Flaw,” American Scientist (vol. 88. May/ June 2000), p. 274.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000. Traducere de Paul Cocei

Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului – Partea I

Autor: Henry Morris

Credinţa în evoluţie este un fenomen remarcabil, apărat cu pasiune de establishment-ul ştiinţific, în ciuda lipsei oricărei dovezi observabile a macroevoluţiei (adică, a evoluţiei dintr-un fel distinct de organism în altul). Această situaţie ciudată este pe scurt documentată aici prin citarea declaraţiilor recente ale unor evoluţionişti de marcă, în care aceştia admit lipsa de probe în susţinerea teoriei lor. Aceste declaraţii arată că evoluţia, la orice scară, nu se petrece în prezent, şi nu s-a petrecut niciodată în trecut.

Evoluţia nu se petrece acum

În primul rînd, lipsa unui „caz” pentru evoluţie decurge clar din faptul că niciodată nu a fost văzută petrecîndu-se. Dacă ar fi fost un proces real, evoluţia ar fi trebuit să aibă loc încă, şi ar trebui să existe multe forme “tranziţionale” pe care să le putem observa. Ceea ce vedem însă, este doar un şir de specii distincte de plante şi animale cu multe variaţii Înăuntrul fiecărei specii, dar cu foarte clare – şi, se pare, – de netrecut goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăţi de cîini şi de pisici, dar nici o “cisică” sau “pîine”. Asemenea variaţii sunt frecvent numite microevoluţie, şi aceste minore schimbări orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu consituie cu adevărat o evoluţie “verticală”.

Geneticienii evoluţionişti au experimentat des pe drosofila melanogaster (celebra „musculiţă de oţet”) şi pe alte specii ce se reproduc rapid inducînd schimbări mutaţionale în speranţa că acestea vor conduce la specii noi şi îmbunăţăţite, dar acestea nu au reuşit a-şi îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou nu a fost produsă niciodată.

Un evoluţionist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz, profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a admis: “… problema era şi este în continuare faptul că, cu excepţia afirmaţiei lui Dobzansky despre o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost observată. [1]

Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile. Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este “un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este “o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi experimentele sunt metode neadecvate” [2]. Nimeni nu poate vedea În fapt evoluţia în acţiune!

Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut

Evoluţioniştii răspund de obicei la critica de mai sus susţinînd că evoluţia se petrece prea lent pentru ca noi să o putem observa petrecîndu-se astăzi. Ei obişnuiau să pretindă că adevăratele dovezi ale evoluţiei rezidă în arhiva fosiliferă, însă adevărul este că miliardele de fosile cunoscute nu conţin nici măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri tranziţionale în procesul de evoluţie.

“Dat fiind că evoluţia, conform lui Darwin, era într-o continuă stare de mişcare… a rezultat logic că arhiva fosiliferă ar trebui să abunde de exemple de forme tranziţionale mergînd de la cele mai puţin evoluate la cele mai evoluate” [3]

Chiar şi cei care cred într-o evoluţie rapidă recunosc că ar fi nevoie de un număr considerabil de generaţii pentru ca un anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui, deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziţionale adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de structuri netranziţionale). Dar (cu excepţia cîtorva creaturi foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” şi pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.

În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu aşa-numite verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situaţia în care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de „intermediare” transformaţionale între speciile fosilifere documentate.[4]

Întreaga istorie a evoluţiei de la apariţia vieţii din non-viaţă la evoluţia omului din maimuţă trecînd prin evoluţia vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă, aşa cum lipsesc şi din lumea prezentă.

Cu privire la originea vieţii, un cercetător de seamă în domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă, concluzionează

“Şi astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia că de fapt viaţa nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace chimice.” [5]

Fiind un „evoluţionist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o asemenea concluzie. În consecinţă, el speculează afirmînd că este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut primul, dar apoi este nevoit să admită totuşi că:

“Evenimentele precise care au dat naştere ARN-ului rămîn neclare… investigatorii au propus multe ipoteze, dar dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz fragmentare” [6]

Traducere: “Nu se cunoaşte nici o cale prin care viaţa să fi putut apare de la sine. Din păcate, două generaţii de studenţi au fost învăţaţi că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a vieţii. Dar nu este aşa!

Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, şi a aşteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi şi alte molecule complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului. Descoperirea a dat un uriaş avînt investigaţiei ştiinţifice asupra originii vieţii. Într-adevăr, pentru cîtva timp a părut ca şi cum crearea vieţii într-un tub de testare era la îndemîna ştiinţei experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au progresat mai departe decît prototipul original, lăsîndu-ne cu un gust amar din supa primordială.”  [7]

La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua în vastul şir de nevertebrate complexe multi-celulare ale perioadei cambriene. Chiar şi evoluţionistul dogmatic Gould admite că: “Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil şi enigmatic eveniment din istoria vieţii.” [8]

La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părţile importante pe dinafară, a reuşit să evolueze în prima vertebrată – adică primul peşte – care are toate părţile importante în interior.

“Totuşi trecerea de la nevertebrate la primii peşti cu coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsînd loc multor teorii.” [9]

Astfel de „pete albe” există din abundenţă. Un foarte înverşunat oponent al ştiinţei creaţiei, paleontologul Niles Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziţii evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte şubrede. În rest, lucrurile rămîn la fel.

“Este un adevăr simplu şi de neînlăturat faptul că practic toţi membrii unei populaţii rămîn în principiu stabili, cu fluctuaţii minore, pe întreaga lor durata…” [10]

Atunci cum ajung evoluţioniştii la arborii lor evolutivi, de la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada duratei lor?

“Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc trăsături ale mai multor grupuri diferite… în general, se pare că grupurile majore nu sunt aşezate într-o manieră liniară simplă sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate şi lipite” pe diferite grupuri în timpuri diferite.” [11]

În ce priveşte formele intermediare maimuţă/om, acelaşi lucru este valabil, deşi antropologii le-au căutat cu înfrigurare timp de mulţi ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au fost respinse pe rînd.

“Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine de 100 de ani de investigaţii sunt rămăşiţe de la mai puţin de 2000 dintre înaintaşii noştri. Ei au folosit acest amestec de mandibule, oase şi cranii fosilizate, împreună cu dovezi moleculare de la specii „în viaţă”, pentru a pune cap la cap o linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 – 8 milioane de ani pînă la momentul în care oamenii şi cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoş comun.” [12]

Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor probe fosile cu probe ADN şi alte tipuri de probe genetice de la animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic dovezile fosile.

“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.” [13]

Recapitulînd datele genetice ale oamenilor, alt autor concluzionează, mai degrabă pesimist: “Chiar şi în cazul datelor secvenţei de ADN, nu avem acces direct la procesele evoluţiei, aşa încît reconstrucţia obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin imaginaţia creativă.” [14]

Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat ştiinţifică a faptului că evoluţia are loc în prezent sau a avut vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că evoluţia nu este un fapt aparţinător ştiinţei, aşa cum pretind mulţi. De fapt, nici măcar nu este ştiinţă, ci un sistem arbitrar bazat pe credinţa în naturalismul universal.

Referinţe

1. Jeffrey H. Schwartz, Sudden Origins (New York. John Wiley, 1999), p. 300. 2. Ernst Mayr, “Darwin’s Influence on Modern Thought,” Scientific American (vol. 283. July 2000), p. 83.
3. Jeffrey H. Schwartz, op. cit., p.89.
4. Ibid.
5. Leslie E. Orgel, “The Origin of Life on the Earth,” Scientific American (vol. 271. October 1994), p. 78.
6. Ibid, p. 83.
7. Massimo Pigliucci, “Where Do We Come From?” Skeptical Inquirer (vol. 23. September/ October 1999), p. 24.
8. Stephen Jay Gould, “The Evolution of Life,” chapter 1 in Evolution: Facts and Fallacies. ed. by J. William Schopf (San Diego, CA., Academic Press, 1999), p. 9.
9. J. O. Long, The Rise of Fishes (Baltimore: John Hopkins University Press, 1995), p. 30.
10. Niles Eldredge, The Pattern of Evolution (New York; W. H. Freeman and Co., 1998), p. 157.
11. Neil Shubin, “Evolutionary Cut and Paste,” Nature (vol. 349. July 2, 1998), p.12.
12. Colin Tudge, “Human Origins Revisited,” New Scientist (vol. 146. May 20, 1995), p. 24.
13. Roger Lewin, “Family Feud”, New Scientist (Vol. 157. January 24, 1998), p. 39.
14. N. A. Takahata, “Genetic Perspective on the Origin and History of Humans,” Annual Review of Ecology and Systematics (vol. 26, 1995), p. 343.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000. Traducere de Paul Cocei

Evoluţionismul şi ştiinţa biologiei

Autor: Mihael Georgiev

Două aspecte privind evoluţionismul frapează în mod deosebit. Primul: acesta “este suspendat în aer”, deoarece îi lipseşte punctul de plecare. De fapt nu există nici cea mai vagă idee despre originea vieţii pe pămînt. Al doilea: nu exista nici o proba a posibilităţii transformării unei specii în alta.

Prin aceste două caracteristici evoluţionismul nu aparţine lumii ştiinţelor, ci domeniului filozofiei, al ideologiilor şi al doctrinelor. Această apartenenţă explică faptul uimitor că o asemenea elaborare mentală a putut, cum spun evoluţioniştii, să “deschidă o nouă era în istoria intelectuală a geniului uman, schimbînd radical concepţia noastră despre univers şi poziţia omului in acesta” [1]. Intenţia mea nu este de a contrazice aceste afirmaţii – de altfel adevărate – şi nici de a pune în discuţie eventualele lor implicaţii morale, etice, psihologice, spirituale, religioase, filozofice, antropologice, sociale şi politice. Ceea ce as vrea sa fac, în schimb, este de a aborda numai implicaţiile cu caracter pur ştiinţific ale evoluţionismului, în special validitatea lor ştiinţifică, raporturile evoluţionismului cu alte discipline biologice, valoarea lui didactica.

Iată ce spune Isaac Newton despre limitele ştiinţei: “Mijlocul cel mai bun şi cel mai sigur pentru a studia natura este în primul rînd descoperirea şi determinarea caracteristicilor fenomenelor prin experimente, în timp ce ipotezele asupra originii lor pot fi lăsate în planul secund. Aceste ipoteze trebuie să se supună naturii fenomenelor, nu să se încerce impunerea lor ignorînd probele experimentale”. În lumina acestei definiţii este evident că în realitate Darwin nu a extins revoluţia ştiinţifică a lui Copernic, Keppler, Galilei şi Newton în domeniul biologiei (cum spun evoluţioniştii), ci pur şi simplu a mutat principiul cunoaşterii fenomenelor de la studiul funcţionării lor la cel – complet diferit – al originii lor, susţinînd de fapt contrariul fata de Newton, adică posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice fără verificare experimentala.

Într-adevăr, spre deosebire de alte discipline biologice (spre exemplu fiziologia) care studiază funcţionarea organismelor, evoluţionismul studiază originea lor. Dar in timp ce în alte discipline teoriile sunt supuse verificării experimentale şi rămîn să facă parte din ştiinţă numai daca trec o asemenea verificare, evoluţionismul, dimpotrivă, este inserat în ştiinţele biologice fără să fi trecut prin ciurul probelor experimentale.

Cu toate acestea, evoluţionismul este predat ca ştiinţă – şi implicit cu acelaşi merit – împreună cu alte discipline biologice. Din punct de vedere metodologic aceasta vrea sa spună că se ignoră diferenţa între probe şi speculaţii, se confundă realitatea cu fantezia şi se consideră supoziţiile drept certitudini. Toate acesta au consecinţe didactice negative pentru că împiedică dezvoltarea capacităţii de recunoaştere a diferenţelor dintre lucruri (care sunt mai importante decît asemănările), de a gîndi în mod critic şi de a înţelege însăşi natura cunoaşterii ştiinţifice. Din aceste motive, Rudolf Virchow, medic, antropolog şi contemporan cu Darwin, considera darwinismul vătămător pentru reputaţia ştiinţei, era împotriva introducerii lui printre disciplinele ştiinţifice şi predării lui.

Prezentarea evoluţionismului ca teorie ştiinţifică bazată pe legi şi pe probe este un fals uşor de descoperit dacă se posedă un minimum de cunoştinţe privind metodologia ştiinţifică şi aspectele ei specifice. În Italia, s-au exprimat in acest sens în repetate rînduri autorităţi indiscutabile precum Giuseppe Sermonti (biolog şi genetician), Roberto Fondi (paleontolog) şi Antonino Zichichi (fizician).

Cu toate acestea, evoluţionismul este predat chiar din şcoala elementară şi prezentat drept “cuvîntul ştiinţei” unor copii care nu sunt încă în măsură să înţeleagă validitatea lui ştiinţifică. Acest ultim aspect, face separarea evoluţionismului de ştiinţe şi aşezarea lui printre ideologii şi religii, nu numai o operaţiune importantă din punct de vedere metodologic şi didactic, ci şi un act necesar de responsabilitate în confruntările fiilor noştri, studenţilor noştri şi a însăşi inteligenţei noastre.

Mihael Georgiev este medic italian, cu lucrări publicate în domeniul chirurgiei; participant la al 8-lea Congres Creaţionist European, Gullbrannagarden, Suedia, 2003, cu lucrarea “A call for a change in high school textbooks on science in Italy”. Traducere de Nicuşor Gliga

Referinţe

1. Ayala FJ., Darwin e il progetto della natura, KOS 2002;202 (luglio): 22-27

Evoluţionismul – rod al imaginaţiei (VI). Credinţa în datarea radiometrică

Autor: Curt Sewell

Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste în vîrstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor savanţilor despre “marea vîrstă a pămîntului”, de obicei fără să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular din aceste credinţe în vîrstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară, începînd cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc. Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri, inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.

Cîndva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că pămîntul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor ani de lucru a început să se îndoiască de “dovezile” acestui fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară. Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

“Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea pămîntului tînăr, cînd, prin datarea radiometrică, ştiinţa a dovedit că pămîntul are miliarde de ani vechime ?”

Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă gîndirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică. Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta cîteva dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea radiometrică.

1. Datarea radioactivă

În principiu există două tipuri de metode de datare radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune, folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom discuta despre metoda C-14.

A doua mare categorie se mai numeşte “datarea cu metale grele” şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dînd adeseori vîrste extrem de mari – milioane sau miliarde de ani. Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea vechime a pămîntului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.

Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40 sau Rb-87. Ei se numesc izotopi “mamă”. Sunt elemente radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite izotopi “fiice”.

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vîrste mari produc aproape tot atîtea răspunsuri “greşite” cît şi “corecte”. Răspunsul “corect” e ales pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de obicei nimic despre răspunsurile greşite.

Afirmaţia aceasta – că datele radiometrice sunt “corectate” prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei – este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele elementare. Să vedem cîteva exemple.

3. Discrepante dovedite

Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o cercetare extinsă a literaturii, examinînd 445 de articole tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare autoritate.[John Woodmorappe, „Radiometric Geochronology Reappraised”, în Creation Research Society Quarferly, vol. 16, septembrie 1979, pp. 102-29, 147. – Vezi şi cartea din 1999 a lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California.]

Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date, măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vîrstele atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vîrstele “aşteptate” de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui cercetător:

“În general, se presupune că datele ce intră în “marja de corectitudine” sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele nu sunt explicate complet.”

Cînd aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor, foloseau ,cuvinte de tipul “posibil”, “poate”, “probabil”, “ar putea fi” etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion. Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea argonului, dacă vîrsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia argonului dacă e prea mare.

Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a întîmplat ceva de acest fel într-un anume caz.

Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vîrstă recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns pînă la 22 de milioane de ani. Joan Engels scria:

În prezent se ştie foarte bine că vîrstele obţinute cu K-Ar de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de discordante.”

4. Craniul 1470

În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lîngă Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era “aproape nedeosebit” de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vîrstă acceptata de 2,6 milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu avea 2,9 milioane de ani, spunînd că “nu se potriveşte cu nici unul din modelele anterioare ale începuturilor omului”. A fost numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East Rudolf, 1470).

Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani de controverse în jurul datării craniului.

La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au analizat rocile brute şi au obţinut date mergînd de la 212 la 230 milioane de ani – perioada Triassicului cu mult mai vechi decît se aştepta. Întrucît sub acest strat se descoperiseră oase de mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina “posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea unor roci pre-existente”. Chiar dacă roca arăta bine, tot ce depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, avînd în vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării evolutive”.

Între timp, o echipă de la University of California din Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat cîteva pietre ponce KBS şi au descoperit cîteva care aveau cam 1,6 milioane de ani şi cîteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători unele coborînd la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.

Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a trei vîrste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani. Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei fosilelor, incluzînd două specii de porc dispărute. Data finală acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani. Comentînd metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru datarea radiometrică, Lubenow întreabă:

“Se pune întrebarea, “Cum ştii cînd ai eşantionul bun pentru datare” ? Singurul răspuns la întrebare este acela că eşantioanele “bune” dau date în acord cu presupunerile evoluţioniste. Eşantioanele “rele” sunt cele care dau date ce nu sunt conforme cu evoluţia – ilustrare clasică a cercului vicios.”

5. Datarea Marelui Canion

Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon Dating Project, Institute for Creation Research, 10946 Woodside Avenue North, Santee, California 92071]

“Scopul proiectului”, scriu savanţii de la Institutul de cercetări creaţioniste (ICC), “este folosirea ‘celei mai de încredere” metode de datare cu izotopi radioactivi (metoda izocronă) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică (tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a stabili “vîrstele” diferitelor roci din Marele Canion.”

Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul, prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate într-un mod care să evite orice subterfugii.

Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi. Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi Zoroaster Granite.

De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul metamorfic cel mai tînăr din zonă. El provine de la un vulcan, după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe versanţii canionului deja erodat.

Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi graniturile de adîncime au peste 600 de milioane de ani vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vîrsta scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie estimată la cîteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tînără decît straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului. Astfel, comparînd vîrstele măsurate cu acurateţe ale mai multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre siguranţa generală a metodelor radiometrice.

Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în momentul ultimului raport pe care îl am.

Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe cifre de “vîrstă model”, ele fiind cu totul discordante (adică nu se potriveau defel una cu cealaltă). Cea “mai precisă” vîrstă a izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1 miliarde de ani.

Dar vîrsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vîrsta de “2,1 miliarde de ani” trebuie să fie de multe mii de ori mai mare decît vîrsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon: Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

Există cîteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea radiometrică. Principalele probleme (începînd de la cele de mai mică importantă) sunt:

  1. Acurateţea ratelor de dezintegrare – cele mai multe sunt considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de cîteva procente şi, dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
  2. Constanta ratelor de dezintegrare – mulţi savanţi cred că ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof. John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society, Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
  3. Activarea neutronică din surse necunoscute – Prof. Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului. Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică în Pb-207. Cînd Cook a făcut această corecţie, vîrsta calculată s-a redus de la 600 de milioane de ani pînă la epoca modernă.[Trevor Norman şi Barry Setterfield, „The Atomic Constants, Light, and Time”, Stanford Research Institute International Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă, trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost posibil în întreaga lume, afectînd toate rocile într-un mod ce nu poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
  4. Integritatea atomilor în roci – aceasta stîrneşte cea mai mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice. Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb, dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline. Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie invalidate.
  5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi dovedit – o decizie pe bază de credinţă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare precisă a vîrstei – cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază întotdeauna pe teoria uniformismului – adică faptul că pămîntul şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că pămîntul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.

Acum cîţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei istorice, spunînd ceva de felul acesta:

“Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe, provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare i-au făcut pe oameni să creadă că pămîntul avea numai cîteva mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au avut loc şi că pămîntul e mult mai vechi. El a evoluat lent, timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform “principiului uniformist” – ce spune că toate procesele au urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm astăzi.”

Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de geocronologie [Vîrsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry Faul spune:

“Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putînd fi privit ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista compoziţiei izotopice a plumbului extras din cîtiva meteoriţi de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi (Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămîne de descoperit pentru a permite calcularea vîrstei pămîntului este un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vîrstă cunoscută.”[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars, McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]

Observaţi punctul de pornire al lui Faul – “Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial…” Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pămîntului, de-a lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pămîntul şi sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un timp foarte lung, începînd cu miliarde de ani în urmă. Pornind de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea originară a elementelor chimice ale pămîntului trebuie să fi fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.

Această presupunere este una dintre principalele probe folosite spre a de termina vîrsta pămîntului şi coeficientul izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea naturalistă a pămîntului. Fără această credinţă de bază, toate măsurătorile datelor ce dau vîrste mari ar fi lipsite de sens.

Pe de altă parte, dacă pămîntul a fost creat dintr-o dată (cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit. Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului – şi într-adevăr El a şi dovedit acest lucru. Cînd a făcut pomii din Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Cînd i-a făcut pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci. Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf. Efrem Sirul în tîlcuirea sa la Facere din sec. IV: „Deşi ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau ca şi cum ar fi avut cîteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi aveau doar o zi cînd au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de cîţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începînd să se ivească pe ramurile lor.” Mai tîrziu, explicînd cum anume luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem scrie: „Pe cît de bătrîni erau copacii, ierburile, animalele, păsările şi chiar oamenii (cînd au fost creaţi), tot pe-atît erau şi tineri. Erau bătrîni după înfăţişarea mădularelor lor şi materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii lor” (Tîlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tîlcuire de neocolit a Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40, astfel încît să apară “mature” ? Savanţii sunt de acord că Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile pămîntului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208 să fi apărut în acelaşi fel ?

Întrucît o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea ştiinţifică, presupunînd pur şi simplu că Dumnezeu nu a intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice. Temeiul său este o credinţă filosofică – credinţa cuiva despre felul cum a apărut lumea.

Vedem că problema “pămînt vechi – pămînt nou” se poate rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o alegem.

Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem îndreptăţiţi să credem că pămîntul are miliarde de ani vechime.

Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vîrstă de doar cîteva mii de ani.

Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din sistemele de credinţă întemeietoare.

Cu permisiune

Sursa: www.creationism.info.ro

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.