Biserica lui Christos nu este o zidire construita din pietre seci si fiare…Ce Zice Bisericilor Spiritul? Stăpânirea De Sine În Libertate… Maturitatea Creştinului Sau Creşterea Creştinului În Cristos  

Zidind Templul lui Dumezeu- Fr. David Stein, S. U. A. MATURITATEA CREŞTINULUI SAU CREŞTEREA CREŞTINULUI ÎN CRISTOS… Care este vremea când va avea loc aplicarea semnului fiarei, din ce naţiune va face parte anticrist, şi însemnătatea cifrei 666 din Apocalipsa 13:18? Când și cum a propovăduit Isus duhurilor din înshisoare? Cum să înțelegem scriptura din Ioan 20:22,23: „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute… ADUCETI… TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE”

 

Zidind Templul lui Dumezeu- Fr. David Stein, S. U. A.

  1. Începem cu privilegiul de a vă aduce iubirea şi rugăciunile fraţilor noştri şi ai voştri din biserica din Allentown, Pennsilvania, S. U. A.
  2. Ne-am gîndit întotdeuna că a fost potrivit ca Isus să fie tîmplar înainte de a-şi începe misiunea. În timpul acela era obiceiul ca fiul să înveţe meşteşugul tatălui şi să continue tradiţia familiei.
  3. Fără îndoială că Isus învăţînd meseria tatălui vitreg Iosif, ar fi devenit priceput în construcţia cu lemn. Întocmai cum un artizan talentat este apreciat astăzi, fără îndoială că lucrurile făcute de mîinile acestui om perfect ar fi fost căutate mult pentru frumuseţea şi utilitatea lor.
  4. Mă gîndesc cu plăcere la Isus creînd mereu noi modele în lemn întocmai cum ajută în timpul vîrstei evanghelice la aducereea în existenţă a noilor creaturi spirituale.
  5. Uitîndu-ne în paginile Bibliei vedem multe referiri la proiecte de construcţii iniţiale de providenţa divină. În aproape toate acestea sînt intenţionate să ne înveţe despre marele proiect de construcţie al planului divin al vîrstelor ale lui Iehova.
  6. Să nu le considerăm numai din punctul de vedere al unui observator. Este vital pentru noi să putem vedea nu numai invitaţia de a fi zidiţi de Dumnezeu în ceva ce El poate folosi, dar tot aşa de important este să vedem privilegiul ce-l avem în a ajuta în zidirea altora.
  7. Aceasta este o legătură specială ce o avem cu Isus în a fi colaboratori în adunarea Templului lui Dumnezeu. Construcţia definitivă va fi desigur Noul Isrusalim, un aranjament care va face lucruti minunate referitoare la restaurarea omenirii, la legătura cu Iehova.
  8. Succesul Noului Ierusalim este garantat, deoarece pietrele individuale sînt încercate şi cu asprime probate. Această clasă aleasă se maturizează atît ca indi-vizi cît şi ca corp în unitate, în asemănare lui Isus.
  9. Am vrea să scoatem cîteva lecţii din Scripturi care ne arată în tip această splendidă muncă de construcţie care se desfăşoară chiar şi acum în timp ce vorbim. Vrem de asemenea să scoatem cîteva aplicaţii practice din aceste lecţii.

 

Beţaleel şi Oholiab

 

  1. Pentru început să privim Exod 31 unde vedem chemarea şi munca a două persoane: Beţaleel şi Oholiab Beţaleel şi Oholiab erau israeliţi care, împreună cu restul poporului au fost eliberaţi din Egipt.
  2. Cînd poporul a ajuns în pustiu, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înceapă construcţia a ceea ce numim tabernacol. Beţaleel şi Oholiab au fost aleşi şi însărcinaţi să facă construcţia.
  3. Ei erau special înzestraţi cu pricepere să facă ceeace cu singuranţă trebuie să fi fost unele din cele mai mari lucrări de artă realizate pe această planetă. Beţaleel este cel mai important din cei doi. Ne este prezentat în Exod 31:1-3.
  4. „Şi Domnul a vorbit lui Moise şi i-a zis: Să ştii că am ales pe Beţaleel fiul lui Uri, fiul lui Hur din seminţia lui Iuda. L-am umplut de duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări”.
  5. Noi credem că vedem în Beţaleel un tip al Domnului nostru Isus constructorul şef al planului Tatălui. Este interesant de văzut ce clar este marcată în Scripturi identificarea lui Beţaleel cu Isus. Să vedem paralela în limbajul folosit despre Isus în Isa. 11:1,2:
  6. „Apoi, o odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul.”
  7. Aţi remarcat paralela cu chemarea lui Beţaleel? Amîndoi: Îsus şi Beţaleel sînt umpluţi de spiritul:
  8. „înţelepciunii”, „priceperii”, „cunoştinţei”, „ştiinţă de tot felul de lucrări” sau „de sfat şi de tărie”.
  9. Credem că paralela aceasta este intenţionată să ne facă să vedem sensul tipului. Dar identificarea providenţei divine este încă şi mai explicită.
  10. Însuşi sensul numelui „Beţaleel” este „umbra lui Dumnezeu”. Aceasta este o descriere minunată a lui Isus. Nu vorbeşte apostolul Pavel despre El ca despre „întipărirea fiinţei Lui”. Să vedem Evr. 1:1-3:
  11. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu la sfîrşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile. El care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea fiinţei Lui”.21.
  12. Nu mă pot gîndi la o expresie care să exprime mai bine asemănarea, decît „întipărirea fiinţei Lui”. „Întipărirea fiinţei Lui” face din Isus cea mai perfectă umbră a lui Dumnezeu, care poate fi. Într-adevăr o umbră clară!
  13. În text sînt numiţi cîţiva străbuni al lui Beţaleel. Dacă considerăm sensul numelui lor, identificarea lui Betaleel este încă şi mai clară.
  14. Moise scrie că Beţaleel a fost fiul lui Uri. Numele Uri înseamnă „lumină”. Ce semnificativ! Care din creaturile lui Iehova este cel mai mult asociat cu lumina?
  15. După cum însuşi Isus a declarat în Ioan 8:12: „Eu sînt lumina lumii”. Aceasta este ca şi cum ar spune: „Eu sînt „Uri” al lumii”.
  16. Am citat mai sus din Evrei, cum îl descrie Pavel pe Isus ca „întipărirea fiinţei” lui Dumnezeu. Dar de asemenea spune că este „oglindirea (strălucirea) slavei Lui”. Aplicarea la Isus a numelui Uri nu se poate evita.
  17. Următorul nume care ne apare este bunicul lui Beţaleel, Hur. Poate vă amintiţi că Hur şi Aaron au făcut ceva pentru Moise în timpul cînd Israel a avut o bătălie cu amaleciţii, cum aflăm în Ex. 17.
  18. În timpul bătăliei Moise şi-a ţinut sus toiagul ceeace a fost în folosul lui Israel. Dar obosindu-se trebui să-şi lase jos mîinile şi atunci amaleciţii erau mai tari. Aaron şi Hur au venit în ajutor ţinînd sus mîinile lui Moise, bătălia fiind în final cîştigată.
  19. Hur a lăsat un exemplu frumos de serviciu şi devotamentul faţă de Dumnezeu. Fără îndoială că el a avut o influenţă bună asupra întregii familii, cu rezultate binecuvîntate.
  20. Numele Hur înseamnă „nobil”. Aceasta ne dă o altă trăsătură distinctă a caracterului lui Isus. Nobleţea Lui este clar definită, îm renunţarea la poziţia Lui înaltă în ceruri, pentru a veni pe pămînt să moară de o moarte ruşinoasă pentru păcătoşi.
  21. În Rom. 5:6-8 Pavel ne arată iubirea nobilă care L-a animat pe Isus şi pe Tatăl Său ceresc.
  22. „Căci pe cînd eram noi încă fără putere Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arătă dragostea faţă de noi prin faptul că pe cînd eram noi încă păcătoşi Hristos a murit pentru noi.
  23. Ce nobleţe! Ce iubire! Să mori pentru păcătoşi este de neînţeles pentru lume. Jertfa lui Isus cu adevărat dovedeşte nobleţe. Pavel subliniază această trăsătură nobilă din nou în 2 Cor. 8:9.
  24. „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El măcar că era bogat s-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia Lui voi să vă îmbogăţiţi”.
  25. Nobleţe înseamnă să pui binele altuia înaintea binelui tău. Nu avem în aceasta un exemplu mai mare decît a lui Isus.
  26. În sfîrşit vedem că Beţaleel a fost din seminţia lui Iuda. Iuda înseamnă „lăudat”. Ce bine se aplică aceasta la aprecierea lui Iehova pentru Fiul Său. Isus a avut cea mai înaltă poziţie în ceruri în existenţa Sa preumană.
  27. Dar ca rezultat al supunerii credincioase pînă la moarte, El a fost înălţat la natura divină. Remarcăm din nou acest adevăr în limbaj simbolic în Apoc. 5:9-14.
  28. „Şi cîntau o cîntare nouă şi ziceau: Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.
  29. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pămînt. M-am uitat şi în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrînilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.
  30. Ei ziceau cu glas tare: Vrednicc este Mielul care a fost junghiat, să primească putere, bogăţie, înţălăpciune, tărie, cinstea, slava şi lauda.
  31. Şi pe toate creaturile care sînt în cer, pe pămînt, sub pămînt, pe mare ţi tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicînd: A celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpînirea în vecii vecilor”.
  32. Cred că sînteţi de acord că aceste versete ne dovedesc că Domnul Isus – este cel mai vrednic de laudă.
  33. Un alt text care arată vrednicia lui Isus este Filip. 2:9-11. Să notăm cuvintele remarcabile de aici:
  34. „De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat numele care este mai pe sus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunche, al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt. Şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul”.
  35. Nu poate fi laudă mai mare decît a fi Domn spre slava lui Iehova! Desigur că numele Iuda sugerează că Isus este cel mai vrednic de laudă a lui Iehova.
  36. O ultimă abservaţia despre numele Iuda: Omul Isus a fost din seminţia lui Iuda şi poartă titlul de asemenea dat în Apocalips 5:5: „Leul din seminţia lui Iuda”, încă o verigă pentru înţelegerea nostră.
  37. Deci, în numele lui Beţaleel şi a părinţilor lui vedem caracterul şi acţiunile lui Isus. El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, „întipărirea fiinţei Lui”, o umbră a lui Dumnezeu, reflectînd toate faţetele minunate ale caracterului lui Iehova. 47. Isus a devenit lumina lumii şi a manifestat nobleţea sacrificiului iubitor pentru omenire şi a fost cinstit de Tatăl ceresc şi de către toţi cei ce recunosc marea Lui loialitate faţă de voinţa divină.

 

Oholiab în antitip

 

  1. Acum vrem să considerăm pe ajutorul lui Beţaleel în munca lui importantă, pe Oholiab. După cum vedem în Beţaleel un tip al lui Isus, tot aşa vedem în Oholiab un tip al bisericii, cu rolul de ajutoare şi de conlucrători cu Isus.
  2. Oholiab este identificat în Ex. 31:6; „Şi iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Abisamac din seminţia lui Dan”.
  3. Iarăşi ne uităm la sensul numelor ca să clarificăm aplicarea tipului. Sensul numelui Oholiab este „cortul Tatălui”. Nu corespunde aceasta. Numai în biserică în această vîrstă locuieşte Dumnzeu prin Spiritul Său.
  4. Această sfinţire colectivă defineşte de asemenea responsabilităţile şi privilegiile fiecărui membru al bisericii. Pavel a vrut să atragă atenţia tuturor credincioşilor concepuţi de spirit în această vîrstă asupra acestui fapt important în 1 Cor. 3:16: „Nu ştiţi că voi sînteţi templul lui Dumnezeu şi că spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”
  5. Faptul că Pavel întreabă, ne dă de înţeles că Fraţii din Corint nu se purtau întotdeuna ca şi cînd ar fi conştienţi de aceasta. Şi dacă studiem 1 Corinteni vedem că aşa este.
  6. Dar afirmaţia lui rămîne. Noi sîntem cortul lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu, „cortul Tatălui”. Sîntem Oholiab şi trebuie să acţionăm în armonie cu acest adevăr.
  7. Oholiab a fost fiul lui Abisamac ceeace înseamnă „fratele meu a ajutat”. Iarăşi, cît de potrivit este acest sens. Noi ca Biserică depindem vital de ajutorul şi sprijinul fratelui nostru mai mare, Isus.
  8. Poziţia şi acceptarea nostră de către Tatăl se bazează în totul pe Isus. Cum a scris Pavel în Efes. 1:6: „Spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în preaiubitul Lui” (ne-a acceptat în preaiubitul Lui).
  9. Nu este frumoasă expresia „ne-a acceptat în preaiubitul Lui? Isus este preaiubitul lui Iehova şi noi sîntem preaiubiţi de Isus. De dragul Lui sîntem noi acceptaţi de Dumnezeu cel atotputernic.
  10. Isus însuşi ne învaţă aceasta în Ioan 15:5 cînd spune: „Eu sînt via, voi sînteţi mlădiţele . . . fără Mine nu puteţi face nimic”.
  11. Aţi văzut vreodată ramuri productive tăiate din vie? Cînd tăiem o ramură din vie se usucă repede, se veştejeşte şi moare.
  12. Pentru ca o ramură să trăiască şi să producă trebuie să fie în vie întocmai cum noi trebuie să fim în Isus. Legătura aceasta trebuie să fie puternică altfel putem fi rupţi în condiţii adverse.
  13. Abisamac a fost din seminţia lui dan care are sensul de „judecător”. Aceasta este o indicaţie puternică a faptului că scopul chemării Bisericii este să fie judecători.
  14. Aceasta este adevărat pentru viitor după cum ne spune Pavel în 1 Cor. 6:2: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” Dar spunînd aceasta, Pavel ne atrage de asemenea atenţia asupra cerinţelor prezente cînd scrie în continuare:
  15. „Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sînteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cît mai mult lucrurile vieţii acesteia?”
  16. Pregătirea noastră ca judecători înseamnă că noi trebuie să judecăm drept acum în trup. Pavel vrea să spună că este vital ca să creştem în capacitatea de a judeca drept pentru a fi găsiţi vrednici de a ni se încredinţa judecata dincolo de văl.
  17. În rezumat despre Oholiab şi părinţii lui, vedem o ilustraţie a bisericii în activitatea şi relaţia ei cu Isus. Noi sîntem cortul Tatălui, templul Lui.
  18. Viaţa noastră depinde de sprijinul fratelui nostru mai mare, Isus. Dezvoltarea noastră are ca prim scop de a fi judecători care, cu Isus vor binecuvînta lumea în Împărăţia lui glorioasă.
  19. Din cei doi meşteri, remarcăm în Ex. 31:2 că numai Beţaleel a fost special „numit” şi i s-a încredinţat construcţia tabernacolului.
  20. De asemenea remarcăm că i s-a dat iscusinţa specială pentru a face munca cerută. Aşa este cu antitipul Beţaleel, Isus Christos. I s-a dat aceeaşi întîietate. Citim în Col. 1:18:
  21. „El este capul trupului al Bisericii, El este începutul Cel întîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întîietatea”.
  22. Întîietate înseamnă primul loc. Cum Beţaleel a fost avut întîietate faţă de Oholiab tot aşa are Isus faţă de biserică. El este capul nostru.
  23. Citim în Efeseni 4:15: „Ci vorbim adevărul în iubire să creştem în toate privinţele ca să ajungem în Cel ce este Capul, Christos”.
  24. Să vedem acum nişte lecţii legate de materialele de construcţie folosite de cei doi meşteri. Scopul alegerii lui Beţaleel şi Ohaliab a fost construirea Tabernacolului.
  25. În tip tabernacolul reprezintă pe Christoa şi Biserica sa care într-o zi vor fi sanctuarul lui Dumnezeu între oameni. Scriptura ne spune aceasta în Apoc. 21:3-5.
  26. „Iată cortul lui Dumnezeu (Biserica glorificată, locuinţa lui Dumnezeu) cu oamenii. Şi El va locui cu ei şi ei vor deveni poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
  27. El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere pentru că lucrurile dintîi au trecut, (adică domnia lui Satan, păcatul şi moartea).
  28. Cel ce şade pe scaunul de domnie a zis: iată, Eu fac toate lucrurile noi”.
  29. Aceasta este speranţa minunată ce ne stă înainte, să fim parte din acest aranjament glorios. Dar trebuie să clădim cu grijă acum.

 

Materialele de construcţie

 

  1. Toate materialele folosite la construcţia Tabernacolului conţin un mesaj pentru noi. Un rezumat al muncii lui Beţaleel îl găsim în Exod 31:4,5. Să citim ce trebuia fă facă:
  2. „. . . să născocească tot felul de lucrări meştejugite; să lucreze în aur, în argint şi aramă; să sape în aur, în argint şi aramă; să sape în pietre şi să le lege; să lucreze în lemn şi să facă tot felul de lucrări”.
  3. Isus, ca Beţaleel antitipic, trebuie să lucreze cu „materialele” din care se face marele Tabernacol antitipic al lui Dumnezeu. Astfel lucrează cu aur, argint şi aramă. Ce reprezintă aceste materiale?

80.Aurul: În timpurile trecute metalul cel mai valoros, rar şi care nu rugineşte, aurul se referă la natura divină.

  1. Argintul: Următorul ca valoare după aur. Credem că se referă la adevăr şi poate în special la adevărul legat de răscumpărare. Vă rog amintiţi-vă în legătură cu aceasta că scobiturile care susţineau Tabernacolul erau din argint.
  2. Şi nu orce argint, ci argint dintr-o sursă specială, şi anume din banii de răscumpărare plătiţi de israeliţi ca taxă „pe cap de locuitor” (vezi Ex. 30:12-16; 38:25-27). Tot aşa adevărul, în special adevărul despre sacrificiul lui Isus, este temelia scopului divin.
  3. Arama: Aceste metal seamănă mult cu aurul, dar cercetat mai aproape vedem că este inferior aurului. Natura umană este în unele privenţe asemănătoare cu cea divină. Omul a fost făcut în asemănarea lui Dumnezeu. Dar natura umană chiar şi în perfecţiunea ei este mai joasă decît îngerii, decît natura spirituală.
  4. Tot aşa arama pare că reprezintă natura umană perfectă a omului Isus Christos şi umanitatea justificată a bisericii. Această natură trebuie sacrificată lui Dumnezeu şi în final înlocuită cu natura spirituală.
  5. Beţaleel tipic a supravegheay „cioplirea pietrelor”. Pentru a ciopli un mărgăritar, se cerea o mînă sigură şi lovituri puternice. dar acest efort produce obiecte de o frumuseţe şi valoare neîntrecută..
  6. Antitipicul Beţaleel supraveghează cioplirea pietrelor antitipice. Voi şi cu mine, iubiţi fraţi, sînteţi acele pietre de cioplit şi de format pentru folosul divin.
  7. Isus ca şi cap al corpului, supraveghează toate încercările şi experienţele care „pregătesc” aceste „pietre” preţioase. Valoarea acestor „pietre” cioplite şi formate de Isus este mare. Remarcăm ce gîndeşte însuşi Iehova despre ele în Mal. 3:17.
  8. „Şi ei vor fi ai mei, spune Domnul oştirilor, îmi vor fi o comoară deosebită în ziua în care o pregătesc. Eu voi avea milă de ei cum are milă un om de fiul său care-i slujeşte.”
  9. Aceste pietre preţioase, aceste mărgăritare sînt tot atît de apreciate de Domnul nostru Isus ca şi „mărgăritarul de mare preţ” pentru care Isus a dat tot ce-a avut (Mat. 13:45,46).

90.Această valoare este sugerată de asemenea de faptul că acele pietre, terminate, au fost puse în aranjament frumos în „pieptarul judecăţii” marelui Preot.

  1. Metalul şi piatra ca materiale, ne aduc în minte comentariul lui Pavel despre zidirea creştinului, din 1 Cor. 3:11-15:
  2. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost pusă şi care este Isus Christos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn, trestie,
  3. lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă; ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.
  4. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămîne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cît despre el, va fi mîntuit dar ca prin foc”.
  5. Pavel pune aici în contrast ceeace rămîne permanent, cu ceeace se strică, cu ceeace este temporar. Focul curăţă unele lucruri şi le nimiceşte pe altele. Cu ce construim noi, dragi prieteni?
  6. Antitipicul Beţaleel răspunde de asemenea de cioplirea lemnului”. Foloseşte Beţeleel aici antitipic materiale de construcţie inferioare? Se pare că da, dar dacă vedem lecţia, folosirea lemnului este foarte potrivită.
  7. În tip lemnul la cer se referă a fost sittim, folosit exclusiv în Tabernacuol. Mobila, inclusiv Masa punerii pîinii, Altarul tămîierii, Lada legămîntului şi scîndurile erau toate din Sittin, dar acoperite cu aur.
  8. Sugerăm că sittimul, care este veşnic verde, reprezintă natura umană muritoare. Spunem muritoare pentru că lemnul putrezeşte.
  9. Nu înseamnă că este putred, dar poate putrezi. Dar ceeace putrezeşte, natura umană muritoare „se va îmbrăca ” în ceeace nu putrezeşte, nemurirea. Remarcăm aceasta în 1 Cor. 15:53,54:
  10. „Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îşmbrace în nemurire. Cînd trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire atunci se va împlini cuvîntul care este scris: „moartea a fost înghiţită de biruinţă”.
  11. Şi cît de frumos este iulustrat acest lucru prin faptul că lemnul a fost acoperit cu aur. Ce ar putea fi mai potrivit ca tip al explicaţiei lui Pavel?
  12. Cu acest muritor se lucrează acum „cioplindu-se” aici şi „cioplindu-se” dincolo făcîndu-se ceeace Scripturile numesc „tăierea împrejur a inimii” (Col. 2:11; Rom. 2:29).
  13. Oholiab a fost prim ajutorul lui Beţaleel. Astfel este Biserica pentru Christos Isus. Ea cooperează cu El Capul ei, Domnul ei, Învăţătorul ei în aducerea a totul ce a fost şi ce este în supunerea minţii, în Christos Isus.
  14. Am menţionat la început că succesul acestei construcţii este garantat. Din nou aici un tip profetic mărturiseşte cu tărie. În templul lui Solomon era un pridvor cu doi stîlpi (1 Regi 7:21).
  15. Curios, aceşti doi stîlpi aveau nume şi această curiozitate ne atrage atenţia. Stîlpul din dreapta (cum stai în faţa Templului) era numit Iachin, iar cel din stînga, Boaz.
  16. Jachin înseamnă „el va stabili” sau „el va stabili ferm”. Boaz înseamnă „în putere”. Punîndu-le acestea împreună şi citindu-le ca o propoziţie ebraică de la dreaaapta la stînga cu templul la mijloc, citim:
  17. „El va stabili ferm templul în putere”.
  18. Nu este aceasta magnific? Este făcut absolut, prin promisiunea lui Dumnezeu.

 

Gînduri conclusive

 

  1. Dorim să încheiem cu cîteva aplicaţii practice ale acestor lucruri: Să ne amintim din nou privilegiul nostru de a ne ajuta unii pe alţii. Petru spune că sîntem „pitre vii” zidite într-o casă spirituală.
  2. Cît efort depunem pentru a ne zidi unii pe alţii zi de zi. Pentru a ne face chemarea şi alegerea sigură este necesar să ne îngrijim de nevoile fraţilor noştri. Iată sfatul lui Pavel în Col. 3:16:
  3. „Cuvîntul lui Christos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţăţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, cîntînd lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră”.
  4. dar cum să facem aceasta? Nu prin a ne amesteca în treburile personale ale fraţilor noştri. Mai curînd printr-o observaţie plină de sensibilitate motivată de iubire şi fiind exemplu de credincios.
  5. În adunările şi conversaţiile noastre să nu ne mulţumim în a permite ca saluturile noastre să fie numai convenienţe sociale. Dimpotrivă, din inimă să căutăm binele fraţilor.
  6. Să căutăm noua creatură din fiecare şi s-o servim. Unii ar putea spune: „Nu ştiu dacă am ceva ce ar putea zidi pe fraţi”. Dar dragi fraţi, cu toţii avem.
  7. Fraţii din Roma în timpul lui Pavel aveau aceste trăsături ceeace l-a îndemnat pe Pavel să scrie în Rom. 15:14:
  8. „În ce vă priveşte pe voi fraţilor, eu însumi sînt încredinţat că sînteţi plini de bunătate, plini de orice fel de cunoştinţă şi astfel sînteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”.
  9. Avem încredere, dragi prieteni, că prin harul Domnului vom putea termina munca de zidire, care ne stă în faţă încă. Pregătirea miresei lui Christos este cea mai importantă muncă astăzi.
  10. Fiecare din noi, ca membri ai lui Oholiab antitipic, să ajutăm cu zel şi energie pe Beţaleel antitipic, făcînd cu toată puterea ceeace mîinile noastre găsesc de ăfcut şi toate spre slava lui Iehova!

Biserica lui Christos nu este o zidire construita din pietre seci si fiare…

Cei mai mulţi oameni când se gândesc la biserică au în vedere clădirea, sau instituţia. De exemplu în expresiile: s-au construit multe biserici, biserica ortodoxă, catolică, reformată, penticostală etc. Se ridică aici nişte întrebări: Ce este de fapt biserica? De ce sunt aşa multe diviziuni? Care este biserica lui Cristos? Cum se alege ea? Care este scopul alegerii ei?Acest cuvânt apare prima dată în Noul Testament în Matei 16:18, unde Domnul nostru se adresează lui Petru: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (în greacă, Petros), şi pe această piatră (în greacă,petra) voi zidi Biserica Mea”. Apostolul Pavel scrie în epistolele sale adresându-se „către Biserica Laodiceenilor” (Coloseni 4:16), sau „către Biserica Tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1:1). Desigur că el nu se adresa unei clădiri, nici unei instituţii, ci se adresa grupului de creştini din acea localitate. Deci acel grup de creştini erau numiţi biserică, şi nu purtau nume de sectă, cult, etc. Cuvântul vine din grecescul ecclesia,  care înseamnă scos afară, separat, ales, prin mesajul Evengheliei lui Cristos. De unde este scos afară? Desigur din lume, dintre mulţimea oamenilor. Despre aceasta vom vorbi mai târziu. În 1 Corinteni 12:12 se spune: “Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos”. Deci există un singur trup, o singură Biserică adevărată. Ce trebuie să înţelegem din expresia Domnului Isus, „pe această piatră (în greacă, petra) voi zidi Biserica Mea” (Matei 16:18)? Răspunsul Domnului a venit după o discuţie cu ucenicii, când i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”  Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Mulţimile erau confuze în privinţa Domnlui nostru, ei nu ştiau cine este şi Îl asociau cu diferiţi proroci. Atunci Petru a spus: „Tu eşti Hristosul”. Apoi ca răspuns la această afirmaţie a lui Petru Domnul a spus: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Deci Domnul spune că pe acest mare adevăr, că El este Fiul lui Dumnezeu, Îşi va zidi Biserica, „trupul”, cum zice Ap. Pavel în 1 Cor. 12:12. Prin urmare, Isus Cristos este acea piatră, El este temelia Bisericii. Ap. Pavel (1 Corinteni 3:11) mărturiseşte acest lucru astfel: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. Spuneam că în Matei 16:18 sunt folosite două cuvinte greceşti diferite: Petros şi petra. Petros se referă la Petru, iar petra se referă la piatra de temelie a Bisericii, care după cum am văzut este Isus Cristos. În Matei 16:18, observăm că Isus spune „biserica Mea”, nu spune bisericile mele. Ca atare este numai o biserică adevărată, nu mai multe. De ce sunt aşa multe diviziuni astăzi? Să citim o scriptură care arată un fenomen din biserica timpurie. 1 Corinteni 3:3, 4: „Pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni? Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!” Şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?” Ce vedem aici? Vedem că deja în timpul apostolilor unii au început să facă diviziuni, spunând ca aparţin de diferiţi creştini, sau sunt ai lui Apolo sau ai lui Pavel. Ap. Pavel condamnă acest lucru spunând că este lumesc. Oare nu se întâmplă aşa şi astăzi? Când doi creştini se întâlnesc şi vorbesc despre religie, una din primele întrebări este: la ce biserică mergi, sau de ce biserică aparţii? A fost aceasta o întrebare în biserica timpurile? Desigur că nu! Potrivit Bibliei, să vedem care este acea Biserică adevărată. Citim: Evrei 12:23: „De Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi.” Observăm? „Biserica celor întâi născuţi.”

Mai citim despre aceasta în Coloseni 1:18: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” „Trupul Lui”, unica biserică, nu este divizată, este numai una.

Numele lor sunt scrise în ceruri”, adică răsplata celor care vor face parte din biserică va fi natura spirituală. Dar cum ajungem acolo, cum ajungem să facem parte din acea biserică a căror nume este scris în ceruri? Ap. Ioan spune: Apocalipsa 17:14: „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” Ştim că Mielul Îl reprezintă pe Domnul Isus: „… Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29. Împreună cu Domnul Isus în ceruri trebuie să fie şi trupul Lui, biserica. Dar am observat că sunt trei lucruri importante pentru a face parte din acea biserică?

Chemat,Ales,Credincios

ACESTA este răspunsul la întrebarea noastră. DECI BISERICA LUI CRISTOS este compusă din acei creştini sinceri care sunt chemaţi, sunt aleşi şi rămân credincioşi până la moarte. Trei lucruri esenţiale. Această biserică nu este compusă din organizaţii omeneşti, adunări, congregaţii religioase, ci din persoane individuale, care împlinesc condiţiile cerute de Domnul.

Dar, va spune cineva, cum rămâne cu adunările, că doară nu putem sta separaţi. Trebuie să ne adunăm cu alţii de aceeaşi credinţă, fiindcă şi Ap. Pavel ne îndeamnă foarte serios să ne adunăm laolaltă pentru părtăsie spirituală, pentru zidire reciprocă în credinţă, spunând: „Să nu părăsim adunarea noastră” (Evrei 10:25). Deci, nu sunt toate acestea biserici? Sunt biserici într-adevar, din punctul de vedere uman, dar noi vorbim aici despre acel unic trup, acea unică biserică, pe care omul n-o poate vedea, care este cunoscută numai de Domnul.

Să vedem acum cele trei lucruri importante pentru a face parte din acea biserică:

Chemat

Vom menţiona câteva scripturi care ne lămuresc ce înseamnă a fi chemat.

Matei 22:14: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Aici vedem cele două etape menţionate anterior: chemaţi apoi aleşi. Dar ce înseamnă a fi chemat, de unde sunt chemaţi aceştia?

1 Petru 2:9: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” Deci aceştia sunt chemaţi din întuneric, din păcat, din lume. Domnul nostru ne spune acelaşi lucru: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea”. Ioan 15:19.

Aceştia sunt cei care:

Recunosc că sunt păcătoşi Îl acceptă pe Isus ca salvatorul lor Dau dovadă de credinţă în Domnul Isus

Ni se spune că sunt mulţi chemaţi. Ce înseamnă că sunt mulţi chemaţi?

Uitându-ne în jurul nostru vedem că sunt mulţi oameni care merg la biserică, cred în Isus şi încearcă în măsura puterii lor să se ferească de păcat. Sunt oare chemaţi toţi aceştia? Credem că nu. Cuvântul mulţi nu înseamnă că sunt mulţi în comparaţie cu cei necredincioşi, ci în comparaţie cu cei aleşi, care au acceptat chemarea. Unii rămân la acest pas al credinţei în Domnul Isus şi al pocăinţei, nu merg mai departe spre dedicare completă.

Oamenii din lume în general sunt chemaţi la pocăinţă, să se cureţe de păcate mai întâi. Chiar şi Apostolul Pavel ne spune că pocăinţa şi credinţa în Dumnezeu sunt subiecte începătoare. Evrei 6:1.

Dintre aceştia credincioşi în Dumnezeu şi în jertfa răscumpărătoare a Domnului Isus, care se spală de păcate cât pot ei mai bine, Dumnezeu cheamă deci şi alege pe cei care primesc chemarea, dedicându-se complet lui Dumnezeu şi serviciului Său. „El ne cheamă să călcăm pe urmele Lui.” DA! Aceasta include mult mai mult decât numai o credinţă în El. Apostolul spune: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” 1 Petru 2:21.

Credinţa în Dumnezeu trebuie să fie urmată de fapte, de schimbări în viaţa noastră. Ap. Iacov ne spune: „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” Iacov 2:17.

Ce fapte aşteaptă Domnul de la noi? Exact această întrebare a fost adresată Domnului Isus. Citim în Ioan 6:28: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Acum să vedem ce a răspuns Învăţătorul nostru:

Ioan 6:29  „Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.”

Aţi observat? Lucrarea şi faptele principale sunt „să credem în Isus Cristos”.

Cineva ar putea spune: „Eu cred în Isus de mult timp”. Da, e bine, e corect, dar Domnul nostru se referă la o credinţă adâncă, o credinţă care dezvoltă încredere, ascultare de poruncile Lui. Într-o împrejurare Isus le-a spus celor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, Sunteţi într-adevăr ucenicii Mei”. Ioan 8:31.

Apoi această credinţă va creşte şi va cuprinde încă mai mult. Ap Pavel ne spune:

„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” Filipeni 1:29. Asta va însemna lepădare de sine, sacrificiu.

Dar ce observăm când ne uităm la majoritatea creştinilor? Vedem că mulţi nu fac acest pas următor de a urma cu adevărat pe Domnul. Ei se opresc la primul pas, al pocăinţei şi al unei credinţe simple în Dumnezeu şi în Domnul Isus, fără faptele credinţei.

Domnul spune că „puţini sunt aleşi”. Matei 22:14.

Ce înseamnă a fi ales?

Aceştia sunt cei care, după cum am citit, „calcă pe urmele Domnului Isus”. 1 Petru 2:21.

Ce înseamnă a călca pe urmele Lui?

Avem un răspuns la întrebare: „Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” Matei 16:24.

Ce înseamnă a ne lepăda de noi înşine? Înseamnă a lepăda voinţa noastră veche şi a urma voinţa divină, exact cum a făcut Domnul nostru. „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Evrei 10:7.

Aceasta Domnul Isus a făcut-o de bună voie. El mărturiseşte acesta când spune: „…Pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” Ioan 5:30.

Aceasta înseamnă un proces de transformare a minţii noastre. Ap Pavel exprimă acest proces foarte clar: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Romani 12:2.   Ce frumos standard este pus înaintea noastră!

Deci, ne vom transforma treptat gândirea de la una naturală, la una spre spirituală (Coloseni 3:2). Ambiţiile noastre pământeşti vor fi schimbate spre cele eterne, ne vom aduna comori în cer (Matei 6:20). Vom realiza că nu suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu sângele scump al Domnului Isus, şi aceasta va inspira în noi o dorinţă a de proslăvi pe Dumnezeu. „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” 1 Corinteni 6:20.

Astfel vom fi aleşi să fim ambasadorii lui Cristos în această lume (2 Cor. 5:20). Aceasta înseamnă că va trebui să reprezentăm o altă ţară, o altă împărăţie, vom fi reprezentanţii lui Dumnezeu în această lume. Vom deveni o seminţie aleasă, cum spune Ap. Petru: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” 1 Petru 2:9.

Ap. Petru spune că vom deveni o preoţie împărătească. El face o coparaţie cu preoţii care erau aleşi din seminţia lui Levi ca să slujească în templu. Dar desigur ne vom întreba, ce trebuiau să facă acei preoţi pentru a fi în serviciul lui Dumnezeu?

Citim în Leviticul 8:33: „Timp de şapte zile, să nu ieşiţi deloc din uşa cortului întâlnirii, până se vor împlini zilele pentru închinarea voastră în slujba Domnului; căci şapte zile se vor întrebuinţa pentru închinarea voastră în slujba Domnului.”

Ce înseamnă a fi închinat în serviciul Domnului? În ebraică spune „Trebuiau să fie consacraţi în serviciul Domnului”.

Această „închinare” sau „consacrare” în serviciul Domnului este tocmai ce ne spune Domnul nostru în a doua parte a scripturii din Matei 16:24: „Să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.”

Această cruce nu se referă la o cruce literală. Ap. Pavel ne spune ce înseamnă aceasta: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” Romani 12:1.

Desigur că Ap. Pavel nu îndemna pe creştini să fie sacrificaţi literal.

Această „jertfă vie” se referă la „trupurile noastre”, se referă la drepturile umane şi plăcerile trupului care sunt în lume, privilegiile pe care le avem pe drept în această lume. Toate acestea trebuie să fie jertfite pentru Dumnezeu. Aceasta va implica timp, efort, bani, talentele noastre, influenţa şi tot ce avem, fiindcă „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult.” Luca 12:48.

Într-o împrejurare un tânăr bogat s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 18:18).  Domnul nostru i-a spus că mai întâi trebuie să păzească poruncile, aşa cum am amintit anterior, că primul pas este credinţa şi ascultarea. Tănărul bogat a spus că a făcut aceasta din tinereaţa lui. Apoi Domnul Isus i-a spus: „Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino şi urmează-Mă.” Luca 18:22.

Desigur că Domnul Isus n-a avut în vedere ca el să vândă literalmente tot ce are. El a vrut să spună că tot ce are să fie folosit penrtu alţii, nu numai în folosul lui, ca viaţa lui să fie spre a servi pe alţii cu tot ceea ce are.

Lucrul acesta ni-l spune Domnul şi nouă. El îi alege pe acei care au o dorinţă sinceră de a-şi trăi viaţa în servicul Domnului şi a cauzei Lui.

Ap. Pavel ne spune aceasta prin cuvintele: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” 2 Corinteni 5:15.

La fel cum El a murit pentru noi toţi, murim şi noi faţă de păcat şi de lucrurile pământeşti trecătoare, „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Şi numai atunci vom putea spune împreună cu Apostolul că „viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.

Acesta este botezul adevărat, despre care spune Ap. Pavel în Romani 6:3: „Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Această viaţă de sacrificiu începe cu un legământ între noi şi Dumnezeu, un legământ că Îl vom urma până la moarte orice nu s-ar întâmpla în viaţa noastră. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură.” Psalmi 25:14.

DA! Deci am văzut că aleşii sunt cei care au făcut pasul următor după credinţă – pasul de sacrificiu în urmele Domnului. Aceştia sunt aleşi de Dumnezeu pentru a fi poporul lui, „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Dar Ap. Ioan ne spune că şi după ce suntem aleşi mai avem o probă de trecut „de a fi găsiţi credincioşi” Apoc. 17:14.

După ce ne predăm în serviciul Domnului, un lucru important se întâmplă în viaţa noastră. Ap. Iacov (1:18) spune: „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pîrgă a făpturilor Lui.” Adică începe o viaţă nouă. De la acest punct începe o viaţă nouă: „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).  DA, este o nouă creatură, care are nevoie de lucruri spirituale pentru a se dezvolta. Ap. Pavel spune Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”.

Deci este important ca după ce am fost chemaţi şi apoi aleşi de Dumnezeu, să progresăm, să stăm în picioare. Ap. Pavel, care a fost chemat într-un mod special de Dumnezeu şi a îndeplinit aşa o mare misiune, se îngrijora ca nu cumva să fie lepădat, adică să fie găsit necredincios până la urmă. Citim 1 Corinteni 9:27: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Apoi în Efeseni 6:13 ne îndeamnă să luăm TOATĂ armătura lui Dumnezeu. De ce toată? El continuă: „Ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul”.

După cum am văzut, răsplata Bisericii va fi nemurirea, o înviere la natura spirituală, asemenea Domnului Isus Cristos. Ei vor fi înviaţi în trup spiritual „neputrezitor” – 1 Cor 15:53, 1 Ioan 3:2. Vor fi împăraţi şi preoţi împreună cu Domnul Isus (Apoc 20:6), şi vor şedea „pe scaune de Domnie” cu Domnul Isus (Luca 22:30).

Pe ei îi îndeamnă Despre Ap. Ioan, „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Ap 2:10). Ca atare este important ca înainte de a primi această cunună, „să fim credincioşi până la moarte”, să fim credincioşi legământului pe care l-am făcut cu Dumnezeu. Iar în Filipeni 2:12: „Astfel, deci, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”.

Dacă vom fi credincioşi până la moarte, dacă ne vom duce până la capăt, vom putea spune şi noi asemenea Domnului Isus:

Ioan 17:4, 5: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.”

Domnul Isus a ştiut că a făcut voia Tatălui din ceruri. La fel Ap. Pavel care L-a urmat pe Domnul, spune la sfârşitul vieţii lui:

2 Timotei 4:7,8: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

Mulţumim lui Dumnezeu că prin promisiunile Sale ne-a dat „o speranţă vie” şi putem înţelege cu adevărat care este adevărata Biserică despre care ne vorbeşte Biblia.

Deci, în lumina Scripturilor, să ne uităm fiecare la noi înşine şi să vedem unde ne aflăm, care este starea noastră, ce mai avem de făcut pentru a ne curăţi şi a trăi mai aproape de Tatăl Luminilor.

Numele Domnului Să fie slăvit în toate, AMIN!

Când și cum a propovăduit Isus duhurilor din înshisoare?

1 Petru 3:18-20: „Hristos…fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se pregătea corabia…”.

Ideea susţinută de unii că în cele trei zile cât a fost mort Domnul Isus S-a dus să le predice duhurilor păcătoşilor care au murit la potop şi care erau chinuiţi într-un loc numit iad, nu este suţinută scriptural din câteva motive: În Eclesiastul 9:5 şi 10 ni se spune că „morţii nu ştiu nimic” şi că „în locuinţa morţilor în care mergi nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Domnul Isus cât a fost mort nu putea să predice, căci era în locuinţa morţilor, „nu ştia nimic”. Deci trebuie să fi propovăduit după ce a fost înviat de Tatăl (şi cum putea fi înviat dacă nu era mort!) ca fiinţă spirituală de cel mai înalt grad, nemuritor, asemenea Tatălui. Şi chiar aşa ne spune versetul: „…făcut viu în duh, în care S-a  dus…”. Cine sunt duhurile din închisoare? 2 Petru 2:4 şi Iuda 6 ne spun că aceste duhuri sau fiinţe spirituale sunt îngerii care au păcătuit prin unire ilicită cu fetele oamenilor (Gen. 1:14), dând naştere unei rase hibride, de uriaşi, care au fost nimiciţi la potop, nefiind din spiţa adamică. La potop îngerii aceştia căzuţi şi-au reluat starea spirituală, dar au fost închişi, limitaţi sau legaţi cum zice sf. Petru „în lanţurile întunericului”, în Tartar, adică în atmosfera pământului, opriţi de la părtăşie cu îngerii sfinţi şi de la acces în sferele înalte ale Atotputernicului.

 

Cum să înțelegem scriptura din Ioan 20:22,23: „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.”

Acest text din Ioan 20:22, 23 sunt cuvintele Domnului redate de apostolul Ioan, care sunt redate și de Matei, în capitolul 18:18: “Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”

Această putere temporară care le-a fost dată ucenicilor în această împrejurare este diferită de spiritul sfânt care a venit la Cincizecime. Ai au avut cuvântul și puterea lui Dumnezeu să scoată demoni, să vindece și să ajute pe oameni pentru ca prin Cuvântul lui Isus să li se ierte păcatele. Cei ce au primit cuvintele lor, au primit pe Domnul și păcatele le-au fost iertate, cei ce nu i-au primit au rămas în păcatele lor, deci păcatele lor au fost ținute. Exact aceasta citim și în Luca 10:10, 11: „Dar în oricare cetate veţi intra, şi nu vă vor primi, să vă duceţi pe uliţele ei, şi să ziceţi: „Scuturăm împotriva voastră, chiar şi praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” Deci aceștia nu au primit iertarea păcatelor atunci, păcatele „le-au fost ținute”.  Referitor la ce se va întâmpla cu ei ar fi o altă întrebare.

Dar ar mai fi o aplicare și după învierea Sa, când Domnul voia să le transmită ce rol vor avea după ce El se va înălța la cer. Acesta a fost unul din acele lucruri menționate în Ioan 14:12: „Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl”.

Cuvintele „a suflat peste ei şi le-a zis, luaţi Duh sfânt” ar fi un fel de metaforă, prin care să arate că învățătura care iese din gura Sa este mijlocul prin care ei vor lua Duh sfânt. Aşa cum spune şi Ap. Iacov în 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut (conceput) prin Cuvântul adevărului”. Apostolii urmau să înveţe, să îndrume, să boteze, să stabilească ordinea în adunările care se vor forma, pentru a fi un exemplu pentru toată Vârsta Creștină, pentru toți credincioșii adevărați. Așadar, ceea ce apostolii au stabilit a fost prin îngrijirea Domnului, prin Duhul Sfânt. Şi noi de acum, orice probleme se vor ivi, să căutam îndrumările Bibliei, cuvintele apostolilor şi să avem încredere că acele cuvinte sunt de la Domnul, sunt „suflarea gurii Sale”.

Care este vremea când va avea loc aplicarea semnului fiarei, din ce naţiune va face parte anticrist, şi însemnătatea cifrei 666 din Apocalipsa 13:18?

 

Înainte de a răspunde ce reprezintă cifra 666 şi din ce naţiune va face parte Anticristul, trebuie să avem o imagine corectă asupra cărţii Apocalipsei. Ea nu ese o carte de groază aşa cum pare a fi şi cum majoritatea dintre noi înclinăm să credem. Ea este o carte profetică şi profeţeşte în imagini alegorice (nu reale) istoria Noului Testament şi nu numai, ci ea ne duce chiar în mia de ani de domnie a lui Cristos (Apocalipsa 20:2-3-6-7), prima mie de ani din Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Apocalipsa prezice ridicarea şi căderea sistemului Anticrist al lui Satan pe o perioadă de timp de două mii de ani, iar a treia mie (Apoc. 20-22) triumful lui Cristos asupra lui. Anticristul nu este o persoană numai, ci un sistem diabolic format din mii de persoane . El s-a ridicat în creştinism chiar din timpul apostolul Pavel, care scrie în 2 Tes. 2:7: „…Caci taina fărădelegii (Anticristul) a şi început să lucreze….”

Am spus că Anticristul este un sistem format din mii de oameni, dar aceasta nu înseamnă că toţi oamenii din acest sistem sunt Anticrişti cu voia. Unii, şi cei mai mulţi,susţin acest sistem neştiind că el este Anticristul, pentru că li s-a spălat creierul şi li s-a introdus în cap ideea ca acest sistem este al lui Cristos. Acesata este o taina, spune Pavel, o taină a fărădelegii. Din aceasta se vede marea artă a lui Satan de a amăgi. Apostolul Pavel mai scrie despre aceasta undeva urmatoarele: „…v-am logodit cu un bărbat (Isus) ca să vă înfăţişez înaintea lui Cristos ca pe o fecioară curată. Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Cristos…” 2 Corinteni 11:2-3.

Din păcate, temerile marelui apostol s-au adeverit, pentru că tot el scrie în Faptele Apostolilor cap. 20:29: „ Ştiu bine că după plecarea mea (după moartea mea) se vor vârî între voi lupi grozavi care nu vor cruţa turma.

Cu trecerea anilor şi mai ales a secolelor, turma lui Dumnezeu (creştinii sinceri) a ajuns să fie condusă de lupi îmbrăcaţi în piei de oaie. Lupii aceştia au legătură cu cifra 666, nu oile amăgite. Domnul Isus a ştiut bine acest lucru, de aceea a rostit pilda cu Grâul şi Neghina, pilda cu cele trei măsuri de făină şi aluatul pus acolo de către o femeie simbolică, Izabela din Apocalipsa 2:20, pilda cu copacul cel mare şi pilda cu năvodul. Toate acestea le găsim la un loc in Evanghelia după Matei cap. 13, precum şi în alte evanghelii.

Când vorbim despre Anticrist nu trebuie să-l aşteptăm în viitor, pentru că el a apărut în trecut, imediat după moartea apostolilor, dar nu a ajuns la supremaţie mondială decât prin secolul al 6-lea după Cristos. Anticristul există şi astăzi. şi nu numai unul ci mai mulţi, adică două sisteme. Fiara şi Prorocul Mincinos din Apoc. 19:20; dar cum am spus, aceasta este încă o taină pentru cei mai mulţi creştini.

Anticristul acesta este unul şi acelaşi cu fiara din Apocalipsa 13:1-10 şi cu cea din profeţia lui Daniel 7:7-8 şi 15-25. De asemenea este arătat tot în cartea lui Daniel cap. 8:9-12, iar în versetul 13 Anticristul este numit la fel cum îl numeşte Domnul Isus în Evanghelia după Matei 24:15: „Urâciunea pustiirii”

Acest sistem a avut perioada sa de domnie glorioasă 42 de luni (cu 30 de zile luna) cum este arătat în Apoc 13:5, adică 1260 de zile care sunt de fapt 1260 de ani, şi după cum este arătat în Apoc. 11:2-3, precum şi în Daniel 7:25, 12:7.

În Apocalipsa 13:11-18 îl vedem pe Anticrist într-o formă de alianţă, de unitate religioasă între fiara cu coarne de mieluşel şi fiara de dinaintea acesteia, descrisă în versetele 1-10. Acestea împreună vor forma o imagine a alianţei dintre catolici şi unele secte protestante. Dacă vom urmări istoria laică, istoria evului mediu, vom găsi imediat care a fost cea mai mare biserică a tuturor timpurilor, precum şi faptele ei. Şi că astăzi se urmăreşte de către aceasta o revenire a ei la conducerea globală, la New Age, care este de fapt Globalizarea, o nouă ordine mondială, bazată în mare parte pe revenirea la conducerea lumii a fostului imperiu roman, într-o formă modernă care să placă tuturor. Imperiul Roman, dar de astă dată nu numai catolic, ci şi protestant.

Cifra 666 are legătură numai cu sistemul papal; de fapt el este Anticristul cel mare. Am spus la început că un sistem este format din mai mulţi indivizi, şi că nu toţi cei care sunt cuprinşi în acest sistem sunt conştienţi de erorile acestui sistem.

Pentru a fi mai explicit, ne vom aminti de căderea comunismului, acel sistem totalitar care a comis puţine lucruri bune şi multe rele. Milioane de oameni au fost membri ai acelui partid in Europa de răsărit, dar nu toţi aveau puterea de a decide. Cei mai mulţi au fost simpli figuranţi, după cum şi în sistemul Anticrist mulţi îl susţin fără să ştie de fapt ce se întâmplă.
La drept vorbind, toţi creştinii de-a lungul veacurilor au făcut parte din asa-zisul Babilon apocaliptic. Toţi au trăit împreună ca grâul cu neghina din pilda Domnului, şi care, aşa cum i-a avertizat Domnul pe secerători, trebuia să le lase împreună pâna la seceriş (Matei 13:29-30). Acum suntem în seceriş şi grâul trebuie să părăseasca sistemul neghinei.

După cum ştim cu toţii, papa avea trei coroane puse una peste alta, Chiar şi Mihai Eminescu aminteşte în Scrisoarea a Treia, „papa cu a lui trei coroane, puse una peste alta”. La fel, după cum ştim cu toţii, pe coroana papală este scris: „Vicarivs Filii Dei”, care înseamnă, înlocuitorul Fiului lui Dumnezeu. Ceea ce, desigur, potrivit adevărului biblic este o profanare la adresa lui Dumnezeu, o uzurpare a tronului lui Isus, este marele Antihrist care acum se uneşte cu alţi Anticrişti mai mici ca să formeze Chipul Farei dintâi şi să fie pedepsiţi cei care nu vor aduce slujire cu fruntea (mintea) şi cu mâna dreaptă (putera) acelui vechi sistem căruia i s-a pus o firmă nouă, dar Dumnezeu nu se lasă înşelat, şi nici oamenii nu vor suporta acum ca în evul mediu acest sistem, ci il vor dărâma, la fel cum a dărâmat Samson acea căadire peste filisteni şi chiar şi peste el.

Numarul 666 se poate traduce prin cuvintele scrise pe coroana papei de la Roma (ştim că literele romane au valoare numerică). Deci să luăm cele trei cuvinte de pe coroana papală şi să vedem care este valoarea lor numerică:
Vicarivs Filii Dei
V—5
I—1
C—100
A—0
R—0
I—1
V—5
S—0
——
F—0
I—1
L—50
I—1
I—1
——
D —500
E—0
I—1
Total 666

“ÎN SFÂRŞIT, TOŢI SĂ FIŢI CU ACELEAŞI GÂNDURI”

“În sfârşit, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri (în armonie — de acord), suferind împreună cu alţii, plini de dragoste frăţească, miloşi, smeriţi. Nu întoarceţi rău pentru rău, nici batjocură pentru batjocură; dimpotrivă, binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea.” 1 Petru 3:8, 9

Armonie nu înseamnă asemănare. Mai degrabă înseamnă unitate cu deosebiri; şi acesta este sensul cuvântului grecesc tradus prin expresia din textul nostru “cu aceleaşi gânduri”. Voinţa Domnului cu privire la poporul Său nu are în vedere ca ei să fie exact la fel, nesocotind complet caracteristicile şi particularităţile individuale; dimpotrivă, o armonie cu deosebiri este mai de dorit decât să fie toţi la fel; ca, de exemplu, ceea ce constituie frumuseţea curcubeului este unirea armonioasă a celor şapte culori. Tot aşa şi în muzică: atingerea clapelor unui pian sau a unei orgi dă armonie, unitate, unire — varietatea notelor dă o melodie care n-ar putea fi obţinută de la nici una din ele, sau de la mai multe de acelaşi fel şi volum. Aceasta este ideea pe care cuvintele apostolului ne-o dă cu privire la poporul lui Dumnezeu; ei sunt de diferite temperamente, dispoziţii şi particularităţi naturale, şi alchimia divină prin care umanul este schimbat în spiritual, mintea veche în minte nouă, nu distruge cu totul şi nu are intenţia să distrugă elementele caracterului şi dispoziţia; ci este intenţionată să ia de la fiecare zgura, imperfecţiunea şi discordanţa, şi astfel să permită tuturor în cele din urmă să se unească şi să se dezvolte într-un tot armonios.

Domnul însă nu aşteaptă ca această stare a completei armonii să fie atinsă de către poporul Său în momentul consacrării sale. Din contră, după cum arată apostolul în textul nostru, ajungerea la această armonie este rezultatul, sfârşitul slăvit — mai degrabă decât începutul lucrării harului în poporul Domnului. El spune: “în sfârşit”, şi nu “mai întâi”, trebuie să fim toţi cu aceleaşi gânduri — în armonie. Se cer, în general, ani mulţi în şcoala lui Cristos pentru ca ucenicii Lui să crească astfel în har, în cunoştinţă şi în iubire — înainte de a ajunge la starea slăvită arătată în textul de mai sus, chiar “în sfârşit”.

Apostolul Pavel dă de înţeles că aşa trebuie să continuăm să creştem în har, în cunoştinţă şi iubire, încât să ajungem la statura de om perfect în Cristos în inimă, în voinţă. “Copilul” în Cristos nu are statura unui “matur”, şi are nevoie mai întâi de laptele Cuvântului, iar după aceea de “hrană tare”, ca să poată creşte, şi în final să ajungă la ideala stare reprezentată în textul nostru — o stare de armonie cu Domnul şi unul cu altul, care arată că lucrarea harului a progresat bine — că ţinta iubirii desăvârşite a fost bine atinsă în inimă, chiar dacă n-ar fi posibil totuşi să fie exprimată, pe deplin, în fiecare cuvânt şi faptă a vieţii.

Apostolul Pavel descrie această transformare a vieţii, această creştere, spunând: “… să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre”; dar, deşi se cere numai puţin timp pentru a da această instrucţiune, şi nu se cere mult timp pentru a fi de acord să urmezi instrucţiunea, se cere însă stăruinţă răbdătoare în facerea de bine pentru a te conforma instrucţiunilor — pentru a ajunge pe deplin la stările transformate chiar şi în inimile noastre — aşa încât să vrem ceea ce este bine, oricât de dificil ar fi pentru noi să facem ceea ce este bine. Şi aici se ridică o dificultate: mulţi nu văd limpede care sunt cerinţele şi de aceea trec prin viaţă ca printr-un labirint, în încurcătură, în îndoială, în frică, lipsindu-le liniştea şi pacea şi binecuvântarea care le-ar veni dintr-o înţelegere corectă şi o străduinţă consecventă.

Fără îndoială că toţi au constatat faptul că aceia care manifestă cel mai adânc interes în planul divin nu întotdeauna sunt cei mai calmi şi mai agreabili oameni din lume: deseori ei sunt aşa de combativi încât se necăjesc continuu atât pe ei, cât şi pe prietenii lor prin neînţelepciunea sau prin dispoziţia lor de ceartă şi controversă. Tocmai calitatea pe care apostolul o menţionează în textul acesta, adică a fi cu aceleaşi gânduri sau a fi în armonie, lipseşte în mod special, din punct de vedere natural, din dispoziţia majorităţii celor care ajung să fie adânc interesaţi de adevărul prezent. Iar unii au fost înclinaţi să condamne, în grabă, doctrinele şi să spună: acesta nu este Spiritul paşnic al lui Cristos. Unde există Spiritul lui Cristos, acolo trebuie să fie iubire şi armonie. Aşa spune apostolul: “În sfârşit, toţi să fiţi cu aceleaşi gânduri”. Şi nu trebuie uitat că acesta este rezultatul final al disciplinării şi instruirii în şcoala lui Cristos; prin ajungerea la această dispoziţie de armonie (în timp ce suntem loiali şi curajoşi pentru adevăr), noi putem măsura sigur creşterea în har, cunoştinţă şi iubire.

Vrem să sugerăm o explicaţie în privinţa faptului că atât de mulţi din poporul Domnului sunt înclinaţi spre combativitate. O dispoziţie gâlcevitoare şi certăreaţă este rezultatul unei combativităţi mari — dirijată rău — exercitată neînţelept. Combativitatea în sine nu este o caracteristică rea. Dimpotrivă, este o calitate — o calitate, de fapt, indispensabilă pentru a ajunge la premiul pus înaintea noastră în Evanghelie. Celor ce le lipseşte combativitatea, le lipseşte fermitatea; le lipseşte capacitatea de a trăi o viaţă dreaptă în împrejurările de acum; sunt ca o barcă pe un râu care n-are nici vâsle, nici timonă, nici elice. Ei nu pot să facă nimic, decât să plutească duşi de curentul apei, pentru că le lipseşte aparatul necesar să-i reziste. În lume sunt mulţi oameni buni, ca bomboanele, cărora le lipseşte fermitatea, le lipseşte caracterul, le lipseşte combativitatea, şi care nu se pot gândi la altceva decât să plutească duşi de curentul popular; şi adesea aceştia sunt luaţi în mod greşit drept “sfinţi” când de fapt ei nu sunt aşa ceva. Ei nu sunt nici măcar felul de material pe care Domnul îl ia ca să facă “sfinţi”. Ei sunt nepotriviţi pentru scopul Său sub chemarea prezentă din acest Veac Evanghelic; căci toţi cei chemaţi, acum, ca să fie biserica aleasă sunt chemaţi să fie “biruitori”; chemaţi să fie victorioşi; chemaţi să reziste curentului popular; chemaţi să lupte lupta bună a credinţei şi ascultării; iar cei cărora le lipseşte în totalitate fermitatea, combativitatea, caracterul, nu se pot conforma acestor condiţii şi de aceea nu sunt în alergare.

Aşadar, dacă unii dintre aceia care au înţeles adevărul, şi care au fost prinşi şi atraşi de adevăr la o consacrare Domnului, au simţit ticăloşia dispoziţiilor lor naturale — combati-vitatea, dispoziţia de ceartă şi ciorovăială, şi s-au simţit descurajaţi din cauza aceasta, să mulţumească lui Dumnezeu şi să prindă curaj. Să-şi dea seama că tocmai această dispoziţie este o calificare pentru înrolare şi serviciu sub Căpetenia mântuirii noastre — deşi asemenea slujbă va însemna aducerea acestei dispoziţii contrare în acord cu spiritul iubirii, care, la sfârşit va însemna că dispoziţia de ciorovoială va fi supusă, şi combativitatea va fi îndreptată pe o bază bună în altă direcţie.

Dar, în timp ce primim tot curajul posibil din gândul că Domnul vrea, caută şi cheamă o clasă luptătoare de “biruitori”, care n-ar putea fi biruitori decât dacă ar avea ceva de biruit, şi care n-ar putea birui dacă n-ar avea ceva din dispoziţia de a birui sau dispoziţia combativă, să ne preocupăm de noi imediat, dându-ne seama că buna calitate a combativităţii a fost în fiecare caz rău îndreptată, şi că din momentul în care ne înrolăm ca soldaţi ai Crucii lui Cristos, combativitatea noastră trebuie să fie îndreptată în direcţii noi. Trebuie să învăţăm, înainte de toate, că ea nu trebuie să fie exercitată faţă de Domnul, să ne împotrivim voinţei Sale, ci din contră, să facem o deplină predare a cugetelor, a cuvintelor şi faptelor noastre Domnului. Să ne amintim că această combativitate nu trebuie să fie întrebuinţată faţă de fraţi; căci a lupta împotriva fraţilor înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului, împotriva membrilor brigadei noastre. În loc să luptăm împotriva fraţilor, trebuie să-i iubim şi să luptăm pentru ei, tot aşa cum trebuie să luptăm pentru Domnul şi pentru adevăr. Să ne amintim, de asemenea, că nu trebuie să ne exercităm combativitatea împotriva prietenilor noştri, a vecinilor noştri, sau a lumii în general. Nu; toţi aceştia au destul cu ce să se lupte fără a mai avea şi împotrivirea noastră. Din contră, ei au nevoie de simpatia noastră, au nevoie de ajutorul nostru, de încurajarea noastră, au nevoie de orice le-am putea da spre ridicarea lor.

 

Luptând lupta bună a credinţei —

1 Timotei 6:12

Cum, deci, şi împotriva cui trebuie să ne exercităm combativitatea, pentru ca aceasta să fie bine îndreptată pentru plăcerea Dom-nului şi în serviciul cauzei Sale? Răspundem că această combativitate a noastră trebuie să fie îndreptată împotriva păcatului şi că prima ei exercitare trebuie să înceapă cu noi: bătălia cu eul este cea mai mare bătălie, şi la aceasta avem Cuvântul Domnului că “cine este stăpân pe sine îmintea, voinţa saş preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate”, fiindcă în acea măsură el a învăţat să exercite combativitatea unui caracter adevărat în direcţia bună, în stăpânire de sine. După ce am avut o experienţă considerabilă în bătălia cu păcatul şi cu ego-ismul din noi, în scoaterea bârnei din ochii noştri, în supunerea mâniei, răutăţii, urii şi conflictului din inimile şi carnea noastră — numai atunci şi prin această bătălie şi experienţă severă vom fi pregătiţi să-i ajutăm pe fraţi şi să ajutăm pe semenii noştri în greutăţile lor — să-i ajutăm să învingă asalturile şi slăbiciunile.

Oricine începe prin a lupta cu păcatele altora înainte de a duce o campanie puternică împo-triva slăbiciunilor şi erorilor sale, face o greşeală. El are nevoie de smerenie şi compătimire ca să ajute pe alţii să-şi ducă luptele, şi acestea nu le poate câştiga fără ca mai întâi să lupte cu sine şi să înveţe să aprecieze cât de tare este vrăjmaşul cu care are de luptat şi cât de adânc sunt înrădăcinate păcatul şi egoismul în toate căile cărnii sale. Are chiar nevoie să fie înfrânt în unele din luptele sale cu sine însuşi pentru a avea o apreciere clară a incapacităţii sale de a birui, şi pentru a-l forţa să meargă la tronul harului ceresc ca să obţină milă şi să găsească har spre ajutor. El are nevoie de aceasta fiindcă, aşa cum spune apostolul, când suntem slabi, atunci suntem tari; şi când suntem tari în încrederea noastră în noi înşine, atunci suntem slabi şi expuşi la eşecuri în luptă şi să fim învinşi de inamic — Păcatul. Evr. 4:16; 2 Cor. 12:10.

Toţi cei care au avut vreo experienţă în această chestiune şi care au învăţat cum şi unde să-şi îndrepte energiile combative, află că există o sferă deplină pentru exercitarea fiecărei părticele de combativitate pe care o posedă. (1) În el însuşi, în mod continuu; aşa cum a spus apostolul: “… mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fie eu însumi dezaprobat.” (1 Cor. 9:27). O, câtă energie şi câtă stăruinţă în a lupta lupta bună a credinţei, şi câtă loialitate faţă de Domnul este necesară în cucerirea eului —”orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (2 Cor. 10:5). Mult loc este aici pentru combativitate; mult loc pentru toată cearta şi lupta pe care le vrem — ceartă cu păcatul şi cu voinţa proprie, luptă cu voinţa cărnii şi împotrivire la ea la fiecare pas — omorârea ei, uciderea plăcerilor şi dorinţelor ei. Nu este de mirare că apostolul vorbeşte despre aceste experienţe actuale ca despre o luptă; nu este de mirare că ne spune că trebuie să fim pregătiţi să suferim asprimea, ca buni ostaşi ai Domnului Isus Cristos.

(2) Imediat ce victoria asupra eului este câştigată şi imediat ce mintea cea nouă pune o garnizoană în fiecare parte a corpului cucerit, pentru a-l păzi de răzvrătire, pentru a-l ţine în supunere Regelui regilor şi Domnului domnilor — imediat toate energiile rămase, care pot fi cruţate de la stăpânirea de sine, vor găsi largă ocazie de folosire în lupta pentru Domnul, lupta pentru fraţi, lupta pentru adevăr, lupta împotriva erorii, lupta împotriva uneltirilor diavolului, “căci nu suntem în neştiinţă despre planurile lui”, cum spune apostolul.

(3) Pe măsură ce ochii înţelegerii ni se deschid tot mai larg, observăm marele conflict care este în progres pe întregul pământ, între dreptate şi păcat, între Domnul nostru şi dumnezeul acestei lumi şi reprezentanţii săi orbiţi, care în ignoranţa lor gândesc că fac un serviciu lui Dumnezeu, şi adesea se constată că luptă împotriva adevă-rului şi împotriva ostaşilor adevăraţi ai Crucii, împotriva fraţilor lor, aşa cum a fost cazul lui Pavel. Ne amintim cum el, ca Saul din Tars, persecuta Biserica, folosindu-şi greşit combativitatea. Ne amintim cum i s-a adresat Domnul pe drum: “Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” — De ce lupţi împotriva lui Dum-nezeu, împotrivindu-te adevărului şi cauzei Sale? În cazul lui Pavel observăm că imediat ce ochii înţelegerii sale s-au deschis, el a devenit un soldat foarte viteaz al Crucii, care n-a ezitat să-şi dea viaţa în serviciul Domnului şi al fraţilor, cărora odată din ignoranţă li se împotrivise.

Aceeaşi combativitate care a făcut din Pavel un persecutor violent, după aceea a făcut din el cel mai viteaz dintre apostoli pentru apărarea adevărului. La fel a fost şi cu ceilalţi apostoli. Cei care aveau, din punct de vedere natural, cea mai mare combativitate, când acea combativitate a fost dirijată în direcţii bune, au devenit prin ea cei mai puternici şi mai viteji pentru adevăr. Petru, de exemplu, plin de combativitate şi la început serios împiedicat de ea, gata pentru apărarea Domnului să taie urechea servitorului marelui preot, a fost apoi foarte viteaz în întrebuinţarea talentelor sale spre lauda Domnului. Iacov şi Ioan, alţi doi favorizaţi în mod special şi recunoscuţi de Domnul, şi în mod special folosiţi în serviciul adevărului, au avut o dispoziţie combativă, în aşa măsură încât au fost cunoscuţi ca “fiii tunetului”; şi aceştia doi au fost cei care s-au înfuriat pe samariteni când au refuzat să-L primească pe Domnul în cetatea lor, şi au fost atât de plini de iubire şi zel pentru Învăţătorul, încât L-au întrebat: “Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie”? Ei au avut combativitate, au avut curaj, au avut zel; dar încă nu învăţaseră cum să le folosească, şi astfel a sugerat Învăţătorul spunând: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. În final, când au fost unşi cu Spiritul sfânt, la Rusalii, şi au învăţat treptat de ce spirit erau (de ce Sprit era Domnul, şi de ce spirit trebuia să fie ei ca ucenici ai Săi), au înţeles mai bine cum trebuia să-şi întrebuinţeze combativitatea şi zelul. Şi, de aceea, îi găsim ostaşi loiali ai crucii, nee-vitând pericolul, îndurând greutăţi ca buni ostaşi ai Domnului Isus, chiar până la moarte.

Această combativitate naturală consacra-tă lui Dumnezeu şi îndrumată corect prin Spirit, a fost cea care l-a condus pe Petru şi pe unul dintre ceilalţi apostoli, când au fost ameninţaţi, şi li s-a pretins cu asprime de către Sanhedrin să nu mai predice în numele lui Isus, să se împotrivească curajos acestei restricţii ilegale asupra libertăţii şi drepturilor lor ca evrei sub Lege, şi să fie supuşi vocii chemării cereşti şi să declare: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit.” (Fapte. 4:19, 20). Domnul a ştiut pe cine a ales ca apostoli ai Săi, şi vedem clar că nişte oameni slabi, şovăielnici şi fără vigoare nu ar fi servit cauzei Sale, aşa cum au servit aceia pe care i-a ales Isus. Şi nu este decât înţelept să tragem concluzia că Domnul în acelaşi fel, de-a lungul Veacului acesta, caută şi alege caractere puternice, pe aceia care au curajul să facă ce este bine; care au curajul să suporte încruntarea lumii şi ofensele şi batjocurile şi persecuţia ei din pricina credincioşiei faţă de Domnul şi faţă de fraţi. Aceasta este biruinţă — şi în oricare măsură îşi dă seama cineva că este deficitar în aceste calităţi, să cultive această combativitate în această direcţie potrivită — să combată slăbiciunea, să combată păcatul, să combată aservirea la acele lucruri care sunt contrare Domnului şi Cuvântului Său.

 

Credinţa şi vestirea

sunt de asemenea esenţiale

Dar numai combativitatea nu ar fi suficientă. Este nevoie de o măsură proporţională de cre-dinţă, pentru a folosi combativitatea corect. Prin urmare, auzim Cuvântul Domnului: “… şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”. Credinţa în Domnul trebuie să fie puterea care va mişca pe poporul Său şi-l va umple de energie. Nu credinţa în crezuri, nici credinţa în oameni, nici credinţa în noi înşine, ci credinţa în Domnul şi în făgăduinţele Sale nes-pus de mari şi scumpe. După cum roţile unui vapor cu aburi reprezintă combativitatea lui, cu care se luptă împotriva apei şi a presiunii ei, şi astfel poate merge contra curentului, tot aşa puterea aburului, prin motor, reprezintă credinţa care trebuie să fie în spatele combati-vităţii, să mişte combativitatea — să ne facă să suportăm greutăţile, să ne îndrume ca să luptăm lupta bună şi să sperăm să ajungem la răsplăţi.

La fel, combustibilul şi cazanul care produce aburul reprezintă Cuvântul şi providenţele lui Dumnezeu, care produc în noi temeiul, puterea credinţei care ne stimulează să rezistăm curentului. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin ne-au fost date ca bază a credinţei — ca un combustibil care produce în noi puterea să voim şi să facem buna plăcere a lui Dumnezeu. (Filipeni 2:13) Şi, prin urmare, aceste făgăduinţe îndurătoare nu trebuie să fie neglijate; trebuie să fie conti-nuu folosite şi trebuie să continue în noi ca să ne dea energie. Şi energia trebuie să fie aplicată şi trebuie să înaintăm proporţional împotriva mersului lumii acesteia, dacă vrem să ajungem la stările glorioase la care am fost chemaţi.

În timp ce trebuie să ne amintim (ca să nu fim descurajaţi), că ajungerea la stăpânirea spiritului nostru, a minţii noastre, şi aducerea acestora în deplină armonie cu Domnul şi cât este posibil în armonie cu toţi din poporul Domnului care sunt în armonie cu El este “în sfârşit”, totuşi noi să nu oprim străduinţa noastră de a ajunge la acea finală şi mare dezvoltare la care ne îndeamnă apostolul în textul nostru. Noi trebuie să avem aceasta continuu înaintea noastră ca standard, ca ideal, ca ţintă, şi cu toate că putem eşua tot mereu, dacă suntem corect antrenaţi în această chestiune vom ieşi mai tari după fiecare eşec; deoarece fiecare eşec ne va arăta mai clar, decât am înţeles înainte, punctele slabe ale caracterului nostru care rezultă în mod natural din cădere. Şi dacă vom observa cu grijă fiecare punct slab şi ne vom păzi cu grijă în privinţa lor pentru viitor, în final, prin harul lui Dumnezeu şi sub îndrumarea marelui nostru Învăţător, prin Cuvântul şi exemplul Său, precum şi prin conducerile Sale providenţiale, vom ajunge la acea stare de supunere, de armonie, care se va potrivi expresiei din text. Şi pentru aceştia, privind în urmă, chiar eşecurile care ulterior au recunoscut că i-au condus la o mai mare tărie împotriva vicleniilor Adversarului şi a slăbiciunilor corpului, pot fi văzute că au fost supravegheate de Domnul pentru binecuvân-tarea lor, potrivit promisiunii Sale că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care-L iubesc pe El.

Când noi în sfârşit, în măsură tot mai mare, ajungem la armonie — la subjugarea dispoziţiei noastre naturale spre dispută, punând treptat aceste tendinţe combative în acord cu Domnul şi cu Cuvântul şi Spiritul Său şi în acord cu cei care sunt ai Lui, confraţii noştri, soldaţi în această bătălie pentru dreptate, starea noastră va fi cea pe care o descrie apostolul aici; şi anu-me, vom avea compasiune unul pentru altul. Vom aştepta să vedem şi vom vedea pe “fraţi” străduindu-se să se stăpânească pe ei înşişi şi vom fi compătimitori, miloşi; aşa că dacă ei vor greşi din cauza slăbiciunilor cărnii, noi vom fi fericiţi să-i restabilim pe aceştia în spiritul blândeţii, amintindu-ne şi de noi, ca nu cumva să fim şi noi ispitiţi (Galateni 6:1). Îi vom iubi, aşa cum fraţii ar trebui să iubească — din inimă, fără rezerve — astfel de iubire şi astfel de simpatie, astfel de compasiune care ne-ar conduce să facem tot ce ne stă în putere pentru a-i ajuta — în special în ceea ce priveşte ajutorul spiritual, în învingerea păcatului şi în creşterea în har, cunoştinţă şi iubire — dar, cu toate acestea, şi în lucrurile naturale după cum avem ocazie, cum ar fi posibil pentru noi.

Această compasiune şi iubire frăţească printre fraţii spirituali, chiar şi în privinţa lucrurilor naturale, desigur nu poate fi mai pu-ţin decât ar fi printre fraţii naturali. Într-adevăr, deoarece legătura spirituală este mai mare, mai nobilă, mai importantă dintre cele două, fără a scădea ceva din iubirea şi afecţiunea şi obliga-ţiile faţă de fraţii după trup, ar sugera că legătura spirituală ne-ar atrage încă mai puternic, aşa încât am face pentru un frate în Cristos, din punct de vedere natural, tot ce am face pentru un frate pământesc — şi încă mai mult. Apostolul pune acest standard zicând: “… să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”.

Aceasta, desigur, nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de cei din casa noastră şi faţă de responsabilităţile speciale în privinţa lor; ci înseamnă că pe lângă aceştia, fraţii spirituali trebuie să aibă primul loc în inimile noastre, în simpatiile şi în iubirea noastră, şi în toate câte ar implica aceasta, în privinţa împărtăşirii cu ei a lucrurilor bune de care ne bucurăm, atât spirituale cât şi naturale, în funcţie de nevoile lor. Cei care au ajuns această stare de armonie a inimii cu Domnul şi cu planul Său îndurător vor fi avut o asemenea experienţă în ajungerea la această poziţie, care îi va face miloşi cu alţii — compătimitori în greutăţile şi încercările altora; şi îi va face “amabili” (1 Petru 3:8 — traducerea K. J.; n. t.), politicoşi, “arătând blândeţe faţă de toţi”.

Într-un cuvânt, potrivit standardului scriptural, Biserica aleasă a lui Cristos trebuie să fie cea mai cizelată, cea mai rafinată, cea mai politicoasă, cea mai generoasă şi cea mai amabilă dintre toţi oamenii din lume; toate acestea în gradul cel mai înalt; nu numai ca formă exterioară şi ca aparenţă de amabilitate şi blândeţe etc., aşa de răspândită în lume; ci o blândeţe şi o amibilitate izvorâte din inimă, izvorâte din preţuirea Spiritului Domnului şi a spiritului adevărului, a spiritului iubirii şi de asemenea, a spiritului dreptăţii. Este o problemă mare ca noi să învăţăm să fim pe deplin drepţi, şi în toate afacerile noastre să facem altora ceea ce am dori ca alţii să ne facă nouă — să le acordăm aceleaşi libertăţi pe care noi înşine am dori să le primim. Într-adevăr, mare şi minunată este legea lui Dumnezeu, iar acei care sunt învăţaţi de Domnul şi educaţi în armonie cu această voinţă divină, trebuie, într-adevăr să fie un popor deosebit şi zelos spre lucruri bune.

Oamenii combativi sunt gata întotdeauna (cât timp sunt în trup) să se răzbune; dar cei care au învăţat, de la Domnul, lecţia stăpânirii de sine şi care au dezvoltat smerenia, amabilitatea frăţească şi mila, vor fi pregătiţi să îndeplinească cerinţele textului nostru — să nu întoarcă rău pentru rău sau insultă pentru insultă. Şi privind la Domnul ca model, ei vor vedea cum a făcut El, că atunci “Când era insultat, nu răspundea cu insulte”. Nu fiindcă vrăjmaşii Lui au găsit în El ceva ce putea fi potrivit şi just insultat şi vorbit de rău — nu fiindcă vrăjmaşii Săi au fost atât de aproape de perfecţiune încât El nu a putut găsi nimic la ei de insultat şi de vorbit de rău; ci fiindcă a fost atât de plin de supunere la voinţa divină, încât a putut să ia asupra Sa batjocurile şi ocările poporului, şi să le poarte cu umilinţă şi răbdare, şi să-Şi aducă aminte că tocmai pentru aceasta a fost chemat, să îndure cu răbdare, să înveţe lecţiile, să Se dovedească credincios şi să-Şi dezvolte şi demonstreze adevăratul caracter, şi să simtă şi să-Şi manifeste mila pentru popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

Aşa trebuie să fie şi cu noi pe măsură ce creştem în asemănarea caracterului Domnului nostru. Şi noi vom fi mai puţin înclinaţi să ocă-râm pe cei care ne ocărăsc şi să insultăm pe cei care ne insultă. Şi noi vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi s-o facem cu bucurie, da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile de acum, ştiind, după cum declară apostolul, că acestea lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia între declaraţia lui Pavel şi aceea a Domnului nostru în legătură cu aceasta: “… binecuvântaţi pe cei care vă prigonesc; binecuvântaţi şi nu blestemaţi.” (Filipeni 3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Astfel apostolul spune că trebuie, mai degrabă, să dăm binecuvântări. Dacă n-am ajuns încă la acest standard înalt care este la sfârşitul alergării, ţinta iubirii desăvârşite, unde să iubim pe vrăjmaşii noştri şi să fim gata, dispuşi, doritori să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să dorim ridi-carea lor din întuneric şi degradare, să dorim şi să facem tot ce putem în armonie cu planul divin, să nu fim descurajaţi; ci să continuăm cu stăru-inţă, pentru a ajunge cât se poate de repede la acest punct, care este ţinta caracterului desăvârşit. Căci, aşa cum zice apostolul, “la aceas-ta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea”.

 

Fericita moştenire

pentru care suntem pregătiţi

Am fost chemaţi să fim membri în preoţia împărătească, subordonaţi lui Isus, marele Preot împărătesc al mărturisirii noastre. Suntem învăţaţi de Scripturi că această preoţie împărătească are să fie instrumentul lui Dumnezeu în decursul Veacului Milenar pentru a aduce binecuvântare neamului omenesc, şi “la aceasta am fost chemaţi”, ca să putem fi potriviţi pentru această preoţie. Apostolul ne spune că în pregătirea Domnului nostru Isus şi în încercarea Sa în privinţa potrivirii Sale pentru poziţia de Mare Preot a fost necesar ca El să fie ispitit, încercat şi făcut să sufere, ca să poată fi un preot milos şi credincios, atunci când va veni timpul să-Şi exercite autoritatea şi puterea funcţiei Sale. La fel este necesar ca toţi care vor fi din preoţia împărătească să aibă acum acele experienţe care să dezvolte şi în ei aceste principii ale adevărului, ale dreptăţii — experienţe care să-i facă să iubească dreptatea şi să urască nelegiuirea — acele experienţe în lupta cu ei înşişi şi în dobândirea stăpânirii (cel puţin în privinţa minţii, a voinţei), care să-i facă victorioşi şi să dezvolte în ei aceste haruri ale Spiritului menţionate de apostol, amabilitate frăţească, milă, compătimire. Toate aceste calităţi vor fi cerute în lucrarea cu lumea în timpul Veacului Milenar. Ei vor fi preoţi miloşi şi credincioşi, pentru că vor şti cum să simpatizeze cu biata lume în starea ei decăzută, şi cum să ţină seama de aceasta în diferitele lor eforturi pentru a redobândi standardul perfecţiunii care va fi stabilit atunci prin procesul de restabilire.

Vom fi atunci Regi şi Preoţi. Ca Regi, vom fi înzestraţi cu putere să stăpânim lumea. Aceasta va fi încă o întrebuinţare potrivită a combativităţii; dar noi nu suntem potriviţi şi pregătiţi să stăpânim lumea în timpul prezent; de aceea Domnul îndrumă poporul Său să aştepte, să dorească şi să se roage să vină Împărăţia Sa şi să se facă voia Sa —   să fie întăriţi cu putere şi autoritate cerească. Aceşti regi şi preoţi, “cei aleşi”, vor fi pe deplin calificaţi pentru a-şi exercita puterea cu moderaţie, deoarece vor avea atunci corpuri noi, în deplin acord cu mintea nouă — mintea nouă care este acum în dezvoltare, disci-plinare şi aducere la standardul iubirii perfecte, care este plină de milă, compasiune, iubire frăţească şi armonie. Cât de necesar este, iubiţi fraţi, să învăţăm aceste lecţii, dacă dorim să fim pregătiţi pentru a fi folosiţi în slăvitul serviciu al Împărăţiei, care atât de curând are să fie stabilită.

Turnul de Veghere din 15. 09. 1901 î2877ş

MATURITATEA CREŞTINULUI SAU CREŞTEREA CREŞTINULUI ÎN CRISTOS

 “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”” — Evrei 4:3

Maturitatea vieţii creştinului, a înţelegerii şi a aprecierii voinţei lui Dumnezeu este desigur scopul pe care trebuie să-l urmărească fiecare urmaş al lui Cristos, deoarece numai o astfel de dezvoltare poate aduce toate acele rezultate binecuvântate, care sunt promise în Cuvântul divin. Alături de roadele Duhului, arătate de apostol în Galateni 5:22, 23, pacea inimii, liniştea fiinţei sunt printre cele mai importante daruri, care sunt în legătură cu experienţa matură a creştinului.

Este adevărat că în primul stadiu al vieţii creştineşti există o măsură de linişte şi pace în proporţie cu gradul de credinţă şi înţelegere spirituală. Dar, după cum fructul verde şi tare, ce se poate vedea imediat după căderea florilor, nu este mulţumitor şi nici bun de folosit, tot aşa nu este mulţumitoare în faţa lui Dumnezeu starea care se ajunge în prima fază a vieţii creştineşti. Apostolul spune: “Când eram copil, vorbeam ca un copil … gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” (1 Cortinteni 13:11). El foloseşte aici ilustraţia progresului şi dezvoltării omului natural: este o perioadă a copilăriei, a tinereţii şi a omului matur. Tot aşa este creşterea şi dezvoltarea omului spiritual în Cristos. Credinţa, care la început a fost destul de puternică pentru a consacra întreaga viaţă cu tot ce îi aparţine, pe altarul de jertfă, trebuie să crească până când este cufundată în deplină şi continuă încredere în Dumnezeu. Liniştea incompletă şi pacea slabă, care au fost experimentate la începutul exercitării credinţei, trebuie să crească şi să devină “pacea dulce, darul iubirii lui Dumnezeu”, sau să devină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere omenească, care aduce o linişte statornică, o încredere a inimii în Dumnezeu, pe care nici o suferinţă, nici o furtună şi nici o vijelie a vieţii nu le poate clinti sau lua de la noi.

 

Trăind în prezenţa lui Dumnezeu

Apostolul, adresându-se Bisericii, zice: “… viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3), sau după o altă traducere: “Viaţa voastră este ascunsă cu Cel uns de către Dumnezeu” (traducerea Diaglott; n. t.). Aceasta este o viaţă care se trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, în sensul că sufletul se hrăneşte şi se ocupă cu contemplarea acelor lucruri care ne sunt sugerate prin “Locul Sfânt” din Tabernacol. Aceia care trăiesc acolo se bucură de lumina sfeşnicului de aur; ei se hrănesc din pâinea punerii înainte şi aduc tămâie pe altarul de aur.

Aceasta este o viaţă de încredere continuă şi de ascultare corespunzătoare, care înseamnă cunoştinţă şi părtăşie personală cu Dumnezeu. O astfel de viaţă de intimitate sfântă, este cunoscută numai celor dinăuntrul Sanctuarului, numai celor ce sunt în Cel uns; de aceea pe drept se poate numi viaţa ,,ascunsă cu Hristos”.

La această viaţă suntem noi chemaţi iubiţilor; aceasta este viaţa care duce la maturitatea experienţei şi umblării cu Dumnezeu. Şi, deoarece acest privilegiu mare şi sfânt ne aparţine, putem pe drept întreba: care sunt trăsăturile lui principale, cum se deosebeşte acesta de cel al creştinului obişnuit şi cum putem noi ajunge plinătatea acestuia?

“Veniţi la Mine!”

Fără îndoială, unul dintre principiile de bază ale acestei vieţi, a comuniunii sfinte, este o deplină predare Domnului, o predare a voinţei noastre Lui, deoarece atâta timp cât există o reţinere egoistă a voinţei, nu poate exista acea unire a Spiritului, acea deplină legătură cu Domnul care este atât de vitală succesului creştinului. A fi deplin în “Unsul”, înseamnă renunţarea la persoana noastră şi botezul nostru în Cristos, cum spune apostolul: “… prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă.” (Rom. 6:4) Noi înţelegem, acum, că interesele noastre sunt una cu ale Domnului, că noi nu avem nimic separat de El. Astfel suntem îndemnaţi să aruncăm toate sarcinile noastre — toate lucrurile care ne necăjesc, spirituale şi temporare, asupra Domnului şi să-I permitem ca toate afacerile noastre să fie conduse de El. Poate că una dintre cele mai mari poveri ale noastre, dacă nu cea mai mare, este persoana noastră — slăbiciunile noastre, nedumeririle şi neliniştile noastre, afacerile noastre lăuntrice de tot felul — sănătatea, reputaţia, serviciul nostru şi averea noastră — tot ce ne priveşte. Noi putem aprecia acum îndemnul apostolului: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:6, 7) Încredinţându-le toate ale noastre Lui, ajungem la pacea desăvârşită, la o odihnă interioară a sufletului. Sufletul care a aflat acest secret al credinţei simple, al încrederii în Domnul, a aflat “cheia casei de comori a lui Dumnezeu”. Cu siguranţă aceasta este ceea ce aduce pacea lui Dumnezeu.

Dar pentru ce găsim noi aceasta atât de greu, să ne încredem în Cel care a binevoit să ne acorde atât de mult? Pe măsură ce ne amintim cât de îndurător ne-a tratat Domnul pe noi, cum “pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8), ne amintim de invitaţia Sa îndurătoare: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), ne amintim de asigurarea iubirii Sale — că până şi perii capului ne sunt număraţi, că El “se îngrijeşte din plin de toate nevoile noastre, potrivit bogăţiilor Sale” (Filipeni 4:19), că El niciodată nu ne va părăsi, că El “este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8) şi că noi avem iubirea Sa eternă. Ce putem noi dori mai mult decât atât? Încrezându-ne în El, rezultatul este măreţ. “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). Există un lucru care păstrează inima omului, în această viaţă, în pace desăvârşită, şi încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

 

“Veniţi la sfântul Lui locaş”

Întocmai cum la jertfele tipice din Tabernacol, moartea animalului avea loc la uşa Tabernacolului, înainte ca Marele Preot să fi intrat în sfânta, tot aşa se întâmplă şi în antitip, “eul” nostru trebuie să moară, noi “alipindu-ne de El îde Domnulş” prin deplină consacrare, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa din “locaşul” lui Dumnezeu. Această consacrare nu este pentru a cumpăra binecuvântările din sfânta şi nici pentru a le merita pe acestea, ci pentru a îndepărta toate piedicile, ca Dumnezeu să ne poată da darurile Sale. Domnul nostru a spus într-un anumit loc, că El acolo n-a putut lucra din cauza necredinţei lor. Aceasta s-a întâmplat, nu pentru că El n-a voit, ci pentru că n-a putut. (Marcu 6:5; 9:23) “În regula divină, lucrul lui Dumnezeu depinde de conlucrarea noastră. Noi, adeseori gândim despre Domnul nostru că El nu vrea, pe când adevărul este că El nu poate. Întocmai după cum olarul, oricât ar fi de iscusit, nu poate face un vas frumos din bulgărul de lut care niciodată nu a fost în mâinile sale, tot aşa şi Dumnezeu nu poate face din mine un vas spre onoarea Sa, dacă nu mă pun pe mine în mâinile Sale. Partea mea constă într-o conlucrare intimă cu Dumnezeu în afacerea mântuirii mele; şi, după cum este de sigur că Dumnezeu îşi face partea Sa, tot aşa, este pentru mine să descopăr care este partea mea de lucru şi s-o îndeplinesc.

Dacă dintr-un bulgăr de lut trebuie să se facă un vas frumos, atunci el trebuie să fie lăsat cu totul în mâinile olarului şi să rămână supus în mâinile Sale. Tot la fel este şi cu sufletul care trebuie să devină un vas spre onoarea lui Dumnezeu, sfinţit şi potrivit pentru întrebuinţarea Stăpânului şi pregătit pentru orice lucru bun, el trebuie să se lase cu totul în mâinile Sale”.

Prin cuvintele, “lăsarea cu totul în mâinile Sale”, se înţelege o deplină predare a întregii fiinţe lui Dumnezeu; el trebuie să fie pus sub controlul Său absolut, pentru ca El să poată face tocmai ceea ce Lui Îi place. Unora poate să li se pară greu acest lucru — acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar celor ce-L cunosc, acesta este “cel mai fericit lucru al vieţii lor”.

 

Consacrarea noastră

Să ne oprim puţin aici pentru a ne gândi un moment asupra noastră, amintindu-ne că deşi este posibil să înşelăm pe semenii noştri, ba chiar să ne înşelăm pe noi înşine, totuşi pe Dumnezeu nu-L putem înşela. El cunoaşte inima cu toate gândurile şi intenţiile ei. De aceea, punându-ne câteva întrebări, să răspundem înaintea Aceluia care vede toate şi cercetează inimile.

Poate că de mai mulţi ani sau poate de câteva luni, noi am făcut un legământ cu Domnul. Noi am votat în mod solemn înaintea Lui să fim morţi faţă de lume, să renunţăm la păcat, la persoana noastră, la orice este lumesc; şi noi I-am spus din sinceritatea inimii noastre că voim să-I servim Lui şi să fim deplin consacraţi serviciului Său. În trecerea anilor sau a lunilor noi am fost conduşi prin diferite experienţe — unele au fost întunecate şi furtunoase; noi am trecut prin diferite ispite, probe şi încercări. Ce efect au avut aceste întâmplări asupra noastră? A devenit iubirea noastră mai mare? Este zelul şi puterea noastră de lucru mai însufleţită? A devenit Domnul mai scump pentru noi, şi comuniunea noastră cu El mai dulce? Ne-am umplut noi mai mult cu Spiritul Său, prin comuniunea noastră cu El? A devenit caracterul nostru mai blând? Sunt promisiunile Sale mai personale şi mai reale, astfel încât Cuvântul Său a devenit un “cuvânt viu” pentru noi? Îndeplineşte Domnul fiecare dorinţă a noastră, ca noi într-adevăr să putem cânta:

“Toate ce eu doresc eşti Tu o Cristoase;

Tot ce eu doresc aflu în Tine”.

Dacă este aşa, atunci ne putem bucura şi-I putem mulţumi lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa îmbelşugată, deoarece dacă inima noastră se află într-o astfel de atitudine, noi vom înţelege că toată onoarea şi recunoştinţa Îi aparţin Lui, că nimic din ce am putea face şi nici dreptatea noastră nu merită sau nu a îndeplinit această transformare, ci că sângele lui Isus vărsat pe Golgota, a fost şi continuă să fie singura noastră speranţă.

Pe de altă parte, ne-a făcut timpul şi experienţa prin care am trecut să devenim mai neglijenţi şi mai indiferenţi? Şi-a pierdut planul măreţ al răscumpărării, al milei şi al îndurării, primul său farmec şi dulceaţa sa asupra noastră, încât acum nu ne mai însufleţeşte, nu ne mai bucură, nu ne mai mângâie; aşa că acum nu mai simţim în inimile noastre acelaşi efect care-l simţeam cândva? Am pierdut noi “dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4), aşa că în timp ce adevărul ne este încă scump, Domnul Însuşi nu este aşa de aproape de noi? Se pare că suntem urmaşi ai Lui “de departe” şi nu este în rugăciunile şi în predarea noastră aceeaşi comuniune apropiată? Spunem noi:

“Unde este fericirea care am cunoscut-o

La începutul căii mele, când am aflat pe

Domnul”?

 

“Pe voi înşivă cercetaţi-vă”

Dacă aceasta este starea noastră, atunci să căutăm cu sârguinţă cauza. Nu cumva lumea s-a furişat cu ademenirile ei şi ne-a condus ca să compromitem într-un anumit grad legământul nostru? Am ascultat noi vocea omului natural şi am permis “eului” să-şi revendice drepturile sale? Ne-a influenţat Satan în aşa fel, încât am permis în vieţile noastre o lezare a conştiinţei noastre? “Trăim noi după principiile nestatornice, încât susţinem ca adevărat drumul vieţii noastre cu care noi înşine, în realitate, nu suntem mulţumiţi? Nu cumva am ajuns la o adormire a conştiinţei noastre faţă de lucrurile practice ale vieţii şi nu înlăturăm lucrurile păcătoase?” În mod vădit tocmai aici pot să fie înşelate inimile noastre. “Dacă eu iubesc păcatul în inima mea, Domnul nu mă va asculta”. Un lucru mic, ascuns, o mică lezare a conştiinţei, poate fi cea care strică viaţa noastră spirituală şi este cauza amorţirii noastre. Să ne întoarcem, din toată inima, din nou la Domnul şi să ne căim de căile noastre din trecut şi să reînnoim iubirea noastră cea dintâi, zelul şi legământul nostru de jertfă de a fi morţi cu El şi a trăi în înnoirea vieţii. “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea, şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10:22). Să facem o nouă şi deplină consacrare a vieţii noastre voinţei şi slujbei lui Dumnezeu. Dacă ne vom ridica din această stare rece, de care am fost apucaţi, trebuie să facem ca Domnul să ne fie cel mai scump obiect al inimii noastre; noi trebuie să ne încredem în El, să-L aşteptăm, să ne uităm la El, să trăim pentru El şi numai pentru El; noi trebuie să ne eliberăm de zgura naturii vechi şi pământeşti ca să-L putem “cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcuţi asemenea cu moartea Lui.” (Filip. 3:10).

 

Iubirea lui Dumnezeu

Dacă privim în jurul nostru asupra minunilor creaţiei — pământul cu splendoarea şi frumuseţea sa, cerurile cu miliardele de planete şi legile guvernând asupra tuturor aranjamentelor armonioase; şi în mod special dacă ne gândim asupra creării omului, înzestrat cu inteligenţă pentru a judeca şi alege între drept şi nedrept — ştim că Creatorul tuturor acestora trebuie să fie infinit în înţelepciune şi putere. Dar, foarte adesea noi rămânem aici fără cuvânt. Noi nu recunoaş-tem că iubirea Sa este tot atât de mare ca şi înţelepciunea şi puterea Sa. Şi este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu să cunoască ceva din această iubire în mod experimental, deoarece iubirea puternică a Tatălui nostru este cea care ne-a dăruit aceste experienţe. “Dacă numai un moment am putea arunca o privire în marea adâncime a iubirii Sale, inimile noastre ar sări în sus de bucurie pentru a se supune voinţei Sale şi ar primi-o ca pe cea mai scumpă comoară a noastră, şi ne-am preda Lui cu entuziasmul recunoştinţei şi bucuriei, că un astfel de privilegiu minunat poate fi al nostru … Voinţa adorabilă a Dumnezeului nostru este mai bună şi mai dulce decât sănătatea sau prietenii sau banii sau gloria sau comoditatea sau prosperitatea”. Dacă noi recunoaştem ceva din această iubire a lui Dumnezeu, atunci predarea noastră Lui va fi plină de bucurie, ea va fi considerată un privilegiu, şi atunci vom fi pregătiţi să primim deplin binecuvântarea, pacea şi bucuria pe care Domnul le păstrează pentru noi.

 

“Să apucăm nădejdea”

După o deplină predare este necesar un exerciţiu continuu al credinţei. Deşi un prieten ar putea să ne dea un lucru în mod deplin, totuşi acesta nu este al nostru până nu credem şi nu ni-l însuşim ca fiind al nostru. Numai atunci primim noi binefacerea acestui lucru. Cei mai mulţi dintre noi înţeleg acest principiu, când el este aplicat la iertarea păcatelor noastre. Învăţătura despre împăcare şi iertarea păcatelor a putut să ne fie predicată de-a lungul vieţii noastre, dar aceasta n-a fost a noastră până când nu am crezut în ea şi ne-am însuşit iertarea. Tocmai aşa este şi cu viaţa creştinească. După cum am primit pe Isus Cristos Domnul nostru, aşa să umblăm în El. Noi L-am primit prin credinţă; deci să continuăm în ea mai departe.

Domnul are de acordat multe binecuvântări, dar noi nu le putem primi din lipsă de credinţă, deoarece procedura în ce priveşte dăruirea binecuvântărilor Sale se face şi acum conform cuvintelor: “… facă-ţi-se după credinţa ta”. Întocmai după cum Israel în vechime n-a putut intra în ţara promisă din cauza necredinţei, tot aşa şi astăzi, mulţi creştini nu pot intra în odihna Sa din cauză că le lipseşte credinţa. Aceasta este arătat clar de apostol în epistola sa către Evrei, capitolul 3 şi 4. Acolo el spune: (3:12, 14): “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu … Căci devenim părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început”. “Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” (Evrei 10:35).

Continuând, apostolul compară experienţa creştină cu cea a lui Israel şi zice, că ei au întristat pe Domnul prin necredinţa lor, şi ne îndeamnă ca noi să nu fim asemenea lor: “Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei … fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit”. Ce solemnă şi serioasă atenţionare! În aceste cuvinte ale apostolului avem secretul intrării în odihnă, secretul bucuriei şi păcii, pe care lumea nu o cunoaşte, a acelei păci, “care întrece orice pricepere” — pacea desăvârşită. Numai în măsura în care credinţa pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, aceste promisiuni au efect asupra noastră, numai în măsura în care avem încredere în Domnul şi în Cuvântul Său, în aceeaşi măsură suntem în stare să intrăm în odihna Sa. “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”.”

 

Lepădând lucrurile noastre

Conform dorinţei apostolului, noi trebuie să ştim că eforturile nostre, lupta noastră, nu pot să ne câştige această odihnă, deoarece el zice (versetul 10): “Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, după cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. O, da, cât este de necesar, dacă dorim să intrăm pe deplin în odihna credinţei, să înţelegem că toate lucrurile noastre sunt ca nişte zdrenţe murdare, că noi nu suntem în stare să facem ceva de valoare. Cele mai bune străduinţe ale noastre către dreptate, eforturile noastre, luptele noastre nu pot să merite ceea ce căutăm. Noi trebuie să ne plecăm la baza crucii şi să înţelegem, că numai aici vom fi primiţi de Dumnezeu, numai prin meritul sângelui preţios vom putea fi socotiţi în cele din urmă vrednici. Speranţa noastră se bazează numai pe Cristos şi pe opera Sa îndeplinită. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”.

Într-adevăr, trebuie să existe străduinţe şi lupte, numai să băgăm de seamă ca acestea să fie îndreptate în direcţia potrivită. Acest exerciţiu al credinţei şi calea pe care intrăm în această odihnă, este o muncă grea. Aceasta cere la tot pasul călătoriei noastre exercitarea credinţei. Întâi ne-am încrezut în El pentru iertare şi am primit-o, apoi ne-am încrezut în El cu privire la îndreptăţire, şi ni s-a dăruit şi aceasta. El ne-a scos afară din groapă şi ne-a aşezat cu Sine în locuri cereşti. Toate acestea au devenit ale noastre în mod socotit la începutul cursului nostru creştinesc, dar în mod practic şi experimental nimic nu este al nostru până nu ni-l însuşim prin credinţă — “Facă-ţi-se după credinţa ta”.

 

“Să ne grăbim deci

să intrăm în odihna aceasta”

Dulci sunt binecuvântările Sale, bogate sunt promisiunile Sale, dacă avem credinţă să intrăm în ele, şi trebuie să fie o credinţă permanentă, o credinţă în opera Sa săvârşită pentru noi. Noi am fost cu totul neputincioşi a ne elibera de păcatele noastre şi suntem cu totul fără putere să îndeplinim, pentru noi, îndreptăţirea. Cristos şi numai Cristos, poate face aceste două lucruri pentru noi. Partea noastră este să ne încredem — să ne ţinem strâns legaţi de El ca la începutul credinţei noastre.

“Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta”, întâi printr-o deplină predare şi apoi printr-o credinţă necondiţionată. Indiferent care ar putea fi experienţele noastre, indiferent de greutăţile, de încurcăturile în care am putea ajunge, dacă noi rămânem statornici în aceşti doi paşi, Domnul ne va conduce pe păşuni verzi şi lângă ape liniştite, iar noi vom găsi odihnă pentru inimile noastre.

“Să dea Dumnezeu ca inimile noastre să cunoască tot mai mult acea credinţă binecuvântată a tăgăduirii de sine, credinţă care toate lucrurile le aranjează cu Dumnezeu şi care în nici un lucru nu se încrede în carne; credinţă care Îl ia pe Dumnezeu prin toate greutăţile şi care ne umple de adâncă recunoştinţă şi care pe noi ne ţine la locul nostru şi toată cinstea şi onoarea o dă lui Dumnezeu”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.01.1927

 

“ADUCEŢI TRUPURILE VOASTRE CA O JERTFĂ VIE”

Oricine nu vede că Biserica, în calitate de “mădulare” ale lui Cristos, suferă cu El ca jertfă (după ce a fost “îndreptăţită prin credinţă” în sângele Său), va fi obligat în mod logic să interpreteze jertfa şi suferinţele în alt mod. Adversarii noştri fac deja aceasta. Ei spun că noi suferim numai ca “jertfă de mulţumire” (Psalmul 116:17), “jertfă de laudă” lui Dum-nezeu (Evrei 13:15).

Este adevărat, răspundem noi, cuvântul jertfă este folosit în acel sens larg, chiar dacă a lăuda pe Dumnezeu este mai degrabă o bucurie decât o jertfă, după cum este folosit acum cuvântul jertfă. Această jertfă sub Lege era reprezentată prin “jertfa de pace” şi “jertfa de mulţumire”. Dar sfântul apostol Pavel ne îndeamnă de asemenea: “Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12:1). Atât el cât şi Învăţătorul dau de înţeles că ne stă în faţă o jertfă mai grea decât jertfa de laudă, când părăsim toate şi luăm crucea pentru a-L urma pe Domnul pe calea îngustă. Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui”. El identifică aceste cuvinte cu jertfa pentru păcat, arătând că sângele viţelului şi al ţapului de jertfă pentru păcat era luat de preot dincolo de perdeaua a doua, în Sfânta Sfintelor. El le mai identifică prin referirea la arderea acestora “afară din tabără”. Compară Evrei 13:11-13 cu Leveticul 16:27. Dacă odată aţi văzut frumuseţea acestei aplicări a “jertfelor mai bune” şi acuma nu o vedeţi, mărturisiţi orbirea care a venit peste voi şi căutaţi alifia preţioasă pentru ochi din provizia divină.

Departe ca “suferinţele lui Hristos”, pe care le avem, să fie suferinţe pentru păcate, contrariul este adevărat. Nici chiar “marea mulţime” nu suferă pentru păcatele ei proprii, ci suferă “nimicirea cărnii” sale îndreptăţite (ca “ţapul izgonit”), deoarece ea nu reuşeşte să o jertfească.

Acesta este acel aspect deosebit şi distructiv al chemării evanghelice din acest Veac Evanghelic, care îl deosebeşte de Veacul anterior şi de cel următor! Unii din trecut, de la Enoh până la Ioan, au avut spiritul jertfirii şi şi-au depus vieţile în serviciul Domnului şi al dreptăţii, dar Dumnezeu nu i-a acceptat ca jertfe. Întâi a fost necesară marea jertfă a Domnului nostru pentru îndreptăţirea noastră reală în faţa lui Dumnezeu. De atunci există ocazia pentru credincioşii care au acelaşi spirit de jertfire — “Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. “Acum este timpul potrivit” — “anul de îndurare al Domnului” — timpul în care Dumnezeu acceptă jertfele voastre, pentru că El vă acceptă ca “mădulare” ale corpului lui Cristos, marele Preot, marele Mijlocitor al Noului Legământ. Isaia 61:2; Luca 4:19; 2 Corinteni 6:2; 1 Petru 2:5; Efeseni 1:6; Romani 12:1.

În veacul viitor, “timpul potrivit” va fi trecut — ziua împăcării antitipice va fi sfârşită. Satan va fi legat şi nimeni nu va mai suferi pentru dreptate.

Să observăm acum importanţa acestui lucru. Vrednicii din vechime vor primi binecuvântările restatornicirii ca parte din lume. “Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune prinţi în toată ţara.” (Psalmul 45:16). Ei vor fi copiii întâi-născuţi ai “Părintelui veşniciei”. Sub noua ordine de lucruri, vor deveni agenţii sau reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei. Şi lumea, de asemenea, va primi binecuvântările restatornicirii sub Noul Legă-mânt, dacă se va supune marelui Mijlocitor. Dar de ce? Este Dumnezeu părtinitor, ca din toată omenirea numai nouă, celor din Veacul Evanghelic, să ni se ofere o moştenire spirituală sau cerească?

Nu, răspundem noi! Darul în fiecare caz este acelaşi, adică restituirea drepturilor pământeşti asigurate prin sacrificarea de către Domnul nostru a drepturilor Sale pământeşti. Toată deosebirea este aceea, că noi trăim în “anul de îndurare al Domnului”, şi de bună voie ne folosim de privilegiul oferit. Acest privilegiu este restrâns la aceia care au urechea credinţei şi aud acuma “veştile bune”, şi fugind de păcat devin servitori ai dreptăţii şi “aduc trupurile lor ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”. Noi primim de la Mântuitorul nostru, prin credinţă, drepturile la restabilire pământească şi acestea le jertfim împreună cu toate avantajele pământeşti. Toţi aceştia au fost acceptaţi ca “mădulare” ale Cristosului, sub Mântuitorul, Profetul, Preotul, Mijlocitorul şi Regele lumii.

Oricine vede aceasta, vede “taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi … Hristos în voi îşi anume, că voi sunteţi “mădularele” Sale, şi că acest fapt este singura bază pentruş, nădejdea slavei”. Oricine ajută la orbirea acelora care odată au văzut această mare “taină a Domnului” (Psalmul 25:14 — traducerea K. J.; n. t.), acela îi ademeneşte de la premiu (2 Corinteni 11:3), fie că ştie ce face, fie că nu. Oricine pierde din vedere acest fapt, încetează a mai lupta pentru premiu. Şi faptul că Domnul ne-a condus în lumina “adevărului prezent” (2 Petru 1:12 — traducerea K. J.; n. t.) şi ne-a arătat “taina”, dă de înţeles că El nu ne va lăsa să fim smulşi din mâna Sa şi să fim abătuţi de la conducerea Sa, numai în cazul când inima este greşită.

Nu este necesar să condamnăm, în mod special, inimile acelora care pierd acum înţelegerea lucrurilor pe care odată au pretins că le văd la fel de clar ca noi. Unii dintre ei pot fi numai orbiţi de praf şi îşi pot reveni; şi îşi găsesc încercarea principală pe linia umilinţei prin recunoaşterea greşelii lor. Să nu facem şi să nu spunem nimic ce să le facă întoarcerea mai grea. Să aplicăm mai degrabă principiul la noi. Să aflăm mângâiere, pace şi bucurie, precum şi precauţie în asigurarea că, dacă inimile noastre sunt loiale, Dumnezeu, prin nenumăratele Sale mijloace, poate şi voieşte să păzească minţile noastre sărmane!

Turnul de Veghere din 15. 12. 1909 [4535]

DOMNUL VA DA PUTERE POPORULUI SĂU

„V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.” „Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi văita, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” — Ioan 15:11; 16:20

Cât de mulţumitori trebuie să fie sfinţii lui Dumnezeu pentru că li s-a păstrat o parte atât de mare din cel din urmă mesaj al lui Isus. Acesta vine la noi ca o cuvântare spusă în acel moment solemn, înainte de a fi vândut, şi poate fi foarte potrivit numit predica de rămas bun. În timp ce noi, cei de azi, citim acest mesaj deosebit de intim şi delicat să aruncăm o privire asupra veacurilor trecute şi să ne imaginăm că noi suntem adunaţi cu Domnul, fericiţi, ca cei mai apropiaţi ucenici ai Săi, ascultând cuvintele Sale mari şi pline de mângâiere, lăsând să pătrundă în noi tot ce putem înţelege din încurajările pe care ele ni le dau şi înţelegând ceva din spiritul şi energia conţinută în cuvintele Sale minunate. Dacă celor dintâi ucenici le-a fost scumpă această ocazie, cu cât mai scumpă ar trebui să ne fie nouă astăzi, de când Spiritul sfânt a venit pentru a lua din lucrurile lui Isus şi să ni le descoperă nouă. Ce însemnătăţi adânci ne sunt descoperite, care nici chiar iubitului Ioan care s-a rezemat de pieptul Domnului în camera de sus, nu i-au fost cunoscute, fiindcă Spiritul sfânt încă nu era dat.

Ca o parte a Scripturii „insuflată de Dum-nezeu”, acest mesaj a contribuit, cu siguranţă, în ceasurile întunecate, mult la bucuria şi fericirea noastră. Gândindu-ne asupra acestui lucru nu ne este greu să înţelegem de ce a spus Isus că El a vorbit în felul acesta până la sfârşit, ca bucuria noastră să fie deplină. Tocmai pentru setea şi dorinţa inimii noastre, de a ne simţi în apropierea Sa, a prevăzut Domnul „aceste lucruri” atât de minunate, încât să nu trebuiască să întrebăm niciodată de ce au fost acestea necesare pentru a face bucuria noastră deplină. Şi în timp ce creştem în capacitatea de a înţelege aceste cuvinte binecuvântate, cât de clare şi adevărate sunt influenţele exerci-tate de aceste cuvinte asupra noastră, în ceasurile cu cer senin sau în ceasurile întunecate. Când Isus a promis să trimită o măsură deplină de bucurie care „să fie” în noi, şi apoi a întărit acea promisiune mai mult, prin asigurarea că „nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră”, ce putea El să ne spună mai mult? Sigur, ca şi credincioşi Cuvântului Său, noi trebuie să povestim despre starea inimii noastre, plini de încredere faţă de astfel de făgăduinţe, când ne întrunim în casa lui Dumnezeu pentru a cânta: „Viaţa mea e o cântare fără de sfârşit, prin toate necazurile de pe pământ”; şi cea mai mare dorinţă a noastră va fi să nu arătăm nici o frică înspăimântătoare faţă de ceea ce ar putea să vină asupra noastră pentru a ne întuneca cerul, ci să mărturisim „ceea ce a făcut Domnul” pentru noi.

Ce izvor de mângâiere şi încurajare au fost capitolele 14-17 din Evanghelia lui Ioan pentru întreaga Biserică. Pentru urmaşii credincioşi ai lui Isus, care umblă ca şi El în această lume rea, s-a observat o îndeplinire dureroasă literală a prevenirii Sale, că toţi care voiesc să rămână credincioşi în El, trebuie să sufere cum a suferit El. Toţi sfinţii adevăraţi au cunoscut într-o formă sau alta amărăciunea acestor persecuţii prezise; şi după cum este aceasta adevărat în ce priveşte necazurile, tot aşa este adevărat şi în ceea ce priveşte pacea şi bucuria. Aceste binecuvântări şi nenorociri au mers mână în mână în fiecare perioadă din istoria Bisericii. Nici unul care trăieşte o viaţă evlavioasă în Isus Cristos n-a găsit posibilitatea, pe calea îngustă, de a se odihni pe un pat de flori. Veacurile întunecate au putut să ofere o oarecare libertate religioasă şi lumina a putut să strălucească cu o mai mare strălucire pe cărarea generaţiilor următoare, dar un adversar rău, nu va înceta niciodată să-i urască şi să-i lovească pe sfinţii lui Dumnezeu. Dar nici unuia care rabdă şi suferă, în mod voluntar, nu i se va retrage moştenirea ajutorului mângâietor, care a fost prezisă tot atât de sigur ca şi suferinţele. Toţi au suferit la fel. Pentru unii suferinţele au fost atât de mari, încât acestea i-au aşezat în primul rând al martirilor. Iar pentru mulţi alţii, se poate că niciodată n-a fost cu putinţă aureola martirilor, şi totuşi s-au împărtăşit de suferinţele lui Cristos, şi tot aşa de sigur se vor împărtăşi de mărirea viitoare. Cel mai neînsemnat şi singuratic sfânt a avut destule ocazii de a cunoaşte că „zece mii de duşmani se ridică”, pentru a încerca şi a chinui pe cel drept, şi de aceea nici un copil adevărat al lui Dumnezeu nu este exclus din numărul acelora pentru care s-au scris aceste capitole. Aici, Isus vorbeşte tuturor fraţilor Săi dorind ca toţi care-L iubesc să poată cunoaşte că El pe toţi îi vede părtaşi ai încercărilor Sale, şi de aceea toţi să se aştepte să aibă parte şi de bucuria Sa, şi să experimenteze aceasta nu numai în mod trecător, ci bucuria să rămână în ei pe deplin şi permanent.

 

Fiţi atenţi cum auziţi

Este importanat însă, ca noi să observăm condiţiile în care se pot primi aceste cuvinte de har, dacă voim ca ele să producă în noi bucurie şi pace. Cât de clar şi cât de impresionant este gândul, că cineva ar putea sta chiar în prezenţa lui Isus şi ar asculta aceste făgăduinţe de pe buzele Sale; şi în acelaşi timp ar avea inima atât de plină de propriile sale idei despre cum această moştenire a păcii şi bucuriei ar putea fi cel mai bine asigurate, încât el ar pierde mult din adâncimea şi însemnătatea cuvintelor lui Isus. Pentru a simţi pe deplin forţa a ceea ce a vrut să spună când a repetat mângâierile conţinute în textele noastre de la început, va fi absolut necesar să ascultăm cu mare atenţie tot ce are El să ne spună, căci suntem învăţaţi că bucuria noastră este condiţionată de supunerea la toate poruncile Sale şi de plăcerea noastră activă în toate învăţăturile Sale. Trebuie să facem o cercetare foarte atentă pentru a ne asigura că nu există nici o ambiţie nedemnă sau egoistă, nici un motiv care ne-ar putea distrage, ca să ne slăbească auzul sau să ne întunece înţelegerea despre cum vine şi rămâne bucuria Lui. El de repetate ori ne spune că Cuvântul Său trebuie să rămână în noi, că Spiritului sfânt trebuie să i se dea o absolută libertate de a acţiona în viaţa noastră zilnică şi că reacţia noastră faţa de voinţa lui Dumnezeu trebuie să fie în această privinţă la fel cu bucuria Sa neprefăcută, dacă vrem să cunoaştem bucuria Sa. Întocmai ca orice altă comoară scumpă, vrednică de a fi căutată, această moştenire lăsată la îndemâna noastră să fie posibilă de obţinut prin iubirea divină, poate fi cunoscută experimental numai de către acei care sunt dispuşi să o caute până când o găsesc.

Tocmai aici, poate, este bine să ne oprim pentru a observa reacţia ucenicilor Domnului în timpul acestei cuvântări minunate. Se poate întâmpla, ca în timp ce noi facem aceasta, să ne vedem întocmai cum El ne vede adeseori. Cum s-a întâmplat cu aceşti ucenici, se poate întâmpla des şi cu noi, ca celor mai adânci şi mai importante trăsături ale Cuvântului Său să li se dea mai puţin respect şi mai puţină atenţie, în timp ce, aşa cum au făcut ei, sesizăm cu atenţie unele declaraţii de mai puţină importanţă, şi făcând aşa dăm pe faţă condiţia minţii noastre prea ocupată pentru a prinde cuvintele mai adânci şi de o mai mare importanţă, pe care El vrea să le observăm.

Cu această ocazie memorabilă, Isus a voit să atragă atenţia ucenicilor Săi asupra unităţii uimitoare cu El, conform intenţiei Tatălui, un subiect asupra căruia El a insistat aşa de iubitor. Marea Lui dorinţă a fost să-i încurajeze spunându-le despre pacea pe care ei de atunci înainte, în mod clar, trebuiau s-o cunoască, o pace atât de importantă încât este menţionată în mod special în această moştenire pe care iubirea Sa încearcă să o scrie în inimile lor.

El a vorbit mult despre Mângâietorul care va veni şi despre minunatele rezultate ale locuirii Mângâietorului în ei. El a tras învăţături frumoase din vie şi coardele ei şi le-a întrebuinţat pentru a arăta legătura directă dintre Tatăl, Fiul şi Biserică în cea mai sublimă şi minunată unitate pentru acum şi pentru eternitate. Şi, de la un capăt la altul, se pare că ei L-au ascultat în linişte. Dar, când urechile lor ascultau declaraţiile: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi, peste puţin timp Mă veţi vedea””, toţi au fost atenţi şi curioşi întrebându-se: „Ce înseamnă cuvintele acestea: “Peste puţin timp …”?” de care se vorbeşte: ““Peste puţin timp nu Mă veţi mai vedea” şi “apoi iarăşi peste puţin şi Mă veţi vedea?”” (capitolul 16:17, 18). Este clar, că adevărurile mai adânci au provocat puţin comentariu între aceşti iubiţi ucenici, dar îndată ce Isus a atins ceea ce i-a privit pe ei în mod direct, au fost plini de interes şi gata să-L întrerupă pentru a le lămuri acest “puţin”.

Nu este aceasta la fel şi astăzi? Nu am văzut noi, oare, că trăsăturilor mai puţin însemnate ale adevărului li se dă cu mult mai multă atenţie, decât faptelor mai mari ale unităţii noastre cu Cristos, a umplerii cu Spirit, a curăţării de toată mânjitura trupului şi a spiritului şi a unei vieţi, cu adevărat, ascunse cu Cristos în Dumnezeu? Conducătorii spirituali, din fiecare altă perioadă a istoriei Bisericii, s-au plâns de faptul că poporul din timpul lor a fost mai puţin interesat faţă de adevărurile care conduc la desăvârşire. Este ceva diferit astăzi? O, cât de necesar este ca noi care mărturisim azi a fi urmaşi ai Domnului, să dăm o atenţie deosebită la toate cuvintele Învăţătoru-ui. Dacă trebuie să rămână în noi cuvintele Sale, pentru ca atât prevenirile cât şi făgădu-inţele Sale să poată avea influenţă asupra noastră, atunci cu siguranţă trebuie să acordăm cea mai mare atenţie felului în care auzim.

 

În afară necaz, înăuntru pace

Faptul că atât de mulţi se pare că experimentează dificultate în armonizarea aspectului dureros al încercărilor succesive cu realizarea bucuriei şi păcii permanente, promise de Isus, dovedeşte sigur, că noi trebuie să dăm o atenţie specială la “toate aceste lucruri” vorbite de El. Celor ce au urechi care par a fi deschise, în mod deosebit, pentru viitoarea Împărăţie şi bucuriile ei, dar închise pentru multe din afirmaţiile Lui adânci cu privire la posibilităţile prezente, multe din cuvintele Sale îndurătoare continuă, foarte probabil, să le fie foarte cunoscute ca declaraţii, dar vor fi regretabil zadarnice în ce priveşte schimbarea experienţelor actuale de la necaz la bucurie şi de la furtunile exterioare la pacea lăuntrică. Noi nu putem spicui şi alege din această predică, de pe urmă, a lui Isus numai anumite părţi, dacă voim să cunoaştem binecuvântările pe care El voieşte să ni le împărtăşească prin toate aceste cuvinte ale Sale. Ne-a vorbit El despre un pahar plin de bucurie? Da, într-adevăr, dar El ne-a vorbit şi despre un pahar al întristărilor, care este tot atât de adevărat şi adeseori tot aşa de plin ca şi cel de bucurie. Ne-a promis El pacea pe care lumea nu ne-o poate da, dar nici lua? Desigur, dar El a vorbit şi despre suferinţe destul de grele, la anumite timpuri, când „veţi plânge şi vă veţi văita” — care sunt declaraţii aparent contradictorii, deşi în realitate nu este aşa, dacă tot ce ne spune El se păstrează în minte. El tocmai aceasta a voit, ca noi să învăţăm că toate „aceste lucruri”, fără excepţie, sunt amintite în mod intenţionat cu scopul ca bucuria şi pacea să poată fi ale noastre pe deplin.

 

Privind înapoi, vom lăuda calea

În ciuda norilor strâmtorării care se aşează acum asupra lumii şi asupra Bisericii, fericiţi într-adevăr sunt aceia care au învăţat cât de adevărate sunt bogăţiile îndurării şi măririi ascunse în serviciul suferinţelor. Poate vreun creştin, într-adevăr, să pretindă că el cunoaşte „bucuria DOMNULUI” până nu a învăţat că este cu putinţă “să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări”? Această întrebare este una potrivită, deoarece consacrarea adevărată voinţei lui Dumnezeu nu este numai o supunere oarbă, ci o supunere bucuroasă acelei voinţe. Nici unul care susţine felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, să nu se înşele crezând că el este în armonie cu aceste binecuvântări pe care ni le-a promis Isus, deoarece pacea şi bucuria pe care le-a experimentat El au fost cu putinţă numai pentru că El a putut spune: „desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu”. (Psalm 40:8) Deci, o minte care nu se poate ridica deasupra întristărilor “pentru puţin timp, prin felurite încercări”, din timpul prezent şi astfel este incapabilă să privească, cu adevărat, asupra lucrurilor nevăzute şi eterne din cer, niciodată nu poate cunoaşte bucuriile pe care Dumnezeu le-a hotărât, că pot fi cunoscute numai de acei care le-au câştigat prin strâmtorările deosebite de pe calea îngustă, care duce la glorie, onoare şi nemurire. Primeşte din mâna lui Isus paharul care a fost pregătit de Tatăl ceresc pentru El şi vei primi de la El o bucurie pe care El a considerat-o de o valoare foarte mare şi de asemenea vei primi de la El bucuriile puse înaintea Lui, ca şi bucuria şi plăcerea pe care El a avut-o suferind pentru noi. O, da, nu cuiele din mâinile şi picioarele Sale iubite l-au ţinut pe acea cruce nemiloasă a suferinţei. Dacă ceea ce l-a ţinut acolo pironit ar fi fost numai cuiele materiale, atunci El cu siguranţă ar fi putut să Se dea jos de pe cruce, pentru a răspunde batjocurii duşmanilor Săi. Şi ceea ce I-a legat mâinile şi picioarele a fost pur şi simplu supunerea. El a fost ţinut pe acea „cruce crudă” de iubirea Sa faţă de voia lui Dumnezeu şi faţă de noi, care nu are nimic de-a face cu felul de vorbire: „Bucură-te şi suportă”, ci aceasta a fost o legătură puternică care de mii de ori a fost mai tare decât lemnul şi cuiele. Şi aceasta trebuie să fie şi purtarea noastră, dacă voim să experimentăm pe deplin bucuria Sa? Cu siguranţă aşa este, pentru că numai aceasta este calea spre bucuria deplină.

Dacă tot timpul ne-am putea aduce aminte de siguranţa promisiunii, că toate lucrează spre binele nostru, atunci cu cât ar fi mai preţioase încercările noastre. Ne-ar fi oare greu de înţeles, vreo cruce pusă asupra noastră pe neaşteptate, dacă i-am cunoaşte cauza? O, ce bucurie şi fericire viitoare ar putea face posibile, tocmai acea încercare. Când Simon din Cirena a părăsit casa sa, într-o zi frumoasă de aprilie, el a fost un om necunoscut, dar când pe neaşteptate i-a fost pusă pe umeri crucea lui Isus, privilegiul său a fost deschis pentru o faptă nobilă care i-a câştigat o onoare nemuritoare; „mare cât lumea şi eternă ca vârstele fără de număr este gloria omului care a purtat crucea Mântuitorului”. Va fi cu tine altfel, iubite sfânt şi purtător de cruce, dacă tu porţi cu bucurie crucea care-i pusă asupra ta; când într-adevăr poţi spune: „bucuros vreau să sufăr orice numai lasă-mă să merg cu Tine”?

Lăsaţi-i pe acei care vor trage concluzia că „aceste lucruri”, care au fost spuse de Isus, au fost într-o mare măsură idealiste şi de aceea pot fi rar aşteptate în această viaţă; atâta vreme cât mai sunt pe acest pământ credincioşi adevăraţi, vor exista unii care vor mărturisi că cunosc o astfel de bucurie şi pace. Unde condiţiile sunt îndeplinite, întocmai cum a spus El, cu siguranţă va fi îndeplinită promisiunea, „aveţi pace în Mine”. Când credinţa noastră este puternică şi aducem în armonie toate cuno-ştinţele noastre despre îngrijirea continuă a lui Dumnezeu, în toate experienţele noastre de bunăstare şi suferinţă, cât de mângâiaţi şi întăriţi şi cât de fericiţi putem noi fi. Nimic să nu-i descurajeze pe aceia care cred cu adevărat că „firele închise la culoare, în mâinile Ţesăto-rului iscusit, sunt tot atât de necesare ca şi firele de aur şi de argint în opera plănuită de El”.

Noi nu exprimăm o linişte care nu înseamnă nimic, când zicem: „privind în urmă vom lăuda calea” pe care ne-a condus iubirea divină zi după zi. Noi ştim că vom fi foarte recunoscători când “Dumnezeu va desfăşura pânza cu tabloul şi va explica motivul” pentru fiecare încercare. Dar voieşte Isus să aşteptăm până când, în acea glorie a Împărăţiei, toate vor fi explicate, pentru a putea avea bucuria deplină? Nu! El spune că tocmai “aceste lucruri” să ne facă plini de bucurie acum. El doreşte ca noi să privim înainte ca şi El, şi să experienţăm o bucurie corespunzătoare prezentă, chiar dacă din cauza greutăţilor prezise trecem prin valea plângerii. Aceasta este moştenirea noastră prezentă în aceste umbre întunecate, care ne înconjoară din toate părţile. Dragi fraţi, cât de deplin trebuie să gustăm noi aceste lucruri, aceste roade ale credinţei. Desigur noi suntem fericiţi, fiindcă am ajuns această dimineaţă şi eliberarea este mai aproape ca oricând. „De aceea să răsune cântările şi să se şteargă lacrimile.”

 

Pacea şi bucuria Domnului au fost continue?

Citite superficial, aceste declaraţii a lui Isus, ne-ar părea în mod hotărât contradictorii şi nepractice. Aici, El vorbeşte despre pacea şi bucuria Sa, ca şi când toate acestea le cunoştea din experienţă. Dar numai cu puţin timp înainte El a mărturisit: „Acum sufletul Meu este tulburat”, şi puţin mai târziu, El le-a spus celor trei ucenici, mai apropiaţi, despre dorinţa Sa ca ei să vegheze cu El în încercarea Sa: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”. Şi totuşi El le vorbeşte lor, cât şi nouă, despre o pace şi o bucurie lăuntrică, pe care nici o luptă dinafară nu le pot tulbura. Se poate ca El, care a promis această pace, să greşească în ce priveşte îndeplinirea ei în mod practic? Dacă este aşa, atunci cum putem noi nădăjdui să avem această pace, când deja ni s-a spus că drumul vieţii noastre v-a fi, de asemenea, un drum al crucii?

Văzut însă, acest lucru în mod corect, cuvintele Domnului nostru nu se contrazic. Fiecare creştin devotat a învăţat acele principii ale unei păci lăuntrice, a liniştii şi bucuriei, deşi dinafară totul este neliniştit. Şi astfel de creştini au gustat această bucurie continuă, deoarece cuvintele Sale către ei n-au fost numai nişte declaraţii trecătoare, care strălucesc cel mai tare în faţa razelor soarelui, ci au fost cuvinte care rămân în inima lor ca puternice şi folositoare. Aceasta a fost pacea lui Isus de care S-a bucurat în legătura Sa cu Tatăl şi astfel a suportat El tot timpul suferinţele îngrozitoare, până când faţa Tatălui a dispărut din ochii Săi, pentru că păcatele noastre erau asupra Sa. Aceasta a fost o vale întunecată prin care noi nu este necesar să trecem.

Să nu lăsăm să ne vorbească, acum, mărturia acelor sfinţi credincioşi, care din zilele lui Isus şi până astăzi au trăit viaţa într-o adevărată unitate cu El, despre siguranţa păcii Sale prin toate împrejurările? Desigur că printre cei mulţi care în decursul Veacului Evanghelic au suferit într-adevăr, trebuie să fie unii care pot să dea o mărturie despre deplina gustare a „acestor lucruri”. Astfel de mărturii sunt pentru   aceia care au nevoie să fie stimulaţi în credinţa lor şovăielnică. Cât de bine ar fi dacă, astăzi, toţi urmaşii Domnului ar fi atenţi la aceste rapoarte, care arată îndeplinirea sigură a acestor bucurii din partea altora, fiindcă aceasta ar linişti orice frică posibilă pentru noi şi ar înlătura orice cuvânt de pe buzele noastre, care arată o credinţă slabă, şi ar exclude din viaţa noastră însuşirea numai cu jumătate de inimă a cuvintelor Domnului, care sunt aşa de pline de spirit şi viaţă. Să recunoaştem că mulţi sfinţi din veacul trecut, în zile mai puţin favorabile decât astăzi, s-au ridicat la cea mai mare înălţime de bucurie şi pace faţă de care, prea mulţi dintre noi sunt relativ străini chiar şi acum. Fie ca aceste fapte să ne ajute să arătăm o simpatie mai mare faţă de cunoştinţa lor limitată în ceea ce priveşte descoperirea unor doctrine, asupra cărora noi insistăm interpretându-le cu o precizie care nu era posibilă în zilele lor şi să ne amintim că, deşi noi nu putem acum contribui cu ceva pentru ca ei să aibă o mai mare   cunoştinţă, ei totuşi pot fi încă prin exemplul lor de evlavie şi credincioşie în cele mai îngrozitoare persecuţii şi încercări, un ajutor de care noi avem foarte mare nevoie astăzi. Ca membri ai aceluiaşi Corp, care este clădit prin ceea ce fiecare contribuie, ei ne pot arăta calea pentru o experienţă mai mare a păstrării păcii şi bucuriei, deoarece drumul vieţii lor a fost de fapt o cale spinoasă. Bucuria lor nu a fost un lucru trecător, care să dispară la prima încercare, ci a fost o putere statornică în viaţa lor. Să fie aceasta şi cu noi, orice s-ar întâmpla, şi atunci “bucuria Domnului va fi” şi “puterea noastră”.

 

Întristarea voastră se va preface în bucurie

Este bine ca noi să învăţăm să spunem: „În orice timp, când îmi va fi frică, eu mă voi încrede în Tine”. Dar nu vom fi în stare, acum, să spunem: „Mă voi încrede şi nu-mi va fi frică”? Aceasta este făgăduinţa pe care ne-a făcut-o Isus, dacă o înţelegem bine. Asigurarea Sa nu este aceea că El doar ne va întări ca să purtăm greutăţile care sunt legate de relaţia noastră cu El, ci să observăm cum spune El: „întristarea voastră se va preface în bucurie”. Felul nostru de a proceda ar fi să înlocuim întristarea cu bucurie sau chiar să înlăturăm întristarea din calea noastră. Dar nu aceasta este metoda Lui extraordinară. Promisiunea Sa este că El ne va preface întristările noastre în bucurii. Se gândeşte Satan că ne învinge, când conform prezicerilor adevărate ale lui Isus, avem ocazia să ne plângem şi să ne văităm? O, el nu se poate lăuda cu aceasta, dacă noi rămânem în Cristos, deoarece Dumnezeu va schimba valurile neînsemnate şi repede trecătoare într-un ocean de bucurie care va dura, ca şi tronul Său atotputernic etern şi norii de care noi ne-am înspăimântat atât de mult, mai devreme sau mai târziu, se vor sparge deasupra capului nostru într-o ploaie de binecuvântări.

Într-adevăr, cât de neînvinşi sunt cei care trăiesc prin credinţa ascunsă în Cristos, şi care într-adevăr cred că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”, şi pe care El, de asemenea, îi iubeşte foarte mult. Cum se adeveresc făgăduinţele minunate a lui Dumnezeu, care niciodată nu greşesc şi sunt permanente în vieţile acelora care le pot păstra în mod experimental! Aceştia sunt convinşi că „multă pace au cei ce iubesc legea Ta şi pentru ei nu este cădere.” (Psalmul 119:165). Ei ştiu că este, de asemenea, adevărat că: „Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se spijină pe Tine”. Isaia 26:3.

Este dureros că aşa de multe dintre bucuriile învingătorilor sunt considerate ca fiind numai în ceea ce priveşte răsplăţile finale ale vieţii creştineşti. Expresia „mai mult decât biruitori” se întrebuinţează destul de des, dar rareori în sensul în care Scripturile întrebuinţează această expresie. Cuvintele: „Celui care va birui” sunt întrebuinţate cu privire la învingerea din urmă a soldatului crucii. Dar Pavel ne spune în epistola sa către Romani (capitolul 8) după înţelesul său, cum unele din lucrurile care ne necăjesc şi nu ni se par de dorit, sunt schimbate în împrejurări de bucurie. Ar părea ca şi cum el n-ar fi fost înzestrat cu o capacitate de exprimare mai convingătoare şi mai clară, prin care să prezinte eliberarea, plinătatea drepturilor noastre de fii, bastionul credinţei copiilor lui Dumnezeu şi totala neputinţă a vreunei forţe rele sau a tuturor forţelor rele să-i vatăme pe acei care sunt în Cristos.

Cu ce provocare şi cu ce încredere de învingere sigură îşi încheie Pavel expunerea sa: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”. Prin urmare, cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Cea mai înaltă curte de justiţie din Univers ne-a declarat eliberaţi de păcat şi ne-a numit fii ai lui Dumnezeu. Poziţia noastră este apărată în faţa condamnării şi în faţa tuturor puterilor rele; şi acesta este un fapt atât de îmbucurător pentru Pavel, încât el îşi declară convingerea fără teamă. Şi ce convingere îmbucurătoare a avut el! Credincioşii îndoielnici îi întreabă neîncetat pe toţi: „Ce convingere ai tu?” O, dacă toţi care pretind a fi urmaşi ai lui Cristos ar cunoaşte adevărul viu, în literă şi spirit, atât de bine ca răspunsul lor obişnuit să nu fie un cuvânt îndoielnic, ci totdeauna: „Eu sunt convins că pe mine nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu”, fiindcă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie? … Totuşi, în toate acestea îaici şi acumş, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit”. Da, noi putem nu numai să biruim, acum, prin credinţă asupra acestor lucruri, ci pe lângă ajungerea învingerii asupra lor în felul acesta, pentru că suntem în Cristos, toate împotrivirile trebuie să lucreze spre binele nostru cel mai înalt. Astfel, adesea, prin purtarea crucii suntem aduşi mai aproape de Dumnezeu. Nu este aceasta o schimbare din întristare în bucurie? Ceea ce nouă ne trebuie este mai mult din credinţa care nu va ezita să pretindă o asemenea victorie; o credinţă destul de activă, în aceste zile de aspre încercări, ca să-şi dea seama în mod constant, orice ar veni că „nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnnul nostru.” Rom. 8:38, 39.

 

Niciodată nu Te voi părăsi

Printre „aceste lucruri” care se cuprind în acest mesaj de rămas bun, nu putem uita asigurarea repetată de Isus, că manifestarea prezenţei Sale va fi rezultatul sigur al legăturii noastre cu El. „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14:21). Aceasta, desigur, nu este o manifestare pentru mintea naturală, ci este un lucru al credinţei în siguranţa puterii Sale nevăzute, care întotdeauna face tabără în jurul nostru. Cât de fericiţi ne poate face credinţa în această prezenţă şi manifestare. Pentru o credinţă activă niciodată nu este prea mult „a avea pe Domnul mai iubit şi mai intim decât şi cea mai dulce legătură pământească”. De fapt, aceasta este tocmai ceea ce El este îndreptăţit să aştepte de la noi şi sigur El va fi cel mai aproape şi mai scump pentru toţi aceia care apreciază şi păzesc poruncile Lui. Niciodată n-a fost intenţioant ca acest lucru să fie numai ocazional, sau o schimbare de lumini şi umbre, ci El ne-a asigurat după cum spune făgăduinţa Sa: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. De aceea noi trebuie să credem, că în tot locul şi în tot timpul este cu noi.

Această manifestare trebuie să fie experimentată în continuu, şi tocmai în măsura în care ne aflăm în prezenţa lui Cristos vom experimenta această făgăduinţă îndeplinită în noi. Sunt mulţi aceia care nu au această bucurie ca un lucru permanent, din cauză că trăiesc prea mult în aşteptarea de a fi în stare să simtă prezenţa Sa înlăuntrul lor; şi deoarece sentimentele se schimbă în continuu, asemenea oameni nu se pot aştepta la o manifestare mulţumitoare. Alţii pot mărturisi cu siguranţă, că ei experimentează această manifestare continuu, deoarece ei au învăţat a-şi îndrepta cugetele asupra realităţii şi siguranţei făgăduinţei Lui.

De aceea, dacă noi nu simţim această manifestare trebuie să fim profund îngrijoraţi, să descoperim cauza, deoarece noi trebuie să ne amintim că Isus a promis această bucurie specială celor care păzesc poruncile Lui. Nu s-ar putea întâmpla ca acestă cauză să fie o lipsă de supunere, dacă prezenţa Sa familiară nu are loc? Dacă după o cercetare amănunţită, nu vedem o cauză de nesupunere pentru retragerea Sa de la noi, nu s-ar putea ca dificultatea noastră să fie o lipsă de credinţă? Aceasta ar arăta o stare de inimă care cere o corectare imediată deoarece „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui îDumnezeuş” şi dacă întotdeauna a fost de lipsă ca sfinţii să fie conştienţi de prezenţa Sa neîntreruptă, cu atât mai mult astăzi, deoarece aceasta este singura dovadă că noi avem aprobarea lui Dumnezeu în această zi a inspecţiei finale. Să fim tari în principiile dreptăţii, să fim tari în credinţă şi vom şti „că suntem în El”. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Aceasta, aşadar, este o promisiune posibil de realizat în timpul prezent, iar noi trebuie s-o întrebuinţăm în continuu cercetânu-ne inimile astăzi, deoarece nu este un lucru de mică importanţă dacă avem dovada unei relaţii cu El sau nu. Noi trebuie să ştim că El rămâne în noi prin Spiritul pe care ni l-a dat. Noi trebuie să ştim că Dumnezeu este pentru noi şi că El este mai mult decât orice, ce poate fi împotriva noastră.

 

Aruncaţi toate grijile voastre asupra Lui

Cât de încurajator este a şti că Isus este cu noi în toate situaţiile schimbătoare şi compli-cate ale vieţii, acelaşi Stăpân binecuvântat care a trăit şi împărtăşit experienţele zilnice ale fraţilor Săi, cu mult timp înainte. El continuă a fi cu noi astăzi ca şi atunci, prin aceea că Se interesează, plin de simpatie, pentru toate nevoile iubiţilor Săi. Nu s-a spus oare bine că niciodată nu trebuie să citim Evangheliile “numai ca o mărturie a trecutului, ci ca o transcriere a ceea ce face El întotdeauna”? Multe întâmplări care conţin tocmai ceea ce a spus şi a făcut Isus atunci, nu sunt povestite numai pentru a ne informa de ceea ce a făcut El atunci, ci pentru a ne asigura despre ceea ce El voieşte să facă în continuu, atâta timp cât se mai află în trup vreunul din poporul Său şi are nevoie de ajutorul şi îngrijirea Sa. Toate rapoartele Sale sunt probe despre faptele eterne, ilustraţii ale operei Sale neîntrerupte, a unui Isus absent, dar totdeauna prezent, care „este acelaşi ieri şi azi şi în veci”.

Astăzi nu există nici o apă atât de adâncă deasupra căreia drumul datoriei noastre ne poate duce, peste care Isus n-ar putea să vină la noi, pentru a ne fi alături şi astfel să ne dea o nouă dovadă a puterii Sale, ca să facă în aşa fel ca să fie toate ale noastre. Şi dacă, pentru scurt timp, se pare că El este adormit, neinteresat fie că noi pierim sau nu, totuşi în momentul potrivit Se va ridica şi ne va învăţa că într-adevăr, nici un val violent nu poate pune în pericol vasul nostru slab “unde este Stăpânul mărilor, al pământului şi al cerului”. Mai devreme sau mai târziu va opri agitaţia prin cuvântul autorităţii Sale, iar pe noi ne va duce în portul liniştii. Acolo nu va fi lipsă de cele necesare vieţii, deoarece acele mâini care au fost ocupate cu frângerea şi înmulţirea pâinii, vor mulţumi toate nevoile noastre. Nici o groapă nu se poate deschide pentru a primi pe iubiţii noştri morţi sau să ne împiedice în oricare plan tainic, despre care am gândit că ne-ar încununa viaţa cu o bucurie şi răsplată supremă, fără să ne împărtăşim de compasi-unea Sa divină. Nici o greutate, fie aceasta mare sau mică, nu poate interveni în viaţa noastră de comuniune cu El, fără ca El să ne roage să aruncăm această grijă şi toate grijile asupra Sa. El vine la noi liniştit, când inimile noastre sunt dezamăgite din cauză că aşteptările noastre nu s-au împlinit, şi El umblă şi vorbeşte cu noi şi ne asigură că noi suntem ai Săi deschizânu-ne “mintea ca să înţelegem Scripturile”, făcând ca inimile noastre să ardă de bucurie, şi atunci noi ştim că El încă ni se descoperă aşa cum ne-a promis că va face.

„Cel care umblă plângând, purtând sămânţa de semănat, se întoarce cu cântec de veselie purtând snopii.” (Psalmul 126:6). Astfel a scris psalmistul în zilele din vechime şi Isus, în felul Lui, ne-a asigurat de aceleaşi rezultate finale. Când ostenelile noastre par a fi în zadar şi noi suntem aproape descurajaţi de rezulta-tele foarte slabe ale secerişului, şi poate că asemenea lui Ilie strigăm, că am rămas doar singuri şi că nu mai este nimeni care să aprecieze mesajul nostru sau să împărtă-şească împreună cu noi comuniunea cu sfinţii, atunci El va veni şi ne va învăţa o cale mai bună. Mrejele noastre pot fi aruncate în mare pe partea greşită a corăbiei şi El nu poate face să prospere eforturile noastre şi mrejele noastre nu se umplu cu rezultatele speciale, plăcute Lui; dar El ne va instrui răbdător, să aruncăm mreaja “în partea dreaptă a corăbiei”, astfel ca ele să se umple din abundenţă în faţa ochilor noştri şi noi să fim forţaţi a striga încă o dată; „Este Domnul!”. El toate le cunoaşte în ce priveşte timpul şi sezoanele în Planul Tatălui; şi El ştie unde trebuie să fie îndreptate eforturile noastre în fiecare perioadă a istoriei Bisericii şi fericit este acela care învaţă a-şi arunca mreaja în apă „în partea dreaptă”, unde „toate ce El face vor prospera.” (Psalmul 1:3; traducerea King James — n. t.). Apoi, din nou, ca odinioară aşa este şi acum, când vasele noastre au stat destul lângă ţărmuri, El într-o zi va repeta aceeaşi poruncă cunoscută ucenicilor legaţi de ţărm; „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire!” (Luca 5:4). Ape puţin adânci sunt destule, din care să se vorbească “muţimilor … în pilde”, dar apostolilor atunci şi acum El le-ar repeta acele cuvinte cu semnificaţie negreşită: „Cei care se coborâseră pe mare în corăbii, şi făceau comerţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în adânc.” (Psalmul 107: 23, 24).

 

Cine ne poate despărţi de El

El niciodată nu dă greş! El niciodată nu l-a dezamăgit pe poporul Său credincios şi El niciodată nu ne va părăsi şi nu ne va dezamăgi, în aceste zile. El este cu noi în toate bucuriile şi necazurile noastre, în fiecare moment al peregrinării noastre, El este aici întotdeuna cu iubirea Sa nemuritoare să ne susţină şi cu prezenţa Sa evidentă să ne înveselească pe toţi care rămânem în El şi care credem că „aceste lucruri” sunt o veste personală pentru noi. Mulţumită fie lui Dumnezeu pentru bucuria Sa peste măsură, care este posibilă în viaţa creştină. Poate să fie un privilegiu mai mare, o moştenire mai minunată, o legătură mai plăcută şi o viaţă mai victorioasă şi mai de neînvins, dragi sfinţi ai lui Dumnezeu, decât aceasta de membru în familia lui Dumnezeu? Dacă timpul prezent este un timp de încercări speciale — „Binecuvântată să fie furtuna care ne aduce mai aproape de casă.” Cât de nevrednice de comparat sunt aceste puţine zile de necaz cu acea greutate veşnică de slavă care nu peste mult va fi a noastră! Lăudat fie numele Său pentru îndurarea Sa bogată care este destulă pentru orice timp de nevoie! Apele prin care avem să trecem pot fi adânci, dar ele niciodată nu ne pot acoperi. În foc nu vom fi arşi şi nici flăcările nu se vor aprinde peste noi. Cine sau ce ne poate despărţi de El? Desigur, noi nu ne putem permite să ne gândim că ceva ne-ar putea amăgi în a avea mai puţină căldură în iubirea noastră pentru El, prin care putem triumfa aşa de deplin în viaţă şi-n moarte. Într-adevăr noi putem spune: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne conduce totdeauna în carul lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireas-ma cunoştinţei Lui.” (2 Cor. 2:14). El ne ţine în mâna Sa dreaptă şi nicicând nu ne va părăsi. Zi de zi, El care ne-a dat făgăduinţa este credincios şi noi zi de zi putem trăi experimentând pacea şi bucuria promise de Învăţătorul nostru. O ce moştenire şi fericire deplină ne este destinată nouă de Dumnezeu!

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 05. 1933

 

“LA ADĂPOSTUL ARIPILOR SALE”

“El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui.” — Psalmul 91:4

În mijlocul “timpurilor grele” din această “zi rea” şi a vocilor de avertizare ale profeţilor şi ale apostolilor care indică spre capcanele şi molimele şi pericolele subtile care sunt peste tot, şi de asemenea în mijlocul înţelegerii existenţei reale a unor astfel de atacuri şi pericole — cât de preţioase sunt pentru sfinţi asigurările personale privind protecţia, îngrijirea şi iubirea divină.

Ne amintim îndurătoarele promisiuni ale lui Dumnezeu: “Tatăl Însuşi vă iubeşte”; “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia”, şi “cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” “… şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi ne vom face locuinţa împreună cu el.” “… vă dau pacea Mea … Să nu vi se tulbure inima”. — Ioan 16:27; 14:21, 23, 27; Luca 12:32.

Dar vocile de avertizare şi sfaturile sănătoase sunt, de asemenea, necesare; şi nu este înţelept acela care rămâne surd la ele şi ia cunoştinţă doar de asigurările mângâietoare care sunt destinate numai acelora care cu credincioşie “veghează şi se roagă ca să nu intre în ispită”. Fiecare soldat al crucii trebuie să fie atent la prevenirile apostolului: “De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate”; şi: “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă”. “Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele îSatanş a amăgit pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea şi curăţia faţă de Hristos”; “Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei.” Domnul mai zice: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar prudenţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” Efeseni 6:13; Evrei 4:1; 2 Corinteni 11:3; Fapte 20:29, 30; Matei 10:16.

Pentru disciplinarea, încercarea şi probarea finală a Bisericii lui Dumnezeu este necesar ca ei să fie supuşi la aceste influenţe contrare, deoarece aceluia care le va birui îi este promisă marea răsplată. Dacă vrem să domnim cu Cristos, trebuie să ne dovedim vrednicia de a domni, prin aceleaşi încercări de loialitate faţă de Dumnezeu, de credinţă în Cuvântul Său, de zel pentru adevăr, de îndurare răbdătoare a ocărilor şi persecuţiei, chiar până la moarte, şi de încredere neclintită în puterea şi intenţia lui Dumnezeu de a elibera şi a glorifica Biserica Sa la timpul cuvenit. Pentru asemenea credincioşi sunt mângâierile binecuvântate ale Psalmului 91. Să ascultăm:

Versetul 1: “Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt îreprezentată de Sfânta Sfintelor sau de Sanctuarş se va odihni la umbra Celui-Atotputernic”. Ne punem astfel sub ocrotirea divină când, fiind ajunşi la o cunoştinţă a bunăvoinţei lui Dumnezeu de a ne accepta ca fii ai Săi, noi primim cu mulţumire această invitaţie şi ne apropiem pe calea stabilită de El, prin Cristos Răscumpărătorul nostru, şi ne consacrăm pe deplin serviciului Său. Aceştia se pot odihni plăcut în făgăduinţele scumpe ale lui Dumnezeu, care sunt toate “da şi … Amin” în Cristos Isus (2 Corinteni 1:20). Lumea nu vede aripile protectoare ale ocrotirii divine, dar credincioşii au o binecuvântată înţelegere secretă a acestui lucru. Laudă Domnului!

Versetul 2: “Eu îIsus Cristos reprezentat aici, ca şi în altă parte, prin David şi care Se adresează Corpului Său, Bisericii Saleş spun despre Domnul: “El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”” (Ioan 20:17).

Versetul 3: “Căci El te va scăpa de laţul vânătorului îde înşelările lui Satan, în care toţi cei care nu sunt apăraţi se vor poticni, fiindcă Domnul a zis că acestea vor fi atât de subtile şi înşelătoare încât, dacă ar fi posibil, ar înşela “chiar şi pe cei aleşi”. Dar aceasta nu este posibil pentru că aceia care îşi asigură chemarea şi alegerea, rămân sub protecţia Celui Atotputernicş, şi de ciuma distrugătoare”. (Nu de ciuma distrugătoare a bolii fizice, ci de ciuma morală şi spirituală distrugătoare — de tendinţele păcătoase ale vechii naturi, care, în clipele nepăzite, se străduiesc să-şi revendice stăpânirea şi să învingă sufletele celor care nu rămân sub protecţia secretă a Celui-Prea-Înalt; şi de ciuma spirituală a doctrinelor false care, cu sofisme subtile, distrug credinţa celor care nu veghează. Asemenea ciumă este deja peste tot sub forma aşa-numitei Ştiinţa Creştină, a Spiritismului şi a diferitelor teorii care neagă preţul de răscumpărare, care-şi iau numele Speranţei mai Largi şi care promit multe, atât din perspectiva actuală, cât şi din cea profetică, care în curând vor deveni epidemice. De toate aceste ciume, aleşii Domnului vor fi păziţi rămânând cu plăcere sub umbra Celui-Atotputernic).

Versetul 4: “El te va acoperi cu penele Lui şi vei avea un refugiu sub aripile Lui”. (Atât de aproape de inima Sa adună Iehova pe copiii Săi supuşi şi credincioşi, încât ei simt căldura iubirii Lui şi limbajul afectuos al inimii lor este: “Aş vrea să locuiesc pe vecie în cortul Tău” — sub protecţia Ta — “să alerg la adăpostul aripilor Tale. … Căci Tu ai fost un adăpost pentru mine, un turn tare împotriva vrăjmaşului … Căci Tu, Dumnezeule, ai auzit jurămintele mele” — consacrarea mea — “Tu mi-ai dat moştenirea celor ce se tem de Numele Tău” — Psalmul 61:4, 3, 5). “Căci scut şi pavăză este adevărul”, protecţia Ta. Da, adevărul Său — acel sistem mare al adevărului, cuprins în planul divin al veacurilor — este un scut şi o pavăză pentru toţi aceia care în simplitatea inimii îl primesc şi se dovedesc credincioşi lui. Este armătura lui Dumnezeu, pe care apostolul îi îndeamnă pe toţi credincioşii s-o îmbrace — să şi-o însuşească, să mediteze asupra ei şi să-şi înmagazineze adevărul în minte şi în inimă — pentru ca ei să poată, folosind-o, să se împotrivească erorii şi răului de orice fel, prezentat lor în această zi rea.

Versetul 5: “Nu trebuie să te temi nici de groaza nopţii înoaptea întunecată, despre care a vorbit atât profetul Isaia cât şi Domnul nostru: “vine dimineaţa — dimineaţa milenară — şi este tot noapte” — marele timp de strâmtorare, care va fi chiar înaintea nopţii în care “nimeni nu mai poate să lucreze”, în ce priveşte răspândirea adevărului divin; atât de mare va fi “groaza”, agitaţia şi necazul şi persecuţia acelei nopţi — Isaia 21:12; Ioan 9:4ş; nici de săgeata îchiar “vorbele … amare” ale duşmanilor adevărului — Psalmul 64:3ş care zboară ziua” (în prezent, care în comparaţie cu noaptea întunecată ce vine este numită zi).

Versetul 6: “Nici de ciuma îmorală şi spiritualăş care umblă în întuneric îcare se răspândeşte şi face victime printre cei care sunt ignoranţi în privinţa adevărului, sau sunt necredincioşi acestuia şi deci sunt nevrednici de el, şi cărora prin urmare le lipseşte protecţia divină şi sunt supuşi “lucrării de rătăcire” a erorii — 2 Tesaloniceni 2:11ş; nici de nenorocirea îcauzată de aceaste molimeş care pustieşte ziua în amiaza mare” (care subminează credinţa şi speranţa multora, tocmai când lumina adevărului divin luminează cel mai tare peste credincioşi, la fel cum străluceşte şi peste noi astăzi).

Versetul 7: “O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta îatât de mare va fi căderea de la adevăr, chiar şi printre aceia care, ca şi noi, l-au primit odată cu bucurie şi un timp au alergat bineş, dar de tine nu se va apropia” — Datorită loialtăţii şi credincioşiei tale necompromiţătoare şi datorită armăturii ample a adevărului şi a dreptăţii, vei sta şi nu vei cădea.

Versetul 8: “Doar vei privi cu ochii tăi şi vei vedea răsplătirea celor răi” — care resping ade-vărul sau se dovedesc necredincioşi acestuia.

Versetele 9, 10: “Pentru că zici: “Domnul este locul meu de adăpost” şi faci din Cel-Prea-Înalt locuinţa ta, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici un rău nu se va apropia de cortul tău” (nici un rău de felul celor amintite mai sus; şi oricare alte rele aparente, sub providenţa divină, vor lucra spre binele tău — Romani 8:28).

Versetul 11: “Căci El va porunci îngerilor îmesagerilorş Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale”. (Aceasta înseamnă că Dumnezeu va ridica păstori şi învăţători credincioşi care vor “veghea asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală”. Este adevărat, se vor ridica învăţători falşi, care vor strica Cuvântul Domnului şi vor căuta prin sofisme viclene să distrugă sufletele voastre; dar dacă în simplitatea inimii, copiii lui Dumnezeu cer un “aşa vorbeşte Domnul” pentru fiecare element al credinţei lor şi cu grijă dovedesc toate lucrurile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vor fi în stare să deosebească imediat pe cei adevăraţi de cei falşi. Şi făcând aceasta, apostolul Pavel ne sfătuieşte să avem încredere (Evrei 13:17). Domnul, Păstorul nostru, va avea grijă de oile adevărate).

Versetul 12: “Şi ei te vor duce îpe toate membrele Corpului lui Cristos, individual şi colectivş pe mâini îfolosindu-şi putereaş, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră” — orice piatră de poticnire a doctrinei false, şi în special acea mare piatră-doctrină fundamentală a răscumpărării prin sângele scump a lui Cristos — acea “Piatră de poticnire” şi “Stâncă de cădere” pentru ambele case ale Israelului nominal (trupească şi spirituală). (Isaia 8:14) “Picioarele” corpului sunt ultimele sale membre; sfinţii care trăiesc acum sunt membrele “picioarelor Lui” (Cristos); acelea care sunt acum în pericol de a se poticni, aşa cum au fost în pericol picioarele casei iudee a servitorilor la sfârşitul sau în secerişul Veacului Iudeu.

Cum susţin aceşti mesageri ai Domnului picioarele lui Cristos? Ajutându-i să ajungă la o înţelegere clară a adevărului, şi învăţându-i şi încurajându-i prin cuvânt şi exemplu cum să fie credincioşi adevărului şi cum să alerge pentru a ajunge la ţinta premiului chemării noastre de sus.

Versetul 13: “Vei păşi peste lei şi peste năpârci şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi”. Astfel purtaţi pe mâinile mesagerilor credincioşi ai Domnului şi păziţi prin vegherea lor vigilentă şi sub protecţia continuă a Celui-Prea-Înalt, copiii încrezători, credincioşi ai lui Dumnezeu, vor triumfa asupra oricărei uneltiri a lui Satan, fie de a-i birui, fie de a-i amăgi — fie că el umblă ca un leu răgnind, sau ca un şarpe el stă furişat la pândă să-şi introducă veninul otrăvitor.

Versetul 14: “Fiindcă Mă iubeşte îzice Iehovaş, de aceea îl voi scăpa îde ciumă etc.ş, îl voi ocroti îîl voi ridica la moştenire împreună cu Hristos, îl voi face membru al “preoţiei împărăteşti” şi părtaş al naturii divineş, căci cunoaşte îapreciazăş Numele Meu”.

Versetul 15 şi 16: “Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi mântui şi-l voi onora. Îl voi sătura cu viaţă lungă îviaţă veşnică — Ioan 10:28, 29; Rom. 2:1ş şi-i voi arăta mântuirea Mea” — îl voi face să înţeleagă planul Meu.

Lăudat fie Domnul pentru astfel de asigurări ale îngrijirii Sale iubitoare! “Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!”

Turnul de Veghere din 01. 03. 1904 [3331]

şi Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 04. 1922

Voi Sunteţi Opera Lui Dumnezeu

 

 “Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” — Romani 12:2

Dacă cineva este în Cristos, atunci este o Creaţie Nouă, scrie apostolul şi cu mare grijă el arată în diferitele sale epistole treptele progresive pentru dezvoltarea Noii Creaţii. Expresia “Creaţie Nouă” este o expresie plină de semnificaţii. Prin expresia “Creaţie Nouă” se face o deosebire clară între toate procedurile de creare de mai înainte şi această activitate a puterii divine, care aduce acum în existenţă acest nou ordin de fiinţe. Aceasta este o nouă manifestare a înţelepciunii lui Dumnezeu, cea de multe feluri, prin care se descoperă lungimea şi lăţimea iubirii Sale, cum niciodată până acum n-a fost descoperită într-un mod atât de minunat, deoarece apostolul ne spune, că noi suntem pregătiţi “spre lauda slavei Sale”, şi “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus.” (Efeseni 1:12; 2:7). Dacă opera de creaţie de dinainte a lui Dumnezeu, în varietatea fără sfârşit şi peste puterea noastră de înţelegere deplină, trezeşte în noi interes şi adâncă admiraţie, atunci cu cât mai admirabilă şi mai încântătoare trebuie să fie o adevărată înţelegere a iubirii şi puterii care se descoperă în această Creaţie Nouă a Sa!

Ce privilegiu minunat am fi avut noi, dacă am fi putut vedea opera creaţiei lui Dumnezeu, după cum fără îndoială a fost cazul cu îngerii lui Dumnezeu, din timpurile necunoscute. Dar Dumnezeu ne-a arătat în Cuvântul Său, că noi avem o favoare mai mare decât oştile îngereşti, prin aceea că posedăm multe din cele mai mari manifestări ale iubirii şi puterii Sale. Prin asocierea noastră cu Domnul, noi vom fi înălţaţi în viitorul fără sfârşit cu mult mai presus decât aceste fiinţe spirituale, în ce priveşte natura şi poziţia, deoarece El Şi-a pus iubirea Sa, în mod special asupra noastră. Când aflăm că noi nu suntem numai observatorii acesteia din urmă, care este cea mai uimitoare manifestare a puterii creatoare a lui Dumnezeu, ci chiar obiectul înaltelor Sale intenţii şi hotărâri, ce mare bucurie şi mulţumire simţim noi! Şi aceasta este tocmai ceea ce mărturiseşte Sfânta Scriptură că suntem: “Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”, şi “Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea.” — Efeseni 2:10; Filipeni 2:13.

Puterea prin care au fost făcute şi prin care se mişcă şi îşi au existenţa mii şi mii de feluri de vieţi, este descoperită în noi în chipul cel mai minunat. Deci, sigur, noi nu putem greşi în a fi recunoscători pentru marele privilegiu de a fi astfel transformaţi prin înnoirea minţii noastre în armonie cu voinţa divină, până vom cunoaşte sau experienţa deplin buna, plăcuta şi desăvârşita voinţă a lui Dumnezeu, a cărui ultim scop este asemănarea noastră cu ca-racterul şi natura Fiului iubit a lui Dumnezeu.

În toată opera creaţiei Dumnezeu Şi-a ales acele elemente, puteri şi substanţe, care au corespuns cu intenţiile Sale. Uneori întrebuin-ţează elementele şi puterile nevăzute şi aduce în existenţă obiectele ce sunt conform hotărârii Sale. El poate întrebuinţa materiile văzute, pulberea pământului, pentru formarea unei creaturi “din pământ, făcut din ţărână”. La formarea Noii Sale Creaţii şi-a ales materialul dintre oameni, luând nu mulţi bogaţi sau nobili sau înţelepţi, ci astfel de caractere care sunt potrivite cu intenţiile Sale speciale şi cu mila Sa neasemănat de mare, şi astfel să aducă în existenţă un ordin de fiinţe cu totul nou, prin care să arate în veacurile ce vin iubirea Sa peste măsură de mare. Din “gaura gropii” (Isaia 51:1) El Îşi adună materialul neprelucrat, atrăgându-i la Isus Cristos, prin care sunt iertaţi de păcate şi făcuţi fiii Săi şi le permite să se prezinte lui Dumnezeu, prin o deplină consacrare, ca în sfârşit El să poată lucra în ei, a voi şi a face buna Sa voinţă. Prin puterea Cuvântului şi a Spiritului Său, aceştia sunt “transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”, până când vor fi potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Înţelegând felul general al activităţii lui Dumnezeu, este foarte potrivit ca noi să fim adânc interesaţi în aceste posibilităţi, prin care suntem chemaţi a fi conlucrători cu Dumnezeu, şi care pentru noi sunt de cea mai mare însemnătate pentru toate eternităţile.

 

Mărturia Spiritului în creşterea noastră

Ca o mărturie clară a Spiritului sfânt, prin care putem cunoaşte că stăm în favoarea divină, nu poate exista ceva mai sigur şi mai de dorit decât asigurarea exprimată în textul de la început, când aceasta s-a adeverit în experienţele noastre. Această expunere a apostolului nu este o frază greu de înţeles, ci una practică, aceasta este o expunere a unui fapt evident şi foarte uşor de înţeles “deoarece aşa cum el gândeşte în inima sa aşa este el”. Oricine cunoaşte influenţa gândurilor, în formarea caracterului, va înţelege uşor şi felul cum putem fi transformaţi prin continua înnoire a minţii noastre sau mai bine zis, prin preocuparea continuă în ceea ce priveşte voinţa perfectă a lui Dumnezeu. În armonie cu toate textele Scripturii referitoare la acest subiect, acest text învaţă că scopul lui Dumnezeu cu privire la progresul treptat al dezvoltării noastre se va ajunge printr-o creştere, care prin iubirea lui Dumnezeu va fi posibilă tuturor celor ce simt o mare bucurie în împlinirea voinţei perfecte a lui Dumnezeu. După primele fapte ale credinţei noastre trebuie să urmeze o continuă înnoire sau o întoarcere a minţii noastre la lucrurile lui Dumnezeu, prin care înţelegem de ce şi pentru ce ne-a despărţit Dumnezeu de lucrurile acestui pământ. Atunci va veni fericita asigurare că, dacă gândurile noastre sunt astfel fixate şi idealurile noastre sunt centrate în lucrarea lui Dumnezeu în noi, şi dacă Spiritul dat nu este împiedicat să domine în vieţile noastre pentru a face aceste lucruri din ce în ce mai reale pentru noi, în cele din urmă vom înţelege că Cel care este Autorul credinţei noastre va fi de asemenea Desăvârşitorul, producând chiar acea sfinţenie fără care nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu.

În primele Sale declaraţii, cu privire la opera specială a Spiritului sfânt, Domnul a explicat că aceasta va fi o operă de convingere despre păcat, despre judecată şi despre dreptate. Aceasta este vrednică de o atenţie specială, deoarece ne învaţă în mod clar că acestea sunt faptele fundamentale de care atârnă progresul nostru mai departe. Dacă aceste lucruri nu au devenit o bază continuă a credinţei noastre, atunci orice suprastructură construită se va dovedi slabă, nedesăvârşită şi nemulţumitoare. De aceea, cât de important este ca noi să punem o mare însemnătate pe necesitatea de a avea mâinile şi inimile curate.

“Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” este un îndemn pe care îl aflăm adeseori într-o formă sau alta în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel de aduceri aminte, despre sfinţenia lui Dumnezeu, să ne ducă la o continuă înnoire a minţii în ceea ce priveşte separarea noastră de tot ce nu este în armonie cu voinţa Sa. Cât de uşor se poate întâmpla, că unii ani de-a rândul trecând prin diferite experienţe au făcut foarte puţin exerciţiu în ce priveşte înnoirea minţii. Cât de uşor se poate întâmpla a ne odihni mulţumiţi, în aprecierea milei lui Dumnezeu şi totuşi să dăm greş în ce priveşte umplerea inimii cu sfinţenia Sa, cu ura Sa faţă de păcat, cu dorinţa arzătoare a sufletului ca să fim asemenea Lui în acea sfinţenie. A medita la comuniunea noastră cu Dumnezeu şi a sta în strălucirea razelor favoarei Sale este într-adevăr un gând care înnobilează. De aceea să depunem toată silinţa să fortificăm şi să înnoim puterea minţii noastre, până când cugetul mai înalt şi mai bogat va putea cuprinde inima noastră, până când voinţa Sa va fi atât de stăpână asupra noastră încât într-o anumită zi să avem, pe deplin, propria Sa sfinţenie şi să fim cu El, fiindcă suntem asemenea Lui.

 

Un semn sigur că iubim dreptatea

Deoarece depinde atât de mult de aprecierea noastră în ce priveşte sfinţirea şi de dorinţa cu care o căutăm, devine un lucru de mare importanţă să ne analizăm purtarea în mod amănunţit faţă de cerinţele sfinţirii. Dacă am fi în contrazicere numai cu păcatele mai mari şi am înconjura numai greşelile mai grosolane, prin aceasta am dovedi că nu înţelegem cum se cuvine cerinţele sfinţirii. Dacă dorim să ajungem la o ancorare reală a credinţei şi a speranţei noastre, aceasta trebuie să se găsească cel mai mult în mărturia că iubim dreptatea şi urâm nedreptatea şi că suntem plini de dorinţa de a ne despărţi de orice lucru ce este în legătură cu nedreptatea. Ca un test al condiţiei adevărate al minţii noastre, ne-ar putea servi o examinare a sentimentelor în faţa următoarelor texte ale Sfintei Scripturi: “… după cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi”. “Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” “Să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. “… Dumnezeul nostru este “un foc mistuitor””. Există încă o mulţime de texte ale Sfintei Scripturi care, de asemenea, nu încurajează pe cei nesupuşi să umble pe căile lor nedrepte, ci din contră ne îndeamnă a ne cerceta şi a ne examina până în adâncul inimii.

Pentru cei cu inima curată, aceste texte sunt mărgăritarele Cuvântului lui Dumnezeu, a căror influenţe sunt pline de încurajare pentru inimile lor. Dacă Isus a zis: “Voi fiţi deci desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”, şi dacă apostolul ne îndeamnă la despărţirea de toată mânjitura trupului şi a spiritului, se înţelege prin aceasta că toţi aceia care nu sunt sfinţi sunt excluşi din favoarea lui Dumnezeu? Da, într-adevăr! Şi mulţumită lui Dumnezeu, că această măsură rămâne neschimbată. Dacă eu sunt invitat a fi sfânt, atunci fără îndoială că pot fi sfânt, dacă vreau. Dacă Dumnezeu a lucrat în mine pentru a voi astfel, atunci El este în stare a lucra în mine ca să procedez în armonie cu cerinţa Sa, deoarece la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Celor cu inima curată, măsura dreptăţii niciodată nu le este prea înaltă. În timp ce aceştia, înnoindu-şi zilnic mintea, câştigă o înţelegere tot mai clară cu privire la sfinţenia Lui şi primesc o înţelegere corespunzătoare a condiţiilor lor proprii înafară de Cristos, aceasta îi face să se bucure tot mai mult de puterea lui Dumnezeu, care este în stare să facă cu mult mai mult pentru noi, decât am putea cere sau gândi. Noi iubim dreptatea pentru că ne place şi urâm răul, de orice formă ar fi, fiindcă este urâciune pentru noi. Şi având deplina asigurare, că Acela care a început în noi lucrul bun este în stare să-l ducă la îndeplinire, întreaga noastră viaţă arată că dreptatea perfectă este scopul gândului şi spernţei noastre şi ştim că într-o zi vom ajunge această dorinţă, pentru că ne vom deştepta în asemănarea Sa ­— opera lui Dumnezeu va fi îndeplinită în chipul cel mai glorios, fără constrângere şi fără piedică, fiindcă mintea noastră se înnoieşte zilnic fiind pătrunsă de influenţa perfectă a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, reacţiile noastre pot fi de aşa fel, încât să se poată vedea lipsa noastră în dezvoltarea spirituală. Sunt unii care în loc să-şi înnoiască mintea în felul acesta, favorabil în mod progresiv, se pare că au obiceiul de a trăi tocmai contrar. Ei, de asemenea, sunt familiari cu textele Scripturii amintite mai sus, dar sunt dispuşi a le privi dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Poate, dacă şi-ar exprima gândurile, ei ar zice tocmai ca servul care a primit numai un talant: “fiindcă eşti un om aspru”, deaceea nu m-am străduit să îndeplinesc cerinţele Tale. Oare nu ne punem noi în această poziţie când privim posibilităţile unei vieţi creştineşti, zicând: “Această cerere nu este pentru mine. Eu am prea multe slăbiciuni, prea multe influenţe dinlăuntru şi dinafară de învins, de aceea eu niciodată nu pot să fiu sau să devin aşa cum cer aceste texte scripturale”? Noi trebuie să fim cu cea mai mare băgare de seamă în această privinţă, deoarece nu numai că putem arăta o credinţă cu totul insuficientă, ci totodată şi o lipsă serioasă a iubirii de dreptate. În felul acesta ne putem pune o mare piedică, cu privire la lucrurile pe care Dumnezeu vrea ca noi să le dorim şi să le facem. Curentul nu se poate ridica mai sus decât izvorul său, şi dacă noi în felul acesta ne scuzăm decăderea şi lipsa de speranţă, atunci cum am putea noi ajunge vreodată la posibilităţile ce sunt arătate în textul nostru? Pentru astfel de oameni, cuvintele apostolului sunt o puternică dovadă că punctul lor de vedere este fals. Voi sunteţi opera lui Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care lucrează în voi. Unde este iubire şi credinţă vie şi fierbinte, acolo, înainte de a se putea pune vreo piedică în drum, este înălţat strigătul: “Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” şi imediat după această cerere Isus va răspunde: “… la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, “crede numai!”.

Într-o măsură foarte mare, noi înşine ne clasăm unde aparţinem în aranjamentul lui Dumnezeu. Dacă prin fapte dovedim că inimile noastre sunt pline de dorinţă după o viaţă sfântă, aşa după cum ne este arătat în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci va fi uşor de stabilit. Pe de altă parte, dacă aruncăm de-o parte aceste mari posibilităţi ca ireale pentru noi, sau le privim ca cerinţe care depăşesc puterile noastre, şi între timp totuşi sperăm că prin mila lui Dumnezeu vom ajunge undeva în Planul lui Dumnezeu, nu ne punem noi în cazul acesta de partea marii mulţimi, a căror gânduri sunt îndreptate mai mult pentru obţinerea milei în timpul vieţii prezente, şi care îşi primesc răsplata neglijenţei lor la poarta morţii, în loc de a se ţine de aceia care au dorinţa arzătoare ca la sfârşitul călătoriei lor să aibă sfinţenia lui Dumnezeu, o dorinţă care niciodată nu-şi pierde speranţa, o iubire şi o credinţă care niciodată nu va lăsa o speranţă atât de mare? Dezvoltându-şi Noua Sa Creaţie, scopul special a lui Dumnezeu nu este, în primul rând, exercitarea îndurării Sale iertătoare, ci mai degrabă îndeplinirea marelui scop final, la care astfel a deschis uşa îndurării Sale — sfinţirea noastră. Pentru aceia care în continuu se află într-o stare îndoielnică şi de decădere, în privinţa unei măsuri atât de mari a sfinţeniei divine, vrem să repetăm gândul care este accentuat în textul nostru: “să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită” pentru voi. Părăsiţi gândurile somnolente şi descurajatoare. Ridicaţi mintea, prin înnoirea zilnică, asupra lucrurilor care prin puterea lui Dumnezeu sunt posibile şi atunci veţi vedea lucruri mai mari — “crede numai!”

 

Creşterea în Cristos

A nu creşte trupeşte este o mare nenorocire. Noi putem fi fericiţi dacă am scăpat de această nenorocire. Dacă un copil al nostru, după o creştere naturală normală de mai mulţi ani, pe neaşteptate s-ar îmbolnăvi de ceva care i-ar opri creşterea, cât de îngrijoraţi am fi noi. Dacă în ceea ce priveşte dezvoltarea trupului şi a vieţii naturale este un lucru atât de trist, cu atât mai dureros ar fi în creşterea copiilor spirituali. Ce trebuie să simtă Dumnezeu când unii din copii Săi, pe neaşteptate, ajung într-o asemenea situaţie de imposibilitate a creşterii? Creşterea, este o expresie biblică foarte obişnuită şi de aceea ar trebui în continuu să fie păstrată în mintea noastră. “Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. “Pruncii născuţi de curând” au nevoie de laptele curat al Cuvântului lui Dumnezeu. Caracterele mai dezvoltate au nevoie de “hrană tare”, pentru a cugeta drept asupra voinţei şi adâncimii lui Dumnezeu. Ca şi clădire a lui Dumnezeu “să creştem ca să fim un Templu sfânt în Domnul” şi în toată experienţa creştină, lucrarea începută în noi trebuie să înainteze până când Cel care a fost Autorul ei devine şi Desăvârşitorul ei. Ce însemnătate adâncă este, deci, în îndemnul apostolului, prin care suntem îndemnaţi să creştem în Cristos!

Acţiunile creşterii în viaţa tuturor animalelor şi plantelor sunt ascunse în taine prea adânci pentru mintea omenească, şi de aceea nu pot fi înţelese pe deplin. Dar, cu toate acestea noi putem înţelege legile ei ca să tragem lecţii folositoare. Aceasta este foarte frumos ilustrat în declaraţiile sublime ale lui Isus: “Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia”. Gloria lui Solomon a fost rezultatul acţiunilor omeneşti. Frumuseţea crinilor este datorită activităţii lui Dumnezeu. Această lecţie nu trebuie să ne înveţe inactivitate, ci trebuie să ne arate secretele fundamentale ale creşterii şi să ne întărească faptul că, prin gândurile şi străduinţele proprii nici un om nu poate adăuga la lungimea sa nici măcar un centimetru. Creşterea vine de la sine, şi după cum se întâmplă cu crinii aşa se întâmplă şi cu noi. În fond este faptul sustragerii puterilor din pământ şi din razele soarelui şi din atmosferă. Petru ne spune: “… prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”. Aici este pământul în care caracterele noastre trebuie să prindă rădăcină; şi cum repetăm tot mereu în minte aceste făgăduinţe, suntem influenţaţi de condiţiile fixate în aceste făgăduinţe, şi fiind mişcaţi în mod favorabil de natura excepţională a privilegiilor pe care ele le cuprind, curând ele devin aşa parte din experienţa noastră, încât înţelegem declaraţia apostolului ca o realitate vie în vieţile noastre. Pavel ne îndeamnă să ne îndreptăm gândurile asupra lucrurilor care sunt curate, drepte, bune, vrednice de iubit, asupra lucrurilor care sunt vrednice de laudă, care sunt bune, şi în timp ce zi de zi facem aceasta, se va îdeplini în noi o operă de schimbare. “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” În felul acesta ne însuşim acele puteri care ajută, dezvoltă şi pregătesc viaţa noastră spirituală. Ochiul natural nu observă lucrarea Spiritului sfânt în aceste consideraţii şi cugete sfinte, în această dorinţă arzătoare după sfinţenie, în această sete şi foame binecuvântată după dreptatea divină, şi Dumnezeu care tratează cu respect credinţa noastră va ţese aceste elemente în caracterul nostru prin acelaşi Spirit sfânt.

 

Împărţind drept Cuvântul adevărului

Cu privire la hrana noastră naturală, recunoaştem necesitatea combinării anumitor substanţe folositoare în proporţii corespunzătoare, ca să putem trage din ele cel mai mult pentru puterea fizică. Tot atât de important este acest principiu în viaţa spirituală. “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos”, şi de aceea este datoria fiecărui om a lui Dumnezeu, să recunoască proporţia şi importanţa combinării a tot felul de hrană conţinută în Biblie. Dacă suntem atenţi la ceea ce spune Spiritul Bisericii, atunci nu vom avea nici o dificultate în a recunoaşte, că cea mai mare parte a gândurilor noastre, trebuie să fie îndreptate la ajungerea unui caracter sfânt, despre care vrem să vorbim mai departe.

Viaţa evlavioasă, comuniunea intimă cu Dumnezeu, viaţa de rugăciune după cum ne este arătată de Isus, viaţa păcii şi a bucuriei în Spiritul sfânt, aceasta este viaţa asupra căreia apostolii au pus o mare însemnătate. Să cercetăm învăţăturile Noului Testament cu atenţie, şi atunci vom observa punctul asupra căruia se pune aşa de mult accent în ce priveşte importanţa unei clare cunoştinţe a iluminării lăuntrice, a transformării şi a relaţiei cereşti. Isus a recunoscut foarte bine, că lucrurile adânci ale vieţii spirituale nu le-a putut împărtăşi ucenicilor Săi, care trăiau în imediata Sa apropiere. Dacă trăsăturile speciale ale mesajului Său, ar fi fost numai o veste bună a unei mari bucurii pentru tot poporul, atunci fără îndoială că El încă înainte de moartea şi învierea Sa ar fi putut face cunoscut toate lucrurile ucenicilor Săi, deoarece o astfel de veste se poate înţelege uşor de omul natural. Dar nu mai înainte, decât atunci când Spiritul sfânt a fost dat şi mintea apostolilor a fost luminată, a fost posibil să li se facă cunoscute marile adevăruri, cu privire la “Hristos în voi, nădejdea slavei” şi   “pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său”. Deci, dacă în expunerea Cuvântului adevărului, făcută de către noi, nu am identificat importanţa specială a creşterii noastre, în adevărata sfinţenie şi într-o adâncă viaţă spirituală, atunci noi am încetat de a mai lucra în armonie cu sfatul apostolului, şi astfel am împiedicat opera lui Dumnezeu în inimile noastre.

Importanţa vieţii de rugăciune

Am dori noi să experienţăm o bucurie şi o pace mai adâncă şi să dezvoltăm o credinţă mai puternică în puterea Cuvântului lui Dumnezeu, care să ne transforme? Să deschidem inimile şi viaţa noastră influenţei Sale creatoare şi activităţii Spiritului Său, şi atunci urmările binecuvântate vor umple inimile noastre de bucurie. Despre importanţa vieţii de rugăciune, aşa cum aceasta este învăţată în Biblie, nu există nici o îndoială. Deoarece nu este nevoie să continuăm punând din nou temelia principiilor, să mergem înainte spre desăvârşire. Să mergem aşa cum au făcut ucenicii şi să-L rugăm pe Învăţătorul să ne înveţe a ne ruga, să facem ca rugăciunea să fie viaţa noastră şi nu numai o datorie. Să studiemm subiectul rugăciunii, cerându-I lui Dumnezeu, în mod serios, să ne descopere posibilitatea de a ne adânci iubirea pentru comuniunea ascunsă, să ne crească credinţa noastră pentru a primi, şi astfel va creşte viaţa noastră spirituală. Această reînnoire a minţii noastre, producând o atmosferă prielnică în care Spiritul sfânt acţionează va asigura creşterea pe care o căutăm ­­— opera lui Dumnezeu progresează spre desăvâşirea sa.

Gândindu-ne la adâncimea minţii spirituale a lui Pavel sau a lui Ioan sau a unui alt caracter demn de încredere, din trecut sau din prezent, nu ne simţim noi atraşi de o dorinţă arzătoare după o astfel de stare? Dacă acesta este cazul, atunci să-I permitem lui Dumnezeu să facă acest lucru pentru noi. Să ne petrecem timpul având în minte lucrurile spirituale, evlavioase, înălţătoare. Să deschidem minţile noastre influenţei şi conducerii Spiritului care ne vor face capabili să înţelegem împreună cu toţi sfinţii, din trecut şi din prezent, lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii dumnezeieşti, şi atunci vom avea o creştere mai sigură şi o viaţă mai desăvârşită. Întocmai ca şi crinii, atunci ne vom putea însuşi unele puteri, care îndeplinesc creşterea nostră. Făcând aşa, nu va trebui să ne îngrijorăm în ce priveşte creşterea, ci ea se va îndeplini atunci cu totul de la sine. Dacă ne este dăruită o imagine a unei vieţi mai rodnice, fie prin Cuvântul lui Dumnezeu însuşi sau prin viaţa unui oarecare sfânt al lui Dumnezeu, şi inimile noastre doresc să se bucure de o astfel de stare, să ne amintim că o astfel de dorinţă repetată asupra căreia s-a meditat, adusă înaintea lui Dumnezeu cu recunoştinţă, în cele din urmă va aduce în inimile noastre fructele ei binecuvântate. Opera lui Dumnezeu va înainta atunci, în mod liniştit. Minţile noastre îndreptate în sus, însuşindu-şi Cuvântul Său, intrezărind scopul Său îndeplinit în vieţile noastre vor experienţa această binecuvântată transformare. Dacă-I permitem lui Dumnezeu să facă acest lucru, despre care suntem siguri că noi singuri niciodată nu-l putem face, cât de bogată va fi înţelegerea noastră că El este hotărât să lucreze în noi în conformitate cu buna Sa plăcere, chiar sfinţirea noastră şi de asemenea să lucreze în noi lucrurile care reprezintă deplina cooperare cu El în dezvoltarea Noii Sale Creaţii.

 

“Care este nivelul vieţii mele”

În concluzie, după ce gândurile noastre au fost ridicate la nivelul lor corespunzător, să cităm cuvintele unui om, care a înţeles frumuseţea metodelor lui Dumnezeu şi activitatea Sa în noi:

“Credinţa se foloseşte de atotputernicia lui Dumnezeu, de puterea care a sculat pe Isus din mormântul lui Iosif şi L-a aşezat de-a dreapta majestăţii Sale în cer, de puterea cu ajutorul căreia Isus a umblat peste valurile înfuriate şi S-a înălţat sus pe planul nevăzut, unde Îşi menţine locul pe tronul lui Dumnezeu, faţă de toţi agresorii întunericului. Este imposibil a trăi o viaţă înaltă sau o viaţă cerească, care este sigur a noastră, fără înălţarea şi fără puterea divină. Aceasta însă este prin ajungerea credinţei potrivite … Este foarte important pentru fiecare să se întrebe: “Care este nivelul vieţii mele”? Este acest nivel al meu sau al aproapelui meu sau a lui Dumnezeu? Trăiesc eu ca unul care m-am ridicat şi urc împotriva a ce este păcat şi moarte, în timp ce deasupra este neschimbata lumină a eternităţii? Vai! Atâţia dintre noi ne coborâm aprecierea poziţiei noastre la condiţia modestă a experienţelor noastre, în loc să căutăm să ne ridicăm nivelul experienţei şi practicii la înălţimea poziţiei noastre în Isus!

Credinţa, dacă este exercitată în mod drept, îndeplineşte două lucruri. Întâi, ea recunoaşte că i se cuvine o poziţie pe care de fapt noi nu o simţim, dar pe care îndrăzneşte să o susţină în baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu. Al doilea, ea se bazează pe puterile dumnezeieşti, pentru a face acea poziţie o realitate în experienţa sa din fiecare zi şi din fiecare oră.

Şi numai dacă noi trăim astfel, viaţa va deveni fericită şi folositoare. Puterea sa de rezistenţă va fi concretizată într-un psalm, asemenea celui cântat de păstorul şi regele David, cu sute de ani în urmă. Acesta poate începe cu povestirea îngrijirii unui păstor faţă de o oaie pierdută şi rătăcită. Dar nu va rămânea pentru totdeauna în această poziţie; ea se va ridica sus, se va avânta şi va cânta aproape de porţile cerului; îşi va petrece zilele pe acel platou, unde Însuşi Dumnezeu este Soarele, şi în cele din urmă va trece în acea casă glorioasă în care fiecare locuitor poate adeveri, fără cea mai mică umbră de presupunere sau teamă: “… voi locui în casa Domnului pe vecie” (traducerea K. J. — n. t.).”

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 06. 1931

Iertarea Păcatelor Şi Vindecarea

 

“Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale.” — Psalmul 103:2, 3; Marcu 2:1-12

Mai târziu, când Mântuitorul S-a întors la Capernaum, acolo a fost mulţime de oameni pentru a-L asculta şi a-L vedea, şi I-au adus bolnavi să-i vindece prin cuvintele şi prin atingerea Lui. Minunile pe care Domnul nostru le făcea, erau mai cu seamă pentru a determina poporul să asculte vestea Sa — Evanghelia Împărăţiei — veştile bune ale privilegiului de a deveni fiii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus în guvernarea Mesianică, care va binecuvânta pe Israel şi pe toate naţiunile Pământului cu lumină, cunoştinţă şi ridicându-i astfel din condiţiile de păcat şi moarte.

Pe când Domnul nostru predica, mai mulţi israeliţi serioşi, au adus la El un om paralizat pe patul său. Dar fiindcă poporul era atât de numeros încât le-a fost cu neputinţă să intre în casă, ei au spart acoperişul casei şi aşa au coborât pe bolnav înaintea Mântuitorului. O astfel de credinţă, arătată prin această sforţare eroică, nu se poate să nu fi fost apreciată de Răscumpărătorul.

Dar neprevăzutul s-a întâmplat. Isus, în loc să vindece pe paralizat de boala sa, El exclamă: “… păcatele îţi sunt iertate.” Sub aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii, sub Legământul lor special al Legii, păcatul original era ispăşit în mod tipic prin jertfele tipice şi poporul era tras la răspundere pentru călcarea Legii. Astfel bolile mai grele ale poporului închipuiau păcatele mai grave. De aceea cu altă ocazie Isus a spus unei persoane pe care o vindecase: “Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”.

Dar să nu uităm, că aceste lucruri particulare erau numai pentru israeliţi şi niciodată nu se aplicau la Neamuri sau la Creştini, deşi este foarte adevărat că suferinţa şi boala urmează pe oricine care calcă legile Naturii, fie evreu, fie dintre Neamuri. Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că Dumnezeu n-a făcut un astfel de legământ cu Biserica Sa şi nici cu lumea de astăzi în general. De aceea adeseori se poate vedea că cei drepţi sunt bolnavi, iar păcătoşii sunt sănătoşi.

“Cine poate să ierte păcatele?”

Când Isus a zis bolnavului: “… păcatele îţi sunt iertate”, unii dintre cei care erau acolo, credeau că Isus defaimă — pentru că, prin aceste cuvinte arăta că are puterea şi dreptul care aparţine numai lui Dumnezeu. Ei nu credeau că dacă El era într-adevăr Mesia, Răscumpărătorul, aceasta ar implica faptul că avea autoritatea să şteargă păcatele din care El răscumpăra oamenii. Dar Isus, înţelegându-le gândurile şi văzând că astfel s-ar putea împiedica în marele adevăr spre paguba lor, a clarificat chestiunea, zicând: Ce consideraţi a fi mai uşor: a spune omului că păcatele îi sunt iertate, sau a-l vindeca? El ştia bine că ei vor zice că vindecarea e mai grea, şi, de aceea dacă Isus era în stare să vindece omul, nu mai exista nici un motiv ca El să mai spună, “… păcatele îţi sunt iertate,” dacă El nu avea puterea să ierte păcatele. Pentru a dovedi aceasta, El a spus omului paralizat, ale cărui păcate le iertase: “Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!” În momentul acela omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul, şi a plecat înaintea tuturor. Şi tot poporul făcându-i loc, s-a minunat şi toţi Îl măreau pe Dumnezeu, zicând că astfel de lucruri n-au mai văzut niciodată!

 

Autoritatea de a ierta păcatele

Sunt unele principii mari, de bază, în ceea ce priveşte relaţia lui Dumnezeu cu omenirea care trebuie să fie recunoscute. Temelia guvernării lui Iehova nu este mila, ci dreptatea; după cum citim, “Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie”. (Ps. 89:14) Într-un înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, dreptatea niciodată nu iartă, şi nici nu poate ierta, după cum vom arăta. Citim despre Dumnezeu: “… lucrarea Lui este perfectă” (Deuteronom 32:4). Hotărârea lui Dumnezeu este ca toate creaturile Sale să fie perfecte, şi de aceea n-au nevoie de iertare, şi nici nu vor avea scuze pentru păcatele lor. Apoi, îngerii au fost creaţi perfecţi, prin urmare nu a fost nevoie să se prevadă iertare pentru ei, pentru că nu există scuză pentru păcatul lor. Tot aşa şi omul creat perfect, în chipul şi asemănarea Creatorului, n-a avut iertare pentru păcatul său şi de aceea nu a fost nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru milă atâta timp cât a fost în legătură cu Dumnezeul Său.

Când a venit ispita, omul a căzut din ascultare în păcat, din favoarea şi viaţa lui Dumnezeu în defavoare şi sub sentinţa morţii. Datorită faptului că el a fost creat desăvârşit, dreptatea lui Dumnezeu a fost fără milă faţă de el. Dar o altă trăsătură a caracterului divin, iubirea, nefiind limitată, a fost adusă în exerciţiul eliberării omului. Însă nici chiar iubirea divină, nici mila nu puteau călca dreptatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate ierta o fiinţă inteligentă şi creată în chipul Său, după ce aceasta a păcătuit. Tot ceea ce El putea face şi a făcut, a fost să prevadă la timpul potrivit Răscumpărarea omului. De aceea toată mila lui Dumnezeu curge prin Canalul de Răscumpărare.

Fiindcă acest principiu se aplică la Mântuitorul nostru şi la învăţăturile Sale, noi întrebăm: Cum putea ierta El păcatele când dreptatea divină nu putea, nici nu putea anula pedeapsa păcatului? Răspunsul este, că Isus a fost reprezentantul milei divine şi la acel timp a venit pe Pământ pentru a-şi da viaţa ca un sacrificiu în contul omului şi de aceea El are onoarea deosebită de a ierta păcate. Dar unii răspund că Isus încă nu murise pentru păcatele omului, că El încă nu fusese înviat pentru îndreptăţirea omului, că încă El nici nu se prezentase înaintea lui Dumnezeu pentru “casa credinţei.”

Răspundem: Deşi este adevărat că Domnul nostru nu îndeplinise complet acest lucru şi El nu îndeplinise încă pe deplin lucrarea Sa (ca Răscumpărătorul şi Restauratorul oamenilor), totuşi El a început acest lucru atunci când S-a botezat în Iordan, prezentându-Se pe Sine ca preţul de Ispăşire pentru om. Conform Scripturilor şi a tipului, în momentul când s-a prezentat la Iordan, El Şi-a dat toate drepturile Sale pământeşti în favoarea omului.

Totuşi, această predare a Sa şi a tuturor drepturilor Sale pământeşti nu I-au dat dreptul de a ierta păcate.   A fost acceptarea consacrării Sale de către Tatăl ceresc — acceptarea divină a jertfei lui Isus, cea care a contat. Acceptarea sacrificiului lui Isus de către Dumnezeu s-a manifestat prin acordarea Spiritului sfânt, care s-a revărsat peste Isus sub forma unui porumbel, după cum a mărturisit Ioan Botezătorul şi de asemenea prin puterea divină care a operat după aceea în şi prin Isus pentru vindecarea bolilor. Vedem apoi, că aceste cuvinte ale Domnului nostru rostite omului paralizat, “… păcatele îţi sunt iertate,”   au fost justificate de faptul că El avea puterea de a ierta păcatele întregii lumi şi că Tatăl deja indicase acceptarea jertfei care era atunci în desfăşurare.

 

“Binecuvântează,

suflete al meu pe Domnul”

Textul acestui studiu provine din Psalmi şi este foarte interesant. Poate că profetul David şi-a însuşit lui cuvintele ca fiind evreu, şi poate că s-a gândit la vindecarea şi binecuvântarea fizică ca dovezi ale favorii Domnului sub Legământul Legii. Dar aplicarea profetică a acestui psalm la Israelul spiritual este încă şi mai interesantă. Israeliţii spirituali sunt Noi Creaturi, şi poartă această comoară în vase pământeşti.

Cu aceste vase de lut, mintea nouă este cea care recunoaşte vindecarea lui, iertarea lui, împăcarea lui cu Dumnezeu; şi, conform promisiunii lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui, pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi a fost chemat conform scopului divin. Noua Creatură are tot timpul motiv să exclame, “Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale”! Sfântul Pavel ducând până la capăt această gândire, a declarat că marele Răscumpărător Îşi va prezenta în cele din urmă biserica Sa, fără vină şi în perfectă iubire înaintea Tatălui — “semănată în slăbiciune şi înviată în putere; semănată în necinste, înviată în slavă; semănată în trup natural, înviată în trup duhovnicesc”. Noi vom fi ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi ne vom împărtăşi de slava Sa.

Turnul de Veghere din 15. 02. 1912 [4980]

Ce Zice Bisericilor Spiritul? 

 

Discursul fratelui Isaac Hoskins, secretar în biroul Institutului Biblic Pastoral din Brooklyn, ţinută la conferinţa fraţilor de la 1-3 noembrie 1929, în Casa Bibliei T. W. cea veche din Pittsburg — Allegeny, Pa, S.U.A.

“Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor.” — Apocalipsa 3:22

Iubiţi prieteni! Este o bucurie deosebită pentru mine, să fiu cu voi, şi consider o onoare rară şi un privilegiu a vorbi la această Convenţie. În trecut, de multe ori, am vorbit fraţilor de la acest anvon, ultima ocazie eu cred că a fost în urmă cam cu douăzeci de ani. Dar în anumite privinţe această ocazie o consider un privilegiu cu mult mai mare decât oricare alta de mai înainte. În seara aceasta încep să vorbesc cu un sentiment de bucurie şi tristeţe; într-adevăr de bucurie pentru că atât de mulţi din poporul Domnului au fost îndemnaţi, de acelaşi Spirit, să se adune acum în locul acesta, care cu mulţi ani înainte a fost sfinţit prin prezenţa Domnului şi prin serviciul admirabil al iubitului nostru frate Russell. Desigur, este un motiv de mulţumire că fraţii adunaţi la această Convenţie fac aşa, fiind conştienţi de privilegiul lor înalt de folosire a libertăţii lor pentru o gândire individuală şi o credinţă personală şi pentru a-L venera pe Dumnezeu în conformitate cu ceea ce le dictează propria lor conştiinţă. Dar, de asemenea, este o întristare iubiţi prieteni că ne adunăm aici şi într-o anumită măsură ne reamintim trecutul; încercările, experienţele cele mai critice care l-au luat pe neaşteptate pe poporul Domnului în ultimii ani şi le-au cauzat multă durere şi cercetarea inimii. Unii au răbdat şi aleargă bine, iar alţii nu. Totuşi, fiindcă ne dăm seama că Tatăl nostru ceresc este încă la cârmă, nu avem motiv să ne tulburăm sau să fim neliniştiţi, ci avem toate motivele pentru linişte, încredere şi pace.

Subiectul pe care încerc să-l dezvolt astăzi ar putea fi intitulat în două feluri: “Dacă Cristos ar veni astăzi în Biserică” sau “Ce zice Bisericilor Spiritul?” Putem fi siguri că dacă Mântuitorul ar apărea astăzi, vizibil, în mijlocul nostru pentru a vorbi Bisericii, El fără îndoială ne-ar explica şi ne-ar transmite hotărârea Spiritului; cu alte cuvinte, noi am auzi ce zice Bisericilor Spiritul.

Prieteni, haideţi cu mine şi să întoarcem arătătorul marelui ceasornic al Veacurilor cu nouăsprezece secole în urmă. Suntem acum, în viziune, luându-ne locul nostru în cea mai sfântă dintre toate ţările de pe pământ. Suntem la Iordan; o persoană însemnată trece pe dinaintea noastră, şi prezentându-Se lui Ioan Botezătorul este botezat, este îngropat în valurile Iordanului. Imediat după aceasta urmează o mărturie minunată a puterii din înălţime; o lumină din cer şi o manifestare în chipul unui porumbel, însoţită de o voce: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea”. Acesta nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu. El se depărtează de acolo liniştit şi se retrage în singurătate, în pustiu. Mai multe zile şi nopţi petrece în contemplarea lucrurilor cereşti. El locuieşte chiar în prezenţa Tatălui ceresc. El se străduieşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu cu privire la marea Sa misiune, pe care a venit s-o îndeplinească. Au fost permise ispite dureroase să-I încerce cel mai adânc gând şi adâncimea supunerii şi credincioşiei Sale.

“Şi Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul din jur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, fiind slăvit de toţi. A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, în ziua sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis cartea, a găsit locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Şi înfăşurând cartea, când a dat-o înapoi îngrijitorului, S-a aşezat jos. Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Şi El a început să le spună: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o.” Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: “Oare nu este Acesta fiul lui Iosif?” Şi El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veţi spune proverbul acesta: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în patria Ta, ce am auzit că ai făcut în Capernaum.””   “Dar”, a spus El, “adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul prorocului Elisei; şi nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul.” Toţi cei din sinagogă, auzind aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie. Dar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.” — Luca 4:14-30.

Aşa este descrierea sacră despre Acela, care a vorbit cum nici un om nu a vorbit, care S-a prezentat pe Sine oamenilor şi care pentru un moment a fost întâmpinat şi primit ca un om vestit şi înţelept. Dar, când El a vestit în mod deschis adevărul şi voinţa Tatălui, ei n-au mai văzut nimic bun în El, nimic de dorit, ci totul de condamnat şi de respins. Relatarea ne spune cum Fiul lui Dumnezeu a intrat în sinagogă, biserica de pe timpul Său, şi ce s-a întâmplat în urma acestui lucru.

În toate analele experienţei umane există o pagină cu o pată care iese în mod accentuat în relief, mai întunecată decât toate celelalte; şi când, în cele din urmă, cartea răului va fi terminată şi istoria păcatului sfârşită, acea pagină va depăşi, totuşi, pe toate celelalte în oroare şi nedreptate. Aceasta nu este alta, decât cea care arată respingerea şi omorârea Mântuitorului lumii.

El a fost trimis din curţile cereşti, ca Cel mai distins vizitator ce au văzut ochii omeneşti vreodată; El a venit ca Fiul iubit al lui Dum-nezeu, prietenul omului; El a venit cu o inimă plină de simpatie şi compătimire; El a venit să ajute şi să binecuvânteze; El a venit fără nici un fel de scop egoist ci numai cu dorinţa de a arăta iubirea lui Dumnezeu şi de a ridica omenirea. Din prezenţa lui Dumnezeu a venit acest Fiu preaiubit să îndeplinească această mare misiune. Dar “ei nu L-au recunoscut”. El a fost dispreţuit şi respins şi dat la moarte. Privind înapoi, la grozăvia păcatului şi la tragedia răului care umplu istoriile noastre, putem afla o posibilitate pentru a scuza starea păcătoasă a omului în general, dar pentru acea faptă, prin care au înlăturat şi au omorât pe Cristosul măririi care nu a cunoscut păcat şi nu a supărat pe nimeni, nu există scuză. Totuşi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu a plănuit că şi aceasta va fi iertată.

Au trecut multe secole de când a intrat Mântuitorul în biserica din Nazaret, până la generaţia noastră, care pretinde evlavie, spunând: “Este o ruşine, ca Fiul lui Dumnezeu să fi fost maltratat şi respins!” Totuşi, se poate ca generaţia prezentă, cei ce pretind a fi aleşii lui Dumnezeu, să pretindă superioritate faţă de biserica evreiască din timpul Domnului nostru? Dacă Mântuitorul s-ar prezenta acum în poporul Său, ar fi mai bine tratat de cum a fost tratat acum nouăsprezece secole în Sinagoga din Nazaret? Caracteristica experienţei omeneşti este următoarea: istoria nu apare contemporanilor ei cum apare la o generaţie de mai târziu. Din această cauză este ceva foarte obişnuit, ca oamenii unei generaţii să privească la cei din trecut, când au fost unele crize, şi să se mire de ceea ce au făcut oamenii, de ce au ales un asemenea curs neînţelept. Explicaţia este că privind înapoi la faptele omenirii în perioadele timpurii nu avem toate amănuntele, faptele şi împrejurările, şi de aceea nu suntem în stare a judeca lucrurile în mod matur; şi aşa, câteodată ni se pare că noi nu am fi făcut greşelile pe care o generaţie timpurie le-a făcut, dacă noi am fi fost în locul lor. Dar istoria lumii arată că tendinţa naturii umane a fost în toate timpurile experienţei sale cam aceeaşi. De aceea adeseori auzim că istoria se repetă; şi aceasta înseamnă că purtarea omului în diferite generaţii din istoria omenirii sub aceleaşi condiţii s-a repetat din nou şi din nou.

Aceste observaţii, iubiţi prieteni, le facem în această seară şi ne străduim să aplicăm lecţiile trecutului şi să primim un ajutor spiritual şi să putem decide mai bine poziţia noastră faţă de Domnul ca membri ai Bisericii din timpurile de pe urmă. Noi avem încredere că celor aleşi în favoarea şi tovărăşia divină, ca membri în Biserica lui Cristos, în această dispensaţie, le este acordat un loc foarte proeminent în Biblie, în special în Testamentul Nou. Noi toţi suntem de acord că punctul principal în planul lui Dumnezeu, cu privire la acest Veac este pregătirea Bisericii pentru glorificarea ei împreună cu Domnul şi Învăţătorul ei. În tot serviciul Domnului aflăm multe şi minunate dovezi a interesului Său special pentru aceia care aveau să formeze nucleul Bisericii Sale. În rugăciunea Sa, pe care a rostit-o aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, a spus Tatălui ceresc că cererile Sale au fost în special pentru aceia, pe care Tatăl i-a dat Lui şi pe care i-a chemat afară din lume. Apoi, după învierea Domnului nostru, când El a fost gata să-şi ia ultimul rămas bun de la ei, la timpul înălţării Sale, i-a asigurat, din nou, pe ucenicii Săi îngrijoraţi de iubirea şi îngrijirea Sa personală, spunându-le: “Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

Puţin mai târziu, în istoria Bisericii primare, Învăţătorul a accentuat această făgăduinţă sfântă. În descoperirea dată sfântului Ioan aflăm acest adevăr măreţ într-o descriere vie. Preaiubitul Ioan ne spune că din cauza credincioşiei sale în serviciul Învăţătorului şi al adevărului Său se găsea în exil pe insula Patmos. El spune cum Domnul i-a schimbat situaţia în una de mare onoare şi privilegiu. Cu toate că Apocalipsa a fost dată pentru întreaga Biserică, totuşi noi putem fi siguri că mintea apostolului a fost întărită şi împrospătată. Apostolul ne spune că în ziua Domnului, în întâia zi a săptămânii, s-au întâmplat toate acestea. El a auzit un glas puternic de trâmbiţă înapoia sa; s-a întors să vadă cine şi ce era. Şi când s-a întors a văzut Biserica lui Cristos; el nu spune aceasta tocmai cu aceste cuvinte, dar vorbirea sa fără îndoială tocmai aceasta vrea să arate: “Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Noi nu suntem lăsaţi să ghicim sau să teoretizăm în privinţa a ceea ce reprezintă această viziuneOpiniile noastre nu sunt necesare, deoarece avem explicarea Domnului Însuşi la această ilustraţie: “cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici”.

Aşa dar, tocmai la începutul Apocalipsei avem exprimată sugestia că tema de bază a acestei viziuni a Descoperitorului este Biserica lui Cristos, pentru că acesta a fost cel dintâi lucru pe care apostolul l-a văzut. Dar interesul nostru pentru acest subiect devine cu atât mai captivant, când citim: “… am văzut … în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului”. Descrierea nu poate avea decât o singură semnificaţie — lecţia este aceea, a prezenţei continue a lui Cristos cu Biserica Sa în tot timpul Veacului Evanghelic. Simbolul ar părea să sugereze că cele şapte sfeşnice de aur ar fi şapte candelabre individuale şi deosebite, poate aşezate în formă de cerc, ca Fiul Omului să se poată vedea stând în mijlocul lor. El a fost îmbrăcat într-o haină de preot, fiind gata să exercite serviciul şi slujba preoţească în Biserica Sa. Rămânând în mijlocul sfeşnicelor înseamnă că Cristos stă cu Biserica Sa şi Îşi exercită serviciul Său preoţesc prin aceea că El supraveghează afacerile poporului Său, facând să strălucească lumina adevărului şi se îngrijeşte, în orice fel, de viaţa spirituală şi de interesele Bisericii Sale credincioase.

Îndeplinirea tuturor acestor simboluri uimitoare se află în slujba şi opera Spiritului sfânt de la Rusalii până în prezent şi până la terminarea Veacului Evanghelic. În ceasurile din urmă ale vieţii Sale pământeşti, Isus a prezis care a fost scopul Veacului: El le-a explicat ucenicilor Săi, că plecarea Sa nu înseamnă că ei vor fi părăsiţi, ci că El le va trimite un Mângâietor, Spiritul, să-i conducă în tot adevărul şi să le spună lucrurile ce au să vină, şi să rămână cu ei până la sfârşitul Veacului.

Cum, Însuşi marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus a trebuit să primească ungerea din cer înainte de a fi pregătit pentru misiunea Sa (după cum citim: “Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea”), tot aşa şi membrii credincioşi ai corpului Său trebuie să se împărtăşească de aceeaşi ungere de sus; şi prin puterea Spiritului s-a înfiinţat Biserica şi şi-a început misiunea pământească.

Aflăm, deci, că în Biserica primară, cea dintâi şi cea mai însemnată grijă a fost ce voia să spună Spiritul; de ce spirit eşti; ai primit tu Spiritul sfânt şi ce zice bisericilor Spiritul. În Biserica primară nu au existat încercări în ce priveşte armonia sau subordonarea faţă de conducătorul sau învăţătorul care s-a pus singur conducător, sau faţă de un grup de conducători, sau faţă de orice fel de organizaţii, întocmiri sau sistem omenesc. Învăţăceii lui Cristos au fost învăţaţi clar că ei au numai un Cap, un Stăpân, un Învăţător, şi acesta a fost Însuşi Mântuitorul. Ei au fost învăţaţi că trebuie să fie în legătură personală cu El şi supuşi voinţei Sale; iar încercarea în acele zile era, dacă cineva a crezut sau nu în Cristos, predându-se pe deplin, urmându-I cu ajutorul Spiritului sfânt.

Într-un loc unde a călătorit apostolul Pavel s-a pus întrebarea, dacă s-a primit Spiritul sfânt sau nu. Răspunsul a fost: “Nici n-am auzit că există Duh Sfânt”. Observaţi bine, iubiţi prieteni, că aceştia cărora li s-a pus întrebarea n-au fost păgâni idolatri, nici evrei necredincioşi. Aceştia au fost creştini mărturisiţi, şi ei au primit într-o anumită măsură învăţături de la aceia care se dădeau pe sine ca învăţători ai religiei şi a învăţăturilor lui Cristos. Şi totuşi, aceşti credincioşi declaraţi au trebuit să depună această tristă mărturie, că ei n-au ştiut nimic despre un Spirit sfânt. Noi ne temem, că în tot timpul Veacului Evanghelic au existat astfel de creştini, şi mulţi în timpul nostru ar trebui să recunoască, dacă ei ar mărturisi faptele în mod sincer, că niciodată n-au experienţat puterea şi viaţa Spiritului sfânt, cu toate că ei sunt creştini mărturisiţi şi susţin că sunt învăţaţi de aceia care voiesc să fie învăţători. Şi fără acea putere sfântă nu există o adevărată viaţă spirituală ori legătură cu Cristos.

La începutul cărţii Apocalipsa sunt şapte mesaje adresate către şapte biserici. Aici, iar este vorba de imaginea unei Biserici, ca un întreg, împărţită în cele şapte epoci sau faze istorice diferite ale ei. Desigur, au fost şapte biserici locale numite după numele localităţilor lor în timpul apostolilor, dar ele trebuiau să prefigureze sau să reprezinte Biserica întreagă cu experienţele ei numeroase de la începutul şi până la sfârşitul Veacului. Aceste şapte epistole, trimise celor şapte biserici trebuiau, în mod evident, să descrie starea, tendinţa generală şi condiţia poporului mărturisit a lui Dumnezeu în tot timpul Veacului Evanghelic. În unele din aceste mesaje, Mântuitorul laudă şi aprobă lucrările urmaşilor Săi; în altele le dezaprobă şi mustră ceea ce vede rău, lumesc şi practicile rele. Mesajele, de la un capăt la altul, întotdeauna au o nuanţă de atenţionare îndemnând la credinţă şi ascultare şi spunând cuvinte de compătimire şi îmbărbătare — “… ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni”. Semnificativ, într-adevăr este faptul că fiecare din aceste şapte mesaje se termină cu îndemnul solemn: “Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”, ca şi cum ar vrea să ne spună, că cea mai însemnată şi mai folositoare grijă este de-a auzi şi a fi atent la vocea Spiritului, indiferent care ar fi costul, indiferent ce voce omenească sau orice combinaţie a vocilor omeneşti pot încerca să ne abată de la aceasta.

Iubiţi prieteni, să fie bine înţeles şi primit marele adevăr, marele fapt, că deoarece Biserica a fost instituită şi a pornit pe calea sa la începutul Veacului prin Spiritul sfânt, a fost intenţionat în mod evident ca acesta să fie singurul intermediar, singurul canal şi sursă a puterii şi conducerii ei până la sfârşitul peregrinajului pământesc. Dacă Biserica şi-a început existenţa ei prin puterea Spiritului, este sigur că ea îşi va sfârşi lucrarea şi călătoria pământească prin puterea aceluiaşi Spirit! Mai mult, oare nu vom lua în considerare că fiecare nereuşită şi fiecare înfrângere în Biserica mărturisită a lui Cristos, este datorită nereuşitei din partea credincioşilor mărturisiţi de a da atenţie vocii Spiritului şi a umbla în ascultare de aceasta? Noi nu putem, de fapt, rezolva toate greutăţile şi să găsim soluţii la toate problemele în Biserica de astăzi în ce priveşte serviciul şi opera Spiritului lui Dumnezeu? Întocmai cum în Biserica de pe timpul apostolilor, fraţii erau însoţiţi de o reuşită în spiritualitatea caracterului şi în lucrul şi serviciul lor, oriunde şi oricând au ascultat vocea Spiritului, tot aşa Biserica din ultimul timp va avea succese şi victorii, în serviciul şi slujba sa în măsura în care Spiritul lui Cristos este primit şi i se dă ascultare. În afară de aceasta, întocmai cum într-o epocă sau alta din istoria Bisericii s-a descoperit starea lumească, lucrurile cărnii şi decăderea generală din cauză că vocea Spiritului n-a fost auzită şi nu i s-a dat ascultare, tot aşa vom constata greşelile şi decăderea în mijlocul nostru, dacă vom neglija să auzim şi să dăm ascultare la ceea ce zice bisericilor Spiritul.

Iubiţi fraţi, ce zice Spiritul, credincioşilor din timpul acesta de pe urmă? Sau dacă Cristos ar umbla astăzi în mijlocul nostru, în mod literal şi vizibil, ce ar spune El, ce ar însemna aceasta pentru noi? Acestea desigur sunt cugetări şi întrebări asupra cărora trebuie să se îndrepte toată atenţia noastră în modul cel mai serios. Sfinţirea şi pregătirea noastră pentru comoştenirea cu Cristos în Împărăţia Sa sunt lucruri pe care noi toţi le căutăm; şi nici un gând nu este mai purificator sau mai sfinţitor în influenţa sa decât acela, că ne imaginăm sau ne vedem tocmai în prezenţa Aceluia, “care are ochii ca para focului” şi care este în stare să citească chiar gândurile şi intenţiile inimilor noastre.

Cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un domn cu numele Howard, deputat în Congresul Statelor Unite, a scris o carte foarte interesantă, cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Congres”, care a avut un mare tiraj. Scriitorul a vrut să demaşte, în lumina creştinismului, stările rele şi corupţia ce ameninţa atunci corpurile legiuitoare. Desăvârşirea şi sfinţenia Mântuitorului au fost puse în contrast cu nelegiuirea oamenilor, cu scopul ca omul să primească o lecţie folositoare.

Tot în acel timp, un alt domn, cu numele Stead, a scris o carte despre al doilea oraş ca mărime din ţara noastră (S. U. A.; n. e.), cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Chicago”. Acest autor, evident a avut aceeaşi intenţie ca şi celălalt. El s-a străduit să dea un semnal de avertizare cu privire la nelegiuirea uimitoare care a ameninţat aşa de mulţi oameni din acest mare oraş. El, de asemenea, a arătat viaţa lui Cristos în cele mai strălucitoare culori, ca să accentueze şi să amplifice ororile răului şi ale crimei, şi astfel să imprime o mare lecţie necesară în minţile oamenilor.

Deşi se pare ciudat, cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un oarecare om a lui Dumnezeu a trecut prin oraşul Boston. El a lăsat în urma sa un raport foarte frumos despre adevărata evlavie şi viaţa creştinească; şi serviciul său religios a exercitat o mare influenţă asupra multor oameni creştini. În, “Memoriile” acestui om a lui Dumnezeu există un capitol intitulat, “Când Cristos a venit la Biserică”, în care se povesteşte cum în anii de la începutul serviciului său a avut o experienţă care i-a influenţat restul vieţii. Se povesteşte că într-o sâmbătă seara, tocmai după ce şi-a pregătit discursul pentru ziua următoare, fiind obosit a adormit. El a avut un vis în care s-a văzut pe el în ziua următoare, duminica, stând în anvonul bisericii sale, pregătindu-şi toate lucrurile pentru serviciu. Tocmai după deschiderea serviciului, când toate locurile erau ocupate şi el era gata să înceapă discursul, pe uşa din spate a intrat un om cu o înfăţişare foarte curioasă şi uimitoare. El a venit încet printre scaune, ca şi cum ar căuta un loc unde să şadă, şi în sfârşit un om se scoală pentru a-i oferi locul străinului. Apoi, când serviciul a început, vorbitorul a văzut că ochii străinului sunt aţintiţi asupra sa şi aşa au rămas în tot timpul serviciului. Înfăţişarea acestui străin a fost descrisă ca a unuia cu mult interes şi având o mare responsabilitate. Preotul s-a hotărât, în timpul discursului său, să meargă la străin la sfârşitul serviciului. Când serviciul divin a fost terminat, preotul a mers să se întâlnească cu străinul, dar când a ajuns la locul unde şedea, a observat că el deja plecase. Domnul care şezuse lângă străin era acolo, şi preotul apropiindu-se de el l-a întrebat cu mare nerăbdare: “Ai putea să-mi spui, cine a fost străinul care a şezut lângă dumneata în această dimineaţă”? Ca şi cum aceasta ar fi fost de la sine înţeles, el a răspuns: “De ce, dumneata nu cunoşti pe omul acesta? Acesta a fost Isus din Nazaret”. Cu o dezamăgire profundă el a zis: “Iubite domn, pentru ce l-ai lăsat să plece, fără să mă fi recomandat Lui? Eu am dorit foarte mult să vorbesc cu El”. Dar celălalt i-a răspuns, cu acelaşi ton rece şi nepăsător: “O, nu te supăra pentru aceasta El a fost astăzi aici, şi fără îndoială, El va veni din nou”.

Apoi preotul povesteşte cum, în visul său a ajuns într-o iritare de nedescris. În sufletul său s-au născut o mulţime de întrebări arzătoare referitoare la el însuşi, aşa că şi-a zis: “Oare ce s-a gândit Mântuitorul despre biserica noastră, despre arcadele gotice, despre ferestrele ei scumpe, colorate, despre orga splendidă şi puternică? Eu mă întreb, ce impresie i-o fi făcut muzica şi aranjamentul serviciului divin?” Folosind felul de a se exprima al preotului, “Noi vorbim despre o împrejurare importantă. Aceasta, deşi în somn, a fost recunoscută aşa de cel ce a visat-o — o durată de o viaţă, aproape o eternitate a unor preocupări adunate într-un singur moment solemn. Cineva, care un ceas întreg, mi-ar fi putut spune tot ce am dorit să ştiu: unul care mi-ar fi putut arăta toate lipsurile în serviciul meu, care mi-a putut descoperi interesele personale căruia, poate, eu Îi sunt cel mai străin, care ar corecta erorile în serviciul nostru de adorare, faţă de care prin obişnuinţa îndelungată şi prin slujba acceptată, noi poate am devenit insensibili. În timp ce eu am predicat o jumătate de oră, Cel (El) care a fost aici şi a ascultat mi-ar fi putut spune toate acestea şi o mulţime altele — şi ochii mei au fost împiedicaţi încât nu L-am cunoscut şi acum El a plecat”.

Alte întrebări i-au venit preotului în vis; el a întrebat, oare ce a gândit Isus despre corul său pregătit în mod special, dintre a cărui membri unii nici nu pretind a fi creştini şi care sunt plătiţi pentru cântat. Apoi au mai fost în biserică unii care prosperau în ce priveşte bunurile acestei lumi şi care au plătit mari preţuri pentru scaunele lor în biserică, în timp ce Mântuitorul când a intrat n-a găsit loc rezervat pentru unul ca El.

Preotul s-a trezit, evident, din visul său cu o concepţie nouă şi mai fericită despre viaţa şi serviciul său. Noi hotărâri au fost puse în lucrare, care au condus la schimbări importante în felul său de a-I servi lui Cristos. El a desfiinţat corul său şi a făcut astfel de schimbări, care după cugetul său să corespundă mai bine cu concepţia şi voinţa Învăţătorului ceresc.

Iubiţi prieteni, mie mi se pare că noi toţi putem trage învăţături folositoare din povestirea acestui preot şi din visul său. Şi noi, la fel, adeseori ne găsim pierduţi în rutina şi mersul obişnuit al procedurilor noastre şi se pare că aşa de uşor uităm adevărul serios şi faptul că noi, dacă suntem adevăraţi ucenici ai lui Cristos, trăim şi servim în chiar prezenţa Sa. Noi trebuie să ne cercetăm credinţa şi judecata şi să ne punem pe noi înşine chiar în prezenţa lui Dumnezeu şi să-I permitem să ne examineze vieţile, să privească în adâncul inimilor noastre, pentru a vedea dacă acolo este vreun lucru care nu este curat sau un lucru necinstit sau practici incorecte în viaţa noastră, pentru ca într-adevăr să putem umbla cu Domnul în haine albe.

Din nou întreb, cum ar fi primit Isus Cristos de către noi în această sală, în această seară? Presupuneţi că eu am ştiut de undeva, sigur, că El ar umbla vizibil în prezenţa noastră, aici, şi că în timpul vorbirii m-aş întoarce către uşa prin care intră şi aş zice: “Prieteni, acum vine Isus. Chiar acum intră pe uşă”. Fiecare s-ar întoarce spre uşă cu cel mai emoţionant interes; şi în timp ce voi v-aţi întreba, dacă El şi-ar ocupa locul pe acest podium, eu desigur aş părăsi catedra şi toţi am insista ca Învăţătorul să ne vorbească, şi cât de minunat ar fi aceasta! Dar iubiţi prieteni, să presupunem că lucrul s-ar întâmpla altfel, şi că Isus din Nazaret ar intra în această sală, în această seară în mod necunoscut şi noi nu am şti cine este El, ce s-ar întâmpla atunci? De fapt, aţi merita voi şi eu vreo cinste pentru că Îl primim pe Mântuitorul aici, în această seară, dacă am ştiut că este El?

Presupuneţi că astăzi Isus ar urca pe treptele Catedralei Catolice şi că preotul şi oamenii şi-au dat seama că este chiar Isus Cristos; nu L-ar primi ei oare cu braţele deschise şi i-ar da cel mai onorabil scaun în mijlocul lor? Şi ar merita ei oare o onoare deosebită pentru un astfel de tratament, faţă de Învăţătorul, dacă au ştiut înainte că acesta a fost El? Dar imaginaţi-vă că Isus ar intra în catedrală ca necunoscut, fără ca preotul sau oamenii să ştie sau să aibă vreo idee că este El; şi imaginaţi-vă pe Isus mergând înaintea oamenilor în acea catedrală şi să înceapă să prezinte marile adevăruri şi imediat să arate corupţia societăţii catolice. Cât timp credeţi că ar rămâne Mântuitorul la acea catedrală? Nu mult timp după aceea, L-ar lua funcţionarii, sau cei cu autoritate să-L dea afară din mijlocul lor, în stradă.

Dar să ne amintim iubiţi fraţi, că prietenii noştri catolici nu sunt singurii oameni care l-ar înţelege greşit şi l-ar maltrata pe Fiul lui Dumnezeu, dacă El ar umbla printre ei deghizat. Ar primi într-adevăr acelaşi tratament, de la toate grupările protestante mari, pe care l-ar primi de la Biserica Catolică. Fiecare din ei ar saluta fericiţi prezenţa Sa, dacă un înger i-ar anunţa şi le-ar dovedi că de fapt este într-adevăr Isus. Dar dacă El S-ar prezenta între ei deghizat şi le-ar spune mesajul Său, rezultatul ar fi complet diferit.

Acum vom aduce această lecţie puţin mai aproape de noi. În cei cincizeci de ani trecuţi s-a adunat o mare grupă de urmaşi ai “adevărului prezent” (2 Petru 1:12 — Diaglott; n. e.) din toate colţurile creştinătăţii. Aceşti oameni, ajungând la o cunoştinţă a Planului Veacurilor şi primind o lumină mai clară decât alţii au avut mare avantaj în orice fel. Din nou întrebăm: dacă Domnul nostru Isus ar veni într-o mare grupă de prieteni ai adevărului în chip necunoscut şi ar sta înaintea lor şi ar începe să le explice Scripturile, aşa cum le-a explicat celor din oraşul Nazaret, cu mult timp în urmă, ar fi El oare primit şi recunoscut, sau ce s-ar întâmpla? Eu mă tem, dragi prieteni, că la această întrebare numai un singur răspuns se poate da: faptele, după cum le cunoaştem noi astăzi, vorbesc mai bine decât vorbele; şi eu sunt sigur, că Isus Cristos deghizat fiind, n-ar rezista mai mult astăzi, într-o mare adunare a aşa numiţilor fraţi în adevăr, decât dacă ar vizita Catedrala catolică. El ar primi acelaşi tratament.

Trebuie să vă reamintesc acele cuvinte sugestive ale Învăţătorului Însuşi: “… ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Judecând lucrurile din acest punct de vedere divin, cât de adesea a fost Isus în cele nouăsprezece secole trecute, respins de către aceia care I-au purtat numele! Şi în mijlocul acestor scene emoţionante a acestor ani din urmă, de câte ori s-a întâmplat că Isus din Nazaret a fost respins şi dat afară din mijlocul fraţilor, care mărturisesc că înţeleg planul lui Dumnezeu şi care susţin că sunt chiar uneltele alese pentru răspândirea adevărului! Într-adevăr, istoria se repetă în zilele noastre!

Din nou, dragi prieteni, luăm această lecţie mai aproape de noi, pentru noi înşine, şi ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă Isus ar veni în această seară la noi, şi să nu fie cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu; să presupunem că Şi-ar deschide gura şi ar începe să ne dezvăluie adevărul înaintea noastră în multe puncte; şi în decursul cuvântării Sale ne-ar arăta falsitatea unor teorii favorite, tradiţii şi idei pe care le-am primit şi le-am iubit; şi să presupunem că El, în mod deschis, ar mustra unele lucruri în legătură cu comportamentul sau obiceiurile noastre, marea întrebare este: acest mesaj l-am accepta şi am acţiona conform acestor recomandări? Cu alte cuvinte, avem noi acea măsură a Spiritului lui Dumnezeu, acea putere sfântă de judecată, avem noi destulă blândeţe, umilinţă, iubire de aproapele şi iubire de Dumnezeu, pentru a-I permite lui Isus Cristos să se uite în inimile noastre şi să ne spună tot ce nu este drept şi ce nu este plăcut în ochii Săi, şi apoi să ne supunem plini de recunoştinţă voinţei Sale? Las aceste sugestii şi întrebări fiecăruia şi pentru toţi din această sală, în această seară, să vă gândiţi asupra lor şi să vă răspundeţi cum gândeşte fiecare cel mai bine.

Dar ne-am oprit vreodată să ne gândim în mod serios, cum ar privi Mântuitorul lucrurile şi ce ne-ar spune, dacă El S-ar prezenta în aceste timpuri, în mod vizibil, în mijlocul nostru? Unii au zis: O, cum aş dori eu, ca Învăţătorul să ne viziteze, cum Şi-a vizitat cu mult timp în urmă ucenicii Săi! Cum L-aş putea întreba despre multe lucruri care m-au neliniştit! Eu sunt convins că dacă Învăţătorul ar fi fost în realitate în mijlocul nostru, aceste probleme care ne necăjesc şi care se publică, care au tulburat pe studenţii Bibliei, în cei câţiva ani de pe urmă, s-ar fi rezolvat repede. Dar iubiţi fraţi, există oare astăzi vreo întrebare, vreo problemă sau vreo situaţie dificilă în faţa noastră, la care Învăţătorul nu a răspuns deja prin multele Sale ziceri când a fost aici, cu mult timp în urmă? Şi prin Spiritul din mesajele apostolilor nu a tratat toate problemele care au apărut printre studenţii Bibliei şi care ne pun în nedumerire?

Dar, totuşi, poate cineva ar zice: dacă El ar fi aici, mi-ar plăcea să-L întreb la cine a dat în grijă astăzi Biserica Sa şi pe cine a pus peste poporul Său, pentru a avea controlul asupra lui şi să-l conducă cu putere şi autoritate? Ce răspuns ar da oare Isus la această întrebare? Eu cred, dragi prieteni, că noi avem deja răspunsul Său, şi răspunsul Său ar fi exact acelaşi cu adevărul pe care l-a prezentat când a fost aici. El, desigur ar răspunde următoarele: “iubiţii Mei ucenici, Eu niciodată nu Mi-am părăsit poziţia pe care Tatăl Mi-a dat-o la începutul Veacului. Aşa cum v-am spus atunci, unul este Învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi, tot aşa vă spun şi acum că numai Eu singur am responsabilitatea asupra Bisericii Mele, şi Eu niciodată nu am încredinţat această autoritate niciunui om sau niciunei societăţi ale oamenilor ca să domnească asupra Bisericii, sau să se amestece în libertatea individuală a fiecărui membru”. Nu acesta a fost felul în care Isus ne-a prezentat poziţia Sa cu privire la ordinea în Biserică, atunci când a instituit-o, în urmă cu nouăsprezece secole?

Un altul, poate ar mai întreba: Învăţătorule, spune-ne, ce fel de mişcare sau lucrare mare ai autorizat pe poporul Tău să facă astăzi pe pământ? Ce fel de vestire mare trebuie făcută îndeplinind voinţa Ta? Din nou putem fi siguri că Domnul ne-ar răspunde în armonie cu ceea ce a stabilit ca misiune a Bisericii când a fost insituită, şi răspunsul Său ar fi: “Eu nu am autorizat nici o mişcare sau lucrare mare să fie îndeplinită în timpul acestei dispensaţii, deoarece Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Vă aduc aminte, că Eu la începutul Veacului v-am spus, că poporul Meu va fi mic la număr şi va fi o turmă mică, şi aceştia vor fi împrăştiaţi ici şi colo peste tot pe pământ; şi Eu niciodată n-am împuternicit pe ucenicii Mei să organizeze o lucrare mare şi extraordinară, în timpul peregrinajului lor pământesc. Nu aceasta a fost oare esenţa învăţăturii lui Cristos şi a apostolilor Săi cu privire la ce a fost autorizată şi ce s-a aşteptat de la Biserica credincioasă de-a lungul secolelor, până la glorificarea ei?

Mai este o întrebare pe care unora le-ar plăcea să o pună. Ei I-ar spune Învăţătorului, Domnului: nu ne spui precis, cine este şi unde se găseşte poporul Tău, astăzi pe pământ? Noi am dori să ştim clar, care sunt ucenicii Tăi adevăraţi ca să ne putem număra printre ei şi astfel să ne bucurăm de tovărăşia adevăraţilor sfinţi. Din nou, credem că Domnul ar răspunde: “Urmaşii Mei sunt aceia care fac voia Tatălui Meu din cer; ei sunt aceia care au Spiritul Meu, acei care s-au consacrat şi s-au predat voinţei Mele; ei sunt aceia, care s-au tăgăduit pe ei înşişi, şi şi-au luat crucea şi-Mi urmează; de fapt, oricine va face voia Tatălui Meu, acela-Mi este frate, soră şi mamă”. Şi, dragi fraţi, acest răspuns al Învăţătorului nu ne-ar fi mulţumitor? Nu iubim noi pe toţi aceia, care iubesc pe Domnul Isus Cristos şi au Spiritul Său? Nu suntem de acord cu sfântul Pavel, că toţi care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu? Şi nu suntem noi de acord, de asemenea, cu acelaşi apostol când spune că, dacă cineva nu are Spiritul lui Cristos nu este al Lui? Toate problemele şi nedumeririle noastre, astăzi, iubiţi prieteni, pot fi rezolvate dacă noi le punem înaintea Domnului şi ne informăm ce a zis Spiritul Bisericii cu mult timp în urmă.

Noi toţi ne dăm seama, că în anii din urmă poporul Domnului a fost într-un timp de aspre încercări, şi că adesea am avut ocazia să întrebăm: “Cine va putea să stea în picioare?” Unii au întrebat: de unde au venit aceste încercări aspre şi care este cauza acestei situaţii atât de dureroase, care a venit de când a plecat preaiubitul frate Russell dintre noi? Iubiţi prieteni, aceste încercări critice şi aceste condiţii nefericite nu au venit peste noapte. Întocmai după cum la creşterea unui arbore, timpul şi fenomenele naturii îşi fac lucrul lor, tot aşa şi în dezvoltarea împrejurărilor dureroase în care ne aflăm acum, a fost nevoie de mai mulţi ani. Să nu ne fie frică să privim faptele în faţă. În rezumat, în decursul celor şase luni, după moartea fratelui Russell, s-a pus temelia la toate aceste stări rele. Fiecare principiu de cinste, de dreptate şi de adevăr a fost călcat în picioare, şi în locul acestora s-a instalat starea completă de decădere. Dragi prieteni, noi toţi am avut de învăţat lecţiile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în cei treisprezece ani din urmă. Şi eu mă mir că acum pot să vorbesc în mod deschis ceea ce am în minte, fără să fiu rău înţeles de către voi. Eu cred că pot să spun aceste gânduri în mod deschis, fără a fi interpretate greşit. În anul 1917 pe când aceste stări se dezvoltau şi faptele nelegiuirii prindeau rădăcini, eu am fost unul care nu putea crede că marea organizaţie a poporului adevărat din toată lumea va privi şi va permite ca aceste stări să se dezvolte în aşa măsură; eu nu am putut crede că prietenii din această ţară, obişnuiţi prin serviciul fratelui Russell să gândească la principiile de dreptate, adevăr şi onestitate vor permite ca aceste decăderi atotînvingătoare, să înlocuiască lucrurile sfinte, cu care noi am fost obişnuiţi când fratele Russell era cu noi.

Dar vai, am avut de învăţat unele lecţii importante, lecţii de răbdare, de stăpânire de sine şi de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Atunci nu a fost timpul lui Dumnezeu pentru ca toţi fraţii să-şi dea seama de răul pe care-l făcea acea lucrare. Într-adevăr, inima mea se bucură în această seară, văzând cum Domnul a lucrat cu poporul Său în diferite părţi ale lumii, în aceşti ani permiţând ca aceste stări de întristare profundă să servească, ca încercări şi să se arate care sunt într-adevăr ai Săi. Şi datorită acestor încercări, cât de mult am simţit lipsa să ne întoarcem şi să revedem marile lecţii date nouă în Biblie, cum ar fi cea a iubirii iertătoare a lui Iosif faţă de fraţii săi; cea a toleranţei exercitată de David faţă de Saul; cea a credincioşiei lui Daniel în mijlocul persecuţiilor; şi în sfârşit cea mai însemnată, minunatul exemplu de răbdare şi iubire lăsat nouă de Isus Cristos, care a suportat batjocurile păcătoşilor împotriva Sa şi când a fost insultat n-a răspuns cu insulte.

În timpurile moderne, Biserica lui Cristos a văzut exemplul unui mare om a lui Dumnezeu; noi toţi suntem siguri, că el şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria unui adevărat pastor. Nu de mult m-a întrebat cineva, cum am putea noi arăta, cel mai bine, recunoştinţa şi aprecierea noastră faţă de munca inspiratoare, de o viaţă întreagă, a fratelui Russell. Eu am răspuns: frate, eu nu pot face mai bine, decât să răspund acestei întrebări în conformitate cu sugestia sfântului Pavel. Ne amintim cum el a îndemnat pe fraţii din timpul său, că trebuie să-i stimeze foarte mult, pentru lucrarea lor, pe cei care au lucrat pentru Domnul în favoarea lor şi au făcut un serviciu iubitor şi credincios. Cu siguranţă, acesta este felul în care noi trebuie să-L considerăm pe preaiubitul nostru frate, care a servit Biserica; de fapt, calea şi metoda cea mai potrivită de a dovedi sinceritatea şi adânca apreciere faţă de fratele Russell este să trăim felul de viaţă şi să înfăptuim lucrurile pe care el ni le-a recomandat ca fiind dovezi ale adevăratului creştin. Dând atenţie sfaturilor fratelui Russell şi dând rezultate în vieţile noastre acele principii ale adevărului şi dreptăţii, pe care el le-a susţinut,   noi sigur îl vom onora cel mai mult pe fratele Russell.

Pe mine nu mă priveşte, dragi prieteni, cât de mult poate călători un om prin ţară străduindu-se să arate ici şi colo prin Biblie pe fratele Russell; dacă acel om prin exemplul şi conduita sa arată un intolerant, îngust şi spirit anticreştin, dacă neglijează să arate iubirea lui Cristos, toate laudele pompoase pentru fratele Russell şi încercările să-l arate pe el în Biblie, nu valorează nimic. El nu urmează drumul care să-i onoreze într-adevăr memoria preaiubitului nostru frate.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit fraţilor, eu nu sunt mai prejos decât alţii când este vorba să respect şi să stimez mult pe fratele Russell. Eu am avut marea onoare să trăiesc cu fratele Russell, cei din urmă zece ani ai vieţii sale; zilnic l-am văzut mergând şi venind. Eu am avut privilegiul în decursul unui şir de ani să mă întâlnesc cu el ca membru al Comitetului Director; eu am avut convorbiri personale cu el şi am încredere deplină, dragi prieteni, în caracterul şi atitudinea fratelui Russell, tocmai aşa cum a fost. El nu a dorit ca cineva să-i dea vreo măsură sau grad de onoare care I-a aparţinut Domnului.

Cu câţiva ani înainte de moartea sa, fratele Russell a observat tendinţa din partea multora a arăta un fel de onoare omenească şi dispoziţia de a-l vedea pe el, mai degrabă, decât pe Domnul. Preaiubitul nostru frate a încercat să corecteze această atitudine incorectă şi a citat exemplul mesagerului care i-a dat Apocalipsa sfântului Ioan. Voi vă veţi aminti, că aproape de sfârşitul viziunilor, apostolul pare să simtă că îngerul a fost Domnul Însuşi, şi atât a fost de plin cu spiritul de respect, încât ne spune că a căzut la picioarele îngerului care-i arăta aceste lucruri; şi ca răspuns, mesagerul ceresc l-a împiedicat pe apostol să facă aceasta. El a refuzat să primească omagiul, zicând: eu sunt numai un servitor ca şi tine; eu nu sunt Domnul tău; eu sunt numai un confrate slujitor, dintre toţi cei care au mers înainte şi au anunţat mesajul divin; lui Dumnezeu să te închini. Şi aşa iubitul nostru frate Russell întotdeauna a căutat să descurajeze spiritul de venerare al oamenilor spunând prietenilor că pe el să-l privească numai ca pe un deget arătător în providenţa Domnului, străduindu-se să arate poporului lui Dumnezeu calea adevărată şi marile adevăruri, prin care ei pot să-şi cunoască datoriile lor de creştini.

Nu de mult, cineva mi-a zis: ce crezi, cine ocupă locul fratelui Russell în Biserică, de când a plecat el dintre noi? Răspunsul meu a fost: nimeni nu ocupă locul fratelui Russell. Fratele Russell nu are un succesor, nici Biserica nu are nevoie de cineva care să-i fie succesor. Aşadar, noi nu avem motiv să aşteptăm ca un oarecare om sau grupă de oameni să ia locul fratelui Russell. Dar s-a pus o altă întrebare: cine va termina opera fratelui Russell? La aceasta am răspuns, că fratele Russell nu a lăsat nimic neterminat, şi de aceea nu este nevoie ca cineva să termine vreun lucru pentru el. Eu sunt sigur, prieteni, că nici unul dintre noi nu va crede că fratele nostru a părăsit aceste scene pământeşti, fără să-şi termine misiunea şi munca sa. Eu cred că iubitul nostru frate şi-a îndeplinit, cu siguranţă, lucrarea sa ca ceilalţi mari servi ai Bisericii în decursul Veacului Evanghelic, înainte de a înceta viaţa lor pământească. Dar cel ce întreba, a insistat: n-a lăsat fratele Russell ceva lucrare în Biserică, care trebuie să fie îndeplinită? Mai mult decât sigur, am răspuns eu, dar orice lucrare a lăsat, aceasta n-a fost lucrarea sa deoarece sigur el a îndeplinit tot ce Dumnezeu i-a dat să facă. Voi şi eu, iubiţi prieteni, care mai suntem încă rămaşi aici, în această casă a peregrinajului nostru, avem să ne îndeplinim lucrarea noastră înainte de-a ne termina cursul nostru; şi ne aducem aminte, că misiunea noastră este aceeaşi care a fost a Bisericii în trecut, adică pregătirea ei de a fi Mireasă şi moştenitoare împreună cu Cristos. Şi nu este nici o autoritate asupra noastră decât aceea a lui Cristos şi a Spiritului sfânt; fiecare suntem îndemnaţi să ne facem sigură chemarea şi alegerea. Noi ne străduim să ne ajutăm şi să ne mângâiem unul pe altul, în orice fel posibil, nu-i aşa? Noi ne străduim să ne slujim unul pe altul în nevoile spirituale. La îndeplinirea acestei misiuni sfinte recunoaştem nevoia unei mari măsuri de Spirit sfânt, şi zilnic trebuie să ascultăm ce ne zice Spiritul pentru ca vieţile noastre să poată fi supuse planului cereasc.

Deplin conştienţi de nevoia de-a fi umpluţi cu Spiritul de sus, ne putem pe bună dreptate întreba, care este metoda Domnului de creştere a acestei puteri sfinte? Noi putem fi siguri, că nu stă în puterea unui om sau a unei grupe de oameni de a da această binecuvântare, nici Biserica însăşi nu poate transmite această putere altora. Dacă noi am convoca o adunare administrativă a Bisericii şi am lua o hotărâre în înţelesul ca toţi să aibă o mai mare măsură a Spiritului sfânt, astfel de procedeu ne-ar aduce, într-adevăr o mai mare măsură a acelei puteri? Răspunsul trebuie să fie nu, deoarece nu aceasta este calea Domnului de a împărţi cuiva Spiritul Său. Nu aceasta a fost metoda prin care s-a dăruit Spiritul sfânt Bisericii, la începutul Veacului; nici nu puteţi, voi sau eu, sau oricâţi din Biserică azi, să prescrie anumite legi prin care să se dăruiască Spiritul sfânt sau iubirea lui Cristos în Biserică sau unui individ. Acel, cel mai ales dintre toate darurile şi binecuvântările, trebuie să vină pe calea stabilită divin; înainte de toate dăruind lui Dumnezeu o inimă predată şi aşteptându-L pe El în spiritul resemnării, al implorării şi al rugăciunii. Să nu uităm cum este scris despre cei ce înainte de Rusalii au aşteptat pe Domnul. Citim în ceea ce priveşte ucenicii care aşteptau, că “toţi … stăruiau cu un gând în rugăciune”. Din nou trebuie să susţinem că pregătirea pentru primirea Spiritului sfânt este o afacere personală; este un lucru între fiecare credincios şi Însuşi Domnul. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, care este chemat să umble în urmele lui Cristos şi să asculte ce zice Spiritul Bisericii, pentru a putea fi conduşi şi întăriţi în Cristos şi la sfârşit să primim un loc printre toţi cei ce sunt sfinţiţi.

Stăpânirea De Sine În Libertate… 

 

 

“Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” — Romani 15:2

Noi nu ştim în ce măsură necumpătarea şi alte vicii au predominat în zilele apostolilor. În general biserica este prevenită, avertizată împotriva fiecărei forme a viciului, a păcatului, a necumpătării. Acestea sunt probleme care s-ar fi putut discuta cu evreii şi cu păgânii, cu totul independent de religie. Nu acestea sunt problemele discutate în această lecţie. De fapt, Scripturile vorbesc puţin cu privire la viciile mari, fiindcă apostolul s-a adresat creştinilor, nu lumii. Să observăm felul de adresare al fiecărei epistole — Către cei credincioşi, “casei credinţei”, “sfinţilor”. După ce aceştia au părăsit lumea, după ce s-au întors de la păcat şi de la depravarea de orice fel, nu trebuie să fie îndemnaţi în mod special cu privire la vicii. Au fost alte probleme mai importante pentru sfinţi şi pe acestea le-a discutat apostolul.

Lecţia noastră este în legătură, în mod special, cu o dificultate religioasă din acel timp. Învăţătura Evangheliei era că idolii nu sunt nimic, şi ca atare jertfirea cărnii adusă acelor idoli n-ar putea dăuna cu nimic cărnii. În acelaşi timp era implicată o chestiune de principiu. Idolatria era aşa de generală în timpul acela, încât a devenit un obicei general să se ofere dumnezeilor lor pe altarul de jertfă anumite părţi din animale, şi ceea ce rămânea putea fi luat de către sacrificator pentru a fi mâncat acasă, sau putea fi dat preoţilor, sau putea fi vândut pe piaţă. De fapt, mare parte din ceea ce era dat preoţilor lua calea pieţelor. Publicul, în general, fiind pe deplin în acord cu acest obicei, era fericit să   cumpere această carne şi era folosită în general. Când a apărut problema consumării acestei cărni, unii au avut o mare dificultate, în timp ce alţii nu au avut deloc; conştiinţa celor dintâi se răzvrătea împotriva consumării a ceea ce fusese jerfit idolilor.

Putem, desigur, simpatiza cu cei care aveau necazuri cu conştiinţa în felul acesta, chiar dacă vedem clar că idolii, fiind de piatră şi de lemn, n-ar putea face nici un rău cărnii. Totuşi, aceasta a fost o problemă arzătoare pe timpul acela. Discutarea ei de către apostol dă de înţeles acest lucru. Putem uşor înţelege că oricine şi-ar încălca conştiinţa, şi-ar dăuna prosperităţii şi intereselor sale spirituale, indiferent dacă lucrul ar fi corect sau greşit. Putem uşor vedea, de asemenea, cum o persoană ar putea influenţa-o pe alta. Fratele cu o minte puternică, înţelegând situaţia, ar putea mânca fără nici un risc; în timp ce aproapele său, mai slab în gândire, ar putea fi influenţat de exemplul său să mănânce, spre dauna conştiinţei sale el poate fi condus să iasă complet de pe cale. Acesta este gândul pe care apostolul l-a avut în minte scriind lecţia de astăzi.

Esenţa acestei lecţii este că creştinul, prin aranjament divin, este potrivit să facă orice nu i-ar dăuna lui sau unui frate sau aproapelui. Dar el nu are nici o libertate să facă rău — nici un drept să facă ceva ce i-ar dăuna lui sau fratelui sau aproapelui. Cu alte cuvinte, libertăţile noastre, în timp ce în aparenţă sunt absolute, sunt de fapt limitate. Toate să nu faci din Lege sunt înlăturate, dar esenţa Legii rămâne încă, cuprinsă pe scurt în declaraţia: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Creştinul are libertatea să facă orice nu vine în conflict cu legea de bază a naturii noi — Legea Iubirii. La prima vedere aceasta pare a fi o mare libertate, dar la o examinare mai atentă se va găsi că ne dă mai puţină libertate decât au alţii, aşa cum în mod cuvenit gândesc ei. Nu numai că legea Iubirii astfel ne controlează, deoarece aceasta este standardul divin al dreptăţii, ci mai mult, Dumnezeu ne-a acceptat în relaţie de legământ cu El Însuşi, sub Legământul Avraamic sub Cristos, Capul nostru, Mijlocitorul Noului Legământ (al Legii). În acord cu acest Legământ cu Domnul suntem puternic angajaţi la mai mult decât cere Legea sau dreptatea; suntem obligaţi să sacrificăm drepturile şi privilegiile noastre în interesul altora.

Mai jos dăm o aranjare a diferitelor expresii ale sfântului Pavel, în legătură cu acest subiect general, adunate de către Profesorul Wells:

Cu ce arme şi în ce spirit trebuie să câştige creştinul victoria?

  1. RĂMÂNEŢI ÎN LIBERATEA VOASTRĂ PERSONALĂ

“Fraţilor voi aţi fost chemaţi la libertate” — Galateni 5:13.

“Căci de ce să fie judecată liberatea mea de conştiinţa altuia?” — 1 Corinteni 10:29.

“Să mâncaţi din tot ce se vinde în măcelărie, fără să cercetaţi ceva din cauza conştiinţei. Căci “al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.”” — 1 Corinteni 10: 25, 26.

  1. DAR CONTROLAŢI-VĂ LIBERTATEA DUPĂ LEGEA IUBIRII

“Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” — 1 Corinteni 10:23.

“Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!” — Romani 14:15.

“Nimeni să nu caute folosul său, ci al altuia.” — 1 Corinteni 10:24.

“Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi.” — 1 Corinteni 8:9.

“Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Într-adevăr, toate sunt curate. Dar este rău pentru omul care mănâncă, fiind o piedică pentru altul.

Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.” — Romani 14:20, 21.

“Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”” — Galateni 5:13, 14.

3 PĂSRAŢI-VĂ CONŞTIINŢA CURATĂ

“Ferice de cine nu se judecă pe sine însuşi în ceea ce aprobă.” — Romani 14:22.

“Aşa că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” — Rom.   14:12.

4 GÂNDIŢI-VĂ LA EFECTUL ASUPRA ALTORA

“Dar dacă vă spune cineva: “Lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncaţi din cauza celui care v-a înştiinţat şi din cauza conştiinţei. Vorbesc aici nu de conştiinţa ta, ci de conştiinţa altuia.” — 1 Corinteni 10: 28, 29.

“Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” — Romani 14:13.

5 CONCLUZIA PRACTICĂ

“De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.” — 1 Corinteni 8:13.

“… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi.” — 1 Corinteni 10:33.

 

Problema cumpătării

Aşa cum am observat deja, apostolul nu discută o problemă lumească, ci una aplicabilă numai la Biserică. Totuşi, acelaşi principiu poate fi aplicat, şi nu în mod necorespunzător, încă mai larg, la lume şi la relaţia creştinului cu neamul omenesc, în general, în privinţa cumpătării. Nu este destul că apreciem libertăţile noastre proprii. Noi avem o responsabilitate încă mai departe faţă de aceia care nu sunt aşa de puternici, sau nu sunt aşa de informaţi ca noi — o responsabilitate pe care nu vom dori să o neglijăm, dacă inimile noastre sunt în armonie cu spiritul legii divine. Apostolul ne dă o lecţie, spunând că noi trebuie “să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Acest gând poate fi bine aplicat la ultimul verset din lecţia noastră (33): “… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi”.

Dacă fiecare creştin şi-ar putea aplica, cu adevărat, lui însuşi aceste cuvinte ale apostolului, atunci efectul acestor cuvinte asupra lumii ar fi magic — stimulând imediat. Ei ar vedea la creştini o renunţare la gusturile şi preferinţele lor în interesul altora, un principiu care lumii i-ar plăcea mult de tot şi l-ar înţelege foarte repede. Dacă toţi aceia care se bucură acum în adevărul prezent ar hotărî să trăiască de aici înainte, chiar în afacerile spirituale ale vieţii, la înălţimea standardului Domnului, ce influenţă ar avea aceasta, ce influenţă s-ar extinde de la cuvintele, gândurile şi faptele lor! Atunci Biserica ar deveni într-adevăr o lumină strălucitoare în lume! Noi trebuie să luăm atitudinea noastră respectând voinţa Domnul şi să aşteptăm cu răbdare ca El să ne aducă la timpul şi pe căile Sale binecuvântări mai mult decât compensatoare. Angajamentul îi ajută pe mulţi să facă aceasta. Cine nu învaţă să-şi sacrifice voinţa, preferinţele sale în interesul altora, ne temem că niciodată nu va avea acea pregătire a caracterului pe care o cere Domnul de la cei care vor fi comoştenitori cu El în Împărăţie.

Turnul de Veghere din 15. 09. 1909 [4478]

Maturitatea Creştinului Sau Creşterea Creştinului În Cristos

 

 “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”” — Evrei 4:3

Maturitatea vieţii creştinului, a înţelegerii şi a aprecierii voinţei lui Dumnezeu este desigur scopul pe care trebuie să-l urmărească fiecare urmaş al lui Cristos, deoarece numai o astfel de dezvoltare poate aduce toate acele rezultate binecuvântate, care sunt promise în Cuvântul divin. Alături de roadele Duhului, arătate de apostol în Galateni 5:22, 23, pacea inimii, liniştea fiinţei sunt printre cele mai importante daruri, care sunt în legătură cu experienţa matură a creştinului.

Este adevărat că în primul stadiu al vieţii creştineşti există o măsură de linişte şi pace în proporţie cu gradul de credinţă şi înţelegere spirituală. Dar, după cum fructul verde şi tare, ce se poate vedea imediat după căderea florilor, nu este mulţumitor şi nici bun de folosit, tot aşa nu este mulţumitoare în faţa lui Dumnezeu starea care se ajunge în prima fază a vieţii creştineşti. Apostolul spune: “Când eram copil, vorbeam ca un copil … gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” (1 Cortinteni 13:11). El foloseşte aici ilustraţia progresului şi dezvoltării omului natural: este o perioadă a copilăriei, a tinereţii şi a omului matur. Tot aşa este creşterea şi dezvoltarea omului spiritual în Cristos. Credinţa, care la început a fost destul de puternică pentru a consacra întreaga viaţă cu tot ce îi aparţine, pe altarul de jertfă, trebuie să crească până când este cufundată în deplină şi continuă încredere în Dumnezeu. Liniştea incompletă şi pacea slabă, care au fost experimentate la începutul exercitării credinţei, trebuie să crească şi să devină “pacea dulce, darul iubirii lui Dumnezeu”, sau să devină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere omenească, care aduce o linişte statornică, o încredere a inimii în Dumnezeu, pe care nici o suferinţă, nici o furtună şi nici o vijelie a vieţii nu le poate clinti sau lua de la noi.

 

Trăind în prezenţa lui Dumnezeu

Apostolul, adresându-se Bisericii, zice: “… viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3), sau după o altă traducere: “Viaţa voastră este ascunsă cu Cel uns de către Dumnezeu” (traducerea Diaglott; n. t.). Aceasta este o viaţă care se trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, în sensul că sufletul se hrăneşte şi se ocupă cu contemplarea acelor lucruri care ne sunt sugerate prin “Locul Sfânt” din Tabernacol. Aceia care trăiesc acolo se bucură de lumina sfeşnicului de aur; ei se hrănesc din pâinea punerii înainte şi aduc tămâie pe altarul de aur.

Aceasta este o viaţă de încredere continuă şi de ascultare corespunzătoare, care înseamnă cunoştinţă şi părtăşie personală cu Dumnezeu. O astfel de viaţă de intimitate sfântă, este cunoscută numai celor dinăuntrul Sanctuarului, numai celor ce sunt în Cel uns; de aceea pe drept se poate numi viaţa ,,ascunsă cu Hristos”.

La această viaţă suntem noi chemaţi iubiţilor; aceasta este viaţa care duce la maturitatea experienţei şi umblării cu Dumnezeu. Şi, deoarece acest privilegiu mare şi sfânt ne aparţine, putem pe drept întreba: care sunt trăsăturile lui principale, cum se deosebeşte acesta de cel al creştinului obişnuit şi cum putem noi ajunge plinătatea acestuia?

“Veniţi la Mine!”

Fără îndoială, unul dintre principiile de bază ale acestei vieţi, a comuniunii sfinte, este o deplină predare Domnului, o predare a voinţei noastre Lui, deoarece atâta timp cât există o reţinere egoistă a voinţei, nu poate exista acea unire a Spiritului, acea deplină legătură cu Domnul care este atât de vitală succesului creştinului. A fi deplin în “Unsul”, înseamnă renunţarea la persoana noastră şi botezul nostru în Cristos, cum spune apostolul: “… prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă.” (Rom. 6:4) Noi înţelegem, acum, că interesele noastre sunt una cu ale Domnului, că noi nu avem nimic separat de El. Astfel suntem îndemnaţi să aruncăm toate sarcinile noastre — toate lucrurile care ne necăjesc, spirituale şi temporare, asupra Domnului şi să-I permitem ca toate afacerile noastre să fie conduse de El. Poate că una dintre cele mai mari poveri ale noastre, dacă nu cea mai mare, este persoana noastră — slăbiciunile noastre, nedumeririle şi neliniştile noastre, afacerile noastre lăuntrice de tot felul — sănătatea, reputaţia, serviciul nostru şi averea noastră — tot ce ne priveşte. Noi putem aprecia acum îndemnul apostolului: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:6, 7) Încredinţându-le toate ale noastre Lui, ajungem la pacea desăvârşită, la o odihnă interioară a sufletului. Sufletul care a aflat acest secret al credinţei simple, al încrederii în Domnul, a aflat “cheia casei de comori a lui Dumnezeu”. Cu siguranţă aceasta este ceea ce aduce pacea lui Dumnezeu.

Dar pentru ce găsim noi aceasta atât de greu, să ne încredem în Cel care a binevoit să ne acorde atât de mult? Pe măsură ce ne amintim cât de îndurător ne-a tratat Domnul pe noi, cum “pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8), ne amintim de invitaţia Sa îndurătoare: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), ne amintim de asigurarea iubirii Sale — că până şi perii capului ne sunt număraţi, că El “se îngrijeşte din plin de toate nevoile noastre, potrivit bogăţiilor Sale” (Filipeni 4:19), că El niciodată nu ne va părăsi, că El “este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8) şi că noi avem iubirea Sa eternă. Ce putem noi dori mai mult decât atât? Încrezându-ne în El, rezultatul este măreţ. “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). Există un lucru care păstrează inima omului, în această viaţă, în pace desăvârşită, şi încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

 

“Veniţi la sfântul Lui locaş”

Întocmai cum la jertfele tipice din Tabernacol, moartea animalului avea loc la uşa Tabernacolului, înainte ca Marele Preot să fi intrat în sfânta, tot aşa se întâmplă şi în antitip, “eul” nostru trebuie să moară, noi “alipindu-ne de El îde Domnulş” prin deplină consacrare, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa din “locaşul” lui Dumnezeu. Această consacrare nu este pentru a cumpăra binecuvântările din sfânta şi nici pentru a le merita pe acestea, ci pentru a îndepărta toate piedicile, ca Dumnezeu să ne poată da darurile Sale. Domnul nostru a spus într-un anumit loc, că El acolo n-a putut lucra din cauza necredinţei lor. Aceasta s-a întâmplat, nu pentru că El n-a voit, ci pentru că n-a putut. (Marcu 6:5; 9:23) “În regula divină, lucrul lui Dumnezeu depinde de conlucrarea noastră. Noi, adeseori gândim despre Domnul nostru că El nu vrea, pe când adevărul este că El nu poate. Întocmai după cum olarul, oricât ar fi de iscusit, nu poate face un vas frumos din bulgărul de lut care niciodată nu a fost în mâinile sale, tot aşa şi Dumnezeu nu poate face din mine un vas spre onoarea Sa, dacă nu mă pun pe mine în mâinile Sale. Partea mea constă într-o conlucrare intimă cu Dumnezeu în afacerea mântuirii mele; şi, după cum este de sigur că Dumnezeu îşi face partea Sa, tot aşa, este pentru mine să descopăr care este partea mea de lucru şi s-o îndeplinesc.

Dacă dintr-un bulgăr de lut trebuie să se facă un vas frumos, atunci el trebuie să fie lăsat cu totul în mâinile olarului şi să rămână supus în mâinile Sale. Tot la fel este şi cu sufletul care trebuie să devină un vas spre onoarea lui Dumnezeu, sfinţit şi potrivit pentru întrebuinţarea Stăpânului şi pregătit pentru orice lucru bun, el trebuie să se lase cu totul în mâinile Sale”.

Prin cuvintele, “lăsarea cu totul în mâinile Sale”, se înţelege o deplină predare a întregii fiinţe lui Dumnezeu; el trebuie să fie pus sub controlul Său absolut, pentru ca El să poată face tocmai ceea ce Lui Îi place. Unora poate să li se pară greu acest lucru — acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar celor ce-L cunosc, acesta este “cel mai fericit lucru al vieţii lor”.

 

Consacrarea noastră

Să ne oprim puţin aici pentru a ne gândi un moment asupra noastră, amintindu-ne că deşi este posibil să înşelăm pe semenii noştri, ba chiar să ne înşelăm pe noi înşine, totuşi pe Dumnezeu nu-L putem înşela. El cunoaşte inima cu toate gândurile şi intenţiile ei. De aceea, punându-ne câteva întrebări, să răspundem înaintea Aceluia care vede toate şi cercetează inimile.

Poate că de mai mulţi ani sau poate de câteva luni, noi am făcut un legământ cu Domnul. Noi am votat în mod solemn înaintea Lui să fim morţi faţă de lume, să renunţăm la păcat, la persoana noastră, la orice este lumesc; şi noi I-am spus din sinceritatea inimii noastre că voim să-I servim Lui şi să fim deplin consacraţi serviciului Său. În trecerea anilor sau a lunilor noi am fost conduşi prin diferite experienţe — unele au fost întunecate şi furtunoase; noi am trecut prin diferite ispite, probe şi încercări. Ce efect au avut aceste întâmplări asupra noastră? A devenit iubirea noastră mai mare? Este zelul şi puterea noastră de lucru mai însufleţită? A devenit Domnul mai scump pentru noi, şi comuniunea noastră cu El mai dulce? Ne-am umplut noi mai mult cu Spiritul Său, prin comuniunea noastră cu El? A devenit caracterul nostru mai blând? Sunt promisiunile Sale mai personale şi mai reale, astfel încât Cuvântul Său a devenit un “cuvânt viu” pentru noi? Îndeplineşte Domnul fiecare dorinţă a noastră, ca noi într-adevăr să putem cânta:

“Toate ce eu doresc eşti Tu o Cristoase;

Tot ce eu doresc aflu în Tine”.

Dacă este aşa, atunci ne putem bucura şi-I putem mulţumi lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa îmbelşugată, deoarece dacă inima noastră se află într-o astfel de atitudine, noi vom înţelege că toată onoarea şi recunoştinţa Îi aparţin Lui, că nimic din ce am putea face şi nici dreptatea noastră nu merită sau nu a îndeplinit această transformare, ci că sângele lui Isus vărsat pe Golgota, a fost şi continuă să fie singura noastră speranţă.

Pe de altă parte, ne-a făcut timpul şi experienţa prin care am trecut să devenim mai neglijenţi şi mai indiferenţi? Şi-a pierdut planul măreţ al răscumpărării, al milei şi al îndurării, primul său farmec şi dulceaţa sa asupra noastră, încât acum nu ne mai însufleţeşte, nu ne mai bucură, nu ne mai mângâie; aşa că acum nu mai simţim în inimile noastre acelaşi efect care-l simţeam cândva? Am pierdut noi “dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4), aşa că în timp ce adevărul ne este încă scump, Domnul Însuşi nu este aşa de aproape de noi? Se pare că suntem urmaşi ai Lui “de departe” şi nu este în rugăciunile şi în predarea noastră aceeaşi comuniune apropiată? Spunem noi:

“Unde este fericirea care am cunoscut-o

La începutul căii mele, când am aflat pe

Domnul”?

 

“Pe voi înşivă cercetaţi-vă”

Dacă aceasta este starea noastră, atunci să căutăm cu sârguinţă cauza. Nu cumva lumea s-a furişat cu ademenirile ei şi ne-a condus ca să compromitem într-un anumit grad legământul nostru? Am ascultat noi vocea omului natural şi am permis “eului” să-şi revendice drepturile sale? Ne-a influenţat Satan în aşa fel, încât am permis în vieţile noastre o lezare a conştiinţei noastre? “Trăim noi după principiile nestatornice, încât susţinem ca adevărat drumul vieţii noastre cu care noi înşine, în realitate, nu suntem mulţumiţi? Nu cumva am ajuns la o adormire a conştiinţei noastre faţă de lucrurile practice ale vieţii şi nu înlăturăm lucrurile păcătoase?” În mod vădit tocmai aici pot să fie înşelate inimile noastre. “Dacă eu iubesc păcatul în inima mea, Domnul nu mă va asculta”. Un lucru mic, ascuns, o mică lezare a conştiinţei, poate fi cea care strică viaţa noastră spirituală şi este cauza amorţirii noastre. Să ne întoarcem, din toată inima, din nou la Domnul şi să ne căim de căile noastre din trecut şi să reînnoim iubirea noastră cea dintâi, zelul şi legământul nostru de jertfă de a fi morţi cu El şi a trăi în înnoirea vieţii. “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea, şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10:22). Să facem o nouă şi deplină consacrare a vieţii noastre voinţei şi slujbei lui Dumnezeu. Dacă ne vom ridica din această stare rece, de care am fost apucaţi, trebuie să facem ca Domnul să ne fie cel mai scump obiect al inimii noastre; noi trebuie să ne încredem în El, să-L aşteptăm, să ne uităm la El, să trăim pentru El şi numai pentru El; noi trebuie să ne eliberăm de zgura naturii vechi şi pământeşti ca să-L putem “cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcuţi asemenea cu moartea Lui.” (Filip. 3:10).

 

Iubirea lui Dumnezeu

Dacă privim în jurul nostru asupra minunilor creaţiei — pământul cu splendoarea şi frumuseţea sa, cerurile cu miliardele de planete şi legile guvernând asupra tuturor aranjamentelor armonioase; şi în mod special dacă ne gândim asupra creării omului, înzestrat cu inteligenţă pentru a judeca şi alege între drept şi nedrept — ştim că Creatorul tuturor acestora trebuie să fie infinit în înţelepciune şi putere. Dar, foarte adesea noi rămânem aici fără cuvânt. Noi nu recunoaş-tem că iubirea Sa este tot atât de mare ca şi înţelepciunea şi puterea Sa. Şi este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu să cunoască ceva din această iubire în mod experimental, deoarece iubirea puternică a Tatălui nostru este cea care ne-a dăruit aceste experienţe. “Dacă numai un moment am putea arunca o privire în marea adâncime a iubirii Sale, inimile noastre ar sări în sus de bucurie pentru a se supune voinţei Sale şi ar primi-o ca pe cea mai scumpă comoară a noastră, şi ne-am preda Lui cu entuziasmul recunoştinţei şi bucuriei, că un astfel de privilegiu minunat poate fi al nostru … Voinţa adorabilă a Dumnezeului nostru este mai bună şi mai dulce decât sănătatea sau prietenii sau banii sau gloria sau comoditatea sau prosperitatea”. Dacă noi recunoaştem ceva din această iubire a lui Dumnezeu, atunci predarea noastră Lui va fi plină de bucurie, ea va fi considerată un privilegiu, şi atunci vom fi pregătiţi să primim deplin binecuvântarea, pacea şi bucuria pe care Domnul le păstrează pentru noi.

 

“Să apucăm nădejdea”

După o deplină predare este necesar un exerciţiu continuu al credinţei. Deşi un prieten ar putea să ne dea un lucru în mod deplin, totuşi acesta nu este al nostru până nu credem şi nu ni-l însuşim ca fiind al nostru. Numai atunci primim noi binefacerea acestui lucru. Cei mai mulţi dintre noi înţeleg acest principiu, când el este aplicat la iertarea păcatelor noastre. Învăţătura despre împăcare şi iertarea păcatelor a putut să ne fie predicată de-a lungul vieţii noastre, dar aceasta n-a fost a noastră până când nu am crezut în ea şi ne-am însuşit iertarea. Tocmai aşa este şi cu viaţa creştinească. După cum am primit pe Isus Cristos Domnul nostru, aşa să umblăm în El. Noi L-am primit prin credinţă; deci să continuăm în ea mai departe.

Domnul are de acordat multe binecuvântări, dar noi nu le putem primi din lipsă de credinţă, deoarece procedura în ce priveşte dăruirea binecuvântărilor Sale se face şi acum conform cuvintelor: “… facă-ţi-se după credinţa ta”. Întocmai după cum Israel în vechime n-a putut intra în ţara promisă din cauza necredinţei, tot aşa şi astăzi, mulţi creştini nu pot intra în odihna Sa din cauză că le lipseşte credinţa. Aceasta este arătat clar de apostol în epistola sa către Evrei, capitolul 3 şi 4. Acolo el spune: (3:12, 14): “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu … Căci devenim părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început”. “Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” (Evrei 10:35).

Continuând, apostolul compară experienţa creştină cu cea a lui Israel şi zice, că ei au întristat pe Domnul prin necredinţa lor, şi ne îndeamnă ca noi să nu fim asemenea lor: “Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei … fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit”. Ce solemnă şi serioasă atenţionare! În aceste cuvinte ale apostolului avem secretul intrării în odihnă, secretul bucuriei şi păcii, pe care lumea nu o cunoaşte, a acelei păci, “care întrece orice pricepere” — pacea desăvârşită. Numai în măsura în care credinţa pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, aceste promisiuni au efect asupra noastră, numai în măsura în care avem încredere în Domnul şi în Cuvântul Său, în aceeaşi măsură suntem în stare să intrăm în odihna Sa. “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”.”

 

Lepădând lucrurile noastre

Conform dorinţei apostolului, noi trebuie să ştim că eforturile nostre, lupta noastră, nu pot să ne câştige această odihnă, deoarece el zice (versetul 10): “Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, după cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. O, da, cât este de necesar, dacă dorim să intrăm pe deplin în odihna credinţei, să înţelegem că toate lucrurile noastre sunt ca nişte zdrenţe murdare, că noi nu suntem în stare să facem ceva de valoare. Cele mai bune străduinţe ale noastre către dreptate, eforturile noastre, luptele noastre nu pot să merite ceea ce căutăm. Noi trebuie să ne plecăm la baza crucii şi să înţelegem, că numai aici vom fi primiţi de Dumnezeu, numai prin meritul sângelui preţios vom putea fi socotiţi în cele din urmă vrednici. Speranţa noastră se bazează numai pe Cristos şi pe opera Sa îndeplinită. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”.

Într-adevăr, trebuie să existe străduinţe şi lupte, numai să băgăm de seamă ca acestea să fie îndreptate în direcţia potrivită. Acest exerciţiu al credinţei şi calea pe care intrăm în această odihnă, este o muncă grea. Aceasta cere la tot pasul călătoriei noastre exercitarea credinţei. Întâi ne-am încrezut în El pentru iertare şi am primit-o, apoi ne-am încrezut în El cu privire la îndreptăţire, şi ni s-a dăruit şi aceasta. El ne-a scos afară din groapă şi ne-a aşezat cu Sine în locuri cereşti. Toate acestea au devenit ale noastre în mod socotit la începutul cursului nostru creştinesc, dar în mod practic şi experimental nimic nu este al nostru până nu ni-l însuşim prin credinţă — “Facă-ţi-se după credinţa ta”.

 

“Să ne grăbim deci

să intrăm în odihna aceasta”

Dulci sunt binecuvântările Sale, bogate sunt promisiunile Sale, dacă avem credinţă să intrăm în ele, şi trebuie să fie o credinţă permanentă, o credinţă în opera Sa săvârşită pentru noi. Noi am fost cu totul neputincioşi a ne elibera de păcatele noastre şi suntem cu totul fără putere să îndeplinim, pentru noi, îndreptăţirea. Cristos şi numai Cristos, poate face aceste două lucruri pentru noi. Partea noastră este să ne încredem — să ne ţinem strâns legaţi de El ca la începutul credinţei noastre.

“Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta”, întâi printr-o deplină predare şi apoi printr-o credinţă necondiţionată. Indiferent care ar putea fi experienţele noastre, indiferent de greutăţile, de încurcăturile în care am putea ajunge, dacă noi rămânem statornici în aceşti doi paşi, Domnul ne va conduce pe păşuni verzi şi lângă ape liniştite, iar noi vom găsi odihnă pentru inimile noastre.

“Să dea Dumnezeu ca inimile noastre să cunoască tot mai mult acea credinţă binecuvântată a tăgăduirii de sine, credinţă care toate lucrurile le aranjează cu Dumnezeu şi care în nici un lucru nu se încrede în carne; credinţă care Îl ia pe Dumnezeu prin toate greutăţile şi care ne umple de adâncă recunoştinţă şi care pe noi ne ţine la locul nostru şi toată cinstea şi onoarea o dă lui Dumnezeu”.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.