MARX ŞI SATAN, de Richard Wurmbrand; Aşa cum TOŢI ne-am priceput să-l răstignim pe Iisus, să ne luăm şi noi crucea, să ne comportăm ca El, să ne lepădăm de sine şi să ne ţintuim trupul păcatului, pe care deja l-a dezbrăcat de puterea lui, la Golgota (Rom. cap.6) Tot acolo, El a nivelat Calea Îndumnezeirii omului care-L crede, a dus greul CRUCILOR noastre şi, ca să-l urmăm, ne-a innarmat cu armura Învăţăturii lui (Mat. cap.4/1-11, Efeseni, cap.6 şi…) Dacă Moise cu toiagul Domnului a despicat Marea şi au trecut-o ca pe uscat, cum nu vom zburda peste marea cu valurile încinse de satan, dacă rămânem una cu El- Cap, nu coada, căci El este şi stânca de la Horeb, din care au băut EVREII, dar şi Apa vieţii, din care bem noi; Tot El este şi Pâinea vieţii, nu doar mana cerească, dar şi Lumina lumii şi Mielul eliberator şi… Totul Totului Tot, care împlineşte totul în toţi; După cum toiagul a încolţit, prevestind minunile făcute de Hristos, să credem că prin răstignire, noi nu l-am terminat, ci Tatăl l-a „născut” (dimpreună cu noi) din nou, prin învierea Lui, nu din femeia transformată, pe nedrept în icoana făcătoare de bani, idoli, minciuni, manipulări…Philip Eveson – Efectele răzvrătirii din Eden… Natura primului păcat… Peter Masters – Cruzimile ateismului…O prezentare a calvinismului…Charles Spurgeon – La al treilea ceas…Vechea Evanghelie sau „Ce să fac ca să fiu mântuit?” James Montgomery Boice – Chipul lui Dumnezeu în om… DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE-John Gill… Păcatul- Charles Hodge; Fii un creștin învingător! Voi aveţi totul deplin în El…Cristos: Învierea și viața; Cristos: Pâinea vieții; Întâlnirea cu Cristos Cel Înviat… Plinătatea în Cristos… Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă… PREGĂTIREA! Globaliştii urmează să uşureze planeta de creştini, pentru că le încurcă socotelile… Rodul tuturor nelegiuirilor (Rom.1/17-32) încinge cuptorul faraonic al martirajului şi ne ameninţă că „Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî; DAR pentru că şi trupul păcatului va fi pedepsit…” Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă.” (Mat. 10/21-28)” Să primim cu bucurie orice pedeapsă (şi pe nedrept), pentru ca Duhul Adevărului să se odihnească peste creştetul martirului! „Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul…” (1 Petru 4/1) Deja răzvrătirea conducătorilor lumii şi a falşilor creştini îşi arăta colţii: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Sau, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi… cont. în Ps.2Elon Musk vrea să construiască o “Arcă a lui Noe” pe Marte; Sunt mai multe Evanghelii, decât numai una singură? (Cand omul nu crede in Dumnezeu cel viu,adevarat,infinit,neiconat -Ps. 115 si 135-devine un “”zeu”” ,intrupat din crepuscule ale Inteligentei Luciferice,Artificiale … LABIRINTUL EDUCAȚIEI, Cap. III – Educatia si Inteligenta Artificială; (Fiinca desteptii lumii se descurca fara Adevaratul Facator,si-au creat oameni dupa chipul si asemanarea lor-demonica) A). Transhumanism, B). Transgenderism, C). Fabrica de Copii… Transumanismul și chipul lui Dumnezeu; Fabrica de Copii; Importanța educației religioase; Modelele educaționale din lume- Noam Chomsky si viziunea sa privind scopul educatiei; Darul împăcării; Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ? Marx și Satan; „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis; Momeala Satanei, de John Bevere; Răzbunarea- momeala Satanei; Botezul in apa, cu Duhul Sfant si cu foc, de Dan Bercean (Stalin – POPORUL RUS ,ca orice om care nu se umple cu Plinatatea (Invatatura) lui Isuss,numai ponoase-lumii a adus…)GENOCIDUL DIN ROMÂNIA- REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI; Resetarea Medicinei sau Resetarea Omenirii prin Nanotehnologie;Mentorii eutanasiei şi avortului folosesc argumente naziste; Globaliștii și-au dat jos masca! – Ceva foarte rău e pe cale să se întâmple… Mafia Bisericii Ortodoxe este sora bună a mafiei siciliene; (Pentru ca europenii nu-i agreaza pe rusi, imperialismul rus  vrea sa cotropeasca toata Europa…) Fructele otrăvite ale propagandei Kremlinului;Citate Celebre; Cele mai celebre citate din toate timpurile; Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe;  PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ; Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse despre învățăturile neopăgâne ale lui Alexandr Dughin; DUGHIN CONTRA REPUBLICII MOLDOVA, DESPRE TRANSNISTRIA ȘI RUSIA MARE DIN CARPAȚI LA PACIFIC; DUGHIN: Убивать, убивать, убивать! (Ucideți, ucideți, ucideți!);Dacalogul pupătorului de moaşte; Feţe KGBisericeşti; Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist? Comunismul, pe înțelesul idioților; Laura Nordis, Voicu, Vicol, Ciorbă și nițel Ciolacu; Schengen! Eugenia nazistă revine în Germania? Carnea cultivată în laborator, tot mai aproape de consumatori; Omenirea vampirizată. Cuvânt înainte și cuprins… Lovitură de stat planetară, cartea care a anunțat marea resetare în 2019 pentru lectură gratuită…Deposedarea cetățenilor – Interviu OVALmedia Vara 2021; Tipuri de Educație: Formală, Informală & Non-formală; Arbitrii dezmățului, de Mircea Mihăieș; CARTE STRĂINĂ- Prietenul cuvintelor; O carte a neliniștii. 2020; (In timp ce  in/Justitia din Romania ii cauta nod in papura dr.Tataru, din saracul Vaslui,altii sunt imbracati in euroi…)Harta Șpăgii în spitalele din toată țara, în luna aprilie. Unde se situează Clujul în top și unde cer cei mai mulți medici mită? Cifrele catastrofalei guvernări Iohannis-PSD-PNL. Dezastru în 7 puncte: „Milioane de români sunt sacrificați cu cinism pentru a trăi în lux o clică de «speciali»”; Peste 4 milioane de euro plătite de PSD televiziunilor doar în luna august, pentru a ascunde poporului dezastrul guvernării și a-l lăuda pe Ciolacu. PSD-ul a plătit mai mult decât toate celelalte partide la un loc; (Dupa ce lipitorile se satura de sange,scuipa in ranile contribuabililor, apoi devoteaza rana cu  urina social democratica…); Mai vreți dovezi că primăriile de sector trebuie desființate? O țară din UE a confiscat substanţe chimice destinate Rusiei. Este vorba și de un posibil material pentru armament…(Pentru ca justitia din  Romania  a fost impuscata o data cu terminarea Maresalului…)Si gãinarii mai scapã câteodatã: un furt de pãsãri, „clasat” de procurori din cauza cheltuielilor mari cu cercetãrile; (In timp ce politrucii isi afisau numele prostilor pe toate gardurile si BOR-ul icon a pe pereti pe toate scursaturile care au pactizat  cu satanele sovietice …)Justinian Marina, Patriarhul Roşu…Omul nou şi pomul rău = Hristos este Omul Nou. Omul nou este omul sovietic. Hristos este omul sovietic! Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României; Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic; Justinian Marina, patriarhul închinător la diavolul bolșevic… Alţi complici şi susţinători ai mineriadei din 1999; Cum a distrus mafia PSD-istă combinatul siderurgic Sidex Galaţi…(Cum e  poporul ,e si blatgiatorul…)Plagiatorii neplagiatori; „Omul nou“ – o idee tenace interviu cu Alexandru CĂLINESCU; Montaje despre un mare prozator;  România, una dintre cele mai corupte țări din UE- Cele mai corupte instituții din România4 semne subtile ale diabetului; 5 sfaturi pe care ar trebui sa le urmeze orice gravida; Cum iti transmite organismul ca rinichii tai au probleme; Cum reglezi colesterolul? Consumati urzici si scapati de menicamentele lor mortale; Va prezentam citeva retete:Clatite cu crema verde;Mancarica de urzici cu lapte ;Ciulama de urzici; Cele mai nesanatoase  greseli alimentare; De ce sa nu dati margarina copiilor; 6 sfaturi pentru o viata sanatoasa de la cel mai longeviv medic japonez ETC

 

 

 

https://www.youtube.com/watch?v=5asyF-HEWYs

https://www.facebook.com/100044408140308/videos/567965237240739/

 

 

Mentorii eutanasiei şi avortului folosesc argumente naziste; Globaliștii și-au dat jos masca! – Ceva foarte rău e pe cale să se întâmple… Mafia Bisericii Ortodoxe este sora bună a mafiei siciliene; (Pentru ca europenii nu-i agreaza pe rusi, imperialismul rus  vrea sa cotropeasca toata Europa…) Fructele otrăvite ale propagandei Kremlinului;Citate Celebre; Cele mai celebre citate din toate timpurile; Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe;  PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ; Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse despre învățăturile neopăgâne ale lui Alexandr Dughin; DUGHIN CONTRA REPUBLICII MOLDOVA, DESPRE TRANSNISTRIA ȘI RUSIA MARE DIN CARPAȚI LA PACIFIC; DUGHIN: Убивать, убивать, убивать! (Ucideți, ucideți, ucideți!);Dacalogul pupătorului de moaşte; Feţe KGBisericeşti; Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist? Comunismul, pe înțelesul idioților; Laura Nordis, Voicu, Vicol, Ciorbă și nițel Ciolacu; Schengen! Eugenia nazistă revine în Germania? Carnea cultivată în laborator, tot mai aproape de consumatori; Omenirea vampirizată. Cuvânt înainte și cuprins… Lovitură de stat planetară, cartea care a anunțat marea resetare în 2019 pentru lectură gratuită…

 

Deposedarea cetățenilor – Interviu OVALmedia Vara 2021; Tipuri de Educație: Formală, Informală & Non-formală; Arbitrii dezmățului, de Mircea Mihăieș; CARTE STRĂINĂ- Prietenul cuvintelor; O carte a neliniștii. 2020; (In timp ce  in/Justitia din Romania ii cauta nod in papura dr.Tataru, din saracul Vaslui,altii sunt imbracati in euroi…)Harta Șpăgii în spitalele din toată țara, în luna aprilie. Unde se situează Clujul în top și unde cer cei mai mulți medici mită? Cifrele catastrofalei guvernări Iohannis-PSD-PNL. Dezastru în 7 puncte: „Milioane de români sunt sacrificați cu cinism pentru a trăi în lux o clică de «speciali»”; Peste 4 milioane de euro plătite de PSD televiziunilor doar în luna august, pentru a ascunde poporului dezastrul guvernării și a-l lăuda pe Ciolacu. PSD-ul a plătit mai mult decât toate celelalte partide la un loc; (Dupa ce lipitorile se satura de sange,scuipa in ranile contribuabililor, apoi devoteaza rana cu  urina social democratica…); Mai vreți dovezi că primăriile de sector trebuie desființate? O țară din UE a confiscat substanţe chimice destinate Rusiei. Este vorba și de un posibil material pentru armament…(Pentru ca justitia din  Romania  a fost impuscata o data cu terminarea Maresalului…)Si gãinarii mai scapã câteodatã: un furt de pãsãri, „clasat” de procurori din cauza cheltuielilor mari cu cercetãrile; (In timp ce politrucii isi afisau numele prostilor pe toate gardurile si BOR-ul icon a pe pereti pe toate scursaturile care au pactizat  cu satanele sovietice …)Justinian Marina, Patriarhul Roşu…Omul nou şi pomul rău = Hristos este Omul Nou. Omul nou este omul sovietic. Hristos este omul sovietic! Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României; Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic; Justinian Marina, patriarhul închinător la diavolul bolșevic… Alţi complici şi susţinători ai mineriadei din 1999; Cum a distrus mafia PSD-istă combinatul siderurgic Sidex Galaţi…(Cum e  poporul ,e si blatgiatorul…)Plagiatorii neplagiatori; „Omul nou“ – o idee tenace interviu cu Alexandru CĂLINESCU; Montaje despre un mare prozator;  România, una dintre cele mai corupte țări din UE- Cele mai corupte instituții din România

 

 

 

////////////////////////////////////

 

România, una dintre cele mai corupte țări din UE

 

George-Andrei Cristescu

 

Cele mai corupte instituții din România

 

50% Sistemul de Sănătate Publică

44% Politicienii

41% Partidele politice

40% Poliția Română

38% Funcționarii care eliberează autorizații de construire

36% Funcționarii care atribuie licitații publice.

 

 

Indicele de percepție a corupției (IPC) 2023 publicat marți de Transparency International arată că guvernele lumii au eșuat, în cele mai multe dintre țări, în combaterea corupției. Adică au făcut progrese puține sau deloc în combaterea acestui flagel. Țările cu cele mai slabe performanțe din UE sunt Ungaria (42), Bulgaria (45) și România (46), iar scorul lor reflectă deficiențe substanțiale ale statului de drept. Danemarca rămâne cea mai anticoruptă țară de pe glob al șaselea an la rând, cu un scor în creștere de la 88 la 90.

 

Media globală IPC rămâne neschimbată la 43 pentru al doisprezecelea an consecutiv, cu mai mult de două treimi din țări cu scoruri sub 50. Acest scor indică probleme grave de corupție. Potrivit indicelui statului de drept, lumea se confruntă cu o scădere a funcționării sistemelor de justiție, arată romania.europalibera.org. Țările cu cele mai mici scoruri la acest ultim indice au, de asemenea, scoruri foarte scăzute la IPC, evidențiind o legătură clară între accesul la justiție și corupție.

 

Justiția și instituțiile de aplicare a legii independente, transparente și bine dotate cu resurse sunt esențiale pentru ținerea sub control a corupției, spune raportul Transparency International. La rândul său, prevenirea abuzului de putere politică, mită și alte forme de corupție care influențează sistemele de justiție este esențială pentru asigurarea eficacității acestora.

 

Sociologul Mircea Kivu susține că fenomenul de corupție nu poate fi stârpit decât printr-o reformare a sistemului de justiție. „Corupția va continua să prospere până când aparatul de justiție nu va pedepsi faptele greșite, dar toate faptele greșite. Foarte important, sistemul legislativ trebuie reformat. Mai exact, trebuie să avem legi clare, să nu mai permită unele interpretări care să ofere «portițe» de scăpare pentru unii. Repet, ne trebuie o legislație clară care nu este un fel de «ciur» prin care se strecoară unii și ajungem la prescripție, de exemplu. Sigur, mai avem pe alocuri și corupție prin justiție, iar aici vorbim de o reformare a sistemului. Ca o concluzie, cu legi clare și un sistem de justiție bine pus la punct nu are cum să nu scadă gradul de corupție”, a precizat Mircea Kivu.

itește și: Capcana corupției: Cum s-a ajuns la renașterea extremei drepte în Europa

 Citește și: Raport. România, la coada clasamentului privind implementarea măsurilor anticorupție în UE. Ce state au o situație și mai dificilă

 Citește și: Descinderi ale procurorilor anticorupție la cabinetele de expetiză medicală din cadrul Casei de Pensii Buzău

 Citește și: Parchetul din Moldova strânge încă probe în dosarul de trădare împotriva lui Dodon

 

 

https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/romania-una-dintre-cele-mai-corupte-tari-din-ue-2336231.html

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Montaje despre un mare prozator

 

Alexandru DUMITRIU

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1037

O zi oarecare de vară bucureșteană. În Piața Victoriei, un băiețel, cu părinții săi. Cel mai probabil, merg în parc. Tînăra familie se intersectează cu un cuplu elegant. Soții Marga și Eugen Barbu, în plimbare. Prozatorul poartă ochelari de soare. Actrița îi zîmbește băiețelului. Un zîmbet schițează în aceeași direcție și companionul ei. Se întîmpla prin 1991-1992. Destinatarul surîsurilor nu-și amintește întîlnirea din Piața Victoriei, care i-a fost istorisită peste ani, cînd se va mai apropia o dată de scriitor, acum pe cale livrescă, prin romanul Groapa (1957). Îl mișcase scena în care unul dintre copiii amărîți ai mahalalei Cuțarida își lasă ghetele afară peste noapte, ca să i le umple cu jucării „moșul ăla care dă pe la alții, de e și-n cartea de citire”. În zori, după un somn fărîmițat, se repede la încălțări. „Nu venise moșul ăl bun. Trecuse cîinele și se ușurase pe șireturi”.

Sedus de această proză care îi dezvăluise un argou spectacular, departe de cel popularizat de băieții de cartier și de galeriile de fotbal de la întretăierea mileniilor, va deschide Princepele (1969). Secvențele inaugurale păreau să continue Groapa. Un ciumat dă buzna într-o biserică în toiul liturghiei și își arată semnele supurante ale bolii, gonind mulțimea. Văzduhul e cotropit de un alai funest de lepidoptere, „o nuntire de fluturi, parcă neclintiți, duși de o secretă mișcare spre fîntînile Princepelui”. La curtea acestuia descinde messerul Ottaviano, chiromant și cabalist, un incantatore, expert în maleficii. Cititorul nostru pătrunsese într-un alt univers. Unul ezoteric, în care rătăcea nedumerit. Va părăsi în curînd lectura. Îl descumpănise și limbajul bizar, cu iz de letopiseț.

Culmea, îi rămăseseră străine pe atunci cărțile fotbalistice ale aceluiași scriitor, care l-ar fi ispitit neîndoielnic înaintea Gropii. Le va descoperi mai tîrziu. Între timp se întorsese la Princepele, deslușise rafinata parabolă de factură „obsedantistă”, cucerindu-l stranietatea arhaizantă a lexicului care la altă vîrstă îl intrigase. Recunoscuse și modelele unor personaje. Aflase totodată că Eugen Barbu, pe care îl socotea un scriitor important, nu se bucura în „lumea bună” de o prețuire analogă. Pricini de aversiune erau berechet. Dar gîndea că păcatele nu puteau macula partea durabilă a operei.

De la Princepele trecuse la Săptămîna nebunilor (1981). Spunea că între aceste romane e o distanță ca între Sinaia și Bușteni. Nu în Valea Prahovei, unde autorul își amenajase o casă de vacanță, ci în atmosfera fanariotismului crepuscular, cu extensii mediteraneene în Săptămîna nebunilor, pe tărîmurile Veneției decadente. Princepele s-a cristalizat din planul romanului cu orizonturi carnavalești, pe care prozatorul îl meșteșugise în anii 1960 și la care va reveni peste mai bine de un deceniu. Cele două romane se aseamănă și stilistic, prin descriptivismul baroc.

Învecinase pe același raft din bibliotecă volumele lui Eugen Barbu cu cele ale lui Marin Preda. În aliniamentul „canonic” nu încăpuseră și cărțile lui Petru Dumitriu, ca să-i așeze laolaltă pe cei trei mari prozatori despărțiți, în viață, de geografii sau rivalități ireconciliabile. Petru Dumitriu, născut tot în 1924, a sprijinit debutul lui Eugen Barbu. Autorul Gropii îi va consacra, după plecarea în Occident, portrete caustice. Numeroși alți confrați, din generații diferite, au cunoscut dispozițiile sale malițioase, în diatribe mai mult sau mai puțin nocive. Unele depășind marjele pamfletului. Cîndva, la cenaclul „N. Labiș”, care funcționa pe lîngă revista Luceafărul, sub conducerea lui Eugen Barbu, tineri ai promoției șaizeciste cunoscuseră și solidaritatea prozatorului. Iar în paginile hebdomadarului diriguit de același romancier între 1962 și 1968, de la un punct semnau frecvent, ca o consecință a liberalizărilor premergătoare și ulterioare Congresului al IX-lea, scriitori care fuseseră vreme îndelungată ostracizați.

Mînat de curiozitate, cititorul nostru a parcurs și titlurile de jos ale prozatorului devenit în 1974 membru corespondent al Academiei. Șoseaua Nordului (1959) nu-i displăcuse flagrant. Dincolo de acțiunile conspirative ale ilegaliștilor care puneau la cale insurgența antifascistă, romanul are pasaje viguroase. Îl regăsise aici pe Împăratul Griviței, memorabilul Gică Hau-Hau din „Ziua unui pierde-vară” și din alte nuvele ale ciclului Calea Negustorilor, vagabondul vînzător de ziare care terifia comercianții cu imprecația „Ai să mori, ai să mori!”. În Șoseaua Nordului, personajul picaresc piere sub urgia bombardamentelor din primăvara anului 1944. Cumplite sînt tortúrile îndurate de alt protagonist în beciurile Siguranței. Imobilizat în sacul denumit „cămașa lui Hristos”, acestuia îi sfîrtecă trupul o pisică sălbăticită, sub loviturile cerberilor. De altfel, unele proze ale lui Barbu sînt traversate de cruzimi atroce.

Cu ipostaza de proscris a romancierului s-a confruntat devreme, ca proaspăt licean. Într-o lucrare pregătită pentru un simpozion, citase cîteva rînduri din Facerea lumii (1964). Ceva despre fiorul resimțit într-un lăcaș de cult de o persoană nereligioasă. Profesorul care îi conspectase textul i-a recomandat să abandoneze referința, pentru că Eugen Barbu era un scriitor compromis. Nu a priceput prea bine argumentele cu care i-a fost întîmpinată deruta. Și a ignorat îndemnul. Adolescent fiind, îl stăpînea o teribilă voluptate a frondei, de care, spre ghinionul lui, nu se va lecui de tot niciodată. Nefasta reputație a romancierului îl izbise și prin unele gazete. Și în facultate constatase o atitudine similară față de scriitor, nomen odiosum pentru mulți.

 

Poate dintr-un remanent spirit iconolast, luase în calcul ca în lucrarea de licență să trateze opera lui Barbu. Îl tenta o analiză despre ce rezistă estetic în romane tarate ca Șoseaua Nordului, Facerea lumii, Incognito, Unsprezece. Spre această temă „eretică” fusese impulsionat și de unele observații ale criticului Dumitru Micu. De pildă: „În ceea ce are izbutit (creația portretistică și de ambianțe, cea aristocrată în special, căreia aparține Manicatide), Facerea lumiiamintește de Scrinul negru”. Același istoric literar despre controversata tetralogie Incognito: „Eliminînd din uriașul «cineroman» tot ce e balast și tot ce contrariază simțul estetic, corectînd mental erorile de informație, rămîn, negreșit, nu puține pagini izbutite, îndeosebi cele de frescă”.

Împărtășindu-i cuiva subiectul pe care îl tatona, fusese călăuzit spre un coordonator. Acesta îi replicase că nu prezintă nici un interes ce s-ar salva din pomenitele scrieri. I-a propus în schimb două teme în marginea romanelor enumerate. Cu toate cuvintele-cheie corespunzătoare în generice. Îndrumătorul îi oferise deplină autonomie, încurajîndu-i tacit afirmarea ideilor inițiale. Doar că într-o structură laborioasă. De aceea va păstra ca pe un soi de complicitate respectiva colaborare.

O altă zi oarecare de vară bucureșteană. Cel căruia îi zîmbise cîndva Eugen Barbu își susține teza de licență. Avea motive să zîmbească în sinea sa.

 

Operă & repere

 

Eugen Barbu a scris enorm. Bibliografia sa mai cuprinde jurnale de creație, memoriale de călătorie, piese de teatru, poezie, critică literară, scenarii de film. Abundentă este și publicistica, în care a abordat genuri multiple, de la reportaj la pamflet și cronică de teatru și de sport (o selecție a textelor din ultima categorie ar fi, în opinia subsemnatului, revelatoare). Merită menționate aici interviurile cu Truman Capote, Kenneth Rexroth sau Stanley Kunitz, reunite în Foamea de spațiu: note de drum (1969). Dar superlativele sînt Groapa, Princepele, Săptămîna nebunilor și unele nuvele.

Într-un comentariu despre Princepele, Perpessicius prevedea acestui roman – pe care îl considera „o carte excepțională”, „o mare creație literară” – rodnice prospectări academice: „Nimic nu mă oprește să mă gîndesc la timpul cînd viitoare teze de doctorat vor studia, cu mult folos, varietatea vocabularului din Princepele. Va fi încă o dovadă a originalității romanului”. Devotatul eminescolog se înșelase; nu originalitatea operei lui Eugen Barbu va reține atenția unor exegeți, ci mai cu seamă laturile ei „vinovate”, de la intemperanțele publicistice la conformismele ideologice și situațiile litigioase de care a fost legat numele prozatorului. O excepție remarcabilă este studiul monografic al cercetătorului Andrei Milca, Fețele lui Ianus și măștile scriitorului. Eugen Barbu: viața și opera (2013), lucrare doctorală la origine, care nu a beneficiat de receptarea cuvenită. Străbătută și de accente polemice, cartea are valența unui manifest: „A sosit momentul să ne amintim și de Eugen Barbu autorul de valoare, nu doar de Eugen Barbu «plagiatorul» dezagreabil. Este o etichetă cumulardă de rele prea veche, aplicată de atîta vreme, și, ca orice rană din trecut, ar cam trebui să se vindece într-un prezent pe care ni-l dorim mai tolerant”.

„Roman istoric, cu subtext alegoric, Princepele e, împreună cu Groapa, unul din stîlpii de susținere a literaturii lui Eugen Barbu. Săptămîna nebunilor e un fel de completare a lui”, aprecia Dumitru Micu. Aș substitui însă Princepele cu Săptămîna nebunilor; rocadă justificată de faptul că primul titlu derivă din cel secund. Opera lui Eugen Barbu are, așadar, două repere majore, precum statele cu două capitale. Un punct de vedere temerar avansează Pompiliu Marcea referindu-se la O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent: poezia română contemporană (1975), în care, fără a-i oculta defectele, identifică, „alături de cele trei mari romane, o capodoperă”, „cea mai bună «critique de maître» (critică a creatorilor) ce s-a scris la noi în ultimele decenii, înrudită cu Portrete lirice (1936) de Ion Pillat și Studii și portrete literare (1963) de Al. A. Philippide, superioară însă ca expresie și talent portretistic”.

Poate cea mai pregnantă caracterizare a lui Eugen Barbu i se datorează poetului pe a cărui piatră funerară e inscripționat epitaful „El a iubit valorile”. Deși prozatorul îl injuriase în două pamflete de pomină în epocă, răspîndite în samizdat, încondeindu-l sarcastic și cu alte ocazii, poetul, participant fidel la Cenaclul „N. Labiș”, a admirat întotdeauna literatura confratelui său. Cînd magistrul de odinioară împlinea 60 de ani, i-a dedicat o epistolă versificată, din care se desprinde următoarea efigie oximoronică: „Ești Munte, pe Groapa din propria fire”.

 

Întrebat, cu prilejul aceleiași aniversări, ce îi pretinde unui critic literar, Eugen Barbu reformula clasicul principiu al obiectivității sădit la 1840 de M. Kogălniceanu: „Onestitate. Cinstea de a nu confunda omul detestabil, poate, cu opera care poate fi magnifică”.Într-un interviu mai vechi, de dinaintea lansării Princepelui, romancierul declara, pe urmele celui pe care îl idolatriza drept „divinul critic”: „Cer să fiu respectat, nu bagatelizat. Glumele, insinuările, batjocura ieftină nu mă vor face mai mic sau mai mare, nici pe mine, nici pe alții. Timpul, iată cine hotărăște valoarea literară. Să avem deci răbdare”. Avem?

 

P.S. Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.

 

Alexandru Dumitriu este critic literar și  referent de specialitate la MNLR din București.

 

 

 

 

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/montaje-despre-un-mare-prozator-2341783.html

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

„Omul nou“ – o idee tenace interviu cu Alexandru CĂLINESCU

 

 

Stela GIURGEANU

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1035

 

Prima parte a recentei dumneavoastră cărți, O lume care a luat-o razna, este ca un caleidoscop al noilor forme de fanatism propagate de corectitudinea politică: mișcarea woke, ideologia decolonială, ideologia de gen, antirasismul extremist, feminismul extremist, ecologia extremistă. „Rotirea” acestui caleidoscop începe cu două capitole: „Vorbind în șoaptă” și „Epoca de aur a propagandei” care ne reamintesc ororile comunismului. Are legătură corectitudinea politică cu ideologia comunistă?

 

Are, cu siguranță. Gîndiți-vă, de exemplu, la ce s-a întîmplat în China în timpul așa-zisei „Revoluții culturale”. Orice abatere de la dogmă era aspru pedepsită, recalcitranții erau ostracizați, se miza pe „reeducare”, pe intoxicare ideologică. Să nu uităm apoi că un  principiu de bază al wokismului este principiul intersecționalității, ce implică punerea în relație a trei factori: rasă, clasă, gen. Unul din aceste elemente este de fapt actualizarea „luptei de clasă”, deoarece presupune o confruntare permanentă între „opresori” și „oprimați”. Toate regimurile comuniste au practicat, în forme mai mult sau mai puțin violente, „cancel culture”, au demolat statui și au rescris istoria. Ca și în comunism, adepții corectitudinii politice încurajează delațiunea: în multe instituții (îndeosebi în universități) există un fel de „comitete de etică”, în fața cărora sînt aduși cei care au avut un comportament „deplasat”. Un eseist, Mathieu Bock-Côté, a numit wokismul „totalitarism fără Gulag”: deși cam brutală, formula merită – cred – să fie reținută. În fine, și wokismul, și comunismul și-au propus să construiască un „om nou”.

 

Firește că sînt și multe diferențe. În materie de erotism, societățile comuniste se caracterizau printr-o pudibonderie ridicolă, wokismul privilegiază etalarea sexualității, îndeosebi a celei marginale. Ideologic, wokismul se reclamă de la gînditori (filozofi, sociologi) care la rîndul lor au fost influențați de marxism. Sînt și influențe care vin dinspre stînga extremă, de sorginte troțkistă, spre exemplu, de unde ideea că ordinea statală trebuie demolată și că poliția este cel mai mare dușman (sloganul în vogă astăzi în manifestațiile din Franța este „Tout le monde déteste la police”).

 

Pe de o parte, există încă nostalgia comunismului în țările care l-au trăit, pe de alta o tentație, în ciuda dovezilor privind ravagiile comunismului, în societățile cu o istorie profund democratică. Este comunismul un virus social? Care îi sînt cele mai propice medii de dezvoltare?

 

În țările care au trăit comunismul există nostalgicii, cei care susțin că „înainte era mai bine”. Fenomenul e ușor de explicat: pentru unii, comunismul înseamnă tinerețea, petrecerile cu prietenii, întîlnirile cu persoana iubită, pentru alții înseamnă apartamentul la bloc, serviciul asigurat la uzină, traiul mediocru sau chiar sărăcăcios, dar previzibil. Sînt însă mulți tineri care nu au cunoscut direct comunismul și care se obstinează să-l idealizeze, pentru că așa i-au educat părinții sau pentru că s-au „convertit” prin lecturi ori prin vizionarea de filme (posturile TV programează în neștire filme cu ilegaliști sau cu fruntași în producție). Există și categoria „ideologilor”, fascinați de extrema stînga și de teoreticienii ei. Cît privește puseurile comunistoide în țările de veche tradiție democratică – e imposibil de găsit o explicație rațională. Uniunea Sovietică, China, Cuba au fost – pe rînd – obiectul unei adorații oarbe, dusă pînă la fanatism. Un virus? Foarte probabil. Un virus căruia nu i s-a găsit încă antidotul.

 

De ce credeți că atrage comunismul mai mult decît democrația? (Fac referire și la anecdota amintită în capitolul „Dreapta și stînga: un cuplu problematic”, cu tînăra actriță care a declarat că „urăște” capitalismul.)

 

E aiuritor, și ar fi amuzant dacă n-ar fi penibil, cum feluriți domni și felurite doamne țin un discurs vehement anticapitalist, beneficiind în același timp de toate avantajele capitalismului. Deplîng inegalitățile deși sute de milioane, dacă nu miliarde de oameni au ieșit, grație capitalismului, din sărăcia lucie în care trăiau pînă nu demult. Cred că de asta atrage comunismul, și discursul radical de stînga în general: pentru că s-a perpetuat mitul egalitarismului. Or, din fericire, oamenii nu sînt toți la fel și, în consecință, nu sînt egali. Da, trebuie să fie egalitate în fața legii, altfel însă trebuie să funcționeze, peste tot, meritocrația. Și apoi, democrația înseamnă alegere, te obligă să gîndești; în comunism nu trebuie să te obosești, gîndesc alții pentru tine.

 

În mai multe rînduri vorbiți despre un curent progresist caracterizat de o virulentă dorință de cenzură și interdicții. Adepților woke, care țin să elimine și să contextualizeze diferite opere de artă, în numele corectitudinii politice, le amintiți de cenzura comunistă (printre altele și de replica scoasă, pe vremuri, din piesa lui Caragiale, O scrisoare pierdută: „Stimabile, prea te faci chinez”). A fost ideea de progres confiscată de progresiști?

 

Cei ce se recomandă drept „progresiști” sînt, de fapt, de un dogmatism înfiorător. Cine nu e de acord cu ei este imediat taxat ca reacționar, conservator, de extremă dreapta etc. Numai că „progresiștii” pot fi uneori mai conservatori decît conservatorii. Ecologiștii sînt campioni în această privință, ei vor să dea timpul înapoi, militează – de pildă – împotriva centralelor atomo-electrice (în Germania au reușit să le interzică) și preferă să ardă pădurile. Poți califica drept „progres” anumite revendicări ale unor grupuri minoritare ? Cea mai spectaculoasă, dar și cea mai absurdă inițiativă a mișcării woke este negarea realităților biologice: în locul celor două sexe am avea niște ipostaze „fluide” și fiecare ar avea dreptul să aleagă ce ipostază dorește. O teză flagrant antiștiințifică și, în consecință, retrogradă. Progresul trebuie să fie condus de rațiune, în caz contrar eșuează în ridicol.

 

În „Contextualizări” afirmați că în special regimurile totalitare consideră indivizii imaturi intelectual, vulnerabili și influențabili, drept urmare trebuie să-i „ghideze”. Cenzura, blamul, contextualizările din prezent au un impact mai puternic în influențarea gîndirii tinerilor decît cenzura din timpul comunismului?

 

Nu știu dacă impactul e mai puternic, dar cu siguranță el există. Nici nu s-ar putea altfel acum, cînd și filmele de la Hollywood încep să asculte de codurile woke. În universitățile occidentale, mai ales în cele americane, „religia woke”(ca să reiau formula lui Jean-Claude Braunstein) e foarte prezentă. Se întîmplă – cazurile, destul de dese, se cunosc – ca studenții să-și taxeze sever profesorii cînd au impresia că aceștia „calcă strîmb”. În Franța, studenți de la diferite universități au reușit să anuleze spectacole de teatru sau conferințe ale unor personalități considerate „reacționare”. Sînt ei oare conștienți că repetă practicile cenzurii comuniste? Nu cred. Dar nu cred nici că ar avea habar de cenzura comunistă și, în general, de cenzura practicată de regimurile totalitare.

 

Vorbind despre tînăra generație, aflată în ținta „noului” progres, amintiți, în capitolul „Nu sîntem ce părem a fi”, despre impactul ideologiei de gen: un număr tot mai mare de tineri, bombardați cu discursuri care neagă heterosexualitatea, devin „disperați” că sînt prea „normali”. Că nu au impulsuri homosexuale și că se simt, hélas, ceea ce sînt. Mai vorbim despre o apărare a drepturilor grupurilor minoritare, sau despre o îndoctrinare pe linie de partid?

 

Intrăm, cum bine știți, pe un teren minat. Așa cum spuneam mai înainte, avem a face cu o derivă fără legătură cu apărarea statutului și drepturilor minorităților sexuale. Personalități cu autoritate științifică au luat poziție și au avertizat asupra pericolelor pe care le produce această frenezie identitară ce pretinde că se opune societății „patriarhale”. Copiii și adolescenții sînt foarte vulnerabili și devin victime sigure ale îndoctrinării. E o zonă, aceasta a ideologiei de gen, în care se alunecă ușor în rizibil și în penibil. Foarte recent, o activistă trans a întrerupt o reprezentație a unui teatru bucureștean pe motiv că în piesă rolul unui personaj trans era jucat de o persoană hetero. Acest protest aberant a găsit înțelegere – am văzut pe rețelele de socializare – la mai mulți intelectuali. Cineva sugera chiar ca astfel de spectacole, ce vorbesc despre grupurile minoritare, să fie „vizionate” în prealabil și avizate de către reprezentanți ai acestora. Așadar, să reintroducem cenzura! Nu e de mirare: orice ideologie totalitară se servește de cenzură.

 

Afirmați că prostia și fanatismul sînt greu de combătut. În perioada pandemiei, restricțiile au provocat, pe de o parte, revoltă, iar pe de alta, au fost îmbrățișate ca o „nouă ordine existențială”, după cum scrieți în capitolul „O lume nouă”. Credeți că există o tendință socială de a îmbrățișa de bunăvoie interdicțiile și aberațiile?

 

Există în fiecare dintre noi o pornire masochistă, pe care reușim să o stăpînim cu mai mult sau mai puțin succes. Regimurile totalitare reușesc să-i facă pe oameni să accepte umilințele și interdicțiile. Și indivizii, și masele pot fi manipulate. Cum credeți că se explică faptul că mii, zeci de mii de oameni urlau, cît îi ținea gura, „Ceaușescu – PCR”? E și spiritul de turmă, e și nevoia de a te simți protejat de către un „tătuc”, e și frica, e și resemnarea că nu ai alternativă. „Trebuie să îl imaginăm pe Sisif fericit”, spunea Camus. Tot fericiți, în inconștiența lor,  trebuie să ni-i închipuim pe cei ce acceptă cenzura și ideile aberante.

 

În capitolul care dă și titlul cărții, „O lume care a luat-o razna”, afirmați că neofeminismul nu mai are drept obiectiv emanciparea femeilor, ci eliminarea bărbaților. În „Escalada aberațiilor” amintiți de declarația vicepreședintei UNEF din 2017: toți albii, „această rasă inferioară, trebuie gazați”. Cum vă explicați că resentimentele personale au devenit virtuți colective și că asemenea discursuri de incitare la ură sînt perfect legitime și chiar aplaudate?

 

Sînt, într-adevăr, unele neofeministe care declară că bărbații trebuie să dispară. E dezolant să constați că feminismul, ce are importanța lui istorică și care a jucat un rol decisiv în emanciparea femeilor, cunoaște acum această ipostază caricaturală. Ponderea nemeritată pe care au căpătat-o „studiile de gen” contribuie și ea la delirul identitar. În fapt, neofeministele nu reușesc să-și definească propria lor identitate și din această frustrare provine, probabil, intoleranța față de „sexul opus”. Vicepreședinta UNEF a cărei declarație o reproduceți era, în 2017, studentă. Și vorbea serios. Da, există un rasism anti-alb, detestabil ca orice rasism, rasism anti-alb ce este mai ales o reacție la ceea ce teoreticienii woke au numit „privilegiul alb”. Astfel de ieșiri violente sînt aplaudate fiindcă sînt socotite forme ale revoltei împotriva inegalităților – de gen, de clasă, de rasă. Nu altceva fac ecologiștii, stropind cu supă Gioconda ori, la Londra, un tablou de Van Gogh sau legîndu-se cu lanțuri în muzee etc. Gesturi infantile, menite doar să șocheze. Ecologișii, ca și neofeministele ori antirasiștii de rit nou, practică intens vînătoarea de vrăjitoare. Ideologia woke propovăduiește incluziunea, dar, în realitate, adepții ei adoră anatemizarea și excluderile. Nu degeaba au promovat „cultura anulării…”

 

În ce măsură extremismele corectitudinii politice se fac resimțite în România și în ce măsură sînt ele combătute în Occident?

 

Corectitudinea politică și ideologia woke sînt prezente în universitățile românești, în zona culturii și în spațiul public. Din fericire, e vorba – deocamdată – de manifestări izolate, fără audiență reală. Nu mă mir de universitari: vor să participe la colocvii internaționale, vor să publice în reviste din străinătate, vor burse etc. și atunci se pliază exigențelor – se ocupă de studii de gen, de studii post-coloniale (cu varianta de-coloniale, deoarece, nu-i așa, colonialismul, ca și rasismul, face parte din ADN-ul omului alb).

 

Interesant e însă că în Occident observăm în prezent a puternică reacție anti-woke. Au apărut, într-un interval scurt de timp, atît în Statele Unite, cît și în Europa occidentală, multe cărți care analizează critic, cu argumente solide, fenomenul woke. Chiar și mari companii, precum Disney sau Netflix, care se arătau extrem de receptive – pînă la ridicol – față de corectitudinea politică au devenit mai prudente și mai moderate. În Franța, s-a protestat vehement (au făcut-o, printre alții, oameni competenți, lingviști de renume) împotriva aberației numite „scriitura incluzivă”, dar ea este în continuare practicată, chiar și în unele universități sau în instituții publice. Așadar, ideologia woke rămîne prezentă, o prezență agresivă și care urmărește intimidarea preopinenților. Cînd ți se pun etichetele de  „conservator” sau „reacționar”, mai e un pas (mic) pînă cînd ești clasat la „extrema dreapta”. Este ceea ce a pățit de curînd un scriitor admirabil, Sylvain Tesson, ca urmare a unei manevre – pusă la cale de niște poeți cvasi-anonimi – ce a amintit de cel mai autentic și mai detestabil jdanovism cultural.

 

A doua parte a cărții, „Lecturi“, oferă parcă un antidot la razna lumii: un periplu printre cafenele, librării, biblioteci. Amintiți o serie de lecturi, autori, jurnaliști care au demitizat (sau au încercat s-o facă) imaginea sentimentalistă asupra regimurilor totalitare. Vorbiți, într-un registru umoristic, și despre cartea lui Dominique Noguez, Cum să-ți ratezi complet viața în unsprezece lecții. Se pretează aceste lecții și la ideologiile corectitudinii politice?

 

Aveți perfectă dreptate. Cînd mi-am organizat textele pentru carte, am văzut că se grupează în două categorii oarecum antitetice. „Lecturile” ne readuc pe tărîmul literaturii, acolo unde se respiră un aer mai proaspăt. Am încercat ca textele să fie cît mai variate și nu am ocolit – lucru care nu prea îmi stă, de obicei, în fire – nota confesivă. M-am oprit nu o dată la cărți puțin cunoscute sau complet necunoscute publicului românesc. Am avut satisfacția ca mai multe persoane să-mi spună că au comandat pe Amazon cărțile pe care le prezentam, cînd publicam comentariul respectiv în revistă sau în ziar. Un autor necunoscut la noi este acest Dominique Noguez, scriitor cu multă imaginație și cu un umor de cea mai bună calitate. Cartea aceea, Cum să-ți ratezi viața în unsprezece lecții, e în felul ei, nu cred că exagerez, o capodoperă. Dar, vai, partizanii corectitudinii politice nu citesc astfel de cărți, ei n-au „organ” pentru umor. Eu aș adăuga un capitol la cartea lui Noguez: „Cum să-ți ratezi viața adoptînd gîndirea woke”.

 

 

Pe final de interviu, vă fac o mărturisire: am rîs, de multe ori, în timp ce v-am citit cartea. Deși realitatea nu e deloc amuzantă, cum să te abții cînd citești despre soțul „deconstruit” al Sandrinei Rousseau? Despre post-pornografie? Despre „decolonizarea luminii”? Despre „anus, ca laborator al practicilor democratice”? Credeți că rîsul este incorect politic?

 

Nici nu știți ce bucurie îmi faceți spunînd că v-ați amuzat în mai multe rînduri citind cartea mea. Mă crispează gîndul că aș putea fi tern sau plicticos. Cum să nu rîzi la enormitățile debitate, cu stupefiantă seriozitate, de wokiști ? Am cules, într-adevăr, multe „perle” și m-am gîndit că e bine să le fac cunoscute și altora. Lipsa de umor a wokiștilor face ca rîsul să fie incorect politic, umorul riscînd oricînd să devină suspect. Dar rîsul poate arunca în aer toate năzbîtiile de genul celor pe care le-ați citat mai înainte. Rîsul este o formă de luciditate și de sănătate spirituală. Acoperindu-se de ridicol, wokiștii vor dispărea la un moment dat în neant. Rîsul nostru poate să grăbească acest proces de igienizare intelectuală și morală.

 

interviu realizat de Stela GIURGEANU

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/omul-nou-o-idee-tenace-interviu-cu-alexandru-2338113.html

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

(Cum e  poporul ,e si blatgiatorul…)Plagiatorii neplagiatori

 

Emilia ŞERCAN

Publicat în Dilema Veche nr. 624

 

 

Încep acest text cu o mărturisire: sînt doctor în Ştiinţele comunicării cu o teză despre cenzură în presa comunistă, pentru care am obţinut calificativul Summa cum laude, iar după susţinerea publică a lucrării am făcut depresie. Depresie postdoctorală. Cîteva luni de zile am încercat să îmi recompun viaţa profesională şi cea personală, abandonate timp de mai bine de trei ani. Nu îmi înţelegeam dimineţile în care nu mai trebuia să plec la arhive sau la bibliotecă, cu un sandviş şi o sticlă cu apă în geantă, şi nici serile în care, ritualic, citeam, scriam, ştergeam, citeam, scriam şi ştergeam din nou. Să mai spun ceva şi despre îndoieli, nesiguranţă, incertitudine, căutări, epuizare? Multe persoane care au muncit pe brînci pentru a-şi da doctoratul se vor regăsi, probabil, în această scurtă descriere. Nu cred că va fi şi cazul lui Victor Ponta, Gabriel Oprea, Petre Tobă sau Bogdan Licu.

 

 

Pe ultimii trei şi pe alţi cinci i-am demascat ca fiind plagiatori, iar motivaţia pentru care am stat la bibliotecă pentru a compara paragraf cu paragraf şi pagină cu pagină este uşor de înţeles dincolo de interesul jurnalistic. M-am simţit obligată moral să fac ceva pentru a-i separa pe doctorii oneşti de impostori. Atunci cînd se vorbeşte despre un fenomen, problema nu mai poate fi ignorată, iar intenţia mea a fost să arăt proporţiile plagiatului în tezele de doctorat. Fiecare din cele opt anchete a iscat dezbatere în spaţiul public, a stîrnit indignarea unei părţi a comunităţii academice, dar a produs şi multă tăcere. O tăcere suspectă şi complice a Academiei Române, a mediului universitar, a Parlamentului României, a liderilor politici. Probabil, pentru o societate obişnuită cu marile tunuri financiare, petrecute sub ochii aproape îngăduitori ai electoratului, acuzaţiile de furt al unor paragrafe sau capitole de cărţi aduse unor persoane publice, au părut de un ridicol profund. Însă furtul de cuvinte nu e cu nimic mai puţin grav decît, de exemplu, furtul de bani publici.

 

Plagiatul lui Victor Ponta a pus în mod ireversibil pe agenda publică chestiunea integrităţii academice, însă ne-a arătat, deopotrivă, forţa şi determinarea sistemului atunci cînd trebuie să-şi apere oamenii şi mai ales putreziciunea. Fostul premier social-democrat este în conti­nua­re doctor, iar „spălarea“ sa publică s a făcut în faţa unei societăţi lipsite de reacţie. Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare a fost desfiinţat, pe cînd Consiliului Naţional de Etică i-au fost inventate competenţe ad-hoc, totul pentru ca, în final, verdictul să fie de neplagiat. Eforturile de „albire“ a fostului premier au culminat cu soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul General, instituţie condusă de Tiberiu Niţu (fost coleg de facultate şi grupă cu Victor Ponta), la o reclamaţie pentru plagiat: acuzaţiile nu au putut fi dovedite, printre altele, pentru că fonturile folosite la redactarea tezei lui Victor Ponta nu erau similare cu cele din cartea de unde copiase. Curată operaţiune „Nufărul“!

 

Realizarea unui plagiat are două limite. Prima, şi cea mai gravă, este copierea ad litteram pe care şi un elev de clasa a VII-a o poate descoperi fără greutate. Este plagiatul cel mai uşor de identificat, iar o astfel de constatare ar putea fi făcută inclusiv de o comisie de portari de prin universităţi. Cea de-a doua este sofisticată, subtilă, fiind vorba despre prelucrări elaborate ale unor texte, de preluarea unor idei şi îmbrăcarea lor într-o altă formă, necesitînd, în mod justificat, o comisie de experţi. Toate cazurile pe care le-am expus public fac parte din prima categorie, a plagiatelor grosolane, făcute de persoane care nu au nimic de-a face cu cercetarea ştiinţifică şi care, probabil, nu au avut în viaţa lor un permis de bibliotecă.

 

 

Dezbaterea publică pe tema plagiatului a fost relansată vara trecută, odată cu dovezile categorice care au vizat teza de doctorat a lui Gabriel Oprea. Lucrarea este un conglomerat de evidenţe scandaloase: nu are introducere sau concluzii, bibliografia conţine doar 24 de lucrări, iar printre autorii plagiaţi se numără, pe lîngă Nicolae Iorga, propriul său conducător de doctorat, profesorul Ion Neagu, şi unul dintre referenţii din comisia de susţinere, profesorul Nicolae Volonciu. În cazul lui Oprea, sistemul a reacţionat rapid pentru a îngropa scandalul – Consiliul Naţional de Etică (CNE) a emis un verdict de neplagiat în doar şapte zile de la apariţia acuzaţiilor în presă.

 

Dacă pentru spălarea ruşinii publice a lui Victor Ponta şi Gabriel Oprea s au desfiinţat şi înfiinţat comisii, legislaţia a fost interpretată abuziv, au fost emise verdicte-fulger, iar numele „specialiştilor“ care au ignorat evidenţele au fost trecute la secret, în cazul celorlalte persoane acuzate public de plagiat nu s-a întîmplat nimic. Neculai Onțanu (primarul sectorului 2), Bogdan Licu (prim-adjunct al procurorului general), Adela Popescu Neagu (secretara lui Gabriel Oprea), Loredana Radu (avocata lui Victor Ponta) şi Mihai Stânişoară (fost ministru al Apărării) au obţinut titlul de doctor sub coordonarea lui Gabriel Oprea la Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul“ (ANIMV) a Serviciului Român de Informaţii (SRI). Conducerea Academiei SRI a anunţat că verifică lucrările acestora şi atît. Academia de Poliţie, acolo unde Dumitru Pîrvu (adjunctul şefului Poliţiei Române) a devenit doctor tot sub coordonarea lui Gabriel Oprea, nu s-a obosit să comunice ceva.

 

Abia plagiatul lui Petre Tobă, actualul ministru de Interne, a reuşit să mişte decidenţii politici, însă într-o manieră neconvingătoare şi mai degrabă suspectă. Petre Tobă reprezintă vîrful imposturii academice – nu doar că a plagiat trei sferturi din teza de doctorat, însă la bibliografie i-a inclus pe faimoşii Jo­seph Stiglitz şi Barry Buzzan la litera „A“, trecînd înainte particula „Apud“, crezînd, probabil, că „Apud“ este numele de familie al celor doi. Cazul ministrului de Interne nu a mai apucat să ajungă în faţa unei comisii, pentru că ministrul Educaţiei, Adrian Curaj, colegul său de guvern, a revocat CNE şi a anunţat modificarea legislaţiei prin transferarea la universităţi a dreptului de a retrage titlul de doctor.

 

Decizia a stîrnit deja nenumărate controverse, fiind aplicabilă doar titlurilor viitoare, nu şi celor emise deja, deoarece în drept există un principiu al simetriei actelor juridice, adică doar cine a emis un act poate să îl anuleze sau să îl retragă. Însă dincolo de această dispută juridică, procedura de anchetă rămîne neclară. Dacă atribuţiile vor fi plasate total în responsabilitatea universităţilor, cine se va încrede în verdictul emis, de exemplu, de Academia SRI, instituţie total netransparentă, care s-a dovedit o adevărată fabrică de plagiate? Să laşi Academiei SRI dreptul de a-şi ancheta pro­priii doctori e ca şi cum ai pune un spărgător de bănci să repare un seif plin cu bani. În lipsa unei entităţi independente, care să funcţioneze ca instanţă de apel atunci cînd deciziile luate de universităţi ridică suspiciuni majore, e greu de crezut că vom vedea un titlu retras prea curînd.

 

Apoi, mai există o latură a responsabilităţii despre care nu vorbeşte nimeni: cea a conducătorilor de doctorat şi a profesorilor referenţi care decid acordarea titlului de doctor în baza unor teze plagiate. Nici un profesor părtaş la furtul doctorandului nu a păţit nimic, cum nu s-a întîmplat nimic nici în cazul şcolilor doctorale-fabrici de plagiate.

 

Ce am înţeles eu din experienţa demascării publice, pînă în acest moment, a opt plagiatori? Că instituţia demisiei de onoare nu există. Că guvernele trec, iar plagiatorii rămîn nepedepsiţi, cu funcţiile şi privilegiile intacte. Că noi, doctorii neplagiatori, sîntem egalii doctorilor plagiatori din cauza unei clase politice impotente, complice şi corupte moral.

 

Emilia Șercan este jurnalistă la Press­One.ro.

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/plagiatorii-neplagiatori-591469.html

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Cum a distrus mafia PSD-istă combinatul siderurgic Sidex Galaţi

 

 

România furată: Sidex, combinatul vândut pe nimic

 

77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia, în 2001 (premier: mafiotul Nastase Adrian, presedinte: KGB-istul criminal Ion Iliescu), statul român pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România – suma ar fi însemnat numai 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale.

 

În fapt, oficialii de la Bucureşti nu au primit nimic. Mai mult, au şters datorii de peste un miliard de dolari şi au cheltuit pentru retehnologizarea colosului devenit proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Lakshmi Mittal. Totul, pentru ca gigantul de pe Dunăre să supravieţuiască şi să mai dea de lucru miilor de localnici. S-a dovedit o încercare nereuşită.

 

Furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele 6 care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale.

 

„Din 2009 fabrica noastră pierde bani”, spune Bruno Ribo, director general Arcelor Mittal Galaţi.

 

Din 2009, de când a căzut piaţa mondială a oţelului, combinatul produce mai puţin decât în 2000, atunci când era deja considerat cel mai mare consumator al Bugetului de Stat.

 

„În momentul actual, Sidexul se îndreaptă spre o singură direcţie: decesul”, aprecia fostul deputat Mihail Boldea.

 

Istoria Sidex – zilele de aur sunt apuse şi nu se vor întoarce

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din blocul socialist, aşa cum îşi doreau tovăraşul Nikita Hrusciov şi Sovietele.

 

Gheorghe Gheorghiu Dej visa la un oraş siderurgic. Şi-l imagina construit la Galaţi, locul de unde se trăgeau strămoşii lui. La Plenara Partidului Muncitoresc Român, în 1958, se discută pentru prima dată despre colosul care avea nevoie de acces la Dunăre. Atunci, mai-marii partidului decid ca, după refuzul URSS de a finanţa combinatul, România să caute bani în Occident.

 

„Combinatul avea nevoie de foarte multă apă pentru răcirea utilajelor, Dunărea era foarte aproape, materia primă pe vremea aceea se aducea de la vecinul din Răsărit, Uniunea Sovietică. Se aducea minereu, cărbune”, a declarat Ştefan Prica.

 

Ştefan Prica a ridicat Sidex-ul. În tinereţe, el conducea chiar întreprinderea care a construit combinatul. Un alt veteran al combinatului, Ovidiu Constantinescu a fost responsabil, timp de trei decenii, cu activităţile extra-muncă. Se asigura că muncitorii participă la activităţi culturale şi sportive şi ştia nemulţumirile tuturor: „Veneau ţăranii săracii şi se rugau să nu le mai luăm din terenuri… şi noi nu aveam ce face pentru că trebuia să ne extindem rapid şi bine”.

 

Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii. Moare cu un an înainte de terminarea construcţiei. Proaspăt ales Secretar general al Partidului, Nicolae Ceauşescu este cel care taie panglica combinatului.

 

În trei ani, primul laminor este gata. În încă trei, este gata tot combinatul. Adică, 1.600 de hectare cât vedeai cu ochii şi cam cât măsura la vremea aceea suprafaţa unui mic oraş.

 

În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exporta pe tot globul.

 

Vârful îl atinge cu un an înainte de Revoluţie, când reuşeşte să dea ţării opt milioane de tone de oţel. Adică dublu faţă de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după privatizare.

 

În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. În ciuda dorinţelor liderului sovietic Nikita Hrusciov, Galaţiul devenise al doilea mare furnizor de tablă în blocul statelor comuniste.

 

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur

 

Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă – intermediari care vând oţelul în străinătate, în schimbul unui comision. Ca să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai relaţii sus-puse.

 

Mihai Boldea, fost deputat: „Un simplu telefon era necesar pentru conducerea Sidexului. Din partea cui trebuie”.

 

1400 de firme căpuşă se îmbogăţeau de pe urma combinatului în perioada 2000-2001

 

Dumitru Nicolae a fost director la combinat în perioada 1991 – 1999, când în curtea Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună ştiinţă devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat şi propria firmă.

 

Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluţie au aparţinut unor politicieni şi afacerişti care deţin şi astăzi averi imense sau au funcţii cheie în stat.

 

Una dintre ele a fost Eurocom SA, a gălăţeanului Paul Păcuraru, fost senator PNL şi fost ministru al Muncii. Prin firma sa, Paul Păcuraru ar fi livrat combinatului copiatoare, primind în schimb tablă.

 

„Firma mea era prea mică, nu a căpuşat Sidex, eu mi-am dat demisia de la firmă când am devenit senator, în 1996. Marile case de comerţ au căpuşat. N-are niciun fel de relevanţă firma – e mult prea mică pentru un subiect atât de mare. Firmele adevărate care au câştigat enorm de pe urma Sidexului au fost firmele de import – export care erau fostele case de comerâ care aprovizionau Sidex cu materii prime care aduceau vapoare de minereu, vapoare de cox”, a explicat Paul Păcuraru.

 

Andrei Lişinschi, milionar in Top 300 si vechi partener de afaceri cu Sidex Galaţi, dezvăluie reţeta căpuşării care i-a îmbogăţit peste noapte pe mai-marii Galaţiului: „O mare societate producătoare are nevoie de nişte piese pentru a funcţiona, pentru mentenanţă. Toate aceste produse erau cumpărate de diverse societăţi politice, se punea un adaos de 300%, 500%, 800% şi erau vândute în combinat pe bani. Asta era afacerea”.

 

O afacere care n-ar fi mers niciodată fără sforile trase de oamenii politici.

 

Despre Andrei Lişinschi s-a spus că a fost favorizat de către directorii Sidex Galaţi şi că firma sa de produse metalurgice, Profiland, aflată şi astăzi pe platforma combinatului, este tot o căpuşă.

 

„Nu înţeleg cum eram favorizat… tot ce am cumpărat de la combinat nu am luat decât materie primă şi nu am introdus nici măcar un cui”, a susţinut Andrei Lişinschi .

 

Afaceristul a avut de câştigat foarte mult din comerţul cu tablă de la Sidex Galati, după cum o recunoaşte şi singur.

 

Nu doar intermediarii au păgubit Sidex-ul, ci şi proprii directori care ar fi furat tablă, pe bandă rulantă.

 

„Erau grupuri organizate de directori, oameni de afaceri din oras, paza. Se făceau două sau trei transporturi în aceeaşi zi cu aceeaşi factură. Au fost metode de furt inteligente”, a spus Gheorghe Tiber, lider de sindicat Arcelor Mittal Galaţi.

 

Tabla era vândută de conducerea combinatului la preţuri mai mici decât costul de producţie. Firmele căpuşă nu făceau decât să cumpere această tablă si să o revândă la preţuri mult mai mari. Profitul intra în buzunarele lor, iar tranzacţia se făcea chiar din depozitele combinatului.

 

Avocatul gălăţean Mihai Boldea, fost deputat, cercetat pentru infracţiuni economice, explică mecanismul de căpuşare: „Vorbim de cantităţi foarte mari de tablă care plecau din Sidex. Gândiţi-vă ce înseamnă să iei tabla de 2 milioane de euro şi să o plăteşti peste 120 de zile. Sidexul reprezenta cea mai mare bancă a României. Fără nicio creanţă, doar pe o simplă relaţie că eu sunt finul cunoscutului domnului deputat, domnului senator, domnului director etc, putea persoana respectivă să obţină marfa, respectiv tabla, orice calitate. Cu plata la 60 de zile, 120 de zile, 6 luni. Până la urmă nu se mai plătea absolut deloc”.

 

Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioada 1997 – 2000, cu firma Sidex International.

 

Societatea era o casă de comerţ creată la Londra, cu scopul declarat de a ajuta combinatul.

 

Firma îi furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

 

Directorii Sidex International au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul său Dan Drăgoi, mâna dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Drăgoi a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Finanţelor şi este în prezent consilier prezidenţial pentru mediul de afaceri. (Materialul este din 2014, atunci cand la Cotroceni era Traian Basescu – n.m.)

 

Dumitru Nicolae: „Sidex International a fost o ieşire a noastră către piaţa externă ca să avem unde vinde produsele. Nu puteam lucra, nu puteam lucra altfel… nu aveam finanţare.

 

Astfel, în loc să ajute combinatul, Sidex International provoacă noi găuri

Firma, în care 60 la sută din acţiuni erau deţinute de grupul Balli, fondat la Londra de un milionar iranian, aducea materii materii prime din Brazilia şi din Rusia, cu mult peste preţul pieţei. Pentru serviciul făcut, combinatul îi achita un comision de 3%, dublu faţă de cât plăteşte celorlalţi intermediari.

 

În vreme ce firma Sidex International creşte, combinatul adună pierderi şi ajunge să vândă oţelul cu un preţ de nimic.

 

Radu Sârbu a condus Fondul Proprietăţii de Stat, ca preşedinte al Consiliului de Administraţie, între 1998 şi 2000. Astăzi, dupa 14 ani, recunoaşte pentru prima dată rolul unor funcţionari FPS în soarta Sidex Galaţi: „Nu s-ar fi putut ca Sidexul să fie căpuşat în halul în care a fost…. Fără o toleranţă complice a unor funcţionari din FPS”.

 

Bebe Ionescu, director al Sidex International în 2000, a fost director de strategii al FPS intre 1998 şi 1999, chiar sub preşedinţia lui Radu Sârbu.

 

Parteneri de vacanţe pe Coasta de Azur, Ionescu este cel care l-ar fi ajutat pe Adrian Videanu în afaceri.

 

Adrian Videanu, ca fost minstru al Economiei, l-a numit pe Bebe Ionescu membru în consiliile Petrom ţi Eximbank. Bebe Ionescu este acum acţionar în 9 companii.

 

Dan Drăgoi, celălalt director din Sidex International, a fost ofiţer de carieră şi a lucrat cu generalul Victor Stănculescu. Doi ani a fost secretar de stat în guvernele Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu.

 

Nici reprezentanţii firmei-mamă, Balli Group, cea care a înfiinţat Sidex International, nu vor să comenteze afacerile cu combinatul.

 

Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei Romane, a fost în trecut asistenta generalului Victor Stanculescu, cel care a controlat Balli pe perioada colaborării cu Sidex Galaţi: „N-am condus Balli Trading, n-am condus Balli Group… nu ştiu despre ce este vorba. În calitate de asistentă a generalului Stănculescu nu aveam eu acces la contracte şi habar n-aveam ce clauze şi despre ce este vorba. Mai ales că era Sidex International, contractele erau la Londra şi în niciun caz aici”.

 

În 1999, după afacerea cu Sidex International, combinatul devine cea mai mare gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi.

 

Statul român îl impovărează şi mai tare: Banca Naţională împrumută Sidex la o dobândă gigant.

 

În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile.

 

În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajati, exporta jumătate din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta.

 

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbusirea lui ar fi însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. Aşa-zisa salvare vine de la indianul Lakshmi Mittal, deţinătorul Mittal Steel, unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. La privatizare mai participă o firmă românească şi una din Franţa. Competitorii se retrag, iar Mittal câştigă. Sidexul devine Arcelor Mittal.

 

Mihai Boldea: „Modul în care a fost încheiat acest contract este dezastruos pentru statul român”.

 

Dumitru Nicolae, fost director al combinatului: „Ştiu ce jaf s-a făcut…nu mă miră nimic”.

 

Radu Sârbu: „Termenii privatizării au fost atât de nenorociţi, încât e de mirare că nimeni n-a fost întrebat cum era posibil”.

 

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou.

 

O parte a contractului de privatizare este secretă. Ce se ştie oficial este că indienii ar fi trebuit să plătească 77 de milioane de euro.

 

Mihai Boldea: „Aici apare paradoxul românesc. Dacă ar fi fost vândut Sidexul ca fier vechi, cred că ar fi scos undeva la 200- 250 de milioane de euro. Dar Sidexul a fost vândut într-un mod subevaluat, în bătaie de joc. Pe pâine, pe găini l-au vândut, pe nimic”.

 

Condiţia pusa de Mittal Steel statului român a fost să plătească pentru început o tranşă de 25 de milioane de dolari.

 

Restul ar fi fost plătiţi doar în situaţia în care combinatul ar fi câştigat un proces mai vechi cu Sidex International, fostul său partener de afaceri. Acesta pretindea combinatului 52 de milioane de dolari, în contul unei datorii. Combinatul pierde procesul cu Sidex International, aşa că indianul Mittal nu mai plăteşte statului român diferenţa de 52 de milioane de dolari. Banii merg de la Mittal direct la firma londoneză.

 

Radu Sârbu: „Nu se putea pune problema ca în urma privatizării statul să rămână cu banii. Dar putea să nu renunţe la atât de mulţi bani, cât a făcut Guvernul Năstase”.

 

Pe lângă privatizarea pe gratis, guvernul mai rupe aproape 3 miliarde de dolari din bugetul României şi îi dăruieşte tot lui Mittal Steel Galaţi, sub formă de ajutoare, ştergeri de datorii, anulări de penalităţi şi credite fiscale.

 

Seria cadourilor începută de Cabinetul Năstase continuă cu guvernul Tăriceanu

 

În 2007 statul îi oferă suma de 24 de milioane de dolari, ca decont pentru banii pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex International. La vremea aceea, secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex International, Dan Drăgoi.

 

Bogdan Drăgoi spune că nu ştie nimic de bani şi că nu a fost implicat în nici un fel: „Nu ştiu să fi avut vreo implicare Ministrul de Finanţe în acea perioadă şi în această speţă. Eu, personal, în calitate de secretar de stat pe care o deţineam la acel moment, coordonam Trezoreria statului, deci nimic de-a face cu aşa ceva”.

 

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la intermediari.

 

Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de otel, îngheaţă salariile, închide Uzina Cocso-Chimica şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului. Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate de dioxid de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate.

 

Astăzi, cu toate investiţiile, combinatul supravieţuieşte datorită fluxului secundar, adică al laminoarelor. La Galaţi mai lucrează 7.000 de oameni, iar creşterea preţului energiei e pe cale să trimită combinatul la fier vechi.

 

Odată cu căderea combinatului se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării. Galaţiul avea o întreagă industrie care depindea de combinat, transformată acum în ruine sau înlocuită de spaţii comerciale.

 

De la portul mineralier, la licee dedicate combinatului până la echipa de forbal sau pensiuni şi hoteluri, Sidexul a fost sărăcit prin mii de supape.

 

Privatizarea SIDEX s-a dovedit o afacere păguboasă pentru statul român. Bunăvoinţa guvernelor din anii 2001 ţi 2005 nu a folosit, în final, nimănui. Nu doar că investitorul nu a reusit sa păstreze cele 28.000 de locuri de muncă, din momentul cumpărării, dar nu a mai adus nici bani la bugetul de stat, aşa cum preconizau mai-marii ţării acum 13 ani. Criza oţelului îl face pe investitorul indian să îşi restrângă afacerea în fiecare zi.

 

Ce alternativă avea statul român? Răspunsul il dau ucrainenii, care au vândut un combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari.

 

Sursa: digi24.ro

 

Citeste si articolele:

 

Milionarii de azi ai Romaniei sunt fosti membri ai clanului Ceausescu sau urmasii acestora

Cum a lasat mafia PSD-ista vistieria tarii goala si un blocaj financiar mortal si total, in 1996, la plecarea de la guvernare

Cum s-au imbogatit din furt sefii Politiei si fostii securisti in regimul KGB-istului Ilici Iliescu

Au fost vandute sau distruse 2300 de intreprinderi in perioada guvernarii PSD – Adrian Nastase

Foștii nomenclaturiști comuniști și urmașii acestora au strâns averi imense după 1989

 

 

 

 

 

Cum a distrus mafia PSD-istă combinatul siderurgic Sidex Galaţi

 

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////

 

 

Alţi complici şi susţinători ai mineriadei din 1999

 

 

Militarii din Ministerul de Interne (pe atunci armata avea caracter obligatoriu)Realitatea contemporană, dar mai ales intelectuală şi psihologică a Ministerului de Interne este jalnică (era în ianuarie 1999 – n.m.), dacă nu cumva dezastruoasă. Majoritatea cadrelor de conducere din top sunt, ca s-o spunem pe şleau, nişte onorabili burtoşi, corupţi până în plăsele, foşti miliţieni sau securişti reciclaţi, care au la activ mai multe convorbiri (a se citi şpriţuri) cu infractorii decât anchete şi mai multe vile decât au avut cutii de conserve bieţii soldaţi la bătăliile de săptămâna trecută (este vorba despre înfruntarea dintre mineri şi militari din ianuarie 1999 – n.m.).

Despre ex-ministrul de Interne, Gavril Dejeu, cel despre care se presupune că a fost şeful acestor umanoizi pentru care onoarea militară este bună ca legitimaţie la Sexy Club, se pot enunţa două variante: a) era el însuşi un fost colaborator al Securităţii cu idei despre viaţă asemănătoare lui Postelnicu, şi pentru care răul face parte din viaţă ca mutaţia în buletin; sau b) Gavrilică era un bătrânel anacronic cu care generalii făceau pase şi căruia, din când în când, îi arătau câte-un colţ dintr-un anumit dosar din anii 1950, după care îl băteau înţelegător pe umăr şi făceau tot ce vroiau dânşii, cum ar fi, de exemplu, să trădeze la Costeşti.Dar mai bine să ne uităm la generalii care au fost implicaţi în evenimentele datorită cărora până şi uniforma de jandarm şi poliţist ar trebui schimbate pentru a se crea iluzia că s-a întâmplat ceva cu cei care ne apără.

 

Generalul Lupu – revoluţia din 1989 l-a prins în dispozitiv la Piaţa Universităţii ca ofiţer în Direcţia V (Securitate – n.m.), unde şi acolo a fost, dacă e să fim răutăcioşi, vorba de trădare; mineriada din 1991 l-a găsit apărând Parlamentul, unde, după cum vă aduceţi aminte, minerii au vorbit nestingheriţi de la tribună, dând din când în când o scatoalcă parlamentarilor; pentru ca bătălia de la Costeşti să-l găsească vorbind la staţie cu Miron Cozma şi apoi lăsându-şi demonstrativ (?) haina militară pe câmpul de luptă, precum orice simpatizant PDSR care se respectă.

Generalul Velicu – comandant al unităţii de jandarmi Craiova, simpatizant PRM cu vilă.

Generalul Stângaciu – comandant al Jandarmeriei Române, pentru care onoarea subalternilor nu face două parale.

Generalul Langa – şef al logisticii din Jandarmerie, afaceri la clubul Dinamo, simpatizant PSM, vilă, omul din cauza căruia jandarmii au rămas fără gaze lacrimogene. Toţi erau în conflict cu legea, din motive politice, de afaceri sau femei.

Gazetarii

 

Au existat şi implicări directe ale unor gazetari în sprijinul mineriadei din 1999. Dintre acesţia merită amintit Dan Diaconescu, pe atunci la Tele 7abc, care a sprijinit masiv în presă mineriada din 1999. Dar cele mai active şi implicate organe de presă au fost cele din ograda craioveană a lui G.C. Păunescu, Gazeta de Sud şi postul de radio “Sud-Oltenia” (înainte de începerea răzmeriţei îl atacaseră vehement pe prefectul de Dolj şi pe ministrul Berceanu), al cărui patron local, Arnăutu Eugen, a distribuit în zona Horezu 1000 de exemplare la mână minerilor, în care se făcea o comparaţie între discursul preşedintelui Constantinescu şi cel al lui Nicolae Ceauşescu din 21 decembrie 1989. În ceea ce priveşte munca de lămurire la picior, oamenii lui Arnăutu au instigat liderii sindicali de la Combinatul chimic Craiova, evident nu pentru integrare euro-atlantică. (“Academia Caţavencu”, nr. 374/1999)

 

Citeste si articolele:

 

Cum au sprjinit, in 1999, patrihotii lui Vadim Tudor, si nu numai, hoardele mineresti montate pe distrugerea Romaniei

La mineriada din 1991, SPP-ul KGB-istului Iliescu a folosit substante toxice de lupta interzise prin Conventia de la Geneva

De ce Ion Iliescu nu este judecat pentru crimele de la Mineriada din iunie 1990?

După ce au izolat România de lumea civilizată, gorilele bolşevice se pregătesc de o nouă mineriadă

Cum a fost Valea Jiului jefuita de teroristul Cozma Miron

 

Alţi complici şi susţinători ai mineriadei din 1999

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Justinian Marina, patriarhul închinător la diavolul bolșevic

 

Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (n. 22 februarie 1901, Suești, județul Vâlcea – d. 26 martie 1977, București) a fost al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977. A fost patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste.Sub conducerea patriarhului Justinian a fost inițiată colaborarea Bisericii Ortodoxe Române cu autoritatea comunistă. Patriarhul a promovat ideea ca istoria merge după niște legi date de Dumnezeu, iar una dintre aceste legi este lupta de clasă. Scriitorul polonez Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel, citează pe patriarhul Justinian în cartea sa „Gândirea captivă”.„Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii – crude, ce-i drept – care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. „Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!” a spus Justinian Marina, patriarhul României.”Scriitorul american Christopher Hitchens este și el de acord cu ideea că patriarhul Justinian a fost o unealtă a sistemului comunist. Hitchens scrie in „God is not Great”: „oameni ca Marina au fost fără indoială plini de ură și patetici in același timp”.

 

Gala Galaction versus „caporalul comunist Justinian Marina”

 

Duminică, 16 noiembrie 1947: „Tovarăşii din Guvern şi-au oprit preferinţele [pentru funcţia de patriarh al BOR] asupra unui caporal comunist, poate merituos ca agitator şi ca partizan, dar fără nici o picătură de mir ecleziastic anume unul Justinian Marina. Este un fost popă de pe Cerna. […] Deocamdată Justinian Marina s-a dovedit meşter sforar, trepăduş intrigant şi spoitor cu chinoroz; dovadă, batjocura prin gazete pe care i-a administrat-o fostului său superior, Irineu Mihălcescu.” Luni, 1 martie 1948: „Aflu că autorităţile noastre – care? – au dat locotenenţa patriarhală pe mâinile inculte şi antievanghelice ale lui Justinian Marina. Blestemul trebuie să ardă totul, până în temelie. Biserica română, în alcătuirea ei de azi trebuie desfiinţată.” 22 mai 1948: „Justinian poate că este suţinut de lumea comunistă, dar este detestat şi combătut de lumea superioară bisericească. Vechii arhierei nu admit cu inima uşoară ca acest preot rural, fără teologie, fără limbi străine, fără nici o carte scrisă, să ajungă stăpânul Bisericii româneşti.” La 25 mai este descrisă alegerea, în scaunul de patriarh BOR, a lui Justinian: „Guvernul şi-a chemat cohorta şi i-a dat cuvântul de ordine: votaţi pe Justinian. De aici încolo totul a mers de minune.” Două lucruri trebuie rererereamintite celor de rerererea-credinţă, care nu doar că deformează istoria, dar întinează valorile elementare ale Bisericii: Justinian (folosim ortografia lui Galaction, Justinian în loc de Iustinian) a fost impus de Gheorghiu-Dej şi ales aşa-zis patriarh al BOR nu de oamenii Bisericii ortodoxe, ci de mafia guvernului comunist. Ce legitimitate poate să aibă, în ochii istoriei BOR, o asemenea alegere? Şi când te gândeşti că un ditamai „institut de teologie” (?) din Bucureşti îi poartă numele! De ce acest „institut” nu se numeşte „Iosif Visarionovici Stalin” sau „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, după cei care l-au proţăpit pe Marina în scaunul patriarhal?Imediat după întronizarea ca patriah, Justinian ţine un discurs împotriva greco-catolicilor, care-l dezgustă pe Galaction, iubitor al sionismului şi al ecumenismului civilizat. Deşi clarvăzător şi destul de bine informat Gala Galaction nu mişcă un deget pentru denunţarea publică a imposturii comuniste. Acceptă posturile şi distincţiile care i se oferă, ţine conferinţe peste tot în ţară despre „democraţia evanghelică” şi despre speranţele stârnite de noua orânduire.

 

Conducătorii Bisericii Ortodoxe la Congresul Partidului Comunist Român: în stânga este Justinian Marina, pe numele de mirean Ioan Marina, (1901- 1977), al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977.

Justinian Marina la congresul Partidului Comunist Roman (PCR)

 

Justinian Marina la congresul Partidului Comunist Roman (PCR)

 

 

 

Citeste si articolele:

 

Uscăturile clerului ortodox din România

În România, continuă îndoctrinarea religioasă

Doar ai noştri tineri pot schimba România

Cum s-a metamorfozat Adrian Păunescu în porc bolșevic

Lingăii criminalilor bolșevici și democrația kgb-istă din România

Maşina USL-istă de propagandă

Justinian Marina, patriarhul închinător la diavolul bolșevic

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic

 

 

PSD, ciuma rosieÎn postul Paştelui 2008, preoţii au primit un cadou din partea deputaţilor PSD din Comisia juridică. Care au stabilit că popii vor avea scutire de la a fi căutaţi de CNSAS la dosare. Popilor le-ar fi stat mai bine dacă, decât să facă lobby contra deconspirării turnătorilor în sutană, îşi propuneau să canonizeze un preot român care a luptat împotriva comunismului. Şi aveau la îndemână chiar un preot martir ucis de comunişti în ziua de Paşte.În 1951, preotul Gheorghe Şerban, de care cu siguranţă au auzit tovarăşii cu trese la patrafir, era încarcerat în lagărul de muncă forţată de la Baia Sprie. “Lagăr de muncă forţată” este un eufemism pentru iadul, sub formă de mină de plumb, în care deţinuţii coborau zilnic. Minele din zilele noastre sunt hoteluri de cinci stele faţă de ce era la Baia Sprie. Şi dacă voiau să ceară sporuri de periculozitate şi bonuri de masă, deţinuţii-mineri nu aveau posibilitatea să ia trenul şi să vină la Bucureşti să facă miting pro-Iliescu. Singura lor formă de protest faţă de condiţiile inumane în care erau obligaţi să lucreze era moartea. Iar preotul Gheorghe Şerban nu s-a sfiit să uzeze de ea spre binele celorlalţi deţinuţi. A refuzat să mai lucreze în mina-calvar, cerând să se respecte drepturile fundamentale ale omului, asumate de România prin tratatele internaţionale. Chiar şi când ofiţerul politic l-a avertizat că pentru protest va fi tratat în cel mai pur stil naţional, cu gloanţe, preotul n-a renunţat la protest.În ziua de Paşte, în 1951, curajul lui şi iubirea de oameni şi-au primit răsplata promisă de torţionarul comunist. Nu se ştie ce l-ar fi durut mai mult. Gloanţele care i-au străpuns inima atunci sau, dacă ar fi apucat să vadă, că acum preoţii care au colaborat cu Securitatea sunt ţinuţi la secret.

 

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.16/2008.

 

Citeste si articolele:

 

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

Să râvnim la bunurile aproapelui (BOR – 2009)

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate

Şpăgile din guvernarea Năstase negociate în stil mafiot

Neocomuniştii din PSD nu se dezmint

 

Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României

 

 

 

De 20 de ani, Biserica Ortodoxă din România este o sectă retrogradă, în curtea căreia se petrec atrocităţi inimaginabile, de la orgii sexuale în care sunt implicaţi preoţi şi până la ‘sfânta’ evaziunea fiscală. Dacă preşedintele României face o afirmaţie nevinovată este pur şi simplu executat la tembeliziunile mogulilor, dar dacă în BOR (Biserica Ortodoxă din România) se petrec fapte care au legătură mai degrabă cu Infernul decât cu Paradisul nimeni nu se agită.De altfel, Biserica Ortodoxă are cea mai mare vină în derapajul moral din România, o ţară unde bigotismul ortodox face ravagii. În mulţimea de creduli şi ignoranţi, preoţii ortodocşi îşi poartă (lipsa) harul(ui) printr-o mare de arginţi, Cuvântul lui Dumnezeu fiind la ortodocşi nogociabil, doar cu ‘câţiva’ lei căpătând ‘înţelegerea’ Divinităţii, datorită ‘harului’ preotului căruia îi sunt daţi banii.Biserica Ortodoxă care refuză să organizeze învăţământ teologic la copii, pe banii ei, nu pe bani de la buget (orele de religie trebuie scoase din programa şcolară), nu realizează oare că în 20 de ani de învăţământ religios ortodox efectul este zero în România, o ţară unde se moare zilnic de mâna ortodocşilor pentru care credinţa nu înseamnă decât un ritual ieftin, din care nu iese un om nou, care să ducă o viaţă conform cu spiritul creştinismului.

Pe Blogul lui Dan (https://dan-blog.ro/) am găsit un articol intitulat „Români rătăciţi în credinţă. Din secretele religiei” pe care-l puteţi citi ceva mai jos. Iar două comentarii la acest material sunt mai mult decât sugestive:Urata natie. Se folosesc de Dumnezeu. Pacatuiesc in hainele preotesti. Acum vreo 2 zile la stiri am mai auzit de un calugar pedofil, care a violat un baiat de 9 ani. Si facea asta de cand baiatul avea 7 ani. Nu e un caz singular. Sa nu-i vad.

…demult banuiam ca religia este un instrument de manipulat populatia, acuma e si o meserie banoasa, de ce oare preotii nu au aparate de casa, doar presteaza servicii?

 

Am urmarit in acest weekend, emisiunea “Romania te iubesc”, difuzata de postul de televiziune ProTV … O ancheta jurnalistica despre ce se intampla in sanul Bisericii Ortodoxe Romane, de unde in ultima vreme incep sa iasa la lumina tot mai multe informatii despre … ce inseamna religia si cum este ea inteleasa atat de catre credinciosi, cat si de catre “slujitorii” Bisericii Ortodoxe Romane, asa zisii “slujitori ai Domnului” …

 

O poveste halucinanta despre modul in care este “cultivata” credinta in mintile oamenilor, despre cum profita Biserica Ortodoxa Romana (BOR) de naivitatea si incultura romanilor. Biserica Ortodoxa Romana a declarat ca “urmeaza sa ia masuri”. Foarte interesant … De ce niciodata Biserica Ortodoxa Romana nu ia aceste masuri inainte ? Intotdeauna “urmeaza sa ia masuri”, dupa ce astfel de informatii ajung in presa … Nu se iau masuri, pentru ca Biserica Ortodoxa Romana are nevoie de asa ceva ! Are nevoie de credinciosi care sa sustina financiar institutia Bisericii, sa aiba asigurata finantarea de la bugetul de stat si sa aiba romani naivi care sa creada in “miracolele” pe care poate sa le faca Biserica …Pana si strainii si-au dat seama de cat de naivi sunt romanii, astfel ca au inceput sa apara pe la noi prin tara, biserici si religii noi, care speculeaza credulitatea romanilor, facand bani frumosi pe spatele acestora. Taxa ? 10% din castigurile fiecarui roman … “Zeciuiala” cum se spune si in Biblie … 10% din salariu, din pensie sau din … profitul afacerii credinciosului care cere ajutorul divin … Mai multi preoti braziliei au venit in Romania, si-au facut biserici si s-au pus pe facut profit pe spatele fraierilor, vanzand iluzii …Unul dintre exemple este si cel legat de Cristian Pomohaci, cunoscutul interpret de muzica populara, care este si preot al Bisericii Ortodoxe Romane si care “face minuni”, respectivi “exorcizari”, incasand bani de pe spatele romanilor creduli (ca sa nu le spun altfel) printr-un sistem organizat, foarte bine pus la punct, de vanzari de lumanari, ulei, prescura si vin, care ulterior sunt revandute altor credinciosi aflati in cautare de “sprijin divin” …

 

Cristian Pomohaci, interpretul:

 

 

 

Detalii mai multe gasiti si pe siteul ProTV, aici:

 

https://stirileprotv.ro/emisiuni/romania-te-iubesc/romani-rataciti-in-credinta-secretele-sectelor-care-vand-minuni.html

 

Citeste si articolele:

 

În România, religia face legea într-un stat aşa-zis laic

Unii români se despart de religia multora dintre noi

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

1989 – 2009, 20 de ani de faliment moral pentru România

Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic

 

 

 

Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

(In timp ce politrucii isi afisau numele prostilor pe toate gardurile si BOR-ul icon a pe pereti pe toate scursaturile care au pactizat  cu satanele sovietice …)Justinian Marina, Patriarhul Roşu…Omul nou şi pomul rău = Hristos este Omul Nou. Omul nou este omul sovietic. Hristos este omul sovietic!

Justinian Marina, Patriarhul Roşu

 

Într-o antologică predică, Justinian Marina, supranumit “Patriarhul Roşu”, a lansat următorul silogism (raționament deductiv care conține trei judecăți legate între ele astfel încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi prin intermediul celei de-a doua – conform dexonline.ro – n.m.): Hristos este Omul Nou. Omul nou este omul sovietic. Hristos este omul sovietic!

Ei bine, pe 25 februarie 2001, în toate lăcaşurile de cult de pe teritoriul României s-au oficiat, după Sfânta Liturghie, slujbe de pomenire a patriarhului Marina (cu ocazia unui centenar de la naşterea sa) înscăunat de autorităţile comuniste, de sorginte sovietică, în fruntea bisericii, în 1948. Toate cele 16 facultăţi de teologie din ţară (realizaţi ce aberaţie: murim în spitale cu viermi şi pe drumuri de rahat, dar avem 16 facultăţi de teologie care scot popi pe bandă rulantă, pentru cele ‘jde mii de biserici, ce au apărut ca ciupercile după ploaie din 1990 încoace – n.m.) i-au omagiat personalitatea, iar Sfântul Sinod a aprobat propunerea Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, condusă de Teoctist, ca Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti să se numească “Justinian Marina” (hăăăăăăă, hăăăăăăăăă, hăăăăăăăăăăăăăăăă – n.m.)

În timpul “Patriarhului Roşu”, s-a instrumentat denigrarea preotului Valerian Trifa, fostul şef al Bisericii Ortodoxe din America de Nord, deportat în Portugalia, unde moare de inimă rea.

Tot în timpul “Patriarhului Roşu” s-a instrumentat şi dezbinarea diasporei, prin trimiterea în exil a securiştilor în sutană de preoţi, dintre care Bartolomeu Anania este doar unul dintre zecile de cazuri.Şi pentru că toate trebuie să aibă un nume, aflaţi că numele ateului căruia îi aparţine iniţiativa glorificării de astăzi (era anul 2001 – n.m.) a lui Marina este Răzvan Theodorescu (evreu, fost ministru al Culturii, atunci când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu, jegul care a contribuit la incitarea minerilor, în iunie 1990, pe când era preşedintele TVR, invitat permanent, într-o anumită perioadă la Mafia TV, adică România TV şi Antena 3 – n.m.) (“Academia Caţavencu”, nr. 501/2001)

 

Citeste si articolele:

 

Justinian Marina, patriarhul închinător la diavolul bolșevic

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis

Oastea cu grade a Domnului ne costa doua milioane de euro pe an

Cât rău poate face Biserica Ortodoxă României

 

Justinian Marina, Patriarhul Roşu

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

(Pentru ca fostul ministru  a repirat ca vaccinurile pandaliei sunt mortale,i s-a inscenat  o… “gogoasa”) După 8 ore de căutări, procurorii DNA au plecat de la percheziții cu mâna goală! Nu s-a găsit nimic compromițător în cabinetul doctorului Tătaru

 

https://www.vremeanoua.ro/dupa-8-ore-de-cautari-procurorii-dna-au-plecat-de-la-perchezitii-cu-mana-goala-nu-s-a-gasit-nimic-compromitator-in-cabinetul-doctorului-tataru/

 

 

By

Alina DARIE 

 

PERCHEZIȚII MARATON… Acum câteva momente, perchezițiile procurorilor DNA de la cabinetul doctorului Nelu Tătaru au fost finalizate. Acțiunea a durat nu mai puțin de 8 ore și jumătate, fiind extrem de minuțios făcute. A fost luat la verificat centimetru cu centimentru, căci altfel nu se explică de ce le-a trebuie 8 ore și jumătate anchetatorilor, ca să vadă ce se află într-un spațiu mic, de cel mult 20 metri pătrați, cum este cabinetul doctorului Tătaru, din spitalul Huși. Strădania anchetatorilor însă nu a dat roade, pentru că aceștia nu au găsit absolut nimic compromițător în cabinetul doctorului, plecând dupâ atâtea ore de percheziții în spitalul Huși, cu mâinile goale. În aceste condiții, ca să nu dea ochii cu presa, echipa care a făcut verificările nu a mai ieșit prin față, ci a plecat din spitalul Huși… pe scara de incendiu.”A fost o percheziție care a început la ora 7,30 și s-a terminat la ora 15,00. A fost făcută foarte amănunțit, eu am mai participat la astfel de operațiuni, dar niciodată nu am văzut o cercetate atât de amănunțită. Biroul doctorului Tătaru este foarte mic, are 20 de metri pătrați. A fost verificată fiecare carte de specialitate din mica bibliotecă din cabinet, dar și fiecare carte religioasă. Nu s-a găsit absolut nimic, nu s-au găsit bani și nu s-au ridicat decât câteva documente medicale, un laptop pe care domnul doctor lucra în mod curent și două laptopuri mai vechi, care nu sunt funcționale. Anchetatorii s-au uitat peste tot, dar nu s-au găsit nicio fel de probe care să fie utile cauzei”, a declarat avocatul Radu Bobârnat.

 

S-a lămurit și misterul camerei de supraveghere, pe care Nelu Tătaru ar fi avut-o în cabinet

 

Cadrele medicale din spital băgau mâna în foc pentru faptul că doctorul Tătaru ar fi avut în birou o cameră de supraveghere cu infraroșu, astfel oricine intra în birou, spunea ele, telefonul doctorul era semnalizat. Pe aceste zvonuri s-au bazat și procurorii, care au căutat această cameră misterioasă și, probabil, așa se explică și percheziția executată atât de minuțios. Avocatul Bobârnat a precizat clar că nu s-a găsit nicio cameră de supraveghere și niciun alt dispozitiv de înregistrare. DNA-ul menționase în referat că Nelu Tătaru ar fi avut propria cameră de supraveghere în cabinet. Legenda acestei camere a fost deslușită de reporterii  Vremea Nouă. Se spune că în trecut o infirmieră sau o asistentă i-ar fi furat doctorului Tătaru banii din haină. Acesta a determinat-o pe fosta sa colegă să recunoască ceea ce a făcut, spunându-i că a văzut când a intrat, știe exact ora, știe exact cum ce a făcut în bcabinetul lui, dar vrea să audă din gura ei și să recunoască cu sinceritate totul. Aceasta, crezând că acolo era o cameră de supraveghere care a surprins-o, a recunoscut faptul că i-a sustras banii, iar doctorul Tătaru a iertat-o. Aceasta a răspândit apoi în tot spitalul faptul că doctorul are o cameră misterioasă cu senzori în cabinet, iar de atunci dăinuie această legendă pe care, iată, și procurorii DNA au crezut-o

 

Alina DARIE

 

https://www.vremeanoua.ro/dupa-8-ore-de-cautari-procurorii-dna-au-plecat-de-la-perchezitii-cu-mana-goala-nu-s-a-gasit-nimic-compromitator-in-cabinetul-doctorului-tataru/

//………………….////////////////////////////////

 

 

 

(Pentru ca justitia din  Romania  a fost impuscata o data cu terminarea Maresalului…)Si gãinarii mai scapã câteodatã: un furt de pãsãri, „clasat” de procurori din cauza cheltuielilor mari cu cercetãrile

 

 https://www.vremeanoua.ro/si-gainarii-mai-scapa-cateodata-un-furt-de-pasari-clasat-de-procurori-din-cauza-cheltuielilor-mari-cu-cercetarile/

 

By

Flavius GHIORGHIEȘ

  

 

ANCHETÃ PREA SCUMPÃ… Procurorii vasluieni au decis sã renunte la urmãrirea penalã, în cazul unui furt dintr-o gospodãrie din satul Ratesu Cuzei, comuna Rebricea. Cererea a fost înaintatã Judecãtoriei Vaslui dupã aproape cinci ani de la comiterea furtului si a fost justificatã prin faptul cã prejudiciul ar fi mai mic decât administrarea probatoriului. „Prin raportare la gravitatea redusã a faptei si la timpul scurs de la data comiterii, se constatã cã si cheltuielile necesare a fi alocate în continuare în vederea desfãsurãrii cercetãrilor ar fi vãdit disproportionate”, si-au justificat procurorii decizia de a renunta la urmãrirea penalã. În data de 11 octombrie 2024, magistratii Judecãtoriei Vaslui au admis cererea acestora, astfel cã hotii vor rãmâne nepedepsiti.Pe 23 ianuarie 2020, la lãsarea serii, tanti Maria din satul Ratesu Cuzei a mers sã-si închidã pãsãrile în poiatã. Avea cinci gãini si un cocos pe care le-a numãrat de mai multe ori înainte sã punã zãvorul la usã. A doua zi dimineata, în jurul orei 07:00, când a mers sã le deschidã, a constatat cã din cele sase pãsãri, îi lipsesc trei, douã gãini si un cocos. Femeia a sesizat organele de politie din cadrul IPJ Vaslui, iar în data de 5 februarie 2020, prin ordonanta organului de cercetare penalã, s-a dispus începerea urmãririi penale cu privire la sãvârsirea infractiunii de furt calificat. În timpul audierilor, persoana vãtãmatã a mentionat cã nu a gãsit nicio urmã, iar usa anexei în care avea pãsãrile era închisã, asa cum a lãsat-o cu o searã înainte. Femeia le-a mai declarat politistilor cã nu bãnuieste pe nimeni de comiterea faptei, dar cã doreste efectuarea de cercetãri.

 

 

Procurorul a pus în balantã gãinile, cocosul si cheltuielile alocate cercetãrilor si a concluzionat: nu se meritã

Referitor la infractiunea de furt calificat pentru care se fac cercetãri, procurorul de caz a ajuns la concluzia cã nu prezintã o gravitate atât de pregnantã încât sã justifice continuarea demersului judiciar. „Aceasta deoarece prejudiciul este redus, astfel încât probatoriul necesar a fi administrat ar presupune avansarea unor cheltuieli însemnate, disproportionate, cu atât mai mult cu cât pânã la acest moment procesual fãptuitorul nu a fost identificat. Persoana vãtãmatã a mentionat cã nu bãnuieste pe nimeni de comiterea faptei. Totodatã, se apreciazã de cãtre procuror cã timpul scurs de la data comiterii faptei justificã o solutie de renuntare la urmãrirea penalã, având în vedere cã din 24.01.2020 periculozitatea faptei s-a estompat. În ceea ce priveste timpul scurs de la data comiterii faptei, apreciazã cã nu s-a împlinit termenul de prescriptie a rãspunderii penale. De asemenea, având în vedere cã de la momentul comiterii faptei a trecut o perioadã îndelungatã, respectiv mai mult de 4 ani, probatoriul necesar ar fi administrat cu dificultate si ar presupune avansarea unor cheltuieli însemnate, disproportionate. Prin urmare, continutul faptei si împrejurãrile concrete în care a fost comisã fapta, nu relevã o periculozitate sporitã a faptei. Astfel, prin raportare la gravitatea redusã a faptei si la timpul scurs de la data comiterii, se constatã cã si cheltuielile necesare a fi alocate în continuare în vederea desfãsurãrii cercetãrilor ar fi vãdit disproportionate”, se aratã în motivarea instantei. Vineri, 11 octombrie 2024, dupã aproape cinci ani de la comiterea faptei,  Judecãtoria Vaslui a admis legalitatea si temeinicia solutiei de renuntare la urmãrirea penalã dispusã prin Ordonanta Parchetului de pe lângã Judecãtoria Vaslui.

 

Flavius GHIORGHIEȘ

 

https://www.vremeanoua.ro/si-gainarii-mai-scapa-cateodata-un-furt-de-pasari-clasat-de-procurori-din-cauza-cheltuielilor-mari-cu-cercetarile/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

O țară din UE a confiscat substanţe chimice destinate Rusiei. Este vorba și de un posibil material pentru armament

 

 

Poliţia din Spania a confiscat 13 tone de substanţe chimice interzise, inclusiv „posibili” precursori de arme chimice, care aveau ca destinaţie Rusia, au anunțat, marţi, autorităţile iberice, relatează Reuters.

 

autor

PAUL TECUCEANU

 

Det. aici

 

https://stirileprotv.ro/stiri/international/o-tara-din-ue-a-confiscat-substante-chimice-destinate-rusiei-este-vorba-si-de-un-posibil-material-pentru-armament-video.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

(Dupa ce lipitorile se satura de sange,scuipa in ranile contribuabililor, apoi devoreaza rana cu  urina social democratica…)Mai vreți dovezi că primăriile de sector trebuie desființate?

 

Dacă nu era clar că primăriile de sector trebuie desființate și Bucureștiul trebuie condus de un singur om, primarul general, scandalul de ieri ar trebui să fie încă o dovadă bună în acest sens.Pentru cei care n-au urmărit cu stupoare știrile, primarul general Nicușor Dan s-a dus în Piața Unirii ca să oprească un șantier ilegal pornit acolo de primarul sectorului 4.Primarul general a fost nevoit să cheme un buldozer pentru dărâmarea gardurilor de șantier. Poliția locală a sectorului 4 l-a pus pe primar să se legitimeze (!) și apoi, văzând probabil că are dosarul cu șină necesar, s-a pus zid uman în fața lui, așa că primarul a fost nevoit să cheme poliția mai mare și Jandarmeria în ajutor. Scandalul a continuat până în noapte

 

Planșeul Pieței Unirii trebuie consolidat. Primăria sectorului 4 a început însă chiar ea reconsolidarea în mod ilegal pentru că 1) nu avea nici un aviz și 2) terenul aparține primăriei generale.Miza este foarte mare: primăria care face lucrările va împărți contracte de aproape 1 miliard de euro în anii următori. Bănuiesc că nu trebuie să mai spun că aș vrea ca banii să-i împartă primarul general, nu cel de sector, care este bănuit de tot felul de legături cu mafioți.Dar asta nici nu mai contează, de fapt. Chiar și dacă primarul sectorului 4 ar avea cele mai bune intenții, situația tot ridicolă ar fi. Primarul general și primarii de sector sunt parțial plătiți și din bani publici, din banii bucureștenilor, și să vezi situații în care se ceartă pe cine are dreptul să dea cu lopata pe șantier este absolut ridicol.La fel de ridicol este și că am trecut de la etapa în care primăriile mici nu făceau nimic prin oraș la etapa în care se aruncă la propriu ca să pornească lucrări de amploare, doar pentru că asta înseamnă că împart bani.Ziceți un oraș mare din lume. Londra, Berlin, Beijing, Los Angeles, Paris. Toate au un singur primar. Acesta poate avea manageri de zone, de cartiere sau sectoare, dar toți sunt subordonați primarului. Bucureștiul este orașul cu 7 primari și 7 primării și nu are, de fapt, nici un avantaj din asta.

 

 

https://www.nwradu.ro/2024/10/mai-vreti-dovezi-primariile-de-sector-trebuie-desfiintate/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Peste 4 milioane de euro plătite de PSD televiziunilor doar în luna august, pentru a ascunde poporului dezastrul guvernării și a-l lăuda pe Ciolacu. PSD-ul a plătit mai mult decât toate celelalte partide la un loc

 

PSD a plătit pentru presă și propagandă 12,3 milioane de lei doar în luna august, relevă o analiză făcută de Expert Forum. În total, cele 6 partide politice care beneficiază de subvenții de la stat au încasat până în luna octombrie 264 de lei, din care 62 de milioane în octombrie. În ultimele două luni, statul le va mai da respectivelor partide încă 50 de milioane de lei.

Singurul partid care a crescut ritmul cheltuielilor în august este PSD. Pe măsură ce se apropie alegerile, Ciolacu pompează tot mai mulți bani în televiziuni, cu scopul de a ascunde poporului dezastrul guvernării sale și de a fi promovat ca un personaj competent, popular și demn de a fi președintele țării. În august, PSD a avut cele mai mari cheltuieli înregistrate într-o singură lună începând din 2021. Singura excepție a fost în decembrie 2022, când PSD-ul a cumpărat cu banii primiți de la buget diverse clădiri.

 

Cifrele arată că, în august 2024, PSD a cheltuit pentru presă și propagandă mai mult decât toate celelalte partide la un loc! Social-democrații au băgat 12,3 milioane de lei (peste 4 milioane de euro). Pe locul 2 este USR, cu 4,1 milioane lei (puțin peste 800.000 de euro), iar pe 3 – PNL, cu doar 3,3 milioane lei (660.000 de euro). Pe locul 4 este AUR, cu 1,6 milioane lei (320.000 de euro).

 

Expert Forum a investigat și banii băgați de partide în Google și Facebook. Interesant este că AUR figurează cu cei mai mulți bani plătiți pe Facebook – aproape 1,2 milioane de lei.

Însă acesta este doar vârful aisbergului, pentru că mai există și paginile care nu sunt asumate politic și nici nu declară că ar fi plătite pentru a susține un partid, dar care fac masiv acest lucru. Expert Forum a identificat astfel de pagini suspecte care par să facă mai ales jocurile PSD și ale oligarhului Dan Voiculescu. Pagina Grupul de Investigații Politice (Mugur Ciuvică) a dus o campanie împotriva lui Daniel Constantin, parlamentar PNL care în trecut a fost șeful Partidului Conservator, al lui Voiculescu.

O altă pagină (Râsu Plânsu) îl atacă pe Mircea Geoană, în timp ce pagina „Un poștaș în slujba țării“ e înființată în iulie acest an și-l atacă pe Nicolae Ciucă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Peste 4 milioane de euro plătite de PSD televiziunilor doar în luna august, pentru a ascunde poporului dezastrul guvernării și a-l lăuda pe Ciolacu. PSD a plătit mai mult decât toate celelalte partide la un loc

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Cifrele catastrofalei guvernări Iohannis-PSD-PNL. Dezastru în 7 puncte: „Milioane de români sunt sacrificați cu cinism pentru a trăi în lux o clică de «speciali»”

 

 

Direcția barbară în care a apucat-o guvernarea Iohannis-PSD-PNL, care jefuiește economia privată și supra-îndatorează România pentru a menține și chiar spori privilegiile „castei specialilor”, este mascată perfid de televiziunile plătite cu sume enorme de PSD și PNL din bani publici (subvenția pe care și-au votat-o partidele). Totuși, mai există voci, în presa liberă (atâta cât mai este) și în opoziția politică, parlamentară sau neparlamentară (foarte puține respectabile!), care demască abuzurile, excesele și hoțiile guvernării.

Într-un comunicat emis marți, Partidul Național Țărănesc Maniu-Mihalache (singura grupare țărănistă respectabilă după capturarea PNȚCD de către impostorul Aurelian Pavelescu) face un rechizitoriu necruțător guvernărilor patronate de președintele Klaus Iohannis.

 

PNȚMM constată că în jurul lui Iohannis s-a format un sistem de putere din care mai fac parte „Guvernul Ciolacu, majoritatea parlamentară PSD-PNL (ajutată discret, la nevoie, de satelitul extremist AUR), Curtea Constituțională a României (CCR), Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), clanurile de partid care au capturat instituțiile statului (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, ANI, ASF, CNCD etc.), actualii și viitorii pensionari speciali din Justiție, Interne, Armată și servicii”.

 

Acest sistem de putere „respinge cu o îndârjire incredibilă orice inițiativă de reformare a statului, de reducere a aberantelor cheltuieli publice, de a respecta tratatul semnat de România cu Uniunea Europeană în 2021 și numit PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență), în fine, de a intra în normalitate”, constată PNȚMM.

Sunt trecute în revistă fapte și cifre recente, care arată că „regimul Iohannis-PSD-PNL adâncește criza, sporind numărul «specialilor» și mărind privilegiile acestora, constituiți într-o castă a nesătuilor și îmbuibaților, hotărâtă să devoreze tot fără a auzi strigătul de disperare al țării”.

 

Comunicatul PNȚ Maniu-Mihalache

 

 

„Cifrele catastrofalei guvernări Iohannis-PSD-PNL. Dezastru în 7 puncte: milioane de români sunt sacrificați cu cinism pentru a trăi în lux o clică de «speciali»”

„Partidul Național Țărănesc Maniu–Mihalache constată îndârjirea incredibilă a actualului sistem de putere din România de a respinge orice inițiativă de reformare a statului, de reducere a aberantelor cheltuieli publice, de a respecta tratatul semnat de România cu Uniunea Europeană în 2021 și numit PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență), în fine, de a intra în normalitate. Iar când spunem “sistem de putere”, ne referim la președintele Klaus Iohannis, Guvernul Ciolacu, majoritatea parlamentară PSD-PNL (ajutată discret, la nevoie, de satelitul extremist AUR), Curtea Constituțională a României (CCR), Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), clanurile de partid care au capturat instituțiile statului (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, ANI, ASF, CNCD etc.), actualii și viitorii pensionari speciali din Justiție, Interne, Armată și servicii.Veștile rele s-au înmulțit în ultima vreme. Nu doar că regimul Iohannis-PSD-PNL refuză să facă reformele absolut necesare pentru însănătoșirea statului, dar mai și adâncește criza, sporind numărul “specialilor” și mărind privilegiile acestora, constituiți într-o castă a nesătuilor și îmbuibaților, hotărâtă să devoreze tot fără a auzi strigătul de disperare al țării.

 

Cifrele care definesc traiectoria României, în actuala guvernare, sunt înspăimânătoare, iar perspectiva e sumbră, anunțând falimentul unei țări care, prin truda sectorului privat și prin contribuția investițiilor străine, se află pe un trend de creștere economică! E un paradox dureros: să încasezi mai mulți bani decât anul trecut, dar să te împrumuți tot mai mult și tot mai scump pentru a ține statul în stare de funcționare. Un stat, din păcate, tot mai obez, mai lacom, mai cinic și mai nesimțit.

 

O simplă trecere în revistă a informațiilor scandaloase pe această temă arată modul iresponsabil în care guvernează coaliția PSD-PNL, sub patronajul unui președinte mulțumit de „guvernul său”.

 

1. PSD și PNL s-au înțeles să “reformeze” sistemul de pensii speciale astfel: magistrații vor ieși la pensie la 60 de ani (și nu la 65 de ani, ca toată lumea) abia în 2062, adică peste 39 de ani! Până atunci, vor continua să se pensioneze la 47 de ani (scrie în lege!), la 48, 49, 50, 51, 52… și tot așa, adăugând câte 4 luni vârstei de pensionare la fiecare an calendaristic. Nici măcar cineva care abia urmează să intre în magistratură nu va avea o vârstă de pensionare apropiată de cea a muritorilor de rând (65 de ani), ci se va pensiona la 55 ani! Doar tinerii care vor intra în magistratură după 2035 vor lucra până la 60 de ani. Dar nici ei până la 65!Și asta, în condițiile în care vârsta standard de pensionare pentru cetățenii de rând, în 2062, nu va mai fi de 65 de ani, ci, probabil, de 68 sau 70 de ani.

 

Pentru conformitate, așa arată textul de lege propus de PSD-PNL: „Începând cu 1 ianuarie 2024, prin excepție de la art. 211 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, judecătorii, procurorii, judecătorii de la Curtea Constituțională, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională, precum și personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 221 alin. (1) se pot pensiona și beneficia de pensia de serviciu dacă îndeplinesc condiția de vechime de minimum 25 de ani realizată numai în aceste funcții, precum și condiția de vârstă de minimum 47 de ani și 4 luni. Această vârstă de pensionare crește cu câte 4 luni în fiecare an calendaristic, până la atingerea vârstei de pensionare de 60 de ani prevăzută la art. 211 alin. (1) din Legea nr. 303/2004”.

 

2. Camera Deputaților a votat legea care prelungește pensiile speciale încă 39 de ani, dar de fapt nu le elimină niciodată. Au fost 174 de voturi pentru, 81 contra și 17 abțineri, iar 2 deputați n-au votat. Dacă ulterior PNL-iștii s-au ascuns de rușine, PSD-iștii au umplut ecranele televizoarelor pentru a minți, în haită, că prin aceasă mizerie istorică se respectă solicitările Comisiei Europene și deciziile CCR! Singurele grupuri parlamentare care au votat 100% împotriva odioasei legi au fost cele ale USR și Forța Dreptei.

 

3. Suma plătită de statul român pentru pensiile speciale va depăși în acest an 13 miliarde de lei (peste 2,6 miliarde de euro) – aproape cât o rată de la Comisia Europeană pentru PNRR. Pensiile speciale înghit 2,6 miliarde de euro, în timp ce o tranșă din banii europeni e de 2,8 miliarde.

 

4. Fidel principiului său istoric că nu poate exista politică fără morală și nici democrație fără dreptate socială, PNȚ Maniu Mihalache reamintește că eliminarea pensiilor speciale este obligație a României, asumată prin tratatul numit PNRR. Milităm pentru calculareaa tuturor pensiilor publice conform principiului contributivităţii, singurul sistem echitabil și acceptabil într-o țară civilizată. Orice abatere de la acest principiu este furt din banii publici.

 

5. Statul român ajunge în acest an la cele mai mari cheltuieli din istorie pe timp de pace: 39% din PIB. Simultan, 2023 este anul cu cele mai mari încasări la buget de la apariția României și până în prezent. Aceste încasări sunt înghițite însă de creșterea fulminantă a cheltuielilor bugetare (salarii nesimțite, pensii speciale, număr tot mai mare de angajați la stat), de aceea Guvernul PSD-PNL operează pe două direcții otrăvite: crește taxele în interior și se împrumută tot mai mult în exterior.

 

Colectarea la bugetul statului a crescut de la 29,5% din PIB (în 2016) la 34,8% din PIB (în 2023, cifre estimate). Adică, de la puțin peste 50 de miliarde la aproape 105 miliarde de euro!

 

Cu toate acestea, deficitul din acest an va fi catastrofal, de aproape 20 de miliarde de euro. Explicația este creșterea uriașă a cheltuielilor statului, patronată de PSD și PNL. Guvernele acestor partide au cheltuit cu mult peste orice capacitate a economiei românești de a produce bani. Foamea lor se vede în cifre: funcționarea statului a “mâncat” 31,9% din PIB în 2016, 37,9% din PIB în 2022, 39% din PIB în proiecție pentru 2023!

 

Iar pentru a potoli această “foame”, guvernarea Iohannis-PSD-PNL are două surse de “hrană”: pe de o parte, ia de la privat și dă la stat; pe de altă parte, se împrumută din exterior, crescând alarmant datoria României și împovărând astfel generațiile viitoare.

 

6. În 2023, PSD și PNL au angajat la stat, în plus, în medie, câte 21 de oameni pe zi! În acest moment, în administrația centrală și cea locală sunt angajați aproape 1,3 milioane de oameni, cu peste 50% mai mulți decât în 1990, când România avea 23 de milioane de locuitori (nu 18 milioane, ca acum).

 

La sfârșitul lunii iulie 2023, la stat erau angajate 1.283.500 de persoane, cu 4.505 mai multe decât la începutul lunii ianuarie 2023 (1.278.995). Așa arată „reforma administrației” în regimul Iohannis-PSD-PNL! Și totul, bazat pe o perdea de propagandă și minciuni. În timp ce promite tăieri de costuri, restructurări, reforme profunde etc., Guvernul Ciolacu – la fel ca Guvernul Ciucă în trecutul apropiat – practică o creștere permanentă a cheltuielilor, continuă să angajeze frenetic noi și noi pile în sectorul bugetar și blochează absolut toate reformele.

 

7. Curtea Constituțională a respins recent inițiativa legislativă de interzicere a cumulului salariu + pensie (ambele la stat), inclusiv salariu nesimțit + pensie specială. Așadar, vom merge mai departe cu exemple gen Nicolae Ciucă: în jur de 20.000 de lei salariu la Senat, alți 20.000 de lei pensie specială de militar pensionat precoce, la 52 de ani. Problema asta va putea fi rezolvată doar prin reformarea din temelii a CCR, direcție pe care PNȚ Maniu-Mihalache e angajat prin programul său politic.

 

Toate aberațiile, excesele și abuzurile de putere prezentate în acest comunicat arată că România are nevoie de o reformă politică profundă, care va fi posibilă doar prin guvernarea unei coaliții de centru-dreapta după alegerile din 2024. O coaliție pentru formarea căreia PNȚ Maniu-Mihalache militează cu putere și la construcția căreia e gată să pună cărămizi trainice.”

 

17 octombrie 2023

 

Biroul de Conducere al PNȚ Maniu-Mihalache

 

Mircea Taloș – președinte executiv al PNȚ Maniu-Mihalache

 

Valerian Stan – secretar general al PNȚ Maniu-Mihalache

 

Liviu Petrina – președintele Senatului PNȚ Maniu-Mihalache

Cifrele catastrofalei guvernări Iohannis-PSD-PNL. Dezastru în 7 puncte: „Milioane de români sunt sacrificați cu cinism pentru a trăi în lux o clică de «speciali»”

 

////////////////////////////////

 

 

 

(In timp ce  in/Justitia din Romania ii cauta nod in papura dr.Tataru, din saracul Vaslui,altii sunt imbracati in euroi…)Harta Șpăgii în spitalele din toată țara, în luna aprilie. Unde se situează Clujul în top și unde cer cei mai mulți medici mită?

 

Scris de: Oana DOROȘENCO

 

În ce spitale din județul Cluj și din țară s-a cerut mită în luna aprilie 2024?

 

 

 

 

 

 

În fiecare lună, clujeanul Dragoș Vana realizează „Harta Șpăgii” din spitalele din România, pe care o publică pe platforma graphs.ro.

Ultimele date, cele din luna aprilie 2024, arată că există o ușoară creștere a mediei naționale la 4,56%. Media națională pentru luna martie 2024 a fost de 4,38%.

Județele care au raportat cele mai puține cazuri de mită sunt următoarele: Timiș (2.79%), Cluj (2.92%) și Sălaj (3%).

 

 

Județele în care pacienții au raportat cele mai mari rate privind șpaga în spitale sunt: Harghita (10,18%), Giurgiu (9,56%) și Ialomița (8,89%).

 

 

Harta Șpăgii în aprilie 2024/ Foto: Dragoș Vana – Facebook

“<<Harta Șpăgii>> pe ultima lună se prezintă cu o ușoară creștere a mediei naționale la 4.56%. În frunte sunt situate județele Timiș (2.79%), Cluj (2.92%) și Sălaj (3%). La coadă avem județele Harghita cu (10.13%), Giurgiu cu (9.56%) și Ialomița cu (8.89%). Bucureștiul cu 4.17% se situează, ca de obicei, aproape de media națională”, a transmis clujeanul Dragoș Vana.

 

 

Situația în spitalele din Cluj

În ultima lună, situația șpăgii din spitalele din Cluj a crescut. La întrebarea „Dacă vi s-au solicitat bani sau alte tipuri de recompensații de către personalul medical, doriți să sesizați acest fapt?”, în luna aprilie 2024, 100 de pacienți au răspuns „Da”, iar în luna martie 2024, 97 de persoane au răspuns „Da”.

 

Situația exactă din spitalele din Cluj este următoarea, potrivit raportărilor făcute de pacienți:

 

det. aici

 

https://www.monitorulcj.ro/sanatate/119505-harta-spagii-in-spitalele-din-toata-tara-in-luna-aprilie-unde-se-situeaza-clujul-in-top-si-unde-cer-cei-mai-multi-medici-mita

 

///////////////////////////////////

 

 

O carte a neliniștii. 2020

 

 

Cristian Pătrășconiu

România literară

 

 

Paolo Giordano, În vremea contaminării, Ed. Polirom, 2020, 104 pag.

 

Avem, de puține zile, prima carte în limba română despre marea temă (care livrează, totodată, și o mare îngrijorare) a întregii omeniri de la acest moment: pandemia de coronavirus. Volumul (tradus foarte prompt la editura Polirom) aparține unui tânăr scriitor italian (cu o cotă explozivă în ultimii ani; romanul Singurătatea numerelor prime este unul dintre argumentele în acest sens): Paolo Giordano. Titlul acestuia: În vremea contaminării. Trebuie spus, în beneficiul cărții și pentru a încadra mai bine tipul subtil de „antenă“ cu care lucrează Paolo Giordano, că acesta nu este numai scriitor; el are, o mărturisește și aici, o vădită înclinație spre știință (mai cu seamă, spre matematică, o disciplină – și a minții – pe care a exer-sato, cu performanțe, din adolescență), o sensibi litate aparte pentru observația socială, dar și o deschidere autentică spre înțelegerea în chip religios a lumii. Privirea sa e, așadar, una complexă, iar cartea lui Giordano, un ecou rafinat cu privire la debutul unui eveniment major despre care s-a spus deja, cu temei, că are toate datele să schimbe modul oamenilor de a fi în lume și de a fi în raport cu ei înșiși. Nota (probabil) cea mai pregnantă a fragmentelor care compun acest eseu confesiv este neliniștea. „Nu mi-e teamă că mă voi îmbolnăvi. Atunci de ce mi-e teamă? De tot ceea ce contaminarea ar putea schimba. Mi-e teamă ca nu cumva să descopăr că eșafodajul civilizației pe care o știu e asemenea unui castel din cărți de joc. Mi-e teamă că totul se va nărui, dar mi-e teamă și de situația contrară: că spaima va trece degeaba, fără să lase în urmă vreo schimbare.“, notează Giordano. Și, tot el: „M-am trezit într-un gol neașteptat. E o senzație împărtășită de multă lume. Trecem printr-o perioadă în care viața de zi cu zi este suspendată, ritmul este întrerupt, așa cum se întâmplă uneori în melodii, când bateria tace și muzica parcă se dilată. Am hotărât să umplu golul acesta scriind. Ca să-mi strunesc presimțirile, ca să găsesc o cale mai bună prin care să cuget la toate acestea. Uneori, scrisul izbutește să fie precum săculeții de nisip care țin la sol baloanele cu aer cald“. În vremea contaminării e scrisă în câteva zile; mai precis, în prima decadă a lunii martie a acestui an, în acele prime zile – foarte aproape de rapoartele tragice de la ora 19 despre sute de morți din Italia la fiecare 24 h – în care, în țara natală a autorului cărții, pandemia coronavirusului își lasă în urmă, într-o progresie geometrică, efectele teribile. O progresie pe care Paolo Giordano o înregistrează – cu neliniște, cum spuneam, dar nu cu una paralizantă – și pe care o ia în posesie, intelectualmente și (îmi vine să spun, chiar mai mult decât atât, și anume) sufletește, cu o atenție specială, cu luciditate și, deja instalat, ca mai toți compatrioții săi, în „ochiul furtunii“, cu un optimism moderat. Așadar, o atenție specială – pentru că „în vremea contaminării, ceea ce facem sau nu facem noi nu ne mai privește exclusiv. N-aș vrea să uit asta nici după încheierea crizei“ & pentru că „efectul cumulat al acțiunilor fiecăruia dintre noi asupra comunității nu este același cu suma efectelor acțiunilor noastre. Dacă suntem mulți, fiecare comportament al nostru are consecințe globale abstracte și greu de imaginat. În vremea epidemiei, lipsa de solidaritate este, mai întâi de toate, o lipsă de imaginație“. Așadar, luciditate – pentru că „în vremea contaminării, trebuie să știm la ce anume suntem îndreptățiți să sperăm. Căci nu e deloc sigur că, dacă sperăm în mai bine, asta înseamnă că dorința noastră este justificată. Dacă ne așteptăm la ceva imposibil sau chiar la ceva foarte puțin probabil, vom fi dezamăgiți în repetate rânduri. Într-o asemenea criză, cusurul gândirii magice nu este neapărat falsitatea, cât faptul că ne conduce drept spre panică“. Și pentru că, uman, prea uman: „nimeni nu e cu adevărat la înălțimea unei situații nemaiîntâlnite. În circumstanțe ca acestea cu care ne confruntăm noi acum, orice reacție este posibilă, de la furie, panică, răceală sau cinism până la îndoială și resemnare. Ar fi bine să ne amintim de asta ca să fim mai atenți și să arătăm ceva mai multă compasiune“. Dar și pentru că, în „matematica prudenței“ a cărei cauză o pledează călduros, Paolo Giordano găsește că „epidemia ne face să ne vedem drept membri ai unei comunități. Ne obligă la un efort de imaginație pe care, în mod normal, nu suntem obișnuiți să-l facem, anume să ne considerăm inextricabil legați de ceilalți și să ținem cont și de ei atunci când luăm hotărâri care ne privesc. În vremea epidemiei, suntem un singur organism. În vremea epidemiei, redevenim o comunitate“. În fine: aceasta este, cum spuneam și la început, prima carte în limba română dedicată (și venind dinspre, să spun așa, literatură – în sens larg) pandemiei provocate de un virus care va rămâne în istoria modernă a umanității. Vor urma, cu siguranță, și altele; multe alte cărți care vor cartografia o mare tulburare, o evidentă și prea umană neliniște. Dar vor fi, din aceeași materie tematică, și cărți, convingerea mea este adâncă în acest sens, despre speranță. Cărți subsumate inclusiv unei formule – pe care Paolo Giordano o și citează spre finalul cărții sale – decupate dintr-un tulburător Psalm (al 90-lea, în versiunea Bibliei Romano-Catolice): „Învață-ne să numărăm zilele noastre, ca să dobândim înțelepciunea inimii“.

 

https://romanialiterara.com/2020/04/o-carte-a-nelinistii-2020/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

CARTE STRĂINĂ- Prietenul cuvintelor

 

 

Irina Petraș

 

România literară  

Geneviève Damas, „De te duci peste râu”, traducere de Rodica Baconsky și Alina Pelea; postfață de Rodica Baconsky, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018, 124 pagini.

 

România literară a publicat nu de mult un fragment în avanpremieră din această carte-bijuterie a prozatoarei belgiene Geneviève Damas. De spus de la început: nimic mai potrivit decât motoul ales de Rodica Baconsky pentru Postfața sa: Cărțile frumoase sunt scrise într-un fel de limbă străină (Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve). Avem de-a face cu o carte frumoasă, iar traducătoarele au adus-o în limba română cu o plăcere evidentă în fiecare pagină și cu bucuria resimțită și de cititor că limba noastră se poate mlădia perfect pe „limba străină“ a cărților frumoase. E și o carte manifest discret despre „puterea și mirajul artei de a scrie și de a da sens trăirii“.

 

Geneviève Damas (n. 1970) a studiat Arta actorului, dar și Dreptul, a scris și regizat teatru. De te duci peste râu (Si tu passes la rivière) e debutul său în roman, precedat de câteva piese de teatru și un volum de proză scurtă. Au urmat Histoire d’un bonheur, 2014, Benny, Samy, Lulu et autres nouvelles, 2014, Patricia, 2017, toate întâmpinate cu elogii și premii importante. Deși apărut în 2011, Geneviève Damas încearcă în acest prim roman „să facă auzite voci pe care de obicei nu le asculți“, neinteresată de artificii de construcție ori de obsesii tematice ale vremii. Cum exact observă Rodica Baconsky, romanciera „pare să reînnoade firul unui lirism epic subiacent, orchestrând paradoxal, cu sobrietate, o compoziție bruegheliană, amestec subtil de candoare, intuiție, culoare, insolit, pitoresc și dramatic. Povestea lui François se naște dintr-o revigorantă întâlnire cu datul uman profund, care transcende veacurile reafirmându-și autenticitatea. E istoria unei inițieri în viața însăși: un spațiu nedefinit, un timp neclar, spațiul și timpul unei ruralități încremenite în propriile ei tăceri și prejudecăți“. Altfel spus, avem de-a face cu o reîntoarcere la povestea bine spusă și cu tâlc, în care omul să se recunoască și care să-l pună pe gânduri în legătură cu condiția sa de muritor.

 

Retras, singuratic, temător de tot ce se întâmplă în jurul său, adolescentul François are acces, și el tatonant, fragil, la cuvintele gândului, nu ale comunicării. Prieteni îi vor fi necuvântătoarele, căci cu ele se poate înțelege mai bine punându-și sieși întrebări și chinuindu-se să decupeze un sens cât de firav în întâmplările zilelor și nopților de trudă, amenințări, interdicții, lucruri tăinuite. Cu naivitatea minții sale cam încete, ironizată de ceilalți, e dornic să afle ce se ascunde dincolo de mărunta sa viață cenușie. Inteligența sa intuitivă, nelucrată, îl ferește de minciună, de prefăcătorie, îi arată tot mai limpede că ceva lipsește din tablou, nu doar mama după care tânjește, pe care n-a cunoscut-o, dar trebuie să fi avut și el una. Că dincolo de râul interzis care închide lumea mai trebuie să fie ceva. Cartea e scrisă admirabil din perspectiva lui, cu o curgere melodios-poticnită a frazelor, cu reveniri și adăstări de o fermecătoare oralitate.

 

Frații, tatăl cel ursuz și violent, gata să împartă scatoalce meritate ori ba („Se uita drept-nainte, de parcă dealu și pădurea din zare nici n-ar fi fost acolo, de parcă zidurile alea arse erau doar pentru corbi, de parcă nu-i păsa de nimica, chiar de nimica, iară ochii lui treceau prin toate“), sora Maryse, cea blândă și bălaie, singura care a trecut râul („Nu prea știam eu bine de ce-ntr-o bună zi Maryse ș-a luat lumea-n cap. Nu prea știam de ce. În dimineața aia, păzeam porcii. Îi păzeam eu că nime nu voia și fiin’că-s ăl mai mic. Mie, copilu’ vântului ș-al colbului, de murdărie și de toate alea nu mi-a păsat niciodată. Era cald și era liniște pe drumurile de le vedeam împrejur, râu curgea drept-nainte, iară peștii își vedeau de traiu lor de pești. L-am auzit apoi pe tata răcnind în curte, răcnind ca un apucat, și niște sunete ciudate de nu le pricepeam că niciodată n-auzisem cum plânge cineva. Aicea, la noi, nu plângi, lacrimile-s doar pe dinăuntru, pe-afară nimic…“) sunt reperele insuficiente ale vieții sale. Încă vorbele nu-l ascultă, învălmășite și cețoase, ele nu pot schimba în bine o întâmplare rea: „A pășit c-un picior în râu, apoi cu ălălalt, iară eu aveam în cap toate vorbele ca s-o țin în loc, s-o rog să mă ia cu ea, eu care n-am habar să-not, da’ nu-mi ieșea niciuna, stăteam acolo, mic și prost, mă uitam la soru-mea în mijlocu apei, cum se-ndepărta cu fiecare pas și nu eram în stare să zic decât «Maryse, Maryse», fiin’că așa-i pesemne viața când îți ia ce ți-a dat mai frumos, n-ai ce-i face, lași doar râurile să curgă“). Șansa lui cea mare va fi deprinderea scris-cititului. Cu ajutorul lui Roger, învață literele și capătă uimitoarea putere de a da nume lucrurilor din jur, de a le face să fie numindu-le. Plăcerea rostirii devine conștientă de sine, el e dintr-o dată un om mare, un „prieten al cuvintelor“. Cuvintele bolovănoase, fruste, colțuroase se rotunjesc, vocea dobândește culoare, ambitus: „De când cuvintele-mi veneau singure, nu-mi mai era teamă de tăcere, poate fiin’că știam că puteam s-o alung c-un nimic, în vreme ce-nainte mi se lipea strașnic de oase“; „parcă simțeam că, de când cu literele ce le-nvățam, un fel de drum nou se deschidea-n față, un drum pe care n-o puteam porni decât de unu singur“; „nu mai pot să mă-ntorc la ce-am fost nainte, nici dac-aș vrea. Îi ca și cum mi-aș pune în cap să-ntorc apa râului să curgă de-a-ndoaselea, s-o ia către izvor, ar fi nebuneală curată, nu crezi?“. Până și o legătură cu mama pierdută e acum posibilă; „Am deschis larg cartea și pe prima pagină vedeai scris: «Pentru Maryse, micuța mea bucătăreasă, Mama», și mi s-a părut nu știu cum deodată și mi-a fost drag să mă gândesc că toate literele și semnele mama de-oi fi avut-o le știa ca și mine“.

 

Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de prezență (vezi Flatus vocis. Metafizica e antropologia della voce, 1992). Ea nu e doar instrumentul comunicării, ci și proba că Celălalt se află aproape, te aude și te recunoaște. Singurătatea, dar și lipsa de însemnătate sunt puse între paranteze de îndată ce glasul tău vorbește răspicat despre imaginea lumii din mintea ta. Veritabila poetică a vocii în schimbare pe care o propune cartea romancierei belgiene rămâne întreagă în versiunea românească. Transpunerea, deloc ușoară, e, neîndoielnic, o reușită. Toate întorsăturile stângace de frază, toate vorbele abia coagulând jumătăți de gând, toate asperitățile unei voci în formare se regăsesc în traducere, care izbutește, asemenea originalului, să reproducă – savuros și profund – simplitatea neșlefuită a unei minți inocente și înceata ei creștere spre lumină.

 

[O paranteză de final: mic roman al formării, al inițierii în tainele vieții, mizând pe limba străină a cărților frumoase, De te duci peste râu mi-a adus în minte cărțile unui prozator român prea puțin citit: Ștefan Goanță. Nu atât atmosfera grotesc-arhetipală, mustind de subînțelesuri și doldora de sugestii, din Zodia Țârului, cât mai ales cele trei volume (prozatorul român nu pariază pe concizie) din Popescu E. Napoleon, unde cel care vede, observă, judecă și vorbește lumea românească a anilor 1945-1950 este un copil de 13 ani. Inocența este subminată și îmbogățită de mania specială a acestui copil de a verifica, în nesfârșite, savuroase, mereu surprinzătoare aparte-uri, tot ce știe și află despre lume. Ca și în cazul lui François, literatura (ficțiunea) funcționează ca învestitor cu existență – există doar ceea ce este spus/scris și numai dacă cel care ficționează are harul cuvintelor. Popescu E. Napoleon e înzestrat cu acest dar revărsat pe sute de pagini, iar François îl dobândește].

 

https://romanialiterara.com/2019/02/prietenul-cuvintelor/

 

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Arbitrii dezmățului, de Mircea Mihăieș

 

 

România literară nr. 5/2022

Orice tratat de pedagogie te învață că nu e recomandabil să critici la nesfârșit. După ce ai identificat o situație defectuoasă,

după ce ai întâlnit un personaj plin de hibe e potrivit să

propui soluții. Dar ce te faci când cazurile disonante aparțin

politicii și protagoniștii lor sunt politicienii? Ca să fii tăietor

de lemne ori oier nu te supune nimeni la examene și concursuri

complicate. Ți se pun în mână drujba ori bâta și, după câteva lecții sumare,

te apuci de lucru. Ca să ajungi politician, și încă unul de vârf, se presupune

că ai trecut printr-un șir de selecții și verificări. Mai întâi, trebuie să fii admis

într-un partid în conformitate cu statutul acestuia. Apoi, să fii ales de „organizația

de bază“. După aceea, la nivel local. Ulterior, să treci proba de rezistență a

alegerilor zonale și, finalmente, pe cea de foc a celor naționale.

Formal, lucrurile acestea chiar se întâmplă. Numai că — o știe oricine

a deschis măcar ușa unui sediu de partid — întregul proces e trucat. De jos

până sus regulile sunt cópii palide ale cutumelor de tip mafiotic. Există mereu

un nucleu ireductibil, constituit pe baza intereselor de tip financiar ori

economic, iar în jurul lui nenumărați electroni-satelit. Deciziile sunt luate

întotdeauna de membrii miezului tare, sâmburele clanului care și-a asumat,

conjunctural, o identitate politică. Dar numai de ideologie și de principii nu

e vorba în limbajul și acțiunile lor. Viața de partid e asemeni unei table de șah

unde pionii și piesele mai slabe sunt mutate discreționar. Compor tamentele

se schimbă exclusiv în funcție de

interesele celor din vârful piramidei

și în momentele considerate de către

ei potrivite. Așa se face că scena publică

e alcătuită aproape exclusiv din vocile

capricioase ale liderilor, și nu din acțiuni

instituționale predictibile.

Ceea ce am descris mai sus nu e

o invenție românească. Întotdeauna

și pretutindeni, politica a avut profilul

cvasi-infracțional, contondent și abuziv

al structurilor mafiote. Glazura de

legalitate provine din acceptarea de

către cetățeni a necesității instituirii

unor legi și reguli. Dar, odată ce li s-a

permis să existe, politicienii acaparează

mecanismele sociale și controlează

discreționar funcționarea societății.

Nu la binele amărâtului de alegător le

stă lor mintea, ci la perpetuarea propriei

puteri și la servirea intereselor de grup,

de castă și de partid. Pe de altă parte,

politicienii nu sunt radical diferiți de

oamenii care îi votează. Indignările și

criticile sunt inutile: de vreme ce toate

formulele politice ieșite la noi din alegeri

în ultimii treizeci de ani s-au dovedit

catastrofale, înseamnă că de atât suntem

în stare.

Partea și mai proastă e că fiecare

nou ciclu electoral aduce în prim-plan

politicieni din ce în ce mai siniștri,

odioși până în măduva oaselor. Când

descoperi pe câte unul mai decent, te

freci la ochi neîncrezător: e posibil așa

ceva? Dar îți revii imediat și-ți spui: nu

va prinde, cu siguranță, încă un mandat.

Probabil s-au petrecut erori la întocmirea

listelor, iar sita de partid a avut și ochiuri

defecte. Toate acestea nu ar fi posibile

dacă în viața de zi cu zi, la bază, n-ar

fi și ea într-un hal fără de hal: aceeași

populație nepăsătoare, încremenită

în filozofia lui „merge și așa“, a indiferenței

față de propria soartă și a celor din jur,

a improvizației păguboase ce se bălăngăne

beată într-o plasă de minciuni și iluzii.

Nu e mare diferență între cartierele

abandonate în explozia de la Cernobîl

și scheletul cenușiu al majorității

blocurilor din orașele României.

Ce crește din ruine, decât

alte ruine? Cum să-și

depășească condiția

cetățeanul care nici

măcar nu realizează că și-ar putea-o depăși? Sărăcia generează

mizerie morală, iar mizeria morală se transformă în declasare

fizică și suferință acută. Văd în fiecare zi oameni ce tânjesc parcă după ceva,

fără să știe cu precizie după ce. Peisajul cenușiu al comunismului, pus în

evidență de depresia adusă de iarnă, a acaparat nu doar cătunele izolate, ci

și marile orașe. Ea se traduce în frustrare și isterie, fenomene înregistrate zi

de zi pe oricare din străzile țării. Șoferi care se încaieră și scot pistoalele,

gospodine ce dau cu tigaia în cap vecinei care le-a supărat, copii de școală

care își brutalizează colegii cu o barbarie inimaginabilă, soți care-și calcă în

picioare nevestele, soții care-și iau lumea în cap și fug încotro văd cu ochii,

bețivi care se furișează tremurând pe lângă zidurile mâncate de lepră ale

caselor, câini flămânzi, gata să sfâșie pe oricine întâlnesc în drum, violență,

violență, violență.

Niciunul din lucrurile pe care le-am descris mai sus nu e nou. Dar

dezastrul e parcă mai vizibil astăzi. Având posibilitatea de a face comparații,

ele sar în ochi și dor ca niște răni supurânde. Chiar nu putem, cu niciun chip,

să ne scuturăm de murdărie și să ne vindecăm de boli? Nu se lipește nimic de

noi din ceea ce se numește „progres și civilizație“? Suntem condamnați la

primitivism, la înapoiere și la suferință? Cum se explică recrudescența

extremismelor de dreapta (legionarism, neo-nazism, fascism) și a celor de

stânga (marxism, corectitudine politică, progresism) într-o societate ce părea

vaccinată împotriva experimentelor politice radicale?

Da, suntem o țară în cădere liberă. Dar cine e de vină? Putem pune cu

ușurință degetul pe un nume de politician sau pe altul. Realitatea cruntă e că

fiecare dintre noi este vinovat. Am echivalat cu multă ușurință libertatea și

permisivitatea cu abuzul și cu vulgaritatea deșănțată. Nu am reacționat atunci

când buba era mică, iar astăzi ne uităm neputincioși la cancerul social instalat

în fiecare colțișor. Nu ne pasă că jurnaliști curajoși sunt călcați în picioare de

hoarde de ciomăgari de partid (cum se întâmplă chiar acum cu Melania Cincea,

o admirabilă ziaristă și scriitoare din Timișoara, insultată într-un limbaj

barbar de adepții isterici ai neo-legionarismului românesc), după cum nu nea

păsat nici când alte voci publice au fost terfelite de pegra decerebrată din

subsolurile partidelor. Elita intelectuală a țării a devenit ținta batjocurii și a

urii, dorindu-i-se exterminarea și de la stânga, și de la dreapta.

Cum vocile credibile au fost copleșite de straturile de mâzgă aduse

dintr-un subconștient colectiv sufocat de propriile dejecții, nu mai are cine

să articuleze propozițiile menite să elimine sau măcar să diminueze tendințele

sinucigașe ale societății românești. Altfel spus, au dispărut necesarii arbitri

ai eleganței, înlocuiți de arbitrii dezmățului. Orice țoapă cu aplomb e astăzi

director de conștiințe. Orice gureș

analfabet trece cu ușurință drept

învățător al neamului. Orice olog mintal

e salvator al țării. Și uite-așa, din miracol

în miracol, din farsă în farsă am ajuns

nu doar de râsul lumii (deși de asta nu

ne pasă), ci am făcut, de bunăvoie și

siliți doar de nemernicia noastră,

drumul întors la zilele celei mai negre

mizerii comuniste. Ceaușescu s-a spart

în mii de bucățele care, printr-o alchimie

demonică, au prins viață și vorbesc

prin fiecare dintre noi.

De un egoism feroce, pentru

mulți români răsplata nemeritată a

devenit un ideal. Nu e de mirare că

bolile sufletului și ale trupului fac

ravagii printre tineri. Cei bătrâni par

resemnați, ducându-și viața anostă în

blocuri cu scări și holuri imunde,

iluzoriu apărate de geamuri de sticlă

crăpată și zăbrelite cu gratii de fier.

În schimb, generația născută după

1990 pare să se fi radicalizat. Unii,

cei capabili de performanță, pleacă

din țară imediat ce se văd cu o

diplomă în buzunar. Ceilalți, care

au descoperit că ugerele instituțiilor

publice nu s-au veștejit de tot, pretind

statut de privilegiați. În numele a

ce? Pentru simplul fapt că s-au ivit pe

lume, chiar dacă existența lor nu pare

să fi fost observată de cineva. Mai mult,

suferinzi de o formă lirică a paranoiei,

au pretenția să se instituie în decidenți

auto-instituiți asupra tot ceea ce mișcă

în țară și în lume. Vor onoruri, bani,

poziții pe criterii care au de-a face cu

orice, dar nu cu valoarea și competența.

Ce ne mai poate salva

din starea catastrofică

în care am ajuns? Pentru

generația mea nu mai

sunt speranțe. Din

textul unui tânăr și

talentat poet și prozator timișorean,

Borco Ilin, înțeleg că nici pentru a lui.

Trăim cu toții, așa cum inspirat o spune,

o viață la bordură:

„Între timp, am schimbat autocrați,

hoți, inamici ai poporului și manipulatori

de doi lei, rechini cu funcții și bișnițari

cu ștaif, și tot nu mă pot scăpa de

sentimentul de viață la bordură când

intru în scara blocului cu zece etaje al

părinților: la parter se combină mirosul șobolănos din boxă cu cel de mâncare

gătită de tanti Melania, care a fost o viață întreagă bucătăreasă la Filist (Colegiul

Bănățean), și cu izul de dentist de la apartamentul de peste drum, închiriat

ca atare. În timp ce urc cu liftul la etajul 9 către ai mei, am impresia că o s-o

găsesc pe mama cum îmi face semnul de liniște cu degetul, înregistrând

muzică de pe un casetofon pe altul, pe casete AGFA, care țiuie inevitabil pe

butonul RECORD. Mă năpădesc sunetele și mirosurile copilăriei la bloc:

desfacerea șirului ciorapului de lână gri când agățai vreo ladă de cartofi în

holul apartamentului fără lumină, apoi acel zbrrr! când se aprindeau toate

becurile în casă, frigiderul și siguranțele. Gecile fâș. Traforajul cu miros de

rumeguș proaspăt la orele de PTP și vaselina din menghine. Ciocanul instalatorului

Costea pe un Renault 16 pe butuci în fața blocului, expectorația grohăitoare

a vecinului tebecist de la X, care venea prin geamul deschis de la baie. Bătutul

șnițelelor duminica. Foșnetul ferm și amenințător al filelor catalogului. Tacul

de lemn pe harta geografică și praful de cretă de sub unghii. Închiderea brutală

a ușilor tramvaiului. Telejurnalul. Bub

 

 

https://romanialiterara.com/2022/02/arbitrii-dezmatului/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

Tipuri de Educație: Formală, Informală & Non-formală

 

Semnificația & Tipurile de Educație

 

Educația este procesul gradual care aduce schimbări pozitive în viața și comportamentul unui om. De asemenea, putem defini educația ca fiind ”un proces de acumulare de cunoștințe prin studiu sau împărtășirea de cunoștințe prin intermediul profesorilor sau altei proceduri practice.”

Ce este educația?

 

Educația aduce o schimbare naturală și de durată în raționamentul unui individ și în abilitatea sa de a-și atinge țelurile. Aceasta ne facilitează investigarea propriilor considerente și gânduri și ne pregătește pentru exprimarea lor în diferite forme.

 

Educația este principalul lucru care ne încurajează să discernem între bine și rău deoarece în absența educației, nu putem face ceea ce avem nevoie sau nu putem să ne atingem țelurile.

 

Mai direct, spunem, ”educația este pasajul către progres”. În plus, este drumul către soarta noastră având în vedere că realizările pot fi îndeplinite doar când indivizii au informații, aptitudini și stare mentală potrivite. În acest sens, educația creează un mediu prin care noi ne putem asocia cu diferiți indivizi și ne putem oferi gândurile.

 

Pentru a rezolva probleme și a fi inventivi, trebuie, prima dată, să obținem experiență cu anumite abilități esențiale. Avem nevoie de învățare și abilități pentru a fi din ce în ce mai imaginativi. Deci, educația este învățarea fundamentală a abilităților și ideilor care ne pot face mai inovativi și rezolvatori de probleme. Educația este primirea capacității de a dezvolta și rezolva probleme pentru a atinge motivele legale.

 

De asemenea, educația înseamnă ajutarea oamenilor să învețe cum să facă lucruri și încurajarea lor să gândească despre ce învață.

 

În plus, este important ca profesorii să predea moduri de găsire și folosire a informației. Prin educație, cunoștințele despre societate, țară și lume sunt transmise din generație în generație.

 

În democrații, prin educație, copiii și adulții trebuie să învețe cum să fie cetățeni activi și eficienți.

 

Mai specific, educația ajută și ghidează indivizii spre trecerea dintr-o clasă socială în alta. Indivizii, societățile, țările împuternicite de educație trec peste indivizii care stau la baza piramidei de creștere.

 

Tipuri de educație

 

Educația merge dincolo de ce se întâmplă între cei 4 pereți ai sălii de clasă. Un copil primește educație din experiențele sale din afara școlii la fel ca și din acelea din înăuntrul acesteia. Există 3 tipuri principale de educație: Formală, Informală și Non-formală. Fiecare dintre aceste tipuri este discutat mai jos.

 

Educația Formală

 

Educația formală sau învățatul formal are loc, de obicei, în școală, unde o persoană poate învăța abilități academice sau comerciale de bază. Copiii mici, adesea, merg la creșă sau grădiniță, dar, de multe ori, educația formală începe în școala primară și continuă cu gimnaziul.

 

Educația superioară este, de obicei, la colegiu sau universitate și ar putea garanta o diplomă academică. Aceasta este asociată unui nivel și este oferită sub un set de reguli.

 

Educația formală este dată de profesori specific-calificați de la care se așteaptă să fie eficienți în arta de predare. De asemenea, trebuie observată o disciplină strictă. Elevul și profesorul sunt conștienți de aceste lucruri și se implică în procesul de educație.

 

Exemple de Educație Formală

 

Învățatul la clasă;

Notele / Certificările din școală & diplomele din colegiu și universitate;

Educația planificată a diferitelor subiecte având un orar adecvat primit prin frecventarea instituției.

 

Caracteristicile Educației Formale

 

Educația formală este structurată ierarhic;

Este plănuită și dezbătută;

Taxe programate sunt plătite regulat;

Are un sistem de notare cronologic;

Are o programă și este orientată către subiect. Programa trebuie să fie acoperită într-o perioadă specifică de timp;

Copilul este învățat de profesori.

 

Avantajele Educației Formale

 

Un model educațional organizat și conținut de cursuri actualizat;

Studenții primesc cunoștințele de la profesori pregătiți și profesioniști;

Proces de învățare structurat și sistematic;

Evaluările intermediare și finale se asigură că elevii avansează la următoarea fază de învățare;

Instituțiile sunt organizate managerial și fizic;

Duce la obținerea unui certificat formal recunoscut;

Acces ușor la locuri de muncă.

 

Dezavantajele Educației Formale

 

Câteodată, elevii brilianți sunt plictisiți din cauza așteptării lungi de a termina o sesiune academică pentru a promova la nivelul următor;

Șansa adoptării unor obiceiuri rele poate fi alarmantă din cauza prezenței în clasă și a elevilor buni și a celor mai puțin buni;

Pierdere de timp, deoarece unii studenți leneși ar putea eșua să învețe corespunzător în ciuda motivației primite de la profesori;

Unele sisteme educaționale neprofesionale și nestandardizate pot cauza o pierdere de timp și de bani pentru studenți, care ajung la dezamăgire din partea educației formale și care ar fi împinși către educația non-formală.

Educație costisitoare și rigidă, în comparație cu alte forme de învățare.

 

Educația Informală

 

Educația informală ar putea fi un părinte care învață un copil cum să pregătească o masă sau cum să meargă pe bicicletă.

 

Oamenii pot, de asemenea, primi educație informală prin citirea multor cărți de la bibliotecă sau a multor website-uri educaționale.

 

Educația informală este când nu studiezi într-o școală și nu folosești nicio metodă particulară de învățare. În acest tip de educație, eforturile conștiente nu sunt implicate. Nu este nici planificată anterior, nici deliberată. Ar putea fi învățată la piață, într-un hotel sau acasă.

 

Spre deosebire de educația formală, educația informală nu este împărtășită de o instituție precum școala. Educația informală nu este livrată conform unui orar fix. Nu este niciun curriculum necesar. Educația informală constă în experiențe și trăirea în familie sau comunitate.

 

Exemple de Educație Informală

 

Învățarea copilului noțiuni de bază, precum numerele;

Cineva care învață limba sa maternă;

Un tip spontan de învățare, ”dacă o persoană stând într-o bancă învață de la cineva despre deschiderea și păstrarea unui cont la bancă.”;

 

Caracteristicile Educației Informale

 

Nu este limitată la pereți;

Nu are o programă definită;

Nu este planificată anterior și nu are orar;

Nu sunt necesare taxe, deoarece primim educație informală prin experiențele zilnice și prin învățarea de lucruri noi;

Este un proces pentru toată viața, într-un mod natural;

Nu sunt implicate certificări sau diplome și nu există stresul de a învăța lucruri noi;

O poți primi din orice sursă, precum media, experiențe de viață, prieteni, familie.

 

Avantajele Educației Informale

 

Un proces mai natural de învățare, deoarece tu poți învăța oriunde și oricând din experiențele tale zilnice;

Implică activități precum cercetarea individuală și personală a unui subiect de interes prin utilizarea cărților, bibliotecilor, a social media, internetului sau prin primirea asistenței unor profesori informali;

Utilizează o varietate de tehnici;

Nu are o perioadă de timp specifică;

Un proces de învățare mai puțin costisitor și mai eficient din punctul de vedere al timpului;

Nu este nevoie de angajarea experților, deoarece majoritatea profesioniștilor ar putea fi dispuși să împărtășească cunoștințele lor prețioase cu elevii / publicul prin social media sau prin internet;

Cei care învață pot lua informația necesară din cărți, de la TV, radio sau din conversațiile cu prietenii lor sau cu membrii familiei.

 

Dezavantajele Educației Informale

 

Informația acumulată de pe internet, social media, de la TV, radio sau din conversațiile cu prietenii sau membrii familiei ar putea duce la dezinformare;

Tehnicile folosite ar putea să nu fie potrivite;

Nicio perioadă de timp adecvată / niciun orar adecvat;

Rezultate ce nu pot fi prezise ceea ce ar putea duce la pierdere de timp;

Lipsa de încredere în cel care învață;

Absența disciplinei, atitudinii și a obiceiurilor bune.

 

Educația Non-formală

 

Educația non-formală include educația adultă de bază, educația alfabetizării adulților sau pregătirea echivalentă școlii.

 

În educația non-formală, cineva (care nu este în școală) poate învăța să scrie și să citească, alte abilități de bază sau abilități pentru locul de muncă.

 

Educația acasă, instruirea individualizată (precum învățarea programată), învățarea la distanță și instruirea asistată de calculator sunt alte posibilități.

 

Educația non-formală este împărtășită conștient și deliberat și implementată sistematic. Ar trebui să fie organizată pentru un grup omogen. Educația non-formală ar trebui să fie programată pentru a servi nevoile grupului identificat. Acest lucru va necesita flexibilitate în proiectarea curriculum-ului și a schemei de evaluare.

Exemple de Educație Non-formală

 

Boy Scouts și Girl Guides dezvoltă niște programe de sporturi cum ar fi înotul;

Programe de fitness;

Cursuri de educație adultă bazată pe comunitate;

Cursuri gratuite pentru educația adultă, dezvoltate de anumite organizații.

 

Caracteristicile Educației Non-formale

 

Educația non-formală este plănuită și nu are loc în sistemul școlar;

Orarul și programa pot fi ajustate;

Spre deosebire de educația formală teoretică, aceasta este educație practică și vocațională;

Nu are limită de vârstă;

Taxe și certificări ar putea să fie sau nu necesare;

Poate fi învățare full-time sau part-time și se poate să câștigi bani și să înveți în același timp;

Implică învățarea abilităților profesionale.

 

Avantajele Educației Non-formale

 

Antrenament practic și vocațional;

Dezvoltarea naturală a minții care nu așteaptă ca sistemul să se îmbunătățească;

Alfabetizare cu creșterea abilităților în care auto-învățarea este apreciată;

Flexibilitatea în vârstă, curriculum și timp;

Un sistem educațional cap-coadă în care atât sectorul public cât și privat sunt implicați;

Nu este nevoie de examene regulate;

Diplomele, certificările și premiile nu sunt esențiale.

 

Dezavantajele Educației Non-formale

 

Prezența participanților este instabilă;

Câteodată, este o pierdere de timp, deoarece nu este nevoie de examene regulate și astfel la finalul sesiunii nu se primește o diplomă;

Abilitățile de bază de a scrie și a citi sunt cruciale să fie învățate;

Nu sunt profesori antrenați;

Elevii ar putea să nu se bucure de aceiași încredere ca și elevii normali;

Unele instituții ar putea oferi certificări false prin intermediul cursurilor online.

 

http://labirintuleducatiei.com/IX-I-a-concluzii-frca-patrusprezece-ani-de-acasa.htm

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Deposedarea cetățenilor – Interviu OVALmedia Vara 2021

 

Transformarea societății din ultimele decenii poate fi povestită foarte bine folosind sistemul nostru de finanțare. Într-o analiză precisă, Liliane Held-Khawam explică modul în care băncile centrale au preluat puterea, înlătură responsabilitatea guvernelor și a întreprinderilor și contribuie astfel la a putea controla cetățenii. Robert Cibis îi cere autorului cărții „Lovitură de stat mondială” să descrie modul de raționament de bază. NARAȚIUNE de Robert Cibis #114

MEMENTO

 

https://lilianeheldkhawam.com/2022/10/16/ma-reponse-a-la-censure-le-livre-depossession-est-en-ligne-pour-une-lecture-libre/

Dacă o lucrare precum Deposedarea deranjează atât de mult o ultra-minoritate, este pentru că este de utilitate publică.

 

 

 

Faceți clic pentru a accesa De%CC%81posesion-Appendices.pdf

Anexele cărții pot fi găsite aici.

 

Pentru iubitorii de limba germana:

 

https://youtu.be/8SBSMC8qPHs?t=56

 

 

 

 

 

 

https://lilianeheldkhawam.com/2022/10/20/la-depossession-des-citoyens-interview-ovalmedia-ete-2021/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Lovitură de stat planetară, cartea care a anunțat marea resetare în 2019 pentru lectură gratuită

 

Dragi prieteni cititori,

 

După succesul distribuției de Dispossession în acces deschis, iată continuarea esențială Planetary Coup d’Etat. Această carte este continuarea lui Dépossession și o fac, de asemenea, accesibilă gratuit.

 

coup_etat_planetaire_liliane_held_khawamDescărcați

Vă reamintesc că această carte a fost publicată în septembrie 2019, cu câteva luni ÎNAINTE de Covid-circ. Sunt descrise însă cu atenție bazele contractuale (tratate supraguvernamentale) care urmau să aibă ca rezultat o RESETARE a ordinii planetare. Exemple:

 

1.- Cuvânt înainte:

 

Cele mai recente știri sunt că băncile centrale se grăbesc să cumpere aur fizic. În fruntea acestora găsim Rusia, al cărei prim viceguvernator al băncii sale centrale, Dmitri Tulin, a declarat în 2018 că aurul este „  o garanție de 100% împotriva riscurilor juridice și politice  ”. Zerohedge a transmis în luna mai a aceluiași an informațiile conform cărora tot aurul turc fusese repatriat în Turcia în urma tensiunilor pe care țara le trăia în ceea ce privește politica sa americană [1] . Dar acum, un raport elvețian de la Schweiz am Wochenende, în timp ce confirma că repatrierea a fost finalizată și că banca centrală turcă și-a retras toate rezervele de aur din Statele Unite, ziarul elvețian notează că aproximativ 19 tone de aur turcesc au fost depozitate la Banca Reglementelor Internaționale, cu sediul la Basel… Contrar transferului anunțat în aprilie de presa turcă către… Bursa de Valori din Istanbul [2] Globalizarea monetară necesită crearea unei bănci centrale mondiale unice. Ar acționa ca un organism de reglementare a lichidităților pentru sistemul monetar global și ca creditor de ultimă instanță. Raportul FMI numește Rezerva Federală Americană drept posibil candidat. Dar ar putea fi la fel de ușor BRI, de exemplu.

 

Pe scurt, a fost stabilit sfârșitul sistemului care a vampirizat planeta cu o monedă inconsecventă. Aurul fizic își va găsi un loc proeminent în noul model într-o formă sau alta. Dar atenție, datoriile trebuie onorate ziua „resetării”.

 

Cuvânt înainte Lovitură de stat globală

[1] „Turcia repatriează tot aurul din SUA în încercarea de a renunța la dolar”, zerohedge.com

 

[2] „Aurul, o temă strategică pentru băncile centrale”, lilianeheldkhawam.com

 

2.- Extras din introducere

 

În fruntea acestei oligarhii se află beneficiarii finali ai datoriei mortale a planetei. Acești indivizi sunt necunoscuți. Datorită tăcerii presei de investigație, și unei bariere de netrecut alcătuite dintr-o infinitate de structuri, atât supra, cât și subnaționale, înzestrate cu personalități juridice perfect anonime, acești cuceritori ai lumii rămân în umbră. Deși identitatea lor este inaccesibilă, rămâne faptul că acești indivizi există în mod necesar, și beneficiază de elementul central care le permite să cucerească lumea: stăpânirea monedei. De fapt, beneficiile confiscării creației monetare a planetei de către noii lorzi sunt incalculabile. Ipoteza noastră de lucru de bază este că ei au fost capabili, grație acestui privilegiu suveran transmis de toate țările, să își însuşească planeta şi resursele ei, inclusiv resursele umane.

 

Înzestrați cu putere holistică, globală, acești maeștri ai unui nou gen se vor impuneo nouă paradigmă sau resetare ,în toate zonele globului. Până cel târziu în 2030, noua lume trebuie să fie operațională.

 

Introducere Lovitura globală

Ne aflăm așadar la o răscruce. Modelele monetare, financiare, economice, funciare, educaționale sau culturale ale lumii vechi sunt în proces de lichidare. Bogăția asociată a fost totuși capturată de o oligarhie privată și corporatizată, care se face stăpână pe toate pârghiile. În același timp, încearcă să unifice planeta sub pretexte mesianice, cărora li se atașează programele de dezvoltare. Pentru moment, am putut vedea că conceptul generează o decrepitudine a umanității și a planetei. La capătul opus se află microelita cu domnitori care beneficiază de prosperitatea istorică. Totul depinde de ce parte ne plasăm pentru a evalua decalajul dintre rezultatele promise și cele observate. Programele puse în aplicare aduc un succes perfect pentru unii și o dramă la fel de semnificativă pentru restul celor vii (inclusiv animale și planetă).

 

Pentru a atinge noua paradigmă, lorzii implementează o revoluție societală în care umanitatea riscă să-și piardă ultimele libertăți și drepturi, în special dreptul la proprietate privată. Făcând acest lucru, ea va depinde de sistemul omniprezent pentru existența ei. Un venit universal și o economie partajată vor fi puse la dispoziția oamenilor obișnuiți în schimbul serviciilor oferite comunității .

 

3.- Lipsuri organizate

 

Întărită de pilonii monetar și financiar, oligarhia poate cuceri pilonul economic. TNF-urile au devenit arme distructive ale economiei de piață, ale legilor acesteia, dar mai ales ale multitudinii de agenți economici privați și publici. Acum, dacă adăugăm și faptul că această micro-elită a înaltei finanțe este deținătoarea (direct sau indirect) a tuturor datoriilor planetei, atât ale publicului, cât și ale gospodăriilor, precum și ale datoriilor faraonice ale companiilor, putem imaginați-vă în mod rezonabil că se îndreaptă spre putere planetară absolută!

 

Toate mecanismele economice au fost atent sparte. Nu trebuie să ne așteptăm la niciun eveniment neprevăzut de la mecanismele pieței sau de la vreo contra-putere. Cei care fac predicții nu au înțeles contextul global în care au loc crizele.

 

Ținând pârghiile esențiale ale vieții economice,doar oamenii care se află la cârma planetei industriei financiare sunt capabili să decidă ziua și ora „resetării”. În acest moment va fi anunțată noua paradigmă societală promisă de Brzezinski. Un model care va străluci de totalitarism la o scară fără precedent. O revoluție istorică are loc chiar acum în tăcerea îngrozitoare a presei .

 

Capitolul 17: Acest liberalism care ucide piața

Aici sunteți, dragi prieteni. Prin aceste câteva exemple care se referă la Resetare, vezi că totul era deja acolo pentru că Marea Resetare este un proiect planetar ale cărui baze au fost puse cu multe decenii în urmă.

 

De mulți ani am observat oameni umblând pe stradă fără ca ei să fie câtuși de puțin conștienți de revoluția de sus care avea loc în tăcere. Mi-am spus că până la urmă nu a fost mai rău pentru că se bucurau în pace de viață.

 

M-am întrebat doar cum s-au gândit liderii să-și impună proiectul când vorbeau constant despre un popor suveran și despre democrație. În ceea ce privește Geneva Mare, de exemplu, mă întreb de câțiva ani dacă euroregiunea va fi detașată de Elveția și dacă așa ar fi cazul, cum ar anunța atunci liderii elvețieni poporului francofon. ..

 

Mă opresc aici, nu am de gând să rescriu cartea. Totuși, dacă ți-ai făcut timp să citești această lucrare, gândește-te că a fost scoasă pe piață în 2019. Scrierea a început cu mult înainte.

 

Pe scurt, virusul a sosit și liderii elvețieni (și mondiali) vor invoca „pandemia” pentru a impune noul model liberticid și violent intruziv. Am fi putut invoca șansa sau o combinație de circumstanțe…?Nici măcar de când apariția virusului nu este decât un mister pentru cei cărora le este prea frică să înfrunte realitatea dură. Fiți siguri că nu voi arunca cu pietre în nimeni în această situație. Negarea activă este o protecție ca oricare alta și nu neapărat mai rea decât altele.

 

Curaj, prietenii mei. Cea mai grea parte urmează să vină, deoarece virusul și problemele energetice sunt doar efecte secundare. Totuși, trebuie să menținem speranța, optimismul și chiar entuziasmul pentru că cel care a creat lumea este încă acolo. Nu a îmbătrânit și nici nu a abdicat.

 

Cu gândurile mele calde.

 

LHK

 

Memento

 

 

https://lilianeheldkhawam.com/2022/10/16/ma-reponse-a-la-censure-le-livre-depossession-est-en-ligne-pour-une-lecture-libre/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////

 

 

Omenirea vampirizată. Cuvânt înainte și cuprins.

 

 

Cuprins

 

Prefaţă

Cuvânt înainte

Introducere

 

 

Partea I Viruși și zei DIY

 

1. În căutarea puterii absolute, Leviatanul finanțelor se înarmează cu tehnoștiință
2. Banii care corupă sănătatea publică a secolului XXI. Fundația Gates în față.

3.O pandemie poate fi declarată fără indicatori de pericol sau mortalitate

4.Resetare grozavă; SARS-CoV-2, pretextul ideal pentru o mare resetare a guvernării planetei

5. Miliardarii susțin mânuirea unor viruși periculoși, potențiale cauze ale… pandemiilor
6. Ce-ar fi dacă SARS-CoV-2 ar fi o himeră mânuită de o echipa internationala?

7.SARS-CoV-2 – De la fabrica de pandemie biomatematică la ingineria socială. Escrocheria testului PCR

8.SARS-CoV-2- Opacitatea unei științe eronate, a cărei agendă reală este de a distorsiona umanitatea.

9.SARS-CoV-2 – Statistici frauduloase favorabile propagandei pandemice

10. Miliardarii își plasează experții să globalizeze și să controleze procesele de sănătate. Miniștrii Sănătății efectuează procedurile. Abolirea Drepturilor Fundamentale. Simulări de peste 20 de ani.
11. Cum o mână de germani au pilotat sănătatea publică globală
12. Problema blocării informațiilor de date
13. Wuhan P4, simbol al transferului masiv de know-how din Franța în China… în compania oligarhiei.
14. OMS vrea exclusivitate ca autoritate globală de sănătate cibernetică. NBIC

 

Partea a II-a Cucerirea naturii

 

15. Preia controlul asupra biosferei prin tehnologie

 

16.Modificarea biosferei

17.Există o problemă serioasă cu soarele?

18.Un câmp magnetic care slăbește inexorabil

19.Noosfera, un plic pământesc gânditor

20.Un geamăn digital pentru orice ființă sau componentă vie de pe planetă

21.SARS-CoV-2 stimulează Metaversul

 

 

Partea a III-a Stăpânirea infinitului mic pentru a domina Viața. B&W de NBIC

 

22.Traiul între bricolaj și brevetare. NBIC

23. NBIC, avizat de cei la putere din decembrie 2021
24. Eugenie în culise. Infanticid.
25. Schimbări cu genomul folosind CRISPR-Cas9
26. Unitatea genică pe populații întregi
27. Grafenul revoluționează lumea medicinei
28. Nanomedicina pentru nano-sănătate
29. Reprogramarea ADN-ului și a celulelor. Dar vaccinurile ARNm?

 

 

Partea a IV-a Către un creier planetar hibrid și conectat. C-ul NBIC

30.Din Grecia antică până în noosferă, prin robotică și AI

31.În căutarea AI inteligentă

32.Un creier global.

33.Interfața creier-mașină. Internetul Gândurilor.

34.Interfața creier-creier. Spre o noosferă hibridă?

35.Inteligenta Bio-Computer și Organoid.

36.Transparența prin lumină albastră. LED

37.De la internetul lucrurilor la internetul corpurilor

38.Internetul nano-lucrurilor

 

 

Partea V CyberBabel – Structura cibernetică și umană a informațiilor. I-ul NBIC

39. Credința în Cuvântul Informații
40. Revoluția Logos
41. Cibernetica explică dorința de a monitoriza și controla în mod continuu informațiile
42. CyberBabel golemizează umanitatea
43. De la Turnul Babel la Internet, CyberBabel. În căutarea adevăratului nume al lui Dumnezeu.
44. Blockchain este Alfa și Omega al CyberBabel
45. Hardware babelian puternic – Supercomputer care integrează ființe vii
46. Omenirea atacată de susținătorii tehnologiei. Brevete

47.ID 2020 – O identitate per actor Cloud

48. Noua identitate digitală și de sănătate

49.CyberBabelian Social Credit

50.Habitat, o mașină de supraveghere și control? Molecularizare universală.

51. Noocrația sau guvernarea de către experți
52. Guvernele ciberocratice vor impune ciborgizarea

 

Partea a VI-a Postumanismul este un fapt religios

53.La început a fost bitul

54.Noosfera susținută de Vatican

55.Homo communicans, un hibrid izolat fiind

56.Extorcarea consimțământului. Fabrica Homo communicans

57. Homo digitalis
58. O religie universală ciber-babeliană. În numele păcii.

 

Concluzie

Postfață de Prof. Philippe Laurent

Postfață de Pastor Martin Hoegger

 

© Ed. Reorganizarea lumii, 2024

 

 

 

 

https://lilianeheldkhawam.com/2024/02/26/humanite-vampirisee-avant-propos-et-table-des-matieres/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Carnea cultivată în laborator, tot mai aproape de consumatori

 

 

 

Mioara Enache

 

 

Carnea cultivată în laborator ar putea fi pusă în vânzare în Marea Britanie în câțiva ani, a declarat autoritatea de reglementare în domeniul alimentar, fiind înregistrate deja cereri pentru friptură, carne de vită, pui și foie gras cultivate, în timp ce alte solicitări sunt așteptate în următorii doi ani.Food Standards Agency (FSA) a primit recent o finanțare guvernamentală de 1,6 milioane de lire sterline pentru a dezvolta un proces eficient de evaluare a siguranței pentru alimentele noi. FSA a declarat că Regatul Unit este o piață atractivă, deoarece are un număr mare de vegani, vegetarieni și flexitarieni, o deschidere mai mare față de noile alimente decât multe alte țări europene și un sector financiar mare pentru a sprijini companiile nou înființate.

 

 

 

Israel are, de anul acesta, friptură de laborator

 

Carnea cultivată este produsă prin creșterea celulelor și nu necesită creșterea sau sacrificarea animalelor. Puiul cultivat a fost aprobat pentru vânzarea către consumatori în Singapore în 2020 și în SUA în 2023, iar friptura cultivată a fost aprobată în Israel în 2024. Zeci de companii din întreaga lume dezvoltă produse similare, inclusiv folosind carne de porc și pește.

Creșterea animalelor este o cauză majoră a emisiilor de încălzire a climei și a distrugerii naturii. Carnea cultivată necesită mult mai puțin pământ și apă pentru a fi produsă și evită problemele legate de bunăstarea animalelor. În timp ce carnea cultivată are aceleași celule ca și carnea sacrificată, asigurarea faptului că este sigură pentru consumul uman este în continuare vitală, a declarat profesorul Robin May, consilier științific principal la FSA.

 

Celulele, cultivate într-un mediu lichid

„Companiile urmăresc în mod evident să obțină produse imposibil de distins de echivalentul animal, dar modul în care realizează acest lucru este fundamental diferit”, spune acesta.

Celulele sunt cultivate într-un lichid și sunt îndemnate să se transforme în mușchi, sânge și țesut adipos, potrivit The Guardian.Profesorul May a mai spus că FSA a fost uneori criticată pentru întârzierile în luarea deciziilor cu privire la noile alimente: „[Dar] cel mai important lucru este că alimentele pe care le cumpărați sunt alimente în care puteți avea încredere. Deci, cred că oamenii se așteaptă ca noi să mergem cât mai departe posibil în ceea ce privește stabilirea siguranței alimentare.”

 

Companiile producătoare de carne cultivată susțin că aceasta este mai sigură din multe puncte de vedere decât carnea tradițională, deoarece evită contaminarea cu bacterii de fermă precum E coli și salmonella, precum și antibioticele administrate multor animale

 

 

 

 

 

 

 

 

Carnea cultivată în laborator, tot mai aproape de consumatori

 

 

///////////////////////////////////

Eugenia nazistă revine în Germania?

 

 

Guvernul german este pe cale să permită testarea genetică a embrionilor umani care prezintă serioase riscuri de tulburări genetice, pentru a se alinia restului Europei Occidentale, unde asemenea practici medicale sunt autorizate.

Ca reacţie la acest fapt, cancelarul Angela Merkel şi-a exprimat

îngrijorarea faţă de mesajul încurajator pe care o asemenea decizie

l-ar putea transmite în sensul „proiectării bebeluşilor” prin

selectarea de către părinţi a unor caracteristici fizice ale

acestora.

 

Şi într-adevăr, chestionaţi cu privire la această problemă, mulţi

cetăţeni germani au răspuns că ar apela la eugenie pentru

determinarea unor trăsături nerelaţionate cu boala ale copiilor

lor, precum culoarea părului şi a ochilor, dar nu şi în vederea

descotorosirii de embrionii cu probleme genetice………..

 

det.  aici

https://www.descopera.ro/dnews/7927988-eugenia-nazista-revine-in-germania

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Schengen!

 

DE ADRIAN PĂTRUȘCĂ 

 

 

 

Plătim astăzi pentru marea trădare de acum 33 de ani.

 

„Ai văzut că nu ne-au primit în Schengen?”, mă interpelează o vecină. „Asta nu-i bine, așa-i?”.

 

„Schengenul” a ajuns ca „Lerul” din colinde: e pe buzele tuturor, dar puțini știu ce înseamnă.

 

Ce să-i spun? Bâigui câteva cuvinte despre politicile de securitate a frontierelor, dar vecina pare să nu audă. Are gândurile ei care o frământă.

 

Spune cu amărăciune ca pentru sine: „Mare bătaie de joc, maică” și se îndepărtează clătinându-și broboada.

 

 

Cele cinci cuvinte ale femeii mi s-au părut cea mai exactă definiție a mizeriei în care ne aflăm.

 

Pentru că „Schengenul” care ni s-a refuzat înseamnă infinit mai mult decât cuțitul în spate înfipt de Austria.

 

E doar partea văzută a unui buboi, a cărui infecție s-a întins ani la rând până ne-a cuprins tot organismul. Este puroiul cu care am fost otrăviți sistematic, din 1989 încoace. Și pe care noi l-am acceptat. L-am înghițit

 

 „Schengen” este clasa politică trădătoare: de la Ion Iliescu la Klaus Iohannis, de la Petre Roman la Nicolae Ciucă, de la Virgil Măgureanu la Eduard Hellvig și de la Mugur Isărescu la Mugur Isărescu.

 

„Schengen” este vânzarea la fier vechi a industriei, a flotei și a sistemului de irigații lăsate de Ceaușescu.

 

„Schengen” este înstrăinarea bogățiilor pământului: petrol, gaze, cupru, cărbune etc. Și înstrăinarea pământului însuși. Și privatizările dubioase ale tuturor capacităților de producție și surselor de venit rentabile, care ne-au sărăcit sistematic și ne-au transformat în colonie.

 

 

„Schengen” este sabotarea timp de trei decenii a unirii cu Basarabia.

 

„Schengen” este tratatul bilateral cu Ucraina, prin care am semnat încă o dată pentru ruperea Bucovinei de Nord, a Herței și Bugeacului.

 

„Schengen”este renunțarea la moștenirea Gojdu, cu o valoare materială de peste un miliard de euro dar cu o  valoare spirituală inestimabilă, și cedarea ei către Ungaria.

 

„Schengen” este steagul Ucrainei, al NATO și al UE, de care nu mai are loc steagul românesc.

 

„Schengen” este mormanul de fiare vechi – fregate, F-16, rachete – cumpărate cu sute de milioane de dolari pe post de șpăgi pentru admiterea în NATO și apoi ca taxă de vasalitate.

 

 

„Schengen” este viza pe care America ne-o tot flutură pe la nas, ca un morcov pe la botul asinului, pentru a-l face să tragă. Geaba am lustruit clanțele, am lins podelele și am pupat licuriciul. Pe Potomac s-a înțeles că măgarul dâmbovițean merită doar două lucruri: paie și bătaie.

 

 

„Schengen” este „Plandemia” care ne-a omorât de inimă rea părinții și bunicii, zăvorâți în case și izolați ca niște ciumați.

 

„Schengen” este distrugerea copiilor, lipsiți timp de doi ani de învățătură și lăsați să se ofilească între patru pereți, tânjind după joacă și după prieteni.

 

„Schengen” este genocidul împotriva bolnavilor cronici, cărora li s-a blocat accesul la tratament.

 

„Schengen” este distrugerea sistemului sanitar și pervertirea doctorilor, transformați în unelte ale morții.

 

„Schengen” este duhul demonic care ne-a închis bisericile și cimitirele și i-a îngropat pe dragii noștri în saci negri de plastic, fără a le putea cânta „Veșnica pomenire”.

 

„Schengen” este teroarea oficializată ca instrument de guvernare; armata scoasă în stradă cu armament de război; sirenele urlând zi și noapte și ambulanțele goale gonind bezmetic ca niște muște fără cap; oamenii săltați de pe stradă și internați cu forța în spitale sau ospicii.

 

 

„Schengen” este Arafat-Tătaru-Rafila-Mahler-Craiu-Marinescu-Jurma-Imbri…

 

„Schengen” sunt milioanele și milioanele de euro aruncați pe „vaccinuri” letale, măști inutile, izolete de carnaval și turnee ale „imunizării” cu mici și manele.

 

(Apropo: știți care este singura țară din Schengen, din UE și din lume care a votat o lege a vaccinării obligatorii pentru TOATĂ populația? Exact: Austria. Nu a mai apucat să o aplice pentru că a început cealaltă etapă a Resetării: Războiul din Ucraina.)

 

 

„Schengen” este trădarea presei: sămânța vânzării a fost sădită încă din 1990, când TVR nu a transmis mitingul anti-FSN „din cauza ceții”; după câteva luni, minerii erau aclamați când zdrobeau țeste în centrul Bucureștiului. – Aceeași presă, ajunsă azi un megafon al terorii sanitare și un mijloc abject de propagandă și minciună, a aplaudat vânzarea țării și a promovat supunerea la ordin și umilința față de străini, ca singurul mod de viață sănătos ce li se potrivește românilor.

 

„Schengen” este clătinarea Bisericii în fața buldozerelor COVID și a duhului acestei lumi: lingurița de plastic și masca la altar, Învierea fără credincioși, ierarhi și purtători de cuvânt transformați în propagandiști-vacciniști, având acum mii de morți pe conștiință.

 

 

„Schengen” este boicotarea Referendumului pentru Familie, după o vizită intempestivă a lui Jean-Claude Juncker la București.

 

„Schengen” este mutilarea sufletului românilor și pervertirea copiilor încă din grădiniță cu „valorile” progresismului sub semnul mincinos al „Educației”.

 

„Schengen” este încă o sumedenie de lucruri – mai multe și mai toxice decât lista de E-uri de pe eticheta unui pateu de post.

 

Dar „Schengen” înseamnă în primul rând trădarea de către noi a mucenicilor din Decembrie 1989. Pruncii nevinovați care au ieșit cu piepturile goale în fața gloanțelor, strigând asemenea martirilor din primele veacuri de creștinism: „Vom muri și vom fi liberi!”

 

„Schengen” înseamnă cozile uriașe la ness, brânză, carne, kent și whisky, atunci când încă se mai trăgea și sângele lor nu se uscase pe caldarâm.

 

 „Schengen” înseamnă aburcarea noastră pe cadavrele acelor copii în goana disperată de a ne pune singuri cătușe mai aurite decât robinetele lui Ceaușescu.

 

 

Am vândut pe un pumn de arginți darul fără de preț făcut nouă de mucenicii din Decembrie: Libertatea. Acesta este păcatul nostru originar.

 

 

„Schengen” este sângele lor pe capetele noastre. Este Răs-Plata trădării.

 

Au trecut 33 de ani de atunci. Vârsta lui Iisus pe Cruce.

 

A venit momentul să ne întoarcem. Să ne răscumpărăm Păcatul. Să ne luăm înapoi Libertatea.

 

Știm Calea. Ne-au arătat-o Copiii. Golgota este înaintea noastră și nu o mai putem ocoli.

 

Bucurați-vă: a sosit ceasul Învierii!

 

https://www.activenews.ro/opinii/Schengen-178086

 

////////////////////////////////////

 

Laura Nordis, Voicu, Vicol, Ciorbă și nițel Ciolacu

 

 

Cornel Nistorescu

 

 

Nordis este o poveste românească plină de românismele mileniului III. O coafeză de pe strada Moșilor din Capitală a ieșit în lume la brațul unui primar aterizat și el după 1990 dintr-un magazin de electronice din Portul Anvers (sub numele de George Pădure), amîndoi cu o ciudată apariție de buticari, și ea, după o dezinvoltă intrare pe scenă, a schimbat partenerii, prietenii, mașinile și grupurile de influență.

 

 

Ce scria ziarul Libertatea despre botoxata și pavazata Laura prin 2015, cînd încă bătea holurile tribunalelor și nu era „doamna deputat”, în zilele în care Marcel Ciolacu nu mai umbla la vînătoare cu Omar Hayssam, ci se zbătea și el să-și facă un loc mai gras în politică!

 

„ Avocata Laura Voicu – cea care o reprezintă pe fosta şefă a DIICOT Alina Bica – are un trecut demn de o adevărată telenovelă. O chema Laura Vicol şi a fost căsătorită cu milionarul Mihai Vicol, condamnat în 2011 la patru ani şi nouă luni de închisoare pentru fraudarea a un milion de euro din fondurile europene, destinate comunicaţiilor. Şi-a schimbat numele după divorţ în Laura Voicu. Iubita lui Leo de la Strehaia Laura Voicu a fost şi iubita “prinţului ţiganilor”, Leo din Strehaia. Acesta susţinea la vremea respectivă că i-ar fi plătit 28.000 de euro lui Adrian Copilu Minune, pentru a compune, special pentru iubita sa, maneaua “Laura, eşti viaţa mea/Fără tine nu pot sta”. Nu în ultimul rând, Leo îi trimitea Laurei câte 1.001 trandafiri. Apărătoarea Cămătarilor Pe plan profesional, avocata Laura Vicol a fost şi apărătoarea membrilor clanului Cămătarilor. Pe de altă parte, ea l-a reprezentat şi pe afaceristul Ovidiu Tender, culmea ironiei, unul dintre denunţătorii fostei şefe a DIICOT, Alina Bica” (Libertatea 20 martie 2015).

 

Laura Vicol (fostă Voicu), zisă și Laura Nordis, s-a remarcat cu apărarea cîrnățarilor, a interlopilor și a miliardarilor de carton, dar și cu folosirea oamenilor din halucinata poveste a Baroului Constituțional, zis și Baroul Bota SRL din Orăștie, la un moment dat ea fiind arestată pentru că a trimis în instanță avocați cu delegații false, fără să aibă dreptul de a participa la un proces.

 

Liberă ca fata de cartier și curajoasă ca pasărea cerului, cu magnet, nu neaparat juridic, ea a zburat spre grupurile de fete și băieți din politică.

 

La fete, s-a apropiat de Olguța Vasilescu, de Alina Bica, de Elena Udrea și de notărițele Ioana Băsescu și Andreea Cosma, iar la băieți, de capital, de Marcel Ciolacu și de Sorin Grindeanu, dar și de Alfred Simonis, de cei din conducerea PSD și a ajuns parlamentar și omul cheie în proiectele de legi din poziția de șef al comisiei juridice. Si, mai apoi, mare și tare, avize, apariții, alocuțiuni amețite, anturaje, avantaje, amintiri de la petreceri deșănțate, curse cu avioane private la Monte Carlo, vacanțe în Dubai cu lideri, cîrmaci, mahări, interlopi și nababi. Laura Nordis și Familia ei au strîns în jurul lor vedete, starlete, decidenți din fotbal, Federația și Liga, captivați de lumina lămpii la tot ce este la modă și la putere. De la Shelly la Cămătari și Burleanu, toți s-au bucurat care de ce. Şi au gonflat proiecte, au adunat bani, au amînat, au învîrtit, au dat înapoi, au trăit și s-au fericit cu afacerea și viața lor înfloritoare.

 

Laura Nordis a ratat de puțin postul de ministru al Justiției și n-ar fi fost de mirare să fi visat, ca și Elena Udrea, la un post de președinte al României sau măcar de comisar european. Dacă-i parcurgi declarația de avere, zici că citești inventarul din magazia unui tezaur. Dacă răsfoiești calendarul anului 2024, îți dai seama că de la declanșarea campaniei electorale stă să cînte „Fluturaș, nu mai ai aripioare!”.

 

Iar de la demisia din PSD și din poziția de șefă a Comisiei juridice, chiar poate cînta:

 

„Fluturaș nu m-ai ai aripioare

 

Domnul conte ți le-a retezat

 

Fluturaș cînd aveiai aripioare

 

Culegeai miere din floare-n floare”.

 

Așa cum eșecurile Elenei Udrea anunțau prăbușirea lui Traian Băsescu, la fel, și „pierderea aripioarelor” de Laura Vicol, zisă și Laura Nordis, o prefigurează pe cea a lui Marcel Ciolacu.

 

Ce garanții betonate dădea sponsorul politic Marcel Ciolacu despre dînsa?

 

„Am luat act, nu o cunosc pe Laura Vicol, nu am auzit sa fie nici corupta, nici neprofesionista. Am auzit ca a avut anumiti clienti, ca si avocat. Acum, daca dvs. luati un interviu unui criminal inseamna ca nu o sa mai aveti dreptul la viața publica?”

 

Cînd a fost întrebat de ziariști ce caută Laura Vicol (fostă Voicu, zisă Nordis) în poziția de șefă a Comisiei Juridice a Camerei Deputaților, Marcel Ciolacu a zis:

 

„N-am nicio problema cu activitatea ei profesionala, stiu ca a avut initiative legislative bune”.

 

Bune-bune, tare de tot, pentru că între ele a fost și cea prin care „revoluționarii cu rol determinant în victoria revoluției din decembrie” să beneficieze de indemnizații lunare. Probabil că Marcel Ciolacu să fi uitat că și el are „acte” de revoluționar.

 

Cu demisia din funcția de șef al Comisiei Juridice și din PSD, Laura Voicu devine o anonimă politic. Se apropie de final o telenovelă din democrația românească. Cucoana nu mai are aripioare! Rapiditatea reacției ar putea fi semnul unor legături mai culpabile cu grupul Nordis. De mai bine de un an, DIICOT are în lucru un dosar pentru infracțiunea de grup infracțional organizat. Este vorba de zeci de procese care se tîrîie de niște vreme.

 

Şi procurorii le-au tîrît cît le-au tîrît, dar nu mai pot ține. Abia acuma cineva a apăsat pe buton.

 

 

 

 

 

https://www.cotidianul.ro/laura-nordis-zisa-voicu-vicol-si-ciorba/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Comunismul, pe înțelesul idioților

 

În urma câtorva comentarii de la textul care ne reamintea dulcile vremuri ale Epocii de Aur, colega noastră @didina s-a indignat teribil și-a hotărât să le explice nostalgicilor, pe înțelesul lor, cam ce-a însemnat comunismul. Părerea mea e că-și pierde timpul, n-ai cum să-i explici unui individ care consideră că până în ’85-’86 s-a trăit bine în România, pe motiv că mai găsea din când în când de mâncare, ce înseamnă nouăzeci de milioane de victime sau că libertatea n-are preț.

 

Stimate aplaudac al creierelor roșii comuniste, am citit cu uimire (și niscai amărăciune, recunosc, însă contează mai puțin) pleiada de aberații înșirată prin comentarii. Nostalgie? Mă doare la bască, n-am dureri d-astea, consider că fiecare etapă a vieții are farmecul ei. Sindrom Stockholm? Puțin, pe ici pe colo, dar nu-s psiholog să te repar eu. Ignoranță? Multă, desigur, dar n-a omorât pe nimeni. Mă rog, poate pe câțiva, dar numărul este irelevant când vine vorba de statistici.

 

Referitor la comunism, însă, relevante sunt două numere. Notezi, da?

 

– Peste 1 milion de victime directe ale comunismului, în România

 

– Peste 90 de milioane de victime la nivel global

 

Nu, nu au murit din cauze naturale, nici de boli și nici în accidente. Au murit pentru că aveau alte preferințe.

 

Cum ar veni, dacă eu devin șef de haită și ajung la conducerea țării, aș putea da ordin să fie maziliți toți cei care cred că rozul e o culoare mișto. Nu mi-a plăcut niciodată rozul, ce să fac? La groapă cu ei, că strică peisajul.

 

Sau i-aș putea băga la pușcărie / i-aș chinui pe toți cei care nu ascultă rock. Ah, nu-ți place rock-ul? Nasol, ce să spun… O să-ți placă, crede-mă. O să îți îndes pe gât un manual de istorie a rock-ului, o să te culturalizez, și o să asculți zilnic, la TV și la radio, fără să ai acces la altceva, ce vreau eu. Și te pun să-mi cânți pe stadion “We will rock you”, împreună cu tot orașul. Vreau și coregrafie. Nu-mi pasă că te miști precum un elefant anchilozat, într-o lună devii gazelă. Repeți zilnic, până îți iese. Coregrafia, că limba îți iese, oricum, d-un cot. Cum de ce îți iese? De chin și de căldură, că io vreau să asist vara, în august, la circul ăsta. Și, să nu uit, toată lumea trebuie să fie îmbrăcată în negru, cu bocanci în picioare și geacă de piele pe cocoașă.

 

Zici că tu asculți ce vrei acasă, iar eu n-am de un’ să știu că tu preferi Smiley? Păi îl pun pe vecinu’ să tragă cu urechea și să te dea pe goarnă. E ok, stai calm că se descurcă. De ce crezi că-am construit blocuri cu pereți așa subțiri? Dublă utilitate, dacă luăm în considerare și economia financiară, că doar nu suntem în zonă seismică să ne temem că ne trezim cu farfuriile vecinului de la etajul superior la noi pe masă.

 

Așa, că tot veni vorba de economie de bani și de construcții. Băi, nene, am fost în vizită prin străinătățuri și ce-am văzut acolo… păi vreau și eu palate d-alea. Noi suntem mai săraci? Stai așa, cum adică nu avem resurse să le facem? Te-ai lovit la cap, Titele? Mâncați mai puțin, băi, că vă crește glicemia. Cum ce? Pește marinat și gheare de pui, că restul le dăm la export, să facem rost de cașcaval.

 

Acum că am rezolvat-o cu finanțele, să trecem la resursa umană. Toți cei care nu ascultă rock s-o ia în mână. Mistria, cazmaua, roaba și ce o mai fi nevoie și să pună osu’ la treabă. Nu, nu-i pe alese și nici nu-mi pasă că tu lucrezi la remaiat ciorapi, nu în construcții. N-auzi că vreau și eu palat d-ăla? Ah, a crăpat Gogu de la cazane când căra BCA? Păi cin’ l-a pus să care BCA, când eu am zis că vreau din cărămizi de aur? Gata, jos șandramaua și luați-o de la capăt. Și să fie gata repede, nu-mi pasă câți vă dați duhul pe-acolo. Hai, mișcați-vă mintenaș, că-mi trebuie și-o șosea asfaltată până-n orașul de baștină. Nu, nu prea mă duc pe-acolo, dar să fie și amărâții ăia mândri că suntem conțărani.

 

Da, știu, mă alint, ei sunt mândri oricum. Nu că n-ar avea de ales, dar e musai. Rocker la rocker trage, știi ce zic? Păi nu le-am luminat eu calea, nu le-am pus eu megafoane peste tot, la muncă, pe străzi, în școli, ca să asculte muzici? Bine, le-am adus niscai portocale de import și mentosane, am auzit că dragostea trece prin stomac și n-am vrut să risc nimic.

 

Ăăă?!? Cum îți sună scenariul ăsta? Parcă începe să-ți placă rock-ul, nu? Ce Smiley, bagă-ți mințile-n cap, că poate ajung șef de haită ș-ai belit-o.

 

Acum hai, lăsăm gluma la o parte. Scoate capul din dos și conectează neuronii. Între ei, nu la genunche, ca să ne facem bine.

 

P.S. În mod normal aș fi lăsat link-uri către documentele care atestă milioanele alea de victime, dar, dacă tot ești fan comuniști (na, că era să zic pesedeu) tre’ să pui osul la treabă singur, c-așai în capitalism, posmagii ți-i ‘moi singur(-ă), că ai cu ce. Mai elegant spus, dacă poți utiliza internetul să aberezi aici, îl poți utiliza și ca să afli informații utile. Spor la săpat!

 

https://mihaivasilescublog.ro/2018/09/01/comunismul-intelesul-idiotilor/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist?

 

 

Alexandru Lazescu

 

Întrebarea din titlu poate să pară bulversantă pentru mulți dintre cei din Europa de Est care au prins perioada comunistă. Nu neapărat însă și pentru cei mai tineri, din categoria „millenials”, pentru care experiența acelor vremuri rămîne doar una abstractă. Au mai aflat cîte ceva din manualele de istorie, la fel cum au aflat despre războaiele mondiale sau despre revoluția din 1848. Și cu atît mai puțin înseamnă mare lucru pentru „millenials” din Occident în ale căror manuale școlare capitalismul este adesea descris drept una dintre formele de putere șiopresiune socială, alături de rasism sau „supremația albilor” (caracterizarea apare într-o propunere de model de Curriculum pentru Studii Etnice care aparține Departamentului Educației al Statului California). Este un teren fertil. În multe țări occidentale tinerii din această generația privesc socialismul favorabil, în proporție de 40 sau chiar 50 de procente, oportunitate pe care o exploatează cu succes noul val populist socialist reprezentat de Bernie Sanders (care ar putea deveni în noiembrie viitorul președinte al Statelor Unite) și democrații socialiști din America sau de facțiunea radicală stîngistă care a preluat în mare parte controlul asupra Partidului Laburist din Marea Britanie.

 

În mai 2019, în cadrul unei prestigioase conferințe anuale găzduită începînd din 1970 de orașul elvețian St Gallen, istoricul britanic Niall Ferguson a ținut o prelegere despre „Capitalism, Socialism și Democrație” plecînd de la cartea cu același nume, scrisă în 1942 de Joseph Schumpeter. O temă care, în condițiile de astăzi, se dovedește surprinzător de actuală. Schumpeter, profesor la Harvard între 1932 și 1950 și pentru o scurtă perioadă, între 1919 și 1921, ministru de finanțe al Austriei, considerat unul dintre cei mai influenți economiști din ultima sută de ani, este cel care a inventat conceptul de „distrugere creativă”, devenit între timp celebru, pentru a descrie principala calitate a capitalismului. Deși el personal avea convingeri conservatoare Schumpeter se arăta sceptic în privința șanselor de supraviețuire ale capitalismului. Pentru că, spunea el, este disruptiv iar această caracteristică incumbă costuri semnificative în plan social și politic. Surprinzător, el împărtășea teza lui Marx privitoare la colapsul capitalismului și la victoria finală a socialismului, dar din motive foarte diferite de cele avansate de acesta din urmă. În opinia sa, capitalismul își generează și își cultivă propriii germeni ai distrugerii chiar în interiorul său, excelează în a crea și subvenționa curentele intelectuale care să-l conteste. După cum subliniază Niall Ferguson Schumpeter avea în vedere, spunînd asta, în principal elitele intelectuale care domină spațiile academic și mediatic și mai nou și cel de afaceri, oricît de surprinzătoare ar putea să pară la prima vedere ultima afirmație.

 

În plus, mai subliniază Schumpeter, socialismul prezintă „o atracție irezistibilă” pentru birocrați și pentru politicienii aflați în competiție în societățile democratice. În cazul politicienilor pentru aceștia sunt evident tentați să-i atragă de partea lor pe alegători prin propuneri populiste tentante chiar dacă acestea sunt contraproductive, chiar nocive, pe termen mediu și lung. Așa a ajuns, de pildă, Grecia în faliment. Asta vedem și la noi, în cazul unor inițiative foarte generoase de mărire a pensiilor și salariilor bugetarilor, nesustenabile în plan economic. Iar în cazul structurilor birocratice pentru că le oferă celor care le populează enorme pîrghii de influență în societate, pe măsură ce rolul statului s-a extins în tot mai multe domenii. Un exemplu tipic sunt structurile europene de la Bruxelles unde zeci de mii de funcționari elaborează reglementări, impun norme obligatorii de conduită pentru mediul de afaceri și pentru sutele de milioane de cetățeni ai UE. Expresia maximalistă a acestui tip de intervenții o reprezintă marile „proiecte verzi”, „New Green Deal-ul” din America, propus de stînga radicală, în frunte cu Bernie Sanders și Alexandria Ocasio Cortez, sau „Green Deal-ul” promovat de către noua Comisie Europeană, în frunte cu Ursula von der Leyen. Ambele complet nerealiste și destructive în plan economic. Pare că ne reîntoarcem în timp, înaintea celui de-al doilea război mondial, cînd puternice curente pacifiste în rîndul cărora găsim personalități intelectuale de marcă, precum Bertrand Russell, militau pentru dezarmare unilaterală, fiind convinși, susțineau ei, că văzînd asta germanii, italienii sau japonezii vor proceda la fel. Iată că vedem și acum astfel de inițiative de autodistrugere economică, făcute în numele unor motivații mai degrabă de natură ideologică de tipul celor care stau la baza abordărilor dominante privind „Schimbările Climatice”, oferă mai ales Chinei șansa de a obține supremația mondială în plan geo-economic. În timp ce Greta & Co, iată și Bruxelles-ul, ne îndeamnă să renunțăm cît mai repede la sursele de energie bazate pe combustibili fosili și la energia nucleară, să renunțăm și la carne și să călătorim cît mai puțin cu avionul China, care dă în exploatare zeci de centrale bazate pe cărbune anual, și India au anunțat că plănuiesc să construiască 320 de noi aeroporturi pînă în 2035 (216 în China).

 

Ideea că socialismul ar putea triumfa a rămas una populară în toată perioada Războiului Rece. Și la Harvard și în alte medii universitare, spune Niall Ferguson, amintindu-l în principal pe un alt foarte cunoscut economist, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel, un fost student al lui Schumpeter la Harvard. Prezicerea sa, făcută în 1961, că la mijlocul anilor ’80 economia sovietică o va depăși pe cea a Statelor Unite, infirmată de realitate (la apogeu aceasta nu a depășit 40 de procente din cea americană) arată cît de mult se pot înșela în predicțiile lor multe dintre persoanele care se bucură altfel de o enormă autoritate profesională. Între cei care i-au călcat pe urme din acest punct de vedere lui Paul Samuelson s-au aflat mai tîrziu alte nume celebre, Jeffrey Sacks, Paul Krugman sau Joseph Stiglitz, ultimii doi și ei laureați ai Premiului Nobel pentru Economie. De pildă atunci cînd se arătau entuziasmați de politicile promovate de Hugo Chavez în Venezuela, politici care au dus țara la ruină. Este adevărat, predicțiile lui Samuelson au toate șansele să se împlinească în cazul Chinei, a cărei economie o va depăși probabil ca dimensiune pe cea a Statelor Unite spre sfîrșitul anilor 2020. Numai că modelul economic practicat la Beijing este foarte diferit de cel adoptat în trecut de către URSS. Este vorba de un Capitalism de stat cu destule practici care amintesc mai degrabă de perioada capitalistă sălbatică.

 

Primele două decenii care au urmat după căderea Comunismului păreau să confirme triumful definitiv al pieței libere și capitalismului. Iată însă că lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani. Popularitatea curentelor radicale de stînga reprezentate de personaje ca Bernie Sanders, liderul laburist Jeremy Corbyn în Marea Britanie, Jean-Luc Melenchon în Franța sau a liderul Podemos din Spania, Pablo Iglesias, vicepremier în guvernul Sanchez și un simpatizant al regimului Maduro din Venezuela, a explodat. Reprezentanții acestora nu se mai sfiesc să se prezinte drept socialiști sau chiar comuniști, etichete evitate cu grijă în trecut. În timp ce vocile mai moderate vorbesc despre ceea ce numesc un „woke capitalism”. Termenul „woke” este preluat de la promotorii progresiști ai unei ideologii care are în centru bătălia pentru „justiție socială” care, în opinia lor, ar trebui să prevaleze asupra oricăror alte considerente. Definiția, destul de vagă, dată în Statele Unite conceptului de „woke capitalism”, aceea că misiunea corporațiilor este de a promova „o economie care să-i servească pe toți americanii”, oferă un teren fertil derapajelor și agendei ideologice promovate de diferitele grupări radicalizate care interpretează aproape tot ce se întîmplă în societate în cheia confruntării dintre „opresori” (reprezentați prin definiție de albii heterosexuali, în principal de bărbații albi) și mai toți ceilalți, „oprimații”. Se ajunge astfel la cereri de boicotare a unor produse sau servicii dacă nu convin opiniile politice sau deciziile luate de conducerea corporațiilor care le furnizează. De pildă, un protest inițiat de angajații Google a determinat corporația să se retragă dintr-o colaborare cu Pentagonul în domeniul Inteligenței Artificiale. Este inutil de precizat că așa ceva este de neconceput în China unde marile corporații din domeniul tehnologiilor digitale asistă guvernul de la Beijing într-un demers similar. Este un exemplu concludent de orbirea ideologică, tot mai larg răspîndită, care afectează grav capacitatea democrațiilor occidentale de a rezista în viitor asaltului regimurilor autocratice.

 

O cercetare sociologică realizată recent la comanda RealClearPolitics releva că mai bine mai bine de o treime dintre americani (dar 64% printre democrați), privesc nefavorabil un brand comercial dacă cineva de la conducerea companiei cu care este asociat și-a exprimat sprijinul pentru Donald Trump. În timp ce doar 19% dintre americani adoptă aceeași atitudine dacă este vorba de un candidat democrat în alegerile prezidențial din acest an. Ultimele cifre ilustrează dominația categorică, pe ansamblu, în spațiul public, a discursului Stîngii și explică ascensiunea spectaculoasă a unui politician ca Bernie Sanders care vrea sa expandeze masiv rolul guvernului în domeniile energiei și sănătății, să introducă controlul chiriilor la nivel național, să crească semnificativ taxele. Iar una dintre propunerile sale, prea puțin discutate, este aceea de a obliga companiile să dea 20 de procente din acțiuni angajaților. Chestiunea în sine nu ar fi neapărat o noutate pentru că multe companii fac deja asta dar selectiv, în funcție de performanță, și în nici un caz în baza unei obligații legale.

 

Sanders descrie constant America drept o societate „rasistă, de sus pînă jos” și spune că va gestiona toate crizele mondiale doar prin intermediul ONU. Organizație al cărui Consiliu de Securitate este paralizat complet, de o bună bucată de vreme, de blocajul existent între Moscova și Beijing, pe de o parte, și puterile occidentale, pe de alta. Ca și Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist din Marea Britanie, Bernie Sanders el este un mare simpatizant al regimurilor totalitare. Cu condiția să fie anti-americane. Test pe care l-au trecut cu bine, de-a lungul timpului, sandiniștii lui Daniel Ortega din Nicaragua, Cuba lui Fidel Castro, Iranul, Venezuela lui Hugo Chavez și Nicolas Maduro și nu doar Uniunea Sovietică, unde senatorul și-a petrecut luna de miere, ci și Rusia lui Putin. El a votat, de pildă, împotriva unei legi adoptate în Congres, cunoscută sub numele de Magnitsky Act, după numele avocatului Serghei Magnitsky, care a fost torturat în închisoare, unde a și murit în 2009, lege care sancționează persoanele din Rusia care se fac vinovate de abuzuri și încălcări grave ale drepturilor omului. În 1985, după o întîlnire cu Daniel Ortega, implicat în ucideri politice și relocări forțate ale populației, scrie Jennifer Rubin în Washington Post, Sanders declara că liderul din Nicaragua nu era binevăzut în America pentru că administrația Reagan utiliza „profesioniști bine instruiți în manipularea mass media”.

 

Un website satiric american, BabylonBee, un fel de Times New Roman de la noi, ilustra această situație de o manieră tragi-comică dînd un „citat” din Vladimir Putin care spunea că „nu mai este nevoie de noi; nici cele mai mari ambiții ale noastre nu mergeau pînă acolo încît să încercăm să facem ca un comunist sadea să cîștige nominalizarea unui mare partid din Statele Unite; așa că nu văd ce putem obține mai mult dacă interferăm în alegeri”. Numai că din păcate nu este deloc o glumă. Cu Bernie Sanders la Casa Albă ne putem aștepta la destule surprize neplăcute chiar dacă solidul angrenaj instituțional american va putea probabil să evite derapajele majore. Deși Bret Stephens era de părere de altă părere, în The New York Times: „o victorie a lui Sanders în alegeri va fi doar posibilă pe fondul unui val, ca acela de care a beneficiat Reagan în 1980 și Obama în 2008, cea ce înseamnă că va avea mandat să-și implementeze o bună parte din agenda sa electorală”.

 

Cum s-a ajuns aici? Între cauzele majore, trecute în revistă și într-un editorial recent din Wall Street Journal, se numără discreditarea pieței libere și capitalismului. Pentru că, spun economiști ca Thomas Picketty, acesta generează inegalitate, iar preocuparea pentru combaterea acesteia ar trebui să primeze în mod absolut asupra tuturor celorlalte, precum eficiența și profitabilitatea. O alta cauză este creșterea intoleranței de sorginte radical progresistă (nu rareori cu accente de violență fizică) din campusurile universitare față de orice punct vedere care nu se înscrie în linia ideologică „corectă”. Ceea ce a făcut ca „noile abordări” din toate domeniile științei să fie astăzi impregnate de o viziune tributară politicii identitare. Împreună, bătălia împotriva inegalității, a cărei dimensiune este amplificată prin intermediul „interpretării creative” sau chiar distorsionării datelor statistice, și războaiele identitare în numele „justiției sociale” sunt cei doi piloni ideologici principali pe care se sprijină actualele mișcări populiste radicale de stînga. Un instrument fiind ofensiva copleșitoare a ceea ce a devenit în fapt mai degrabă o religie decît o știință, Cultul Schimbărilor Climatice, care are o profundă tentă anti-capitalistă. Tot acest demers generalizat beneficiind de sprijinul substanțial a celei mai mari părți din mass media.

 

Sunt destule voci care încearcă să tempereze astfel de temeri spunînd că avem în fapt de a face cu abordări de tip social-democrat. În plus, ni se spune, nu e vorba de socialismul totalitar sovietic ci de unul democratic. Numai că nu eticheta e problema. Politici de acest gen afectează sever creativitatea și dinamismul economic. Atunci cînd au fost aplicate, chiar în țări care au rămas democratice, precum Marea Britanie, în anii ’60 și ’70, sau în India (în a cărei primă constituție se specifica că este o Republică Socialistă) ca să nu mai vorbim de Venezuela sau Zimbabwe, s-au dovedit falimentare. Cînd ridici dramatic taxele e greu de crezut că nu va scădea semnificativ și apetitul pentru risc și sacrificii, elemente care stau la baza inițiativelor care au dus la nașterea majorității marilor corporații americane din prezent. Bernie Sanders, care nu e deloc sărac, are cîteva case și milioane de dolari în conturi, spune constant că a fi miliardar este ceva imoral. Cu toate că o analiză recentă releva că 9 din 10 miliardari americani au căpătat acest statut financiar exclusiv prin eforturilor lor, de regulă în urma lansării unor afaceri din domeniul noilor tehnologii digitale, precum Jeff Bezos, Mark Zuckerberg sau fondatorii Google. Nu au primit averea cadou și nici nu au obținut-o prin legături clientelare, ca oligarhii ruși. Pe de altă parte, atunci cînd introduci statul în gestiunea unor întregi sectoare economice rezultatul previzibil este mai multă ineficiență, mai puțin dinamism și mai multă corupție.

 

Ceea ce acest larg front radical, cantonat ca vîrstă mai ales printre cei care nu au nici un fel de imagine legată de perioada Războiului Rece, uită sau ignoră este că nu mai suntem într-o lume unipolară în care consecințele unor astfel de experimente și derapaje majore în plan economic și social sau în cel al securității nu ar fi pînă la urmă catastrofale, ar putea fi îndreptate ulterior. Competitori de calibrul Chinei sau Rusiei sunt gata să exploateze toate aceste evoluții și să tranșeze în favoarea lor bătălia pentru supremație politică, economică și militară pe plan global, așa că nu e deloc sigur că daunele provocate vor mai putea fi, măcar în parte, reversibile mai tîrziu.

 

Alexandru Lăzescu

 

Articolul este o variantă extinsă al unui text publicat în Revista 22

Va putea supraviețui capitalismul asaltului valului socialist?

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Feţe KGBisericeşti

 

 

Victor Sheymov (numele său este “americanizat”) era până în 1980 ofiţer superior în KGB. În 1980 a fugit la americani împreună cu soţia şi fiica şi zece ani ruşii au crezut că e mort. Sau s-au prefăcut a crede asta. Prin 1990, Victor al nostru a publicat o carte (Victor Sheymov, Turnul secretelor, Editura Univers, 1998), în care îşi povesteşte la persoana a treia aventurile. Ele nu sunt prea grozave fiindcă, chiar el o spune, serviciile secrete n-au nimic spectaculos, iar activitatea lor este adeseori “grav deformată” prin filme şi cărţi.

 

Nu ne-ar fi interesat cartea dacă ea n-ar fi dezvăluit, pe alocuri, ceea ce am păţit şi noi cu Securitatea noastră. Vicesecretarul de partid (comunist, evident – n.m.) în Direcţia generală nr. 8, Direcţia A, Şeimov răspundea de “securitatea comunicaţiilor KGB în străinătate”, dar nu numai atât. Trebuia să “organizeze” şedinţe de partid în care nimeni nu mai credea, dar – aici doream să ajungem – să recruteze în fiecare an câţiva ofiţeri tineri pentru a da examen la Facultatea de Teologie.

 

El scrie: “Raportul despre biserică era rezultatul infiltrării agenţilor KGB în Biserica Ortodoxă Sovietică (sic!). Operaţiunea începuse cu ani în urmă, când KGB-ul recrutase agenţi şi informatori din rândul feţelor bisericeşti. Programul cunoscuse o dezvoltare atât de armonioasă, încât la un moment dat ajunseseră să existe ofiţeri KGB cu normă întreagă, plasaţi în funcţii de răspundere în sânul Bisericii …”

 

În rest, cartea povesteşte ceea ce toţi românii ştiu deja: cum, de exemplu, adevăraţii KGB-işti erau sătui de imensul număr al informatorilor, benevoli sau nu. N-om fi noi chiar ruşi, dar – după numărul celor care ne-au turnat – poate că am devenit şi nu ştim. (“Academia Caţavencu”, nr. 355/1998)

 

Citeste si articolele:

 

Mafia Bisericii Ortodoxe este sora buna a mafiei siciliene

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate

Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis

Oastea cu grade a Domnului ne costa doua milioane de euro pe an

 

Feţe KGBisericeşti

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Dacalogul pupătorului de moaşte

 

 

 

Ca în orice ţară rămasă în Evul Mediu, în România nu se construieşte o autostradă, un spital modern, şcoli dotate la nivelul revoluţiei tehnologice a momentului, dar se pupă moaşte la greu. Acest “sport” este încurajat şi sprijinit de autorităţile statului, laice (?) prin definiţie, de la cele locale la cele centrale. Doar ştiţi proverbul care circulă prin România medievală: politicienii te fură, iar Biserica te ţine în întuneric.

 

Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă (vorbim de ea deoarece este majoritară) ţine de şase la furtul zilnic al marilor corupţi ai neamului, nu cumva “boborul” să se deştepte şi să realizeze că, de fapt, Biserica din Românica este o mare afacere aducătoare de averi pentru înalţii ierarhi ai Bisericii, cei care vor colabora de minune cu politicienii corupţi, pe drumul falimentării României.

 

N-am auzit niciun popă, de la patriarh la ultimul preot din Românica, să condamne corupţia aducătoare de sărăcie, dar am auzit foarte mulţi popi, cu vile, limuzine şi amante, tunând şi fulgerând împotriva UE, tocmai organismul care mai ţine în frâu lăcomia şi ticăloşia politicienilor români, majoritar ortodocşi şi ei.

 

Dar haideţi să vedem cele 10 porunci pe care orice pupător de moaşte care se respectă trebuie să le îndeplinească. Nu de alta, dar a pupa cadavre nu este nici măcar un “sport” de secol XIX, ci de secol X, hai XIII. Realizaţi cam pe unde se află România, ţara aia unde infrastructura este praf. Germania, rasă de aliaţi în al doilea război mondial, a ajuns, în 50 de ani, a treia putere economică a lumii şi principala putere economică a Europei.

 

Românica, ce a moştenit din comunism o ţară fără datorii, cu fabrici şi uzine în picioare, n-a reuşit în 28 de ani să construiască măcar o autostradă la est la vest sau de la nord la sud. În aceste condiţii, te întrebi de ce ar merita votul mafioţii din PSD şi de ce trebuie organizat pupatul cadavrelor, în fiecare an, la Iaşi, unde a fost primar PSD-istul Nichita, cel care-şi trimitea poliţiştii să supravegheze păsărica amantei, o băsistă fierbinte şi târziu acasă (plus că Gheorghe Nichita a fost turnător la Securitate).

 

Decalogul pupătorului de moaşte

 

Nu se pupă moaștele decât dacă în prealabil ai scos timp bun, omologat de arbitrii B.O.R, la semimaratonul de mers în genunchi în jurul Mitropoliei.

Este politicos să lași toate persoanele trecute de 60 de ani înainte. Apoi, prioritate au politicienii PSD, membrii și simpatizanții. La urmă votanții și posedații.

Nu-i frumos să te împingi, dar dacă este atac umăr la umăr se acceptă. Loviturile sub centură și raclă nu sunt permise.

Nu te lua după metalul din care-i construită racla când îți scrii bilețelul cu dorințe. Înăuntru e Sfânta Parascheva, nu-i peștișorul de aur.

Nu se freacă un bilet de Loto de raclă dacă nu juri că 90% din câștig o să-l donezi Bisericii.

Nu se cumpără produse bisericești sau flori de la comercianții ambulanți ci de la hypermarketurile BOR-ului.

Rugăciunile nu au valoare dacă nu lași la Cutia Milei un autograf cu poza lui Grigorescu.

Nu asculta Black Sabbath la căști în timp ce aștepți la coadă. Încearcă Bad Religion.

Nu face moașting la Iași dacă n-ai mai postit de câțiva ani.

Dacă n-ai acasă poster deasupra patului cu PF Daniel stai degeaba la coadă.

Citeşte si articolele:

 

Ce faci cand nu ai un job legal, adica nu platesti nimic pentru a trai in Romania, fiind un parazit? Te duci la pupat moaste!

Prin miliardele de euro alocate Catedralei Neamului Prostit si Furat de catre Mafia PSD, pesedistii creeaza noi locuri de munca: pentru cersetori si hotii de buzunare

Culta noastra cea de toate zilele

Pentru neocomu(n)istii ce au guvernat Romania dupa 1989, n-a fost valabila porunca „Nu ravni la casa aproapelui tau!”

Fete KGBisericesti

 

 

Dacalogul pupătorului de moaşte

 

 

 

////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

DUGHIN: Убивать, убивать, убивать! (Ucideți, ucideți, ucideți!)

 

 

 De Vlad Cubreacov 

 

Paranoia rusească. ”Profesorul” Alexandr Dughin, cu referire la ucraineni, într-un interviu acordat agenţiei ruse de știri AnnaNews la 16 mai 2014: “Убивать, убивать, убивать! Больше разгoворов никаких не должно быть! Как професcор я так считаю”. (Ucideți, ucideți, ucideți! Și nu mai trebuie niciun fel de discuții! Ca profesor, eu așa consider.)Filozoful ultranaționalist” Alexandr Dughin, ”propovăduitorul fascismului panslavist și sfetnicul din umbră al liderului de la Kremlin, Vladimir Putin” (“Le Nouvel Observateur), ideologul principal al ”neoeurasianismului” și al teroriștilor proruși din sud-estul Ucrainei, a fost eliberat, vineri, printr-un ordin al rectorului Universității ”Lomonosov” din Moscova, din funcția de șef al Catedrei de Sociologie a Relațiilor Internaționale din cadrul acestei instituții.

 

Anunțul a fost făcut de Aleksandr Dughin pe contul său din rețeaua «ВКонтакте».

 

”Încălcând toate normele, rectorul Universității de Stat din Moscova, V. A. Sadovnicii, și-a anulat propriul ordin de acum o lună de zile cu privire la desemnarea prin concurs a subsemnatului în funcția de șef al Catedrei de Sociologie a Relațiilor Internaționale din cadrul Universității de Stat ”M. V. Lomonosov” pe perioada de până în 2019”, scrie Dughin, citat de portalul  ”Русская планета”.

 

Alexandr Dughin lasă să se înțeleagă că motivul invocat de rector pentru demiterea lui ar fi ”problema ucraineană”. Ultimul ar fi declarat că în instituția pe care o conduce ”se face știință, nu politică”.

 

În același timp, Dughin își exprimă nedumerirea în legătură cu faptul că, pentru funcția din care a fost demis, a fost propusă candidatura liderului Partidului Liberal Democrat din Rusia, Vladimir Jirinovski.

 

Recent, studenții și profesorii celor mai importante instituții de învățământ superior din Moscova au inițiat colectarea de semnături în vederea demiterii ”filozofului odios” Alexandr Dughin din funcțiile deținute de acesta în învățământul superior din Rusia, inclusiv la Universitatea ”Lomonosov”, pentru incitarea la crimă și ura provocată împotriva ucrainenilor.

 

”Activitatea publică” a ”profesorului” Dughin este incompatibilă cu funcțiile deținute de acesta în sistemul învățământului de stat din Rusia și aduce prejudicii grave științei ruse și statutului Universității ”Lomonosov”, se afirmă într-o petiție a acestora, adresată conducerii Universității ”Lomonosov”.

 

”În cadrul recentelor sale luări de cuvânt, Dughin a făcut apeluri directe la omucidere, accentuând că aceasta este poziția sa în calitate de ”profesor”, precizează semnatarii scrisorii. Ei aduc drept argument declarațiile ”filozofului”, din cadrul unui interviu acordat de acesta la 6 mai 2014 unei agenții de presă, ca reacție la presupusele ”atrocități” ale ucrainenilor împotriva separatiștilor din estul Ucrainei.

 

Alexandr Dughin este mentorul geopolitic și geospiritual al lui Iurie Roșca. Acesta i-a tradus lucrările și l-a avut oaspete în repetate rânduri la ”Universitatea Populară” pe care o conduce. Cursurile lui Dughin de la Universitatea lui Roșca sunt frecventate și de bașcanul Găgăuziei, Mihail Formuzal. Acesta a amenințat cu separarea de Republica Moldova a autonomiei pe care o conduce în cazul în care la 27 iunie Republica Moldova va semna Acordul de asociere cu Uniunea Europeană.

 

După Eurotv.md

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

DUGHIN CONTRA REPUBLICII MOLDOVA, DESPRE TRANSNISTRIA ȘI RUSIA MARE DIN CARPAȚI LA PACIFIC

 

 Vlad Cubreacov  

 

TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI

 

În ultimele decenii geopolitica Rusiei trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia, liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.

 

URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.

 

Și iată referendumul din Transnistria. Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.

 

Transnistria este frontiera noastră de care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia, înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru, încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.

 

Rusia Mare trebuie să includă în sine nu doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.

 

Există două căi de soluționare a conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele, atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale. Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei, ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.

 

În anul 2003 Rusia a mai propus propriul ei plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău, fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin, pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic, acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.

 

Anume din acest motiv a fost torpilat de forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în general i-a și întors spatele Rusiei.

 

Aș putea fi contrazis cum că primind Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios, epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit din mai multe etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.

 

Nouă ne-a fost încredințată răspunderea pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să sperăm că pentru totdeauna.

 

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

 

Sursa: revista Eurasia din 16 octombrie 2006.

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse despre învățăturile neopăgâne ale lui Alexandr Dughin

 Vlad Cubreacov 

 

Învățătura lui Alexandr Dughin

 

Printre doctrinele neo-păgâne, opiniile lui  Al. Dughin ocupă o poziție aparte. În particular, acest lucru se explică prin poziția autorului, șef al mișcării „Eurasia”, prin faptul că este unul dintre ideologii cunoscuți ai mișcării „Rusia”, prin colaborarea sa activă cu Comitetul Islamic și prin aceea că este un politician ambițios.Învățăturile sale, transformate coerent în ideologia mișcării Eurasia, nu pot fi examinate separat de concepția despre lume a mentorului său spiritual, René Guénon, a cărui biografie conține unele date ce ne permit să evaluăm mai obiectiv latura spirituală a doctrinei lui Al. Dughin.

 

În plus, sunt de asemenea clarificate rolul și poziția Bisericii Ortodoxe, prevăzute de Al. Dughin în documente programatice și alte scrieri legate de organizația OPOD (Mișcarea Socială și Politică Pan-Rusă) Eurasia și de crearea viitoarei Uniunii Eurasiatice.

 

Toate documentele folosite pentru pregătirea acestui capitol au fost publicate în mass-media publice. Opiniile lui  Al. Dughin, ale mentorilor și discipolilor săi au fost luate din monografii, anuare, mijloace de informare în masă conduse de acesta și din alte publicații distribuite mai ales de întreprinderi comerciale controlate de mișcarea Eurasiatică și de alte structuri dependente de autor.

 

Despre autorul doctrinei

 

Alexandr Gelevitch Dughin [1] s-a născut în 1962 în regiunea Celiabinsk. Tatăl său a fost general, a lucrat în Administrația Centrală a Sistemului de Informații a Statului Major General al Forțelor Armate ale URSS. Tatăl general și-a plasat fiul, care nu a terminat Școala de Aviație de la Moscova, la arhivele KGB. Dughin știe aproximativ 10 de limbi europene și stăpânește limba ebraică. Ambițiile lui  Al. Dughin au făcut din el, la vârsta de 35 de ani, omul numărul doi în Partidul Național Bolșevic al lui Eduard Limonov. Este entuziasmat de francmasonerie și de fascism. A fost un inamic al „Imperiului Sovietic”. În prezent, susține opinii total opuse (a devenit un apologet al lui Stalin și al Uniunii Sovietice, NT).

 

În 1991 a fost publicată prima sa carte, „Calea Absolutului”, în care sunt expuse fundamentele orientării sale religioase. În 1992 începe să editeze revista „Elemente”. În 1993 publică bestseller-ul „Teoria Conspirației”, care a devenit echivalentul romanului de acțiune englez „Spy Hunt”. În cartea „Teoria Conspirației” a fost dezvoltată tema relațiilor secrete dintre CIA și KGB.

 

Potrivit propriei sale mărturisiri, Al. Dughin se considera în tinerețe „un fascist mistic”, iar în prezent s-a transformat în „fascist ortodox”.

 

Al. Dughin îl consideră pe ezotericul francez din prima jumătate a secolului al XX-lea, René Guénon (15 nov. 1886 – 07 ian. 1951), drept maestrul său, autoritate recunoscută și incontestabilă, emisarul autentic al teoriei escatologice, văzând în el figura-cheie a acelei perioade. El scrie: „René Guénon este emisarul centrului suprem pentru timpurile din urmă, pentru vremea lui Kali Yuga, iar principiile Tradiției formulate de el (ansamblul „cunoștințelor non-umane transmise de la o generație la alta de către casta preoților” sau de alte instituții similare) vor servi drept bastion al mântuirii pentru cei care vor trebui să lupte împotriva „Lumii acesteia” și a „Prințului ei”, să reînvie Tradiția în dimensiunea ei autentică, non-umană și „angelică” și, încheind ciclul, să elaboreze fundamentele sacre ale Epocii de Aur care se apropie.” [2]

 

Unul dintre obiectele fundamentale ale cercetărilor lui Guénon este o versiune a metafizicii în care conceptele hinduismului au avut o mare influență.

 

În încercarea de a-l justifica pe Guénon (și, prin urmare, de a-și justifica propriile concepții asupra creștinismului),  Al. Dughin spune că „particularitatea tradiționalismului lui Guénon îi face, uneori, pe membrii conservatori ai Bisericii să considere în mod greșit ezoterismul și sinteza la care el se referă drept ocultism și sincretism.” [3]

 

Iar în 1912, Guénon s-a convertit la islam și a luat numele arab de Abd-el-Vakhed-Iakhia – Slujitorul Celui Unic.

 

Cu toate acestea, mai departe [4], Dughin indică faptul că „Guénon a primit inițierea masonică de la neo-rosicrucianul Theodor Reuss, care i-a fost prieten, camarad de arme și responsabil pentru inițierea lui A. Crowley.” [5]

 

Să nu uităm că Guénon reprezintă o autoritate incontestabilă pentru  Al. Dughin.

 

Neopăgânismul în lumina concepțiilor metafizice ale lui R. Guénon și  Al. Dughin

 

Primele cercetări religioase ale lui  Al. Dughin datează de la începutul anilor ’90 ai secolului trecut și sunt legate de crearea almanahului „Înger blând”, în ale cărei publicații sunt examinate sursele spirituale ale învățăturilor unui nou Mesia. Iată ce scrie echipa redacțională în această ediție [6]:

 

„Sarcina noastră fundamentală … o constituie restaurarea tradiției integrale în dimensiunea sa totală… Almanahul „Înger blând” luptă pentru restaurarea spiritului medieval, a modului de gândire medieval, a religiozității medievale și a concepției medievale despre stat.” Dar, așa cum vom vedea mai jos, Dughin interpretează aceste concepte „medievale” din punctul de vedere al neo-păgânismului.

 

În limitele Tradiției menționate, Dughin recunoaște primatul neființei: „orice metafizică tradițională cu valoare deplină recunoaște prioritatea neființei asupra ființei” [7]. Iată aici una dintre propozițiile (răspunsurile) gnozei escatologice a lui  Al. Dughin: „Ființa a apărut ca o dovadă că neființa, care o conținea înainte de apariția ei, nu este ultima instanță și că, dincolo limitele ei este prezent Celălalt, care nu coincide nici cu ființa nici cu neființa [8]. Din punctul său de vedere, ființa „nu-și poate afirma nici primatul său asupra neființei, pentru că ar contrazice adevărul, de vreme ce ființa pură nu este altceva decât traducerea în realitate, sub forma lor logică, a posibilităților neființei care a precedat-o.” [9]

 

În mare, doctrina spirituală a lui  Al. Dughin este concentrată în almanahul „Sfârșitul lumii. Escatologie și Tradiție” (Moscova, Ed. Arktogaia, 1998). Însuși  Al. Dughin numește această publicație „manual de istoria religiilor”. Dar aspectele istorice ale diferitelor credințe conținute în această lucrare sunt prezentate din punctul lui de vedere propriu (și cu totul neobișnuit). Acest lucru contrazice definiția cărții ca lucrare istorică și îi conferă un aspect dogmatic. Amestecul de credințe creștine, runologie, concepte păgâne, diverse teorii cosmogonice este doar o mică listă a libertăților lui de diletant față de materialele colecției.

 

Inserând în colecția istorică [10] un capitol din volumul „Calea Absolutului” („Gnoză Escatologică”),  Al. Dughin constată că doctrina sa religioasă este deja formată.

 

Justificând apariția unor noi religii și culte în limitele Tradiției, Al. Dughin scrie literalmente următoarele: „Regulile și structurile ezoterice ale Tradiției se transformă în conformitate cu situația mediului cosmic și, prin urmare, apar noi religii și tradiții, noi forme de cult și noi practici.” [11]

 

Această declarație are consecințe profunde. Dacă mediul cosmic este constituit de neființă care dă naștere ființei, atunci apariția unor noi religii și culte (posibilă doar în limitele ființei) este un fapt obiectiv (din punct de vedere metafizic) iar aceasta înseamnă că, mai devreme sau mai târziu, va apărea o nouă religie în limitele Statului Eurasiatic și, de asemenea, că va fi absurd să i se opună rezistență.

 

Trebuie menționat faptul că această afirmație este inclusă în secțiunea din „manual” dedicată analizei învățăturilor religioase ale lui A. Crowley.

 

Astfel, putem defini deja doctrina religioasă a lui  Al. Dughin ca pe o interpretare a metafizicii hinduismului combinată cu conceptele marxismului ortodox. Sub aspect lingvistic, această doctrină ia forma unei terminologii pseudo-științifice, extrem de atrăgătoare pentru diletanți, pentru cei care, ca Al. Dughin însuși, au abandonat studiile universitare și împărtășesc idealurile ideologiei comuniste.

 

Ortodoxia în interpretarea lui  Al. Dughin

 

Dughin face o analiză a Ortodoxiei pornind de la poziția tradiționalistă a lui Guénon, avansând teza că: „De regulă, dacă Biserica creștină urmează o orientare tradiționalistă și conservatoare, în cel mai bun caz, ea constituie suportul fundamental pentru conservarea aspectului ezoteric, ritualic și dogmatic… Biserica fie își limitează activitatea non-liturgică printr-un moralism simplificat, fie, ceea ce este mai rău, încearcă să se ocupe de apologetică, bazată pe teorii fundamental seculare, moderne și antitradiționale, fie, ceea ce este îngrozitor, tinde spre sincretism, ecumenism și chiar spre neospiritualismul cel mai abject… ” [12]

 

În lucrările lui Al. Dughin se manifestă în mod clar efectul legii dihotomiei. De exemplu, tentativa de a cerceta credințele pre-creștine și pre-ortodoxe ale Rusiei îl duce pe Al. Dughin la concluzii paradoxale. Iată una dintre ele: „Creștinismul nu a înlocuit, ci a ridicat și a consolidat vechea credință pre-creștină.” [13]

 

El scrie: „Când avem în fața noastră o tradiție cu adevărat importantă și autentică, putem aproape întotdeauna să-i descoperim transcendentalitatea și caracterul imanent, deoarece această ultimă caracteristică alcătuiește partea ei interioară și ezoterică.” [14], adică, la  Al. Dughin păgânismul este, de asemenea, o presupusă Ortodoxie, încă și mai bună și mai originală. „Aspectul imanent” este concepția mistică despre lume a lui  Al. Dughin și a adepților săi. Această concepție provine în special din aceea că e suficient să ne gândim la o „conspirație”, și ideea de conspirație deja devine realitate iar, de vreme ce gândesc „eu”, acesta este un fapt mult mai important din punct de vedere metafizic decât realitatea concretă. [15]

 

„Aspectul imanent” nu distinge între ideile care își au un fundament în viața cotidiană și ideile nominale (sau pur și simplu fictive), acordând preferință celor fictive. Eșecul tentativei de a asocia „aspectul imanent” creștinismului se manifestă într-un mod deosebit de vizibil în încercarea de a interpreta Crezul, întreprinsă de  Al. Dughin, în care, în general, cade în francă erezie [14]. Astfel, el susține că Crezul de la Niceea este o profesiune de credință cu „o concesie mică acordată unor prejudecăți creștine”. În plus,  Al. Dughin numește de obicei Crezul: „Formulă de credință” [16]. În același timp, consideră că primele trei articole (sau, în terminologia lui  Al. Dughin, „puncte”) oferă o imagine absolută și desăvârșită a metafizicii [17].

 

În „operele” sale [18] Al. Dughin pur și simplu comite blasfemie când afirmă un anumit aspect substanțial (existențial, ontologic) al Sfintei Treimi. El neagă revelația că Dumnezeu este Creatorul lumii și că El transcende mereu orice aspect existențial.

 

Dughin introduce o inovație în doctrina nemuririi sufletului. Și anume, scrie că: „Sufletul, o formă subtilă, țesută din substanțele atmosferei, supraviețuiește corpului în care și-a petrecut viața pământească și poate trăi independent, chiar și după moartea trupească… Însă drumul spiritului spre cer este imposibil… pentru sufletul individual, pentru că această lume, prin definiție, nu admite în sine ființe îmbrăcate în formă.” [19] Dar în conformitate cu învățătura ortodoxă, Dumnezeu creează sufletul prin suflul Său creator [20].

 

Dughin insistă, într-un un sens pur teosofic, asupra „descoperirii în personalitatea umană” a unei substanțe radical diferite de vechiul „eu” obișnuit al individului. El afirmă că această descoperire se produce în timpul botezului [21]. Iar în asta Al. Dughin vede o cale pentru „mântuirea” ființei umane.

 

O astfel de afirmație contrazice diametral definiția lui Ioan Damaschinul: „sufletul este o substanță vie, simplă și necorporală, invizibilă ochiului omenesc, nemuritoare, înzestrată cu înțelegere și rațiune și neavând o imagine (formă) determinată”. Acesta acționează cu ajutorul corpului organic și îi comunică viață, creștere, simțire și forță generatoare. Inteligența sau spiritul aparține sufletului, nu ca ceva diferit, separat de el, ci ca partea lui cea mai pură. Ceea ce sunt ochii pentru trup, aceea este inteligența pentru suflet. Sufletul este o ființă liberă, înzestrată cu capacitate de voință și acțiune. El este „susceptibil de a se schimba prin voință.” [22]

 

Concepțiile și declarațiile eronate și, uneori, de-a dreptul eretice ale lui Al. Dughin sunt completate de runologie, de doctrina privind caracterul ciclic al fazelor cosmice și de alte credințe păgâne.

 

Conform suspomenitei legi a dihotomiei, utilizate larg de Al. Dughin pentru a-și elabora lucrările, el ajunge la concluzia inevitabilă că există două tipuri de hinduism după Guénon – unul bun și unul rău. Cel „rău” este cel occidental și cel „bun”, cel oriental, presupus ortodox. Al. Dughin vede „un viitor luminos” pentru ortodoxie într-o combinație dintre principiul exoteric al Bisericii (adică, al organizării ecleziastice), cu gnoza ezoterică păgână. Această abordare, conform descrierii lui, ar deschide „posibilități nelimitate pentru o înțelegere profundă și neașteptată a ortodoxiei ruse” [23]. Astfel, Al. Dughin afirmă că în persoana „ereticilor gnostici” există deja un fond de ortodoxie, lipsind doar aparatul metafizic. De aceea, singura cale constă în a se adopta religia tradițională și apoi a se încerca, în mediul acestei religii, pătrunderea prin practica spirituală, rituală și intelectuală în aspectele sale ezoterice interioare, în misterele sale ” [24].

 

Al. Dughin recomandă: „pentru ca gnosticii să nu fie supuși influenței ideilor creștine, ei ar trebui să aspire către reducerea la minimum a dimensiunii umane, pământești și seculare a Bisericii…, cu toate acestea este indispensabil să insistăm asupra misticii și desăvârșirii Bisericii, subliniind aspectul ei atemporal, benefic și transformator” [25]. Mai mult decât atât, el crede că „sarcina fundamentală pentru aplicarea principiilor tradiționalismului integral în cazul creștinismului și, în special, al ortodoxiei, presupune să devii un adept ortodox nemijlocit al lui Guénon” [26].

 

Aceasta nu este nimic altceva decât o chemare la crearea în cadrul ortodoxiei a unei noi tendințe (secte), adică, o tentativă de schismă, pur și simplu.

 

Al. Dughin ignoră în mod evident faptul că păstrătoarea adevăratei Tradiții – Biserica – se păzește și se va păzi în viitor de societăți secrete în sânul ei. El prezintă situația ca și cum ar putea să alăture Bisericii, cum dorește, credințele lui păgâne.

 

Conform părerii îndrăznețe a lui  Al. Dughin, „Dacă am fost răscumpărați de Hristos, atunci, în principiu, în noi nu există păcat și trebuie să mergem cu îndrăzneală spre lumea îndumnezeiri și nu să ne numărm cu meticulozitate imperfecțiunile” [27]. Astfel este pusă la îndoială o parte fundamentală a vieții spirituale, pocăința, spovada, cu alte cuvinte, cititorul este, de fapt, chemat la un refuz voluntar de a participa la cele mai importante Taine ale Bisericii, care constituie o parte obligatorie a vieții ortodoxe.

 

„Revoluția religioasă este văzută de Dughin ca păstrare a tuturor aspectelor dogmatice, rituale, doctrinare și simbolice ale credinței ortodoxe. Această revoluție, însă, distruge acele contribuții intelectuale cu caracter aristocratic și protestant sau de conformism sovietic și, cel mai adesea, de tendință liberală, care sunt în mod eronat asimilate astăzi cu Biserica și care îi îndepărtează de ea pe mulți oameni demni, puternici și nobili, cu tendință revoluționară” [28].

 

În obiectivele sale, Al. Dughin se apropie de aşa-numiţii modernişti: „kocetkovişti”, „menevişti”, „borisovişti”, „jeludkovişti” şi alţii. El încearcă insistent să „adapteze” ortodoxia la păgânism, iar sus-numiţii „modernişti” îi vin în întâmpinare, stricând ortodoxia din ei înșiși, dar şi din minţile şi inimile adepţilor lor. „Acest om s-a pus pe sine deasupra legii umane şi dumnezeieşti, şi-a ales un punct de vedere în afara binelui şi răului, mai presus de lege şi de har [29]”. Şi dacă reprezentanţii curentelor novatoare enumerate merg pe pretinsa cale a simplificării conceptelor religioase recunoscute, atunci Dughin, din contra, se străduieşte din toate puterile să transforme ceea ce este evident în ceva de neînţeles şi ambiguu, utilizând în acest scop aparatul conceptual şi filologic al metafizicii.

 

Se poate considera că doctrinele religioase ale lui  Al. Dughin se prezintă ca o compilaţie de învăţături de credință occidentale (protestante) şi orientale (hinduse). Acestea nu au în sine nici o bază spirituală ortodoxă şi nu pot fi considerate o învăţătură religioasă deplină, în sensul investit în acest concept de mediile academice, teologice şi filozofice.

 

Atitudinea lui  Al. Dughin faţă de Islam

 

Una dintre primele manifestări oficiale pe care le-a organizat mişcarea „Eurasia” a fost conferinţa islamică „Ameninţare din partea Islamului sau ameninţare pentru Islam”. Conferinţa a avut loc la 29 iunie 2001 în clădirea „President-Hotel” sub preşedinţia speakerul-ui Dumei de Stat, Ghenadi Selezniov, a Muftiului Suprem al Rusiei, Talgat Tadjuddin, şi a lui Alexandr Dughin (acesta devenise deja consilier al lui Selezniov pe chestiuni de geopolitică). Un număr special al „Revistei Eurasiatice” a fost consacrat relaţiei mişcării cu Islamul. De la Departamentul de relații bisericești externe al Patriarhiei Moscovei, Părintele Vsevolod (Ciaplin), a publicat în paginile acelui număr un articol care ocupă doar puţin mai mult de 5% din volumul total al revistei.

 

Menţionăm că în niciunul dintre articolele pe tema islamului nu există referinţe la multiplele manifestări de extremism ale pseudoislamiştilor. Mai mult decât atât, într-un articol [31] al unuia dintre autorii permanenți ai publicației, Hoj-Ahmed Nuhaev, se propune crearea pe „teritoriul Ceceniei de Sud a unei case comune Eurasiatice”, o organizaţie construită pe principiile doctrinei hanifite (unirea musulmanilor, creştinilor, evreilor şi tuturor oamenilor de bună credinţă care sunt gata să se supună acestei orânduiri, în jurul misiunii comune de însănătoşire a Pământului şi de însănătoşire a sufletului omenirii contemporane).

 

Ideile lui H. – A. Nuhaev îi sunt foarte apropiate lui Dughin. De exemplu, el propune construirea Statului Eurasiatic în două etape:

 

–  În prima etapă se creează CUSA – Confederaţia Unită a Statelor Autoritare;

 

–  În etapa a doua aceasta se transformă în Casa Comună Eurasiatică.

 

Se pare că islamul îi este cel mai apropiat lui Dughin ca bază spirituală a eurasianităţii.

 

Sunt interesante reflecțiile lui Dughin despre „a treia capitală [32]”. Analizând rolul oraşelor Kiev, Moscova şi Sankt-Petersburg în istoria Rusiei, menţionează faptul că, în Rusia Moscovită, etnia o constituie mai ales velicorușii (veliko = mare, NT), totuşi, numeşte acest stat „turco-slav”. Din punctul său de vedere, capitala ideală a Eurasiei este Kazan. În susţinerea afirmațiilor sale, el scrie: „Ivan cel Mare (cel Groaznic) a acţionat ca urmaş legitim al voinţei geopolitice a Hoardei, ca un ţar velicorus propriu-zis, în care rădăcinile slave sunt logodite cu sângele tătăresc sub steagul de luptă al ortodoxiei bizantine”. El consideră că „Tatarstanul este un exemplu de subiect al federaţiei eurasiatice. Graţie impulsului tătăresc, turcic, ruşii s-au autoconştientizat ca velicoruşi, despărţindu-se odată pentru totdeauna de modelul de statalitate malorus (malo = mic; termenul este folosit pentru ucraineni, NT). Elementul tătăresc este cel mai important factor atât al etnogenezei velicoruşilor cât şi al statului – al genezei Rusiei înseşi – Eurasiei”. Şi, în sfârşit, cea mai interesantă afirmaţie: „Islamul hanifit tătăresc este preţios pentru Eurasia nu ca o „ortodoxie nedesăvârșită”, ci ca o varietate pravoslavnică (ortodoxă) a islamului. Şi, viceversa, pentru islamul ortodox nu există o tradiţie mai apropiată decât Biserica ortodoxă. [33]

 

Alexandr Dughin consideră că metodele metafizicii sunt potrivite nu numai pentru studiul ortodoxiei, ci şi pentru cel al islamului. Astfel, el invocă opinia cunoscutului metafizician islamist Gheidar Djemal, opinie ce coincide cu a sa: „Sfârşitul este mai fundamental decât începutul… Negaţia este cea mai fundamentală dintre toate realităţile [34]”.

 

Este grăitor faptul că acest articol al lui Dughin a fost publicat în ziarul comuniştilor ruşi „Zavtra” (Mâine, NT), nr. 21 (338) din anul 2000. Totodată Al. Dughin demonstrează totala necunoaștere a unui document analitic precum „Jihadul poporului tătar în Rusia” [35], în care agresiva „apropiere” a islamului de ortodoxie este reflectată cât se poate de limpede.

 

Dacă este să se ia în considerare apelul lui Al. Dughin la uniunea prioritară cu statele musulmane şi posibila preluare de către acestea a puterii în Uniunea Eurasiatică, atunci apare următoarea întrebare:

 

Ce mecanisme propune Al. Dughin să fie utilizate pentru evitarea repetării situaţiei create în Afganistan la ora actuală (se are în vedere aducerea în faţa judecăţii a misionarilor creştini de către talibani)?

 

Având în vedere faptul că, după spusele Sheik-ul-Islam-ului Talgat Tadjuddin, populaţia musulmană va acorda susţinere deplină preşedintelui Putin, se poate considera că ea va proceda la fel şi în ceea ce-l privește pe Al. Dughin, care îşi demonstrează în mod deschis subordonarea servilă față de acţiunile conducerii ţării.

 

Poziţia în privinţa masoneriei contemporane

 

În concepţia lui Al. Dughin, masoneria este o mişcare iniţiatică în principiu „bună”, care s-ar fi divizat sub influenţa unor forţe din exteriorul ei, într-una rea, „egipteană”, şi una bună, „creştină” [36]. Astfel, Al. Dughin demonstrează totala sa neînțelegere a doctrinei masoneriei, care neagă oricărei religii calitatea de fundament spiritual al existenţei societăţii.

 

Cu toate acestea, prezintă interes discuţia lui Al. Dughin (în acest caz el a vorbit în calitate de autor al almanahului „Înger blând” – IB) cu şeful ramurii franceze a „Ordinului Templierilor Orientali” (reformat ulterior de Aleister Crowley), un anume frate Marcion (Cristophe Bouchet) [37], în timpul unei vizite a acestuia în Rusia.

 

Luând în discuţie activitatea masonilor pe parcursul câtorva secole, fratele Marcion analizează latura ocultă a activităţii trupelor SS ale Germaniei hitleriste (Schutzstaffel – trupele de apărare, principala forţă armată paramilitară subordonată Partidului Naţional-Socialist-Muncitoresc-German, NT) considerând că „majoritatea studiilor consacrate cercetării naţional-socialismului sunt simplificări vulgarizatoare care… tind să-l prezinte ca pe un rău absolut”. El consideră, bazându-se pe publicaţiile Savitriei Devi Mukerji, soţia brahmanului Mukerji, că „în interiorul naţional-socialismului a existat o evidentă tendinţă mesianică”.

 

Tot aici, fratele Marcion afirmă că „tot ceea ce se spune că s-ar fi petrecut în lagărele de concentrare naziste (ca şi în cele staliniste) este o uriașă exagerare”.

 

(Pare-se că fratele Marcion nu cunoaşte materialele procesului de la Nürnberg).

 

După cum a mărturisit fratele Marcion, secţiuni ale lojei masonice există în multe ţări ale Europei Occidentale, printre care şi Iugoslavia (Republica Federativă Iugoslavia compusă din Serbia şi Muntenegru, NT), unde cu câţiva ani în urmă (reamintim că interviul datează din anul 2001, NT) numărul adepţilor lui Crowley era cel mai mare. La întrebarea legată de credinţa masonilor el răspunde, literalmente, astfel: „Ei cred în putere şi în necesitatea manifestării puterii, dominaţiei şi stăpânirii asupra propriului sine”.

 

Teoriile lui Crowley în lumina abordării metafizice a lui Al. Dughin

 

Alarmează în mod deosebit tentativa insuficient camuflată de a împăca ortodoxia cu învăţături religioase opuse acesteia. În acest sens, Al. Dughin chiar încearcă să arate că Aleister Crowley (ocultist englez născut în 1875 şi decedat în 1947, fondator al religiei „thelema”, NT) nu este atât de periculos pentru orice credinţă, cum este descris în general. Autorul invocă o serie de crâmpeie justificatoare din declaraţii ale lui Crowley, încercând să demonstreze că el este doar unul dintre cercetătorii (filozofi) remarcabili ai timpurilor noastre. O asemenea atitudine faţă de  acest „mesia” al satanismului este mai mult decât semnificativă, ca şi faptul că, analizând învăţăturile lui Crowley, el pune cuvântul „satanism” între ghilimele. La exterior, el încearcă să ia poziţia unui analist independent al diferitelor credințe despre care există informații în culegerea de articole. Pe baza raţionamentelor lui Al. Dughin, aici s-ar afla și reprezentările metafizice ale lui Rene Guénon, care îi sunt binecunoscute. Punând în contrast iniţierea şi contra-iniţierea, el consideră că „oamenii cu cele mai benefice intenţii, convinşi că sunt ortodocşi şi purtători ai binelui celui mai evident se aleg cu cele mai groaznice şi mai serioase perversiuni”. Urmează un alt citat: „Cel mai adesea, nonconformiştii în materie de religie („ereticii”, „sataniştii”) caută deplinătatea experienţei sacrale pe care nu le-o pot oferi reprezentanţii ortodoxiei. Aceasta nu este vina lor, ci nefericirea lor, iar adevărata vină cade asupra acelora care au permis ca tradiţia lor autentică să se transforme într-o faţadă superficială, în spatele căreia nu este, pur și simplu, nimic. Şi, poate ca tocmai aceste forţe şi grupări dubioase…  să fie acelea care merg spre profunzimea realităţii, în timp ce profanii rămaşi la periferie… le pun tot felul de piedici” [38].

 

Prin raţionamente-standard, Al. Dughin ajunge, ulterior, la concluzia că rolul „satanismului” (sau a „Ordinului lui Set”) în divizarea bisericilor ortodoxă, catolică şi protestantă este pur şi simplu neglijabil: asta deoarece formarea lui A. Crowley a avut loc în mediul „frăţiei protestante de la Plymouth”, al cărei propovăduitor fusese tatăl lui.

 

Este interesantă următoarea afirmaţie a lui Dughin: „Atunci când Crowley își accentua propriul „satanism”, nu făcea altceva decât să comunice o înţelegere clară a valorii propriei sale poziţii față de tabăra metafizică pe care o părăsise în mod conştient. Nimic mai mult.” Astfel, învăţătura religioasă a lui Crowley este redusă doar la dezavuarea dogmelor protestantismului. În acest mod, Dughin dă de înţeles că nu știe de nimic malefic în privința sataniștilor din Federaţia Rusă şi activității unor secte de acest gen în multe ţări ale lumii. Mai mult decât atât, el propune ca A. Crowley să fie considerat „eretic din erezie”, „antihrist în sânul anticreştinătăţii”, fapt care trebuie luat în considerare în mod deosebit în aprecierea adevăratei însemnătăţii a lui A. Crowley în Rusia [39].

 

Cu alte cuvinte,  Al. Dughin acuză creştinătatea însăşi de apariţia viziunilor anticreştine ale lui A. Crowley: autoidentificarea lui Crowley cu „antihristul” constituie, pentru el, nu expresia caracterului distructiv al misiunii sale, ci doar o însuşire oarecum provocatoare (în context cultural creştin) a acelor nume şi titluri cu care clarvăzătorii creştini i-au însemnat pe prorocii noului eon (New Age, cu rădăcini istorice în gnosticismul creştin, sincretismul maniheist şi al altor credinţe orientale, NT) „neînţeleşi” de ei în limitele propriului lor context religios („religiile (dumne)zeului mort şi înviat”) [40]. În general, din punctul de vedere al lui Al. Dughin, A. Crowley însuşi îşi descrie „reflexiv” şi ironic magia sexuală în „termeni antihristici” (autorul se referă la procedee preluate de Crowley din Tantra Yoga şi însoţite de perversiuni sexuale degradante, NT).

 

Adică toată învăţătura lui A. Crowley este redusă la statutul de glumă! Aici se cade a aminti anumite afirmaţii ale lui A. Crowley cu privire la sacrificările ritualice de fiinţe umane dintr-o carte de-a sa: „În funcție de ţelurile mistice se realizează: înjunghierea, sugrumarea până la moarte, înecarea, otrăvirea, decapitarea, strivirea, arderea şi altele” [41] sau „Sângele de lună este cel mai bun, de asemenea sângele menstrual şi cel proaspăt de copil, şi un fragment de prescură consacrată (Sfânta Împărtăşanie, NT), apoi sângele duşmanilor, pe urmă al unui preot sau al credincioşilor; în ultimul rând, sângele unui animal oarecare” [42]. De asemenea, A. Crowley recomandă: „Cel mai potrivit obiect în acest caz este un copil nevinovat şi dezvoltat intelectual, de sex masculin („Însemnările magice ale fratelui „Perturabo” – pseudonimul de cult al lui A. Crowley)”. Acesta dă de înţeles că în perioada dintre 1912 şi 1928 el săvârşea câte 150 de asemenea sacrificii pe an [43].

 

Ajungem, într-un final, la sfârşitul articolului: „Nu trebuie să excludem nici posibilitatea ca tocmai prin demonstrarea ostentativă a negativismului lui respingător, a antinomismului şi firii lui „rele” să se poziționeze mai aproape de adevăr şi să faciliteze însuşirea orientărilor spirituale corecte… nu este oare adevărat că… drumul spre Rai e bătătorit cu intenţii rele?” [44].

 

La cele spuse anterior nu mai e nimic de adăugat. În afară, poate, de faptul că în cartea „Sfârşitul lumii” (a lui Dughin, NT) este inserată în totalitate lucrarea de bază a lui A. Crowley, „Cartea legii”, ceea ce se poate considera drept o formă de propagandă a învăţăturilor sale pentru adepţii lui Al. Dughin.

 

Vom încerca să formulăm poziţia religioasă a lui Al. Dughin pe baza scurtei analize a materialelor examinate:

 

Antiortodoxie în viziunea despre lume, aceasta bazându-se pe primatul nefiinţei în faţa fiinţei, cu utilizarea aparatului conceptual şi lingvistic al metafizicii.

Prezenţa în învăţătura religioasă a concepţiilor legate în mod direct de viziunile hinduse (tantrism, metafizica indiană) şi de asemenea cu elemente de teosofie care reflectă viziunile metafizice ale lui Rene Guénon (iniţiat în masonerie, probabil în Ordinul Reformat al Templierilor Orientali).

Apeluri la „reformarea” ortodoxiei, în particular prin intermediul erodării ortodoxiei ca învăţătură religioasă adevărată, introducerea în interiorul Bisericii a duşmanilor ei, lichidarea tradiţiilor ortodoxe, supunerea ortodoxiei în faţa islamului şi, în cele din urmă, distrugerea ei prin utilizarea aparatului administrativ al pretinsei Uniuni Eurasiatice. Ca etapă intermediară – utilizarea conjuncturală a ortodoxiei pentru îndeplinirea propriilor obiective politice în confruntarea cu atlantiştii (SUA, statele membre ale UE şi statele membre ale NATO, NT) pe calea spre o dominație reală a lumii.

Preferinţă clară pentru islam în cadrul unei atitudini condescendente faţă de masonerie şi satanism.

Învăţătura religioasă a lui  Al. Dughin este orientată, spre deosebire de învăţăturile religioase tradiţionale, spre pătura socială a elitei. Pentru înţelegerea acesteia este nevoie de o pregătire specifică, în special filozofică. Iar aceasta plasează respectiva credinţă religioasă în rangul unei ideologii mistico-oculte, elaborate în urma abordării critice a poziţiilor conceptuale ale principalelor religii mondiale.

Arbitrariul interpretării postulatelor de bază ale creştinismului şi distribuirea pe larg a materialelor de acest gen prin intermediul surselor publice de informare îl situează pe Al. Dughin în afara zidurilor Bisericii.

Centrul de distribuire a învăţăturii religioase a lui  Al. Dughin este magazinul „Transilvania” (oraşul Moscova, strada Tverskaia, 6/1, 5, telefon 229-87-86/33-45, site www.arctogaia.com

 

Conţinutul site-ului, publicat în ziar:

 

–          Filozofie

 

–          Istoria religiilor

 

–          Geopolitică

 

–          Metafizică

 

–          Sociologie

 

–          Economie

 

–          Culturologie

 

–          Politologie

 

–          Onirologie

 

–          Psihologie abisală

 

–          Runologie

 

–          Geografie sacră

 

–          Conspirologie (teoria conspiraţiei)

 

–          Analiza evenimentelor curente

 

–          Versiuni on-line ale publicaţiilor periodice eurasiatice, referinţe, forum

 

În incinta magazinului „Transilvania” se mai găseşte, de asemenea, magazinul “Arctogaia – 2”, în care sunt prezentate practic toate lucrările lui Al. Dughin şi, de asemenea, lucrări fundamentale dintr-o gamă largă de probleme teologice, politice şi economice, mai ales lucrări ale lui H. Wirth, A. Crowley şi ale altor apologeţi ai învăţăturilor religioase anticreştine, documentele programatice ale mişcării „Eurasia”, publicaţiile periodice ale acestei mişcări.

 

Având în vedere actuala situaţie a lui Al. Dughin ca lider al unei mişcări sociale populiste, se poate presupune că, în viitorul apropiat, baza şi sfera de răspândire a învăţăturii sale religioase se va extinde, graţie utilizării posibilităților oferite de către Duma de Stat şi Consiliul Federaţiei Ruse, resurselor editoriale şi poligrafice ale acestora. Mai ales, ne putem aştepta la o vizibilă susţinere din partea statului pentru complexul editorial „Arctogaia” și alte mijloace de informare în masă care propagă învăţătura lui Dughin. Chiar şi în momentul actual, baza tipografică folosită pentru multiplicarea publicaţiilor mişcării „Eurasia” este Combinatul Poligrafic-Editorial VINITI – una dintre cele mai moderne şi mai puternice întreprinderi editoriale din sistemul de distribuţie a literaturii ştiinţifico-tehnice şi socio-umane din Federaţia Rusă.

 

Bibliografie:

 

Pentru capitolul „Învăţătura lui Alexandr Dughin”:

 

Serghei Riutin. „Criticul Dughin”// Internet, www.russ.ru, 9 iun 1998

„Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, volumul 1, 1991, pagina 10

Ibidem, pag 29

Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag 359

Ibidem, pag 47

Ibidem, pag 1

„Înger Blând”, „Arctogaia”,  vol  1, 1991, pag  23

Al. Dughin.  „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova „Arctogaia”, 1998, pag  19

Ibidem, pag  19

Ibidem, pag  17

Ibidem, pag  365

Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”, capitolul „Tradiţionalismul lui  Guénon şi Biserica Creştină” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  29

Al. Dughin. „Misteriile Eurasiei”. Moscova – „Arctogaia”, 1996, pag 19.

Al. Dughin. „Marea problemă metafizică şi tradiţia”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1, pag 23

 Roman Verşillo. „Împotriva noului păgânism”. „Pravoslavnaia Tver”, nr 7-8, 1999

„Ezoterismul creştin”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1

Al. Dughin, „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, pag  225

„Ezoterismul creştin”. „Înger Blând” – Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1

Ibidem, pag  68

Al. Dughin, „Metafizica Bunei Vestiri” – Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  16

Ibidem, pag  33-34

Arhimandrit Alipie, Arhimandrit Isaia. „Catehism dogmatic. Suport de curs”. Lavra Sfintei Treimi, 2000

Al. Dughin. „Metafizica Bunei Vestiri”- Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  148

Al. Dughin. „Misteriile Eurasiei”- Moscova, „Arctogaia”, 1996, pag  55

Ibidem, pag  245-246

Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”. Moscova, „Arctogaia”, pag  29

Ibidem, pag  10

Idem

Roman Verşillo. „Împotriva noului păgânism”. (Despre scrierile lui Alexandr Dughin) „Pravoslavnaia Tver”,  nr 7-8 iulie-august 1999 (Buletinul Centrului Informaţional-Analitic „Sf. Marcu, Episcopul Efesului”, fasciculul 30)

Hodj Ahmed Nuhaev. „Nu suntem interesaţi în a înfrânge Rusia”, „Monitorul eurasiatic”, ediţie specială, pag 4

 Al. Dughin. „A treia capitală”, în culegerea „Eurasianitatea: teorie şi practică” – Moscova, „Arctogaia”, 2001, pag  39

Ibidem, pag  44

 Al. Dughin. „Marea problemă metafizică şi tradiţia”, „Înger Blând” vol 1, „Arctogaia”, 1991, pag  22

Lotfullin I.P., Islaev F.G. „Jihadul poporului tătar în Rusia”, Kazan, 1998 pag 156

Al. Dughin. „Conspirologie”- Moscova, „Arctogaia”, 1991, vol 1, pag  48

Ibidem.

 Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie”, capitolul „Teoria generală a conspiraţiei” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  209

Ibidem, pag  366

 Al. Dughin. „Sfârşitul lumii. Eschatologie şi Tradiţie” – Moscova, „Arctogaia”, 1998, pag  362

Ibidem, pag  366

1. Crowley. „Magia în teorie şi în practică”, „Lokid-Mif.” vol 1, pag 167

Ibidem, pag  384, apud A. Crowley, „Cartea legilor”, partea III, verset 241

1. Crowley. „Magia în teorie şi în practică”, „Lokid-Mif.”, vol 1, pag 17A

Departamentul Misionar al Patriarhiei Moscovei a Bisericii Ortodoxe Ruse, Belogorod, 22 iunie 2002

 

Îndreptar: Noi asociații religioase din Rusia cu caracter distructiv și ocult

(pag. 164-172)

 

Traducere din rusă: Dan Nicu, preluare după http://inliniedreapta.net/

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ

 

De Vlad Cubreacov 

 

 

”Noi construim un Imperiu!”

 

”În mare, Federația Rusă are o singură problemă în Republica Moldova: prezența militară ilegală pe teritoriul nostru național. (…) Cine dintre autoritățile noastre s-a gândit cum poate fi folosită în avantajul Republicii Moldova această prezență militară, ce avantaje de ordin comercial, energetic, politic am putea să scoatem noi din prezența militară a Federației Ruse? (…) Prin urmare, aici ar fi cheia: ce obținem în schimb? În schimbul acestei prezențe militare ruse neplăcute, indezirabile, dar inevitabile pentru noi, un obstacol pe care nu-l putem depăși și pe care îl putem transforma într-un avantaj.”

 

 

Fără să mă fi așteptat, am avut în ziua de 4 iulie 2014 o discuție pe alocuri tensionată, pe alocuri liniștită cu secretarul general al PPCD, Dinu Țurcanu, în prezența președintelui PPCD, Victor Ciobanu, pe terasa unui local din Chișinău. Motivul care a determinat întâlnirea cu secretarul general al PPCD nu a avut tangență cu politicul, cu toate că, pe parcurs, discuția a ajuns la politica desfășurată în ultimii ani de PPCD. Chiar dacă a decurs în contradictoriu, aflându-ne în vădită divergență de păreri și de idei, aceasta a fost o discuție necesară, cred, de natură să limpezească lucrurile. Luând act de atitudinea mea critică și chiar foarte negativă față de cursul promovat de conducerea PPCD, secretarul general Dinu Țurcanu m-a îndemnat în mod repetat să-mi formulez public, în scris, poziția atât în acest subiect, cât și față de alinierea fruntașilor de azi ai PPCD la ideologia promovată de un pretins ”filosof” de la Moscova, Alexandr Dughin, supranumit de unii drept cardinal din umbră, dar și ideolog al Kremlinului. O fac acum cu plăcere.

 

Am scris și cu alte ocazii că, în opinia mea, PPCD este supus unui proces de destructurare dirijată, în paralel cu unul de izolare internațională, prin scoaterea sa din familia Partidului Popular European și deturnarea geopolitică spre o orbită răsăriteană, eurasiatică. Obiectivele irevocabile au fost revocate. Consecvența a lăsat loc inconsecvenței și oportunismului geopolitic. Altădată un organism de esență antiimperială, PPCD se autoreneagă și este astăzi laolaltă cu apologeții și ideologii imperialismului moscovit, fiind transformat într-un grupuscul de adepți ai școlii dughiniste a eurasianismului. Antieuropenismul, antinatoismul, antiamericanismul, iar pe alocuri și antiromânismul, pe de o parte, și promoscovismul și eurasianismul, dar pe alocuri și proseparatismul disimulat, pe de altă parte, sunt linii de gândire confirmate tot mai des în discursul sau de comportamentul public al acestui grupuscul, convertit la ideologia eurasianistă opusă obiectivelor strategice ale formațiunii. Acest fapt este la vedere, pe înțelesul oricărui observator obiectiv.

 

Din păcate, fruntașii de astăzi ai PPCD, de care atât eu, cât și multă altă lume ne-am legat inițial multe speranțe, au derapat grav și flagrant de la obiectivele strategice și idealurile programatice ale formațiunii, așa cum sunt formulate acestea în Statutul și Programul politic în vigoare, adoptate de Congresul partidului. Secretarul general Dinu Țurcanu a precizat că ar urma să fie convocat un Congres care să rebuteze Statutul și Programul politic în vigoare, înlocuindu-le cu altele, conforme noului curs care i s-a trasat formațiunii. Adică, după ce PPCD este izolat pe plan european și mânat către fundătura eurasiatică, stindardul de luptă națională și antisovietică, pe care l-am ridicat și ținut sus mai bine de două decenii și care acum este călcat în picioare, va fi înlocuit cu un alt drapel, eurasiatic. Schimbarea de vector geopolitic și cantonarea partidului în mlaștina eurasianismului putinisto-dughinist abia urmează a fi legitimată formal.

 

Ce principii și idealuri sunt călcate în picioare?

 

Este necesar să readucem în atenție obiectivele strategice ale PPCD pe plan geopolitic.

 

Potrivit articolului 8 din Capitolul II al Statutului actual al formațiunii, ”Obiectivele strategice ale PPCD sunt: (…) integrarea într-o Europă a națiunilor și înfăptuirea unității naționale, în acord cu voința poporului și în spiritul tratatelor internaționale, printr-un proces firesc de apropiere a celor două state românești, susținut de programe realiste și acțiuni pragmatice de ordin economic, social, spiritual și diplomatic”.

 

La fel, este potrivit să cităm câteva articole din Programul actual al partidului:

 

”PPCD își reafirmă atașamentul față de principiul constituțional privind caracterul unitar și indivizibil al statului. Noi considerăm că restabilirea legalității și ordinii pe întreg teritoriul Republicii Moldova trebuie realizată prin metode politice, cu sprijinul și participarea organismelor internaționale, excluzând orice șantaj din afară sau condiții ultimative din partea secesioniștilor transnistreni” (articolul 39. Unitate teritorială).

 

”PPCD rămâne atașat ideii de unitate națională, care trebuie acceptată ca un dat și ca o condiție primordială a păcii în regiune. Ideea de unitate națională trebuie să fie luminată de morala creștină, care înseamnă dragoste față de aproapele tău, față de familia ta, față de națiunea ta, față de națiunile din jurul tău, față de umanitate. Nimeni nu poate să se integreze prin iubire în umanitate dacă nu-și iubește națiunea. Morala creștină ne protejează de excesul de a face din dragostea față de propria națiune un motiv de ură sau de respingere a celorlalte națiuni” (articolul 41. Unitate națională).

 

”Globalizarea și crearea unor entități interstatale optime din punct de vedere politic, economic, social, militar etc. constituie tendințe ale lumii contemporane. Transparența frontierelor și promovarea valorilor comune sunt în interesul statelor. Aderarea Republicii Moldova într-un viitor previzibil la Uniunea Europeană constituie pentru noi un obiectiv strategic major. Până la atingerea acestui obiectiv raporturile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană trebuie să se dezvolte în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare din 1994. De asemenea, relațiile cu Consiliul Europei trebuie să fie axate în continuare pe cele trei dimensiuni: cooperare interparlamentară, interguvernamentală și în domeniul democrației locale” (articolul 42. Integrare europeană).

 

”Pentru noi este de o importanță cu totul deosebită buna vecinătate cu cele două țări limitrofe: la est cu Ucraina, care este unul dintre partenerii cei mai importanți ai Republicii Moldova pe plan economic, și la vest cu România, de care ne leagă relații speciale determinate de comunitatea istorică și identitatea noastră lingvistică, etnică și culturală. Considerăm benefică sub toate aspectele constituirea Trilateralei România-Moldova-Ucraina, precum și a celor două euroregiuni: a Dunării de Jos și a Prutului Superior” (articolul 43. Cooperare regională și transfrontalieră).

 

”Având în vedere situația geopolitică a Republicii Moldova, PPCD apreciază drept inadecvat principiul neutralității fixat în Constituție. Opțiunea strategică irevocabilă a PPCD de integrare a Republicii Moldova în Alianța nord-atlantică (NATO) constituie singura soluție viabilă pentru apărarea independenței, suveranități și integrității statului” (articolul 44. Securitatea noastră militară).

 

Trebuie să amintim că respectarea acestor obiective programatice a fost pusă sub jurământ public, iar orice încălcare sau nesocotire a lor face dovada sperjurului.

 

”Jur în faţa lui Dumnezeu şi a fraţilor mei de familie politică să fiu un bun apărător şi promotor al intereselor naţionale ale Republicii Moldova, să îmi iubesc Patria până la jertfire de sine, să slujesc principiile democratice şi idealurile naţionale din toată inima mea şi din tot cugetul meu, să îmi dăruiesc toată priceperea şi străduinţa pentru realizarea obiectivelor programatice ale PPCD, (…) să respect acest legământ cu onoare şi demnitate până la sfârşitul vieţii mele” (din Jurământul membrului PPCD).

 

Ideile de bază din aceste documente nu cadrează cu noua linie politică trasată de către Moscova pentru cei pe care Dughin îi numește deschis ”coloana noastră a cincea”.

 

De la hommo sovieticus la hommo eurasiaticus

 

Părerea mea, formată în baza observațiilor atente din ultimii ani, este că un număr redus totuși de persoane din Republica Moldova, inclusiv unii dintre actualii fruntași ai PPCD, s-au pus benevol, dar deloc dezinteresat, în serviciul ideologiei eurasianiste, conectându-se, cu toate consecințele, la spațiul și pârghiile de putere ale Rusiei. Nu doar eu, ci și oricine s-a putut convinge că aceste persoane au aderat la platforma ideologică formulată de prolificul ”filosof” și geopolitician Alexandr Dughin, autor al unui întreg șir de idei otrăvite cu ținte precise. Această platformă constituie o nouă expresie manifestă și radicală a tradiționalului expansionism moscovit. Ea coincide cu optica oficială a Kremlinului.

 

La o analiză atentă, curentul eurasianist ni se înfățișează ca unul lipsit de onestitate și moderație intelectuală, ca și de capacitatea de a evita radicalismele și extremismul. Cauza acestui fapt stă în caracterul său nerealist, precum și în eclectismul conceptelor din care eurasianismul își trage rădăcinile.

 

Pentru cei interesați de analiza fenomenului vom preciza că eurasianismul geopolitic predicat astăzi de Dughin sau Putin și orientat către exterior nu trebuie confundat cu doctrina eurasianismului formulat în anii ’20-’30 ai secolului XX de către profesorul Nikolai Trubețkoi, o doctrină care se sprijinea pe asumarea moștenirii istorice și culturale tătaro-mongole, fiind orientată către interior.

 

Eurasianismul lui Putin și Dughin reprezintă o colecție impresionant de largă și foarte eclectică de falsuri, sofisme și prejudecăți, clișee dogmatice și etichete politice, speculații și visuri grandomane, toate servite într-un sos propagandistic condimentat cu elemente preluate din arsenalul țarismului, kominternismului, național-bolșevismului, panslavismului, misticismului politic sau panortodoxismului rus.

 

Scopul adepților platformei eurasianiste, când ne referim concret la Republica Moldova, este readucerea ei în matca imperială rusă, iar mai exact în prizonieratul geopolitic al Moscovei sub pretextul unor sofisme pe teme de morală, alimentate de o frică irațională față de restul lumii, mai cu seamă față de un Occident ”decadent”, ”putred” și ”muribund”, dar și de un soi de dragoste subită față de o Rusie ”puternică”, ”apărătoare și promotoare a valorilor creștine”, ”aflată în plin avânt”. Eurasianiștii visează o ”Rusie Mare din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir”, dar nu-și ascund nici visul de construire a unui imperiu rus global și de ”cotropire și anexare a Uniunii Europene”, care să fie pusă sub sceptrul unui țar rus pe care Dughin, prin recurs la conceptul medieval ”Moscova – a treia Romă”, îl numește ”наш русский римский царь” (țarul nostru roman rus). Am putea vorbi aici doar despre o mitologie geopolitică sau despre fantasme, dacă adepții acestei ideologii neoimperiale nu ar insista asupra punerii programului lor în practică.

 

Un alt scop al eurasianiștilor este înlocuirea mentalității culturale și politice eurocentrice cu una kremlinocentrică. Consider că un asemenea efort este sortit eșecului. Și pentru că nu este la mijloc o simplă inconștiență, efortul relativ proaspeților eurasianiști de la Chișinău trădează o vinovată complicitate cu interesele Moscovei.

 

Scopurile pe care și le-a fixat eurasianismul putinisto-dughinist sunt irealizabile în lumea de astăzi, cu care Moscova a intrat într-un conflict deschis.

 

Această situație ne demonstrează că eurasianiștii de la noi, inclusiv grupusculul din fruntea PPCD, nu aderă sincer și plenar la cauza noastră națională, făcând cauză comună cu o Moscovă tot mai deșănțată și mai depășită de realități, complexată, frustrată, agresivă, violentă și sustrasă dinamicii europene și internaționale.

 

Vom mai reține că eurasianiștii susțin separatismul provocat și alimentat de Moscova în spațiul post-sovietic, opunându-se consolidării și afirmării depline a noilor state scăpate de sub tutela Rusiei.

 

Prin angajarea unora dintre fruntașii PPCD în opera de diseminare în Republica Moldova, dar și în România, a ideologiei eurasianiste de extracție neoimperială, formațiunea devine ea însăși un instrument de influență și manipulare politică al Moscovei, un banal vehicul al ideologiei Kremlinului.

 

Printre atleții eurasianismului de la noi se regăsesc nume cunoscute publicului larg: Igor Dodon, Mihail Formuzal, Iurie Roșca, Nina Ștanski, Piotr Șornikov, episcopul Markel Mihăiescu, Mihail Garbuz, Victor Șelin, Mark Tkaciuk, Olga Goncearova, Renato Usatâi, Boris Marian, Valeri Demidețki, Irina Vlah, Grigore Petrenco sau Dumitru Pulbere (listă incompletă). Majoritatea dintre aceștia au și formulat sau îmbrățișează ideea otrăvită a legalizării prezenței militare ruse în Republica Moldova, prin ”convertirea dezavantajului în avantaj”.

 

Gâlceava Rusiei eurasianiste și a acoliților ei cu lumea

 

Constatăm că neoimperialismul rus drapat în haina ideologică a eurasianismului este unul reactiv și reprezintă o contratendință opusă fenomenului globalizării, în general, și curentelor integratoare european și euroatlantic, în particular. El se sprijină pe construcția putredă a CSI și aspiră fără succes la preluarea inițiativei geopolitice în regiune prin crearea unei ipotetice Uniuni Eurasiatice, cu o imposibilă Uniune vamală și o la fel de imposibilă Organizație de securitate militară colectivă, prin care Federația Rusă, numită cu suficientă ironie sănătoasă și ”Imperiul Alcoolic”, încearcă într-un mod aproape caricatural să imite Uniunea Europeană și NATO, pe care nu le poate și nici nu cred că le va putea vreodată contrabalanța.

 

Totodată, Moscova eurasianistă de astăzi refuză o geopolitică internă realistă și răspunde tuturor provocărilor din interior într-un mod cu totul neputincios și agresiv, adesea marcat de note isterice și paranoidale, punându-i cetățeanului rus pe masă tot soiul de restricții și măsuri punitive, amenințări cu pedeapsa penală (inclusiv pentru comentarii pe internet, văzut drept un instrument al CIA inventat pentru a submina temeliile Federației Ruse, precum și pentru importul, confecționarea sau comercializarea lenjeriei intime de damă cu dantele!), cenzură, propagandă de cea mai joasă speță care amalgamează național-bolșevism, panslavism, un fals conservatorism, panortodoxism rusocentric, militarism și șovinism etnic rusesc, iar puzderiei de popoare neruse captive din federația pe picioare de lut – o verticală a puterii, constrângeri sociale, culturale și identitare (a se vedea interdicția folosirii oricărui alt alfabet decât cel rus pentru limbile popoarelor ”federale” neruse), la pachet cu moștenirea ideologică a sovietelor. Toate acestea pe fundalul unei tot mai accentuate autoostracizări internaționale.

 

Eurasianiștii de la Chișinău ne prezintă Rusia ca pe un adevărat apărător și promotor al valorilor tradiționale (conservatoare și creștine), pe când oricine se convinge că realitatea rusă contrastează izbitor cu definițiile îndulcite peste măsură, pe care ni le servesc aceștia. Răspândacii mitului despre sănătatea morală a Rusiei trec ușor cu vederea faptul că aceasta are în continuare în cuprinsul său, ca să dăm doar un exemplu de suprafață, un număr de monumente ale lui Lenin care îl depășește pe cel de biserici.

 

Chiar dacă se acoperă de ochii publicului cu ceea ce numesc valori morale și pe care ei înșiși nu le practică, nu e un secret că adepții și apologeții eurasianismului sunt, de fapt, promotorii unui model de țară măcinată de contradicții majore și lipsită de suficiente resurse interne pentru a depăși catastrofa morală în care se află și pentru a face față multiplelor provocări interne și externe de natură politică, economică, tehnologică sau militară.

 

În loc să se concentreze realist și pragmatic pe problematica internă hipercomplexă, cu finalitatea clară a unei maxime rentabilităzi a societății ruse, Moscova eurasianistă își îndreaptă privirile înfometate în exterior, stăpânită de demonul neoimperialismului. Patima imperială rusă estompează rațiunea până la anularea ei completă.

 

Puternic marcată de antagonisme interne și de frica de a le rezolva într-o cheie pozitivă, neputând totodată practica normalitatea la ea acasă, Rusia recurge la eurasianism, în încercarea disperată de a se opune inevitabilei sale disoluții mai apropiate sau mai îndepărtate în timp și de a face față unei tot mai strânse concurențe regionale și internaționale.

 

Vedem că frustrările care generează discursul eurasianist neoimperial, deciziile și comportamentul administrației de la Moscova sunt alimentate de falsa idee formulată public atât de Vladimir Putin, cât și de ideologul Alexandr Dughin, cum că prăbușirea URSS ar fi însemnat ”cea mai mare catastrofă a secolului XX”. De aici și conceptul neoimperial de ”vecinătate apropiată” ca eufemism nostalgic pentru spațiul fostei URSS, ale cărei frontiere, întotdeauna nedrepte, Moscova le consideră în continuare ca fiind valabile și intangibile.

 

Războiul moldo-rus din Transnistria, cel ruso-georgian din Oseția de sud și Abhazia, anexarea Crimeii și războiul ruso-ucrainean din regiunile Donețk și Lugansk au confirmat în mod incontestabil dorința Moscovei eurasianiste de scoatere cu forța a Republicii Moldova, a Georgiei și Ucrainei (tustrele state preponderent ortodoxe!), dar și a altor state post sovietice de pe scena politică internațională și reducerea lor la rolul de auxiliari, readuși cu sila în siajul centrului rus de putere politică, militară, economică și spiritual-religioasă, pentru a putea reconstitui ceea ce Patriarhul Kiril Gundiaev a definit drept ”Lume Rusă”, un alt eufemism geopolitic pentru fosta URSS, dar și pentru mult visata ”Rusie Mare din Carpați până în Pamir”.

 

Eurasianismul moscovit este lipsit complet nu doar de realism, ci și de luciditate și pragmatism. El relevă o inadecvare flagrantă la noile realități și un conflict al Moscovei cu lumea liberă. Veleitățile neoimperiale ale Kremlinului sunt puse în mișcare de frustrările explicabile generate de pierderea statutului internațional al Moscovei din perioada bipolarității ruso-occidentale cunoscută și ca perioada Războiului Rece, care s-a încheiat cu unipolaritatea euro-atlantică în condițiile unei Păci Reci. Moscova eurasianistă vrea să întoarcă timpul îndărăt. Ea nu se poate împăca cu gândul că nu mai este de mult o putere globală, ci doar una regională și, pe deasupra, în vădit declin, depășită la majoritatea capitolelor de principalii săi concurenți geopolitici. Incapabilă de restructurare internă pe principiul libertății persoanelor și națiunilor, rămânând tributară neoimperialismului său agresiv, Federația Rusă va rata în definitiv reorganizarea și modernizarea de care are atât de mult nevoie.

 

Avem de a face cu o Rusie eurasianistă lipsită complet de atractivitate și de capacitate integratoare, supusă ea însăși unor riscuri majore de disoluție sau prăbușire sub greutatea propriei problematici de ordin economic, moral, confesional, interetnic etc. Rusia eurasianistă nu este un bun model de urmat pentru nimeni. Ea a ajuns un organism suferind de o sumedenie de boli interne, în timp ce le prescrie tratamente nu doar tuturor vecinilor imediați, din așa-zisa ”vecinătate apropiată”, dar și marilor actori politici, economici și militari ai lumii de astăzi.

 

Îndemn la realism. Statistici versus propagandă

 

În realitate, Rusia profundă, nu închipuita și idilica ”Sfântă Rusie”, traversează o stare de marasm moral și dezechilibre interne majore, iar radiografia statistică oficială vorbește de la sine: 52% de atei și agnostici declarați, o comunitate musulmană robustă cuprinzând între 20 și 30 de milioane de etnici neruși, cel mai adesea priviți cu suspiciune și ostilitate, doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica măcar o dată pe an (Patriarhia Moscovei este o comunitate ultraminoritară numeric în corpul social al Federației Ruse, iar dintre limbile zecilor de popoare neruse Biblia este tradusă integral doar în tuvină și mordvină), 10 mii de avorturi zilnic (locul întâi în lume!), 5 milioane de persoane vagaboande (așa numiții ”bomji”), peste 3 milioane de prostituate în interior și 1,5 milioane de rusoaice prestatoare de ”servicii sexuale” peste hotare, în Europa și Asia, 5 milioane de narcomani, cu o rată a mortalității de peste 100 de mii anual, 6 milioane de persoane infectate cu virusul HIV-SIDA, peste 6 milioane de persoane alienate ori suferind de diverse boli mintale, 7 milioane de cupluri infertile, peste 3 milioane de infracțiuni anual, dintre care peste 80 de mii de omoruri, peste 1 milion de deținuți (mai mult decât în întreaga URSS în timpul represiunilor staliniste), cu o rată de 800-810 deținuți la 100 de mii de locuitori, peste 42 de milioane de alcoolici în stadii diferite (locul întâi în lume, care i-a și atras Rusiei supranumele de Imperiu Alcoolic!), 31 de milioane de copii sub 18 ani, dintre care peste 30% bolnavi grav sau cronic, peste 750 de mii de orfani de ambii părinți (peste numărul de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, când, în întreaga URSS, existau 678 de mii de orfani), peste 2 milioane de analfabeți și 1,5 milioane de funcționari în aparatul administrativ (triplu față de perioada sovietică!), mita și șpăgile constituind circa 33,5 miliarde de dolari anual. La capitolul narcomanie și alcoolism, Rusia depășește toate cele 28 de state membre ale UE luate la un loc!

 

Aceasta este doar una dintre fotografiile adevăratei și nenorocitei Rusii de care se exaltă adepții școlii geopolitice eurasianiste, dacă o privim fără ochelarii propagandistici ai lui Dughin sau Putin! Așa arată pe viu Rusia eurasianistă doritoare să se întindă mai întâi din Carpați până în Pamir și apoi să cotropească și ”decadenta”, ”putreda” Uniune Europeană! O Rusie ca ”buric al pământului”, o Rusie pretins mesianică, o Rusie care produce mai puțin decât consumă, o Rusie devenită o banală ”pompă de benzină a lumii” și care, iată, va introduce, chiar de anul acesta, pentru populația subnutrită din mai multe regiuni ale sale sistemul de cartele pentru produsele alimentare de bază! Dar, vorba lui Dughin: ”Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, eurasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro? Economia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul!”.

 

Concluzia mea fermă este că eurasianismul, un fel de manilovism geopolitic, nu are nicio șansă reală de succes în Republica Moldova. Vrabia mălai visează și calicul comândare! Eșecul eurasianiștilor este garantat de simplul fapt că aceștia sunt opaci la realitățile vii, fiind prea lipiți cu inima de deșertăciunile lumii acesteia şi cred în Rusia mai mult decât în Dumnezeu. Oricum, trebuie să fim întotdeauna pregătiți în fața oricărui efort de seducție pe care se chinuie să-l facă, stângaci și ridicol, adepții săi de la noi.

 

Vlad Cubreacov, 6 iulie 2014

 

Notă: material recuperat de pe vechiul blog distrus de persoane din cadrul companiei rusești Sputnik Moldova.

 

 

 

PPCD ȘI FUNDĂTURA EURASIATICĂ

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe

 

De  Vlad Cubreacov 

 

 

„Europa este totuşi  o ţară nu  ortodoxă, este o ţară, să spunem, catolică, o ţară în care majoritatea sunt protestanţi, sunt mai puţini baptişti, dar totuşi sunt, sunt adventişti şi multe alte culte sau chiar şi secte religioase”

 

 

Da, prealuminatul ierarh moscovit de la Chişinău şi-a mobilizat toate cunoştinţele despre Europa, ba chiar a vrut să pară ceva mai antieuropean, după moda de ultimă vreme de la Moscova, şi a spus ce şi cât, şi cum l-a dus mintea şi capul, în păsăreasca sa ruso-română: „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă ”! Şi într-un fel poate că şi are dreptate. Europa nu este o ţară ortodoxă, întâi de toate pentru că nu este ţară, iar apoi, pentru că Europa înseamnă mai multe ţări ortodoxe dintr-o dată. Vorba ieşită de pe buzele ierarhului moscovit ne oferă tocmai prilejul să vedem mai jos care sunt aceste ţări ortodoxe şi perfect europene.

 

Dogma „Sfintei Rusii”

 

Reflexele ruseşti de autoizolare de Europa, ca şi mentalitatea „cetăţii asediate” care au diferenţiat Rusia de restul lumii, de la Ioan cel Groaznic încoace, prezentându-ne Rusia ca pe o ţară specifică (dogma „Sfintei Rusii” – Sviataia Rusi), cu o misiune mântuitoare aparte, ca pe a treia Romă, ca pe salvatoarea lumii şi a creştinătăţii, capătă teren în ultimul timp şi în Republica Moldova. Faptul că mitropolitul Vladimir pune Europa şi Ortodoxia în relaţie de adversitate ireconciliabilă nu este ceva nou. Mitropolitul gândeşte ruseşte şi se exprimă la fel de ruseşte (ţară „nu ortodoxă”!).

 

Matrioşka rusă

 

Conceptul de Lume Rusă, un surogat de concept imperial îmbrăcat în haină ortodoxă peste vechea tunică militară cu carnetul de partid comunist în buzunar, a fost lansată acum câţiva ani de actualul Patriarh al Moscovei, Kirill Gundiaev. Potrivit acestui concept, Lumea Rusă este un complet de matrioşte, în care Rusia este matrioşka mare, Ucraina şi Bielorusia sunt matrioştele medii, iar Republica Moldova este matrioşka cea mai mică.

 

Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă…

 

Ea confirmă nu atât o realitate vie, cât o altă idee, exprimată artistic de poetul Fiodor Ivanovici Tiutcev şi pe care am ales-o ca unul dintre motto-urile acestui material. Să încercăm o traducere liberă a celebrului catren: „Cu mintea Rusia nu poate fi-nţeleasă / Şi cu măsura altora nu poţi ca s-o măsori: / E prea aparte şi-i aleasă – / Şi doar să crezi în ea se poate uneori.”

 

Într-o abordare exclusivistă şi reducţionistă, Ortodoxia rusă ne este prezentată drept singura valabilă, viabilă şi, astfel, cu drept de a domina în întreaga Lume Ortodoxă, care, dacă nu este Rusă, atunci nici nu ar avea drept de existenţă… Este adevărat că Rusia este cea mai mare dintre statele de tradiţie ortodoxă, dar aceasta nici pe departe nu înseamnă că Ortodoxia este un apanaj rusesc, că, vorba mitropolitului Vladimir, „Europa nu-i o ţară ortodoxă ”. În opinia multor capete sus-puse de la Moscova, dacă nu este Rusă, Lumea Ortodoxă încetează să mai fie Ortodoxă sau, în cel mai bun caz, îşi pierde calitatea şi nu mai este suficient de Ortodoxă. Şi Roma, şi Bizanţul, şi Ierusalimul s-ar fi mutat deja la Moscova.

 

Aritmetica Ortodoxiei: 14 minus 1

 

Să vedem cum stau lucrule în realitate. Lumea Ortodoxă este organizată ca o orchestră simfonică. Ea are aceeaşi învăţătură de credinţă şi tradiţii de trăire diferite. Criteriul etnic pus la baza organizării fiecărei Biserici Locale este, în general, respectat. În lume există 14 Biserici Ortodoxe Locale autocefale, dintre care 4 nu sunt situate geografic în Europa, iar 1 este situată doar parţial pe continentul nostru. Biserici Ortodoxe extraeuropene sunt:

 

1. Biserica Ortodoxă Greacă (Patriarhia) a Alexandriei, cu jurisdicţie în întreaga Africă. Această Biserică este una de expresie grecească, iar mai nou şi de alte expresii, şi nu trebuie confundată nici u Biserica Coptă şi nici cu Biserica Etiopiană, ambele Biserici precalcedoniene sau, cum sunt impropriu numite, vechi ortodoxe. Patriarhia Alexandriei este condusă de un Patriarh şi Papă a toată Africa. Totuşi, o diasporă a acestei Biserici este prezentă în cuprinsul Uniunii Europene.

 

2. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Ierusalimului. Aceasta este de expresie grecească, dar, în (cea mai mare) parte şi de expresie arabă, sub jurisdicţia ei aflându-se toţi creştinii ortodocşi arabi din Israel, Palestina, Iordania şi Muntele Sinai (Egipt).

 

3. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Antiohiei şi a tot Răsăritul. Această este o Biserică de expresie arabă cu reşedinţa în Damasc, capitala Siriei şi cu o diasporă importantă în Europa Occidentală

 

4. Biserica Ortodoxă (Patriarhia) a Georgiei, din Caucazul de Sud, condusă de un Patriarh Catolicos. Un conflict jurisdicţional din regiunile separatiste Abhazia şi Oseţia de Sud opune Patriarhia Moscovei Bisericii Ortodoxe Georgiene.

 

A cincea Biserică cu jurisdicţia de bază în Asia este Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, Biserică de expresie grecească, care se bucură de întâietatea tradiţională în Lumea Ortodoxă. Totuşi, Patriarhia de Constantinopol are o jurisdicţie teritorială importantă în cuprinsul UE, fiind vorba despre un şir de eparhii din nordul şi estul Greciei şi despre Sfântul Munte Athos. Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol îi este subordonată o Biserică Locală autonomă, ce a Finlandei, care este Biserică de stat alături de cea luterană şi este tratată în ansamblul Ortodoxiei alături de cele 14 Biserici Ortodoxe autocefale. Precum se ştie, Finlanda este membru al Uniunii Europene şi ortodocşii din această ţară fac parte din Ortodoxia europeană.

 

Aşadar, mai rămân 9 Biserici Ortodoxe Autocefale. Dintre acestea, 6 aparţin unor naţiuni şi populaţii de tradiţie ortodoxă cuprinse integral sau parţial în interiorul Uniunii Europene, iar altele 2 sunt Biserici din state cu statut oficial de candidate pentru aderarea la UE.

 

Bisericile autocefale care activează în cuprinsul UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Română (Biserică în simfonie cu statul); 2. Biserica Ortodoxă Elenă (Biserică de stat); 3. Biserica Ortodoxă Bulgară; 4. Biserica Ortodoxă a Ciprului (Biserică de stat); 5. Biserica Ortodoxă a Poloniei; 6. Biserica Ortodoxă a ţinuturilor Cehiei şi Slovaciei. Toate aceste Biserici îi au sub omoforul lor nu doar pe credincioşii ortodocşi din ţările respective, dar şi pe ortodocşii originari din aceste ţări stabiliţi în diverse state ale UE, în special occidentale.

 

Bisericile Ortodoxe autocefale din ţările candidate pentru aderarea la UE sunt: 1. Biserica Ortodoxă Sârbă; 2. Biserica Ortodoxă Albaneză.

 

Singura Biserică Ortodoxă autocefală extracomunitară geografic, prin jurisdicţia sa de bază, este Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) care ţine sub omoforul său populaţii ruse sau neruse (ucraineni, bieloruşi, români) din Europa, precum şi o diasporă rusească importantă dintre Munţii Ural şi Pacific (Siberia).

 

Nici Biserica Ortodoxă Rusă nu este însă o Biserică complet în afara UE, dat fiind faptul că aceasta are o importantă diasporă, de mai multe milioane de credincioşi organizaţi în parohii, mănăstiri, eparhii şi mitropolii în diverse ţări ale Uniunii Europene, fie că este vorba de state ex-sovietice ca Estonia, Letonia, Lituania sau de ţări ale Europei centrale, occidentale şi de nord.

 

Stereotipurile din capul colonelului Cantarean

 

Aşadar, după ce am văzut tabloul complet al Lumii Ortodoxe, vedem că majoritatea Bisericilor autocefale din aria europeană păstoresc populaţii ale unor state care sunt deja membre ale UE sau au obţinut statutul oficial de candidate la aderare. Şi atunci, despre ce Europă care„este totuşi o ţară nu ortodoxă” ne vorbeşte colonelul Cantarean „al întregii Moldove”? Poate că replica mândrului colonel cu camilafcă albă ar fi că totuşi Biserica Rusă este „mai mare”, „cea mai mare” dintre toate şi, astfel, şi „cea mai dreaptă”, „cea mai ortodoxă” sau „cea mai sfântă”. Dar, când e vorba despre credinţă, numărul nu poate ţine loc de sfinţenie şi nici de adevăr sau realitate istorică. Colonelul „întregii Moldove” uită că, din păcate, Rusia este şi destul de islamică, cu un număr de musulmani între 20 şi 30 de milioane, potrivit afirmaţiilor premierului Putin. Ce mai uită bravul colonel în sutană este că 52% din populaţia Rusiei se declară atee, că doar 2% dintre ruşii declaraţi ortodocşi frecventează biserica şi că, în Europa de la Atlantic la Urali, Rusia este ţara cu cea mai mare rată a avorturilor la mia de femei fertile, precum şi ţara cu cele mai multe persoane dependente de alcool şi de droguri la mia de locuitori. La numărul de alcoolici, toate cele 27 de state membre ale UE, ale Europei „nu ortodoxe” luate împreună nu pot bate Rusia „foarte ortodoxă” şi „foarte sfântă”! Aceasta este realitatea tristă. Şi oricât de mult nu ar avea la inimă Ortodoxia europeană, colonelul Cantarean va trebui să se împace cu gândul că Biserica Rusă din care face parte este doar una dintre cele 14 Biserici autocefale ale noastre, că Patriarhia Moscovei păstoreşte o populaţie aflată într-un cumplit dezastru moral, că majoritatea Bisericilor Ortodoxe sunt perfect europene şi că europenitatea este un element identitar important care îi lipseşte Rusiei în mare parte.

 

Diabolizarea Europei

 

De ce lansează colonelul „întregii Moldove” până la urmă aberaţiile sale de tipul „Europa este totuşi o ţară nu ortodoxă”? Pentru că mental aparţine spaţiului rusesc şi mai ales părţii sale extraeuropene sau antieuropene. Acest soldat al interesului rusesc în Moldova încearcă inutil, în limitele modestelor sale capacităţi intelectuale, să compromită noţiunea de Europa în ochii moldovenilor. El nu-şi dă seama însă că, de la Sfântul Constantin cel Mare încoace, Lumea Ortodoxă aparţine Europei şi că tocmai acest fapt o face să fie obiectul atacurilor virulente din partea diverselor secularisme şi imperialisme, printre care cel ruso-moscovit este unul de frunte. Nu este deloc întâmplător că patriarhul său, pe care colonelul nostru îl imită stângaci, şi-a făcut o sintagmă predilectă ca „Lumea Rusă” şi fuge ca dracul de tămâie de expresii vechi, cuprinzătoare şi sănătoase ca „Lumea Ortodoxă” şi „Lumea Creştină”. Şi patriarhul, şi colonelul în sutană gândesc simplu: la ce bun o Lume Ortodoxă întreagă, dacă Patriarhia Moscovei nu o poate controla cum i se spune de la Kremlin?

 

Dumnezeu a vrut să fim europeni

 

Europenitatea (inclusiv a noastră) nu este nici un viciu, nici un fapt de ocară, nici un merit care să ofere prilej de fală deşartă, ci un dat care există prin voia Celui de Sus, cu care noi nu ne gâlcevim. Colonelul Cantarean ne vrea cât mai aproape (strâns legaţi) de Rusia „foarte ortodoxă” şi cât mai departe de „Europa nu ortodoxă”! Nu aveţi impresia unui daja vu când auziţi ce perle dă pe guşă preaplecatul prieten al lui Pasat? Toate aceste atacuri de astăzi împotriva europenităţii noastre naturale parcă sunt trase la xerox după atacurile aceluiaşi colonel în sutană, de acum două decenii, contra identităţii naturale româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova. Cum nu i-au folosit la nimic acele atacuri, nu-i vor folosi nici acestea. Aşa se întâmplă când eşti prea lipit cu inima de deşertăciunile lumii acesteia şi crezi în Rusia mai mult decât în Dumnezeu.

 

Notă: Material din ianuarie 2011, recuperat de pe vechiul blog distrus de persoane din cadrul postului rusesc Spunik Moldova.

 

 

Lumea Rusă contra Europei şi Lumii Ortodoxe

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Cele mai celebre citate din toate timpurile

 

Puterea pe care o au cuvintele este necontestabilă. Acestea pot schimba în bine starea și modul de gândire al unei persoane cu o ușurință incredibilă. De-a lungul istoriei, au existat nenumărate persoane care și-au folosit cuvintele pentru a inspira, motiva și schimba lumea. De la filosofi la poeți, activiști și politicieni, aceste persoane au lăsat în urmă o moștenire de citate și proverbe care continuă să rezoneze cu noi chiar și în zilele noastre. În acest articol, vom explora 50 dintre cele mai faimoase citate din toate timpurile :

 

 

 

1. „Nu judeca o carte după copertă.” George Eliot

 

2. „Viața este cu adevărat simplă, dar noi insistăm să o complicăm.” Confucius

 

3. „Nu tot ceea ce strălucește este aur. ” William Shakespeare

 

4. „Geniul este unu la sută inspirație și nouăzeci și nouă la sută transpirație.” Thomas Edison

 

5. „Ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape. ” Michael Corleone (personaj)

 

6. „Cunoașterea înseamnă putere.” Sir Francis Bacon

 

 

7. „Viața este ca mersul pe bicicletă. Pentru a-ți păstra echilibrul, trebuie să te miști continuu.” Albert Einstein

 

8. „Totul se întâmplă cu un motiv.” Necunoscut

 

9. „Viața însăși este cel mai minunat basm.” Hans Christian Andersen

 

10. „Adevărul te va elibera.” Biblia

 

11. „Niciun loc nu-i ca acasă.” Dorothy (personaj)

 

12. „A fi sau a nu fi, aceasta este întrebarea.” William Shakespeare

 

13. „Orice ai fi, fii bun.” Abraham Lincoln

 

14. „Fiți schimbarea pe care o vreți în lume.” Mahatma Ghandi

 

15. „Singurul mod de a face o treabă bună este să iubești ceea ce faci.” Steve Jobs

 

16. „Răspândiți iubire peste tot pe unde mergeți. Nu lăsați pe nimeni să vină la voi fără să plece mai fericit.” Maica Tereza

 

17. „Modul de a începe este să nu mai vorbești și să începi să faci.” Walt Disney

 

18. „Cele mai bune și mai frumoase lucruri din lume nu pot fi văzute sau chiar atinse – ele trebuie simțite cu inima.” Helen Keller

 

19. „În cele mai întunecate momente trebuie să ne concentrăm pentru a vedea lumina.”Aristotle

 

20. „Nu judecați fiecare zi după recolta pe care o culegeți, ci după semințele pe care le plantați.” Robert Louis Stevenson…..

 

Det. aici

https://upself.ro/cele-mai-celebre-citate-din-toate-timpurile/

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Citate Celebre

 

 

Lista celor mai faimoase citate clebre, rostite de scriitori, anonimi, politicieni, actori, oameni de stiinta etc.

 

Dupa ce totul este spus si facut, mai mult este spus decat facut.  Aesop

Cand m-am nascut, am fost atat de surprins ca nu am vorbit un an si jumatate.   Gracie Allen

Nu imi este frica sa mor. Vreau doar sa nu fiu acolo cand se intampla.    Woody Allen

“Secretul vietii nu este sa faci ce iti place, ci sa iti placa ceea ce faci.” Anonymous

“Nu il iubesti pe cel cu care poti trai, ci pe cel fara de care nu poti trai.”    Anonymous

“Un prieten adevarat este cel care ramane langa tine cand toti ceilalti te-au parasitt.”  Anonymous

“Oportunitatea bate doar o singura data in timp ce tentatia doarme in fata usii.”  Anonymous

” O conducere aspra reprezinta arta de a obtine un nivel superior de munca din partea oamenilor..”      Anonymous

“Intelepciunea este obraznicia educata.”     Aristotle

“Educatia este cea mai buna provizie pentru calatoria spre batranete.” Aristotle

“Cu o floare nu se face primavara.”   Aristotle

“Placerea slujbei perfectioneaza munca.”    Aristotle

“Suntem ceea ce facem.”  Aristotle

” A te imprieteni cu cineva este un lucru usor dar prietenia este un fruct ce se coace greu.”    Aristotle

“Exista siguranta in numere.” Anonymous

B

 

“Cea mai urata respingere este aceea de a fi lipsit de o prietenie sincera.”     Sir Francis Bacon

“Cunostinta este putere.”  Sir Francis Bacon

“In spatele fiecarei averi mari exista o crima.”      Honore de Balzac

” O eroare nu devine o greseala pana cand nu o corectezi. “    Orlando A. Battista

“Cand o usa se inchide, o alta se deschide; dar intodeauna ne uitam cu atat de mult regret dupa ceea inchisa incat nu o vedem deloc pe cea deschisa pentru noi.”  Alexander Graham Bell

“Fericirea se oglindeste intr-o sanatate buna si o memorie proasta.”  Ingrid Bergman

” Doar un prost invata din greselile sale. Omul intelept invata din greselile altora.”  Otto vonBismarck

“Abilitatea este nimic fara oportunitate.”      NapoleonBonaparte

“Gloria este trecatoare dar anonimatul este vesnic.”      Napoleon Bonaparte

“Nu iti intrerupe niciodata dusmanul cand face o greseala.”      Napoleon Bonaparte

“Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le poate explica.”  Jacques Bossuet

C

 

” Niciodata sa nu cersesti ceea ce poti castiga.”      Miguel de Cervantes

“Exista oameni care au bani si oameni care sunt bogati.”    Coco Chanel

“Nu da niciodata un gard jos pana nu cunosti motivul pentru care a fost pus acolo.”    G. K. Chesterton

“O femeie isi foloseste inteligenta pentru a gasi motive care sa ii sustina intuitia.”      G. K. Chesterton

“Pretul maretiei este responsabilitatea.”      WinstonChurchill

“Ne facem un trai din ceea ce primim. Ne facem o viata din ceea ce daruim”  Winston Churchill

” Un pesimist vede greutatea in orice oportunitate. Un optimist vede oportunitatea in orice greutate.”      Winston Churchill

“Succesul este abilitatea de a trece e la un necaz la altul, de la o pierdere la un castig.”   Winston Churchill

“Nu te opri daca te plimbi prin iad.”  Winston Churchill

“O minciuna face inconjorul lumii inainte ca adevarul sa fie macar rostit .”     Winston Churchill

“Istoria va fi buna cu mine, de aceea intentionez sa o scriu”. Winston Churchill

” Recunostinta nu este doar cea mai de seama virtute, dar si mama tuturor celelalte.    Cicero

“Progresul este injustitia pe care o face fiecare generatie cu privire la predecesorii sai.” E.M. Cioran

“Cred in noroc; Cum altcumva poti explica succesul celor pe care ii displaci?”   Jean Cocteau

“Cea mai mare realizare a noastra nu consta in a nu cadea niciodata ci sa te ridici de fiecare data cand cazi.”  Confucius

“Respecta-te pe tine si ceilalti te vor respecta de asemenea.”  Confucius

“In viata nu trebuie sa iti fie frica de nimic, trebuie doar sa le intelegi pe toate .”  Marie Curie

D

 

“Singura diferenta dintre mine si un nebun este aceea ca eu nu sunt nebun.”   SalvadorDali

“Sa nu iti fie frica de perfectiune; niciodata nu o vei atinge.”    SalvadorDali

“Nu cel mai puternic supravietuieste, nici cel mai inteligent, ci cel mai dornic sa se schimbe.” Charles Darwin

“Prietenii iti sunt cei pe care ii poti suna la 4 dimineata fara sa ii deranjezi”.     Marlene Dietrich

“Vorbeste unui om despre el insusi si te va asculta la nesfarsit.”     Benjamin Disraeli

“Cea mai mare bucurie pe care i-o poti face unui om nu este doar de a-i impartasi bogatiile tale ci sa ii arati cine este.” Benjamin Disraeli

“Lucrurile mici, afecteaza mintile mici.” Benjamin Disraeli

“Secretul succesului consta in statornicia vointei.”      Benjamin Disraeli

Dradostea adevarata si neincredera nu pot convietui impreuna. “   Alexandre Dumas

“Toti pentru unul si unul pentru toti.”     Alexandre Dumas

E

 

“Talentul este 1% inspiratie si 99% transpiratie.”      Thomas Edison

“Doua lucruri sunt infinite: Univesrul si prostia omeneasca, si inca nu sunt sigur in privinta primului.”      Albert Einstein

“Cand curtezi o fata frumoasa, o ora iti pare o secunda. Cand stai pe un taciune aprins, o secunda iti pare o ara. Aceasta este relativitatea.”    Albert Einstein

“Nu tot ce poate fi numarat conteaza, si nu tot ce conteaza poate fi numarat .”  Albert Einstein

“Diferenta dintre geniu si prostie este ca geniul are limitele sale.”     Albert Einstein

“Motivul pentru care sunt atat de destept este ca studiez mai mult problemele.”     Albert Einstein

“Cine nu a gresit niciodata, inseamna ca nu a incercat niciodata nimic nou.”      Albert Einstein

“toti sunte la fel de destepti si la fel de prosti.”      Albert Einstein

“Spiritele inteligente intodeauna au intampinat riposte violente din partea mintilor mediocre “      Albert Einstein

“Gravitatia nu este responsabila ca oamenii se prabusesc in iubire”.     Albert Einstein

”Nu ma gandesc niciodata la viitor. Este destul de aproape.”      Albert Einstein

“In cazul unei dispute, nu te grabi niciodata sa judeci pana nu ai ascultat ambele parti.”     Euripides

“Cea mai mare avere a unui om este o sotie intelegatoare.”   Euripides

F

 

“Un scriitor este incapabil din nastere sa spuna adevarul, de aceea numim scrierile sale ”fictiune”.”      William Faulkner

“Obstacolele sunt acele lucruri ingrozitoare pe care le vezi atunci cand iti iei ochii de la scopul tau.”      Henry Ford

“Nu iti poti construi o reputatie pe ceea ce intentionezi sa faci.”     HenryFord

“Cea mai mare greseala a unui om este ca nu fac ceea ce iubesc sa faca.”     Malcolm Forbes

“Pentru a realiza lucruri marete, nu trebuie doar sa facem ci sa si visam; nu doar sa planuim, ci sa si credem.” AnatoleFrance

“Majoritatea prostilor cred ca sunt doar ignoranti.”      Benjamin Franklin

“Binecuvantat este cel care nu asteapta nimic, pentru ca acela nu va fi niciodata dezamagit.”      Benjamin Franklin

“Creative minds have alwaysbeen known to survive any kind of bad training Mintile creative au fost intodeauna supuse la chinuri groaznice .”    Anna Freud

“Oamenii sunt mai morali decat cred, si de departe mai imorali decat isi imagineaza.”     Sigmund Freud

G

 

“Nu ii putem invata nimic pe oameni; ii putem ajuta doar sa se descopere pe ei insisi.”     GalileoGalilei

“Cred ca toti oamenii sunt egali, cu exceptia reporterilor si a fotografilor..” Mahatma Gandhi

“Fi tu schimbarea pe care ti-o doresti in lume.”      Mahatma Gandhi

“Traieste ca si cum ai muri maine; invata ca si cum ai trai o vesnicie.    Mahatma Gandhi

” Nimic nu iti intareste mai mult autoritatea decat linistea”   Charles de Gaulle

“Cimitirele sunt pline de oameni valorosi.”  Charles de Gaulle

“Formula succesului: trezeste-te devreme, munceste din greu, gaseste petrolul”.     J. Paul Getty

“Banii nu reprezinta totul dar in mod sigur te tin in legatura cu copiii tai.”  J. Paul Getty

“Daca iti poti numara banii, inseamna ca nu esti un om bogat..”   J. Paul Getty

“Voi intoarce masele impotriva claselor in intreaga lume.”      William Gladstone

“Bucura-te cand poti si inddura cand trebuie..”      Johann Wolfgang van Goethe

“Daca poti face sau visa un lucru, fa-l.”  Johann Wolfgang van Goethe

“Un om poate indura orice, exceptand rutina.”      Johann Wolfgang van Goethe

“Talentul se dezvolta in liniste, caracterul in plinatatea curentului virtutii umane.”     Johann Wolfgang van Goethe

H

 

“Nu confunda niciodata miscarea cu actiunea.”      Ernest Hemmingway

“Drama este o viata sfasiata.”      Alfred Hitchcock

“40 este ultima treapta a tineretii, 50 este prima treapta a batranetii.”    Victor Hugo

“Viata este floarea pentru care dragostea este mierea.”  Victor Hugo

“Inteligenta este sotia, imaginatia este amanta, memoria este servitoarea.”    Victor Hugo

“Poate aceasta lume este iadul unei alte planetel.”      Aldous Huxley

J

 

In matters of style, swim with the current; in matters of principle, stand likea rock.”   Thomas Jefferson

“Our brightest blazes are commonly kindled by unexpected sparks.”     Samuel Johnson

“When making your choices in life, do not forget to live.”   Samuel Johnson

“Love is the wisdom of the fool and the folly of the wise.” Samuel Johnson

K

 

“Stiinta este cunostinta organizata.Intelepciunea este viata organizata.” ImmanuelKant

“Iarta-ti dusmanii, dar nu le uita numele”    John F. Kennedy

“In chineza, cuvantul „criza” este compus din doua cuvinte. Unul reprezinta pericolul iar celalalt reprezinta oportunitatea.” John F. Kennedy

“Omul este inca cel mai bun computer.”      John F. Kennedy

“Libertatea fara invatatura este intodeauna in pericol; invatatura fara libertate este intodeauna degeaba.  John F. Kennedy

“Educatia: Insuflarea ininteligibilului in indiferenta incompetentului..”  John Maynard Keynes

“La sfarsit nu ne vom aminti nu cuvintele dusmanilor ci tacerea prietenilor nostri.”  Martin Luther King

“Ia tot ce iti place in serios, cu exceptia ta.”      Rudyard Kipling

“Gradinile nu sunt facute stand la umbra.” Rudyard Kipling

“Lipsa alternativelor lumineaza mintea in mod miraculos.”   HenryKissinger

“Cel mai bun lucru in a fi o celebritate este ca daca plictisesti oamenii, ei cred ca este vina lor.”      Henry Kissinger

L

 

“Putem trai fara religie si meditatie, dar nu putem supravietui fara afectiune.”    Dalai Lama

“Viata este ceea ce ti se intampla cand esti ocupat sa realizezi alte planuri.”    John Lennon

“La final, nu anii din viata ta conteaza ci viata din anii tai.”   Abraham Lincoln

“Aproape orice om poate rezista in fata calamitatilor, dar daca vrei sa testezi caracterul unui om, da-i acestuia putere.” Abraham Lincoln

“Nu poti scapa de responsabilitatile zilei de maine daca fugi astazi de ele..”    Abraham Lincoln

“Poti prostii toti oameni pentru un anumit timp, cativa oameni tot timpul, dar nu poti prostii toti oamenii tot timpul.”     Abraham Lincoln

M

 

“Niciun plan nu este atat de probabil de a fi implinit decat cel ascuns de dusman pana cand va fi gata de executie.”      NiccoloMachiavelli

“Oamenii cauta sa critice dar ei isi doresc doar sa fie laudati.”  W. Somerset Maugham

“Este crud sa descoperi mediocritatea cuiva cand este foarte tarziu.”  W. Somerset Maugham

“Prietenia este de departe medicamentul sufletului.”      Thomas Moore

N

 

“Tactul este abilitatea de a-ti da cu parerea fara a-ti face dusmani.”   Isaac Newton

“Avantajul unei memorii proaste este acela ca cineva poate savura pentru prima data aceleasi lucruri minunate de mai multe ori.”  Friedrich Nietzsche

“Ce nu te omoara, te face mai puternic.”     Friedrich Nietzche

“Cand cineva are asa de multe de pus in ea, o zi are o suta de buzunare.”    Friedrich Nietzsche

“Nu vedem lucrurile asa cum sunt, vedem lucrurile dupa cum vrem.”     Anais Nin

“Viata se micsoreaza sau se mareste in functie de curajul a unui om.”  Anais Nin

O

 

“Greutatile dispar cand se naste incurajarea.”  Ovid

P

 

“Pe campul de observatie, sansa favorizeaza doar mintile pregatite.”   Louis Pasteur

“Cel mai mare dusman al creativitatii este bunul gust.” Pablo Picasso

“Mintea nu este un vas ce trebuie umplut, ci un foc ce trebuie aprins.”   Plutarch

“Prostii se inghesuiesc unde inteleptilor le este teama sa paseasca.”     Alexander Pope

“Nu incetezi sa mai razi din cauza ca imbatranesti; imbatranesti din cauza ca incetezi sa mai razi.”      Michael Pritchard

“Calatoria spre descoperire nu este cautarea de locuri noi ci cautarea unor ochi noi.” MarcelProust

R

 

“Daca vrei sa nu vezi un prost, ar trebui sa iti spargi oglinda.”  Francois Rabelais

“Presedintele unei tari este un politician de succes ca si mort.”   Thomas Brackett Reed

“Instructia se incheie odata cu scoala dar educatia inceteaza doar odata cu viata.”    F.W.Robertson

“Multi oameni dispretuiesc bogatia, dar putini stiu sa o indeparteze.”   F. de la Rochefoucauld

“Nimic in afara sfatului nu este daruit de catre om cu atata generozitate.” F. de la Rochefoucauld

“Singurul lucru de care trebuie sa ne fie teama este frica insesi.”  Franklin D. Roosevelt

“Singurul om care nu face greseli, este omul care nu face nimic niciodata.”   Theodore Roosevelt

“Daca un lucru nu poate fi tratat, trebuie indurat.”      Salman Rushdie.

“Cand dragostea si talentul lucreaza impreuna, asteapta-te la o opera de arta.”   John Ruskin

S

 

“Perfectiunea este atinsa, nu acolo unde nu mai este nimic de adaugat, ci acolo de unde nu mai este nimic de luat.”  Antoine deSaint Exupery

“Viata ne-a invatat ca dragostea nu este atunci cand ne uitam unul la celalalt, ci cand privim inainte impreuna.”    Antoine deSaint Exupery

“Iadul este reprezentat de ceilalti oameni.” Jean-Paul Sartre

“Este intelept sa invatam; Este Dumnezeiesc sa cream.”    John Saxe

“Norocul este ceea ce se intampla cand pregatirea intalneste oportunitatea.” Lucius AnnaeusSeneca

“Viata este un joc. Nu lungimea sa conteaza ci performanta.”    Lucius AnnaeusSeneca

“Actiunea este elocventa.”      William Shakespeare

“Nu tot ceea ce straluceste este aur.”      WilliamShakespeare

“Trupurile noastre sunt gradini ale caror gradinari sunt propriile noastre dorinte.”      WilliamShakespeare

“Marea Britanie si Statele Unite ale Americii sunt doua natiuni diferite separate de aceeasi limba.”      George Bernard Shaw

“Cel mai mare rau al nostru si cea mai mare crima este saracia.”     George BernardShaw

“Tineretea este un lucru minunat. Ce pacat ca o irosim in copilarie!” George Bernard Shaw

“Martirismul este singura cale in care un om poate deveni faimos fara nicio abilitate.”    George Bernard Shaw

“Nu incetam sa ne jucam din cauza ca imbatranim; imbatranim din cauza ca incetam sa ne jucam.”      George Bernard Shaw

“Oamenii rationali se adapteaza la lume. Irationalii adapteaza lumea la ei. De aceea tot progresul depinde de ei.”   George Bernard Shaw

“Poate un om caruia ii este cald sa il inteleaga pe unul care ingheata?”     Alexander Solzhenitsyn

“Nu judeca fiecare zi dupa roadele pe care le culegi… ci dupa semintele pe care le plantezi!”   Robert Louis Stevenson

“Politica este poate singura profesie pentru care nicio pregatire nu este necesara.”     Robert Louis Stevenson

“Viziunea este arta de a vedea lucrurile invizibile.”      Jonathan Swift

“Poti sa iti traiesti fiecare zi din viata.”   Jonathan Swift

T

 

“Imi este mult mai frica de o armata de 100 de oi infometate condusa de un leu decat de o armata de 100 de lei condusa de o oaie.”      Talleyrand

“Mai bine iubit si pierdut decat niciodata iubit.”      Alfred Lord Tennyson

“Un ras bun este ca o raza de soare intr-o casa.”      William Thackery

“Dragostea adevarata este atunci cand o persoana este capabila sa se sacrifice pentru cealalta.”   Leo Tolstoy

“Este mai bine sa taci si sa ii lasi pe ceilalti sa creada ca esti prost decat sa vorbesti si sa alungi toate indoielile.”     Mark Twain

“Fi atent cand citesti carti despre sanatate. Poti muri din cauza unei greseli de tipar..”  Mark Twain

“Ridurile ar trebui sa indice pur si simplu unde au fost zametele.”  Mark Twain

U

 

“Singurul lucru implinit in viata fara niciun efort este esecul.”    Unknown

“Viteza liderului determina iutimea grupului.”      Unknown

“Mutli primesc sfaturi, doar cei intelepti profita de ele.”    Unknown

“Aminteste-ti ca nimeni nu te poate face sa te simti inferior fara consimtamantul tau..”   Unknown

“Obstacolele sunt acele lucruri ingrozitoare pe care le vezi atunci cand iti indepartezi privirea de la scopurile tale.”   Unknown

“Geniul este abilitatea de a trece de la complicat la simplu.”   Unknown

“Secretul fericirii nu este sa faci ce iti place , ci sa iti placa ceea ce faci.” Unknown

“Castiga probabil doar cei ce continua sa incerce .”      Unknown

“A lua ceva gata facut este o realizare; a lua ceva facut corect este o implinire.” Unknown

“Nu lasa ceea ce nu poti sa faci sa interactioneze cu ceea ce nu poti face.”   Unknown

“Cel mai buna perioada pentru a face ceva valoros este intre ieri si maine.”     Unknown

V

 

“Constiinta este busola omului.”  VincentVan Gogh

“Raul nu se varsa in ocean cu aceiasi rapiditate cu care se indreapta omul spre greseala.”   Voltaire

“Tot ceea ce este prea prostesc ca sa fie spus, este cantat.”   Voltaire

“Dumnezeu este un comediant ce joaca in fata unei audiente prea speriate ca sa rada.”   Voltaire

“Cea mai mare consolare in viata este sa spui ceea ce gandeste cineva.”     Voltaire

“Indoiala este o conditie agreabila, dar siguranta este una absurda.”  Voltaire

“Daca vrei sa fi un om plictisitor, trebuie sa spui tot.”    Voltaire

W

 

“Singura cale de a scapa de o tentatie, este de a te indeparta de ea.”     Oscar Wilde

“Unii cauzeaza fericire peste tot unde merg; altii oricand merg.     Oscar Wilde

“Afacerea mea ma plictiseste de moarte; o prefer pe a altora.” Oscar Wilde

“Experienta este numele pe care majoritatea oamenilor il dau greselilor lor.”    Oscar Wilde

“A fi intelept inseamna a recunoaste cat de putin sti.”     Oscar Wilde

“Faptul de a trai este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor exista doar.” Oscar Wilde

“Batranul crede tot, adultul suspecteaza tot, iar tanarul stie tot.”      Oscar Wilde

“Nici un om nu este suficient de bogat pentru a-si rescumpara trecutul.”  Oscar Wilde

“Exista doua tragedii in viata: prima sa nu obtii ceea ce iti doresti, iar a doua sa obtii.” Oscar Wilde

“Prietenii adevarati te lovesc in fata.”    Oscar Wilde

“Moda este o forma de uratenie atat de intolerabila incat trebuie sa o schimbam la fiecare 6 luni.” Oscar Wilde

“Toti oamenii cruzi se descriu drept niste modele de franchete.”   Tennessee Williams

Y

 

“Educatia nu este umplerea unui vas ci mai degraba aprinderea unui foc.”    William Butler Yeats

Z

 

“Artistul nu este nimic fara talent, iar talentul este nimic fara munca.”  Emile Zola

https://www.tcts.ro/citate-celebre/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

(Pentru ca europenii nu-i agreaza pe rusi, imperialismul rus  vrea sa cotropeasca toata Europa…) Fructele otrăvite ale propagandei Kremlinului

 

 

 De Vlad Cubreacov – imperialismul rus 

 

Alexandr Dughin despre ideea națională rusă: cotropirea și anexarea Europei de către Rusia și transformarea popoarelor și statelor în protectorate ale Moscovei sub conducerea unui țar rus de la Atlantic la Pacific.

 

***

 

Emisiunea DISCURS

 

Să anexăm Europa – asta e rusește!

 

Opinia lui Alexandr Dughin

 

Astăzi în Rusia se resimte foarte acut lipsa ideii naționale. Pe de o parte, toată lumea înțelege necesitatea acestei idei, pe de altă parte, nu este chiar atât de simplu să propui ceva bine gândit, ceva nou, dacă doriți, sau ceva convingător. Și timp de mulți ani am cugetat asupra acestei probleme și asupra problemei ideii naționale și mi-a venit recent în cap, analizând evenimentele din lume, vizitând diverse țări europene, gândul privind modul de soluționare a chestiunii ideii naționale. Voi expune acest gând cu titlu de propunere, în calitate de ipoteză. Ei, dar mai departe probabil că societatea, sau mai întâi de toate statul va decide dacă îl acceptă sau nu. Ideea este următoarea: noi trebuie să cotropim Europa. Să o cucerim. Și să o anexăm.

 

Iată, mai întâi, mulți vor spune: ei, ce mai e și cu asta, ce idee e aceasta: să cotropim, să anexăm, să includem în granițele noastre, să cucerim? Dar, pe de altă parte, după ce prima aversiune va trece, sau prima revoltă, sau senzația că s-a spus ceea ce nu trebuia, ceva negândit sau poate ceva propriu altor timpuri, altei epoci, și că, în general, ce mai înseamnă să cotropim Europa, ei bine, atunci când toate astea vor trece, ei dar mai întâi trebuie să oferim această posibilitate ca oamenii să cârâie cumva, să țipe acolo. Liberalii vor spune: ei, la noi toate se întâmplă astfel întotdeauna și de aceea vă comportați voi așa… Iată, atunci când acest val se va stinge, valul agenților țipălăi ai Occidentului, a coloanei a cincea și a tot felul de forțe cobitoare și atunci când chiar nedumerirea patrioților care, mai pe scurt, reduc agenda zilei doar pentru a se salva, doar pentru a supraviețui, doar pentru a se menține, iată când această revoltă, acest val se va stinge, ne vom putea gândi: da de ce oare nu?

 

Și atunci să ne amintim bunăoară de proiectele marelui nostru poet Fiodor Tiutcev, care a avansat o asemenea concepție în secolul XIX. El considera că Imperiul rus trebuie să cotropească Europa, că țarul Rusiei trebuie să fie țarul întregii Europe și, astfel, să refacă Imperiul bizantin. Le putem acorda lor o largă autonomie în cadrul acestui Imperiu roman global sau al celui de al treilea Imperiu roman. Ortodoxia se poate înțelege de minune cu cercurile conservatoare catolice. Catolicilor nu le vom interzice să-și mărturisească credința pe teritoriul nostru imperial, cum a fost în perioadele timpurii ale unității imperiale din, să zicem, epoca lui Constantin cel Mare până la Carol cel Mare și, în condițiile unei anumite autonomii, Europa occidentală oricum recunoștea unitatea împăratului bizantin.

 

Pe de altă parte, anume această idee imperială poate fi întâlnită la Nietzsche.  Nietzsche spunea:  Europa să fie cum era Grecia sub protecția Romei, fie ca rușii să cucerească Europa. Iar Nietzsche deja vorbea de pe pozițiile nemților. Va fi cu mult mai bine, căci atunci ne vom putea concentra pe dezvoltarea culturilor noastre, a identității noastre naționale și nu ne vom preocupa de chestiunile strategice. Rușii își vor instala detașamentele lor de gardă, santinelele lor pe teritoriul nostru și pur și simplu ne vor păzi, ne vor apăra, iar noi vom crește ca un soi de strat cultural unic.  Adică, există reprezentanți ai acestei idei și în Europa.

 

La fel gândea și Oswald Spengler. La fel gândea și prietenul lui Merejkovski, Arthur Moeller van den Bruck, care era încântat de Dostoievski. În genere, în realitate, elitele europene se gândeau într-o considerabilă măsură la perspectivă ca Europa să se predea Rusiei. Unei Rusii puternice, unei Rusii conservatoare, unei Rusii încrezute în sine, unei Rusii în ascensiune. Adică, îndeobște vorbind, o anumită coloană a cincea prorusă ne este asigurată în Europa. Aceștia sunt intelectualii europeni care doresc să-și consolideze propria identitate.

 

Putem vedea și de ce forțe militare dispune Europa. Iar acestea sunt aproape nule. Desigur că există blocul NATO, însă blocul NATO în operațiuni dure nu se implică, după cum vedem pe exemplul Oseției de sud și al Abhaziei. Noi ne-am confruntat cu prietenul lor Saakașvili, am ieșit învingători și a fost mai mult zgomot și un soi de balet acvatic în Marea Neagră al cuirasatelor americane, natoiste, ei și ce? Pe când Oseția de sud și Abhazia ne aparțin! Sau își aparțin.

 

Ei bine, Europei îi vom propune să fie ea însăși. Pur și simplu vom institui un protectorat asupra lor și gata! 

 

Înseamnă că există o asemenea chestiune, cea a faptului că Europa este slabă sub aspect militar. Bineînțeles că noi nu va trebui să luptăm. Și încă, de ce să luptăm cu armamentul? Haideți să luptăm soft power. Haideți să propunem să apărăm Europa de căsătoriile gay, de femen, de Pussy Riot  și să salvăm Europa de ea însăși. Căci Europa, conștiința europeană sunt în descompunere și toți europenii întregi la minte înțeleg că mai este puțin și Europa se va transforma într-o beznă. Acolo vor fi pur și simplu enclave ale progeniturilor unor emigranți arhaici, care pur și simplu vor distruge identitatea europeană. Ei trebuie să facă ceva și, vedeți dumneavoastră, aceștia, asemenea lui Brievik, îi împușcă deja pe ai lor.  Păi haideți să le spunem:  iată, sub protectoratul nostru, vă vom asigura protecția! Vedeți, la noi Pussy Riot au fost închise! Le vom închide și pe ale voastre! La voi reprezentantele femen își fac de cap în bisericile catolice, iar la noi  acestea o iau repede cu bâta peste mutră și sunt trimise cu autobasculantele la gunoi, adică în țara lor de origine! Atunci Ucraina și Georgia nu vor mai avea unde se grăbi și, pornindu-se în Europa, ele vor ajunge la noi.  Europava câștiga astfel de pe urma acestui protectorat al Rusiei. Și, în al doilea rând, Europa de fapt într-atât de mult se urăște pe sine, într-atâta se văicărește în fața tuturor, că de fapt ea a obosit deja să meargă pe această cale a nihilismului. Iar noi vom spune: noi, în genere, nu avem față de voi niciun fel de pretenții. Încetați să vă mai văicăriți! Lăsați că vă facem noi ordine! Voi înșivă sunteți incapabili să faceți față emigrației, iar noi vom face față. Ei, imigranților: vă luați catrafusele, mergeți la gară și valea! La noi, bineînțeles, vom fi nevoiți și noi înșine să înăsprim puțin legislația privind migrația, dar, oricum, ceea ce se întâmplă la noi nu poate fi comparat nici pe departe cu ceea ce se întâmplă în Europa.  Europa, pur și simplu, dispare văzând cu ochii. De aceea, noi suntem un popor indoeuropean. Poate să amintim că, dincolo de asta, avem o mare diversitate de etnii, că la noi există un multiculturalism adevărat și funcțional, de aceea cei care se tem că îi vom deporta imediat, noi nu îi vom deporta imediat. Noi le vom propune un sistem de măsuri de adaptare astfel încât să poată rămâne în imperiul nostru eurasiatic global, care a cuprinde și Europa. De asemenea, îi vom demonstra acestei diversități culturale eurasiatice a noastre ce înseamnă o minunată aplicare a ceea ce este adevărata toleranță. Nu în raport cu, nu ca indiferență față de imigranți, dar ca integrare a unor societăți și culturi dintre cele mai diferite într-o singură civilizație. Apoi, vor fi satisfăcuți cetățenii noștri, întrucât chestiunea vizelor se va rezolva automat. Chestiunea controlului vizelor nu va exista, căci nu vor fi granițe. Uniunea Europeană pur și simplu va intra în Uniunea Eurasiatică ca parte a acesteia. Și atunci și proocidentalii noștri, de fapt, se vor simți satisfăcuți, întrucât că noi ne vom pomeni în Europa. Rusia va deveni Europa într-un anume sens, pentru că nu vor exista granițe, iar valorile europene se vor putea mișca liber către noi, dacă înșiși europenii le vor păstra, pentru că anume aceste valori europene în expresia lor postmodernistă actuală sunt tocmai ceea ce ucide Europa. De aceea, de fapt, noi vom instaura în mass-media europene o anumită cenzură patriotică.  Nu una liberală ca acum, când se fac verificări de zece mii de ori la diverse niveluri ale ziarelor liberale, ca nu cumva să fie acolo vreun element neliberal. Adică, acolo există cea mai adevărată cenzură totalitară, rasistă, occidentală, eurocentristă, liberală. Noi vom aboli această  cenzură, le vom permite oamenilor să-și exprime liber părerile, dar vom institui cenzura, bunăoară, împotriva unora, o cenzură cu mult mai antinihilistă, o cenzură care va înfrâna sau pur și simplu va tempera sau pur și simplu va localiza anumite manifestări nihiliste ale spiritului omenesc. În plus,  noi doar avem experiența unei astfel de expansiuni în Europa în timpul sovietic, când partidele noastre comuniste (Internaționala a III-a, Kominternul, Kominformul)  au obținut rezultate foarte puternice privind penetrarea parlamentelor statelor europene. Da, acesta a fost un instrument al politicii noastre externe. Astăzi situația s-a schimbat, noi nu mai suntem țări comuniste, dar noi ne putem găsi alți parteneri. Și atunci,dacă vom trasa acum ideile naționale – anexarea Uniunii Europene de către Uniunea Eurasiatică, expansiunea în Europa – ne vom putea aduna, de fapt,  în linii mari, în jurul unui scop măreț.  Vă imaginați, iată, să anexăm Europa! Asta, anume asta e ceva în firea rușilor!  Dacă  nouă ni se spune să creștem colea cu 0,1-3 procente Produsul Inern Brut, să-i ridicăm sau să-i cazăm pe migranți, colea cu niște câini oarecare, să vaccinăm câinii, asta, desigur, e tare de tot, dar asta nu e în firea rușilor. De aceea noi nici nu facem nimic din toate acestea. Noi nu avem de gând să creștem niciun fel de PIB-uri, pentru că ne doare în cot de asta. Rușii se mobilizează de dragul unui scop măreț. Iată, anexarea Europei acesta este un scop măreț. Apropo, prooccidentalii ruși din secolul XIX, cei care erau încântați de Occident, păi ei cum se încântau? Ei vroiau să preluăm tehnologiile occidentale pentru ca Rusia să devină puternică și măreață, pentru ca ea să poată învinge Occidentul. Haideți să revenim la anume la acest tip de occidentalism. Poftim, vă plac tehnologiile europene, păi haideți, haideți să le luăm. Cum să le luăm? Ei ni le vor da acum cu țârâita, ne vor transmite câte un tranzistor colea în schimbul petrolului, gazului. Nu, dați-ne totul dintr-o dată. Noi vom lua toate tehnologiile europene dintr-o mișcare, simplu: noi vom cotropi Europa și toate tehnologiile înalte vor fi ale noastre! Asta de dezvoltare, asta da modernizare, dacă asta am vrut! Asta da, apropo, europenizare a societății noastre!  Petru I a deschis, de asemenea, o fereastră în Europa și ce ne-a arătat el de acolo? El ne-a arătat… pur și simplu a deschis-o cu tunul și a început să participe la politica europeană: le-a dat drumul soldaților și cazacilor în centrul Europei. Bistrourile sunt o urmă lăsată de noi. De aceea, am impresia că acum o asemenea incursiune în Occident este peste măsură de importantă. Aceasta este și ideea europeană și, dacă îngăduiți, și europenizare, și modernizare, și autoafirmarea națională, și un proiect național de proporții. Ei bine, ce e Ciubais cu nanotehnologiile? Mai întâi, pe el îl urăște toată țara. Lui i-au dat nanotehnologiile ca să nu mai vadă nimic altceva, el s-a scufundat în această microlume și nu a mai ieșit de acolo. Acum căută să vadă unde s-au dus banii. Păi, tot acolo, în nanomicrocosmos. Firește că acesta este microomul, acestea sunt microideile, nanoideile, nanooamenii, ei dar așa ceva nu poate deveni idee națională. Aceasta este un soi de idee nanonațională. Adică, vom dispărea cu toții în spațiul microscopic, și tot acolo vor dispărea și bugetul, și banii, căci la noi la așa ceva se pricep lesne.  Ei dar, dați-ne un macroproiect, un macroproiect global, unul fundamental cu adevărat: cotropirea Europei! Da, va trebui să-i facem pe unii să-și schimbe părerea. Ei și ce? Căci eu consider că trebuie folosim în acest scop nu metode hard power, ci soft power, un soft power eurasiatic, să găsim coloana a cincea, să-i formăm și să-i promovăm pe oamenii noștri și să-i aducem la putere în Europa și, de exemplu, să cumpărăm pe banii Gazpromului birourile cele mai importante ale agențiilor de publicitate din presa europeană, căci anume acestea au influență asupra presei, și să acționăm la fel de activ ca și Occidentul în raport cu noi. De fapt, să contraatacăm. Ei ne atacă cu ONG-urile lor, cu Medicii lor fără frontiere colea,  cu bicicliști care îi ajută pe rebeli și wahhabiți. Ei bine, vom juca cu ei după regulile lor. Și aici nu există, cum s-ar spune, nimic personal și nimic ieșit din comun. După paradigma din politica internațională așa ceva este absolut firesc. Adică, iată, noi am pornit de la faptul că această teză este imposibilă, absurdă, paranoică, că ne lipsesc resursele, dorința, voința. Acestea sunt argumente, cum ar veni, firești, de suprafață.  Însă dacă este să privim lucrurile altfel, dacă este să ne configurăm discursul altfel, atunci vedem că aceasta este o idee națională minunată! Anume asta presupunea Soloviov, Vladimir Soloviov, întemeietorul filosofiei religioase ruse, că Rusia trebuie să se unească cu Europa, dar sub egida țarului rus!  Nu știu de ce se dă uitării asta. Eu, iată, recent am ținut la Paris o prelegere într-un centru catolic conservator foarte mare, a fost multă lume, pur și simplu aproape cât un stadion, și eu le-am povestit despre ceea ce avem în comun. Ei, zice, vrem să ne unim cu voi!  Voi aveți, zice, o Biserică așa de conservatoare, voi aveți așa o societate, care într-atât de mult păstrează încă buna cuviință spre deosebire de societatea noastră că noi suntem pur și simplu încântați de voi!  Haideți să ne unim! Eu zic: haideți! Este o idee bună. Dar haideți să ne amintim de perioadele care ne-au permis cu adevărat să fim împreună. Asta era înainte de Carol cel Mare. Aceasta a fost perioada imperială, din secolul IV până în secolul IX, când trăiam în cadrul imperiu unitar, a unei lumi creștine unitare, iar separarea a venit deja mai târziu și s-a ajuns la marea schismă. Ei bine, haideți să ne unim nu pe principiul catolic, pe principiul papal al uniației, că voi trebuie să recunoașteți măreția Papei, iar mai departe fie cum doriți, să ne unim nu pe acest principiu modernist, ci pe principiul imperial: un țar sau un președinte rus unic pentru toată Europa și diversitatea Bisericii Apusului și Bisericii Răsăritului. Noi ne putem uni, bine, nu uni, dar putem colabora unii cu alții, căci noi avem un dușman comun, pe noi ne atacă necurăția, atacă și catedrale lor și catedralele noastre, și cultura lor și cultura noastră, și protestanții, în special cei care sunt credincioși, nu pur și simplu credincioși, dar cu adevărat credincioși în Hristos, creștinii, ei doar nu vor fi împotriva unei asemenea uniri. Firește că nu vor fi, pentru că Rusia le aduce protecție anume împotriva împărăției Antihristului. Anume asta și este misiunea – catahonul și misiunea celui care rezistă, misiunea limitării lumii Antihristului și a apostaziei care nu trebuie să nimerească în societate. Acesta este sensul imperiului. Noi pur și simplu vom readuce Imperiul european, Imperiul Roman, Imperiul bizantino-elen la locul său. Noi construim un imperiu. Ei construiesc Uniunea Europeană, tot un soi de imperiu, dar iată că principiile lor sunt foarte jalnice.  Ei, iată, dacă economia nu funcționează se și destramă imediat!  Noi însă vom spune: funcționează economia sau nu funcționează, dar ce spune țarul nostru roman rus – bine, bine, eurasiatic – , european, imperial, roman, anume aia și va fi. Și ce, parcă ați avea încotro? Economia e un lucru bun, dar neimportant!  Căci nu doar cu pâine se va sătura…., le va aminti țarul! Important este să se respecte demnitatea umană. Iată o asemenea nouă idee romană umană îmi pare a fi un bun proiect pentru Rusia. Căci aceasta este forma optimă de expunere a ideii naționale.

 

Producător – Iulia Gusakova

 

Regie –  Alexei Akimov

 

Cameraman – Evgheni Ciașkin

 

Șef regie – Iuri Gusakov

 

O producție Russia.ru 2013

 

 

 

 

 

Fructele otrăvite ale propagandei Kremlinului

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Mafia Bisericii Ortodoxe este sora bună a mafiei siciliene

 

 

Apărută recent pe piaţă (se întâmpla în primăvara lui 1998 – n.m.), cartea preotului timişorean Liviu Negoiţă, Biserica şi puterea, pe care o semnalam încă din primăvară, a produs, în sfârşit, mult aşteptata reformă a bisericii ortodoxe. Astfel, în prima fază, geamurile casei preotului Liviu Negoiţă au fost sparte într-o noapte de mâini cucernice. În faza a doua, cartea n-a mai fost difuzată la Bucureşti de teologul Nicolae Ghincea, managerul firmei “Super-Graph”, care a cedat la presiunile mitropolitului Banatului. În fine, în faza a treia, vlădica Nicolae Corneanu al Banatului (mitropolitul Banatului – n.m.) i-a întrunit, pe 25 iunie 1998, pe fruntaşii locali ai ortodoxiei, Maier, Miculescu, Popeţi şi Sechereş, care au încercat, fără succesul scontat, să anatemizeze lucrarea şi pe autorul ei. Pentru ca, în faza a patra, preotul Negoiţă să fie dublat, peste noapte, de oficiile preotului Drăgan Ion, dat afară de credincioşi din două parohii şi cercetat penal, pentru grave nereguli financiare. Or, cu asta, cartea lui Negoiţă a demonstrat ceea ce era de demonstrat, şi anume că, atunci când e acuzată de cârdăşie cu Securitatea, bisericii îi vine, efectiv, să pună mâna pe pistol. (“Academia Caţavencu”, nr. 353/1998)

 

Şi, ca bonus, iată şi un articol scris de Corina Băcanu.

 

BOR-îtule, taxe și impozite când plătești pentru aur, aroganță, clopote și nesimțire?

 

Nu mai e la modă chipul cioplit, chipul cioplit e pentru sărăciile de popi care nu au reușit în viață. Neah, acu la modă e chipul în basorelief pe clopot de 425 0000 de euroi. Păi, băi săracilor, nu fățăul oricărui prost care plătește taxe în țara asta ajunge pe clopot de juma de milion de euro! Doar chipurile cocleșilor care nu plătesc impozite merită să stea pe clopote, pentru posteritate, ca să ne amintim pe veci cât de tâmpiți am fost că am tolerat niște limacși evazioniști. Adevărul este că unii cocalari merită poleiala nemuririi. Păi, voi știți cât muncește, mă, un popă, ca să se ajungă și el cu banii de la lună la lună?

Vai de rochițica lor de duminică, sunt ca furnicile cu flacără la cur: nunți, botezuri, dans pe mese, vin, șanțuri, o mână pe cur, o șpagă, o anafură, dar mai ales moartea. Nuntile si botezurile sunt pentru semințe, adevărații bani se fac din moarte iar cimitirul e pentru ei cea mai mare sursă de venit: cei mai mulți popi sunt patroni de afaceri de servicii funerare, un loc de veci costă în jur de 13.000 mii de lei, o parohie produce într-un an bun numai din înmormântări până la 200 000 de mii de Euro. Moarte + popă egal LOVE.

 

Peste 18500 de popi din toată țara, care lălăie a pagubă în cele peste 13600 de parohii din România, muncesc doar pentru visteria Patriarhiei, adică pentru Daniel. Niciun ban din acești, să zicem, 200 000 de Euro per parohie nu se duce la Stat. Dar de la Stat se duce către Daniel, care câștigă 14 700 de lei net pe lună Adică de la noi.Cu alte cuvinte, noi mergem la muncă ca să-și cumpere borâtul Daniel mașini, terenuri, lingouri și, mai nou, clopot de juma de milion, ca să își facă pe el chip de manelist, în basorelief. Bo$$, ești belea! Bravo! Foarte bine! Fă-ți! Dar știi ce mă deranjează pe mine, Danieluș? Mă deranjează că tu nu contribui la bunăstarea cetățenilor din această țară, ba dimpotrivă, în numele Domnului faci evaziune fiscală. Ce înseamnă evaziune fiscală? Înseamnă că îți bagi mâinile până la coate în bugetul de stat iar banii de cumpărat, de exemplu, aparatură pentru un neurochirug ca să diagnosticheze corect un schizofrenic care îți pupă mâinile, merg în buzunarele tale.

 

Bine, mă, Danieluș, e lumea rea și nu pricepe de ce nu îți plac chitanțele și de ce fiscul nu vă execută, de ce BOR e un Stat în Stat. E lumea satanistă și nu pricepe de ce voi sunteți deasupra legii într-o țară membră UE, o țară unde există încă un sistem feudal de funcționare a unei instituții care sfidează bunul simț al oricărui cetățean cinstit care își aduce contribuția la o Românie mai bună.

Dacă îți spun, Danieluș, că Biserica ar trebui controlată fiscal iar cheltuielile și veniturile ei ar trebui să fie transparente, ai zice că sunt eu un om rău și fără credință.

Știi care e problema, măi Prea Cocalarule? Tu pe mine și pe alții ca mine nu ne poți amenința cu iadul tău și cu inepțiile pe care le debitezi. Pentru că eu și alții ca mine am fost la școală și chiar dacă suntem credincioși, nu dăm doi bani pe religia ta de indobitocire.

 

Tu crezi că noi nu știm cine ești?

 

Ești un Nimeni îmbrăcat în aur care a batjocorit și s-a rățoit la familiile și la supraviețuitorii Colectiv. Ești un amestec de ţaţă cu iz de izbăvire falsă şi de opinie de toaletă publică: “Lumea să vină la biserică, nu la club. Noi ne rugăm la biserică. Să nu mai judecăm pe nimeni, să ne rugăm” ai spus la 4 zile de la Colectiv când nu ai catadicsit să îți miști curul să spui o rugăciune. Pentru copiii celor care îți plătesc salariul, evident. Ești un schimonosit, o victimă a sataniștilor care nu vă mai suportă aroganța, ești un umanoid ratat care nu cunoaște limita. Danieluș, oprește-te, lasă-ți poalele-n jos și lasă România în pace! Eşti vaca nesimțită care căpușează cu aroganță sărmanii, ești o soacră la menopauză iar Sapoca plânge după tine! Mai eşti om? Ai fost vreodată?

 

Cică ai avut relații foarte apropiate cu Securitatea, dar și cu diverși oameni de afaceri care te-au ajutat să întărești și să lungești tentaculele mafiei. Te-ai implicat activ în campanii electorale de când ai văzut cât de bine e să fii aliatul unui regim. Ți-ai făcut studiile în occident, în plin communism, într-o perioadă când cei care doar visau la o excursie în afara țării erau trimiși la canal. Ți-a plăcut să ai relaţii apropiate cu ofiţeri de rang înalt din fosta Securitate, care s-au infiltrat, de altfel, în Biserica Ortodoxă Română la toate nivelurile. În campania electorală din 2014 pentru desemnarea preşedintelui României l-ai promovat pe Victor Ponta și ai tinut slujbe cu tentă naţionalistă. Credincioşilor care au venit la Mănăstirea Cozia le-ai dat bileţele cu mesajul „Stimate alegător creştin-ortodox, când votezi, nu îţi trăda credinţa şi neamul! Votează Victor Ponta, român şi creştin-ortodox!“.

 

Fostul tău şofer a devenit şef la Trinitas TV după ce l-ai mazilit pe fostul director al staţiei și ți-ai numit sclavul de încredere în postul de conducere. Ai sfințit studiourile Trinitas TV şi Radio Trinitas cu trafaletul fără să poți explica care era rostul trafaletului şi a devenit penibil încerând să arăți cât ești de inteligent: “Care trafalet? Era un trafalet… Nu ştim noi. Nu ştiu despre ce e vorba… Nu ne interesează trecutul. Noi vorbim numai de astăzi. Nu ne interesează dacă ne critică sau nu. Noi nu avem timp să citim reacţii. Noi ne angajăm în acţiuni, nu în reacţiuni”.

 

Mda, cam ăsta ești: o curvă bătrână care suge și de la enoriași, și de la Stat, fără să dea socoteală nimănui, în afară de Dumnezeu, evident. Problema e că Dumnezeul tău nu e Dumnezeul nostru. Danieluș, ești o jignire pentru orice antreprenor din țara asta care nu poartă rochii cusute cu aur sau coroane cu pietre prețioase dar pune caramizi de bani la buget, contribuind astfel la luxul tau. Când te vedem pe tine și pe clica ta, luăm antivomitive știind că atâtea firme sunt somate de ANAF să-și plătească datoriile iar orice cetățean care a întârziat cu plăți de 10 lei e notificat și super notificat de stat până i se blochează conturile.

 

Este nedrept ca Statul Român să țină în spate o râmă umedă ca tine și este al dracu de nedrept ca instituția unde dispar milioane de euro în fiecare an să nu fie controlată de inspectorii anti fraudă.

 

Danieluș, prin opulența dezgustatoare pe care o afișezi, prin lipsa conștiinței și a bunului simț, ești ca o vomă în friptură. Fă-ți chip în basorelief unde și pe ce vrei tu, dar nu pe banii mei, jigodie! Dar dacă tot te plătesc, imi permit sa îți dau și un feedback cinstit: esti urât ca dracu’, păcat de clopotul ăla!

 

 

Citeste si articolele:

 

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate

Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis

Oastea cu grade a Domnului ne costa doua milioane de euro pe an

Ce a naţionalizat dictatura comunistă ieri, azi, după 1989, este furat de Biserica Ortodoxă Română

 

 

Mafia Bisericii Ortodoxe este sora bună a mafiei siciliene

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

Globaliștii și-au dat jos masca! – Ceva foarte rău e pe cale să se întâmple…

 

 

În timpul Covid, Sistemul a avut o revelație șocantă: că nu are atât de mult control asupra informațiilor și a discursului public cum a crezut inițial.

 

Un editorial de Brandon Smith publicat de Alt-Market.us pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

 

*

 

Țineți minte ultima dată când globaliștii și-au dat masca jos?

 

Nu a trecut prea mult timp de atunci, dar e posibil ca unii dintre noi să fi uitat deja cum lumea occidentală și-a pierdut aproape total libertatea individuală sub pretextul unei urgențe sanitare exagerate.

 

Atunci când globaliștii sunt sinceri cu privire la ceea ce urmăresc cu adevărat, acest lucru coincide de obicei cu o calamitate artificială.

 

În cei doi ani care au trecut de la eșecul poveștii pandemiei de Covid, am susținut că organizațiile globaliste încearcă să se regrupeze cu un nou plan.

 

Faptele sugerează că acești oameni au suferit o revelație șocantă, după tentativa lor de a implementa dictatura medicală perpetuă. Ei au realizat că nu au atât de mult control asupra fluxului de informații și asupra discursului public pe cât au crezut inițial.

 

Chiar și în condițiile unei cenzuri totale, care folosește algoritmi pentru a îngropa informațiile contrare, chiar și în condițiile în care întreaga forță a guvernului se asociază cu mediile sociale pentru a reduce la tăcere disidența, chiar și în condițiile amenințării cu exilul economic pentru oricine refuză să i se administreze o serie regulată de injecții ARNm, ei tot au eșuat.

 

Adevărul despre rata extrem de mică de mortalitate prin infecție(IFR) a Covid a continuat să se răspândească, împreună cu informațiile care dovedeau inutilitatea măsurilor draconice obligatorii.

 

Nu au putut face nimic să le împiedice.

 

Atu-ul lor pentru controlul total a fost promovarea conceptului de pașaport pentru vaccinuri; mass-media alternative au zdrobit acest program ca pe un gândac scârbos.

 

Dacă pașaportul ar fi fost implementat cu succes, nu am fi avut această discuție de acum. Toată lumea s-ar fi temut să nu-i fie anulat pașaportul. Toată lumea s-ar fi temut să nu-și piardă accesul economic pentru că a spus ceva nepermis. Tuturor le-ar fi fost frică să nu fie băgați cu forța în Lagărele Covid (care au fost într-adevăr un program real).

 

Sau ne-am fi aflat în mijlocul unui război sângeros.

 

Evenimentele din 2020 au avut ca scop să declanșeze lovitura de stat supremă împotriva umanității. Globaliștii și-au recunoscut planurile de nenumărate ori.

 

Klaus Schwab și Forumul Economic Mondial au declarat cu emfază că pandemia Covid va fi catalizatorul „Marii Resetări” și al „celei de-a patra revoluții industriale”.

 

Ei au afirmat că lockdown-urile sunt doar începutul și că restricționarea radicală a libertăților noastre va fi extinsă și la schimbările climatice.

 

Au crezut că vor câștiga fără să tragă un foc de armă, dar s-a dovedit că nu este atât de simplu. Mult mai mulți oameni s-au trezit și au devenit conștienți acum de motivele lor și, cel puțin aici, în America, sunt peste 50 de milioane de oameni care dețin arme.

 

Lockdown-urile au dispărut, aproape nimeni nu și-a făcut rapelurile la vaccinuri, ba chiar sunt mult mai puțini oameni care s-au vaccinat decât susține CDC. Iar pașapoartele de vaccinare au dat greș.

 

Această victorie a fost posibilă datorită eforturilor depuse de platformele media alternative de a eluda cenzura Big Tech.

 

Acesta este motivul pentru care următorul eveniment va fi probabil mult mai grav ca amploare și consecințe, iar globaliștii încearcă să își repare greșeala anterioară, de a subestima jurnalismul civic.

 

Dacă vor putea, vor încerca să ne reducă la tăcere. Ei recunosc în mod fățiș acest lucru în conferințe recente și în articole „mainstream”.

 

Măștile cad din nou, iar acest lucru îmi sugerează că ceva foarte rău este pe cale să se întâmple.

 

După cum arătam în articolul meu din 2023, „De la Covid la schimbările climatice: Instrumente pentru autoritarismul global”. globaliștii par să își fi mutat acțiunile tiranice de la pandemie la climă.

 

Dacă vreți cu adevărat să știți ce pun la cale în aceste zile, urmăriți-le conferințele climatice.

 

La sfârșitul lunii septembrie, a avut loc o serie de summit-uri climatice, inclusiv unul organizat de FEM la New York, numitReuniunea privind Impactul Dezvoltării Durabile.

 

Aceasta a fost organizată de FEM în parteneriat cu Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

 

Deloc surprinzător, discuțiile au deviat adesea de la climă la „amenințări la adresa democrației”, precum și la lamentări amare despre „răspândirea dezinformării”.

 

John Kerry, fost candidat Democrat la președinția SUA, fost responsabil cu clima în mandatul lui Joe Biden și un participant vechi la evenimentele FEM, a spus cu voce tare ceea ce toți de acolo gândeau.

 

Kerry a afirmat că Primul Amendament (care garantează libertatea religioasă, de expresie, de adunare și de petiție – n.tr.) este un „obstacol” în calea unei bune guvernări și împiedică elitele să controleze consensul public.

 

 

 

 

Declarațiile sale sunt cât se poate de clare.

 

 

În primul rând, consensul este supraestimat și adesea toxic. Baza însăși a științei constă în faptul că aceasta este întotdeauna supusă dezbaterii, în funcție de dovezi.

 

 

Odată ce ai forțat un „consens”, ai abandonat orice diligență conformă cu metoda științifică.

 

Acest lucru a devenit evident în timpul Covid, când „consensul” a fost dovedit ca fiind complet inventat, iar majoritatea afirmațiilor făcute de guverne și de „experți medicali” marionete total false.

 

Țineți mine? Aceștia au fost oamenii care au încercat să vă interzică să mergeți în parcuri sau la plajă, în numele „aplatizării curbei”.

 

Cât de retardat trebuie să fii încât să crezi că activitățile în aer liber vor duce la răspândire virală?

 

Asta nu e știință, ci isterie promovată de oameni care pretind că reprezintă știința.

 

 

Acest lucru este valabil și pentru obligativitatea măștilor, distanțarea socială, lockdown-uri. Nici una dintre măsurile pe care le-au aplicat nu a fost legitimă.

 

Dacă vorbim despre conceptul de schimbări climatice provocate de om, afirmația consensului științific este o minciună.

 

Datele arată pur și simplu că nu există schimbări climatice provocate de om.

 

Nu există nici o dovadă a legăturii de cauzalitate între emisiile de carbon și încălzirea climatică.

 

Nu există dovezi că încălzirea globală provoacă fenomene meteorologice extreme.

 

Nu există dovezi că actualul ciclu de încălzire este semnificativ sau unic în comparație cu orice alt ciclu de încălzire din istorie.

 

De fapt, Washington Post a demonstrat recent, din greșeală, punctul de vedere al presei alternative cu privire la schimbările climatice, atunci când a încercat să cartografieze istoria temperaturii Pământului de-a lungul a 450 de milioane de ani, doar pentru a descoperi ceea ce eu am afirmat de o grămadă de vreme:

 

 

Temperaturile de astăzi sunt mult mai scăzute decât au fost în cea mai mare parte a istoriei Pământului.

 

Dar problema cea mai importantă aici este afirmația lui John Kerry că guvernarea necesită controlul asupra informațiilor publice.

 

Aberația fundamentală a lui Kerry este că e treaba elitelor și a guvernului să modereze informațiile pentru binele general.

 

Nimeni nu le-a dat permisiunea de a face acest lucru. Rolul guvernului nu este de a crea consens.

 

Poporul este cel care conduce, John! Ca politician, ești doar un funcționar public, nimic mai mult! Opiniile tale cu privire la libertatea de exprimare nu contează!

 

Unele dintre cele mai crase dezinformări sunt făcute chiar de către guvern și de sursele sale media – în numele „salvării democrației”.

 

 

Ei mint constant.

 

John Kerry este furios că acum opinia publică are mijloacele de a-l demasca pe el și pe acoliții săi.

 

Dacă o „democrație” are nevoie de cenzură pentru a supraviețui, atunci nu merită salvată.

 

În cele din urmă și în mod ipocrit, Kerry sugerează că democrația este „prea lentă” în implementarea schimbărilor în societate pe care le consideră necesare pentru a crea „consens” și unitate.

 

Dacă Primul Amendament este un „obstacol” în calea unui control mai eficient al informației și a guvernării, înseamnă că John Kerry și acoliții săi dezgustători intenționează să-l elimine.

 

Cu alte cuvinte, el crede că Dictatura ar funcționa mai bine decât Democrația deoarece este mult mai rapidă în manipularea opiniei publice cu ajutorul propagandei.

 

Fără a folosi exact aceste cuvinte, el exact asta sugerează.

 

 

Cu excepția unor discursuri ținute de Klaus Schwab la apogeul pandemiei, declarația lui John Kerry este probabil cea mai directă declarație de intenții dictatoriale globaliste pe care am auzit-o vreodată.

 

Și-a dat masca jos, iar acest lucru mă îngrijorează.

 

Argumentele sale sunt pe aceeași linie cu o serie de articole publicate în ultimele două luni în presa Sistemului.

 

The New Yorker tocmai a publicat un articol în care se întreabă: „A venit momentul să punem Constituția pe foc?”.

 

The New York Times a publicat un eseu intitulat:„Constituția este sacră. Este ea și periculoasă?”.

 

Același ziar a scris un articol în care sunt subliniate aspectele pozitive ale guvernelor despotice în țări precum Brazilia, care amenință să blocheze accesul public la X (Twitter) al lui Elon Musk, pentru a forța platforma să cenzureze conturile cetățenilor.

 

 

(După o încercare de a rezista presiunilor guvernului brazilian, în final Elon Musk a cedat, acceptând cenzura – n.tr.).

 

Tipii ăștia sunt deciși să convingă populația că libertatea de exprimare este o amenințare.

 

Când elitele politice și lacheii lor încep să atace libertatea de exprimare, asta înseamnă că se pregătește o criză majoră pe care speră să o folosească drept mijloc pentru eliminarea libertăților publice.

Libertatea de exprimare este cea mai importantă dintre libertăți, deoarece permite populației să discearnă, prin dezbateri, care este adevărul, și ce este de făcut într-o privință sau alta.

 

Globaliștii au crezut că au reușit să instituie un blocaj informațional în timpul Covid și s-au înșelat.

 

Nu vor face aceeași greșeală a doua oară.

 

 

Oricare va fi următoarea criză, primul lucru pe care vor încerca să-l facă va fi reducerea la tăcere a presei alternative și a oricăror platforme de social media care refuză să se supună.

 

https://www.activenews.ro/opinii/Globalistii-si-au-dat-jos-masca-%E2%80%93-Ceva-foarte-rau-e-pe-cale-sa-se-intample…-192551

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Mentorii eutanasiei şi avortului folosesc argumente naziste

Jurnalul Vaticanului, L’Osservatore Romano, a sugerat că medicii care avortează fetuşii şi susţinătorii eutanasiei folosesc acelaşi argumente ca naziştii din Germania care exterminau în masă evrei în programul de eugenie.Articolul, apărut pe 5 mai, este semnat de Lucetta Scaraffia, un faimos istoric  şi jurnalist  italian, raportează portalul christianpost. El a dovedit cu documente că eugenia nazistă declara că cei bolnavi în faza terminal şi cei cu dizabilităţi trebuie lăsaţi să moară şi doar cei puternici să supravieţuiască. Eminenţa cenuşie a acestei teorii monstruoase au fost doi cercetători germane, Karl Binding şi Alfred Hoche, cu un deceniu înainte de venirea naziştilor la putere.

 

Cartea lor din 1920, „Permiterea distrugerii vieţii nevrednice de trăit” propune ca oamenilor neputincioşi să li se ofere „o moarte din milă”.„O definiţie care a pavat calea către eliminarea celor bolnavi şi slabi, permiţând aceste crime să fie justificate cu o motivaţie apreciabilă moral: aceştia vorbesc despre moartea caritabilă (Gnatentod). Aceste cuvinte sunt astăzi folosite în scrierile multor bio-eticieni contemporani şi politicieni, care sprijină eutanasia şi avortul” a scris Scaraffia.

 

„Dispreţul pentru viaţa umană imperfectă, bazat pe estimarea abilităţilor ştiinţei, arată că eugenia încă trăieşte şi nu a fost distrusă odată cu trecutul nazist” a scris Scaraffia.

 

Practicile eugenice sunt însă larg răspândite în lumea de astăzi, diluate sau fardate discret cu motivaţii morale sau de performaţă. Menţionăm astfel selecţia aberantă a modelelor feminine în industria modei, ceea ce duce la anomalii, anorexie şi mutilare a acestora, criteriile de orice fel folosite la angajarea personalului, unde look-ul, înălţimea, greutatea, pot deveni arme împotriva celui ce doreşte angajarea, discriminarea atroce din multe ţări a celor bolnavi, cu dizabilităţi sau lipsuri. De la vedeta cioplită pe photoshop ca să arate silfidic până la absenţa trapelor pentru cărucioare pe străzile oraşelor din România, toate acestea sunt semnele unei adânc înrădăciante fobii de omul altfel, slab, bolnav, neputincios.De asemenea, frecvenţa total disproporţionată a avorturilor embrionilor şi fetuşilor de gen feminin în multe ţări ale lumii arată că eugenia nu este doar o anomalie a trecutului, ci semnul unei cruzimi asumate discret şi care respinge pe cel mai slab, instaurând supremaţia celor puternici.

 

Pr. Ioan Valentin Istrati

 

 

https://doxologia.ro/mentorii-eutanasiei-avortului-folosesc-argumente-naziste

 

 

//////////////////////////////////////////

 

GENOCIDUL DIN ROMÂNIA- REPERE IN PROCESUL COMUNISMULUI

 

După deschiderea Spaţiului pe Internet care-şi propune să ridice valul tăcerii aşezat intenţionat pentru acoperirea celor exterminaţi şi aruncaţi în gropile comune,

în numele acestor fiinţe dragi, nevinovate, împrăştiate peste o jumătate de Europă, ajungând până la Kamciatka- supravieţuitorii genocidului comunist din România, care au umplut sângele şi lacrimile lor secolul 20,

cerem să se facă dreptate pentru cei schilo­diţi fiziceşte sau moraliceşte şi pentru urmaşii lor, pentru ca astfel de barbarii să nu mai poată apare în lume pentru a învrăjbi oamenii sau chiar popoarele.

 

Comunismul s-a născut din trădare şi, de-a lungul a peste 7 decenii, s-a folosit de trădători pentru a instaura în lume anarhia şi teroarea manifestata sub forme sălbatice, chiar diabolice.

Filozoful român P.P.Negulescu ne-a atras atenţia: „Noi şi înspăi­mântătoare filozofii au apărut pe lume, ca să înţelegem ce înseamnă în termeni de sânge, de ferocitate, credinţa că statul e totul, iar individul nimic.”

Unul dintre românii care timp de 60 de ani a luptat permanent împotriva comunismului şi a simţit pe trupul său şi în organismul lui cele mai crunte torturi, ce l-au lăsat handicapat pe toa­tă viaţa, declara cu ocazia începerii acestui proces al comunismu­lui: „Cel mai sângeros sistem filozofic a fost comunismul, care a du­rat 3 sferturi de veac şi a lăsat în urma lui nenumărate gropi comune şi o mizerie apocaliptică. Este tragic că şi astăzi se mai găsesc oameni inconştienţi (unii foşti comunişti) care elogiază comunismul, uitând toate crimele comise de el.” ( R.Radina)

 

Pentru lămurirea concepţiei comuniste merită subliniate câteva păreri ale lui Lenin din interviul dat lui Giovranni Papini înainte de a muri: „Străinii şi imbecilii presupun ca aici s-a făcut ceva nou. Eroare de burghez orb! Bolşevicii n-au făcut decât să adopte regimul instaurat de ţari, singurul regim care convine poporului rus. Nu pot fi guvernate o sută de mii de brute fără bâtă, fără spionaj, fără politie secretă, fără teroare şi spânzurătoare, consilii de război, munci forţate şi tor­turi. Noi nu am făcut decât să schimbăm clasa care îşi înteme­ia hegemonia pe acest sistem… este un mare progres dat fiind­că privilegiaţii sunt acum de zece ori mai numeroşi…”

Iar la întrebarea despre Marx şi progresul…Lenin precizează: „Amintiţi-vă că însuşi Marx ne-a învăţat ca teoriile nu aveau decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dat fiind starea Rusiei şi a Europei, a trebuit sa mă folosesc de ideolo­gia comunista pentru a-mi atinge adevăratul scop. Marx nu era decât un evreu burghez călare pe statisticile engleze şi tai­nic admirator al industrializării. Ii lipsea simţul barbariei şi, din aceasta cauză nu era decât o treime de om. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels îi injecta uneori idei geniale. Revolu­ţia rusă aduce profeţiilor lui Marx o totală dezminţire. Toc­mai în aceasta ţară în care nu exista nici o burghezie, a tri­umfat comunismul. Oamenii sunt nişte sălbatici fricoşi care trebuiesc dominaţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu este decât trăncăneală, literaturi, filozofie şi alte muzici pentru uzul nerozilor. Ori dat fiind ca sălbaticii sunt oameni… trebuie ca ţara să semene cu o ocna… Visul meu este să tran­sform Rusia într-o imensa cetate de forţa…Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva sa­tului. Or în aceste războaie nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat… Cel care rezistă va fi suprimat ca o tumoare maligna. Sângele este cel mai bun îngrăşământ ofe­rit de natură. Să nu credeţi câ sunt crud. Toate aceste împuşcări şi spânzurări care se fac din ordinul meu mă plictisesc. Urăsc victimele mai ales pentru că ele mă silesc să le omor…”.

 

Această concepţie sangvinară, manifestată prin figura unui mongoloid în descompunere, fusese adusă de interese germane pentru înlăturarea ţarismului, în scopul prăbuşirii forţelor occidentale care urmăreau înlăturarea absolutismului puterilor centrale – ce te­rorizau popoarele subjugate prin politica de deznaţionalizare. Sosit într-un tren blindat tocmai când anarhia cuprinsese arma­ta ţaristă, Lenin cu tovarăşii lui au contribuit la generalizarea haosului, schimbând situaţia politică şi militară a frontului răsăritean. Trădarea ruseasca a încurcat planurile Aliaţilor şi mai ales pe cele ale României – unde au refuzat să mai lupte din 7 Noiembrie 1917, lăsându-ne încă de la sfârşitul anului 1916 descoperiţi în faţa bulgarilor şi turcilor. România, prin intrarea în război, sal­vase trupele Aliaţilor de pe Marna, de unde nemţii şi-au retras contigente importante pentru a le aduce pe Carpaţi.

Din cauza anarhiei ce cuprinsese armata ţarista trecută la ja­furi şi crime şi în haosul ce s-a întins ca fulgerul peste Rusia, s-a întâmplat revirimentul prin intrarea Americii în război pe 2 Aprilie 1917.

Acest reviriment se producea tocmai când omenirea făcea cunoştinţă cu un sistem schizofrenic de nelinişte ce prin forţă urmărea conducerea societăţii, uniformizarea omului prin metode sălba­tice ce foloseau trădarea, minciuna, jaful, delaţiunea, duplicitatea, iar crima era zilnic nelipsita din acest repertor al groazei. Şi era propovăduită ca o dogmă de realizare a scopului diabolic. Nu se sfiau să spună ca „până şi copiii trebuie să asiste la execu­ţii”, ca să vadă cum dispar duşmanii poporului.

 

 

Prima victima: România

 

De la început au pornit cu politica duplicitara, spunând ca „na­ţiunile au dreptul să dispună de soarta lor”, iar pe de alta parte propagau revoluţia proletară prin violenţă, pregătind elemente stră­ine pe care le trimiteau în diferite ţări să instige la revolte.

Încercarea bolşevică de izgonire a regelui Ferdinand şi răsturnare a guvernului de la Iaşi în Decembrie 1917 a eşuat (pe 15 Noiembrie 1917 deja instalaseră un comitet revoluţionar la Ode­sa, în vederea acestui scop, din care va face parte M.G.Bujor şi Racovski Cristian – bulgar revoluţionar „preocupat” de problemele ro­mâneşti ).

Urmând politica de subjugare, pe 23 Ianuarie 1918, Trosky a decla­rat la Petrograd că va sprijini revoluţionarii de la Odesa, ca să răstoarne regimul din România. A doua zi, Sfatul Ţării a declarat Independenţa Republicii Moldoveneşti şi ca riposta, bolşevicii au ocupat Kievul pe 2 Feb.1918. Peste o săptămâna, au arestat misiunea militară româna condusa de generalul Coandă, au expulzat pe ministrul român de la Petrograd, Constantin Diamandi, confiscând şi Tezaurul României încredinţat spre salvare. Pe 14 Februarie, de la Odesa, se trimitea ultimatumul guvernului român prin care se cerea ca până la 16 Feb.1918 să se evacueze Basarabia.

 

După 106 ani de subjugare sălbatică, românii basarabeni şi-au intensificat eforturile şi pe 27 Martie 1918 au desăvârşit unirea provinciei smulse abuziv, cu Regatul României.

Acest act îndreptăţit a fost urmat pe 28 Noiembrie de Unirea Bucovinei, iar pe 1 Decembrie de cea a Transilvaniei şi Banatului, tot prin autodeterminare, adunându-se laolaltă toţi cei de acelaşi
neam, aceiaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri.                                                                                   

 

Paralel se prăbuşea imperiul absolutist austro-ungar, sub victo­ria strălucitoare a generalului Ferdinand Foch, în timp ce armata română menţinea ordinea în capitala imperiului care refuzase să asculte plângerile lui Horea şi ale delegaţiei Memorandistilor.

Profitând de căderea catastrofala a absolutismului, Rusia, noul imperiu al răului ce se născuse prin trădare şi vărsări de sânge nevino­vat, a trimis un agent înrăit, pe Bela Kuhn să provoace şi să instaureze revoluţia sovietelor şi în pusta ungureasca, ca prim pas.

Ajuns comisar al poporului, adevărat conducător al guvernului Republicii Sovietice Ungare şi ajutat de Cristian Rakovski (tri­mis de Lenin ca ambasador al Rusiei), a dezlănţuit o teroare cruntă în ţară şi a extins-o asupra Transilvaniei. Incurajat de preşedin­tele Mihalyi Karolyi (socotit „un degenerat” de socrul sau, contele Iulius Andrassy) care i-a predat puterea, Bela Kuhn, ajutat de călăul Tibor Szamuely, au terorizat populaţia, săvârşind fărădelegi, jafuri, arestări, asasinate…

Un fapt îngrozitor s-a petrecut în comuna Beliş, la 35 km. sud de Huedin, pe 8 Noiembrie 1918, unde a sosit căpitanul Antal Ditrich de la Budapesta cu un detaşament şi a executat zeci de ţărani -moţi; au fost arşi pe rug 45 de persoane din comunele: Beliş, Văleni, Tufeni, Mânatireni, Mărişel…. Iată câteva nume dintre aceşti martiri: Dumitru Tripon- de 26 ani, Nicolae Bâlc- de 24 ani,Varvara Pop- de 44 ani, Ioan Dreve- de 20 ani cu tatăl lui Gavril Dreve, Maria Boca a Petrii Halamului…restul vor fi trecuţi în anexă.

Concomitent cu anunţarea listelor cu satele devastate şi cu numele victimelor, bandele bolşevice ruseşti încercau să pătrundă şi ele în Basarabia iar Cristian Racovschi comunica lui Bela Kuhn că alte trupe erau pregătite să vină în ajutor prin Ucraina Subcarpatică.

România era prinsa într-un cleşte în timp ce Conferinţa de Pa­ce la Paris căuta să ne împingă spre compromis, înţelegere cu Khun.

 

In acele momente dificile, create de manipulaţiile politice din capitala Franţei, trupele române cu avizul lui Iuliu Maniu (preşe­dintele Consiliului Dirigent) şi al lui Ionel Brătianu ( Şeful Delegaţiei la Conferinţa de Pace) au trecut linia de demarcaţie pro­vizorie ce mergea de la Nord de Năsaud prin Tg.Mureş şi urma cursul apei până la vărsarea Mureşului în Tisa, salvând astfel populaţia satelor de jafurile şi măcelurile la care era supusă.

Dar Bela Kuhn se năpustise asupra Cehilor cu aceiaşi sălbăticie.

Insistenta apărării cauzei româneşti de I.Bratianu a fost completată de izbânzile armatei române ce înaintaseră până la Tisa şi de concursul Mareşalului Foch care, în Memoriul adresat lui Clemenceau, demonstra necesitatea rămânerii trupelor române pe Tisa până la dezarmarea efectiva a Ungariei şi până ce aceasta va da garan­ţii depline că nu va mai tulbura pacea, încheind: „Altfel s-ar pu­ne din nou în primejdie pacea în întreg Sud-Estul Europei.”

 

In acel Iulie fierbinte al anului 1919 se juca cartea Europei, şi trebuia câştigată înainte ca bolşevicii ruşi să se fi unit cu cei ai lui Bela Khun. Acesta, încurajat de englezul Cuningham şi de americanul Brown a trecut la ofensivă pe 20 Iulie, trecând Tisa cu 100.0 00 soldaţi, pe un front de 120 km. şi în adâncime de 60 km. Concursul Moscovei a fost prompt printr-o pregătire de artilerie şi mitrali­ere terminat prin eşecul trecerii Nistrului.

Nu mai era timp de pierdut. Pe lângă interesele româneşti de a asigura liniştea populaţiei, era şi soarta civilizaţiei europene.

 

Regele şi Guvernul român au hotărât trecerea la contraofensivă. A fost fulgerătoare. Pe 2 August 1919 a capitulat Corpul I ungar de armată la Czegled, pe 3 Aug. colonelul Rusescu cu roşiorii înfrângeau ultima rezistenta bolşevică şi seara intrau în Budapesta.

 

Bela Kuhn a fugit în Rusia, unde va cădea secerat de gloanţele lui Stalin în masacrele din 1937-1938, în timp ce ajutoarele lui, ca criminalul Tibor Szamuely, au fost sfâşiate de populaţia pe ca­re o jefuiseră şi torturaseră.

Importanţa extirpării cancerului comunist din inima Europei îl găsim relatat într-un interviu al Contelui Andrassy acordat Biroului român de presă de la Berna şi publicat în ziare ca „Le Temps”, „Le Journal des Debats”, în care spune:

„As fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Unga­riei. Aş fi preferat, de asemenea, să văd trupele maghiare in­trând în Budapesta pentru a goni pe bolşevici. Acest lucru din nenorocire nu a fost posibil. Aşa fiind, mărturisesc în mod franc ca sunt mai bucuros să văd pe Români la Budapesta, decât pe Bela Kuhn şi complicii săi, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere atât politic cât şi material. Recunosc astfel în mod leal că, intrând în Budapesta, Românii au adus un imens serviciu atât Ungariei cât şi lumii întregi…”.

 

O alta evocare asupra rolului României este aceea a Ambasadorului Franţei, Jules Cambon, făcută în 1927 la Societatea Naţiunilor, lui N.P.Comnen (fost Ministru de externe):

„Cu preţul celor mai mari sacrificii, România a îndeplinit la Sud misiunea tradiţională, care mai la Nord a fost întotdeauna a Poloniei; ea a fost bariera Europei împotriva invaziei tă­tare şi a pus sfârşit unei dezordini ce ameninţa să întindă puterea bolşevică până la porţile Vienei. Ea însăşi s-a sal­vat; dar a liberat în acelaşi timp Ungaria de odioasa domina­ţie, care, câtva timp, a apăsat asupra Regatului Sfântului Ştefan. Aceasta a fost de altminteri şi sentimentul autorităţilor ungare, căci, atunci când armata româna se pregătea să evacueze teritoriul lor, Prefectul ungur al judeţului Szabolcz intervenea pe lângă comandantul român ca sa menţină ocupaţia ce apa­ră ţara împotriva armatei roşii. După putină vreme, o cerere asemănătoare i-a fost adresata de teama reacţiunii albe…” Articolul a apărut în „La Revue des deux Mondes”, de la 1 Dec. 1927, pag.617.

 

In acest al 2-lea deceniu al secolului 20, România a jucat un rol hotărîtor în viaţa Europei prin arbitrarea conflictului din Balcani (1913) şi a contribuit cu mari sacrificii la înclinarea ba­lanţei în favoarea puterilor angajate în înlăturarea absolutismu­lui retrograd. Intrarea României a făcut posibila victoria de la Verdun prin retragerea trupelor germane şi tot sacrificiul legen­dar de la Mărăşti-Mărăşeşti; ea a uşurat victoria şi a fost o stavila în faţa anarhiştilor bolşevici. Tot România a fost aceea care a asigurat ordinea în Viena, Praga, Budapesta, salvând Europa de peri­colul comunist pentru un sfert de veac.

Dar daca alţii au avut un răgaz de linişte, pe trupul României s-a jucat drama, prin premeditarea distrugerii ei de către agenţii infiltraţi. Pentru aceasta deschidem acest proces contra comunis­mului arătând metodele de cruntă barbarie la care a fost supus un popor ce a contribuit prin sacrificiul lui, la prosperitatea Aliaţilor democraţi occidentali.

 

În prima perioadă (interbelică) 1921 – 1944, urmărim în judecată pe comuniştii infiltraţi şi câţiva autohtoni, pentru trădare naţională în interesul unei puteri străine, crime săvârşite pentru destabilizarea ţării, propagandă mincinoasă şi spionaj în favoarea Moscovei.

Infiltraţiile comuniste în Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Vechiul Regat au urmărit prin acte de teroare şi manifestări duşmănoase ale unei infime minorităţi (şi aceia de origine străină) să perturbe procesul de redresare ce începuse după încheierea păcii. Din ordinul lui Lenin, au acuzat pe social – democraţii ro­mâni, care participaseră la opera de Unire a poporului român, de oportunism şi „trădare”, pentru că se împotrivesc mişcării clandestine pentru restituirea Basarabiei către Rusia.

 

Cominternul, creat în 1919 la Moscova, a fost un sistem diabo­lic de teroare permanentă, pe care a exportat-o peste tot în lume, urmărind promovarea intereselor ruseşti de dominaţie pe plan ex­tern, prin înfiinţarea de secţii ale partidului comunist, ce erau deasupra suveranităţii statelor, în vederea măcinării şi transfor­mării lor în republici federative.

Rusia a declanşat cel mai crâncen masacru cunoscut în omeni­re; imediat după încheierea Păcii din 1919 au avut loc revolte di­rijate (şi care au fost sortite eşecului) în Saxonia-Turingia, Scheswig-Holstein, Estonia, Bulgaria (unde, în masacrul din Catedrala Sf. Sofia, au fost omorîţi 14 generali, 3 deputaţi şi alte persoane în urma unui atentat în timpul unei înmormântării)…

Paralel a dus şi războiul civil împotriva Ucrainei, Azerbaigeanului, Armeniei- cu intenţia trecerii peste Transcaucazia şi ieşirii prin golful Persic la Oceanul Indian.

 

In acest context de împrejurări anarhice şi de teroare s-a găsit un grup minuscul, mai mult format din neromâni, agenţi de profesie, care s-au pus la dispoziţia unei asociaţii străine (partidul comunist rus) formând o secţie „româneasca”, ce a primit bani, ajutoare şi instrucţiuni, făcându-se vinovaţi pentru provocare de di­versiune, sabotaje, greve şi atentate- în vederea subminării României.

 

Printre aceşti spioni care au complotat împotriva României, şi au fost executaţi chiar de ruşi în 1937-1938, au fost: Koblos Elek, Bădulescu Al(zis Ghita Moscu), Fabian D., Dobrogeanu Al.Gherea, Filipovici Elena, Arbore Ecaterina, Dicescu O.Ion, Racovschi Cristian, Leonin Marcel, Bujor M.Gh., Zisu Petre, Roznovan Eugen, Grofu D., Timotei Marin, Aladar Imre… Altii au supravieţuit şi au adus, cu ajutorul armatei roşii, criminalul sistem în România, printre ei numărându-se:Foriş Ştefan, Pătrăşcanu Lucreţiu, Cristescu Gheorghe, Margulius Samuel, Holostenco Vitali, Danieluk Stefanschi Al.,Boris Stefanov, Roitman Iosif (Chisinevschi Iosif ), Roitman Liuba( Chisinevschi Liuba) Bodnaras Emil (dezertor din armata în 1932 ), Moscu Choy (Gheorghe Stoica), Rusev Drăgan Iordan (Petre Borila), Petrescu Du­mitru, Oigenstein L.(Leonte Răutu), Bodnarenco Pantelei, Grosman Ana (căsătorită, în ordine, cu Sorin Toma, cu C. Pârvulescu şi P.Bodnarenco), Pauker Ana, Doncea Constantin, Grunberg Boris (Nicolschi Al.), Iacobovici Eugen, Goldberger Miklos (Ardeleanu), Lukacs Laslo (Vasile Luca), Niconov Serghei (Nicolau Serghei ), Marcovici Smil (Moraru), Moghioros Alexandru, Rottenberg Aurel (Stefan Voicu) şi altii, nu prea mulţi.

O remarca ce nu trebuie uitată este faptul că numărul acestor venetici şi autohtoni puşi în slujba lor variază între 800 şi 1206 după diferite surse, un lucru însă sigur este ca jumătate din ei ajunşi pe teritoriul României au devenit agenţii siguranţei şi au turnat pe ceilalţi tovarăşi de spionaj şi diversiune. Aşa se expli­ca faptul că odată impuşi la putere, să alerge şi prin orice fel de metode să-şi facă pe adversari informatori, spre a se răzbuna.

 

Crima de destabilizare a funcţionarii statului, comuniştii au încercat-o la început prin social democraţii lui Gheorghe Cris­tescu şi Ilie Moscovici, care au fost împinşi sa declaseze o greva generala la Căile ferate pe 18 Oct.1920, care a eşuat; Cristes­cu, prevăzător, plecase în ajun la Viena, de unde se dirijau acţiuni ale Internaţionalei Moscovite.

Aceste elemente, decăzute moraliceşte, au recurs la acţiuni sân­geroase provocând atentatul de la Senat în care, prin bomba pusă în Decembrie 1920 de către Max Goldstein, au fost omorâte 3 per­sonalităţi iar altele rănite:

Episcopul greco-catolic de Oradea, Dimitrie RADU, a murit pe loc.

Dumitru GRECEANU, Ministrul Lucrărilor publice, a murit a 2-a zi.

Spirea Gh.Gheorghiu, senator de Ilfov, a murit în spital la 13 Dec.

A fost rănit preşedintele Senatului, generalul Constantin Coandă, care a avut 52 răni cauzate de schije.

Printre organizatorii grupului acestui complot au fost condam­naţi, pe lângă Max Goldstein, Ilie Moscovici şi Emanuel Socor.

 

Vinovăţia de trădare naţionala reiese din afilierea la Internaţionala comunista de la Moscova şi participarea la divizarea ţării prin planul elaborat pe 6 August 1924 care prevede împărţirea Ro­mâniei în 5 zone în vederea declanşării revoltei:

Zona I, cuprindea Bucovina de unde cu „detaşamente dinspre Cernauţi şi Camenca pe Nistru, sub conducerea lui Malvski să se atace calea ferată Cernăuţi-Paşcani aruncând-se podul în aer (urmând să facă legătura cu ajutoarele venite de peste Nistru).

Zona II, era prevăzuta în sudul Basarabiei de la vărsarea Nistrului până la gura Dunării (între Tusla-Tatar Bunar şi Vâlcov) de unde vor porni spre Ismail, Chilia şi Reni pentru a ocupa Galaţiul şi Brăila, conduşi de Kotovschi, Goldstein, Grutenberg şi German.

Zona III, cuprindea Dobrogea şi Silistra, centrul revoltei fiind Călăraşi, urmând să se facă demonstraţii la Budeşti pentru ameninţarea Bucurestiului. Scopul principal era distrugerea podului de pes­te Dunăre pentru Izolarea Dobrogei. Conducerea acţiunii era încredinţată lui Kotovski, care ajutat de lipoveni era sprijinit şi de debarcarea cu detaşamente sovietice venite cu Godlevschi.

Zona IV, era indicata în Banat şi Ungaria de răsărit cu centre la Lugoj, Simeria şi Caransebeş, bazându-se eventual pe iredentiştii unguri. Conducerea o aveau, Kalifarski, Weissenberg, Mironovici Ivan.

Zona V, ar fi fost formată din Nordul Transilvaniei şi Estul Ungariei cu centre la Cluj, Dej şi Oradea, unde se vor face numai demonstraţii sub conducerea lui Badulescu, Sicinschi, Rareninc şi Koz.

 

Conducerea generala a revoluţiei era încredinţată lui Bădu­lescu, Goldstein şi Kalifarski, iar data prevăzuta între 10-15 Septembrie.

Primele ce trebuiau sa înceapă „revoluţia erau zonele 2 şi 3. Dar nu s-au petrecut incidente decât în regiunea Tatar Bunar şi Chilia Nouă, unde locotenentul Mohonea Neacşu, lt.Scirculescu şi slt. Asanache Stroe au reuşit sa neutralizeze vre-o doua sute de bolşevici.

Vinovăţia comuniştilor din România subordonaţi Moscovei este cu atât mai mare cu cît, prin colaborarea cu Moscova, au contribuit la asaltul bolşevicilor asupra frontierei de răsărit, în vede­rea năvălirii din 1940. Aruncând o privire asupra violării frontierei de răsărit, a infiltrărilor soldate cu lupte constatam ca până în 1924 (la moartea lui Lenin) au avut loc 30 de atacuri, în continuare până la năvălirea din 29 Iunie 1940- alte 42, iar după aceea, din Basarabia, peste Prut, au făcut alte 47 incursiuni şi violări de frontiera. In cursul acestor acţiuni de comandouri România a avut, în lupte de apărare, 31 de soldaţi morţi, 22 soldaţi răniţi şi alţi 34 soldaţi dispăruţi fără urmă.

 

Agenţii Moscovei din România au încheiat încă din 1920 un an­gajament de accentuare a luptei ilegale de participare, într-un mod foarte activ, la Federaţia Balcanica comunistă, supunându-se tutu-tor hotărârilor ei ca partidul să intre pe calea comunismului revoluţionar. Din partea acestor agenţi au iscălit: Gheorghe Cristescu, Const. Popovici, Al.Dobrogeanu Gherea şi Rozvany Ieno.

Vinovăţia acestor trădători de ţară a constat în însuşirea mo­delului sovietic întruchipat de Lenin şi care consta în supunerea oarba la dispoziţiile partidului, în distrugerea valorilor trecutu­lui, în impunerea dictaturii proletariatului din fabrici şi a ţăranilor de pe ogoare.

Tot acest eşafodaj se baza pe minciuna, duplicitate şi teroarea dusă pana la crima.

Iată părerea acestui farseur de Lenin despre ţăranii pe care voia sa-i scoată de sub stăpânirea burghezilor şi sa-i înjuge la remorca scursurii societăţii:

„Ii detest pe ţărani. Îl detest pe mujicul idealizat de acest occidental ramolit care este Turgheniev şi de acest faun convertit care este ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ceea ce detest: trecutul, credinţa, ereziile, mania religioasa, munca manu­ala. Ii suport şi în măgulesc, dar îi urăsc. Aş vrea să-i vad dispăruţi pe toţi, până la ultimul. Un electrician, pentru mine, face cât o suta de mii de ţărani. Se va ajunge, sper, a se trăi prin mijlo­cirea alimentelor produse de maşini în câteva minute, în laboratoa­rele noastre de chimie şi vom putea în sfârşit să masacrăm specia ţărăneasca devenita astfel inutila. Ei se vor face lucrători – sau vor crapă. Traiul în natură este o ruşine demna de epoca preisto­rica.”

Acest model barbar de construire a unei noi societăţi lipsita de „exploatare” se referea la toţi cei care gândeau altfel.

Acest Lenin, născut dintr-o specie subdezvoltată din care s-a plămădit un curent ce a îmbolnăvit omenirea, degajă în jur numai duplicitate: una gândea, alta spunea şi înfăptuia ceea ce gândea. Trâmbiţa ca omul este cel mai important capital, dar gândea:

„Eu nu sunt, daca vreţi, decât un semizeu local, între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit câteva mici capricii. Unele gusturi şi-au pierdut taina după decăderea păgânismului. Jertfele
 omeneşti aveau totuşi ceva bun: erau un simbol adânc, de învăţătura înaltă şi în acelaşi timp o sărbătoare salubra. Aici însă, în locul imnurilor credincioşilor, simt înălţându-se spre mine urletele prizonierilor, ale muribunzilor, şi vă asigur ca nu voi troca aceasta simfonie pentru cele noua ale lui Beethoven. Ea este cântarea care vesteşte beatitudinea viitoare…Este de altfel o oarecare voluptate sa te simţi stăpân asupra vieţii şi a morţii…”.

Si a înfăptuit ceea ce a gândit.

A contemplat şirurile nesfârşite, scheletice şi flamande trimi­se în lagărele de exterminare de la Onega la Murmansk şi nici moar­tea nu 1-a înduioşat să oprească şiroaiele de lacrimi şi sânge ne­vinovat ce începuse sa se reverse pe întinsul Rusiei.

Restul din gândirea bolnăvicioasa a lăsat-o pe seama urmaşilor modelaţi după chipul şi asemănarea lui.

 

Comuniştii trădători din România sunt vinovaţi pentru că n-au ţinut seama de acest lugubru tablou comunist.

„Moştenirea” a fost preluata de un alt ipocrit, descris de con­temporani ca un monstru, mic de stat dar tare-n fapte, ce a îngrozit omenirea; de 154 centimetri înălţime, o pocitanie, cu braţe lungi asemănătoare primatelor, cu pieptul strâmb, cu umărul şi braţul stâng semi-atrofiate, cu mers de cimpanzeu şi cap de beţiv.

 Aceasta sinistra figura, numită Stalin, i-a supravieţuit înaintaşului trei decenii, creând şi el un sistem, mai mult de groază decât de gândire creativă şi care încă îngrozeşte lumea când aude de ca-tastrofa umanitara ce a săvârşit-o şi pe care o dorim sancţionată, pentru a se descătuşa urmaşii de teama de a mai apare astfel de creatori de sisteme.

Superlativele folosite măsoară discrepanţa cu obedienţii care se întreceau în a-1 linguşi: loco­motivă a istoriei, părinte al popoarelor, dascăl emerit al omeni­rii, cel mai desăvârşit conducător din toată istoria, erou între eroi…

 

In schimb, cu toate adulările ce i se aduceau, el -„farul de lumina” -, cu duhul lui diabolic ne-a luminat „arhitectura terorii” săvârşite, constând în a distruge oameni şi naţiuni, a învrăjbi po­poare şi conducători, a jefui şi acapara, a batjocori pe cei din jur înainte de a-i face sa dispară.

A băut votcă în neştire până a murit sau a fost ajutat să moară. Iar ca moştenire a lăsat nenumărate gropi comune presărate pe doua continente, într-o lume pe care a fărămiţat-o cum a vrut şi pe care a lăsat-o învrăjbită.  

Victimele făcute se număra cu milioanele. Daca între 1929-1932 au fost deportaţi în Siberia peste 5 milioane pentru că se opuseseră colectivizării, 1a sfârşitul acestei perioade, din cauza secetei şi a ridicării proviziilor ţăranilor, alţi aproape 5 milioane au murit de inaniţie; perioada în care s-a generat canibalismul în regiunile eminamente agricole:Ucraina, Kazakhstan, Caucaz, Volga….

Reţeaua închisorilor s-a întins cu repeziciune, ca şi a lagărelor de exterminare prin muncă forţată (unde oamenii erau lăsaţi sub cerul liber ), iar numărul arestaţilor se cifra, în 1939, la 12 milioane.

Acest sistem de represiune exercitat cu o ferocitate rar întâl­nită are la bază schizofrenia, megalomania şi paranoia lui Stalin, care se agravau odată cu vârsta; ajutat fiind de o serie de

oportunişti, de care s-a folosit şi pe care i-a lichidat. Astfel, în marea curăţenie pe care a făcut-o (exterminările ce au avut loc până în 1939) au dispărut: 3 mareşali din 5; 8 amirali din 9; 14generali de armata din 16; 60 generali de corp de armata din 68; 138 generali de divizie din 199; 221 generali de brigada din 397;11 comisari ai apărării (adică miniştri de război); 22.000 comisari politici şi 35.000 ofiţeri au avut aceeaşi soartă precum şi Ejov cu Iagoda, şefii NKVD-ului care au condus masacrele. Nimic nu ierta. Soţia şi chiar membrii ai familiei din prima căsătorie au sfârşit

deportaţi sau s-au sinucis.

 

Peste tot vedea comploturi; represiunea în armata s-ar justifica ca fiind singura instituţie ce l-ar fi putut răsturna, dar cei 1.913 delegaţi la Congresul XVII al partidului, din 1934, din ca­re 1.108 au fost împuşcaţi după ce-1 ovaţionaseră îndelung- cu ce-i periclitau viata?

Sau cu ce s-ar putea justifica mitralierea celor 50.000 depor­taţi în lagărele din regiunea Baical?

Metodele de schingiuire în care ajungeau să se acuze unii pe alţii înainte de moarte, după scenariile făcute de NKVD, au fost cu­noscute de procurorul general de la aceea dată, I.A.Vâsinschi, ca­re şi le-a însuşit şi le-a exportat, punându-le personal în aplicare în teritoriile ţărilor ocupate cu forţa.

 

 

TEROAREA DEPĂŞEŞTE FRONTIERELE U.R.S.S.

 

Tendinţele imperialiste ruseşti se manifestă deschis, Stalin găsindu-se pe aceeaşi linie de interese cu Hitler. Prin manevre diabolice în care trădarea este trăsătura principala, reuşeşte pe 23 August 1939 să toasteze cu Ribbentrop în sănătatea Fuhrerului în timp ce V.Molotov declara că acest -Pact de neagresiune- „este o cotitura în istoria Europei şi nu numai a Europei…”

In faţa atacului fulgerător german asupra Poloniei, Stalin a hotărît că e timpul să acţioneze imediat şi pe 17 Septembrie 1939 a invadat Polonia, ocupând o buna parte şi luând 68.000 prizonieri (ofiţeri şi soldaţi) iar pe 27/28 Sept.1939 Ribbentrop revine la Moscova, unde Polonia este pentru a patra oara împărţită. Printr-un protocol secret se hotărăşte soarta altor teritorii care trec sub influenţa sovietică: Lituania, Estonia, Letonia, părţi din Finlanda şi Basarabia, de care Germania se dezinteresează.

Stalin continua să-şi îndeplinească cu promptitudine angajamentele materiale furnizând petrol, cărbune, fier, grâu…absolut nece­sare pentru ducerea războiului împotriva Franţei şi Angliei. Nu a uitat nici predarea celor câteva sute de comunişti germani fugiţi în URSS pe care i-a predat poliţiei secrete germane şi nici să dea circulara către toţi comuniştii de „pretutindeni” chemăndu-i să colaboreze cu organizaţiile hitleriste şi prohitleriste.

Deci, unificare în gând şi fapta între Stalin şi Hitler.

După invadarea Norvegiei, Danemarcei, Olandei, Belgiei şi capitularea Franţei, Stalin a rămas uluit de rapiditatea acţiunilor ger­mane şi pe 18 Iunie 1940 Molotov, în numele guvernului sovietic, a felicitat călduros pe Hitler pentru splendidul succes al arma­tei germane.

Si profitând de această rapiditate, Stalin a ordonat pregă­tirea trenurilor de deportare şi invadarea Ţărilor Baltice conform Protocolului secret: Jdanov a pătruns în Estonia, Vîsinschi în Le­tonia iar Dekanozov în Lituania, pe care le-au anexat, iar populaţia, după listele întocmite de agenţii infiltraţi, a fost ridicată şi deportată în Siberia şi Kazahstan.

 

ROMÂNIA LA RÂND

 

Molotov, pe 18 Iunie 1940, a avertizat pe ambasadorul german la Moscova, von der Schulenburg, că URSS intenţionează să ocupe Basarabia şi Bucovina. Cu toată remarca Germaniei, că Bucovina n-a fost inclusă în Protocolul secret semnat în 1939, pe 26-06-1940 s’ a înmânat ambasadorului G.Davidescu aflat la Moscova „ultimatul” care cerea evacuarea teritorilor menţionate.

 

 

Pe 28 Iunie 1940 URSS-ul anunţă că, începând din acea zi de la ora 14, să se evacueze Basarabia şi Bucovina în decurs de 4 zile; chiar în acea zi au intrat cu trupele şi au ocupat Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă. Toată aceasta acţiune brutală comuniştii ruşi au făcut-o cu consimţământul hitlerismului german, fiind aju­taţi de celulele comuniste infiltrate şi care pregătiseră listele pentru lichidarea celor bănuiţi ca adversari.

 

EXTINDEREA GENOCIDULUI PESTE ROMÂNIA

 

Pentru aceasta acţiune trădătoare se fac vinovaţi cei ce au mi­litat deschizând drumul comunismului care a măcinat statul român, după cum vom vedea; în sprijin aducem probe privind aproape o su­tă de mii de fiinţe din cele aproape două milioane cât au îndurat represiunea prin închisori sau deportare, unii fiind ex­terminaţi, alţii ieşind schilodiţi fiziceşte sau moraliceşte. În numele lor cerem reparaţii.

Pentru a putea fi identificate victimele, vor avea indicate unu sau mai multe elemente: data naşterii, locul naşterii, domiciliul, profesia, condamnarea (chiar şi număr de sentinţa), locul de deten­ţie, eventual locul de deces şi chiar torţionarul. Listele respective vor fi anexate şi se va constata ca genocidul a avut loc pe tot cuprinsul ţării şi s-a manifestat sub fel de fel de forme până la zisa prăbuşire a comunismului, continuându-se cu faţa „umana”, cu rămăşiţele securităţii sau scursurile comuniste în vederea spolierii României.

 

ETAPELE DE DEZMEMBRARE PRIN CRIME ŞI TEROARE

 

Împiedecarea retragerii armatei şi populaţiei din teritoriul pe care l-au ocupat cu forţa, ca o adevărată invazie barbara.

Încă din 29 Iunie 1940 trupele ruseşti au dezarmat 2 regimente de artilerie la Ialoveni, în sud de Chişinău. In gara Drochia a fost capturat un batalion de infanterie în timp ce se îmbarca pentru retragere iar un batalion de infanterie a fost dezarmat la Bălţi.

 

A doua zi au fost dezarmate unităţile armatei din Cişmilia şi localitatea Comrat, iar colonelul rus Zinovici a împiedicat trupele unei brigăzi de cavalerie să treacă Prutul la Badragi, în timp ce tancurile sovietice încercau să treacă Prutul şi o altă campanie forţa ocuparea capului de pod la Fălciu.

Pe 2 Iulie o altă unitate de care de luptă a capturat o companie de infanterie.Gradaţi români arestaţi în timpul acestei năvă­liri erau escortaţi spre Chişinău pentru a fi trecuţi peste Nistru.

Armata română a fost înjosită, li s-au smuls tresele, ostaşilor li s-au tăiat nasturii la pantaloni, ofiţeri bătuţi, scuipaţi, dezbră­caţi, bătuţi de civilii care aruncau asupra lor conţinutul oalelor cu murdării din timpul nopţii sau cu apă clocotită. Aceasta era făcută de străini de origine, ucraineni, evrei, găgăuţi… cetăţeni români care până ieri se bucuraseră de privilegiile româneşti. Relatarea acestor fapte incalificabile se găseşte în Rapoartele Armatei I şi IV adresate Secţiei II a Marelui Stat Major. De asemenea, în cartea -Basarabia- a lui Paul Goma sunt înserate mărturii des­pre aceste zile de groază.

 

Populaţia românească din Chişinău a avut enorm de suferit tot din partea alogenilor care rupeau drapelele româneşti, smulgeau bagajele româ­nilor ce se refugiau, îi jefuiau. Studenţii teologi şi funcţionarii erau maltrataţi. Populaţia era înspăimântată de Etea Biner şi medicul Derevici care întocmeau liste cu numele acelora ce urmau să fie executaţi de criminalii avocatului Carol Steinberg, ce se instalase ca preşedinte al sovietului orăşenesc. Au fost împuşcaţi comisarii Pascal, Mateescu, Stol, Severin, şi sute de arestaţi în acele zile de groază, când oraşul avea un aspect dezolant ca după trecerea vandalilor: localul liceului militar aruncat în aer, biserica Facultăţii de Teologie transformată în dormitor, Mitropolia jefuită şi transformată în sală de dans, monumentele de artă distruse, edificiile publice şi casele demnitarilor devastate…. Numai in Chişinău a urmat deportarea a 2610 locuitori.

 

Soroca, un alt oraş cetate de apărare a lui Ştefan cel Mare contra năvălirilor răsăritene, a trecut prin momente apocaliptice datorită acestei invazii care a instalat Comitetul provizoriu format din Mihai Flexor, Onac Alexandru, Ion Cutubal, Petre Sfecla (învăţător), şi Gheorghe Lupaşcu (fost prefect F.R.N.). Aceasta bandă a oprit camionul care transporta tezaurul Băncii Naţionale şi l-au prădat. Funcţionarii şi preoţii au fost percheziţionaţi şi împie­dicaţi să se refugieze. Alţii, precum Vladimir Mustafa, Gabriel Eustatiu şi Stănescu au fost omorâţi după chinuri groaznice. Numai în ziua de 28 Iunie 1940 au fost arestaţi zeci de locuitori şi au dispărut fără urmă: Aliancov Constantin, ARNAUT Teodor, BARBU Ion, GOJA Hariton, CALARAS Ion, COSCIUG Timofei, MARCHITAN Pavel, DEDELCIUC Dionisie, NISTORENCU Ion, SANDU Ion, TIMVIUC Petru…Din oraş au fost deportate 515 persoane.

 

Tighina a cunoscut devastări, crime şi deportări. Numai din oraş au luat drumul Siberiei 662 persoane.

 

ORHEI a fost supus unei crunte represiuni fiind deportaţi 522 de cetăţeni, dintre care au murit foarte mulţi în Siberia.

 

La CETATEA ALBĂ, preoţii, poliţiştii şi funcţionarii au cunoscut barbaria dezlănţuită de Alexei Burman şi Carol Huma. Preotul Eusebiu POPOVICI de la Catedrală a fost împuşcat de un anume Zuckerman, iar fratele lui în preoţie Micanor a zăcut mort în faţa bi­sericii. Gref ierul STIRBU Iosif a fost şi el împuşcat…

 

Comuna Ciadâr-Lunga a cunoscut numeroase tragedii in timp ce perceptorul şi notarul au fost împuşcaţi.

 

Preotul din com. Româncăuţi, situata la 60 km. est de Hotin a trecut prin chinuri groaznice şi batjocură, înainte de a fi omorât.

 

Din oraşul Bălti:printre cei 1374 deportaţi se număra BARBIERU Nicolae cu fratele lui Vasile, BOICO Tihon, BUJOR Aurel, CHINAH Ion, LUCUT Gheorghe, PIROGAN Ştefan, MILUTIN Anatoli….

 

Cahul cu cei 418 deportaţi va cunoaşte din plin ororile acestei invazii:CARAVASILI Vasile, ridicat şi mort în Karaganda, HARBUZ Maria, MOSCOVICI Hava, GAIDARGI Hristofor, ARSENI Efim, PASCAL Ion, ONCIOI Nicolae, GALAN Nicolae, LUPU Gheorghe, NEGRU Constantin.

 

La Cernăuţi s-a instituit un comitet al „poporului” sub condu­cerea lui Sallo Brun şi Glaubach care se proclamase primar şi au dat drumul deţinuţilor de drept comun care au trecut la teroriza­rea populaţiei, la dezarmarea armatei, la jafuri şi crime omorând pe:Pădureanu (inspector financiar), Preotescu (inspector), Racoci (directorul închisorii), Mateescu Constantin (comisar)…Catedrala a fost dinamitată, devastată şi odoarele sfinte batjocorite.

Şirul acestor fărădelegi este nesfârşit.

 

Dâra de sânge nevinovat străbate ţinuturile româneşti de la Storojinet trecând prin Cernăuca, Comorova, Târnova, Cotiugeni, Călăraşi, Mănăstirea Cârdita, Bulboaca, Salcuta, Româneşti, Sărata, Cahul, Bolradj Ismail, Chilia Noua, urmele neputând fi şterse nici de Dunăre şi nici de Marea cea Mare care au străjuit hotarul în permanenţă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

 

Acest imperiu al râului a continuat ameninţarea sfâşierii României pătrunzând pe 3 Iulie 1940 cu o coloana motorizata circa 20 km. în Maramureş, spre Baia Borşa şi la retragere s-au semnalat cazuri de ofiţeri români împuşcaţi.

Au interzis circulaţia vaselor româneşti pe Dunăre de la Galaţi până la Vâlcov. Uneltind împotriva României, au sprijinit destrăma­rea ţării asigurând pe unguri că se dezinteresează de Transil­vania, promiţându-le transferul celor 12.000 maghiari din cele 5 sate smulse din Bucovina şi acelaşi dezinteres l-a manifestat faţă de bulgari în ceea ce priveşte Cadrilaterul, iar ruşii s-au ocupat de transferarea genocidului rus pe teritoriul nostru românesc.

 

GROAZA şi GROPI COMUNE

 

Asuprirea sovietică a început cu scursura satelor şi veneticii care se întreceau în delaţiune ajutând autorităţile impuse să spo­lieze populaţia prin impozite şi jugul colectivizării. Oamenii lu­crau ziua la câmp sau prin păduri, iar noaptea dormeau prin grajduri sau ascunzători de frica arestării. Înăsprindu-se regimul, de frica maşinii negre, oamenii au început sa se salveze fugind spre România, la început singuratici şi apoi în grupuri de săteni ce au ajuns sa pribegească cu sutele, chiar şi cu miile.

In noaptea de 15 Noiembrie 1940,din comunele Suceveni, Prisacareni, Carapciu şi Petriceanca, 105 ţărani conduşi de Ion Lăpuştean au încercat să treacă în România. La frontieră grănicerii au des­chis focul cu mitralierele. Ţăranii au răspuns şi ei tot cu foc. Au murit 8 ruşi iar din partea românilor şi-au pierdut viaţa: Tatiana LĂPUSTEAN (care avea pe Zenovia de 3 ani într-o traistă, în spate, şi pe Catrina de 6 ani de mâna, fetitele rămânând ostatece). Au mai murit Raveica SUCEVEAN şi Constantin SCROBANET, iar alţi 7 au fost rămas răniţi. Arestaţii au ajuns în Siberia. Restul de peste 90 au reuşit să-şi câştige libertatea trecând în România.

 

MASACRUL DE LA LUNCA

 

In noaptea de 6/7 Februarie 1941 circa 400 de ţărani, în majori­tate tineri, din comunele Coteni, Buda, Boian, Horecea, Corovia (toate situate în raioanele Herţa şi Noua Suliţă) au încercat sa treacă Prutul îngheţat, prin nămeţi şi pe un viscol năprasnic. Fiind vânduţi de cozile de topor ale satelor, erau aşteptaţi de grănicerii ruşi care i-au măcelărit. Numai 57 au reuşit să ajungă în România. Sutele de morţi au fost aruncaţi în 3 gropi comune din albia Prutului. Ceva scăpaţi şi câţiva răniţi au fost arestaţi şi duşi la Cernăuţi unde au fost împuşcaţi pe 13 Iunie 1941 şi zac în cimiti­rul militar al oraşului.

In Iulie 1941 a fost descoperită numai o groapă comuna cu 107 cadavre, celelalte două au fost luate de viiturile Prutului.

Cîţiva dintre martirii de la Lunca: APETRE Dumitru, CONOVARU V.Mihai, MIRONESCU Toader, MUNTEANU Nicolae, PAVEL Gh. Silvestru, PINTELEI Vasile V., ZVÂNCĂ Petru.

 

MĂCELUL DE LA FÂNTÂNA ALBA

 

Pe 1 Aprilie 1941 o coloana de 3—4.000 ţărani din comunele Camenca, Corceşti,Volcineţi, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, cu drapele, icoane şi prapori în frunte au plecat spre frontieră ca să treacă în România. In poiana de la Varniţa aproape de punctul numit Fân­tâna Albă, s-a dezlănţuit focul mitralierelor asupra lor. Cu sutele au rămas morţi sau răniţi. Cei ce au putut să fugă în noapte prin pădure au fost arestaţi zilele următoare şi duşi la Cernăuţi unde s-a înscenat un proces şi 22 dintre ei au primit pedepse grele după ce au fost torturaţi din ordinul lui Jucov (prezent acolo).

Morţii, sau unii chiar care mai mişcau, au fost traşi cu caii de lipovenii din Fântâna Albă şi aruncaţi în gropile comune. Nici astăzi nu se ştie numărul lor.

Printre cei din gropile comune se număra din com.Carapciu pe Siret: OPAIŢ Vasile, OPAIŢ Gheorghe, TOVARNITCHI Gheorghe, TOVARNIŢCHI Vasile, TOVARNITCHI Cosma, OPAIŢ Cosma, CORDUBAN Nicolae, din satul Cupca: BELMEGA Ioan, GAZA Ioan, ŢUGUI Mihai, PLEVAN Arcadie; din satul Dimca (Trestiana): Jianu Petre a lui Ion, CIMBRU Vasile, CIMBRU Petre, DREVARIUC Nicolae… din com Suceveni:Bostan Dragoş, SUCEVEAN Constantin, LIPASTEAN Titiana, SIDOREAC Gheorghe… din com.Iordanesti:HALAC Nicolae a lui Simion, HALAC Ion a lui Dumitru, HALAC Dumitru a lui Grigore, OPAIŢ Dumitru a lui Mihai, Molnar Con­stantin, din com.Pătrăuţi de Jos: BOICIU Zaharia, FEODORAN Ana a lui Simion, FEODORAN Gheorghe a lui Gheorghe, FEODORAN Nicolae a lui Gheorghe, FEODORAN Teodor a lui Gheorghe, Gavriliuc Maftei, PATRAUCEANU Ion a lui Ilie, PAVEL Ştefan a lui Petru, POJOGA Rahila, Pătrăuţii de Sus; CUCIUREANU Constantin, URSULEAN Arcadie, MOTOC Gh.

Cum năpasta bolşevica te urmarea peste tot iată cazuri de ţărani împuşcaţi lângă casă: COSTAŞ Petru a lui Tănase de 20 ani sau HUDIMA Ion a lui Nicolae de 27 ani şi alţii împuşcaţi la munca câmpului: PALAHNIUC Petru şi COBLIUC Ion de 23 ani, toţi din com.Ceahor.

 

Peste aceste provincii româneşti s-a aşternut crunta teroare şi în valuri după valuri au fost ridicaţi, de la copil în faşă la străbunic de 90 de ani şi porniţi pe drumul fără întoarcere al Sibe­riei.                                 

S-a început vânătoarea după membrii din Sfatul Ţării sau depu­taţi din Parlamentul României.

 

EXTERMINAREA VALORILOR POLITICE

 

Politica criminala comunistă, imediat după invazie a trecut la arestarea valorilor politice şi exterminarea lor prin temniţe. Din luna iunie 1940 au fost ridicaţi toţi foşti deputaţi din Sfatul Ţării care se aflau în viaţă pe teritoriul răpit al Basarabiei: Vladimir BODESCU, Alexandru BALTAGA, Constantin BIVOL, Ştefan BOTNARIUC, Emanoil CATELLI, Teodosie COJOCARU, Ion CODREANU, Ion IGNATIUC, Teodor NEAGA, Pantelimon SINADINO, Nicolae SECARA, Grigore TURCUMAN, Teodor UNCU şi Luca STIRBET. Dintre toţi, numai Ion CODREANU nu a murit în temniţele NKVD-ului, pentru că a fost schimbat cu Ana Pauker.

 

O altă categorie au format-o deputaţii de Orhei în cadrul Ro­mâniei Mari, Tudor IURCU şi Constantin PLĂCINTA, precum şi Gheor­ghe LUPAŞCU, fost prefect de Soroca şi Secretarul Parlamentului.

 

Primarii de după 1918 care mai erau în viaţă au fost arestaţi, condamnaţi şi majoritatea au murit în lagărele de deportare. Câteva exemple: NEGUTA Isidor din com. Piatra, LISOVSCHI Alexei din Peresecina, BUJOR David din Susleni, COJOCARU Carp din Isacova, MORARU Vasile din Pelinei, NEGOIŢĂ Ion, din Pelinei, MOSNEAGA Victor din Cucuruzeni, GRECU Efrem din Putinţei, MUNTEANU Simion din Cucuruzeni, sunt numai o mica parte din aparatul administrativ.

Grozăvia deportărilor a avut loc pe 13 Iunie 1941 când 20.000 de tărani bucovineni şi basarabeni au fost deportaţi, bărbaţii în Siberia iar femeile şi copiii despărţiţi, în Kazahstan.

Ce poate fi mai acuzator decât mărturia Silviei Schipor din Pătrăuţii de Jos…”timp de două săptămâni tot ne-au dus spre răsărit…De foame şi de sete au început să moară copilaşii mici. Părinţilor copiilor mici li se dădea voie să-i îngroape când trenul se oprea în vreo gară. Ei erau luaţi sub escortă, duşi în spatele gării, unde le săpau mormintele. Doamne, câţi copii de români din nordul Bucovinei au rămas să-şi doarmă somnul de veci în locuri străine, fără a avea măcar un semn la căpătâi…” sau a Domnicăi S. Hostiuc din satul Mahala:

„Până la urma ne-am pomenit undeva în Komi, pe râul Pecioara spre Oceanul îngheţat de Nord…S-a făcut iarna, noi am slăbit din cauza muncii de nu ne mai puteam cunoaşte, nu ne mai puteam ţine pe picioare şi era un ger de -50° de grade. In baraca unde locuiam îngheţa apa în vadra până la fund. De foame şi de frig a picat atunci lumea la pat. Mureau zilnic câte cinci sau şase dintre noi. Pământul era îngheţat de doi metri în adâncime şi nu era nimeni în stare să sape gropi pentru morţii noştri. Doar când se încălzea puţin, într-o groapă erau aşezate mai multe cadavre. Aşa l-am îngropat pe frăţiorul meu Isac Gheorghe…”

Astfel de dovezi sunt adunate în volumul „Martiri şi Mărturii din Nordul Bucovinei de Vasile Ilica, publicat în 2003 la Imprimeria de Vest din Oradea.

Mii şi mii de nume de martiri basarabeni au fost adunate şi publicate în „CARTEA MEMORIEI”, a Muzeului National de Istorie a Mol­dovei, publicată în editura Ştiinţa din Chisinau, în 1999.

 

ANGAJAMENTE INTERNATIONALE CARE NU SE RESPECTA

 

Tot în 1941, dar pe 12 August, în Declaraţia comună de la Terra Nova, Statele Unite şi Marea Britanie au anunţat omenirea că „…nu urmăresc măriri teritoriale…. nu vor schimbări teritoriale care să nu concorde cu dorinţele liber exprimate ale popoarelor în cauză…..că respectă dreptul tuturor popoarelor de a-şi alege forma de guvernământ sub care vor trăi şi autoguvernarea să fie redată celor care au fost lipsiţi de aceasta cu forţa…”

Şi pe 2 Aprilie 1944, ministrul de externe al URSS declara: „…guvernul sovietic nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă…!”.

A urmat „joaca” pe procente a suferinţelor ţărilor marcate de tendinţele acaparatoare ale totalitarismului, continuată timp de aproape o jumătate de secol de drama unei jumătăţi de Europă.

Mergând pe firul „relaţiilor” cu vecinul nostru din răsărit, ie­şind dintr-un labirint „internaţional” ca aliat- la sfârşitul aces­tui conflict sângeros, la scurtarea căruia am contribuit cu 6 luni şi jertfe umane şi materiale mari, am constatat ca rusul tot rus rămâne, nesătul şi acaparator fără ruşine, având ca argument minciu­na spusa şi susţinuta fără să roşească.

 

O NOUA INVAZIE „ELIBERATOARE”

 

Sub steagul comunismului, intrând pe teritoriul României ca aliaţi, ruşii au căutat să rupă Maramureşul, o bucată din Moldova până la Siret cel puţin, o altă porţiune din Dobrogea şi daca n-au putut s-o facă, nu s-au lăsat până n-au jefuit toata ţara, înecând-o în sânge şi impunându-ne la conducere pe toţi nechemaţii ca să ne arate ce este democraţia şi cum se ţin alegeri „libere”.

 

Genocidul împotriva poporului român s-a înfăptuit şi de unii cetăţeni români care s-au pus în slujba agenţilor unei puteri im­perialiste străine de interesele naţionale ale poporului român; împreună au conlucrat la trădarea ţării, cu bună ştiinţă, în vederea dezmembrării, jefuirii şi schimbarii prin violenţă a structurilor constitutive ale statului.

Se fac vinovaţi, am zis, cu buna ştiinţă, deoarece ştiau că regi­mul comunist din Rusia se baza, încă din timpul lui Lenin, pe CEKA, acel instrument al terorii care s-a perfecţionat pe parcurs, ajungând ca în timpul lui Stalin să săvârşească crimele abominabile – ce îngrozesc şi astăzi omenirea. Metamorfozat sub fel de fel de denumiri până în timpul lui Lavrentie Beria, un criminal fără egal_, care după ce şi-a exterminat „tovarăşii ” de drum din hotarîrea lui Stalin, a trecut tot la dispoziţia acestuia la crearea Di­recţia serviciului informativ extern, prescurtat INU(în 1943), cu misiunea ca până în 1948 să se instaleze guverne comuniste în ţă­rile din răsăritul Europei, până în inima ei. La conducerea direc­ţiei a fost numit Pavel Fitin ca sef INU.

Incă odată se dovedea politica duplicitara sovietică, ce pe o parte desfiinţa cominternul, să liniştească pe anglo-americani, iar pe alta parte înfiinţa INU, un alt instrument de expansiune a comunismului şi mai teribil în distrugerea statelor naţionale.

Pe această linie, Fitin însărcinează pe Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko) să pună bazele sistemului represiv din România şi în închisoare 1-a recrutat pe Teohari Georgescu, pe care 1-a impus în 1945 la Ministerul de Interne.

Moscova l-a numit pe Emil Bodnăraş să organizeze serviciul de spionaj din România, pe care 1-a infiltrat cu o serie de agenţi.

In luna Septembrie 1944 a fost trimis colonelul Dimitri Fedicikin, care va deschide o rezidenţă INU la Bucureşti venind cu Ana Pauker, (care era colonel) şi Vasile Luca (maior), iar ca adjunct a avut pe Pantiuşa Bodnarenko.

După ce pe 19 Iulie 1940 au fost arestaţi 1000 ofiţeri din SSI, s-a trecut, pe 20 August 1948, la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii, care a unit toate serviciile de informaţii, şi a fost numit ca şef Gheorghe Pintilie(Pantiuşa) ajutat ca adjuncţi de Gheorghe Mazuru şi Alexandru Nicolski (Grunberg).

Aceasta a fost schema pe care s-au adunat toţi veneticii din URSS, care au terorizat poporul român.

 

Dar răul săvârşit de aceştia în iadul de dincolo de Nistru este exprimat în parte de ţăranul Ienache NICOLAE din comuna Cucueţii-Vechi (jud. Bălţi), în rugăciunea disperării:

„Doamne, Doamne, de-ai trăsni în Rusia aceia şi ai preface-o în bucăţi, ca sa nu mai auzim de dânsa ca tare multă suflare ro­mâneasca a mai băgat în pământ şi tare multă altă lume a mai rămas acolo în chin şi în necaz.”

 

Şi spusele lui se adeveresc prin numele celor martirizaţi, săpate în plăcile de pe TROIŢELE ridicate în memoria lor, răspândite prin satele din codrii voievodali ai Bucovinei şi de pe întinsul Basarabiei până la Marea cea Mare.

 

O NOUA NĂVĂLIRE BARBARA IN SECOLUL XX

 

Pentru trădare de ţară se fac vinovaţi agenţii comunişti, câteva sute găsiţi şi alte sute veniţi în „furgoanele” sovietice, pentru că au lucrat cu bună ştiinţa în slujba „eliberatorului” dove­dit ocupant prin faptele săvârşite.

Lucreţiu Pătrăşcanu, ajuns la Moscova pe 29 Aug.1944, o ia înain­tea tuturor rugându-1 în scris pe Molotov „să-i trimită pe unul dintre colaboratori pentru a stabili legaturi directe şi neoficia­le…şi voi rămâne recunoscător dacă mi-aţi facilita o întâlnire cu unul dintre membrii grupului român de la Moscova, Ana Pauker sau Luca Laszlo” (de reţinut că amândoi erau ofiţeri ai armatei roşii).

Tot L.Pătrăscanu folosind delaţiunea, metoda de bază în relaţiile comuniste, i-a spus lui Vâşinschi în discuţia „confidenţială”, cu acea ocazie că „…Maniu şi Brătianu se situează pe poziţii os­tile faţă de Uniunea Sovietica… ei rămânând adversari apartenen­ţei Basarabiei la Uniunea Sovietică… între delegaţi se afla, de exemplu, Popp (Ghiţă), o creatură a lui Maniu, care exprimă exact ori­entarea şi opiniile lui Maniu…”

In acest timp Bucovina era pârjoliţă. Ardeau satele din codrii Bucovinei de la Putna, Straja, Suceviţa până la Gura Humorului, pe râul Moldovei la Mâzăneşti; iar la Băieşti dăduseră foc şi la şcoală, împuscând pe cei ce încercau să fugă.

Prăpădul bolşevic a trecut peste munţii Căliman,coborând pe pâ­râul Zebrac, ajungând la vărsarea lui în Mureş, în comuna Stânceni, iar acolo au dat peste un spital şi au intrat ca furtuna. Au scos pe cei ce nu se putuseră evacua şi în cârje i-au aruncat în fântâna de la colţul clădirii, sub privirile sătenilor ascunşi pe dealuri, pe după căpiţe. Apoi au răsturnat ghizdurile fântânii peste ei şi au pornit-o mai departe, unii spre Toplita, alţii spre Lunca Bradului.

Iureşul înspăimântător se aşternuse peste ţară şi sângele şiroia peste tot în urma lor şi a continuat să băltească ani de a rândul, trecând peste Medgidia unde au împuşcat pe sublocotenentul Ion Smarandache, la Galaţi, pe muncitorul Nicolar Mânzat, la Focşani, pe Stana Bancian, la Buzău, pe Mihail Creţu, la Mizil, pe Teodor Pătulescu, la Ploieşti, pe Constantin Păcuraru, la Călăraşi, pe Mariţa Gabina, la Slatina, pe Mitică Cotoială, la Strehaia, pe Vic­tor Bulata, la Gaeşti, pe Despina Dumitru, la Caracal, pe Tilica Con­stantin, la Giurgiu, pe Traian Negoescu, la Lugoj, pe Petre Gâscă, Robert. Jendl din Reşiţa, Jacob Laris şi Elisabeth Pechler din Giarmata, Elisabetha Balthasar din Cenad, Katarina Bender din Sânicolaul Mare, Johann Blaudenscheck din Carpiniş, Roland Boss din Jimbolia, Johann Bohn din Biled, Irina Cruceanu din Mediaş.

Aceste nume fac parte din cele câteva sute masacraţi în acest fel, pe tot cuprinsul teritoriului românesc de nişte oameni debusolaţi, care trăgeau în orice, chiar în butoaiele din beciurile oame-

nilor, rămânând de multe ori înecaţi în vin.

 

In spatele acestui procedeu, de demoralizare a populaţiei rămâ­nea NKVD-ul care, prin acţiuni subversive, urmărea să sfâşie noi bucăţi din teritoriul românesc, pe care să le înglobeze URSS-ului.

 

Astfel, Moldova a fost prima victimă pe care au încercat s-o smulgă, impunând o administraţie prosovietică, izgonind pe toţi fun­cţionarii oficiali români.

La Iaşi au numit prefect pe un Alexiuc Vasile iar chestor pe Babătă, un criminal cu 4 clase primare şi care nu ascultau decât de ruşi. In celelalte judeţe, Dorohoi, Tecuci, Bârlad, au fost dezarmate atât poliţia cât şi jandarmeria.

 

Mai mult, la Bacău, un sergent major, Constantin Condurache, venit cu divizia de trădători -Tudor Vladimirescu- a pus în cătuşe pe comisarul Manea şi a convocat o adunare „populară” în Oct.1944 urmărind să creeze o mişcare ca să ceara autonomia Moldovei şi sudului Bucovinei, cu tendinţe separatiste, spre înglobarea în URSS. In Moldova din acel timp, aveai impresia ca te găseşti în Rusia.

 

Aceiaşi acţiune de smulgere a Deltei Dunării şi o bună parte din Dobrogea, a urmărit NKVD-ul prin intermediul lipovenilor, punându-i să adună iscălituri pentru alipirea la URSS. Pe 3 Dec. 1944- comandantul sovietic i-a ajutat pe comunişti să ocupe prefectura jud Tulcea. Aici, circa 400 de lipoveni au făcut chiar un „Comitet de Eliberare Naţională Rusă” şi o delegaţie de 30 de persoane dintre ei s-au prezentat Comisiei Aliate de Control din Constanţa cerând acelaşi lucru. Pe 24 Mai 1945 un general rus venit în jud. Tulcea le-a spus lipovenilor să nu mai plece în URSS deoarece, prin trasarea noilor graniţe, Dobrogea se încadrează în Rusia, şi va purta denumi­rea de Rusia Nouă”. Deci, o altă intenţie de răpire de teritoriu şi oameni din ţara noastră.

 

Încercarea de răpire a Maramureşului din stânga Tisei a fost dirijată de maiorii Davidenco şi Zaharcenko care l-au pus în faţă pe avocatul Ioan Odoviciuc, un ucrainean, funcţionar la Sighet, care 1-a felicitat pe Hitler în Iulie 1944. Pe baza acestui document a fost şantajat de ruşi ca să conducă acţiunea de alipire a Maramu­reşului la Ucraina subcarpatică, care ceruse alipirea la URSS.

In spatele acestei acţiuni, la care îl agăţaseră şi pe comunistul ceh Clement Gotwald se găseau generalii Jucov şi Malinovschi. Cele 7000 semnaturi smulse prin minciună ca „vor primi zahăr” au fost prezentate ca dorinţă de alipire a Maramureşului la Ucraina subcarpatică.

Cu toate arestările savârşite, cu toată ameninţarea de deportare în Siberia, maramureşenii hotarâţi au luat cu asalt Sighetul pe 5 Martie şi nici în faţa mitralierelor de la podul Izei n-au renunţat la pământul şi apartenenţa lor româneasca.

 

ÎNCERCĂRILE DE O NOUA SFARTECARE A TERITORIILOR

URMATA DE RĂPIRI DE SUTE DE MII DE CETĂŢENI ROMANI NEVINOVAŢI

 

La mai puţin de o lună de la declaraţia că „…guvernul sovietic nu urmăreşte scopuri de cucerire a nici unei părţi din teri­toriul românesc, sau de schimbare a regimului social existent… „, a început acţiunea „România în jug”- sub conducerea lui A.I.VÂŞINSKI.

 

-Mii de ţărani din Bucovina şi-Basarabia au fost duşi în lagărele de exterminare din Carelia, Ladoga, Tuia, Donbas şi supuşi la exterminare prin munca forţată.

                                                                                                                                              

-Peste 160.000 de ostaşi ridicaţi şi duşi cu forţa, presăraţi în lagăre de exterminare până la coasta Oceanului Pacific (în afară de prizonierii deja duşi până dincolo de Cercul polar…).

                                                                           

 -Peste 62.000 de fiinţe umane fugite din faţa tăvălugului rusesc au avut aceeaşi soartă groaznică. Delegaţii lor au încercat totul ca să fie salvaţi. Gheorghiu Dej nu a primit delegaţia; iar Petru Groza „îmbibat până la buze cu înşelăciune şi trădare”, după ce i-a ascultat, le-a spus cu neruşinare: „Din cauza voastră, a basarabenilor, nu putem stabili relaţii bune şi sincere cu guvernul URSS. Nu avem ce să vă facem.” Peste o sută dintre aceşti nefericiţi s-au sinucis, iar restul au luat drumul Siberiei în vagoane de ani­male şi acolo marea majoritate a murit în condiţii de exterminare.

 

-O altă categorie de cetăţeni români, de origine germană, circa 35.000 de şvabi din Banat şi alţi 15.000 din regiunea Satu Mare, între 17 şi 45 ani, au luat drumul lagărelor de exterminare, unde au murit, după estimări adunate de Franz Schuttack, peste 4000…

 

-O soartă asemănătoare au avut-o şi circa 30.000 de saşi din judeţele Sibiu, Braşov, Bistriţa-Năsaud…

Toate aceste acte de genocid s-au petrecut între 1944-1945, ele fiind urmate de altele şi mai sălbatice.

 

VASINSKI ORCHESTREAZĂ GENOCIDUL PENTRU SUBJUGAREA ROMÂNIEI

 

După indicaţiile lui Stalin…”Nu fiţi zgârciţi cu cuvintele…. promiteţi…”, acest călău ce şi-a trimis la moarte sute de mii de conaţionali, a condus exportul comunismului în lume prin fapte şi minciuni neruşinate… Chiar ambasadorul Marii Britanii (Archibald Clark Kerr, în Raportul către Ministrul său de Externe preciza: „…el (Vâşinski) conduce România întocmai ca o provincie ruseasca…”.

A instaurat delaţiunea şi a încurajat trădarea, folosindu-se de elementele”politice” cele mai compromise, colaboraţioniste cu dictaturile precedente (Tătărăscu, Ralea, Ghelmegeanu, Livezeanu); a ini­ţiat propaganda neruşinata cu Silviu Brucan, Miron Constantinescu, N. Moraru, Leonte Răutu, Zaharia Stancu, George Calinesci; a încurajat pe activişti să tragă cu mitraliera în sindicaliştii
de la Malaxa (pe 19 Feb. 1945), a dat mână liberă lui Bogdenko, care a adus 80 de terorişti ruşi ce au tras pe 24 Feb.1945 în manifestanţii scoşi de comunişti, făcând 8 morţi, pentru a justifica intervenţia brutală cu scoaterea tancurilor ruseşti pe străzile Bucureştiului, în vederea impunerii unui guvern pe care s-au grefat ambuscaţii şi rataţii vieţii publice româneşti de sub cele trei dictaturi, oferindu-se să camufleze pe comunişti….                                              

Faptele şi victimele se găsesc ca anexe publicate în lucrările ce însoţesc acest proces al comunismului pe internet.

 

CELE 10 PORUNCI: PLANUL DE SOVIETIZARE A ROMÂNIEI

 

Pe 7 Martie 1945 a sosit la Bucureşti o comisie formată din Evgheni Suhalov (reprezentantul Cominternului),Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurcov (din Statul Major politic al lui Malinovschi), Nicolae Afcev (ataşat special pe lângă Ana Pauker) şi Sulmab Berezinsky (trimis special al lui Stalin).

Ana Pauker, Constantin Doncea şi Constantin Pârvulescu au primit, printre altele sarcinile de rezolvat în 3 ani:

 – Desăvârşirea reformei agrare…

 – Desfiinţarea armatei şi crearea uneia noi…

 – Desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti…

 – Abdicarea Regelui şi exilul Familiei regale…

– Suprimarea firmelor de export-import şi îndreptarea exportului spre URSS şi ţările satelite ei…

– Suprimarea partidelor istorice şi uciderea şi răpirea membrilor…
– Întemeierea unei „politii populare” de tip NKVD…
– Îndreptarea populaţiei rurale către industrie…                                                                          

– Interzicerea intrării străinilor din ţările capitaliste...

– Lichidarea tuturor băncilor…

 

DISTRUGEREA SOCIETĂŢII ROMANEŞTI

 

Acesta era obiectivul celor zece porunci prin care cei trei şcoliţi la Moscova urmau să ducă poporul român la remorca URSS-ului.

Imediat s-a trecut la reorganizarea aparatului represiv, înlocu­ind pe vechii conducători ai SSI-ului şi ai siguranţelor judeţene cu foşti agenţi comunişti şi elemente venite din Rusia.

Tot din Rusia au adus cele doua divizii de trădători, sub firma de „Tudor Vladimirescu” şi „Horia,Cloşca şi Crisan” conduse printre alţii de politruci ca Nicolae Cambrea, Mihai Lascar,Valter Roman….urmărindu-se înlocuirea în totalitate a vechii armate cu o armata de partid, având ca scop impunerea şi menţinerea la putere, prin violenţă şi teroare, a partidului unic, de esenţă sovietică.

Astfel, vechea armata a fost înlocuită, ofiţerii în marea lor majoritate arestaţi, cu aproape 200 generali, din care foarte mulţi morţi în temniţe.

 

Cu ajutorul noii politii, armate şi jandarmerii, s-a trecut la dezlănţuirea marii terori; începând din 1945 locurile de detenţie s-au înmulţit vertiginos neputând face faţa valurilor succesive de arestaţi fără motiv, supuşi exterminării prin muncă….

Pe 8 Noiembrie 1945, are loc un mare masacru în Piaţa Palatului Regal; se trage în plin în zecile de mii care manifestau pentru Rege. Au fost împuşcate 15 persoane şi alte 35 rănite. In timp ce smulgeau din mulţime manifestanţi şi-i duceau în curtea Ministerului de Interne şi lumea s-a îndreptat cu piepturile deschise ca să-i salveze, de acolo a ieşit armata sovietica pentru apărarea ministerului şi ostaşi din „Tudor Vladimirescu”, care au continuat, sub focul armelor automate, să izgonească pe manifestanţi, arestând peste 800 dintre ei, în majoritate elevi şi studenţi.

Listele arestaţilor, răniţilor şi morţilor precum şi a celor ce au săvârşit aceste fărădelegi se afla anexate materialului docu­mentar ce însoţeşte aceasta relatare. Sunt anexate şi fotografii, ce au fost făcute în majoritate de străinii prezenţi acolo.

Ministerul de justiţie (Lucretiu Pătrăşcanu) a patronat aceste fărădelegi şi a luat masuri pentru perpetuarea şi acoperirea lor cu legi represive şi executanţi inconştienţi.

Asistam la ridicarea inamovibilităţii magistraturii şi la fabricarea de judecători cu 4 clase primare după cursuri de 6 luni, aşazisa „justiţie populara” – care doar executa ordinul privind durata de pedeapsă cerută de anchetator.

 

PREGĂTIREA FURTULUI VOINŢEI NAŢIONALE

 

Aceşti conducători, numiţi de o putere străina şi menţinuţi de aceasta cu forţa armata, se fac vinovaţi de crimă contra poporului român, deoarece au furat voinţa naţiunii, fapt fără precedent.

Când, după teroarea generalizată organizată de Moscova prin agenţii din guvernele impuse într-o jumătate de Europa, s-a hotărât (de Marile Puteri) să se ţină alegeri libere, atunci a intrat pa­nică în teroriştii impuşi. Tot Stalin i-a liniştit, spunându-le să nu se teamă, că nu cotează cine votează, ci numai cine numără.

Anunţarea ţinerii alegerilor a fost urmată de recrudescenţa terorii, mergându-se până la asasinate împotriva opoziţiei. Exemplele sunt numeroase şi menţionate în anexele mărturiilor. Începând din Ianuarie 1946, până în Decembrie acelaşi an, au fost semnalate agresiuni criminale: la Arad, Timişoara, Vânju Mare (Turnu-Severin), Craiova, Turnu Măgurele, Piteşti, Târgoviste, Constanta, Bacău, Suceava, Dej, Cluj, Cugir, Sibiu; într’un cuvânt, pe tot cuprinsul ţării a curs sânge…

Un fapt senzaţional, viii erau omişi de pe listele electorale; în schimb morţii au votat. In multe locuri urnele erau pline, înainte de începerea votării;…. şi multe alte minuni comuniste.

Cu toate acestea blocul partidelor comuniste au obţinut 3% (trei), P.N.T 81%, PNL 12%, PSD 3% şi alţii 1%.

In faţa acestei situaţii catastrofale, disperaţi, comuniştii din România au apelat la ruşi şi ambasadorul Serghei Kavtaradze, după ce s-a consultat cu Moscova, le-a comunicat soluţia: inversarea rezultatelor.

Lucretiu Pătrăşcanu a dat dispoziţie preşedinţilor Birourilor electorale judeţene sa refacă Procesele Verbale iar aceia ce nu vor, să se prezinte la Ministerul de Justiţie. S-au găsit câţiva oameni de onoare care au refuzat şi nici la Bucureşti n-au venit; au preferat sa plece din magistratura.

Preşedinţii secţiilor de votare au fost daţi în judecată pen­tru fals în acte publice. Dar acest delict a fost amnistiat şi alegerile validate.

BURTON Berry reprezentantul american la Bucureşti trimitea pe 23 Nov.1946 o telegramă la Washington: ” Guvernul Groza a falsificat alegerile şi şi-a bătut joc de notele noastre de protest…”

Dar pe 1 Decembrie 1946 regele a deschis parlamentul, legalizând furtul alegerilor şi prelungindu-şi cu încă un an domnia; soarta era hotărâtă în cele 10 porunci amintite mai sus.

 

FĂRĂDELEGILE şi CRIMELE SE INTENSIFICA

 

Aceşti trepăduşi ce alergau mereu la Moscova să primească ordi­ne, se fac vinovaţi de trădare şi crime pentru tot ce făcuseră până acum şi pentru ce vor face în continuare; iar pe deasupra şi pentru vânzarea solului şi subsolului, după cum vom vedea.

Până atunci, mai aveau un obstacol major de înlăturat şi acesta înscris în cele 10 porunci: suprimarea partidelor istorice…SI UCIDEREA şi RĂPIREA MEMBRILOR.

După ce fuseseră infiltrate partidele cu informatori, unii făcuţi chiar din mijlocul lor, s-a trecut la înscenarea proceselor, pe care le-a patronat tot ministrul Justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu, înainte de a ajunge şi el pe banca acuzării, tot într-o înscena­re făcută de colaboratorii lui.

Serviciul Secret de Informaţii (SSI), supervizat din partea partidului comunist de Iosif Cişinevschi iar din partea NKVD-ului de consilierii sovietici, Dimitrie Grigorovici Fedicikin, Nicolai Pertrovici Zudov şi Petea Goncearuc (devenit Petre Petrescu), a trecut la înscenări pentru distrugerea partidelor istorice.

Directorul general SSI, Serghei Nikonov (devenit Sergiu Nicolau) împreuna cu Mircea Tigoi (zis Zaharia) directorul direcţiei de informaţii interne_, au recurs la înscenări de răsunet pentru implicarea partidelor istorice în organizaţii subversive de „răsturna re a regimului prin violenţă”.

„Sumanele negre” s-a născut prin introducerea cap. Nicolae Dumitrescu (comandantul legiunii de jandarmi Năsăud şi agent al sigu­ranţei împrumutat SSI-ului) între naivii deveniţi apoi agenţi şi turnători (folosiţi în alte procese- ca Steanţă D., Paleacu N., Tantu M. şi chiar colonelul Plesnilă Eugen). Cu ei au făcut organizaţia, rămasa fără „şef”, deoarece Gavrila Olteanu s-a sinucis în Ministerul de Interne când a văzut în ce porcărie este împins pentru a compromite Statul Român şi Casa Regală. Au pierdut pe Generalul Nicolae Rădescu, care a reuşit să fugă cu avionul, poate cu câteva ore înainte de a fi arestat şi impli­cat în această afacere murdară, încadrată juridic de procurorul Grigore Burdan (şi care a fost judecată; sentinţa s-a dat în diminea­ţa de 19 Noiembrie 1946, când poporul se îndrepta spre farsa zisă a alegerilor libere). La proces, Ilie Lazăr a arătat în faţa „Tribunalului” ca autorii înscenării au fost Grigorovici (Fedicin), Isidor Selinger (Ion Stroescu şi Mihalcea Constantin). Am amintit aceste nume care vor fi numitor comun în multe din înscenările ce vor urma.

 

MAREA ÎNSCENARE: PROCESUL Iuliu MANIU – Ion MIHALACHE

 

In Biroul Politic al CC al PCR din 26 Iulie 1946,Vasile Luca reamintea una din cele 10 porunci ale Moscovei din 7 Martie 1945:”Nu trebuie uitat scopul: compromiterea şi distrugerea partidelor istorice.”

Aşa a început asaltul împotriva lui Iuliu Maniu, prin pregătirea opiniei publice, cerându-se moartea lui de câtre mulţi brucanişti. A urmat infiltrarea partidului cu agenţi din afara şi din interior, precum: Domocos, Horezu, Dragulanescu Alex., Balaceanu Constantin, fraţii Paul şi Stejerel Sava…Au trecut la încurajarea dizidentelor, Nicuşor Graur, Guguianu-Sima, Nicolae Lupu, D. R. Ioaniţescu, Anton Alexandrescu, Cantemir Daniel, George Paun, Andrei Motoc….Au încer­cat compromiterea conducătorilor, şantajarea rudelor (nepoţi şi fini) până la găsirea lui Constantin Gafencu, pe care l-au format şi dirijat spre asaltul final. I-au îndreptat paşii spre Lucia Scridon, pe care a întâlnit-o întâmplător, trecând prin parcul Ioanid şi astfel şi-a făcut intrarea într-un cerc naţional ţărănist, cunoscându-1 pe Vlad Haţieganu, prin care a ajuns la uşa lui Iuliu Maniu.

Paralel i-au îndreptat paşii lui Gheorghe Preda, aviator (beţiv căruia i se ridicase dreptul la zbor) şi printr-o nepoată a ajuns în casa altui agent, subinginer Gheorghe Popescu. Legăturile fiind făcute s-a trecut la fructificarea scenariului. Gheorghe Preda a luat legătura cu şeful său, Romulus Lustig, care a anunţat pe Nicolae I Popescu (directorul Secţiei Il-a Informaţii şi contrainformaţii ) Asfel s-a ajuns la Mircea Tigoiu (Zaharia), care a luat conducerea ac­ţiunii fiind prezent la arestarea de la Tămădău, pe 14 Iulie 1947, la ora 6 dimineaţa

Nicolski Alex., din dimineaţa de 13 Iulie, începuse pregătirile, golind atunci 15 celule şi aducând tacâmurile necesare, noi. Tot atunci a dat telegramă şi a adus din concediu pe anchetatorii principali, care au început „ancheta” luni dimineaţa spre prânz.

De restul s-a ocupat Mişu Dulgheru, urmărind să facă „hora” cât mai mare, prin implicarea funcţionarilor de la Ministerul de Externe, de la finanţe, din secţia militară, de la muncitori, de la tineret, din pro­vincie… Încadrarea juridică intrase pe mâna lui Mircea Lepădătescu, un oportunist încrezut, pus pe căpătuială. Prin şantaj şi promisiuni, 1-a care s-au alăturat bătăile barbare ale lui Nicolae Carol Deleanu, Teodor Sepeanu, Aureliu Curelea…” hora” s-a mărit

Martori s-au adus şi din temniţe; după ce i-au folosit, i-au condamnat. Alţii, după ce au fost „convinşi” să depună mărturie (mincinoasa), au fost condamnaţi, pe baza declaraţiilor lor, pentru nedenunţare.

Aşa s-a desfăşurat înscenarea acestui mare proces, în timp ce la vecinii din sudul Dunării, Nicola Petcov era spânzurat, după proces.

 

URMAŢI EXEMPLUL SOVIETIC

 

Acest îndemn a fost făcut de Stalin delegaţiei agenturii comu­niste cu ocazia aniversarii a 3 decenii de la revoluţia bolşevică. Deci, după ce România fusese împânzită cu consilieri sovietici, i s-a permis sa aplice singură modelul sovietic, să-şi lichideze toţi înaintaşii.

Aceasta agentura din România formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Emil Bodnaraş, Mihail Sadoveanu, C.O.Parhon, Ştefan Voitec, cu ajutorul Diviziilor trădătoare „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crisan” conduse de Mihail Lascar, se fac vinovaţi de -CRIMA DE SCHIMBAREA PRIN FORŢĂ, CU SPRIJINUL UNEI PUTERI STRĂINE, A STRUCRURII STATULUI MONARHIC, IN REPUBLICA POPULARĂ- adică socialistă, de esenţă rusească.

 

Pe 30 Decembrie 1947 regele Mihai I a fost forţat să semneze „Actul de abdicare” iar Petru Groza, radiind de bucurie, îi arăta reginei Elena că are pistolul în buzunar, ca să nu păţească ca Antonescu. Curtea şi împrejurimile palatului Elisabeta erau înţesa­te de armată bolşevizată.

„La momentul potrivit fusese înfipt cuţitul pe la spate”, după o convieţuire făţarnică.

 

PRĂVĂLIREA IN BARBARIE

 

„Poruncile” din 7 Martie 1945 fuseseră aproape în totalitate îndeplinite. Obstacolele principale fuseseră înlăturate şi pârghiile puterii preluate de venetici, care se angajau în lupta cu poporul.

 

Începutul anului 1948 debutează cu înscenarea a 7 (şapte) procese care să „justifice” procesul Maniu-Mihalache, unul mai murdar de­cât altul, făcute după modelul Nicolschi- Dulgheru -Lepădătescu; col. Alexandru Petrescu n-a făcut decât să citească condamnările celor trei regizori de mai sus.

Procesul Zărnesti, judecat prin Sent. 72/.22-01-1948, înscenat pentru a „dovedi” pregătirea organizaţilor armate din munţi de către Iuliu Maniu şi PNT, s-a făcut numai pentru a-1 condamna pe Ghiţă POPP şi a-i confisca apartamentul de pe Splaiul Unirii nr.5, de că­tre Micea Lepădătescu (consilierul juridic al proceselor). Dovada e declaraţia serg. maj. Mocanu Gheorghe, făcută în proces la ultimul cuvânt: „…ameninţat cu arestarea am fugit la Bucureşti cu ajutoare băneşti de la dnii Gh.POPP şi I.A.Mureşanu şi ne-am ascuns în munţii Piatra Craiului cu Istrate Alex. şi Rusu Gavril…Ne-am procurat cele necesare traiului cu mari greutăţi de la locuitorii din apropiere. Nemaiputând îndura aceasta viaţă de calvar, serg. maj. Istrate Al. s-a predat singur. Subsemnatul m-am lăsat arestat fără nici o opunere, apoi am acceptat sa devin agent al Ministeru­lui de Interne. In acest scop, dl.comisar Ciupagea mi-a dat carnet de agent, un permis gratuit de cale ferata şi m-a înarmat cu un revolver „Bereta”. Apoi în stare de libertate şi armat, împreuna cu domnii comisari Curelea (Aureliu) şi Stan Ion m-am deplasat în regi­unile Zărneşti şi Dej, unde am dat concursul la arestarea tuturor locuitorilor care ne-au cumpărat întâmplător sau de la care am cumpărat cele necesare traiului. La procesul fostului PNT-Maniu, după ce am fost bătut şi înfometat, mi s-a promis că voi fi liber imediat după proces, dacă dau declaraţii şi depun ca martor, cu care ocazie să fac afirmaţiunile dictate de anchetatori.

Subsemnatul m-am ţinut de cuvânt şi am declarat orice mi s-a cerut, numai ca sa pot să fiu liber, dar cele declarate nu corespund adevărului… De la închisoarea Văcăreşti am solicitat prin petiţie eliberarea mea, reamintind ministrului de interne îndeplinirea angajamentului din partea mea şi neîndeplinirea promisiunii ce mi se făcuse. Rezultatul ce a urmat a fost procesul în care am fost băgat şi unde se folosesc contra mea şi a altora fapte inventate de anchetatori, după cum am arătat mai sus. Subsemnatul, declar în mod formal ca recunosc ca adevărate numai declaraţiunile făcute înaintea dvs. în şedinţa din 22-01-1948, toate declaraţiunile anterioare fiindu-mi luate prin teroare, înfometare şi vicleşug….”. În acest proces au fost implicate, torturate şi condamnate 26 persoane. În acest mod s-au judecat şi celelalte procese:

– Procesul TUNT-ului înscenat pe baza informatorilor: Alexandru Drăgulănescu, Paul Sava, Const. Bălăceanu… Condamnate 12 persoane.

– Procesul „trotilistilor” cu peste 100 persoane, condamnate pe baza informatorilor Paul Sava, Stejerei Sava, Alex.Drăgulănescu…

– Procesul Secţiei militare înscenat pe baza informaţiilor col. Ştefan Stoica introdus ca agent de varul lui, Lucreţiu Pătrăşcanu, care s-a dus în Martie 1947 la Bodnăraş şi apoi la Teohari Georges cu cu indicaţia să fie sincer, că nu va avea nimic de suferit. A primit 7 ani şi a murit în temniţă.

– Procesul secţiei muncitoreşti înscenat după informaţiile lui Ion Lambru, care n-a fost condamnat, dar a stat administrativ şi mai târziu în 1961 folosit într-o altă înscenare.

– Procesul celor care ajutaseră la înscenarea „fugii de la Tămadău”, pe baza declaraţiilor lui R. Lusting, Gh. Preda, Const. Gafencu, pri­mii doi au fost reprimiţi în serviciu cu salariu pe timpul detenţiei, cel de-al treilea trimis în străinătate cu misiunea de a in­filtra exilul ca preot la Koln (dar a fost demascat).

– Procesul Secţiei de la Lugoj, o înscenare a lui Kling Zoltan.

 

Toate victimele acestor înscenări, cu datele justificative, sunt consemnate în documentele ce însoţesc procesul pe Internet.

                                                                                         

MIŞCAREA NAŢIONALĂ DE REZISTENŢĂ a fost un alt proces judecat imediat după înfiinţarea securităţii. A fost un fel de „ghiveci naţional” în care pe lângă mari industriaşi au apărut cadre universitare, fruntaşi ai amiralităţii române, fruntaşi legionari veniţi din Germania, toţi într-un aluat frământat în Ministerul de interne (Andreescu Mătusei; lt.Petrescu Nicolae, lt. Năstase I., Jianu Marin, Nicolschi A. toţi dirijaţi de Bodnarenko Pintilie). Arestările au în­ceput cu profesorul universitar George Manu, învinuit de săparea unui tunel ca sa arunce în aer parlamentul pe 19-03-1948, continuând cu Ion Bujoiu, Alex.Popp, Ion Bontilă (arestaţi pe 14-04-1948), amiralul Horia Macellariu (arestat pe 19-04-1948 la întâlnirea aranjată cu colonelul Alex.Popovici), Nicolae Margineanu (arestat 26-03-1949); până la urma au fost implicaţi peste o sută de români.

Pionul principal al siguranţei a fost un agent S.S.I. infiltrat pe lângă ing. Alex. Popp, care-1 ajutase cu nişte bani când era ope­rat în spital. Procurorul Burdea i-a sugerat fuga din spital, dându-i legăturile telefonice pentru a-i da relaţii despre Popp şi Măcellaru, pe lângă care trebuia să lucreze. Acest St.Tomescu (nume conspi­rativ Paul), după arestarea din 20 Mai 1948, a continuat să fie folosit ca informator în celule pe lângă anumite persoane indicate de anchetatori şi a făcut pe turnătorul util.

Al doilea spion a fost Ion Toba Hatmanu, un fost ofiţer „paraşutist”, exaltat, cu o fantezie uluitoare, care, după întoarcerea din Germania, în 1947, a fost prelucrat de Nicolschi şi eliberat ca să fie infiltrat pe lângă Popp, Bontilă şi Mânu. La proces a spus ca avea nevoie de bani şi i-a stors de la cei de mai sus, care l-au crezut. Le cerea bani ca sa meargă prin ţară să formeze grupe de partizani, dar banii îi mânca. A inventat chiar că ştie unde es­te îngropat aurul lui Hitler, într-un lac din munţii Austriei şi a luat bani ca sa aducă venituri „mişcării de rezistenţă”.

Mulţi dintre cei implicaţi în proces au fost acuzaţi de spio­naj în favoarea anglo-americanilor, deoarece făcuseră studiile în aceste ţări şi aveau cunoştinţe la nivel înalt. Pedepsele ce s-au dat au fost foarte mari, mulţi condamnaţi pe viată.

 

Desigur înscenarea avea loc ca o riposta la situaţia internaţională, ruşii urmărind să controleze tot Berlinul şi să evacueze pe occidentali. Şi situaţia s-a înrăutăţit fiindcă Apusul n-a cedat.

 

Dar şi situaţia în România s-a înrăutăţit, represiunea fiind de­osebit de aspră, provocându-se o serie de înscenări de procese.

 

În noaptea de 5/6 Mai 1948 a venit rândul arestării social de­mocraţilor independenţi ai lui Constantin Titel Petrescu şi până la 13 Iunie 1948 a fost arestat primul lot cu conducerea acestui partid, acuzată tot de trădări. Nu trebuie uitat că Theodor Iordachescu, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu şi alţii trădaseră partidul în schimbul unor posturi ministeriale şi se uniseră, adică intraseră în partidul comunist, ce luase denumirea de P.M.R. A urmat al doilea lot de arestări şi au stat închişi până în 1956, când după intervenţia liderului laburist Hugh Gaitskell pe lângă Hrusciov, au fost eliberaţi, dar nu înainte de a-1 şantaja pe Titel să-şi recunoască greşeala şi reconsidere poziţia faţă de comunişti.

 

14/15 Mai 1948: CEA MAI MARE ARESTARE

 

Intr-o singura noapte au fost arestaţi 3229 legionari, socotiţi cei mai activi, depistaţi şi trecuţi pe tabele din 1945, de când N. Pătrăşcu-Vica Negulescu şi Nistor Chioreanu făcuseră pactul de înţelegere cu Teohari Georgescu.

Subliniem ca trădarea a fost făcută de Coman Vasile, fost comisar ajutor la Luduş, în timpul mişcării legionare, care după rebe­liune fugise în Germania şi făcuse parte din echipa de mâna forte a lui N. Patrascu-Nistor Chioreanu. Venit după 1945, rămăsese ataşat secretarului general dar devenise şi informatorul siguranţei, transmiţând totul, din sursa cea mai competenta. Nicolschi, socotind ca a sosit timpul să rupă pactul cu legionarii, s-a folosit de informa­ţia data de Coman Vasile, că vine curierul Dragoş Hoinic cu instruc­ţiuni din Germania. Nicolschi a trimis oameni care l-au arestat pe acesta la Budapesta şi l-au adus în ţară fără să se afle. Astfel, acţiunea din 14/15 Mai i-a luat prin surprindere.

Cei ce au reuşit să scape au luat calea muntelui îngroşând rândul partizanilor. Cei arestaţi au trecut prin chinuri îngrozitoare la toate siguranţele din ţară, mulţi fiind omorâţi în anchetă (Buliman Ctin la Suceava, Crişan Ion la Cluj, Gâtă Ecaterina-Susana la Bucureşti) şi aruncaţi pe fereastră la Ministerul de Interne.)

 

Arestările au devenit permanente, zi şi noapte, an de an……şi s-au extins la toate categoriile de români ce nu erau de acord cu abuzurile ce se săvârşeau.

De exemplu, BOTEZATU, Constantin, impiegat, com. Rusavăţ, a fost omorât în anchetă de şeful securităţii Buzău, Sârbu Ion, şi aruncat pe fereastră. Pe 30 Dec. 1948 a fost împuşcat Ion Constantinescu, pe vârful muntelui Măgeşu, deasupra comunei Lopătari, trădat de pădurar.

 

CEL MAI REPRESIV INSTRUMENT DE LICHIDARE AL OPOZANŢILOR LA SOVIETIZARE

 

A fost creat prin Decretul nr.221/30 Aug.1948 sub denumirea de Direcţia Generala a Securităţii Poporului sub conducerea lui Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), având ca directori adjuncţi pe Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, evreu basara­bean rusofon) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din Bucovina de Nord). Securitatea era urmărită de omul lui Beria, Alexandr Saharovschi şi supravegheată de Serghei Kavtaradze, omul lui Molotov, căruia la externe i-a urmat I.A.Vâsinschi care impusese guvernul român la 6-03-1945 (la rândul lui, omul lui Beria).                                                                                                          

Cele 13 direcţii înfiinţate erau încadrate cu oameni de mână „forte” acoperind tot teritoriul, fiind întărite cu două organe de veghe permanentă a tot ce mişca: Direcţia generală a miliţiei ce înlocuia poliţia şi jandarmeria (23-01-1949) şi Trupele de securitate (6-02-1949). Aceste organe au sădit delaţiunea peste tot.

 

Aceasta nouă organizare a fost o crimă împotriva poporul român.

Aceşti năvălitori şi-au găsit şi o unealtă numită Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care au întărit-o cu elemente de nădejde precum Nina Niconova, soţia lui Serghei Niconov (şeful SSI) ca secretară particulara, cu Mihail Gavrilovici, ca şef de cabinet, asigurându-i şi o paza de nădejde, cu Vasile Bucicov, comandantul gărzilor personale. Deci era sub ochii şi urechile Moscovei. Chiar şi lui Pintilie i se dăduse o „amazoană”, pe Ana Toma (Grosmann) care, după ce mai ţinuse doi agenţi KGB (pe A.Toma şi Constantin Pârvulescu) acum îl dădăcea pe „sa­trap” în nopţile când era treaz. Pe timpul zilei această Anuţa îşi îndeplinea misiunea ce-i fusese încredinţată, alături de Ana Pauker în Ministerul de Externe.

Pînă şi controlul avuţiei naţionale nu a scăpat lui Stalin. După Naţionalizările din 11 Iunie 1948, pentru spri­jinirea economiei „naţionale” la început de drum nou, vecinii ruşi au înfiinţat 12 Sovromuri, ce au devenit 16 societăţi mixte, în care românii veneau cu solul, subsolul şi aerul, iar ei aduceau con­ducerea, sfaturile- şi încasau beneficiile.

 

Românilor le mai rămăseseră lacrimile şi sângele, pe care au început să-l dăruiască neprecupeţindu-1, în apărarea demnităţii, fă­când să încolţească speranţa. Rezistenta împotriva regimului comunist a fost generală şi a început imediat după aşa-zisa elibera­re. Ea a însemnat reacţia de apărare împotriva jafurilor, arestări­lor şi crimelor comise de ocupanţii sovietici şi de uneltele lor.

De exemplu, pe 28 Dec.1949 au fost împuşcaţi 3 tineri, GRIGORESCU Alexandri, GHEORGHIU Ion şi CENGHER Eugen la Rastolişa-Mureş de slt.Megegan.

 

DIN MUNTE A ÎNCEPUT SA ŞIROIASCA SÂNGE

 

Deşi rezistenţa s-a făcut simţită încă din 1944, când Bucovinenii au sărit cu arma în mâna pentru apărarea moşiei strămoşeşti, ea a continuat sporadic până după furtul voinţei naţionale (alegerile din 1946) când s-a accentuat, deoarece s-a văzut că apusul nu poate să facă să păleasca „lumina” de la răsărit.

ANUL ÎNSÂNGERAT 1949

 

Crime care se adaugă genocidului la care a fost supus poporul român, în „casa” lui.

La 30(?) Ianuarie 1949 studentul Stoica Gheorghe, coborât din Bucegi, urmărit, a murit în lupta cu securitatea pe străzile Capitalei.

 

La început a fost Banatul. Bănăţenii s-au pomenit înăbuşiţi în 1948. La apus era Tito, care le întor­sese spatele; pe valea Timişului apăruse Epstein la Caransebeş revoltat de atâtea ceremonii religioase; geamgiul Kling Zoltan pe post de zbir jupuia ţăranii, la Timişoara tronau doi călăi: Ambruş Coloman şi Aurel Moiş. Ţăranii nu au mai avut decât un drum, calea codrului. Şi s-au adunat în jurul colonelului Ioan Uţă, a comandorului Petru Domăşneanu şi a tânărului avocat Spiru Blănaru, unindu-se şi apărându-şi libertatea şi „nevoile şi neamul.”

Satele se înghesuiseră în sălaşe, rămânându-le acasă femeile, bătrânii şi copiii de scoală, ca într-o închisoare, supuşi jafului permanent. Peste ei s-a năpustit securitatea, descusându-i mereu despre cei plecaţi, cu armata pornită pe urmele lor. Au mai adus în ajutor trei batalioane de securitate ce au înconjurat munţii şi cu avioane ce supravegheau mişcările celor de jos.

In Ianuarie 1949 a început asaltul muntelui, soldat cu multe ciocniri sângeroase în care a căzut „fruntea satelor”.

Cu ajutorul trădătorilor Vadrariu Andrei şi Careba Dionis şi a in­formatorilor, în noaptea de 7/8 Feb.1949, s-au atacat 3 puncte:

1. Acţiunea Globul Craiovei condusă de slt.Giuchici Rista, plut. Cristici Dumitru (şef de post Iablaniţa), Nicolae Ion şi soldaţi. Au fost arestaţi 4 partizani şi a murit un securist.
2. Acţiunea din Valea Bolvasniţa condusă de slt. Sărăţeanu Vasile şi Dobre Dumitru (şef de post Mehadica). Au fost prinşi Domaşneanu Petre, Domilescu Gheorghe şi Boşulescu Dumitru.
3. Acţiunea Poiana Lungă, condusă de 4 echipe sub comanda maior Ciorapciu Pamfil în care a fost împuşcat col. Ion Uţă, Ilie Voica, Pantelimon Irimesu şi Meilă Careba, iar Mircea Vlădescu rănit. Restul au scăpat.

Cei doi trădători, Vădrariu Andrei şi Careba Dionisie au fost şi ei condamnaţi în grupul partizanilor.

-Pe 16 Februarie 1949, a avut loc acţiunea din com.Valea Mare, condusă de serg. Popa Gheorghe, plut.Onescu Gh., cap.Corciova I. în care au fost omorâte 4 persoane: Lascu Ion, Durea Mihai, Hlobil Iosif şi Damian Ion.

Cap. Corciobă Ion a fost condamnat şi el pentru că ar fi avut legături cu grupul partizanilor conduşi de col.Uţă Ion.

 

Securitatea comunica prin Ambrus Coloman: „Am introdus în rândul bandiţilor (partizanilor, n.n.) un informator de al nostru…S-a or­ganizat o acţiune informativă prin elemente formate de noi ca informatori_, chiar din membrii organizaţiei…”

 

Lupta de la Pietrele Albe din 22 Feb. 1949 a început la 15.30 şi a fost condusă de sl.Airoaiei Gh.Vasile sub focul extrem de puter­nic al partizanilor care-1 scot din lupta pe sublocotenent, rănindu-l. Partizanii au pierdut pe Petre Anculia şi Ghiţă Ungureanu, ucişi, iar alţii doi au fost arestaţi (Ghimboase Nicolae şi Smultea Gheor­ghe ). Securitatea a avut 3 răniţi.

 

Ciocnirea de la Cracul Stânei, din 7 Martie 1949 a fost condu­să de cap. Diceanu cu 60 de ostaşi şi 2 câini de urmărire, aju­taţi de o patrulă de schiori plus avioane de supraveghere. De la Băile Herculane operaţiunea era condusă de maior Aurel Moiş şi colonel Olteanu, care ţineau legătura prin telefon cu cei plecaţi la „vînătoare” de români.

În această acţiune a fost omorât Horia Izbaşa, ţăran din com. Cănicea şi rănit Nistor Armaş, care a reuşit să dispară. Au fost arestaţi 8 partizani.

Batalionul 5 Securitate a arestat în noaptea 9/10 martie pe partizanii Teodor Roşeţ şi Pavel Stoichicescu.

Acţiunea securităţii a continuat între 11-13 martie la sălaşele de pe Cracul Farcului (la 2 km. de com. Feneş), condusă de 3 plutoane, sub comanda căp. Mihălcescu Ghe.

Au fost omorîţi partizanii Ion Caraiman (cojocar din Feneş), Ion Berzescu (ţăran din Teregova) şi Horia Smultea (ţăran din Teregova) şi au fost prinşi 6 partizani printre care Spiru Blănaru (conducător).

Alţii au fost urmăriţi şi prinşi în sălaşele lui Ionaşcu Dumitru şi Puşchiţă Petru, de un pluton condus de căp. Trandaf Narcis.

De subliniat că acest căpitan a fost şi el arestat şi a trecut condamnat prin Gherla şi minele de plumb de la Baia Sprie.

 

Sute de ţărani, bărbaţi şi femei, au fost arestaţi şi au trecut prin chinuri îngrozitoare la securităţile din Lugoj şi Timişoara. Printre călăi s-au numărat Coloman Ambrus, Aurel Moiş şi tot personalul securităţii, printre ei numărîndu-se: Sava Bugarschi, Vidosa Nedici (mare schingiuitoare), Zora Velitici, Ghe. Stoicovici, Stoianov Dobrivoi, Jiva Brancovici. Aproape toţi aceştia au fost şi ei arestaţi şi condamnaţi ca „agenţi” ai lui Tito.

Teodor Ungureanu a fost omorât în timpul anchetei.

Procesul a fost judecat de colonelul Mihai Ştefănescu, care a fost şi el arestat şi condamnat, dar nu înainte de a fi condamnat şi el la moarte 12 partizani; în alte zeci de loturi a pronunţat peste 10.000 de ani de închisoare.

 Printre executaţi au fost: Spiru Blănaru, Petre Domăşneanu, Romulus Măritescu, Petre Puşchiţă – Mutaşcu şi Ion Tănase. Foarte mulţi dintre cei condamnaţi au fost exterminaţi prin temniţe.

S-a întâmplat ca acel Mihai Ştefănescu să treacă prin Peninsulă şi Aiud, unde s-a întâlnit cu victimele lui.

 

Ramificaţii ale partizanilor din munţii Banatului, continuatori ai colonelului Ion Uţă – Spiru Blănaru, vor continua să apară şi sunt semnalaţi printre victimele făcute de securitate.

 

IZVERNA, jud. Mehedinţi. În luna Martie, 4 tineri din Mehedinţi şi anume, Bocârnea Ovidiu (student) şi trei elevi, Bocârnea Ion, Eftimiu Gheorghe şi Aurel Firulescu au plecat să sprijine partizanii bănăţeni. Ultimul s-a răzgîndit şi în apropiere de Izverna s-a întors. Ceilalţi fiind trădaţi, au fost împuşcaţi de securitatea de la Turnu Severin, care era condusă de zbirul Mihuţ. Cei trei au fost aruncaţi într-o groapă comună la marginea satului.

Aurică Firulescu a fost condamnat mai târziu cu grupul de rezistenţă, Mehedinţi II, în 1959.

În anii următori vom întâlni alte grupe de partizani pe aceste meleaguri bănăţene.

 

MUNTELE MARE – CRACĂU – MESENŢEA

 

În această zonă, la circa 20 de km. de Câmpeni, la cota 1201, într-o grotă şi-a instalat centrul de rezistenţă maiorul Nicolae Dabija la sfârşitul anului 1948. A construit 2 bordeie din bârne de brad, destul de încăpătoare, cu paturi suprapuse.

Aici au început să se adune moţii din regiune constituiţi în „Frontul Apărării Patriei Române” şi pe 4 Martie 1949, trebuiau să depună jurământul în faţa lui Nicolae Dabija.

Dar securitatea a reuşit să infiltreze un ţăran, pe Augustin Râstei (care avea 2 fraţi vitregi -Avram şi Traian IHUŢ, deja intraţi în organizaţie). Pe de altă parte, maiorul Emil Oniga luase legătura cu Dabija şi-i promisese că vine cu câţiva oameni, dar luase legătura şi cu securitatea, pe care a informat-o. Va fi şi el condamnat.

 

În noaptea de 3/4 Martie 1949 a sosit Batalionul 7 de secu­ritate de la Floreşti Cluj şi s-a dat asaltul împotriva grupului. A fost o luptă îndârjită. Securitatea a avut 3 morţi şi 5 răniţi.

Partizanii care s-au apărat ar fi avut 17 morţi (printre care soţia lui N.Dabija); au fost făcuţi prizonieri 8 partizani.

Dabija a scăpat din încercuire cu Traian Macovei, Traian Ihut, Ion Mişu, Cornel Pascu…în total vre-o 12 partizani. In ziua de 21 Martie, obosit, a ajuns în com.Bistra, 1a Aron Diniş, o fostă gazdă la care s-a suit în podul grajdului să se odihnească. Acesta, care între timp devenise informator, împreună cu alţi 5 ţărani şi un mi­liţian, l-au legat şi predat securităţii lui Gh.Crăciun de la Si­biu. Aici s-a desfăşurat ancheta barbară în timpul căreia a fost omorât elevul Ion TURCU din com.Vingrad. Restul au fost condam­naţi, dintre care 7 au fost executaţi de plutonul de execuţie condus de Ghe. Crăciun (şeful securităţii) şi lt.V.Nistor, pe data de 28 Octombrie 1949: Nicolae DABIJA, Titus ONEA, Ioan SCRIDON, Gheorghe OPRITA, Traian MIHALTAN, Augustin RATIU şi Silvestru BOLFEA. Moldovan Alexandru arestat în 4-03-1949, omorât în ancheta la Sibiu; MORĂRESCU Ion din Meteş, omorât în anchetă în anchetă la Deva; CIGMĂIAN Ion din sat Sibet, omorât pe 4-03-1949 la Runculeţ; Conţan Ieronim din Coşlar, a murit în lupta pe 4-03-1949; POPA Ştefan împuşcat în munte în Martie 1949; Gligor Traian (com. Livezile) şi Mârza Traian (Galţiu) scăpaţi din munte au ajuns în seara de 8-03-1949 în com.Mesentea, la casa Silviei Valea. Vânduţi de spioni, casa a fost înconjurata şi lupta începută a durat aproape toată ziua de 9-03-1949, cei doi fiind împuşcaţi.

In noaptea de 5/6-03-1949, soţii Iustina şi Ion Tiuţiu au fost împuşcaţi pe fereastra, în casă, la Aiud. din ordinul lui Patriciu Mihai, pentru că sprijineau partizanii de la Muntele Mare.

Crimele din aceasta regiune vor continua şi în anii următori.

In Sâmbăta de Paşti din 1949, informatorii l-au înştiinţat pe Nicolae Filip, şeful securităţii din Râmnicul Vâlcea, că în muntele Arnota se găseşte un grup de partizani. Au fost trimişi în urmări­rea lor trei agenţi: Săndulescu (frizer din Râmnicul Vâlcea), Nistor Nicolae (din Calimănesti) şi Mitroi Nicolae (din com.Pietrari). Doi agenţi au fost capturaţi de partizani iar Săndulescu a fugit şi a anunţat batalionul de securitate de la Drăgăşani care în ziua de Paşti, la ora 5 dimineaţa a deschis foc asupra partizanilor şi au împuşcat pe: Ion PAVEL, (în timpul luptei) şi au prins pe Ion HUŢAN, Nicolae ANGHELESCU, Mircea BENCESCU şi Ion BANICA, pe care i-au împuşcat pe loc. Restul partizanilor au reuşit să fugă, fiind prinşi mai târziu, torturaţi de securitatea din Craiova şi condamnaţi. In timpul anchetei a fost omorât Ion Costin din Piatra Olt, în luna mai 1949.

 

Tot în ziua de Paşte a anului 1949, un grup de elevi s-a întâl­nit în comuna Ieud din Maramureş ca să discute eliberarea părinţilor arestaţi la securitatea din sat. Au fost trădaţi. In timp ce discutau, casa a fost înconjurata de securitatea de la Oradea trimisă de col. Ludovic Cseller. Capitanul Retezan a deschis foc.Unul dintre tineri a căutat sa iasă din încercuire croindu-şi drum cu pistolul. Era POPA Vasile-Lică, student, care în lupta angajată a fost îm­puşcat şi apoi purtat pe străzile Sighetului iar elevii scoşi cu scoală să asiste la acest „spectacol”. S-au făcut multe arestări, condamnări; mult sânge a mai curs ani de zile în Maramureş.

 

Munţii României clocoteau de prezenţa oamenilor persecutaţi ce părăsiseră satele. In Munţii Retezat se continua acţiunea din Semenic de către ing.Lazar CARAGEA cu un grup, urmaşi ai dacilor. Trădat de Petre al Popeştilor (din com.Salaşu de Sus – Hunedoara), s-a dat de urma lui Caragea Lazăr şi în oraşul Pui, partizanul DEDU a fost împuşcat, ing.CARAGEA Lazăr grav rănit (torturat la securitatea din Hunedora) şi alţii urmăriţi şi trădaţi au fost împuşcaţi: Nandris Iosif, Vitan Petre.., iar alţii arestaţi. Acţiunea a durat de la 20 Iunie 1949 până la 21 Noiembrie 1952, la moartea lui Vitan Iosif, continuându-se cu arestări până în 1954.

 

Tot în luna Iunie 1949 se constituie la Nucşoara-Muscel, grupul fraţilor Arnăuţoiu-Arsenescu care fiind surprinşi de securitate, au reuşit după un schimb de focuri să dispară şi să se organizeze în munţii Muscelului în organizaţia „Haiducii Muscelului”; va cădea după 10 ani, tot prin trădare. Până atunci vor fi arestaţi şi torturaţi sute de ţărani.

 

În Dobrogea, datorita forţării la colectivizare şi a abuzurilor lui Nicolae Doicaru şi a lui Vasile Vâlcu, ţăranii, în marea majori­tate macedoneni, nu s-au lăsat jefuiţi şi îngenunchiaţi. Organizarea mişcării de rezistenţă începută după 1948, a avut prima ciocnire în com.Cobadin unde, prin trădare, s-a aflat de întâlnirea coman­damentului organizaţiei. Pe 19 Iulie 1949, casa fierarului Ion Adarn a fost înconjurată de securiştii conduşi de slt. Jean Sarchiz, Ene Voinea şi plut. Vintilă Popa. In lupta care a avut loc, rănit, Gogu PUIU pentru a nu cădea viu în mâna lor_, a făcut să explodeze o grenadă sub el. Continuându-şi urmărirea au fost arestaţi zeci de ţărani, iar gaz­dele din Băltăgeşti, Vasile şi Aneta Niţu, au fost deasemenea omorâte. A continuat urmărirea partizanilor şi împuşcarea unora dintre ei pre­cum: Nicolae Haşoti şi Stere HAPA, împuşcaţi pe 16 dec. 1949, Dumitru FUDULEA şi Nazarie, împuşcaţi pe 9-03-1950,Vasile BACIU, mort în lupta pe 25-03-1950, Nicolae FUDULEA, împuşcat pe 28-03-1949… Timp de un deceniu s-au făcut mii de arestări, consemnate în cuprinzătoarea lucrare a victimelor „REZISTENTA ANTICOMUNISTÂ LA PONTUL EUXIN” a lui Constantin Ionaşcu, martor ocular şi victima a acelor timpuri. Până în 1960 au fost aproape 1000 de procese, înscenate şi judecate de zeci de judecători printre care: general Petrescu Alexadru; colonel Pavelescu Constantin şi Dumitriu Adrian; maiori Sendrea Gheorghe şi Gliga Constantin; căpitani Mohor Rudolf şi Dima Nistor; lt.major Nagy Alexandru… şi alţi zeci de magistraţi.

Printre procurorii amintim câteva nume: lt.col.Petronescu Ion, maiori Teodoru Const. şi Tutescu Nicolae; capitani Radu Emanoil şi Ilie Eugen; locotenenţi, Leahu Ionel, Lazar Sava, Dinulescu Ion….

Toţi aceştia au condamnat cunoscând înscenările anchetatorilor fiindcă oamenii şi-au strigat nevinovăţia în faţa lor, unii dezbrăcându-se pentru a se vedea urma torturilor nevindecate…. Iată exemplul ţăranului Mihalache Vlase din com Satu Nou, jud.Constanţa; a fost torturat în ancheta de lt.Stupu Andrei şi din cauza trau­matismelor a murit pe 7 April 1955; la proces s-a prezentat un proces verbal ca ” ar fi murit de inima”. Cazurile sunt multe…

Un caz deosebit care demonstrează acţiunea de genocid întreprinsă de călăul Maior Nicolae Doicaru, şeful anchetelor de la Constanţa.

In 1952 au fost ridicaţi din comuna Ceamurlia de Sus, ţăranii Pastramă Nicolae şi Zuba Hristu (născut 1926) şi duşi la marginea comunei. Sub ameninţarea că vor fi împuşcaţi, au fost obligaţi să-şi sape groapa. Când au terminat, l-au împuşcat pe ZUBA Hristu iar pe Nicolae Pastrama l-au pus să-1 acopere cu pământ. Apoi l-au amenin­ţat să nu spună la nimeni, niciodată şi l-au dus la securitatea din Constanţa.

Acum prezentam numele la o mica parte dintre anchetatorii călăului; N.Doicaru care au torturat până la moarte pe dobrogeni şi apoi au înscenat procese supravieţuitorilor, pe care le-au încheiat cu pedepse foarte mari, chiar cu moartea, după indicaţiile primite: Colonel Botea Ion, maior Doicaru Nicolae, căpitan Sepi Nastase, locotenenţi Benea Teodor, Coja Ion, Crişan Petre, Ionescu Constantin, Mihailă Gheorghe, Nicolenco Gheorghe, Onescu Adrian, Pricop Constan­tin, Savin Alexandru, Stupu Andrei; multe alte zeci de nume de fiare se afla în dosarele înscenate şi au fost avansaţi pentru merite „excepţionale”, unii manevrând şi astăzi te­rorizarea şi spolierea populaţiei, ascunşi în fel de fel de orga­nisme ce au institutionalizat tagma baroniei.

Peste Dobrogea a căzut ca o năpastă generalul maior Bolintineanu, ca şef al regiunii de securitate Constanţa, care a obligat pe anchetatori să scoată cu orice preţ grupuri de „contrarevoluţionari”.

Maiorul Deceanu Tudor de la Inspectoratul de securitate Constan­ţa a arătat că pe timpul cât a lucrat la fostul raion Băneasa a „fabricat în fiecare comună câte o organizaţie”.

Maiorul Dragomir Constantin a confirmat şi el ca pe când lucra la securitatea Constanţa, cunoaşte ca ofiţerul de securitate Negret Aurel, printre înscenările făcute, a fabricat şi grupul de partizani din com. Ciocârlia, judecat prin Sent 374/4-10-1940 (cei 8 condamnaţi erau din Ciocârlia).

Un alt exemplu, că se condamna „cu satul” este şi Sent. 311/28-08-50 în care s-a confecţionat un lot de 30 persoane în jurul lui Jipa Nicolae, în care 27 ţărani erau din com.Dulgheru.

Prin Sent. 4/9-09-1952, au fost condamnaţi 8 ţărani, toţi din com.Pantelimon, jud.Constanta.

Astfel de înscenări le găsim pe tot cuprinsul României.

 

BISTRIŢA Năsăud- un alt colţ de ţară care n-a fost ocolit de înscenările securităţii de la Cluj, dirijată de Patriciu Mihai (Weiss Mihai), şeful regionalei. Din ordinul lui, maiorul Gligor Viorel şi plut. Hutu, au înscenat organizaţia „Garda Alba”, punându-1 ca şef pe învăţătorul Bodiu Leonida din Poiana Ilvei. Şi ca să se poată numi organizaţie, au arestat în Martie 1949 vre-o 15 ţărani, printre ei şi câteva femei şi au început să bată la ei ca la „securitate”. Martori ai torturilor sunt prof. Teohar MIHADAŞ şi Constantin TONEGARU care s-au pomenit în ghearele lui Gligor Viorel. In plină vara, pe 8 Iulie 1949, „şeful” lotului, Leonida BODIU a fost luat cu IMS-ul şi dus pe dealul Crucii, deasupra oraşului şi împuşcat de slt. Liviu Pangraţiu. Aşa ca procesul, înscenat fără „şef” dar pe baza declaraţiilor făcute sub indicaţiile lui Gligor şi Hutu, a avut loc.

 

In Iulie şi August 1949 au avut loc represiuni sângeroase asu­pra ţăranilor, cu date la capitolul -Genocidul Ţărănimii- unde se va sublinia şi marea deportare de 40.000 de ţărani români din Basarabia şi Bucovina de Nord spre Siberia, din 5/6 Iulie 1949.

 

DIN NOU P.N.T. PUS LA ZID

 

O acţiune similara ca cea din 15 Mai 1948, a fost aranjată de acelaşi călău Alexandru Nicolschi, în noaptea de 15/16 August 1949. A fost generală şi s-a acţionat în toate judeţele, iar securităţile regionale au trecut la confecţionarea de procese prin torturi de tot felul până la trezirea cu aruncarea de găleţi cu apă, nu spre salvarea „omului” ci pentru continuarea „anchetei” pentru obţinerea declaraţiilor planificate de şefii anchetelor după indica­ţiile generalilor Gh.Pintilie şi Al.Nicolschi, pe linia încadrărilor juridice indicate de colonelul Mircea Lepădătescu (MAI).

A curs mult sânge în anchete şi din fabrica de procese au ieşit mii de condamnaţi cu aproape 100.000 de ani condamnare. Mărturii sunt sentinţele pronunţate pe baza înscenărilor şi publicaţiile su­pravieţuitorilor. Vini nu au existat, dar s-a găsit articolul „209” în care a fost înghesuită românimea tot timpul. Se zicea „vinovat pentru discuţii duşmănoase”, la care Petre ŢUTEA a răspuns: „Bine, dar toată ţara vorbeşte…”. Era un adevăr, însă scopul era altul. România trebuia să urmeze exemplul Rusiei şi o făcea cu multă slu­gărnicie. Gheorghiu Dej s-a executat şi a ordonat începerea Cana­lului Dunare-Marea Neagra” şi la Constanţa, în faţa „robilor”, a ameninţat: „Aici e mormântul intelectualilor.”

De un an începuse să-i scoată din învăţământul universitar şi din Academia Română, înlocuindu-i cu delatori, oameni fără căpătâi şi fără Dumnezeu.

Este un nou aspect al genocidului.

 

MUNŢII MEREU IN FIERBERE

 

Încă din Martie 1949 s-a început constituirea organizaţiei „Cru­ce şi Spada” şi pe 25 Martie s-au adunat să înceapă construirea cabanei de adăpostire în muntele Horaiţa de lângă Huedin. Securi­tatea din Cluj a aflat că pe 11/12 Aprilie vin unii delegaţi din Bucureşti. La aceasta întâlnire a fost şi ea prezenta şi a fost împuşcat Ion TORCEA, unul din membri. A urmat arestarea celorlalţi şi după ce în Sept. au fost condamnaţi la pedepse până la 25 ani, dintre cei peste 50 de arestaţi socotiţi conducători au fost scoşi din arestul de la Cluj din ordinul col. Mihai Patriciu şi duşi la Zam-Sâncrai şi împuşcaţi:: GHEORGHIU Gheorghe Marăseşti (conducătorul), FORJU Gavrilă (ţăran), POTRA Aurel (locotenent) şi PITURU Nicolae (farmacist). Execuţia a avut loc pe 7 octombrie 1949.

In aceiaşi zi de 7 Octombrie a fost împuşcat la Cheile Runcului şi partizanul PUI Miron, din Ocoliş-Alba, scăpat din grupul de la muntele Mare. In aceiaşi zi de 7 Oct. a fost asasinat şi BUDNEA Obreja din com. Ocoliş-Alba, tot la Cheile Runcului şi tot din dispo­ziţia aceluiaşi colonel de securitate Patriciu Mihai.

 

Vrancea, acest cot al Carpaţilor, renumit ca „sălaş” al libertăţii (drept de proprietate cu hrisov din timpul lui Ştefan cel Mare), nu s-a lăsat îngenunchiat şi-a hotărât să se apere împotriva invadatorului. Scăpaţii din valul de arestări din 1948, fraţii Ion şi Cristea Paragina au strâns în jurul lor un grup de tineri şi cu sublocotenentul Mihai Timaru s-au retras în munte, aproape de schitul Moşinoaie, pe valea Porcului, afluent al Zabrăuţului, locuri încărcate de istorie.

Partizanii de aici se organizau şi erau în defensiva aşteptând momentul când să-şi apere „moşia”. Dar securitatea din Galaţi con­dusa de Ştrul Mauriciu, un torţionar feroce, prin căpitanul invalid Anghel, în com.Clipiceşti a reuşit sa introducă în grupul partizanilor două iude: Vrabie şi Uşurelu.

Pe 17/18 Oct.1949 s-a aranjat să meargă la crama lui Anghel, ca să discute despre aprovizionarea cu armament. Acolo Mihai Timaru şi Ionel Paragina au fost arestaţi. In acelaşi timp s-a dat asaltul la cele doua bordeie de unde au reuşit să scape numai Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan care s-au ascuns în munte, în podul unei mori de apă, părăsită. Acolo a fost după o săptămâna împuşcat Cristea Paragina de soldatul Acatrinei.

Gheorghiţă Bălan, din Soveja, reuşind să scape va fi între organizatorii răscoalei din 23 Iulie 1950 care va cuprinde satele vrâncene şi în urma cărora vor fi arestate câteva sute de ţărani şi executaţi după chinuri barbare vreo zece dintre ei printre care: Gheorghiţă Bălan, Costică Manoliu, Victor Manoliu, Buşilă Teodor, col. Strâmbei Ioan…In timpul răscoalei au fost împuşcaţi foarte mulţi, printre ei numărându-se Asaftei Radu din com. Nereju, Crăciun Radu, fraţii Cucu Grigore şi Cucu Neagu (împuşcaţi pe 8 Sept lângă satul Dumitreşti, Cucu Constantin (frate, împuşcat pe 1 Noiembrie) şi un ţă­ran mai în vârstă omorât la Galaţi în timpul anchetei, Posmagiu Ilie (tatal) şi Posmagiu Tudor (fiu) şi mulţi alţii.

Dintre sutele de arestaţi au fost de asemenea foarte mulţi ce au murit în urma torturilor sau a muncii de exterminare. Martor principal al torturilor şi victimă în acelaşi timp este Mihai TIMARU.

 

Grupul partizanilor de pe valea Topologului, între munţii Coziei şi munţii Ghiţu_, la nord de Sălătruc, a fost constituit de profesorul Dumitru APOSTOL. Mai este cunoscut şi sub denumirea de partizanii de la Suici, de unde erau câţiva dintre componenţii gru­pului şi unde de asemenea aveau bordei pentru ascunzătoare şi aprovizionare. Trădător a fost fotbalistul Ciobănea infiltrat în grup.

Căpitanul Cârnu Ion de la securitatea din Piteşti a pornit pe urmele acestor partizani Au avut loc ciocniri şi au murit în luptă: Sâia Nicolae ( ţăran), Ghelmeci Ştefan (inspector şcolar din com. Mozăceni ), Ştefănescu Gheorghe (din Miroşi ), Donescu Nicolae (preot din Soici), Ghe. Dorobanţu, învăţător ucis în Suici, Dumitraşcu Grigore (învăţător din Suici, mort în temniţă din cauza torturilor)… Arestat, Dumitru APOSTOL a fost torturat îngrozitor de călăul Cârnu. In procesul care s-a judecat la Craiova i s-au dat 25 ani munca silnică şi a fost trimis să execute pedeapsa la Piteşti. Revoltat că nu l-au condamnat la moarte, Cârnu 1-a scos din închisoare şi 1-a dus pe Dumitru Apostol la primăria din com.Suici. Seara, pe la orele 22, a fost scos şi dus la circa 50 m. de pod spunându-i că este liber să meargă acasă. De la spate plutonierul de securitate Ciofrângeanu Gheorghe a descărcat pistolul în el. A fost înmormântat în comună, sub supravegherea securităţii

Gărzile Decebal care se organizaseră în munţii Dornei şi Stânişoarei, din jud. Câmpulung Moldovenesc, erau constituite din mai mul­te grupe. Una din aceste grupe alcătuită de Crăciun Dumitru şi Sandu Grigore, şi-au stabilit adăpostul în muntele Bancu. După unele neînţelegeri, din grup au plecat Străchescu Constantin, Chirculescu Constantin şi ing.Grodiuc Aurel Au fost prinşi de securitate pe 14 Dec.1949 când ing.Grodiuc a fost împuşcat la Găineşti, jud. Baia. La anchetă Chirculescu Gheorghe n-a rezistat şi a condus Securi­tatea la adăpostul din munte. Pe 16 Decembrie, în ciocnirea ce a avut loc au fost împuşcaţi: Ion APOSTOLINI, Iacob GALAB şi Constantin TODAŞCĂ. A fost grav rănit la cap Ion-Jenică ARNĂUTU care, tortu­rat, a trecut prin securitate şi închisori murind exterminat în temniţa de la Râmnicul Sărat pe 2 Noiembrie 1959.

Dacă aceste crime se petreceau în Bucovina, cu 5 zile înainte fuseseră împuşcaţi la Jilava coloneii Dan TETORIAN, Mihail ELIADE şi actorul Marcel EMILIAN, în dimineaţa de 13 Decembrie 1949.

La acest sfârşit de an s-a comis o crima oribilă şi în Maramureş, îngrozind lumea satelor chiar în noaptea de Crăciun 1949.

Lansându-se valul arestărilor din vara lui 1949, au mers să-1 ri­dice pe ţăranul Alexa BEL din satul Cufoaia, com. Dumbrava, jud. Maramures, fost primar pe vremea guvernării naţional-ţărăniste. Nereuşind să-1 prindă, pe baza unei înscenări a securităţii de la Dej, a fost condamnat în lipsa la 1 an de T.M.Cluj pentru că ar fi spus ca „vin americanii”. Omul a stat ascuns prin păduri şi fiind informat, călăul maior Nicolae Briceag (şeful securităţii Dej), a organizat prinderea lui în noaptea de 24/25 Dec.1949, când ar fi ur­mat sa treacă pe acasă; într-adevăr în noaptea respectivă a fost arestat şi dus la securitatea din Tg.Lăpuş, de unde au anunţat pe 25 Dec. prinderea lui. Revoltat că l-au prins viu, Briceag a dat dispoziţie să fie dus acasă şi împuşcat sub pretextul că a fugit de sub escortă. Ordinul s-a executat. Ajungând în sat, l-au dat jos din maşină şi deslegându-1 i-au spus să plece acasă. După ameninţări s-a îndreptat spre locuinţă, însă după 10-15 metri sergentul Trif Fabian cu cei 5 subofiţeri de miliţie 1-au împuşcat pe la spate. Alarmat de focurile de arma, a ieşit Bel Ioan (cumnat şi vecin), găsindu-1 că mai mişcă. Atunci s-a apropiat Paşca Vasile (miliţian) şi i-a mai tras un glonte în urma căruia a decedat, iar şeful cri­minalilor (Trif Fabian) a intrat în casă şi s-a adresat soţiei: „Hai scroafă puturoasă şi îţi ia porcul din gradină că a fost lichidat”. A obligat-o ca până în dimineaţa de 26 Dec. să fie înmormântat.

 

Regimul comunist se face vinovat de aceste crime monstruoase săvârşite în cursul anului 1949, nu numai în regiunile muntoase, ci şi la câmpie, pe tot cuprinsul ţării trăgându-se cu mitraliera în

ţăranii care apărau pâinea ce se fura de la gura copiilor lor.

 

 Crime s-au săvârşit şi cu zecile de mii de cetăţeni arestaţi care au trecut începând din 1947 (mai ales) prin torturi inimaginabile pentru o minte sănătoasă, ca să se obţină declaraţii mincinoase pe baza cărora să se însceneze procese. Arestaţii, odată condamnaţi, au fost trimişi la închisori. Închisorile în loc de „instituţii” de executarea pedepselor au fost transformate în locuri de continuarea torturilor până la exterminare, prin fel de fel de mijloace.

Jilava, închisoare subterana, vechi fort de apărare al Bucureştiului, avea pereţi groşi de 70-80 cm. în permanenta umezi şi cuprindea camere de 12x5x2.20 şi de 4x4x2.2 cu priciuri de scândura pe 2 nivele şi pe jos cu ciment. În camerele mari au stat până la 280 de persoane având ca aer circa 0,5 m.c. In camerele mici au stat până la 50 persoane şi beneficiau de 3/4 m.c. de aer. Dar au fost perioade când pe lângă obloanele puse în permanenţă se băteau şi giurgiuvelele în cuie, luni de zile, mai ales vara, ca pedeapsă. În aceste condiţii au murit oameni prin sufocare. Se dormea şi pe ciment, sub priciuri şi pe intervalul din mijloc şi chiar pe tinete­le cu murdarii (care deversau mizeria din cauza supraaglomerării şi a suprasolicitării, până când „don şef” se îndura să le golim).

Peste toate aceste fiinţe ce agonizau trona cap Maromete Ilie (sau Nicolae), ajutat fiind de Moraru (ofiţer politic), Iamandi (plutonier, care se ocupa şi de execuţiile celor condamnaţi la moarte), Ivanică Ilie, Barbuică, toţi nişte fiare, sadici, cu paru-n mâna tot timpul, însoţindu-1 pe „director”, gângavul portar de la Primăria Capitalei. Pentru că erau analfabeţi, nu ştiau decât să înjure şi să iscălească, nu le ieşea numărătoarea, sufocându-se când intrau în camere, din cauza mirosului îngrozitor. Ei nu puteau suporta 5 minute, dar deţinuţii stăteau 24 ore, plini de furuncule.

Si atunci ne numărau ca la strungă, scoţându-ne pe culoar pe sub ciomegele miliţienilor care loveau fără milă, fără sa tina cont de bătrânii bolnavi care se mişcau greu, sau de locul unde loveau. Se mai adaugă pedepsirea cu lovituri la comandă, punerea în lanţuri, izolarea de 7-10 zile dezbrăcat şi de cele mai multe ori pe timp de iarna…fel de fel de pedepse înjositoare şi degradante…

Prin aceasta Jilava era locul de transfer şi prin ea au trecut sute de mii de oropsiţi ai sorţii, spre sau din cele aproape 200 de astfel de temniţe de execuţie.

 

Fiecare închisoare avea acelaşi regim de barbarie instalat la conducere, dar un alt maromete: Goiciu Petre (Gherlă), Ştrul Mauriciu (Galaţi), Poppig Ianos-Adalbert(Suceava), Fucs(Fălticeni), Doroban­ţi Mihai şi Colier Ştefan(Aiud), Lazăr Tiberiu (Făgăraş), Dumitrescu Alexandru (Piteşti), Crăciun Gheorghe (Sibiu), Briceag Nicolae(Dej), Teodor Seapeanu (Calea Rahovei din Capitala), Doicaru Nic.(Constanta), Coloman Ambrus (Timişoara), Raceu Dumitru (Brăila)….                                                                                                                      

Printre vinovaţii acestui sistem barbar se număra: Konopliov, consilierul sovietic care supraveghea din partea lui Lavrenti Beria funcţionarea sistemului de represiune în România, condus de 3 rusofili, Pintilie Gheorghe (Bodnarenco Pantelimon-Pantiusa), Nicolschi Alexandru ( Boris Grunberg) şi Mazuru Vladimir (Mazurov). Cei ce puneau în practica mecanismul de distrugere al românilor, din prima „promoţie” au fost: Dulgheru Mişu (Dulberger), Dincă Teodor(lt, colonel), Andreescu Matusei (Matusievici Nathan), Popescu Constantin (maior, fost muncitor CFR), Fischel Simion (maior), Sfetcovici Grigore (maior), Negrea Vasile (maior),Dumitrescu Nae (cap.), Niculescu Ştefan(cap), Cociu Adrian (cap), Siegler Simion (lt.major), Capitahescu Dumitru (lt.major) şi Lepadatescu Mircea (colonel ), cu încadrările juridice spre care erau dirijaţi anchetatorii. Acest aparat din Direc­ţia generala a securităţii s-a ocupat de organizarea de loturi din membrii fostelor partide şi ai mişcării legionare.

 

La sfârşitul acestui an s-a pus în aplicare planul re­educării la care au luat parte Pintilie Gh., Dulgheru Mişu, Jianu, Marin, Sepeanu Teodor, CSELLER Ludovic, Constantinescu Marin zis Duba_, Baciu Ion (col.ajuns în Direcţia închisorilor şi lagarelor), Nemeş Iosif. La acest plan diabolic s-au alăturat pe plan local Dumitres­cu Alexandru(comandantul închisorii), Cârnu Ioan de la securitatea din Piteşti, ofiţerul politic Marina (Iţicovici) Ion şi din personalul închisorii au participat la bătăi şi acoperirea torturilor gardienii Georgescu Alexandru din Leordeni, Ciobanu din Ţigăneşti, Dina Florea, Nistor Dumitru, Lăzăroiu, Mândruţa…

Pentru că de la Piteşti sistemul barbar a fost transferat şi la Gherla merită trecuţi şi cei ce l-au susţinut: ofiţerii politici Sucigan Gheorghe şi Avadanei Constantin, precum şi doctorul Barbosu Viorel, iar din partea administraţiei locot. Mihalcea Aurel (ginerele lui Goiciu), Gabor Tiberiu, Vascanu Augustin….

Din rândul deţinuţilor cel care a trecut la torturarea colegilor a fost Ţurcanu Eugen, ajutat la torturi de Popa Alexandru Tanu, Puşcaş Vasile, Păvăloaie Vasile, Livinschi Mihai, Stoian Ion, Romanescu Grigore, Popescu Aristotel, Pătrăşcanu Nuti, Pop Cornel şi mulţi alţii…

Torturile la care şi-au supus colegii de puşcărie de lot sau chiar de liceu au fost îngrozitoare, folosindu-se metode diabolice la auzul cărora te cutremuri. In astfel de condiţii au fost omorâţi la Piteşti circa 15 deţinuţi. Scenele de groază petrecute în camera 4 spital şi nu numai acolo, sunt descrise de Grigore Dumitrescu în „Demascarea”.Un episod din „infernul” Pitestiului:

„… Adorm…mişcări şi şoapte mi-au tulburat somnul. Printre pleoapele pe jumătate deschise văd capul lui Ţurcanu. Intre mâini se pare ca are gâtul unei victime. Lângă el Puşcasu, Steiner şi Gherman. Din când în când se apleacă şi ei peste victima de sub trupul lui Ţurcanu. In urechi îmi pătrund horcăielile năbuşite ale terorizatului. Brusc, aud cum i se izbeşte capul de ciment… Tremur. Aud mereu izbiturile capului de ciment…Niţule, vorbeşte Niţule cu vocea şoptită.          Capul izbit din nou…şi după câteva minute nesfârşit de lungi, o voce stinsă dintr-un piept sfârşit de puteri….nuuuu, nu ştiu nimic…Unul de lângă Ţurcanu cu vocea tremurândă: a murit…nu mai suflă…

Era 26 Februarie 1950. Niţu le scăpase călăilor, nereeducat.”

 

In astfel de chinuri au murit şi Gheorghe SERBAN şi Mihai IOSUB, şi Ion PINTILIE şi Chirica BALANISCU şi Alex. Bogdanovici, şi alţi circa 29 la Piteşti. Alte zeci au ieşit traumatizaţi şi schilodiţi şi fiziceşte şi sufleteşti.

Mărturie pentru aceste orori sunt din ce în ce mai multe, printre ele ale lui Aurel OBREJA, Chirica GABOR, Virgil MAXIM, Nicolae POPA, Mihai JIANU, Eugen Magirescu, Nicolae IONITA, Mihai BURACU…

 

Aceeaşi echipă de călăi au continuat, cu aceeaşi sălbăticie şi în acelaşi sistem; au omorât la Gherla pe Ion CRIŞTEA (ţăran), Andrei DUMITRU (camioner), Ion DINCĂ (mecanic), Vasile DAMBU (ospătar), Dumitru RADOVAN (tâmplar), Petre Gh. POPESCU (căpitan), Ion TÂMPA, Garofil M. DIMCIU şi alţii- trecuţi între victimele comunismului. Şi aici au fost unii torturaţi până au înnebunii, alţii au rămas neoameni, cu sechele nevindecabile…

 

EXPORTUL REEDUCĂRII PRIN TORTURA

 

Pe 24 Februarie 1950 a sosit la Piteşti inspectorul Nemeş Iosif şi dintre călăii torţionari a luat pe Sobolevschi Maximilian şi PRISACARU Ion, pe care i-a instruit şi trimis la Braşov. Acolo au început să bată pe Zamfirescu Constantin şi Ismana Ion, care au început să strige pe geam şi a intervenit administraţia, oprind ree­ducarea prin violenţă. În continuare cei doi călăi s-au ocupat cu strângerea de informaţii până la 13 Feb.1951, când au fost trimişi la Peninsula,

 

La OCNELE MARI, unde se găseau câteva sute de deţinuţi fără condamnare, toţi oameni în vârstă, s-a trimis o echipa de persoane de­semnată de Turcanu şi Iosif Nemeş ca să terorizeze pe aceşti lăgarişti. Aceşti torţionari au fost: Ştefănescu Grigore, Samson Ion, Gemeniuc Constantin şi Vlădoianu Liviu. Administraţia i-a încura­jat şi le-a pus la dispoziţie celulele 10, 11 şi 12 la etaj, unde nu aveau acces paznicii. Timp de 6 luni a durat tortura prin care a trecut Petre JUTEA,Vasile TAFLAN, Virgil MATEIAŞ, Vasile HANU… A fost omorât istoricul de la Roma GRAMA Gheorghe-Gioto de către Strugaru Mihai, alţii au înebunit, ca Ştefan Verescu şi preotul An­drei ADAM, care şi-au revenit după ani şi ani.

 

TÂRGUL OCNA a fost o închisoare pe care MAI-ul a destinat-o ca spital pentru sutele de bolnavi de plămâni din cauza condiţiilor de exterminare în care fuseseră ţinuţi şi a torturilor prin care trecuseră. Conducerea MAI a căutat sa profite şi de aceşti bolnavi care veneau din muncile de exterminare ale Canalului sau torturi­le din Piteşti şi Gherla. In acest scop Nedelcu Mihai împreună cu Nemeş Ioşif, cu avizul lui Nicolschi, au trimis la Tg.Ocna pe Nutti Pătrăşcanu ca să iniţieze sistemul de la Piteşti. S-a început într-un grup restrâns de foşti reeducaţi la Piteşti, cu aco­perirea ofiţerului politic Şleam Augustin şi a inspectorului Nemeş şi Tudor Sepeanu. Dar bolnavii au găsit energia să reziste, să ri­posteze, alertând prin strigate locuitorii oraşului. Pătrăşcanu a rămas doar să facă pe informatorul ofiţerului politic până în 1952, când a fost ridicat şi implicat de cei pe care îi servise în gru­pul lui Eugen Ţurcanu, sfârşindu-şi ticăloasa activitate după comutarea pedepsei cu moartea, în închisoarea Jilava.

Vinovăţia MAI-ului este cu atât mai mare cu cât şi ofiţerul po­litic Şleam Augustin, implicat în represiunea brutală, a lovit pe deţinuţii Banu Alexandru şi Ianolidis Ion. A continuat sa şantajeze bolnavii cu medicamente în schimbul delaţiunii. Noroc cu doctoriţa Danielescu,care a depus eforturi pentru a-i salva. Cu toate aces­tea, din rândurile acestor bolnavi, torturaţi în anchete şi închi­sori au murit 67 de tineri între 1950 – Aug.1953.

Martori ai reeducării din Tg.Ocna:Penciu Gheorghe, Ionescu Nicolae-Galbeni.

La Caransebeş fuseseră adunaţi vreo 25-30 intelectuali de seamă şi foşti oameni politici (Emil Haţieganu, deputatul de Bălti Dumi­tru Topciu, Valer Roman, Ion Costinescu, Anton Dumitriu, Ioan C. Popp, Ion SIMU, Trixy Mironescu… ) şi alţii mai tineri cărora Nicolschi le pregătise o reeducare. A trimis pe Iosif Nemeş, Ludovic Cseller şi Teodor Sepeanu, cu un nou locot.major ca director. Acesta s-a adresat deţinuţilor spunându-le: „Să nu credeţi ca v-am adus la pension, până în primăvara nici unul dintre voi nu va mai fi în… viată”. A început regimul de restricţii şi sancţiuni şi pentru că nu da rezultate, a cerut ajutorul Bucureştiului. După eşecul de la Tg.Ocna, a luat de acolo doi oameni „de mână” din cei instruiţi de Ţurcanu, anume pe Bârjovescu Dumitru şi Străchinaru Constantin, pen­tru a-i termina pe „boieri”. Aceştia au venit şi pregăteau terenul pentru trecerea la violenţă. S-au găsit câţiva tineri care-i cunoş­teau de la Suceava şi le-au pus gamelele cu ciorbă fierbinte în cap, săturându-i de reeducare. S-a terminat acţiunea Nicolschi aici, la Caransebeş, dar ea continua în forţa peste ţară.

 

1 95 0

EXTERMINAREA PRIN MUNCĂ FORŢATĂ ÎN PARALEL CU ASASINATELE

LUI NICOLSCHI

 

Regimul represiv împotriva mişcărilor de rezistenţă continuă după modelul Beria, neţinând seama nici măcar de acea justiţie coruptă pe care o subordonaseră securităţii.

Nicolschi, nemulţumit de unele sentinţe „blânde” s-a dus la Timişoara şi a aranjat cu lt.Coloman Ambruş ca să-i trimită nişte deţinuţi pe care să-i lichideze. Prin adresa 10.007/1950 s-a cerut directorului de la Gherla (Stelian Tomulescu) să trimită la Timişora 7 deţinuţi pentru continuarea anchetei (Vernichescu A., Popovici Gheorghe, Puschiţă Petre, Ghimboaşa Nicolae, Smultea Gheorghe, Luminosu Gheorghe şi Ungureanu Gheorghe). De fapt erau şase fiindcă Ungureanu Gheorghe era deja omorât în ancheta pe 3-04-1949 şi fu­sese înregistrat la spitalul din Timişoara (din cauza unui TBC pulmonar) şi înmormântat în cimitirul Săracilor. Cu toate acestea justiţia poporului 1-a condamnat la 20 ani. Deci cei şase de pe listă au fost urcaţi în curtea închisorii Gherla şi au plecat cu lanţuri la picioare, dar la Timişoara n-au mai ajuns niciodată. Au fost împuşcaţi la marginea unei păduri, se pare Pădurea Verde, si aruncaţi într-o groapă comună. După ce familiile au început sa se intereseze de soarta lor, MAI-ul a făcut nişte certificate false de deces în August 1957, şi i-au înregistrat de la nr.101-197 într-un registru -dublură- ca toţi morţi în aceeaşi zi, trei la ora 12 şi patru la ora 13, în spitalul din Timişoara.

Şi nu au fost singurii asasinaţi.

 

Constanţa, unde fuseseră executaţi „numai” 13 partizani iar 16 primiseră pedepse între 15 şi M.S.V., iarăşi 1-a supărat pe călăul Securităţii poporului. După 20 zile de când ajunseseră la Gherla, s-a primit dispoziţia sa fie transferaţi la Timişoara şi pe 9-03-1949 au luat drumul Banatului într-un vagon dubă, dar n-au mai ajuns niciodată, fiind asasinaţi la marginea aceleiaşi păduri Verde. Şi în acest lot apare deţinutul Ion Constantinescu mort cu adevă­rat pe 24 Feb.1950 în vagonul dubă şi înmormântat la Gherla. Dar la expedierea lotului la Timişoara s-a plecat şi cu numele lui pe listă şi când în 1957 s-au întocmit certificate de deces false, a fost făcut şi pentru Ion Constantinescu unul, deci mort a doua oară, şi acum înregistrat la Timişoara.

 

Şi securitatea de la Cluj a primit dispoziţia să transfere la Timişoara 14 partizani din lotul de la Muntele Mare şi Mihai Pa­triciu s-a executat. Printre cei 14 asasinaţi a fost POP Alexandra, MOLDOVAN Simion, VANDOR Victor, OLTEANU Emil, ROBU Ion, MAXIM Alexan­dru, MARGINEANU Petre. Ridicaţi pe 2 Aprilie şi împuşcaţi; iar înregistrarea tot la Timişoara, pe o lista cu 54 de martiri.

Pentru aceste crime oribile trebuie făcuta dreptate. Criminalul odios Nicolschi declara cu cinism în 1990 la interviul luat de Lucia Hossu pentru lămurirea misterului: „Cine a ştiut în ’49 ca vi­ne ’89”, cu alte cuvinte i-ar fi lichidat pe toţi.

Aceasta afirmaţie era în concordanţă cu linia partidului care în discuţiile pentru instituirea muncii forţate subliniase: „UN MILION DE DUŞMANI DE CLASĂ EXTERMINAŢI PENTRU A CONSTRUI CEA MAI BUNĂ ŞI MAI DREAPTA DINTRE SOCIETĂŢI.”

 

Cu acest slogan a plecat în 1950 în Dobrogea, lt.col.Cosmici Eftimie (inspector din Direcţia generală a lagărelor şi supravegherea deţinuţilor la munca forţată, trasându-le subalternilor cruzimea – ca sarcina de serviciu. Cruzimea au aplicat-o pe teren subalternii lui, Albon Augustin (fost ceaprazar ), ajuns comandantul tru­pelor ce păzeau deţinuţii la Canal şi Liviu Borcea (finul lui), co­mandantul lagărului de exterminare de la Capul Midia. Amândoi sadici şi foşti informatori ai fostei siguranţe, infiltraţi printre comu­nişti şi amândoi condamnaţi şi repuşi în funcţie după 2-3 ani.

Primul zbura în elicopter deasupra locurilor de munca la canal şi cobora din loc în loc, îndreptându-se urlând spre deţinuţi:

 „Bandiţilor, cu gamela să săpaţi canalul înainte de a muri.”

Iar finul Borcea intra în barăci tot urlând: „Bandiţilor, arun­caţi mâncarea în W.C. ca să slăbiţi şi să sabotaţi lucrările”, iar bieţii oameni mureau de foame, la el în lagăr mâncându-se câini.

 

CANALUL

 

Pentru torturarea a sute de mii de oameni prin munca forţată în vederea exterminării lor, se face vinovată conducerea comunistă ca­re s-a subordonat intereselor unui stat străin, ruinând şi înfome­tând populaţia ţării.

Prin HCM nr.613 s-a aprobat planul de construire, proiectare şi cercetare întocmit de comisia condusa de Sapoşnicov. Printre semnatari, Petru Groza, Gh.Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Lothar Radaceanu, Th.Iordanescu, Popescu-Dorneanu, Ion Vinze, Bucur Şchiopu.

Director general al Canalului a fost numit Gheorghe Hossu, ingi­ner şef şi prim director adjunct Mayer Grunberg, iar Vasile Poste­ucă şi D.Antoci, directori generali adjuncţi (HCM. 913/1949).

Intre cei ce jubilau era şi Ana Pauker care declara: „Construim uriaşe lucrări fără burghezie şi împotriva ei”.

Da, s-a construit fără burghezie, dar sub supravegherea consili­erului sovietic Vorobiov, ajutat de Mihailovici, Ţiganov, Maximov…

Se întreceau în sublinierea avantajelor ca: asigurarea celui mai ieftin transport spre Marea Neagra, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor favorabile pentru îmbunătăţi­rea agriculturii şi combaterea secetei…, dar ascundeau scopul real, că se urmarea îndepărtarea României de la Gurile Dunării şi Deltă, intrate în obiectivul Moscovei şi mai ales ajutorul „frăţesc” prin „împrumutarea” utilajelor obosite (pentru care plăteam chirie 24 ore din 24 ore) şi vinderea porţilor de la ecluza Taşaul, care fuseseră greşit proiectate… şi alte ajutoare tot „dezinteresate”.

Braţele de muncă o constituiau deţinuţii şi pentru camuflare i-au numit „forţe MAI” sau „forţe speciale”.

Când directorul Canalului, Gh.Hossu, avea nevoie de braţe de muncă se adresa ministrului de interne şi acesta da ordin -Direcţiei Anchete- care repartiza pe regiuni cifrele şi un nou val de ares­tări se abătea peste ţară fără motiv, „din necesitate”

Si pentru impulsionarea lucrărilor, în Martie 1950 s-au deplasat Cseller Ludovic, Sepeanu Teodor, Albon Augustin, Bădică Ilie la „pe­piniera” de la Piteşti şi au trimis o suta de „mlădiţe” la Peninsulă, unde s-au constituit în brigăzile de spărgători „13-14”. Au fost primiţi cu braţele deschise de ofiţerul politic Chirion, o bestie umana. Aceştia s-au organizat cu funcţii între ei şi chiar au dat conducă­tori şi la alte brigăzi. Printre numele devenite celebre se număra: Bogdănescu Ion(brigadier), Enăchescu Simion(brigadier), Lie Pompiliu (brigadier), Bala Andrei(brigadier), Lupaşcu Ion(brigadier), Petrică Ion(brigadier), Cojocaru Constantin(prim-brigadier), Grama Octavian (prim brigadier), o serie de pontatori ca Bordeianu Virgil, Livinschi Mihai, Mărăcine Paul, Meteşan Fl.(pontator şi brigadier la preoţi ), Sofronie, Sobolevschi, Gherman Coriolan (brigadier ) şi alţii fără funcţii, dar tari de mână: Codreanu Augustin, Condrea Aurel, Sofronie Const., Stancu Ion, Roşca Petre, Voin Ion, Prisăcaru Ion s.a.

Acestor brigăzi „fruntaşe” li se dăduse voie sa aibă acordeoane ca să se „destindă” după munca de pe şantier.

Seara puneau paturile la ferestre, începeau să cânte cu acordeoanele, în timp ce alţii erau torturaţi. Unele victime erau în permanenţă ţinute în aceste brigăzi şi scose la lucru cu călăii. In această categorie se aflau comandorul Titus Ceauşu, prof.doctor Ion Simionescu(fost ministru), Marin Piţigoi(deputat PNT)… aceştia erau puşi noaptea să spele duşumelele, câteodată purtând în spate câte un torţionar, li se da raţia de mâncare redusă şi ziua pe şantier forţaţi sî muncească până la epuizare.

O alta categorie o formau diferiţi deţinuţi, turnaţi de infor­matori că nu muncesc, sau că bârfesc regimul şi administraţia.

Un episod tragic s-a petrecut pe 21 Iunie 1951, rămas în memoria celor ce au trecut prin Peninsula ca „Noaptea Sfântului Bartolomeu.” In aceeaşi seară, după stingere, au fost scoşi 18 deţinuţi din brigada 18 b. şi duşi în brigada a 13-a, a lui Bogdănescu Ion. Acolo au fost toată noaptea batuţi îngrozitor, desfiguraţi şi un ţăran, Gheorghe Şandru (din com.Vintu Mare de pe Târnave) a murit din această groaznică bătaie. A durat toată noaptea şi spre dimineaţa înainte de a suna deşteptarea au fost scoşi şi aruncaţi pe la colţurile barăcii, ca în halul acela să meargă la muncă. Martor şi victima la acea data este prof.Gurău Vasile.

Alt caz şi mai grav a fost al doctorului Ion Simionescu care după luni de chinuri în această brigada, n-a mai putut suporta şi în ziua de 12 Iulie 1951 la prânz a plecat agale din şantier şi sol­datul din cordon a tras şi 1-a împuşcat. Martor Remus RADINA.

 

Dumitrache Ion, un subofiţer din Pucioasa-Dâmbovita a fost legat de stâlpul din mijlocul platoului, legat cu lanţuri la picioare; în noaptea de 4 Aprile 1951 1-au dus în beciul cu cartofi, unde a fost împuşcat de Bogdănescu Ion şi Madan Ion cu pistolul dat de ofiţerul politic Chirion. A fost apoi târât lângă sârma ca să insinueze că a vrut să evadeze, dar au uitat să-i desfacă lanţuri­le de la picioare. Martor Ioniţoiu Cicerone.

 

A mai fost şi sublocotenentul Mircea Magearu (din cavalerie), împuşcat pe drum spre şantierul de lucru. Martor, Ţolescu Tiberiu.

La 23-08-1951 a fost împuşcat Ion.Museţeanu în Poarta Alba.

Au mai fost împuşcaţi şi pe alte şantiere şi sunt semnalaţi printre Victimele comunismului.

 

Deţinuţii erau obligaţi să lucreze 10-12 ore cu norme duble faţa de cei de afară şi la cărat pământ mergeau cu jug după gât, ca sa le fie mai uşor fiindcă manile le erau numai răni.

La lucrări nu era nici un fel de protecţie. La Capul Midia, un­de se lucra sub un mal înalt şi pericolul era iminent, unii deţinuţi au refuzat să lucreze în acele condiţii (Coposu Corneliu, Ghica Serban şi Funda Tache…).

S-au oferit 10 inşi să lucreze. Dar la un sfert de oră de lucru s-a prăbuşit malul peste toţi, omorându-i. Printre ei se aflau: Fox Andrei(din Reşiţa), Naum I. Alexandru (Petreşti-Putna), Oltea-nu Victor(Petreşti-Putna), Ştefan T.Lazar (com. Independenţa-Galaţi).

Accidentul s-a întâmplat pe 27 Martie 1951.Martor, Coposu Corneliu.

 

Cu miile au murit exterminaţi în această munca faraonică ce s-a dovedit inutilă. Planurile tovărăşeşti nu fuseseră bine întocmite şi gura de vărsare de la Taşaul s-a dovedit necorespunzătoare.

Dar tot partidul comunist a găsit soluţia: sabotaj.

 

Acest dezastru din cauza incompetentei comuniste s-a produs într-un context politic favorabil pentru Gheorgiu Dej care pri­mise consimţământul Moscovei de a rămâne singur stăpân pe putere. Cu perfidia ce-l caracteriza, şi-a găsit omul ce-i trebuia la Mi­nisterul de Interne ca sa poată el conduce şi dirija politia poli­tica comunistă împotriva eventualilor concurenţi din partid, sau a unei posibile opoziţii anticomuniste.

Acest om nu era altul decât Alexandru Drăghici, membru Birou­lui organizatoric P.M.R. unul dintre cei mai duri stalinişti. Cum era şi adjunct al Ministerului de interne, Teohari Georgescu fusese înlăturat în Aprilie 1952 de la conducerea Ministerului, Gheorghiu Dej 1-a şi promovat.

La începutul noii misiuni, însoţit de Petre Socol (şeful Secţiei de control şi instructaj) a plecat în inspecţie pe şantierele Ca­nalului de unde a venit „foc şi pară”, că deţinuţii sunt „boieri”, trăiesc mai bine decât ostaşii care-i păzesc şi că lipseşte controlul din partea MAI, adică a lui Teohari Georgescu. Cu alte cuvin­te începuse lupta pentru succesiune pe spatele deţinuţilor care, poate în infern ar fi dus-o mai bine decât în subzistenţa MAI-ului.

Întors la Bucureşti, a trimis o comisie sub conducerea maiorului Maximilian Vardan ( şeful Serviciului de contrasabotaj al Canalu­lui, să confirme într-un raport concluziile lui Drăghici. Dar în raportul făcut a specificat Vardan că nu e vorba de sabotaj ci de deficienţe organizatorice. Cu acest raport, Vardan şi-a semnat ieşirea din securitate pentru atitudine duşmănoasa. Gheorghiu Dej a fost în „dezacord” cu concluzia acestui raport, deoarece acolo era sabotaj iar anchetatorii „să ia masuri pentru curmare”.

In şedinţa care s-a ţinut cu participarea lui Alex.Draghici, Iosif Chisinevschi, generalii Pintilie, Nicolschi, Mazuru, cu şefii de Direcţii, Misu Dulgheru, Gogu Popescu şi Garabedian, precum şi a con­silierilor sovietici Mihailovici, Tiganov şi Maximov, s-a transmis dispoziţia din partea conducerii comuniste să se organizeze un proces, cu indicaţia exprimată de Gheorghiu Dej prin Iosif Chişinevschi ca să se tină procesul cât mai repede şi judecata să aibă loc la Canal.

De fapt „inculpaţii” erau deja găsiţi şi pe 29 Iulie au fost arestaţi iar pe 1 Septembrie 1952 s-a dat sentinţa de generalul prea ascultător, Alex.Petrescu, în aplauzele tovarăşilor veniţi încolonaţi, iar trei oameni nevinovaţi au fost executaţi pe 14 Oc­tombrie 1952: NICHITA Dumitru, ROZEl Aurel-Rozenberg, VASILESCU Nicolae-Colorado….restul au primit între 20 ani şi M.S.V.

Intre 10-12 Sept.1952 s-a judecat al doilea lot de „sabotori”, cărora li s-au dat pedepse între 8-25 ani munca silnica. La rejudecarea procesului sentinţa a fost casată, dar între timp Dumitru Butoianu murise în temniţă.

In ceea ce priveşte ancheta securităţii din 1968 asupra procesu­lui de la Canal, în concluziile „strict secret de importanţă deose­bită” se menţionează:”Din documentele existente reiese ca situaţia lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagra era dezastruoasă şi ea se datora concepţiei greşite a întregii construcţii care, în consecin­ţă, era sortită eşecului… Pentru a se acredita ideea ca neregulile existente pe şantierul Canalului erau consecinţa unei acţiuni de sabotaj şi a se abate atenţia de la adevărate­le cauze, s-au înscenat acţiuni judiciare împotriva unor oameni nevinovaţi. In aceste doua procese s-au sacrificat oameni – trei persoane nevinovate de săvârşirea vreunei fapte penale fiind executate – în scopul justificării unei idei total com­promise. „

 

GENOCIDUL ÎNRĂDĂCINAT IN U.R.S.S. PRIN SÂNGE

ŞI EXPORTAT PRETUTINDENI PRIN MINCIUNĂ şi FORŢĂ…

 

Pe 2 Aprilie 1944: „Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte schimbarea regimului social existent în România…”(Molotov)

Iar pe 7 Martie 1945, trimisul lui Stalin (Sulam Berezinsky) aduce cele 10 porunci Anei Pauker (în România), printre care:

„Micile gospodarii ţărăneşti trebuie desfiinţate pentru a-i lip­si pe ţăranii mici proprietari de pământ, de maşini şi vite. Aceasta va deschide calea spre absorbirea lor în sistemul co­lectivist.”

Micile gospodarii ţărăneşti constituiau satele, adevărate organisme vii în care se plămădeau fiinţele, adevărat rezervor de va­lori morale necesare propăşirii statului.

La sate era locul păstrării tezaurului moştenit, credinţa, datinile, obiceiurile, legendele, cântecele… tot ce mintea sănătoasa a omului crescut între izvorul cu apa cristalină şi bolta cereasca.

Aici, pe bucata lui de pământ moştenită sau câştigată de el sau de înaintaşi în lupta pentru apărarea hotarelor ţării, în această gospodărie şi-a modelat filozofia lui sănătoasă, organizându-se şi asigurându-si existenţa, după înţelepciunea şi puterea lui de munca.

Mai mult, gospodăriile ţărăneşti asigurau hrana oraşelor, a ţării; prin munca lui ţara devenise grânarul Europei.

Acum, prin directiva din 7 Martie 1945, i se fura dreptul la viaţă, era mânat „forţat” spre sclavie.

 

Acum a început genocidul împotriva ţăranului, când alţi nechemaţi vroiau sa-i dea să mănânce cu măsură, să nu se mai scoale după cel de al treilea cântat al cocosului şi să ducă tot ce munceşte altora ca­re stau şi dau sfaturi…care vor calcula când şi cât are nevoie.

Până acum vorbea cu cerul care-i arăta comorile din jur, îl sfătuia ce să facă şi unde să meargă. De acum, alţii îl sculau cu toaca şi-l măsurau cu ceasul şi metru cub.

 

După această directivă, la 2 săptămâni, prin minciuna cu împroprietărirea, i-au învrăjbit pe ţăranii de pe ogoare cu cei de pe front, cărora le-a dat cea mai rămas de la cei ce împărţiseră. Şi le-a dat fără dreptul de a-l împărţi copiilor, de a-1 vinde, de a-l arenda… Totul era planificat fiindcă se pregăteau alte etape prin care i-a obligat să ducă cote din ce în ce mai mari, începând cu 19 Iulie 1945 (la 4 luni după împroprietărire), iar pe 6 Iulie 1948, prin Decretul 121, se hotăra „Colectarea se face direct de la batoză”. Pe valea Holodului, secretarul unei comune a fost băgat în toba batozei, iar prefectul de Bihor a scăpat fugind pe fereastra primăriei.

 

În toamna 1948 s-a venit cu o alta povara: desfiinţarea răzoarelor şi comasarea pământurilor în vederea întovărăşirilor, primul pas spre colectivizare. Iar răzmeriţe peste tot. În satele Loloiasca şi Magula din Prahova, pretorul a fugit ascunzându-se într-un pod, iar învăţătorul şi primarul bătuţi. S-au făcur arestări de ţărani. Şi după bătăi, locot. Vasile Gheorghe a înscenat un proces de răzvrătire. Cu Raportul 5/19637 din 4-11-1948, Tudor Dincă, şeful securităţii din Prahova, cerea instrucţiuni:”…să ni se dea ordin de urmare, indicându-ne Trib.mil. unde urmează a trimite vinovaţii menţionaţi, precum şi aprobarea urgentă asupra punerii în libertate a persoanelor citate, întrucât arestul existent la această Direcţie este supraaglomerat, iar penitenciarele din raza noas­tră nu mai au locuri.”

Situaţia era generalizată; ţăranii stăteau cu furca în mână iar temniţele pline, după masivele arestări din 15 Mai 1948.

 

Ana Pauker se întrecea în declaraţii cu Gheorghiu Dej pe spate­le ţăranului român. Ea spunea pe 2 Oct.1948: „Victoria socialismului în România nu este de conceput fără îndeplinirea colectivizării”. („Universul”, nr.229/2 Oct.1948). Teoharie Georgescu, cu ocazia lui 7 Noiembrie elogiază modelul colectivizării („Universul”, nr.260/7 Noiembrie) iar el (Gh.Gheorghiu Dej răspunde ca „trecerea ţărănimii în gospodării colective este singurul mijloc prin care ţărănimea săracă şi mijlocaşă poate scapă de mizerie şi înapoiere…”

 

Ţăranii care hrăneau oraşele deveniseră „duşmanii poporului”, pe când veneticii care îi vânduseră erau etichetaţi „cei mai iubiţi fii ai ţării” bolşevizate.

Pentru a distruge satul – cetatea milenara a rezistenţei româneşti – au inventat „chiaburii”, după modelul bolşevic.

Odată cu numirea lui N.Ceauşescu ca adjunct la Ministerul Agriculturii, pe 2/3 Martie 1949, au ridicat forţat pe moşieri şi famil­iile lor, aruncându-i în fel de fel de colburi de ţară, dându-le voie să-şi ia maximum 20 kg din avutul vieţii, restul rămânând la dis­poziţia scursurii satelor. Circa 20.000 au fost aruncaţi pe drum.

După această „mare victorie”, imediat s-a trecut la „limitarea chiaburilor”, categorie în care intra oricine pe care turnătorii satelor îl indica ca atare, fără criterii, la liberă apreciere.

N-a scăpat nici marea masa a ţărănimii, pentru ca, prin Bul.Oficial nr.16/6 Aprilie 1949 se publica Decizia ministeriala 547/1949 care instituia supravegherea muncilor agricole în tot cursul anu­lui, spre a mobiliza la munca pe toţi…

 

„PENTRU SÂNGELE NEAMULUI TAU CURS PRIN ŞANŢURI… RIDICĂ-TE GHEORGHE, RIDICĂ-TE IOANE!…”

 

În comuna Roma moldoveneasca au încercat să facă de Rusalii (12 Iunie 1949) primul colectiv din jud.Botoşani şi alde Ghiţă Pânzaru, alde Hursoschi şi alţi 2-3, care-şi băuseră munca, au propus ţăranilor să facă în sat un colhoz ca în „uniune”… Nici n-au apucat sa termine „sugestia”, că s-au pomenit în primărie, telefonând partidu­lui. Cu maşinile au venit urgent, Rukenstein şi Feller cu întărituri de puşti şi mitraliere, începând să aresteze şi…

 

Secretarul P.M.R. din comuna Lunca, jud.Năsăud, după o astfel de propunere, a fost bine bătut, reuşind totuşi să telefoneze judeţenei după ajutor…

 

Pe 5 Iulie 1949, în com. Arpăşel de lângă Salonta, ţăranii s-au răsculat strigând securităţii de la Oradea: „Nu vrem colectiv”.

 

In noaptea de 5/6 Iulie 1949, peste 35.000 de Moldoveni şi Basarabeni au fost ridicaţi şi trimişi în Siberia, unde numărul a tot crescut până când ministrul de interne Krugov raporta lui Stalin pe 17 Februarie 1950 ca numărul moldovenilor deportaţi „pentru totdeauna” cu statut de „colonişti speciali” se ridica la 94.792 de persoane.

 

Teroarea se răspândise peste ţară şi rezistenţa creştea.

De Sf. Ilie 1949,1a Gura Râului din jud. Sibiu – activiştii de par­tid veniţi de la judeţeană au încercat să-i provoace pe ţăranii care nu voiau sa audă de întovărăşire, chiar la ieşirea de la sluj­bă, în faţa bisericii. In vociferările care, se auzeau, preotul Ilie Brad a ieşit să vadă ce se întâmplă. S-a văzut înconjurat şi cu… 64 de ţărani şi ţărance, aruncaţi în camioane şi duşi la securitate, unde au intrat în metodele de tortură ale lui Gheorghe Crăciun, timp de o săptămână. Martor, dr. Coriolan Brad.

Tot din faţa bisericii, a plecat spre casa în ziua de 15 Martie 1949 şi ţăranul Anton CICEU, în comuna Fărăoani, jud. Bacău, dar n-a mai ajuns, fiindcă la vârsta lui de 80 de ani şi în baston n-a pu­tut să fugă şi l-au răpus gloanţele securităţii care luau biserica cu asalt.

 

In ziua de 24 Iulie 1949 colonelul Cseller Ludovic a fost „deranjat” din somn şi în loc să plece după planificarea făcuta să se „răcorească” cu partizanii Maramureşului, a luat-o nespălat, spre Ghida, Satu Nou, Săldabagiu, unde ţăranii se răsculaseră. Până seara s-a pătat cu sânge, dar nici Crişurile n-au mai putut stinge focul ţăranilor revărsat peste încercările de colectivizare.

Bihorul, până spre Arad, a fost supus unui măcel şi a fost nevoie să ceară ajutorul lui Moiş de la Timişoara.

Zece zile a curs sângele ţăranului român în apărarea pământului.

Locotenetul Retezan deznoda pe ţărani în bătaie iar căpitanul Pancovici îi secera cu mitraliera.

Printre morţi s-au aflat în:

Comuna Someşches: FAUR Ion, MARGINE Gheorghe….

Comuna Ucuriş, BODEANU Ion, MATEOC Florea, MATEOC Ion (tatăl), MATEOC. Ion (fiul)…

Comuna Sepreuş, INCICĂU Mihai, PARVU Ion, PARVU Teodor, STANA Ion, HUŢIU Ion                                                                                  …

Comuna Batâr, CRĂCIUN….

Comuna Bicaciu-Salonta, PETRUŢ Dumitru….

Comuna Belfir, KIAK Laczi, LORICZ Soni…

Comuna Girisu Negru, SARBU Silviu, BOTTON Gheorghe, BOLOG Ioan…

Comuna Coroiu, LEUCUŢIA Matei…

Comuna Criva, HURTH Ioan, HUŢUI Ioan, HUŢUI Gheorghe..

Comuna Susag, PETRAN Gheorghe….

Comuna Tinca, Sucigan Vasile….

 

Pe lângă numeroase arestări, schingiuiri la securitate, au fost deportări în Dobrogea pe timp nelimitat: Bicaciu ( 24 ), Belfir (20), Barâr (24), Criva (24), Cociuba Mare (23), Girişu Negru (28), Suşag (17), Tăut (21), Talpeş (28), Ucuriş (31)…

Satele au rămas sub ocupaţie. Numai în com.Berechiu erau 315 miliţieni şi 65 securişti care băteau încontinuu pe ţărani.

Vinovaţi de tot acest genocid limitat la judeţele Bihor şi Arad se fac prefectul Petre Bele care atunci când ţăranii au cerut sa treiere pentru că nu au ce mânca copiii, le-a răspuns batjocoritor: Ieşiţi pe islaz şi paşteţi, iar la Ucuriş, primarul Teodor Cotuna (cu 2 clase primare) i-a îndemnat: Mâncaţi prune şi castraveţi ca să puteţi strânge cureaua.

Pe lângă aceste unelte murdare din mijlocul poporului, care au cerut pedepse exemplare, s-au remarcat Pintilie Gheorghe şi Nicolschi, care au ordonat să fie fără mila şi executanţii: lt.col. Ambrus Coloman, lt. col. Cseller Ludovic, Birtaş Gavril, Moiş Aurel, col. Clain (de la grăniceri), lt.Martis Ion şi Hărtau Gheorghe, slt.Cimbrea Vladimir şi Haiduc Iustin, şi mulţi alţii. Nu trebuiesc trecuţi cu vederea anchetatorii Retezan, Pancovici, Aibanuş Mihai, Bihari Emeric, Broitman, Kupfer, Litvin, Smilovici, Rafila Alexandru, SCHNELLBACH Martin (anchetator plin de zel şi sadic… )

Stelian BREAZU, fostă victimă a regimului de barbarie, a obţinut mărturia preotului Iosif Stoica din com.Gurba-Arad care relatează printre altele:”…Oamenii se întorceau acasă de la treierat cu sa­cii goi plângând şi prefectul i-a trimis la păscut….dar de teamă a anunţat securitatea… A venit miliţia călare, care a făcut arestări şi execuţii sumare… cadavrele au fost lăsate în văzul tuturor, două zile şi două nopţi, fără măcar sa-i acopere. După aceia i-a pus în sicrie şi i-a aruncat în camioane…”

Şi în judeţul Satu Mare nemulţumirile au dat naştere la o răs­coala, în urma căreia au fost arestaţi mulţi ţărani; după tortura de la securitate a lt.col.Weiss Ludovic şi Ilonczai Iuliu, pe 17 Sept.1949, la marginea com. Odojreu au fost împuşcaţi 4 ţăranii: Andrei POP, Gheza CHIRA, Endre BIRO şi Gyulai SANDOR.

 

DIN TARA CRISURILOR SCÂNTEIA A SĂRIT IN TARA OBCINILOR

 

Când în comuna Ucuriş primarul striga la oameni să „mănânce prune” (tot pe 31 Iulie 1949) în com. Rogojeşti plutonierul Vârgolici, forţând pe ţărani să se ducă la arie, s-a văzut tăvălit, în timp ce lumea flămândă striga: „Afară cu bolşevicii, nu avem nevoie de comunişti.” Pe 6 Aug. securitatea şi-a făcut intrarea în comună şi a început să aresteze după lista lui Onofrei Socaliuc (omul securităţii). Cei arestaţi au fost torturaţi şi condamnaţi la Suceava.

 

La Calafindesti pe podişul Dragomirnei, ţăranii revoltaţi au tă­iat firele telefonice şi moaşa Pruna a anunţat autorităţile care au sosit rapid la faţa locului şi ca să facă linişte, lt.de la Rădăuţi -Karl Segal, a descărcat mitraliera în cei peste 200 ţărani adunaţi la primărie. A fost împuşcat pe loc Vasile CACIUR, urmat de Filon ALEXEI şi Dumitru IRIMESCU iar Amfilohie DIACONESCU a murit la spital şi fiul lui Gheorghe Diaconescu (unul din cei 5 copii ai mortului) a fost rănit. Peste 20 de ţărani arestaţi au fost torturaţi şi li s-au înscenat procese. Alţii, destul de numeroşi, au luat drumul domiciliului obligator din Dobrogea iar familiilor nu li s-a dat voie să-şi îngroape morţii.

A doua zi, pe 7 Aug.1949, UFDR-istele, cu Hilda Rotaru, se găseau în com. Frăţăuţii Noi, lângă frontiera cu „raiul „sovietic şi îndemna ţărancele care se văietau că n-au ce să dea la copii să mănânce, „să pască buruieni şi urzicuţe ca pe vremea foametei”. Secretarul de partid Ştefan Botnar, intervenind să le despartă pe sătence de propagandistele de la oraş, a fost lovit intenţionat. Primarul a anunţat securitatea şi a sosit acelaşi Karl Segal cu 2 camioane cu miliţieni, dotaţi cu mitraliere, iar el a deschis focul în plin în cei vreo 1000 de ţărani adunaţi la primărie. A căzut Ion DAVIDEANU şi Ion ANDRISAN (de câte 20 ani fiecare), urmaţi de Ilarion IRIMES­CU, pe când Vasile ISOPESCU a murit la spital. Securitatea a ridi­cat morţii şi i-a înmormântat în secret.

Comuna a fost ocupată de grănicerii de pe frontieră,iar miliţia a arestat zeci de persoane pe care le-a predat securităţii, unde Karl Segal le-a torturat şi condamnat. Alţi zeci de ţărani, familiile victimelor arestate, au ajuns cu D.O. la Cuza Vodă în Dobrogea.

 

Tot pe 7 Aug.1949 a cunoscut represiunea din plin şi comuna BĂLACEANA, pentru refuzul de a duce grâul la arie. Ţăranul Ioan DOBOŞ a fost împuşcat pe loc, iar răniţii, Gheorghe ARCALEAN, Dumitru BLEORT, Ilie SASU, Mihai SASU şi soţia lui Grigore URSACHE, arestaţi şi duşi la torturile de la Rădăuţi. După lista primarului au fost arestate vre-o zece arestaţi şi dus pentru torturare lui Feller şi alte zeci au luat de domiciliului obligatoriu din Dobrogea.

Şi comuna Stroieşti la 10-12 km. vest de Suceava a cunoscut aceeaşi teroare, dar fără sa curgă sânge, doar arestări şi deportări.

Ceva mai jos, în com.Butea la nord de Roman, tot pe 6 August 1945, au sosit doua maşini cu securişti ca să-1 aresteze pe preotul Gheorghe PETZ, dar clopotul a început să sune şi 3.000 de ţărani s-au adunat cu furci şi topoare răsturnând maşinile. A fost chemată în ajutor armata, care a venit cu o tancheta şi un tun în timp ce un avion survola aruncând petarde pentru a împrăştia mulţimea. Au fost răniţi la Poarta Scheii şi s-au făcut numeroase arestări. Chinurile au avut loc la securitatea din Roman sub conducerea călăilor Davidovici şi Pârvu.

 

Sângele a curs din Belşug şi în centrul Transilvaniei, unde călăul între călai, Mihai Patriciu de la Cluj, nu s-a lăsat mai prejos, dirijându-şi oamenii pe toate văile şi a împuşcat fără milă, să înspăimânteze lumea.

Astfel, pe Remus BRUSTUR din Lechinţa l-a împuşcat pe 1 August, Istvan KIS a fost împuşcat pe 20 Iulie între Vad şi Mitresti, NAGY Lazlo a fost împuşcat în seara de 12 Aug. la marginea satului Curteni, KACSO Ştefan din Miercurea Nirajului a fost ucis la el acasă în noaptea 9/10 Aug., pe SANTA Iosif l-au împuşcat în plină zi pe 7 Aug., la marginea Vătaşului, în timp ce TINTARU Ion fusese împuşcat chiar în securitatea de la Blaj.

 

GROPI COMUNE

 

Alţi călăi ai securităţii care au „muncit” pentru urgentarea colectivizării, ne-au lăsat gropile comune care să ne amintească de prelungirea genocidului rusesc pe trupul Moldovei.

Printre aceşti sadici se număra: Poppig Ianoş (Suceava), Blehan Octavian (Iasi), Karl Segal (Rădăuţi), Fuchs Iani (Fălticeni), Ruckenstein (Botoşani), Davidovici( Roman)…

 

In urma lor s-au descoperit fel de fel de gropi comune la:

– Dealul Mărului, groapă situată la 300 m. între Km.59-60, pe şoseaua dintre Roman-Vaslui;

martori la săpaturi: Nicolae Popa, fraţii Tănase, Ioan Roşca, Ioan Bălan, Livia Dandara etc

-Dealul Balaurului, Martori la cercetări: fraţii Tănase, Nicolae Popa etc

-Cotul Ciocoitei

-Poiana Caescului;

-Poiana lui Vârlan;

-Caciulati, aproape de Căldăruşani

 

1950, RĂSCOALELE SE GENERALIZEAZĂ în RĂZBOI ŢĂRĂNESC

 

Cu toata ameninţare lui Dej ca „va zdrobi fără cruţare orice încercare de grupare sau de rezistenţă a duşmanului faţă de măsurile economice şi sociale luate de partid şi guvern”, ţărănimea era în mare fierbere.          

Primăvara lui 1950 aduce nemulţumiri chiar în sânul colective­lor înfiinţate în urma HCM 294:30-03-1950, care printre altele pre­vedea: „Întreaga producţie agricola, vegetală şi animală va fi predată statului.art.9.

In Muntenia anul începuse cu vărsare de sânge. Studentul Traian Gh.MARINESCU – Giacu care fusese în fruntea ţăranilor la secţia de votare din com. Izvoarele, cînd în 1946 li s-a furat voinţa natională, după groaznicele torturi ale lui Cârnu de la Piteşti, a fost dus la marginea comunei Izvoarele şi împuşcat pe 6 Feb.1950.Ves­tea s-a dus, dar nu i-a înspăimântat pe ţărani. Cu o seara înainte, acelaşi Cârnu Ion, cu plut. Ciofrângaru, îl împuşcaseră pe Dumitru A POSTOL, lângă primăria din Şuici.

Când a început recoltarea şi predarea cotelor la batoză, toată ţărănimea a fost în picioare spunând NU. După 1 Iulie 1950 Ialomiţa a fost în „flăcări”.

In loc să curgă boabe de grâu, la batoza a început să şiroiască prin sate sângele.

In comuna Gruiu s-au răsculat femeile că nu mai aveau ce da la copii să mănânce şi au răsturnat maşinile securiştilor, care venise­ră sa potolească mulţimea.

Alta ciocnire a avut loc pe 3 Iulie la Roşiori pe Mosiştea, unde a intervenit securitatea de la Căciulaţi cu Iştoc Isidor (Ion), cu Tureanu Ilie şi plut. Fote Alexandru. Au fost în acele zile răniţi 2 miliţieni şi un securist în înfruntarea cu ţăranii care încercau să elibereze pe cei arestaţi dintre ei.

La Drăgoeşti, tot pe Mosistea, primarul Roşoveanu a cerut intervenţia securităţii care pe 7 Iulie a venit şi a împuşcat pe ţăra­nul MATEI Alexandru şi a torturat ţăranii prin casele lor, arestând 96 ţărani. Torturaţi de Iştoc I. la Căciulaţi, au fost deportaţi în Dobrogea. Martor şi victima Eugenia IVAN.

 

La Ciuperceni, pe Videle, în 5 Iulie şi-a făcut apariţia securitatea şi miliţia care a deschis focul şi a făcut 2 morti, 4 răniţi şi s-au retras cu peste 30 de arestaţi.

 

A doua zi, în vecini, la Siliştea, a venit activista Cârjalia cu o maşină de susţinători ca să le spună că trebuie să dea cotele de la batoză. Tărancele i-au spus ca n-au ce să le dea copiilor să mănânce. Ea a scos pistolul şi a tras în aer, ameninţându-le. Ele au sărit pe ea şi i-au sfâşiat tot, lăsând-o ca pe Eva lîngă primar, care încerca s-o salveze. S-a salvat cu fuga. A doua zi, a venit armata dotată de război.

Până la sosirea securităţii, hărţuirea cu ţăranii au început-o activiştii de partid Vârlan Dummitru şi Dumitrescu, care a tras în mulţime. Când a sosit armata trimisă de cap.Nedelcu T sub conducerea lt.maj. Stănescu Marin, sângele a început să curgă. Au fost împuşcaţi: CRACIUN Aurica, COLIBAŞU Olimpia, POPA Stan, BICA Ion, ON­TICA Ion, BURCEA Ion. Peste 12 răniţi, acesta a fost un prim bilanţ sângeros. După 7-8 ore cât a durat teroarea asupra comunei au plecat cu 14 arestaţi la Calea Rahovei unde au fost luaţi în primire de Sepeanu Tudor şi măiestrii lui schingiuitori, Stănescu Marin, Ionescu, Vişan, Done…care pe lângă bătăi groaznice, asmuţeau şi câi­nii pe ei. Pe lângă aceşti condamnaţi au mai fost ridicaţi 285 de ţărani după lista întocmită de slt.Cristea T. şi plut.Cazan Gheoghe cu ajutorul informatorilor din sat.

Răscoalele şi crimele contra ţărănimii s-au ţinut lanţ:

La Sârbeni (12 km. răsărit de Siliştea, securitatea a tras împuşcând 2 ţărani, rănind 4 şi arestând alţii. La Şopârlesti au rănit un ţăran.

 

La Udeni (sat la 2 km.de. Sârbeni) a fost 1 mort şi 8 răniţi, retrăgându-se cu 15 arestaţi.

La Corbii Mari au făcut 1 mort, 2 răniţi şi arestat 10 ţărani. La Corbii Ciungi a fost acelaşi bilanţ tragic.

 

In jurul acestui focar au continuat revoltele la Fierbinţi, Ghim­paţi; pe 8 Iulie s-au făcut arestări, la Camineasca a fost un mort şi numeroşi răniţi, pe când la Iepureşti ţăranii îşi cărau grâul în timpul nopţii şi-1 băteau cu betele ca strămoşii.

 

Tot pe 7 Iulie, ţăranii din Hângulesti, jud.Râmnicul Sărat au fost arestaţi de maiorul Gheorghe Barbu şi lt.col. Ştrul Mauriciu de la Galaţi, pentru că şi-au cerut dreptul la hrana copiilor.

 

Pe 9 Iulie primarul din com.Potcoava-Călăraşi a cerut inter­venţia urgentă a securităţii pentru că ţăranii nu „ascultau”…

 

Disperarea era generală. La Văgiulesti şi Ungureni pe valea Motrului, miliţia a fost dezarmata iar în comuna Moacşa peste Carpaţi, lângă Sf.Gheorghe, ţăranii au votat o proclamaţie prin care comuna era declarată -„republică independentă”, nemaiacceptând „re­laţii comerciale” cu statul român.

 

Comuna Plevna din Ialomiţa, se baricadează într-o redută şi re­fuză să mai folosească batozele pentru a nu mai da cota.

 

In judeţul Gorj., în comuna Plopşoru, a venit în Septembrie chiar Ministrul de interne, Teohari Georgescu, să conducă ostilităţile împotriva ţăranilor ce se opuneau colectivizării şi dintre arestaţi a hotărât condamnarea la moarte a lui Constantin Constantinescu şi Grigore Bratu.

 

Ţăranii din Guşoieni ( Vâlcea); Leu (Romanaţi ) găsiseră motivarea să-şi ducă grâul acasă, fiindcă începuse războiul în Coreea iar ro­mânii făceau cazemate pe malul Dunării. Şi satele până la Calafat, Tiu, Gighera, Cornu… le urmau exemplu, iar securitatea nu mai putea face faţa arestărilor.

 

Transilvania era în fierbere. La Mărcuş (lânga Prejmer) ţăranii au făcut trei zile greva foamei cu pancarte: „NU VREM COLECTIV !”.

La Micfalău, la începutul lui Septembrie, timp de 5 zile, ţăranii înarmaţi cu coase şi topoare au înconjurat comuna, au gonit activiştii de partid care n-au mai avut curajul timp de o lună să intre în sate; în rebeliunea de la Vadul Crişului au participat şi ţiganii.

 

Să nu uitam moţii care, când aveau vre-o nemulţumire, coborau din munte cu toţii; acum aveau de ce, li se luaseră locurile bune şi li se dăduse păşuni pe râpe, li se luaseră foile de transport şi nu li se dăduse nimic; nici gaz, sare şi chibrituri nu le mai aduceau.

Acestea au generat mişcările de partizani din munţii Apuseni.

 

 

19 5 1 – ANUL MARILOR DEPORTĂRI

 

Pe 1 Aprilie au fost ridicaţi încă 2600 ţărani din Bucovina de Nord şi Basarabia şi deportaţi în Siberia.

Urmând modelul sovietic, pe 15 Martie 1951, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker, Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, au semnat HCM 344/1951, cu privire la mutarea persoa­nelor ce ar dauna „construirii socialismului”. Aceştia nu puteau fi decât ţăranii.

Cu acea ocazie s-a format o comisie din cinci persoane care să ducă la îndeplinire ordinul: Alexandru Drachici, Marin Jianu, Mihai Burcă, Pavel Cristescu şi Vladimir Mazuru. Între Beba Veche şi Gruia, pe o adâncime de 20-25 km, ţăranii indicaţi de informatori ca având atitudini duşmănoase, în noaptea de Rusalii 18/ 19 Iunie au fost duşi şi aruncaţi pe Bărăgan. Au fost necesare 20.000 cadre militare, 2995 de camioane şi 6.191 de vagoane, care au cărat după cifrele oficiale 40.320; dar, în realitate, numărul a fost du­blu, ajungând la aproape 100.000 de persoane. Printre cei ridicaţi:

BASARABENI din Banat- 8.477;

MACEDONENI -3.557;

Cârciumari şi chiaburi – 19.034:

ŞVABI – 20.000, printre ei numărându-se şi supravieţuitori ai genocidului din Donbas ( 1945-1949). Redactorul Franz Schuttack crede că în jur de o mie şi-au pierdut viata pe Bărăgan. Cea mai valo­roasă lucrare la capitolul Şvabilor a fost publicată de Heinrich Freihoffer în 1981 la Deggendorf sub titlul „Sklaven în Bărăgan” şi care cuprinde în 400 pagini fotografii, hărţi şi un appendix documentar.

Alte documentaţii întregesc aceasta dramă: Miodrag Milin şi Liubomir Stepanov (în Golgota Bărăganului); Daniel Vighi (în Rusalii ’51) şi Smaranda Vultur (Istorie trăită – Istorie Povestită).

Datele oficiale nu respectă adevărul. De exemplu, indica ridicarea oamenilor din 172 de localităţi când în realitate s-au ridicat din 203.

 

După căldura insuportabilă din tren, au fost coborâţi la Lehliu şi duşi între 4 tăruşi în plina câmpie şi sub acoperişul cerului, îndemnaţi să-şi facă bordeie că vine iarna. Si se găseau, de la copii de ţâţă, la bătrâni de 90 ani, adunaţi în jurul unui butoi cu apa călduţa în care mişunau viermi şi înconjuraţi de soldaţi şi cui­buri de mitraliera. Un ţăran creştin relata: „…In aceste săptămâni mi-a murit de dezinterie copilul de 10 luni. L-am îngropat eu şi cu soţia ca pe un câine şi cu miliţianul la spate”.

Aşa s-au format 18 aşezări noi, în aceasta „Siberie românească”.

In acest timp se omorau la Gherla, în reeducare, ţăranii, la canal tot ei erau exterminaţi cu jugul după gât, ca să doboare normele, iar la poalele Vlădesei, moţii în colibe de 7-10 fiinţe mâncau buruieni, iar după copii „Curg zdrenţele ca ploaia, ca o jale peste ciolanele ce ies prin piele…”.

Aceştia erau duşmanii regimului, supuşi genocidului ce cuprinse ţara subjugata.

Şi în timp ce ruşii transportau uraniul de la Ciudanoviţa (Banat) şi de la Vaşcău, ţăranii văii Crişurilor erau transportaţi cu va­goanele pe Bărăgan ca să se păstreze secretul lucrărilor de jaf.

Pentru toate aceste abominabile măsuri de destrămare a poporului român se impune procesul comunismului.

 

DESFIINŢAREA TUTUROR STRUCTURILOR STATULUI DE DREPT

 

Lucreţiu Pătrăşcanu îşi luase angajamentul faţa de Moscova să devină jurist al „poporului”, legalizând toate fărădelegile, calificându-le „emanaţie” a poporului; până şi furtul voinţei naţionale a devenit, sub iscălitura lui, un act de „dreptate populara”.

A mers pe acest drum strâmb, dându-le tovarăşilor posibilitatea de a-1 duce în faţa plutonului de execuţie pe cale „legală”.

Justiţia, după desfiinţarea inamovibilităţii magistraturii, nu numai că a înfrăţit-o cu executivul, dar a şi subordonat-o, judecătorului revenindu-i misiunea de a citi cifra anchetatorului din colţul dosarului, iar avocatului, „un moft al justiţiei burgheze” i s-a dat posibilitatea de a se uni în concluzii cu procurorul şi de a-1 ajuta pe acesta să-şi ridice nivelul celor 4 clase primare.

Pentru ca totul să meargă planificat după poruncile Moscovei si ca să se creeze un stâlp solid de apărare a abuzurilor, au schim­bat structura armatei, înlocuind-o cu trădătorii pregătiţi în URSS. (Mărturiile lui Aurel State, Achile Sari, Mărculescu….)

 

LUPTA Contra CULTURII şi BISERICII

 

Datorită acestor două jaloane răsărite din popor, adevărate faruri luminoase ale concepţiilor liberale de dezvoltare a societăţii, România a reuşit să-şi ctitorească Statul de drept.

Acestea trebuiau dărâmate şi lor le-a pregătit Gheorghiu Dej mormântu1 la Canal.

Începutul a fost cu tineretul care s-a dovedit de neînfrânt, fi­ind prezent în toate acţiunile anticomuniste.

Tinerii din satele Maramureşene au fost prezenţi alături de părinţi la podul Izei (6 Martie 1945) apărând hotarul ţării, tinerii au fost primii în mişcarea de rezistenta din Obcinile Bucovinei şi în tineret s-a tras pe 8 Noiembrie 1945 de către comuniştii din Ministerul de Interne.

Pentru că nu puteau să îngenuncheze studenţimea din Cetatea Moldovei, au urmărit pe unul dintre conducători, pe medicinistul Sergiu IACOVLOV şi pe 18/19 Martie 1-a împuşcat Ilie Natan (poliţist).

 

După arestările studenţeşti de la 10 Mai, a celor ce participaseră la manifestaţia anticomunistă, a urmat atacul contra Ateneului Român din 15 Mai, când o parte din Ctitorii Unirii sărbătoreau 98 de ani de la Adunarea de la Blaj. La acest atac murdar au participat o mâna de studenţi „democraţi”, deveniţi agenţi comunişti, care au spart geamurile acestui simbol al culturii româneşti. Printre ei se numărau unii care au ajuns scriitori la gazetele comuniste şi propagandişti marxişti: Barbu Câmpina, Muşat (nume împrumutat, isto­ric), Axinte, Cristea, Moroianu, Gorotcov, Aldea Sanielevici, Gr.Filipescu, Ion Biserică, Mircea Sântimbreanu, Mihai Gafiţa, Petru Vintilă…

 

La Cluj, în atmosfera explozivă de după 14 Mai când s-a anunţat de la Paris că Ardealul a redevenit de drept al României, studenţii au fost victimele muncitorilor maghiari de la Dermata şi CFR, care înarmaţi cu răngi, topoare, lanţuri, ciocane… s-au năpustit asupra Că­minului Avram Iancu, distrugând uşile, spărgând geamurile, încercând să intre peste ei pentru a-i masacra. Cei vre-o 200 de studenţi s-au apărat ca plăieşii la Cetatea Neamţului, pana au venit Mânăsturenii în ajutor.

Dintre conducătorii atacului au fost comuniştii Balsaz Egon, Adorjan Gheorghe, Neves Francisc, Butyka, Nagy Seszo şi alţii, sub acoperirea siguranţei din Cluj condusă de comisarul Gheorghe Cră-

ciun (călăul securităţii din Sibiu şi directorul Aiudului). Martor, doctor prof. Coriolan Brad.

 

 

„LĂUDAT SĂ FIE TINERETUL CARE S-A CINSTIT PE SINE ARUNCANDU-SE
IN LUPTĂ CU NEMĂSURATĂ ABNEGAŢIE şi DRAGOSTE DE NEAM şi LIBERTATE,
URMÂND PILDELE ÎNAINTAŞILOR DIN 1848, 1877, 1914 şi 1918.

VIGOAREA LOR ESTE GARANŢIA VIITORULUI.”

 

Noii politruci s-au amestecat şi în viaţa universitară, interzicând prin manevre necinstite alegerile studenţeşti. Profesorul Tudor Vianu a fost cel ce a sugrumat tinerea alegerilor univer-sitare, pe care Ştefan Voitec le-a înmormântat, numind comitete provizorii după modelul de infiltrare comunist.

La mai puţin de un an au trecut şi la „organizarea elevilor”, pen­tru a-i face o anexă a politicii de îndoctrinare comunista.

Imediat după semnarea tratatului de pace, care a lăsat România tot acolo unde mai marii lumii hotărâseră să lâncezească, oamenii trăiau sub imperiul fricii, al nesiguranţei, văzând peste tot numai semne rele. Generaţia tânăra care credea în politica ca într-o artă a gu­vernării în care viaţa să se sprijine pe dreptate şi credinţă, pe adevăr şi dragoste, era aruncată din cămine, alungată de la cantine, de indivizi mânuitori ai bâtelor, recrutaţi ca agenţi ai siguranţei şi scribi ai notelor informative.

 

In România se instalase un îndelung exerciţiu al propagandei peste o lume supusa exterminării.

Si pentru aceasta crima împotriva culturii şi a intelectualităţii_; trebuie sa dea socoteala cei ce au impus comunismul prin minciuna.

 

In acel An al Păcii, tranziţia a început să macine valorile, să trivializeze trecutul şi să evidenţieze reaua credinţă la care aderaseră din oportunism unii, dezbrăcaţi de caracter şi onoare.

 

In ziua când omenirea aniversa 158 ani de la demolarea Bastiliei şi deschidea drumul spre libertate, dreptate şi fraternitate, în România se ridica o altă Bastilie a terorii, în care au început să fie aruncaţi Ctitorii României monarhice întregite. După nu­mai 169 de zile, a fost azvârlit şi monarhul, de cei cărora le legitimase frauda.

 

Modelul sovietic, această zisă democraţie ce se instaura, părea din capul locului o înfrăţire între dictatura şi gangsterism.

Deschiderea pe drumul păcii a început cu comprimarea cadrelor universitare: Gheorghe Bratianu, Gh.Cantacuzino, George Fotino, Ion Hudiţă, Victor Papacostea, Petre Caraman, A.Niţu şi alţii; Gheorghe Oprescu şi Dimitrie Guşti au fost pensionaţi forţat.

După atacarea oamenilor de cultură de către Nicălai Moraru (fostul tăbăcar Morgenstein), a venit rândul lui Francisc Păcurariu, pe 19 Mai 1947, să se alăture acuzaţiei adresată lui Vladimir Streinu, că încerca sa răstălmăcească marxismul, afirmând că Şerban Cioculescu ar fi asemănat tendenţionalismul literar marxist cu cel al naziştilor.(Rev. Literatură şi marxism).

O serie de oportunişti începeau să se alinieze concepţiilor de abrutizare a societăţii prin cultură, printre ei: Andrei Oţetea, Al. Roşca, C.Daicovici, C.Balmuş, A.Graur, Em.Condurachi, Eugen Jebeleanu_, Cicerone Teodorescu, Saşa Pană, Mihai Beniuc….

Ocupaţia ruseasca, pe lângă obligaţiile economice şi politice, au impus şi o aservire culturala.

Continuându-se ofensiva de demolare a instituţiilor, s-a trecut la „curăţirea” cadrelor universitare de acele elite ce se bucu­rau de încrederea studenţimii şi care făceau cinste învăţământului, începându-se o campanie deşănţată prin presa.

Autonomia universitară dispărea prin Legea 659/24-08-1946.

S-a format o comise ministeriala de raţionalizare a învăţămân­tului superior din: Traian Savulescu, C.Daicovici, Miron Niculescu, P, Constantinescu-Iasi, care, pe 2 Oct. 1947, a propus (şi Ştefan Voitec a aprobat) punerea în retragere a 80 de cadre universitare; pe alţii i-au pensionat forţat; pe 4 Oct.1947 au trecut la suprimarea de 400 posturi în învăţământ (asistenţi, lectori, şefi de lucrări).

In locul lor au fost introduse cadre noi, credincioase partidu­lui şi regimului, chiar dacă nu îndeplineau criteriile; începea anarhizarea învăţământului.

Pentru a sublinia decapitarea învăţământului, e suficient a men­ţiona că Facultatea de drept, care avea în 1944 un număr de 45 cadre, a ajuns în 1950 cu 5 supravieţuitori la catedre, pe când 8 erau deja în închisoare şi alţii muritori de foame.

Pericolul ce pândea a fost strigat în Aula Academiei Române pe 14 Martie 1947 (la un an după ce se ceruse „Etatizarea Academiei” de către cel căruia i se cerea capul în presa comunistă, profesorul de renume internaţional Grigore T.Popa, care spune:

„Una din formele cele mai teribile ale eticii este tirania dosarului… Oamenii se tem, se suspectează unii pe alţii. Când într-o ţară puterea a fost luata cu forţa, uzurpatorul are în vine frica unei alte uzurpări, sau a unei revolte de răsturnare… Să ne amintim puţin isprăvile dictaturilor de-abia răsturnate şi a celor care aşteaptă să fie răsturnate: bastoanele de cauciuc şi untul de ricină, spionajul în familie prin copii, dispariţia de oa­meni peste noapte, arestări şi deportări, schingiuiri şi viaţa în celule, spionaj intens şi omoruri, luare de ostatici, confiscări de bunuri, răpiri din stradă, descinderi nocturne şi percheziţii, înscenări şi eliminări din servicii…”

La aceasta s-a redus viaţa românului de atunci, timp de o jumă­tate de secol: FRICA, şi Gr.T. Popa a denunţa-o, de la cel mai înalt for de cultura.

In timp ce vorbea acest profet, Traian Săvulescu, C.Parhon, St.Nicolau (intraţi în lanţul colaboratorilor), cuprinşi de frică, s-au sculat şi au părăsit Aula spunând…”şi-a pierdut simţul conservă­rii…”. Nu se ştie daca ar mai fi auzit şi….continuarea:

„Daca Isus ar începe astăzi propovăduirea sa, este foarte proba­bil ca înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacţionar şi ar încheia repede cariera sa profetică într-o celula întunecoasă, în numele ideilor progresiste…”

Când au venit să-1 aresteze pe profesorul-profet, studenţii au sărit în apărarea lui, alţii l-au scos pe un geam, dispărând cu el. Ascuns la un bun prieten curajos, a murit bolnav, în ascunzătoare pe 18-07-1948.

Un coleg al său, decanul prof. dr. Vintilă Ciocâlteu, a murit tot în ascunzătoare în 1947, pentru că s-a opus la profanarea învăţămân­tului universitar, când au vrut sa-1 impună pe Simion Oeriu, care nu avea nici un merit, decât că era împins de turma progresistă.

In faţa atacurilor tot mai furibunde contra culturii occidenta­le, care „ne adusese tot răul de pe lume” şi la îndemnul lui G.Călinescu care, încadrat, dădea sfaturi „ca acum când poporul intra în plinele sale drepturi (n.n.- după ce i se furase voinţa), trebuie să vrem să fim alături de el”, curajosul savant Nicolae Bănescu, într-o comunicare, s-a referit la perdeaua de întuneric ce se lasă între cele doua puncte cardinale, prefigurând „cortina de fier”.

 

CULTURA SUB SEMNUL TERORII: ANUL 1948

 

 

Sub fel de fel de motive, cadrele universitare porniseră pe Golgota. Pe 15 Mai, un val uriaş a aruncat tineretul – şi în special studenţimea – în fundul închisorilor. Tot pe 15 Mai se deschidea Adu­narea Generala a Academiei Române. In timpul acestor dezbateri omagiale ce subliniau rolul Revoluţiei de la 1848, invocându-se marile personalităţi şi dragostea lor de patrie, ca o notă discordantă au apărut C.Parhon şi T.Săvulescu, două unelte ruseşti, ca­re au pus problema desfiinţării Academiei Române şi a înfiinţării Academiei R.P.R., ca organizaţie de partid şi de stat.

Pe 9 Iunie 1948, se radia Academia Româna şi se numea o Comisie (conform directivelor) care în termen de 45 zile va depune Statu­tul de organizare al Academiei R.P.R. Aceasta era de fapt o aservi­re a spiritului şi viza „coborîrea nivelului” (declara N.Banescu.- pe drept cuvânt).

Membrii Academiei nu se vor mai întâlni în plen, ci vor fi răspândiţi prin închisorile comuniste, de unde mulţi vor fi aruncaţi în gropile comune.

Din vechii membri au fost reţinuţi numai 27.

Iar cei 42 de membrii „fondatori” ai…Academiei RPR, numiţi de către Consiliul de Miniştri, vor propune alţi 49 membrii titulari; toţi cei 91 au semnat o rezoluţie prin care se condamna Acade­mia Româna şi se angajau sa servească cu devotament politica Par­tidului Muncitoresc Român.

Intre lichidarea Academiei Române şi înfiinţarea sucursalei partidului comunist a avut loc o altă lovitură dată economiei na­ţionale: Naţionalizarea industriei.

 

O alta pacoste pe capul tineretului

 

In 1945 a venit de la studiile moscovite, cu o carte de circa 30 de pagini, denumita „Gazeta de perete”, un anume Mihail Roller, care a constituit materialul pe linie de educaţie. A mai publicat un „studiu de 10 pagini ignorate din istoria României moderne”, luându-şi rolul de reformator al istoriei României, ajutat de Barbu Câmpina.

Că şi-a bătut joc de trecutul neamului românesc, cu sprijinul culturalnicului Leonte Răutu, nu-i încă tot, dar ne-a şi rescris istoria. După moartea lui Stalin a circulat zvonul ca ” s-a sinucis Roller”. Mărturie asupra acestei falsificări stă Comunicarea Liviei Dandara făcută la Sighet (inclusă în Analele Sighet nr. 6, pag. 574.).

 

In August 1948 a venit rândul umplerii golului, de la şoimii patriei până la facultate prin înlăturarea rămăşiţelor şi concepţiilor burgheze”, făcându-se loc îndoctrinării tineretului, spre a se scoate indivizi depersonalizaţi.

Se introducea marxism leninismul şi limba rusă în învăţământ.

Învăţământul era organizat exclusiv de stat; pe lângă orele de îndoctrinare se urmărea „îndrumarea folosirii timpului liber”.

Gheorghiu Dej indicase: „De la grădiniţă copilul trebuie pregătit pentru viaţa în colectiv”.

 

BISERICA

 

Stâlp de bază al Statului şi una din cele mai importante in­stituţii opozante regimului comunist.

Din 1945 s-a încercat transformarea ei într-o curea de transmisie a propagandei comuniste către sate, unde preoţii aveau o in­fluenţă capitală asupra ţărănimii, care, după modelul rusesc, tre­buia să fie adusă în situaţie de sclavagism.

Au îndemnat pe preoţi să se adune în sindicat şi chiar după 6 Martie pe preotul C.Burducea l-au făcut ministru, sperând câş­tigarea clerului. Câştigul a fost infim şi numai la ortodocşi.

Forţând nota, au trecut la exterminarea Patriarhului Nicodim care, pe 27 Feb. 1948, a murit în urma tratamentului cu otra­vă de la Mănăstirea Neamţ, si nu s-a aflat dacă s-a spovedit Arăpaşului de la Iaşi, pe a cărui moşie se afla mănăstirea. Gheorghiu Dej avea nevoie sa-1 facă patriarh pe cel… ce-1 găzduise după evadarea de la Tg.Jiu şi să i se mărturisească despre uciderea lui Foriş, ca să fie dezlegat pentru următoarele, ce le avea planificate.

Dar în bisercă fiind o rânduială, urma ca pe scaunul patriarhal să se aşeze Mitropolitul Moldovei Irineu Mihalcescu; cum partidul era grăbit, pe 2/3 Aprilie 1948 a murit, de aceeaşi „boala” ca şi patriarhul.

„Preotul” Marina din Vâlcea a fost trimis urgent la Iaşi, a tre­cut prin toate treptele cerute de canoane şi pe 24 Mai 1948 i s-a dat lui Dej omul îmbrăcat în straie de patriarh democrat. Pentru că toate merseseră planificate „ca la carte”, şi alegerea s-a făcut tot după „canoane”. După relatările Gabrielei Catalan „trebuie spus că din cei 504 membri cu drept legal şi canonic de vot, au fost prezenţi 427 şi au ieşit 428 voturi exprimate…Trebuie să remarcam că majoritatea celor cu drept de vot erau, nu clerici sau simpli enoriaşi delegaţi de parohii şi episcopate, ci politici­eni şi politruci comunişti, mai mult sau putini anonimi, membrii ai M.Ad.N. sau ai guvernului, ori alţi „tovarăşi de drum”, cu diverse funcţii în administraţia de stat locală şi centrală…mobilizaţi la Patriarhie luni dimineaţa, 24 Mai 1948, în număr de 320, din care aproape 200 bucureşteni…”.

In discursul de investitură, Patriarhul roşu s-a angajat la des­fiinţarea bisericii Greco Catolice şi silirea credincioşilor să revină la ortodoxie, o pregătire cât mai buna a clerului (epurare şi selectare), reorganizarea clerului monahal pe alte baze, îmbinând viaţa duhovniceasca cu cea socială şi culturală, reformarea instituţiilor pentru pregătirea clerului de mir şi monahal, revizuirea predicilor, propaganda bisericească în favoarea statului şi regimului comunist, dezvoltarea relaţiei speciale cu Moscova, combaterea şovinismului şi prozelitismului, precum şi colaborare constantă cu Bisericile Ortodoxe surori.

Deci tăpânirea îşi impusese Biserica, sub lozinca „cine nu este cu noi este împotriva noastră”, în spiritul celei de a doua reuniuni a Cominforumului, care prevedea printre sarcini: întreruperea legăturilor Bisericii Catolice cu Vaticanul, desfiinţarea Bisericilor de rit oriental, cele ortodoxe, prin teroare şi şantaj să fie subordonate puterii instaurate în stat. Condiţiile fiind create, pe 6 Iunie 1948, s-a înmânat cârja patriarhului într-un cadru so­lemn, în faţa autorităţilor de stat şi de partid.

Pentru că directiva venea de la Moscova, la ea s-au aliniat şi Bisericile din Albania, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, fiecare plătind tributul sângeros al îngenuncherii.

 

ASALTUL COMUNIST ÎMPOTRIVA BISERICII GRECO-CATOLICE

 

Când partidul comunist a programat moartea lui Nicodim, a fost chemat episcopul greco-catolic Iuliu Hossu şi i s-a propus postul de Patriarh al României (ianuarie 1948).

După refuz, Gheorghiu Dej, la indicaţia Moscovei, şi-a urmat planul criminal, sacrificînd pe Nicodim şi Mihalcescu şi instalîndu-şi omul de casă -Marina (Justinian)- ca patriarh. Acesta a trecut la asaltul contra Bisericii Greco-catolice, denunţând Concodatul (încheiat în 1927) dintre Statul Român şi Vatican- pe 18 Iulie 1948. A urmat desfiinţarea şcolilor confesionale (3 Aug.1948). În luna Septembrie s-a trecut la depunerea episcopilor Ioan Suciu, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan.

Prin ameninţări şi şantaj au adunat 38 de preoţi (dintre care 2 au dezertat) şi i-au pus să voteze pe 1 Oct.1948 trecerea bisericii greco- catolice la ortodoxim, ocupând după aceasta cu forţa biseri­cile şi reşedinţele.

Intre 15-18 Oct., Mănăstirea Bixad a cunoscut zile de groază, prin năvălirea a peste 100 de securisti, miliţieni, activişti, care au arestat 23 de greco-catolici. Intre 28-31 Octombrie a urmat arestatarea celor 7 episcopi şi alte zeci de preoţi până la 1 Decembrie 1948, când a fost suprimată Biserica Greco-Catolică şi i s-au confiscat toa­te bunurile.

Se dezlănţuie o prigoană furibundă de arestări şi arun­carea familiilor preoţilor pe drumuri, din casele parohiale.

Clerul militar fusese scos din armata (care-şi schimbase unifor­ma după modelul sovietic, având ca general şef al educaţiei pe Pe­tre Borilă).

Justiţia, odată cu naţionalizarea (11 Iunie) se organizează tot după modelul sovietic. După ce-1 aruncaseră afară pe tovarăşul de drum – Lucreţiu Pătrăşcanu – au înlocuit barourile cu colegiile de avocaţi, iar pe majoritatea magistraţilor i-au disponibilizat, îna­inte de a le arăta drumul închisorilor (înmulţite şi întărite prin dotarea a încă 2 Tribunale militare, la Ploieşti şi Sibiu). Ca asigurare a materialului uman pentru temniţe au recurs tot la modelul sovietic_, cu înfiinţarea Direcţiei Securităţii poporului. În ultima zi a anului s-au înfiinţat trupele M.A.I.

Nu greşim dacă spunem că de la această dată România devenise o închisoare în totalitate, deoarece, după sfidarea sistemului stalinist de către Tito, se luaseră măsuri de siguranţă în Banat şi se trecuse la construcţia liniilor de fortificaţii în Oltenia.

Odată consolidat sistemul represiv intern, i-a revenit Anei Pauker să integreze politica externă în cea rusească, rechemând de la posturi pe unii care n-au mai revenit niciodată şi numind pe ai ei, ca să în­deplinească misiuni ascunse în favoarea Moscovei.

Aceste fapte justifică în plus crima de trădare a poporului ro­mân, de aservire a ţării unei puteri străine.

Femeia aceasta cu grad de colonel rus, care închinase Moscovei afa­cerile externe ale României, a denunţat acordul dintre România şi Franţa, împreuna cu toate anexele (semnate în 1939) şi a expulzat nunţiul apostolic Gerald Patrik O’Hara şi pe colaboratorii săi pontificali John Kirk şi Guido del Mestri, în maximum 3 zile (4-07-1950).

Teohari Georgescu a trecut la interzicerea Cultului Catolic în Martie 1949, dând mână liberă lui Gh. Pintilie (Bodnarenko) şi lui Alex. Nicolschi să înceapă arestările. Din 1 Dec.1948 până în 1964 au arestat peste 4000 preoţi de toate riturile şi ierarhii Catolici şi greco-catolici au fost exterminaţi.

Biserica a fost înjosită, batjocorită, călugării alungaţi din mănăstiri şi după cum vom vedea, slujitorii ei acuzaţi de spionaj.

Nu trebuie să uitam politica ruseasca agresivă, nu numai în ţă­rile satelite, ci şi în cele occidentale – foste aliate- sabotînd, după 1947, aplicarea Planului Marschall de ajutorare economică a ţărilor subjugate- pe care urmăreau să le destabilizeze. In Franţa, aproape 6 luni, începând din Iunie 1947, comuniştii au încer­cat preluarea prin forţă a guvernului, organizînd greve şi sabotaje peste tot, obligând guvernul să cheme 30.000 de rezervişti pentru a curma flagelul. Şi cum el se întindea cu consecinţe grele asu­pra Italiei şi în general a Vestului (Blocada Berlinului), Papa Pius al XII-lea a excomunicat pe toţi membrii şi simpatizanţii partide­lor comuniste (care făceau jocul de agenţi de infiltraţie) preci­zând; „Comuniştii nu se află la stânga, ei sunt la est.”

 

POLITICA DE CRIMĂ CONTRA SPIRITULUI şi CULTURII

 

Pe lângă represiunea contra Bisericii, reformarea învăţământului cu epurarea şi arestarea cadrelor universitare şi desfiinţarea Academiei Române, s-a trecut la epurarea a peste 8.000 titluri de lucrări şi scoaterea din biblioteci a numeroase tone de cărţi de pe tot cuprinsul ţării, de la Academia Română, Bibliotecile Universitare, de la licee…până şi de la Scoală de nevăzători (Vatra Luminoasă Bucureşti), lucrări cărora li s-a dat foc, ca pe timpul naziştilor.

 

Paralel cu această acţiune de ardere a ştiinţei, comuniştii au lansat lupta contra „spionajului”, văzând în fiecare intelectual un potenţial spion, mai ales pe cei ce studiaseră în străinătate şi pe cei ce aveau legaturi cu cei veniţi din străinătate_, sau purtătorii de corespondenta cu rudele şi prietenii stabiliţi în străinătate.

 

În 5/6 Mai 1950, au fost ridicate 83 personalităţi ale vieţii politice româneşti (pe drept cuvânt Ctitori ai României) din 1918 până în 1940, foşti miniştri, subsecretari de stat, guvernatori ai BNR… şi duşi în închisoarea Sighet ( nume de cod „Dunărea”).

Pe tabelul întocmit de colectivul M.A.I. (format din Marin Jianu, gen. Pavel Cristescu, col.Gavril Birtaş, col.Mihail Dulgheru, Lt.colonel Teodor Sepeanu şi maior Ilie Bădică) se scria:”Toate elementele politice care au avut un rol în viaţa politică a ţării. Să se găseasca motive de internare în proces.”

Comandantul închisorii spune despre cei veniţi:”… Bătrâni, slabi, bolnavi, speriaţi. Nişte umbre. Unul din ei, Brătianu; am avut trei în penitenciar, a fost scos pe braţe din duba şi dus în celula lui.

Era în comă. Aşa ajunsese…Si ce sa fac cu el?…O să-1 îngropi în secret într-un loc ferit…A murit în noaptea aceea…”. Ordinul de arestare şi trimitere fusese semnat de Gheorghe Pintilie (Bodnarenco). Numărul lor a crescut până la 139 şi din ei au murit 84, în condiţii de exterminare.

Tot aici au mai fost aduşi 66 de ierarhi şi clerici catolici şi greco-catolici dintre care de asemenea au murit mulţi în condiţii de exterminare.

A doua zi după arestarea Ctitorilor, familiile au fost evacuate din domiciliu şi duse la marginea oraşelor în magazii sau locuri insalubre, lipsite de condiţii umane şi de lucrurile care le-au fost confiscate. Urmaşii au fost nu numai evacuaţi, dar şi cu pensiile tăiate, iar copii lor cu urmări la servici, sau în câmpul muncii.

Jaful a fost total. Guvernul a dat un H.C.M. în 1956 prin care legaliza jafurile.

Si tot Gheorghe Pintilie a semnat ordinul din 15-04-1952, prin care au fost arestaţi membrii familiilor elitei româneşti de la Sighet şi tot pe bază administrativă au fost trimise la munca de exterminare soţiile, copiii şi alte rude apropiate.

Felul cum lucra justiţia şi Ministerul de Interne este de reliefat de cazul prof. ministru Mihail Manoilescu, arestat 5/6 Mai 1950, mort la Sighet pe 31 Dec.1950; dar pe 12 April 1952 el a fost condamnat în lipsă la 15 ani temniţa grea şi 10 ani degradare civica, cu confiscarea averii.

O alta categorie de intelectuali şi foşti funcţionari adminis­trativi ai României Mari, între cele doua războaie mondiale, a fost arestata în noaptea 15/16 August 1952. Din acest lot, de ordinul miilor, au făcut parte foştii primari, notari, perceptori, prefecţi, preoţi şi învăţători de prestigiu, care împiedecau prin pre­zenţa lor procesul de colectivizare şi foarte mulţi membrii ai partidelor PNT şi PNL, care scăpaseră arestărilor din 15-08-1949. Aceştia, adunaţi din toata ţara, pe baza de tabele administrative pe termene (24-60 luni) au trecut prin Ghencea şi au ajuns la Poar­ta Albă, de unde au fost dirijaţi spre lagărele de muncă forţată (de exterminare) în care au murit foarte mulţi: la Galeş, Peninsula, Capul Midia. După 19 Iulie 1953 (închiderea Canalului) au fost aduşi la Poarta Albă ca schelete supravieţuitoare (mulţi n-au mai putut fi salvaţi).

O alta categorie o reprezintă foştii funcţionari ai poliţiei şi magistraţi, care mai erau în viaţă după 1918; au fost arestaţi aproape în totalitate după 20 Iulie 1948_, căutându-se, înainte de exterminarea lor, să se stoarcă de la ei date compromiţătoare despre comuniştii din conducerea superioară a partidului comunist. Am amintit că mai mult de jumătate din foştii comunişti fuseseră agenţi ai siguranţei şi acum puteau fi un pericol pentru Gheorghiu Dej. Începuse răfuiala internă, prin excluderi din partid şi se ajunsese la vârful conducerii. Gheorghiu Dej se simţea ameninţat de Foriş (pe care-1 lichidase), de Lucreţiu Pătrăşcanu (arestat din Mai 1948), de Ana Pauker,Vasile Luca şi Teohari Georgescu (pe care i-a arestat în 1952) – urmând sa le facă procese.

 

RUINAREA ECONOMICĂ: SĂRĂCIREA şi ÎNFOMETAREA POPULAŢIEI

 

Guvernul comunist, format din agenţi şi slugi ale Moscovei, au urmat „modelul sovietic” fără să opună rezistenta.

Când, după seceta dezastruoasă şi ruinarea din cauza războiului, puterile occidentale au propus tuturor tărilor din Europa un plan de redresare economica (Planul Marschall ), ţările subjugate l-au refuzat la ordinul Moscovei. România şi Polonia, pe 4 Iulie 1947, iar Cehoslovacia, deşi îl acceptase, a anunţat că renunţă la plan. Masaryc spunea ca „Noi nu suntem decât nişte vasali.”

Pentru aceasta politică economică se fac vinovaţi comuniştii, fiindcă au refuzat cooperarea cu Europa occidentală. Au depărtat ţara de sursele viabile, integrând-o politicii URSS, care era departe de a atinge nivelul industrializării spre a acoperi cel puţin 50% din necesităţile vasalilor. Şi ca să fie şi mai strâns legată de interesele Moscovei, a intrat în Sept.1947 în Cominform, un pas înspre divizarea Europei.

Dar omul bolnav de la Moscova începuse să se teama de complo­turi şi-i suspecta pe cei mai apropiaţi, după lovitura primita de la Tito.

După ce, pe 31 August, mareşalul Jucov a trebuit sa moară pentru a fi liniştit Stalin, acesta a făcut să dispară de mâna lui Beria şi pe Solomon Mikhaels (conducătorul Comitetului evreiesc antifascist). Deşi recunoscuse statul Israel (înfiinţat în 1948), la scurt timp Stalin şi-a schimbat opţiunea pentru arabi şi a dezlănţuit o persecuţie anti-evreiască, nu numai în Rusia, dar şi în ţările satelite care a durat până la 13 Ianuarie 1953, când s-a anunţat descoperirea complotului „asasinii în halate albe” (doctorii evrei care, după asasinarea lui Jucov, ar fi urmărit şi dispariţia altor conducători ai URSS). Până la această dată, fuseseră arestaţi mii de evrei antifascişti şi mai ales intelectualitatea, înterzicându-se publicaţiile lor. Am amintit această întorsătură în politica dictatorială împotriva celor ce-i sprijiniseră, fiindcă ea s-a impus şi celorlalte state satelite, având un caracter nazist, de exterminare.

 

Ca la comandă, Rusia sovietică declanşează un război ciudat contra Statelor Unite, la început în 1949, în Europa, pe spatele ţărilor satelite. Americanii sunt învinuiţi ca prin Churchill au încercat să instaureze o federalizare balcanica în jurul lui I.B.Tito.

 

Eşecul rusesc de a face pe anglo-franco-americani să se retragă din Berlin prin blocada impusă, a dus la crearea N.A.T.O-ului; Moscova a răspuns prin obligarea Germaniei de răsărit şi Cehoslo­vaciei să recunoască frontierele lor cu Polonia.

Imediat s-a declanşat o atmosfera de „spionită”, în ţările subju­gate de URSS înscenându-se comedii de procese.

In 22 Sept.1949 a avut loc la Budapesta un proces cu pedepse capitale în care grupul Laslo Rajk a fost acuzat că a fost dirijat de Tito ca să rupă Ungaria de Cominform, alăturând-o Federaţiei Bal­canice. Faptele „recunoscute” în timpul anchetelor au fost judecate în procesul ce a avut loc.

 

In Bulgaria, pe 7 Dec.1949, s-a judecat o altă comedie judiciară în care un vechi militant comunist acuzat că era unealta lui Tito pentru integrarea Bulgariei în Federaţia Balcanică, după anchete barbare, a recunoscut rolul de spion al imperialiştilor şi legatu­rile cu conducătorul iugoslav. Ajuns la „proces” nu a recunoscut însă declaraţiile făcute în anchete. A fost executat şi după aceea s-a publicat o scrisoare făcută înainte de moarte, prin care revenea asupra declaraţiilor din instanţa. In timp ce era arestat Kostov, liderul Dimitrov G. se întorcea în cosciug din URSS, nevindecat.

 

Polonia a fost şi ea teatrul unei înscenări, după numirea mareşalului rus (de origine poloneză) Rokosovski ca ministru al Apărării şi comandant şef al armatei poloneze, în Noiembrie 1949. In acelaşi timp Gomulka şi doi prieteni au fost excluşi din partidul comunist. Alţii au fost arestaţi „recunoscându-şi” vinele după dorinţa anche­tatorilor şi condamnaţi cu lotul generalului Stanislaw Tatar (un preludiu pentru procesul lui Gomulka, deja arestat) în timp ce la Praga se regiza o alta înscenare.

 

Cehoslovacia a cunoscut din 1950 o serie de arestări printre veteranii comunişti iar pe 24 Nov.1951 a fost ridicat Rudolf Slansky, cu un anturaj numeros de evrei. De la Moscova a fost trimis generalul Likhatchev, colaboratorul lui Beria, ca să ajute la pre­pararea procesului (de reţinut că după execuţia lui Beria, a fost şi el lichidat la Moscova).Torturaţi şi drogaţi de dr.Sommer (care s-a sinucis în 1968, după primăvara de la Praga) au fost judecaţi pe 23 Nov.1952. Din 14 inculpaţi au fost exe­cutat (11) pentru trădare, spionaj, sabotaj, deviaţionism… Din lot au făcut parte 11 evrei, acuzaţi ca „prin origina lor erau predispuşi să fie instrumente ale spionajului american”.^.

Unul dintre acuzaţi, jurnalistul A.Simone a declarat în instanţa, ca sa fie pe linia acuzării, că un coleg american David Schoenbrun i-ar fi zis:”Este o datorie a fiecărui evreu de a susţine americanii chiar dacă nu sunt de acord cu toate detaliile politicii lor.”

Marturisirile „făcute” în timpul procesului trebuiau sa evidenţieze că evreii, popor internaţional, bucurându-se de un rol privilegiat, neavând susţinerea în tânărul stat Israel, au intrat în conspiraţia condusă de Statele Unite contra Uniunii sovietice în scopul de a smulge Cehoslovacia din prietenia cu sovieticii, urmărind s-o transforme într-o noua Iugoslavie.

Imediat după proces, ziarul comunist praghez declara sionismul că inamicul nr. 1 al clasei muncitoare, o acoperire a antisemitismului ce îl manifesta Stalin şi prin care urmărea schimbarea politicii spre populaţiile arabe, subliniind că au aceiaşi inamici (comuni) cu comuniştii. Schimbarea trebuia justifi­cată, mai ales ca până „ieri” Cehoslovacia furnizase armament Israe­lului, de la muniţie uşoara până la avioane de vânătoare. Acum schim­barea de orientare se făcea cu perdeaua sionismului care acoperă după modelul sovieto-ceh întregul lagăr comunist.

Ca să fie în ton cu modelul sovietic, Gheorghiu Dej declara în Noiembrie 1949 ca partidul comunist iugoslav este format din asa­sini şi spioni imperialişti care au pus mâna pe putere. Şi ca să dovedească prin fapte ataşamentul, a trecut la întărirea frontierei cu Iugoslavia, aducând armata rusească în sprijin.

Mai mult, a arestat câteva sute de sârbi din Banat, legându-i de câţiva ofiţeri din securitatea de la Timişoara într-un proces de spionaj.

 

„SPIONITA IMPERIALISTĂ „

 

Aceasta boala răspândita de Moscova s-a întins peste toata ţara şi s-a trecut la arestarea tuturor celor care făcuseră studii în occident şi a cuprins pe cei ce aveau prieteni în apus, a celor ce primiseră vizite din apus, a celor ce aveau rude în străinătate, asupra celor ce purtau relaţii cu membrii diplomatici sau jurnalişti străini, această molimă cuprinzând şi pe cei ce mergeau la Biblio­tecile străine pentru a citi ziare, a viziona filme sau a împrumuta cărţi.

 

Americanii au descoperit o serie de spioni ai tarilor comuniste, printre care soţii Rosenberg, care au furat din secretele bombei atomice, pe care a reuşit în 1949 s-o realizeze. Soţii au fost judecaţi şi executaţi. Atunci s-au dezlănţuit la comandă procese în toate ţările satelite condamnând sute de oameni prin înscenări.

 

Tot americanii au descoperit pe consilierul de presa şi cultură al României de la Washington că făcea spionaj şi l-au expulzat. În­cercând Bucureştiul să introducă o serie de activişti comunişti în Statele Unite pentru propaganda în favoarea păcii şi a comunismu­lui, s-a refuzat viza de intrare în U.S. A. a lui Emil Petrovici, Mihai Socor, Petre Constantinescu-Iasi s.a.

 

Ca ripostă, pe 1 Martie 1950, s-a întâlnit Biroul Politic al CC al PMR în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lotar Rădaceanu, Iosif Chişinevschi şi Alex.. Moghioroş, având la punctul 1 din ordinea de zi „Închiderea oficiilor de informaţii american şi englez”. Chişinevschi a spus că „noi am mai luat hotărârea să închidem „Institutul francez” şi totuşi el continuă”. Gheorgiu Dej a subliniat „trebuie luate măsuri de arestare împotriva tuturor care merg acolo.”

Pantiuşa Bodnarenco deja semnase ordinul de arestare, şi de pe stradă începuseră să fie ridicaţi cei ce ieşeau de la biblioteci. Angajaţii români ai bibliotecilor şi oficiilor de presa au fost arestaţi şi ei, torturaţi în anchete şi condamnaţi pentru „înaltă trădare.”

Biblioteca era o anexă pe lângă legaţia USA din Bucu­reşti (sub conducerea lui Frank R. Shea); se urmarea oprirea informaţiilor scurse din occident, prin presa şi reviste.

Pe 26 Aprilie 1950 s-a înscenat la Bucureşti un proces prin care acuzaţii erau învinuiţi de aţâţare la război, transmitere de informaţii despre misiunea sovietică şi mişcările de trupe; acestea,
după cum vom vedea, erau făcute de Rusia în vederea declanşării celui de al III-lea război mondial de pe teritoriul României. In acest lot, un fel de ghiveci, erau amestecate nume de diplomaţi ame –
ricani, englezi, suedezi, francezi şi ziarişti, funcţionari. Ca persona­lităţi, în boxa acuzaţilor se numărau surorile Nora şi Any Samuelli, Constantin Mugur (contabil-casier la biblioteca), Eleonora SuneWied (fiica regelui Albaniei, secretara), Liviu Popescu-Nasta (corespondentul ziarului „New York Times”, a cărui fiică era căsătorita cu prof.William Deakin, secretarul lui W. Churchill). Toţi au fost condamnaţi şi doi au murit în închisoare, iar restul au fost vânduţi pe dolari americani, după un deceniu, de acelaşi Dej, care hotărâse condamnarea lor.        

Şerban Rădulescu Zoner, la sfârşitul relatării despre acest proces (Anale Sighet 7, pag.336) scrie: „In timp ce o mâna de istorici încearcă să ridice valul tăcerii de pe o jumătate de veac al unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist, alţi colegi de-ai lor vehiculează prin publicaţii şi, mai ales, prin intermediul posturi­lor de televiziune jumătăţi de adevăr, pentru a crea confuzii şi a manipula cu dibăcie opinia publică.”

Un alt proces de spionaj al imperialismului, s-a judecat pe 30 Iunie 1960, în care s-a încercat să se implice legăturile unor ro­mâni cu legaţia Turciei, cu Belgradul, cu Atena. Era o înscenare murdară. Era vorba de soţiile unor cetăţeni români ce îşi câştigaseră libertatea, şi care încercau să reia legătura printr-un aviator sau cu ajutorul unor ambarcaţiuni turceşti. S-au aflat în boxă: Ciobanu Vasile (pilot), Ciocâlteu Alexandru, Vâlsan Nicolae (marinar), Kiazim Aktuan…S-au pronunţat şi pedepse capitale, care s-au comutat pe viată.

 

Pe 5 iulie 1950, secretarul de legaţie al Angliei a fost expulzat.

 

Nu a scăpat nici Legaţia Franţei de la Bucureşti, în jurul căreia s-a înscenat un proces de spionaj judecat în 20 Oct.1950 şi în care s-au pronunţat condamnări la moarte: MATEI Dumitru (preot catolic), DRUSZCZ Romuald (inginer), CUDALBU Ion, şi alţii au primit pedepse între 15-25 ani, unii fiind funcţionari francezi.

 

Şi neuitarea nu se poate aşterne. Se citea în nr.117 al Universului din 3-08-1948, după anun­ţarea reformei învăţământului, articolul „Situaţia din Franţa” care începea: „În anul 1940, guvernul Daladier-Reynaud-Schumann-De Gaulle preda Franţa în mâinile fascismului german. Azi aproape aceiaşi oameni preiau conducerea ţării în mâinile lor.”

Pe drept cuvânt Marcel Fontaine era revoltat contra acelor falsificatori de istorie, slugi ale represiunii sovietice. Şi pe drept cuvânt, ar spune ca şi noi – că aceiaşi oameni care au batjocorit istoria atunci se găsesc azi pe posturi neocomuniste.

După acea reformă a sovietizării învăţământului, Marcel Fontaine, cu alte 27 cadre ale Institutului Francez, au fost expulzaţi. El, directorul Institutului, venit cu gradul de căpitan în Misiunea Militară franceză, condusă în 1917 de generalul Berthelot -făcut cavaler al Legiunii de Onoare, a revenit după război în România întregită şi a funcţionat ca profesor la Turnu Severin, Craiova şi Bucureşti. A continuat să servească România în cadrul Radiodifuziunii Franceze, la secţia româna.

Recunoştinţa românilor ar trebui să fie veşnică faţa de el şi pentru lotul de circa 100 de foşti colegi şi elevi, arestaţi în 1952, torturaţi şi suferind în numele generoasei idei de libertate franceze şi condamnaţi între 1 şi muncă silnică pe viaţă în „Lotul de pe lângă Ambasada Franţei.” Mărturie poate da Michaela Ghiţescu.

 

După ce Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria făcuseră procese răsunătoare împotriva Iugoslaviei lui Tito, a venit şi rândul României să execute dispoziţia Moscovei. Sutele de arestaţi sârbi din 1949 au fost judecaţi în mai multe loturi în 1950. Cel mai important proces a avut loc pe 1 Aug.1950 în jurul ing. Basler Djuro şi Milutinovici Nicola, condamnaţi la moarte într-un grup de 12 persoane. Acuzaţi de spionaj în favoarea anglo-americanilor prin intermediul lui Tito, de sabotaj şi de tendinţa de a rupe Banatul românesc României, fiind implicată şi legaţia Iugoslaviei de la Bucureşti, cei arestaţi au stat închişi până la normalizarea relaţiilor din 1954.

 

Pentru că era înteţită lupta împotriva imperialiştilor, în August 1951 s-a mai judecat un lot principal de legaturi cu di­plomaţii englezi_, pronunţându-se 4 condamnări la moarte: generalul Mihai Romanescu, Gheorghe Polizu-Micşunesti (acţionar la societăţi comerciale), Liciu Alexandru (prim preşedinte al Curţii de Apel de la Bucureşti) şi Mihai Bosoancă (colonel şi moşier). In această în­scenare au mai fost implicate peste 60 de persoane, folosite ca mar­tori şi apoi condamnate la pedepse mari, după torturi groaznice în urma cărora mulţi au murit în temniţe.

Pentru că de la Moscova, unde era „farul” călăuzitor care cunoştea adevărul veşnic, Stalin „omul cel mai bolnav” al omenirii a lansat atacul contra Vaticanului, care avea influenta mult mai mare prin cuvânt şi convingere în toata lumea.

Biserica pe care o încolonase în organizaţiile comuniste din U. R.S.S., a căutat s-o subjuge şi în ţările satelite, de unde episcopii catolici continuau să trimită dările lor de seamă Vaticanului, ignorând existenţa Moscovei. Asta în limbaj comunist însemna spionaj în slujba imperialiştilor care pregăteau un nou război.

In Ungaria, tară catolică, a doua zi de Crăciun 1948, a fost ares­tat Mindszenty (cardinal) care excomunicase pe preoţii procomunişti. A fost condamnat pe viaţă şi în anul următor 12.000 de călugări au fost daţi afara din mănăstiri. Episcopul msg.Groesz care după discuţiile cu puterea politică a ajuns la o înţelegere, recunoscând întâietatea statului şi îndemnând populaţia să sprijine munca „glorioasă”, a fost şi el arestat în Iunie 1951, dată după care alte su­te de prelaţi au luat drumul închisorilor.

 

Cehoslovacia a mers pe acelaşi drum. Încă din Mai 1948 episcopul primat mgr.Beran a dat o circulară prin care excomunica pe toţi clericii ce vor lucra cu comuniştii. Regimul a trecut la secularizarea şcolilor confesionale iar în Oct.1949 Beran a fost închis. In 1950 s-a trecut la arestări masive de preoţi (în noaptea de 14/15 Aprilie), ca în anul următor să fie judecaţi şi condamnaţi pentru spionaj.

 

Din August 1949 până în Aprilie 1950, se poartă discuţii cu guvernul în Polonia şi Biserica recunoaşte autoritatea statului, co­operativele ţărăneşti şi lupta împotriva mişcărilor subversive, în schimbul garantării libertăţii cultului, a pelerinajelor şi pro­cesiunilor. Dar peste un an, Pravda ataca clerul acuzându-1 de în­ţelegere cu Vaticanul şi cu revizionismul german. Relaţiile între Biserica şi stat se deteriorează până când, pe 26 Sept.1953, episcopul primat Vâsinschi va fi arestat.

 

In acest context de lupta a statului se înscrie şi acţiunea începută din 1948, după câte am văzut, în România desfiinţându-se Biserica greco- catolică în 1948, interzicându-se cea romano-catolica cu arestarea tuturor episcopilor, secularizarea şcolilor şi mănăsti­rilor şi de asemenea arestarea a circa 4000 preoţi şi călugări.

Dar anul 1951 cerea un proces răsunător de spionaj. Şi pe 10-09-1951 s-a înfăptuit la Bucureşti, având ca personaj principal pe episcoul Augustin Pacha (de la Timişoara). Dovada că totul era dirijat de Moscova, a fost subliniată de col. procuror Aurel Ardeleanu, care în rechizitoriu a spus ca încă din Feb.1949 Vaticanul a cerut să se intensifice campania de calomnii împotriva lagărului comunist condus de URSS, pentru răsturnarea acestor regimuri. Din îndemnul Vaticanului, Bisericile din aceste ţări s-au opus naţionalizării, coo­perativizării agriculturii şi au dus o acţiune de spionaj „dovedit” prin procesele Rajk, Mindszenty(Ungaria), în Cehoslovacia, Polonia, până în Albania unde în Mai-Iunie 1950 s-a stabilit legătura com­plotiştilor cu Vaticanul şi cercurile marshalizate din Italia.

 

In ghiveciul de la Bucureşti, pe lângă prelaţi au amestecat legaţia Italiei, un medic, inspectori din Ministerul învăţământului şi peste o sută de călugăriţe şi civili din diferite medii sociale.

 

De aceea, în procesul comunismului, trebuie condamnat pentru trădare şi subordonare unei puteri străine guvernul de la Bucureşti, care acţiona prin agenţii Moscovei după modelul sovietic stalinist.

La cel de al XlX-lea Congres al partidului comunist al URSS, vasalii s-au întrecut în osanale ridicate lui Stalin şi poporului rus care i-a ajutat. Cu acea ocazia (15 Oct.1952), Gheorghiu Dej preaslăvind sprijinul sovietic a declarat în faţa lui Stalin la Congres: „Pentru prima oară în istoria sa, poporul român a obţinut o adevărata libertate, independenţă şi suveranitate ca stat.”

Gheorghiu Dej a fost un adevărat criminal, practicând genocidul ca şi tovarăşii lui moscoviţi. „Fascismul şi comunismul s-au întrecut unul pe altul prin amploarea distrugerilor şi anihilarea oame­nilor. Ambele regimuri sunt definitiv condamnate, chiar dacă adepţii sistemului sovietic nu vor să recunoască, îi tot găsesc scuze şi motivări. Sălbăticia, cruzimea, ororile regimului comunist, închisori­le şi lagărele sale de exterminare lentă au fost aidoma celor ale regimului nazist.( Dinu C.Giurescu: România în al doilea război mondial, pag.168; Editura ALL-199 Bucureşti).

 

STALIN PREGĂTEŞTE CEL DE AL TREILEA RĂZBOI MONDIAL

ROMÂNIA IN AVANTPOST

 

La începutul lui Ianuarie 1951 Stalin a convocat la Kremlin pe primii secretari ai partidelor comuniste cu miniştrii Apărării na­ţionale din ţările respective, printre alţii: Polonia cu Boleslaw Bierut şi cu ministrul Apărării Rocosvschi; Cehoslovacia cu Klement Gottwald însoţit de ginerele lui, A.Cepika; România cu Gh. Gheorghiu-Dej însoţit de general Emil Bodnaras; Ungaria cu Mathias Rakosi; Bulgaria cu V.Cervenco; Germania cu Walter Ulbricht; din partea URSS Antonov (ministrul Apărării), Mailenkov, Beria, Mikoian, Hrusciov, Suslov şi alţii.

Cu această ocazie Stalin le-a spus ca războiul din Coreea a demonstrat slăbiciunea militară a Statelor Unite şi socotea că a sosit timpul să profite în Europa, fiindcă nici o putere nu este în stare să se opună armatei sovietice. Lagărul sovietic este net superior în timp ce armata americana nu-i prea mare şi este ocupa­ta în Asia. Acestea erau planurile conducătorilor sovietici de invazie a Europei la începutul anului 1951.

Mai mult, sovieticii contau că sunt în posesia bombei atomice şi au superioritatea în arme convenţionale ce le permitea ajungerea la Atlantic. Sovieticii erau presaţi şi de faptul că trebuie să se hotărască înainte ca bomba cu hidrogen a americanilor să devină operaţională.

Înainte de a trece la sarcina ce revenea României, să aruncăm o privire în Extremul orient unde politica ruseasca încerca să în­curce politica americana, ca să nu poată opri maşinaţiunile ei din Europa.                                                                     

După ce a ajutat pe Mao Tze Dun să proclame Republica populara chineza pe 21 Sept.1949, URSS recunoaşte China comunista pe 23-11-1949           şi-1 invita pentru 2 luni pe conducătorul chinez la Moscova. În Consiliu de Securitate reprezentantul Moscovei a cerut intrarea Rep.Populare Cineze în locul celei naţionaliste, care pe 28 Feb.1950 s-a instalat în Formosa având ca preşedinte pe Ciang Kai Şek.

Consiliul de securitate s-a opus iar URSS a început să boicote­ze prin neprezentare, ducând la o criza ce a durat până la 1-08-1950, când a revenit.

 

Intre timp, la Moscova se încheiase pe 14 Feb.1950 un tratat multilateral cu China dovedind omenirii ca Moscova este stăpână pe destinele popoarelor de la Elba la Oceanul Pacific.

Întors cu asigurări de asistenţă din partea lui Stalin, Mao a trecut la ocuparea Tibetului, iar pe 25 Iunie 1950, Coreea de Nord trece frontiera (paralela 38°) în Coreea de Sud şi ocupă capitala Seul.

Politica externa a SUA, preconizată de Truman avea în vedere să bareze comunismul mondial dirijat de URSS, care urmărea să pună Piciorul în Africa de Nord (prin obţinerea unui mandat asupra Tripolitaniei şi sprijinirea ţărilor arabe după crearea Statului Is­rael ), ieşirea la Golful Persic. Acum se vedea confruntata pe cealaltă „cortina de fier” de pe paralela 38°.

Imediat Truman a autorizat pe generalul Mac Arthur sa dea echipament militar sud- coreenilor, iar pe 27 Iunie 1950 Preşedintele SUA a făcut un pas înainte ordonând forţelor aeriene şi navale să
atace obiectivele militare din Coreea de Nord permiţând debarcarea în Coreea de Sud şi blocarea coastelor.                                                                                             

Consiliul de Securitate a cerut Statelor Unite să numească co­mandantul forţelor O.N.U. unificate, votând şi sancţiuni. URSS protestează şi socoteşte rezoluţia ilegala.

Trupele ONU pornesc ofensiva şi în Septembrie trec paralela 38 în scopul unificării celor două Coreei, trupele avansând rapid.

Pe 16 Octombrie 1950 intervin trupele chineze sub denumirea de voluntari_, trecând frontiera Manciuriei, în ajutorul Coreei de Nord, cu un număr de 20 de divizii.

In faţa acestei situaţii, Mac Arthur a sugerat ca ONU sa-1 auto­rizeze să atace China prin bombardamente aeriene, în timp ce chine­zii au transmis prin ambasadorul Indiei din Coreea de Nord (însărci­natul reprezentant al SUA) ca daca trupele ameri­cane mai continua operaţiunile, China va intra în război.

 

Propunerile delegatului chinez venit la Lake Success (sediu ONU) au fost respinse şi chiar sosirea lui Attlee pentru susţinerea intrării Chinei comuniste în ONU nu a fost reţinuta. Din contră, Tru­man se gândea la folosirea bombei atomice în China. Pe 18 Dec.1950 a fost eliberată capitala Sud Coreeana (Seul) şi frontul s-a stabi­lizat pe paralela 38°

Deoarece ruşii nu s-au achitat de furnizarea armamentului pro­mis, chinezii au fost nevoiţi să lupte cu baioneta şi puşca contra unei armate cu arme sofisticate. In aceasta situaţie au mărit numă­rul „voluntarilor ţărani” la 800.000.

In faţa reluării ofensivei chineze, la sfârşitul lui Ianuarie 1951 guvernul SUA a propus la 20 Ianuarie o rezoluţie prin care sa se declare China agresoare, dar fără rezultat.

Acesta este momentul când Stalin a convocat la Moscova secreta­rii partidelor comuniste şi miniştrii Apărării pentru pregăti­rea unui război ofensiv, socotit că momentul a sosit datorită slă­biciunii forţelor armate americane.

 

ROMÂNIA PRINTRE FURNIZORII DE MUNIŢII

 

După încheierea Tratatului de asistenţă mutuală dintre Rusia şi China din Februarie 1950, imediat în România şi Cehoslovacia s-a primit ordin să fie puse în funcţiune fabricile de muniţii. După război, din ordinul URSS se desfiinţaseră, reprofilându-se pentru producţie maşini şi utilaje sub conducerea Ministerului Construc­ţiilor de maşini unde la acea data trona Chivu Stoica.

Uzinele mari ca Malaxa, Concordia, Lemaitre îşi desfiinţaseră com­plet secţiile de fabricarea muniţiilor.

Chivu Stoica îşi luase angajamentul ca în 6 luni va lu­cra în plin la producţia de bombe Brandt de calibru 120 şi a pus în funcţie o linie de fabricaţie care în 6 luni a rebutat 12.000 de astfel de bombe. Mare scandal.

S-a adus forţat ca specialist inginerul Gh. Mazilu care a pus pe picioare procesul tehnologic şi a recuperat bombele defecte.

Totul se făcea sub controlul consilierilor sovietici: inginerii Filin, Saţerin, Nicolaev şi alţii.

Şeful era Filin care după ce a pus ordine în legătura cu fabri­caţia a fost mutat în Cehoslovacia ca sa pună la punct şi fabricarea muniţiei la uzina Scoda.

 

Lucrurile mergeau bine la uzina Plopeni, dar nu se ştia ce se petrece în afară de munca cinstită, până pe 21 Mai 1953 când au fost arestaţi 7 ingineri de la Mărgineni: Boncea Spiridon, Gheorghe Mazilu, Mircea Ionescu, Curcănescu, col.Ionescu, cap.Negulici, V.Ţincoca. Doi ani de zile au fost torturaţi în securitatea de la Ploieşti ca să recunoască sabotarea lucrărilor de la Mărgineni. N-au reuşit, dar sub această acuzaţie vor ajunge la proces.

Răsfoind dosarul au dat peste nota informativă făcută de ing.comunist Hoppe Egon şi directorul Şilaev (un ţigan basarabean care avea pe socrul său Nicoară în Comitetul Central P.M.R.), în care se spunea, că foştii ingineri vechi din timpul războiului sabotează. Era datată în Oct.1952, însoţită de o lista de 14 persoane-sabotori.

Nota informativă a fost dată lui Nicoară, care a înaintat-o lui Alex.Drăghici pentru a hotărî arestarea.

Este ştiut ca în Octombrie fuseseră executaţi într-o înscenare tot de sabotaj inginerii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, după un proiect greşit şi ruinător pentru România. Pentru acoperirea aces­tei greşeli ce a costat viaţa a sute de mii de oameni înainte de închiderea canalului, s-a confecţionat procesul de sabotaj.

In Noiembrie 1952, după alegerea lui D. Eisenhower la Preşedenţia Statelor Unite, acesta anunţase că va invada Manciuria şi chiar va arunca bomba atomică pentru pacificarea Extremului Orient.

 

Rusia pusese deja în gura lui Jacob Malik, delegatul la ONU, ideea „posibilităţii coexistenţei paşnice ale celor doua sisteme, socialist şi capitalist. Şi mergând mai departe cu argumentarea, spu­ne ca „Popoarele sovietice cred…c’ar fi mai convenabil să se înceapă conversaţii între cele două tabere în vederea unui armis­tiţiu prevăzând retragerea trupelor pe paralela 38°…Eu cred că este posibil cu condiţia să existe dorinţa sinceră de a pune capăt acestor lupte sângeroase din Coreea.”

 

In acest context al politicii internaţionale trebuie privită şi încercarea de retragere rusească cu ştergerea urmelor ce le pregă­tise pe spatele ţărilor subjugate.

 

Socotesc că numai aşa se explică găsirea unor vinovaţi, fără vină, pentru a nu se cunoaşte pregătirile războinice. Cei 7 ingineri, după ce au trecut prin tratamentul dezumanizat al lui Mauriciu Ştrul de la Ploieşti, după 2 ani, au fost puşi în libertate, achitaţi printr-un pro­ces ce a avut loc la Bucureşti pe 21 Iunie 1955.

 

RUSIA PREGĂTEŞTE ROMÂNIA CA BAZA DE LANSARE A RĂZBOIULUI

 

Marele vecin de la răsărit, grijuliu ca să nu fim atacaţi de Tito, ne-a trimis o grupă de consilieri militari sub conducerea generalului Afanasiev, care pe 1 iunie 1951 urmau să înceapă lucrările de fortificaţii pe litoral, care era porţiunea cea mai ameninţată de „Imperialişti”. La scurt timp s-a trecut şi la fortificarea Dunării si Banatului. Aceste lucrări erau mascate de începerea Canalului.

Toate aceste lucrări erau concepute după planuri sovietice, conduse de specialişti bolşevici şi plătite de sclavii români pentru că doar în interesul lor se făceau şi cu braţele noastre de munca. In acest cincinal (1950-1955) de muncă fără rost s-au executat peste 10.000 de obiective „strategice” pe lungimea a 500 km.

 

Este interesant de ştiut ca aceste lucrări de fortificaţii au în­ceput cu o luna de zile înainte de atacul Coreei de Nord împotriva celei de Sud, prezentat de URSS ca atac al Sudului contra Nordlui. Nu mai miră pe nimeni că ruşii vedeau cu ochii min­ciunii şi ai relei credinţe.

Şi ca să anticipăm sfârşitul dureros, amintim informarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 5 Iunie 1953, că o serie de „ofiţeri pro­veniţi din vechea armată burghezo-moşierească au sabotat proiec­tarea şi executarea acestor lucrări de fortificaţii”.

Exact ca în procesul cu muniţia, tot contra imperialiştilor, cu deosebirea că acolo turnatorii erau Hoppe şi Silaev, iar aici turnător calificat era Gheorghiu Dej.

Nu se pomeneşte nimic despre consilierii sovietici care au pro­iectat şi au verificat pe teren lucrările.

Un specialist român care a analizat situaţia cu reprezentanţii din Sta­tul Major al departamentului construcţiilor militare, a constatat că nu era vorba de lucrări defensive, ci pur şi simplu erau obiecti­ve ce aveau caracter ofensiv.

De exemplu, în Banat, zona Buziaş, în Iunie 1951 au început lu­crările pentru o bază de lansare de rachete şi ca anexa a acestui complex de lucrări trebuiau consolidate toate podurile şi viaductele de la Ungheni la Timişoara, ca să reziste la o sarcina de 50 tone. Acest lucru însemna ca se vor aduce din URSS tancuri grele iar rachete­le ce vor fi folosite vor fi de mare tonaj şi cu tragere lunga.

Incă după hotărârea lui Stalin de război „ofensiv”, în România, începând cu luna Martie 1951 au început fortificaţii de „apărare” contra Iugoslaviei. In timp ce Mac Arthur preconiza atacarea Manciuriei, „marele strateg” Stalin a hotărît construcţia a 5 aeroporturi „defensive”, 1a frontiera iugoslavă, sub 100 de km., cel mai apropi­at fiind la 60 km. Dar în Mai 1951 generalul american era înlocuit. Războiul „defensiv” cădea.

O nouă lucrare de apărare se întocmise de un tovarăş inginer so­vietic grijiuliu de soarta conducerii politice şi administrative a României, prin construirea unor subterane betonate rezistente la bombe foarte puternice. Tot acest complex era legat logistic de cazemate implantate în stânca munţilor Carpaţi.

Data începerii lucrărilor în primăvara anului 1952 şi termenul final de mijlocul lunii iunie 1953 ar putea fi puse în legătură şi cu experimentarea bombei cu hidrogen din acea perioadă, de SUA.

La sfârşitul anului însă Stalin, după alegerea lui Eisenhower, declara că URSS ţine să pună capăt războiului din Coreea şi poate să se întâlnească cu preşedintele Statelor Unite.

 

 Ros de boală, de paranoia şi obsesia atentatelor celor din jur, Stalin, în acest sfârşit de an, avea satisfacţia că-şi văzuse visul împlinit prin ridicarea statuii de 72 de metri la confluenţa canalului Volga-Don, în timp ce auzise că numele îi fusese dat unui vârf, de peste 7.500 m. din Pamir ce-şi avea colţii îndreptaţi peste Afganistan, spre golful Persic.

 

Ca în tot timpul vieţii lui, Stalin, folosindu-se de denunţuri şi înscenări, a continuat şi după 13 Ianuarie 1953. Primind o nota informativă de la doctoriţa Timatchouk(?),probabil o agentă a lui Beria, prin care era anunţat ca doctorii Kremlinului intenţionat au fo­losit tratamente contra indicate prin care au omorât o serie de conducători (printre ei şi pe Jadanov) a dat ordin de arestarea a cestora. Cum majoritatea erau evrei, concluzia a fost simplă, că au lucrat la dispoziţia serviciilor americane şi a organizaţiei Joint, care se ocupa cu ajutorarea evreilor din URSS şi ţările satelite. Fiind şi o organizaţie în slujba sionismului şi statului Israel, a hotărât ruperea relaţiilor cu acest stat şi interzicerea organizaţiei. Această acţiune a servit ca model şi în statele sclavizate. Stalin nu numai că a ordonat scoaterea probelor prin metodele lui Beria, dar a trecut şi la o epurare şi represiune ce va servi ca model în ţările satelite.

 

De ce i-a fost frică n’a scăpat.

Pe 4 Martie dimineaţa s-a anunţat că s-a stins marele „far”, urmat de un suflu mondial de uşurare.

 

U R M Ă R I

 

Pe 27 Martie 1953 s-a dat decret de amnistie şi prof.dr. cu cei 14 colegi în „halate albe” au fost eliberaţi, iar pe 4 Aprilie rea­bilitaţi. In schimb ministrul de interne Ignatiev a fost „eliberat din functie”, cu adjunctul lui, torţionarul Riumin, care a fost executai după procesul lui Beria (care în Decembrie avusese aceiaşi soarta).

 

KREMLINUL schimbă politica de represiune cu cea de coexistenţă dând ordine în consecinţă, încercând să şteargă urmele.

Intre 5 şi 15 Iunie Molotov poartă-discuţii cu Tito şi se fac schimb de ambasadori.

Continuând politica de destindere, conducerea colectiva de la Kremlin normalizează raporturile cu Turcia renunţând în mod solemn la toate revendicările anterioare asupra teritoriului turc.

De asemenea a reluat relaţiile diplomatice cu Israelul pe care le rupsese în Ianuarie, după înscenarea procesului „halatelor albe”

Căutând o normalizare şi cu ţările capitaliste, a lăsat liber ca părţile beligerante din Asia să stingă focul pe care ea îl aprin­sese pentru a încurca americanii acolo (ca să poată acţiona în Europa, unde am văzut pregătirile făcute).

Astfel, pe 27 Iulie s-a semnat armistiţiu între cele două Coreei, la Pan Mun Jon.           

In Noiembrie 1953, Ho Şi Minh a anunţat că şi el este gata să întreprindă negocieri de armistiţiu.

 

ORDIN DE ACOPERIRE A PREGĂTIRILOR DE ASALT ÎN EUROPA.

 

Pentru a se închide gura martorilor, acestor cunoscători ai fap­telor, am văzut că cei 7 ingineri ce lucrau la muniţie au fost arestaţi pe 21 Mai 1953 şi ţinuţi 2 ani într-un secret înspăimântă­tor. Mărturie este ing. Gh.Mazilu cu vol.” In Ghearele securităţii”. La mai puţin de o lună, pe 5 iunie 1953, tot Gheorghiu Dej da ordin de arestare a unor „ofiţeri proveniţi din vechea armată burghezo-moşierească”, că au sabotat lucrările de fortificaţii de-a lungul a 500 km. care fuseseră proiectate de ruşi, executate tot sub conducerea lor, cu mână de lucru românească. Aceştia deveneau acum martori stânjenitori când se „încinsese dorinţa de pace sovietică” şi urmele trebuiau să dispară, ba că obiectivele erau amplasate sub nivelul mării, ba că intrarea în cazemate se făcea prin faţa inamicului, sau pur şi simplu lucraseră fără a se lua măsuri de camuflarea lor, sau lucru pe timp de noapte, ca să fie ferite de ochii „spionilor” şi alte obiecţiuni ale elementelor descompuse, cu un bogat trecut de acţiune duşmănoasă împotriva oamenilor muncii. (semnat Gh. Georghiu -Dej). După torturarea şi obligarea de a „recunoaşte” învinuirile partidului, zece ofiţeri au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 515/19-12-1953: general Ionescu Grigore (15 ani), lt.col. Cocorandu Dan (20 ani), lt. col. Şerbu Ctin (20 ani), Lt.col. Gruia Ion (15 ani), maior Predoiu Florea (10 ani), cap. Stan Gh. (12 ani), cap. Pietraru Claudiu (12 ani), maior Teodorescu Virgil (12 ani), cap. Ionescu Ion. (7 ani) şi lt. Ciobanu Ion (5 ani). La mai puţin de 2 ani de la pronunţarea sentinţei, pe 8 decembrie 1955, ofiţerii au fost graţiaţi deoarece înscenarea îşi atinsese scopul de a salva „prestigiul partidului” de a fi executat la ordin lucrări ce nu-şi aveau rostul, ce serveau interesele URSS.   Mult rău, foarte mult rău a făcut acest partid, în primul deceniu de când a fost impus de trupele sovietice. Istoria lui este a unor guvernanţi măcelari care au săvârşit un adevărat genocid, presărând pe întreg cuprinsul ţării morminte fără cruci, urmărind să înece totul în tăcere şi uitare.   Tot după modelul sovietic, a început lupta pentru putere între tovarăşi. Primul a fost ucis Ştefan Foriş, de către Gh. Pintilie, din ordinul lui Gh.Gheorghiu -Dej, pentru că era secretarul partidului comunist, pe când Dej era un nimeni. După aceea a urmat, în 1964, arestarea lui Samuel Margulius, fost secretar al partidului şi pe 28 aprilie 1948 (înainte de arestarea legionarilor) a fost arestat Lucreţiu Pătrăşcanu, prin hotărârea membrilor Biroului Politic: Gheorghiu -Dej, Gh. Apostol, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica, Alex. Moghioroş, Miron Constantinescu şi Dumitru Coliu. Arestarea s-a făcut în baza concluziilor anchetei condusă de A. Drăghici. Iniţial ancheta a fost începută de Iosif Rangheţ. Aceasta era răsplata partidului pentru toate fărădelegile pe care le făcuse pentru el, începând cu furtul alegerilor, ca să legalizeze „democratic” venirea la putere, transformarea justiţiei într-o anexă PCR, iniţierea de legi prin care Statul de drept devenea un instrument de deservire a intereselor sovietice. A fost schimbat de Drăghici din „câmpul muncii”. Pe 30 Dec. 1950 acesta a fost făcut general şi prim adj. al lui Teohari Georgescu, pentru a se ocupa de lichidarea concurenţilor potenţiali ai lui Dej. Anchetarea a durat 6 ani, timp în care a fost torturat îngrozitor, bătut până la atrofierea unui picior, printre anchetatori numărându-se: Enoiu Gh., Filipescu Gh., Soltuţiu Ioan, Moraru Gh., Moise Viorel, Miclea Teodor, Drăghici Toma, Weis Ludovic, Vânătoru V. şi nenumăraţi alţii. Aceştia au chinuit peste 80 alţi martori, dintre care şi-au ales acuzatori la proces (pe urmă i-a condamnat), printre ei numărându-se soţia lui, Elena Pătrăşcanu şi soţia lui Foriş, Victoria Sârbu. La Moscova începuse represiunea împotriva evreilor şi Bucureştiul i-a urmat modelul arestând, torturând şi chiar condamnând, printre victime numărându-se: KofIer Remus, Belu Zilber, Emil Calmanonovici, Lena Constante, Brauner Harry, Berman Jac, Margulius Samuel…

Pătrăşcanu s-a comportat cu demnitate în faţa acestei însce­nări şi a fost împuşcat de Iosif Moldoveanu (Ioşca) în noaptea de 16 Aprilie 1954,1a Jilava. In 1968 când se punea problema reabilitării lui L.Pătrăşcanu, acest criminal s-a sinucis, după ce şi-a împuşcat membrii familiei. (Cartea Neagra a securităţii, p.202 de I.M.Pacepa).

 

In timpul torturilor lui Pătrăşcanu, Gheorghiu Dej a continuat „răfuielile tovărăşeşti”.

Lupta pentru putere între Ana Pauker şi Ghiţă Gheorghiu-Dej, după modelul Mos­covei, trebuia să aibă un sfârşit. Când Ana n-a mai fost ce-a fost, a recunoscut că „a venit cu sarcini din URSS” -şi tot la judecata de „apoi” a fost întrebată, între tovarăşi, despre modul cum a reuşit să atragă pe Luca, pe Teohari şi poate şi pe alţii în activitatea ce o desfăşura. A fost acuzată, printre altele şi de faptul că a fusese agentă a Siguranţei.

In mersul spre puterea absolută, din ţările satelite, Gheorghiu Dej era singurul care nu stătuse la Moscova până în 1944. Poate acest inconvenient 1-a făcut pe Dej să ducă o luptă de „lămurire” pe lângă Susaicov şi Vâsinschi, definindu-şi „poziţia”. Poate a ştiut şi de discuţiile dintre Ana şi Manuilski pentru alipirea României la Ucraina.

Multe şi diabolice au fost dedesubturile acestei lupte pentru putere.”Aceşti măcelari „comunişti cărora le străluceau ochii după aur_, erau amestecaţi şi în spionajul economic_, iar Ana Pauker era inspiratoarea agentului Viţianu, din a cărui reţea a făcut parte şi Max Maximov (născut Edelstein), care fusese expulzat din Elveţia pe 15 Iunie 1950, pentru că a adus la cunoştinţa autorităţilor române nu­mele a 160 cetăţeni români ce aveau fonduri în Elveţia.

Si dacă această reţea era legata de Ana Pauker, s-a căutat şi o alta filieră legata de Ministerul Industriei şi Comerţului, de un­de Max Ausnit şi Nicolae Malaxa primiseră aprobarea paşapoartelor, ca să plece în „misiune economica” în SUA. Grupul advers era interesat de suma care se primise de la cei doi.

Izbucnirea a avut loc chiar după arestarea lotului Popp – Bujoi, legat de mişcarea de rezistenţă finanţată de Reşiţa şi Mic. Aşa se face că a fost „arestat” şi anchetat I.Gg.Maurer, căruia i s-a închis acţiunea la intervenţia lui Gheorghiu Dej. Aproape imediat, prin Aug.1948 a fost reţinut Gheorghiu Dej pentru cercetări la securitatea din Calea Rahovei. Constantin Doncea a aler­tat pe CFR-iştii de la Griviţa Roşie şi de la Ploieşti care au cerut să stea de vorbă cu Gheorghiu-Dej. A fost dus şi plimbat printre cei care-1 solicitaseră. La întoarcere i s-a fixat domiciliul în Blocul Adriatica, bineînţeles sub pază.

 

De la această dată care s-a înăsprit lupta pentru putere, care a coincis cu adversitatea lui Stalin contra evreilor şi interzicerea organizaţiei Joint de ajutorare a sioniştilor. Am văzut ca aceasta măsura stalinistă s-a extins şi la ţările „surori”, prin înscena­rea de procese şi vigilenţa mărită contra spionajului.

 

Rememorând desfăşurarea evenimentelor, amintim ca în Iulie 1948 s-a cerut de către guvernul israelian, trimiterea a 3-3500 evrei pentru întărirea forţelor consecvent democratice. Si se mai spune că în concepţia Partidului Comunist Român şi a Comitetului Democrat Evreiesc s-ar fi gândit la un plan de „comunizare a Israelului, la adăpostul emigrărilor”. Congresul Mondial Evreiesc s-a opus cerându-se ca Flota VI-a americană să blocheze exportul de revoluţie comunistă, prin intrarea navelor în strâmtorile Dardanele şi Bosfor. Tot în aceeaşi perioadă, fostul ministru de finanţe al SUA, Morgenthau, într-o declaraţie spunea:”…fiecare dolar învestit în Israel slujeşte împotriva expansiunii comuniste în lume”.

 

Politica URSS se îndreaptă spre sprijinirea arabilor. Deci direcţia arătată de Stalin trebuia urmată.

Pe 4 Martie 1949 s-a emis decizia 197 prin care se interzicea activitatea organizaţiilor JOINT, ORT şi OSE, sub semnătura lui Gheoghiu Dej, Petru Groza, Ştefan Voitec, Lotar Rădăceanu, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Vasile Luca, Ana Pauker,Vasile Vaida, Avram Bunaciu, Gh.Vasilichi şi Ion Vinte.

 

Ţările „democraţiilor populare” trebuiau să se alinieze modelu­lui sovietic, care arata lupta înverşunata împotriva titoiştilor, spionilor ţărilor capitaliste, sioniştilor.. consideraţi trădători.

 

Gheorghiu Dej, după lupta contra spionajului anglo-american tradus în „înalta trădare „, executarea centurii de fortificaţii şi deportarea populaţiei din Banat, a trecut, în August 1952, la arestarea lui Vasile Luca- ca deviaţionist de dreapta. Era începutul răfuielilor. I s-a înscenat un proces în care au implicat şi pe Iacob Alecsandru (evreu arestat cu soţia) şi pe alţii din ministerul finanţelor ca „sabotori”, iar Luca şi trădător, fost agent al Siguranţei (a fost torturat şi ucis la Zarca din Aiud, 27 Iulie 1963).

După Plenara CC a PMR din 26-27 Mai 1952, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au fost scoşi din funcţii, ca deviaţionişti de dreapta, cu relaţii între ei împotriva hotărârilor Partidului. A.
Draghici, ajuns dirijorul securităţii, special pentru a sprijini pe Gheorghiu Dej, a fost la rândul lui sprijinit de generalii de secu­ritate: Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Ion Vinte, Alex.Demeter, Vasile Vâlcu, Florian Danalache, Vladimir Mazuru, Petre Goncearuc, Bucicov şi alţii.                                                                                                                                         

Arestările împotriva evreilor, începute în 1950, s-au intensificat după aceasta plenară.

 

A doua zi după „descoperirea complotului” halatelor albe de la Moscova, pe 14 Ianuarie, a avut loc Biroul politic al CC al PMR. unde Gh. Gheorghiu Dej anunţa: „Trebuie să punem la ordinea de zi analiza procesului din Cehoslovacia (n.n. R.Slansky) şi cele ce s-au petrecut recent în URSS cu banda de medici. In special va trebui să discutam aceste probleme.” S-a pus în discuţie problema minorităţilor, însă s-a insistat asupra grupului Ana Pauker şi mişcării sioniste.

Printre cei mai virulenţi, Petre Borilă subliniază: „Procesul Slansky a arătat ca fracţionişti, troskişti, sionişti, naţionalişti, elementele din brigăzile internaţionale au fost folosiţi în trădări murdare. Se referea la Ana Pauker, Valter Roman, Mihai Burcă. „Cu aceasta ocazie vreau să spun că Ana Pauker n-are ce caută la Consiliul de Miniştri”.

Miron Constantinescu a intervenit: „Aşa cum nu ne este mila de preoţii catolici, să nu ne fie milă de rabini şi cantori…. şi de aşa- zişi învăţători religioşi cum e fratele lui Ana Pauker.”

Iar tov. P.Borila adaugă:”…Ana Pauker a primit pe reprezen­tantul Israelului; arestaţii cărora Teohari Georgescu le-a dat drumul, de care nici Ana Pauker n’a fost străina; eliberări în masă de paşapoarte pentru Israel, chiar forţat. Toate acestea ne dau foarte mult de gândit…Noi n’am adâncit aceasta problema.” Chişinevski a adăugat: „În privinţa CDE, consider comunităţile evreieşti mai periculoase decăt oricare organizaţie evreiască”.

Gh.Gheorghiu Dej a completat: „In ceea ce priveşte populaţia evreiască, R.P.R. are cea mai numeroasa populaţie evreiasca dintre tarile de democraţie populara. Are cea.300.000 de suflete, cu toate plecările masive. Nici pe de parte nu se poate compara cu ceea ce s-a întâmplat în Bulgaria, acolo pentru ei aceasta problema nu exista. Ei au avut 40-50.000 şi toţi s-au dus. Avem mai mulţi decât Ungaria şi Polonia are mai puţin decât noi…”

Peste o luna, pe 19 Feb.1953, Ana Pauker a fost arestata sub în­vinuirile de legături cu serviciile străine, promovarea elementelor legionare, întârzierea colectivizării… In aceiaşi zi, a fost ares­tat şi fratele ei Solomon Rubinsohn, revenit din Israel. Motivul real a fost lupta pentru putere şi înlăturarea „tovarăşilor de drum”. A fost eliberată după unii pe 20 Aprilie, după alta versiune în Septembrie 1953, în urma Biroului Politic al CC. al P.M.R.

Cu o zi înainte de arestarea ei, fusese ridicat pe 18 Feb.1953 Teohari Georgescu, învinuit de colaborare cu siguranţa lui Moruzov, pentru crime împotriva poporului român, de antisovietism (acuzat de ajutorul lui Marin Jianu), de înţelegere cu Vasile Luca pentru susţinerea Anei Pauker încît sa ajungă în fruntea partidului şi de elimina­re din conducere a lui Ctin.Pârvulescu, Gh.Vasilichi, Miron Constantinescu, Const.Doncea, Alex.Moghioros. A stat în anchetă în condiţii bune şi a fost eliberat în toamna 1955 cu plasarea într-un serviciu, ca director de tipografie.

Un alt călău care a terorizat anchetaţii, cu acuzaţii ieşite din mintea lui bolnăvicioasa, a fost Misu Dulgheru, arestat pe 16-Octombrie 1952 şi ţinut în ancheta 2 ani şi 3 luni. Prin 1980, a plecat în Israel.

La 2 Sep.1953, la o jumătate de an după moartea lui Stalin, s-a ţinut un nou BP.al CC. al PMR la care, pe lângă Gh.Gheorghiu-Dej a participat Iosif Chisinevschi, Miron Constantinescu, Gh.Apostol, Petre Borilă, Chivu Stoica, Dumitru Coliu şi Const. Pârvulescu. Cu această ocazie, s-a discutat problema evreilor arestaţi ca sionişti iar Gh.Gheorghiu Dej s-a exprimat: „Propun să se termine cu aceste procese. Să fie procese închise, nu publice. Despre unele putem să scri­em, despre altele mai puţin, după importanţă. Toţi merită, pe baza legilor Republicii noastre sa fie împuşcaţi, dar întrucât sunt prea mulţi şi s-ar putea să se arate a un fel de măcelărie, va trebui să le administram pedepse la închisoare, numai în cazuri excepţionale, în doua-trei cazuri să fie condamnaşi la moarte”.

Procesele celor 2-300 de sionisti au fost judecate între Martie 1953 şi Martie 1954, terminându-se înainte de procesul Pătrăşcanu. În lotul principal s-au pronunţat pedepsele: A.L. Zissu (muncă silnică pe viaţă ) Misu Benvenisti (M.S.V.), Jean Cohen (MSV), Melania Iancu (20 ani), Moscovici(15 ani), Moritz Weiss (20 ani), Zoltan Hirsch (25 ani), Beer Benjamin (25 ani), Haber Ladislau (12 ani), Brish Hass (10 ani), Ştefan Kuhn (15 ani), Carol Reiter (15 ani)….

Patru persoane au murit în timpul detenţiei, nejudecate. La înscenarea proceselor, peste 40, a contribuit Stalin prin agen­ţii lui de la Bucureşti care se numeau „miniştri”, la care se mai adaugă Abramovici Chiriţă, Benari Alice, Feldman Bercu, Iosif Bercu, Leibovici H.Serban, Manole Ofelia, Oberst Eugen, Stoia Elena,Vass Ghizela…

Iar printre torţionării achetatori care te făceau să declari şi ce n-ai facut, se numărau unii arhicunoscuţi prin cruzimea lor şi care sunt menţionaţi de Teodor Wexler şi Mihaela Popov în „Anchete şi procese uitate” vol.2, pag. 825: Agapie Gheoghe, Anghel Marin, Arama Ion, Bromisesvski Vasile, Butyka Francisc, Cenuşă Ion, Condrea Iosif, Crăciun Iosif, Dinca Constantin, Dulgheru Misu, Gudina Teodor, Lomy Dinu, Micle Teodor, Mânu Constantin, Mihăilescu Gheorghe, Perlea Gh, Rujan Gheorghe, Păun Gheorghe, Rusu Ioan, Sepeanu Teodor, Thais Eugen, Târnoveanu Ion, Tudor Radu…

Aceştia au însăilat înscenarea judecata de gen.Petrescu Alexandru, un criminal de război purtat în toate procesele celebre, în schimbul libertăţii, ajutat de lt.maj.procuror Alexandru Gheorghe, iar sentinţa poarta nr. 258/29 Martie 1954.

Mai merita menţionat ca în favoarea sionistlor români a interevenit şi preşedintele SUA, D.Eisenhower, pe 3 Iunie 1954.

 

TARA A RĂMAS ÎN CONTINUARE MĂCELĂRITĂ

 

Gheorghiu Dej, înlaturându-1 pe Teohari Georgescu, nu a schimbat nimic, nici pe mâni nu s-a spălat, ci a adus un nou casap, care a te­rorizat ţara având sprijin necondiţionat în Pintilie şi Nicolschi.

In toata aceasta perioada, muntele era martorul crimelor săvârşite de securitate în lupta contra partizanilor. Pentru ilustrarea acestor pagini de epopee aruncam o privire înlăcrimata dar şi plina de admiraţie şi recunoştinţă pentru continuato­rii demnităţii româneşti: Dumitru şi Nicolae Fudulea în Babadag, Vasile Baciu din Dulgheru, Popescu Sever (student mort în lupta la Zegujani, pe Motru), Mogoş Ion şi Mazilu Nicolae (împuşcaţi în lupta la Padureni-Timis), Leluş Ion (împuşcat în lupta la Revetiş-Arad), Ursoniu (o fetita spânzurată ca a atenţionat pe un partizan în pericol de arestare), Novac Gelu la Obreja (împuşcat în luptă), Hasiu Andrei (mort în lupta la Voievodeni), Cosma Partenie (executat pentru aprovizionarea cu muniţie a partizanilor din Făgăraş), Dobre Pavel ( împuşcat la Revetiş, în lupta), Nasarâmba Dumitru…

Moţii din Vlădeasa începuseră sa se retragă în munte din cauza birurilor şi opresiunii, încă din 1948. Se adunaseră în jurul fa­miliei Susman din Răchitele, fiind urmăriţi de armata, ca pe timp de război, şi de sute de ţărani pe care-i obligaseră sa devină in­formatori, spre a-i înfricoşa ca să nu ajute partizanii.

Prima care a murit în mod suspect a fost Catrina SUSMAN în 1950, când cei doi copii mai mici fuseseră duşi în Bărăgan cu domiciliu obligatoriu, în timp ce capul familiei cu cei doi copii Visalon şi Toader luaseră calea codrului. Susman Teodor (senior) n-a mai putut rezista cercului urmăritorilor şi pe 15 Dec.1951 s-a împuşcat în şura lui Teodor Moldovan din com.Răchitele. Alt membru al grupului, Ioan Popa (Ciota) a fost împuşcat în munte în 6-07-1952, iar peste o săptămâna, alt partizan, Gheorghe Mihut din Răchitele, a fost ră­nit la cap, în munte, şi a murit în spital la Cluj.

În urmarirea soţilor Mihai şi Lucretia Jurj, a fost împuşcată gazda acestora, ţăranul Teodor Neag, de la Dealul Boţii, pe 11/12 Nov.1951.

Urmărind să facă peste tot informatori, au arestat pe preotul Mircea Pândea de lângă Beius şi soţia acestuia Ana, care era sora lui Mihai Jurj. Eliberaţi, cei doi au devenit informatori şi prin ei au fost trădaţi, în August 1954. Arestaţi în comuna Sudries de lângă Beius, Mihai Jurj, rănit grav, a murit până la securitatea din Ora­dea, fratele lui Oneţ Roman, rănit grav la cap, a fost salvat pentru moment, dar a fost condamnat la moarte şi executat în 1955. Lucretia Jurj, condamnata pe viaţă, a supravieţuit. A fost eliberată în Aug.1964 şi a scris o impresionanta mărturie despre acest grup.

Au mai supravieţuit cei doi fraţi, Teodor şi Visalon până când securitatea, prin trădarea lui Tarău Dumitru şi Iosif Floca a dat de urma celor doi fraţi Susman. Erau adăpostiţi în grajdul lui Romul Florea. Somaţi au refuzat sa se predea şi au deschis focul. Lupta a durat în jur de 2 ore. Văzând ca nu e posibil sa-i prindă, au dat foc şi amândoi au murit arşi dar nu s-au predat. După aceia a urmat un proces cu aproape o suta de arestaţi care s-a judecat pe 26 Iulie 1958. Majoritatea erau din satul Traniş, com.Valea Draganului, iar legenda ramasă îl considera pe Teodor SUSMAN senior, Tatăl MOŢILOR, iar pe Teodor junior, Regele munţilor.

 

***

 

Dacă afară lumea găsea pentru câtva timp liniştea, cei de la Canalul morţii trăiau ca în infern şi unii se rugau sa-i ia Dumnezeu, nemaiputând suporta munca forţată.           

Dar Dumnezeu n-a voit s-o facă, i-a salvat pe unii ca să fie mărturie generaţiilor viitoare de ce înseamnă comunismul, să le deschidă ochii şi minţile. Răul nu poate fi uitat şi trebuie strigat în toate limbile. Aceşti călăi produşi de un sistem schizofrenic au crezut ca ei sunt totul, că ei ştiu totul şi că hotărîrea lor aduce fericire prin răul făcut, prin crimele abominabile săvârşite…      

 

Planurile diabolice ale Moscovei erau adevărate proiecte de genocid, prin munca de exterminare la care erau supuşi oamenii. Închiderea Canalului n-a însemnat şi eliberarea deţinuţilor politici. Pe 19 Iulie 1953 când s-a oprit lucrul, au venit în lagărele de la Canal vagoane de animale, unde au fost încărcaţi cei ce mai erau în putere. La Peninsulă a sosit o garnitură de 40 de vagoane, însoţita de fostul tapiţer Constantinescu Marin zis „Duba”, director al Canalului, ca­re a întrat cu parul în mâna în infirmeria de la Peninsula şi a în­ceput să lovească bolnavii din paturi; aceştia, îngroziţi, în cârje, să­reau pe ferestre ca să scape de loviturile brutei.

Atunci, un deţinut care de abia se mai ţinea pe picioare, Marcu Goldenberg, a avut curajul să strige: „aici e mai rău ca la Auschwitz”. Omul fusese închis şi în închisoarea de exterminare de acolo şi scăpase, dar munca forţată de la Canal aproape îl puse la pământ. Şi a avut nenorocul sa cadă şi în brigada lui Mureşanu Gavrilă şi Segal Gustav (pontator) care forţau oamenii la munca peste puterile lor. Nemaiputând suporta i-a strigat acestuia din urma într-o zi: „Bine mă, dacă ţi-ai chinuit, jefuit, turnat colegii de suferinţa în lagărele din Transnistria ca sa trăieşti mai bine, acum vrei să mă omori şi pe mine? Te jupoi de viu când ies afară!”..

Rămăşiţele de la Canal, cei care mai puteau mişca, au fost puşi să strice ceea ce se construise, iar pe cei bolnavi din cauza muncii, distrofici de nu se mai puteau tine pe picioare, sche­lete cu ceva zile, i-au adunat în lagărul de la Poarta Alba. Si acolo, venind o comisie în timpul grevei foamei a 54 deţinuţi (pentru îmbunătăţirea hranei şi medicamente ), deţinutul Silberman, care fusese internat la Auschwitz, şi-a desfăcut cămaşa şi a strigat: „Aici e mai rau ca la Auschwitz!”

Martor este Remus Radina, fost în greva foamei.

Si pentru această atmosferă de degradare, premergătoare exterminării fizice, cerem desfăşurarea procesului comunismului.

La Poarta Alba s-au petrecut scene de groaza sub conducerea comandantului lt. maj. Fecioru Ion (originar din Cucerda-Târnăveni) şi a po­liticului Moraru (slt) încât zeci de deţinuţi au fost nevoiţi să declare greva foamei, reuşind Remus Radina sa aducă procurorul ca sa vadă halul în care fuseseră aduşi deţinuţii politici.

Marturii:”Testamentul din morga” – Remus Radina şi Constan­tin Ticu Dumitrescu- care a anunţat procuratura de la Constanta.

Prin aceste greve, care s-au desfăşurat timp de 3 luni, în timpul celei mai groaznice ierni (Ianuarie-Februarie 1954) s-a reuşit să se obtină eliberarea arestaţilor administrativi, în Mai 1954.

Condamnaţii politici cărora le expirau pedepsele nu erau eliberaţi ci trimişi cu pedepse administrative (de la 12 la 72 luni) pe Bărăgan, de unde majoritatea au fost rearestaţi în 1958 şi li s-au înscenat alte procese până în 1964.

 

CEL MAI ACTIV CENTRU DE REZISTENŢĂ

 

Din 1948 până în 1956 munţii Făgăraşului au fost Cetatea de re­zistenta a Neamului românesc. Aici domnea ca rege neîncoronat Ion Gavrilă- Ogoreanu, înconjurat de vre-o zece „prinţi”, toţi gata să-si dea viata (şi chiar şi-au dat-o pentru apărarea demnităţii întregii ţări, cântată în „Doina” lui Mihai Eminescu).

Aici au fost 7 ani din epopeea româneasca, unde o mână de tineri, ajutaţi de satele făgărăşene, au făcut să nu aibă odihnă trădătorii puşi în slujba duşmanului de moarte al României.

Epopeea este descrisa chiar de Ion Gavrilă-Ogoreanu, supravieţui­torul acelor timpuri de mândrie naţională, dar şi de durere permanentă, care de asemenea cere dreptate, prin procesul comunismului.

Batalioane de securitate, elicoptere, armament greu, s-a folosit pentru distrugerea acestui cuib de vulturi. De reuşit au reuşit nu­mai prin intermediul Iudei, prin vânzarea de fraţi.

La Brasov şi Sibiu s-au adunat „specialiştii” în depistarea „bandelor” şi folosirea torturilor diavoleşti. Toata regiunea a fost împânzită de securitate, miliţie, agenţi şi pădurarii care nu mai aveau odihnă. Ba mai mult, securitatea a făcut şi o „scoală de popi” pe care i-au trimis să spovedească…

Totul a pornit de la un astfel de „popă”, Constantin Niculescu din Bucureşti, str.Teodor Aman nr.42 (care de fapt era la restaurantul Gării de Nord). Ajuns în Făgăraş, la spovedit, el a aflat de numele prof. Ion Grovu, care ar fi avut legaturi cu partizanii din munte.

Şefii acestui Grovu nu erau alţii decât, de sus în jos, Pintilie, Nicolschi, Crăciun, Ambrus Coloman şi Mois Aurel (veniţi de la Timi­şoara), Iacob Dezideriu, Deitler Ernest- şi o armată întreagă de schingiuitori.

In timp ce cei din munte erau hărţuiţi de armată şi se apărau; cazând victime şi dintr-o parte şi din alta, satele erau asaltate şi ele, căutându-se cozi de topor prin care să prindă legaturile de aprovi­zionare.

In acest păinjeniş au căutat sa prindă şi pe doctorul Nicolae şi pe învăţătorul Olimpiu Borza.

Rolul hotărâtor 1-a avut Ion Grovu şi Costică Niculescu care au reuşit sa înşele buna credinţă a celor hăituiţi şi obosiţi de 7 ani de viată în munte, promitându-le drumul spre Grecia.

După întâlnirea din 10/11 Aprilie 1954 de la Sibiu cu Ion Grovu, s-au pus la cale „plecările” care se terminau în Ministerul de In­terne. Ultimul a fost dus Olimpiu Borza pe 7 Oct 1956. După ce a dormit o noapte la Costică Niculescu, din maşina care-1 ducea spre Giurgiu a fost arestat şi cu catuşele la mâni a ajuns în faţa lui Alexandru Nicolschi şi Gh.Pintilie.                                                                                       

Martor al desfăşurării acţiunii este mărturia lui Ion Gavrilă care a adunat relatările celor anchetaţi în acest proces.

Pe 10 şi 11 Decembrie 1956 s-a trecut la arestările masive din judeţe după listele întocmite de informatorii satelor a celor care ar fi sprijinit partizanii din munţi.

In ziua de 10 Decembrie 1956 au fost arestaţi:

Andrei Ion din Sibiu de către cap. Bartha Iosif;

Comanici Octavian arestat de cap. Deitel Ernest;

Cotoros Matei din Hârseni arestat de cap. Bott Bela;

In ziua de 11 Dec.1956 au fost arestaţi:

Niţu Gheorghe din Sibiu, de maior Popa Iacob, sef ors Sibiu;

Ramba Gheorghe din Voievodeni, arestat de lt.maj.Czinczco Mihai;

Vanu Gheorghe din Sâmbăta de Sus, arestat de cap.Mânzatu Aurel;

Popa Iov Octavian din Arpasu de jos, de lt.maj.Averbuch Iza;

Dascălu Cornel din Arpaşu de Sus, de lt.Gligor Grigore;

Muntean Vasile din Lisa de lt.Crăciun Iosif(?);

Mihai Aurel din Fagraş, arestat de maior Gustea Traian;

Geamanu Victor din Vistea de Jos, arestat de lt.Manta;

Sandru Victor din Vistea de Sus, de lt.maj.Szekeli Ladislau;

Metea Gheorghe din Ileni arestat de cap.Szinte Iosif.

Numărul celor arestaţi în aceste zile s-a ridicat la 70-80.

Torturile au fost îngrozitoare. Înscenarea procesului s-a făcut la Sibiu cu Trib.de la Cluj în deplasare. Au fost judecate 4 loturi, începând cu 14 Iulie 1957. La primul lot a fost preşedinte cap. Cojocaru Dragos, ajutat de Dinu şi Tripon, iar procuror Lu­ciu Virgil. Din lotul principal a lipsit doctorul Lucian Stancu care s-a sinucis în ancheta, fiind predat familiei. A lipsit de asemenea prof.Ion Grovu, desi i s-a pronunţat numele.

Au fost condamnaţi la moarte: Ion CHIUJDEA, Laurian HAŞIU, Gheorghe HAŞIU, Victor METEA, Nelu NOVAC, Ioan POP-Fileru, iar lui Olimpiu BORZA şi dr.Nicolae BURLACU li s-a comutat pedeapsa în M.S.V.

Execuţia acestor eroi a fost făcută la Jilava pe 20 Nov.1957, comandantul grupei de călăi s-a numit Salceanu Gheorghe. Printre anchetatorii fiare s-a numărat şi Urzica Traian.

In aceasta epopee de istorie naţionala au fost arestaţi sute şi sute de ţărani, mare parte din învăţătorii şi preoţii satelor începând din 1948. După schingiuiri li s-au înscenat procese pe motive imaginare şi foarte mulţi au fost executaţi la Braşov, până în 1957.

 

ÎNCERCĂRILE DE SALVARE ALE VECINILOR ADUC NENOROCIRI PE SPATELE STUDENŢILOR ROMANI

 

Nu cred ca exista oameni mai iubitori de libertate şi dreptate decât studenţii. De-a lungul istoriei noastre tineretul a fost totdeauna în fruntea luptei pentru înlăturarea jugului asupritor. Trecând peste perioada după 1848 şi ajungând în 1944 constatam că tineretul şi-a făcut datoria. O dată cu ocupaţia ruseasca de după 23 August 1944, tineretul a fost mereu prezent pentru apărarea li­bertăţii contra abuzurilor şi crimelor săvârşite de ruşi şi de cei vânduţi intereselor lor.

Reamintesc numai 8 Nov.1945, 10 Mai 1946, anul 1947, anul 1948, în­frăţirea lor cu munţii, prezenta lor masivă în temniţe şi conducerea grevelor împotriva abuzurilor şi muncii de exterminare Din an în an şi permanent, tineretul a fost prezent.

In toamna anului 1956, poporul maghiar s-a ridicat la lup­ta pentru libertate, împotriva duşmanului comun cu noi. Studenţii din toate centrele universitare, ca la comandă, s-au ridicat cu toţii, cerând scoaterea limbii ruse şi a marxismului din învăţământ. Mai mult, se cerea plecarea trupelor ruseşti, avînd ca argument semnarea Tratatului de Pace cu Austria.

Studenţii timişoreni au fost primii care s-au ridicat din că­mine prezentându-şi Memoriul cu cele 12 deziderate, revărsându-se apoi pe străzile oraşului. Reprimarea a fost dură, arestări (cca. 4000 de studenţi), anchete foarte dure, înscenări de procese şi con­damnarea a zeci de fruntaşi ai studenţimii. Printre ei s-au numărat: Caius Muţiu, Aurel Baghiu, Friederich Barth, Nicolae Balaci, Valentin

Rusu, Teodor Stanca….Mărturii sunt publicaţiile lor şi sentinţele.

                                                                                                                                           

Studenţii bucureşteni au fost prezenţi şi ei, dar represiunea a fost chiar din timpul pregătirilor. Arestările, torturile şi înscenările au fost numeroase. Prinre victime se numară: Dan Onaca, Mihai Derdena, Paul Goma, Alex. Bulai, Alex Mihalcea, Aurel Lupu, Horia Popescu, Gina Florescu, Mihai Serdaru, Alex. Tatu şi alţii.

Ca sa înspăimânteze studenţii din Braşov, au făcut un proces în 1958 condamnând câţiva studenţi pentru acţiuni subersive din 1956: Mirea Ilinca, Valeriu Sîntion, Octavian Bădescu şi alţii.

La Cluj a fost condamnat un grup de studenţi de la Universitatea „Babes-Bolyai”, printre care: Eva Sarosy, Kalman Keleman, Varhegy..

Un grup de studenţi de la Iaşi, completat cu profesori şi muncitori de la Craiova au fost condamnaţi de T.M. Craiova, învinuiţi că ar fi vrut să distrugă statuia ostaşului sovietic.

Aceşti tineri au trecut prin toate suferinţele de la securitate şi mai ales de la Gherla, pe timpul când Goiciu Petre a pus să se tragă cu mitrali­era într-o celulă, au ajuns prin lagărele de exterminare de la Stoienesti, Salcia, Strâmba, Grindu, unde au fost exemple de demnitate.

Regimul comunist a trecut de la represiunea fizica la cea ştiinţifică, punând stavilă intrărilor în facultate. Numai 20% din locurile de admitere erau lăsate la libera concurenţă, restul se ocupau pe bază de dosare selecţionate de şefii de cadre din între­prinderi sau de sfaturi populare.

După intrarea în Facultate, intrau în Uniunea Asociaţilor studenţeşti, condusă de Ion Iliescu, care s-a dovedit urmaş al modelului sovietic şi om de încredere al securităţii, dând afară din facultăţi pe studenţii ce-si cereau dreptul la o viaţă liberă şi demnă. Avea grijă acest Iliescu să nu-i lase şomeri pe studenţi, şi-i „repartiza” organelor securităţii care de-abia aşteptau…

 

MICUL STALIN, după Stalin

 

Intre 14-24 Feb.1956 Gheorghiu Dej a ascultat Raportul lui Hrusciov la cel de al XX-lea Congres sovietic şi 1-a auzit pe acesta spunând despre cruda represiune a înaintaşului său: sub dom­nia de fier a lui Stalin, „arestările şi deportările masive…execuţiile fără proces şi fără anchetă au creat condiţii de insecuritate, de teamă şi chiar de disperare.”

Era modelul pe care-1 urmase şi el. La întoarcerea de la Moscova şi-a continuat politica de genocid. N-a văzut că în Polonia lucrurile se mişcaseră, ruşii dăduseră înapoi şi-1 luaseră pe Rokossovschi la Moscova îndreptîndu-şi armata asupra Budapestei.

Acest mic Stalin n-a observat că polonezii îl eliberaseră pe episcopul Vâsinschi, iar ungurii pe cardinalul Mindszenty; pe când Dej al „nostru”, a scos elita politică a României, ce mai supravieţuise la Sighet şi a mutat-o în groaznica temniţa de la Râmnicul Sărat, supunînd-o în continuare la exterminare.

Mai mult, acest mic Stalin s-a oferit Moscovei, primind pe conducătorii unguri ce-şi cereau libertatea şi aducîndu-i ca „oas­peţi” la Snagov, predându-i apoi, pentru a fi executaţi la Budapesta.

 

DIN NOU PACOSTEA PESTE ŢARANI

 

In timp ce procesele contra studenţilor nu erau terminate iar Ion Iliescu începuse „curăţenia”, dând pe studenţi afara din facultăţi, Nicolae Ceausescu, „copilul de casă ” al lui Gheorghiu Dej, de la Doftana, a1es in Bir.Politic al C.C. şi însărci­nat cu problema agriculturii, a plecat pe teren în toamna 1957. Dar nu singur. Cu armata după el. După ce l-a lăsat pe Drăgici în Tulcea să-i „liniştească” pe ţărani, „copilul minune” al partidului a tre­cut Dunărea îndreptându-se spre cotul Carpaţilor. A tras cu tunul la Suraia şi a auzit de un sat prăpădit, Nămoloasa, unde ţăranii erau, nu săraci, ci foarte săraci, trăind din împletitu1 rogojinilor de papura şi al coşurilor cu nuiele de salcie din lunca Siretului. Pentru el, ajuns general, nu era de înţeles de ce aceşti sărăntoci nu vor să se înscrie în colectiv.

Dar în sat a fost primit cu parul de Toader Iordache şi nevoit sa facă calea întoarsă. Nu s-a dat bătut.

A ordonat înconjurarea satului cu armata şi a convocat pe ţărani să vină la strunga satului în ziua de Joi, 4 Decembrie 1957. Oamenii s-au dus în aşteptarea preşedintelui Sfatului popular (Mihai Mocanita) şi a secretarului comitetului de partid (Ciocâltău). Dar cel care-a luat cuvântul ameninţându-i pe ţărani a fost căpitanul Ionescu, punând imediat mitralierele în cei vre-o 200 săteni. Au fost seceraţi: ARCAN Ion ( 14 ani), CRĂCIUN Dumitru (28 ani), CRACIUN Toader (49 ani), CRACIUN Stroie (31 ani), DIMOFTE Aurel (29 ani), MARIN Dumitru (49 ani), MIHAI Marin(42 ani), RADU Dana (28 ani). Năvălind în sat, au împuşcat în clopotniţă pe Cristea ENUŢ, care trăgea clopotele anunţând pericolul abătut peste sat. Printre răniţi, în număr de 27: CRACIUN Domnica, CRISTEA Gheorghe, CRISTEA Maria, CRISTEA Stan, CRISTEA Apostol, DOBRE Marin, HARALAMBIE Ionel, POPA Ionel, TOIA Ionel.

Arestările au fost cu zecile. Târziu în noapte, în timp ce oamenii lui Arama de la Galaţi făceau o aşa zisă anchetă, a apărut Ceauşescu, ordonând să nu plece până nu scot tot adevărul, iar răni­ţii, după vindecare, să fie duşi la anchetă şi nimeni să nu scape nevinovat. După sângele vărsat, după torturile îngrozitoare (pe unii lasându-i infirmi pe viata) au căzut şi sute de ani condamnare pe capetele acestor bieţi ţărani.

La Comitetul Central a avut loc o şedinţă la care au participat Gheorghiu Dej, Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu şi Draghici Alexan­dru în care s-a discutat masacrul de la Vadul Roşca. Justificarea lui Ceauşescu a fost de „legitimă apărare”, fiind în pericol de a fi lichidat de ţărani. Minciuni şi iar minciuni, debitate de conducerea de partid.

Pe 3 Aprilie 1958,Gheorghiu Dej, nemulţumit de ritmul colectivi­zării, a ordonat ascuţirea luptei contra ţărănimii.

Ţăranii, ca la comandă, din nou s-au ridicat împotriva represiuni securităţii pentru a se înscrie în colective. Satele din Tulcea, Galaţi, Brăila, Râmnicul Sărat şi-au aparat cu dârzenie dreptul la proprietate, suferind crunte represalii, dar refuzând înscrierea.

Aproape ca n-a existat sat de unde sa nu fie ridicaţi ţăranii şi duşi la munca de exterminare din Delta şi Balta Dunării:

Răstoaca, Vânători (Vrancea); Mihai Kogalniceanu, Meidanchioi (Tulcea), Macin, Pisica, Isacea, Hângulesti, Luncavita, Vânatori, Cuza-Vodă, Frumuşiţa ( din Galaţi); Amara ( Râmnicul Sărat); Gănesti, Găgeşti( Bârlad).

In această regiune acţionau cei 1.000 activişti de partid mobilizaţi de Ceauşescu.

Mai spre Nord s-au ridicat printre comune şi Mitoc (Suceava), Crivesti (Paşcani ), Focuri (Tg. Frumos.

Anul 1959 a excelat prin revoltele mai ales din Oltenia: Cerat -Segarcea, Măceşul de Sus, Vânători-Cujmir, Gârla Mare, Ţandăra, Sălcuţa, Cetate, Ciupercenii Noi, Lipov-Pleniţa, Piscu Vechi, Gângiova, Catane, Siliştea Crucii, Cioroiaşi, Barca, Urzicuţa, Sadova, Dăbuleni…

Răzmeriţele au urcat şi pe valea Gilortului, Amaradiei, Olteţului.

Si în Transilvania au fost represalii împotriva ţăranilor. Dacă aruncam o privire asupra Hunedoarei aflam de tortura ţăranilor din comunele: Sibot, Aurel Vlaicu, Vinerea, Cugir, Balomir, Cioara…

Aici s-au făcut şi înscenări ale securităţii. Una, care a îngrozit satele, s-a petrecut în comuna Boiu, de unde a fost arestat Popa Gheorghe. Securitatea i-a dat numele unor ţărani fruntaşi pe care să-i adune la el acasă, ca să-i găsească acolo. Ţăranul, ajuns liber acasă, s-a aruncat în fântână decât să poarte o ruşine toată viaţa.

În toată această perioadă se făceau şi arestări preventive pe baza Decretului nr.89/Feb.1958 care prevedea:

„Persoanele care prin faptele lor sau manifestări primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea în stat vor fi internate în locuri de munca.” Deci denunţurile asigurau ordinea în stat.

Dar anul 1959 a mai rămas în „neuitare” prin represiunea contra foştilor deţinuţi politici, eliberaţi sau duşi în domiciliu obligatoriu, pe Bâragan, după expirarea pedepselor. In Septembrie 1959, au fost rearestaţi din bordeiele de pe Bărâgan, duşi la lagărul Culme. O parte au luat drumul anchetelor de la Constanta, pentru condam­nare penala şi ceilalţi calea lagărelor de exterminare forţată la Periprava, pe baza de pedeapsa administrativa, de la 24 la 72 luni.

Martor şi victimă: Caraza Grigore.

La Bucureşti a avut loc un proces, cu foşti deţinuţi adunaţi în jurul lui Puiu Atanasiu, proces rămas celebru prin torturile aplicate celor arestaţi şi condamnarea la moarte a cinci dintre ei: Puiu Atanasiu, Radu Demetrescu-Cyr, Grigore Zamfiroiu, Aurel Marin…Până la urma, pedepsele au fost comutate în muncă silnică pe viaţă.

In aceşti ani de groaza 1957-1960, în timpul arestărilor studen­ţeşti, a lotului Puiu Atanasiu şi rearestării deţinuţilor politici, au fost semnalate ca brute ce au torturat îngrozitor: A b r a m o v i c i Marcu (cap), Anghel Marin (cap), Anghel M ir c e a, B r e s t o1u Horia, Avram Vasile, Blidaru (cap), Burdea Grigore, Cadar Gheorghe (cap), Cenuse Constanţin (cap)., Cenuse Ion (lt⁾, Cheran(cap), Comşa Virgil, Cosma Emil (cap ), Drăghici Toma (cap), Dumitrescu (lt.maj.), Enoiu G heorghe (maior ), Gheorghe Constantin(col), Dulipovici Anato1ie (cap), Goian (maior ), Gudina (maior ), Iacob Constantin ( cap ), Ildis Vasile ( lt.), MARTIN Iacob (maior), Martin Isac, Marcu Stan, Marin Ion(cap), Mihalache (cap), Moise Nicolae (maior), Murdariu Simion (cap ), Nedelcu Stefan (cap), Oprea Grigore (lt), Popa (maior), Preda Dumitru (lt. maj), Purcaru Constantin (căp), Puşcariu (lt), Puscaşu (cap), Rotaru Dumitru, Sporea Ion,(cap), Tănase Gheorghe(lt), Ţârlea Ion, Vărzan (maior), Voicu Constantin….Iată numai o parte din numele călăilor ce au circulat printre deţinuţii din celulele securităţii.

Martor Ci­cerone Ioniţoiu. Aceşti anchetatori, pe lângă torturi, au înscenat procese pe baza de declaraţii mincinoase, scoase de la martori cu forţa.

 

O altă crimă contra umanităţii de care se face vinovată condu­cerea comunistă este răpirea din străinătate a unor români şi aducerea lor prin Berlinul răsăritean pentru a fi judecati, torturaţi şi omorâţi.

Printre cazuri se număra: Mogoş Constanţa (născută Olariu), care, ajunsă în Franţa a lucrat cu Mihai Opran şi în 27 Aug.1951 a fost răpită din Berlin. Adusa în ţară şi condamnata 8 ani şi în continuare cu DO pe Bărăgan.

BELDEANU Oliviu-Puiu a fost răpit în 1957 de col.Mois Aurel, dus la Bucureşti, condamnat la moarte şi executat în 1959 la Jilava.

DECEI Aurel (n.l905 la Gura Râului-Sibiu) secretar presă la le­gaţia româna din Istambul (om de ştiinţă renumit), a refuzat să revină în ţară în 1947. A fost răpit de agentul „George” împreuna cu ofiţerul de securitate Vasile Turcu. Torturat de securitatea din Bucureşti, i s-a înscenat un proces de înalta trădare şi condamnat la moarte în 1959; i s-a comutat pedeapsa în M.S.V. şi s-a elibe­rat graţiat în 1964.

Tot în anul 1959 au fost executaţi 12 eroi din munţii Muscelului, ultimul grup de rezistenţă împotriva comunismului creat în 1949 de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. In 1959 pe 20 Mai au fost arestaţi prin trădarea lui Gr.Poinăreanu, consătean şi fost coleg. In jurul acestui grup de rezistenţă au început arestările încă din 1949 şi au fost arestaţi mai multe sute de ţărani, torturaţi pentru sprijinirea partizanilor şi alţii peste o sută au fost con­damnaţi.

Acţiunile întreprinse contra acestor ţărani_, în marea lor majoritate, constituie manifestări de genocid prin tot ce s-a întreprins contra lor, a familiilor. In plus le-au rost confiscate absolut toate bunurile, pe care regimul şi l-a însuşit. N-au mai fost restituite niciodată.

Perioada 1958-1959 este tot aşa de sângeroasă, ca cea din 1948-1954, represiunea resfrângându-se asupra tineretului, ţăranilor şi intelectualilor.

Călăii comunişti, în frunte cu Gheorghiu Dej şi Alex.Draghici ajunseseră la concluzia că la baza revoluţiei din Ungaria stătuseră intelectualii şi pentru a preveni, se năpustiseră asupra studenţilor, preoţilor şi învăţătorilor satelor.

Numai în 1958 A.Draghici se lăuda că descoperise 180 organi­zaţii subversive, adică le înscenase pe bază de date inventate, smulse prin torturi celor arestaţi, iar Gheorghiu Dej anunţa că lupta de clasă n-a dispărut.

Acest monstru al represiunii, Alex. Draghici, atacă în aceasta pe­rioada „mila faţa de persoana umana” pe care unii o manifestau (spu­nând ca s-au făcut condamnări pe nedrept, cerând un împăciuitorism), că a dus la slăbirea combativităţii, la slăbirea lipsei de devotament faţa de partid şi de stat. Cerea mărirea vigilenţei şi conspirativi­tăţii.

Securitatea devenea superioară partidului, care nu se mai putea impune prin mijloace politice-ideologice.A trecut la masuri coercitive, deformând realitatea în sintezele ce le înainta partidului şi trecând la interceptarea convorbiri­lor telefonice chiar a membrilor de partid.

Se trece în această perioadă la modificarea unor articole din Codul penal, în special a celor de înalta trădare, punându-se accentul pe acţiunile de spionaj, instituindu-se o cenzura drastică a corespondenţei interne şi externe, a pachetelor. Sub controlul col. Panaitescu Nicolae şi prin Ordinul 157/25 Mai 1959 se punea accen­tul pe o munca deosebita pentru deconspirarea activităţii de spio­naj şi diversiune a serviciilor străine ce urmăreau o activitate de sabotaj.

Se dispunea supravegherea strictă a foştilor membrii ai parti­delor vechi, a elementelor duşmănoase de la sate. Şi aceasta, când se zicea ca urmează o deschidere faţă de ţările capitaliste.

In acest scop au pregătit elemente pe care le-au infiltrat în străinătate, dând dispoziţii ministerului de externe ca să strân­gă în jurul ambasadelor pe românii ce erau plecaţi sau care vor pleca, ducând cu ei o munca de culturalizare şi informare.

In ţară s-a dispus, prin mărirea vigilentei, să mărească numărul agenţilor şi rezidenţilor, ca să ne ferim de spionii ce vor profita de „deschiderea” românească.

Aceste masuri de „apărare” a României aveau loc în timp ce se de­clanşase conflictul chino-rusesc izbucnit pe 20 Iunie 1959, când chinezii au demis un general pro-sovietic, determinându-l pe Hrusciov să-şi recheme o mie de consilieri economici şi militari_. Nu peste mult timp, conducătorul Kremlinului va fi acuzat de oportunism.

 

TOT ŢĂRANII

 

Ei au fost cei ce au continuat să se opună cu îndârjire colectivizării. In timp ce Gheorghiu Dej anunţa ca 76,4 % din familii satelor s-au înscris, ţăranii îşi cereau înapoi hârtiile iscălite cu forţa. Prin sate circulau „manifeste” împotriva colectivizării. Ţăranii, în loc sa meargă la colectiv, răsturnau maşinile acti­viştilor şi spărgeau sfaturile populare ca să-şi ia cererile înapoi.

 Răzmerite au loc în comune din Muntenia printre care: Căteasca; Mozaceni Deal, Gliganu, Negraşi, Mozăceni. Se rup firele telefonice, iar miliţienii scapă cu fuga. În faţa autorităţilor locale şi pe şosele se ridica baricade.

Arestări numeroase. Mărturii în „Răscoalele ţărăneşti” de Cicerone Ionitoiu.

 

19 6 1

 

Îndârjirea ţăranilor şi mai mare. Cu toate că Gheorghiu Dej anunţa ca 83,8% din suprafaţa agricolă a ţării aparţine colectivelor, ţăranii se ridică cu furcile demolând sediile colectivelor,

luându-şi animalele acasă şi cererile de înscriere forţată. În fruntea acestor răscoale se găseau satele între Argeş şi Olt, unde era adevăratul grânar al ţării.

Astfel pe 15 Ianuarie 1961 au venit cu maşinile în com.Vâlcele din jud.Olt şi lumea a tras clopotele. S-a tras în ţărani, au fost trei morţi, răniti şi peste 50 arestaţi, duşi la Piteşti. Torturile au fost îngrozitoare.

Satele din împrejurimile Scornicestiului au sărit, răsturnând maşinile activiştilor, alungând autorităţile, spărgând colectivele. Printre sate, câteva: Oporelu, Izvoarele, Balănesti, Comani, Mogosesti, Dragănesti-Olt. Focul răzmeriţei a trecut şi în dreapta Oltului, urcând până în jud.Vâlcea. Pe- 21 Ianuarie 1961 a fost răscoală mare la Raşcăeţi şi Vişina, de lângă Titu. Matuşei Anica, neştiutoare de carte, un activist i-a dat cu tuşiera în nas şi apăsînd-o cu capu pe hârtie ia spus în bătaie de joc: „iată babo că te-ai înscris în colectiv”.

In urma forţării sătenilor, ţăranii s-au răsculat, au răsturnat maşinile şi activiştii au fugit peste câmp. Au anunţat pe unde au ştiut ei. Spre seara a sosit Ceauşescu în fruntea a 28 de camioane cu armata şi tunuri. S-au tras clopotele. S-a mers din casă în casă, ridicând peste 100 de ţărani.

Răzmeriţele s-au întins şi în comunele: Petreşti, Morteni, Jug Ulieşti, Vânătorii Mari, Şelaru, Ştefan cel Mare, Tătărăştii de Sus Jos, Negreni, Potlogi, Costesti Vale, Mozâceini şi multe altele.

Intre Videle şi Olt, tot în 1961 au avut confruntări ca pe front.

Focul a pornit din com.Dobroteşti, unde vicepreşedintele raionului Roşiorii de Vede a venit să le fixeze loc de construit pentru se­diul gospodăriei colective. Acel Florea Florescu a fost rănit şi dus la spital. ÎI bătuseră femeile.

Generalul călău, Negrea Vasile, a trimis armata bine echipată, cu tunuri şi mitraliere. Lelea Zdârca a tras clopotele şi lumea a ie­şit şi a făcut baricade. A fost bătălie şi cucerită casă cu casă. Răniţi şi arestaţi cu sutele, au fost duşi la securitate. Mai mult de jumătate au luat drumul lagărelor de exterminare din Bălţile Dunării şi din Deltă.

 Satul a stat 6 luni sub ocupaţia militară a românilor.

Printre satele din jur care de asemenea s-au ridicat să-şi apere pământul s-au numărat: Tituleşti, Mihăiesti, Siliştea Nouă, Smârdioasa, Costeşti-Zimnicea şi altele.

Iar Gheorghiu Dej anunţa cu mândrie ca datorita „aplicării învăţămintelor genialului plan cooperatist al lui Lenin şi a muncii politice şi organizatorice vaste desfăşurate de partid”, peste 85% dintre ţărani au intrat în colective. Dar nu menţionează folosirea armatei, torturile şi umplerea lagărelor de exterminare. Abu­zurile sunt puse pe seama Anei Pauker şi Teohari Geoegescu.

 

1962

 

Ţăranii căutau sa se opună cu îndârjire colectivizării. În Buco­vina era mare fierbere. In satul Drăgoieşti, spre Gura Humorului a izbucnit o mare răzmeriţă, ţăranii cerând restituirea pământurilor ce le fusese luate cu japcă. S-au dus cu toţii ia Sfatul popular şi colectiv. Numai intervenţia miliţiei şi a securităţii, după arestări, au reuşit sa înăbuşe revolta.

In comuna Bosanci de lângă Suceava au trebuit 2 săptămâni. Au adus activiştii din judeţ, studenţii şi funcţionarii, să ba­tă la porţile mereu închise. Intre timp beciul primăriei era plin de ţărani torturaţi. Se zicea că a fost ultima comuna colectivizată. Realitatea era alta.         

Pe 20 Feb.1962 femeile din comuna Dobra, satul Mărceşti, jud. Dâmboviţa, s-au adunat şi au răsturnat maşinile activiştilor ce veneau de la Târgovişe ca să definitiveze colectivizarea.Securitatea a interveni şi a plecat „victorioasă” cu circa 150 arestaţi, în majoritate femei, în cătuse.                                                                          

Chiar după încheierea colectivizării, anunţata pe 27 Aprilie 1962, mişcările protestatare au continuat. In August acelaşi an, a fost semnalată o alta răscoala ţărăneasca în com. Salciile-Prahova.

Aceasta stare nefireasca de lucruri, produsă în vederea distrugerii so­cietăţii intra în acţiunea de genocid practicata în România.

Printre cei care au participat în calitate de conducători la acest genocid se evidenţiază întreg Comitetul Central P.M.R. şi elemente criminale precum: Alex.Draghici, Nicolae Ceauşescu, Vasile Negrea, Mihai Patriciu, Nicolae Briceag, Toma Popescu (Oltenia), Ştrul Mauriciu, Mihaila Nedelciu ( Argeş ), Moritz Fehler (?) din nordul Mol­dovei, care au condus şi ordonat executarea ţăranilor.

 

GENOCID SPIRITUAL

 

După arestările şi torturile din 1959, s-au făcut presiuni din străinătate pentru eliberarea deţinuţilor politici, arestaţi pe motive imaginare, inventate şi scoase prin tortura.

Paralel cu represiunea, s-a început o zisa acţiune de reeducare a celor condamnaţi, prin şantajare. Dacă recunosc că au fost induşi în eroare de partidele burgheze, că au văzut realizările regimului, facându-şi autocritica, vor putea fi puşi în libertate chiar înainte de termen, pedeapsa nemaiavând nici o valoare. Demas­carea şi delaţiunea erau la baza acestei aşa zise reeducări. Daca în perioada 1949—1953 ea se făcuse prin schingiuiri duse până la moar­tea fizica sau desfigurare, acum se făcea prin tortura psihica, urmărindu-se eliberarea oamenilor îngenunchiaţi, ca să nu mai poată ridi­ca fruntea în faţa semenilor lor. Acum se recrutau din rândurile lor agenţi care să infiltreze pe cei de afara. Eliberarea se făcea după ce te împroşcai cu noroi şi-ţi băteai joc de ceilaţi colegi de detenţie, ce nu admiteau înjosirea. Înainte de a ieşi trebu­ia să semnezi angajament că vei servi securitatea.

Chiar cei care refuzau erau obligaţi să iscălească angajament că nu vor spune la nimeni unde au fost şi ce-au văzut. Au fost şi dintre cei care au refuzat sa iscălească şi au declarat verbal, faţă de martori, că vor spune tot ce au văzut şi su­ferit pe nedrept şi totuşi s-au eliberat odată cu cei compromişi.

Din aceasta ultimă perioadă de înjosire au apărut pe Internet numele celor ce au forţat oamenii, obosiţi după 10-22 ani de temniţă exterminatoare.

Printre cei ce s-au ocupat de acest sistem de dezumanizare a deţinuţilor politici la Aiud au fost: col., Crăciun Gheorghe, col. Iacob Dezideriu, Chirilă, Iordache Lulu, col.Nodeţ, plut. Răduleseu, Valeanu, Lazăr Gheorghe, Teleki, Suărăşan. 1t, Ciumacenco Ion (din Ma­maia sat), lt.maj.Blajut V, Mihai (din com. Zapodia), Lungu Gh(? ), Arcuş Ion, Sturza, Popa Ion (aceasta era echipa din Aiud.)

La Gherla, printre reeducatorii administraţiei se numărau: Domocos, Rusu, lt.maj.Vomir, col.Gheorghiu, Laghiu Gheorghe…

Echipa de reeducare de la Jilava era formata din col.Nătăleţu Du­mitru şi căpitanii Horja Gheorghe şi Telenche Fl. După unii, se zice că Nătăleţu Du­mitru s-ar fi chemat Radulian.

La Botoşani, cel care dirija acest sistem diabolic era cap.Dora Alexandru care se ocupa cu difuzare de ziare şi cărţi. Dar preocuparea principală era de a racola informatori pe care să-i pună la dispoziţia securităţii după eliberare, cu angajamente de colaborare. De reţinut ca 738 de deţinuţi au refuzat reeducarea, iar 208 au de­clarat ca vor continua să-şi desfăşoare activitatea obişnuită.

 

ROMÂNIA DEVINE O ÎNCHISOARE

 

Ceea ce mai rămăsese din România întregită, după ciopârtirea de Hitler şi Stalin, dacă nu ajunsese o republica sovietică, a fost transformata până în 1964 într-o mare închisoare.

Paralel cu „reeducarea”, adică îngenuncherea deţinuţilor ce nu acceptaseră sistemul diabolic, încă din 1960, adică odată cu deschiderea către lumea capitalistă, România trecuse la împânzirea ţării cu informatori, începând din casă, la serviciu şi peste tot pe unde oamenii erau nevoiţi să meargă să se aprovizioneze sau să-şi câşti­ge existenta lor şi a familiilor.

Daca în 1960 existau 29.515 agenţi, în 1961 numărul lor a crescut la 56.556, iar în 1963 s-a mărit la 78.124 de agenţi cu angaja­ment şi întâlniri de 2 ori pe lună cu ofiţerii de securitate.

Aşa că, la eliberare, erai predat în supravegherea directa a securităţii care, prin agenţi, te supraveghea pas cu pas şi în familie.

In multe cazuri securitatea a constatat ca angajamentele luate în închisoare nu mai erau respectate, trecându-se la şantajare sau compromitere.

Membrii de partid şi ofiţerii armatei erau şi ei antrenaţi în aceasta „munca” de supraveghere.

 

Serviciul K

 

Prin ordinul MAI nr. 87/23 Oct.1962 s-a instutuit serviciul ”K „, având ca şef pe col. Petruc Mihai care se ocupa de recrutarea agen­ţilor în toate sectoarele vieţii şi cu precădere pe teritoriul un­de se găseau penitenciare, unde se practica reeducarea, pentru transformarea deţinuţilor în delatori.

In acest păienjeniş, informatorii racolaţi puteau fi trimişi în orice regiune unde aveau nevoie pentru depistarea foştilor „contra – revolutionari. ”

„Painjenisul” era format la vârf cu neoameni de mâna forte pre­cum: Doicaru Nicolae ( dirija reg.Braşov; era n.1922 la Dalhăuti-Galaţi şi a fost unul din marii criminali); Negrea Vasile (ajuns subsecretar de Stat, călău renumit în torturarea ţăranilor, în care a tras cu tunuri. Se ocupa de reg. Bucureşti); Dinulescu Ştefan (se ocupa de reg.Argeş); Dănescu Alexandrul, ( col. n. 1927 din com. Hodoresa-Gorj, adjunct al Ministrului de interne, se ocupa de reg.Banat); Tanase Evghenie (se ocupa de reg.Bacău); Peteşan Ion (dirija reg.Cluj); Lintiu Ion (răspundea de Crişana); Enoiu Gheorghe (alt călău binecunoscut, dirija Dobrogea până în 1968, când a început decăderea); Stan Nicolae (răspundea de reg. Galaţi), Diaconescu Ovidiu (era delegat cu regiunea Hunedoara), Rusu Emanoil (se ocupa de reg. Iaşi);Vasilescu Traian (răspundea de reg.Mureş-Autonomă Maghiară); Ioana Constantin (avea Maramureşul), Dumitru Ion (răspundea de Oltenia), Cosma Neagu -de Ploieşti iar Dragoi Victor- de reg. Suceava.

Scopul pervertirii conştiinţei deţinuţilor înainte de eliberare, de care se face vinovată conducerea de partid comunistă reiese clar din Referatul (strict secret) prezentat de col. Petruc Mihai (şeful Serviciukui „K” pe ţară), din 8 Nov.1963:

„…Datorita muncii de reeducare dusă cu deţinuţii contrarevoluţionari, s-a ajuns la situaţia când, cu ocazia ţinerii unor conferinţe sau alte activităţi, în care sunt pe de o parte, arătate realizările regimului nostru, iar pe de alta parte se demasca activi­tatea trădătoare a fostelor partide şi grupări politice din trecut, unii deţinuţi contrarevoluţionari, „din proprie iniţiativă” – în astfel de ocazii -, cer cuvântul şi-si manifesta deschis admiraţia faţă de regimul nostru şi realizările sale, iau atitudine faţa de gruparea politică din care au făcut parte şi dezaproba acţiunile duşmănoase întreprinse de ei. De ademenea datorită muncii indivi­duale, dusă cu unii deţinuţi contrarevoluţionari de la penitenciarele JILAVA şi BOTOŞANI, care au deţinut funcţii în vechile partide „istorice”, s-a reuşit ca unii dintre ei sa părăsească poziţiile reacţionare, să ia atitudine şi să demaşte propria activitate duşmănoasă, a lor şi a grupării politice din care au făcut parte, să se desolidarizeze de vechile concepţii, să recunoască trăinicia regimului democrat popular din ţara noastră şi să se încadreze necondiţi­onat în noua orânduire de stat. Unii dintre aceştia au fost recru­taţi ca agenţi, graţiaţi de restul pedepsei şi puşi în libertate.”

Prin această reeducare, regimul comunist căuta să infil­treze România, care devenise o închisoare mai mare, cu noi elemente recrutate prin şantaj şi minciuni.

Şi nu numai atât, sistemul informativ era perfecţionat şi extins peste hotare. Ministrul de interne (Alex. Dragici), prin referatul strict secret din 8 Ianuarie 1964, preciza:

„…Românii ajunşi în străinătate să fie luaţi în evidenţa ofi­ciilor noastre diplomatice, pentru a se ţine o permanenta legătura cu ei…această legătura creează avantajul oficiilor noastre diplo­matice să organizeze pe aceşti cetăţeni în colonii, pentru a-i pu­tea avea sub influenţa politica a statului nostru; prin diferite activităţi culturale, informarea acestora continuă despre realiză­rile din R.P.R., difuzarea de ziare, reviste, etc; oficiile noastre diplomatice, prin contactul pe care-1 vor avea cu cetăţenii români din aceste colonii, vor putea cunoaşte mai bine situaţia politico-economica din ţările respective…”

Deci adevărat şi curat spionaj, pe care românii îl desfăşurau în subordonare ruseasca. 

 

Aruncând o privire asupra acestui capitol, constatăm că după „spiritul” Genevei, în 1955, sunt luaţi din securitatea internă Aurel Moiş, ce se ocupase de lichidarea partizanilor din Banat şi Fagaraş şi Nicolae Doicaru, cel ce lichidase partizanii din Dobrogea şi aranjase procesul „sabotării ” Canalului -şi trecuţi în direcţia In­formaţii externe. Primul, subordonat celuilalt, ajunge şeful reziden­ţei de la Berlin şi se remarca prin răpiri, dintre care trei sunt între cele mai spectaculare (Aurel Decei şi Oliviu Beldeanu – de la Berlin, iar Puiu Traian -prin Viena). Până la urmă, N. Doicaru 1-a „mâncat” pe Moiş în 1962, şi-l va creste pe Mihai Pacepa. Acesta va face defecţi­unea din Iulie 1978 şi va fi condamnat la moarte, în contumacie, în Aug.1978. Aceasta filieră cu anexele ei aranja şi vânzările de oa­meni pe valută forte, evrei, germani (saşi şi şvabi) şi chiar români cumpăraţi de rude din străinătate, sau chiar de unele ţări ca USA şi Marea Britanie (a celor condamnaţi în înscenările făcute de securitate precum surorile Anny şi Nora Samuelli, Const.Mugur, Ion Vârvoreanu s.a.)

 

O altă reţea ce a acţionat în vederea infiltrării instituţii­lor internaţionale a fost cea creată de Mihai Caraman care în­tre Dec.1958 şi Mai 1969 a făcut să se „cutremure” NATO. A lucrat şi pentru URSS şi a putut să se dezvolte, în timp ce Franţa lucra pentru slăbirea influenţei americane din Europa; Această activitate, cea mai fructuoasă, s-a dezvoltat şi cu concursul unor francezi dor­nici de bani. Au fost angrenaţi în reţea şi unii refugiaţi ro­mâni ce furnizau date regimului de la Bucureşti. Rechemat în Mai 1979, M.Caraman a fost înlăturat din serviciul de spionaj extern. A fost reintegrat în Dec.1989 şi în Aprilie 1992 înlocuit cu Ioan Talpes, care fusese consilier al lui Ion Iliescu până în 1997, când a fost înlocuit.

Paralel cu infiltrarea serviciilor secrete în NATO, s-a făcut şi infiltrarea la UNESCO, cu Ion Iacobescu, ofiter de securitate tri­mis sub acoperire diplomatică la Paris, iar din 1968 ca funcţionar internaţional la UNESCO,- de unde, pe 25 Iulie 1969,după „aface­rea Caraman” a dispărut, fiind condamnat la moarte prin S.nr.346 din 1970 (în contumacie)- el ajungând prin Anglia în Statele Unite,

Pregătirea Anului 1964 s-a făcut pe mai multe planuri, nu numai reeducarea din închisori, dar şi:

– întărirea informativă din ţara şi infiltrarea exilului;

 – perfecţionarea activităţii de cenzura, mai ales cu străinătatea, unde volumul scrisorilor ajunge la 28-30.000. pe zi;

– desfiinţarea comitetelor din exil cuprinzând membrii partide­lor istorice, pentru ca persoanele ieşite din închisori să nu mai aibă cu cine avea legătură, decât în scopul activităţilor ce trebuiau desfăşurate în favoarea României înfeudate comunismului;

– supravegherea strictă a străinilor ce vor vizita România.

 

Anul 1964 a însemnat încheierea primei etape a modelului sovie­tic din România, sistem sângeros în care Lenin a pus bazele terorii iar Stalin a fost „arhitect'”.

Pretinşii români, în frunte cu Gheorghiu Dej, au urmat modelul, şi nu greşim daca spunem că l-au perfecţionat şi generalizat, făcâridu-1 să se manifeste distrugător încă un deceniu după moartea călăului omenirii.

După cum sovieticii au dezvăluit, la numai 3 ani după moartea lui Stalin, rănile sângerânde din trupurile şi sufletul omului sovietic, tot la 3 ani după dispariţia lui Gheorghiu Dej au devenit vizibile şi trupurile sângerânde ale românilor.

In Comisia de partid din 18-03-1968, care cerceta crimele săvâr­şite de Gheorghiu Dej şi Alexandru Draghici, s-a consemnat decla­raţia lui Pavel Ştefan (fost ministru de Interne) din care reieşea:

Din timpul lui Marin Jianu apăruse indicaţia ca să fie bătuţi deţinuţii („dar acestea erau bătăi barbare, banditisme… era linia partidului de a aresta şi schingiui fără să existe vreo învinuire.”)

Continuând declaraţia în faţa Tribunalului, col.Pavel Ştefan a menţionat ca prima lui măsura a fost să instaureze ordinea şi disciplina în locul terorii care domnea în minister (în 1951). A minţit că a găsit pe doctoriţa Simionescu care deţinea funcţia de medic al lagărelor şi care, în loc sa ia masuri şi sa ceara coman­danţilor sa dea medicamente şi îngrijiri deţinuţilor, încuraja în­străinarea lor şi participa efectiv la aceste afaceri. A mai spus că se miră că mai exista colonelul Baciu Ion (şeful penitenciarelor), Slobodă Ioan (lt.col. sef direcţie lagăre şi colonii de munca), Cosmici Eftimie (col.Inspector Direcţia lagăre) care spunea subordonaţilor „cruzimea este sarcina de serviciu”, sau Albon Augustin (colonel cu paza canalului) care zbiera la deţinuţi să „sape ca­nalul cu gamela”, când toţi aceştia ar fi trebuit sa fie vinovaţi în procesul ce se judeca.

„Eu (Pavel Ştefan) informam pe Gheorghiu Dej sub aspectul aces­ta si zicea da, dar totuşi nu se punea ordine. Gheorghiu Dej ducea o politica de aprobare a trecutului…”

In 1953, luna Februarie, ministrul Pavel Ştefan a ordonat cercetări stabilindu-se abuzurile şi atrocităţile comise la Salcia de către 20 cadre şi 14 brigadieri deţinuţi care au omorât din Iunie 1952 până în Martie 1953,un număr de 62 deţinuţi. Un număr mare de deţinuţi au fost răniţi ţi s-au ales cu invalidităţi corporale pentru toata viaţa. Aceste crime de omor prin torturi, abuz în ser­viciu, profanare de cadavre, vătămare grava corporală, a constat în: bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cravaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţii rămânând schilozi pe toata viata; asasinare prin împuscare; interzicerea tratamentului medical deţinutilor bolnavi şi scoaterea lor la munca, în mod forţat, contrar prescripţii­lor medicale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi, sau chiar în pielea goala; obligaţia deţinuţilor de a intra în apa până la brâu ca să taie stuf şi papura; alergarea deţinuţilor şi călcarea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor la lucru dezbrăcaţi, în timp de iarna pe digul de construcţie şi pedepsirea unora de a sta până la prânz în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi tinerea lor dezbrăcaţi în pielea goala, vara, ziua şi noaptea, pentru a fi muscaţi de tânţari; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ.

Toate aceste fapte săvârşite se încadrează în acţiunea de geno­cid întreprinsa împotriva deţinuţilor.                                                                                                          

Pe lângă ministrul Pavel Ştefan se mai adaugă şi declaraţia co­lonelului Bădica Ilie ( locţiitorul şefului Direcţiei generale a lagărelor şi coloniilor de munca) care precizează: „Prin amploarea şi gravitatea faptelor comise, acestea nu puteau fi încriminate ca simple acte de omor, întrucât ele au fost săvârşite în masă, de că­tre funcţionarii de stat, care aveau misiunea de a păzi persoanele internate şi a le reeduca. Au fost săvârşite cu premeditare şi în mod sistematic, creând în rândul deţinuţilor o atmosfera de teroare, iar populaţia din jurul coloniei a dezaprobat asemenea monstruozităţi.”

Tot fostul ministru Pavel Ştefan, pe timpul săvârşirii faptelor a declarat în faţa instanţei de judecata:

„Purtarea unor comandanţi era pur fascistă. Comandanţii foloseau ca unelte ale lor, elementele cele mai rele…După părerea mea, nelegiuirile săvârşite în diferite colonii de munca erau de natura sa rupă aparatul de stat de mase, întrucât atrocităţile din colonii erau văzute ca fiind făcute din ordinul guvernului şi al partidu­lui…”

In „Documentatul” privind atrocităţile de la Salcia, subliniat ca -strict secret de importanta deosebită-(din Aprilie 1968) semnat de Ion Stănescu (preşedintele Consiliului Securităţii Statului) şi contrasemnat de Constantin Stoica (general maior), Filimon Ardelean (sef.Direcţiei de Anchete Penale), Mircea Onea (maior, ancherator penal de Securitate) şi maior Gheorghe Bratu (asistent al Consiliu­lui Securităţii Statului) se menţionează:

„Faptele deosebit de grave petrecute la colonia Salcia nu au constituit un caz izolat. Asemenea atrocităţi, ca cele petrecute la Salcia şi de proporţii asemănătoare, au avut loc, în aceiaşi perioa­da, precum şi ulterior, la fostele colonii de munca de pe canal, cele de la Iţcani şi Bicaz, la penitenciarele Piteşti, Gherla, Suceava şi altele. Spre exemplu, la penitenciarele Suceava, Piteşti şi Gherla, în perioada 1948-1952, ca rezultat al acestor atrocităţi săvârşite, au fost ucişi 30 de deţinuţi, maltrataţi şi schingiuiţi 780, dintre care circa 100 au rămas cu infirmităţi foarte grave, unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit, datori­tă presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi…

 

Ei, şefii călăilor, recunosc o foarte mică parte din crime, pe ca­re le situează pe tot teritoriul ţării si noi ce am fost victime şi am suferit aceste atrocităţi venim şi prezentăm liste cu zeci de mii de morţi (din cei aproape 200.000) şi peste 100.000 de întem­niţaţi (din cei 2 milioane de oameni privaţi de libertate).

Cifra nu este deloc exagerată. In documentele din data de 3 Mai 1968 (A.S.R.I.,Fond „D”, dosar nr.9.822,f.134-139) găsim o notă în care se spune: „… Partidul nostru este un partid al adevărului, al echităţii şi dreptăţii sociale (n.n. Ce neruşinare?,). E1 nu poa­te admite-fiind în firea lui-ca în rândurile sale să-si facă loc şi să fie tolerate abuzuri, ilegalităţi şi crime. De aceea, el nu poate lasa pe seama istoriei lămurirea nici-unei probleme. In acest spi­rit este necesar să analizam şi noi astăzi cum de a fost posibil ca unii ofiţeri de securitate să fie folosiţi de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin Alexandru Draghici, în scopuri meschine, odioase, împotriva unor activişti de partid şi de stat… (n- n. -dar nu spune şi împotriva poporului român). Alexandru Draghici, înconjurându-se de oameni în stare de orice mârşăvie, de abuzuri şi ilegalităţi din cele mai flagrante, elemente aventuriere, carieriste, intrigante, a creat condiţii, prin ordinele şi indicaţiile date şi practicile folosite, de încălcare grosolana a normelor şi principiilor de partid şi de nesocotire a legilor statului… lata, tovarăşi, ce figuri sinis­tre -Alexandru Draghici şi Pintilie Gheorghe- au stat în fruntea acestei instituţii cu o mare responsabilitate sociala…”

In continuare prezintă cifre demonstrînd genocidul:”…în mod denaturat baza de lucru a elementelor duşmănoase a fost artificial amplificată, considerându-se ca toţi cetăţenii ţarii cu antecedente politice sau cei cu legaturi de ori­ce fel în Occident ar prezenta pericol pentru securitatea statului. In acest mod s-a ajuns la un fapt pur şi simplu de neimaginat, ca în cartoteca evidentei generale a organelor securităţii statului sa se găsească în anul 1965 circa 7.000.000 cetăţeni, ceea ce re­prezintă 1/3 din populaţia ţării. Dacă ar fi raportata aceasta cirfră la numărul populaţiei adulte, ar rezulta că peste 50% din cetăţeni trebuie să stea în atenţia securtăţii statului…. Pentru a putea realiza o urmărire informativa de o asemenea amploare, aparatul de securitate a fost împins ani de-a rândul la crearea unei reţele de informatori exagerat de umflate, prin care au trecut cin­ci sute de mii de cetăţeni. Menţionez ca în cifra respectiva nu es­te inclusă reţeaua informativă a organelor de miliţie, prin care au trecut sute de mii de persoane…”

 

Acestea sunt cifre şi fapte ce atestă genocidul comunist din România şi justifică declanşarea procesului contra comunismului.

 

Intre 1964-1968 nu s-a pus capăt genocidului ci s-a produs nu­mai schimbarea tacticii de tortură şi exterminare a adversarilor regimului comunist, care şi-a făcut şi alţi duşmani, printre proprii membrii de partid: dizidenţii.

 

S-a continuat urmărirea permanenta a foştilor deţinuţi politici şi chiar rearestarea lor. In unele cazuri s-a trecut la iradierea, otrăvirea şi asasinarea arestaţilor, precum: Ion Gavrilă Ogoreanu, Paul Goma, Gheorghe Ursu…

S-a continuat cu înscenarea proceselor de sabotaj economic şi urmărirea celor ce veneau în contact cu străinii ce veneau în ţară.

Ţara înconjurata cu sârma ghimpata şi trupe numeroase, a deve­nit o mare închisoare, unde erau vânaţi fără mila toţi cei ce încercau să-si câştige libertatea sau erau condamnaţi cei prinşi vii, pentru tentativa de trecere a frontierei.

Prin revoluţia culturala şi preluarea modelului chinezesc, s-a trecut la spălarea creierelor, urmărindu-se nebunia cultului per­sonalităţii.

S-a trecut la urmărirea celor ce lansau manifeste contra regi­mului sau făceau apeluri disperate în străinătate pentru semnala­rea abuzurilor şi dărâmării patrimoniului naţional, sau distrugerii satelor.

O noua armă a terorii comunismului a fost internarea forţată şi tratarea opozanţilor politici prin azile psihiatrice, distrugându-i fiziceşte şi moraliceşte, făcându-i „neoameni” pentru restul vieţii. Cazuri:Vasile Paraschiv, Nestor Popescu, Dumitru-Gheorghe Zamisnicu.

Spitale psihiatrice: Marcuţa, Săpoca, Poiana Mare, Voila, Socola, Sighet, Vaşcău, Jebel…

 

Nici când călăul Ceauşescu a fost răsturnat, crimele nu s-au oprit. Continuitatea s-a făcut prin Iliescu care a exterminat cir­ca 600, în majoritate tineri, între 22-31 Decembrie 1989. Neputând stăpânii situaţia din cauza abuzurilor, a continuat crimele în masă prin chemarea minerilor în ajutor, în mai multe rânduri, şi apoi întărindu-şi puterea, prin folosirea criminalilor din fosta se­curitate, împânzind aceste elemente înrăite în toate structurile de stat Aceasta a dus la haosul economic şi politic pe care 1-a promovat şi în mileniu III.

Remus Radina spune pe drept cuvânt: „Este tragic că şi astăzi se mai găsesc oameni inconştienţi (unii fost comunişti) care elogi­ază comunismul, uitând toate crimele comise de el.”

După ce executivul postcomunist, infiltrat de elemente retrograde, vinovate, caută să impiedice înlăturarea valului ce acoperă mon­struoasele crime săvârşite de acest sistem barbar, după ce justiţia înfeudata practicilor totalitarismului a refuzat deschiderea procesului comunismului, a revenit rolul generaţiei tinere, ieşite din acest cataclism social, să ceară curăţirea vieţii publice de acei răufăcători ce înveninează societatea românească.

 Cinstea aceasta revine şi lui Ioan Roşca, cercetător ştiinţific, fost lider în Pieţei Universităţii (1990) şi victimă a lui Ion Iliescu._. El a iniţiat pe Internet strângerea materialului documentar în vederea promovării Procesului comunismului, recuperării adevărului, reparării nedreptăţilor prin restituirea memoriei victimelor dispărute, repunerii în drep­turi a celor jefuiţi şi urmaşilor lor.

 

Cel care consemnează in prezentul rechizitoriu aceste fapte ieşite din comun, a fost răpit în 1945 de NKVD,(de cap. Petrov Vasiliev) torturat îngrozitor şi lovit în cap cu pis­tolul până la pierderea cunoştinţei, readus în viaţă cu tur­narea de găleţi cu apa. Am fost schingiuit în Ministerul de interne şi jucat în picioare în faţa altor deţinuţi de către Al.. Nicolschi, Teodor Sepeanu, Nicolae Bogdan şi A. Deleanu (toţi cu funcţii de conducere). Mi s-au înscenat 6 procese, prin care am fost condam­nat, am fost implicat în procesul de reeducare 1962-1964, refuzând să dau vre-o declaraţie (toate acestea le dovedesc cu acte şi martori). Am cunoscut enorm de multe victime nevinovate şi am trecut prin nenumărate scheme de tortură, ce au marcat oamenii pentru tot restul vieţii.

De aceia, răscolind amintirile, am plâns şi am scris, am scris şi am plâns. Este durerea mea şi a unei generaţii care s-a sacrificat pentru libertate şi dreptate.

Este durerea unui neam care de milenii luptă pentru li­bertate, a unui neam ce a fost ospitalier chiar cu duşmanii, hrănindu-i şi îndestulându-i din ţarina bogat îngrăşată de trupurile bu­nilor şi străbunilor lui. A unui neam care a fost mereu sacrificat pentru interesele mes­chine ale marilor puteri.

Este drama unui popor care şi-a pierdut libertatea, şi nu din vina lui, pământul fiindu-i sfârtecat şi jefuit în văzul tuturor.

De aceea, mai marii omenirii, sub ochii şi cu încuviinţarea cărora s-au petrecut toate aceste fărădelegi, au acum datoria mora­lă să contribuie la judecarea procesului comunismului.

Cicerone Ionitoiu

 

EPILOG

 

In timp ce la Yalta se hotărâse judecarea crimelor naziste, tru­pele române făceau sacrificii uriaşe pentru terminarea războiului, iar la Bucureşti, fostul procuror rus A.I.Vîsinschi, devenit diplomat, im­punea regimul comunist, care a dezlănţuit genocidul.

Acel guvern instalat se face vinovat de trădare de ţara, prin acceptarea unui regim impus de altă ţară, în slujba căreia s-a pus pentru a ajuta la jefuirea ei, punând toate resursele la dispo­ziţia Moscovei şi chiar pregătind alipirea ţării la URSS.

 

Aşa cum o arată materialul prezentat, structura comunista şi aparatul represiv creat, se fac vinovate de distrugerea structurii normale de stat, de atentat contra independentei ţării, de violarea legilor fireşti şi înlocuirea democraţiei cu o dictatura de tip fascist.

 

Prin desfiinţarea inamovibilităţii magistraturii şi amestecul puterii executive în puterea judecătoreasca, s-a deschis drumul tuturor ilegalităţilor. Acestea au început cu epurări de funcţionari, cu arestarea tuturor celor ce participaseră la întregirea ţării (ca foşti miniştri, prim-miniştri, deputaţi, senatori, prefecţi, primari, notari, generali şi ofiţeri de toate gradele, înalţi Prelaţi şi slujitori ai altarelor), şi a mers până la exterminarea lor.

 

S-a trecut la exterminarea ţărănimii, trăgându-se cu ar­me de toate felurile şi calibrele, producând în sate sute de mii de victime. Au fost rase de pe suprafaţa pământului sate şi biserici.

 

Represiunea s-a dezlănţuit asupra întregii ţări. Sute de mii de cetăţeni de origine germană (şvabi şi saşi), sîrbi, turci, tătari, care erau integraţi în poporul român de sute de ani, au fost deportaţi forţat_, confiscându-li-se toate bunurile. Unii au fost tri­mişi în URSS, unde şi-au găsit moartea în condiţii de exterminare prin munca forţată, sau au rămas schilozi pe viaţă.

 

Arestările s-au făcut în valuri, fără motiv (pe baza unor dela­ţiuni şi pure invenţii), numărul lor fiind de alte sute de mii. Victimele au fost private de libertate, în cea mai mare parte, fără judecată. Iar cei ajunşi în faţa tribunalelor au fost condamnaţi pe baza unor probe fictive şi martori mincinoşi, confiscându-li-se averea, iar aruncindu-li-se familiile pe drumuri, fără servici. Copiii au fost şi ei scoşi din scoli şi facultăţi.

 Victimele arestate erau torturate, de cum se ajungea la securitate, prin metode diabolice. Unii, şi nu putini, au fost omorâţi în timpul anche­tei. Alţii, torturaţi în mod bestial, după de scăpau din anchete, ajungeau în temniţe, alte locuri de schingiuire, sau în lagăre de munca forţată – unde erau exterminaţi din cauza eforturilor suprao­meneşti, regimului alimentar (între 500-1000 calorii) lipsei de medica­mente şi condiţiilor neomeneşti de cazare. La toate acestea, se adaugă şi tortura din timpul muncii sau de după muncă, din cauza neîndeplinirii normei. După expirarea pedepsei, urma deportarea în condi­ţii de exterminare, de unde, după 2-3 ani, erai din nou condamnat.

Din materialele expuse se vede barbaria în care a fost nevoit sa trăiască poporul român_, supus la genocid.

Pocesul Comunismului, cu măsuri reparatorii, denunţarea şi excluderea din viaţa publică a celor care au contribuit la genocid – poate repara fibra morală a neamului şi aduce pacea socială.

 

 

1. Ioniţoiu

 

https://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rechizit.htm

 

Resetarea Medicinei sau Resetarea Omenirii prin Nanotehnologie

 

 

 

 

Resetarea Medicinei sau Resetarea Omenirii prin Nanotehnologie

 

PREGĂTIREA! Globaliştii urmează să uşureze planeta de creştini, pentru că le încurcă socotelile… Rodul tuturor nelegiuirilor (Rom.1/17-32) încinge cuptorul faraonic al martirajului şi ne ameninţă că „Fratele va da la moarte pe fratele său şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî; DAR pentru că şi trupul păcatului va fi pedepsit…” Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă.” (Mat. 10/21-28)” Să primim cu bucurie orice pedeapsă (şi pe nedrept), pentru ca Duhul Adevărului să se odihnească peste creştetul martirului! „Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul…” (1 Petru 4/1) Deja răzvrătirea conducătorilor lumii şi a falşilor creştini îşi arăta colţii: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Sau, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi… cont. în Ps.2

 

 

 

MARX ŞI SATAN, de Richard Wurmbrand

 

Traducător Traian Călin Uba

Editura Stephanus

Bucureşti

1994

ISBN 973-9174-06-X

 

PREFAŢA AUTORULUI

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.

Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut.

Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei).

Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase.

În domeniul ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu.

Iar o concepţie temeinic însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi dovezi, e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţilor. Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu atenţie.

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.

De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.

Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

Capitolul I
SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.

Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.

Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.

Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.

Marx scrie:

 

„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” ¹

 

Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi.

Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:

 

„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.

Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, înAnglia.

Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” ²

 

Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna.

Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.

Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos”.

În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:

 

„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”

 

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.

El continua:

 

„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” ³

 

Camîn aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:

 

„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. ” ⁴

 

La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:

 

„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine” ⁵

 

Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în decursul acestui examen.

De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.

Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.” ⁶

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.

El scrie într-una din poeziile sale:

 

„Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” ⁶

 

Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.

Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.

Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznădăjduit):

 

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

în blestemul şi tortura destinului.

Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.

Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,

vârful lui va fi rece şi înspăimântător.

Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.

Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,

se va întoarce palid ca moartea şi mut,

cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.

Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.⁷

 

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

 

“Atunci voi fi în stare să merg triumfător,

ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.

Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.

Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” ⁸

 

Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:

 

„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” ⁹

 

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,

intitulată “Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.

Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.) poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.

El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început.

Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare.

Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie.

Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).

Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile.

Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi.

El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.

Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.

Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

Vezi această sabie?

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” ¹⁰

 

Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul.

Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune: „crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”, „Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)

 

Acum citez chiar din drama Ulanem:

 

“Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

Numele răsună ca moartea.

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

Opreşte-te, acum îl ţin!

El se ridică în sufletul meu.

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele ¹¹

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.

Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. ¹²

 

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)

Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.

Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului („întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă?

Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:

 

“Pierdut, pierdut.

Timpul meu a trecut ca nimica.

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” ⁽¹³⁾

 

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…

Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar ⁽¹⁴⁾. Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.

In “Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx.

El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic”.⁽¹⁵⁾

Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”¹⁶

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism.

Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).

Marx are aceeaşi obsesie:

 

“Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.

Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.⁽¹⁷⁾

 

Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.

Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.

Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.

Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).

Iată sfârşitul dramei Ulanem:

 

“Dacă există Ceva care devorează,

Mă voi arunca înăuntrul său,

chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”⁽¹⁸⁾

 

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:

 

„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…

Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc.

Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.⁽¹⁹⁾

El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. ⁽²⁰⁾

În “Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

Note bibliografice

Abrevierile folosite în aceste note includ:

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.

 

 

Capitolul I

1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278- 280.

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (TheUnionof the Faithful with Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.

7. Ibid.. pp. 30, 31.

8. Quoted în „Deutsche Tagespost”.West Germany, December 31, 1982.

9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.

10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.

11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.

12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.

13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.

17. Op. cit.. Marx, Oulanem.

18. Ibid.

19. MEW, XXX, p. 359.

20. Paul Goma,Piteşti12

Capitolul II
ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.

Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.

Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatal său. Fiul scrie:

 

„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.”¹

 

Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?

Tatăl său îi răspunde:

 

„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” ²

 

Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.

La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:

 

„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.

Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit.

Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” ³

 

Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?

Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:

 

Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,

încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.⁴

 

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:

 

“Pentru că am descoperit cel mai înalt Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.”⁵

 

În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:

 

Astfel am pierdut cerul,

O ştiu prea bine.

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu este sortit infernului”.⁶

 

Nu este nevoie de nici un comentariu.

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,

nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

 

“În nopţile tulburi, mă duc uneori în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.

În lumina lunii se ivesc runele.

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

Devin mici înaintea formulei magice”.⁷

 

„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.

Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate care nu i-a apreciat poeziile. Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor”⁸, declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca supremă divinitate.

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.

A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?

Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe când erau copii.

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Röckle.

 

„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-l, ţi se facea părul măciucă.”⁹

 

Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx ¹⁰ povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

Biograful lui Marx continuă:

 

„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” ¹¹

 

Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.

Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung, care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”¹²

Marx vrea să-L izgonească
pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.

Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”¹³ A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da în judecată.

Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.¹⁴ Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le mâncaseră carnea.

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.

Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:

 

„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”

 

Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu predică nici un fel de morală”.

Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.

Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.¹⁵

Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:

 

„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în adevaratul evreu” ¹⁶

„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” ¹⁷

 

Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.

Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung.

Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.¹⁸

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”¹⁹

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:

 

„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.

Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o mare nedreptate».

Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi eliberator al omenirii.

El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” ²⁰

 

Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.

El scrie:

 

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”²¹

 

Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest program ciudat.

În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.” Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”²²

Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.

 

„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” ²³

 

El exclamă:

 

„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău.

Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată…

Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”

Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” ²⁴

 

Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, Filozofia mizeriei.

Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.

Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:

 

“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.²⁵

 

Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.²⁶

De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:

 

„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.

După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.

Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”

 

Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.

Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau.

Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia laParis, în 1871, comunardul Flourens a declarat:

 

„Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”²⁷

 

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?

Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări caAlbaniaşi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi.

Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.

Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,

Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.

Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima, iar dansul ei este dansul morţii”.²⁸ Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.

 

„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:

„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins” ²⁹

 

În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

 

“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa Drept în faţa lumii,

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor Printre ruinele lumii Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “³⁰

 

Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să scrie poezii în perioadă în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui.

În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.³¹

Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:

 

„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.”³²

 

Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.

După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.

Am primit un răspuns.

Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.

Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece.

Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

 

Viaţa răvăşită a lui Marx

 

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.

 

Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” ³³ , descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauză subnutriţiei.

Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.

Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels.

A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.

Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi revoluţionarul”³⁴.

 

Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.

În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.

 

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.

Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari.

Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx, în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra,Parisşi în Elveţia.

Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.

Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:

 

„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an bani de buzunar”³⁵

 

Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx – Engels.

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.

În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură”³⁶, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se întâmple chiar acum.”³⁷

„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:

 

„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”³⁸

 

Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:

 

„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trierpentru moştenire.” ³⁹

 

Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.

Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.

Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.

Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.

Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

Note

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170

2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.

3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

5. Quoted în Deutsche Tagespost.West Germany, December 31, 1982.

6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.

7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.

8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.

15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.

16. MEW, I, p. 372.

17. Ibid., p. 386.

18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics. Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.

22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.

23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.

24. Ibid.. pp. 200, 201.

25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek,N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..

26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.

28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.

32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.

33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic” (Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker, Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).

35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.

36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

Capitolul III
CREDINŢA NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el.

Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:

 

„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru dinTrier(locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru.

El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.

El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. “¹

 

Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.

În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:

 

„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua. Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.„ ²

 

Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de draci”.³ El s-a lepădat de credinţă.

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?

Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.

Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu.

La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care era totodata prieten cu Marx şi Engels:

 

„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.

Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.

Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.

În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei.

În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…

Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial ca profesor.” ⁴

 

Omul care l-a convins pe Engels să devina comunist a fost acelasi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, laKoln, Hess scrie:

 

„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” ⁵

 

A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.

În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.⁶

Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:

 

Doamne Iisuse Hristoase,

singurul Fiu al lui Dumnezeu,

o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul.

Coboara în toată binecuvântarea Ta,

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.

Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră

este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

Iar când îmi voi da ultima suflare

şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

şi când inima mea va înceta să mai bată,

să-mi pot da duhul în braţele Tale.

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor,

deoarece el se odihneşte în Tine.

O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei

când din pieptul Tău plin de dragoste

voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,

îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi pentru totdeauna.

Trăind în vecii vecilor,

într-o continuă contemplare a Ta,

viaţa mea se va desfăşura din nou.

Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,

ca să poată exista Binecuvântări şăi bunăstare pretutindeni.

Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,

totul se va schimba;

Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.”⁷

 

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:

 

„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbra de adevăr.

Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.

Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».

În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca sunt un copil al lui Dumnezeu.” ⁸

 

Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling – filozoful întru Hristos, Engels a scris:

 

„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar acum.

Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.

Domnul spune în Matei 24:11 – 13:

«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».

Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi».

Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.

Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.»”

 

Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:

 

„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…

Ei călătoresc în toataGermaniaşi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a mortii.”

 

Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:

 

“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” ⁹

 

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…„¹⁰

Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema evreiască.

În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat „împrumutul rusesc”, în care putem citi:

 

„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti.

Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim.

Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.

Majoritatea lor e formată din evrei.

Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”

 

A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?

(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.

Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare.”¹¹

De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”

El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”¹²

Pe rusi îi numea „mâncători de varză”¹³, iar popoarele slave erau considerate „gunoaie etnice.”¹⁴

El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în furtuna revoluţiei.

 

„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.”

„Până şi numele lor va dispărea.” ¹⁵

 

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:

 

„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”

 

Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

Engels scria în acelaşi spirit:

 

„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” ¹⁶

„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.

Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” ¹⁷

 

Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.” În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.

Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.

„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.”

Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.

Marx îi răspunde acestuia:

 

„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţarăîntr-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge Americade pe harta naţiunilor.” ¹⁸

 

Marx a mai scris: „dă-i dracului de englezi.”¹⁹

În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o multime de marxisti englezi şi americani.

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.

(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl descriu ca fiind rău.)

Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.

El apăra dreptul de a profera blasfemii.²⁰

Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:

 

“Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

O, Satano, rege al banchetului!

În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale!

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile

când din tot sufletul meu desfid zeii.

Al regilor pontificali, al regilor inumani,

al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă!

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,

o, voi oameni!

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!

Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului.” ²¹

Note

1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

2. Ibid. p. 97.

3. Ibid., p. 100.

4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.

6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction). MEW, X, p. 312.

7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837. MEGA, I, ii, p. 465.

8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany in theWeimarRepublic(OiTenbach, 1948).

12. Op. cit., Kunzli, p. 187.

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace toEurope(Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

17. Deutschland Magazine, February 1985.

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle,N.Y.:ArlingtonHouse).

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

Capitolul IV
PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.

Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:

 

„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii.”¹

 

Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.

El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?

Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?

Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus.

În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.

(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. dinNew York.)

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”²

Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?

Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:

 

„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” ³

 

În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare preot şi episcop44.

Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.

Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

Documente biografice

Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.

Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:

 

„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu al său…” ⁴

„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului de care se temea.” ⁵

 

Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.

La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!”⁶

Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.

Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.

Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.

 

Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: „După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” ⁷

Secretul din viata lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.

Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.

Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin.

El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.

Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14 noiembrie 1913:

 

„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” ⁸

 

În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:

 

„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”⁹

 

Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:

 

„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” ¹⁰

 

Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.

Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.

Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!” Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:

 

„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă, încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. “¹¹

 

Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

 

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4: 7 – 8).

 

Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.

Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:

 

„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.

Note

1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.

3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.

9. ibid., Vol. 45, p. 86.

10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.

11. „Budilnik”,Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review,New York: 140/1980, p. 276.

Capitolul V
CUMPLITA FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.

Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.

Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”¹

Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:

 

„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic..”²

 

El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.

Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:

 

„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic omenesc în el…”

Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.

 

„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”

 

Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

El i-a spus lui Kaganovici:

 

„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patrulabeşi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela.

Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl sterg din inima mea.”

 

Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:

 

„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect.

De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”

 

A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”³

De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”⁴

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:

 

„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” ⁵

 

Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.

Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:

 

„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” ⁶

 

Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:

 

„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.”⁷

 

Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:

 

„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”

 

Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi.⁸

Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare. De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.

Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.

Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.

A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comunistii mai importanţi.

Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.⁹

 

Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.

Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.

 

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.

Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă „groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.

Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla „Satanovsky”.

AnatoleFranceeste un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.

La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.¹²

Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.

La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.¹³ Acolo a fost locul de inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.¹⁴

Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.

Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în ocultism.¹⁵

Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.

În continuare Mao Tse-Tung a scris:

 

„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu “¹⁶

 

Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

Cultul violenţei

Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.” Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.

În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:

 

„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece”.

 

Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:

 

„Comunistii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”

 

Şi mai departe:

 

„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” ¹⁸

 

Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)

Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.

Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.¹⁹

Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.”²⁰

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:

 

„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” ²¹

 

Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comunistilor:

 

Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

 

Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!” Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.” Lenin:

 

„Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.

 

Lenin, în cuvântarea din 1922:

 

„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”  [Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.]

 

Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”

 

Cruzime satanică

Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.

De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus – un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă? (…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:

D. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.

Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.

După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

 

„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”

 

Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.²²

 

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.

Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk.²³

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:

 

„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare.

Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” ²⁴

 

În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului.

Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că înZimbabweau fost omoraţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi.

De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult.

Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.

Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.

De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă dinPitestica şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.

Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu.

Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

Păcatul satanic

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.

În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. (…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.

Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.

A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.

Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului.

În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă.

Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.²⁵

A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:

 

„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are ăntotdeauna o motivaţie. La noi crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă, «vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul «ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”

 

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.

Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – impiedicat de a mai studia.

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.

Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:

 

„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale.”²⁶

 

Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”²⁷

Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:

 

„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” ²⁸

„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi»..

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” ²⁹

„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » ³⁰

 

Crowleycitează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru” Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist.

În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

 

Tatal nostru, care eşti înPetersburg.

Blestemat fie numele tău.

Sfărâmă-se împărăţia ta.

De nu s-ar mai face voia ta nici măcar în iad.

Şi dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o.

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

Şi nu ne mai duce în ispită.

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)

Si pune capăt guvernării lui blestemate.

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!³¹

 

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

 

“Capitalul nostru care eşti în Vest.

Sigure fie investiţiile tale.

Fie ca să obţinem profituri.

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

în Wall Street ca şi în Europa.

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi

şi măreşte-ne creditele,

După cum şi noi le mărim pe cele

ale debitorilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi la faliment

Ci ne izbăveşte de sindicate

Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,

puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.

O, Mamona! “³²

 

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.

Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Iisus.

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:

 

“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,

Sfintească-se numele tău,

Vie împărăţia ta.

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor

după cum nici noi nu le vom ierta.

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

 

La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:

 

„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”

 

În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).

De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.

Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):

 

“Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.

Albul orbitor al piscurilor munţilor,

Cântă pentru slava lui Stalin.

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

La fel şi mesele îmbelşugate.

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.”

 

Mii de astfel de poezii au fost scrise.

Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:

 

“O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,

Tu care îi faci pe oameni să renască.

Tu care purifici pământul Tu care reclădeşti veacurile.

Tu care faci ca primăvara să ănflorească.

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

Tu, strălucirea Primăverii mele,

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.”

 

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:

 

“El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

Aşa va fi, precum vrea Stalin…

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.”

 

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:

 

“L-aş fi comparat cu un munte alb –

dar muntele are un vârf.

L-aş fi comparat cu adâncurile mării –

dar marea are un fund.

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –

dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –

dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.”

 

Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist dinRomania.

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham.

Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.

(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului.

Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol.

El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.

O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. ³³

Note

1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

4. Boris Souvarine, Stalin.

5. MEW, XXVII, p. 292.

6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.

7. Ibid.

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.

12. Express,Paris, Oclober 6, 1979.

13.Tempo,Italy, November 1, 1979.

14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

17.AleksandrI.Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. MI, p. 173.

18. MEW, V,p.457.

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.

22. Russkaia Misi (Russian Thought),Paris, March 13, 1975, în Russian.

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.

28. AlisterCrowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

29. Ibid., pp. 134, 135.

30. Ibid., p. 137.

31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth),Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper),Heidelberg, February 5, 1968. „Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

33. Paris-Match, December 10, 1982.

 Capitolul VI
UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.

Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”.

Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.

La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă.¹

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.

În localitateaVitebskdin U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.

Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie.

Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.

Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.

Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.

În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.

Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.

El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate că eu însumi sunt Satan”.²

Pravoslavnaia Rus scrie:

 

„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa. atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”

 

În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea comuniştilor.

Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.

Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.

 

Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui.³

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.

Dar de ce preoţii de la închisoarea dinPiteştiau fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?

De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii?

De ce această obscenă batjocorire a religiei?

De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?

Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad” În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului.

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.

Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie. ⁴

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise. ⁵

Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid.

Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?

Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.

În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.

Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.⁶

Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât.

Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.

De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare.

Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:

 

„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” ⁷

 

Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.

Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.

Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.

În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. ⁸

Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,

Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. ⁹

În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo.

Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.” Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţarăcomunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.”¹⁰

În Chiasso – un oraş din Angola- comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi. ¹¹

Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.¹²

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:

 

„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” ¹³

 

A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.

Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.

Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.” Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent.

El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în inchisoare.

ÎnAlbania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un copil.

În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin dinLeningrad, procurorul a spus:

 

„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”

 

Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.

Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.

În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective.

Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.

Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.¹⁴

Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au botezat oameni.

Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.

Oamenii religioşi dinIsrael,PakistansauNepalse opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”

De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.

 

„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier ¹⁵ de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder.

Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:

Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

În Cehoslovacia,Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.

Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:

 

„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte eternă…

Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut… “

 

În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.

Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.

„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.

În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.

Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reîncarnarea.

În timp ce oamenii religioşi dinIndiasunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

Capitolul VII
MARX,DARWIN şi REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui” (Geneza 1: 26).

Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a creaţiei”.

Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii.

Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.

Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.

Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.

Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de necesităţile pântecului.

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină.

Darwina susţinui că omul provine din regnul animal.

Omul a fost detronat de către Marx şiDarwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea luiDarwineste foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasa.”

Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:

 

„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”

 

(Scopul iniţial al luiDarwinnu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme. ” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,

Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

 

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.

Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”

Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. ”

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.

Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn de inteletualizare.

Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit peDarwin?1

Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor luiDarwinconcepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.

Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.

Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.

Darwina scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice.

Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi, n.r.), teoria luiDarwina dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.

Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.

El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”

Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”.

Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.

Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.

Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.

ÎnIsraelse afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”

Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:

 

„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu.

În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…

Muncitorii care au reuşii să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”¹

 

Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor.

Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuăprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia cerurilor se situează în lumea de dincolo.

Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a feluălui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”³ (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl va izgoni pe Dumnezeu din cer”⁴). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.

El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.

Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.

El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase.”⁵

În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.

Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.

După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:

 

„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” ⁶

 

Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”⁷.

Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.

Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” ⁸, ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:

 

„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” ⁹

 

Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.

În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.

Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea naţionalismului evreilor! El scrie:

 

“…Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.

Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…

Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”¹⁰

 

Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea.

Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor.

Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.

Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect.

Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.

Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.

Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.

Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.

Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.

Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”¹¹ , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”¹²

Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.

Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:

comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4: 22).

Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.

El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

El scrie:

 

„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri”.

 

Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”¹⁴

Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.

Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.

 

„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei”¹⁵.

 

Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.”¹⁶

Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.

Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:

 

„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”

 

Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

 

Prima carte a lui Hess s-a numit “Sfânta familie a omenirii“. El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”¹⁷, afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.”¹⁸

Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.¹⁹

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.

 

În prefaţa cărţii sale, “Judecata din urmă“, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.”²⁰

(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”²¹)

Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”²², ceea ce nu-l împiedica însă să vorbească în cartea sa, “Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei” şi „viaţa evlavioasă”²³.

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii diabolice”²⁴.

Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.

 

Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess. Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată “Despre sistemul monetar“:

 

„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune.

Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.

Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”

 

Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:

 

„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”²⁶.

“Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.

În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. “²⁷

 

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?

 

„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc», declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. ²⁸

 

Marx va face afirmaţii asemănătoare:

 

„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” ²⁹

 

Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

Organizaţia Iadul

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.

Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.

Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.

Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.

Netceaev, „superbul tânăr fanatic”³¹, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870).

Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:

 

„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” ³²

 

Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.

Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:

 

„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turma.” ³³

 

„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…

Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” ³⁴

 

Netceaev scrie în Catehismul său:

 

„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”

 

Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:

 

„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” ³⁵

 

Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: „Liga revoluţionară mondială“. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx.³⁶

La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:

 

„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată.

Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»

De când a venit Bakunin înAnglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi””.

 

În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:

 

„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.”³⁷

 

Într-o alta proclamaţie, se afirma:

 

“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…

Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.

Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…

Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” ³⁸

 

În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.

În “Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:

 

„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete” ³⁹

 

În “Cernasevski sau Neceaev” ⁴⁰ se menţionează faptul că unul dintre membrii «Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.

Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:

 

„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” ⁴¹

 

Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:

 

„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.

Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.

Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”

 

Şi iarăşi:

 

„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” ⁴²

 

În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:

 

„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” ⁴³

 

De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.

În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită «Iadul».

De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?

Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti pentru osânda veşnică.

Originoform

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.

În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.

Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecareţarăşi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda.

Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.

Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.

În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.

Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane laConstanţa(Romania).

În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea.

Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.

Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. ⁴⁴

Note

1.MontgomeryHyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i(2), p.261.

4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/

5. Moses Hess,RomeandJerusalem(New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

6. /Mc/, p. 15.

7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works),RomeandJerusalem(Cologne: Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.

9. /Mc/., p. 27.

10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.

11. /Mc/., p. 308.

12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.

14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.

15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The Philosophy of Action),

16. ibid.. p. 138.

17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.

18./Mc/., p. 32.

19. /Mc/.,p. 121.

20./Md.,p.421.

21. Op. cir., Dudko,p. 53.

22. Op. cil, Silbemer, p. 421.

23. Ibid 64

24./Mc/., p 418.

25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen” (Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p 345

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.

28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.

29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.

30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol 3, p.435.

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

34. Ibid., p. 322.

35. Ibid., p. 324.

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements înRussia(London, 1897), p. 94.

38. Op. cit, Volodin, p. 223.

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground înRussia(Moscow, 1965), p. 398.

40. Volodin, loc. cit.

41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8.

42. „Russkaia Misl”, November 17, 1983. 180

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în French), Vol. III, pp. 233ff.

 

 

 

 

Karl Marx vs. Satan by Richard Wurmbrand

 

James Montgomery Boice – Chipul lui Dumnezeu în om

 

 

Peter Masters – Cruzimile ateismului

Despre providență

 

Philip Eveson – Efectele răzvrătirii din Eden…

 

 

Natura primului păcat

•  

Andrei Croitoru – Aspecte fundamentale ale doctrinei ispăşirii în teologia lui John Owen

•  

Charles Spurgeon – La al treilea ceas

•  

O prezentare a calvinismului

•  

Isus Hristos este Mântuitorul

•  

 

Vechea Evanghelie sau „Ce să fac ca să fiu mântuit?”

•  

 

 

https://www.monergism.ro/index.php/doctrinele-harului/depravarea-totala-2/

•  

 

  https://www.monergism.ro/index.php/doctrinele-harului/depravarea-totala-2/

 

DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE-John Gill…

TEOLOGIE SISTEMATICĂ

PARTEA II.
Antropologia

CAPITOLUL VIII.
Păcatul- Charles Hodge

• • 1. Natura întrebării care trebuie să fie considerată.§ 2. Teorii filozofice despre natura păcatului. 

 

• • 3. Doctrina bisericii primare. § 4. Teoria Pelagiană.  § 5. Doctrina Augustiniană.

 

• 6. Doctrina bisericii Romane.§ 7. Doctrina Protestantă a păcatului.
  § 8. Efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale.  § 9. Imputarea imediată.  § 10. Imputarea mijlocită.
  § 11. Preexistenţa.  § 12. Teoria realistă.  § 13. Păcatul original.  § 14. Locul păcatului original.  § 15. Incapacitatea.

§1. Natura întrebării care trebuie să fie considerată

 

 

Ni se spune că părinţii noştri au căzut din starea în care au fost creaţi prin păcătuirea împotriva lui Dumnezeu. Aceasta prezintă întrebarea, care este una dintre cele mai dificile şi mai cuprinzătoare fie în etică, fie în teologie, Ce este păcatul? Existenţa păcatului este un fapt care nu se poate nega. Nici un om nu poate să îşi examineze natura sa, sau să observe comportamentul semenilor săi, fără să aibă convingerea constrânsă asupra sa că există un astfel de rău precum păcatul. Aceasta nu este o întrebare pur morală sau teologică. Ea cade şi în regiunea filozofiei, care crede că explică toate fenomenele naturii umane cât şi cele ale lumii externe. De aceea, filozofii din fiecare eră şi din fiecare şcoală, au fost constrânşi să discute acest subiect. Teoriile filozofice despre natura păcatului sunt tot atât de numeroase ca şi şcolile diferite de filozofie. Această mare întrebare ajunge sub considerarea teologului creştin cu anumite limitări. El presupune existenţa unui Dumnezeu personal de o perfecţiune infinită, şi el presupune responsabilitatea omului. Nici o teorie a naturii sau originii păcatului care intră în conflict cu oricare dintre aceste principii fundamentale, nu poate fi adevărată pentru el. Înainte de a intra în afirmaţia vre-unei teorii care a fost mai mult sau mai puţin adoptată extensiv, este important să stabilim datele pe baza cărora vom determina răspunsul la întrebarea, Ce este păcatul? sau premizele din care se deduce răspunsul. Acestea sunt pur şi simplu declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu şi adevăruri despre natura noastră morală. Ignorând fie în întregime, fie în parte aceste două surse de cunoaştere, mulţi filozofi şi chiar teologi, au recurs la raţiune, sau mai degrabă la înţelegerea speculativă, pentru decizia asupra întrebării. Totuşi, această metodă este exagerată, şi conduce cu siguranţă la concluzii false. În determinarea naturii senzaţiei noi putem adopta o metodă a priori, şi să argumentăm din natura unui lucru cum acesta ar putea afecta organele noastre de simţ. Trebuie să presupunem că actele de cunoştinţă senzorială ca fiind fenomene ce pot fi explicate. Nu putem spune că natura luminii este în aşa fel încât ea nu poate cauza fenomenul vederii; sau despre acizi că ei nu pot afecta organele gustative sau că senzaţiile noastre sunt amăgiri care ne conduc să le referim la astfel de cauze. Nici nu putem determina filozofic principiile frumuseţii, şi să decidem ce trebuie să admire oamenii şi ce ar trebui să le displacă. Tot ceea ce poate face filozofia este să ia faptele din natura noastră estetică şi din ele să deducă legile sau principiile frumuseţii. Într-o manieră asemănătoare, faptele cunoştinţei noastre morale trebuie să fie presupuse ca fiind la fel de adevărate şi de demne de încredere. Nu putem argumenta că astfel este constituţia universului, astfel este relaţia individului faţă de întreg, că păcatul nu există, nimic pentru care noi ar trebui să simţim remuşcări sau pe baza căruia să pricepem pedeapsa. Nici nu putem adopta o astfel de teorie a obligaţiei morale care ne interzice recunoaşterea de către noi a păcatului, pe care forţele conştiinţei noastre îl condamnă. Orice om care trebuie să adopte o astfel de teorie a sublimului şi a frumosului, care ar demonstra că Niagara şi Alpii nu sunt frumoase producţii de artă; sau că „Iliada” şi „Paradisul pierdut” nu sunt vrednice de admiraţia erelor, şi-ar pierde munca sa. Şi astfel, omul care ignoră faptele referitoare la natura morală în teoriile sale despre originea şi natura păcatului, trebuie că munceşte în zadar. Totuşi, acest lucru este făcut în mod constant. Se va descoperi că toate punctele de vedere anti-teiste şi anti-creştine ale acestui subiect sunt speculaţii pur arbitrare, în război cu cele mai simple şi cele mai incontestabile fapte despre conştiinţă.

 

Cu privire la natura păcatului, trebuie să remarcăm că există două aspecte în care subiectul poate fi privit. Primul are legătură cu natura sa metafizică, şi al doilea, cu natura sa morală. Ce este ceea ce noi numim păcat? Este o substanţă, un principiu, sau un act? Este negarea din privaţiuni, sau un defect? Este un antagonism între minte şi materie, între suflet şi trup? Este egoism ca un sentiment, sau ca scop? Toate aceste întrebări care au de a face cu natura metafizică a păcatului, ce este el ca res in natura. În timp ce astfel de întrebări ca următoarele au legătură mai degrabă cu natura sa morală, şi anume, ce îi dă păcatului caracterul său de rău moral? Cum stă el în legătură cu legea? Ce lege are legătură cu păcatul? Care este relaţia sa cu justiţia lui Dumnezeu? Care este relaţia sa faţă de sfinţenia sa? Ce relaţie are, sau ce relaţie poate avea păcatul cu legea; sunt actele sale doar de deliberare, sau sunt şi acte impulsive şi afecţiuni, emoţii şi principii, sau înclinări? Este evident că acestea sunt mai degrabă întrebări morale decât metafizice. În unele dintre teoriile despre natura păcatului, el este privit exclusiv în unul dintre aceste aspecte; şi în unele, exclusiv în altul; şi în unele amândouă punctele de vedere sunt combinate. Nu ne propunem să încercăm să ţinem aceste puncte de vedere distincte deoarece amândouă sunt implicate în mod necesar în discuţia teologică despre subiect.

 

§ 2. Teorii filozofice despre natura păcatului.

 

Prima teorie în ordinea cronologică, în afara doctrinei străvechi a Bibliei, cu privire la originea şi natura păcatului, este dualismul, sau teoria care presupune existenţa unui principiu veşnic al răului. Această doctrină a fost larg răspândită în est, şi în forme diferite a fost parţial introdusă în biserica creştină. Potrivit doctrinei lui Parsis, acest principiu original a fost o fiinţă personală; potrivit Gnosticilor, Marcioniţilor şi Manicheanilor, el a fost o substanţă, o u`,lh sau o materie veşnică. Augustin spune, „Iste [Manes] duo principia inter se diversa atque adversa, eademque aeterna et coaeterna, hoc est semper fuisse, composuit: duasque naturas atque substantias, boni scilicet et mali, sequens alios antiquos haereticos, opinatus est.”¹ Aceste două principii sunt în conflict continuu. În lumea actuală ele sunt amestecate. Amândouă intră în constituţia omului. El are un duh (pneu/ma) derivat din împărăţia luminii; şi un trup cu viaţa sa animală (so/ma şi yuch,) derivată din împărăţia întunericului. Astfel, păcatul este un rău fizic; pângărirea duhului prin unirea sa cu un trup material; şi el trebuie învins prin metode fizice, adică, prin metode adaptate să distrugă influenţa trupului asupra sufletului. De aici vine eficienţa abstinenţei şi a auterităţilor.²

 

Evident, această teorie este: (1.) Inconsistentă cu Teismul, prin faptul că face ceva veşnic înafara lui Dumnezeu şi independent de voia sa. El încetează să mai fie o Fiinţă infinită şi un suveran absolut. El este limitat peste tot de o putere co-eternă pe care El nu o poate controla. (2.) Teoria distruge natura păcatului ca un rău moral, făcând din el o substanţă, şi reprezentându-l ca fiind inseparabil de natura omului ca o creatură compusă din materie şi duh. (3.) Teoria distruge, desigur, responsabilitatea umană, nu doar făcând răul moral un rău necesar chiar din constituţia omului, şi prin referirea la originea sa ca la o sursă veşnică şi necesar operativă; ci prin facerea lui o substanţă, care distruge natura sa ca păcat. Această teorie este în întregime atât de anti-teistă şi anti-creştină, încât, deşi a predominat multă vreme ca o erezie în Biserică, ea nu a intrat niciodată într-o legătură vie cu doctrina creştină.

Păcatul privit ca o simplă Limitare a Fiinţei.

A doua teorie anti-creştină despre natura păcatului este cea care îl face o simplă negare, sau o limitare a fiinţei. Fiinţa, substanţa, este bună. „Omne quod est, in quantum aliqua substantia est, et bonum [est],”³ spune Augustin. Dumnezeu ca şi substanţa absolută este binele suprem. Răul absolut este nimicul. De aceea, răul sau păcatul este cel mai mic din fiinţă, cel mai inferior bine; şi toată negaţia, sau limitarea fiinţei. Spinoza⁴ spune: „Quo magis unusquisque, suum utile quaerere, hoc est suum esse conservare conatur et potest, eo magis virtute praeditus est; contra quatenus unusquisque suum utile, hoc est suum esse conservare negligit, eaten us est impotens.” În demonstraţia sa a acelei propoziţii el face puterea şi bunătatea identice, potentia şi virtus sunt acelaşi lucru. De aici, lipsa virtuţii, sau răul, este slăbiciune, sau limitarea fiinţei. Dar mai distinct, Profesorul Baur de la Tubingen prezintă această viziune a naturii păcatului.⁵ El spune, „Răul este ce este finit; pentru că finitul este negativ; negarea infinitului. Orice este finit este relativ nimic; o negare care, în deosebirea constantă de plus şi minus a realităţii, apare în forme diferite.” Din nou, „Dacă libertatea faţă de păcat este înlăturarea tuturor limitărilor, astfel este clar, că doar o serie infinită de gradaţii ne poate aduce în punctul în care păcatul este redus la un minim care dispare. Dacă acest minim ar trebui să dispară în întregime, atunci fiinţa, fiind în întregime liberă de păcat, devine una cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu singurul este absolut fără păcat. Dar dacă ar fi să existe alte fiinţe în afara lui Dumnezeu, un minim de rău trebuie să fie în ele, în măsura în care ele nu sunt infinite aşa ca Dumnezeu, din pricina acestui motiv.” De aceea, deosebirea dintre bine şi rău, este doar cantitativă, o deosebire dintre mai mult şi mai puţin. Fiinţa este bună, limitarea fiinţei este rea. Această idee a păcatului stă în natura sistemului Panteist. Dacă Dumnezeu ar fi singura substanţă, singura viaţă, singurul agent, atunci El este suma a tot ceea ce există, sau, mai degrabă tot ceea ce există, este manifestarea lui Dumnezeu; forma existenţei sale. Prin urmare, dacă răul există, el este o formă a existenţei lui Dumnezeu ca bine; şi nu poate fi decât o dezvoltare imperfectă, sau doar o limitare a fiinţei.

 

Este clar, această teorie, (1.) ignoră diferenţa dintre malum metaphysicum şi malum morale, dintre fizic şi moral: dintre un copac pipernicit şi un om rău. În loc să explice păcatul, ea neagă existenţa sa. De aceea, ea este în conflict cu cel mai clar dintre adevărurile intuitive şi cea mai puternică dintre convingerile noastre instinctive. Nu există nimic de care să fim mai siguri, nici măcar de propria noastră existenţă, decât suntem siguri de diferenţa dintre păcat şi limitarea fiinţei, dintre ce este greşit moral şi ce este o simplă negare a puterii. (2.) Această teorie presupune adevărul sistemului panteist al universului, şi de aceea, este în contradicţie cu natura noastră religioasă, care cere şi presupune existenţa unui Dumnezeu personal. (3.) În distrugerea ideii de păcat, aceasta distruge tot sensul obligaţiei morale, şi iţi dă o libertate fără restricţii faţă de toate pasiunile rele. Aceasta nu învaţă doar că tot ce există, este drept; că tot ce există sau se întâmplă are un drept de a fi, ci că singurul standard al virtuţii este puterea. Cel mai tare este cel mai bun. Aşa cum spune Cousin, victoria este întotdeauna corectă; victima este întotdeauna incorectă. Cuceritorul este întotdeauna mai moral decât cel cucerit. Virtutea şi prosperitatea, nenorocirea şi viciul, spune el, sunt în armonie necesară. Slăbiciunea este un viciu (adică, păcat), şi de aceea ea este pedepsită şi bătută întotdeauna.⁶ Acest principiu este adoptat de toţi scriitorii precum Carlyle, care eroul lor venerat, care îl face pe cel puternic întotdeauna binele; şi îl reprezintă pe criminal, pirat şi persecutor, ca fiind întotdeauna mai moral şi mai vrednic de admiraţie decât victimele lor. Satan este mult mai vrednic de omagiu decât cel mai bun dintre oameni, deoarece în el există mai mult din fiinţă şi putere, şi el este seducătorul îngerilor şi distrugătorul oamenilor. Un sistem mai deplin demonic decât acesta, mintea omului nu a mai conceput niciodată. Totuşi, acest sistem nu îi are doar pe avocaţi săi filozofici, şi pe discipolii săi practici, ci se infiltrează într-o mare parte din literatura populară deopotrivă în Europa cât şi în America.

Teoria lui Leibnitz a privaţiunii.

Aproape aliată în termeni, dar foarte diferită în spirit şi în scop faţă de această doctrină a lui Spinoza şi a succesorilor săi, este teoria lui Leibniz, care rezolvă păcatul prin privaţiune, şi îl atribuie limitării necesare a fiinţei. Cu toate acestea, Leibnitz a fost un teist, şi obiectivul său în lucrarea sa „Theodicee” a fost de a-l justifica pe Dumnezeu prin dovedirea că existenţa păcatului este consecventă cu perfecţiunile sale divine. Lucrarea sa este religioasă în spiritul ei şi în obiect, totuşi ea este eronată şi periculoasă în unele dintre principiile sale. El a presupus că aceasta este cea mai bună lume posibilă. De vreme ce păcatul există în lume, el trebuie să fie necesar sau inevitabil. Acest lucru nu trebuie referit la influenţa lui Dumnezeu. Dar de vreme ce Dumnezeu este influenţa universală potrivit filozofiei lui Leibnitz, păcatul trebuie să fie o simplă negaţie sau o privaţiune pentru care nu este necesară nici o cauză eficientă. Acestea sunt cele două puncte care trebuie să fie întemeiate. Primul, că păcatul este inevitabil; şi al doilea, că el nu este datorat influenţei lui Dumnezeu. El este inevitabil, pentru că el se naşte din limitările necesare ale creaturii. Creatura nu poate fi absolut perfectă. Cunoştinţa şi puterea sa trebuie să fie limitate. Dar dacă el este limitat, ei nu trebuie să fie doar pasibili de eroare, oricum, eroarea sau acţiunea greşită este inevitabilă, sau ai putea avea o acţiune absolut perfectă de la o influenţă mai puţin absolut perfectă; efectul ar transcende puterea cauzei. De aceea, potrivit lui Leibnitz, răul se naşte „par la supreme necessite des verites eternelles.”⁷ „Le franc-arbitre va au bien, et s’il rencontre le mal, c’est par accident, c’est que le mal est cache sous le bien et comme masque.” Astfel, originea răului este referită la voinţă, dar voinţa este inevitabilă, sau din necesitate conduce la eroare, prin limitările inseparabile de natura creaturii. De aceea, dacă Dumnezeu a creat o lume a tuturor, El trebuie să creeze una din care păcatul să nu poată să fie exclus. Aceasta fiind originea şi natura păcatului, rezultă să Dumnezeu nu este autorul acestuia. Potrivit lui Leibnitz, Providenţa este o creaţie continuată (cel puţin acesta este punctul de vedere prezentat în unele părţi din lucrare sa „Theodicee”⁸) şi de aceea, tot ce este pozitiv şi real trebuie să fie datorat influenţei sale. Dar păcatul fiind o simplă negare, sau privaţiune, nu este ceva pozitiv, şi de aceea, el nu are nevoie de o cauză eficientă, şi doar de una insuficientă pentru a-şi justifica existenţa sa. Similitudinea în modul de afirmare dintre această doctrină şi doctrina Augustiniană care face tot păcatul defect, şi care împacă existenţa sa cu sfinţenia lui Dumnezeu pe baza aceluiaşi principiu ca cel adoptat de Leibnitz, este evident pentru toţi. Totuşi, aceasta este doar o asemănare în modul de expresie. Cele două doctrine sunt esenţial diferite, aşa cum vom vedea când teoria Augustiniană va fi considerată. Cu Augustin, defectul este absenţa unui bine moral pe care creatura ar trebui să îl posede; la Leibnitz, negarea este limitarea necesară a puterilor creaturii.

 

Obiecţiile faţă de această teorie care face păcatul ca nişte simple privaţiuni şi îl atribuie la natura creaturilor ca şi fiinţe finite, sunt în mod esenţial aceleaşi ca cele deja prezentate ca fiind împotriva celorlalte teorii menţionate mai înainte. (1.) În primul rând, aceasta face păcatul un rău necesar. Creaturile sunt din necesitate imperfecte sau finite; şi dacă păcatul este consecinţa inevitabilă a unei astfel de imperfecţiuni, sau o limitare a fiinţei, păcatul devine un rău necesar. (2.) Aceasta îl face pe Dumnezeu în cele din urmă să fie autorul păcatului în măsura în care ea aruncă asupra Lui responsabilitatea pentru existenţa lui. Pentru că chiar admiterea faptului că el este doar o negaţie, fără să ceară vre-o cauză eficientă, cu toate acestea, Dumnezeu este autorul limitării păcatului în creatură de unde acesta curge din necesitate. El a stabilit astfel lucrările mâinii sale, încât ei nu pot decât să păcătuiască, la fel cum copilul nu poate decât să greşească în judecăţile sale. Chibzuinţa este atât de plăpândă în omul adult care greşeşte încât natura şi cauzele lucrurilor sunt absolut inevitabile. Şi dacă păcatul ar fi în mod egal inevitabil chiar din constituţia creaturii, Dumnezeu, care este autorul acelei constituţii, devine responsabil pentru existenţa lui. Acest lucru nu este doar nedemn faţă de caracterul lui Dumnezeu, ci se opune direct învăţăturilor din Cuvântul său. Biblia nu atribuie niciodată originea păcatului, fie din îngeri sau din oameni, limitărilor necesare ale fiinţei lor ca şi creaturi, ci folosirii de către ei într-un mod pervertit şi nejustificabil a liberului lor arbitru. Îngerii căzuţi nu şi-au păstrat starea lor iniţială; şi omul, lăsat în libertatea voii sale, a căzut din starea în care el a fost creat. (3.) Această teorie tinde să şteargă deosebirea dintre răul moral şi cel fizic. Dacă păcatul ar fi doar o privaţiune, sau dacă el ar fi consecinţa necesară a slăbiciunii creaturii, el este mai degrabă obiectul compătimirii decât al ororii. În scrierile apărătorilor acestei teorii, cele două sensuri ale cuvintelor bine şi rău, moral şi fizic, sunt schimbate şi confundate în mod constant; deoarece răul, potrivit punctelor lor de vedere este într-adevăr ceva mai mult decât un ghinion, o greşeală inevitabilă faţă de ceea ce este cu adevărat bun. Totuşi, deosebirea dintre virtute şi viciu, sfinţenie şi păcat, aşa cum este descoperită în conştiinţa noastră şi în Cuvântul lui Dumnezeu, este absolută şi întreagă. Amândouă sunt idei simple. Noi ştim ceea ce este durerea din experienţă; ştim ce este păcatul din aceeaşi sursă. Noi ştim că cele două sunt atât de diferite ca ziua de noapte, ca lumina şi sunetul. De aceea, orice teorie care tinde să le confunde, trebuie să fie falsă. Astfel, în Scripturi în timp ce suferinţa este prezentată întotdeauna ca un obiect al compătimirii, păcatul este prezentat ca un obiect al ororii şi al condamnării. Mânia şi blestemul lui Dumnezeu sunt condamnarea împotriva oricărui păcat, aşa cum merită acesta în mod drept. (4.) De aceea, această doctrină tinde în mod necesar nu doar să micşoreze sensul nostru cu privire la rău sau cu privire la poluarea păcatului, ci şi distruge sensul nostru de vinovăţie. Păcatele noastre sunt ghinioanele noastre, neputinţele noastre. Ele nu sunt ceea ce pronunţă conştiinţa noastră despre ele, crime care cer pedeapsa cuvenită. Totuşi, păcatul se descoperă în sine în conştiinţa noastră nu ca o slăbiciune, ci ca o putere. El este cel mai mare şi cel mai puternic. Nu cei debili mintali sunt cei mai răi dintre oameni; ci cei care au fost mari în intelect, în multe cazuri, au fost cei mai mari în fărădelege. Satan, cea mai rea fiinţă creată, este cea mai puternică dintre creaturi. (5.) Dacă această teorie ar fi corectă, păcatul ar trebui să vie veşnic. De vreme ce noi nu putem şi niciodată liberi de limitările fiinţei noastre, noi nu putem fi niciodată liberi faţă de păcat din care sunt provocate aceste limitări inevitabile. De aceea, sufletul, aşa cum s-a spus, este asimptota lui Dumnezeu, totdeauna apropiindu-se dar niciodată ajungând la starea de nevinovăţie absolută.

Păcatul, un antagonism necesar.

Totuşi, o altă teorie care este evident inconsistentă cu adevărurile conştiinţei şi ale învăţăturilor din Biblie, este cea care justifică păcatul prin legea opoziţiei necesare, sau antagonismul. Se spune că toată viaţa implică acţiune şi reacţiune. Chiar în universul material predomină aceeaşi lege. Corpurile cereşti sunt ţinute în orbitele lor de balanţa forţelor centrifuge şi centripete. Există polaritate în lumină, în magnetism şi în electricitate. Toate schimbările chimice sunt produse de atracţie şi de respingere. Astfel, în lumea animală, nu există putere fără obstacole care trebuie învinse; nici odihnă fără oboseală; nici viaţă fără moarte. Deci la fel şi mintea este dezvoltată prin lupte continue, prin conflict constant cu ce este înăuntru şi ce este în afară. Aceeaşi lege, care este îndemnată, trebuie să predomine şi în lumea morală. Nu poate exista bine fără rău. Binele este rezistenţa sau biruirea răului. Ce ar fi universul material dacă materia ar avea doar o proprietate; dacă totul ar fi oxigen sau totul carbon; ce ar fi viaţa fără acţiune şi reacţiune; ce ar fi mintea fără lupta cu eroarea şi căutarea după adevăr; astfel, se spune că lumea morală ar fi fără păcat; un iaz stătut, fără viaţă. În măsura în care atunci avute în vedere creaturile, se susţine că el este o lege a constituţiei lor, că ele ar trebui să fie dezvoltate de antagonism, de acţiunea forţelor contrare, sau ale principiilor opuse; astfel că o lume morală fără păcat este o imposibilitate. Păcatul este condiţia necesară a existenţei virtuţii.

 

Această teorie generală are o origine timpurie şi este larg răspândită. În forma ei cea mai târzie, aşa cum este prezentată de Blasche şi Rosenkranz, universul în sine, ca un produs al auto-dezvoltării Fiinţei absolute şi infinite, implicând o separare sau o diferenţă faţă de cea pură şi simplă în care nu exista nici o deosebire, ea este rea. Ea a apărut printr-o cădere sau apostazie. Astfel, Profesorul Muller în lucrarea sa despre „Păcat,” spune, În loc de Panteism, noi avem un sistem care se apropie de Pansatanism. Totuşi, departe de această extremă îngrozitoare doctrină, în orice formă, ea distruge chiar natura păcatului. Acesta este numit legea universală a tuturor existenţelor finite. Nu poate exista acţiune fără reacţiune. Nu poate exista viaţă fără diversitatea şi antagonismul operaţiilor. Şi dacă binele nu poate exista fără rău, răul încetează să mai fie ceva care trebuie să fie detestat şi condamnat. Oamenii încetează să mai fie responsabili pentru ceea ce este inseparabil de natura lor ca şi creaturi, şi de aceea, nu există ceva care conştiinţa să poată condamna sau care Dumnezeu să poată pedepsi. În această teorie, întreaga noastră natură morală este o iluzie, şi toate condamnările Scripturii împotriva păcatului sunt aiurelile fanatismului.

Teoria lui Schleiermacher despre păcat.

Doctrina lui Schleiermacher despre păcat este atât de înrudită cu întregul sistem teologic şi filozofic, încât unul nu poate fi înţeles fără o anumită cunoaştere a celuilalt. Filozofia sa este panteistă. Teologia sa este simpla interpretare a conştiinţei umane în conformitate concluzia principiile fundamentale ale filozofiei sale. Ea este numită teologie creştină pentru că ea este interpretarea conştiinţei religioase a creştinilor; adică, a acelora care ştiu şi cred faptele înregistrate cu privire la Hristos. Principiile conducătoare ale sistemului său sunt următoarele: –

 

1. Dumnezeu este Infinitul absolut (die einfache und absolute Unendlichkeit), nu o persoană, ci pur şi simplu o fiinţă cu singurul atribut al omnipotenţei. Alte atribute pe care noi le atribuim Fiinţei Infinite nu exprimă nu ceea ce este în El (sau mai degrabă în Acesta), ci efectele produse în noi. Înţelepciunea, bunătatea, sfinţenia în Dumnezeu, înseamnă doar cauzalitatea în El care produce aceste atribute în noi.

 

2. Puterea absolută înseamnă toată puterea. Dumnezeu, sau fiinţa absolut puternică, este singura cauză. Orice există şi orice se întâmplă sunt datorate eficienţei sale.

 

3. Această putere infinită produce lumea. Oricare ar fi relaţia dintre cele două, fie că substanţa lumii este un fenomen, fie lumea este substanţa din care Dumnezeu este viaţa, aceasta este lumea într-un anumit sens. Există un finit aşa cum există şi un infinit.

 

4. Omul, ca o parte integrală din lume, este alcătuit din două elemente, sau este înrudit deopotrivă cu finitul cât şi cu infinitul, Dumnezeu şi natura. În om există o conştiinţă de sine, sau o conştiinţă care este afectată de lume. El este în lume şi din lume, şi se acţionează asupra sa prin lume. Pe de altă parte, el are ceea ce Schleiermacher numeşte Gottesbewusstseyn, sau conştiinţă de Dumnezeu. Aceasta nu este doar o conştiinţă de Dumnezeu, ci este Dumnezeu în noi sub forma conştiinţei.

 

5. Starea normală, sau ideală, a omului constă din controlul absolut şi neîntrerupt al conştiinţei de Dumnezeu, sau a lui Dumnezeu în noi. Aceste două principii sunt distinse de el uneori ca fiind carnea şi duhul. Dar prin carne el nu înţelege trupul; nici ceea ce Sf. Pavel înţelege în mod obişnuit prin aceasta, natura noastră coruptă şi căzută; ci întreaga noastră natură în măsura în care ea are legătură cu lumea. În terminologia lui Schleiermacher, ea este egală cu conştiinţa de sine. Şi prin duh el nu înţelege raţiunea, nici ceea ce înţelege Biblia prin duhul omului, adică, Duhul Sfânt, ci (Gottesbewusstseyn), conştiinţa de Dumnezeu, sau Dumnezeu în noi.

 

6. Religia constă în simţirea unei dependenţe absolute. Adică, în recunoaşterea faptului că Dumnezeu, sau Fiinţa absolută, este singura cauză, şi că noi suntem doar forma în care cauzalitatea sa este revelată sau exercitată.

 

7. Starea originală a omului nu a fost o stare normală sau ideală. Adică, conştiinţa de Dumnezeu sau principiul divin nu era suficient de absolut pentru a controla conştiinţa de sine. Aceasta era o stare care urma să fie atinsă prin progres sau dezvoltare.

 

8. Sentimentul care se naşte din dorinţa acestui control absolut al principiului mai înalt este simţul păcatului; şi convingerea că principiul mai înalt ar trebui să conducă, este simţul vinei. Cu acest simţ al păcatului şi al vinei, se naşte simţul nevoii de răscumpărare.

 

9. Această răscumpărare constă în dăruirea controlului complet a conştiinţei de Dumnezeu; şi aceasta este efectuată prin Hristos, care este omul normal sau ideal. Adică, El este omul în care conştiinţa de Dumnezeu, natura divină, Dumnezeu (aceştia sunt termeni interschimbabili în acest sistem), a fost de la început complet dominantă. Noi devenim ca El, adică, suntem răscumpăraţi, în parte prin recunoaşterea caracterului său adevărat ca fiind fără păcat, şi în parte prin părtăşia cu El prin Biserica sa.

 

Este clar că acest sistem înlătură posibilitatea păcatului în sensul adevărat al Scripturii despre acest termen, –

 

1. Deoarece ea înlătură ideea unui Dumnezeu personal. Dacă păcatul este o lipsă de conformare faţă de lege, trebuie să existe un dătător de lege, unul care prescrie regula obligaţiei către creaturile sale. Dar în acest sistem nu există un conducător personal, conştient de sine care să fie guvernatorul moral al oamenilor.

 

2. Pentru că acest sistem neagă toată eficienţa, şi desigur, toată libertatea creaturii. Dacă Fiinţa Infinită este singura influenţă, atunci tot ceea ce există, este datorat eficienţei sale directe; şi de aceea, păcatul este ori lucrarea sa, ori este o simplă negare.

 

3. Pentru că, potrivit acestei teorii, ceea ce este numit păcat este absolut universal şi absolut necesar. El este consecinţa sau condiţia inevitabilă a existenţei unui astfel de fiinţe ca om. Adică, a unei fiinţe cu o conştiinţă de sine şi o conştiinţă de Dumnezeu, în asemenea proporţii şi relaţii încât stăpânirea celei din urmă poate fi realizată doar gradat.

 

4. Pentru că ceea ce se numeşte păcat şi vină sunt aşa doar în conştiinţa noastră, sau în priceperea noastră subiectivă cu privire la ele. Anumite lucruri produc în noi simţul durerii, în alţii simţul plăcerii; în unii simţul aprobării, în alţii cel al dezaprobării; şi, ca să spunem aşa, aceasta are loc prin decretul lui Dumnezeu. Dar durere şi plăcere, corect şi greşit, sunt doar nişte stări subiective. Ele nu au nici o realitate obiectivă. Noi suntem păcătoşi şi vinovaţi doar în simţurile noastre, nu în faţa sau judecata lui Dumnezeu.⁹ Cât de deplin distruge acest punct de vedere tot simţul adevărat al păcatului; cât de inconsecvent este el cu toată responsabilitatea; cum intră el în conflict cu mărturia conştiinţei noastre şi cu învăţăturile Scripturii, trebuie să fie ceva evident pentru toţi care nu s-au predat pe ei înşişi în controlul principiilor panteiste pe care este întemeiat întregul sistem.

Teoria senzorială.

O a şasea teorie pune sursa şi locul păcatului în natura senzorială a omului. Noi suntem alcătuiţi din trup şi duh. Oricare ar fi relaţia dintre cele două, nu se poate ca ele să nu fie recunoscute într-un anumit sens ca fiind element ale naturii noastre. Toate încercările de a le identifica conduc doar la contradicţia unor adevăruri evidente în sine, ci la degradarea celor spirituale. Dacă mintea ar fi produsul trupului, sau cea mai înaltă funcţie a materiei, sau dacă trupul ar fi produsul minţii, sau a formei exterioare în care există mintea, în orice fel, mintea ar fi materializată. „Învăţătura istoriei ce nu poate fi negată,” spune Muller,¹⁰ „este că deosebirea ştearsă dintre duh şi natură sfârşeşte totdeauna în naturalizarea duhului, şi niciodată în spiritualizarea naturii.” Este un fapt al conştiinţei şi al consimţământului comun, că omul este alcătuit din suflet şi trup. Nu este mai puţin sigur faptul că prin trup el este conectat cu lumea exterioară sau cu natura, şi că prin suflet este conectat cu lumea spirituală şi cu Dumnezeu; că el are nevoi, dorinţe, pofte şi afecţiuni, care îşi găsesc obiectul lor în lumea materială, şi că el are şi alte instincte, afecţiuni şi puteri care îşi găsesc obiectul lor în lumea spirituală. Este evident că cele din urmă sunt mai înalte şi că ar trebui să fie întotdeauna şi în mod regulat dominante; acesta este un fapt al experienţei că de fapt contrariul este cazul; că cel mai de jos predomină peste cel mai înalt; că oamenii sunt în mod universal într-o măsură mai mare sau mai mică, şi întotdeauna la un nivel care este degradant şi păcătos, guvernat de natura lor senzorială. Ei preferă ce se vede şi este temporal în locul celor care nu se văd şi sunt veşnice. Ei caută mai degrabă plăcerea care se găseşte în obiectele materiale, decât cea găsită în lucrurile Duhului. În acest loc, potrivit acestei teorii, se află sursa şi existenţa păcatului. Această doctrină ce a predominat în orice eră a Bisericii, a existat în diferite forme, (1.) În cea a sistemului Manichaean, care învaţă răul esenţial al materiei. (2.) În cea a Catolicismului târziu, care învaţă că omul creat original a fost alcătuit astfel că sufletul era supus trupului, puterile sale mai înalte erau subordonate naturii sale senzoriale inferioare. Potrivit Catolicilor, acest rău original din constituţia sa a fost în cazul lui Adam, corectat de darul supranatural al dreptăţii originale. Când acea dreptate a fost pierdută prin cădere, elementul senzorial din natura omului a devenit ascendent. În aceasta constă păcătoşenia sa deprinsă, şi aceasta este sursa tuturor fărădelegilor reale. (3.) Forma mai obişnuită a acestei teorii este în esenţă la fel cu doctrina Papală, cu excepţia că ea nu se referă la preponderenţa trupului asupra sufletului cu pierderea dreptăţii originale. Faptul că oamenii sunt guvernaţi mai degrabă de elementele joase ale naturii decât de cele înalte, din experienţă, este justificat prin mai multe feluri. (1.) Unii spun că aceasta apare din slăbiciunea relativă a puterilor superioare. Acest lucru este echivalent cu doctrina Leibnitziană că păcatul este datorat limitărilor naturii noastre, sau slăbiciunea şi obligaţia de a greşi aparţine constituţiei noastre ca şi creaturi. (2.) Alţii apelează la libertatea voinţei. Omul ca un agent liber are puterea de a rezista sau de a se supune faţă de ademenirile cărnii. Dacă el se supune, este greşeala şi păcatul său. Nu există nici o necesitate şi nici o constrângere în acest caz. Dar dacă supunerea este universală şi uniformă, ea trebuie să aibă o cauză universală şi adecvată. Aceasta cauză nu se află în simpla libertate a omului, sau în capacitatea sa de a se supune. Trebuie ca această cauză să fie uniformă şi una care rămâne, şi o astfel de cauză poate fi găsită doar în constituţia fiecărui om, cel puţin în starea sa actuală, care face elementul senzorial din om să fie mai puternic decât cel spiritual. (3.) Alţii, din nou, în timp ce nu neagă abilitatea plenară a omului de a rezista faţă de ispitele simţului, atribuie ascendenţa universală a puterilor inferioare referindu-se la ordinea dezvoltării naturii noastre. Noi suntem astfel alcătuiţi, sau am venit în lume într-o astfel de stare, încât partea inferioară sau senzorială a naturii noastre dobândeşte invariabil şi în mod necesar putere înaintea dezvoltării puterilor superioare. Predilecţiile animale ale copilului sunt puternice, în timp ce raţiunea şi conştiinţa sunt slabe. De aici, micul câştig al acestei ascendenţe deasupra forţelor superioare se menţine pentru totdeauna după aceea.

 

Totuşi, este evident că această teorie în oricare din formele ei eşuează să exprime natura reală a păcatului, sau să ofere o relatare satisfăcătoare pentru originea sa.

 

1. Păcatul nu este în mod esenţial starea sau actul unei naturi senzoriale. Creaturile prezentate în Scriptură ca fiind cele mai păcătoase sunt duhurile căzute, care nu au trupuri şi nici pofte senzuale.

 

2. În al doilea rând, păcatele care sunt cele mai ofensatoare din om, şi care îl degradează cel mai mult, şi care împovărează cel mai mult conştiinţa sa, nu au nimic de a face cu trupul. Mândria, răutatea, invidia, ambiţia, şi, mai presus de toate, necredinţa şi duşmănia cu Dumnezeu, sunt păcate spirituale. Ele pot exista nu numai în fiinţele care nu au o organizare materială, ci şi în suflet când este separat de trup, şi când natura sa senzorială este stinsă.

 

3. Această teorie tinde să micşoreze simţul nostru al păcatului şi a vinei. Tot răul moral devine o simplă slăbiciune, tânjirea predarea puterilor mai plăpânde ale duhului faţă de puterile mai tari ale cărnii. Dacă păcatul fără excepţie, şi printr-o lege care controlează oamenii în starea lor prezentă de existenţă, apare chiar din constituţia naturii lor ca fiinţe simţitoare, atunci responsabilitatea pentru păcat trebuie să fie micşorată foarte mult, dacă nu este distrusă în întregime.

 

4. Dacă trupul ar fi locul şi sursa păcatului, atunci orice tinde să slăbească trupul sau să reducă forţa dorinţelor sale trebuie să îi ajute pe oameni să fie mai puri şi mai virtuoşi. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci călugăria şi ascetismul au o temelie în adevăr. Ele sunt adaptate în mod înţelept pentru ridicarea sufletului mai presus de influenţa cărnii şi a lumii, şi a tuturor formelor de rău. Totuşi, toată experienţa dovedeşte contrariul. Chiar şi atunci când cei care se despart pe ei înşişi de lume, şi îşi chinuiesc trupul, sunt sinceri, şi aderă cu credincioşie la principiile lor, întregul efect al disciplinei lor este rău. El alimentează mândria, auto-neprihănirea, formalismul şi religia falsă. Fariseii, în judecata lui Hristos, cu stricteţea lor de a trăi şi postul constant, erau mai departe de împărăţia cerului decât vameşii şi prostituatele.

 

5. Pe baza prezumţiei implicate în această teorie, vechiul trebuie să fie bun. În ei poftele cărnii se sting. Ei pierd puterea de a se bucura de ceea ce place ochilor sau răsfaţă gusturile celui tânăr. Lumea şi-a pierdut pentru ei atracţiile sale. Trupul devine o povară. El este în starea în care ascetul tânăr se străduieşte să îşi reducă structura sa corporală prin abstinenţă şi austeritate; şi totuşi cu cât este mai bătrân omul, dacă nu este înnoit prin harul lui Dumnezeu, cu atât mai rău este păcătosul. Sufletul este mai mult mort, mai insensibil la tot ceea ce este înălţător şi spiritual, şi mai deplin înstrăinat faţă de Dumnezeu; mai puţin mulţumitor pentru binecuvântările lui, mai puţin temător faţă de mânia sa, mai puţin afectat de toate manifestările gloriei şi dragostei sale. De aceea, nu trupul este cauza păcatului.

 

6. Această teorie este opusă doctrinei Bibliei. Scripturile se referă într-adevăr la o clasă largă de păcate din natura senzuală a omului; şi ele reprezintă carnea (sau sa,rx) ca şi loc al păcatului şi sursa tuturor manifestărilor sale în starea noastră actuală. Mai mult, ele folosesc cuvântul sarkiko,j, carnal, ca sinonim cu corupt sau păcătos. Totuşi, toate acestea nu dovedesc că ele învaţă că natura animală sau senzorială a omului este locul şi sursa păcătoşeniei sale. Totul depinde de sensul în care scriitorii sacri folosesc cuvintele sa,rx şi sarkiko,j ca fiind antiteze pentru pneu/ma şi pneumatiko,j. Potrivit unei interpretări, sa,rx înseamnă trupul cu viaţa sa animală, instinctele şi poftele sale. Sau aşa cum Bretschneider o defineşte:¹¹ „Natura visibilis seu animalis tanquam appetituum naturalium fons et sedes, et quidem in malam partem, quatenus haec natura animalis, legi divina non adstricta, appetit contra legem, igiturque cupiditatum et peccatorum est mater.” Dacă acesta ar fi înţelesul lui sa,rx, atunci sarkiko,j înseamnă animal şi yuciko,j senzual. Pe de altă parte, potrivit acestui punct de vedere, pneu/ma înseamnă raţiune, şi pneumatiko,j, cel raţional, adică, unul care este guvernat de raţiune. Potrivit acestui punct de vedere, sarkikoi, sunt cei care sunt controlaţi de simţurile lor şi de natura animală; şi pneumatikoi, cei care sunt guvernaţi de raţiunea şi puterile lor superioare. Potrivit altei interpretări a acestor termeni, sa,rx înseamnă natura căzută a omului, natura sa aşa cum este ea acum; şi pneu/ma înseamnă Duhul Sfânt. Atunci sarkikoi, sunt oamenii nereînnoiţi sau naturali, adică, cei lipsiţi de harul lui Dumnezeu, şi pneumatikoi, sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt. Desigur, se admite că, cuvântul sa,rx este folosit adesea în Scriptură şi în special în scrierile lui Sf. Pavel, pentru trup; apoi pentru ceea ce este exterior şi apoi ca ritual pentru ceea ce este pieritor. Când omenirea este denumită ca şi carne este prezentată ca fiind pământească, slabă şi trecătoare. În afara acestor sensuri obişnuite şi admise ale cuvântului, el este folosit şi într-un sens moral în care el indică omul, sau umanitatea, sau natura umană ca fiind apostată faţă de Dumnezeu. De aceea, faptele cărnii nu sunt doar fapte senzuale, ci fapte păcătoase, tot ce este rău din om. Tot ce este o manifestare a naturii sale căzute, este inclus în faptele cărnii. De aici, la această clasă sunt referite invidia, răutatea, mândria şi cearta; cât şi răscoala şi beţia, Galateni 5:19–21. A umbla călăuzit de carne; a avea mintea carnală; a fi în carne, etc., etc. (vezi Romani 8:1–13), toate sunt moduri Scripturale de a exprima starea, comportarea şi viaţa oamenilor lumii din toate clasele. Totuşi, înţelesul cărnii, aşa cum este folosit acest cuvânt în scrierile lui Pavel este cel mai clar determinat de antiteza sa cu Duhul. Faptul că pneu/ma despre care vorbeşte el este Duhul Sfânt este suficient de clar. El îl numeşte Duhul lui Hristos, Duhul lui Dumnezeu, Duhul care învie trupurile noastre muritoare; care mărturiseşte cu duhul nostru că noi suntem copiii lui Dumnezeu; a cărui locuire în credincioşi îi face pe ei temple ale lui Dumnezeu. Cei pneumatikoi, sau spirituali, sunt cei în care locuieşte Duhul Sfânt ca un principiu controlator a vieţilor lor. De aceea, Scripturile sunt opuse direct teoriei care face trupul sau natura senzorială a omului sursa păcatului, şi care face esenţa sa să constea în predarea faţă de poftele şi afecţiunile lumeşti, în locul supunerii faţă de raţiune şi conştiinţă.

Teoria că tot păcatul constă în egoism.

Mai există o altă doctrină despre natura păcatului care aparţine mai degrabă teoriilor filozofice decât celor teologice despre acest subiect. Aceasta face ca tot păcatul să fie alcătuit din egoism. Egoismul nu trebuie să fie confundat cu dragostea de sine. Ultimul lucru este un principiu natural şi original al naturii noastre şi al naturii tuturor creaturilor simţitoare, fie ele raţionale sau iraţionale. Aparţinând constituţiei lor originale, şi necesară pentru păstrarea şi bunăstarea lor, ea nu poate fi păcătoasă. Ea este pur şi simplu dorinţa de fericire care este inseparabilă de natura unei fiinţe simţitoare. Astfel, egoismul nu este o simplă dragoste de sine, ci preferinţa exagerată a fericirii noastre în locul fericirii sau a bunăstării altora. Potrivit unora, această preferinţă este de natura unei dorinţe sau a unui sentiment; potrivit altora, ea are natura unui scop. În ultimul punct de vedere, tot păcatul constă în scopul de a căuta mai degrabă propria noastră fericire decât binele sau fericirea generală, aşa cum este exprimată ea, a universului. În oricare dintre punctele de vedere, păcatul este o preferinţă exagerată faţă de noi înşine.

 

Această teorie este întemeiată pe următoarele principii, sau este un element esenţial în următorul sistem de doctrină: (1.) Fericirea este cel mai mare bine. Orice tinde să încurajeze cea mai mare cantitate de fericire este bun din acest motiv şi orice are tendinţa opusă este rău. (2.) De vreme ce fericirea este singurul bun final, mărinimia, sau înclinarea sau scopul de a promova fericirea, trebuie să fie esenţa şi suma virtuţilor. (3.) De vreme ce Dumnezeu este infinit, El trebuie să fie infinit de mărinimos, şi de aceea, trebuie să fie dorinţa şi scopul său de a produce cea mai mare cantitate posibilă de fericire. (4.) Fiind lucrarea lui Dumnezeu, universul trebuie să fie proiectat şi adaptat pentru a asigura acest final, şi de aceea, el este cea mai bună lume posibilă sau cel mai bun sistem de lucruri. (5.) De vreme ce păcatul există în lumea actuală, el trebuie să fie mijlocul necesar al celui mai mare bine, şi de aceea, el este consecvent, aşa cum spun unii, cu sfinţenia lui Dumnezeu de a permite şi de a rândui existenţa sa; sau, aşa cum spun alţii, de a-l crea. (6.) Nu există în lume mai mult păcat decât este necesar pentru a asigura cea mai mare fericire din univers.

 

Prima şi cea mai evidentă obiecţie faţă de toată această teorie a fost deja prezentată, şi anume, că ea distruge chiar ideea de bine moral. Ea confundă ce este corect cu ce este avantajos. Astfel, ea contrazice judecăţile conştiente şi intuitive ale minţii. Este intuitiv adevărat că ce este corect este corect în natura sa, independent de tendinţa sa de a promova fericirea. A face sfinţenia doar un mijloc către acest final; a înălţa plăcerea mai presus de excelenţa morală, nu este doar o pervertire şi o degradare a superiorului spre inferior, ci este totala distrugere a principiului. Aceasta este o chestiune care, drept vorbind, nu admite o dovadă. Axiomele nu pot fi dovedite. Ele doar pot fi afirmate. Dacă un om ar nega că dulcele şi amarul diferă, ar fi imposibil să dovedească faptul că există o diferenţă între ele. Noi putem să apelăm doar la conştiinţa noastră şi să afirmăm că distingem diferenţa. Şi noi putem apela la mărturia tuturor celorlalţi oameni, care afirmă de asemenea acelaşi lucru. Dar la urma urmei, aceasta este doar o afirmaţie a unui fapt mai întâi a unui individ, şi apoi a masei omenirii. În aceeaşi manieră, dacă vre-un om spune că nu există nici o diferenţă între bine şi avantajos, că un lucru este bun doar pentru că este avantajos; sau, dacă el ar putea spune că nu există nici o diferenţă între sfinţenie şi păcat, putem să ne referim doar la propria noastră conştiinţă şi la conştiinţa comună a oamenilor, ca fiind cea care contrazice această afirmaţie. De aceea, ştim chiar din constituţia naturii noastre că ce este corect şi ce este avantajos nu sunt idei identice, că diferenţa este esenţială şi neschimbătoare. Şi ştim din aceeaşi sursă, şi cu o asigurare sau certitudine egală, că fericirea nu este cel mai înalt bine; ci dimpotrivă, că sfinţenia este mult mai înaltă decât fericirea, aşa cum cerul este mai înalt decât pământul, sau Hristos decât Epicur. (2.) Această teorie este la fel de opusă de natura noastră religioasă, cât este opusă faţă de natura noastră morală. Dependenţa noastră este faţă de Dumnezeu; loialitatea noastră este faţă de El; noi suntem obligaţi să facem voia sa indiferent de toate consecinţele; şi suntem înălţaţi şi purificaţi în aceeaşi proporţie în care suntem pierduţi în El, adorând perfecţiunile sale divine, căutând să promovăm slava sa, şi recunoscând că de fapt şi de drept toate lucrurile sunt din El, prin El şi pentru El. Totuşi, potrivit acestei teorii, loialitatea noastră este faţă de universul fiinţelor simţitoare. Noi suntem obligaţi să promovăm fericirea lor. Aceasta este cea mai înaltă şi singura noastră obligaţie. De aceea, nu poate exista nici o religie în sensul propriu-zis al cuvântului. Religia este omagiul şi loialitatea sufletului faţă de o Fiinţă personală perfectă, căreia noi îi datorăm existenţa noastră, care este sursa întregului bine, şi pentru care toate lucrurile constau. A înlocui universul pentru această Fiinţă, şi a rezolva toată datoria în obligaţia de a promova fericirea universului, înseamnă cu adevărat a exprima toată religia ca fiind imposibilă. Universul nu este Dumnezeul nostru. Nu universul este ceea ce iubim; nu universul îl adorăm; nu de univers ne temem. Nu favoarea universului este viaţa noastră, nici dezaprobarea sa moartea noastră. (3.) Deoarece această teorie este atât de opusă naturii noastre morale şi religioase, ea este rea în efectele sale practice. Există un proverb, o maximă întemeiată pe natura lucrurilor şi pe experienţa universală, că lumea este guvernată de idei. Este îndoielnic dacă istoria furnizează vre-o ilustraţie mai frapantă a adevărului acestei maxime decât cea furnizată de acţiunea teoriei că toată virtutea este întemeiată pe avantajul că fericirea este cea care tinde să producă fericirea. Când omul individual adoptă acest principiu, întreaga sa viaţă interioară şi exterioară este determinată de aceasta. Fiecărei întrebări care cere o decizie, i se răspunde, nu printr-o referire la legea lui Dumnezeu, sau la instinctele naturii sale morale, ci prin calculele avantajului. Şi când un popor intră sub controlul acestei teorii, fără excepţie şi din necesitate el începe să calculeze. Dacă fericirea este cel mai mare bine, şi orice ni se pare adaptat pentru a promova fericirea este corect, atunci Dumnezeu şi legea morală sunt pierdute din vedere. Propria noastră fericire este aptă să devină binele principal pentru noi, aşa cum este el pentru univers. (4.) De-abia se poate remarca faptul că noi suntem incompetenţi să determinăm ce curs de comportament va rezulta în cea mai mare cantitate de bine fizic, şi de aceea noi nu putem spune niciodată ce este corect şi ce este greşit. Se poate spune că noi nu suntem lăsaţi la latitudinea propriei noastre perspicacităţi pentru a decide această chestiune. Legea lui Dumnezeu aşa cum este revelată în cuvântul său, este o regulă divină prin care noi putem învăţa ce tinde spre fericire şi ce tinde spre mizerie. Dar aceasta nu doar degradează legea morală într-o serie de maxime înţelepte, ci ea schimbă motivul ascultării. Noi nu ascultăm datorită autorităţii lui Dumnezeu, ci pentru că El ştie mai bine decât noi ce va promova cel mai mare bine. În afară de aceasta, în întrebările care se prezintă pe ele însele pentru decizie, noi suntem forţaţi să judecăm pentru noi înşine ce este corect şi ce este greşit, în lumina conştiinţei şi a principiilor generale conţinute în Scripturi. Şi dacă aceste principii se rezolvă pe ele însele într-o maximă, că este corect ceea ce promovează fericirea, suntem obligaţi să calculăm avantajul, ceea ce în înţelepciunea noastră cu orizontul scurt, noi suntem în totalitate incompetenţi. (5.) În afară de toate aceste lucruri, teoria presupune că păcatul, şi cantitatea îngrozitoare actuală de păcat, sunt mijloace necesare ale celui mai mare bine. Atunci ce devine deosebirea dintre bine şi rău? Dacă binele este ceea ce tinde să promoveze cea mai mare fericire, şi dacă păcatul este necesar pentru a asigura cea mai mare fericire, atunci păcatul încetează să mai fie păcat, şi devine un bine. Atunci de asemenea trebuie să fie corect să facem răul pentru ca să poată veni binele. Cum, întreabă Apostolul, poate judeca Dumnezeu lumea pe baza acestui principiu? Dacă păcatele oamenilor de fapt nu doar promovează cel mai înalt final, ci dacă un om în păcătuire are scopul şi dorinţa să coopereze cu Dumnezeu în producerea celei mai mari cantităţi de fericire, cum mai poate să fie el condamnat? Dacă virtutea sau sfinţenia este dreaptă doar pentru ea tinde să producă cea mai mare fericire, şi dacă păcatul de asemenea tinde să producă acelaşi rezultat, atunci omul care păcătuieşte cu o viziune spre cel mai mare bine este la fel de virtuos ca şi omul care practică sfinţenia cu acelaşi scop avut în vedere. Se poate spune că este o contradicţie să spui că un om păcătuieşte cu un scop cu adevărat binevoitor; pentru că esenţa virtuţii este să ai ca scop cel mai mare bine, şi de aceea, orice se face pentru realizarea acelui scop, este virtuos. Exact aşa. Obiecţia în sine arată că ce este corect devine greşit şi ce este greşit devine corect, potrivit proiectului cu care el a fost comis sau realizat. Şi de aceea, dacă un om minte, fură, sau ucide cu un proiect de a promova binele societăţii, a bisericii, sau a universului, el este un om virtuos. El a fost în principal pentru adoptarea şi punerea în aplicare a acestei doctrine, încât Iezuiţii au devenit o oroare înaintea creştinismului şi au fost izgoniţi din toate ţările civilizate. Totuşi, din nefericire Iezuiţii nu au fost singurii săi apărători. Principiul a fost răspândit larg în cărţi despre etică, şi a fost adoptat de teologi ca fundaţie a întregului lor sistem de doctrină creştină. (6.) Dacă fericirea nu este cel mai înalt bine, atunci mărinimia nu este suma a tot ce este desăvârşit, şi egoismul ca opus al mărinimiei, nu poate fi esenţa păcatului. Din nou, în acest punct, se poate face apel cu siguranţă la propria noastră conştiinţă şi la conştiinţa comună oamenilor. Pe de o parte, natura noastră morală ne învaţă că toată virtutea nu poate fi soluţionată în mărinimie: imparţialitate, fidelitate, umilinţă, abstinenţă, răbdare, statornicie, spiritualitate a minţii, dragostea de Dumnezeu, recunoştinţa faţă de Hristos, şi râvna pentru slava sa, nu se descoperă pe ele însele în conştiinţă ca şi forme ale mărinimiei. Ele sunt deosebite faţă de sensul moral, aşa cum roşu, albastru şi verde sunt deosebite pentru ochi. Pe de altă parte, necredinţa, împietrirea inimii, nemulţumirea, lipsa de pocăinţă, răutatea şi duşmănia faţă de Dumnezeu, nu sunt modificări ale egoismului. Aceste încercări de simplificare nu sunt doar nefilozofice, ci şi periculoase; deoarece ele conduc la confundarea lucrurilor care sunt diferite, şi, aşa cum am văzut, la negarea naturii esenţiale a deosebirilor morale.

 

Doctrina care face ca tot păcatul să fie alcătuit din egoism, aşa cum s-a susţinut în general, în special în această ţară, consideră egoismul ca fiind opusul mărinimiei în mod agreabil pentru teoria care tocmai a fost considerată. Totuşi, sunt unii, care înţeleg prin ea opusul dragostei lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu este centrul propriu-zis al sufletului şi suma tuturor perfecţiunilor, apostazia faţă de El este esenţa păcatului; se spune că apostazia faţă de Dumnezeu implică o prăbuşire înapoi în noi înşine, şi a face din eu centrul fiinţei noastre. Astfel, Muller,¹² Tholuck,¹³ şi mulţi alţii, fac din înstrăinarea faţă de Dumnezeu principiul primar al păcatului. Dar detronarea lui Dumnezeu necesită punerea unui idol în locul său. Acel idol, spune Augustin şi după el mulţi scriitori din şcoli diferite, este creatura; aşa cum Apostolul a descris concis răutatea oamenilor, spunând că ei „s-au închinat şi au slujit mai mult creaturii decât Creatorului.” Dar Muller argumentează că atâta vreme cât păcătosul caută eul în creatură, principiul real al păcatului constă în punerea eului în locul lui Dumnezeu, şi în facerea lui cel mai înalt scop al vieţii şi satisfacerea mulţumirea acestuia, marele obiect al căutării sale. Desigur, nu se neagă faptul că egoismul, în unele din formele sale, include o clasă largă de păcate de care sunt vinovaţi oamenii. Ceea ce se obiectează este că a face din egoism esenţa oricărui păcat, sau încercarea de a reduce toate manifestările răului moral la acest singur principiu. Aceasta nu se poate face. Există păcat dezinteresat aşa cum există şi mărinimie dezinteresată. Un om poate să se sacrifice cu adevărat şi deliberat pe sine în păcătuire, ca şi în facerea binelui. Mulţi părinţi au violat legea lui Dumnezeu nu pentru folosul lor propriu, ci pentru folosul copiilor lor. Se poate spune că aceasta este doar o formă de egoism, deoarece fericirea copiilor lor este fericirea lor, şi păcatul este comis pentru satisfacerea sentimentelor lor părinteşti. Totuşi, la aceasta se poate răspunde, în primul rând, că este ceva contradictoriu să spui că ce este făcut pentru altul este făcut pentru noi înşine. Când o mamă îşi sacrifică bogăţia şi viaţa pentru copilul ei, deşi ea acţionează sub impulsul instinctului matern, ea acţionează dezinteresat. Sacrificiul constă în preferarea copilului ei în locul ei. În al doilea rând, dacă un act încetează să mai fie virtuos când performanţa sa întâlneşte şi satisface vre-o cerere a naturii noastre, atunci nici un act nu poate fi virtuos. Când un om face vre-o lucrare bună, el îşi satisface conştiinţa sa. Dacă el face un act de bunătate faţă de un sărac, dacă de dedică pe sine pentru ajutarea celui bolnav sau a prizonierului, el îşi satisface sentimentele sale mărinimoase. Dacă el caută favoarea şi părtăşia lui Dumnezeu, şi se dedică pe sine pentru serviciul lui, el îşi satisface cel mai nobil principiu al naturii sale, şi experimentează cea mai înaltă plăcere de care el este susceptibil. De aceea, nu este necesar, pentru a acţiona, fie bine fie rău, să fi dezinteresat, că aceasta nu ar trebui să slujească la satisfacerea noastră. Totul depinde de motivul pentru care este făcută acţiunea. Dacă acel motiv este fericirea altuia şi nu a noastră, actul este dezinteresat. De aceea, este contrar mărturiei conştiinţei oricărui om să spui că egoismul este elementul esenţial al păcatului. Nu există nici un egoism în răutate, nici în duşmănia faţă de Dumnezeu. Acestea sunt forme ale răului mult mai înalte decât simplul egoism. Adevărata natură a păcatului este înstrăinarea faţă de Dumnezeu şi opoziţia faţă de caracterul şi voia sa. Ea este opusul sfinţeniei şi nu admite să fie redusă la un principiul cuiva, fie la dragostea pentru creatură fie la dragostea de sine.

 

§ 3. Doctrina bisericii primare.

 

Teoriile care au fost deja considerate sunt numite filozofice, fiecare pentru că ele au legătură cu natura metafizică a păcatului, sau pentru că ele sunt bazate pe un anumit principiu filozofic. Doctrinele morale sau teologice despre subiect sunt denumite astfel pentru că ele sunt întemeiate pe ceea ce se presupune că ar fi învăţăturile despre natura noastră morală sau învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. În măsura în care Biserica primară este implicată, doctrina cu privire la păcat a fost afirmată doar în termeni generali. În aproape toate cazurile, afirmaţiile explicite şi pătrunzătoare doctrinare şi-au primit forma lor ca afirmaţii contrare la puncte de vedere eronate. Atâta vreme cât adevărul nu a fost negat, Biserica a fost mulţumită să îl susţină şi să îl afirme în cea mai simplă formă în care el este prezentat în Biblie. Dar când au fost presupuse poziţii care erau inconsecvente cu doctrina revelată, sau când un adevăr era afirmat aşa că îl contrazicea pe alt adevăr, a devenit necesar să fie mai explicită, şi să formeze o astfel de expresie a doctrinei încât ea să cuprindă tot ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la subiect. Acest proces în determinarea, sau mai degrabă în definirea doctrinelor a fost din necesitate unul treptat. Doar atunci când o eroare după alta s-au ridicat în Biserică, adevărul a ajuns să fie deosebit de acestea în parte prin afirmaţii mai explicite şi mai prudente. Deoarece cele mai timpurii erezii au fost cele ale Gnosticismului şi ale Manicheismului în care, în forme diferite, păcatul era reprezentat ca un rău necesar avându-şi originea sa într-o cauză independentă de Dumnezeu şi dincolo de controlul creaturii, Biserica a fost chemată să nege aceste erori, şi să afirme că păcatul nu era nici necesar şi nici veşnic, ci şi-a avut originea în liberul arbitru al creaturilor raţionale. În lupta cu Manicheismul, întreaga tendinţă a Bisericii a fost să înalţe libertatea şi abilitatea omului, pentru a susţine doctrina esenţială, care era atunci atât de variat asaltată, că păcatul este un rău moral pentru care omul trebuie să fie condamnat, şi nu o calamitate pentru care el trebuie să fie compătimit. Consecinţa inevitabilă a stării nehotărâte a formulelor doctrinare a fost că s-au făcut afirmaţii contradictorii chiar de către cei care au intenţionat să fie apărătorii adevărului, nu doar scriitori diferiţi, ci acelaşi scriitor, în diferite ocazii, prezenta afirmaţii inconsecvente. În mijlocul acestor discordanţe, s-a insistat asupra următoarelor puncte. (1.) Toţi oamenii sunt păcătoşi în starea lor prezentă. (2.) Această păcătoşenie universală a oamenilor şi-a avut originea sa istorică şi cauzală în apostazia voluntară a lui Adam. (3.) Astfel este starea prezentă a naturii umane încât mântuirea nu poate fi dobândită decât prin Hristos, şi prin ajutorul Duhului. (4.) Că chiar şi copiii de îndată ce se nasc au nevoie de regenerare şi de răscumpărare, şi pot fi mântuiţi doar prin meritul lui Hristos. Aceste adevăruri măreţe, care stau la fundaţia evangheliei, au intrat în credinţa generală a Bisericii înainte ca ele să fie subliniate atât de viguros de Augustin în controversa sa cu Pelagius. Este adevărat că se pot cita multe afirmaţii ale părinţilor greci care sunt inconsecvente cu unele dintre propoziţiile afirmate mai sus. Dar aceeaşi scriitori în alte pasaje recunosc credinţa lor în aceste adevăruri Scripturale fundamentale; şi ele sunt implicate în rugăciunile şi în decretele Bisericii, şi au fost integrate într-o perioadă mai târzie, în mărturisirile publice ale grecilor, cât şi ale celor latini. Clemens Alexandrinus¹⁴ spune: to. ga.r evxamarta,nein pa/sin e;mfuton kai. koino,n. Iustin spune,^15 15To. ge,noj tw/n avnqrw,pwn avpo. tou/ vAda.m u`po. qa,naton kai. pla,nhn th.n tou/ o;fewj evpeptw,kei, although he adds, para. th.n ivdi,an aivti,an evka,stou auvtw/n ponhreusame,nou. Origen spune,<sup>16</sup> „Si Levi . . . . in lumbis Abrahae fuisse perhibetur, multo magis omnes homines qui in hoc mundo nascuntur et nati sunt, in lumbis erant Adae, cum adhuc esset in Paradiso; et omnes homines cum ipso vel in ipso expulsi sunt de Paradiso.” Atanasie spune,<sup>17</sup> Pa,ntej ouvn oi` evx Ada.m geno,menoi evn a`marti,aij sullamba,nontai th/| tou/ propa,toroj katadi,kh — dei,knusin w`j evx avrch/j h` avnrqrw,twn fu,sij uvpo. th.n avmarti,an pe,ptwken u`po. th/j evn Eu’a| para ba,sewj, kai. u`po. kata,ran h` ge,nnhsij ge,gonen. Ambrosie spune,¹⁸ „Manifestum itaque in Adam omnes peccasse quasi in massa: ipse enim per peccatum corruptus, quos genuit omnes nati sunt sub peccato. Ex eo igitur cuncti peccatores, quia ex ipso sumus omnes.” Ciprian spune:¹⁹ „Si . . . . baptismo atque agratia nemo prohibetur; quanto magis prohiberi non debet infans, qui recens natus nihil peccavit, nisi quod secundum Adam carnaliter natus, contagium mortis antiquae prima nativitate contraxit? qui ad remissam peccatorum accipiendam hoc ipso facilius accedit, quod illi remittuntur non propia, sed aliena peccata.” Din nou, el spune: „Fuerant et ante Christum viri insignes, sed in peccatis concepti et nati, nec originali nec personali caruere delicto.” Gieseler²⁰ spune că aceşti scriitori au învăţat că prin Hristos şi ascultarea sa de pe cruce a fost vindecată neascultarea originală a omului cu privire la pomul cunoştinţei; că aşa cum noi l-am ofensat pe Dumnezeu în primul Adam prin fărădelege, tot aşa, prin al doilea Adam noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu; că Hristos ne-a eliberat de puterea diavolului faţă de care noi eram supuşi prin păcatul lui Adam; că Hristos a recâştigat pentru noi viaţa şi nemurirea.²¹ Nu se susţine că părinţii greci au păstrat doctrina păcatului original în forma în care ea a fost dezvoltă mai târziu de către Augustin, dar cu toate acestea, ei au învăţat că rasa a căzut în Adam, că toţi au nevoie de izbăvire, şi că izbăvirea poate fi obţinută numai prin Domnul Isus Hristos.²²

 

§ 4. Teoria Pelagiană.

 

La începutul secolului al cincilea, Pelagius, Coelestius şi Julian, au introdus o nouă teorie cu privire la natura păcatului şi la starea omului de după cădere, şi relaţia noastră cu Adam. Faptul că doctrina lor a fost o invenţie este dovedit de faptul că ea a fost respinsă şi condamnată universal de îndată ce a fost înţeleasă pe deplin. Ei toţi au fost oameni de cultură, abilitate şi cu un caracter exemplar. Pelagius a fost un englez, fie un nativ din Bretagne (provincie în Franţa, n.tr.) sau din ceea ce se numeşte acum Marea Britanie, este ceva îndoielnic. Prin profesia sa el a fost un călugăr, deşi era laic. Coelestius a fost un învăţător şi un jurist; Julian era un episcop italian. Principiul radical al teoriei Pelagiane este că abilitatea limitează obligaţia. „Dacă trebuie, atunci pot,” este aforismul pe care stă întregul sistem. Celebra rugăciune a lui Augustin „Da quod jubes, et jube quod vis,” a fost pronunţată de Pelagius ca fiind o absurditate, deoarece ea presupunea că Dumnezeu poate cere mai mult decât poate omul să facă, şi ce trebuie să primească omul ca un dar. În opoziţie cu această presupunere el a emis principiul că omul trebuie să aibă abilitatea plenară de a face orice i se poate cere în mod corect de la el. „Iterum quaerendum est, peccatum voluntatis an necessitatis est? Si necessitatis est, peccatum non est; si voluntatis, vitari potest. Iterum quaerendum est, utrumne debeat homo sine peccato esse? Procul dubio debet. Si debet potest; si non potest, ergo non debet. Et si non debet homo esse sine peccato, debet ergo cum peccato esse, et jam peccatum non erit, si illud deberi constiterit.”²³

 

1. Convingerea intimă că oamenii nu pot fi responsabili pentru nimic din ceea ce nu este în puterea lor, a condus în primul rând, la doctrina Pelagiană a libertăţii voinţei. Nu era suficient să constituie liberul arbitru pentru ca agentul să fie auto-determinat, sau că toate actele sale volitive trebuie să fie determinate de stările sale interioare. Se cerea ca el trebuia să aibă putere asupra acelor stări. Libertatea voinţei, potrivit lui Pelagius, este puterea plenară, în toate timpurile şi în fiecare moment, de a alege între bine şi rău, şi de a fi sau sfânt sau nelegiuit. Orice nu cade astfel în puterea imperativă a voinţei nu poate avea un caracter moral. „Omne bonum ac malum, quo vel laudabiles vel vituperabiles sumus, non nobiscum oritur, sed agitur a nobis: capaces enim utriusque rei, non pleni nascimur, et ut sine virtute, ita et sine vitio procreamur: atque ante actionem propriae voluntatis, id solum in homine est, quod Deus condidit.”²⁴ Din nou, „Volens namque Deus rationabilem creaturam voluntarii boni munere et liberi arbitrii potestate donare, utriusque partis possibilitatem homini inserendo proprium ejus fecit, esse quod velit; ut boni ac mali capax, natural iter utrumque posset, et ad alterumque voluntatem deflecteret.”

 

2. Astfel, păcatul constă doar din alegeri deliberate ale răului. Aceasta presupune cunoaşterea a ceea ce este rău, car şi a puterii depline de a-l alege sau a-l respinge. Desigur, urmează că, –

 

3. Nu există păcat original, sau corupţie ereditară intrinsecă. Oamenii sunt născuţi, se afirmă într-un citat anterior, ut sine virtute, ita sine vitio. Cu alte cuvinte, oamenii sunt născuţi în lumea de după cădere în aceeaşi stare în care a fost creat Adam. Julian spune:²⁵ „Nihil est peccati in homine, si nihil est propriae voluntatis, vel assensionis. Tu autem concedis nihil fuisse in parvulis propriae voluntatis: non ego, sed ratio concludit; nihil igitur in eis esse peccati.” Acesta este punctul asupra căruia au insistat în principal Pelagianii, că era contrar naturii păcatului ca el să fie transmis sau moştenit. Dacă natura era păcătoasă, atunci Dumnezeu ca şi autor al naturii trebuie să fie autorul păcatului. De aceea, Julian²⁶ a spus: „Nemo naturaliter malus est; sed quicunque reus est, moribus, non exordiis accusatur.”

 

4. În consecinţă, păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el. Aceasta a fost una dintre schimbările formale prezentate împotriva Pelagianilor în Sinodul de la Diospolis. Pelagius s-a străduit să răspundă la aceasta, spunând că păcatul lui Adam a exercitat influenţa unui exemplu rău, şi în acel sens, şi la acest grad, a rănit posteritatea sa. Dar el a negat că există vre-o relaţie cauzală dintre păcatul lui Adam şi păcătoşenia rasei, sau că moartea este un rău penal. Adam ar fi murit din constituţia naturii sale, dacă ar fi păcătuit sau nu; şi posteritatea sa, fie copii sau adulţi, mor din aceeaşi necesitate a naturii. Deoarece Adam nu a fost în nici un sens un reprezentant al rasei sale, deoarece ei nu au fost încercaţi în el, fiecare om are parte de o încercare pentru el însuşi; şi este justificat sau condamnat doar pe baza actelor sale individuale personale.

 

5. Deoarece oamenii vin în lume fără contaminarea păcatului original, şi de vreme ce ei au puterea plenară de a face tot ceea ce cere Dumnezeu, ei pot, şi în multe cazuri trăiesc fără păcat; sau oricând păcătuiesc, ei se pot întoarce la Dumnezeu şi să asculte în mod perfect toate poruncile lui. De aici, Pelagius a învăţat că unii oameni nu aveau nevoie să repete pentru ei cererea din rugăciunea Domnului, „Iartă greşelile noastre.” Înaintea Sinodului de la Cartagina, unul dintre temeiurile pentru care el a fost acuzat de erezie a fost, că el a învăţat, „et ante adventum Domini fuerunt homines impeccabiles, id est, sine peccato.”

 

6. O altă consecinţă a principiilor sale pe care Pelagius a tras-o inevitabil a fost că oamenii puteau fi mântuiţi fără evanghelie. Deoarece voinţa liberă în sensul abilităţii plenare, aparţine în mod esenţial omului tot atât de mult ca şi raţiunea, oamenii fie ei Păgâni, Evrei, sau Creştini, pot să asculte deplin de legea lui Dumnezeu şi să dobândească viaţa veşnică. Singura diferenţă este că sub lumina Evangheliei, această ascultare perfectă este oferită mai uşor. De aceea, una dintre doctrinele sale a fost „lex sic mittit ad regnum coelorum, quomodo et evangelium.”

 

7. Sistemul Pelagian neagă necesitatea harului în sensul influenţei supranaturale a Duhului Sfânt. Totuşi, deoarece Scripturile vorbesc în totalitate şi constant despre harul lui Dumnezeu care este manifestat şi exercitat în mântuirea oamenilor, Pelagius nu a putut să evite recunoaşterea acestui fapt. Totuşi, prin har el a înţeles tot ce derivăm noi din bunătatea lui Dumnezeu. Facultăţile noastre naturale de raţiune şi de voinţă liberă, revelaţia adevărului fie în lucrările sale, fie în cuvântul său, toate binecuvântările şi avantajele providenţiale de care se bucură oamenii, cad sub ideea Pelagiană a harului. Augustin spune, Pelagius a reprezentat harul a fi înzestrările naturale ale oamenilor, care deoarece sunt darurile lui Dumnezeu sunt haruri. „Ille (Pelagius) Dei gratiam non appellat nisi naturam, qua libero arbitrio conditi sumus.”²⁷ Şi Julian, spune el, include sub termen toate darurile lui Dumnezeu. „ipsi gratiae beneficiorum quam nobis praestare non desinit, augmenta reputamus.”²⁸

 

8. Deoarece copiii sunt lipsiţi de un caracter moral, botezul în cazul lor nu poate nici simboliza şi nici efectua iertarea păcatelor. El este, potrivit lui Pelagius, doar un semn al consacrării lor faţă de Dumnezeu. El credea că doar cei botezaţi erau când mureau, admişi în împărăţia cerului, în sensul creştin al termenului, dar susţinea că acei copii nebotezaţi erau cu toate acestea părtaşi ai vieţii veşnice. Prin acel termen se înţelegea ceea ce a fost numit după aceea de cărturari, limbus infantum. Aceasta a fost descrisă ca acea re,soj to,poj kola,sewj kai. paradei,sou, eivj o`,n kai. ta. avba,ptista bre,fh metat qe,mena zh/|n makari,wj.²⁹ Pelagius şi doctrinele sale au fost condamnate de un consiliu la Cartagina, în 412 d. Hr. El a fost achitat la Sinoadele de la Ierusalim şi Diaspolis, în 415; dar a fost condamnat a doua oară într-un sinod alcătuit din şaizeci de episcopi la Cartagina în 416. Zosimus, episcop la Roma, a fost la început alături de Pelagiani şi a cenzurat acţiunea episcopilor africani; dar când decizia lor a fost confirmată de consiliul general de la Cartagina din 418, la care au fost prezenţi două sute de episcopi, el s-a alăturat în condamnare şi l-a declarat pe Pelagius şi prietenii săi excomunicaţi. În 431, Biserica estică s-a alăturat în această condamnare a Pelagianilor, în Sinodul General ţinut la Efes.³⁰

Argumente împotriva doctrinei Pelagiane.

Obiecţiile faţă de punctele de vedere Pelagiane cu privire la natura păcatului vor fi considerate din necesitate, când doctrina Scripturală şi cea Protestantă va fi prezentată. În prezent, este suficient să afirmăm că, –

 

1. Principiul fundamental pe care este întemeiat tot sistemul contrazice conştiinţa comună a oamenilor. Nu este adevărat, aşa cum ne învaţă conştiinţa noastră, că obligaţia noastră este limitată de abilitatea noastră. Orice om ştie că el este obligat să fie mai bun decât este el, şi mai bun decât se poate face pe sine printr-o exercitare a voinţei sale. Noi suntem obligaţi să îl iubim perfect pe Dumnezeu, dar noi ştim că o astfel de dragoste perfectă este dincolo de puterea noastră. Noi recunoaştem obligaţia de a fi liberi de tot păcatul, şi să ne conformăm absolut la legea perfectă a lui Dumnezeu. Totuşi nici un om nu este atât de înnebunit sau atât de orbit faţă de caracterul său real încât a crede că el fie este atât de perfect, fie are puterea de a se face pe sine astfel. Aspiraţia zilnică sau rugăciunea din fiecare oră a fiecărui sfânt ei a fiecărui păcătos este să fie eliberat de robia răului. Cel mândru şi ticălos ar fi încântat să fie umil şi binevoitor; lacomul s-ar bucura să fie moderat; cel necredincios tânjeşte după credinţă, şi păcătosul împietrit tânjeşte după pocăinţă. Păcatul este în propria sa natură o povară şi o tortură, şi deşi este iubit şi preţuit, aşa cum sunt preţuite paharele de către beţiv, totuşi, dacă eliberarea ar putea fi efectul unui act de voinţă, păcatul ar înceta să mai domnească peste oricare dintre creaturile raţionale. De aceea, nu există nici un alt adevăr faţă de care oamenii să fie convinşi mai tainic decât că ei sunt sclavi ai păcatului; că ei nu pot face binele pe care ei îl doresc; şi că ei nu pot să-şi schimbe caracterul lor aşa cum vor. De aceea, nu există nici un principiu mai în contradicţie cu conştiinţa comună a oamenilor decât principiul fundamental al Pelagianismului că abilitatea noastră limitează obligaţia noastră, că noi nu suntem obligaţi să fim mai buni decât putem să ne facem pe noi înşine printr-un act de voinţă.

 

2. Nu este mai puţin revoltător faţă de natura morală a omului să afirmăm, aşa cum Pelagianismul învaţă, că nimic nu este păcătos decât călcarea deliberată a legii cunoscute; că nu există nici un caracter moral în sentimente şi în emoţii; că dragostea şi ura, răutatea şi mărinimia, considerate ca afecţiuni ale minţii, sunt asemănător de indiferente; că porunca de a-l iubi pe Dumnezeu este o absurditate, pentru că dragostea nu este sub controlul voinţei. Toate judecăţile noastre morale trebuie să fie pervertite înainte de a putea aproba un sistem care implică astfel de consecinţe.

 

3. În al treilea rând, doctrina Pelagiană, care confundă libertatea cu abilitatea, sau ce face libertatea unui agent liber să constea din puterea de a-şi determina caracterul său printr-o voliţiune, este contrar faţă de conştiinţa fiecărui om. Noi simţim, şi nu putem să nu recunoaştem, că suntem liberi când suntem auto-determinaţi; în timp ce în acelaşi timp noi suntem conştienţi că stările controlatoare ale minţii nu sunt sub puterea voinţei, sau, cu alte cuvinte, ele nu sunt sub puterea noastră. O teorie care este întemeiată pe identificarea lucrurilor care sunt esenţial diferite, ca libertatea şi abilitatea, trebuie să fie falsă.

 

4. Sistemul Pelagian lasă păcătoşenia universală a oamenilor, un fapt care nu poate fi negat, cu desăvârşire neexplicat. A referi aceasta doar la simplul liber arbitru al omului înseamnă să spui că un lucru este întotdeauna, doar pentru că el ar putea exista.

 

5. Acest sistem eşuează să satisfacă cea mai adâncă şi cea mai universală dintre necesităţile naturii noastre. În a-l face pe om independent faţă de Dumnezeu prin presupunerea că Dumnezeu nu poate controla agenţi liberi fără să le distrugă libertatea lor, aceasta face toată rugăciunea pentru controlarea harului lui Dumnezeu asupra noastră şi asupra altora o batjocoră, şi îl aruncă pe om înapoi la propriile sale resurse pentru a se lupta cu păcatul şi cu puterile întunericului fără speranţa eliberării.

 

6. Aceasta face izbăvirea (în sensul unei eliberări de păcat) inutilă şi imposibilă. Este inutil ca să existe un răscumpărător pentru o rasă care nu a căzut, şi care are abilitatea totală de a evita păcatul sau de a se recupera pe sine de sub puterea lui. Şi acest lucru este imposibil, dacă agenţii liberi sunt independenţi faţă de controlul lui Dumnezeu.

 

7. Este necesar să spunem că un sistem care afirmă, că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el; că oamenii sunt născuţi în lume în starea în care Adam a fost creat; că oamenii pot, şi adesea trăiesc o viaţă fără păcat; că nu avem nici o nevoie de ajutorul divin pentru a fi sfinţi; şi că creştinismul nu are nici o superioritate faţă de păgânism sau religia naturală, este în întregime în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Într-adevăr, opoziţia dintre Pelagianism şi evanghelie este atât de deschisă şi atât de radicală încât primul nu a fost privit niciodată ca o formă de creştinism. Cu alte cuvinte, el nu a fost niciodată credinţa vre-unei biserici creştine organizate. El este puţin mai mult decât o formă de Raţionalism.

 

§ 5. Doctrina Augustiniană.

Elementul filozofic al doctrinei lui Augustin.

Există două elemente în doctrina lui Augustin despre păcat; unul metafizic sau filozofic, celălalt este moral sau religios. Unul este o speculare a înţelegerii, altul este derivat din experienţa sa religioasă şi din învăţătura Duhului Sfânt. Unul a murit, lăsând puţin mai multă urmă asupra istoriei doctrinei decât alte speculaţii, fie Aristoreliene fie Platonice. Celălalt rămâne, şi a dat formă doctrinei creştine din acea zi până în această zi. Nu trebuie să ne mire aceasta. Nimic nu este mai nesigur şi mai nesatisfăcător decât speculaţiile înţelegerii sau teoriile filozofice. În timp ce nimic nu este mai sigur şi mai universal decât conştiinţa morală a oamenilor şi adevărurile care ea le descoperă. Şi deoarece Scripturile sunt lucrarea lui Dumnezeu, trebuie şi îşi conformează învăţăturile lor la ceea ce Dumnezeu învaţă în constituţia naturii noastre, doctrine întemeiate pe învăţătura dublă a Duhului, în cuvântul său şi în inimile poporului său, rămân neschimbate de la generaţie la generaţie, în timp ce speculaţiile filozofiei sau ale teologilor filozofici mor ca şi frunzele din pădure. Nici un om nu se mai preocupă cu filozofia lui Origen, sau cu cea a Platoniştilor noi, sau cu cea a lui Augustin, în timp ce limbajul lui David din Psalmul cincizeci şi unu este folosit pentru a exprima experienţa şi convingerile tuturor oamenilor lui Dumnezeu din toate erele şi din toate părţile lumii.

 

Elementul metafizic din doctrina lui Augustin a apărut din controversa sa cu Manicheii. Manes învăţa că păcatul era o substanţă. Augustin a negat aceasta. Cu el era o maximă că „Omne esse bonum est.” Dar dacă esse (fiinţa) este bună, şi dacă răul este opusul binelui, atunci răul trebuie să fie opusul fiinţei, sau nimic, adică, negarea sau privaţiunea fiinţei. Astfel el a fost condus să adopte limbajul noilor Platonişti şi a lui Origen, care, printr-un proces diferit, au ajuns să definească răul ca o negare a fiinţei, aşa cum îl numeşte Plotinus, ste,rhsij tou/ o;ntoj; şi Origen spune, pa/sa h` kaki,a ouvde,n evstin, şi despre răul în sine, el spune că este evsterh/sqai tou/ o;ntoj. Prin facerea fiinţei, bunul şi negarea fiinţei, răul, Augustin pare să fi făcut aceeaşi greşeală pe care alţi filozofi au făcut-o atât de des, de a confunda binele fizic şi cel moral. Când Dumnezeu a declarat la început toate lucrurile, materiale şi imateriale, pe care El le-a făcut, a fi foarte bune, El pur şi simplu a declarat că ele sunt potrivite pentru scopurile pentru care ele au fost făcute. El nu a avut intenţia să ne înveţe că bunătatea morală poate fi predicată despre materie sau despre un animal iraţional. În alte cazuri, cuvântul bun înseamnă plăcut, sau adaptat pentru a da plăcere. În altele, din nou, el înseamnă drept moral. A deduce din faptul că tot ceea ce Dumnezeu a făcut este bun, sau că fiecare esse este bonum, că de aceea răul moral fiind negarea binelui trebuie să fie negarea fiinţei, este la fel de ilogic ca şi a argumenta că pentru că mierea este bună (în sensul că este plăcută la gust) de aceea amărăciunea este rea, în sensul de a fi păcătoasă. Deşi Augustin a păstrat limbajul acestor filozofi care, deopotrivă înainte şi după aceea, distrug chiar natura păcatului prin facerea lui o simplă limitare a fiinţei, totuşi el a fost foarte departe de a susţine acelaşi sistem. (1.) Ei au făcut păcatul necesar, care apare chiar din natura creaturii. El l-a făcut voluntar. (2.) Ei l-au făcut pur fizic. El l-a făcut moral. În el acesta include poluarea şi vina. La ei nu este inclusă nici una. (3.) La Augustin, această negare nu era doar pasivă, nu era simpla lipsă a fiinţei, era o astfel de privaţiune încât tindea spre distrugere. (4.) De aceea, răul considerat de Augustin, aşa cum a fost învăţat mai deplin şi mai clar de către adepţii săi, nu era doar o privaţiune, nici doar un simplu defect. Faptul că o piatră nu poate vedea, implică negarea puterii de vedere. Dar acesta nu este un defect, pentru că puterea de vedere nu aparţine pietrelor. Orbia este un defect la animal, dar nu este un păcat. Absenţa dragostei pentru Dumnezeu dintr-o fiinţă raţională este un păcat, pentru că este absenţa a ceva care aparţine unei astfel de creaturi, şi care ea ar trebui să o aibă. De aceea, în sensul adevărat Augustinian, păcatul este o negare doar în măsura în care el este lipsa unui bine moral, – privatio boni, sau aşa cum a fost exprimat după aceea în mod general, o lipsă a conformităţii faţă de lege sau de standardul binelui.

Motivele lui Augustin pentru a face păcatul o negare.

Făcând păcatul o negare, Augustin a avut două scopuri în vedere. (1.) Să arate că păcatul nu este necesar. Dacă el ar fi fost ceva care există în sine, sau ceva creat de puterea lui Dumnezeu, el era dincolo de puterea omului. El era victima lui, nu autorul lui. (2.) El a dorit să arate că el nu era datorat eficienţei divine. Potrivit teoriei lui despre relaţia lui Dumnezeu cu lumea, nu doar tot ce există, fiecare substanţă, este creat şi susţinut de Dumnezeu, ci toată activitatea sau puterea, toată energia prin care sunt produse efectele pozitive, este energia lui Dumnezeu. De aceea, dacă păcatul a fost ceva în sine, orice mai mult decât un defect, sau o lipsă de conformitate faţă de o regulă, Dumnezeu trebuie să fie autorul său. De aceea, el a avut un astfel de punct de vedere despre natura psihologică a păcatului, că el nu cerea o cauză eficientă, aşa cum s-a spus adesea, ci doar o cauză deficientă. Pentru a folosi vechea ilustraţie Augustiniană, dacă un om loveşte coardele unei harpe dezacordate, el este cauza sunetului şi nu dezacordul. Astfel, Dumnezeu este cauza activităţii păcătosului, dar nu cea a dezacordului dintre faptele sale şi legile dreptului şi adevărului veşnic.³¹

Elementul moral al doctrinei sale.

Adevărata doctrină Augustiniană despre păcat a fost cea pe care părintele ilustru a extras-o din experienţa sa religioasă, aşa cum a fost călăuzit şi determinat de Duhul lui Dumnezeu. El a fost, (1.) Conştient de păcat. El s-a recunoscut pe sine ca fiind vinovat şi murdărit, ca supus faţă de justiţia lui Dumnezeu şi ofensator faţă de sfinţenia sa. (2.) El s-a simţit pe sine că este astfel de vinovat şi murdărit nu doar datorită unor acte deliberate de fărădelege, ci şi pentru afecţiunile, sentimentele şi emoţiile sale. Acest simţ al păcatului nu s-a ataşat doar la aceste stări active conştiente şi pozitive ale minţii, ci şi la simpla absenţă a afecţiunilor corecte, la împietrirea inimii, la lipsa de dragoste, umilinţă, credinţă şi alte virtuţi creştine, sau la neputinţa lor şi la nestatornicia lor. (3.) El a recunoscut faptul că el a fost totdeauna un păcătos. În măsura în care cunoştinţa sa s-a extins înapoi, aceasta a fost o cunoştinţă a păcatului. (4.) El era convins adânc că el nu avea nici o putere de a-şi schimba natura sa morală sau să se facă pe sine sfânt; că orice libertate ar poseda el, oricât de liber era el în a păcătui, sau (după regenerare) în acţiunea sfântă, el nu avea libertatea de abilitate pe care Pelagianii o pretindeau că este o prerogativă esenţială a umanităţii. (5.) Aceasta a fost implicată în cunoştinţa sa a păcatului ca incluzând vina sau dreapta obligaţie faţă de pedepsire, cât şi murdărirea, care nu putea fi un rău necesar, ci trebuie să îşi aibă originea în actul liber al omului, şi de aceea ea trebuie să fie voluntară. Voluntară: (a.) avându-şi originea într-un act al voinţei; (b.) avându-şi locul ei în voinţă; (c.) constând în determinarea voinţei spre rău: cuvântul voinţă de aici, este considerat de Augustin în sensul cel mai larg pentru tot ceea ce este în om care nu intră în categoria înţelegerii. (6.) Cunoştinţa aceea care l-a învăţat ceea ce este adevărat cu privire la sine, el a văzut că este adevărată cu privire la alţii. Toţi oamenii s-au arătat a fi păcătoşi. Ei au dat cu toţi dovadă de păcătoşenie de îndată ce ei au dat dovadă de raţiune. Ei toţi au apărut nu doar ca şi călcători ai legii lui Dumnezeu, ci ca fiind morţi spiritual, în ciuda tuturor dovezilor de viaţă spirituală. Ei erau sclavi de bună voie ai păcatului, incapabili în întregime de a se elibera pe ei înşişi de sclavia lor faţă de corupţie. Nici un om nu a dat vre-odată dovadă că posedă puterea de auto-regenerare. Toţi care au dat dovadă că au fost regeneraţi, au atribuit cu o voce lucrarea nu lor înşişi, ci harului lui Dumnezeu. Din aceste fapte ale cunoştinţei şi ale experienţei, Augustin a tras inevitabil următoarele concluzii, (1.) Dacă oamenii sunt mântuiţi acest lucru nu poate fi prin meritul lor, ci în întregime prin dragostea nemeritată a lui Dumnezeu. (2.) Regenerarea sufletului trebuie să fie lucrarea exclusivă şi supranaturală a Duhului Sfânt; păcătosul nu putea nici efectua lucrarea şi nici să coopereze în producerea ei. Cu alte cuvinte, harul este cu siguranţă eficient şi irezistibil. (3.) Mântuirea este prin harul sau prin mila suverană a lui Dumnezeu, (a.) Prin faptul că Dumnezeu putea în mod drept să îi lase pe oameni să piară în apostazia lor fără nici o provizie pentru răscumpărarea lor. (b.) Pentru că oamenii, fiind lipsiţi de puterea de a face ceva sfânt sau meritoriu, justificarea lor nu poate fi făcută prin fapte, ci trebuie să fie o chestiune a favorului. (c.) În faptul că aceasta nu depinde de voinţa persoanelor mântuite, ci de buna plăcere a lui Dumnezeu, aceştia vor fi făcuţi părtaşi ai răscumpărării lui Hristos. Cu alte cuvinte, alegerea pentru viaţa veşnică trebuie să fie întemeiată pe plăcerea suverană a lui Dumnezeu, şi nu pe prevederea faptelor bune. (4.) A patra concluzie care rezultă din principiile lui Augustin a fost perseverenţa sfinţilor. Dacă Dumnezeu prin buna sa plăcere îi alege pe unii pentru viaţa veşnică, ei nu pot sa cadă din mântuire. Astfel se pare că toate doctrinele distinctive ale Pelagianilor sunt consecinţe logice ale principiului lor de abilitate plenară ca fiind temelia şi limita obligaţiei, iar doctrinele deosebite ale lui Augustin sunt consecinţele logice ale principiului săi al incapacităţii depline a omului căzut de a face vre-un bine spiritual.

 

Învăţat de propria sa experienţă că el era de la naşterea sa vinovat şi murdărit, şi că nu avea nici o putere de a-şi schimba natura sa, şi văzând că toţi oamenii sunt implicaţi în aceeaşi păcătoşenie şi neajutorare, el a acceptat soluţia Scripturală a acestor fapte de conştiinţă şi observare, şi de aceea, el a susţinut că, (1.) Dumnezeu l-a creat original pe om după chipul şi asemănarea sa în cunoştinţă, dreptate şi sfinţenie, veşnic, şi investit cu dominaţie asupra creaturilor. El a susţinut de asemenea că Adam a fost înzestrat cu libertatea perfectă a voinţei, nu doar cu spontaneitate şi puterea de auto-determinare, ci cu puterea de a alege binele sau răul, şi astfel de a-şi determina caracterul său. (2.) Lăsat în libertatea voinţei sale, sub ispitirea Diavolului, Adam a păcătuit în mod voluntar împotriva lui Dumnezeu, şi astfel a căzut din starea în care el a fost creat. (3.) Acele consecinţe ale acestui păcat asupra lui Adam au fost pierderea imaginii divine şi corupţia întregii sale naturi, astfel că el a devenit mort spiritual, şi astfel indispus, invalid, şi s-a făcut opus faţă de toate lucrurile spirituale bune. În afară de această moarte spirituală, el a devenit muritor, predispus la toate mizeriile acestei vieţi, şi la moartea veşnică. (4.) Astfel a fost uniunea dintre Adam şi descendenţii săi, că aceleaşi consecinţe ale fărădelegii sale au venit asupra lor ca şi cele care au căzut asupra lui. Ei se nasc copii ai mâniei, adică, într-o stare de condamnare, lipsiţi de imaginea lui Dumnezeu şi depravaţi moral. (5.) Această depravare intrinsecă, ereditară este cu adevărat şi pe bună dreptate referitoare la natura păcatului, implicând deopotrivă vină şi corupţie. În natura sa formală ea constă în privarea de dreptatea originală şi (senzualitatea) inordinatio naturae, dezordinea în toată natura. El are natura unui comportament fiind deosebit de un act, o activitate sau o influenţă. El este voluntar, în sensul menţionat mai sus, în special prin faptul că el nu a apărut dintr-o necesitate a naturii, sau din eficienţa lui Dumnezeu, ci din liberul arbitru al lui Adam. (6.) Pierderea dreptăţii originale şi corupţia naturii ce a urmat după căderea lui Adam, sunt administrări penale, fiind pedeapsa primului său păcat. (7.) Regenerarea, sau chemarea eficientă, este un act supranatural al Duhului Sfânt, în care sufletul este subiectul şi nu agentul; aceasta este suverană, acordată sau reţinută potrivit cu buna plăcere a lui Dumnezeu; şi în consecinţă, mântuirea este în întregime prin har.

 

Acesta este sistemul Augustinian în tot ceea ce este esenţial. El este ceea ce a rămas, şi a fost forma care a rămas a doctrinei printre cel mai mare corp de creştini evanghelici din ziua aceea şi până în ziua aceasta. Desigur, s-a admis că Augustin a fost foarte mult legat cu mai multe dintre punctele menţionate mai sus, care au fost specifice omului sau erei în care a trăit el, dar care nu aparţin Augustinianismului ca sistem de doctrină. Deoarece Luteranismul nu include toate opiniile individuale ale lui Luther, şi deoarece Calvinismul nu include toate punctele de vedere ale lui Calvin, deci există multe lucruri învăţate de Augustin care nu aparţin Augustinianismului. El învăţa că tot păcatul este negarea fiinţei; că libertatea este abilitatea, astfel că în negarea abilităţii omului căzut de a-şi schimba propria sa inimă, el îi neagă libertatea voinţei sale; că senzualitatea (în sensul inferior al lumii), ca un simţ instinctiv, este păcătoasă; că o natură păcătoasă este propagată chiar prin legea generaţiei; că botezul înlătură vina păcatului original; şi că toţi copiii nebotezaţi (aşa cum încă învaţă Catolicii şi aproape toţi Protestanţii neagă) sunt pierduţi. Acestea, şi alte puncte de vedere similare nu sunt părţi esenţiale ale sistemului său, şi nu au primit aprobarea Bisericii când ea s-a pronunţat în favoarea doctrinei sale ca fiind opusă celei a Pelagianilor. În acelaşi fel, este o chestiune de importanţă minoră cum a înţeles el natura unirii dintre Adam şi posteritatea sa; dacă el a ţinut teoria reprezentării sau cea realistă; sau dacă el a fost de partea Traducianismului ca fiind împotriva Creaţionismului, sau pentru cea din urmă ca fiind împotriva celei dintâi. În aceste puncte limbajul său este confuz şi nehotărât. Este suficient faptul că el a susţinut că unirea dintre Adam şi rasa sa a fost astfel că întreaga familie umană a fost încercată în el şi a căzut cu el în prima sa fărădelege, astfel că toate relele care sunt consecinţe ale acelei fărădelegi, inclusiv moartea fizică şi spirituală, sunt pedepsirile acelui păcat. În acest punct el este perfect explicit. Când s-a obiectat de Julian că păcatul nu poate fi pedeapsa păcatului, el a răspuns că noi trebuie să distingem trei lucruri, că trebuie să ştim că, „aliud esse peccatum, aliud poenam peccati, aliud utrumque, id est, ita peccatum, ut ipsum sit etiam poena peccati, . . . pertinet originale peccatum ad hoc genus tertium, ubi sic peccatum, sit ut ipsum sit et poena peccati.”³² Din nou, el spune: „Est [pecca tum] . . . . non solum voluntarium atque possibile unde liberum est abstinere; verum etiam necessarium peccatum, unde abstinere liberum non est, quod jam non solum peccatum, sed etiam poena peccati est.”³³ Moartea spirituală (adică, păcatul original sau corupţia intrinsecă), spune Wiggers, este, potrivit lui Augustin, pedeapsa specială şi principală a primei fărădelegi a lui Adam, care pedeapsă a trecut asupra tuturor oamenilor.³⁴ Aceasta este în acord exact cu doctrina Apostolului, care spune: „toţi mor în Adam,” 1 Corinteni 15:22; şi după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă (kri/ma eivj kata,krima), care a lovit pe toţi oamenii, Romani 5:16–18. Acest Augustin s-a legat de aceasta ca de o doctrină Scripturală, şi ca de un fapt istoric. Totuşi, aceasta este o doctrină care oamenii au considerat-o întotdeauna greu de crezut, şi un fapt pe care ei nu l-au recunoscut cu uşurinţă. Pelagius a spus:³⁵ „Nulla ratione concedi ut Deus, qui propria peccata remittit, imputet aliena.” Şi Julian exclamă vehement, „Amolire te itaque cum tali Deo tuo de Ecelesiarum medio: non est ipse, cui Patriarchae, cui Prophetae, cui Apostoli crediderunt, in quo speravit et sperat Ecclesia primitivorum, quae conscripta est in coelis: non est ipse quem credit judicem rationabilis creatura; quem Spiritus sanctus juste judicaturum esse denuntiat. Nemo prudentium, pro tali Domino suum unquam sanguinem fudisset: nec enim merebatur dilectionis affectum, ut suscipiendae pro se onus imponeret passionis. Postremo iste quem inducis, si esset uspiam, reus convinceretur esse non Deus; judicandus a vero Deo meo, non judicaturus pro Deo.”³⁶ Faţă de această mare obiecţie Augustin dă diferite răspunsuri. (1.) El se referă la exemple Scripturale în care oamenii au fost pedepsiţi pentru păcatele altora. (2.) El apelează la faptul că Dumnezeu pedepseşte păcatele părinţilor în copiii lor. (3.) Uneori el spune că noi ar trebui să odihnim liniştiţi cu asigurarea că judecătorul întregului pământ trebuie să facă dreptate, chiar dacă noi putem vedea sau nu justiţia căilor sale. (4.) Pentru alţii, el pare să adopte doctrina realistă că toţi oamenii au fost în Adam, şi că păcatul său a fost păcatul lor, fiind actul umanităţii generice. Aşa cum Levi era în coapsele lui Avraam, şi a dat zeciuiala în el, aşa noi eram în coapsele lui Adam, şi am păcătuit în el. (5.) Şi în final, el insistă că faptul că noi suntem justificaţi prin dreptatea lui Hristos nu este un lucru incompatibil cu faptul că noi ar trebui să fim condamnaţi pentru păcatul lui Adam.³⁷ Se va observa că unele dintre aceste motive sunt inconsecvente cu altele. Dacă unul este valabil, celelalte sunt nevalabile. Dacă împăcăm condamnarea oamenilor datorită păcatului lui Adam, pe baza motivului că el a fost reprezentantul nostru, sau că el a susţinut relaţia care toţi părinţii o poartă cu copiii lor, noi renunţăm la motivul unirii realiste. Dacă teoria din urmă ar fi adevărată, atunci păcatul lui Adam nu a fost actul nostru tot atât de adevărat cât a fost al lui. Dacă adoptăm teoria reprezentativă, actul său nu a fost actul nostru în nici un alt sens decât în cel în care un reprezentant acţionează pentru constituenţii săi. Din aceasta, este clar că: (1.) Augustin nu avea o convingere clară şi stabilită despre natura unirii dintre Adam şi rasa sa ceea ce este temeiul pentru imputarea păcatului său asupra posterităţii sale, nu mai mult decât a avut despre originea sufletului; şi (2.) Nici o teorie particulară cu privire la acest punct, fie reprezentativă fie realistă, poate fi făcută în mod pe bună dreptate o componentă a Augustinianismului, ca o formă istorică şi bisericească a doctrinei.

 

§ 6. Doctrina bisericii Romane.

 

Acesta este un punct de vedere foarte dificil de decis. Catolicii se contrazic pe ei înşişi cu privire la ce învaţă Biserica lor cu privire la păcatul original ca şi cei care nu aparţin de comuniunea lor. Sursele acestei dificultăţi sunt, (1.) Prima, marea diversitate de opinii despre subiect care predominau în Biserica latină înaintea deciziilor autoritare de la Consiliul de la Trent şi Catehismul Catolic. (2.) Ambiguitatea şi lipsa de precizie sau de plinătate în deciziile acelui consiliu. (3.) Interpretările diferite date de teologi proeminenţi despre înţelesul adevărat al canoanelor Tridentine.

Diversitatea punctelor de vedere din Biserica latină.

Despre primul dintre aceste puncte se poate remarca faptul că existau în principal trei elemente conflictuale în Biserica latină înainte de Reformă, în legătură cu întregul subiect al păcatului. (1.) Doctrina lui Augustin. (2.) Doctrina Semi-Pelagianilor, şi (3.) Doctrina acelor cărturari care se străduiau să găsească o poziţie de mijloc dintre celelalte două sisteme. Doctrina lui Augustin, aşa cum este arătată mai sus, a fost aprobată de Biserica latină, şi a fost pronunţată a fi adevărata credinţă ortodoxă. Dar chiar în timpul vieţii lui Augustin, şi cu o mai mare extindere în secolul următor, devieri serioase de la sistemul său au început să predomine. Aceste devieri aveau legătură cu toate doctrinele intim conectate ale păcatului, harului şi a predestinării. Eclairianismul era universal negat şi condamnat. Era recunoscut faptul că rasa omului a căzut în Adam; că păcatul său a afectat vătămător posteritatea sa cât şi pe el; că oamenii se nasc într-o stare de înstrăinare faţă de Dumnezeu; că ei au nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru restaurarea lor în sfinţenie. Dar care este natura păcatului original, sau al acelei depravări sau deteriorări a naturii noastre derivate din Adam? Şi, care sunt resturile imaginii divine care încă se păstrează, sau care este puterea pentru bine pe care oamenii căzuţi încă o posedă? Şi ce trebuie să înţelegem prin harul lui Dumnezeu şi extinderea influenţei sale? Şi care este motivul pentru care Dumnezeu îi aduce pe unii şi nu pe alţii la plăcerea viaţii veşnice? Acestea erau întrebări care au primit răspunsuri foarte diferite. Aşa cum am văzut, Augustin a răspuns la prima dintre aceste întrebări spunând că păcatul original constă nu numai în pierderea dreptăţii originale, ci şi în senzualitate, sau dezordine, sau corupţia naturii, care este cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat, incluzând deopotrivă vina şi murdărirea. La a doua întrebare el a răspuns spunând că omul căzut nu are nici o putere de a efectua ceea ce este bine spiritual; el nu poate nici să se regenereze pe sine, nici să se pregătească pentru regenerare, nici să coopereze cu harul lui Dumnezeu în această lucrare. Aceste principii conduc în mod necesar la doctrinele harului eficient şi irezistibil şi a alegerii suverane, aşa cum s-a văzut şi a fost recunoscut universal. Mai degrabă aceste consecinţe necesare decât principiile în sine cele care au stârnit opoziţie. Dar pentru a elimina consecinţele era necesar ca principiile să fie respinse. Această opoziţie faţă de Augustinianism a apărut printre călugări şi a predominat în principal printre ei. Acest lucru, aşa cum spune Giesler,³⁸ a fost foarte natural. Augustin învăţa că omul nu putea să facă nimic bun de la sine, şi nu putea dobândi nici un merit în faţa lui Dumnezeu. Călugării credeau nu doar că ei pot face totul, ci chiar mai mult decât tot ceea ce cerea Dumnezeu de la ei. Altfel, de ce se supuneau ei jurămintelor de celibat, sărăcie şi ascultare? Partidul astfel format împotriva doctrinei ortodoxe sau întemeiate, a fost numit Semi-Pelagianism, deoarece el susţinea o poziţie de mijloc dintre Pelagius şi Augustin.

Semi-Pelagianii.

Conducătorii principali ai acestui partid au fost John Cassianus, un călugăr estic şi ucenicul lui Chrysostom, Vincentius Lerinensis şi Faustus din Rhegium. Cea mai importantă lucrare a lui Cassian a fost intitulată „Collationes Patrum,” care este o colecţie de dialoguri pe diferite teme. El a fost mai degrabă un scriitor sincer decât unul speculativ, bazându-se pe autoritatea Scripturii pentru a-şi sprijini doctrina sa. Educat în Biserica greacă şi instruit într-o mănăstire, toate predilecţiile sale au fost contrare Augustinianismului. Şi când el şi-a transferat rezidenţa sa la Marseilles în sudul Franţei, şi s-a găsit în mijlocul unor biserici care se închinau autorităţii lui Augustin, el s-a apucat să modifice şi să slăbească, dar nu în mod direct să se opună doctrinelor distinse ale acelui părinte.³⁹ Vincent din Lerins a fost un om cunoscut un duh diferit şi cu puteri mai mari. Suportul său era tradiţia. El a susţinut cea mai înaltă doctrină despre Biserică, şi a învăţat că, comuniunea cu ea în credinţă şi în decretele ei era condiţia esenţială pentru mântuire. EL a fost autorul celebrei formule despre conducerea credinţei, quod ubique, quod semper, quod ab omnibus creditum est. Lucrarea sa principală este intitulată „Commonitorium,” sau Memento, o colecţie alcătuită în principal din extrase. Această lucrare a fost considerată un standard printre Catolici, şi a fost ţinută la un rang mare de mulţi Protestanţi pentru capacitatea pe care ea o arată. Ea a avut scopul de a păzi împotriva ereziei, expunând ceea ce conducătorii Bisericii au învăţat împotriva ereticilor, şi de a determina principiul prin care autoritatea părinţilor urma să fie admisă. Un singur părinte, deşi era un episcop, confesor, sau martir, ar putea greşi, şi învăţăturile sale pot fi neglijate pe bună dreptate, dar când el se potrivea cu tendinţa învăţăturii clericale, adică, cu traduceri, el trebuia să fie crezut pe deplin.⁴⁰

 

Cel mai capabil şi mai influent dintre conducătorii partidului Semi-Pelagian a fost Faustus din Rhegium, care a asigurat condamnarea lui Lucidus, un avocat extrem al doctrinei Augustiniane, în Sinodul de la ArIes, 475, d. Hr.; şi care a fost numit de consiliu să scrie lucrarea „De gratia Dei et humanae mentis libero arbitrio,” care a dobândit o mare celebritate şi autoritate. Totuşi, Semi-Pelagianii erau departe de a fi de acord între ei fie despre păcat, fie despre har. Cassian a învăţat că efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale au fost că, (1.) Ei au devenit muritori, şi supuşi infirmităţilor fizice din viaţa aceasta. (2.) Cunoştinţa naturii şi a legii divine pe care Adam a posedat-o original s-a păstrat în mare măsură până când fiii lui Set s-au căsătorit cu fiicele lui Cain, când rasa a devenit deteriorată. (3.) Efectele morale ale căderii au fost pentru a slăbi sufletul de toată puterea sa pentru bine, astfel că oamenii au nevoie constantă de asistenţa harului divin. (4.) Ce a fost acel har, fie influenţa supranaturală a Duhului, eficienţa providenţială a lui Dumnezeu, sau feluritele daruri ale facultăţilor şi a cunoştinţei, el nu explică nicăieri aceasta în mod distinct. El admitea că oamenii nu se puteau salva pe ei înşişi, ci susţineau că ei nu erau morţi din punct de vedere spiritual; că ei erau bolnavi, şi aveau nevoie constantă de ajutorul Marelui Fizician. El învăţa că omul poate începe uneori lucrarea de convertire; uneori Dumnezeu; şi uneori, într-un anumit sens, Dumnezeu îi mântuieşte pe cei îndărătnici?⁴¹ Vincent a privit în mod evident doctrina Augustiniană despre păcatul original ca făcându-l pe Dumnezeu autorul răului; pentru că, spune el, aceasta presupune că Dumnezeu a creat o natură, care acţionând potrivit legilor sale şi sub impulsul unei voinţe înrobite, nu poate face nimic decât să păcătuiasă.⁴² Şi el îi pronunţă eretici pe cei care învaţă că harul îi mântuieşte pe cei care nu cer, nu caută, sau nu bat, cu o aluzie evidentă la doctrina lui Augustin că nu depinde de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă. Faustus a admis o corupţie morală a naturii ca o consecinţă a căderii lui Adam, pe care el a numit-o păcatul original (originale delictum). În scrisoarea sa către Lucidus el a anatemizat doctrina lui Pelagius că omul este născut „fără păcat.”⁴³ Din această stare deteriorată, infirmă, nici un om nu se poate elibera singur. El are nevoie de harul lui Dumnezeu. Dar ce era acel har este un lucru îndoielnic. Din unele pasaje din scrierile sale se pare că prin el se înţelegea doar, dau în principal, influenţa morală a adevărului aşa cum este revelat de Duhul în Scripturi. El spune că Dumnezeu atrage oameni la sine, dar „Quid est attrahere nisi praedicare, nisi scripturarum consolationibus excitare, increpationibus deterrere, desideranda proponere, intentare metuenda, judicium comminari, praemium polliceri?”⁴⁴ Cu toate acestea, Semi-Pelagianii au fost de acord în respingerea doctrinei Pelagiane că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el însuşi; ei au admis că efectele acelui păcat au trecut asupra tuturor oamenilor, afectând deopotrivă sufletul şi trupul. Acesta a contribuit la un trup muritor, şi predispus la boală şi suferinţă; şi sufletul este slăbit, astfel că el devine înclinat spre rău şi este incapabil, fără asistenţa divină, de a face vre-un bine spiritual. Dar pentru că împotriva lui Augustin ei au susţinut, cel puţin potrivit afirmaţiilor lui Prosper şi Hilary, apărătorii Augustinianismului în sudul Franţei, că, (1.) Începutul mântuirii este al omului. Omul începe să îl caute pe Dumnezeu, şi apoi Dumnezeu îl ajută. (2.) Această întoarcere iniţială a sufletului spre Dumnezeu este ceva bun, şi într-un sens este meritorie. (3.) Sufletul, în virtutea libertăţii sale de voinţă sau a abilităţii pentru bine, cooperează cu harul lui Dumnezeu în regenerare cât şi în sfinţire. Faptul că aceste acuzaţii erau bine întemeiate se poate deduce din concluziile consiliilor de la Orange şi Valence, 529 d. Hr., în care doctrinele lui Augustin au fost din nou consfinţite. Deoarece deciziile acestor consilii au fost ratificate de Papă, ele au fost, potrivit teoriei papale, declarate a fi credinţa Bisericii. Printre punctele care au fost pronunţate astfel a fi incluse în doctrina Scripturală adevărată, sunt, (1.) Consecinţa păcatului lui Adam nu este limitată la nivelul trupului, sau la facultăţile inferioare ale sufletului, ci implică pierderea abilităţii pentru binele spiritual. (2.) Păcatul derivat din Adam este moartea spirituală. (3.) Harul este acordat nu pentru că oamenii îl caută, ci dispoziţia de a căuta este o lucrare a harului şi este darul lui Dumnezeu. (4.) Începutul credinţei şi dispoziţia de a crede nu este din voinţa umană, ci din harul lui Dumnezeu. (5.) A crede, a binevoi, a dori, a căuta, a cere, a bate la uşa milei, sunt toate referite la lucrarea Duhului şi nu la binele care aparţine naturii omului căzut. De aceea, cele două puncte mari în disputa dintre Augustiniani şi Semi-Pelagiani au fost decise în favoarea celor dintâi. Aceste puncte au fost: (1.) Păcatul original, sau corupţia naturii derivată din Adam, nu a fost doar o slăbire a puterii noastre pentru bine, ci a fost moarte spirituală; realmente păcat, care a fost incapabil sufletul pentru orice bine spiritual. Şi (2.) În lucrarea de convertire nu omul este cel care începe, ci Duhul lui Dumnezeu. Păcătosul nu are nici o putere de a se întoarce pe sine la Dumnezeu, ci este întors şi înnoit de harul divin înainte ca el să poată face ceva spiritual bun.⁴⁵

 

Deciziile consiliilor de la Orange şi Valence în favoarea Augustinianismului nu au oprit controversa. Partidul Semi-Pelagian a continuat să fie numeros şi activ, şi atât de mult a câştigat ascendent, încât în secolul nouă Gottschalk a fost condamnat pentru că învăţa doctrina predestinării în sensul lui Augustin. Din această perioadă până la Reformă şi la deciziile Consiliului de la Trent, o mare diversitate de opinii au predominat în Biserica latină în toate întrebările despre păcat, har şi predestinare. A devenit ceva general recunoscut că dreptatea originală era un dar supranatural, de asemenea se susţinea în general că efectul păcatului lui Adam asupra sa şi asupra posterităţii sale a fost pierderea acelei dreptăţi. Acesta a fost singurul său efect subiectiv. Astfel, sufletul este lăsat în starea în care el a fost creat în mod original, şi în care el a existat, unii spun că o perioadă mai lungă, alţii spun că una mai scurtă, sau nici o perioadă perceptibilă deloc, înainte de a primi înzestrarea supranaturală. În această stare se nasc oamenii în lume după apostazia lui Adam.

Doctrina lui Anselm.

Această pierdere a dreptăţii originale a fost privită universal ca un rău penal. Pedeapsa primului păcat a lui Adam a fost cea care a venit în mod egal peste el şi peste toţi descendenţii săi. Acum întrebarea este, Care este starea morală a unui suflet lipsit de dreptatea originală considerată ca un dar supranatural? Diferitele puncte de vedere care au fost adoptate pentru a răspunde la această întrebare au dat naştere la puncte de vedere conflictuale despre natura şi consecinţele păcatului original.

 

1. Unii au spus că această stare negativă era păcătoasă în sine. Admiţând că păcatul original este doar pierderea dreptăţii originale, aceasta era cu toate acestea cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat. Aceasta a fost justificarea adoptată de Anselm, părintele filozofiei scolastice şi a teologiei. În lucrarea sa, „De Conceptu Virginali et Originali Peccato,” el spune despre copii,⁴⁶ „Quod in illis non est justitia, quam debent habere, non hoc fecit illorum, voluntas personalis. sicut in Adam, sed egestas naturalis, quam ipsa natura accepit ab Adam — facit natura personas infantium peccatrices. Nullam infantibus injustitiam super praedictam nuditatem justitiam.⁴⁷ Peccatum originale aliud intelligere nequeo, nisi ipsam — factam per inobedientiam Adae justitiae debitae nuditatem.”⁴⁸ Totuşi, păcatul original, chiar în copii, deşi este pur negativ, este cu toate acestea, cu adevărat şi pe bună dreptate un păcat. Anselm spune, „Omne peccatum est injustitia, et originate peccatum est absolute peccatum, unde sequitur quod est injustitia. Item si Deus non damnat nisi propter injustitiam; damnat autem aliquem propter originale peccatum, ergo non est aliud originale peccatum quam injustitia. Quod si ita est, originale peccatum non est aliud quam injustitia, i. e., absentia debitae justitiae.”⁴⁹

Doctrina lui Abelard.

2. Justificarea aleasă de alţi cărturari a fost că pierderea dreptăţii originale l-a lăsat pe Adam exact în starea în care el a fost creat, şi de aceea, în puris naturalibus (adică, cu atributele esenţiale simple ale naturii sale). Şi deoarece descendenţii săi au împărtăşit soarta sa, ei sunt născuţi în aceeaşi stare. Nu există nici o corupţie ereditară intrinsecă, nici vre-un caracter moral fie bun fie rău. Lipsa unui dar supranatural care nu aparţine naturii omului, şi care trebuie să fie acordat ca o favoare, nu poate fi socotită oamenilor ca un păcat. De aceea, păcatul original în posteritatea lui Adam nu constă în nimic decât în imputarea lor a primei sale fărădelegi. Ei suferă pedeapsa acelui păcat, această pedeapsă fiind pierderea dreptăţii originale. Potrivit acestui punct de vedere, păcatul original este poena dar nu culpa. Este adevărat că inevitabila consecinţă a acestei privaţiuni de dreptate este că puterile inferioare ale omului câştigă influenţa asupra celor superioare, şi că el creşte în păcat. Cu toate acestea, nu există nici un păcat intrinsec sau subiectiv în copilul nou-născut. Există o înclinare naturală spre păcat care se naşte din constituţia normală şi originală a omului din natura noastră, şi absenţa unei dreptăţi originale care a fost frenum, sau un control prin care puterile inferioare urmau să fie păstrate în supunere. Dar aceasta fiind condiţia în care Adam a venit din mâinile Creatorului său, de aceea ea nu poate să fie păcătoasă în sine. Păcatul constă în aprobare şi scop. Şi de aceea, până când sufletul aprobă această dominaţie a naturii sale inferioare şi a actelor deliberate în acord cu ea, ea nu poate fi răspunzătoare de nici un păcat personal, intrinsec. De aceea, nu există un păcat al naturii, deosebit de păcatul existent. Este adevărat, că apărătorii acestei teorii au învăţat, în ascultare faţă de credinţa universală a Bisericii şi faţă de doctrina clară a Bibliei, că oamenii sunt născuţi în păcat. Dar aceasta este vina primului păcat al lui Adam şi nu a corupţiei lor inerente. Ei au recunoscut corectitudinea versiunii latine a lui Romani 5:12, care îl face pe Apostol să spună că toţi oamenii au păcătuit în Adam (in quo omnes peccaverunt). Dar ei au înţeles că acel pasaj nu învaţă nimic mai mult decât imputarea primului păcat al lui Adam, şi nu vre-o corupţie ereditară intrinsecă a naturii. Aceasta a fost teoria păcatului original adoptată de Abelard, care a susţinut că nimic nu era mai adecvat cu privire la natura păcatului decât un act înfăptuit cu o intenţie rea. Deoarece în copii nu poate fi o astfel de intenţie, vorbind pe bună dreptate, nu poate fi nici un păcat în ei. Există o înclinare spre păcat pe care el o numeşte vitium; dar păcatul constă în acordul cu această înclinare, şi nu în înclinarea în sine. „Vitium itaque est, quo ad peccandum proni efficimur, hoc est inclinamur ad consentiendum ei, quod non convenit, ut illud scilicet faciamus aut dimittamus. Hunc vero consensum proprie peccatum nominamus, hoc est culpam animae, qua damnationem meretur.”⁵⁰ El a admis păcatul original ca o pedeapsă, sau ca vina păcatului lui Adam, dar numai dacă el era extern şi nu intrinsec.⁵¹ Acest punct de vedere cu privire la subiect a fost susţinut cu zel de unii dintre teologii Bisericii Romane din timpul Reformei, în special de Catharinus şi Pighius. Cel din urmă, potrivit lui Chemnitz,⁵² îşi afirmă astfel doctrina sa: „Quod nec carentia justitiae originalis, nec concupiscentia habeat rationem peccati, sive in parvulis, sive adultis, sive ante, sive post baptismum. Has enim affectiones non esse vitia, sed naturae conditiones in nobis. Peccatum igitur originis non esse defectum, non vitium aliquod non depravationem aliquam, non habitum corruptum, non qualitatem vitiosam haerentem in nostra substantia, ut quae sit sine omni vitio et depravatione, sed hoc tantum esse peccatum originis, quod actualis transgressio Adae reatu, tantum et poena transmissa et propagata sit ad posteros sine vitio aliquo et pravitate haerente in ipsorum substantia: et reatum hunc esse, quod propter Adae peccatum extorres facti sumus regni coelorum, subjecti regno mortis et aeternae damnationi, et omnibus humanae naturae miseriis involuti. Sicut ex servis, qui proprio vitio libertatem amiserunt, nascuntur servi: non suo, sed parentum vitio. Et sicut filius scorti, sustinet infamiam matris, sine proprio aliquo in se haerente vitio.”⁵³

Doctrina lui Thomas Aquinas.

3. A treia formă de doctrină care a predominat în timpul acestei perioade a fost propusă de Thomas Aquinas (1224-74 d. Hr.) un călugăr Dominican, Doctor Angelicus dintre cărturari, şi pe departe de cel mai influent teolog din Biserica latină din zilele lui Augustin. Lucrarea sa „Summa Theologiae” a fost privită mult timp ca o lucrare standard printre Catolici, şi încă se fac referiri la ea ca o autoritate deopotrivă de către Catolici şi de către Protestanţi. Thomas s-a apropiat mult mai mult de Augustin decât ceilalţi teologi din era sa. El a învăţat că: (1.) Dreptatea originală a fost pentru Adam un dar supranatural. (2.) Prin fărădelegea sa, el a pierdut dreptul asupra acelui dar pentru el şi pentru posteritatea sa. (3.) Dreptatea originală consta în esenţă din înclinarea fixată a voinţei spre Dumnezeu, sau supunerea voinţei faţă de Dumnezeu. (4.) Consecinţa inevitabilă sau suplimentară a pierderii acestei dreptăţi originale, această schimbare a voinţei spre Dumnezeu, este aversiunea voinţei faţă de Dumnezeu. (5.) De aceea, păcatul original constă în două lucruri, primul, pierderea dreptăţii originale şi al doilea, dezordinea întregii naturi. Pe unul el l-a numit partea formală iar pe celălalt partea materială a păcatului original. Pentru a folosi ilustraţia sa, un cuţit este fier; fierul este materialul, forma este cea care face materialul un cuţit. Deci, în păcatul original această aversiune a voinţei faţă de Dumnezeu (ca un obicei), este substanţa păcatului original, ea îşi datorează existenţa şi natura sa pierderii dreptăţii originale. (6.) De aceea, după pierderea corectitudinii sale primare, sufletul nu rămâne în puris naturalibus, ci într-o stare de corupţie şi păcat. Această stare el o numeşte uneori inordinatio virium animae; alteori deordinatio; uneori aversio voluntatis a bono incommunicabili; uneori o înclinare coruptă, ca atunci când spune,⁵⁴ „Causa hujus corruptam dispositionis, quae dicitur originale peccatum, est una tantum, scilicet privatio originalis justitiae, per quam sublata est subjectio humanae mentis ad Deum.” Cel mai frecvent, în acord cu expresia sa usus loquendi şi în perioade următoare, această parte pozitivă a păcatului original este numită concupiscenţă. Acesta este un cuvânt care este foarte important ca să fie înţeles, pentru că el este folosit în sensuri atât de diferite chiar în relaţie cu acelaşi subiect. Unii, prin concupiscenţă înţeleg doar instinctul sexual; alţii, ceea ce aparţine de natura noastră senzorială în general; pentru alţii, tot ce este în om care are ca obiect al ei ce se vede şi este temporal, şi totuşi alţii, pentru înclinarea greşită a sufletului, prin care, fiind potrivnici lui Dumnezeu, aceasta ne întoarce spre creatură şi spre rău. De aceea, totul depinde de sensul în care este considerat cuvântul, când se spune că păcatul original, considerat pozitiv, constă din concupiscenţă. Dacă prin concupiscenţă se înţelege doar natura noastră senzorială, atunci păcatul original este aşezat în principal în trup şi în afecţiunile animale, şi puterile superioare nu sunt afectate de contaminarea ei. Thomas Aquinas ia cuvântul în cel mai larg sens, deoarece este evident din echivalentele sale tocmai menţionate, aversiune faţă de Dumnezeu, înclinare coruptă, dezordine, sau diformitate, a puterilor sufletului. În acest sens, el spune, „Originale peccatum concupiscentia dicitur.” (7.) Cât despre elementele constituente ale corupţiei originale, sau aşa cum o exprimă el, rănile sub care natura noastră căzută suferă, el spune că ele includ, (a.) Ignoranţa şi lipsa cunoaşterii corecte despre Dumnezeu în inteligenţă. (b.) O aversiune în voinţă faţă de cel mai înalt bine. (c.) În sentimente sau afecţiuni, sau mai degrabă în acel departament al naturii noastre în care sentimentele sunt manifestările, o tendinţă de a se delecta în lucrurile create. De aceea, pentru el, locul păcatului original este în tot sufletul. (8.) Această concupiscenţă sau corupţie intrinsecă, nu este un act, sau o influenţă, sau o activitate, ci un obicei, adică, o dispoziţie intrinsecă permanentă a minţii.⁵⁵ (9) În final, păcatul original este un rău penal. Pierderea dreptăţii originale şi consecventa dezordine a naturii noastre, sunt pedeapsa primei fărădelegi a lui Adam. Până aici, doctrina lui Thomas este în acord strict cu cea a lui Augustin. Discuţia sa despre subiect poate fi încadrată într-o expunere a răspunsului din „Catehismul de la Westminster” care declară păcătoşenia acelei stări în care oamenii au căzut, a consta din vina primului păcat al lui Adam, lipsa dreptăţii originale, şi corupţia întregii sale naturi. Punctul de diferenţă are legătură cu gradul de rănire primit din apostazia lui Adam, sau cu adâncimea acelei corupţii a naturii care a derivat de la el. Acest lucru este numit de Thomas moleşeală sau slăbiciune. Ca o consecinţă a căderii, oamenii sunt în întregime incapabili să se mântuiască pe sine înşişi, sau să facă ceva cu adevărat bun în faţa lui Dumnezeu fără ajutorul harului divin. Dar ei încă au puterea de a coopera cu acel har. Ei nu pot, aşa cum au învăţat Semi-Pelagianii, să înceapă lucrarea de întoarcere spre Dumnezeu, şi de aceea au nevoie de harul preventiv (gratia proeveniens), dar cu acel har ei sunt făcuţi în stare să coopereze. Aceasta face diferenţa dintre harul eficient (irezistibil) al lui Augustin, şi sinergismul care intră în toate celelalte sistemele.

Doctrina lui Scotus.

4. Duns Scotus, un Franciscan, Profesor de Teologie la Oxford, Paris şi Cologne, unde el a murit în 1308 d. Hr., a fost cel mai mare oponent al lui Thomas Aquinas. În ce priveşte păcatul original, el a fost de partea Semi-Pelagianilor. El a făcut păcatul original că constea doar din pierderea dreptăţii originale, şi deoarece aceasta era doar un dar supranatural, care nu aparţinea naturii omului, pierderea ei l-a lăsat pe Adam şi posteritatea sa după el, exact în starea în care omul a fost creat în mod original. Indiferent de dezordinea care este consecinţa acestei pierderi a dreptăţii, ea nu este din natura păcatului. „Peccatum originale,” spune el, „non potest esse aliud quam sta privatio [justitiae originalis]. Non enim est concupiscentia tum quia illa est naturalis, tum quia ipsa est in parte sensitiva, ubi non est peccatum.”⁵⁶ De aceea, oamenii se nasc în această lume în puris naturalibus, nu în sensul Pelagian, deoarece Pelagianii nu admit nici un dar supranatural al dreptăţii pentru Adam, ci în sensul că ei posedă toate atributele esenţiale ale naturii lor nevătămate şi necontaminate. Deoarece liberul arbitru, adică abilitatea de a face orice i se cere omului de către Creatorul său, fiind esenţială în natura sa, aceasta rămâne şi după cădere. Într-adevăr, ea este slăbită şi blocată cu dificultăţi, deoarece balanţa roţii naturii noastre, dreptatea originală, s-a dus, dar totuşi ea există. Omul are nevoie de asistenţa divină. El nu poate face binele, sau să facă binele el însuşi fără harul lui Dumnezeu. Dar dependenţa de care vorbeşte Scotus este mai degrabă cea a creaturii faţă de creator, decât cea a păcătosului faţă de Duhul lui Dumnezeu. Strădania sa pare să fi fost pentru a reduce supranaturalul la natural; de a nărui deosebirea făcută în mod constant în Biblie şi de către Biserică, dintre eficienţa providenţială a lui Dumnezeu prezentă pretutindeni şi permanent operând în şi cu cauzele naturale, şi eficienţa Duhului Sfânt în regenerarea şi sfinţirea sufletului.⁵⁷

 

Dominicanii şi Franciscanii au devenit şi au continuat mult timp să fie două dintre cele mai puternice ordine de călugări din Biserica Romană. Deoarece ele erau antagoniste în atât de multe alte puncte, ele era opuse de asemenea şi în doctrină. Dominicanii, ca ucenici ai lui Thomas Aquinas, au fost numiţi Thomişti, şi Franciscanii, ca adepţi ai lui Duns Scotus, au fost numiţi Scotişti. Opoziţia dintre aceste partide, între ale puncte doctrinare, au îmbrăţişat aşa cum am văzut, pe cel al păcatului original. Thomiştii erau înclinaţi spre Augustinianism moderat, Scotiştii spre Semi-Pelagianism. Totuşi, toate teoriile menţionate mai sus, modificate variat, şi-au avut apărătorii lor zeloşi în Biserica latină, când Consiliul de la Trent s-a adunat ca să determine în mod autoritar doctrina adevărată şi să ridice o barieră faţă de puterea crescândă a Reformei.

Doctrina Tridentină a păcatului original.

Consiliul de la Trent a avut de realizat o sarcină foarte dificilă. În primul rând, era necesară condamnarea doctrinelor Reformatorilor. Dar Protestanţii, ca şi Luteranii şi Reformaţii, şi-au proclamat aderenţa lor la sistemul Augustinian în plinătatea şi în puritatea sa; şi acel sistem a primit aprobarea consiliilor şi papilor şi nu putea fi contestat în mod direct. Această dificultate a fost învinsă de grosolana reprezentarea greşită a doctrinei Protestante, şi facerea ei să pară a fi inconsecventă cu doctrina lui Augustin. Această metodă a perseverat până în ziua de azi. Moehler în cartea sa „Symbolik” reprezintă doctrina Protestanţilor, şi în special cea a lui Luther, despre păcatul original, ca o formă de Manicheism. Cealaltă, şi dificultatea mai serioasă, era marea diversitate de opinii existente în Biserică şi în Consiliul în sine. Unii erau Augustiniani; unii susţineau că păcatul original consta pur şi simplu în lipsa dreptăţii originale, dar că acea lipsă este un păcat. Alţii nu admiteau nici un păcat original, ci imputarea primei fărădelegi a lui Adam. Alţii, cu Dominicanii, insistau asupra faptului că dezordinea tuturor puterilor consecventă cu pierderea dreptăţii originale, adică, concupiscenţa, este într-adevăr şi pe bună dreptate un păcat. Franciscanii au negat aceasta. Sub aceste circumstanţe, împuterniciţii pontificali care au participat la Consiliu au îndemnat părinţii adunaţi că ei nu ar trebui să decidă nimic cu privire la natura păcatului original, amintindu-le că ei nu au fost chemaţi laolaltă ca să înveţe doctrine, ci să condamne erorile.⁵⁸ Consiliul s-a străduit să urmeze acest sfat, şi de aici deciziile sale sunt exprimate în termeni foarte generali.

 

1. Sinodul pronunţă o anatemă asupra celor care nu mărturisesc că Adam, atunci când el a călcat porunca lui Dumnezeu în paradis, şi-a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care el a fost alcătuit (constitutus fuerat, or positus erat); şi că prin acea ofensă el a atras mânia şi indignarea lui Dumnezeu, şi astfel de asemenea moartea şi supunerea faţă de cel care are puterea morţii, adică, diavolului; şi că întregul Adam prin ofensa fărădelegii sale a fost schimbat în suflet şi în trup în cel mai rău mod.

 

Efectele primului păcat al lui Adam asupra sa au fost: (1.) Pierderea dreptăţii originale. (2.) Moartea şi captivitatea faţă de Satan. (3.) Deteriorarea întregii sale naturi deopotrivă suflet şi trup.

 

2. Sinodul mai anatemizează pe cei care spun că păcatul lui Adam l-a rănit numai pe el, şi nu şi posteritatea sa; sau că el şi-a pierdut sfinţenia şi dreptatea pe care el a primit-o de la Dumnezeu, doar pentru el şi nu şi pentru noi, dau că el a transmis întregii rase umane doar moartea şi durerile corporale (poenas corporis), şi nu păcatul, care este moartea sufletului.

 

Aici se învaţă că efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale sunt: (1.) Pierderea dreptăţii originale. (2.) Moartea şi mizeriile acestei vieţi; şi (3.) Păcatul, sau moartea spirituală (peccatum, quod est mors animae). Aceasta este o condamnare distinctă a Pelagianismului, şi afirmarea clară a păcatului original, ca ceva transmis tuturor oamenilor. Totuşi, natura păcatului nu este afirmată mai departe ca fiind moartea sufletului, care poate fi explicată în mod diferit.

 

3. De asemenea sunt condamnaţi cei care spun că acest păcat al lui Adam, care este transmis tuturor (omnibus transfusum), şi există în fiecare ca şi propriul său păcat (inest unicuique proprium), poate fi înlăturat prin puterile naturii umane, sau prin orice alt remediu în afara meritului singurului Mijlocitor al nostru, Domnul Isus Hristos, care ne-a împăcat cu Dumnezeu prin sângele său, şi care este făcut pentru dreptate, sfinţire şi răscumpărare.

 

Aici se afirmă că: (1.) Păcatul original este transmis prin propagare şi nu cum spun Pelagianii, prin imitare. (2.) El aparţine fiecărui om şi este intrinsec lui. (3.) El nu poate fi înlăturat prin alte mijloace decât prin sângele lui Hristos.

 

4. Sinodul îi condamnă pe toţi care învaţă că noii născuţi nu ar trebui să fie botezaţi; sau, că deşi sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor, ei nu derivă nimic din păcatul original din Adam, care are nevoie să fie ispăşit în învelişul regenerării pentru a dobândi viaţa veşnică, astfel că botezul, în cazul lor, nu ar fi adevărat ci fals. De aceea, copiii care nu ar fi putut comite păcat, în propriile lor persoane, sunt botezaţi cu adevărat pentru iertarea păcatelor, pe care ei le-au contractat în generare, ca ele să poată fi curăţate în regenerare.

 

Din aceasta se pare că potrivit Consiliului de la Trent, există păcat în copiii nou născuţi, care are nevoie să fie iertat şi înlăturat prin regenerare.

 

5. Al cincilea canon afirmă că prin harul Domnului nostru Isus Hristos conferit în botez, vina păcatului original este iertată, şi este înlăturat tot ceea ce are natura adevărată şi exactă a păcatului. Se admite că, concupiscenţa (vel fomes) rămâne în cel botezat, împotriva ei credincioşii trebuie să lupte, dar se declară că deşi concupiscenţa, deşi uneori (aşa cum se admite) este numită păcat de Apostol, ea nu este păcat într-adevăr şi pe bună dreptate în cei regeneraţi.

 

Aceasta este tot ceea ce învaţă Consiliul sub titlul păcatului original, cu excepţia faptului că nu spune că ei nu intenţionează să aplice deciziile lor Fecioarei Maria. Dacă ea a fost supusă păcatului original, aşa cum susţineau Dominicanii, după Thomas Aquinas, sau că ea a fost concepută imaculat, aşa cum susţineau zelos Franciscanii după Duns Scotus, Sinodul lasă acest lucru indecis.

 

În a şasea sesiune când trata justificarea (adică, regenerarea şi sfinţirea), Consiliul decide mai multe puncte, care determină punctul de vedere pe care membrii săi l-au luat cu privire la natura păcatului original. În canoanele adoptate în acea sesiune, printre alte lucruri, se declară că: (1.) Oameni nu pot fi justificaţi înaintea lui Dumnezeu fără harul divin prin Isus Hristos, prin faptele lor, adică, prin faptele făcute prin propria lor putere. (2.) Harul nu este dar pur şi simplu pentru a contribui la înfăptuirea mai uşoară a faptelor bune. (3.) Oamenii nu pot crede, spera, iubi, sau să se pocăiască în aşa fel încât să asigure harul regenerator fără harul preventiv al lui Dumnezeu (sine proevenienti Spiritus inspiratione, atque ejus adjutorio). (4.) Oamenii pot coopera cu acest har preventiv, pot să îl aprobe, sau să îl respingă. (5.) Oamenii nu şi-au pierdut liberum arbitrium al lor, abilitatea de a face bine sau rău prin cădere. (6.) Toate faptele făcute înainte de regenerare nu sunt păcătoase.

 

Din toate acestea se pare că în timp ce Consiliul de la Trent a respins doctrina Pelagiană a abilităţii plenare a omului de după cădere, şi doctrina Semi-Pelagiană că oamenii pot începe lucrarea de reformare şi de convertire; nu mai puţin clar el condamnă doctrina Augustiniană a întregii incapacităţi a omului de a face ceva spiritual bun, prin care el să se poată pregăti sau să se dispună pe sine pentru convertire, sau să merite harul regenerator al lui Dumnezeu.

Doctrina adevărată a Bisericii din Roma.

Care a fost adevărata doctrină a Bisericii de la Roma cu privire la păcatul original, a rămas un lucru la fel de îndoielnic după deciziile acestui Consiliu aşa cum a fost şi mai înainte. Fiecare partid a interpretat canoanele sale potrivit propriilor lor puncte de vedere. Sinodul declară că toţi oamenii sunt născuţi infectaţi cu păcatul original; dar dacă acest păcat a constat pur şi simplu din vinovăţia primului păcat al lui Adam; sau din lipsa dreptăţii originale; sau din concupiscenţă, este lăsat nedecis. Şi de aceea, toate aceste puncte de vedere au continuat să fie susţinute de teologii din Biserica Catolică. Protestanţii mai bătrâni au privit în general canoanele de la Consiliul de la Trent ca fiind destinate pentru a întuneca subiectul, şi au susţinut că Doctrina reală a Bisericii implica negarea oricărui păcat original în sensul de păcat, subiectiv sau intrinsec. În acest punct de vedere, coincid mulţi, dacă nu majoritatea teologilor moderni. Winer (în cartea sa „Comparative Darstellung,”) Guericke (în cartea sa „Symbolik”), Koellner (în cartea sa „Symbolik”), Baur (în cartea sa „Answer to Moehler” („Răspuns lui Moehler”, n.tr.)], şi Dr. Shedd, în cartea sa „History of Christian Doctrine” („Istoria doctrinei creştine”, n.tr.), reprezintă cu toţi Biserica din Roma care învăţa că păcatul original este doar negativ, lipsa dreptăţii originale, şi care neagă că există ceva subiectiv în starea naturii umane atunci când oamenii sunt născuţi în lume, care are natura proprie păcatului. Motivele care sunt în favoarea acestui punct de vedere asupra subiectului, sunt, –

 

(1.) Doctrina predominantă a cărturarilor şi a teologilor Catolici cu privire la natura păcatului. Potrivit Protestanţilor, „Quidquid a norma justitiae in Deo dissidet, et cum ea pugnat, habet rationem peccati.”⁵⁹ La aceasta, Catolicii s-au opus prin definiţia lui Andradius: „Quod nihil habeat rationem peccati nisi fiat a volente et sciente.” Dacă ar fi aşa, atunci este imposibilă existenţa unui păcat intrinsec sau înnăscut. Deoarece copiii nu sunt „cunoscători şi binevoitori” în sensul unor agenţi morali, ei nu pot avea păcat. Bellarmin⁶⁰ spune: „Non satis est ad culpam, ut aliquid sit voluntarium habituali voluntate, sed requiritur, ut processerit ab actu etiam voluntario: Alioqui voluntarium illud, habituale voluntate, naturale esset, et misericordia non reprehensione dignum.” El spune că, dacă omul ar fost creat în puris naturalibus, fără har, şi cu această opoziţie a cărnii faţă de raţiune, el nu ar mai fi un păcătos. Cu pierderea dreptăţii originale, este legată inevitabil această rebeliune a naturii inferioare faţă de natura superioară a omului. Cu pierderea înclinării voinţei spre Dumnezeu, este conectată în mod necesar aversiunea faţă de Dumnezeu. Această încăpăţânare a voinţei care însoţeşte păcatul original, nu este păcatul în sine, totuşi este păcat în noi. Pentru că Bellarmin spune că există o „perversio voluntatis et obliquitas unicuique inhaaerens, per quam peccatores proprie et formaliter dicimur, cum primum homines esse incipimus.” Cu siguranţă această afirmaţie dă impresia unei contradicţii. Pervertirea voinţei, sau concupiscenţa, consecventă pierderii dreptăţii originale, nu este în sine păcătoasă. Cu toate acestea, ea ne constituie în mod potrivit şi formal păcătoşi, de îndată ce noi începem să existăm. Nimic nu este din natura păcatului ci doar o acţiune voluntară, sau ceea ce purcede din aceasta, şi totuşi copiii sunt păcătoşi de la naşterea lor. El încearcă să împace aceste contradicţii spunând: „Peccatum in Adamo actuale et personale in nobis originaliter dicitur. Solus enim ipse actuali voluntate illud commisit, nobis vero communicatur per generationem eo modo, quo communicari potest id, quod transiit, nimirum per imputationem. Omnibus enim imputatur, qui ex Adamo nascuntur, quoniam omnes in lumbis Adami existentes in eo et per eum peccavimus, cum ipse peccavit.” Adică, actul voluntar al lui Adam a fost în acelaşi timp actul voinţei al tuturor descendenţilor săi. Astfel păcatul original este păcat în noi, deşi nimic nu este păcat în orice creatură care nu constă într-un act al voinţei sale, sau care nu decurge dintr-un astfel de act. Totuşi, la aceasta Baur remarcă pe bună dreptate: „Ce este un act al unei voinţe inexistente, un act căruia i se atribuie natura păcatului, deşi el constă în întregime în afara conştiinţei individuale? Poate fi ataşat vre-un înţeles la o astfel de reprezentaţie? Oare aceasta nu distruge ideea de vină şi păcat, care este imputat doar pentru că el este transmis în generarea obişnuită?”⁶¹ Se argumentează că, dacă un om sau o biserică susţine o teorie a naturii păcatului care este incompatibilă cu doctrina păcatului original, atunci existenţa unui astfel de păcat este negată. (2.) Un alt motiv oferit în favoarea poziţiei că Biserica din Roma neagă păcatul original, este extras din ceea ce învaţă Biserica despre dreptatea originală. Dacă dreptatea originală ar fi un dar supranatural care nu aparţine integrităţii naturii omului, pierderea ei îl lasă pe el în starea în care el a venit din mâinile Făcătorului său. Şi acea stare nu poate fi păcătoasă decât dacă Dumnezeu ar fi autorul păcatului. Chiar Bellarmin, care se luptă pentru păcatul original, într-un anumit sens, totuşi spune că omul după cădere este în aceeaşi stare în care Adam a fost creat. „Non magis differt status hominis post lapsum Adae a statu ejusdem in puris naturalibus, quam differat spoliatus a nudo, neque deterior est humana natura, si culpam originalem detrahas, neque magis ignorantia et infirmitate laborat, quam esset et laboraret in puris naturalibus condita. Proinde corruptio naturam non ex alicujus doni naturalis carentia, neque ex alicujus malam qualitatis accessu, sed ex sola doni supernaturalis ob Adae peccatum amissione profluxit.”⁶² (3.) Consiliul de la Trent declară expres că, concupiscenţa din cel botezat, adică în cel regenerat, nu este natura păcatului. Atunci ea nu poate fi în cel nebotezat; pentru că natura sa nu este schimbată prin botez.

 

Pe de altă parte, totuşi, se poate impune că, (1.) Consiliul de la Trent s-a declarat expres împotriva doctrinei Pelagiane, că păcatul lui Adam l-a rănit doar pe el, şi afirmă că întreaga noastră natură, suflet şi trup au fost schimbate în consecinţă în ce este mai rău. (2.) Ei afirmă că noi ne-am derivat din Adam şi avem doar o natură muritoare, dar păcatul este moartea sufletului. (3.) Copiii nou-născuţi au nevoie de botez pentru iertarea păcatului, şi ceea ce este înlăturat în botezul copiilor este veram et propriam peccati rationem habet. (4.) Catehismul Roman învaţă⁶³ că „noi suntem născuţi în păcat,” că noi suntem asupriţi cu corupţia naturii (naturae vitio premimur) şi,⁶⁴ că noi nihil simus, nisi putida caro; that the virus of sin penetrates to the very bones, i. e., rationem, et voluntatem, quoe maxime solidoe sunt animoe partes. Acest ultim pasaj nu se referă în mod expres la păcatul original, ci la starea generală a oamenilor ca păcătoşi. Cu toate acestea, aceasta indică punctul de vedere adoptat de Biserica Romană cu privire la condiţia prezentă a naturii umane. (5.) Bellarmin, care este citat adesea pentru a dovedi că, Catolicii fac din păcatul original simpla pierdere a dreptăţii originale, spune: „Si privationem justitiae originalis ita velit esse effectum peccati, ut non sit etiam ipsa vere proprieque peccatum, Concilio Tridentino manifeste repugnat, neque distingui potest a sententia Catharini” (care a făcut păcatul original să constea doar din imputarea primului păcat al lui Adam).

 

Din toate acestea, se pare că deşi doctrina Bisericii Romane nu este nici logică şi nici auto-consecventă, cu toate acestea, este adevărat că Biserica învaţă doctrina păcatului original, în sensul unei corupţii păcătoase a naturii, sau o păcătoşenie înnăscută, ereditară. Se poate observa de asemenea că toate partidele din Biserica Romană, înainte şi după Consiliul de la Trent, oricât de mult au fost diferite în alte puncte, unite în învăţătura imputării păcatului lui Adam; adică, că datorită acelui păcat condamnarea a trecut asupra tuturor oamenilor.

 

§ 7. Doctrina Protestantă a păcatului.

 

Bisericile Protestante din timpul Reformei nu au încercat să determine natura păcatului în mod filozofic. Ei nu l-au privit ca o limitare necesară; nici ca o negare a fiinţei; nici ca o condiţie indispensabilă a virtuţii; nici ca avându-şi locul în natura senzorială a omului; nici constând doar din egoism; nici ca o fiinţă, ca o durere, ca o simplă stare de cunoştinţă, şi nici ca un rău în faţa lui Dumnezeu. Bazându-şi doctrina lor pe cunoştinţa religioasă şi morală şi pe Cuvântul lui Dumnezeu, ei au declarat că păcatul este o călcare a legii divine, sau o lipsă de conformare faţă de legea divină. În această definiţie, toate clasele de teologi, Luterani şi Reformaţi sunt de acord. Potrivit lui Melancthon, „Peccatum recte definitur avnomi,a, seu discrepantia a lege Dei, h. e., defectus naturae et actionum pugnans cum lege Dei, easdemque ex ordine justitiae divinae ad poenam obligans.” Gerhard spune:⁶⁵ „Peccatum” sen „avnomi,a” est „aberratio a lege, sive non congruentia cum lege, sive ea in ipsa natura haerat, sive in dictis, factis ac concupiscentia motibus, inveniatur.” Baier spune:⁶⁶ „Carentia contormitatis cum lege.” Vitringa spune:⁶⁷ „Forma peccati est disconvenientia actus habitus, aut status hominis cum divina lege.”

 

În toate aceste definiţii, se include faptul că, (1.) Păcatul este un rău specific, ce diferă de toate celelalte forme de rău. (2.) Păcatul are legătură cu legea. Cele două sunt corelate, astfel că acolo unde nu există lege, nu poate exista păcat. (3.) Legea prin care păcatul este legat astfel, nu este doar legea raţiunii, sau cea a conştiinţei, sau a utilităţii, ci legea lui Dumnezeu. (4.) Păcatul constă în esenţă din lipsa de conformitate din partea unei creaturi raţionale, faţă de natura sau legea lui Dumnezeu. (5.) El include vina şi murdărirea morală.

Păcatul este un rău specific.

Păcatul este un rău specific. Noi cunoaştem aceasta din conştiinţa noastră. Doar o fiinţă simţitoare poate şti ce este a simţi. Noi nu putem determina nici a priori ce este natura senzaţiei, nici nu putem transmite ideea nimănui care este lipsit de organele de simţ. Dacă nu am simţit durerea sau plăcerea, nu putem fi în stare să înţelegem ce înseamnă aceste cuvinte. Dacă ne-am născut orbi, nu putem cunoaşte lumina. Dacă ne-am născut surzi, nu putem avea nici o idee despre ce este auzul. Doar o fiinţă raţională poate să ştie ce este înţeles prin nebunie. Doar creaturi cu o natură estetică pot avea percepţia frumuseţii sau a urâţeniei. În aceeaşi manieră, doar fiinţele morale pot şti ce este păcatul sau sfinţenia. Cunoaşterea în toate dintre aceste cazuri este dată imediat în conştiinţă. Ar fi în zadar să încerci să determini a priori, ce este durerea, văzul şi auzul; mult mai puţin de a dovedi ele nu sunt senzaţii; sau că ele nu diferă una de cealaltă şi faţă de altă formă din experienţa noastră. Fiecare om în virtutea faptului că este o creatură morală, şi pentru că el este păcătos, are în conştiinţa sa cunoştinţa păcatului, el ştie ce se trebuie să fie, când face ceea ce nu  trebuie să facă, sau omite ceea ce trebuie să facă, el este învinuit de păcat. El ştie că păcatul nu este doar o limitare a naturii sale; nici doar o stare subiectivă a minţii sale, neavând nici un caracter în faţa lui Dumnezeu; că el nu este doar ceva care este nechibzuit, sau nedemn faţă de demnitatea sa; sau simplu dezavantajos pentru că este dăunător pentru interesele sale, sau vătămător pentru bunăstarea altora. El ştie că acesta are un caracter specific al său propriu, şi că el include deopotrivă vina şi murdărirea.

Păcatul are legătură cu legea.

Un al doilea adevăr inclus în cunoaşterea noastră despre ce este păcatul, este cel al relaţiei sale cu legea. Acesta este inclus în conştiinţa obligaţiei. Altfel, cuvântul trebuie nu ar avea nici un înţeles. A spune că noi trebuie, înseamnă a spune că noi suntem legaţi; că noi suntem sub o autoritate de un anumit fel. Cuvântul lege, în relaţie cu subiecte morale şi religioase, este folosit cu două sensuri. Primul, acesta înseamnă uneori o putere controlatoare, aşa ca atunci când Apostolul spune că el are o lege în membrele sale care se luptă împotriva legii minţii sale. Al doilea, el înseamnă ceva care întăreşte porunca cuiva în autoritate. Acesta este sensul comun al termenului în Noul Testament. Aşa cum regula întăreşte conştiinţa oamenilor, şi prescrie ce să facă şi ce să nu facă ei, a fost revelată variat în constituţia naturii noastre, în Decalog, în instituţiile Mozaice, şi în întreaga Scriptură, cuvântul este folosit uneori într-un sens pentru a include toate aceste forme de revelaţie; uneori cu referire exclusivă la una dintre ele, şi uneori cu referire exclusivă la alta. În toate cazurile ideea generală este reţinută. Legea este ceea ce întăreşte conştiinţa.

Păcatul are legătură cu Legea lui Dumnezeu.

Întrebarea cea mare este, Care este legea aceea care prescrie omului ce ar trebui să fie şi să facă el? (1.) Unii spun că ea este raţiunea noastră, sau puterile superioare ale sufletului. Aceste puteri prerogativa de a conduce. Omul este autonom. El este responsabil pentru sine. El este obligat să îşi supună viaţa sa, şi în special puterile sale inferioare, către raţiunea şi conştiinţa sa. Demnitatea sa este cu privire la obligaţia cuprinzătoare sub care el se află şi îşi îndeplineşte datoriile sale când trăieşte demn faţă de sine însuşi. Faţă de această teorie, este evident să obiectăm că, (a.) Legea este ceva în afara noastră şi care este peste noi; în întregime independentă de voinţa sau raţiunea noastră. Noi nu putem nici să o facem şi nici să o schimbăm. Dacă raţiunea şi conştiinţa noastră sunt pervertite şi determină un lucru a fi corect care este în natura sa greşit, aceasta nu schimbă cazul. Legea rămâne neschimbată în cerinţele şi în autoritatea sa. (b.) În această teorie nu poate exista un sens de vinovăţie. Când un om acţionează împotriva impunerilor raţiunii sale, sau într-o manieră nedemnă de demnitatea naturii sale, el se poate simţi ruşinat, sau degradat, dar nu vinovat. Nu poate fi nici o convingere că el este supus justiţiei, nici vre-o privire temătoare pentru judecată, despre care Apostolul spune că este inseparabilă de săvârşirea păcatului. (2.) Alţii spun că legea se găseşte în ordinea morală a universului, sau în potrivirea veşnică a lucrurilor. Totuşi acestea sunt doar simple abstracţii. Ele nu pot impune nici o obligaţie, şi nu pot produce nici o pedeapsă asupra călcării lor. Această teorie lasă în afara şi fără nici o explicaţie unele dintre cele mai simple adevăruri despre conştiinţa universală a oamenilor. (3.) Alţii spun din nou că o iluminare cu privire la fericirea universului este singura lege la care sunt supuse creaturile raţionale. (4.) Alţii adoptă un punct de vedere mai inferior, şi spun că ea este o iluminare cu privire la propria noastră fericire este singura care are autoritate asupra oamenilor. Totuşi, este evident că aceste teorii neagă caracterul specific al obligaţiei morale. Nu există un astfel de lucru precum păcatul, ca ceva deosebit de ce este nechibzuit sau dezavantajos. Nu poate exista un sens de vină, nici o responsabilitate faţă de justiţie, cu excepţia violărilor regulilor de utilitate. (5.) Este clar chiar din constituţia naturii noastre că noi suntem supuşi autorităţii unei fiinţe raţionale sau morale, un Duh, despre care noi ştim că este infinit, veşnic, şi neschimbător în fiinţa sa şi în perfecţiunile sale. Toţi oamenii, din fiecare eră şi din fiecare parte a timpului lumii, sub toate formele de religie, şi având orice grad de cultură, au simţit şi au recunoscut că ei au fost supuşi unei fiinţe personale superioare lor. Nici o formă de filozofie speculativă, oricât de plauzibilă sau oricât de larg răspândită sau susţinută cu încredere în şcoli sau în cămăruţă, nu a folosit pentru a anula această judecată instinctivă sau intuitivă a minţii. Oamenii ignoranţi faţă de adevăratul Dumnezeu şi-au alcătuit pentru ei înşişi dumnezei imaginari, a căror mânie ei au condamnat-o şi a căror favoare s-au străduit să o împace. Dar odată ce ideea Scripturală a lui Dumnezeu, ca Fiinţă personală perfectă infinită, a fost prezentată minţii, aceasta nu mai poate fi înlăturată niciodată. Aceasta se laudă pe sine raţiunii şi conştiinţei. Aceasta rezolvă toate enigmele naturii noastre. Aceasta satisface toate dorinţele şi aspiraţiile noastre; şi faţă de această Fiinţă, lui şi voinţei sale, noi ne simţim obligaţi să ne conformăm ei, şi ştim noi înşine că suntem responsabili pentru caracterul şi comportamentul nostru. Această supunere nu o putem elimina. Legea gravitaţiei nu ne leagă mai implacabil de pământ faţă de orbita sa decât ne leagă natura noastră morală faţă de supunerea şi responsabilitatea noastră faţă de Dumnezeu. Ar fi la fel de nerezonabil să negăm una cât şi cealaltă, şi la fel de inutil să argumentăm împotriva uneia ca şi împotriva celeilalte. Evident, aceasta este doctrina Apostolului în pasajul la care tocmai ne-am referit. El vorbea despre cea mai alterată şi mai vicioasă dintre lumea păgână, oameni pe care Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor desfrânate; şi totuşi el afirmă că ei nu numai că l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au cunoscut judecata sa dreaptă; că cei care comit păcat sunt vrednici de moarte; adică, că ei erau supuşi în mod legitim autorităţii, şi expuşi inevitabil la mânia şi indignarea unui conducător moral. De aceea, acesta este un adevăr dat în conştiinţa universală a oamenilor. Păcatul are legătură cu legea, şi acea lege nu este una din legiferările noastre, ea nu este doar o idee sau o abstracţie, este nu este doar adevărul sau raţiunea, sau potrivirea lucrurilor, ci natura şi voia lui Dumnezeu. Legea, aşa cum se revelează ea pe sine în conştiinţă, implică un dătător al legii, expresia voinţei acelei fiinţe, care are puterea şi scopul de a întări toate cerinţele sale. Şi nu doar aceasta, ci una care, chiar din perfecţiunea naturii sale, trebuie să le întărească. El nu poate să treacă pe lângă fărădelege nu mai mult decât poate iubi răul. Este în zadar să argumentăm împotriva acestor convingeri. Este în zadar să spunem, Nu există Dumnezeu, nici o Fiinţă de care noi suntem dependenţi, şi de care noi suntem responsabili pentru caracterul şi comportamentul nostru.

Extinderea cerinţelor legii.

Întrebarea următoare este, Ce cere această lege? Acesta este punctul în care a existat cea mai mare diversitate de opinii, şi sisteme de teologie cât şi principiile morale sunt întemeiate pe răspunsurile diferite pe care ea le-a primit. Răspunsul dat de conştiinţa naturală şi iluminată a oamenilor, şi de Cuvântul lui Dumnezeu, este că legea cere perfecţiune desăvârşită, sau întreaga conformitate a naturii morale şi a comportamentului creaturii raţionale faţă de natura şi voia lui Dumnezeu. Ni se porunceşte să îl iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea, şi cu toată mintea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Aceasta implică o afinitate totală cu Dumnezeu; consacrarea fără reţinere a tuturor puterilor noastre în slujba sa, şi o supunere absolută faţă de voia sa. Nimic mai mult decât aceasta nu s-ar putea cere de la vre-o creatură. Nici un înger sau sfânt glorificat nu poate fi sau să facă mai mult decât aceasta, şi aceasta este ceea ce cere legea de la fiecare creatură raţională, din toate vremurile, şi în orice stare a existenţei sale. Într-un sens, această obligaţie este limitată de capacitatea (nu abilitatea, în sensul modern teologic al acelui termen) creaturii. Capacitatea unui copil este mai mică decât cea a unui creştin adult sau a unui înger. El poate cunoaşte mai puţin. El poate conţine mai puţin. El este într-un stadiu mai inferior al fiinţei. Dar ceea ce cere legea este perfecţiunea morală absolută a copilului, a adultului, sau a îngerului. Şi această perfecţiune include întreaga absenţă a oricărui păcat, şi întreaga conformitate a naturii faţă de imaginea şi voia lui Dumnezeu. Aşa cum aceasta este doctrina Bibliei, tot aşa este şi învăţătura conştiinţei. Fiecare om, cel puţin fiecare creştin, simte că el păcătuieşte sau că este păcătos oricând şi oricum eşuează în a se conforma pe deplin imaginii lui Dumnezeu. El simte că slăbiciunea, răceala în afecţiune, defectul zelului, şi lipsa de umilinţă datorată, de recunoştinţă, blândeţe, răbdare şi mărinimie, sunt în el din natura păcatului. Vechea maximă, omne minus bonum habet rationem mali, autentifică în sine conştiinţa fiecărui simplu credincios. Aceasta a fost doctrina lui Augustin, care spune în scrisoarea sa către Jerome,⁶⁸ „Plenissima (caritas) quam jam non possit augeri, quamdiu hic homo vivit, est in nemine; quamdiu autem augeri potest, profecto illud, quod minus est quam debet, ex vitio est.” Teologii Luterani şi Reformaţi afirmă acelaşi principiu.⁶⁹ Dacă acest principiu este corect, dacă legea cere conformitate deplină faţă de natura şi voia lui Dumnezeu, atunci rezultă că: –

 

1. Nu poate exista nici o perfecţiune în această viaţă. Fiecare formă de perfecţionism care a predominat vre-odată în Biserică este întemeiată ori pe presupunerea că legea nu cere libertate totală faţă de răul moral, sau pe negarea că nimic nu este din natura păcatului, ci doar acte ale voinţei. Dar dacă legea este atât de extinsă în cerinţele ei încât să îi pronunţe pe toţi defecţi în orice obligaţie, toţi au ajuns să nu fie corespunzători în puritate, ardoare, sau statornicie în afecţiunile sfinte, păcătoşi, apoi există un final al presupunerii că nici un om nu a ajuns la perfecţiune după cădere.

 

2. Rezultă de asemenea din acest principiu că nu poate fi niciodată vre-un merit al faptelor bune care să poată să fie atribuit oamenilor din această lume. Prin merit, potrivit sensului Scriptural al acestui cuvânt, se înţelege pretenţia asupra răsplăţii ca o chestiune de justiţie, întemeiată pe satisfacerea completă a cererilor legii. Dar dacă acele cereri nu au fost niciodată împlinite perfect de vre-un om căzut, nici un om nu poate fi justificat pentru faptele sale, sau să aibă, aşa cum a exprimat aceasta Apostolul, kau,chma, vre-o pretenţie bazată pe merit în faţa lui Dumnezeu. El trebuie să depindă întotdeauna pe milă şi să aştepte viaţa veşnică ca un dar gratuit al lui Dumnezeu.

 

3. Totuşi, rezultă mai evident din principiul în chestiune că nu pot exista astfel de lucruri precum faptele făcute din exces de zel. Dacă nici un om din această viaţă nu poate ţine în mod perfect poruncile lui Dumnezeu, este foarte clar că nici un om nu poate face mai mult decât cere legea. Catolicii privesc legea ca o serie de legiferări specifice. În afara acestor porunci care îi leagă pe toţi oamenii există anumite lucruri pe care ei le numesc precepte, care nu sunt atât de universal obligatorii, cum ar fi celibatul, sărăcia, şi ascultarea din mănăstire, şi altele asemănătoare. Acestea merg dincolo de lege. Prin adăugarea la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ritualurile acestor precepte, un om poate să facă mai mult decât se cere de la el, şi astfel să dobândească o cantitate de merit mai mare decât are nevoie pentru el, şi care, în virtutea comuniunii dintre sfinţi, aparţine Bisericii, şi poate fi împărţită, prin puterea cheilor, pentru folosul celorlalţi. Desigur, întreaga fundaţie a acestei teorii este înlăturată, dacă legea cere perfecţiune absolută, la care, chiar potrivit cu doctrina lor, nici un om nu ajunge în această viaţă. El este încărcat mereu cu păcate scuzabile, pe care Dumnezeu în mila sa nu le impută ca păcate reale, dar care, cu toate acestea, sunt imperfecţiuni.

Păcatul nu este limitat la actele voinţei.

4. O altă concluzie trasă din doctrina Scripturală cu privire la extinderea legii divine, aşa cum este susţinută de toţi Augustinianii, este că păcatul nu este limitat la actele voinţei. Există trei sensuri în care cuvântul voluntar este folosit în legătură cu acest subiect. Primul şi cel mai strict sens nu face nimic dintr-un act al voinţei decât un act deliberat de auto-determinare, ceva care este înfăptuit, sciente et volente. Al doilea, toate exerciţiile spontane, impulsive ale sentimentelor şi ale afecţiunilor sunt într-un sens voluntare. Şi al treilea, orice există în voinţă ca un obicei sau înclinare, este numit voluntar ca aparţinând de voinţă. Doctrina Bisericii Catolice cu privire la aceste puncte, aşa cum se arată în secţiunea anterioară, este o chestiune de dispută printre Catolici. Majoritatea cărturarilor şi a teologilor Romani neagă faptul că ceva este din natura păcatului, doar acte voluntare în primul sens al cuvântului voluntar menţionat mai sus. Cum se străduiesc ei să împace doctrina eredităţii, corupţia intrinsecă, sau păcatul original, cu acel principiu a fost deja afirmat. Totuşi, susţinând acel principiu, ei neagă cu zel că simplele impulsuri, motus primo primi, cum sunt ele numite, ale înclinărilor rele sunt din natura păcatului. Ei sunt forţaţi la această doctrină de viziunea lor despre botez. În acel decret, potrivit teoriei lor, este înlăturat tot ce este din natura păcatului. Dar concupiscenţa cu mişcările ei rămâne. Totuşi, acestea, dacă nu sunt aprobate sau tolerate în mod deliberat, nu sunt păcătoase. Dacă ele sunt sau nu, aceasta depinde, desigur, de întinderea legii. Nimic nu este păcătos decât ce este contrar legii divine. Dacă acea lege cere conformitate perfectă faţă de imaginea lui Dumnezeu, atunci aceste impulsuri ale răului sunt în mod evident păcătoase. Dar dacă legea ia la cunoştinţă doar actele a fi din natura păcatului atunci ele nu sunt. Doctrina Protestantă care pronunţă aceste acte impulsive a fi din natura păcatului este confirmată de conştiinţa credinciosului. El recunoaşte ca fiind rele în propria lor natură primele apariţii ale răutăţii, invidiei, mândriei, sau ale lăcomiei. El ştie că ele izvorăsc dintr-un rău sau dintr-o natură imperfect sfinţită. Ele constituie o parte din povara corupţiei pe care el speră să o lase în mormânt; şi el ştie că va fi liber de ele în cer, ele nu au tulburat niciodată sufletul perfect sfânt al Domnului său binecuvântat, faţă de imaginea căruia el este chiar acum obligat să fie conformat.

 

5. Rezultă din principiul că legea condamnă orice lipsă de conformitate faţă de natura lui Dumnezeu, că ea condamnă înclinările sau obiceiurile rele, cât şi toate păcatele voluntare, fie intenţionate fie impulsive. Potrivit Bibliei şi impunerilor conştiinţei, există o păcătoşenie cât şi păcate; există un astfel de lucru precum caracterul care este deosebit faţă de actele ocazionale prin care el este descoperit; adică, o stare păcătoasă, forme de rău rămânând, intrinsec, permanent, care sunt într-adevăr şi pe bună dreptate din natura păcatului. De aceea, tot păcatul, nu este o influenţă, o activitate, sau un act; el poate fi şi este de asemenea o condiţie sau o stare a minţii. Această distincţie dintre păcatul uzual şi actual a fost recunoscută şi admisă de către Biserică de la început. Domnul nostru ne învaţă această distincţie când El vorbeşte despre o inimă rea ca fiind deosebită de exerciţiile rele, care sunt distincte ca un copac şi fructele sale. Apostolul vorbeşte despre păcat ca despre o lege, sau un principiu controlator care reglează sau determină actele sale în ciuda naturii sale mai bune. El spune că păcatul locuieşte în el. El se plânge de el ca de o povară prea greu de purtat, faţă de care el oftează să fie eliberat. Şi experienţa sa în această chestiune este experienţa (noi nu spunem teoria) tuturor oamenilor lui Dumnezeu. Ei ştiu că este mai mult în ei din natura păcatului decât simple acte şi exerciţii; că inima lor nu este corectă în faţa lui Dumnezeu; că fântâna din care curg apele este amară în sine; că pomul este cunoscut prin roadele sale.

Păcatul este lipsa conformării faţă de Legea lui Dumnezeu.

Protestanţii învaţă nu numai că păcatul este un rău specific, că el are o legătură cu legea, că legea este natura şi voia lui Dumnezeu, şi că aceasta recunoaşte şi condamnă toate formele şi gradele de rău moral sau lipsa desăvârşirii morale, ci şi că natura formală a păcatului este lipsa conformării faţă de legea divină sau de standardul desăvârşirii. Această lipsă de conformitate nu este doar o negare, aşa cum se poate afirma despre o piatră sau despre un animal, despre care se poate spune că ei nu sunt conformaţi cu imaginea lui Dumnezeu. Lipsa de conformitate faţă de legea divină care stabileşte păcatul este lipsa apropierii naturii morale de celălalt; a naturii dependente şi create faţă de natura sfântă infinită, care din necesitate nu este doar suma ci standardul întregii desăvârşiri. În acest loc este un păcat faptul că noi nu suntem asemănători cu Dumnezeu. Aşa cum opusul raţionalului este iraţionalul, opusul înţelepciunii este nebunia, şi opusul binelui este răul; la fel opusul sfinţeniei divine este păcatul. Nu contează faţă de care exerciţii sau stări din natura unei fiinţe morale se afirmă această opoziţie; despre acte intenţionate, sau doar acte impulsive, înclinări sau obiceiuri; dacă sunt opuse naturii divine ele sunt un păcat, detestabil în sine şi vrednic de condamnare. De aceea, există un element pozitiv în tot păcatul. Adică, el nu este doar lipsa dreptăţii, ci este incorectitudinea pozitivă. Pentru că absenţa uneia din natura morală este cealaltă. Lipsa împrietenirii cu Dumnezeu este înstrăinarea faţă de Dumnezeu, şi, aşa cum spun Scripturile, este o duşmănie faţă de El. De aceea, simbolurile şi teologii Protestanţi care au definit păcatul, nu doar ca un egoism sau ca iubirea creaturii sau iubirea lumii, care sunt doar moduri ale manifestărilor sale, ci ca lipsa de conformitate faţă de un act, obicei, sau stare a omului faţă de legea divină, care este revelaţia naturii divine, îşi au suportul deopotrivă în raţiune cât şi în conştiinţă. Această doctrină a naturii păcatului este susţinută pe deplin de autoritatea Scripturii. Apostolul Ioan spune că toată lipsa de conformitate faţă de lege este păcat. Cele două idei a`marti,a şi avnomi,a sunt co-extensive. Orice este una, este şi cealaltă. Se pare că unii din zilele Apostolului erau dispuşi să limiteze cerinţele legii divine, şi considerau permise anumite lucruri care nu erau interzise în mod specific. În opoziţie faţă de aceasta, Apostolul le spune că tot ce este rău este ilegal; pentru că natura răului este chiar lipsa de conformitate faţă de lege: pa/j o` poiw/n th.n a`marti,an kai. th.n avnomia,n poiei/, cel care comite păcat comite anomia, pentru că h` a`marti,a evsti.n h` avnomi,a, pentru că orice fărădelege este păcat. (1 Ioan 3:4) Cu aceasta sunt de acord toate reprezentările din Scriptură. Cuvintele folosite acolo pentru păcat în toate formele lor, exprimă ideea ne-conformării faţă de un standard. Şi în afară de aceasta, Biblia învaţă pretutindeni că Dumnezeu este sursa şi standardul oricărui bine. Favoarea sa este viaţa sufletului. Prietenia faţă de El, conformitatea faţă de voia şi natura sa, este ideea şi desăvârşirea tuturor lucrurilor excelente; şi starea opusă, lipsa acestei prietenii şi a conformării, este suma şi esenţa tuturor relelor.

Păcatul include vina şi poluarea.

Păcatul include vina şi poluarea; unul exprimă relaţia sa faţă de justiţie, celălalt relaţia faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Aceste două elemente ale păcatului sunt descoperite în conştiinţa fiecărui păcătos. El ştie despre sine că este supus justiţiei lui Dumnezeu şi este ofensator în ochii săi sfinţi. El este faţă de sine detestabil şi degradat şi auto-condamnat. Totuşi, există două lucruri incluse în vină. Unul noi îl exprimăm prin cuvintele criminalitate, defect, şi vrednic de ruşine; celălalt este obligaţia de a suferi pedeapsa datorită ofenselor noastre. Acestea sunt evident distincte, deşi sunt exprimate prin acelaşi cuvânt. Se spune că vina păcatelor noastre a fost pusă pe Hristos, adică, obligaţia de a satisface cerinţele justiţiei datorită lor. Dar el nu şi-a însuşit criminalitatea, defectul, sau responsabilitatea pentru fărădelegile noastre. Când credinciosul este justificat, vina sa este înlăturată, dar nu şi defectul său. De fapt, el rămâne în ochii săi, aceeaşi creatură nedemnă, vrednică de iad, considerat în sine ceea ce a fost el mai înainte. Un om condamnat la un tribunal uman pentru orice ofensă împotriva comunităţii, după ce el a suferit pedeapsa pe care legea o prescrie, nu este mai puţin nedemn, defectul său există tot atât de mult cât a existat şi la început; dar răspunderea sa faţă de justiţie sau obligaţia faţă de pedeapsa legii, cu alte cuvinte, vina sa în acel sens al cuvântului, este înlăturată. Ar fi incorect să îl pedepsim a doua oară pentru acea ofensă. Teologii sunt obişnuiţi să exprime această distincţie prin termenii reatus culpoe şi reatus poenoe. Culpa este (strafwurdiger Zustand) culpabilitate; şi reatus culpoe este vina în forma nevredniciei inerente: în timp ce reatus poenoe este datoria pe care o datorăm justiţiei. Acea vină, în sensul cuprinzător al cuvântului, şi poluarea intră în natura păcatului, sau sunt inseparabile de el, nu este descoperită doar în conştiinţa noastră, ci este presupusă pretutindeni în Scriptură. Biblia declară constant că păcatul şi tot păcatul, tot ceea ce poartă natura sa, nu este doar detestabil în faţa unui Dumnezeu sfânt, ci este obiectul mâniei şi indignării sale, motivul corect pentru aplicarea pedepsei.

 

Acest lucru este admis şi nu poate fi negat. Singura întrebare este, Ce este necesar pentru ca simţul vinei să existe în conştiinţă? Sau, Ce se cere pentru a constitui ceva ca motiv corect pentru pedepsire înaintea lui Dumnezeu? Este suficient ca lucrul în sine să fie păcătos? Sau, Este necesar ca acesta să fie datorat unui act voluntar de-al nostru? Motivaţia din urmă este luată nu numai de Pelagiani, şi de toţi care definesc păcatul a fi o călcare voluntară a legii cunoscute, ci şi de mulţi care susţin că păcatul uzual este deosebit de cel real, şi care chiar recunosc faptul că oamenii sunt născuţi în păcat. Ei insistă că chiar păcatul înnăscut, intrinsec, trebuie să poată fi referit la influenţa noastră voluntară, sau altfel el nu poate fi vină în noi. Dar acest lucru este, –

 

1. Contrar conştiinţei noastre. Existenţa păcatului în inimă, prezenţa înclinărilor rele, indiferent de originea lor, este însoţită în mod inevitabil de un simţ al poluării şi al vinei. Aceste înclinări fiind rele în natura lor trebuie să includă orice este esenţial pentru acea natură. Şi, aşa cum s-a recunoscut, vina este esenţială naturii păcatului. Nimic nu este păcătos care nu implică vinovăţia. De aceea, cunoştinţa, sau convingerea de păcat trebuie să includă convingerea de vină. Şi în mod consecvent, dacă suntem convinşi din declaraţiile Scripturii şi din starea naturii noastre că suntem născuţi în păcat, trebuie să fim convinşi că vina se ataşează corupţiei înnăscute a naturii. În afară de aceasta, păcatul uzual sau care locuieşte nu este voluntar în sensul de a fi destinat sau intenţionat, sau în sensul de a fi sub puterea voinţei, şi totuşi toţi creştinii admit că un astfel de păcat care locuieşte este o sarcină îngrozitoare de vină; o sarcină mai apăsătoare pentru inimă şi conştiinţă decât fărădelegile reale.

 

2. Principiul pus sub semnul întrebării nu este mai puţin opus faţă de judecăţile comune ale oamenilor. Toţi oamenii judecă instinctiv un om pentru ceea ce este el. Dacă el este bun, ei îl consideră astfel. Dacă el este rău, ei îl pronunţă pe el că este rău. Această judecată este la fel de inevitabilă sau necesară ca cea în care el este înalt sau scund, învăţat sau neînvăţat. Întrebarea cu privire la originea caracterului omului nu intră în justificarea acestei judecăţi. Dacă s-a născut bun, dacă s-a făcut el însuşi bun, sau dacă el îşi primeşte bunătatea sa ca un dar de la Dumnezeu, nu afectează în mod material acest caz. El este bun, şi el trebuie să fie privit şi tratat astfel. În aceeaşi manieră, tot ceea ce este necesar pentru a justifica şi pentru a impune judecata că un om este rău este că el ar trebui să fie aşa. Acesta este principiul pe baza căruia noi ne judecăm pe noi înşine, şi pe baza căruia oamenii se judecă în mod universal unul pe altul. De aceea, acest principiu trebuie să fie corect.

 

3. Doctrina că păcatul pentru a conţine vină trebuie să poată fi referit la acţiunea noastră voluntară, este contrar analogiei. Cu sfinţenia nu este la fel. Adam a fost creat sfânt. Sfinţenia sa a constituit caracterul său la fel de real ca şi când aceasta ar fi fost câştigată de sine, şi dacă ea ar fi fost reţinută, ea ar fi continuat să fie, şi atâta timp cât ea a fost reţinută ea a fost un obiect al satisfacţiei şi motivul unei răsplăţi înaintea lui Dumnezeu. Harul obişnuit, aşa cum este el numit, sau principiul nou al vieţii spirituale, acordat sufletului în regenerare, nu este auto-produs. El este datorat puterii supranaturale a Duhului Sfânt, cu toate acestea, el constituie caracterul credinciosului. Singurul motiv pentru care el nu este meritoriu, este pentru că el este atât de imperfect, şi pentru că el nu poate anula datoria pe care noi deja i-o datorăm justiţiei lui Dumnezeu. Totuşi, sufletul, dacă este sfinţit perfect de Duhul Sfânt, este atât de pur, la fel de mult ca un obiect de aprobare şi desfătare înaintea lui Dumnezeu ca un înger necăzut.

 

4. Doctrina pusă sub semnul întrebării contrazice credinţa Bisericii Universale. Trebuie să fie făcută o deosebire între credinţa Bisericii şi speculaţiile (sau chiar doctrinele) teologilor. Acestea sunt adesea divergente. Prima este determinată de Scripturi şi de învăţăturile interioare ale Duhului Sfânt; ultimele sunt foarte mult modificate de filozofia curentă a erei în care acei teologi au trăit, şi de idiosincrasiile minţilor lor. De exemplu, în timpul Evului Mediu, speculaţiile cărturarilor şi credinţa Bisericii, au avut foarte puţine lucruri în comun. Credinţa Bisericii trebuie să fie întemeiată pe crezurile sale, pe rugăciunile şi pe formele de devoţiune în general. În toate acestea, în fiecare eră, Biserica a arătat că ea îi priveşte pe toţi oamenii ca fiind împovăraţi cu păcatul original, ca aparţinând unei rase poluate şi vinovate, poluate şi vinovate din primul moment al existenţei sale. Nu se poate spune că Biserica a crezut că păcatul original este datorat factorului activ al fiecărui om individual, sau unui act al umanităţii generice. Acestea sunt gânduri străine minţilor credincioşilor obişnuiţi. De aceea, convingerea trebuie să fi existat din totdeauna şi pretutindeni în Biserică, că vina poate fi prezentă, vină care nu se ataşează factorului activ şi voluntar al celor vinovaţi. Copiii au fost botezaţi întotdeauna pentru iertarea păcatului, şi oamenii au fost consideraţi întotdeauna de către Biserică, născuţi în păcat.

 

5. Explicaţia dată de faptul incontestabil al poluării şi al vinei înnăscute, de către cei care admit faptul acesta, şi totuşi susţin că păcatul original se poate referi doar la factorul nostru activ, este în totalitate nesatisfăcător. Acea explicaţie este că noi am acţionat cu mii de ani înainte de a fi existat, adică, substanţa care constituie sufletele noastre individuale, a comis, în persoana lui Adam, păcatul neascultării faţă de Dumnezeu în paradis. Această explicaţie presupune cu siguranţă ca acest fapt să fie explicat. Faptul rămâne indiferent de explicaţia dată. Oamenii sunt născuţi în starea de vină şi de poluare. Tot ceea ce rezultă din respingerea explicaţiei este că păcatul poate exista, ceea ce nu se referă la factorul voluntar activ al celor în care el există. Această consecinţă este mult mai uşor de admis, în judecata marii majorităţi a oamenilor, decât doctrina faţă de care noi suntem personal responsabili pentru a mânca din fructul interzis ca un act al nostru.

 

6. Prin faptul că Biblia învaţă pretutindeni că oamenii sunt născuţi în păcat, că ei vin în lume copii ai mâniei, învaţă în consecinţă faptul că poate exista, şi că există păcat (poluare şi vină) care este moştenit şi derivat, care este intrinsec şi înnăscut, şi de aceea nu se referă la factorul nostru activ. Deoarece Scripturile nu învaţă nicăieri că noi am păcătuit înainte de a fi existat, ele afirmă faptul care intră în credinţa comună a Bisericii, că vina se ataşează oricărui păcat oriunde şi-ar avea originea acel păcat.

 

§ 8. Efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale.

 

Faptul că păcatul lui Adam nu l-a rănit doar pe el ci şi pe toţi cei care au descins din el prin generarea obişnuită, este o parte a credinţei întregii lumi creştine. Natura şi extinderea răului lăsate astfel moştenire asupra rasei sale, şi motivul sau raţiunea descendenţilor lui Adam fiind implicată în consecinţele rele ale fărădelegii dale, au fost o chestiune de discuţie şi de deosebire. Cu privire la amândouă dintre aceste puncte, doctrina Augustiniană comună este afirmată pe scurt în Simbolurile Bisericii noastre. Potrivit standardelor noastre, „păcătoşenia acelei moşteniri în care a căzut omul constă în vina primului păcat al lui Adam, lipsa dreptăţii originale şi corupţia întregii sale naturi, care este numită în mod obişnuit păcatul original, împreună cu toate fărădelegile reale care purced din aceasta.” Această corupţie a naturii este declarată în Mărturisirea de Credinţă, ca fiind „deopotrivă în sine şi în toate mişcările din aceasta, într-adevăr şi pe bună dreptate păcat.” Şi în virtutea acestei corupţii originale oamenii sunt „în întregime indispuşi, incapacitaţi, şi făcuţi contrari oricărui bine, şi în întregime înclinaţi spre tot răul.” În ce priveşte temelia acestor rele, suntem învăţaţi că „legământul fiind făcut cu Adam nu doar pentru sine, ci pentru posteritatea sa, toată omenirea care s-a tras din el prin generarea obişnuită, au păcătuit în el, şi au căzut împreună cu el în prima sa fărădelege.” Sau, aşa cum este exprimat în Mărturisire, „Primii noştri părinţi, fiind rădăcina întregii omeniri, vina păcatului lor a fost imputată, şi aceeaşi moarte în păcat şi în natura coruptă au fost transmise întregii lor posterităţi, care s-a tras din ei prin generarea obişnuită.”

 

În acest punct de vedere al relaţiei omenirii faţă de Adam, şi al consecinţelor apostaziei sale, sunt incluse cele trei subiecte principale: imputarea primului păcat al lui Adam; corupţia naturii derivate din el; şi incapacitatea omului căzut faţă de orice bine spiritual.

 

§ 9. Imputarea imediată.

 

S-a admis că rasa omului participă în consecinţele rele ale căderii primilor noştri părinţi, acest lucru este justificat în diferite teorii.

 

1. Cea care este adoptată în general de Protestanţi, cât şi de Luterani ca şi Reformaţi, şi de asemenea şi de o mare parte din Biserica latină, este că, în virtutea unirii, federale şi naturale, dintre Adam şi posteritatea sa, păcatul său, deşi nu este actul lor, este imputat asupra lor astfel că acesta este temelia juridică a pedepsei ameninţate împotriva lui, care vine şi asupra lor. Aceasta este doctrina imputării imediate.

 

2. Alţii, în timp ce admit că o natură coruptă este derivată din Adam de către toţi cei din posteritatea sa obişnuită, totuşi neagă, în primul rând, că această corupţie sau moarte spirituală este o administrare penală pentru păcatul său; şi în al doilea rând, că nu există nici o imputare către descendenţii lui Adam a vinei primului păcat al său. Tot ceea ce este de fapt imputat lor este propria lor depravare ereditară, intrinsecă. Aceasta este doctrina imputării mijlocite.

 

3. Alţii au înlăturat total ideea imputării, în ceea ce este implicat păcatul lui Adam, şi se referă la corupţia ereditară a oamenilor în legea genelor înmulţirii. Pretutindeni în regnul vegetal şi în cel animal, cine se aseamănă se adună. Omul nu este o excepţie de la această lege. Adam, pierzându-şi dreptatea sa originală şi corupându-şi natura prin apostazia sa, transmite acea natură dezonorată şi deteriorată tuturor descendenţilor săi. În ce măsură este rănit omul de cădere, este lăsat nedeterminat de această teorie. Potrivit unora, ea este atât de deteriorată încât este în adevăratul sens Scriptural al termenului, moartă spiritual, în timp ce potrivit altora, rănirea este mică dacă este ceva mai mult decât o infirmitate fizică, o constituţie deteriorată pe care primul părinte a transmis-o copiilor săi.

 

4. Iar alţii adoptă teoria realistă, şi învaţă că umanitatea generică a existat în întregime şi toată în persoana lui Adam şi Eva, păcatul lor a fost păcatul întregii rase. Aceeaşi substanţă numeric raţională şi voluntară care a acţionat în primii noştri părinţi, a fost comunicată către noi, actul lor a fost într-adevăr şi pe bună dreptate actul nostru, fiind actul raţiunii şi voinţei noastre, aşa cum a fost actul lor. El este imputat nouă nu ca fiind al său, ci ca fiind al nostru. Noi am păcătuit literal în Adam, şi în consecinţă, vina acelui păcat este vina noastră personală şi corupţia consecventă a naturii este efectul actului nostru voluntar.

 

5. În final, alţii neagă orice relaţie cauzală, fie logică fie naturală, fie juridică fie fizică, dintre păcatul lui Adam şi păcătoşenia rasei sale. Unii care sunt pe această poziţie spun că aceasta a fost o constituţie divină, că, dacă Adam a păcătuit, toţi oamenii ar trebuie să păcătuiască. Acel eveniment a fost conectat cu celălalt doar în scopul divin. Alţii spun că nu este necesar să justificăm faptul că toţi oamenii sunt păcătoşi, mai mult decât prin referirea la libertatea voinţei lor. Adam a păcătuit, şi alţi oameni păcătuiesc. Aceasta este totul. Faptul unuia este justificat la fel de uşor ca şi celălalt.

Declaraţia doctrinei imputării imediate.

Prima dintre doctrinele menţionate mai sus este prezentată în Simbolurile Bisericilor Luterane şi Reformate, şi de o mare parte dintre teologii acestor mari ramuri istorice ale comunităţii Protestante.⁷⁰ Ce spune această doctrină poate fi afirmat în câteva cuvinte. A imputa înseamnă simplu a atribui lui, aşa cum se spune că imputăm motive bune sau rele faţă de cineva. În sensul juridic şi teologic al cuvântului, a imputa înseamnă a atribui ceva unei persoane sau unor persoane, pe baza unor motive adecvate, cum ar fi motivul meritoriu sau juridic al răsplătirii sau al pedepsirii, adică, al acordării binelui sau al producerii răului. Cea mai elaborată discuţie a cuvântului ebraic bv;t’ şi al celui grec logi,zomai, folosit în Scriptură în legătură cu acest subiect, nu oferă nimic dincolo de simplul rezultat a celor menţionate mai sus.

 

1. A imputa înseamnă a recunoaşte cuiva, sau a pune ceva în contul cuiva. În ce priveşte înţelesul cuvântului, nu este nici o diferenţă dacă lucrul imputat este păcat sau dreptate; dacă este personalitatea noastră, sau este păcatul sau dreptatea altuia.

 

2. A imputa păcatul, în limbaj Scriptural şi teologic, înseamnă a imputa vina păcatului. Şi prin vină nu se înţelege criminalitatea sau nevrednicia morală, sau defectul, cu atât mai puţin poluarea morală, ci obligaţia juridică de a satisface justiţia. De aici, rezultatul rău al imputării nu este chinul arbitrar; nu doar un ghinion sau o nenorocire; nu o pedeapsă aspră în sensul propriu al acestui cuvânt, ci o pedepsire, adică, un rău produs în executarea pedepsei legii pentru satisfacerea justiţiei.

 

3. A treia remarcă în elucidarea a ceea ce se înţelege prin imputarea păcatului lui Adam este că, toţi teologii, Reformaţi şi Luterani, admit că în imputarea păcatului lui Adam către noi, a păcatelor noastre către Hristos, şi a dreptăţii lui Hristos către credincioşi, natura imputării este aceeaşi, astfel că un caz îl ilustrează pe celălalt. Când se spune că păcatele noastre i-au fost imputate lui Hristos, sau că El a purtat păcatele noastre, nu se înţelege că el a comis realmente păcatele noastre, sau că El a fost criminal moral din cauza lor, sau că defectul lor a stat pe El. Tot ceea ce se înţelege este că El şi-a asumat, în limbajul teologilor mai vechi, „locul nostru legal.” El şi-a asumat să răspundă cererilor justiţiei pentru păcatele oamenilor, sau, aşa cum aceasta este exprimată de Apostol, să fie făcut blestem pentru ei. În aceeaşi manieră, când se spune că dreptatea lui Hristos este imputată credincioşilor, aceasta nu înseamnă că ei au elaborat acea dreptate, că ei erau agenţii faptelor lui Hristos în ascultarea legii; nici că meritul dreptăţii sale este meritul lor personal; nici că aceasta constituie caracterul lor moral; aceasta înseamnă pur şi simplu că dreptatea sa, fiind elaborată de Hristos pentru folosul poporului său, în numele lor, prin El ca reprezentantul lor, este pusă în contul lor, astfel că Dumnezeu poate fi drept în justificarea celui păcătos. O mare parte din dificultatea acestui subiect apare din ambiguitatea limbajului. Cuvintele drept şi nedrept au două înţelesuri distincte. Uneori ele exprimă un caracter moral. Un om drept este un om bun şi onest. Alteori, aceste cuvinte nu exprimă caracterul moral, ci simpla relaţie cu justiţia. În acest sens, un om drept este unul în privinţa căruia cerinţele justiţiei sunt satisfăcute. El poate fi personal nedrept (sau ticălos) şi din punct de vedere legal să fie drept. Dacă nu ar fi aşa, nici un păcătos nu ar putea să fi mântuit. Nu există nici un credincios pe pământ care să nu simtă şi să nu recunoască el însuşi că personal el este nedrept, nevrednic, meritând mânia şi blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el se bucură asigurarea că dreptatea infinit meritorie a lui Hristos, ispăşirea sa deplină pentru tot păcatul, îl constituie pe el legal, nu moral, drept în faţa justiţiei divine. De aceea, când Dumnezeu îl pronunţă pe cel nedrept a fi drept, El nu îi declară pe ei a fi ceea ce ei nu sunt. El pur şi simplu declară că datoria lor faţă de justiţie a fost plătită de altul. Şi când se spune că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale, nu se înţelege că ei au comis păcatul său, sau că ei au fost agenţii actului său, nici nu se înţelege că ei sunt criminali morali pentru fărădelegea sa; că aceasta este pentru ei temelia pentru remuşcare şi auto-reproş; ci pur şi simplu că în virtutea unirii dintre el şi descendenţii săi, păcatul său este temelia juridică a condamnării rasei sale, exact la fel cum dreptatea lui Hristos este temelia juridică a justificării poporului său. Cam atât despre afirmarea acestei chestiuni.

 

Faptul că omenirea este o rasă căzută nu este mai puţin o doctrină a Scripturii decât este un fapt al experienţei. În mod universal, oamenii sub toate circumstanţele existenţei lor în această lume, sunt păcătoşi şi expuşi la rele nenumărate. Multe dintre acestea, care în multe cazuri sunt cele mai oribile, vin peste copiii oamenilor în copilăria timpurie anterior oricărei fărădelegi posibile a lor. Acesta este un fapt care nu poate fi negat; şi pentru care mintea umană s-a torturat pe sine ca să găsească o soluţie. Soluţia Scripturală la această problemă înspăimântătoare este că Dumnezeu l-a constituit pe primul nostru părinte ca să fie capul federal şi reprezentantul rasei sale, şi l-a pus la probă nu doar pentru el însuşi, ci şi pentru toată posteritatea sa. Dacă el şi-ar fi păstrat integritatea sa, el şi descendenţii săi ar fi fost confirmaţi într-o stare de sfinţenie şi de fericire pentru totdeauna. Deoarece el a căzut din starea în care a fost creat, ei au căzut împreună cu el în prima sa fărădelege, astfel că pedeapsa acelui păcat a căzut asupra lor cât şi asupra lui. De aceea, oamenii au fost testaţi în Adam. Deoarece el a păcătuit, posteritatea sa a venit în lume într-o stare de păcat şi de condamnare. Ei sunt prin natură copii ai mâniei. Relele pe care ei le suferă nu sunt impuneri arbitrare, nici simple consecinţe naturale ale apostaziei lui, ci pedepse juridice. Pierderea dreptăţii originale şi moartea spirituală şi temporală sub care ei îşi încep existenţa lor, sunt pedepsele primului păcat al lui Adam. Noi nu spunem că această soluţie a problemei păcătoşeniei şi mizeriei omului este fără dificultăţile ei; căci căile lui Dumnezeu au descoperit-o. Dar se poate afirma cu încredere în primul rând, că aceasta este soluţia Scripturală pentru acea problemă; şi în al doilea rând, că aceasta este mai satisfăcătoare pentru raţiune, inimă şi conştiinţă, decât orice altă soluţie pe care a sugerat-o vre-odată ingeniozitatea omului. Acest lucru este dovedit de acceptarea ei generală în Biserica creştină.

Temelia imputării păcatului lui Adam.

Temelia imputării păcatului lui Adam, sau motivul pentru care pedeapsa păcatului său a venit asupra întregii sale posterităţi, potrivit doctrinei afirmate mai sus, este unirea dintre noi şi Adam. Desigur, nu ar putea să existe nici o bună-cuviinţă în imputarea păcatului unui singur om asupra altuia decât dacă ar fi o legătură între ei pentru a explica şi a justifica o astfel de imputare. Scripturile nu vorbesc niciodată despre imputarea păcatelor îngerilor fie asupra oamenilor fie asupra lui Hristos, sau a dreptăţii sale către ei; pentru că nu există nici o astfel de relaţie între oameni şi îngeri, sau între îngeri şi Hristos, aşa încât să implice o parte în consecinţele juridice ale păcatului sau ale dreptăţii asupra celeilalte părţi. Unirea dintre Adam şi posteritatea sa care este temeiul imputării păcatului său asupra lor, este deopotrivă naturală şi federală. El a fost capul lor natural. Astfel este relaţia dintre părinte şi copil, nu doar în cazul lui Adam şi a descendenţilor săi, ci şi în toate celelalte cazuri, încât caracterul şi comportamentul unuia îl afectează în mod necesar şi pe celălalt într-un grad mai mare sau mai mic. Nici un fapt din istorie nu este mai clar decât că, copiii poartă fărădelegile părinţilor lor. Ei suferă pentru păcatele acestora. Trebuie să fie un motiv pentru aceasta; şi un motiv bazat chiar pe constituţia naturii noastre. Dar a fost ceva specific în cazul lui Adam. Peste şi dincolo de această relaţie naturală care există între un om şi posteritatea sa, a existat o constituţie divină specială prin care el a fost numit capul şi reprezentantul întregii sale rase.

Adam, capul federal al rasei sale.

1. De aceea, primul argument în favoarea doctrinei imputării este că Scripturile îl prezintă pe Adam nu doar ca fiind capul natural ci şi cel federal al posterităţii sale. Acest lucru este clar, aşa cum a fost deja remarcat, din naraţiunea oferită în Geneza. Tot ceea ce i-a fost spus acolo lui Adam i-a fost spus în capacitatea sa reprezentativă. Promisiunea vieţii a fost pentru el şi pentru sămânţa sa după el. Stăpânirea cu care el a fost investit, a aparţinut posterităţii sale cât şi lui însuşi. Toate relele ameninţate împotriva lui în cazul fărădelegii, i-au inclus pe ei, şi de fapt au venit asupra lor. Ei sunt muritori; ei trebuie să îşi câştige pâinea prin sudoarea frunţii lor; ei sunt supuşi tuturor neajunsurilor şi suferinţelor care au apărut prin izgonirea primilor noştri părinţi din paradis şi din blestemul pronunţat din cauza omului asupra pământului. Nu mai puţin evident, ei sunt născuţi în lumea lipsită de dreptatea originală şi sunt supuşi morţii spirituale. De aceea, întreaga pedeapsă ameninţată împotriva lui Adam, a fost aplicată asupra lor. Aceasta a fost moartea cu promisiunea răscumpărării. Acum, faptul că aceste rele sunt penale în cazul nostru ca şi în cazul său, este clar, pentru că pedeapsa este suferinţa aplicată om execuţia unei ameninţări, şi pentru satisfacerea justiţiei. Nu contează ce ar putea fi această suferinţă. Caracterul ei ca şi penalizare nu depinde de natura ei, ci de intenţia aplicării ei. Aşa cum s-a remarcat anterior, un om poate fi închis într-o închisoare pentru a fi protejat de violenţa populară; altul, ca o execuţie a unei sentinţe legale. Într-un caz, încarcerarea este o favoare, în celălalt caz, ea este o pedeapsă. De aceea, relele pe care oamenii le suferă datorită păcatului lui Adam sunt aplicate în executarea pedepsei ameninţate împotriva lui, ele sunt într-adevăr la fel de penale în cazul nostru ca şi în cazul său; şi el a fost tratat în consecinţă ca şi cap federal şi reprezentant al rasei sale. În afară de presupunerea simplă a adevărului acestei relaţii federale, aceasta este afirmată în mod expres în Cuvântul lui Dumnezeu. Paralela făcută de Apostol dintre Adam şi Hristos are legătură exact cu acest punct. Adam a fost tipul Lui care urma să vină, pentru că aşa cum unul a fost reprezentantul rasei sale, la fel şi celălalt este reprezentantul poporului său. Şi consecinţele acestei relaţii sunt arătate a fi analogice în aceeaşi manieră. Aceasta pentru că Adam a fost reprezentantul rasei sale, că păcatul său este temelia juridică a condamnării lor; şi deoarece Hristos este reprezentantul poporului său, dreptatea sa este temelia juridică a justificării credincioşilor.

Principiul reprezentativ în Scripturi.

2. Acest principiu reprezentativ este răspândit în toată Scriptura. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii sale nu este un fapt izolat. Aceasta este doar o ilustraţie a unui principiu general care caracterizează dispensaţiile lui Dumnezeu de la începutul lumii. Dumnezeu se declară pe sine lui Moise că este, „DOMNUL, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!” (Exod 34:6, 7) Ieremia spune: „Tu dai îndurare până la al miilea neam de oameni, şi pedepseşti nelegiuirea părinţilor în sânul copiilor lor după ei. Tu eşti Dumnezeul cel mare, cel puternic, al cărui Nume este DOMNUL oştirilor!” (Ieremia 32:18) Blestemul pronunţat asupra lui Canaan a căzut asupra posterităţii sale. Vinderea de către Esau a dreptului său de întâi născut i-a împiedicat pe descendenţii săi să fie din legământul promisiunii. Copiii lui Moab şi cei ai lui Amon au fost excluşi din adunarea Domnului pentru totdeauna, pentru că strămoşii lor s-au opus Israeliţilor când ei au ieşit din Egipt. În cazul lui Datan şi Abiram, ca în cel al lui Acan, „nevestele, copiii şi copiii lor mici” au pierit din cauza părinţilor lor. Dumnezeu i-a spus lui Eli că nelegiuirea casei sale nu va fi curăţată niciodată cu jertfe şi cu daruri. Lui David i s-a spus, „Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M-ai dispreţuit, şi pentru că ai luat de nevastă pe nevasta lui Urie, Hetitul.” Neascultătorului Ghehazi i s-a spus: „Lepra lui Naaman se va lipi de tine şi de sămânţa ta pentru totdeauna.” Păcatul lui Ieroboam şi a oamenilor din generaţia sa au determinat destinul celor zece triburi pentru tot timpul. Blestemul iudeilor când ei au cerut crucificarea lui Hristos, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri,” încă apasă poporul răspândit al lui Israel. Domnul nostru însuşi a spus despre generaţia sa că ei clădesc mormintele profeţilor pe care părinţii lor i-au ucis, şi astfel recunoşteau despre ei înşişi că sunt copiii celor ucigaşi, şi că de aceea, sângele acelor profeţi se va cere din mâinile lor. Acest principiu funcţionează în întreaga Scriptură. Când Dumnezeu a intrat într-un legământ cu Avraam, aceasta a fost nu doar pentru el ci şi pentru posteritatea sa. Ei au fost legaţi prin toate stipulaţiile acelui legământ. Ei au împărtăşit promisiunile şi ameninţările lui, şi în sute de cazuri pedeapsa neascultării a venit asupra celor care nu au avut o parte personală în fărădelegi. Copiii suferă în mod egal cu adulţii în judecăţi, fie foamete, ciumă, sau război, care au venit asupra poporul din cauza păcatelor lor. În acelaşi fel, când Dumnezeu a înnoit şi a lărgit legământul Avraamic la Muntele Sinai, el a fost făcut cu adulţii acelei generaţii ca reprezentanţi ai descendenţilor lor până la cele mai îndepărtate generaţii. Şi iudeii până în această zi suferă pedeapsa păcatelor părinţilor lor pentru respingerea Lui despre care a vorbit Moise şi profeţii. Întregul plan al răscumpărării se bazează pe acelaşi principiu. Hristos este reprezentantul poporului său şi pe acest fundament păcatele lor sunt imputate Lui şi dreptatea lui este imputată lor. În aceeaşi manieră, în legământul prin botez, părintele acţionează pentru copil, şi îl leagă pe el fără consimţământul copilului, şi destinul copilului este, ca o regulă generală, suspendat pe fidelitatea părintelui. Nici un om care crede în Biblie, nu îşi poate închide ochii la faptul că aceasta recunoaşte pretutindeni caracterul reprezentativ al părinţilor, şi că dispensaţiile lui Dumnezeu au fost întemeiate de la început pe principiul că, copiii poartă fărădelegile părinţilor lor. Acesta este unul dintre motivele pentru care necredincioşii resping originea divină a Scripturilor. Dar necredinţa nu oferă nici o uşurare. Istoria este la fel de plină de această doctrină la fel ca şi Biblia. Pedeapsa criminalului implică familia sa în dezonoarea şi mizeria sa. Risipitorul şi beţivul atrag după ei sărăcia şi mizeria asupra tuturor celor care sunt înrudiţi cu ei. Nu există nici o naţiune acum pe faţa pământului, a cărei condiţie pentru bogăţie sau nenorocire să nu fie determinată în mare parte de caracterul şi comportamentul strămoşilor lor. Dacă, incapabili de a rezolva misterele Providenţei, plonjăm în Ateism, noi doar mărim de o mie de ori întunericul de care suntem înconjuraţi. Este mai simplu să credem că toate lucrurile sunt conduse de o raţiune infinită şi de bunătate, şi cu siguranţă vor rezulta în cea mai mare glorie a lui Dumnezeu, şi în cea mai înaltă binecuvântare din univers, decât să credem că acest vast agregat de păcat şi mizerie este lucrarea forţei oarbe fără nici un scop şi fără sfârşit.

 

Dacă se admite faptul că noi purtăm consecinţele păcatului lui Adam, şi copiii suferă pentru fărădelegile părinţilor, se poate spune că aceasta nu trebuie să fie referită la justiţia lui Dumnezeu, ci la lucrarea neproiectată a unei legi generale, care în ciuda răului accidental, este binefăcătoare în general. Dificultatea cu privire la acea presupunere în loc să fie micşorată, este doar mărită. În oricare din teorii, natura şi gradul suferinţei este la fel. Inocenţa celor care suferă este la fel. Singura diferenţă are legătură cu întrebarea, De ce suferă ei pentru ofensele pentru care ei nu sunt personal vinovaţi? Biblia spune că aceste suferinţe sunt juridice; ele sunt aplicate ca o pedeapsă pentru sprijinul legii. Alţii spun că ele sunt doar consecinţe naturale, sau chinuri arbitrare ale unui suveran. Dacă un rege ar trebui să îi condamne la moarte pe copiii unui rebel, ar uşura de reproş acest lucru comportamentul său, a spune că acesta a fost un act de suveranitate arbitrară? Dacă împiedicarea crimei ar fi un scop important al pedepsirii (deşi nu este scopul ei primar aceasta), nu ar fi o uşurare să spunem că moartea copiilor a pentru destinată pentru a împiedica pe alţi părinţi să se răzvrătească? Se poate admite că execuţia copiilor unui criminal de către un suveran uman ar fi o pedeapsă crudă şi nedreaptă, în timp ce, trebuie să fie negat faptul că este nedreptate în Dumnezeu ca el să pedepsească fărădelegile părinţilor în copiii lor. În primul rând, nici un suveran uman nu are acel drept asupra supuşilor săi ca acela care aparţine lui Dumnezeu asupra creaturilor sale ca şi Creator al lor. Şi în al doilea rând, nici un suveran uman nu are puterea şi înţelepciunea să păzească cel mai înalt bine de pedepsele pe care el le ataşează încălcărilor legii. Nu putem deduce că deoarece o modalitate de acţiune este greşită la om, de aceea ea trebuie să fie incorectă şi la Dumnezeu. Nici un om nu ar putea trimite în mod drept ciumă sau foamete într-un teritoriu, dar Dumnezeu trimite astfel de vizite nu doar în mod corect, ci pentru manifestarea slavei sale şi pentru binele creaturilor sale.

Acelaşi principiu implicat în alte doctrine.

Faptul că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale este dovedit nu numai (1.) Din faptul că el a fost capul lor natural şi reprezentantul lor; şi (2.) Din faptul că acest principiu al reprezentării este răspândit în Scripturi; şi (3.) Din faptul că el este temelia pe baza căreia este administrată providenţa lui Dumnezeu. (4.) Din faptul că relele consecvente apostaziei lui Adam sunt declarate expres în Scriptură a fi aplicări penale ci şi (5.) Din faptul că principiul imputării este implicat în alte mari doctrine ale Bibliei. Prezumţia că nici un om nu poate fi pedepsit pentru păcatele altuia în mod drept sub conducerea lui Dumnezeu, acest lucru nu este doar contrar, aşa cum am văzut că exprimă declaraţiile Scripturii şi faţă de administrarea conducerii divine de la început, ci este subversiv pentru doctrinele ispăşirii şi justificării. Ideea transferului de vină sau al pedepsirii mandatare stă la temelia tuturor jertfelor ispăşitoare de sub Vechiul Testament, şi la cea a marii ispăşiri aflată sub noua dispensaţie. A purta păcatul înseamnă în limbajul Scriptural a purta pedeapsa păcatului. Jertfa purta păcatului celui care o oferea. Se puneau mâinile pe capul animalului care urma să fie măcelărit, pentru a exprima transferul de vină. Acel animal trebuie să fie fără cusur sau pată pentru a face mai evident faptul că sângele nu era vărsat pentru deficienţele sale ci pentru păcatul celuilalt. Toate acestea erau simbolice şi tipice. Nu putea să fie un transfer real de vină făcut către un animal iraţional, şi nu se putea face nici o ispăşire reală prin sângele acestuia. Dar aceste servicii erau semnificative. Ele erau intenţionate ca să înveţe aceste mari adevăruri: (1.) Pedeapsa păcatului este moartea. (2.) Păcatul nu poate fi iertat fără o ispăşire. (3.) Această ispăşire constă în pedepsirea mandatară. Cel nevinovat ia locul celui vinovat şi suportă pedeapsa în locul acestuia. Aceasta este ideea ataşată jertfelor de ispăşire din toate vremurile şi printre toate naţiunile. Aceasta este ideea care este imprimată în fiecare parte a Bibliei. Şi aceasta este ceea ce Scripturile învaţă despre ispăşirea lui Hristos. El a purtat păcatele noastre; El a fost făcut blestem pentru noi; El a suferit pedeapsa legii în locul nostru. Toate aceste lucruri îşi au originea în baza faptului că păcatele unui om pot fi imputate altuia în mod corect, datorită unui motiv potrivit. În justificare este inclusă aceeaşi idee radicală. Justificarea nu este o schimbare subiectivă în starea morală a păcătosului; ea nu este o simplă iertare; ea nu este simpla iertare şi restaurarea în favoare, ca atunci când un rebel este iertat şi restaurat ca să se bucure de drepturile sale civile. Ea este o declaraţie că cerinţele justiţiei au fost satisfăcute. Ea izvorăşte din presupunerea că dreptatea pe care o cere legea aparţine fie personal şi intrinsec, sau prin imputare, persoanei care este justificată, sau declarată că este dreaptă. De aceea, există o conexiune logică între negarea imputării păcatului lui Adam, şi negarea doctrinelor Scripturale ale ispăşirii şi ale justificării. Obiecţiile ridicate împotriva celei dintâi poartă în mod egal opoziţia faţă de doctrinele din urmă. Şi este o chestiune de istorie cine o respinge pe aceea, respinge de asemenea şi pe celelalte.

Argument din Romani 5:12–21.

Apostolul învaţă în Romani 5:12–21 această doctrină în modul cel mai formal şi cel mai explicit. Intenţia acelui pasaj este să ilustreze metoda mântuirii. Apostolul a învăţat că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că toată lumea este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Toţi oamenii fiind sub condamnarea legii, este imposibil ca ei să fie justificaţi prin lege. Aceeaşi lege nu poate deopotrivă să justifice şi să condamne aceleaşi persoane. Şi pentru că nimeni nu poate fi justificat prin faptele legii, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea noastră. El şi-a însuşit natura noastră, a luat locul nostru, a ascultat şi a suferit în locul nostru, şi astfel a elaborat pentru noi o dreptate perfectă şi infinit meritorie. În temeiul acelei dreptăţi, Dumnezeu poate să fie drept în justificarea celor păcătoşi, dacă, renunţând la dreptatea lor personală, ei primesc şi se încred în această dreptate a lui Dumnezeu, care le este oferită lor în mod gratuit în Evanghelie. De aceea, doctrina fundamentală a Epistolei după Romani, la fel de fundamentală ca doctrină a Evangheliei, este că dreptatea unui om, chiar Hristos, poate şi este imputată credincioşilor ca o temelie meritorie a justificării lor la tribunalul lui Dumnezeu. Pentru a face această doctrină mai clară pentru cititorii săi, Apostolul se referă la cazul analog al condamnării rasei umane pentru păcatul lui Adam; şi arată ca aşa cum păcatul lui Adam este baza juridică a condamnării tuturor care au fost în el, adică a tuturor reprezentaţi de el, tot aşa, ascultarea lui Hristos este baza juridică a justificării tuturor celor care sunt în El. În îndeplinirea planului său el afirmă mai întâi imputarea păcatului lui Adam către posteritatea sa. Apoi el dovedeşte aceasta. Apoi el comentează cu privire la aceasta. El aplică apoi aceasta; şi în final trage concluziile din aceasta. Astfel, în fiecare mod posibil, aşa cum se pare, el explică doctrina ca o parte a revelaţiei lui Dumnezeu. Declararea doctrinei este conţinută în versetul doisprezece al capitolului. El spune că printr-un om păcatul şi moartea au trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit. Ei au păcătuit prin, sau în acel singur om. Păcatul lui a fost păcatul tuturor în virtutea unirii dintre ei şi el. Dovada doctrinei este conţinută în versetele treisprezece şi patrusprezece. Apostolul argumentează astfel: Pedeapsa presupune păcat; păcatul presupune legea; pentru că păcatul nu este imputat acolo unde nu este lege. Toţi oamenii sunt pedepsiţi; ei toţi sunt subiectul relelor penale. De aceea, ei sunt toţi învinuiţi de păcat, şi în consecinţă toţi sunt vinovaţi de violarea legii. Faptul că legea nu poate fi legea lui Moise, pentru că oamenii au murit (adică, erau supuşi pedepsei legii) înainte ca legea aceea să fie dată. Ea nu poate fi legea aşa cum este scrisă ea în inimă; pentru aceia care mor fără să fi comis nici un păcat personal. De aceea, acestea sunt rele penale care vin asupra întregii omeniri înainte de orice ar fi în starea lor sau în comportamentul lor pentru a merita un asemenea chin. De aceea, temeiul acelui chin trebuie să fie căutat în afara lor, adică în păcatul primului lor părinte. De aici, Adam este tiparul lui Hristos. Aşa cum unul este capul şi reprezentantul rasei sale, la fel celălalt este capul şi reprezentantul poporului său. Aşa cum păcatul unuia este motivul condamnării posterităţii sale, la fel dreptatea celuilalt este motivul justificării tuturor celor care sunt în el. Dar deşi există această măreaţă analogie între căderea şi răscumpărarea omului, cu toate acestea, există anumite puncte diferite, toate în favoarea planului de răscumpărare. Dacă noi murim datorită ofensei unui singur om, cu mult mai mult harul va fi din belşug pentru toţi printr-un singur om. Dacă pentru o singură ofensă sentinţa condamnării a trecut asupra tuturor, justificarea gratuită este faţă de multe ofense. Dacă suntem condamnaţi pentru un păcat în care noi nu am avut nici o participare personală şi voluntară, cu cât mai mult vom trăi datorită dreptăţii, pe care o primim cu sinceritate. De aceea, continuă Apostolul, în aplicaţia ilustraţiei sale, dacă toţi oamenii (în unire cu Adam) sunt condamnaţi prin ofensa unui singur om, tot aşa, toţi (în unire cu Hristos) vor fi justificaţi datorită dreptăţii unui singur om. Aşa cum o singură neascultare a omului ne-a constituit păcătoşi, aşa ascultarea unui singur om ne constituie drepţi, (versetele 18 şi 19). Din aceste premize, Apostolul trage două concluzii: Prima, că legea nu a fost proiectată pentru justificare, ci pentru ca păcatul să abunde în cunoştinţa şi în conştiinţa oamenilor; şi a doua, că acolo unde păcatul a fost din abundenţă, acolo harul se va înmulţi cu mult mai mult. Beneficiile şi binecuvântările răscumpărării vor întrece cu mult toate relele apostaziei.

 

Orice s-ar putea crede despre detaliile acestei expoziţii, cu greu poate fi vre-o îndoială că aceasta exprimă ideea centrală a pasajului. Puţini se pot îndoi, şi puţini s-au îndoit vre-odată, că Apostolul învaţă aici în mod clar că păcatul lui Adam este motivul juridic pentru condamnarea rasei sale. Alături de aceasta, este de acord, aşa cum am văzut, nu numai relatarea Scripturală despre cădere, ci şi ceea ce învaţă Apostolul în 1 Corinteni 15:21, 22: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” Unirea cu Adam este cauza morţii; unirea cu Hristos este cauza vieţii.

Argument din consimţământul general.

Imputarea păcatului lui Adam a fost doctrina Bisericii universale din toate erele. Aceasta a fost doctrina iudeilor, derivată din învăţătura clară a Scripturilor Vechiului Testament. Şi ea a fost şi este doctrina bisericilor greceşti, latine, Luterane şi Reformate. Negarea ei este o noutate. Doar din vremea ridicării Arminianismului o parte considerabilă dintre creştini s-au aventurat să fie împotriva unei doctrine care este învăţată atât de clar în Biblie, şi este susţinută de atât de multe fapte istorice şi din experienţă. Punctele de diversitate cu referire la acest subiect nu au legătură cu faptul că păcatul lui Adam este imputat posterităţii sale, ci ori datorită acelei imputări ori datorită consecinţelor ei. În Biserica greacă au fost adoptate cele mai inferioare puncte de vedere care predominau printre creştini. Teologii din acea biserică susţineau în general că moartea naturală, deteriorarea naturii noastre şi o schimbare în rău a întregii stări a lumii, au fost singurele rele penale pe care le suferă rasa umană datorită păcatului lui Adam. În Biserica latină din timpul Evului Mediu, aşa cum am văzut deja, s-a obţinut o mare diversitate de opinii cu privire la natura şi extinderea relelor aduse asupra lumii de apostazia primului nostru părinte. Consiliul de la Trent a declarat acele rele a fi moartea, pierderea dreptăţii originale, şi păcatul care este declarat a fi moartea sufletului. Luteranii şi Reformaţii au susţinut aceeaşi doctrină cu o mai mare fermitate şi cu un mai mare zel. Dar în toată această diversitate se recunoştea în mod universal, mai întâi, că anumite rele sunt aplicate asupra întregii omeniri datorită păcatului lui Adam; şi, al doilea lucru, că acele rele sunt penale. În ceea ce o privea pe Biserică, oamenii au fost ţinuţi ca să suporte într-un grad mai mare sau mai mic, pedeapsa pentru păcatul primului lor părinte.

Obiecţii faţă de doctrină.

Ne-am referit deja în mod incidental la marea obiecţie faţă de această doctrină, că este în mod clar nedrept ca un om să fie pedepsit pentru păcatul altuia. Ce este pedeapsa? Este răul datorat suferinţei aplicate pentru a sprijini legea. Unde este nedreptatea că un om ar trebui, datorită unirii dintre el şi altul, să fie pedepsit pentru păcatul altuia? Dacă ar fi o nedreptate în acest caz, aceasta trebuie să fie în aplicarea suferinţei anterior, sau indiferent de meritele rele personale. Acest lucru nu constă în motivul aplicării. Aplicarea suferinţei pentru a satisface răutatea sau răzbunarea este desigur o crimă. Desigur, a o aplica doar datorită capriciului nu este mai puţin greşit. A o aplica pentru realizarea unui scop corect şi dezirabil ar putea fi nu doar ceva corect, ci ceva binevoitor. Oare sprijinul legii divine nu este un astfel de scop? Faptul că toată omenirea suferă datorită păcatului lui Adam nu poate fi negat şi nu este negat de nici un credincios în Biblie. Nu se poate nega faptul că aceste suferinţe au fost proiectate. Ele sunt incluse în ameninţările făcute la început. Ele au fost declarate în Biblie în mod expres a fi penale. Se spune că sentinţa de condamnare a trecut asupra tuturor oamenilor datorită ofensei unui singur om. O parte din pedeapsa ameninţată împotriva păcatului în marele strămoş al rasei a fost că posteritatea sa va suferi consecinţele fărădelegii sale. Astfel ei suferă aceasta. De aceea, este inutil să negăm faptul că nu se obţine nici o uşurare prin negarea acestor suferinţa care sunt aplicate în execuţia pedepsei legii şi pentru obiectivul infinit mai important al susţinerii autorităţii sale.

 

§ 10. Imputarea mijlocită.

 

Cam pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea, Amyraut, Cappel, şi La Place (sau Placaeus), trei profesori distinşi de la şcoala teologică franceză din Saumur, au introdus mai multe modificări ale doctrinei Augustiniane sau Reformate despre decrete, alegere, ispăşire, şi despre imputarea păcatului lui Adam. La Place învăţa că noi derivăm o natură coruptă de la Adam, şi că acea natură coruptă, şi nu păcatul lui Adam, este motivul condamnării care a venit asupra întregii omeniri. Când s-a obiectat faţă de această afirmaţie a cazului că aceasta a omis viziunea vinei primului păcat al lui Adam, el nu a negat imputarea acelui păcat, ci pur şi simplu a făcut aceasta dependentă de participarea noastră în natura sa coruptă. Noi suntem depravaţi în mod intrinsec şi de aceea, noi suntem implicaţi în vina păcatului lui Adam. Nu există o imputare directă sau imediată a păcatului lui Adam faţă de posteritatea sa, ci doar o imputare indirectă sau mijlocită a ei, bazată pe faptul că noi împărtăşim caracterul său moral. Aceste puncte de vedere au fost prezentate prima dată de către La Place într-o dispută, „De statu hominis lapsi ante gratiam,” publicată în „Theses Salmurienses,” („Teze Salmuriense”, n.tr.) şi apoi, într-un mod mai elaborat în tratatul, „De imputatione primi peccati Adami.” Această doctrină a fost condamnată în mod formal de Sinodul Naţional al Franţei în 1644–45;⁷¹ de bisericile elveţiene în „Formula Consensus;” („Formulă de consens”, n.tr.) şi de teologii din Olanda. Jaeger, un preot Luteran, în cartea sa „Ecclesiastical History,” („Istoria clericală”, n.tr.)⁷² este justificat spunând, „Contra doctrinam Plactaei — tota Gallia reformata, quin et Theologi reformati in Hollandia surrexere.” Decretul Sinodului francez de la Charenton cu privire la acest subiect este următorul: „Cum relatum esset ad Synodum, scripta quaedam . . . . prodisse, quae totam rationem peccati originalis sola corruptione haereditaria in omnibus homnibus inhaerente definiunt, et primi peccati Adami imputationem negant: Damnavit Synodus doctrinam ejusmodi, quatenus peccati originalis naturam ad corruptionem haereditariam posterum Adae ita restringit, ut imputationem excludat primi illius peccati, quo lapsus est Adam: Adeoque censuris omnibus ecclesiasticis subjiciendos censuit pastores, professores, et quoscunque alios, qui in hujus quaestionis disceptatione a communi sententia recesserit Ecclesiarum Protestantium, quae omnes hactenus et corruptionem illam, et imputationem hanc in omnes Adami posteros descendentem agnoverunt.”

 

Pentru a evita forţa acestei decizii, Placaeus a propus distincţia dintre imputarea mijlocită şi cea imediată. El a spus că el nu neagă imputarea păcatului lui Adam, ci doar că acest lucru precedă viziunea corupţiei ereditare. Dar exact acest lucru este ceea ce a afirmat Sinodul. Corupţia ereditară, sau moartea spirituală este pedeapsa, sau, aşa cum este exprimată ea de către confesiunile Luterane, de către Calvin şi în general de către Protestanţi, era un rău provocat de „judecata dreaptă a lui Dumnezeu, datorită păcatului lui Adam (propter peccatum Adami).” Formula Consensus Ecclesiarum Helveticarum a fost stabilită în 1675, în opoziţie faţă de doctrina lui Amyraut despre harul universal, faţă de doctrina lui Placaeus despre imputarea mijlocită, şi faţă de cea a celorlalţi cu privire la ascultarea activă a lui Hristos.⁷³ În acea Formulă se spune: „Censemus igitur (adică, pentru că legământul faptelor nu a fost făcut doar cu Adam, ci de asemenea, cu întreaga rasă umană) peccatum Adami omnibus ejus posteris, judicio Dei arcano et justo, imputari. Testatur quippe Apostolus ‘in Adamo omnes peccasse:’ ‘Unius hominis inobedientia peccatores multos constitui;’ et ‘in eodem omnes mori.’ Neque vero ratio apparet, quemadmodum haereditaria corruptio, tanquam mors spiritualis, in universum genus humanum justo Dei judicio cadere possit, nisi ejusdem generis humani delictuin aliquod, mortis illius reatum inducens, praecesserit. Cum Deus justissimus totius terrae judex nonnisi sontem puniat.”⁷⁴

 

Rivet, unul dintre profesorii de la Universitatea din Leyden, a publicat un tratat în sprijinul deciziei Sinodului francez, intitulat „Decretum Synodi Nationalis Ecclesiarum Reformatarum Galliae initio anni 1645, de Imputatione primi Peccati omnibus Adami posteris, cum Ecclesiarum et Doctorum Protestantium consensu, ex scriptis eorum ab Andrea Riveto collecto.” Acest tratat este conţinut în al treilea volum al ediţiei în format in-folio al lucrărilor sale. Colegii săi de la Universitate au publicat girul lor formal al lucrării sale, şi a recomandat-o în mod sincer ca un antidot al noii doctrine a lui Placaeus. Teologii de la alte universităţi din Olanda s-au unit în această condamnare a doctrinei imputării mijlocite. Ei o numesc eu[rhma Imputationis Mediataee a „ficulneum nuditatis indecentis tegumentum,” şi insistă că imputarea păcatului lui Adam nu se bazează mai mult pe corupţia noastră inerentă decât se bazează imputarea dreptăţii lui Hristos pe sfinţenia noastră inerentă. „Quomodo et justitia Christi electis imputatur, non mediate per renovationem et obedientiam horum propriam, sed immediate, ad quam haec ipsa propria eorum obedientia demum subsequitur.”⁷⁵ Aceste două mari doctrine au fost considerate ca fiind unite în mod inseparabil. Teologii Protestanţi sunt de acord să susţină că „Imputatio justitiae Christi et culpae Adami pan passu ambulant, et vel utraque ruit, vel utraque agnosci debet.”⁷⁶

Imputarea mijlocită din afara Bisericii franceze.

Deşi doctrina imputării mijlocite a fost condamnată în general deopotrivă de Bisericile Reformate şi cele Luterane, ea şi-a găsit câţiva apărători distinşi dincolo de hotarul Bisericii franceze. Tânărul Vitringa, Venema, şi Stapfer, în cartea sa „Polemical Theology,” („Teologie controversată”, n.tr.) i-au acordat aprobarea lor. După ultimul autor numit aceasta a fost adoptată de Preşedintele Edwards, într-un capitol din lucrarea sa „Original Sin” („Păcatul Original”, n.tr.). Totuşi, aceasta apare acolo doar ca o excrescenţă. Ea nu a fost adoptată în sistemul său aşa încât să califice punctele sale de vedere teologice cu privire la alte doctrine. Deşi Preşedintele Edwards nu se ataşează faţă de doctrina lui Placaeus, aşa cum spune el,⁷⁷ „că înclinarea rea este prima, şi povara vinei este consecventă,” cu toate acestea, el învaţă expres doctrina imputării imediate în mod formal şi în cele din urmă în alte părţi ale acelei lucrări. (1.) El argumentează într-o secţiune întreagă pentru a dovedi conducerea federală a lui Adam. (2.) El susţine că ameninţarea cu moartea făcută lui Adam a inclus pierderea dreptăţii originale şi moartea spirituală. (3.) Că ameninţarea a inclus posteritatea sa, şi că relele care le suferă ei în consecinţă datorită păcatului său sunt într-adevăr penale. Dacă ar fi aşa, dacă pierderea dreptăţii originale şi depravarea intrinsecă sunt penale, ei presupun vina antecedentă. Adică, o vină antecedentă, şi nu o consecinţă a existenţei şi a viziunii depravării. (4.) În expunerea sa din Romani 5:12–21, el învaţă expres doctrina obişnuită, şi spune, „Aşa cum acest loc este complet şi foarte clar, aşa este şi doctrina corupţiei naturii, aşa cum este derivată din Adam, şi de asemenea şi imputarea primului său păcat, sunt deopotrivă învăţate clar în aceasta. Imputarea fărădelegii lui Adam este afirmată într-adevăr cel mai direct şi cel mai frecvent. Noi suntem asiguraţi aici că prin păcatul unui om moartea a trecut asupra tuturor; toţi fiind consideraţi faţă de această pedeapsă ca şi când ar fi păcătuit (astfel aceasta este implicată) în păcatul acelui om. Şi aceasta este repetată, din nou şi din nou, că toţi sunt condamnaţi, mulţi sunt morţi, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, etc., prin ofensa unui singur om, prin neascultarea unuia, şi printr-o singură ofensă.”⁷⁸ Deoarece vina precede pedeapsa, aşa cum spune Edwards, dacă depravarea sau moartea spirituală este o pedeapsă, atunci imputarea primului păcat al lui Adam precede depravarea, şi nu este o consecinţă a acestuia. Aceasta este reprezentarea curentă în toată lucrarea despre Păcatul Original. Doar în răspunsul faţă de obiecţia că este nedrept ca noi să fim pedepsiţi pentru păcatul lui Adam, el intră într-o discuţie neînţeleasă metafizică despre natura identităţii, şi încearcă să dovedească⁷⁹ că Adam şi posteritatea sa sunt una, şi nu sunt agenţi distincţi. De aceea, în cele din urmă, Edwards a adoptat mai degrabă realismul decât imputarea mijlocită. Placaeus şi asociaţii săi, pentru a apăra justificarea pe care ei au adoptat-o, au apelat la multe pasaje din scrierile teologilor mai timpurii care par să ignore imputarea imediată a păcatului lui Adam, şi a pune condamnarea în principal asupra rasei, dacă nu exclusiv, asupra depravării ereditare derivate din primul nostru părinte. Astfel de pasaje erau uşor de găsit, şi ele sunt justificate uşor fără a presupune, contrar celei mai clare dovezi, că imputarea directă a păcatului al lui Adam a fost fie pusă la îndoială fie negată. Înainte ca Arius să se ridice cu negarea directă a adevăratei divinităţi a lui Hristos şi a doctrinei Trinităţii, limbajul scriitorilor clerici era confuz şi contradictoriu. În aceeaşi fel, chiar în Biserica latină, şi chiar în scrierile lui Augustin, se pot găsi multe lucruri, înainte de ridicarea controversei Pelagiane, care sunt greu de împăcat cu sistemul Augustinian. Augustin a fost obligat să publice un volum de retrageri, şi în multe cazuri în care el nu a avut nimic de retractat, el a găsit multe lucruri de modificat şi de explicat. De aceea, nu este minunat că înainte ca cineva să nege în mod deschis doctrina imputării imediate, şi în special când doctrina egală în importanţă a depravării ereditare a fost respinsă în mod deschis de către o partidă influentă din Biserica Catolică, teologii Protestanţi să ignore în mod evident o doctrină pe care nimeni nu a negat-o, şi să îşi dedice atenţia lor în principal asupra punctelor care erau atunci în controversă. Totuşi, Rivet arată clar că deşi nu este exprimată proeminent, imputarea imediată a păcatului lui Adam este presupusă în mod universal. Acest lucru este clar din faptul că toate consecinţele rele ale apostaziei lui Adam, mortalitatea, pierderea dreptăţii originale, corupţia naturii sau moartea spirituală, etc., etc., au fost natura pedepsei. Ceea ce Reformatorii au fost nerăbdători să susţină a fost că depravarea originală ereditară (concupiscenţa, în limbajul Bisericii latine) era natura păcatului, şi în consecinţă, că oamenii nu pier în mod veşnic doar datorită propter peccatum alienum, ci şi datorită propter peccatum proprium. Aşa au stat lucrurile în special cu Calvin. În Mărturisirea de credinţă pe care el a redactat-o pentru şcoala din Geneva, se spune, „Singuli nascuntur originali peccato infecti . . . et a Deo damnati, non propter alienum delictum duntaxat, sed propter improbitatem, quae intra eos est.” Şi în altă parte el spune: „Dicimus Deum justo judicio nobis in Adamo maledixisse, ac voluisse nos ob illius peccatum corruptos nasci, ut in Christo instauremur.” Din nou: „Peccavit unus, omnes ad poenam trahuntur, neque id modo, sed ex unius vitio, contagionem omnnes contrahunt.” Din nou: „Si quaeratur causa maledictionis, quae incumbit omnibus posteris Adae, dicitur esse alienum peccatum, et cujusque proprium.” Cu acelaşi efect, Beza spune:⁸⁰ „Tria sunt quae hominem reum constitunut coram Deo, (1.) Culpa promanans ex eo quod omnes peccavimus in proto lapso (Rom. v. 12). (2.) Corruptio quae est paena istius culpae, impositam tam Adamo, quam posteris. (3.) Peccata quae perpetrant homines adulti.”⁸¹ Directorul Cunningham⁸² atrage atenţia asupra faptului că doctrina imputării imediate a păcatului lui Adam este afirmată mult mai explicit în Catehismul mare şi în Catehismul mic de la Westminster decât în Mărturisirea de credinţă. El justifică foarte natural presupunerea că negarea doctrinei de către Placaeus nu a atras atenţia în Anglia atunci când a fost structurată Mărturisirea (1646), dar a devenit cunoscută înaintea completării Catehismelor.

Obiecţii la doctrina imputării mijlocite.

Principalele obiecţii împotriva doctrinei imputării mijlocite sunt, –

 

1. Faptul că aceasta neagă ceea ce afirmă Scripturile. Scripturile afirmă că sentinţa de condamnare a trecut asupra tuturor oamenilor datorită păcatului unui singur om. Acest lucru este negat de doctrina imputării mijlocite, şi afirmă că motivul acelei condamnări este depravarea intrinsecă. Noi suntem socotiţi părtaşi la păcatul lui Adam doar pentru că noi avem o natură coruptă derivată din el. Totuşi, potrivit Scripturilor, motivul pentru care noi suntem depravaţi este că noi suntem priviţi ca părtaşi ai păcatului său, sau pentru că vina acelui păcat ne este imputată nouă. Vina este ordinea naturii şi de fapt precede moartea spirituală care este consecinţa ei penală.

 

2. Această doctrină neagă caracterul penal al corupţiei ereditare în care sunt născuţi toţi oamenii. Potrivit Scripturilor şi credinţei bisericii universale, mortalitatea, pierderea dreptăţii originale şi corupţia ereditară sunt aplicate asupra omenirii în executarea ameninţării făcute împotriva lui Adam, şi sunt incluse în cuvântul cuprinzător, moarte, prin care a fost exprimată pedeapsa ameninţată. Acest lucru este predat în mod energic de Preşedintele Edwards ca şi de oricare dintre ceilalţi teologi Reformaţi. El dedică o secţiune din lucrarea sa pentru a dovedi că moartea menţionată în Geneza, şi despre care vorbeşte Apostolul în Romani 5:12, includea moartea spirituală, şi că posteritatea lui Adam a fost inclusă în acea pedeapsă. El spune: „Calamităţile care vin peste ei ca o consecinţă a păcatului său, sunt aduse asupra lor ca şi pedepse.”⁸³ Mai mult, el spune că acestea distrug întregul orizont al argumentului Apostolului „de a presupune că moartea despre care vorbeşte el aici că hoinăreşte asupra omenirii prin păcatul lui Adam, nu vine ca o pedeapsă.”⁸⁴ Şi din nou: „Eu nu presupun depravarea naturală a posterităţii lui Adam este datorată doar cursului naturii; ea se datorează şi dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.”⁸⁵ Dar pedeapsa presupune vină; dacă pierderea dreptăţii şi corupţia consecventă a naturii sunt pedepse, ele presupun imputarea antecedentă a vinei; şi de aceea, imputarea este imediată şi nu mijlocită; ea este antecedentă şi nu în consecinţă faţă de sau datorită depravării inerente. Punctul de vedere pe care îl prezintă în mod uniform cu privire la acest subiect este că Dumnezeu l-a numit pe Adam capul şi reprezentantul rasei sale. Pedeapsa ataşată legământului făcut cu el, şi care a inclus posteritatea sa, a fost pierderea favorii şi părtăşiei divine. Consecinţele confiscării favorii divine în cazul lui Adam au fost, (1.) Pierderea dreptăţii originale; (2.) Corupţia consecventă a întregii sale naturi; şi (3.) Expunerea la moartea veşnică. Aceste consecinţe au venit asupra posterităţii sale în aceeaşi ordine: prima, pierderea sau mai degrabă lipsa dreptăţii originale; a doua, corupţia naturii; şi a treia, expunerea la moartea veşnică; astfel că nici un copil al lui Adam nu este expus la moartea veşnică indiferent de păcătoşenia sa personală şi nevrednicia sa. Cu privire la acest punct, Turrettin spune: „Poena quam peccatum Adami in nos accersit, vel est privativa, vel positiva. Prior est carentia et privatio justitiae originalis; posterior est mors tum temporalis, tum aeterna, et in genere mala omnia, quae peccatoribus immittuntur. Etsi secunda necessario sequitur primam ex natura rei, nisi intercedat Dei misericordia, non debet tamen cum ea confundi. Quoad primam dicimus Adami peccatum nobis imputari immediate ad poenam privativam, quia est causa privationis justitiae originalis, et sic corruptionem autecedere debet saltem ordine naturae; sed quoad posteriorem potest dici imputari mediate quoad poenam positivam, quia isti poenae obnoxii non sumus, nisi postquam nati et corrupti sumus.”⁸⁶ Vogelsang⁸⁷ spune: „Certe neminem sempiterna subire supplicia propter inobedientiam protoplasti, nisi mediante cognata perversitate.” Şi Mark⁸⁸ spune că dacă Placaeus şi alţii nu au vrut să spună nimic mai mult prin imputarea mijlocită decât că „hominum natorum actualem punitionem ulteriorem non fieri nudo intuitur Adamicae transgressionis absque interveniente etiam propria corruptione et fluentibus hinc sceleribus variis, neminem orthodoxum possent habere obloquentem.” Dar el adaugă, evident, ei au vrut să spună mai mult. Ei neagă imputarea primului păcat al lui Adam ca şi cauză a acestei corupţii inerente. Aşa cum Adam prin apostazia sa a devenit supus morţii veşnice, dar prin intervenţia harului răscumpărător a fost salvat fără îndoială de aceasta, tot aşa, deşi toată posteritatea sa a devenit răspunzătoare de aceeaşi pedeapsă îngrozitoare prin corupţia lor intrinsecă, totuşi noi avem toate motivele să credem şi să sperăm că nici o fiinţă umană nu piere de fapt fără să se expună în mod personal la pedeapsa legii prin fărădelegea sa existentă. Totuşi, acest lucru este prin răscumpărarea prin Hristos. Toţi cei care mint în copilărie sunt mântuiţi fără îndoială, dar ei sunt mântuiţi prin har. Cu toate acestea, este important ca să fie înţelese în mod clar punctele de vedere reale ale Bisericilor Reformate cu privire la imputarea imediată. Aceste biserici nu învaţă că primului păcat al lui Adam este singurul motiv şi cel imediat al condamnării posterităţii sale la moartea veşnică, ci faptul că acesta este motivul confiscării de la ei a favorii divine din care decurge pierderea dreptăţii originale şi corupţia întregii noastre naturi, care în la rândul lor devin motivul apropiat al expunerii lor la pierzarea veşnică, faţă de care, totuşi, aşa cum aproape toţi Protestanţii cred, sunt salvaţi toţi cei care nu au alte păcate de care să răspundă.

Imputarea mijlocită creşte greutăţile explicării ei.

3. Aceasta este o obiecţie în plus la doctrina imputării mijlocite care creşte în loc să uşureze dificultatea cazului. Aceasta neagă faptul că s-a făcut un legământ cu Adam. Aceasta neagă faptul că omenirea a avut vre-odată o probă. Aceasta presupune că în virtutea legii naturale a propagării, atunci când Adam a pierdut imaginea lui Dumnezeu şi a devenit păcătos, copiii săi i-au moştenit caracterul său, şi pe baza acelui care sunt supuşi mâniei şi blestemului lui Dumnezeu. De aceea, toate relele pe care doctrina Scripturală şi Bisericească le reprezintă ca venind asupra posterităţii lui Adam ca o pedeapsă juridică pentru primului său păcat, doctrina imputării mijlocite le reprezintă ca aplicări suverane, sau ca simple consecinţe naturale. Ceea ce Scripturile declară a fi o judecată corectă, Placaeus face să fie o dispensaţie arbitrară.

Inconsecvenţa cu argumentul Apostolului din Romani 5:12–21.

4. Totuşi, o obiecţie mai serioasă este că această doctrină distruge paralela dintre Adam şi Hristos pe care Apostolul pune un accent atât de mare în Epistola sa către Romani. Marele punct pe care el se străduieşte să îl înveţe şi să îl ilustreze, şi pe care el îl reprezintă ca un element cardinal în metoda mântuirii, este că oamenii sunt justificaţi datorită unei dreptăţi care nu este în mod personal a lor. Pentru a ilustra şi a confirma această mare doctrină fundamentală, el se referă la faptul că oamenii au fost condamnaţi pentru un păcat care nu este personal al lor. El insistă de mai multe ori că datorită păcatului lui Adam, şi nu datorită propriului nostru păcat sau a păcătoşeniei noastre, sentinţa morţii (confiscarea favorii divine) a trecut asupra tuturor oamenilor. Datorită acestui motiv el îi îndeamnă pe oameni mai încrezător să se bazeze pe promisiunea justificării pe baza unei dreptăţi care nu este a noastră în mod intrinsec. Această paralelă este distrusă, doctrina şi argumentul Apostolului sunt răsturnate, dacă s-ar nega faptul că păcatul lui Adam, ca antecedent oricărui păcat sau păcătoşenii a noastre, este temeiul condamnării noastre. Dacă noi suntem părtaşi ai consecinţelor penale ale păcatului lui Adam doar datorită naturii corupte derivate dintr-o lege a naturii din el, atunci noi suntem justificaţi doar pe baza sfinţeniei noastre inerente derivată dintr-o lege a harului din Hristos. Astfel, noi avem doctrina justificării subiective, care răstoarnă marea doctrină a Reformei, şi marea temelie a păcii şi încrederii poporului lui Dumnezeu, şi anume, că o dreptate care nu este în noi ci este elaborată pentru noi, dreptatea altuia, chiar a veşnicului Fiul al lui Dumnezeu, şi de aceea, o dreptate infinit meritorie, este temelia justificării noastre înaintea lui Dumnezeu. Orice doctrină care tinde să anuleze sau să slăbească dovada Scripturală a acestui articol fundamental al credinţei noastre, este încărcată cu un rău mai mare decât cel care aparţine în ea considerată în sine. Acesta este motivul pentru care teologii Reformaţi s-au opus cu atâta zel doctrinei lui La Place. Ei au văzut şi au spus că pe baza principiilor sale, doctrina imputării dreptăţii lui Hristos antecedent sfinţirii noastre nu putea să fie apărată.

Doctrina întemeiată pe un principiu fals.

5. Totuşi, probabil cea mai serioasă obiecţie împotriva doctrinei imputării mijlocite este extrasă din principiul pe care aceasta se bazează, şi din argumentele apărătorilor ei în sprijinul ei. Marele principiu pe care se insistă pentru a sprijini această doctrină este că un om nu poate fi în mod drept pedepsit pentru păcatul altuia. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci există o nedreptate în Dumnezeu de a pedepsi fărădelegile părinţilor în copiii lor. Atunci era nedrept ca Hristos să declare că sângele profeţilor junghiaţi de la început să vină asupra oamenilor din generaţia sa. Atunci este nedrept ca evreii din zilele noastre, şi chiar de când a fost răstignit Domnul nostru, să fie risipiţi şi jupuiţi, potrivit prezicerilor profeţilor, pentru respingerea lui Mesia. Atunci, de asemenea, potopul trimis în mânie asupra lumii, distrugerea Sodomei şi Gomorei, şi exterminarea Canaaniţilor, în care mii de copii au pierit inocenţi faţă de ofensele pentru care aceste judecăţi au fost aplicate, au fost toate acte de injustiţie uimitoare. Dacă acest principiu ar fi corect, atunci administrarea conducerii divine asupra lumii, tratativele lui Dumnezeu cu naţiunile şi cu Biserica, nu admit nici o apărare. El i-a considerat de la început şi în tot timpul pe copii responsabili pentru comportamentul părinţilor, i-a inclus fără consimţământul lor în legămintele făcute cu părinţii lor, şi a adus asupra lor consecinţele încălcărilor unor astfel de legăminte faţă de care ei nu erau personal vinovaţi, precum le-a acordat şi binecuvântări bogate păzite de fidelitatea strămoşilor lor fără ceva meritoriu din partea lor. Mai mult, dacă principiul în chestiune ar fi valabil, atunci întreaga doctrină Scripturală despre jertfă şi ispăşire este o iluzie. Şi atunci, de asemenea, trebuie să adoptăm teoria Sociniană care în loc să facă din moartea lui Hristos o satisfacere penală pentru păcat, o face doar o imprimare simbolică a adevărului – un serviciu didactic şi nu ispăşitor. Teologii Reformaţi sin secolul şaptesprezece şi-au exprimat adâncul lor regret pentru că oamenii care profesează ortodoxia trebuie să adopte din Pelagianis et Pelagianizantibus, împotriva doctrinei imputării imediate, „exceptiones” et “objectiones . . . . petitas a Dei justitia et veritate, ab actus et personae Adamicae singularitate, ex sceleris longe ante nos praeterito tempore, ex posterum nulla scientia vel consensione in illud, ex non imputatis aliis omnibus factis et fatis Adami, etc.,” which had so often been answered in the controversies with the Socinians and Remonstrants.”⁸⁹ Este foarte clar că dacă o astfel de constituţie nu poate fi întemeiată în mod corect între oameni, chiar de Dumnezeu, că un om poate purta în mod corect fărădelegea altuia, atunci Biblia şi Providenţa devin asemănător de neinteligibile, şi marile doctrine despre credinţa creştină sunt răsturnate.

Teoria propagării.

Teoria celor care neagă toată imputarea păcatului lui Adam asupra posterităţii sale, fie ea mijlocită fie imediată, şi care justifică corupţia rasei rezultată din apostazia sa prin legea generală a propagării, că cine se aseamănă se adună, diferă numai în termeni faţă de doctrina lui La Place. Tot ceea ce el a înţeles prin imputarea mijlocită era că descendenţii lui Adam, care au derivat de la el o natură coruptă, au acelaşi caracter moral, şi de aceea sunt consideraţi vrednici de aceeaşi condamnare. Acest lucru este admis de apărătorii teoriei tocmai menţionate. De aceea, doctrina lor este răspunzătoare faţă de toate obiecţiile care sunt aduse împotriva doctrinei imputării mijlocite, şi de aceea ele nu necesită o considerare separată.

 

§ 11. Preexistenţa.

 

Principiul că un om poate fi în mod corect considerat responsabil sau privit ca vinovat doar pentru faptele sale proprii voluntare şi pentru consecinţele lor subiective, este atât de plauzibil încât pentru multe minţi acesta are autoritatea unui adevăr intuitiv. Totuşi, este atât de clar că doctrina Bibliei şi mărturia experienţei că oamenii sunt născuţi în păcat, că ei vin în lume într-o stare de vină şi de poluare morală, că se ridică necesitatea de a împăca acest fapt cu ceea ce ei privesc a fi evident adevărat în sine. Au fost propuse două teorii pentru a efectua această reconciliere. Primul principiu este cel al preexistenţei. Origen, şi după el unul pe aici şi altul pe acolo în istoria Bisericii, până în ziua de azi, au presupus că oamenii au existat în altă stare de existenţă înainte de naşterea lor în această lume, şi au păcătuit în mod voluntar împotriva lui Dumnezeu în acea stare anterioară, ei au venit în această lume împovăraţi cu vina şi poluarea datorată actului lor personal voluntar. Această viziune a subiectului nu a fost adoptată niciodată de nici o biserică creştină, nu aparţine propriu-zis teologiei creştine. Este suficient să remarcăm despre aceasta, că: –

 

1. Ea nu pretinde că este învăţată în Scripturi, şi de aceea ea nu poate fi un articol de credinţă. Protestanţii sunt uniţi în învăţătura că „Întregul sfat al lui Dumnezeu, cu privire la toate lucrurile necesare pentru slava sa, şi mântuirea omului, credinţă şi viaţă, este sau înregistrată expres în Scriptură, sau printr-o consecinţă bună şi necesară poate fi dedus din Scriptură, la care nu poate fi adăugat nimic oricând, fie prin noi revelaţii ale Duhul, sau prin tradiţiile oamenilor.” Deoarece doctrina preexistenţei sufletelor nu este înregistrată expres în Scriptură, şi nici nu este deductibilă din aceasta, aşa cum se recunoaşte, ea nu poate fi primită ca unul dintre principiile formative ale doctrinei creştine. Tot ceea ce apărătorii ei creştini susţin este că ea nu este contrazisă în Scriptură, şi de aceea ei sunt liberi să o păstreze.

 

2. Dar nici măcar acest lucru nu poate fi admis. Ea este contrară în mod expres faţă de învăţăturile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Potrivit istoriei creaţiei, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu. Trupul său a fost modelat din ţărâna pământului, şi sufletul său a fost derivat imediat din Dumnezeu, şi a fost pronunţat a fi „foarte bun.” Acest lucru este în întregime inconsecvent cu ideea că Adam a fost un spirit căzut. Biblia de asemenea învaţă că Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu în cunoştinţă, dreptate, şi sfinţenie, şi a căzut din acea stare în această viaţă, şi nu într-o stare de fiinţă anterioară şi mai înaltă. Aşa cum am văzut, de asemenea, Scripturile ne spun că printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi moartea prin păcat, pentru că toţi oamenii au păcătuit în acel singur om. Există o relaţie cauzală între păcatul lui Adam şi condamnarea şi păcătoşenia posterităţii sale. Aceasta contrazice teoria care se referă la păcătoşenia prezentă a oamenilor, nu faţă de actul lui Adam, ci faţă de actul voluntar al fiecărui om individual, într-o stare anterioară de existenţă.

 

3. Această doctrină este atât de lipsită de suport din partea mărturiei conştiinţei cât şi din partea autorităţii Scripturii. Nici un om nu are vre-o reminiscenţă dintr-o existenţă anterioară. Nu este nimic în această stare prezentă care să îl conecteze pe el cu o stare anterioară de existenţă. Ea este o simplă, pură presupunere, fără cea mai mică dovadă din partea oricăror fapte cunoscute.

 

4. Dacă teoria este adevărată, ea nu permite nici o uşurare. Păcatele despre care noi nu ştim nimic; care au fost comise de noi mai înainte de a ne naşte; care nu pot fi aduse acasă în conştiinţă ca şi păcate ale noastre, nu pot fi niciodată motive corecte de pedeapsă, nu mai mult decât faptele unui idiot. Totuşi, nu este necesar să urmărim mai departe acest subiect, deoarece obiecţiile aduse împotriva teoriei realiste, în majoritatea cazurilor, se sprijină cu o forţă egală de teoria preexistenţei.

 

§ 12. Teoria realistă.

 

Cei care resping doctrina de neconceput a preexistenţei şi totuşi susţin principiul că vina se poate ataşa doar la ceea ce este datorat influenţei noastre, sunt conduşi să presupună că Adam şi rasa sa sunt una în acest sens, că actul său de neascultare a fost literal actul întregii omeniri. Şi în consecinţă că ei sunt tot atât de vinovaţi în mod personal datorită lui, aşa cum a fost Adam însuşi; şi că acea corupţie intrinsecă care decurge din acel act, ne aparţine nouă în acelaşi sens şi în acelaşi fel, ca acela în care ea i-a aparţinut lui. De aceea, se spune despre păcatul lui că, „Este al nostru nu pentru că el este imputat nouă; ci el este imputat nouă, pentru că el este cu adevărat şi pe bună dreptate al nostru.” Noi trebuie să ne luptăm în mod constant cu ambiguitatea termenilor. Există un sens în care propoziţia de mai sus este perfect adevărată, şi există un sens în care ea nu este adevărată. Este adevărat că dreptatea lui Hristos ne este imputată nouă pentru că ea este a noastră potrivit termenilor legământului harului; pentru că ea a fost elaborată pentru nou de către marele nostru cap şi reprezentant, care a ascultat şi a suferit în locul nostru. Dar nu este adevărat că ea este a noastră în sensul că noi am fost agenţii prin care această dreptate a fost efectuată, sau persoanele în care ea există. În aceeaşi manieră, se poate spune că păcatul lui Adam ne este imputat pentru că el este al nostru, în aceeaşi măsură în care el este păcatul capului şi reprezentantului numit în mod divin al rasei noastre. Dar el nu este al nostru în acelaşi sens în care el a fost al lui. Acesta nu a fost actul nostru, adică, un act al raţiunii noastre, voinţa şi conştiinţa au fost exercitate. Există un sens în care actul unui agent este actul celui principal. Acesta îl leagă pe el în lege, tot atât de eficace cât el a putut să se lege singur. Dar el nu este, datorită acestui lucru, agentul activ al actului. Sensul în care mulţi afirmă că actul lui Adam a fost actul nostru, este că aceeaşi natură sau substanţă numerică, aceeaşi raţiune şi voinţă care au existat şi au acţionat în Adam, ne aparţine nouă; astfel că noi am fost într-adevăr şi pe bună dreptate agenţii actului său de apostazie.

Teoria Preşedintelui Edwards despre identitate.

Presupunerea pe care Preşedintele Edwards încearcă să o contrazică, este „Că Adam şi posteritatea sa nu sunt una, ci agenţi distincţi în întregime.”⁹⁰ Teorie pe baza căreia el se străduieşte să dovedească faptul că Adam şi posteritatea sa erau un agent, nu este exact vechea teorie realistă, ci mai degrabă este o teorie a sa, şi depinde de viziunile sale seculare despre identitate sau unicitate. Potrivit lui, toată identitatea depinde de „constituţia arbitrară a lui Dumnezeu.” Singurul motiv pentru care un pom crescut deplin este la fel cu primul său germene; sau că trupul unui adult este la fel cu structura sa din copilărie; este că aşa vrea Dumnezeu să le privească. Nici o creatură nu este la fel în perioade diferite ale existenţei sale, pentru că este una şi aceeaşi substanţă, sau viaţă, sau organism, din punct de vedere numeric; ci doar pentru că Dumnezeu „le tratează ca una, comunicându-le proprietăţi, relaţii şi circumstanţe asemănătoare; şi astfel ne conduce pe noi ca să le tratăm ca fiind una.”⁹¹ „Dacă existenţa,” spune el, „substanţei create, în fiecare moment succesiv, ar fi în întregime efectul puterii imediate a lui Dumnezeu în acel moment, fără vre-o dependenţă de o existenţă anterioară, la fel de mult ca prima creaţie făcută din nimic, atunci ce există în acest moment, prin această putere, este un efect nou; şi considerat simplu şi absolut, nu este acelaşi cu vre-o existenţă din trecut, chiar când aceasta ar fi ca şi ea, şi o urmează în acord cu o anumită metodă întemeiată. Şi nu există nici o identitate sau unicitate în acest caz, ci ceea ce depinde de constituţia arbitrară a Creatorului; care, prin gospodărirea sa înţeleaptă şi suverană uneşte astfel noi efecte succesive, pe care el le tratează ca fiind una.”⁹² El foloseşte două ilustraţii care clarifică perfect ceea ce vrea să spună. Strălucirea lunii pare pentru noi un lucru permanent, dar în realitate ea este un efect nou produs în fiecare moment. Ea încetează, şi este reînnoită, în fiecare punct succesiv de timp, şi astfel ea devine în întregime un efect nou în fiecare clipă. Ea nu este mai mare numeric decât acelaşi lucru care a existat în momentul precedent, decât sunetul vântului care bate acum, este în mod individual acelaşi sunet al vântului care a bătut chiar mai înainte. Ce este luminozitatea lunii, spune el, trebuie să fie adevărat şi cu privire la rezistenţa ei, şi cu privire la orice altceva care aparţine substanţei ei. Din nou, imaginile lucrurilor puse în faţa unei oglinzi par să rămână exact la fel, cu o identitate perfect continuă. Dar se cunoaşte că lucrurile stau altfel. Aceste imagini sunt înnoite în mod constant de impresia şi reflectarea unor raze noi de lumină. Imaginea care există în acest moment nu este deloc derivată din imaginea care a existat în ultimul moment precedent. Ea nu este mai mult numeric aceeaşi, decât dacă ar fi pictată din nou de un artist cu culori care dispar de îndată ce sunt puse. Eroarea evidentă a acestor ilustraţii este că aceste cazuri sunt aparent asemănătoare, dar nu cu adevărat asemănătoare. Luminozitatea lunii şi imaginea dintr-o oglindă, nu sunt substanţe care să aibă o existenţă continuată; ele sunt doar efecte ale organelor noastre vizuale. În timp ce substanţele care produc aceste efecte sunt existenţe sau entităţi obiective, şi nu stări subiective ale sensibilităţii noastre. Totuşi, Edwards spune că ceea ce este adevărat despre imagini, trebuie să fie adevărat şi despre corpurile în sine. „Acestea nu pot fi aceleaşi, cu o identitate absolută, ci trebuie să fie înnoite în fiecare moment, dacă acest caz ar fi aşa cum s-a dovedit, că existenţa lor prezentă nu este, strict vorbind, deloc efectul existenţei lor din trecut; ci în întregime, în fiecare clipă, efectul unei noi influenţe sau exercitarea cauzei puternice a existenţei lor.”⁹³ Prin urmare, nu există un astfel de lucru precum identitatea numerică a substanţei în lucrurile create, şi toată identitatea depinde de „constituţia arbitrară a lui Dumnezeu,” şi lucrurile sunt una doar pentru că Dumnezeu le priveşte şi le tratează astfel, nu există „nici un motiv solid,” argumentează Edwards, de ce posteritatea lui Adam să nu fie „tratată ca fiind una cu el pentru derivarea … cu privire la pierderea dreptăţii, şi consecventa corupţie şi vină.”⁹⁴ Potrivit acestei doctrine despre identitate, tot ceea ce există, chiar sufletul omului, este, şi rămâne una, nu datorită unei continuităţi a vieţii şi substanţei, ci ca o serie de noi efecte produse în fiecare moment succesiv prin eficienţa înnoită a lui Dumnezeu. Întreaga teorie se soluţionează pe sine în doctrina că păstrarea este creaţie continuată. Argumentul lui Edwards pentru a dovedi acest punct este că „existenţa fiecărei substanţe create, este o existenţă dependentă, şi de aceea este un efect şi trebuie să aibă aceeaşi cauză; şi cauza trebuie să fie una dintre acestea două; fie existenţa anterioară a aceleiaşi substanţe, fie puterea Creatorului.” Aceasta nu poate fi existenţa anterioară a aceleiaşi substanţe, şi de aceea, trebuie să fie puterea lui Dumnezeu. Concluzia sa este că acea calitate a lui Dumnezeu de a susţine substanţa creată „este în întregime echivalentă cu o producere imediată din nimic, în fiecare moment.”⁹⁵

Obiecţii la teoria Edwardiană.

Consecinţele fatale ale acestui punct de vedere cu privire la natura conservării au fost prezentate sub titlul Providenţei. Tot ceea ce mai trebuie să fie remarcat aici este că,

 

1. Aceasta porneşte de la presupunerea că noi putem înţelege relaţia eficienţei lui Dumnezeu faţă de efectele produse în timp. Pentru că fiecare efect nou pe care noi îl producem este datorat unei noi exercitări a eficienţei noastre, se presupune că aşa este şi în cazul lui Dumnezeu. Totuşi, El locuieşte în veşnicie. La el nu există nici o distincţie între trecut şi prezent. Toate lucrurile sunt egal prezente în El. Deoarece noi existăm în timp şi în spaţiu, toate felurile noastre de gândire sunt condiţionate de aceste circumstanţe ale fiinţei noastre. Dar deoarece Dumnezeu nu este supus limitărilor de timp sau spaţiu, noi nu avem nici un drept să îi transferăm Lui aceste limitări. Aceasta doar dovedeşte faptul că noi nu putem înţelege cum produce Dumnezeu efecte succesive. Noi nu ştim că aceasta este prin acte succesive, şi de aceea, cel mai exagerat şi mai impertinent lucru este să facem din presupunerea aceasta temelia pentru explicarea marilor doctrine Scripturale. Cu siguranţă, că la fel de imaginabil sau inteligibil este că Dumnezeu trebuie să dorească existenţa continuă a lucrurilor pe care El le creează, aşa cum El ar trebui să le creeze din nou în fiecare moment succesiv.

 

2. Această doctrină a unei creaţii continuate distruge deosebirea Scripturală de bun simţ dintre creaţie şi conservare. Cele două sunt prezentate în mod constant ca fiind diferite şi sunt privite ca fiind diferite prin bunul simţ al omenirii. Prin creaţie, Dumnezeu cheamă lucrurile în existenţă, şi prin conservare El le susţine în existenţă. Cele două idei sunt esenţial distincte. De aceea, orice teorie care le confundă trebuie să fie eronată. Dumnezeu doreşte ca lucrurile pe care El le-a creat să continue să existe; şi a nega faptul că El poate cauza existenţa continuă înseamnă a nega omnipotenţa sa.

 

3. Această doctrină neagă existenţa substanţei. Ideea substanţei este o idee elementară. Ea este dată în constituţia naturii noastre. Ea este un adevăr intuitiv, aşa cum dovedeşte universalitatea şi necesitatea ei. Unul dintre elementele esenţiale ale acelei idei este continuitatea neîntreruptă a fiinţei. Substanţa este cea care stă; care rămâne neschimbată sub toate mutaţiile fenomenale la care ea este supusă. Potrivit teoriei creaţiei continuate nu există şi nu poate fi nici o substanţă creată. Dumnezeu este singura substanţă din univers. Orice este în afara lui Dumnezeu este o serie de noi efecte; nu există nimic care să aibă o existenţă continuă, şi de aceea, nu există nici o substanţă.

 

4. În mod obligatoriu, rezultă că Dumnezeu este singura substanţă, El este singurul agent din univers. Toate lucrurile din afara lui Dumnezeu fiind în fiecare moment chemate în existenţă din nimic, sunt rezolvate în moduri ale eficienţei lui Dumnezeu. Dacă El creează sufletul în fiecare clipe succesive, El creează toate stările lui, gânduri, sentimente şi acte volitive. Sufletul este doar o serie de acte divine. Şi de aceea, nu poate exista liberul arbitru, nici păcat, nici responsabilităţi, nici existenţă individuală. Universul este singura manifestare de sine a lui Dumnezeu. De aceea, această doctrină este în consecinţele sale în mod esenţial panteistă.

 

5. Prin rezolvarea întregii identităţi printr-o „constituţie arbitrară a lui Dumnezeu,” aceasta neagă faptul că există vre-o identitate reală în unul dintre lucrurile create. Edwards spune expres, Acestea nu sunt numeric aceleaşi. Ele nu pot fi aceleaşi cu o identitate absolută. Ele sunt una doar pentru că Dumnezeu le priveşte aşa, şi nu pentru că sunt asemănătoare, astfel că noi le privim ca fiind aceleaşi. Acesta fiind cazul, se pare că nu există nici o temelie nici măcar pentru vina şi poluarea din sufletul individual aşa cum decurge din faptele sale, pentru că există doar o legătură aparentă, nu una reală, între viaţa actuală şi cea din trecut a sufletului. Nu este acelaşi suflet cel care este vinovat azi de păcatul comis ieri. Cu mult mai puţin o astfel de identitate arbitrară sau presupusă şi de-abia evidentă dintre Adam şi rasa sa, poate fi o temelie corectă a purtării de către aceasta a vinei pentru primul său păcat. Pe scurt, această doctrină subminează toate ideile noastre. Aceasta presupune că lucrurile, precum sufletul uman, care sunt cu adevărat una, nu sunt una în sensul asemănării numerice; şi că lucrurile care nu sunt identice, cum ar fi Adam şi posteritatea sa, sunt una în acelaşi sens în care sufletul unui om este una, sau al acelei identităţi care poate fi afirmată cu privire la orice creatură. De aceea, această doctrină care justifică vina şi depravarea nativă a oamenilor bazată pe presupunerea unei constituţii arbitrare a lui Dumnezeu, prin care fiinţele care sunt în realitate subzistenţe distincte, sunt declarate a fi una, nu este doar contrară Scripturilor şi convingerii intuitive a oamenilor, dar nu permite nici o soluţie satisfăcătoare pentru faptele care intenţionează să le explice. Ea nu clarifică nici unei conştiinţe umane faptul că păcatul lui Adam a fost păcatul său în sensul în care păcatele noastre de ieri sunt vina noastră de azi.

Teoria adecvată realistă.

Ciudata doctrină a lui Edwards afirmată mai sus, este în acord cu teoria realistă atât de mult încât el şi realiştii, uniţi în afirmaţia că Adam şi rasa sa sunt una în acelaşi sens în care un copac este una în timpul întregului său progres de la germene la maturitate, sau în care sufletul uman este una în timpul tuturor perioadelor diferite ale existenţei sale. Totuşi, ea diferă esenţial prin faptul că Edwards neagă asemănarea numerică în orice caz. Potrivit lui, identitatea nu include în nici o creatură existenţa continuată ai uneia şi aceleiaşi substanţe. Dimpotrivă, doctrina realistă face din asemănarea numerică a substanţei esenţa identităţii. Fiecare gen sau specie de plante sau animale este una pentru că toţi indivizii acelor soiuri şi specii sunt părtaşi ai uneia şi aceleiaşi substanţe. În fiecare specie există doar o singură substanţă din care indivizii sunt moduri de manifestare. Potrivit acestei teorii, umanitatea este numeric una şi aceeaşi substanţă în Adam şi în toţi indivizii rasei sale. De aceea, păcatul lui Adam a fost păcatul întregii omeniri, pentru că fiind comis în mod numeric de aceeaşi substanţă raţională şi voluntară din care suntem alcătuiţi noi oamenii. Acesta a fost păcatul nostru în acelaşi sens că era păcat, pentru că el a fost actul nostru (actul raţiunii şi voinţei noastre) tot atât de mult cât a fost cel al lui. Există două clase de obiecţii la această teorie care pot fi considerate aici în mod potrivit. Prima, cei care se sprijină de realism ca o teorie, şi, a doua, cei care se referă la aplicaţia lui în legătură cu unirea dintre noi şi Adam ca o soluţie la problema păcatul original.

Recapitularea obiecţiilor faţă de teoria realistă.

      Obiecţiile faţă de doctrina realistă au fost prezentate când a fost considerată natura omului. Atunci s-a afirmat că, (1.) Realismul este doar o ipoteză; una dintre multele presupuneri posibile. Posibilitatea este tot ceea ce se poate pretinde pentru ea. Nu se poate spune că ea este probabilă, cu mult mai puţin ca este sigură; şi de aceea ea nu poate fi făcută în mod legitim baza altor doctrine. (2.) Ea nu are nici un suport din Scripturi. Într-adevăr, Biblia spune că Adam şi rasa sa sunt una; dar ea mai spune că Hristos şi poporul său sunt una; că toată multitudinea de credincioşi din toate erele şi în cer şi pe pământ, sunt una. Deci, în viaţa obişnuită noi vorbim despre fiecare comunitate organizată ca fiind una. Biserica vizibilă este una. Fiecare stat separat sau împărăţie este una. Toate depind de natura acestei unităţi. Şi aceasta trebuie să fie determinată de natura lucrului despre care se vorbeşte, şi usus loquendi din Biblie şi viaţa ordinară. Aşa cum nici un om nu deduce din faptul că Scripturile declară că Hristos şi poporul său sunt una, că ei sunt în mod numeric aceeaşi substanţă; sau din unitatea predicată de credincioşi ca fiind deosebită de restul omenirii, că ei sunt o substanţă şi restul oamenilor sunt o substanţă diferită; deci nu avem nici un drept să deducem din faptul că Biblia spune că Adam şi posteritatea sa sunt una, că ei sunt în mod numeric aceeaşi substanţă. Dar nici Scripturile nu descriu aşa natura şi efectele unirii dintre noi şi Adam încât să necesite sau să justifice doctrina realistă. Natura şi efectele unirii noastre cu Adam sunt declarate în toate punctele esenţiale a fi asemănătoare cu natura şi efectele unirii noastre cu Hristos. Aşa cum ultima nu este o unitate de substanţă, aşa nu este nici cealaltă. (3.) S-a arătat că realismul nu are nici un suport din conştiinţa oamenilor, ci dimpotrivă, el contrazice învăţăturile conştiinţei aşa cum sunt interpretate de marea majoritate a rasei noastre, învăţate şi ne învăţate. Fiecare om este descoperit lui însuşi ca o substanţă individuală. (4.) Realismul, aşa cum s-a argumentat mai sus, contrazice doctrina Scripturilor în sensul că el este ireconciliabil cu doctrina Scripturală a existenţei separate a sufletului. (5.) Acesta subminează doctrina Trinităţii atât de mult încât îl face pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt un Dumnezeu doar în sensul în care toţi oamenii sunt un om. Persoanele Trinităţii sunt un Dumnezeu, pentru că ele sunt una în esenţă sau substanţă; şi toţi oamenii sunt un om deoarece ei sunt una în esenţă. Răspunsurile pe care le dau realiştii Trinitarieni la această obiecţie sunt nesatisfăcătoare, pentru că ele presupun divizibilitatea, şi prin urmare materialitatea Duhului. (6.) Este dificil, dacă nu imposibil, să împaci teoria realistă cu nevinovăţia lui Hristos. Dacă esenţa numerică a umanităţii a devenit vinovată şi murdărită în Adam, şi dacă noi suntem vinovaţi şi murdăriţi pentru că suntem părtaşi ai acelei substanţe căzute, cum ar fi putut natura umană a lui Hristos să fie liberă de păcat dacă El a luat asupra Sa aceeaşi esenţă numerică care a păcătuit în Adam. (7.) Obiecţiile de mai sus sunt teologice sau Scripturale; altele având un caracter filozofic au ajutat la izgonirea doctrinei realismului din toate şcolile moderne ale filozofiei, cu excepţia celor care s-au contopit cu forme mai înalte de panteism monism.

Realismul nu este o soluţie a problemei păcatului original.

Obiecţiile care se aduc împotriva acestei teorii ca o soluţie la problemele păcatul original nu sunt mai puţin decisive. Există două lucruri pe care realismul şi le propune să le explice. Primul, faptul că noi suntem pedepsiţi pentru păcatul lui Adam; şi al doilea, că depravarea ereditară este în noi păcatul propriu şi real, implicând atât vina cât şi murdărirea. Primul este justificat pe baza faptului că păcatul lui Adam a fost propriu nostru act; şi cel de-al doilea pe baza faptului că depravarea nativă este consecinţa acţiunii noastre voluntare. După cum un om este responsabil pentru caracterul său sau starea stabilă a minţii produsă de fărădelegile sale reale, şi noi suntem responsabili pentru caracterul cu care venim în lume, pentru că el este rezultatul apostaziei noastre voluntare faţă de Dumnezeu. La aceasta există o obiecţie evidentă, –

 

1. Admiţând că realismul este adevărat; admiţând că umanitatea este numeric una şi aceeaşi substanţă, din care oamenii în mod individual sunt moduri de manifestare; şi admiţând că această umanitate generică a păcătuit în Adam, aceasta nu permite nici o soluţie satisfăcătoare faţă de nici unul dintre faptele afirmate mai sus. Sunt necesare două lucruri pentru a justifica aplicarea pedepsei pentru păcatul real pe temeiul responsabilităţii personale. Primul, păcatul este un act conştient de auto-determinare. Altfel, acesta nu poate fi adus acasă în conştiinţă pentru a produce sensul de criminalitate. Şi suferinţa fără simţul criminalităţii sau cel condamnabil, în măsura în care se are în vedere cel care suferă, nu este pedeapsă, ci cruzime sporadică. Şi, al doilea, a justifica pedeapsa în ochiul dreptăţii, în cazul presupus, trebuie să se manifeste o personalitate criminală în toate fiinţele inteligente care cunosc cazul. Dacă un om ar trebui să comită o ofensă într-o stare de somnambulism sau de nebunie, când el nu ştia ceea ce face, şi toată recunoaşterea acesteia pentru restaurarea sa la o condiţie normală este imposibilă, este clar că o astfel de ofensă nu poate fi în mod corect temeiul pedepsirii. Suferinţa produsă cu acest motiv nu ar fi pedeapsă în viziunea celui care suferă, sau dreptate în viziunea celorlalţi. Nu este mai puţin clar faptul că dacă un om ar trebui să comită o crimă într-o stare sănătoasă a minţii, şi apoi să devină nebun, el nu ar putea să fie pedepsit drept atâta timp cât el continuă să fie nebun. Execuţia unui maniac sau tâmpit pentru vre-o ofensă comisă înainte de nebunie sau imbecilitate ar fi o nelegiuire. Dacă aceste principii sunt corecte atunci este clar că, chiar admiţând tot ceea ce pretind realiştii, aceasta nu permite nici un ajutor. Aceasta nu oferă nici o soluţie satisfăcătoare nici la pedepsirea noastră pentru păcatul lui Adam nici pentru vina ce se adaugă la depravarea noastră ereditară intrinsecă. Un păcat de care este imposibil să fim conştienţi ca fiind actul nostru voluntar, nu mai poate fi temeiul pedepsirii caact al nostru, decât păcatul unui imbecil, a unui om nebun, sau a unui cadavru. Când trupul lui Cromwell a fost exhumat şi batjocorit, Cromwell nu a fost pedepsit; şi actul a fost, în concepţia întregii omeniri, doar o manifestare a răzbunării neputincioase.

 

2. Dar teoria realistă nu poate fi recunoscută. Presupunerea că noi am acţionat cu mii de ani înainte de a ne naşte, astfel ca să fim responsabili în mod personal pentru un astfel de act, este o presupunere monstruoasă. Ea este, aşa cum spune Baur, o propoziţie de neconceput; adică, una căreia nu i se poate ataşa nici un înţeles inteligibil. Noi înţelegem cum se poate spune că noi am murit în Hristos şi am înviat cu El; că moartea Sa a fost moartea noastră şi învierea Sa învierea noastră, în sensul că El a acţionat pentru noi ca substitut al nostru, cap şi reprezentant. Dar a spune că noi realmente şi cu adevărat am murit şi am înviat în El, că noi eram agenţii actelor Sale, nu transmite nici o idee minţii. În fiecare mod noi putem înţelege cum se poate spune că noi am păcătuit în Adam şi am căzut cu el atât de mult încât el a fost numit în mod divin cap şi reprezentant al rasei sale. Dar afirmaţia că noi am săvârşit actul său de neascultare este pentru urechile noastre un sunet fără nici un înţeles. Ea este tot atât de mult o imposibilitate ca şi o nefiinţă care ar trebui să acţioneze. Noi nu am existat atunci. Noi nu am avut fiinţă înainte de existenţa noastră în această lume; şi faptul că noi trebuie să fi acţionat înainte de a exista este o imposibilitate absolută. Trebuie să amintim că un act implică un agent; şi agentul unui act responsabil voluntar trebuie să fie o persoană. Înainte de existenţa personalităţii unui om, acel om nu poate înfăptui nici o acţiune voluntară. Păcatul real este un act de auto-determinare voluntară; şi de aceea înainte de existenţa sinelui, o astfel de determinare este o imposibilitate. Materialul sau substanţa din care este făcut un om poate să fi existat înainte de a veni el în fiinţă, dar nu omul în sine. Admiţând că sufletele oamenilor sunt formate din substanţa generică a umanităţii, că substanţa nu este mai mult om decât ţărâna pământului din care trupul lui Adam a fost întocmit a fost acel trup. Agentul voluntar, acţiunea responsabilă, caracterul moral, şi vina poate fi afirmată doar cu privire la persoane, şi nu poate fi prezisă despre ei prin eventualitate, sau să aparţină lor realmente înainte ca ei să existe. De aceea, doctrina care presupune că noi suntem personal vinovaţi de păcatul lui Adam pe temeiul că noi eram agenţii acelui act, că voinţa şi raţiunea noastră erau atât de exersate în acea acţiune încât să ne facă personal responsabili pentru acesta şi pentru consecinţele sale, este absolut de neconceput.

 

3. Mai este încă o obiecţie la această teorie, că ea nu atribuie nici o raţiune de ce suntem responsabili pentru primul păcat al lui Adam şi nu pentru fărădelegile sale ulterioare. Dacă păcatul său este al nostru pentru că întreaga umanitate, ca o natură generică, a acţionat în el, acest motiv se aplică la fel tuturor celorlalte păcate ale sale ca şi primului său act de neascultare, cel puţin înainte de naşterea copiilor săi. Genul nu era mai mult individualizat şi concentrat în Adam când el era în grădină, decât după ce el a fost izgonit din ea. Pe lângă aceasta, de ce să fim responsabili mai mult pentru păcatul lui Adam decât pentru păcatul lui Eva? Faptul că omenirea poartă o relaţie cu păcatul lui Adam pe când nu se susţine relaţia cu păcatul lui Eva este un fapt Scriptural simplu. Se spune despre noi că purtăm vina păcatului său, dar niciodată că purtăm vina ei. Motivul este că Adam era reprezentantul nostru. Legământul a fost făcut cu el; la fel cum în următoarele generaţii legământul a fost făcut cu Avraam şi nu cu Sara. Pe acest temei există un motiv desluşit de ce vina păcatului lui Adam ar trebui să fie imputat nouă, care nu se aplică la păcatul lui Eva. Dar în teoria realistă cazul este invers. Eva a păcătuit prima. Umanitatea generică aşa cum este individualizată în ea, apostată faţă de Dumnezeu, înainte ca Adam să insulte; şi de aceea mai degrabă a fost păcatul ei decât cel al lui, sau mai mult decât al lui, care a ruinat natura noastră obişnuită. Dar nu aceasta este reprezentarea Scripturii.

 

4. Obiecţia impusă doctrinei imputării mijlocite, că ea este inconsecventă cu doctrina Apostolului a justificării, şi incompatibilă cu argumentul său din Romani 5:12-21, poartă o egală forţă împotriva teoriei realiste. Ce învaţă Apostolul, ce insistă el cu mult zel, şi care este temelia speranţei fiecărui credincios, este că noi suntem justificaţi pentru acte care nu au fost ale noastre; a cărora nu noi eram agenţi, şi meritul acestora nu ni se ataşează în mod personal nouă şi nu constituie caracterul nostru moral. El spune că acesta este analog cazului lui Adam. Noi nu am fost agenţii actului său. Păcatul lui nu a fost păcatul nostru. Vina lui nu ne aparţine în mod personal nouă. El ne este imputat nouă ca ceva care nu este al nostru, unpeccatum alienum,şi pedeapsa lui, penalitatea favorii divine, pierderea neprihănirii originale, şi moartea spirituală, sunt tristele ei consecinţe. La fel cum neprihănirea lui Hristos nu este a noastră ci ne este imputată, şi avem un titlu în justiţie pe baza acelei neprihăniri, dacă o acceptăm şi avem încredere în ea, pentru toate beneficiile răscumpărării. Aceasta, care este în mod clar doctrina Apostolului şi a bisericilor Protestante, este negată de doctrina realistă. Adică, ea neagă faptul că păcatul lui Adam ca păcatul altuia este temeiul condamnării noastre; şi în consecvenţă aceasta trebuie să nege de asemenea (cum de fapt neagă marele corp de Realişti) că dreptatea lui Hristos, ca dreptatea altuia, este temeiul justificării noastre. Ceea ce face această obiecţie mai serioasă, este că motivele atribuite pentru negarea faptului că păcatul lui Adam, dacă nu este al nostru, poate fi pe dreptate imputat nouă, suportă aceeaşi forţă împotriva imputării unei dreptăţi care în mod personal nu este a noastră. Marele principiu care este la temelia teoriei realiste, ca şi în cazul altor teorii false în privinţa păcatului original, este, că un om poate fi responsabil doar pentru propriile sale fapte şi pentru caracterul dobândit de sine însuşi. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci, potrivit lui Pavel, dacă nu putem împlini în mod perfect legea, şi să restaurăm natura noastră la imaginea lui Dumnezeu, prin forţa noastră, trebuie să pierim pentru totdeauna.

 

5. În final, soluţia prezentată de Realişti pentru a explica relaţia noastră cu Adam şi pentru a rezolva problemele păcatului original, trebuie să fie respinsă, pentru că Realismul este o teorie pur filozofică. Într-adevăr, se spune adesea că doctrina relaţiei noastre de legământ faţă de Adam, şi a imputării imediate a păcatului către posteritatea sa este o teorie. Dar acest lucru nu este corect. Acest lucru nu este o teorie, ci simpla afirmare a unui fapt Scriptural simplu. Biblia spune că păcatul lui Adam a fost cauza condamnării rasei sale. Ea ne spune că nu doar cauza ocazională, ci temelia judiciară a acelei condamnări; adică pentru, sau din cauza, păcatului său, sentinţa de condamnare a fost pronunţată asupra tuturor oamenilor. Aceasta este întreaga doctrină a imputării imediate. Aceasta este tot ceea ce include această doctrină. Nu este adăugat nimic la simpla afirmaţie Scripturală. Totuşi, Realismul este o teorie filozofică în afara Scripturilor, intenţionată pentru a justifica faptul că păcatul lui Adam este temeiul condamnării rasei noastre. Aceasta introduce o doctrină a universalilor, a relaţiei dintre indivizi cu genul şi speciile, cu privire la care Scripturile nu învaţă nimic, şi face acea teorie filozofică o parte integrală a doctrinei Scripturii. Aceasta înseamnă adăugarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a face adevărul doctrinelor Scripturale să depindă de corectitudinea speculaţiilor filozofice. Este important să păstrăm în minte relaţia pe care filozofia o susţine în mod potrivit faţă de teologie. (1.) Relaţia este intimă şi necesară. Cele două ştiinţe îmbrăţişează aproape aceleaşi sfere şi sunt familiarizate cu acelaşi subiecte. (2.) Există o filozofie care susţine toate doctrinele Scripturale; sau care îşi însuşeşte Scripturile în toate învăţăturile ei. (3.) Deoarece doctrinele din Biblie sunt de la Dumnezeu, şi de aceea sunt infailibile şi absolut adevărate, nici un principiu filozofic nu poate fi admis ca sănătos, care nu se acordă în acele doctrine. (4.) De aceea, adevărata slujbă şi sferă a filozofiei creştine, sau a filozofiei în mâinile unui creştin, este să stabilească şi să înveţe acele fapte şi principii cu privire la Dumnezeu, om, şi natură, care sunt în acord cu cuvântul divin. Un creştin nu poate prelua o anumită teorie a libertăţii umane şi prin acea teorie să determine ceea ce învaţă Biblia despre predestinare şi providenţă; dar din contră, el ar trebui să îngăduie învăţăturilor Bibliei să determine teoria sa de libertate. Şi la fel este şi cu toate celelalte doctrine; şi aceasta se poate face în deplină asigurare că filozofia pe care suntem conduşi astfel să o adoptăm, va fi găsită ca se autentifică pe sine ca adevărată în judecata raţiunii iluminate. Obiecţia la Realism, este că acesta inversează această ordine. El presupune că controlează Scriptura, în loc să fie controlată de ea. Biblia spune că noi suntem condamnaţi pentru păcatul lui Adam. Realismul neagă aceasta, şi spune că nici un om nu este sau nu poate fi condamnat decât pentru propriul său păcat.

 

§ 13. Păcatul original.

 

Efectele păcatului lui Adam asupra posterităţii sale sunt declarate în standardele noastre a fi, (1.) Vina primului său păcat. (2.) Pierderea dreptăţii originale. (3.) Corupţia întregii noastre naturi, care (adică, care corupţie), este în mod obişnuit numită păcatul original. În mod obişnuit, dar nu totdeauna. Nu în mod frecvent prin păcatul original se înţelege toate consecinţele rele subiective ale apostaziei primului nostru părinte, şi de aceea el include toate cele trei articolele tocmai menţionate. De aceea, Sinodul Naţional al Franţei, a condamnat doctrina lui Placaeus, pentru că el a făcut păcatul original să constea din depravarea intrinsecă, ereditară, până la excluderea vinei primului păcat al lui Adam.

 

Această corupţie inerentă în care toţi oamenii se nasc după cădere, este numit în mod propriu păcatul original, (1.) Pentru că el este cu adevărat din natura păcatului. (2.) Pentru că el decurge din primii noştri părinţi ca origine a rasei noastre. (3.) Pentru că el este originea tuturor celorlalte păcate; şi (4.) Pentru că este în natura lui distins de păcatul real.

Natura păcatului original.

În ce priveşte natura acestei corupţii ereditare, deşi credinţa Bisericii Catolice, cel puţin din bisericile Latine, Luterane şi Reformate, ea a fost, în tot ceea ce este esenţial, uniform, totuşi diversitatea de opinie a predominat printre teologi. (1.) Potrivit multor părinţi greci, şi în vremurile din urmă, celor dintre Protestanţi sau Arminiani extremişti, el este mai degrabă un rău fizic decât unul moral. Condiţia fizică a lui Adam a fost deteriorată de apostazia lui, şi acea constituţie naturală deteriorată s-a transmis posterităţii sale. (2.) Potrivit altora, senzualitatea, sau corupţia nativă, este o astfel de influenţă a omului senzorial, sau a naturii animale asupra atributelor sale mai înalte ale raţiunii şi conştiinţei, care implică o mare înclinare către păcat, dar nu este în sine păcătoasă. Unii dintre teologii Catolici recunosc precis această doctrină, şi unii Protestanţi, aşa cum am văzut, susţin că aceasta este doctrina simbolică a Bisericii Romane în sine. Aceeaşi viziune a fost sprijinită de unii păstori din era noastră şi din ţara noastră. (3.) Alţii susţin o doctrină aproape aliată cu cea tocmai menţionată. Ei vorbesc despre depravarea intrinsecă; şi recunosc că aceasta este din natura unei corupţii morale, dar cu toate acestea, neagă faptul că ea aduce vină asupra sufletului, până când el este exersat, aprobat şi păstrat în suflet. (4.) Doctrina bisericilor Reformate şi Luterane cu privire la acest subiect este prezentată astfel în Mărturisirile lor autorizate: –

    The „Augsburg Confession.”⁹⁶ „Docent quod post lapsum Adae omnes homines, secundum naturam propagati, nascantur cum peccato, hoc est, sine metu Dei, sine fiducia erga Deum, et cum concupiscentia.”

    „Articuli Smalcaldici.”⁹⁷ „Peccatum haereditarium tam profunda et tetra est corruptio naturae, ut nullius hominis ratione intelligi possit, sed ex Scripturae patefactione agnoscenda, et credenda sit.”

    „Formula Corcordiae.”⁹⁸ „Credendum est . . . . quod sit per omnia totalis carentia, defectus seu privatio concreatae in Paradiso justitiae originalis seu imaginis Dei, ad quam homo initio in veritate, sanctitate atque justitia creatus fuerat, et quod simul etiam sit impotentia et inaptitudo, avdunami,a et stupiditas, qua homo ad omnia divina seu spiritualia sit prorsus ineptus. . . Praeterea, quod peccatum originale in humana natura non tantummodo sit ejusmodi totalis carentia, seu defectus omnium bonorum in rebus spiritualibus ad Deum pertinentibus: sed quod sit etiam, loco imaginis Dei amissae in homine, intima, pessima, profundissima (instar cujusdam abyssi), inscrutabilis et ineffabilis corruptio totius naturae et omnium virium, imprimis vero superiorum et principalium animae facultatum, in mente, intellectu, corde et voluntate.”

    „Constat Christianos non tantum actualia delicta . . . peccata esse agnoscere et definire debere, sed etiam . . . haereditarium morbum . . . imprimis pro horribili peccato, et quidem pro principio et capite omnium peccatorum (e quo rcliquae transgressiones, tanquam e radice nascantur . . .) omnino habendum esse.”⁹⁹

    „Confessio Helvetica II.”¹⁰⁰ „Qualis (homo Adam) factus est a lapsu, tales sunt omnes, qui cx ipso prognati sunt, peccato inquam, morti, variisque obnoxii calamitatibus. Peccatum autem intelligimus esse nativam illam hominis corruptionem ex primis ilhis nostris parentibus in nos omnes derivatam vel propagatam, qua concupiscentiis pravis immersi et a bono aversi, ad omne vero malum propensi, pleni omni nequitia, diffidentia, contemptu et odio Dei, nihil boni ex nobis ipsis facere, imo ne cogitare quidem possumus.”

    „Confessio Gallicana.”¹⁰¹ „Credimus hoc vitium (cx propagatione manans) esse vere peccatum.”

    „Articuli XXXIX.”¹⁰² „Peccatum originis . . . est vitium et depravatio naturae cujuslibet hominis ex Adamo naturaliter propagati, qua fit ut ab originali justitia quam longissime distet; ad malum sua natura propendeat et caro semper adversus spiritum concupiscat, unde in unoquoquc nascentium iram Dei atque damnationem meretur.”

    „Confessio Belgica.”¹⁰³ „Peccatum originis est corruptio totius naturae et vitium haereditarium, quo et ipsi infantes in matris utero polluti sunt: quodque veluti noxia quaedam radix genus omne peccatorum in homine producit, estque tam foedum atque execrabile coram Deo, ut ad universi generis humani condemnationem sufficiat.”

    „Catechesis Heidelbergensis.” (Pravitas humanae naturae existit) „ex lapsu et inobedientia primorum parentum Adami et Evae. Hinc natura nostra ita est depravata, ut omimes in peccatis concipiamur et nascamur.”¹⁰⁴

Prin natură în aceste Mărturisiri este învăţat în mod expres că noi nu trebuie să înţelegem esenţa sau substanţa (aşa cum a fost susţinut de Matthios Flacius, şi numai de către el în timpul Reformei). Cu privire la acest punct Forma lui Concord spune: Că deşi păcatul original corupe întreaga noastră natură, totuşi esenţa sau substanţa sufletului este un lucru, şi păcatul original este altul. „Discrimen igitur retinendum est inter naturam nostram, qualis a Deo creata est, hodieque conservatur, in qua peccatum originale habitat, et inter ipsum peccatum originis, quod in natura habitat. Haec enim duo secundum sacrae Scripturae regulam distincte considerari, doceri et credi debent et possunt.”¹⁰⁵

 

„Mărturisirea de la Westminster.”¹⁰⁶ „Prin acest păcat ei (primii noştri părinţi) au căzut din dreptatea lor originală şi comuniunea cu Dumnezeu, şi astfel au devenit morţi în păcat, şi au fost murdăriţi în întregime în toate facultăţile şi părţile sufletului şi trupului. Ei fiind rădăcina întregii omeniri, vina acestui păcat a fost imputată, şi aceeaşi moarte în păcat şi în natura coruptă s-a transmis întregii lor posterităţi, trăgându-se din ei prin generarea normală. Din această corupţie originală, prin care noi suntem în întregime indispuşi, incapacitaţi, şi făcuţi oponenţi la tot binele, şi în întregime înclinaţi spre tot răul, izvorăsc toate fărădelegile reale. Această corupţie a naturii, în timpul acestei vieţi, rămâne în acei care sunt regeneraţi; şi deşi ea prin Hristos este iertată şi mortificată, totuşi deopotrivă ea, şi toate mişcările din aceasta sunt realmente şi propriu, un păcat.”

Declaraţia doctrinei Protestante.

Din afirmaţiile de mai sus se pare că, potrivit doctrinei bisericilor Protestante, păcatul original, sau corupţia naturii derivată din Adam, nu este, (1.) O corupţie a substanţei sau a esenţei sufletului. (2.) Nici nu este un element esenţial insuflat în suflet ca otravă este amestecat cu vin. Forumul din Concord, de exemplu, neagă faptul că înclinările rele ale naturii noastre căzute sunt „conditiones, seu concreatae essentiales naturae proptietates.” Păcatul original este declarat a fi „accidens, i. e., quod non per se subsistit, sed in aliqua substantia est, et ab ea discerni potest.” Afirmaţiile pozitive cu privire la acest subiect sunt (1.) Această corupţie a naturii afectează întregul suflet. (2.) El constă în pierderea sau absenţa dreptăţii originale, şi consecvent întregii depravări morale a naturii noastre, incluzând sau manifestându-se ea însăşi într-o aversiune faţă de tot binele spiritual, sau faţă de Dumnezeu, şi o înclinaţie pentru tot răul. (3.) El este cu adevărat şi în mod propriu din natura păcatului, implicând deopotrivă vina şi murdărirea. (4.) El reţine caracterul său ca păcat chiar şi în cel regenerat. (5.) El transmite sufletului mort spiritual, astfel că omul natural, sau neregenerat, este în întregime incapabil de la sine să facă ceva bun în faţa lui Dumnezeu.

 

De aceea, această doctrină stă în opoziţie faţă de:

 

1. Ceea ce învaţă că rasa umană nu este rănită de căderea lui Adam.

 

2. Ceea ce învaţă că consecinţele rele ale căderii sunt doar fizice.

 

3. Doctrina care face păcatul original să fie în întregime negativ, constând în lipsa dreptăţii originale.

 

4. Doctrina care admite o depravare ereditară a naturii, şi face ca ea să fie alcătuită dintr-o înclinare de a păcătui, dar neagă faptul că ea este păcătoasă în sine. Unii dintre teologii ortodocşi fac o deosebire întrevitiumşi peccatum. Cel din urmă termen ei au dorit să îl îngrădească la păcatul real, în timp ce primul a fost folosit pentru a desemna păcătoşenia ereditară şi care locuieşte în noi. Există obiecţii serioase la această deosebire: prima, că vitium, aşa cum este el înţeles, este păcat într-adevăr; el include deopotrivă vina şi murdărirea, şi este definit aşa de Vitringa şi de alţii care fac această deosebire. În al doilea rând, el este opus stabilirii folosirii teologice. Depravarea, sau corupţia ereditară intrinsecă, a fost denumită întotdeauna peccatum, şi de aceea a spune că el nu este peccatum, nu doar vitium, produce confuzie şi conduce la eroare. În al treilea rând, este contrar Scripturii pentru că Biblia indică de netăgăduit corupţia care locuieşte sau ereditară, sau vitium, ca a`marti,a. Acest lucru este recunoscut de Catolicii care neagă faptul că astfel de senzualitate după regenerare este din natura păcatului.¹⁰⁷

 

5. A cincia formă a doctrinei faţă de care se opune credinţa Protestantă, este cea care recunoaşte o deteriorare morală a naturii noastre, care merită nemulţumirea lui Dumnezeu, şi care este prin urmare păcat, şi totuşi neagă faptul că răul este atât de mare încât să cauzeze moartea spirituală, şi să atragă întreaga incapacitate a omului natural faţă de ceea ce este bine spiritual.

 

6. Şi doctrina bisericilor Protestante este opusă învăţăturilor celor care neagă faptul că păcatul original afectează omul întreg, şi afirmă că acesta îşi are scaunul în exclusivitate în afecţiuni sau în inimă, îm timp ce înţelegerea şi raţiunea sunt ne afectate sau ne influenţate.

 

De aceea, pentru a susţine doctrina Augustiniană (sau Protestantă) a păcatului original, trebuie să se stabilească: I. Toată omenirea care se trage din Adam prin generare normală este născută lipsită de dreptatea originală, şi supusă unei corupţii a naturii care este cu adevărat şi în mod propriu păcat. II. Această corupţie originală afectează întregul om; nu doar trupul cu excluderea sufletului; nu facultăţile inferioare ale sufletului cu excluderea celor înalte; si nu inima cu excluderea puterilor intelectuale. III. Dintr-o astfel de natură ca aceea dinaintea regenerării oamenii căzuţi sunt „în întregime indispuşi, inapţi, si opuşi la tot binele.”

Dovada doctrinei despre păcatul original.

Primul argument din universalitatea păcatului.

Primul argument ca o dovadă a acestei doctrine este extras din păcătoşenia universală a oamenilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi. Aceasta este doctrina care nu se poate nega a Scripturilor. Ea este afirmată, presupusă, şi dovedită. Afirmaţiile acestui fapt sunt prea numeroase pentru a fi citate. În 1 Împăraţi 8:46 se spune: „nu este om care să nu păcătuiască.” Eclesiastul 7:20, „Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facã binele fără să păcătuiască.” Isaia 53:6, „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui;” 64:6, „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Psalmul 130:3 „Dacã ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” Psalmul 143:2, „Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta.” Romani 3:19, „toată lumea (pa/j o` ko,smoj) să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Versetele 22, 23, „Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Galateni 3:22, „Dar Scriptura a închis totul sub păcat;” adică, i-a declarat pe toţi oamenii a fi sub puterea şi condamnarea păcatului. Iacov 3:2, „Toţi greşim în multe feluri.” 1 Ioan 1:8, „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” Versetul 10, „Dacã zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.” 1 Ioan 5:19, „toată lumea zace în cel rău.” Acestea sunt doar câteva din afirmaţiile păcătoşeniei universale a oamenilor în care Scripurile abundă.

 

Dar în al doilea loc, acest fapt melancolic este afirmat constant în Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia se adresează pretutindeni oamenilor ca păcătoşi. Religia pe care ea o revelează este o religie pentru păcătoşi. Toate instituţiile Vechiului Testament, şi toate doctrinele din Noul, consideră că oamenii sunt în mod universal sub puterea şi condamnarea păcatului. „Lumea,” aşa cum este folosită în Scriptură, desemnează masa omenirii, fiind deosebită de biserică, sau poporul regenerat al lui Dumnezeu, şi întotdeauna implică în aplicarea ei ideea de păcat. Lumea vă urăşte. Eu nu sunt din lume. Eu v-am ales din lume. Toate îndemnurile din Scripturi adresate oamenilor fără discriminare, chemându-i la pocăinţă, presupun din necesitate universalitatea păcatului. Acelaşi lucru este adevărat şi despre ameninţările şi promisiunile generale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pe scurt, dacă nu toţi oamenii sunt păcătoşi, Biblia nu este adaptată la caracterul şi la starea lor reală.

 

Dar Scripturile nu afirmă doar direct şi pretutindeni universalitatea păcatului printre oameni, ci acesta este un punct care probabil mai mult decât oricare altul este făcut subiectul unui argument formal şi tergiversat. Apostolul, în special în Epistola sa către Romani, începe cu un proces obişnuit de dovadă, că toţi, fie iudei fie neamuri, sunt sub păcat. Pînă când acest fapt este recunoscut şi admis, nu există nici un loc şi nici o nevoie de Evanghelie, care este metoda lui Dumnezeu de a mântui păcătoşii. De aceea Pavel începe prin afirmarea scopului lui Dumnezeu de a pedepsi tot păcatul. Apoi el arată că neamurile sunt răspunzătoare în mod universal de păcatul neascultării, că deşi l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu i s-au închinat ca Dumnezeu, nici nu au fost recunoscători. Consecinţa naturală, juridică, si de aceea de ne evitat a neascultării, potrivit doctrinei Apostolului, este imoralitatea. Pe cei care Îl abandonează, Dumnezeu îi dă sub domnia fără restricţii a răului. Întreaga lume a neamurilor a fost scufundată în păcat. În cazul evreilor, cazul nu a fost mai bun. Ei aveau mai multă cunoştinţă corectă despre Dumnezeu şi despre legea sa, şi multe instituţii ale numirii divine, astfel că avantajele lor erau mari în orice fel. Cu toate acestea, ei au fost la fel de păcătoşi ca şi neamurile. Propriile lor Scripturi, care desigur au fost adresate lor, declară expres, Nu există nici unul neprihănit, nici măcar unul. Nu este nici unul care să înţeleagă, nu există nici unul care să îl caute pe Dumnezeu. Toţi s-au rătăcit, ei au devenit împreună neroditori; nu este nici unul care să facă binele, nici măcar unul. De aceea, el deduce, întreaga lume este vinovată înaintea lui Dumnezeu. Evreii şi neamurile sunt toţi sub păcat. De aceea, prin faptele legii nimeni nu va fi justificat. Aceasta este temelia întregului sistem doctrinal al Apostolului, si religia Bibliei. Isus Hristos a venit să îşi mântuie poporul său de păcatele lor. Dacă oamenii nu sunt păcătoşi Hristos nu este Salvator Hominum.

 

Ceea ce Scriptura învaţă atât de clar nu este mai puţin clar decât experienţa şi istoria. Fiecare om ştie că el însuşi este un păcătos. El ştie că fiecare fiinţă umană pe care a văzut-o vre-odată, este în aceeaşi stare de apostazie faţă de Dumnezeu. Istoria nu conţine înregistrarea nici unui om fără păcat, cu excepţia Omului Isus Hristos, care, prin faptul că este fără păcat este deosebit de toţi ceilalţi oameni. Nu avem povestirea nici unei familii, trib, sau naţiune liberă de contaminarea păcatului. De aceea, universalitatea păcatului printre oameni este una dintre doctrinele Scripturii care nu se poate nega, şi unul dintre cele mai sigure fapte ale experienţei.

Al doilea argument din întreaga păcătoşenie a oamenilor.

Această depravare universală a oamenilor nu este un rău care poate fi desconsiderat. Întreaga rasă umană, prin apostazia ei faţă de Dumnezeu, este în întregime depravată. Prin totala depravare nu se înţelege că toţi oamenii sunt în măsură egală răi; nici că orice om este atât de corupt cât este posibil ca vre-un om să fie; nici că oamenii sunt lipsiţi de toate virtuţiile morale. Scripturile recunosc faptul pe care experienţa îl confirmă din abundenţă, că oamenii într-un grad mai mic sau mai mare, sunt cinstiţi în afaceri, amabili în sentimentele lor, şi darncici în comportamentul lor. Chia păgânii, ne învaţă Apostolul, fac prin natură lucrurile legii. Ei sunt mai mult sau mai puţin sub domnia conştiinţei, care aprobă sau condamnă comportamentul lor moral. Toată aceasta este în concordanţă perfectă cu doctrina Scripturală a depravării totale, care include absenţa totală a sfinţeniei; lipsa temerii de perfecţiunile divine, şi a relaţiei noastre cu Dumnezeu ca şi Creator, Păstrător, Binefăcător, Conducător şi Răscumpărător al nostru. La toţi oamenii există o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu, astfel încât nici un om neregenerat nu îl înţelege şi nu îl caută pe Dumnezeu; nici un astfel de om nu îl face pe Dumnezeu partea sa de moştenire, sau slava lui Dumnezeu un scop al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi servesc mai degrabă creaturii decât, şi mai mult decât Creatorului. De aceea, ei toţi sunt declaraţi în Scriptură a fi morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu de viaţă spirituală. Gradul îngrozitor şi adâncimea acestei corupţii a naturii noastre sunt dovedite:

 

1. Prin roadele ei; prin răspândirea temătoare a păcatelor firii, a păcatelor violenţei, a păcatelor inimii, cum este mândria, invidia, şi răutatea; a păcatelor limbii, cum este calomnia şi înşelarea; a păcatelor lipsei de religiozitate, a nerecunoştinţei, blasfemiei şi a hulii; care au marcat întreaga istorie a rasei noastre, şi care încă distinge starea întregii lumi.

 

2. Prin considerarea faptului că pretenţiile lui Dumnezeu la reverenţa, dragostea şi ascultarea noastră supremă, care de obicei şi în mod universal sunt neglijate de oamenii neregeneraţi, sunt infinit de măreţe. Adică, ele sunt atât de mari încât nu se poate imagina a fi mai mari. Aceste pretenţii nu doar sunt ignorate în timpuri de freamăt şi pasiune, ci în mod obişnuit şi constant. Oamenii trăiesc fără Dumnezeu. Ei sunt, spune Apostolul, Atei. Această înstrăinare faţă de Dumnezeu este atât de mare şi atât de universală, încât Scripturile spun că oamenii sunt duşmanii lui Dumnezeu; că mintea carnală, adică starea minţii care aparţine tuturor oamenilor în starea lor naturală, este duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este dovedită nu numai prin neglijare şi neascultare, ci şi prin răzvrătire directă împotriva autorităţii sale, când în providenţa sa el ia idolii noştri; sau când legea sa, cu cerinţele ei necruţătoare şi pedeapsa ei de temut, este trimisă acasă pe conştiinţă, şi Dumnezeu este văzut a fi un foc mistuitor.

 

3. A treia dovadă a răului înspăimântător al acestei corupţii ereditare este văzută în respingerea universală a lui Hristos de cei pe care El a venit să îi salveze. El este în sine şeful printre zece mii, şi cu totul încântător, unind în persoana sa toate perfecţiunile Divinităţii, şi toate virtuţiile umanităţii. Misiunea sa a fost una a dragostei, a unei dragoste total de nepătruns, nemeritată, neschimbătoare şi infinită. Prin dragoste El nu doar s-a smerit pentru a se naşte dintr-o femeie, şi pentru a fi sub lege, ci pentru a trăi o viaţă de sărăcie, tristeţe, şi persecuţie; pentru a îndura suferinţe neconceput de mari de dragul nostru şi în sfârşit să poarte păcatele noastre în trupul său pe lemn. El a făcut posibil pentru Dumnezeu să fie drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel păcătos. De aceea el oferă binecuvântări de o valoare infinită, fără bani şi fără plată, pentru toti cei care le vor accepta. El a asigurat şi ne oferă înţelepciune, dreptate, sfinţire şi răscumpărare; pentru a ne face împăraţi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi pentru a ne înălţa spre o stare veşnică de slavă şi binecuvântare extraordianară. Cu toate acestea; în ciuda desăvârşirii divine a persoanei sale, măreţia dragostei sale, adâncimea suferinţelor sale şi valoarea binecuvântărilor pe care El le-a furnizat, şi fără de care noi trebuie să pierim veşnic, in mod univeral, oamenii când sunt lăsaţi cu ei înşişi, Îl resping. El a venit la ai săi şi ai săi nu L-au primit. Lumea a urât şi încă Îl urăşte; ea nu îl va recunoaşte pe El ca Dumnezeu şi Mântuitor al ei; nu va accepta ofertele lui; nici nu Îl va iubi nici nu Îl va servi. Comportamentul oamenilor faţă de Hristos este cea mai clară dovadă a apostaziei rasei noastre, şi adâncimea depravării în care ei sunt scufundaţi; şi, atât cât sunt interesaţi ascultătorii evangheliei, este cel mai mare motiv al condamnării lor. Toate celelalte motivele par să fie unite în acesta, pentru că Domnul nostru spune că toţi oamenii sunt condamnaţi pentru că ei nu cred în singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt, prin gura Apostolului, spune, „Dacă vre-un om nu îl iubeşte pe Domnul Isus Hrisos, să fie anatema, maranatha;” o propoziţie care va fi întărită în ziua judecăţii de fiecare creatură raţională, căzută şi necăzută, din univers.

Păcătoşenia oamenilor incorigibili.

4. O altă dovadă a punctului avut în considerare este găsită în natura incapabilă de îndreptare a păcatului original. El este, în ceea ce ne priveşte, o maladie incurabilă. Oamenii sunt atât de nătângi datorită căderii încât şi-au pierdut natura lor morală. Ei ştiu că păcatul este un rău, şi că el îi expune la judecata dreaptă a lui Dumnezeu. De aceea, de la începutul lumii, ei nu doar au încercat să îl ispăşească, ci şi să îl distrugă. Ei au recurs la toate mijloacele posibile pentru ei pentru acest scop. Ei au încercat resursele filozofiei şi ale culturii morale. Ei s-au retras din societatea contaminatoare a confraţilor lor. Ei au convocat toate energiile naturii lor, şi toate puterile voinţei lor. Ei s-au supus la cele mai dureroase acte de negare de sine, la ritualuri ascetice în toate formele lor. Singurul rezultat al acestor eforturi a fost că aceşti pustnici au devenit ca nişte morminte albite, care apar frumoase în exterior, în timp ce înăuntru ei sunt plini de oasele morţilor şi toată necurăţia. Oamenii au învăţat greu ceea ce învaţă Domnul nostru, că este imposibil să faci roada bună până când pomul este bun. Totuşi, răul care este atât de indestructibil trebuie să fie foarte mare.

Argumentul din experienţa poporului lui Dumnezeu.

5. Putem apela la acest subiect în experienţa oamenilor lui Dumnezeu din fiecare eră şi din fiecare parte a lumii. În nici o privinţă această experienţă nu a fost mai uniformă decât în convingerea depravării lor în faţa unui Dumnezeu infinit Sfânt. Patriarhul Iov, reprezentat ca cel mai bun om din generaţia sa, şi-a pus mâna la gură, şi gura sa în ţărână înaintea lui Dumnezeu, şi a declarat că se detestă, şi s-a pocăit în ţărână şi în cenuşă. Psalmii de Pocăinţă a lui David sunt plini nu doar de mărturisiri de păcate, ci de asemenea de mărturisiri ale adâncii sale depravări în faţa lui Dumnezeu. Isaia a strigat, Vai de mine! Sunt un om cu buze necurate, şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Profeţii antici, chiar când au fost sfinţiţi din uter, au declarat dreptatea lor ca haine mânjite. Ceea ce este spus despre corpul politic este reprezentat pretutindeni ca fiind adevărat cu privire la omul individual. Tot capul este bolnav, şi toată inima leşină. De la talpa piciorului, chiar până la cap, nu există nici o sănătate în el; decât răni, şi vânătăi, şi inflamaţii care putrezesc. În Noul Testament scriitori sfinţi arată acelaşi simţământ adânc al păcătoşeniei lor, şi convingeri puternice despre păcătoşenia rasei căreia ei aparţin. Pavel vorbeşte despre sine ca fiind capul păcătoşilor. El se plânge că era carnal, vândut păcatului. El geme sub povara unei naturi rele, spunând, O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup al morţii? Din zilele Apostolului până în timpul prezent, nu a fost nici o diversitate în acest punct în experienţa creştinilor. Nu există nici o înclinare arătată de ei pentru a uşura sau a scuza păcătoşenia lor înaintea lui Dumnezeu. În mod uniform şi pretutindeni, şi direct proporţional cu sfinţenia lor, ei s-au smerit sub un simţ al vinei şi al poluării lor, şi s-au detestat pocăindu-se în ţărână şi în cenuşă. Aceasta nu este o experienţă nici iraţională, nici exagerată. Acesta este efectul natural al priceperii adevărului; sau chiar un discernământ parţial a sfinţeniei lui Dumnezeu, al spiritualităţii legii, şi al lipsei de conformare faţă de acel standard divin. Există întotdeauna legată cu această experienţă a păcatului, convingerea că înţelegerea noastră a răului său şi puterea lui asupra noastră, şi prin urmare a vinei şi a poluării noastre, este în întregime necorespunzătoare. Ea este întotdeauna o parte a poverii credinciosului, că el simte mai puţin decât raţiunea şi conştiinţa sa iluminată de Scripturi, îl învaţă că el trebuie să simtă corupţia şi degradarea sa morală.

 

6. Abia mai trebuie să fie adăugat, că ceea ce învaţă Scripturile atât de limpede indirect despre adâncimea corupţiei naturii noastre căzute, ele învaţă de asemenea şi prin afirmaţie directă. Inima umană este descrisă ca fiind mai presus de toate lucrurile înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Chiar la început (Geneza 6:5, 6), s-a spus, „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Iov 15:14-16, „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană? Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în sfinţii Săi, dacă nici cerurile nu sunt curate înaintea Lui, cu cât mai puţin fiinţa urâcioasă şi stricat-omul, care bea nelegiuirea ca apa!” Eclesiastul 9:3, „Iată cel mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.” Cuvântul lui Dumnezeu este plin cu astfel de pasaje. Aceasta pronunţă în cei mai expliciţi termeni degradarea şi corupţia morală a omului consecvent căderii, pentru a fi o apostazie totală faţă de Dumnezeu; o stare a morţii spirituale, ca implicând întreaga esenţă a oricărei sfinţenii adevărate.

Al treilea argument din manifestările timpurii ale păcatului.

Un al treilea mare adevăr al Scripturii şi al experienţei cu privire la acest subiect este manifestarea timpurie a păcatului. De îndată ce un copil este capabil de o acţiune morală, el dă dovadă de un caracter moral pervertit. Noi nu vedem doar manifestările mâniei, invidiei, mândriei, şi a altor înclinaţii rele, ci întreaga dezvoltare a sufletului este spre lume. Sufletul unui copil se întoarce de la Dumnezeu printr-o lege interioară spre creatură, de la lucrurile care sunt nevăzute şi veşnice la lucrurile care se văd şi sunt temporale. În cele mai timpurii manifestări, el este lumesc, din pământ, pământesc. Aşa cum aceasta este mărturia experienţei universale, aşa este şi doctrina Bibliei. Iov 11:12, „Omul dimpotrivă, are minte de nebun, şi s-a născut ca mânzul unui măgar sălbatic!” Psalmul 58:3, „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.” Proverbe 22:15, „Nebunia (răul moral) este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.”

 

Aceste adevăruri care nu pot fi negate, universalitatea păcatului între oameni, puterea sa controlatoare, şi manifestarea lui timpurie, sunt dovezi clare ale corupţiei naturii noastre comune. Este un principiu al judecăţii universal recunoscute şi aplicate, că un curs al acţiunii în orice creatură, raţională sau iraţională, care este universală şi controlatoare, şi care este adoptată uniform de la începutul existenţei sale, determină şi descoperă natura sa. Că toţi indivizii ai unor anumite specii de animale trăiesc din pradă, că toţi indivizii din alte specii trăiesc din ierburi; că unele sunt amfibii, şi altele trăiesc doar pe uscat, unele sunt sociabile, altele sunt singure; unele sunt slabe şi blânzi, altele sunt feroce şi care nu pot fi îmblânzite; nu sub anumite circumstanţe şi condiţii, ci totdeauna şi pretutindeni, în toate circumstanţele diferite ale existenţei lor, aceasta este privită ca o dovadă a constituţiei lor naturale. Aceasta arată că ei sunt prin natură, deosebiţi de ceea ce sunt, sau pot fi făcuţi de cultura şi circumstanţele externe. Acelaşi principiu este aplicat judecăţilor oamenilor. Orice este variabil şi limitat în manifestările sale; orice se găseşte în unii oameni şi nu în alţii, noi îl atribuim cauzelor limitate şi specifice, dar ceea ce este universal şi controlator se referă la natura omului. Unele dintre aceste moduri de acţiune manifestate universal printre oameni se referă la atributele esenţiale ale naturii lor, ca raţiunea şi conştiinţa. Faptul că toţi oamenii înfăptuiesc acţiuni raţionale este o dovadă clară că ei sunt creaturi raţionale; şi faptul că ei înfăptuiesc acţiuni morale este o dovadă clară că ei sunt au o natură morală. Celelalte moduri de acţiune universală nu se referă la atributele esenţiale ale naturii umane, ci la starea sa prezentă în care ei stăruiesc. Faptul că toţi oamenii caută confort şi indulgenţă de sine şi se preferă pe ei în locul altora, nu trebuie să fie atribuit naturii noastre ca oameni, ci stării noastre din prezent. Aşa cum faptul că toţi oamenii înfăptuiesc acţiuni morale este o dovadă clară că ei au o natură morală, tot aşa faptul că o astfel de acţiune morală este întotdeauna rea, sau faptul că toţi oamenii păcătuiesc din cea mai timpurie fază a dezvoltării puterilor lor, este o dovadă că natura lor morală este depravată. Aceasta este total nepotrivit cu toate ideile corecte despre Dumnezeu că El a creat omul cu o natură care în mod absolut uniform îl conduce spre păcat şi distrugere; sau că El l-a pus în circumstanţe care în mod inevitabil asigură ruina sa. Starea prezentă a naturii umane nu poate fi condiţia sa normală şi originală. Noi suntem o rasă căzută. Natura noastră s-a corupt prin apostazia noastră faţă de Dumnezeu, şi de aceea fiecare imaginaţie (adică fiecare exerciţiu) a gândurilor inimii omului este doar rău în mod continuu. Vezi de asemenea Geneza 8:21. Aceasta este soluţia unică Scripturală al faptului care nu se poate nega al păcătoşeniei adânci, universale şi timpuriu manifestate a oamenilor din toate erele, din fiecare clasă, şi în fiecare parte a lumii.

Evaziuni faţă de argumentele anterioare.

Metodele adoptate de aceia care neagă doctrina păcatului original, de a justifica universalitatea păcatului, sunt în cel mai înalt grad de insatisfacţie.

 

1. Nu este necesar să ne referim aici la teoriile care încheie această mare dificultate ori prin negarea existenţei păcatului, ori prin atenuarea naturii sale rele, astfel că dificultatea încetează să mai existe. Dacă într-adevăr nu ar exista un astfel de rău ca păcatul, nu există nici un păcat care să fie justificat. Dar faptul existenţei păcatului, a universalităţii şi puterii sale, este prea evident şi prea mult o chestiune de conştiinţă pentru a admite să fie negat sau ignorat.

 

2. Alţii susţin că noi avem în liberul arbitru al omului o soluţie suficientă a universalităţii păcatului. Oamenii pot păcătui; ei aleg să păcătuiască, şi nu un motiv în plus pentru faptul care trebuie revendicat. Dacă Adam a păcătuit fără o natură coruptă mai înainte, atunci, se întreabă, de ce trebuie corupţia naturii să fie presupusă a fi responsabilă pentru faptul că alţi oameni păcătuiesc? Totuşi, un efect uniform cere o cauză uniformă. Faptul că un om poate umbla nu este un motiv adecvat de ce el umblă întotdeauna într-o direcţie. Un om îşi poate exersa facultăţile sale pentru a ajunge la un obiect sau altul; faptul că el se dedică lor printr-o viaţă lungă spre dobândirea bogăţiei, nu se explică spunând că el este un agent liber. Întrebarea este, De ce liberul său arbitru este exercitat întotdeauna într-o anumită direcţie particulară. De aceea, faptul că oamenii sunt agenţi liberi nu este o soluţie pentru păcătoşenia universală şi apostazia totală a rasei noastre faţă de Dumnezeu.

 

3. Alţii caută în ordinea dezvoltării elementelor constituente ale naturii noastre, o explicaţie a faptului în chestiune. Noi suntem astfel alcătuiţi încât facultăţile senzoriale sunt chemate în exerciţiu înaintea puterilor mai înalte ale raţiunii şi conştiinţei. Astfel, cele dintâi dobândesc o influenţă inoportună, şi conduc copilul şi omul să asculte instinctele inferioare ale naturii sale, când el ar trebui să fie călăuzit de facultăţile sale mai înalte. Dar, în primul loc, acest lucru este în întregime o concepţie nepotrivită a depravării noastre ereditare. El nu constă în mod exclusiv sau în principal din influenţa cărnii (în sensul limitat al acestui cuvânt) asupra Duhului. El este un rău mult mai adânc şi mai radical. Este moarte spirituală, potrivit declaraţiilor Scripturilor. Şi, în al doilea loc, el nu poate fi condiţia normală a omului ca facultăţile sale naturale să trebuie să fie dezvoltate într-o astfel de ordine în mod inevitabil şi universal să conducă la degradarea şi ruina sa morală. Şi, în al treilea loc, această teorie nu uşurează nici o dificultate în timp ce nu justifică nici un fapt. Este greu să împaci cu justiţia şi bunătatea lui Dumnezeu faptul că oamenii ar trebui să se nască având o natură astfel alcătuită încât să îi conducă cu siguranţă spre păcat, astfel încât ei să trebuie să se nască într-o stare de păcat. Aceasta neagă orice test corect al rasei. Potrivit Scripturilor şi doctrinei Bisericii, omenirea nu a avut doar o testare corectă dar favorabilă în Adam, care a stat pentru ei în maturitatea şi perfecţiune deplină a naturii sale; şi cu fiecare aptitudine, motiv şi consideraţie adaptată să asigure fidelitatea sa. Acest lucru este mult mai uşor credibil decât presupunerea că Dumnezeu îl pune în primul răsărit al raţiunii la testul său pentru veşnicie, cu o natură deja pervertită, şi sub circumstanţele care în fiecare caz îl conduc în mod sigur spre distrugerea lui. De aceea, singura soluţie care se potriveşte în toate cu acest caz este doctrina Scripturală că toată omenirea a căzut în prima fărădelege a lui Adam, şi purtând pedeapsa păcatului său, ea vine în lume într-o stare de moarte spirituală, dovada ei este văzută şi simţită în universalitatea, puterea controlatoare şi manifestarea timpurie a păcatului.

Scripturile învaţă expres doctrina.

Scripturile nu învaţă doar indirect doctrina păcatului original, sau a eredittăţii, corupţiei păcătoase a naturii noastre ca derivând din Adam, învăţând, aşa cum am văzut, depravarea universală şi totală a rasei noastre, ci ele afirmă în mod direct doctrina. Ele nu numai învaţă în mod expres că oamenii păcătuiesc în mod universal şi de la primul răsărit al fiinţei lor, ci ele mai afirmă că inima omului este rea. Despre ea se spune că este „Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9) „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” (Eclesiastul 8:11) „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5); sau aşa cum este în Geneza 8:21, „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui.” Prin inimă în limbajul Scriptural se înţelege omul însuşi; sufletul; acela care este locul şi sursa vieţii. Este acela care gândeşte, simte, râvneşte şi vrea. Este aceea din care ies gândurile, dorinţele şi scopurile bune sau rele. Ea nu seminifică niciodată doar un act, sau o stare trecătoare a sufletului. Ce stăruie este ceea ce determină caracterul. Acesta poartă aceeaşi relaţie faţă de actele pe care le produce solul. Aşa cum un sol bun produce ierburi potrivite pentru om şi animal, şi un sol rău produce ierburi negre şi ţepi, tot aşa ni se spune despre inima omului (natura umană în starea sa actuală), că este dovedită a fi rea prin recolta prolifică de păcate care este pretutindeni şi care o produce mereu. Această doctrină este învăţată şi mai clar în Matei 7:16-19, unde Domnul nostru spune că oamenii sunt cunoscuţi prin roadele lor. „Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc.” Şi din nou, în Matei 12:33, „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău: căci pomul se cunoaşte după rodul lui.” Esenţa şi punctul acestor instrucţiuni este că actele morale sunt o revelaţie a caracterului moral. Ele nu îl alcătuiesc, ci doar manifestă ceea ce este el. Fructul unui copac descoperă natura acelui copac. El nu face acea natură, ci doar dovedeşte ce este ea. Deci, în cazul unui om, exerciţiile sale morale, gândurile şi sentimentele sale, cât şi actele sale externe, sunt determinate de o cauză internă. Există ceva în natura unui om deosebit de actele sale şi anterior lor, care determină comportamentul său (adică toate exerciţiile sale conştiente), de a fi sau bun sau rău. Dacă oamenii sunt universal păcătoşi, aceasta este, potrivit doctrinei Domnului nostru, o dovadă pozitivă că natura lor este rea; la fel cum fructul corupt dovedeşte copacul a fi corupt. De aceea, când Scripturile afirmă că inima omului este „deznădăjduit de rea,” ele afirmă precis ceea ce înţelege Biserica atunci când ea afirmă că natura noastră este depravată. Nici cuvântul, inima, nici natura, într-o astfel de legătură nu înseamnă substanţă sau esenţă, ci dispoziţie naturală. Cuvintele exprimă o calitate care este deosebită de un atribut sau o proprietare esenţială. Chiar când vorbim despre natura unui copac, noi nu înţelegem esenţa lui, ci calitatea sa; ceva care poate fi modificat sau schimbat fără o schimbare a substanţei. Astfel, Domnul nostru vorbeşte despre a face un copac bun, sau a-l face rău. Explicaţia înţelesului Scriptural al cuvântului inimă dat mai sus este confirmată de forme analogice şi sinonime ale expresiei folosite în Biblie. Ceea ce indică uneori o inimă rea este numit „omul vechi,” „o lege a păcatului în mădularele noastre,” „firea,” „mintea carnală,” etc. Şi pe de altă parte, ceea ce este numit „o inimă nouă,” este numit „omul cel nou,” „o nouă făptură” (sau natură), „legea Duhului,” „mintea spirituală,” etc. Toţi aceşti termeni şi fraze seminifică ceea ce este intrinsec, imanent şi stăruitor, ca opus la ceea ce este trecător şi voluntar. Prima clasă de termeni este folosită pentru a descrie natura omului înainte ca ea să fie regenerată, iar cealaltă să descrie schimbarea care rezultă din regenerare. De aceea, Scripturile, în declararea faptului că inima omului este înşelătoare şi deznădăjduit de rea, şi imaginaţiile sau exerciţiile sale sunt doar rele în mod continuu, afirmă în termeni direcţi doctrina Bisericii a păcatului original.

 

Psalmistul de asemenea afirmă această doctrină când spune (Psalmul 51:5), „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” În versetele anterioare el şi-a mărturisit păcatele sale reale; şi aici el se umileşte încă mai deplin înaintea lui Dumnezeu recunoscând depravarea sa înnăscută, ereditară; o depravare pe care el nu a privit-o doar ca pe o slăbiciune, sau o înclinare spre rău, ci pe care el o declară a fi o nedreptate şi un păcat. El se referă la această corupţie intrinsecă, ereditară în următoarele părţi ale Psalmului ca fiind povara sa principală de care vrea în mod sincer să fie eliberat. „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă, deci, să pătrundă înâelepciunea înăuntrul meu! Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mã, şi voi fi mai alb decât zăpada… Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” Părţile sale interioare, natura sa internă a fost cea care a fost alcătuită în nedreptate şi a fost născută în păcat, de care el s-a rugat să fie curăţit şi reînnoit. Întregul spirit al acestui Psalm şi legătura în care apar cuvintele din versetul al cincilea, i-au obligat pe marea majoritate a comentatorilor şi a cititorilor Scripturii să recunoască în acest pasaj o afirmare directă a doctrinei păcatului original. Desigur, nici o doctrină nu se bazează doar pe un pasaj izolat. Ceea ce este învăţat într-un loc este cu siguranţă presupus şi afirmat în alte locuri. Ceea ce spune David despre sine ca fiind născut în păcat este confirmat de alte reprezentări ale Scripturii, care arată că ceea ce era adevărat cu privire la el nu este mai puţin adevărat decât pentru toată omenirea. Astfel (Iov 14:4), „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” (15:14) „Ce este omul, ca să fie curat? Şi poate cel născut din femeie să fie fără prihană?” Astfel, de asemenea, Domnul nostru spune (Ioan 3:6), „Ce este născut din carne, este carne.” Aceasta înseamnă în mod clar că, ceea ce este născut din părinţi corupţi este în sine corupt; şi este corupt în virtutea naşterii sau derivării sale. Acest lucru este clar, (1.) Din folosirea comună a cuvântului carne într-un sens religios în Scripturi. În afară de înţelesurile primare şi secundare ale cuvântului el este folosit în mod familiar în Biblie pentru a desemna natura noastră căzută şi coruptă. De aici în colo, a fi „în carne” înseamnă a fi într-o stare nereînnoită; faptele cărnii, sunt fapte care izvorăsc dintr-o natură coruptă; a umbla după lucrurile cărnii, înseamnă a trăi sub influenţa controlatoare a unui naturi păcătoase. De aici, a fi carnal, sau a avea o minte carnală, înseamnă a fi corupt, sau, aşa cum explică Pavel aceasta, vândut sclav păcatului. (2.) Pentru că carnea este aici opusă Duhului. „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” Aşa cum ultima parte a acestui verset înseamnă fără îndoială că, ceea ce este născut din Duhul Sfânt este sfânt, sau conformat naturii Duhului Sfânt; prima parte trebuie să însemne că, ceea ce este născut dintr-o sursă rea este rău în sine. Un copil născut din părinţi căzuţi derivă din ei o natură căzută, coruptă. (3.) Această interpretare este cerută de context. Domnul nostru atribuie motivul pentru necesitatea regenerării sau a naşterii spirituale. Acest motiv este derivarea unei naturi corupte prin naşterea noastră naturală. Pentru că noi suntem născuţi în păcat înnoirea Duhului Sfânt este universal şi absolut necesară pentru mântuirea noastră.

 

Un alt pasaj la fel de decisiv este Efeseni 2:3: „Între ei eram şi noi (adică noi evreii ca şi neamurile) toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pãmânteşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” Copii ai mâniei, conform unei expresii ebraice, înseamnă obiecte ale mâniei. Noi, spune Apostolul, la fel ca şi ceilalţi oameni, suntem obiectele mâniei divine. Adică, sub condamnare, expuşi în mod drept nemulţumirii sale. Această expunere la mânia lui Dumnezeu, aşa cum învaţă El, nu se datorează în mod exclusiv comportamentului nostru păcătos, este condiţia în care noi ne-am născut. Noi suntem prin natură copiii mâniei. Cuvântul natură în astfel de forme de vorbire se opune întotdeauna la ceea ce este dobândit, sau susţinut, sau faţă de ceea ce este datorat unei ab extra influenţe sau a dezvoltării interioare. Pavel spune că el şi Petru erau prin natură evrei, adică, ei erau evrei prin naştere, nu prin prozelitism. El spune că neamurile fac prin natură lucrurile legii, adică, în virtutea constituţiei lor interne, nu printr-o instrucţiune externă. Zeii păgânilor, spune el, nu sunt prin natură zei. Ei sunt aşa doar în opinia oamenilor. În literatura clasică, ca în limbajul obişnuit, a spune că oamenii sunt prin natură mândri, sau cruzi, sau drepţi, înseamnă totdeauna că predicatul este datorat lor în virtutea constituţiei sau condiţiei sale naturale, şi nu doar datorită comportamentului lor sau al caracterului dobândit. Dativul fu,sei din acest pasaj nu înseamnă datorită, pentru că fu,sij înseamnă doar natură, fie bună fie rea. Pavel nu spune direct că „datorită naturii noastre (corupte) noi suntem copiii mâniei,” care interpretare necesită ideea exprimată de cuvântul corupt pentru a fi introdus în text. El afirmă simplu că noi suntem copii ai mâniei prin natură; adică, aşa cum am fost născuţi. Noi suntem născuţi într-o stare de păcat şi de condamnare. Şi aceasta este doctrina Bisericii a păcatului original. Condiţia noastră naturală nu este doar o condiţie a slăbiciunii noastre fizice, sau a înclinării noastre spre păcat, sau a supunerii la înclinări rele, care, dacă sunt cultivate, devin păcătoase; dar noi suntem născuţi într-o stare de păcat. Rueckert, un comentator raţionalist, spune cu referire la acest pasaj:¹⁰⁸ „Este perfect evident, din Romani 5:12-20, că Pavel era pe departe de a fi opus punctului de vedere exprimat în Psalmul 51:7, că oamenii sunt născuţi păcătoşi; şi deoarece noi nu interpretăm pentru nici un sistem, nu vom încerca să negăm că gândul, „Noi am fost născuţi copii ai mâniei,” adică aşa cum am fost de la naşterea noastră noi am fost expuşi la mânia divină, este adevăratul sens al acestor cuvinte.”

Biblia îi reprezintă pe oameni ca fiind morţi spiritual.

Un alt mod prin care Scripturile învaţă în mod clar doctrina păcatului original se găseşte în pasajele în care ele descriu starea naturală a omului de după cădere. Oamenii, toţi oamenii, oameni din orice naţiune, de orice vârstă, şi de orice condiţie, sunt reprezentaţi ca fiind morţi spiritual. Omul natural, omul aşa cum este el prin natură, este lipsit de viaţa lui Dumnezeu, adică de viaţa spirituală. Înţelegerea lui este întuneric, astfel că el nu ştie şi nu primeşte lucrurile lui Dumnezeu. El nu este pasibil de impresie de realităţile lumii spirituale. El este atât de insensibil faţă de ele ca un om mort faţă de lucrurile acestei lumi. El este înstrăinat faţă de Dumnezeu, şi în totalitate incapabil de a se elibera pe sine din această stare de corupţie şi mizerie. Aceia, şi numai aceia sunt reprezentaţi ca eliberaţi de această stare în care oamenii s-au născut, care sunt înnoiţi de Duhul Sfânt; care sunt animaţi, sau sunt înviaţi de puterea lui Dumnezeu, şi care de aceea sunt numiţi spiritual ca fiind conduşi şi impulsionaţi de un principiu mai înalt decât orice aparţine naturii noastre căzute. „Dar omul firesc,” spune Apostolul (adică omul, aşa cum este el prin natură) „nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” (Efeseni 2:1, 5) Starea tuturor oamenilor, evrei şi neamuri, înainte de regenerare, este declarată a fi o stare de moarte spirituală. În Efeseni 4:17, 18, această stare naturală a omului este descrisă spunând despre păgâni că ei „trăiesc în deşertăciunea gândurilor lor (adică în păcat), având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.” Starea naturală a omului este una de întuneric, al cărei efect următor este ignoranţa şi împietrirea şi prin urmare înstrăinarea faţă de Dumnezeu. Este adevărat că aceasta este se spune despre păgâni, dar Apostolul învaţă în mod constant că ceea ce este adevărat despre păgâni nu este mai puţin adevărat despre evrei; pentru că nu este nici o diferenţă, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Cu aceste câteva pasaje întregul sens al cuvântului lui Dumnezeu este de acord că natura umană în starea sa prezentă este întotdeauna şi pretutindeni descrisă ca fiind astfel întunecată şi coruptă.

Argumentul din necesitatea răscumpărării.

Un alt argument în sprijinul doctrinei păcatului original este că Biblia învaţă pretutindeni că toţi oamenii au nevoie de răscumpărarea prin sângele lui Hristos. Aceasta este atât de clar doctrina Bibliei încât ea nu a fost niciodată chestionată în Biserica creştină. Copiii au nevoie de răscumpărare la fel ca şi adulţii, pentru că şi ei sunt incluşi în legământul harului. Dar răscumpărarea, în sensul creştin al termenului, este eliberare prin sângele lui Hristos, de puterea şi consecinţele păcatului. Hristos a venit să îi mântuiască pe păcătoşi. El nu îi salvează decât pe cei păcătoşi. Dacă El îi mântuieşte pe copii, copiii trebuie să fie într-o stare de păcat. Nu există nici o posibilitate de a evita această concluzie, decât prin negarea uneia sau a alteia dintre premizele din care aceasta se trage. Noi trebuie fie să negăm faptul că copiii sunt mântuiţi prin Hristos, care este un sentiment cu totul anti-creştin, încât de abia a fost mărturisit în regiunea Bisericii; sau trebuie să negăm că răscumpărarea, în sensul creştin al termenului, include eliberare de păcat. Aceasta este justificarea luată de aceia care neagă doctrina păcatului original, şi totuşi recunosc faptul că copiii sunt mântuiţi prin Hristos. Ei susţin că în cazul lor răscumpărarea este doar o apărare de păcat. De dragul lui Hristos, sau prin intervenţia sa, ei sunt transformaţi într-o stare a existenţei în care natura lor se dezvoltă în sfinţenie. Ca răspuns la această evaziune este suficient să remarcăm, (1.) Aceasta este contrară doctrinei simple şi universal primite a Bibliei cu privire la natura lucrării lui Hristos. (2.) Acest punct de vedere elimină necesitatea răscumpărării. Totuşi, Biblia învaţă cu claritate că moartea lui Hristos este absolut necesară; că dacă ar fi fost vr-o altă cale în care oamenii ar fi putut fi mântuiţi Hristos a murit degeaba. (Galateni 2:21; 3:21) Dar, potrivit doctrinei în chestiune, nu există nici o necesitate pentru moartea sa. Dacă oamenii sunt o rasă ne-căzută, ne-coruptă, şi dacă ei pot fi apăraţi de păcat printr-o simplă schimbare a circumstanţelor lor, atunci de ce există un şir costisitor de mijloace curative, întruparea, suferinţele şi moartea Veşnicului Fiu al lui Dumnezeu, pentru mântuirea lor. Este foarte clar că întregul plan Scriptural de răscumpărare este bazat pe apostazia întregii rase umane faţă de Dumnezeu. Se presupune că oamenii, toţi oamenii, copiii cât şi adulţii, sunt într-o stare de păcat şi mizerie, din care numai un Salvator divin îi poate elibera.

Argumentul din necesitatea regenerării.

Aceasta este încă mai clară din ceea ce Scripturile învaţă cu privire la necesitatea regenerării. Prin regenerare se înţelege deopotrivă în Scriptură şi în limbajul Bisericii, reînnoirea Duhului Sfânt; schimbarea inimii sau a naturii efectuată prin puterea Duhului, prin care sufletul trece dintr-o stare de moarte spirituală într-o stare de viaţă spirituală. Este acea schimbare de la păcat la sfinţenie, pe care Domnul nostru o afirmă ca absolut esenţială pentru mântuire. Păcătoşii au nevoie doar de regenerare. Copiii au nevoie de regenerare. De aceea, copiii sunt într-o stare de păcat. Singurul punct în acest argument care cere să fie dovedit, este că copiii au nevoie de regenerare în sensul explicat mai sus. Totuşi, aceasta cu greu admite vre-o îndoială. (1.) Este dovedită de limbajul Scripturilor care afirmă că oamenii trebuie să fie născuţi din Duhul, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Expresia folosită este absolut universală. Aceasta înseamnă că fiecare fiinţă umană care provine din Adam prin generare normală. Nu se face nici o excepţie de clasă, trib, caracter, sau vârstă; şi noi nu suntem autorizaţi să facem vre-o astfel de excepţie. Dar de altfel, aşa cum s-a remarcat mai sus, motivul atribuit pentru această necesitate a naşterii din nou, se aplică copiilor cât şi adulţilor. Toţi cei care sunt născuţi din carne, şi pentru că sunt născuţi astfel, spune Domnul nostru, Domnul nostru spune că trebuie să se nască din nou. (2.) Copiii au fost incluşi întotdeauna cu părinţii lor în fiecare revelaţie sau legiferare a legământului harului. Promisiunea pentru primii noştri părinţi a unui Răscumpărător, i-a avut în vedere pe copii lor cât şi pe ei înşişi. Legământul cu Avraam nu a fost doar cu el, ci şi cu posteritatea sa, copil şi adult. Legământul la Muntele Sinai, care aşa cum învaţă Pavel, a inclus legământul harului, a fost ratificat solemn cu oamenii şi cu „micuţii lor.” De aceea, Scripturile îi plănuieşte de la naşterea lor ca având nevoie să fie mântuiţi, şi ca interesaţi în planul mântuirii care este cel mai mare proiect pe care îl revelează Biblia. (3.) Acest lucru este încă şi mai evident din faptul că semnul şi sigiliul legământului harului, circumcizia sub Vechea dispensaţie, şi botezul sub cea Nouă, a fost aplicată copiilor noi născuţi. Circumcizia era într-adevăr un semn şi un sigiliu al legământului naţional dintre Dumnezeu şi evrei ca naţiune. Adică, el era un sigiliu al acelor promisiuni făcute lui Avraam, şi după aceea prin Moise, care are legătură cu teocraţia exterioară sau Comunitatea lui Israel. Dar cu toate acestea, este clar, că în afară de aceste promisiuni naţionale, a existat de asemenea promisiunea răscumpărării făcută lui Avraam, care promisiune, aşa cum spune expres Apostolul, a venit peste noi. (Galateni 3:14) Adică, noi (toţi credincioşii) suntem incluşi în legământ făcut cu Avraam. Nu este mai puţin clar faptul că circumcizia era semnul şi sigiliul acelui legământ. Acest lucru este clar, pentru că Apostolul învaţă că Avraam a primit circumcizia ca un sigiliu al dreptăţii credinţei. Adică, ea era sigiliul acelui legământ care promitea şi asigura dreptatea cu condiţia credinţei. Este de asemenea simplu pentru că Scripturile învaţă că circumcizia avea o importanţă spirituală. Ea semnifica purificare interioară. Ea era administrată pentru a-i învăţa pe oameni că cei care au primit acest rit, au nevoie de purificare, şi că acea mare binecuvântare era promisă celor credincioşi legământului, al cărui sigiliu era circumcizia. De aici, Scripturile vorbesc despre circumcizia inimii; despre o circumcizie interioară care este efectuată de Duhul distinctă faţă de cea care era în afară în carne. Comparaţi Deuteronom 10:16; 30:6; Ezechiel 44:7; Fapte 7:51; Romani 2:28. Din toate acestea este clar că circumcizia nu putea fi administrată potrivit planului stabilit în mod divin pentru oricine care nu avea nevoie de circumcizia sau regenerarea inimii, pentru a-i potrivi pentru prezenţa şi slujirea lui Dumnezeu. Şi deoarece ea era administrată prin poruncă divină copiilor când ei aveau opt zile, concluzia este inevitabilă că în faţa lui Dumnezeu astfel de copii aveau nevoie de regenerare, şi de aceea sunt născuţi în păcat.

 

În mod evident, acelaşi argument se aplică botezului copiilor. Botezul este o rânduială instituită de Hristos, pentru a semnifica şi pentru a sigila purificarea sufletului, prin stropirea sângelui său, şi regenerarea sa prin Duhul Sfânt. De aceea, el nu poate fi administrat în mod corect decât celor care sunt într-o stare de vină şi poluare. Totuşi, el este administrat copiilor, şi de aceea se presupune că copiii au nevoie de iertare şi sfinţire. Acesta este argumentul pe care Pelagius şi urmaşii săi, mai mult decât toţi ceilalţi, l-au găsit cel mai dificil de răspuns. Ei nu au putut nega importanţa ritului. Ei nu au putut nega că el era administrat în mod potrivit copiilor, şi totuşi au refuzat să recunoască concluzia inevitabilă, că copiii sunt născuţi în păcat. De aceea, ei au fost conduşi spre evaziunea anormală, că botezul era administrat copiilor, nu pe baza stării lor prezente, ci pe baza presupunerii viitoarei lor condiţii probabile. Ei nu erau păcătoşi, ci vor deveni probabil astfel, şi de aceea au nevoie de beneficiile a căror semn şi promisiune este botezul. Chiar Consiliul de la Trent a găsit că este necesar să protesteze împotriva unei astfel de perversiuni clare a unui sacrament solemn, care îl reduce la o batjocură. Acea formă de botez aşa cum este prescrisă de Hristos, şi adoptată în mod universal de Biserică, presupune că cei cărora sacramentul este administrat sunt păcătoşi şi au nevoie de iertarea păcatului şi de reînnoirea Duhului Sfânt. Astfel doctrina păcatului original este îmbrăcată în această ţesătură de creştinism, şi stă la temelia doctrinelor evangheliei.

Argumentul din universalitatea morţii.

Un alt argument decisiv cu privire la acest subiect, este extras din universalitatea morţii. Moartea, potrivit Scripturilor, este un rău penal. Ea presupune păcatul. Nici o creatură morală raţională nu este supusă morţii decât datorită păcatului. Copiii mor, de aceea copiii sunt supuşi păcatului. Singura cale de a evita acest argument este să negăm că moartea este un rău penal. Acesta este justificarea dată de cei care resping doctrina păcatului original. Ei afirmă că el este un rău penal, curgând din constituţia originală a naturii noastre, şi că el nu este o dovadă mai mare că toţi oamenii sunt păcătoşi, că moartea animalelor este o dovadă că ei sunt păcătoşi. Ca răspuns la această obiecţie, este evidentă observaţia că oamenii nu sunt animale. Faptul că acele animale iraţionale, incapabile de a păcătui, sunt supuse morţii, nu este o dovadă că creaturile morale pot fi supuse în mod drept aceluiaşi rău, deşi sunt fără păcat. Dar, în al doilea rând, ceea ce are o greutate mult mai mare, obiecţia este în opoziţie directă declaraţiilor din Cuvântul lui Dumnezeu. Potrivit Bibliei, moartea este o pedeapsă în cazul omului. Ea a fost ameninţarea împotriva lui Adam ca pedeapsă a fărădelegii. Dacă el nu ar fi păcătuit, el nu ar fi murit. Apostolul declară expres că moartea este plata (sau pedeapsa) păcatului; şi moartea este din cauza păcatului. (Romani 6:23 şi v. 12.) El nu doar afirmă aceasta ca un fapt, ci îl presupune ca un principiu, şi face din ea temelia întregului său argument în Romani 5:12-20. Doctrina sa, aşa cum este declarată ea acolo, este că unde nu există o lege nu există nici un păcat. Şi unde nu există nici un păcat nu există nici o pedeapsă. Toţi oamenii sunt pedepsiţi, de aceea toţi oamenii sunt păcătoşi. Faptul că toţi oamenii sunt pedepsiţi, el îl dovedeşte din faptul că toţi oamenii mor. Moartea este o pedeapsă. Moartea, spune el, domneşte de la Adam la Moise. Ea domneşte peste toţi cei care nu au păcătuit în persoanele lor, printr-o fărădelege voluntară, aşa cum a făcut Adam. Ea domneşte peste copii. Ea a trecut absolut peste toţi oamenii pentru că toţi sunt păcătoşi. Nu se poate chestiona faptul că astfel este argumentul Apostolului; nici nu se poate chestiona faptul că acest argument este întemeiat pe presupunerea că moartea, în cazul omului, este un rău penal, şi aplicarea sa este o dovadă de netăgăduit a vinei. De aceea, trebuie fie să respingem autoritatea Scripturilor, fie trebuie să recunoaştem că moartea copiilor este o dovadă a păcătoşeniei lor.

 

Deşi argumentul Apostolului aşa cum este afirmat mai sus este o dovadă directă a păcatului original (sau corupţia intrinsecă, ereditară), acesta nu este mai puţin o dovadă, aşa cum se determină în altă ocazie, a imputării păcatului lui Adam. Pavel argumentează, în Romani 5:12-20, pentru a dovedi că aşa cum în justificarea noastră dreptatea pe baza căreia suntem acceptaţi nu este în mod subiectiv a noastră, ci dreptatea altuia, chiar Hristos; tot aşa temelia primară a condamnării noastre la moarte este păcatul lui Adam, ceva în afara noastră, şi nu în mod personal a noastră. Dar trebuie să păstrăm în minte faptul că moartea despre care vorbeşte el în conformitate cu folosirea uniformă a Scripturii, în astfel de legături, este moartea unui om; o moarte corespunzătoare cu natura sa ca o fiinţă morală formată după imaginea lui Dumnezeu. Ameninţarea morţii faţă de Adam nu era doar simpla descompunere a trupului său, ci moartea spirituală, pierderea vieţii lui Dumnezeu. Moartea fizică a copiilor este o dovadă evidentă că ei sunt supuşi pedepsei care a venit asupra oamenilor (care a intrat în lume şi a trecut asupra tuturor oamenilor) datorită unui singur om, sau prin neascultarea unui singur om. Şi precum acea pedeapsă era moartea spirituală cât şi descompunerea trupului, moartea copiilor este o dovadă Scripturală şi decisivă a fiinţei lor născute lipsită de dreptatea originală şi infectată cu o corupţie păcătoasă a naturii. Moartea lor fizică este o dovadă că ei sunt implicaţi în pedeapsa al cărui element principal este moartea spirituală a sufletului. Prin neascultarea acelui singur om toţi sunt numiţi păcătoşi, nu doar prin imputare (care este adevărată şi cea mai importantă), ci şi prin depravarea intrinsecă; aşa cum este prin ascultarea unuia toţi sunt numiţi drepţi, nu doar prin imputare (care de asemenea este adevărată şi vital de importantă), dar de asemenea prin reînnoirea consecventă a naturii lor care decurge din împăcarea lor cu Dumnezeu.

Argumentul din consimţământul comun al creştinilor.

În final, este corect ca la acest subiect, să apelăm la credinţa Bisericii universale. Protestanţii, prin respingerea doctrinei tradiţiei, şi prin afirmarea faptului că Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este conţinut în Scripturile Vechiului şi a Noului Testament este singura regulă infailibilă de credinţă şi practică, nu resping autoritatea Bisericii ca un învăţător. Ei nu se izolează pe ei înşişi de măreaţa companie a celor credincioşi din toate erele, şi ridică o nouă credinţă. Ei susţin că Hristos a promis Duhul Sfânt pentru a-şi conduce poporul său în cunoştinţa adevărului; că Duhul locuieşte ca un învăţător în toţi copiii lui Dumnezeu, şi că aceia care sunt născuţi din Dumnezeu sunt conduşi astfel la cunoştinţa şi credinţa adevărului. De aceea pentru Biserica adevărată, sau pentru adevăratul popor al lui Dumnezeu, există doar o credinţă, aşa cum există doar un singur Domn şi un Dumnezeu Tată al tuturor. De aceea, orice doctrină care poate fi dovedită a fi o parte din credinţa (nu cea a Bisericii veşnice şi vizibile, ci) a copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu din toate erele lumii, trebuie să fie adevărată. Ea trebuie să fie primită nu pentru că este în mod universal crezută, ci pentru că faptul de a fi crezută în mod universal de creştinii adevăraţi este o dovadă că ea este învăţată de Duhul deopotrivă în Cuvântul său şi în inimile poporului său. Acesta este un principiu sănătos recunoscut de toţi Protestanţii. Această credinţă universală a Bisericii nu trebuie să fie căutată atât de mult în deciziile consiliilor clerice, ca în formulele de devoţiune care au predominat printre oameni. S-a remarcat adesea în cântăreţi, în imnologie, în scrierile devoţionale pe care credincioşii adevăraţi le fac canalul comuniunii lor cu Dumnezeu, şi mijlocul prin care ei îşi exprimă cele mai intime convingeri religioase ale lor, acolo trebuie să căutăm credinţa universală. Din credinţa poporului lui Dumnezeu nici un om nu se poate separa fără să piardă comuniunea sfinţilor, şi punându-se în afara credincioşilor adevăraţi. Dacă aceste lucruri ar fi admise, trebuie să admitem doctrina păcatului original. Într-adevăr această doctrină a fost explicată variat, şi în multe cazuri a fost lămurită de teologi şi de consilii, dar a pus o amprentă de neşters pe credinţa Bisericii adevărate. Aceasta pătrunde rugăciunile, închinarea şi doctrinele Bisericii. Toţi creştinii adevăraţi sunt convinşi de păcat; ei sunt convinşi nu doar de fărădelegi individuale, ci de asemenea de depravarea inimii şi naturii lor. Ei recunosc această depravare ca fiind înnăscută şi controlatoare. Ei oftează sub ea ca sub o povară dureroasă. Ei ştiu că sunt din natură copii ai mâniei. Părinţii îşi aduc copiii lor la Hristos pentru a fi spălaţi de sângele lui şi pentru a fi reînnoiţi de Duhul său, la fel de nerăbdători ca mamele care s-au înghesuit în jurul Domnului nostru când era pe pământ, cu copiii lor suferinzi pentru ca ei să poată fi vindecaţi prin harul şi puterea sa. De aceea, oricare ar fi dificultăţile care ar putea însoţi doctrina păcatului original, noi trebuie să o acceptăm aşa cum este ea învăţată în mod clar în Scripturi, confirmată de mărturia conştiinţei şi a istoriei, şi susţinută de credinţa Bisericii universale.

Obiecţii.

Obiecţiile la această doctrină, trebuie să recunoaştem, sunt multe şi serioase. Dar aceasta este adevărat despre toate doctrinele religiei, fie naturale fie revelate. Aceste dificultăţi nu sunt limitate nici la sfera religiei. Cunoştinţa noastră este limitată în fiecare departament, şi într-o mare măsură sunt limitate la fapte izolate. Ştim că o piatră cade la pământ, că o sămânţă germinează şi produce o plantă după soiul ei; dar este absolut imposibil pentru noi să înţelegem cum se realizează aceste efecte obişnuite. Noi ştim că Dumnezeu este şi că El conduce toate creaturile sale, dar nu ştim cum influenţa sa eficace de controlare este compatibilă cu liberul arbitru al fiinţelor raţionale. Ştim că păcatul şi mizeria există în lume, şi ştim că Dumnezeu este infinit în putere, sfinţenie şi în mărinimie. Nu ştim cum să împăcăm preponderenţa păcatului cu caracterul lui Dumnezeu. Acestea sunt fapte obişnuite şi recunoscute universal deopotrivă în filozofie ca şi în religie. Un lucru poate fi, şi adesea este adevărat, împotrivă cărora se pot determina obiecţii la care nici un om nu este în stare să le răspundă. Acestea sunt două principii practice importante care rezultă din faptele tocmai menţionate. Primul, acesta nu este un temei suficient sau raţional pentru a respinge orice adevăr bine autentificat încât noi să nu putem să îl eliberăm de obiecţii sau dificultăţi. Şi, în al doilea rând, nici o obiecţie împotriva unui doctrine religioase nu trebuie să fie privită ca fiind suficient răspunsă dacă se poate arăta că se sprijină cu o forţă egală de un fapt care nu se poate nega. Dacă obiecţia nu este un motiv raţional pentru a nega faptul ea nu este un motiv raţional pentru a respinge doctrina. Aceasta este metoda pe care o adoptă scriitorii sacri pentru a justifica adevărul.

 

Se va vedea că aproape toate obiecţii împotriva doctrinei păcatului original sunt în conflict cu unul dau altul dintre principiile tocmai menţionate. Fie ele nu se adresează dovezilor adevărului doctrinei derivate din Scriptură sau din experienţă, dar spre dificultatea împăcării ei cu ale adevăruri; fie aceste obiecţii sunt pretinse ca fiind fatale doctrinei când ele sunt evident la fel de justificate împotriva faptelor providenţei aşa cum sunt împotriva învăţăturilor din Scriptură.

Obiecţia că oamenii sunt responsabili doar pentru actele lor voluntare.

1. Cea mai evidentă obiecţie faţă de doctrina păcatului original este înconjurată pe baza presupunerii că nimic nu poate avea un caracter moral cu excepţia actelor voluntare şi a stărilor minţii care rezultă din sau produse de influenţa noastră voluntară, şi care sunt supuse puterii voinţei. Această obiecţie se bazează pe un principiu care a fost deja considerat. Ea ajunge foarte departe. Dacă ea ar fi sănătoasă, atunci nu poate exista o sfinţenie creată împreună, sau har obişnuit, sau păcat înnăscut, intrinsec sau care locuieşte. Dar deja am văzut, când tratăm natura păcatului, că potrivit Scripturilor, (mărturia conştiinţei, şi judecata universală a oamenilor) caracterul moral al înclinărilor depinde de natura lor şi nu de originea lor. Adam era sfânt, deşi a fost creat aşa. Sfinţii sunt sfinţi, deşi regeneraţi şi sfinţiţi de atotputernica putere a lui Dumnezeu. Şi de aceea sufletul este cu adevărat păcătos dacă subiectul înclinărilor păcătoase, deşi aceste înclinări ar trebui să fie înnăscute şi în întregime dincolo de controlul voinţei. Aici se va vedea că obiecţia nu este împotriva dovezii Scripturale a doctrinei că oamenii sunt născuţi în păcat, nici împotriva mărturiei faptelor adevărului acelei doctrine; dar este întemeiată pe dificultatea împăcării doctrinei păcatului înnăscut cu anumite principii presupuse naturii şi temeliilor obligaţiilor morale. Fie putem sau nu respinge acele principii, aceasta nu afectează adevărul doctrinei. Noi am putea la fel de bine să negăm toată profeţia şi toată providenţa, pentru că nu putem împăca controlul absolut al agenţilor liberi cu libertatea lor. Dacă axioma morală presupusă că un om poate fi responsabil doar pentru actele sale proprii, este în conflict cu faptele experienţei şi învăţăturile Scripturilor, cursul raţional este să negăm pretinsa axiomă, şi nu de a respinge faptele cu care este în conflict. Biblia, Biserica, masa omenirii şi conştiinţa, îl consideră pe om responsabil pentru caracterul său, indiferent felul în care s-a format acel caracter sau de unde a fost el derivat; şi, de aceea, doctrina păcatului original nu este în conflict cu adevărurile morale intuitive.

Obiecţia întemeiată pe justiţia lui Dumnezeu.

2. Se obiectează că este inconsecvent cu justiţia lui Dumnezeu ca oamenii să vină în lume într-o stare de păcat. Ca răspuns la această obiecţie se poate remarca, (1.) Că orice face Dumnezeu trebuie să fie corect. Dacă El permite oamenilor să se nască în păcat, acest fapt trebuie să fie compatibil cu perfecţiunea sa divină. (2.) Este un fapt al experienţei nu mai puţin decât o doctrină a Scripturii că oamenii sunt, aşa cum învaţă Biserica, născuţi într-o stare de păcat şi condamnare, sau, aşa cum trebuie să recunoască toţi oamenii, într-o stare care conduce inevitabil la devenirea lor păcătoasă şi mizerabilă. De aceea, obiecţia se sprijină pe un fapt providenţial tot atât cât se sprijină pe o doctrină Scripturală. De aceea trebuie fie să îl negăm pe Dumnezeu fie să admitem că existenţa şi universalitatea păcatului între oameni este compatibilă cu natura sa şi cu conducerea sa a lumii. (3.) Biblia, aşa cum s-a remarcat adesea, justifică şi răzbună corupţia rasei noastre pe temeiul faptului că omenirea a avut o probă deplină şi corectă în Adam, şi că moartea spirituală în care noi suntem născuţi este o parte din pedeapsa juridică a fărădelegii sale. Dacă noi respingem această soluţie a faptului, nu putem nega faptul în sine, şi, fiind un fapt, el trebuie să fie compatibil cu caracterul lui Dumnezeu.

Doctrina îl reprezintă pe Dumnezeu ca autor al păcatului.

3. A treia obiecţie silită adesea şi în mod încrezător este că doctrina Bisericii cu privire la acest subiect îl face pe Dumnezeu autorul păcatului. Dumnezeu este autorul naturii noastre, dacă natura noastră ar fi păcătoasă, Dumnezeu trebuie să fie autorul păcatului. Eroarea evidentă a acestui silogism este că natura cuvântului este folosită într-un sens în propoziţia principală, şi într-un sens diferit în cea subordonată. În una el înseamnă substanţa sau esenţa; în alta, dispoziţia naturală. Este adevărat că Dumnezeu este autorul esenţei noastre. Dar esenţa noastră nu este păcătoasă. Dumnezeu este cu adevărat Creatorul nostru. El ne-a făcut, şi nu noi înşine. Noi suntem lucrarea mâinilor sale. El este Tatăl duhurilor tuturor oamenilor. Dar nu El este autorul înclinaţiilor rele cu care este infectată natura noastră la naştere. Doctrina păcatului original nu atribuie nici o eficienţă lui Dumnezeu în producerea răului. El presupune simplu că El abandonează juridic rasa noastră apostată, şi interzice descendenţilor lui Adam manifestările favorii şi dragostei sale, care sunt viaţa sufletului. Faptul că consecinţa inevitabilă a acestei abandonări este moartea spirituală, nu îl face mai mult pe Dumnezeu autorul păcatului, decât imoralitatea şi disperata şi neschimbata răutate a celor condamnaţi, faţă de care Dumnezeu reţine Duhul său, trebuie să fie atribuite infinitului Cel Sfânt ca autor al lor. Este mai mult decât atât un fapt istoric universal recunoscut, că caracterul, cu anumite limite, este transmisibil de la părinţi la copii. Fiecare naţiune, trib separat, şi chiar fiecare familie extinsă de oameni, îşi are particularităţile sale fizice, mintale, sociale şi morale care sunt transmise de la generaţie la generaţie. Nici un proces de disciplină sau cultură nu poate transforma un tartar într-un englez, sau un irlandez într-un francez. Burbonii, Habsburgii şi alte familii istorice, au reţinut şi au transmis particularităţile lor pentru ere. Noi poate că suntem incapabili să explicăm aceasta, dar nu o putem nega. Nimeni nu este născut un om absolut, doar cu umanitatea generică ce îi aparţine lui. Fiecare este născut ca om într-o stare definită, cu toate acele caracteristici fizice, mintale şi morale, care alcătuiesc persoana sa. De aceea, nu există nimic în doctrina depravării ereditare afară din faptele providenţiale.

Se spune că ea distruge liberul arbitru al oamenilor.

4. Se obiectează mai departe faţă de această doctrină că ea distruge liberul arbitru al omului. Dacă noi suntem născuţi cu o natură coruptă prin care noi suntem determinaţi în mod inevitabil spre acte păcătoase, noi încetăm să fim liberi în înfăptuirea acele acte, şi prin urmare nu suntem responsabili pentru ele. Această obiecţie este bazată pe o anumită teorie a libertăţii, şi trebuie să stea sau să cadă. Aceeaşi obiecţie se impune împotriva doctrinelor decretelor, a harului eficace, a perseverenţei sfinţilor, şi toate celelalte doctrinele care presupun faptul că un act liber poate fi absolut sigur faţă de apariţia sa. Este suficient să remarcăm aici că doctrina păcatului original presupune că oamenii au acelaşi fel şi grad de libertate în păcătuirea sub influenţa unei naturi corupte, pe care o au sfinţii şi îngerii în a acţiona în mod corect sub influenţa unei naturi sfinte. A acţiona potrivit naturii ei este singura libertate care aparţine vre-unei făpturi create.

 

§ 14. Locul păcatului original.

 

După ce am considerat natura păcatului original, următoarea întrebare are legătură cu locul său. Potrivit unei teorii el este în trup. Singurul efect rău al păcatului lui Adam asupra posterităţii sale, pe care îl recunosc unii teologi, este dezordinea naturii sale fizice, prin care o influenţă exagerată este asigurată poftelor şi pasiunilor trupeşti. De abia deosebită faţă de această teorie este doctrina că natura senzorială a omului, deosebită de raţiune şi conştiinţă, este afectată doar de depravarea noastră ereditară. O a treia doctrină este că inima, considerată ca loc al afecţiunilor deosebit de înţelegere, este locul depravării naturale. Această doctrină este legată de ideea că tot păcatul şi sfinţenia sunt forme de simţire sau stări ale sentimentelor. Şi aceasta este făcută baza prin care natura regenerării şi convertirii, relaţia dintre pocăinţă şi credinţă, şi alte puncte ale teologiei practice sunt explicate. Totul este făcut să depindă de înclinările sau starea sentimentelor. În loc ca sentimentele să urmeze înţelegerea, se spune că înţelegerea urmează sentimentele. Un om înţelege şi primeşte adevărul doar când îl iubeşte. Regenerarea este doar o schimbare în timp a stării sentimentelor, şi singura incapacitate sub care păcătoşii muncesc în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu, este aversiunea. În opoziţie faţă de toate aceste doctrine, Augustinianismul aşa cum este susţinut de Bisericile Luterane şi Reformate, învaţă că întregul om, suflet şi trup, cele superioare cât şi cele inferioare, facultăţile sufletului intelectuale cât şi cele emoţionale, este afectat de corupţia naturii noastre derivată din primii noştri părinţi.

 

Aşa cum Scripturile vorbesc despre trup ca fiind sfinţit în două sensuri, primul, ca fiind consacrat în slujba lui Dumnezeu; şi în al doilea rând, ca fiind într-o condiţie normală în toate relaţiile sale faţă de natura sa spirituală, ca să fie un instrument potrivit pentru dreptate; şi de asemenea ca unul care împărtăşeşte foloasele răscumpărării; tot aşa ele reprezintă trupul ca fiind afectat de apostazia rasei noastre. El nu este întrebuinţat doar în slujba păcatului sau ca un instrument pentru nedreptate; ci este în fiecare privinţă stricat. El este necumpătat în pasiunile sale, rebel şi greu de împiedicat. El este aşa cum spune Apostolul, opusul trupului glorificat, spiritual cu care cel credincios va fi investit în viitor.

Întregul suflet este locul păcatului original.

Teoria că doar sentimentele (sau, inima în sensul limitat al acelui cuvânt), cu excluderea facultăţilor raţionale, sunt afectate de păcatului original, este nescripturală, şi doctrina opusă care face întregul suflet subiectul corupţiei intrinseci, este doctrina Bibliei, după cum rezultă:

 

1. Pentru că Scripturile nu fac distincţia largă dintre înţelegere şi inimă, care se face în mod obişnuit în filozofia noastră. Ele vorbesc despre „gândurile inimii,” sau „scopurile inimii,” şi despre „ochii inimii,” cât şi despre emoţiile şi sentimentele sale. Întregul principiu imaterial este denumit în Biblie ca sufletul, duhul, mintea şi inima. Şi de aceea când ea vorbeşte despre inimă, ea vrea să spună omul, sinele, cel în care locuieşte individualitatea personală. Dacă inima este coruptă întregul suflet în toate puterile sale este corupt.

 

2. Opusul doctrinei presupune că nu există nimic moral în percepţiile sau judecăţile noastre; că toată cunoştinţa este pur speculativă. Pe când, potrivit Scripturii păcatul şefului păcătoşilor consta în judecăţile lor greşite, în a gândi şi a crede răul a fi bun, şi binele a fi rău. Aceasta în cea mai înaltă formă, aşa cum ne învaţă Domnul nostru, este păcatul de neiertat, sau blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Ea era pentru că fariseii credeau că Hristos era rău, că lucrările sale erau lucrările Satanei, că El a declarat că ei nu puteau fi iertaţi niciodată. Era pentru că Pavel nu putea vedea nici o frumuseţe în Hristos ca să Îl dorească, şi pentru că el credea fără îndoială că el face un serviciu lui Dumnezeu în persecutarea credincioşilor, că el era, şi s-a declarat el însuşi a fi, şeful păcătoşilor. El este, aşa cum revelează Biblia în mod clar, pentru că oamenii sunt ignoranţi faţă de Dumnezeu, şi orbi la manifestarea slavei sale în persoana Fiului său, încât ei sunt pierduţi. Pe de altă parte, cea mai înaltă formă a excelenţei morale constă în cunoştinţă. A-l cunoaşte pe Dumnezeu este viaţa veşnică. A-l cunoaşte pe Hristos înseamnă a fi ca Hristos. Lumea, spune El, nu m-a cunoscut, dar aceştia (credincioşii) m-au cunoscut. Adevărata religie constă în cunoaşterea Domnului, şi a domniei sale universale printre oameni este prezisă de zicala, „Toţi îl vor cunoaşte de la cel mai mic la cel mai mare.” În toate Scripturile înţelepciunea este smerenia, cei înţelepţi sunt cei buni; nebunia este păcat, şi cei nebuni sunt cei răi. Nimic nu poate fi mai respingător pentru filozofia Bibliei decât despărţirea caracterului moral de cunoştinţă; şi nimic nu poate fi mai în duşmănie cu propria noastră conştiinţă. Ştim că fiecare sentiment într-o creatură raţională include un exerciţiu al facultăţilor cognitive; şi fiecare exerciţiu al facultăţilor noastre cognitive, în relaţie cu subiectele morale şi religioase, include exerciţiul naturii noastre morale.

 

3. Al treilea argument în acest subiect este extras din faptul că Biblia reprezintă omul natural sau nereînnoit ca fiind orb sau ignorant faţă de lucrurile Duhului. Aceasta declară că el nu poate să le cunoască. Şi condiţia căzută a omului este reprezentată ca fiind alcătuită în primul rând din această orbire mintală. Oamenii sunt corupţi, spune Apostolul, prin ignoranţa care este în ei.

 

4. Se spune că conversia constă într-o traducere de la întuneric la lumină. Se spune că Dumnezeu deschide ochii. Se spune că ochii înţelegerii (sau ai inimii) sunt iluminaţi. Toţi credincioşii sunt declaraţi a fi subiecte ale unei iluminări spirituale. Pavel îşi descrie propria sa convertire spunând că, „Dumnezeu şi-a revelat Fiul său în el.” El i-a deschis ochii pentru a-l face în stare să vadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu manifestat în trup. Prin aceasta El a devenit o făptură nouă, şi întreaga sa viaţă a fost de atunci în colo dovotată servirii Lui, pe care mai înainte el l-a urât şi l-a persecutat.

 

5. Se spune că cunoştinţa este efectul regenerării. Oamenii sunt reînnoiţi pentru a cunoaşte. Ei sunt aduşi la cunoştinţa adevărului; şi sunt sfinţiţi prin adevăr. Din toate aceste consideraţii este evident că omul întreg este subiectul păcatului original; că natura noastră cognitivă, cât şi cea emoţională este implicată în depravarea ulterioară apostaziei noastre faţă de Dumnezeu că în cunoaştere cât şi în iubire sau în voinţă, noi suntem sub influenţa şi stăpânirea păcatului.

 

§ 15. Incapacitatea.

 

Al treilea mare punct inclus în doctrina Scripturală a păcatului original este incapacitatea omului căzut în starea sa naturală, a lui însuşi de a face ceva spiritual bun. Aceasta este în mod necesar inclusă în ideea morţii spirituale. Cu privire la acest subiect se propune: (1.) A afirma doctrina aşa cum este prezentată în simbolurile bisericilor Protestante. (2.) A explica naturii incapacităţii sub care se spune că păcătosul se munceşte. (3.) A expune dovezile Scripturale ale doctrinei; şi (4.) A răspunde la obiecţiile ridicate de obicei împotriva ei.

Doctrina aşa cum este afirmată în simboluri Protestante.

Au existat trei puncte de vedere generale despre abilitatea omului căzut, care au predominat în Biserică. Prima, doctrina Pelagiană, care afirmă abilitatea plenară a păcătoşilor de a face tot ceea ce Dumnezeu cere de la ei. A doua este doctrina Semi-Pelagiană (luând cuvântul Semi-Pelagian în sensul său răspândit şi popular), care admite că puterile omului au fost slăbite de căderea rasei, dar neagă faptul că el şi-a pierdut toată abilitatea de a face ceea ce este bine spiritual. Şi a treia, Augustinianismul sau doctrina Protestantă care învaţă că astfel este natura depravării ereditare, intrinseci că oamenii de după cădere sunt în întregime inacapabili de a se întoarce spre Dumnezeu, sau să facă ceva care să fie cu adevărat bun în faţa sa. Cu aceste trei viziuni ale abilităţii oamenilor căzuţi sunt conectate punctele de vedere corespunzătoare ale harului, sau influenţa şi operaţiile Duhului Sfânt în regenerarea şi convertirea omului. Pelagianii neagă necesitatea vre-unei influenţe supranaturale a Duhului în regenerarea şi sfinţirea oamenilor. Semi-Pelagianii admit necesitatea unei astfel de influenţe divine de a ajuta puterile slăbite ale omului în lucrarea de a se întoarce la Dumnezeu, dar pretinde că păcătosul cooperează în acea lucrare şi că problema depinde de cooperarea sa. Augustinianii şi Protestanţii atribuie întreaga lucrare de regenerare Duhului lui Dumnezeu, în această privinţă sufletul fiind pasiv, subiectul, şi nu agentul schimbării; deşi activ şi cooperant în toate exerciţiile vieţii divine al căreia el a fost făcut destinatar.

 

Doctrina inabilităţii păcătosului este afirmată astfel în simbolurile Bisericii Luterane. Mărturisirea de la Augsburg¹⁰⁹ spune: „Humana voluntas habet aliquam libertatem ad efficiendam civilem justitiam et deligendas res rationi subjectas. Sed non habet vim sine Spiritu Sancto efficiendae justitiae Dei, seu justitiae spiritualis, quia animalis homo non percepit ea quae sunt Spiritus Dei (1 Corinteni 2:14); sed haec fit in cordibus, cum per verbum Spiritus Sanctus concipitur. Haec totidem verbis dicit Augustinus;¹¹⁰ est, fatemur, liberum arbitrium omnibus hominibus; habens quidem judicium rationis, non per quod sit idoneum, quae ad Deum pertinent, sine Deo aut inchoare ant certe peragere: sed tantum in operibus vitae presentis, tam bonis, quam etiam malis.”

„Formula Concordiam:”¹¹¹ „Etsi humana ratio seu naturalis intellectus hominis, obscuram aliquam notitiae illius scintillulam reliquam habet, quod sit Deus, et particulam aliquam legis tenet: tamen adeo ignorans, coeca, et perversa est ratio illa, ut ingeniosissimi homines in hoc mundo evangelium de Filio Dei et promissiones divinas de aeterna salute legant vel audiant, tamen ea propriis viribus percipere, intelligere, credere et vera esse, statuere nequeant. Quin potius quanto diligentius in ea re elaborant, ut spirituales res istas suae rationis acumine indagent et comprehendant, tanto minus intelligunt et credunt, et ea omnia pro stultitia et meris nugis et fabulis habent, priusquam a Spiritu Sancto illuminentur et doceantur.” Din nou,¹¹² „Natura corrupta viribus suis coram Deo nihil aliud, nisi peccare possit.”

„Sacrae literae hominis non renati cor duro lapidi, qui ad tactum non cedat, sed resistat, idem rudi trunco, interdum etiam ferae in domitae comparant, non quod homo post lapsum non amplius sit rationalis creatura, aut quod absque auditu et meditatione verbi divini ad Deum convertatur, aut quod in rebus externis et civilibus nihil boni aut mali intelligere possit, aut libere aliquid agere vel omittere queat.”¹¹³

„Antequam homo per Spiritum Sanctum illuminatur, convertitur, regeneratur et trahitur, ex sese, et propriis naturalibus suis viribus in rebus spiritualibus, et ad conversionem aut regenerationem suam nihil inchoare, operari, aut cooperari potest, nec plus, quam lapis, truncus, aut limus.”¹¹⁴

Doctrina bisericilor Reformate are acelaşi efect.¹¹⁵ „Confessio Helvetica II.:” „Non sublatus est quidem homini intellectus, non erepta ei voluntas, et prorsus in lapidem vel truncum est commutatus: caeterum illa ita sunt immutata et inminuta in homine, ut non possint amplius, quod potuerunt ante lapsum. Intellectus enim obscuratus est: voluntas vero ex libera, facta est voluntas serva. Nam servit peccato, non nolens, sed volens. Etenim voluntas, non noluntas dicitur. . . .

    „Quantum vero ad bonum et ad virtutes, intellectus hominis, non recte judicat de divinis ex semetipso. . . . Constat vero mentem vel intellectum ducem esse voluntatis, cum autem coecus sit dux, claret quousque et voluntas pertingat. Proinde nullum est ad bonum homini arbitrium liberum, nondum renato; vires nullae ad perficiendum bonum. . . .¹¹⁶ Caeterum nemo negat in externis, et regenitos et non regenitos habere liberum arbitrium. . . . Damnamus in hac causa Manichaeos, qui negant homini bono, ex libero arbitrio fuisse initium mali. Damnamus etiam Pelagianos, qui dicunt hominem malum sufficienter habere liberum arbitrium, ad faciendum praeceptum bonum.”

    „Confessio Gallicana:” „Etsi enim nonnullam habet boni et mali discretionem: affirmamus tamen quicquid habet lucis mox fieri tenebras, cum de quaercndo Deo agitur, adeo ut sua intelligentia et ratione nullo modo possit ad eum accedere: item quamvis voluntate sit praeditus, qua ad hoc vel illud movetur, tamen quum ea sit penitus sub peccato captiva, nullam prorsus habet ad bonum appetendum libertatem, nisi quam ex gratia et Dei dono acceperit.”¹¹⁷

    „Articuli XXXIX:” „Ea est hominis post lapsum Adae conditio, ut sese naturalibus suis viribus et bonis operibus ad fidem et invocationem Dei convertere ac praeparare non possit. Quare absque gratia Dei quae per Christum est nos praeveniente, ut velimus et cooperante dum volumus, ad pietatis opera facienda, quae Deo grata sunt ac accepta, nihil valemus.”¹¹⁸

    „Opera quae fiunt ante gratiam Christi, et Spiritus ejus afflatum, cum ex fide Christi non prodeant minime Deo grata sunt. . . . Immo, cum non sint facta ut Deus illa fieri voluit et praecepit, peccati rationem habere non dubitamus.”¹¹⁹

    „Canones Dordrechtanae,”¹²⁰ „Omnes homines in peccato concipiuntur, et filii irae nascuntur, inepti ad omne bonum salutare, propensi ad malum, in peccatis mortui, et peccati servi; et absque Spiritus Sancti regenerantis gratia, ad Deum redire, naturam depravatam corrigere, vel ad ejus correctionem se disponere nec volunt, nec possunt.”

    „Residuum quidem est post lapsum in homine lumen aliquod naturae, cujus beneficio ille notitias quasdam de Deo, de rebus naturalibus, de discrimine honestorum et turpium retinet, et aliquod virtutis ac disciplinae externae studium ostendit: sed tantum abest, ut hoc naturae lumine ad salutarem Dei cognitionem pervenire, et ad eum se convertere possit, ut ne quidem eo in naturalibus ac civilibus recte utatur, quinimo qualecumque id demum sit, id totum variis modis contaminet atque in injustitia detineat, quod dum facit, coram Deo inexcusabilis redditur.”¹²¹

„Mărturisirea de la Westminster”¹²² Păcatul original este declarat în secţiunea a doua şi a treia a include pierderea dreptăţii originale, şi o natură coruptă; „prin care,” în secţiunea a patra, este declarat că, „noi suntem în întregime indispuşi, inapţi şi făcuţi opuşi faţă de tot binele, şi în întregime înclinaţi spre tot răul.”

 

„Abilitatea lor (a credincioşilor) de a face fapte bune nu este de loc a lor, ci în întregime din Duhul lui Hristos.”¹²³

 

Chemarea eficace „este doar din harul gratuit şi special al lui Dumnezeu, nu din ceva prevăzut în om, care este în întregime pasiv în această privinţă, până când, fiind animat şi reînnoit de Duhul Sfânt, el este făcut în stare să răspundă acestei chemări, şi să îmbrăţişeze harul oferit şi transmis în ea.”¹²⁴

Natura incapacităţii păcătosului.

Din afirmaţiile autoritare ale acestei doctrine aşa cum sunt date în standardele bisericilor Luterane şi Reformate, se pare că incapacitatea sub care se spune că omul trudeşte de după cădere, nu apare: –

Incapacitatea nu apare dintr-o pierdere a unei facultăţi a sufletului.

1. Din pierderea vre-unei facultăţi a minţii sale sau a vre-unui atribut original, esenţial al naturii sale. El îşi păstrează raţiunea, voinţa şi conştiinţa. El are puterea intelectuală a cunoaşterii, puterea auto-determinării şi facultatea de a discerne între binele moral şi rău. Conştiinţa sa, aşa cum spune Apostolul, aprobă sau respinge actele sale morale.

Nici din pierderea liberului arbitru.

2. De aceea, doctrina incapacităţii omului nu presupune faptul că omul a încetat să fie un agent moral liber. El este liber pentru că el îşi determină actele sale. Fiecare act de voinţă este un act liber de auto-determinare. El este un agent moral pentru că el are conştiinţa obligaţiei morale, şi oricând el păcătuieşte el acţionează în mod liber împotriva convingerilor conştiinţei sau a perceptelor legii morale. Faptul că un om este într-o astfel de stare încât el preferă şi alege în mod uniform răul în locul binelui, aşa cum fac îngerii căzuţi, nu este mai neconsecvent cu forţa sa morală liberă decât existenţa sa într-o astfel de stare că el preferă şi alege binele cu aceeaşi uniformitate ca şi îngerii sfinţi.

Incapacitatea nu este o simplă aversiune.

3. Incapacitatea păcătoşilor, potrivit afirmaţiei de mai sus a doctrinei, nu este doar o aversiune faţă de ceea ce este bun. Această aversiune există, dar ea nu este faptul ultim. Trebuie să existe o anumită cauză sau motiv pentru ea. Aşa cum Dumnezeu şi Hristos sunt infinit de minunaţi, faptul că păcătoşii nu îi iubesc nu se justifică prin a spune că ei nu sunt înclinaţi să se delecteze în excelenţa infinită. Aceasta este doar afirmarea aceluiaşi lucru cu cuvinte diferite. Dacă un om nu distinge frumuseţea unei opere de artă, sau a unei producţii literare, nu este o soluţie a faptului să spui că el nu are nici o înclinare spre astfel de forme de frumuseţe. De ce ceea ce frumos în sine, şi în judecata tuturor judecătorilor competenţi, este fără formă sau plăcut în ochii săi? De ce excelenţa supremă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce îl face pe Hristos şef printre zeci de mii şi unul în întregime minunat în opinia sfinţilor şi a îngerilor, nu trezeşte nici un sentiment corespunzător în inima nereînnoită? Incapacitatea păcătosului nu poate consta în aversiunea sa faţă de bine şi nici nu apare exclusiv din acea sursă.

Aceasta apare din lipsa discernământului spiritual.

4. Potrivit Scripturilor şi standardelor doctrinei citate mai sus, ea constă în nevoia puterii de a discerne corect lucrurile spirituale, şi nevoia consecventă a tuturor sentimentelor corecte faţă de ele. Şi această nevoie a puterii discernământului spiritual apare din corupţia întregii noastre naturi, prin care raţiunea şi înţelegerea este orbită, şi gustul şi sentimentele sunt pervertite. Şi aşa cum această stare a minţii este înnăscută, aşa este o stare sau o condiţie a naturii noastre, ea stă mai jos de voinţă, şi este dincolo de puterea ei, controlând deopotrivă sentimentele şi actele noastre de voinţă. Într-adevăr, este un fapt obişnuit al experienţei că judecăţile unui om în ceea ce este adevărat sau fals, corect sau greşit, sunt în multe cazuri determinate de interesele sau sentimentele sale. Unii, în filozofia lor, au generalizat acest fapt într-o lege, şi învaţă că în toate subiectele estetice şi morale judecăţile şi priceperile înţelegerii sunt determinate de starea sentimentelor. În aplicarea acestei legi la chestiunile de religie ei insistă că doar sentimentele sunt subiectul corupţiei morale, şi că dacă acestea ar fi purificate sau reînnoite, atunci înţelegerea pricepe şi judecă corect în mod firesc. Este uşor să arătăm că aceasta, ca teorie filozofică, este în întregime nesatisfăcătoare. Sentimentele presupun un obiect. Ele pot fi tulburate doar în vederea unui obiect. Dacă iubim trebuie să iubim ceva. Dragostea este satisfacţia şi desfătarea în lucrul iubit, şi în mod necesar presupune perceperea lui ca fiind bun şi dezirabil. Este clar imposibil ca noi să îl iubim pe Dumnezeu dacă nu percepem natura şi perfecţiunile sale; şi de aceea a chema dragostea în exerciţiu este necesar ca mintea să îl perceapă pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat. Altfel afecţiunea nu ar fi nici raţională nici sfântă. Totuşi, aceasta este dintr-un moment subordonată. Filozofia unui om nu are nici o autoritate pentru alţi oameni. Doar la filozofia Bibliei, cea care este însuşită sau presupusă în afirmaţiile doctrinale ale Cuvântului lui Dumnezeu, este cea faţă de care noi suntem chemaţi să ne supunem fără ezitare. Pretutindeni în Scripturi se afirmă sau se presupune că sentimentele urmează înţelegerea, că iluminarea minţii datorită înţelegerii obiectelor spirituale este condiţia preliminar necesară a tuturor sentimentelor şi comportărilor corecte. Noi trebuie să îl cunoaştem pe Dumnezeu pentru a-L iubi. Acest lucru este afirmat în mod precis de Apostol în 1 Corinteni 2:14. El spune acolo, (1.) Că omul natural sau nereînnoit nu primeşte lucrurile Duhului. (2.) Motivul pentru care el nu le primeşte este pentru că ele sunt o nebunie pentru el, sau că el nu le poate cunoaşte. (3.) Şi motivul pentru care el nu le poate cunoaşte este pentru că ele sunt desluşite spiritual. Ignoranţa, nevoia discernământului frumuseţii, excelenţei şi a potrivirii lucrurilor Duhului (adică, a adevărurilor pe care Duhul le-a descoperit), acesta este motivul sau cauza necredinţei. De asemenea în Efeseni 4:18, el spune că păgânii (oamenii neconvertiţi) sunt „înstrăinaţi de viaţa lui Dumnezeu, prin ignoranţa care este în ei.” De aici în colo rugăciunile sale frecvente pentru iluminarea cititorilor săi; şi ruga Psalmistului ca ochii săi să fie deschişi. De asemenea, de aici în colo, convertirea adevărată se spune că este efectuată printr-o revelaţie. Pavel a fost schimbat instantaneu dintr-un persecutor într-un închinător la Hristos, când lui Dumnezeu i-a plăcut să îl reveleze pe Fiul Său în el. Cei care pier sunt pierduţi pentru că dumnezeul acestei lumi le-a orbit ochii lor pentru ca ei să nu vadă slava lui Dumnezeu în faţa lui Isus Hristos. Este în acord cu acest principiu că acea cunoştinţă este esenţială pentru sfinţenie, că adevărata religie şi viaţa veşnică se spune că constă în cunoaşterea lui Dumnezeu (Ioan 17:3); şi că oamenii se spune că sunt mântuiţi şi sfinţiţi prin adevăr. De aceea este o doctrină clară a Bibliei că incapacitatea oamenilor nu constă doar în simpla aversiune sau opoziţie a sentimentelor faţă de lucrurile lui Dumnezeu, dar faptul că această aversiune sau înstrăinare, aşa cum o numeşte Apostolul apare din orbirea minţii lor. Cu toate acestea, nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să adoptăm ceea ce a fost numit „sistemul lumină,” care învaţă că oamenii sunt regeneraţi prin lumină sau cunoştinţă, şi că tot ceea ce este necesar este ca ochii înţelegerii să fie deschişi. Aşa cum întregul suflet este subiectul păcatului original întregul suflet este subiectul regenerării. Un om orb nu se poate bucura în frumuseţile naturii sau artei până când nu i se reface vederea. Dar dacă nu este cultivată, simpla refacere a vederii nu îi va da percepţia frumuseţii. Întreaga sa natură trebuie să fie curăţată şi înălţată. De asemenea şi întreaga natură a unui om apostat trebuie să fie reînnoită de Duhul Sfânt; apoi ochii săi fiind deschişi la slava lui Dumnezeu în Hristos, el se va bucura în El cu o bucurie de negrăit şi plină de slavă. Dar iluminarea minţii este indispensabilă sentimentelor sfinte, şi este cauza lor apropiată. Aceasta fiind doctrina Bibliei, rezultă că incapacitatea păcătosului nu constă într-o simplă aversiune faţă de sfinţenie.

Incapacitatea afirmată doar cu referire la „lucrurile Duhului.”

5. Această incapacitate este afirmată doar cu referire la „lucrurile Duhului.” Se recunoaşte în toate Mărturisirile citate mai sus că omul de după cădere nu are doar libertatea de alegere de auto-determinare, ci de asemenea este în stare să înfăptuiască fapte morale, atât bune cât şi rele. El poate fi drăguţ şi corect, şi să îşi împlinească datoriile sale sociale pentru a asigura aprobarea semenilor săi. Nu se înţelege că starea minţii în care sunt făcute aceste acte, sau motivele de care ele sunt determinate, sunt în aşa fel încât să satisfacă aprobarea unui Dumnezeu infinit de sfânt; ci doar că aceste acte, în privinţa substanţei lor, sunt prescrise de legea morală. Teologii, aşa cum am văzut, desemnează clasa actelor faţă de care omul căzut îşi reţine abilitatea sa ca „justitia civilis,” sau „lucrurile exterioare.” Şi clasa faţă de care incapacitatea lui este afirmată este desemnată ca „lucrurile lui Dumnezeu,” „lucrurile Duhului,” „lucrurile legate de mântuire.” Diferenţa dintre aceste două clase de fapte, deşi nu este uşor să o afirmăm în cuvinte, este universal recunoscută. Există o diferenţă evidentă între moralitate şi religie; şi între acele sentimente religioase de adorare şi recunoştinţă pe care le experimentează toţi oamenii mai mult sau mai puţin, şi adevărata smerenie. Diferenţa stă în starea minţii, motivele, şi înţelegerea obiectelor acestor afecţiuni. Ea este diferenţa între sfinţenie şi simpla simţire naturală. Ce afirmă Biblia şi Mărturisirile bisericilor Reformării este că omul, de după cădere, nu îşi poate schimba inima sa, nu îşi poate schimba propria sa inimă, el nu îşi poate regenera sufletul său; el nu se poate pocăi cu tristeţe evlavioasă, sau să exercite acea credinţă care este spre mântuire. Pe scurt, el nu poate arăta nici un exerciţiu sfânt sau să înfăptuiască vre-un act într-un asemenea fel încât să merite aprobarea lui Dumnezeu. Păcatul stă lipit de tot ceea ce face el, şi el nu se poate elibera de domnia păcatului.

Într-un sens, această incapacitate este naturală.

6. Această incapacitate este naturală într-un sens important şi familiar al cuvântului. Ea nu este naturală în acelaşi sens că raţiunea, voinţa şi cunoştinţa sunt naturale. Acestea alcătuiesc natura noastră, şi fără ele sau vre-una dintre ele, noi ar trebui să încetăm să mai fim oameni. În al doilea rând, nu este natural ca apariţia din limitările necesare ale naturii noastre şi aparţinând condiţiei noastre originale şi normale. Aceasta apare din natura omului ca o creatură pe care el nu o poate crea, şi nu poate produce nici un efect din sine printr-un simplu act de voinţă. Adam în starea de perfecţiune nu putea să dorească să mute o piatră, sau să crească o plantă. Este evident că o incapacitate care apare fie din sursele menţionate mai sus, adică din lipsa uneia dintre facultăţile esenţiale ale naturii noastre, fie din limitările originale şi normale ale fiinţei noastre, implică libertatea de obligaţie. În acest sens nimic nu este mai adevărat decât faptul că abilitatea limitează obligaţia. Nici unei creaturi nu i se poate cere să facă ceea ce întrece puterile ei ca şi creatură.

Pe de altă parte, deşi incapacitatea păcătoşilor nu este naturală în nici unul din sensurile afirmate mai sus, ea este naturală în sensul că ea apare din starea prezentă a naturii sale. Este natural în acelaşi sens precum egoismul, mândria, şi gândirea lumească este naturală. Ea nu este dobândită, sau super-indusă de vre-o ab extra influenţă, ci decurge din condiţia în care natura umană există de după căderea lui Adam.

În alt sens, ea este morală.

7. Această incapacitate, deşi naturală în sensul deja afirmat, este cu toate acestea, morală în măsura în care ea apare din starea morală a sufletului, deoarece ea are legătură cu acţiunea morală, şi este înlăturată de o schimbare morală, adică, de regenerare.

Obiecţii faţă de deosebirea populară dintre abilitatea naturală şi cea morală.

În această ţară s-a pus mult accent pe deosebirea dintre abilitatea morală şi cea naturală. Ea a fost privită ca una din marile îmbunătăţiri americane în teologie, şi ca marcând o importantă avansare în ştiinţă. Se afirmă că omul de după cădere are abilitatea naturală de a face tot ceea ce i se cere, şi pe această bază responsabilitatea sa este făcută să stea; dar se admite că el este incapabil din punct de vedere moral să se întoarcă la Dumnezeu, sau să ţină în mod perfect poruncile sale. Prin această deosebire, se crede, că noi putem salva marele principiu că abilitatea limitează obligaţia, că un om nu poate fi obligat să facă ceea ce el nu poate să facă, şi în acelaşi timp să susţină doctrina Scripturală care învaţă că păcătosul nu poate de la sine să se pocăiască sau să îşi schimbe inima. Cu privire la această deosebire aşa cum este prezentată ea în mod comun şi popular, se poate remarca:

 

1. Că termenii natural şi moral nu sunt antitetici. Un lucru poate fi dintr-odată natural şi moral. Incapacitatea păcătosului, aşa cum se remarcă mai sus, deşi morală, este în cel mai important sens naturală. Şi de aceea, este eronat să spui, că ea este simplu morală şi nu naturală.

 

2. Termenii sunt criticabili nu pentru că le lipseşte precizia, ci şi pentru că ei sunt ambigui. Un om înţelege prin abilitatea naturală nimic mai mult decât posesia atributelor raţiunii, voinţei şi conştiinţei. Un altul înţelege putere absolută, tot ceea ce este necesar pentru a produce un efect dat. Şi acesta este sensul propriu al cuvintelor. Abilitatea este puterea de a face. Dacă un om are abilitatea naturală de a-L iubi pe Dumnezeu, el are puterea deplină de a-L iubi. Şi dacă el are puterea de a-L iubi, el are tot ceea ce este necesar pentru a chema acea dragoste în exerciţiu. Deoarece acesta este sensul propriu al termenilor, el este înţelesul ataşat în mod comun lor. Aceia care insistă asupra abilităţii naturale a păcătosului, afirmă în general că el are puterea deplină, fără asistenţa divină, de a face tot ceea ce i se cere: de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul său, cu toată mintea şi tăria, şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Tot ceea ce stă în calea de a face astfel nu este o incapacitate, ci o simplă aversiune, sau lipsa voinţei. O abilitate care nu este potrivită pentru sfârşitul contemplat, nu este o abilitate. De aceea există o obiecţie serioasă pentru folosirea acestei distincţii, aşa cum se face în mod obişnuit, că aceasta implică o mare eroare. Ea afirmă că păcătosul este în stare să facă ceea ce de fapt el nu poate face.

 

3. Ea este o obiecţie în plus faţă dee acest mod de a afirma doctrina, că ea tinde să încurce sau să înşele. Trebuie să fie o încurcătură pentru oameni să se spună că ei pot şi nu pot să se pocăiască şi să creadă. Una sau cealaltă din cele două propoziţii, în sensul obişnuit şi propriu al termenilor trebuie să fie falsă. Şi sensul ezoteric sau metafizic în care teologul poate încerca să le împace, oamenii nu îl vor aprecia şi nici nu îl vor respecta. Ea este o obiecţie mult mai serioasă încât tinde să îi înşele oamenii spunându-le că ei pot să îşi schimbe inima, se pot pocăi şi pot crede. Acest lucru nu este adevărat şi conştiinţa fiecărui om îi spune că aceasta nu este adevărat. Nu este nici un avantaj pentru predicator să spună că tot ceea ce înţelege prin abilitate este că oamenii au toate facultăţile fiinţelor raţionale, şi că acelea sunt singurele facultăţi care trebuie să fie exercitate în întoarcerea la Dumnezeu sau în a face voia sa. Noi am putea în mod rezonabil să spunem unui om needucat că el poate înţelege şi aprecia Iliadam pentru că el are toate facultăţile pe care le posedă cărturarii. Totuşi este mai puţin avantajos a spune că singura dificultate este în voinţă. Şi de aceea când spunem că oamenii îl pot iubi pe Dumnezeu, noi vrem să spunem că ei Îl pot iubi dacă vor. Dacă cuvântul voinţă, ar fi luat aici în sensul său obişnuit pentru puterea de auto-determinare, propoziţia că un om îl poate iubi pe Dumnezeu dacă vrea, nu este adevărată; pentru că este notoriu că sentimentele nu sunt sub puterea voinţei. Dacă cuvântul ar fi luat într-un sens larg ca incluzând sentimentele, propoziţie este un truism. Ea se rezumă la a spune că noi îl putem iubi pe Dumnezeu dacă îl iubim pe El.

 

4. Deosebirea dintre abilitatea naturală şi cea morală, aşa cum se face în mod comun, este nescripturală. Deja s-a admis faptul că există o deosebire evidentă şi foarte importantă între o incapacitate ce apare din limitările fiinţei noastre ca şi creaturi, şi o incapacitate ce apare din starea apostată a naturii noastre de după Căderea lui Adam. Dar aceasta nu este ceea ce se înţelege în mod obişnuit de cei care afirmă abilitatea naturală a oamenilor de a face tot ceea ce le cere Dumnezeu. Ei înţeleg şi afirmă în mod expres că omul, aşa cum este natura sa acum, este perfect capabil să îşi schimbe inima sa, să se pocăiască şi să trăiască o viaţă sfântă; că singura dificultate în felul său de a face aceasta este lipsa înclinării, controlabilă prin propria sa putere. Această reprezentare este cea nescripturală. Scripturile nu se adresează niciodată astfel oamenilor căzuţi şi să îi asigure de abilitatea lor de a se elibera de puterea păcatului.

 

5. Întreaga tendinţă şi efect al acestui mod de afirmaţie sunt dăunătoare şi periculoase. Dacă un păcătos trebuie să fie convins de vina sa mai înainte de a se putea încrede în dreptatea lui Hristos pentru justificarea sa, el trebuie să fie convins de neputinţa sa înainte de a se putea uita la Dumnezeu pentru eliberare. Cei care sunt făcuţi să creadă că ei se pot mântui pe ei înşişi, sunt, în conducerea divină, lăsaţi propriilor lor resurse.

 

De aceea, în opoziţie faţă de doctrina Pelagiană a abilităţii plenare a păcătosului, faţă de doctrina Semi-Pelagiană sau Arminiană a ceea ce este numit „o abilitate îndurătoare,” adică, o abilitate oferită tuturor celor care aud evanghelia prin harul comun şi suficient al Duhului Sfânt, şi de doctrina că singura incapacitate a păcătosului este aversiunea sa faţă de bine, Augustinianii nu au învăţat că această incapacitate este absolută şi întreagă. Ea este atât naturală cât şi morală. Ea este atât de completă, deşi diferită ca fel, ca şi incapacitatea orbului de a vedea, sau a surdului de a auzi, sau a mortului de a se reda pe sine la viaţă.

Dovada doctrinei.

1. Primul şi cel mai evident argument în sprijinul argumentului Augustinian sau ortodox cu privire la acest subiect este cel negativ. Adică, faptul că Scripturile nu atribuie nicăieri oamenilor căzuţi abilitatea de a-şi schimba inimile lor sau de a se întoarce ei înşişi la Dumnezeu. Deoarece mântuirea lor depinde de regenerarea lor, dacă acea lucrare a fost a fost între limitele puterilor lor proprii, este incredibil că Biblia nu ar trebui să pună obligaţia de a o efectua pe abilitatea păcătosului. Dacă el ar fi avut puterea de a se regenera pe sine, ar trebui să ne aşteptăm să găsim Scripturile afirmând posesiunea sa a acestei abilităţi, şi să îl cheme să o exercite. Într-adevăr se poate spune că chiar porunca de a se pocăi şi a crede implică posesiunea a tot ceea ce este necesar pentru ascultarea poruncii. Aceasta nu implică faptul că cei cărora i se adresează sunt creaturi raţionale, capabile de obligaţie morală, şi că ei sunt agenţi morali liberi. Aceasta nu implică nimic mai mult. Porunca nu este nimic mai mult decât declaraţia autoritară a ceea ce este obligatoriu pentru cei cărora i se adresează. Nouă ni se cere să fim perfecţi cum Tatăl nostru din cer este perfect. Obligaţia este imperativă şi constantă. Totuşi nici un om raţional nu poate afirma abilitatea sa de a se face pe sine aşa de perfect. De aceea cu toate că poruncile date în mod repetat în Biblie pentru păcătoşi de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima, de a se pocăi şi de a crede în evanghelie, şi să trăiască fără păcat, rămâne adevărat că nicăieri Scripturile nu afirmă sau recunosc abilitatea omului căzut de a împlini aceste prescripţii ale datoriei.

Declaraţii exprese ale Scripturilor.

2. În afara acestei mărturii negative a Scripturilor, avem declaraţiile repetate şi explicite ale Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. Domnul nostru compară relaţia dintre sine şi poporul său cu cea care există între viţă şi mlădiţe. Punctul analogiei este dependenţa absolută comună la amândouă relaţiile. „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:4, 5) Noi suntem învăţaţi aici că Hristos este singura sursă a vieţii spirituale; că cei ce sunt în afara Lui sunt lipsiţi de acea viaţă şi de toată abilitatea de a produce fructele corespunzătoare; şi chiar cu privire la cei care sunt în El, această abilitate nu este de la ei înşişi, ea este derivată în întregime din El. În aceeaşi manieră Apostolul afirmă insuficienţa sa (sau incapacitatea sa) de a face ceva de la sine. „Suficienţa” noastră, spune el, „este de la Dumnezeu.” (2 Corinteni 3:5) Hristos le spune evreilor (Ioan 6:44), „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis;” Acest lucru nu este slăbit sau înlăturat de spusa sa în alt loc, „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” Sufletul pocăit şi care crede vine la Hristos de bună voie. El vrea să vină. Dar aceasta nu implică faptul că el poate produce acea bunăvoinţă. Păcătosul nu vrea să vină; dar aceasta nu dovedeşte că venirea este în puterea voinţei sale. El nu poate avea voinţa să vină la mântuirea sufletului său decât dacă are un adevărat simţ al păcatului, şi o înţelegere potrivită a persoanei, caracterului şi a lucrării lui Hristos, şi sentimente corecte spre El. Cum să obţină el acestea? Sunt toate aceste stări complexe ale minţii, această cunoştinţă, aceste priceperi, şi aceste sentimente supuse puterii imperative a voinţei? În Romani 8:7, 8, Apostolul spune, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” Cei care sunt „în carne,” sunt deosebiţi de cei care sunt „în Duhul.” Cei dintâi sunt cei nereînnoiţi, oameni care sunt într-o stare a naturii, şi despre ei se spune că ei nu pot să placă lui Dumnezeu. Credinţa este declarată a fi darul lui Dumnezeu, şi totuşi fără credinţă, ni se spune că este imposibil să îi plăcem lui Dumnezeu. (Evrei 11:6) În 1 Corinteni 2:14, se spune, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” Omul natural este deosebit de omul spiritual. Cel din urmă este unul în care Duhul Sfânt este principiul vieţii şi activităţii, sau, care este sub controlul Duhului, primul este unul care este sub controlul naturii sale căzute, în care nu există nici un principiu al vieţii şi acţiunii ci ceea ce aparţine lui ca şi creatură căzută. Despre un astfel de om Apostolul afirmă, mai întâi, că el nu primeşte lucrurile Duhului, adică, adevărurile pe care Duhul le-a revelat; în al doilea rând, că ele sunt o nebunie pentru el; în al treilea rând, că el nu le poate cunoaşte; şi în al patrulea rând, că raţiunea acestei incapacităţi este lipsa discernământului spiritual, adică, a acelei priceperi a naturii şi a adevărului lucrurilor divine care este datorată învăţăturii sau iluminării interioare a Duhului Sfânt. De aceea, acest pasaj nu afirmă doar faptul incapacităţii păcătosului, ci învaţă motivul sau sursa ei. Ea nu este doar o aversiune sau o antipatie, ci lipsa adevăratei cunoştinţe. Nici un om nu poate vedea frumuseţea unei lucrări de artă fără discernământ estetic; şi nici un om, potrivit Apostolului, nu poate vedea adevărul şi frumuseţea lucrurilor spirituale fără un discernământ spiritual. Astfel este reprezentarea constantă a Scripturii. Oamenii sunt pretutindeni priviţi şi se vorbeşte despre ei nu doar ca fiind vinovaţi şi murdăriţi, ci şi neajutoraţi.

Implicarea în doctrina păcatului original.

3. Doctrina incapacităţii păcătosului este implicată în doctrina Scripturală a păcatului original. Prin apostazia omului faţă de Dumnezeu el nu şi-a pierdut doar imaginea şi favoarea divină, ci s-a scufundat într-o stare de moarte spirituală. Biblia şi raţiunea în mod asemănător învaţă că Dumnezeu este viaţa sufletului; favoarea sa, şi comuniunea cu El, sunt esenţiale nu doar pentru fericire ci de asemenea şi pentru sfinţenie. Aceia care sunt sub mânia şi blestemul său şi sunt alungaţi din prezenţa sa, sunt în întunericul de afară. Ei nu au nici o cunoştinţă adevărată, nici o dorinţă după părtăşia cu o Fiinţă care este pentru ei un foc consumator. Pentru Apostol cea mai mare absurditate şi imposibilitate este ca un suflet să fie sfânt în afara favorii lui Dumnezeu. Aceasta este ideea fundamentală a doctrinei sale a sfinţirii. Cei care sunt sub lege sunt sub blestem, şi cei care sunt sub blestem sunt absolut ruinaţi. De aceea, este esenţial pentru sfinţenie ca noi să fim eliberaţi de lege şi restauraţi faţă de harul lui Dumnezeu înaintea oricărui exerciţiu al dragostei sau a oricărui act de ascultare adevărată să poată fi înfăptuit sau experimentat din partea noastră. Noi suntem liberi de păcat doar pentru că nu suntem sub lege, puşi sub har. Întregul capitol al şaselea şi al şaptelea din Epistola după Romani este dedicată dezvoltării acestui principiu. Pentru Apostol doctrina că păcătosul are abilitatea de la sine să se întoarcă la Dumnezeu, să redea sufletului său imaginea lui Dumnezeu, şi să trăiască o viaţă sfântă, trebuie să fi apărut ca printr-o respingere a teoriei sale a mântuirii ca doctrina că noi suntem îndreptăţiţi prin fapte. Întregul său sistem este întemeiat pe cele două principii, că fiind vinovaţi noi suntem condamnaţi, şi putem fi îndreptăţiţi doar pe baza dreptăţii lui Hristos; şi, fiind morţi spiritual, nici o prezentare obiectivă a adevărului, nici declaraţiile autoritare ale legii, nici un efort de-al nostru nu poate iniţia viaţă spirituală, sau să cheme vre-un exerciţiu spiritual. Fiind îndreptăţiţi în mod gratuit şi restauraţi faţă de favoarea divină, noi suntem doar atunci în stare să aducem roade pentru Dumnezeu. „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. Dar acum, am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:4-6) Acest punct de vedere al chestiunii implică în mod necesar că starea naturală a oamenilor căzuţi este una de neajutorare şi incapacitate totală. Ei sunt „absolut indispuşi, incapacitaţi, şi făcuţi opuşi la tot binele.” De aceea, Biblia, aşa cum deja am văzut, îi reprezintă uniform pe oameni în starea lor naturală de după cădere ca orbi, surzi şi morţi spiritual; din care stare ei nu se pot elibera singuri aşa cum nici un om orb nu îşi poate deschide ochii săi, sau unul care se descompune în mormânt nu se poate readuce pe sine la viaţă.

Necesitatea influenţei Duhului.

4. Următorul argument cu privire la acest subiect este derivat din ceea ce învaţă Scripturile despre necesitatea şi natura influenţei Duhului în regenerare şi sfinţire. Dacă vre-un om va lua o Concordanţă Greacă a Noului Testament, şi să vadă cât de des sunt folosite cuvintelePneu/maşi To. Pneu/ma to. a[gion de scriitorii sacri, el va învăţa ce parte proeminentă ia Duhul Sfânt în salvarea oamenilor, şi cât de fără speranţă este cauza celor care sunt lăsaţi cu ei înşişi. Ceea ce învaţă clar Scripturile cu privire la acest punct este, (1.) Că Duhul Sfânt este sursa vieţii spirituale şi a tuturor exerciţiilor sale; că fără influenţa sa supranaturală noi nu putem face fapte sfinte ca şi o mlădiţă moartă sau o mlădiţă separată de viţă care nu produce roadă. (2.) Că în primul caz (adică în regenerare) sufletul este subiectul şi nu agentul schimbării produse. Duhul dă viaţă, şi apoi mişcă şi conduce toate operaţiile sale; la fel cum în lumea naturală Dumnezeu dă vedere orbului, şi apoi lumina prin care să vadă, şi obiectele care să fie văzute, şi călăuzeşte şi susţine toate exerciţiile puterii de viziune pe care El a acordat-o. (3.) Că natura influenţei prin care regenerarea, care trebuie să preceadă toate exerciţiile sfinte, este produsă, înlătură posibilitatea de pregătire sau cooperare din partea păcătosului. Unele efecte sunt produse de cauze naturale, altele prin simplul act de voinţă sau eficienţa directă a lui Dumnezeu. Acestei clase din urmă îi aparţine creaţia, minunile şi regenerarea. (4.) De aici efectul produs este numit o făptură nouă, o înviere, o naştere nouă. Aceste reprezentări sunt intenţionate pentru a învăţa neputinţa totală şi întreaga dependenţă a păcătosului. Mântuirea nu este al celui care voieşte nici a celui care aleargă, ci a lui Dumnezeu care arată milă, şi care lucrează în noi pentru a dori şi a face conform bunei sale plăceri. Acestea sunt toate punctele care trebuie să fie mai deplin discutate mai târziu. Este suficient în acest argument să spunem că doctrinele Bibliei cu privire la necesitatea absolută a harului, sau influenţa supranaturală a Duhului, şi despre natura şi efectele acelei influenţe, este în întregime neconsecvent cu doctrina că păcătosul este în stare de la sine să facă vre-un act sfânt.

Argumentul din experienţă.

5. Aceasta este o întrebare practică. Ce este în stare un om să facă este cel mai bine determinat nu de o judecatăa priori, sau de deducţiile logice din natura facultăţilor sale, sau prin punerea abilităţii sale la test. Lucrul de făcut este întoarcerea de la păcat la sfinţenie; a-L iubi pe Dumnezeu în mod perfect şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine; a înfăptui fiecare datorie fără defect sau omisiune, şi să ne păstrăm faţă de tot păcatul gândirii, cuvântului, sau faptei, sau inimii sau vieţii. Poate vre-un om să facă aceasta? Are nevoie vre-un om de un argument pentru a se convinge că el nu poate face aceasta? El ştie două lucruri la fel de clar şi sigur cum îşi cunoaşte existenţa sa: primul, că el este obligat să fie moral perfect, să ţină toate poruncile lui Dumnezeu, să aibă toate sentimentele corecte în exerciţiu constant după cum le cheamă situaţia, şi să evite tot păcatul în simţire cât şi în acţiune; şi, în al doilea rând, că el nu poate face aceasta tot atât de mult cât nu poate învia mortul. Metfizicianul se poate strădui să dovedească oamenilor că nu există o lume externă, că chestiunea este gândul; şi metafizicianul poate să îl creadă, dar oamenii, a căror credinţă este determinată de instincte şi legi alcătuite în mod divin din natura lor, îşi vor reţine convingerile lor intuitive. În aceeaşi manieră teologul metafizic poate spune păcătoşilor că ei se pot regenera pe sine, se pot pocăi şi pot crede, şi să îl iubescă pe Dumnezeu în mod perfect, şi teologul poate, printr-o figură de stil, să creadă aceasta dar sărmanii păcătoşi ştiu că acest lucru nu este adevărat. Ei au încercat de o mie de ori, şi ar da o mie de lumi dacă ar putea realiza lucrarea, şi să se facă pe ei înşişi sfinţi şi moştenitori ai slavei printr-un act al voinţei, sau prin exerciţiul puterii lor, fie trecătoare fie tergiversate.

 

Se admite în mod universal, datorită unui fapt universal al conştiinţei, că sentimentele şi simţurile nu sunt sub controlul voinţei. Nici un om nu poate iubi ceea ce este duşmănos pentru el, sau să urască lucrul în care se desfată, prin orice exerciţiu al puterii sale auto-determinată. De aici, filozofii, cu Kant, pronunţă porunca de a iubi, o absurditate, aşa cum scepticii declară absurdă porunca de a crede. Dar nebunia oamenilor este înţelepciunea lui Dumnezeu. Este drept ca nouă să ni se ceară să îl iubim pe Dumnezeu şi să credem Cuvântul său, fie că exerciţiul dragostei şi al credinţei este sub controlul voinţei noastre sau nu. Singura cale prin care acest argument din conştiinţa comună a oamenilor poate fi ocolit este prin negarea faptului că sentimentul are vre-un caracter moral; sau prin presupunerea că cererile legii sunt potrivite pentru abilitatea agentului. Dacă el nu poate iubi sfinţenia, el nu este obligat să o iubească. Dacă el nu crede toată evanghelia, i se cere să creadă doar ceea ce el poate să creadă, ceea ce poate el să vadă a fi adevărat în lumina raţiunii sale. Totuşi, amândouă aceste presupuneri sunt contrare convingerilor intuitive a tuturor oamenilor, şi faţă de declaraţiile exprese ale Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi oamenii ştiu că, caracterul moral se ataşează sentimentelor cât şi scopurilor sau actelor de voinţă; că bunăvoinţa ca un sentiment este corect şi răutatea este ca un sentiment este greşit. Ei ştiu cu egală certitudine că cererile dreptului sunt neschimbătoare, că legea lui Dumnezeu nu se poate coborâ măsura de putere a creaturilor căzute. Aceasta nu cere de la ei nimic care să depăşească limitările naturii lor ca şi creaturi; dar aceasta cere exerciţiul total şi constant, şi de aceea perfect, a acestor puteri în slujba lui Dumnezeu şi în acord cu voia sa. Şi aceasta este exact ceea ce fiecare fiinţă umană raţională căzută este deplin convinsă că ea nu poate face. De aceea, convingerea de incapacitate este atât de universală şi la fel de indistructibilă ca şi credinţa existenţei, şi toate sofismele teologilor metafizici sunt la fel de neputincioase ca şi vicleniile idealistului sau panteistului. Orice om sau grup de oameni, orice sistem de filozofie sau de teologie care încearcă să stăvilească marele curent de conştiinţă unamă va fi măturat cu siguranţă în abisul uitării sau al distrugerii.

Convingerea de păcat.

Mai există un alt aspect al acestui argument care merită să fie considerat. Ce este convingerea de păcat? Care sunt experienţele celor pe care Duhul lui Dumnezeu îi aduce sub acea convingere? Răspunsul la aceste întrebări poate fi extras din Biblie, ca de exemplu al timpului al şaptelea capitol din Epistola către Romani, din înregistrările vieţii interioare a poporului lui Dumnezeu din toate erele, şi din experienţa religioasă personală a fiecărui credincios. Din toate aceste surse se poate dovedi că fiecare suflet convins cu adevărat de păcat este determinat să simtă şi să recunoască, (1.) Că el este vinovat în faţa lui Dumnezeu, şi expus în mod drept la sentinţa legii sale violate. (2.) Că el este în întregime murdărit şi spurcat de păcat; că gândurile sale, sentimentele şi actele sale nu sunt ceea ce conştiinţa sau legea divină poate aproba; şi că acestea nu sunt doar acte separate, temporare prin care el este astfel întinat, ci de asemenea inima sa nu este dreaptă, că păcatul există în el ca o putere sau o lege care lucrează în el toate felurile de rele. Şi, (3.) Că el nu poate face o ispăşire pentru vina sa, şi că el nu se poate elibera pe sine de puterea păcatului; astfel că el este forţat să strige, O, nenorocitul de mine, cine mă va elibera de acest trup al morţii! Acest sens al neajutorării totale, a incapacităţii absolute, este la fel de mult şi la fel de universal un element al convingerii autentice ca un sentiment de vinovăţie sau conştiinţa profanării. Este o mare milă că teologia inimii este adesea mai bună decât teologia capului.

 

6. Mărturia conştiinţei fiecărui om este confirmată de conştiinţa comună a Bisericii şi de întreaga istorie a rasei noastre. Se poate face apel cu toată încrederea la rugăciunile, imnurile, şi alte scrieri devoţionale ale poporului lui Dumnezeu ca o dovadă că nici o convingere nu este mai adânc imprimată pe inima tuturor creştinilor adevăraţi decât cea a întregii lor neajutorări şi a întregii lor dependenţe de harul lui Dumnezeu. Ei deplâng incapacitatea lor de a-l iubi pe Răscumpărătorul lor, de a se păzi de păcat, de a trăi o viaţă sfântă în orice grad adecvată cu convingerile lor despre obligaţiile lor. Sub această incapacitate ei se umilesc, nu o susţin niciodată ca o scuză sau alinare; ei o recunosc ca roada şi dovada corupţiei naturii lor derivată ca o tristă moştenire de la primii lor părinţi. Ei se referă cu o voce, nu la binele din ei, nici la propria lor abilitate, ci la Duhul Sfânt. Toţi adoptă ca exprimând cea mai profundă convingere a inimii lor, limbajul Apostolului, „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care a fost cu mine.” Aşa cum aceasta este mărturia Bisericii tot aşa este şi mărturia întregii istorii. Lumea nu oferă nici un exemplu al unui om regenerat prin sine. Nu există nici un astfel de om sau nu a existat vre-odată; şi nici un om nu a crezut despre sine că este regenerat prin propria sa putere. Dacă ceea ce pot face oamenii ar fi determinat de ceea ce oamenii au făcut, se poate presupune în mod sigur că nici un om nu îşi poate schimba inima sa, sau să se aducă pe sine la pocăinţă spre Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos. O abilitate care nu a realizat niciodată în miile de milioane ale rasei noastre finalul dorit, chiar dacă a existat, nu ar fi vrednică de a argumenta pentru ea. De-abia există o singură doctrină din Scripturi care să fie mai clar învăţată sau mai abundent confirmată de conştiinţa comună a oamenilor, sfinţi sau păcătoşi, decât doctrina că omul căzut este lipsit de toată abilitatea de a se converti pe sine sau a înfăptui vre-un act sfânt până când nu este reînnoit de puterea atotputernică a Duhului lui Dumnezeu.

Obiecţii.

1. Cea mai evidentă şi mai plauzibilă obiecţie faţă de această doctrină este cea veche atât de des considerată, şi anume, că ea este incompatibilă cu obligaţia morală. Se spune că unui om nu i se poate cere în mod corect să facă ceva pentru care el nu are abilitatea necesară. Falsitatea acestei obiecţii constă în aplicarea acestui principiu. Ea este evident adevărată în sine într-o sferă, dar în întregime falsă în altă sferă. Este adevărat că orbului nu i se poate cere să vadă, sau surdului să audă. Unui copil nu i se poate cere să înţeleagă calculul, sau unui om needucat să îi citească pe clasici. Aceste lucruri aparţin sferei naturii. Incapacitatea pe care astfel de limite se ridică obligaţia din limitările pe care Dumnezeu le-a impus naturii noastre. Principiul pus sub semnul întrebării nu se aplică în sfera moralei şi a religiei, când incapacitatea nu apare din limitare, ci din corupţia morală a naturii noastre. Chiar în sfera religiei există o limită pusă obligaţiei prin capacitatea agentului. Dde la un copil nu se poate aştepta sau cere să aibă măsura sentimentelor sfinte care umple sufletele celor drepţi făcuţi desăvârşiţi. Doar când incapacitatea apare din păcat şi este înlăturată de înlăturarea păcatului, aceasta este consecventă cu obligaţia continuată. Şi aşa cum s-a arătat din Scriptură că incapacitatea păcătosului de a se pocăi şi de a crede, a-L iubi pe Dumnezeu şi a trăi o viaţă sfântă, nu apare din limtarea naturii sale ca creatură (aşa cum este cazul idioţilor sau a animalelor); nici din lipsaa facultăţilor sau a capacităţii necesare, ci simplu din corupţia naturii noastre, rezultă că aceasta nu îl dezvinovăţeşte de obligaţia de a fi şi de a face tot ceea ce cere Dumnezeu. Aşa cum se arată mai sus, aceasta este doctrina Bibliei şi este confirmată de conştiinţa universală a oamenilor, şi în special de experienţa tuturor oamenilor lui Dumnezeu. Ei deplâng cu o voce neajutorarea lor şi incapacitatea lor perfectă de a trăi fără păcat, şi totuşi recunosc obligaţia lor de a fi perfect sfinţi.

 

Noi suntem responsabili pentru actele exterioare, pentru că ele depind de actele noastre de voinţă. Noi suntem responsabili pentru actele noastre de voinţă pentru că ei depind de principiile şi sentimentele noastre; şi suntem responsabili pentru sentimentele noastre şi pentru acele stări ale minţii care alcătuiesc caracterul, pentru că (în sfera moralei şi a religiei) ele sunt corecte sau greşite în propria lor natură. Faptul că sentimentele şi stările permanente şi chiar imanente ale minţii sunt dincolo de puterea voinţei (aşa cum s-a arătat în mod repetat în aceste pagini), nu le înlătură din sfera obligaţiei morale. Deoarece aceasta este atestată de Scriptură şi de judecata generală a oamenilor, axioma presupusă că abilitatea limitează obligaţia în sfera moralei nu poate fi recunoscută.

 

Obligaţia morală fiind întemeiată pe posesiunea atributelor unui agent moral, raţiunea, conştiinţa, şi voinţa, rămâne neatinsă atâta timp cât aceste atribute rămân. Dacă s-ar pierde raţiunea, toată responsabilitatea pentru caracter sau comportament ar înceta. Dacă conştiinţa diferenţei dintre corect şi greşit, capacitatea de a percepe deosebirile morale nu există într-o creatură sau nu aparţine naturii ei, acea creatură nu este subiectul obligaţiei morale, şi în acelaşi fel dacă ea nu este un agent, nu este investită cu facultatea activităţii spontane ca o fiinţă personală, ea încetează, în măsura în care sunt avute în vedere stările ei conştiente, de a fi responsabilă pentru ceea ce este sau face. De vreme ce doctrina Scripturală şi Augustiniană admite că de când a căzut omul îşi păstrează raţiunea, conştiinţa şi voinţa sa, ea lasă motivele responsabilităţii pentru caracter şi comportament neatinse.

Aceasta nu slăbeşte motivele străduinţei.

2. O altă obiecţie populară faţă de doctrina Scripturală cu privire la acest subiect este că ea distruge toate motivele raţionale pe care se bazează folosirea mijloacelor harului. Dacă noi nu putem realiza un scop dat, de ce ar mai trebui să folosim mijloacele pentru realizarea lui? Astfel fermierul ar putea spune, dacă nu poţi asigura o recoltă, de ce ar trebui să îmi cultiv terenurile? În fiecare departament al activităţii umane rezultatul depinde de cooperarea cauzelor asupra cărora omul nu are nici un control. Se presupune ca el să folosească mijloacele adaptate pentru scopul dorit şi să se încreadă pentru cooperarea celorlalte influenţe fără de care eforturile sale nu sunt de nici un folos. Temeliile Scripturale pe baza cărora noi suntem obligaţi să folosim resursele harului sunt, (1.) Porunca lui Dumnezeu. Ea în sine este suficientă. Dacă nu ar exista nici o adaptare evidentă a mijloacelor faţă de final, şi nici o legătură care să o putem descoperi între ele, porunca lui Dumnezeu ar fi un motiv şi o cauză suficientă pentru folosirea lor sârguincioasă. Nu a existat nici o adaptare naturală în apele Iordanului pentru a vindeca lepra, sau în acele ape din bazinul Sihoam pentru a reda vederea orbului. Totuşi, ar fi fost o nebunie fatală din partea lui Naaman să refuze să asculte porunca de a se scălda de şapte ori; şi pentru omul orb de a refuza să se spele în bazin aşa cum i-a poruncit Isus. (2.) Dacă porunca lui Dumnezeu este suficientă chiar atunci când nu există nici o legătură evidentă dintre mijloace şi final, mult mai multă este suficientă când mijloacele au o adaptare naturală faţă de final. Putem vedea o astfel de adaptare în departamentul naturii, şi ea nu este mai puţin evidentă în cel al harului. Există o legătură intimă între adevăr şi sfinţenie, ca între cultivarea cerealelor şi secerarea recoltei. Omul semănă dar Dumnezeu dă creşterea într-un caz ca şi în celălalt. (3.) Există nu doar această adaptare naturală a mijloacelor harului faţă de scopul care trebuie să fie realizat, ci în toate cazurile obişnuite, scopul nu este atins decât prin folosirea acelor mijloace. Oamenii nu sunt mântuiţi fără adevăr. Cei care nu îl caută eşuează să îl găsească. Cei care refuză să ceară nu primesc. Acesta este cursul obişnuit al administrării divine în împărăţia harului, ca în împărăţia naturii. (4.) Există nu doar legătura vizibilă dintre mijloacele harului şi mântuirea sufletului, ca un fapt al experienţei, ci şi promisiunea expresă a lui Dumnezeu că cei care caută vor găsi, că cei care cer vor primi, şi că celor care bat li se va deschide. Mai mult decât aceasta nu se poate cere în mod raţional. Este mai mult decât este dat oamenilor lumii pentru a-i stimula în eforturile lor de a asigura prosperitatea sau cunoştinţa. De aceea, doctrina incapacităţii nu slăbeşte forţa nici unui motiv care ar trebuie să îi determine pe păcătoşi să îşi folosescă toată sârguinţa în a-şi căuta propria lor mântuire în felul pe care l-a hotărât Dumnezeu.

Doctrina nu încurajează amânarea.

3. Încă o altă obiecţie este forţată pretutindeni împotriva acestei doctrine. Se spune că ea încurajează amânarea. Dacă un om crede că el nu îşi poate schimba inima sa, nu se poate pocăi şi nu poate crede evanghelia, el va spune, „Trebuie să aştept timpul lui Dumnezeu. Deoarece El dă oamenilor o inimă nouă, deoarece credinţa şi pocăinţa sunt darurile sale eu trebuie să aştept până când El este mulţumit să îmi acorde aceste daruri.” Fără îndoială Satan îi ispiteşte pe oameni să argumenteze şi să acţioneze astfel, aşa cum îi ispiteşte în alte feluri la nebunia ieşită din comun. Tendinţa naturală a doctrinei în chestiune, este totuşi chiar reversul. Când un om este convins că dobândirea unui scop dezirabil este dincolo de limita puterilor sale, el caută în mod instinctiv ajutor în afara lui. Dacă este bolnav, dacă ştie că nu se poate vindeca el însuşi, el trimite după un doctor. Dacă este convins că boala este în întregime sub controlul său, şi în special dacă vre-un metafizician ar putea să îl convingă că toată boala este o idee, care poate fi alungată printr-un act de voinţă, atunci ar fi o nebunie în el să caute ajutor din afară. Orbul, surdul, leprosul şi cel schilod care erau pe pământ când Hristos era prezent în trup, au ştiut că nu se pot vindeca pe ei înşişi, şi de aceea ei au mers la El pentru ajutor. Nici o doctrină mai distrugătoare de suflete nu poate fi mai bine inventată decât doctrina că păcătoşii se pot regenera pe ei înşişi, şi se pot pocăi şi pot crede tocmai atunci când vor ei. Cei care cu adevărat îmbrăţişează o astfel de doctrină nu vor apela niciodată la singura sursă de unde de fapt aceste binecuvântări pot fi obţinute. Ei vor fi conduşi să amâne până în ultimul moment al vieţii care a fost în întregime în mâinile lor şi care se putea fi împlinită într-un moment. Un zgârcit pe patul său de moarte poate printr-un act al voinţei să îşi dea gratuit toată bogăţia sa. Dacă un păcătos şi-ar putea schimba atât de uşor inima sa, el ar fi apt să se lipească de lume ca un zgârcit de bogăţia sa, până în ultimul moment. Tot adevărul îndrumă spre evlavie; toată eroarea spre păcat şi moarte. Aşa cum este un adevăr deopotrivă al Scripturii şi al experienţei că omul nereînnoit nu poate face nimic de la sine pentru a-şi asigura mântuirea sam este esenţial ca el să fie adus la o convingere practică a acelui adevăr. Când este convins astfel, şi nu înainte, el caută ajutor de la singura sursă de unde el se poate obţine.

 

Note finale

1. Liber Hoeresibus, XLVL;Works, edit. Benedictines, vol. viii. p. 48, d.
   2. Baur’s Manichean System. Neander’s Church History, edit. Boston, 1849, vol. i. pp. 478-506.  Muller’s Lehre von der Sunde, vol. i. pp. 504-518.
   3. De Genesi ad Literam, XI. xiii. 17, Works, edit. Benedictines, vol. iii. p. 450, d.
   4. Ethices, Par. IV. propos. xx.; Works, edit. Jena, 1803, vol. ii. p. 217.
   5. În Tubingen Zeitschrift, 1834, Drittes Heft.
   6. History of Modern Philosophy, traducere de Wight, New York, 1852, vol. i. pp. 182-187.
   7. Theodicee, I. 25, Works, edit. Berlin, 1840, p. 511.
   8. Theodicee, I. 27, and III. 381.
   9. Schleiermacher’s Glaubenslehre. Dr. Gess’s Uebersicht uber das theologische System Schleiermachers. Muller’s Lehre Von der Sunde, vol. i. pp. 412-437. Bretschneider’s Dogmatik, pp. 14-38 of Appendix to vol. i. Morell’s Philosophy of Religion.
   10. Vol. i. p 363.
   11. Lexicon in Noeum Testamentum, sub voce.
   12. Lehre von der Sunde, vol. i. pp. 134-158.
   13. Von der Sunde und vom Versohner, p. 32.
   14. Poedagogs, III. 12; Works, edit. Paris, 1641, p. 262, c.
   15. Dialogus cum Tryphone Judaeo, 88; Works, edit. Cologne, 1636, p. 316, a.
   16. În Epistolam ad Romanos, lib. v. sec. 1; Works, edit. Wirceburgi, 1794, vol. xv. p. 219.
   17. Expos. in Psalmos; on Ps. 1 (li.), 7,
   18. În Epistolam ad Romanos, v. 12; Works, Paris, 1661, vol. iii. p. 269, a.
   19. Epistola, lxiv. edit. Bremen, 1690, p. 161, din al treilea set.
   20. Kirchengeschichte, edit. Bonn, 1855, vol. vi. p. 180.
   21. Irenaeus, V. xvi. 3; Works, edit. Leipzig, 1853; vol. i. p. 762. „Obediens factus est ad mortem autem crucis, Phil. ii. 8: eam quae in ligno facta fuerat inobedientiam, per eam quae in ligno fuerat obedientiam sanans . . . . In primo quidem Adam offendimus, non facientes ejus praeceptum; in secundo autem Adam reconciliati sumus, obedientes usque ad mortem facti.” And again, Ibid. V. xxiii. 1, p. 546: „Quosiam Deus invictus et magnanimis est, magnanimem quidem se exhibuit ad correptionem hominis, et probationem omnium. . . ; per secundum autem hominem alligavit fortem et diripuit ejus vasa et evacuavit mortem, vivificans eum hominem, qui fuerit mortificatus.”
   22. J .G. Walch: De Pelagianismo ante Pelagium. J. Hern: De Sententiis eorum Patrum quorum auctoritas ante Augustinum plurimum valuit. Neander’s Church History, vol. i. Gieseler’s Kirchengeschichte, vol. vi. Shedd’s History of Christian Doctrine. Also Munscher’s, Meyer’s, şi Klee’s Dogmengeschichte.
   23. Gieseler, vol. i.
   24. Pelagius, Apud Augustinum de Peccato Originali, 14; Works, edit. Benedictines, vol. x. p. 573, a. b.
   25. Apud Augustinum Opus Imperfectum contra Julianum, I. 60; Works, vol. x. p. 1511, d.
   26. Ibid.
   27. Epistola, clxxix. 3; Works, edit. Benedictines, vol. ii. pp. 941, d, 942, a.
   28. Opus Imperfectum contra Julianum, I. 94; Works, vol. x. p. 1548, b.
   29. Cu privire la deosebirea dintre vita oeterna şi regnum coelorum vezi Pelagius Apud Augustinum de Peccatorum Meritis et Remissione, I. 58; Works, vol. x. p. 231. Conc. Carth. 415.
   30. Wigger’s Augustinism and Pelagianism. Guericke’s Church History, §§ 91-93. Ritter’s Geschichte der Christliche Philosophie, vol. ii. pp. 337-443; si toate istoriile bisericii şi istoriile doctrinei.
   31. Vezi, despre teoria lui Augustin, Muller, Lehre von der Sunde, vol. i. pp. 338-349. Ritter’s, Geschichte der Christlichen Philosophie, vol. ii. pp. 337-425.
   32. Opus Imperfectum, I. 47; Works, edit. Benedictines, vol. x., pp. 1495, d, şi 1496, d.
   33. Opus Imperfectum, V. 59, Works, edit. Benedictines, vol. x., p. 2026, b.
   34. Augustinismus und Pelagiamsmus, edit. Hamburg, 1833, vol. i. p. 104.
   35. Apud Augustinum de Peccatorum Meritis et Remissionie, III. iii. 5; Works, vol. x., p. 289, a.
   36. Opus Imperfectum contra Julianum, I. 50; Works, vol. x. p. 1501, a, b.
   37. Vezi Munscher’s Dogmengeschichte, vol. iv., p. 195.
   38. Kirchengeschichte, vol. vi. p. 350.
   39. Vezi mai jos, vol. iii., p. 449.
   40. Sacr. Bibl. Sanc. Pat., 2d. edit. Paris, 1589, tom. iv. pp. 62-91.
   41. Magna Bib. Vet. Pat., Cologne, 1618, tom. v. par. ii., p. 90ff.
   42. Wiggers, ut supra, vol. ii., p. 214.
   43. Sac. Bibl. Sanc. Pat., 2d. edit. Paris, 1589, tom. iv. pp. 375, 376.
   44. De LIb. Arbit. I. xvii.: Ibid. p. 906.
   45. Binius, Concilia, Cologne, 1618, t. ii. par. i. p. 638.
   46. Cap. xxiii.; Opera, Paris, 1721, p. 104, B, d.
   47. Cap. xxiv.; Ibid. p. 105, A, c.
   48. Cap. xxvii.; Ibid. p. 106, A, b.
   49. Cap. iii.; Ibid. p. 98, A, e, B, a.
   50. Ethica seu liber dictus: scito se ipsus, cap. iii.; Opera, Paris, 1859, vol. ii. p. 592.
   51. In Epistolam ad Romanos, lib. ii.; Ibid. vol. ii. p. 238.
   52. Examen Concilii Tridentini, de Peccato Originale, edit. Frankfort, 1674, part 1., p. 100.
   53. Vezi de asemenea, Kollner’s, Symbolik, vol. ii. p. 285.
   54. Summa, II. i. lxxxii. art. ii. edit. Cologne, 1640, p. 144 din setul al doilea.
   55. Ibid.
   56. In LIb. IV Sentent., lib. xx. dist. xxx. qu. 2; Venice, 1506, 2d part, fol. 83, p. 2, b.
   57. Ritter’s Geschichte der christlichen Philosophie, vol. iv. pp. 354-472.
   58. Moehler’s Symbolik, 6th edition, p. 57.
   59. Chemnitz, Examen Concilii Tridentini, I. iv. edit. Frankfort, 1674, p. 116.
   60. De Amissione Gratia et Statu Peccati, V. xviii., Disputationes, vol. iv. p. 333, d.
   61. Katholicismus und Protestantismus, Tubingen, 1836; second edit. p. 92, note.
   62. De Gratia Primi Hominis, cap. v.; Disputationes, edit. Paris, 1605, vol. iv. p. 16, d, e..
   63. P. iii. c. 10, qu. 4; Streitwolf, Libri Symbolici Ecclesiae Catholicae, vol. i. p. 579.
   64. P. iv. c. 14, qu. 5; Ibid. pp. 675-676.
   65. Loci Theologici, XI. i. 3; edit Tubingen, 1766, vol. v. p. 2, b.
   66. Compendium Theologiae, edit. Frankfort, 1739, p. 346.
   67. Doctrina Christianae Religionis, x. 7; edit. Lyons, 1762, vol. ii. pp. 285-286.
   68. Epistola, CLXVII. iv. 15; Works, edit. Benedictines, vol. ii. p. 897, a.
   69. See Chemnitz, Examen Concilii Tridentini, I. De Justificatione, edit. Frankfort, 1674, p. 165, f. De Bonis Operibus, qu. 3, p. 205, a. Gerhard, Loci Theologici, XI. x. 42-45, v. p. 21-21. Quenstredt, Theologia, P. II. cap. ii. 2, q. 3, edit. Leipzig, 1715, p. 967.
   70. Deoarece în timpul Reformei un partid influent din Biserica Catolică a susţinut, potrivit unor cărturari, că păcatul original constă doar din imputarea primului păcat al lui Adam, şi de vreme ce Mărturisirile Reformatorilor nu erau proiectate doar ca o expoziţie a adevărului, ci ca un protest împotriva erorilor din Biserica din Roma, se va observa că Protestanţii susţin frecvent că păcatul original nu este doar o imputare a păcatului lui Adam, ci şi ereditatea corupţiei naturii; şi teologii Reformaţi au fost adesea cea din urmă mai proeminentă decât prima, pentru că una era recunpscută de adversarii lor, dar cealaltă era negată.
   71. Vezi Quick’s Synodicon, London, 1692.
   72. Tom. i. lib. ix. cap. v.
   73. Niemeyer’s Collectio Confessionum, p. lxxxi.
   74. Art. x.; Niemeyer, p. 733.
   75. De Moss, Commentarius in Marckii Compendium, cap. xv. 32, vol. iii. p. 280.
   76. Ibid. vol. iii. p. 255.
   77. Original Sin, IV. iii.; Works, edit. N. Y. 1829, vol. ii. p. 544.
   78. Original Sin, III. i.; Works, vol. ii. p. 512.
   79. Ibid. p. 546.
   80. Apog. pro Justificatione
   81. Vezi Turrettin, locus. ix. quaes. 9, şi De Moor’s Commentarius in Johannis Marckin Compendium, caput. xxv. 32, vol. iii. 260ff., unde se poate găsi o relatare întinsă cu privire la această controversă.
   82. The Reformers and the Theology of the Reformation, ediţia a doua, p. 383.
   83. Original Sin, II. i; Works, vol. ii. p. 432.
   84. Ibid. II. iv. ut supra, p. 481.
   85. Ibid. IV. ii. ut supra, p. 540.
   86. Loc. IX. quaest. ix. 14, edit. Edinburgh, 1847, p. 558.
   87. Citat de De Moor, Commentarius, vol. iii. p. 275.
   88. Ibid. p. 278.
   89. De Moor, Coommentarius in Johannis Marckis Compendium, vol. iii. p. 279.
   90. Original Sin, IV. iii.; Works, edit. N. Y. 1829, vol. ii. p. 546.
   91. Ibid. p. 556.
   92. Ibid. pp. 555, 556.
   93. Original Sin, IV. iii.; Works, vol. ii., p. 555, nota.
   94. Ibid. p. 557.
   95. Ibid. p. 554.
   96. I. ii. 1; Hase, Libre Symbolici, p. 9.
   97. III. i. 3; Ibid. p. 317.
   98. I. 10. 11; Ibid. p. 640, al doilea număr.
   99. I. 5; Ibid. p. 640, primul număr.
   100. VIII.; Niemeyer, Collectio Confessionum, p. 477.
   101. XL.; Ibid. p. 332.
   102. IX.; Niemeyer, p. 603.
   103. XV.; Ibid. p. 370.
   104. VII.; Ibid. p. 431.
   105. I. 33; Hase, p. 645.
   106. Capitolul VI. 3-5.
   107. Vezi mai sus, pp. 173, 179.
   108. Der Brief Pauli an die Ephser. Leipzig, 1834, p. 88.
   109. I. xviii.; Hase, Libri Symbolici, pp. 14, 15.
   110. Hypomnesticon, seu Hypognosticon, lib. III. iv. 5; Works, edit. Benedictines, vol .x. p. 2209, a.
   111. II. 9; Hase, p. 657.
   112. I. 25; Ibid. p. 643.
   113. II. 19; Ibid. p. 661.
   114. II. 24; Ibid. p. 662.
   115. IX.; Niemeyer, Collectio Confessionum, p. 479.
   116. Niemeyer, p. 481.
   117. ix.; Ibid. p. 331.
   118. x.; Ibid. p. 603.
   119. xiii.; Ibid. p. 604.
   120. III. iii.; Ibid. p. 709.
   121. III. iv.; Niemeyer.
   122. Chapter vi.
   123. Ibid. ch. XV. i. 3.
   124. Ibid. ch. x. 2.

 

 

UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE   https://www.monergism.ro/index.php/doctrinele-harului/depravarea-totala-2/

Cartea 3—Capitolul 11

DESPRE DEPRAVAREA FIRII UMANE-John Gill

Dovedind deja acuzaţia de vinovăţie pentru păcatul lui Adam pentru posteritatea lui, ceea ce urmează după aceasta este depravarea naturii, derivată lor de la el; prin aceasta înţelegându-se decăderea generală a omenirii, a tuturor caracteristicilor firii umane şi a tuturor puterilor şi resurselor sufletului şi elementelor corpului.

1. Unu, voi dovedi că există o astfel de depravare şi corupere a omenirii.

1a. Păgânii înşişi au cunoscut-o şi s-au plâns de ea, ei afirmă că nici un om nu este născut fără păcat;[1] că orice om este vicios natura;[2] că este o dispoziţie rea, sau un afect vicios, care este sădit şi creşte în oameni;[3] şi este o parte fatală de rău în toţi când se nasc, de acolo fiind depravarea sufletului, bolile, etc.[4] şi cauza viciului este de la părinţii noştri, mai degrabă şi de la primele principii, decât de la noi:[5] şi Cicero[6] deplânge în mod deosebit că oamenii sunt aduşi la viaţă de către fire ca mamă vitregă, cu un trup gol, fragil şi infirm şi cu o minte sau suflet înclinate spre pofte.

1b. Apocalipsa o afirmă; Scripturile abundă cu mărturii despre aceasta, afirmând că nici un om nu se poate naşte pur şi curat; că tot ce este născut din carne, sau vine în lume prin producere obişnuită, este carne, carnal şi depravat; că toţi oamenii, evrei şi neamuri, se află sub păcat, sub vină, impur şi sub domnia păcatului; că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor este rea şi aceasta în mod continuu; că inima este înşelătoare şi deznădăjduit de slabă; şi din ea iese tot ce este stricat şi păcătos (Iov 14:4; Ioan 3:6; Rom. 3:9; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Matei 15:19).

1c. Raţiunea confirmă aceasta, că aşa trebuie să fie; că dacă un pom este stricat, nu poate aduce decât roade stricate; că dacă rădăcina omenirii este ne sfântă şi ramurile trebuie să fie la fel; dacă fântâna este necurată şi izvoarele trebuie să fie la fel; dacă părinţii direcţi sunt necuraţi, posteritatea lor trebuie să fie necurată, deoarece un lucru curat nu poate veni dintr-unul necurat; şi dacă Dumnezeu a făcut din sângele unui om toate naţiunile care sunt pe pământ şi acel sânge este pătat de păcat, tot ce porneşte de la el prin concepere obişnuită, trebuie să aibă aceeaşi pată.

1d. Toată experienţa mărturiseşte adevărul acesta; nici un om nu s-a născut vreodată în lume, fără păcat; nici unul nu a fost vreodată scutit de această molipsire şi contaminare a firii, „nu este nici unul care să facă binele, nici unul” (Rom. 3:10) care să facă binele natural şi de la el, motivul este, pentru că nu este nici unul bun din natura lui; din toate milioanele de oameni care au venit de la Adam, prin concepere obişnuită, nici unul nu a fost găsit fără păcat; există doar o excepţie de la aceasta, o caracteristică a firii umane şi aceea este natura umană a lui Isus Hristos; şi aceasta este excepţia deoarece producerea, conceperea Lui a fost excepţională şi nu a descins din Adam, prin producere obişnuită.

1e. Necesitatea răscumpărării prin Hristos şi a regenerării de către Duhul lui Hristos, arată că oamenii trebuie să fie într-o stare de depravare, sau nu ar fi fost nevoie de acestea. Răscumpărarea oamenilor din păcat şi dintr-o purtare în van, presupune că ei sunt sub puterea păcatului şi influenţa acestuia, care conduce o viaţă păcătoasă şi sterilă;  şi dacă oamenii erau liberi de murdăria păcatului, sângele lui Hristos care să-i cureţe de toate nu mai era necesar; fiinţa Lui a fost făcută înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare pentru ei, implică faptul că erau ne sfinţi şi nejustificaţi şi robi păcatului şi lui Satan: regenerarea şi sfinţirea sunt absolut necesare pentru ca un om să se bucure de fericire veşnică; „dacă un om nu este născut din nou, nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu”; şi „fără sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ioan 3:3; Evr. 12:14), dar ce ocazie ar fi fost ca omul să fie născut din nou sau să aibă o naştere nouă şi supranaturală, dacă el nu ar fi fost pângărit de prima naştere, cea naturală; sau să fie sfinţit, dacă nu era ne sfânt şi necurat? (vezi 1 Cor. 6:9-11).

2. 2. Doi, numele sub care această depravare a firii este cunoscută în Scriptură merită atenţie , deoarece nu slujesc numai la a oferi mai multă lumină despre natura ei, dar o şi confirmă; este de asemenea numită „păcat”, fiind o dorinţă de conformitate la legea lui Dumnezeu şi contrară ei; este reprezentată ca fiind foarte activă, lucrând tot felul de carnalităţi şi moartea însăşi; înşelând, distrugând, ucigând şi ca fiind foarte păcătoasă chiar ca o hiperbolă, fiind plină de tot păcatul şi sursa tuturor (Rom. 7:8,11,13). Are numele de „păcat care locuieşte”; apostolul vorbeşte despre aceasta cu privire la el, „nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.” (Rom. 7:17,20), nu este ceea ce vine şi pleacă, sau un vizitator din când în când, ci un locuitor şi încă unul care face numai probleme; împiedică tot binele şi face tot răul pe care poate să-l facă; şi locuieşte şi va locui cât timp oamenii sunt în acest templu, trupul, şi chiar în sfinţi, până când casa lor pământească a acestui templu va fi destrămată; este ca împrăştierea leprei în casă, care nu se vindecă până când casa nu este dărâmată şi piatra şi lemnul duse într-un loc necurat: deci templul trupului nu va scăpa de depravarea firii până când nu va fi dărâmat şi dus la mormânt. Se spune că este „legea păcatului” şi „legea în elementele trupului”; care are forţă, putere şi autoritate; domneşte ca un rege, mai degrabă ca un tiran, pentru că duce la moarte, cu excepţia cazului în care harul nu o previne; şi decretă legile şi cere supunere la ele; şi supunerea este oprita la poftele ei; oamenii slujesc diverselor pofte şi plăceri (Rom. 7:23; 8:2; 6:12; 5:21; Tit 3:3). Uneori este numit „trupul păcatului, deoarece constă în diferite părţi şi elemente, ca un trup; este un agregat sau o asamblare de păcate şi include totul în el (Rom. 6:6; Col. 3:5). Uneori se numeşte „omul cel vechi”, deoarece este efectul otrăvii şarpelui cel vechi, este aproape la fel de vechi ca şi primul om ; şi la fel de vechi ca orice om în care este; există de când este omul (Rom. 6:6; Efes 4:22). Adesea este numit carne, deoarece este propagat de carne şi este carnal şi depravat şi este opus duhului şi principiilor harului, care este de la Duhul lui Dumnezeu; şi în care nici un lucru bun , nimic spiritual nu locuieşte (Ioan. 3:6; Gal. 5:17; Rom. 7:18,25). Mai este numit „poftă” sau „carnalitate”; care este păcatul însuşi şi mama tuturor păcatelor; constă în mai multe ramuri, numite pofte trupeşti şi pofte lumeşti, pofta cărnii pofta ochilor şi mândria vieţii (Rom. 7:7; Iacov. 1:15; 1 Ioan 2:15). Evreii o numesc de obicei plăsmuirea răului sau imaginaţie.

 

2. Trei, această depravare a firii este universală,—

3a. Cu privire la caracteristicile omenirii. Primii noştri părinţi şi toţi descendenţii lor sunt pătaţi de ea. Depravarea imediată în urma păcatului primilor noştri părinţi a avut loc în ei; după cum apare de la ruşinea, confuzia şi teama cu care au fost imediat umpluţi; de la prostia şi nebunia lor când s-au gândit să se ascundă de Dumnezeu printre pomii grădinii; de la încercările lor de a ascunde, îmblânzi şi scuza păcatul lor, femeia care a dat vina pe şarpe, bărbatul pe femeie şi în ultimă instanţă pe Dumnezeu Însuşi. Urmaşii lor direcţi s-au molipsit de la ei; primul om născut în lume, Cain, depravarea firii a apărut curând în el, în înfăţişarea lui mânioasă şi invidioasă, când jertfa fratelui său a fost preferată şi nu s-a lăsat până nu a vărsat sângele fratelui său, ceea ce a făcut: şi deşi Abel este numit Abel cel neprihănit, cum era, prin neprihănirea lui Hristos, atribuită lui şi pe socoteala noului om creat în el pe baza neprihănirii şi sfinţeniei adevărate; ca urmare a trăit sobru şi neprihănit, dar nu era fără păcat, altfel de ce oferea el jertfe şi prin credinţă s-a uitat la jertfa lui Hristos, care urma să se facă pentru a face ispăşire pentru păcatele lui şi ale altora? În locul lui Abel, pe care l-a ucis Cain, Dumnezeu a ridicat o altă sămânţă lui Adam, pe care l-a zămislit după chipul lui şi asemănarea lui; nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în care a fost creat Adam; ci în aceea pe care el a adus-o asupra lui, prin păcatul şi căderea lui: posteritatea acestui om şi a lui Cain, au populat întreaga lume înainte de potop. Şi care este socoteala dată despre ei? Este că pământul a fost corupt prin ei; că toată carnea a fost coruptă pe pământ; şi că numai un om a găsit îndurare în ochii lui Dumnezeu; şi că imaginaţia gândurilor inimii oamenilor era numai rău continuu (Gen. 4:25; 5:3; 6:5,8,11,12). Cât despre locuitorii noii lumi, care au răsărit din Noe şi cei trei fii ai săi, care a descins din linie dreaptă din Set, la fel se spune şi despre ei (Gen. 8:21). Pe scurt, toate naţiunile de pe pământ, care pot fi împărţite în evrei şi neamuri şi care includ întregul, sunt sub păcat, sub vina şi mizeria lui; nu numai neamurile, la ale căror timpuri de ignoranţă Dumnezeu a clipit, şi pe care i-a suferit să meargă pe căile lor, care erau păcătoase; dar chiar şi poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a ales să fie un popor special şi individual, a fost întotdeauna rebel, din vremea când erau un popor; tot timpul Moise a fost cu ei; în vremea Judecătorilor; şi în vremea Regilor, după cum mărturisesc cele câteva captivităţi; erau o sămânţă de făcători de rău; un popor încărcat de fărădelegi; în orice vreme sau perioadă de timp, oricând Dumnezeu privea la starea şi condiţia omenirii, acesta era totalul socotelii; „Sunt depravaţi”, (Ps. 14:1-3; Rom. 3:9-12). Discordiile, certurile şi războaiele care au avut loc în lume, în toate vremurile, sunt o dovadă constantă şi continuă a depravării naturii umane; „Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov. 4:1), care, la fel cum este adevărat războiul dintre fire şi duhul din suflet; şi animozităţile şi discordiile între experţii în religie; la fel şi războaiele dintre naţiuni, în sens civil; şi care au fost de la început şi încă mai continuă: o ceartă care a fost între primii doi oameni născuţi în lume, care a ajuns la vărsare de sânge; şi imediat ce s-au format regate şi state şi regi peste ele, auzim de războaie între ei. Priviţi la istoria tuturor vremurilor, ale tuturor naţiunilor din ele, şi le veţi găsi pline de socoteli ale acestor lucruri; toate care s-au ridicat din mândrie, ambiţie şi poftele oamenilor. Da, această depravare şi corupere a firii a apărut nu numai între oamenii din lume, din toate vremurile, ci şi între oamenii lui Dumnezeu şi după ce au fost chemaţi de har: nu a existat niciodată un om drept, care să facă binele şi să nu păcătuiască; în multe lucruri, în toate lucrurile ei păcătuiesc şi ofensează; în ei, în carnea lor, în partea lor coruptă nu locuieşte nici un lucru bun: spun că nu au păcat, se înşeală singuri şi adevărul nu este în ei.

3b. Această depravare a firii este generală, cu privire la părţile omului, la toate puterile şi resursele sufletului lui şi elementele trupului lui.

3b1. Cu privire la puterile şi resursele sufletului omului, la tot ce este în el; inima lui este înşelătoare şi deznădăjduit de rea; partea lui interioară este slăbiciune, gândurile inimii lui sunt rele, vane şi păcătoase; da, imaginaţia gândurilor inimii lui, chiar temelia gândului, primele mişcări care sunt în om în acest fel; mintea şi conştiinţa, sunt pângărite şi nimic nu poate îndepărta murdăria, doar sângele lui Isus: înţelegerea este întunecată de orbirea şi ignoranţa care sunt în ele; aşa încât un om firesc nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu; orice cunoştinţă ar avea oamenii despre lucrurile naturale şi civile, nu au nici una despre lucrurile spirituale; sunt înţelepţi în a face răul, dar nu au cunoştinţă să facă binele; nu ştiu şi nu vor înţelege: voinţa este împotriva la ceea ce este bun; mintea firească este duşmănie cu Dumnezeu şi nu este supusă legii lui Dumnezeu; şi nici nu poate fi fără harul Lui; este împietrită, dificilă, încăpăţânată şi perversă, până când inima de piatră este îndepărtată şi este dată o inimă de carne. Emoţiile sunt nechibzuite, merg pe un canal diferit, sunt fixate pe obiective greşite; oamenii urăsc ce ar trebui să iubească şi iubesc ce ar trebui să urască; urăsc binele şi iubesc răul; sunt iubitori de plăceri, de pofte păcătoase şi plăceri, decât iubitori de Dumnezeu, oameni buni şi lucruri bune. Pe scurt, nu este nici un loc curat, nici o parte liberă de mizeria şi influenţa păcatului.

3b2. Toate elementele trupului sunt pângărite de ea; limba este o parte mică şi este o lume de fărădelegi ea însăşi şi pângăreşte tot trupul; cele câteva elemente sunt folosite ca instrumente ale necurăţiei; unele dintre ele fiind menţionate în particular în socoteala generală a depravării omului, (Ro 3:1-31) ca gâtul, buzele, gura şi picioarele, toate angajate în slujba răului.

4. 4. Patru, timpul când depravarea firii are loc în om; cea mai mică dată este în tinereţea lui; „Imaginaţia inimii omului este rea din tinereţea lui” (Gen. 8:21), adică imediat ce este capabil de exercitarea raţiunii lui şi de comiterea păcatului actual; care la această vârstă apare ca nesupunere faţă de părinţi şi minciună; şi aceasta nu este spus de anumiţi oameni sau indivizi, ci despre oameni în general; şi nu numai ca în vremea lui Noe, ci în toate generaţiile ce au urmat, până la sfârşitul lumii. Această depravare a firii umane este dusă mai departe, în unele pasaje, până la naşterea unui om; „Cei răi Sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor”; adică sunt îndepărtaţi de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu; fiind sub puterea unei morţi morale, sau morţi în fărădelege şi păcate; „mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3), adică imediat ce sunt capabili să vorbească şi să mintă, copiii sunt înclinaţi devreme spre aceasta; şi aceasta se spune nu numai despre cei care ajung imorali, destrăbălaţi şi păcătoşi abandonaţi, ci şi despre cei ce sunt născuţi din părinţi religioşi, au o educaţie religioasă şi devin religioşi ei înşişi, sunt „numiţi stricaţi încă din pântece” (Isa. 48:8), adică imediat ce sunt capabili să comită încălcarea de fapt. David poartă o mizerie a firii lui chiar mai mult, când spune; „Iată că Sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), ceea ce el observă, nu pentru a atenua, ci pentru a agrava, păcatul pe care îl mărturisea, în care fusese atât de devreme şi de mult păcătos; şi nu era ignorant de depravarea firii lui şi cât de înclinat era spre păcat, încât nu mai era veghetor împotriva lui. Nu spune „păcatul meu şi fărădelegea mea”, deşi erau ale lui, fiind în firea sa; dar „păcat” şi „fărădelege”, fiind obişnuit la el cu restul omenirii; şi ceea ce l-a însoţit de la formarea sa în pântece, deci înainte de a putea comite un păcat în fapt; deci modelul depravării iniţiale a firii lui; şi aceasta imediat ce sufletul şi trupul au fost unite, el a fost deja o fiinţă păcătoasă. La acest sens al cuvintelor au existat obiecţii, că David vorbeşte numai de păcatul mamei lui; şi se fac aluzii că păcatul ei era cel al adulterului. Aceasta arată cât de mult susţinătorii purităţii firii umane sunt strânşi de acest pasaj, să recurgă la o astfel de interpretare, cu preţul caracterului unei persoane inocente, despre care nu se sugerează nimic de acest fel, în scrierile sfinte; ci, dimpotrivă, că ea era o persoană pioasă şi religioasă; David se evalua în raport cu relaţia lui cu ea şi se roagă să fie considerat de dragul ei (Ps. 86:16; 116:16). Pe lângă aceasta, dacă aşa ar fi fost cazul, David ar fi fost nelegitim; şi legea în Israel interzicea intrarea în congregaţia Domnului şi nu ar fi putut avea nici o funcţie în biserică sau în stat; nici nu ar fi răspuns domeniului şi planului lui David să expună păcatele altora, mai ales ale părinţilor săi, în timp ce îl mărturiseşte şi deplânge pe al său; nici particula „în” nu aparţine mamei, ci lui însuşi, cu sensul nu că mama lui era în păcat sau că ea în sau „prin păcat” l-a conceput; ci că el a fost conceput ca fiind în păcat, sau că imediat ce firea umană a fost formată în el şi sufletul şi trupul au fost unite, el era în păcat şi păcatul în el; sau el a devenit o creatură păcătoasă. Unii care nu merg atât de departe, presupun totuşi că păcatul părinţilor lui direcţi, în procrearea şi conceperea lui, deşi în căsătorie conform legii, este menţionat aici; dar aceasta nu poate fi; deoarece propagarea speciei umane, prin producere, este un principiu implantat de Dumnezeu însuşi, deci nu este păcătos. A fost prima lege a firii, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; dată în starea de inocenţă. Căsătoria a fost instituită în paradis şi întotdeauna a fost văzută ca onorabilă, când patul nu este pângărit. În plus, unul din cuvintele folosite, tradus ca „forma” , este forma pasivă şi se referă la ceea ce nici David, nici părinţii lui nu puteau fi activi; şi întregul se referă la uimitoare lucrare a formării lui, pe care el o admiră atât de mult, (Ps 139:14-16). Alţii obiectează, că el nu merge mai sus decât mama sa; şi nu se ţine seama de Adam. Nici nu era nevoie; deoarece depravarea firii merge pe canal genetic, el nu a avut ocazia să vorbească despre aceasta, să observe altceva decât pe părinţii lui direcţi, prin care i s-a transmis; şi mai mult, că David nu vorbeşte de alţi oameni, ci numai de el. Dar că toată omenirea este coruptă în acelaşi fel, este exprimat din plin în alte pasaje (Iov 14:4; Ioan 3:6; Ps. 58:3; Efes. 2:3). Şi dacă David, un om atât de faimos pentru pietate şi religie, unul după inima lui Dumnezeu, pe care l-a ridicat pentru a-Şi împlini voia, a fost pătat de păcat în formarea lui iniţială, atunci desigur că acelaşi lucru este adevărat cu privire la alţii, care, după el, se pot ridica şi spune, nu a fost la fel şi cu el? În cele din urmă, unii vor avea aceste cuvinte pentru a fi figurativi şi hiperbolici, adică el a păcătuit adesea din tinereţea lui: dar oamenii, prin mărturisirea păcatului, nu exagerează de obicei, ci declară simplu, sincer, aşa cum este; şi într-adevăr, păcătoşenia firii nu poate fi bine hiperbolizată; şi dacă se încearcă, poate fi permisă, fără a o reduce; (vezi Rom. 7:13).

 

4. Cinci, Felul şi modul în care depravarea firii este transmisă oamenilor, astfel încât să devină păcătoşi.

5a. Nu poate fi de la Dumnezeu, sau prin insuflare de la El; El este prea curat ca să o suporte; nu îşi găseşte plăcerea în ea; este groaznică pentru El; şi deci, niciodată nu o va insufla şi implanta în firea oamenilor. Unii dintre ereticii din vechime îşi imaginau că erau două prime principii, sau fiinţe; una bună şi una rea; şi că tot ce este bun vine de la una; şi tot ce este rău de la cealaltă: dar aceasta pentru a face primele două cauze, deci doi zei; diametral opuşi.

5b. Nu poate fi nici imitarea părinţilor, primii sau cei direcţi, sunt unii care nu au păcătuit niciodată asemănător cu încălcarea lui Adam şi totuşi au murit; ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă nu erau vinovaţi şi pătaţi; sunt mulţi născuţi în lume, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii direcţi şi deci nu i-au putut imita. Taţii unora au murit înainte ca ei să se nască; şi alţii îşi pierd ambii părinţi, înainte de a fi capabili de imitaţie; şi dacă pata este la formarea lor şi înainte de naşterea lor, este imposibil să fie prin imitaţie.

5c. Aceasta nu se transmite nici printr-o stare pre existentă a sufletelor. Unii dintre filozofii păgâni, ca Pitagora şi Plato, susţin pre-existenţa sufletelor, înainte de a fi fost lumea; noţiune adoptată de către Origen, care susţinea că sufletele în această stare pre-existentă au păcătuit fiecare separat; şi pentru păcatele lor au fost aruncaţi în timp, în trupuri omeneşti, sau în alţii, în care suferă. Unii cred că această noţiune a fost îmbrăţişată de către evreii din vremea lui Hristos şi chiar de către unii din urmaşii Lui; cum reiese din Ioan 9:1-3 dar nu este permisă de el. Şi unii creştini moderni au absorbit aceeaşi noţiune păgână şi evreiască; care, observând că unele pasaje din Scriptură vorbesc despre pre-existenţa lui Hristos, în natura Sa divină, sau ca Persoană divină, le-au interpretat ca o pre-existenţă a sufletului uman; şi au afirmat pre-existenţa tuturor sufletelor, dar fără vreo raţiune sau autoritate scripturală.

5d. Aceasta nu este nici ca urmare a transmiterii sufletului de la părinţii direcţi; sau prin producerea lui, împreună cu trupul, de la ei. Dacă aceasta ar fi într-adevăr stabilit, ar îndepărta dificultatea care însoţeşte doctrina propagării depravării firii prin producerea naturală; de aici, Austin a fost odată înclinat spre aceasta, dar este atât de plină de absurdităţi, după cum s-a văzut într-un capitol anterior, încât nu poate fi admisă; că duhul se trage din materie, şi generat din ea, şi deci, trebuie să fie material, coruptibil şi muritor; deoarece tot ce este generat este coruptibil şi deci, sufletul nu este nemuritor; o doctrină la care nu s-a renunţat niciodată; şi în plus, conform Scripturii, sufletul este imediat creat de Dumnezeu (Zah. 12:1; Evr. 12:9). Că această depravare a firii este transmisă prin procreare, pare a fi sigur; (vezi Iov 14:4; Ioan 3:6; Efes 2:3), deoarece firea este transmisă în acest fel, păcatul firii trebuie de asemenea să vină în acelaşi mod. Dar cum să susţinem aceasta, consecvenţi cu justiţia, sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu, este o dificultate şi una dintre cele mai mari, în întreaga schemă a adevărurilor divine; pentru care, unii s-au gândit că este mai bine să ne aşezăm şi să deplângem această depravare şi să ne gândim cum să fim eliberaţi de ea, decât să întrebăm curioşi în ce fel şi mod vine ea în noi; ca un om care este căzut într-o groapă, care nu se preocupă prea mult cum a ajuns acolo, ci cum să iasă şi să fie curăţit de mizeria pe care a luat-o de acolo. Dar o întrebare serioasă în acest caz, cu atenţia cuvenită pentru perfecţiunea lui Dumnezeu, Scriptura sfântă şi analogia credinţei, poate fi şi legală şi lăudabilă. Dificultatea este ocazionată de modul în care este pusă problema; un suflet care vine pur şi sfânt din mâna lui Dumnezeu, este unit cu un trup păcătos şi este întinat de acesta; că nici unul din acestea nu este faptul că trupul nu este păcătos iniţial, când sufletul este unit cu el prima dată, nici sufletul nu este pur şi sfânt când este creat de Dumnezeu; adică, nu aşa cum era sufletul lui Adam, când a fost creat; dificultatea ar fi mult uşurată, dacă nu îndepărtată pe de-a-ntregul.

5d1. Să observăm atunci că, molipsirea de păcat nu are loc numai în trup sau numai în suflet, ci în ambele, când sunt unite şi nu mai înainte; nu a fost doar trupul în esenţa cărnii lui Adam, care a păcătuit; nici nu a fost doar sufletul reprezentat de el; ci ambele, în uniune, ca un om, o persoană; căci nu trupurile şi sufletele separate, ci oamenii au fost consideraţi în Adam şi au păcătuit în el; şi după cum imputarea vinei păcatului nu este făcută numai trupului, nici numai sufletului, ci ambelor, unite; când şi nu înainte, devine un fiu al lui Adam, un membru al lui; deci, depravarea firii, derivată de la el, nu are loc numai într-una din ele, ci asupra ambelor, unite şi constituind omul. Trupul, antecedent unirii lui cu un suflet raţional, nu este altceva decât o brută, un animal, ca celelalte animale; şi nu este subiectul binelui moral sau răului moral; venind dintr-un trup corupt şi dintr-o sămânţă coruptibilă, are în el sămânţa multor rele, ca alte animale, conform cu natura lor; dar acestea sunt rele naturale, nu morale; ca sălbăticia, violenţa şi cruditatea leilor, urşilor, lupilor, etc. Dar când acest trup este unit cu un suflet raţional, devine parte a unei creaturi raţionale, vine sub lege, şi firea lui nefiind confortabilă cu legea, firea lui şi relele şi viciile ei sunt oficial păcătoase. Are înainte de dispoziţie, o capacitate pentru ce este păcătos; şi are combustibilul potrivit pentru păcat, adică pofte vicioase şi foame asemănătoare, când acestea devin păcătoase, prin devenirea lui ca o parte a unei creaturi raţionale; şi acestea cresc, acţionează şi pângăresc gradat sufletul. Această materie nu poate acţiona asupra duhului; dar aceasta se spune mai uşor decât se dovedeşte. Cât de uşor este să observăm că atunci când trupurile noastre sunt tulburate de boli şi durere, ce efect are aceasta asupra minţilor noastre; de la temperamentul şi constituţia trupului se ridică multe incomodităţi şi dezavantaje la suflet: persoane care au mult „atra bilis”, sau mânie neagră în ele, o melancolie şi o tulburare trupească, ce întunecime aruncă asupra minţii! Şi la ce pasiune, mânie şi furie sunt subiecţi oamenii cu trăsături sanguine? Şi la ce se datorează nebunia, decât la o tulburare în creier? Şi trebuie atribuită unui defect, că unii sunt idioţi, şi alţii cu capacităţi foarte rele şi memorie foarte scurtă; şi unde organele trupului nu sunt foarte bine attempered and accommodated, sufletul este strâns şi nu-şi poate îndeplini funcţiile corespunzător şi slujba; şi un om trebuie să fie neatent cu el însuşi ca să nu observe că prin gândurile minţii este mişcat trupul, fie păcătos, civil sau religios; deci mişcările trupului sunt adesea mijloacele şi ocaziile gândurilor minţii.

5d2. Nu este un fapt că sufletele sunt create de Dumnezeu, pure şi sfinte; adică aşa cum a fost creat sufletul lui Adam, cu neprihănire şi puritate iniţiale cu o înclinaţie spre ce este bun şi cu puterea să facă acest bine. Dar sunt creaţi cu dorinţa neprihănirii şi sfinţirii iniţiale; fără o înclinaţie spre ce este bun şi fără puterea să facă acest bine şi vom oferi un motiv de ce este aşa; şi de ce trebuie să fie aşa. Şi o astfel de creaţie poate fi concepută fără imputarea lipsei de neprihănire faţă de Dumnezeu şi fără să-L facem autorul păcatului. Poate fi concepută fără a aduce atingere perfecţiunii lui Dumnezeu; El putând crea un suflet în esenţa lui pură, cu toate puterile lui naturale şi proprietăţile, fără calităţi de puritate morală sau impuritate, sfinţenie sau ne sfinţenie; sau poate crea unul cu dorinţa neprihănirii şi cu neputinţa spre bine şi fără vreo înclinaţie spre el; deoarece făcând aşa, nu pune o plinătate în suflet, nici o înclinare spre păcat. Este drept şi echitabil ca sufletele oamenilor să fie create aşa, după cum rezultă din următoarele consideraţii: neprihănirea iniţială a lui Adam nu a fost personală, ci a firii lui; nu a avut-o ca o persoană singură şi particulară, ci ca un conducător  public, ca o rădăcină, origine şi ca părinte al omenirii; încât dacă îşi păstra integritatea, ar fi transmis-o posterităţii prin concepere naturală; la fel cum, dacă a păcătuit, depravarea firii derivă la ei, în acelaşi fel; ceea ce avea, nu avea numai pentru el, ci pentru posteritatea lui; şi ceea ce a pierdut nu a pierdut numai pentru el, ci pentru posteritatea lui şi nu a păcătuit ca o persoană singură, particulară, ci ca un conducător, rădăcină, origine şi părinte al tuturor urmaşilor lui; ei erau toţi în el şi au păcătuit în el, ca un singur om; deci a fost drept ca ei să fie privaţi, ca şi el, de slava lui Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu, care se află în neprihănirea iniţială, într-o înclinare spre bine şi puterea de a-l face şi fiind dezbrăcaţi de aceasta sau goliţi de ea, urmează înclinaţia spre păcat, imediat ce se manifestă; şi în locul ei apar lipsa de neprihănire şi de sfinţire, deoarece, după cum spune Austin, pierderea binelui are numele de rău; şi aceasta fiind situaţia, cât de uşor se poate socoti că un suflet fără gard sau pază, care doreşte neprihănirea iniţială, să fie stăpânit şi copleşit de pofte corupte şi lascive ale trupului. Şi cu aceasta este de acord ceea ce un autor învăţat [7] observă, „Dumnezeu este considerat de noi nu numai Creator, ci şi Judecător; El este Creatorul sufletului, în esenţa sa, cu privire la care este pur când este creat. Mai mult, Dumnezeu este un Judecător, când creează un suflet, în această circumstanţă; şi anume că nici un suflet nu este simplu creat de El; ci sufletul unuia dintre fii lui Adam: cu privire la aceasta este drept ca El să părăsească sufletul, ca imaginea Lui pierdută în Adam; în urma acestei părăsiri urmează o dorinţă după neprihănirea iniţială; dorinţă din care păcatul iniţial este propagat.”

Deşi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu sunt limpezi de orice imputare, în acest mod de considerare a lucrurilor, nu pare atât de agreabil pentru bunătatea şi blândeţea lui Dumnezeu să creeze un astfel de suflet şi să-l unească cu un trup, în situaţia şi condiţia menţionate mai sus; deoarece consecinţa naturală pare de neevitat, murdăria morală a ambelor. La care se poate replica, că Dumnezeu în aceasta acţionează conform cu legea iniţială a naturii, fixată de El, şi care, conform cu cursul invariabil al lucrurilor, apare a fi aceasta, cu privire la propagarea omenirii: că atunci când materia generată este pregătită pentru primirea sufletului; imediat ce pregătirea se sfârşeşte, în acea clipă este creat un suflet şi gata să fie reunit cu ea şi este. Legea propagării omenirii prin concepere naturală a fost dată lui Adam într-o stare de inocenţă şi imediat ce a fost creat, „creşteţi şi înmulţiţi-vă”; el, după aceasta a corupt şi a pângărit întreaga sa fire şi pe cea a posterităţii lui. Este rezonabil acum, că deoarece omul a plecat de la supunerea lui faţă de legea lui Dumnezeu , Dumnezeu să plece de la legea Lui iniţială, respectând conceperea omului? Nu este rezonabil, şi nu o va face, aceasta apare din cazurile în care ar fi putut face astfel; ca în cazul nebuniei, care infectează sângele şi familia unui om şi devine o tulburare în familie; şi totuşi, pentru a opri aceasta, Dumnezeu nu pleacă de la ordinea lucrurilor fixată de El; şi în cazul celor care sunt zămisliţi în adulter sau păcat trupesc, când ceea ce este generat este gata să primească sufletul, este unul pregătit şi unit cu el. Şi uneori, astfel, Dumnezeu aduce în lume pe unii care aparţin alegerii harului; unul dintre strămoşii Domnului nostru a venit pe lume în acest fel (Gen. 38:29; Matei 1:3). Dar dacă Adam mănâncă fructul oprit şi oamenii beau apă din fântâna altuia, apă furată, care este dulce pentru ei şi astfel încalcă legea lui Dumnezeu; trebuie ca El să uite de legea Lui stabilită şi de ordinea lucrurilor? Nu; natura însăşi nu face aceasta: un om fură o cantitate de grâu şi o seamănă în câmpul lui; natura acţionează conform legilor ei, fixate de Dumnezeul naturii; pământul primeşte sămânţa, deşi furată, în centrul său, o păstrează cu grijă şi o aruncă din nou afară şi este produsă o recoltă abundentă. Dacă natura îşi face partea, să nu Şi-o facă Dumnezeu? O va face; şi cu cât va merge înainte în cursul Lui constant, cu cât păcatul oamenilor va fi manifest şi păcatul acela va fi pedeapsa lui.  Şi în această lumină, într-adevăr, trebuie să luăm în considerare depravarea firii; o moarte morală, ceea ce nu este altceva decât o privare de chipul lui Dumnezeu, o pierdere a neprihănirii iniţiale şi o incapacitate de a ajunge la ea, care au ameninţat pe Adam, şi au fost aplicate lui ca pedeapsă. Şi deoarece toată posteritatea lui a păcătuit în el, de ce să nu treacă aceasta şi asupra lor? Şi într-adevăr, este ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, ca lucrurile să fie aşa cum sunt, ca o consecinţă la păcatul lui Adam, care nu poate face un lucru nedrept; în Care nu este lipsă de neprihănire,; este neprihănit în toate căile Sale şi sfânt în toate lucrările Lui; şi deci şi în aceasta. Şi aici oprim acest caz, în aceasta încuviinţăm; şi ne umilim sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu.

ENDNOTES:

[1][1] Which Plato calls kakofuia, and defines it kakia en fusei, an evil in nature, Plato, Definitiones. “Nam vitiis nemo sine nascitur—”, Horat. Satyr, l. 1. satyr 3. v. 68.

[1][2] “Unicuique dedit vitium natura creata”, Propert. l. 2. eleg. 22 ver. 17.

[1][3] Laertius, l. 2. in vita Aristippi.

[1][4] Plutarch, de Consol. ad Apoll. vol. 2. p. 104.

[1][5] Timaeus Locrus de Natura Mundi, p. 21.

[1][6] De Republica, l. 3. apud August. contr. Julian l. 4. c. 12.

[1][7] Sandford or Parker de Descensu Christi ad inferos, I. 3. s. 65. p. 121, 122.

Întâlnirea cu Cristos Cel Înviat

Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă.

 

Voi aveţi totul deplin în El

• POSTĂRI RECENTE

  • Fii un creștin învingător!
  • Cristos: Învierea și viața
  • Fii om de cuvânt!
  • Fiți răbdători!
  • Harul ne învață cum trebuie să trăim.

• SCRISORILE CELOR ŞAPTE BISERICI

  • Studiu introductiv
  • Scrisoare către Biserica din Efes
  • Scrisoare către Biserica din Smirna
  • Scrisoare către Biserica din Pergam
  • Scrisoare către Biserica din Tiatira
  • Scrisoare către Biserica din Sardes
  • Scrisoare către Biserica din Filadelfia
  • Scrisoare către Biserica din Laodicea

• PREDICI DIN LUCA

  • Oferta lui Dumnezeu de anul nou
  • Vindecările miraculoase în lucrarea lui Isus
  • Matei: sau cine poate fi ucenicul lui Isus
  • Iubirea vrăjmaşilor şi milostivirea faţă de fraţi
  • Pilda Samariteanului milostiv
  • Rolul minunilor în viaţa Bisericii

• ESTERA

  • Estera: o carte despre providenţa lui Dumnezeu
  • Estera 2
  • Estera 3
  • Estera 4
  • Estera 5
  • Estera 6
  • Estera 7

• DANIEL

  • Daniel: Introducere
  • Daniel: Capitolul 1
  • Daniel: Capitolul 2
  • Daniel: Capitolul 3
  • Daniel: Capitolul 4
  • Daniel: Capitolul 5
  • Daniel: Capitolul 6
  • Daniel: Capitolul 7
  • Daniel: Capitolul 8

• CRISTOS ÎN COLOSENI

  • Cristos în Coloseni: Introducere
  • Cunoaşterea lui Cristos
  • Cristos: Chipul Dumnezeului nevăzut
  • Cristos: mijlocitorul creaţiei
  • Cristos: Capul Bisericii
  • Propovăduirea lui Cristos
  • Desăvârşiţi în Cristos
  • Voi aveţi totul deplin în El
  • Voi aveţi totul deplin în El, prin credinţă
  • Plinătatea lui Cristos
  • Cum să faci faţă învăţăturilor greşite
  • Un monstru care trebuie omorât (1)
  • Un monstru care trebuie omorât (2)
  • Un monstru care trebuie omorât (3)
  • Un chip care trebuie cultivat (1)
  • Un chip care trebuie cultivat (2)

• CRISTOS ÎN IOAN

  • Cristos: Pâinea Vieții
  • Cristos: Lumina lumii
  • Cristos: Ușa oilor
  • Cristos: Păstorul cel bun
  • Cristos: Învierea și Viața

• RESURSE PENTRU A FI SFÂNT

  • Legile părtășiei cu Dumnezeu
  • Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa creştinului
  • Harul lui Dumnezeu este pentru cei smeriţi
  • Culcat pe pieptul lui Isus
  • Despre Evlavie
  • Despre Evlavie 2
  • Creştinul şi puterea lui Dumnezeu
  • Binecuvântarea: sursă, semnificație și scop
  • Dovedit păcătos, apoi socotit neprihănit
  • Harul ne învață cum trebuie să trăim

• MORALĂ CREŞTINĂ

  • Pornografia: cauze, efecte şi soluţii
  • Dragostea în 1Corinteni 13
  • Din duminica floriilor în vinerea mare
  • Păcatul curviei cu privirea (1)
  • Păcatul curviei cu privirea (2)
  • Mărturie sau imagine
  • Învăţătura Domnului Isus despre divorţ
  • Fiți răbdători!

• PREDICA DE PE MUNTE

  • Ferice de cei săraci în duh
  • Ferice de cei ce plâng
  • Ferice de cei blânzi
  • Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire
  • Ferice de cei milostivi
  • Ferice de cei cu inima curată
  • Ferice de cei împăciuitori
  • Sarea pământului și lumina lumii
  • Fii om de cuvânt!

• NAŞTEREA DIN NOU

  • Ce este naşterea din nou
  • Scopul naşterii din nou
  • Semnele distinctive ale naşterii din nou

• VORBIREA

  • A răni cu vorba

• LUCRARE

  • Duhul lucrării
  • Lucrând cu plăcere şi bucurie pentru Domnul
  • Calificarea pentru slujire
  • Metoda biblică de soluţionare a conflictelor
  • Supraoboseala în lucrare: Cauze şi soluţii
  • Puterea credinței și rodirea
  • Rodire sau aruncare în foc. Ioan 15
  • Făcând lucrările pe care le-a făcut Isus
  • Proba focului

• LUPTA SPIRITUALĂ

  • Condiţiile biruinţei în lupta spirituală
  • Sindromul ,,Ai”: Pericolele biruinţelor spirituale
  • Lupta în rugăciune
  • Săptămâna mare: Ciclul încercărilor
  • Petru şi Iuda: doi oameni în vremuri de criză
  • Lupta spirituală
  • Puterea rugăciunii
  • Viaţa de rugăciune a Domnului Isus

• FIREA ŞI DUHUL

  • Răstignirea firii pământeşti
  • Roada Duhului. Cum ne-o putem însuşi?
  • Convins și Câlăuzit de Duhul

• PREDICI DE SĂRBĂTORI

  • Dumnezeu culcat într-o iesle
  • Suveranitatea lui Dumnezeu în Întrupare
  • Minunile crăciunului
  • Închinarea Magilor
  • Cum să sărbătorim crăciunul?
  • Emanuel: Dumnezeu este cu noi
  • Un cuvânt despre trup
  • Boboteaza: un cuvânt despre trezire
  • Pregătind calea Domnului
  • Oferta lui Dumnezeu de anul nou
  • Întâlnirea cu Cristos Cel Înviat

• EVANGHELIZARE

  • Irod Antipa: un om în cumpănă
  • Asemănări între zilele lui Noe şi zilele noastre
  • Tânărul Bogat
  • Dovedit păcătos, apoi socotit neprihănit

• DUMNEZEU

  • Morile lui Dumnezeu macină încet dar sigur
  • ,,Nebunia lui Dumnezeu”
  • Dumnezeu şi politica internaţională
  • Experimentarea prezenței lui Dumnezeu

• DIVERSE

  • ,,Domnule am vrea să vedem pe Isus”
  • Calitatea de membru al Bisericii
  • Beneficiile crizei şi pericolele abundenţei
  • Atitudini corecte faţă de Scriptură
  • Psalmul 91
  • vindecarea celor zece leproşi

• MĂRTURII

  • Rugăciune de anul nou
  • ,,Karate Kid”
  • Rugaţi-vă pentru trezire spirituală
  •  
  • CONTACT
• mail: vasilemich71@yahoo.com

• CELE MAI BUNE ARTICOLE ȘI PAGINI

  • Pilda Samariteanului milostiv
  • Rolul minunilor în viaţa Bisericii
  • Puterea Rugăciunii
  • Ce este naşterea din nou?
  • Matei: sau cine poate fi ucenicul lui Isus

Cristos: Pâinea vieții

 

Fii un creștin învingător!

 

Cristos: Învierea și viața

 

 

Elon Musk vrea să construiască o “Arcă a lui Noe” pe Marte; Sunt mai multe Evanghelii, decât numai una singură? (Cand omul nu crede in Dumnezeu cel viu,adevarat,infinit,neiconat -Ps. 115 si 135-devine un “”zeu”” ,intrupat din crepuscule ale Inteligentei Luciferice,Artificiale … LABIRINTUL EDUCAȚIEI, Cap. III – Educatia si Inteligenta Artificială; (Fiinca desteptii lumii se descurca fara Adevaratul Facator,si-au creat oameni dupa chipul si asemanarea lor-demonica) A). Transhumanism, B). Transgenderism, C). Fabrica de Copii… Transumanismul și chipul lui Dumnezeu; Fabrica de Copii; Importanța educației religioase; Modelele educaționale din lume- Noam Chomsky si viziunea sa privind scopul educatiei; Darul împăcării; Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ? Marx și Satan; „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis; Momeala Satanei, de John Bevere; Răzbunarea- momeala Satanei; Botezul in apa, cu Duhul Sfant si cu foc, de Dan Bercian

 

 

 

 

Botezul in apa, cu Duhul Sfant si cu foc, de Dan Bercian

 

Matei 3:1-12

 

1 În vremea aceea a venit Ioan* Botezătorul şi propovăduia în** pustia Iudeii.

2 El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor* este aproape.”

3 Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul* celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi** calea Domnului, neteziţi-I cărările.’”

4 Ioan* purta** o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste† şi miere sălbaticㆆ.

5 Locuitorii* din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el;

6 şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi* de el în râul Iordan.

7 Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci*, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia** viitoare?

8 Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.

9 Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ‘Avem ca tată* pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.

10 Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom* care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.

11 Cât despre mine, eu vă* botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El** vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.12 Acela* Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde** într-un foc care nu se stinge.”

 

Se vorbeste in acest pasaj pe care l-am cititdespre botez. Nu cu mult in urma am avut un botez. Si aici, in acest pasaj, despre trei feluri de botez: se vorbeste despre botezul in apa, se vorbeste despre Botezul cu Duhul Sfant si se vorbeste despre botezul cu foc. Si nu stiu sa fie in Noul Legamant al lui Dumnezeu, nici in Vechiul Legamant, un alt botez. Perceptia gresita despre care eu va spuneam si care cu un timp in urma mi-a dat Dumnezeuputina lumina, dar se pare ca in ultimul timp a vrut sa revin asupra acestuia aspect si am vazut si alte lucruri pe care nu le-am vazut atunci, au fost in legatura cu botezul cu foc. Si cred ca ceea ce s-a propovaduit pana acum in legatura cu botezul cu foc este gresit. Asta este parerea mea. Puteti sa fiti si sa nu fiti de acord cu mine si o sa va spun din ce cauza cred lucrul acesta.

 

M-am gandit ce inseamna un botez. Si m-am gandit la faptul ca nu se intampla un botez fara ca cineva sa-l ceara, sa si-l doreasca. Nu-i asa? Cine este botezat in apa, sa spunem, cine vine si cere un botez? Cine vine si spune ca are nevoie de acest botez, pentru ca a auzit marturisirea despre Domnul Isus Hristos si vrea sa implineasca porunca Lui. Deci, nu exista botez in apa fara ca cineva sa-l ceara. E adevarat? E adevarat si nu-i adevarat. Nu-i adevarat pentru ca se intampla botez in apa, care nu se face dupa randuiala Scripturii. Si atunci, se face si asa. Dar nu este dupa randuiala Scripturii. Sunt multi copii botezati in apa, dar nu este dupa randuiala Scripturii pentru ca nu vin ca sa-l ceara. Nu exista vreun botez fara ca cineva sa vina si sa-l ceara, sa spuna cuiva: „Vreau sa fac lucrul acesta.” Sa-I spuna lui Dumnezeu, sa-i spuna unui grup de oameni: vreau sa implinesc voia lui Dumnezeu si sa ma botez in apa. (5)

 

Cine este botezat cu Duhul Sfant?

 

Cei care cer. Nu-i asa? Cei care cauta. Personal, n-am auzit de oameni care sa nu-si doreasca  sa cunoasca puterea lui Dumnezeu, sa se apropie mai mult de Dumnezeu si sa fie botezati cu Duhul Sfant. N-am auzit nici un caz in care sa spuna: „Niciodata nu mi-am dorit, niciodata n-am vrut si am fost botezat cu Duhul Sfant.” Daca vorbim despre botez in apa si botez cu Duhul Sfant, botez cu Duhul Sfant nu se poate fara ca omul sa vrea. In apa se mai poate, dar cu Duhul Sfant, nu. Trebuie sa vrei. E adevarat? Problema este ca nu prea vrem. Si asta e adevarat si daca nu-mi spuneti da. Nu prea vrem sa fim botezati cu Duhul Sfant. Consideram ca putem si fara. Haideti sa va citesc un verset de la Luca 11:13 si versetul acesta parca abia astazi l-am descoperit, desi l-am citit si voi l-ati citit de multe ori. Cuvintele Domnului Isus:

 

Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!’”

 

Nu exista botez cu Duhul Sfant, decat daca Il ceri. Daca Il doresti. Si ce-am vazut astazi si parca n-am vazut pana astazi in acest verset, a fost faptul ca: cine poate sa ceara Duhul Sfant, Botezul cu Duhul Sfant? Necredinciosii? Isi va dori un necredincios, unul care nu crede in Domnul Isus Hristos, sa fie botezat cu Duhul Sfant? Evident ca nu, pentru ca nu intelege rostul si nu stie ce se intampla acolo. Si atunci, m-am gandit la ceea ce spun unii oameni, ca atunci cand vin in biserica, fac botezul in apa, sunt cercetati  de Duhul lui Dumnezeu, au primit si Botezul cu Duhul Sfant. Cand am citit versetul acesta, dar numai astazi am primit lumina aceasta, mi-am dat seama de eroarea acestei invataturi.

 

Pentru ca ei, in momentul in care vin, ei sunt pacatosi. Ei nu stiu ce vor. Si Duhul Sfant a lui Dumnezeu, intai, ii cerceteaza sa-i constientizeze ca sunt pacatosi. Cand au inteles ca sunt pacatosi, ce fac? Cer har din Mana lui Dumnezeu si cer botezul in apa. Ei n-au cum sa ceara botezul cu Duhul Sfant inainte sa constientizeze ca sunt pacatosi. Un om, cand vine sa se apropie de Dumnezeu, el are nevoie de mantuire si cere botezul in apa. Si abia dupa ce se intalneste cu Hristos, va cere si botezul cu Duhul Sfant. Un om nemantuit nu va veni sa ceara Botezul cu Duhul Sfant. Va fi cercetat de Duhul Sfant a lui Dumnezeu. Duhul Sfant ii va cerceta inima, ii va indrepta privirea spre Hristos, dar nu va sti ce e cu Botezul cu Duhul Sfant.

 

Si acuma, imi aduc aminte de sora Irina, ca o vad aici, si de alti frati si surori care au venit si habar n-au avut ce inseamna Botezul cu Duhul Sfant. Nu stiau. Dar, stiau ca au nevoie de mantuire. Aveau nevoie de Hristos, ca sa le salveze sufletul. Au venit si au intrat in biserica, cercetati de Duhul Sfant, din nevoia de a se impaca cu Dumnezeu. Si dupa ce au venit in biserica, au zis: „Dar, ce-i cu Duhul Sfant de care tot auzim?” Si le-am spus. Si au zis atunci: „Si eu vreau!” A cerut si a primit. Cum nu v-a da Dumnezeu, celor ce I-l cer. Si atunci, vedem ca si botezul in apa si Botezul cu Duhul Sfant nu se implineste decat pentru cei ce-l cer. Decat pentru cei ce-l cauta. Consideri ca ai nevoie, e promisiunea lui Dumnezeu, o ceri si o primesti. Consideri ca n-ai nevoie, nu o ceri, nu o primesti si ramai fara. 

De ce vrea cineva un botez? De ce isi doreste cineva un botez? Stie ca e voia lui Dumnezeu, citeste in Scripturi sau afla de la altii ca este voia lui Dumnezeu, vrea sa implineasca voia lui Dumnezeu si vrea sa fie binecuvantat. E adevarat? Vrea sa fie binecuvantat, implinind voia lui Dumnezeu.

 

Acuma, am zis ca vom vorbi despre trei feluri de botez:

 

Botezul cu foc. De ce l-ar cere cineva?

 

Daca intelegem ca botezul cu foc sunt niste nenorociri care vin peste noi, daca credem ca botezul cu foc inseamna chin, suferinta, durere, de ce l-ar cere cineva? Il vreti? Nu-l vreti. CIneva a zis: da. Nu-l cred. Vrem sa traim in liniste si in pace. Vrem sa stam aproape de Dumnezeu. Nici unul dintre noi nu vrem suferinte. Si atunci, daca botezul cu foc nu ni-l dorim, atunci se poate el intampla? Dumnezeu are o regula pentru primele doua feluri de botez: cine-l cere si-l doreste, il primeste. De ce s-ar schimba regula lui Dumnezeu in cel de-al treilea caz? Daca nu vi-l doriti, de ce l-ati avea? Dar, promisiunea lui Dumnezeu de aici este, Ioan Botezatorul spunea ca el, Isus, va v-a boteza cu Duhul Sfant si cu foc. Pai, nu vreti as fiti botezati cu foc. Dar, e promisiunea lui Dumnezeu. Si atunci, cum se impaca lucrurile?

 

De ce nu este botezul cu foc ‘incercarea suferintei’? Si nu este. Eu asa cred. Pentru ca asa cum v-am spus, in primul rand, nimeni nu si-l doreste, nimeni nu-l vrea. Si daca nu-l vrem, asta-i regula lui Dumnezeu, nu se implineste. Mai este un motiv, incercarea aceasta a suferintei despre care vorbim noi este numai pentru cei ce cred in Isus Hristos? Incercarea aceasta a suferintei, daca e sa va uitati, este peste toti oamenii. Vreau sa va trimit cu gandul, nu neaparat si fizic, desi poate e bine sa o faceti. Eu, in luna care a trecut, am avut putina suferinta, nu multa. Unii, asa au zis: „Frate, dar, ce-i” Ma rog, trecem prin slabiciuni si neputinte. Dar, stiti ce s-a intamplat, lucru bun in luna aceasta in care a trecut? M-am dus incoace, incolo, si eu, sa ma tratez un pic. Si am vazut oameni mult mai bolnavi decat mine. Foarte bolnavi. Si pentru asta, i-am multumit lui Dumnezeu, nu pentru ca ei erau bolnavi, ci m-am uitat la mine si am zis: „Doamne, eu nu-s bolnav, pe langa oamenii acestia.” Mergeti in spitale si vedeti cati oameni nemantuiti sunt bolnavi, cati oameni nemantuiti sufera din greu. Sunt pline spitalele si lumea-i plina, si stiti, n-am auzit pana acuma  de atata boala si de atata cancer si suferinta. Este acesta botezul cu foc peste ei? Va intrebeu: este? Pai, ei nu cred in Domnul Isus Hristos. Nu-i promisiunea Lui pentru ei.

 

Si din cauza aceasta m-a gandit ca botezul cu focnu este ceea ce ni s-a spus pana acuma, incercarea suferintei. Cum ar putea cei nemantuiti sa fie botezati cu forta in botezul cu foc? Nu pot fi, ca atunci, Dumnezeu i-ar boteza cu forta si in botezul in apa si in Botezul cu Duhul Sfant. De ce numai al treilea botez sa fie obligatoriu? Dumnezeu respecta optiunea omului. Si omul alege. Dumnezeu are promisiunea ca da. Omul cere, alege, si se implineste. Si atunci, sigur ca o sa va intrebati cu totii, ce este botezul cu foc?

 

Ce este botezul cu foc?

 

fireSi vreau sa va citesc un pasaj din Luca 12:49. Sunt cuvintele Domnului Isus Hristos.

 

49 Eu am venit să arunc un foc* pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!

50 Am un botez cu* care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească!

51 Credeţi* că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: nu, ci** mai degrabă dezbinare.

52 Căci*, de acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi, împotriva a trei.

53 Tatăl va fi dezbinat împotriva fiului şi fiul, împotriva tatălui; mama, împotriva fiicei şi fiica, împotriva mamei; soacra, împotriva nurorii şi nora, împotriva soacrei.”

 

Eu am venit sa arunc un foc pe pamant, spunea Domnul Isus Hristos. Si focul acesta despre care vorbeste Domnul Isus Hristos, am toata convingerea ca este focul dragostei si a pasiunii pentru EL. Si acesta este botezul cu foc. Focul drgostei fara margini fata de Dumnezeu. Nelimitat, fara nici o rezerva. Ati vazut oameni care s-au apropiat de Dumnezeu, oameni care au inceput sa-l marturiseasca pe Domnul Isus Hristos, oameni care vin dintr-un mediu necredincios, dintr-o credinta falsa, si oamenii acestia sa aiba apoi probleme cu cei din casa lor? Ati auzit spunanduse de multe ori: „Bine, d-le, acuma inteleg ca trebuie sa te pocaiesti, dar, de ce trebuie sa fi chiar asa? Dar, de ce trebuie sa mergi atata la rugaciune? Dar, de ce numai Isus si numai Isus in gura ta? Las-o si tu mai usor.” Si pentru ca omul nu o lasa mai usor, ce se intampla? Exact ce spunea Domnul Isus Hristos: dezbinare. Cei din casa lui se ridica impotriva lui. Si Domnul Isus Hristos zice: „Am venit sa arunc un foc pe pamant.  Si vreau sa fie aprins chiar acum.” Focul dragostei arzatoare, din inima, pentru Dumnezeu. Domnul Isus Hristos si Dumnezeu Tatal era satul de ritualuri. Era satul de tot ceea ce se intampla la Templu si n-avea nici o relevanta pentru om. Si oamenii nu erau indreptati inspre cer.

 

Si Domnul Isus Hristos zice: „Am venit sa schimb lucrurile. Si am venit sa aprind un foc.” Si focul dragostei pentru Hristos produce razboi.  Daca nu se intampla razboiul acesta inseamna ca nu-i dragoste cu adevarat. Nu-i pasiune arzatoare in inima noastra pentru Dumnezeu. O credinta fara vlaga. O credinta searbada. O credinta fara nici un fel de implicare nu produce razboi. Si stiti ce-si doreste lumea? Exact credinta asta. Si o vad la foarte multi crestini evanghelici, la foarte multi credinciosi evanghelici. Credinta aceasta care s anu-i supere pe ceilalti. Sa nu cumva sa fie considerati fanatici. Pavel a fost numit nebun si cei ce L-au urmat pe Hristos au fost considerati nebuni. De ce? Credeti intr-un Isus, unul care a fost rastignit pe cruce. Ce fel de Dumnezeu e acesta? Dar, ei s-au indragostit de Isus. Ei L-au iubit pe Isus pana la moarte si si-au dat viata pentru El. Erau nebuni si erau fanatici. Si lumea nu i-a iubit. Si ceea ce a spus Domnul Isus Hristos s-a intamplat in dreptul lor. Au fost renegati de cei de aproape, de cei din familii, de cei cei cunosteau. „Voi nu sunteti normali. Voi trebuie sa muriti. Si Pavel, inainte ca sa fie atins de puterea lui Dumnezeu, exact lucrul acesta facea. Mergea ca sa-i arunce in inchisoare pe cei care au pornit pe calea aceasta. Si erau fanatici in dragostea lor pentru Isus. Erau gata sa moara pentru Isus. Am mai spus-osi alta data, in vremurile acelea, sa te pocaiesti, sa-L urmezi pe Isus insemna sa-ti semnezi sentinta  la moarte. Nu-i ca astazi. Astazi nu platim nici un pret. Dumnezeu sa ne fereasca sa nu platim nici un pret, dar sunt multi care nu platesc nici un pret daca vin la credinta. Nici un pret. Schimba doar o religie cu cealalta. Si atat. Acesta nu-i focul dragostei pentru Isus. Ei stiau ce-i asteapta . Stiau ca s-ar putea ca maine sa-i astepte moartea. Dar, nu-i interesa. Erau indragostiti de Isus. Au fost in stare sa mearga pana la moarte.

 

Asa cum am spus, multi crestini seamana cu lumea si chiar isi gasesc justificari ca sa semene cu lumea. Am stat de vorba zilele trecute cu cineva venit din Statele Unite. Ei au problema aceasta cu noi si noi avem cu ei. Si unii cu altii tot discutam, in legatura cum trebuie sa ne purtam in adunari. Si ati auzit si voi ca exista conceptia aceasta ca poti sa vii cum vrei, ca poti sa traiesti cum vrei, ca poti sa faci ce vrei, ca poti sa te imbraci cum vrei, ca Dumnezeu iti cunoaste inima. Am mai spus-o si o spun cu hotarare. E o prostie mare si o inselatorie mare a lui Satan. Nu-i adevarat. Ce-i in inima se vede afara. Si imi spuneau respectivii despre faptul ca in America este o femeie care predica si este foarte cunoscuta si spunea intr-un moment dat, intr-o predica de a ei, in legatura cu faptul ca femeile de acolo se impopotoneaza si se imbraca ca si alea din lume si zicea: „Pai, uitati-va in Vechiul Legamant, in Vechiul Legamant, cum era Templul? Impodobit cu scule de aur si cu podoabe. In Noul Legamant, noi suntem Templul Duhului Sfant. Pai, n-ar trebui sa impodobim Templul Duhului Sfant cu scule de aur si cu podoabe?” Vedeti cat este de siret diavolul? Si am zis: „Culmea, n-a citit in Biblie, desi predica Cuvantul Evangheliei, ca ‘voi sa fiti impodobiti cu smerenie, cu sfintenie…”

 

Isi gasesc astazi crestinii justificari ca sa semene cu lumea si au Scriptura si din Scriptura spun. De ce? Pentru ca nu vor sa plateasca pretul acela , pretul dragostei pentru Isus. Stateam de vorba zilele acestea cu cineva, o persoana care mi-i draga, si intrebam persoana respectiva: vrei sa-L slujesti pe Dumnezeu? Si persoana mi-a spus: „Da, sigur ca vreau.” Acuma, va intreb si pe voi: Vreti sa-L slujiti pe Dumnezeu? Stiti ce i-am spus? Si dupa aceea, a stat, s-a gandit si a spus: „Frate, ai dreptate.” I-am zis: „L-ai pus pe Hristos pe primul plan in viata ta si ai renuntat la toate celelalte? Sau sunt alte lucruri care sunt mai importante decat Isus? Cred ca vrei sa-L slujesti. Cred ca vrei sa-L urmezi pe Isus Hristos cu orice pret. Dar, nu este cumva ceva mai important decat Isus Hristos, in viata ta?” A stat, s-a gandit si a spus: „Ba, da.” Va intreb pe voi. Ati zis ca vreti sa-L slujiti pe Dumnezeu. Dar, de ce sunt alte lucruri mai importante decat Hristos in viata voastra?  De ce sunt? Asa vrea Dumnezeu? Focul dragostei pentru El, pasiune pentru El, te intreb acuma: Esti botezat cu foc? Probabil ca la intrebarea asta, ar trebui mult sa stam sa ne gandim, pana cand dam raspunsul.

 

Poti fi botezat in apa, poti fi botezat chiar cu Duhul Sfant, insa, se poate sa nu fi botezat cu foc. Cu focul acela arzator care te mistuie pentru Isus Hristos. Si sti ce se intampla daca esti botezat in apa si cu Duhul Sfant, dar nu esti botezat cu foc? Parerea mea e ca nu-t foloseste la nimic…. 

 

https://www.youtube.com/watch?v=T2iuqZQVQ2U

 

VIDEO by Boros Tibi

 

 

Dan Bercian – Botezul in apa, cu Duhul Sfant si cu foc

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Răzbunarea- momeala Satanei

 

 

Cuprins

 

Ce este răzbunarea?

De ce este răzbunarea o cursă?

Există totuşi o răzbunare?

De ce este răzbunarea păcat?

Încurajare să nu te răzbuni

În locul răzbunării 

 

Te-ai răzbunat vreodată? Simţi sau ai simţit vreodată dorinţa de răzbunare?

 

Trăim într-o lume în care oamenii au devenit tot mai mândri şi autosuficienţi; sfidează pe Dumnezeu şi au îmbrăţişat păcatul cu plăcerile lui de o clipă. Vorbim despre „drepturile omului”, am uitat „drepturile lui Dumnezeu” şi de aceea se încalcă tot mai mult „drepturile semenilor” noştri. Aşa se explică faptul că nu ducem lipsă de motive şi ocazii de răzbunare.

 

Din propria experienţă ştiu că dorinţa de răzbunare erupe ca un vulcan alimentat de un spirit de dreptate amestecat cu mânie, frustrare şi răutate. Dacă persoana care ţi-a făcut rău persistă în răutate, te sfidează şi nu dă nici un semn de părere de rău, atunci mânia este cu atât mai mare, iar faptul răzbunării este aşteptat ca o refulare.

 

Din fericire, pentru toţi cei care vor să facă Voia lui Dumnezeu, Biblia are ceva de spus şi în domeniul aceasta. Iosif este un tânăr corect. Fraţii lui îl invidiază şi-l urăsc pentru că era favoritul tatălui lor. Doresc să-l omoare, dar în cele din urmă îl vând ca sclav în Egipt în timp ce tatălui lor îi spun că a fost mâncat de animale sălbatice. Peste ani, Dumnezeu face ca Iosif să-şi întâlnească fraţii. Avea motive să se răzbune? David şi soldaţii lui dau ajutor unor ciobani în pustie. Vine vremea când David, aflat într-o mare încercare, urmărit în pustie de duşmani de moarte, cere hrană pentru soldaţii lui de la Nabal, stăpânul turmelor respective. Acesta refuză, întoarce rău pentru binele lui David. Şi David vrea să se răzbune… Chiar şi Domnul Isus a fost tratat pe nedrept. A avut atâtea ocazii să se răzbune. A avut chiar şi puterea şi autoritatea s-o facă. Dar n-a făcut-o. Care dintre noi am fost mai nedreptăţiţi decât Domnul Isus? Suntem noi mai justificaţi să ne îndreptăţim prin răzbunare mai mult decât Domnul Isus?! 

Ce este răzbunarea?

 

Răzbunarea este atunci când vrem să (ne) facem dreptate pedepsind cu rău pe cel ce ne-a făcut rău.

 

Abigail, soţia înţeleaptă a lui Nabal, iese înaintea lui David ca să prevină dezastrul răzbunării acestuia. Iată ce spunea ea lui David şi oastei lui înarmate pentru răzbunare: „Domnul te-a oprit să verşi sânge şi să te ajuţi cu mâna ta” (1Samuel 25.26, 31). „Preaiubiţilor nu vă răzbunaţi singuri…”-spune apostolul Pavel (Romani 12.19).

 

Da, în fiecare dintre noi este implementat simţul acesta al dreptăţii şi vrem neapărat ca răul să fie pedepsit. Oh, de am fi mânaţi de acest spirit de dreptate şi atunci când noi întoarcem lui Dumnezeu rău pentru tot binele de care ne face parte…!

 

„Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău!”- spune Biblia (Romani 12.17). Cineva spunea că a întoarce rău pentru rău este omeneşte. A întoarce rău pentru bine este diabolic. Dar a întoarce bine pentru rău este divin. Da, fără să ne dăm seama, răzbunarea ne pune în situaţia în care noi înşine să facem răul ca să pedepsim răul. Oare scopul scuză mijloacele?

 

De ce este răzbunarea o cursă?

 

mousetrap2Mi s-a întâmplat de multe ori ca soţia să mă vadă căzut pe gânduri, noaptea înainte de culcare şi mă întreba: „Ce faci? Cu cine vorbeşti?” Era adevărat- în gândurile mele vorbeam şi-mi apăram dreptatea în faţa celor care-mi făcuseră rău. Cel mai probabil ei dormeau liniştiţi.

 

John Bevere numea răzbunarea cursa Diavolului. Şi mi-am dat seama că avea dreptate. Spiritul dreptăţii este unul bun şi curat- dar asta este doar momeala. Diavolul mă atrăgea în cursa lui: „Tu ai dreptate! Trebuie să mergi înainte! Răul trebuie demascat şi pedepsit!” dar asemenea şoarecelui ce se-ndreaptă în capcană nu-mi dădeam seama că ajunsesem captiv amărăciunii interioare, resentimentelor, mâniei, neiertării, neliniştei… toate aceste păcate îmi prinseseră sufletul şi mintea. Şi uite aşa, îmi criticam duşmanii pentru răul comis faţă de mine, dar acum eu ajunsesem să comit aceste păcate faţă de Dumnezeu. Şi starea mea lăuntrică era jalnică.

 

Oh, cât de mulţi oameni se zbat astăzi în capcana diavolului!!!  Ajung să-şi vândă sufletul şi mintea diavolului din dorinţa de a-şi face singuri dreptate. Umplem buzunarele avocaţilor, divorţăm, ameninţăm, ne îmbolnăvim, ne tulburăm liniştea personală şi a familiilor. Şi diavolul se distrează că ne-a dat de lucru.

 

Există totuşi răzbunare

 

Biblia spune: „Preaiubiţilor nu vă răzbunaţi singuri ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti- zice Domnul” (Romani 12.19). În timp ce Dumnezeu interzice răzbunarea din partea noastră, ne asigură că răzbunarea aparţine lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că Dumnezeu este Judecătorul cel drept, că El vede şi cunoaşte totul mult mai bine şi mai profund decât noi dar şi faptul că El va interveni şi va face dreptate.

 

Este adevărat că datorită mâniei noastre am vrea să vedem dreptatea lui Dumnezeu imediat, dar Dumnezeu are alte planuri. El chiar mai acordă şansa pocăinţei, dar cei care nu se pocăiesc în mod inevitabil vor fi judecaţi: Nabal a murit peste zece zile, Saul împăratul lui Israel, duşmanul de moarte al lui David este pedepsit după doispreze ani, Iuda şi evreii care L-au crucificat pe Domnul Isus şi-au primit pedeapsa.

 

Totul este o chestiune de credinţă? Am eu încredere în Dumnezeu că ştie, că se va implica şi va face drepate? Dacă da, atunci Îl voi lăsa pe El, şi primesc pace în suflet. Dacă nu, atunci voi încerca să fac eu dreptate şi-mi voi pierde pacea, liniştea şi voi ajunge sclav în cursa diavolului făcând mai mult rău decât mi s-a făcut.

 

De ce este răzbunarea păcat?

 

Când ne răzbunăm dezonorăm pe Dumnezeu. Deşi nu ne dăm seama, de fapt, ne purtăm ca şi cum am fi în locul lui Dumnezeu. Este ca şi cum, aflat în faţa judecătorului la tribunal, dai buzna în boxa acuzatului şi-ncepi să aplici pedeapsa celui ce ţi-a făcut rău, ignorând prezenţa autorităţilor care sunt mandatate să hotărască şi să aplice pedeapsa. 

Deşi Iosif a fost vândut ca sclav în Egipt, după mai bine de zece ani şi-a revăzut fraţii care îl vânduseră. Acum el era prinţul Egiptului şi avea putere să se răzbune şi chiar fraţii lui se temeau de asta. Dar iată ce le spune el: „Fiţi fără teamă, sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” (Geneza 50.19).

 

Când ne răzbunăm dezonorăm pe Dumnezeu dovedind că nu credem în El. Dacă Dumnezeu vede, ştie, poate şi a promis că va face dreptate? Îl cred? Dacă Îl cred, voi dovedi asta lăsându-L pe El să facă dreptate, la timpul Lui şi nu după ceasul meu. După cum a promis, a făcut drepate lui David- Nabal a murit după zece zile, Saul a pierit în război; Ierusalimul care a cerut moartea Domnului Isus a fost distrus în anul 70 d.Hr. Când ne răzbunăm dovedim că avem un Dumnezeu mic, unul fals.

 

Când ne răzbunăm noi singuri comitem păcat. Doar Dumnezeu singur poate face răzbunare fără să păcătuiască, fără să urască. Doar El poate aplica dreptatea în mod obiectiv. Noi suntem deja greşiţi, dar vrem să pedepsim pe altul că este mai greşit decât noi, nu-i aşa? Noi nu putem să ne răzbunăm fără să păcătuim:ne umplem de răutate şi luptăm cu armele diavolului.

 

Când ne răzbunăm încălcăm învăţătura Domnului Isus şi nu ne asemănăm cu El. Era noaptea când Iuda trădătorul vine cu trimişii preoţilor să prindă pe Domnul Isus care nu făcuse nici un rău. Petru scoate sabia să-L apere pe Domnul Isus şi, din fericire, reuşeşte să taie doar urechea slujitorului Marelui Preot. Ce face Domnul Isus? Îl mustră aspru pe Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri!” (Matei 26.52).

 

Într-un cuvânt, răzbunarea este dovada necredinţei în Dumnezeu. Necredinţa duce la neascultare. De aceea răzbunarea este păcat. Şi ca orice păcat, el trebuie tratat cu pocăinţă: mărturiseşte-ţi păcatul lui Dumnezeu! Pentru că-L iubim pe Domnul Isus în mod automat vom urî acest păcat şi vom cere iertare. Dacă ne pocăim din toată inima, în mod sigur El ne oferă iertarea şi curăţirea prin Jertfa Domnului Isus.

 

Încurajare şi motive să NU te răzbuni

 

Şi eu căzusem în capcana răzbunării, dar Dumnezeu m-a eliberat. Istoria lui Iosif (Geneza 37-50), cazul lui David (1Samuel 25), atitudinea Domnului Isus faţă de răutatea oamenilor (Matei 26) precum şi alte învăţături asemănătoare (Romani 12.17-21) m-au făcut să-mi văd păcatul, să privesc la Dumnezeu şi să mă încred în El.

 

Iată câteva adevăruri care m-au determinat să renunţ la răzbunare:

 

* Există un singur Dumnezeu Judecător drept şi acela nu sunt eu. El nu doarme. El vede, ştie, poate şi a promis că va pedepsi păcatul celor care nu se pocăiesc.

 

*Un creştin care slujeşte Domnului nu trebuie să fie niciodată condus de răutate. „Domnul meu poartă războaiele Domnului şi niciodată nu va fi răutate în tine”– spunea Abigail lui David (1Samuel 25.28). Prin răzbunare deschidem porţile răutăţii în sufletele noastre.

 

*Chiar dacă pe moment răzbunarea poate da impresia de uşurare, mai apoi aduce regret. „Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai mare peste Israel, atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur” (1Samuel 25.31). Când va fi trecut furia momentului, îţi vei fi dat seama că era mai bine să nu te fi răzbunat.

 

*Răul oamenilor nu poate compromite planurile binecuvântate pe care Dumnezeu le are pentru mine. Iată ce spune Abigail lui David: „Domnul va face domnului meu o casă trainică…. când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai mare peste Israel…” (1Samuel 25.28, 30). De obicei ne doare când ştim că oamenii ne vor răul, că ne vor ruina viitorul, că ne vor compromite imaginea în faţa oamenilor. Totuşi, pentru cei care se încred în Dumnezeu, istoria dovedeşte că indiferent de cât rău au avut parte, Dumnezeu a ştiut să transforme chiar răul în bine. „Voi negreşit v-aţi gândit să-mi faceţi rău”- spunea Iosif fraţilor care-l vânduseră ca sclav „dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50.20). Şi Iosif a ajuns astfel prinţul Egiptului şi datorită lui toată familia copiilor lui Israel a ajuns să fie scăpată de la moarte. 

Se spune că un măgar era căzut într-o fântână secată. După mai multe încercări, văzând că nu are nici o şansă, stăpânul se hotărî să-l omoare acolo ca să nu se mai chinuie. Aşa că a început să arunce pământ peste el şi astfel să moară mai repede. Spre uimirea lui însă, în loc să moară, se întâmpla altceva: măgarul se scutura de tot pământul ce cădea peste el şi apoi îl călca sub picioare. Astfel, în loc să moară, bietul animal ieşi din groapă călcând chiar peste pământul ce ar fi trebuit să-l acopere.

 

Nu uita, orice ţi-ar face omul nu poate compromite planul pe care Dumnezeu îl are pentru tine dacă Îl iubeşti şi te încrezi în El!

 

 

 

În locul răzbunării

 

Când Petru, din dorinţa de a-L apăra pe Domnul Isus, a tăiat cu sabia urechea slujitorului Marelui Preot, Domnul Isus nu doar că a mustrat pe Petru, a mai făcut ceva: „S-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat” (Luca 22.51). Tu ai fi făcut asta dacă ai fi putut? Oricum, cu siguranţă apreciezi şi admiri pe Domnul Isus- a făcut bine celui ce venise să-I facă rău!

 

Biblia spune: „Dacă îi este foame vrăşmaşului tău dă-i să mănânce, dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel vei grămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău ci biruie răul prin bine” (Romani 12.20-21).

 

Apropo- tu vrei să birui răul sau pe omul care a făcut răul? Dumnezeu în Biblie ne spune că răul se biruie prin bine. A trata răul cu rău este ca şi cum ai încerca să stingi focul cu paie sau cu benzină. Din păcate însă, de obicei, prin răzbunare omul nu caută să biruie răul, ci pe omul care a făcut răul. Dumnezeu însă ne cheamă să luptăm nu cu oamenii, ci cu răul din oameni. Să câştigăm omul şi să biruim răul din ei.

 

Dacă duşmanul tău te înjură, te bârfeşte, te sabotează sau poate chiar te loveşte, nu răspunde cu aceeaşi monedă! Roagă-te Domnului Isus să-ţi dea putere şi înţelepciune să ştii cum trebuie să răspunzi. Caută de asemenea sfatul şi ajutorul unor persoane de încredere care iubesc pe Dumnezeu!

 

Domnul Isus ne îndeamnă nu doar să nu ne răzbunăm, ci chiar să facem bine. Puterea aceasta nu este în noi ci în El. De aceea trebuie să privim la modelul Domnului Isus, de aceea trebuie să ne mărturisim păcatul dorinţei de răzbunare şi răutatea din noi şi să cerem Domnului Isus să trăiască El în noi. El poate să ierte în noi şi El poate să facă bine celor ce ne urăsc şi ne prigonesc…DOAR EL!

 

Gândurile de răzbunare ne vor mai da târcoale, unii şi alţii ne vor aţâţa la răzbunare, dar noi trebuie să ne înconjurăm cu oameni ce Îl iubesc pe Domnul Isus şi caută pacea, trebuie să ne amintim de modelul Domnului Isus şi al credincioşilor Lui; să nu uităm că El este Judecătorul cel drept şi că răzbunarea este a Lui. Pentru noi, prin puterea Domnului Isus a rămas doar datoria de a face bine celor ce ne fac rău. Doamne ai milă de noi şi ajută-ne!

 

Mihail Geabou 

 

 

 

Răzbunarea- momeala Satanei

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Momeala Satanei, de John Bevere

https://www.youtube.com/watch?v=qMczgOFM8oI

 

Cartea Momeala Satanei a ajuns la a10-a editie in limba engleza. Momeala Satanei a fost tiparita in mai mult de 500.000 de exemplare. John Bevere iti arata cum poti tine jignirea la distanta, evitand mentalitatea de victima. In cartea Momeala Satanei vei gasi raspunsuri la intrebari dificile, precum: De ce sunt inclinat sa-mi spun propria versiune cu privire la diferite situatii?

 

– Cum pot lupta impotriva gandurilor imbibate de suspiciune si de neincredere?

 

– Cum pot pune capat rememorarii ranilor trecute?

 

– Cum imi pot recapata increderea dupa ce am fost ranit profund?

 

Momeana Satanei ne arata diferite curse ale Diavolului pentru a ne indeparta de Dumnezeu. In cartea Momeala Satenei putem observa ca foarte multi oameni intra in plasa Diavolului si nici macar nu observa acest lucru.

 

Descriere detaliata

Cartea Momeala Satanei scrisa de John Bevere a ajuns sa fie cunoscuta in intrega lume datorita puterii de eliberare pe care au primit-o cititorii in urma citirii acestei carti. John Bevere aduce in fata cititorului cateva aspecte ale lumii spirituale, nevazute de ochii de carne, dar care exista si care au o influenta extraordinara in viata fiecarei persoane. Cartea Momeala Satanei contine multe dintre experientele autorului, fapt pentru care teoria este intarita de aspecte veridice.

De-a lungul anilor autorul a constatat ca una dintre problemele datorita careia crestinul nu se mai poate apropia de Dumnezeu este problema captivitatii in care a fost prins, rezultat al unei momeli frumos prezentate de catre Diavol. Problema captivitatii a fost o realitate in care chiar autorul a fost cuprins si din care nu a fost eliberat de cat dupa cativa ani.

Simtind povara robiei Diavolului, autorul a considerat ca exista si astazi multi credinciosi care se confrunta cu diverse momeli. Astfel, in cartea sa, autorul analizeaza modul prin care Diavolul ii poate pacali pe crestini si cum ii indeamna sa se departeze de Dumnezeu.

John Bevere spune ca Diavolul deseori incerca sa-i manipuleze pe cei credinciosi si pe calea lor le pune diferite capcane, pentru a-i transforma in niste robi ai pacatului. Tehnicile lui sunt diverse si are capcane diferite, insa cea mai des intalnita este capcana jignirii. Jignirea in sine nu reprezinta o capcana, ci odata absorbita inima va fi infectata de otrava si va suferi pe o perioada indelungata. Folosindu-se de aceasta tactica, diavolul are acces in viata persoanei si il indeamna sa actioneze impotriva vointei lui Dumnezeu.

Problema jignirii este momeala cu care persoana in cauza are mult de luptat pentru a putea iesi biruitor. Chiar Domnul Isus cat timp a fost pe pamant si-a avertizat ucenicii cu privire la problema jignirii si a iertarii, spunand ca este imposibil sa nu fii jignit in vreun fel, dar problema se ridica cu privire la ce se intampla in urma jignirii. Ceea ce diavolul vrea este sa aduca ofensa, slujindu-se de o jignire, dar Dumnezeu vrea contrarul – iertarea. Exista multe domenii in care odata infiltrata jignirea au aparut dezbinari, roadele firii si ruperea relatiilor. Oamenii infectati de aceasta maladie deseori nici nu constientizeaza ca sunt cuprinsi intr-o primejdie, ci ei considera ca au un mod corect de a trai. 

Astfel de persoane produc numai durere, amaraciune, ura si invidie, actionand asupra semenilor cu starile necorespunzatoare in care traiesc. Si aceasta este o tehnica a celui rau de a induce in mintea persoanei ca traiesc o credinta corecta si ca ei trebuie sa se concentreze asupra nedreptatii care i s-a facut. Asadar, cartea Momeala Satanei, demascheaza puterea intunericului si ofera modalitati prin intermediul carora crestinii pot sa experimenteze eliberarea si evitarea capcanelor. Samburele acesta al amaraciunii a fost aruncat chiar si in biserica si in familii, provocand rani, durere si dorinta de separare. 

John Bevere recomanda citirea cartii Momeala Satanei in familiile care se confrunta cu problema divortului si bisericilor in care nu se mai poate simti dragoste intre frati. Prin cartea sa Momeala Satenei, John Bevere doreste sa trezeasca constiinta adormita a crestinului si sa il faca constient de necesitatea vegherii in fiecare moment. Aducerea in lumina Cuvantului problema pacatului, autorul crede ca ruperea unei vergi din lantul de pacate, va atrage si zdrobirea celorlalte. 

Eliberarea are loc odata cu venirea pacatosului la cruce si marturisirea faptului ca a fost ademenit de o momeala. Siretenia Diavolului orbeste multe personae si ii face sa nu observe lanturile cu care sunt legati. Acceptarea momelii Diavolului are loc pe neasteptate, deoarece cei care sunt prinsi au fost orbiti de Diavolul si nici nu realizeaza. Cartea lui John Bevere Momeala Satanei este un semnal de alarma pentru toti crestini si un ghid deosebit care ofera infromatii cu privire la intrebarile fara raspuns ridicate in urma alunecarii inspre pacatul jignirii. 

Prin cuvintele sale, autorul da cateva raspunsuri la intrebari legate de rememorarea ranilor din trecut, despre lupta impotriva gandurilor de neincredere si despre posibilitatea redobandirii increderii in urma unui esec. In urma experientelor sale, Dumnezeu l-a constientizat pe autor de problemele grave cauzate de o jignire si l-a indemnat sa-i ajute si pe altii prin marturia proprie. Cartea Momeala Satanei descopera cititorilor,  intentiile rele ale diavolului si modalitatile prin care momelile pot fi evitate.

 

 

https://www.librariamaranatha.ro/momeala-satanei.html?srsltid=AfmBOoppxHYUm63VeXvdi_UNq97289qvGCPF14lo3dugMSmtaryhBFeQ

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

„Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr“ de C.S. Lewis

 

Pe 23 noiembrie 2013 s-au împlinit 50 de ani de la moartea lui C.S. Lewis, fapt ce a prilejuit numeroase evenimente, activităţi şiSfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr conferinţe în întreaga lume. Însă opera lui continuă să influenţeze, aşa că astăzi vă prezentăm o carte atipică şi originală în felul în care este scrisă şi în conţinutul ei. Ea a apărut pentru prima oară în 1942, dar este la fel de actuală şi astăzi în secolul 21. Deşi nu este nici o carte de aventuri, precum Cronicile din Narnia, nici una de apologetică, precum Creştinism, pur şi simplu, este la fel de palpitantă ca ce dintâi şi la fel de profundă ca cea de-a doua, pentru că, într-un fel, spune o poveste. O poveste despre viaţa spirituală.

O poveste din culise. Sfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr este o carte scrisă sub forma unor scrisori trimise de un diavol mai experimentat către un altul, prin care îl învaţă cum să-l ispitească pe „Pacientul“ său, un tânăr. Vedem astfel ce se ascunde în spatele cortinei, intrigile şi planurile ţesute de diavol, cu mijloace potrivite pentru fiecare om în parte, dar şi modul în care Dumnezeu intervine.Scopul cărţi nu a fost să facă speculaţii asupra vieţii diavoleşti, ci să aducă la lumină o nouă perspectivă asupra vieţii omeneşti, scrie autorul. Ea prezintă subtilităţi ale naturii umane pe care le putem vedea cel mai bine doar dintr-o analiză la rece, din afara noastră.

 

Personajele pe care le vom întâlni sunt demoni cu nume aparent comice – Sfredelin, Amărel, Pişcămâl, Ghiborţ – dar cu o teribilă dorinţă de a-şi abate “pacienţii” – oamenii de care se ocupă – de la Dumnezeu şi de a le ruina vieţile, pentru a le servi apoi ca pradă. Suntem avertizaţi încă de la început să nu uităm că diavolul este un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere, spune autorul. De asemenea, pe parcursul cărţii, se face referire la Dumnezeu prin termenul “Duşmanul”.

 

Aşadar, ceea ce putem învăţa din această carte învăţăm aplicând opusul sfaturilor pe care le dă diavolul.

 

Încă din scrisoarea a doua, Sfredelin află cu mare nemulţumire că pacientul nepotului său a devenit creştin. De acum, trebuie schimbată tactica. Din nefericire, tocmai Biserica va fi de un mare ajutor. Omul nu poate vedea măreţia Bisericii adevărate, care îi pune în încurcătură până şi pe cei mai tenace ispititori, după cum recunoaşte chiar Sfredelin.

 

Acesta din urmă speculează tocmai această incapacitate a omului. Pacientul nu vede decât imitaţia de gotic a faţadei neterminate care acoperă clărirea cea nouă a bisericii. Înăuntru îl vede pe băcanul din colţ, care, cu priviri uleioase, se înghesuie să-i ofere o cărţulie argintată ce conţine o liturghie pe care nici unul dintre ei nu o înţelege, plus o culegere jerpelită de cânturi religioase adaptate, în mare parte slabe şi tipărite cu litere foarte mărunte. Lucrează, aşadar, cu mare atenţie la dezamăgirea sau nemulţumirea pe care primele săptămâni de mers la biserică le vor produce cu siguranţă în pacient.

 

Dacă un om nu poate fi vindecat de mersul la biserică, cel mai bine e să-l facem să bată tot cartierul în căutarea bisericii „care i se potriveşte”, până când ne alegem cu un bun degustător ori cunoscător de biserici. Tot căutând biserica potrivită, omul nostru va deveni un critic în loc să rămână un învăţăcel, cum şi l-ar dori Duşmanul.

 

 

În continuare descoperim cum Diavolul va alege, dintre toate relaţiile, să le strice tocmai pe cele mai apropiate, cu cei din casa noastră.

Pune-l să se concentreze pe viaţa lăuntrică, îi spune Sfredelin nepotului său. Scoate-i din minte cele mai elementare îndatoriri aplecându-l asupra celor mai avansate şi mai spirituale dintre ele. Trebuie să-l aduci în stare să practice scrutarea de sine timp de un ceas fără să descopere nici unul din acele lucruri care sar în ochi oricui a trăit vreodată în aceeaşi casă cu el sau a lucrat în acelaşi birou.

 

Nici rugăciunea nu este scutită de atacurile celui rău, care, în mod subtil, o face aproape inutilă. Întâi, pacientul va considera cu totul neimportantă poziţia corpului atunci când se roagă. Apoi, se va baza doar pe sentimentele pe care crede că trebuie să le aibă sau să şi le inducă atunci când se roagă.

 

Când intenţia era să-L roage să le dea curaj, fă-i să încerce din răsputeri să se simtă ei singuri curajoşi. Când îşi spun că se roagă pentru îndurare, convinge-i să încerce să se simtă deja iertaţi. Învaţă-i să aprecieze valoarea fiecărei rugăciuni după reuşita ei de a produce sentimentul dorit; şi nu-i lăsa nicidecum să se întrebe în ce măsură depinde reuşita sau nereuşita cu pricina de cât de sănătoşi sau bolnavi, de cât de proaspeţi sau obosiţi se simt la momentul respectiv.

 

În general, cel rău doreşte să te ţină cât mai departe de orice intenţie de a te ruga, aşa cum recunoaşte Sfredelin: E amuzant că muritorii îşi închipuie întotdeauna că noi le băgăm ceva în cap. În realitate, opera noastră cea mai reuşită este să nu lăsăm nimic să intre. Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit această idee, pentru că întradevăr, de multe ori nu greşim pentru că facem ceea ce nu trebuie, ci pentru că nu facem ceea ce trebuie să facem. Dacă nu reuşeşte să ne oprească să ne rugăm, însă, ne va îndrepta spre o rugăciune neconvenţională, în afara oricăror canoane. Şi cel mai grav mi se pare faptul că este distorsionată chiar Persoana căreia ne rugăm.

 

Oamenii nu pornesc de la acea percepţie clară a Lui pe care noi, din nefericire, nu o putem evita. Ei nu au cunoscut niciodată acea terifiantă luminozitate, acel pârjol de strălucire care ne afundă veşnic viaţa în durere. Priveşte în mintea pacientului în timp ce se roagă şi vei vedea că aşa ceva n-ai să găseşti. Examinează obiectul aspiraţiei lui şi vei avea în faţa ochilor un amalgam hilar de tot felul de ingrediente. Se vor afla acolo imagini preluate din reprezentări ale Duşmanului aşa cum a apărut El în timpul nefericitului episod cunoscut sub numele de Întrupare: vor fi şi imagini mai vagi – poate chiar în tonuri primitive, puerile – ale celorlalte două Persoane. Oricare ar fi natura amalgamului, nu-l lăsa să se roage decât lui – obiectului pe care el l-a creat şi nu Persoanei care l-a creat pe el.

 

În cea de-a 8-a scrisoare a lui Sfredelin găsim o descriere foarte frumoasă a diferenţelor dintre lucrarea celui rău şi a lui Dumnezeu, dintre dorinţele demonilor cu omul şi planul lui Dumnezeu. Cel rău urmăreşte să absoarbă voinţa omului. Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni şi libertatea în care El trebuie slujit nu sunt vorbe de paradă, ci înspăimântătorul adevăr, avertizează Sfredelin – înspăimântător pentru diavoli, dar eliberator pentru noi.

 

El chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea – creaturi a căror viaţă va fi, păstrând proporţiile, calitativ asemănătoare cu a Lui, şi asta nu pentru că i-a absorbit pe toţi, ci pentru că voinţa lor se conformează liber voinţei Lui. Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-i devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El este plin şi se revarsă. Obiectivul nostru de război e o lume în care Tatăl Nostru din Adânc va fi asimilat toate fiinţele în sine: Duşmanul tinde către o lume plină de fiinţe unite cu El şi totuşi distincte.

 

Aşadar, Dumnezeu nu se impune. El se arată la început, dar Îşi retrage, sau cel puţin aşa simţim noi, înştiinţările şi îndemnurile măreţe de la începutul credinţei. El ne dă voie să stăm pe propriile picioare şi, deşi noi simţim acele perioade ca nişte râpe, care pot fi exploatate cu uşurinţă de cel rău, tocmai acelea ne fac oamenii pe care Şi-i doreşte El. E de ajuns ca noi să vrem cu adevărat să umblăm, fiindcă El se mulţumeşte şi cu mersul împiedicat.

 

Cum deja nu-l mai pot ţine pe tânăr departe de viaţa spirituală, cei doi diavoli plănuiesc să o corupă, remodelând imaginea despre Isus, aşa cum au făcut-o de-a lungul secolelor în funcţie de modul de gândire, de filosofiile şi politica fiecărei perioade.

 

Isus trebuie să fie un „mare om” în sensul modern al termenului – aflat la originea vreunei linii de gândire fantaste, excesive – un tip ciudat, colportor de panacee. Distragem astfel minţile omeneşti de la ceea ce în adevăr este şi a făcut El. Mai întâi Îl transformăm într-un simplu învăţător, apoi camuflăm legătura de substanţă între învăţăturile Lui şi cele ale celorlalţi mari educatori morali. Oamenii nu trebuie să observe că toţi marii moralişti sunt trimişi de Duşman nu pentru a le spune lucruri noi, ci pentru a le împrospăta memoria, pentru a reafirma platitudinile morale originare, împotriva eforturilor noastre de a le ţine sub tăcere. În locul creatorului adorat de creatură, vom avea curând un simplu lider aclamat de către un partizan şi, într-un final, un personaj de marcă aprobat de vreun istoric scrupulos.

 

Lupta lor devine tot mai disperată, pe măsură ce „pacientul” înaintează tot mai mult spre Împărăţia Duşmanului, însă lucrurile iau o întorsătură neaşteptată pentru cei doi diavoli. Vă lăsăm pe voi să savuraţi deznodământul şi ultimul capitol, în care Sfredelin îşi exprimă furia faţă de nepotul său, şi din vorbele lui teribil de mânioase, să întrezăriţi bucuria tânărului de a fi faţă în faţă cu Creatorul său, încântarea şi eliberarea.

 

Mi s-a părut o dovadă de geniu creativ, neaşteptat de captivantă, dar şi tulburătoare în acelaşi timp. Captivantă, pentru că este scrisă în capitole scurte, într-un ritm alert, care te ţine cu sufletul la gură să afli ce se mai întâmplă cu acel tânăr. Tulburătoare, pentru că scoate în evidenţă multele metode aparent inofensive prin care putem fi ispitiţi şi îndepărtaţi de Dumnezeu, dar şi capacitatea minţii umane de a le anticipa şi descifra aşa cum a făcut-o Lewis. Cred că este şi trebuie să fie şi un semnal de alarmă, care să ne trezească din starea de compromis, neglijenţă, ignoranţă sau complezenţă în care ne aflăm şi să ne facă să luăm atitudine în faţa ispitei şi să ne dăm seama că ea poate fi atât de subtilă, încât să nu ne dăm seama că este acolo. Şi de aceea trebuie să ne exersăm vigilenţa. Din fericire, nu suntem singuri, aşa cum am descoperit şi cum ştim. Dumnezeu este alături de noi să ne ajute să răbdăm ispita şi să triumfăm în faţa ei, trecând de momentul respectiv cu caracterul întărit. Mi-a atras atenţia în mod deosebit ideea că de foarte multe ori suntem ispitiţi să ne gândim la trecut sau viitor, momente din timp aflate în afara controlului nostru şi lucrul acesta ne face să pierdem din vedere momentul prezent, singurul asupra căruia avem controlul şi în care ne putem apropia de Dumnezeu. Şi de aceea, vreau să vă împărtăşesc acest pasaj, care mie mi-a plăcut foarte mult, pentru că, în ciuda faptului că vocea este cea a unui diavol fictiv, exprimarea este foarte frumoasă:

 

Oamenii trăiesc în timp, dar Duşmanul nostru i-a destinat veşniciei, prin urmare, eu cred că El vrea ca ei să se ocupe în special de două lucruri, de veşnicie şi de acel punct din timp pe care ei îl numesc Prezent, pentru că Prezentul este punctul în care timpul atinge eternitatea. În momentul prezent şi numai în el oamenii au o experienţă analogă experienţei pe care o are Duşmanul nostru despre realitate ca un tot: doar în el sunt oferite libertatea şi realitatea. Prin urmare, El ar vrea ca ei să fie continuu preocupaţi fie de veşnicie (ceea ce înseamnă că sunt preocupaţi de El), fie de Prezent – fie meditând la eterna lor unire sau separare de El, fie ascultând în alt fel vocile prezente ale conştiinţei, purtându-şi crucea prezentă, primind harul prezent, aducând mulţumiri pentru plăcerile prezente.

C.S. Lewis este un autor binecuvântat cu o imaginaţie impresionantă şi pusă în slujba Celui care i-a dăruit-o şi cred că din această carte ne dăm seama foarte bine de acest lucru, pentru că deşi scrie din perspectiva celui rău, ni-L dezvăluie pe Dumnezeu în lumina Sa şi în dragostea Sa pentru noi. Cred că este util să ne facem şi noi o astfel de „poveste” proprie – ce fel de scrisori ar scrie superiorul celui care se ocupă de noi – şi să ne gândim unde am căzut în plasa lui, care sunt gândurile care au venit de la el, să ne dăm seama de hidoşenia diavolului şi lumii lui şi să ne întoarcem la Cel care ne-a creat şi ne aşteaptă.

 

De asemenea, vă recomandăm cartea „Alive to Wonder. Celebrating the Influence of C.S. Lewis”, scrisă de John Piper cu ocazia aniversării de anul trecut, pentru a intra în atmosfera operei lui Lewis, pentru a-i descoperi – sau redescoperi – cele mai cunoscute citate şi pentru a vedea modul în care scriitorul a influenţat viaţa şi viziunea lui Jon Piper. Puteţi descărca „Alive to Wonder” gratuit de pe site-ul desiringgod.org.

 

 

 

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi Vezi toate articolele lui Irina Enache

 

https://carteaeoviata.com/2014/11/25/sfaturile-unui-diavol-batran-catre-unul-mai-tanar-de-c-s-lewis/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

Marx și Satan

https://bibliotecacrestina.ro/marx-si-satan/

 

Marx si Satan de Richard Wurmbrand

https://www.academia.edu/43814944/Marx_si_Satan_de_Richard_Wurmbrand

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Are loc nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii pe pământ?

 

Apocalipsa 19.7-9

 

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 28.12.2018, Actualizat

 

 

Versete călăuzitoare: Apocalipsa 19.7-9

 

Apocalipsa 19.7-9: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la cina nunţii Mielului!“ Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!“

 

Întrebare: Uneori se spune [de exemplu A. G. Fruchtenbaum în „Handbuch für biblische Prophetie”, pag. 150] că ceremonia de nuntă va avea loc în cer, şi sărbătoarea nunţii respectiv masa de nuntă va avea loc pe pământ. Este corect aceasta?

 

Răspuns: Unii vor să vadă nunta Mielului în cer şi sărbătoarea nunţii, respectiv masa de nuntă o transpun pe pământ, deoarece nu se vede că în momentul nunţii în cer sunt deja credincioşi din Vechiul Testament. Este adevărat că potrivit obiceiurilor iudaice nunta şi masa de nuntă nu trebuie să aibă loc în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Din acest motiv se vrea plasarea nunţii în casa Tatălui şi masa de nuntă în Împărăţia de o mie de ani pe pământ. După convingerea noastră aceasta nu este posibil din mai multe motive. Ar fi pe de o parte o amestecătură fatală între chemarea crească şi chemarea pământească, dacă mireasa cerească nu ar sărbători acolo unde este patria ei, cetăţenia ei, şi aceasta chiar după ce ea a fost la Mirele ei în patria cerească, în casa Tatălui. Pe de altă parte ar fi şi o desconsiderare a miresei pământeşti Ierusalimul, dacă Hristos ar sărbători pe pământ masa de nuntă cu mireasa cerească.

 

Profeţia este plină de descrieri ale miresei pământeşti Ierusalimul şi despre faptul că Dumnezeul legământului Iehova Se va îndura de ea (de exemplu Psalmul 45; Isaia 49.14-18; 54.1-8; 62.1-5; Ieremia 2.2). Să renunţe Domnul Isus la acest plan cu mireasa Sa pământească, în timp ce Ierusalimul este numit „cetatea marelui Împărat! (compară cu Psalm 48.2; Matei 5.35)? În afară de aceasta este puţin convingător, că mireasa cerească trebuie să fie într-un fel oarecare un „înlocuitor” pentru mireasa Ierusalim. Căci atunci toate profeţiile s-ar interpreta literalmente şi numai profeţiile despre mireasa pământească Ierusalim ar fi interpretate spiritual. Gândesc aceşti comentatori cu adevărat, că ar putea fi pe pământ simultan două mirese? (În paragraful § 7 ne ocupăm detaliat cu principiile de interpretare a profeţiei.)

 

În afară de aceasta, aceia care plasează masa de nuntă pe pământ trebuie să explice de ce această scenă se termină abrupt pe pământ cu Apocalipsa 19.9 şi de ce noi în versetul 11 suntem conduşi deodată înapoi în timp şi ne regăsim iarăşi în cer – însă nimic din textul nostru nu arată spre o astfel de schimbare.

 

Deseori se mai afirmă că fericirile rostite în Apocalipsa 19.9 şi în alte locuri din cartea Apocalipsa (compară cu Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 20.6; 22.7,14) ar avea a face numai cu pământul. Nici argumentul acesta nu este convingător. Cel puţin Apocalipsa 20,6 ar fi o altă excepţie, căci acolo sunt numiţi fericiţi sfinţii glorificaţi în cer. Pe de altă parte nu surprinde că rostirile de fericire în Apocalipsa au mult a face cu pământul, căci în cele din urmă totul din această carte stă în legătură cu evoluţia căilor lui Dumnezeu pe pământ.[1] Şi nunta Mielului este amintită aici numai ca rezultat al judecăţii asupra „miresei” false, curva, creştinismul decăzut pe pământ.[2] Abia după ce mireasa falsă a fost judecată, poate avea loc nunta Mielului cu mireasa adevărată, Biserica. Dacă vom compara numărul de versete referitoare la judecata asupra curvei cu numărul de versete care relatează despre nunta Mielului cu mireasa Sa vom vedea unde este aici centrul de greutate.

 

Tradus de la: Findet die Hochzeit des Lammes im Himmel und das Fest auf der Erde statt?

 

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg

Capitolul 19: „Die Hochzeit des Lammes“, pag. 589–599

Tradus: Nunta Mielului SW.htm

 

Traducere:Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/are-loc-nunta-mielului-in-cer-si-sarbatoarea-nuntii-pe-pamant-a11641.html

 

 

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Darul împăcării

 

2 Corinteni 5.14-21

 

SoundWords

 

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat

 

      

Cuprins

Atitudinea lui Dumnezeu

Dumnezeu era în Hristos

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14-21

 

Introducere

Crăciunul ne aminteşte cum a venit Dumnezeu la oameni. El nu a venit cu judecată, aşa cum am meritat noi. El a venit în Hristos cu mâna întinsă pentru împăcarea oamenilor. Domnul Isus nu vine pe pământ „ca să judece lumea” (Ioan 3.17). El vine la femeia păcătoasă şi spune: „Iertate sunt păcatele tale” (Luca 7.48). Femeii adultere îi cade o piatră de pe inimă, când El îi spune: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). Domnul Isus vine în har, „nesocotindu-le greşelile lor” (2 Corinteni 5.19). Lumea niciodată nu a văzut un aşa început nou! În evanghelia după Ioan găsim o privire în planurile lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3.17). Dumnezeu are un mesaj pentru om, adus prin Hristos: Am venit să te aduc iarăşi înapoi la Mine. Nu doresc să fie această depărtare între tine şi Mine. Vreau să te am în apropierea Mea. Nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, ci tu să fi prietenul Meu. – Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare?

 

Atitudinea lui Dumnezeu

2 Corinteni 5.14-21: 14 Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecând aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; 15 şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat. 16 Astfel încât noi, de acum, nu cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii; şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel. 17 Încât, dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. 18 Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării: 19 anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21 Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

 

Nimic din ce rezultă din natura noastră veche, păcătoasă, oricât de bună ar fi ea, are valoare înaintea lui Dumnezeu. Numai ceea ce Dumnezeu a arătat din Sine Însuşi în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea omul nu avea nimic cu care să poată reface relaţia cu Dumnezeu, da, el nu are nici măcar voia să refacă această relaţie. De aceea se spune în 2 Corinteni 5.18 în context cu împăcarea: „Şi toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine …”

 

Ca să cunoaştem măreţia împăcării, pe care Dumnezeu ne-o oferă, ar trebui să ne amintim încă o dată, că nu Dumnezeu trebuia împăcat cu omul, ci omul cu Dumnezeu. S-ar putea gândi, că omul vine la Dumnezeu implorând şi plângând ca să ceară această împăcare, dar aceasta nu este nicidecum aşa. Exact opusul este valabil: omul nici măcar nu are dorinţa să se împace cu Dumnezeu! Însă Dumnezeu iese în întâmpinarea omului şi îi oferă împăcarea.

 

Când ne gândim la împăcare, noi trebuie mai întâi să ne eliberăm de gândul că împăcarea este în primul rând un rezultat. Împăcarea este în primul rând o atitudine a lui Dumnezeu. Chiar dacă nici măcar un singur om nu ar fi adus înapoi la Dumnezeu prin slujba împăcării, totuşi Dumnezeu a fost pe pământ în Hristos într-un duh de împăcare („împăcând lumea cu Sine”; 2 Corinteni 5.19). Să ne imaginăm că relaţia între doi oameni nu este în ordine şi că unul din ei întinde permanent mâna împăciuitoare spre celălalt, însă acesta nu apucă mâna. Şi aici important este nu rezultatul, ci atitudinea împăciuitoare, pe care o ocupă unul faţă de celălalt.

 

Dumnezeu era în Hristos

Israel s-a stricat aşa de mult, că Dumnezeu a renunţat la locuinţa Sa în mijlocul lor (Ezechiel capitolele 10 şi 11). După aceea poporul a fost alungat din țară, și domnia a fost încredințată succesiv celor patru imperii mondiale (Daniel 2). După ce și aceste imperii s-au dovedit a fi total stricate, Dumnezeu începe încă o dată să acţioneze cu oamenii de pe pământ. Însă de data aceasta Dumnezeu nu acţionează prin judecată ca în timpul lui Noe, ci El Însuşi vine în Hristos în lume şi oferă omului mâna Sa împăciuitoare. Acum omul nu este condamnat. Domnul Isus nu a venit pe pământ „să judece lumea” (Ioan 12.47). Mai târziu Petru va lega pe Anania şi Safira de păcatele lor şi îi va judeca (Faptele apostolilor 5.1-5), şi Pavel va da pe unii lui satan (1 Corinteni 5.5), dar Domnul Isus nu a făcut nimic de felul acesta, căci El a venit în har, „nesocotindu-le greşelile” (2 Corinteni 5.19). De aceea El putea spune femeii păcătoase: „Păcatele tale sunt iertate” (Luca 7.48), şi femeii adultere: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). „Nesocotindu-le greşelile” este exprimat de Ioan în felul următor: „Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3.17).

 

Dumnezeu S-a adresat în Hristos omului şi a spus, ca să zicem aşa: Eu am venit ca să te readuc din nou la Mine. Eu nu doresc ca între tine şi Mine să fie această depărtare. Eu doresc să te am în apropierea Mea. Eu nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, ci mai degrabă să fi prietenul Meu.

 

Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare? Şi care era răspunsul omului la oferta lui Dumnezeu de împăcare? „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (Ioan 19.15). Cu toate că Dumnezeu a venit în Hristos la om în această atitudine împăciuitoare, răspunsul omului a fost numai: „Răstigneşte-L!” Însă acum vine măreţia: aici s-a arătat că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura omului. Dumnezeu foloseşte tocmai răstignirea, ca acolo să facă o lucrare care pune baza legitimă pentru împăcarea omului. Căci tocmai prin moartea lui Hristos la cruce şi în sângele Său vărsat a devenit posibilă împăcarea, pe care noi ca credincioşi o posedăm, şi a fost pusă baza pentru împăcarea universului întreg. Dumnezeu a folosit tocmai momentul când omul a dovedit vrăjmăşia lui cea mai mare, ca să realizeze împăcarea. Nu lumea, care nu voia împăcarea, a fost împăcată, aşa cum se spune câteodată în mod greşit. Însă fiecare om din lume poate acum deveni împăcat. De aceea şi astăzi poate fi propovăduit „cuvântul împăcării”.

 

Total independent de starea omului Dumnezeu S-a arătat omului, şi anume într-un Om, care pe deplin era plăcut lui Dumnezeu, aşa că El Se putea bucura de Om. Căci la acest singur Om Dumnezeu a găsit numai bucurie.

 

Să mai observăm că aici nu se spune: „Dumnezeu era împăcând, atunci când Hristos a venit în lume”, ci: „Dumnezeu era în Hristos împăcând”. Dumnezeu Însuşi S-a arătat într-un Om nou, în Hristos, în Omul bunei Sale plăceri, în Hristos, Unsul, despre care El a spus profetic în Psalmul 89.19,20 mai mult decât despre fiul lui Isai: „Am dat ajutor unui Om puternic, am înălţat mult pe unul ales din popor. L-am găsit pe David, robul Meu – l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.”

 

2 Corinteni 5.19-21: 19 Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării. 20 Suntem deci ambasadori pentru Hristos; ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! 21 Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El.

 

În „cuvântul împăcării” Dumnezeu face acum oricărui om oferta: Eu nu mai doresc acum să te văd în starea ta păcătoasă, vrăjmaşă, Eu nu vreau să-ţi atribui păcatele. Pentru Mine este acum un Om nou, Hristos, pe care Îl am înaintea ochilor Mei. Dacă te pocăieşti vei trăi ce înseamnă să fii în Hristos. Când apoi te văd, Îl văd pe El, şi Eu am bună plăcere de El. Şi pentru că tu eşti în El, Eu am bună plăcere şi de tine.

 

Ce aspect, care merge la inimă, conţine cuvântul împăcare! Într-adevăr Pavel nu spune categoric, că Dumnezeu roagă pe oameni să vină la El şi să se lase împăcaţi, dar în cuvintele „ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” şi „vă rugăm pentru Hristos” se exprimă cât de aproape a venit Dumnezeu de om. Să ne imaginăm aceasta: Dumnezeul atotputernic, care este din veşnicie şi căruia toate Îi stau la dispoziţie, se coboară atât de mult, că El – avem voie să spunem aceasta o dată aşa cu reverenţă? – „imploră” pe om, ca să zicem aşa, să vină la El şi să se împace cu El. Am fi putut înţelege, dacă oamenii L-ar fi implorat pe Dumnezeu, ca El să-i primească. Însă faptul că nu omul, ci Dumnezeu este Cel care imploră, aceasta este de fapt de neimaginat! Şi Dumnezeu nici măcar nu cere ceva; nu, El doreşte să facă un dar mare, şi pentru aceasta a jertfit pe Fiul Său.

 

Tradus de la: Das Geschenk der Versöhnung

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/darul-impacarii-a11226.html

 

 

///////////////////////////////////////////

 

Modelele educaționale din lume-Noam Chomsky si viziunea sa privind scopul educatiei

 

Etapele sistemului de învățământ

Educație și îngrijire timpurie a copilăriei

 

Participarea la educația și îngrijirea timpurii este un drept universal pentru toți copiii sub vârsta școlară, adică, cu vârsta cuprinsă între 0-6 ani. Este organizat în principal în instituții de zi și așa-numitele îngrijiri de zi de familie. Există taxe moderate pentru familii.

Învăţământ pre-primar

Învățământul preșcolar obligatoriu este cu un an înainte de învățământul de bază la vârsta de șase ani. Municipalitățile trebuie să ofere învățământ preșcolar de minim 700 de ore pe an. În general, aceasta este organizată astfel încât copiii să aibă o jumătate de zi de activități de învățământ preșcolar, iar restul zilei este educație și îngrijire timpurie. Învățământul preșcolar este complet gratuit pentru familii.

 

Educație de bază

 

Școlarizarea obligatorie începe la vârsta de 7 ani și durează 9 ani. Este oferit într-un sistem de structură unică numit educație de bază. Include clasele 1-9. Educația este gratuită pentru elevi, precum și materialele de învățare, masa zilnică a școlii, serviciile de sănătate și asistență socială și transportul de acasă la școală dacă drumul către școală este lung sau periculos.

 

• învățământ secundar superior
• învățământ secundar superior general
• învățământ secundar superior profesional

 

Învățământul secundar superior este asigurat de instituții de învățământ secundar superior general și profesional. Vârsta generală pentru a participa la studiile secundare superioare este de la 16 la 19 ani. În învățământul secundar superior profesional, în special, mulți studenți sunt mai în vârstă.

 

• Studii superioare
• Universitatea de Științe Aplicate

 

Învățământul superior este asigurat de universități și universități de științe aplicate. Primele sunt instituții mai orientate academic, iar cele din urmă instituții mai orientate profesional. Calificările de nivel ISCED 8, cum ar fi doctorate, pot fi acordate numai de universități.

***

ÎInvățământul obligatoriu începe la vârsta de 7 ani și durează 9 ani. Se realizeazarealizează într-un singur ciclu, numit educație de bază. Cuprinde clasele 1-9.

Învățământul secundar este asigurat de instituțiile de învățământ secundar superior și profesional. Vârsta generală a celor care participa la studii este de la 16 la 19 ani.

Finlanda alocates 6.75% din PIB pt educaţie (in 2015)

Scorul Pisa in 2015 a fost:

– matematica 511, media 490

– scris/citit 526, media 493

– ştiinţe 531, media OECD este 493

Raportul dintre nr. elevi/un profesor este 14:1

Durata anului şcolar este de 188 zile

 

Europa Christiana – Limbile clasice, sufletul Europei

 

Europa Christiana – Limbile clasice, sufletul Europei

 

DANEMARCA

 

1.-Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Subiecte centrale în sistemul de învățământ danez

 

Educație pentru toți: Sistemul de învățământ danez își propune să asigure că toți tinerii dobândesc cunoștințe și competențe care îi vor califica să participe activ la societatea daneză a cunoașterii și să contribuie la dezvoltarea acesteia în continuare. Educația este deschisă tuturor și în general gratuită.

Învățământul obligatoriu: Învățământul este obligatoriu între șase și 16 ani. Învățământul obligatoriu constă în zece ani de învățământ primar și secundar inferior, inclusiv un an preșcolar (clasa 0) și nouă ani școlari (clasa 1-9). Se poate prelungi învățământul obligatoriu cu clasa a zecea, dar asta rămâne opțional.

Învățare pe tot parcursul vieții: În Danemarca, există o tradiție de a participa la educație în toate fazele vieții, deoarece o forță de muncă înalt calificată și bine educată joacă un rol decisiv în economia globală a cunoașterii și este cheia dezvoltării Danemarcei ca societate lider a cunoașterii. . Mai multe informații despre învățarea pe tot parcursul vieții pot fi găsite în capitolul 2.2 și în fișa informativă privind învățarea pe tot parcursul vieții.

Autoguvernare: Scopul principal al instituțiilor de învățământ autonome este de a asigura un nivel înalt de calitate educațională, o gamă largă de opțiuni educaționale pentru tineri și adulți și o acoperire geografică largă în întreaga țară. Instituțiile au responsabilitatea independentă pentru opor-tunitățile și dezvoltarea educațională, precum și pentru dezvoltarea pedagogică.

În special, instituțiile de învățământ superior din Danemarca au o lungă tradiție de libertate și autonomie academică. Ministerele stabilesc reglementările generale pentru toate instituțiile de învățământ superior. Acestea includ reglementări privind admiterea studenților, structura studiilor, programele oferite, acordarea diplomelor și numirea cadrelor didactice și a personalului academic. Instituțiile individuale sunt apoi responsabile pentru elaborarea și actualizarea programelor lor de studii, indicând scopurile, domeniul de aplicare și durata, forma și conținutul cursurilor, precum și o descriere a progra-mului.

 

Guvernarea și organizarea sistemului de învățământ danez.

 

Legislația națională acoperă scopurile și cadrul educației, finanțarea și, în unele cazuri, programele, examenele și personalul.

Sistemul de învățământ danez este gestionat central de următoarele ministere:

• Ministerul Educatiei = Responsabil pentru copilărie și îngrijire timpurie, precum și pentru învățământul primar și secundar inferior

Ministerul Învățământului Superior și Științei

• Responsabil pentru învățământul superior și educația formală a adulților
• Ministerul Culturii – Responsabil pentru educația și formarea non-formală a adulților
• Ministerul Apărării – Responsabil de programe de educație specializată în cadrul apărării daneze.
• Educația este, totuși, în mare parte responsabilitatea Ministerului Copiilor, Educației și Egalității de Gen și a Ministerului Învățământului Superior și Științei.

Ministerul Educației este responsabil pentru stabilirea cadrului pentru programele de învățământ la nivel primar și gimnazial. Conținuturile cursurilor sunt apoi finalizate de profesorii înșiși împreună cu elevii lor. Ministerul Educației supraveghează școala primară și gimnazială municipală (Folkeskole) în colaborare cu consiliile municipale.

În domeniul educației și formării profesionale, comitetele sectoriale cu reprezentare egală a organizațiilor de pe piața muncii în cauză joacă un rol important în definirea și dezvoltarea calificărilor profesionale și în stabilirea condițiilor de formare. Colegiile tehnice și colegiile de afaceri sunt instituții independente aflate sub autoritatea generală a Ministerului Educației.

Ministerul Învățământului Superior și Științei este în mare parte responsabil pentru învățământul superior. După cum sa menționat, unele dintre programele de învățământ superior din domeniul artelor intră în responsabilitatea Ministerului Culturii, de ex. școlile de arte vizuale și academiile de muzică. Programele de educație specializată din cadrul Apărării daneze sunt gestionate de Ministerul Apărării.

Pentru informații despre finanțare și proprietate, vă rugăm să consultați fișa informativă privind organizarea generală și administrarea sistemului de învățământ danez.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

În Danemarca, învățământul primar constă în învățământ primar și secundar inferior integrat. Instituțiile de învățământ în care se desfășoară învățământul primar și secundar inferior se numesc școli primare și gimnaziale (în daneză: Folkeskole). Învățământul primar este obligatoriu între șase și 16 ani și cuprinde un an preșcolar (clasa 0) și nouă ani școlari (clasele 1-9). Se poate prelungi învățământul obligatoriu cu clasa a zecea, dar asta rămâne opțional.

În urma învățământului primar și gimnazial, elevii sunt liberi să aleagă calea educațională pe care și-o doresc. Pe scurt, alegerea este între programele de învățământ secundar superior general orientate spre academic și programele de învățământ secundar profesional.

Programele de învățământ secundar superior general au loc în mai multe instituții, în timp ce unele instituții oferă diferite tipuri de programe:

Examenul de absolvire a școlii secundare superioare de trei ani (STX) are loc la școlile secundare superioare (în daneză: gimnaziu)

Examenul comercial superior de trei ani (HHX) are loc la școlile secundare superioare comerciale, cunoscute și sub numele de colegii de afaceri (în daneză: handelsgymnasium)

Examenul tehnic superior de trei ani (HTX) are loc la școlile secundare superioare tehnice, cunoscute și sub numele de colegii tehnice (în daneză: gimnaziu teknisk)

Examenul pregătitor superior de doi ani (HF) are de obicei loc în școlile secundare superioare (în daneză: gimnaziu), dar programul este oferit și în centrele de educație a adulților (Centre VUC).

Durata celor trei programe menționate în primul rând este de trei ani. Studenții încep de obicei la vârsta de 16 ani și absolvă la vârsta de 19 ani.

Totuși, acest lucru depinde de mai mulți factori, inclusiv dacă elevul în cauză a luat clasa a zecea. Durata ultimului HF, este de doi ani, iar vârsta studenților variază foarte mult.

Programele de învățământ secundar profesional variază ca durată în funcție de programul în cauză. Mai precis, durata variază de la 1½ la 5½ ani, cel mai tipic fiind de la 3½ la 4 ani. Programele sunt oferite în școli profesionale/tehnice (în daneză: erhvervsskole). Vârsta studenților la început și la absolvire variază foarte mult.

În urma programelor de învățământ secundar superior general și a programelor de învățământ secundar profesional, există o mare varietate a oportunităților educaționale ale elevilor. În general, învățământul secundar superior general se califică pentru studii ulterioare la nivelul învățământului superior, în timp ce învățământul secundar profesional se califică pentru piața muncii.

Învățământul superior se desfășoară la diferite instituții de învățământ:

• Programele de ciclu scurt sunt oferite la academiile de afaceri (în daneză: erhvervsakademi)
• Programele de ciclu mediu sunt oferite în colegiile universitare (în daneză: professionshøjskole)
• Programele cu ciclu lung sunt oferite în universități (în daneză: universitet)

 

3.- Structura sistemului de învățământ danez

 

Sistemul de învățământ danez constă atât dintr-un sistem de învățământ obișnuit, cât și dintr-un sistem paralel de învățământ pentru adulți și educație continuă.

Sistemul de învățământ obișnuit este compus din învățământul primar și secundar inferior integrat (în daneză: Folkeskolen), învățământul secundar superior general și vocațional, precum și din învățământul superior.

Sistemul de educație pentru adulți și educație continuă se adresează adulților cu vârsta de 18 ani și peste și face posibil ca oamenii să se angajeze în educație continuă și să dobândească noi competențe. Nivelul programelor de învățământ din acest sistem de învățământ paralel corespunde nivelului din sistemul de învățământ obișnuit. Exemple de programe educaționale sunt educația generală a adulților (AVU), formarea profesională a adulților (AMU) și programele de diplomă.

Învăţământul obligatoriu începe la vârsta de 6 ani și durează 10 ani.

Se realizează într-un singur ciclu și constă dintr-un an preșcolar (gradul 0) și nouă ani școlari (clasele 1-9). Este posibilă prelungirea învățământului obligatoriu cu clasa a zecea, dar aceasta rămâne opțională.

În urma absolvirii învățământului primar și secundar elevii sunt liberi să aleagă calea educațională pe care o doresc. Astfel, alegerea se face între învățământul secundar superior academic sau profesional.

Danemarca aloca 7% din PIB pt. educație

Salariile profesorilor pt. învățământul primar si gimnazial sunt intre 44.000 si 52.000 euro/an (min si max.)

Scorul Pisa in 2015 a fost:

– matematica 511, media 490

– scris/citit 500, media 493

– ştiinţe 502, media OECD este 493

Raportul dintre nr. elevi/un profesor este 10:1

Durata anului şcolar este de 200 zile

 

AUSTRIA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Conform Legii constituționale federale austriece, articolul 14 – astfel cum a fost modificat (Bundesverfassungs-Gesetz, B-VG, art. 14) democrația, umanitatea, solidaritatea, pacea și justiția, deschiderea și toleranța față de toată lumea, indiferent de rasă, statut social și mediul financiar sunt principiile fundamentale ale educației în Austria.

 

Caracteristici cheie legate de guvernare

 

În ceea ce privește grădinițele și creșele, provinciile (Bundesländer) sunt responsabile de legislație și implementare și sunt menținute la un nivel înalt de către municipalități (Gemeinden). Cu toate acestea, există și un mare sector privat.

În ceea ce privește școlile, responsabilitățile pentru legislație și punerea în aplicare a acesteia sunt împărțite între federație (Bund) și provincii (Bundesländer) unde este executată de parlamentele provinciilor (Landtage) și oficiile guvernelor provinciale (Ämter der Landesregierungen). În problemele specifice enumerate în Constituție, federația stabilește cadrul, în timp ce legislația detaliată este implementată de parlamentele provinciilor. Federația are o responsabilitate covârșitoare pentru sistemul de învățământ, incluzând practic toate domeniile de organizare a școlii, organizarea instruirii școlare, școlile private, precum și legea salarizării și pensionării care guvernează personalul din învățământ.

Legislația și executarea tuturor chestiunilor referitoare la universități și învățământul superior este o responsabilitate federală. Libertatea bursei și a predării, precum și libertatea artei, sunt garantate de legislația constituțională.

 

Caracteristici cheie legate de organizare și structuri

 

Din 2010 a fost introdusă frecventarea obligatorie a grădiniței pentru copiii de 5 ani (adică copiii cu un an înainte de intrarea la școală).

Un aspect important al sistemului școlar austriac este diversificarea puternică a programelor la toate nivelurile de învățământ. Austria a creat un sector puternic de educație profesională.

Streamingul tradițional timpuriu (la vârsta de 10 și 14 ani) a făcut obiectul unor reforme educaționale în curs, dar rămâne un fapt.

În Austria, școlarizarea generală obligatorie durează până la vârsta de 15 ani. Din anul școlar 2016/17, toți tinerii care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani vor fi obligați să se angajeze în educație sau formare după absolvirea școlii generale obligatorii. Pe cât posibil, aceștia ar trebui să finalizeze o formă de educație sau formare care depășește calificarea obligatorie de absolvire a școlii.

Având în vedere „orientarea spre producție”, asigurarea și dezvoltarea calității au fost impulsionate printr-o serie de măsuri:

• Standardele educaționale naționale

Examene standardizate, orientate către competențe de înmatriculare (și diplomă) (generale) (profesionale) (Reifeprüfung/Reife- und Diplomprüfung)

 

Raportul național privind educația

 

• Pe baza Legii privind Asigurarea Calității în Învățământul

Superior, a fost înființată Agenția pentru Asigurarea Calității și Acreditare Austria (AQ Austria).

• Legea privind reforma educației din 2017 (Bildungsreformgesetz 2017) stabilește un nou model de guvernanță pentru sistemul educațional și o asigurare a calității bazată pe dovezi:
• Definirea unui cadru cuprinzător privind calitatea școlii
• Colectarea regulată de date cu privire la toate aspectele calității școlii
• Disponibilitatea acestor date pentru toate nivelurile

administrației școlare

• Realizarea rapoartelor școlare anuale
• Noul sistem de inspecție școlară și evaluare școlară

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

În septembrie 2010 a fost introdusă frecventarea obligatorie a grădiniței pentru copiii de 5 ani.

Învățământul școlar este obligatoriu timp de nouă ani și începe la vârsta de 6 ani.

Școala primară este școala generală obligatorie pentru elevii cu vârsta cuprinsă între 6 și 10 ani (anii 1-4).

Nivelul secundar inferior (anii 5-8) cuprinde:

• Școală secundară obligatorie (Mittelschule)
• Nivelul inferior al școlii secundare academice (Allgemein bildende Höhere Schule).
• Nivelul secundar superior (anii 9-13) cuprinde a ramura de învățământ general și aramura profesională.
• Învățământul superior este asigurat de Universități publice (cel mai mare sector),
• Instituții private de învățământ superior (IIS),
• Universități de Științe Aplicate (Fachhochschulen),
• Colegiile universitare de formare a profesorilor

 

Programele de învățare pentru adulți

 

Pot duce la calificări reglementate legal (numite și calificări formale). Acestea includ programe de a doua șansă, de exemplu: Acestea sunt programe care vizează dobândirea de calificări de către adulți în sectorul educației formale (de ex calificarea de școlarizare obligatorie); certificatul de concediu de ucenicie certificatul final de la școlile pentru persoane angajate

 

BELGIA

 

BELGIA – COMUNITATEA FLAMANDĂ

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ Competența educațională

În Belgia, Comunitățile sunt responsabile pentru educație, cu excepția a trei competențe care au rămas o chestiune federală:

• Determinarea începutului și sfârșitului învățământului obligatoriu,
• Cerințele minime pentru eliberarea diplomelor, reglementarea pensionării salariaților din sistemul de învă-țământ.
• Instruirea în fiecare comunitate este oferită în limba comunității în cauză.
• În Flandra, Ministerul Educației și Instruirii este responsabil pentru toate etapele de educație și formare, începând de la învățământul preșcolar. Îngrijirea copiilor este o competență a Ministerului flamand al bunăstării, sănătății publice și familiei.
• Școala acasă
• Învățământul în Belgia este obligatoriu de la 5 până la 18.
• Învățământul obligatoriu însă nu echivalează cu obligația de a merge la școală. Părinții pot alege școala acasă pentru copiii lor.
• Școala la domiciliu în Flandra poate fi organizată în două moduri
• Predare individuală la domiciliu: În calitate de părinte, vă puteți învăța singur copiii sau numiți un tutore privat.
• Predare colectivă la domiciliu: Îți trimiți copiii la o școală privată sau organizezi o predare la domiciliu pentru copiii tăi împreună cu alți părinți.
• Învățământul la domiciliu se finanțează de către persoanele care exercită autoritatea părintească sau care au custodia legală sau de fapt a elevilor minori. Responsabilul(e) trebuie să depună o declarație de educație la domiciliu la unitatea Supravegherea Învățământului Obligatoriu a Agenției pentru Servicii Educaționale.
• Atunci când alegeți pentru educația la domiciliu, sunteți obligat să vă lăsați copilul să participe la examenele organizate de Comisia de examinare a Comunității Flamande în anumite momente (vezi și 2.4. Organizarea învățământului privat). În cazul în care un copil nu este înscris la timp sau nu reușește la examenele comisiei de examen după maximum două încercări, acesta trebuie să fie înscris la o școală recunoscută.

 

Libertatea educației și alegerea școlii

 

În Belgia, libertatea de educație este un drept constituțional. Fiecare persoană (juridică) poate organiza învățământ și înființa școli în acest scop. Guvernul are datoria să organizeze învățământul neconfesional.

Constituția garantează, de asemenea, libertatea de alegere a școlii pentru părinți. Părinții și copiii trebuie să aibă acces la o școală la alegerea lor, la distanță rezonabilă de reședința lor.

 

Autonomie școlară

 

În Flandra, consiliile de conducere ale școlilor dețin responsabilitatea pentru una sau mai multe școli. Au o autonomie largă și pot decide liber asupra lor: metode de predare; filozofia vieții, curricula orarelor; numirile personalului

• Guvernul stabilește condiții doar pentru recunoașterea unei școli și acordarea de finanțare.

 

Rețele educaționale

 

Educația este organizată în diverse rețele:

-. Educația și formarea organizate de guvern se numesc învățământ oficial (officieel onderwijs) – educația și formarea organizate de o persoană sau organizație privată sunt cunoscute sub denumirea de educație gratuită (vrij onderwijs) (învățământ privat asistat de guvern).

-. Un număr mic de școli nu sunt recunoscute de guvern. Aceste școli private nu primesc finanțare de la guvern.

 

În Flandra există trei rețele educaționale:

 

• MERGE! Educația este educația oficială organizată de Comunitatea Flamandă. Constituția prescrie o datorie de neutralitate pentru GO! Educaţie.
• Învățământul public sprijinit de guvern cuprinde școli conduse de autoritățile municipale sau provinciale.
• Învățământul privat sprijinit de guvern este organizat de o persoană sau organizație privată. Rețeaua este formată în principal din școli catolice. Pe lângă școlile confesionale, include școli care nu au legătură cu o religie, de ex. școli alternative (pe baza ideilor lui Freinet, Montessori sau Steiner) care aplică metode de predare specifice.

Consiliile școlare ale unei rețele educaționale se pot alătura unei organizații-umbrelă. Această asociație reprezintă consiliile școlare în consultările guvernamentale și oferă servicii școlilor lor, cum ar fi elaborarea programelor și a orarului.

 

Centre de orientare a elevilor

 

Elevii, părinții, profesorii și consiliile școlare se pot adresa unui centru de îndrumare a elevilor pentru îndrumare, informații sau sfaturi. Serviciile acestor centre sunt gratuite și pot fi situate în principal în următoarele patru domenii: Învățarea și studiul; Cariera școlară; Asistență medicală preventive; Dezvoltarea socio-emoțională;

Centrele flamande de orientare a elevilor sunt finanțate de guvern în cazul în care centrul aparține fie GO! Învățământul comunității flamande, învățământ public subvenționat sau învățământ privat subvenționat. În Flandra există 72 de centre care aparțin uneia dintre aceste trei rețele educaționale. Un centru de orientare a elevilor poate lucra în cadrul rețelelor și poate sprijini școlile care aparțin unor rețele educaționale diferite.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Pentru a garanta dreptul constituțional la educație, a fost introdusă învățământul obligatoriu pentru toți copiii care locuiesc în Belgia. Educația este obligatorie de la 5 la 18.

Un elev trebuie să urmeze învățământul obligatoriu cu normă întreagă până la vârsta de 15 ani. Începând cu 15 ani, studenții se pot angaja în școlarizare cu frecvență redusă și pot opta pentru un parcurs de învățare structurat care combină învățământul profesional cu frecvență parțială într-o instituție de învățământ cu angajarea cu fracțiune de normă.

 

Educatie primara

 

Învățământul primar (basisonderwijs) cuprinde atât învățământul preșcolar (kleuteronderwijs), cât și învățământul primar (lager onderwijs).

Învățământul preșcolar este accesibil copiilor de la 2,5 până la 6 ani. Deși nu este obligatoriu pentru copiii până la 5 ani, aproape toți copiii participă la învățământul preșcolar. Educația preșcolară susține formarea versatilă a copiilor și stimulează dezvoltarea lor cognitivă, motrică și afectivă.

Învățământul primar se adresează copiilor de la 6 la 12 ani și cuprinde șase ani școlari următori. Un copil începe de obicei învățământul primar la vârsta de șase ani și, prin urmare, este obligat să se angajeze în educație.

La absolvirea cu succes a învățământului primar, copiii primesc un certificat.

 

Învățământ secundar

 

Învățământul secundar (secundair onderwijs) este organizat pentru tineri de la 12 la 18 ani. Învățământul secundar cu normă întreagă cuprinde trei etape și diferite tipuri de educație.

Fiecare etapă este formată din două clase. În cea de-a treia etapă a învățământului secundar profesional, absolvirea cu succes a unei clase a treia este necesară pentru obținerea certificatului de studii medii. În prima etapă a învățământului secundar este oferit un curriculum comun. Elevii fac alegerea studiului abia la începutul celei de-a doua etape.

Începând cu a doua etapă, sunt oferite patru tipuri diferite de educație. În Flandra, un elev alege un curs de studii în cadrul unuia dintre următoarele tipuri de educație:

Învățământul secundar general (GSE), care se concentrează pe învățământul general larg. Nu pregătește elevii pentru o anumită profesie, ci mai degrabă pune o bază solidă pentru învățământul secundar tehnic (tse) atenția se adresează în special disciplinelor generale și tehnico-teoretice. După Tse, un tânăr poate practica o profesie sau se poate transfera la studii superioare. Acest tip de educație conține și pregătire practică.

Învățământul secundar în arte combină un învățământ general larg cu o practică activă a artei. După studiile secundare în domeniul artelor, un tânăr poate practica o profesie sau se poate transfera la învățământul superior.

Învățământul secundar profesional (vse) este un tip de învățământ orientat practic în care tânărul primește educație generală, dar în care accentul se pune în primul rând pe învățarea unei anumite profesii.

În Belgia, un certificat de învățământ secundar superior oferă acces nerestricționat la învățământul superior.

În învățământul secundar tehnic și în învățământul secundar în domeniul artelor se pot organiza programe orientate către piața muncii după clasa a II-a a etapei a treia. Din 2009-2010, aceste programe sunt grupate la rubrica Secundar-după-Secundar (Secundair-na-secundair, Se-n-Se). Programele Se-n-Se durează unul până la trei semestre și sunt organizate de școli de învățământ secundar. După finalizarea cu succes a unui program Se-n-Se, un elev primește un certificat.

 

Educație cu nevoi speciale

 

Pe lângă învățământul de masă, mai există și învățământul cu nevoi speciale (pre)primar și secundar. Educația cu nevoi speciale (buitengewoon onderwijs) este organizată pentru copiii care au nevoie de sprijin specific temporar sau permanent din cauza unei dizabilități fizice sau psihice, a unor probleme grave de comportament sau emoționale sau a unor dizabilități severe de învățare.

La 12 martie 2014, Parlamentul flamand a aprobat un act parlamentar privind măsurile pentru elevii cu nevoi specifice (decretul M) cu scopul de a face educația mai incluzivă. Actul conține măsuri care permit elevilor cu nevoi educaționale specifice să participe pe deplin, efectiv și în condiții egale în școlile și sălile de clasă obișnuite.

 

Sistem de alternare a învățării și a lucrului

 

Când un elev are 15 sau 16 ani, el poate intra într-un sistem de alternanță de învățare și lucru. Toți tinerii din învățământ cu frecvență redusă sunt obligați să ia parte la învățare și să lucreze cel puțin 28 de ore pe săptămână. Învățarea și munca cu fracțiune de normă sunt organizate în:

Un centru pentru învățământ cu frecvență redusă un centru de ucenicie.

Într-un Centru pentru Educație cu fracțiune de normă (Centrum voor Deeltijds Onderwijs), elevii iau cursuri timp de 15 ore pe săptămână. Aceste clase sunt completate cu o experiență de lucru care se potrivește programului. Elevii care nu sunt încă pregătiți să lucreze în circuitul economic obișnuit pot completa cele 13 ore rămase cu un parcurs pregătitor sau cu un proiect de legătură cu un promotor recunoscut sau cu un parcurs de dezvoltare personală într-un Centru de Formare cu fracțiune de normă (Centrum voor Deeltijdse Vorming).

În Flandra, uceniciile sunt organizate într-un centru de formare SYNTRA (SYNTRA opleidingscentrum). SYNTRA este Agenția Flamandă pentru Formare Antreprenorială. În cazul unei ucenicii, elevii încheie un contract de învățare care prevede patru zile de pregătire practică într-o întreprindere mică și mijlocie sau cu un liber profesionist și o zi de pregătire teoretică pe săptămână într-un centru de formare SYNTRA.

 

Educatie inalta

 

Învățământul superior conține programe care au ca rezultat gradul de licență, master și doctor.

De asemenea, învățământul profesional superior face parte din nivelul de învățământ superior.

 

Învățământ profesional superior

 

La 1 septembrie 2009, în sistemul educațional flamand a fost introdus învățământul profesional superior (Hoger Beroepsonderwijs – HBO5). Programele HBO5 sunt programe orientate profesional, situate între învățământul secundar și programele de licență orientate profesional.

* Burlac

Programele de licență din Flandra pot fi atât orientate profesional, cât și orientate academic. Programele de licență cu orientare profesională vizează în primul rând exercitarea unei profesii și oferă acces direct la piața muncii. Programele de licență orientate spre academic se concentrează pe o educație academică largă sau pe o educație în domeniul artelor. Acestea urmăresc să ofere acces la un program de master sau la piața muncii.

Atât programele de licență orientate profesional, cât și academic cuprind cel puțin 180 de credite. În teorie, un student ia 60 de credite pe an, dar sunt posibile variații.

* Maestru

Programele de master se concentrează pe cunoștințe sau competențe științifice sau artistice avansate care sunt necesare pentru practicarea independentă a științei sau artelor sau pentru practicarea unei profesii. Ele sunt completate de o teză de master.

Un program de master cuprinde cel puțin 180 de credite. O instituție de învățământ superior poate oferi, pe lângă un master general, și un master de cercetare, care cuprinde 120 de credite.

 

Învățarea pe tot parcursul vieții

 

• Educație cu frecvență redusă în domeniul artelor
• Educația cu frecvență redusă în arte (Deeltijds

Kunstonderwijs – DKO) este o educație suplimentară și se adresează atât copiilor, tinerilor, cât și adulților. Participanții se pot înscrie pe bază de voluntariat și pot plăti taxe de înscriere. DKO vizează formarea artistică a copiilor și adulților și astfel contribuie la dezvoltarea personalității lor.

 

Educația adulților

 

Educația adulților nu are legătură cu cariera educațională inițială. Participanții la curs pot obține o diplomă, o calificare sau un certificat recunoscut în educația adulților. În învățământul pentru adulți se pot înscrie adulții cu vârsta de cel puțin 18 ani și tinerii care au absolvit învățământul obligatoriu.

 

BELGIA – COMUNITATEA FRANCEZĂ

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

Competența educațională

 

În Belgia, Comunitățile sunt responsabile pentru educație, cu excepția a trei competențe care au rămas o chestiune federală:

Determinarea începutului și sfârșitului învățământului obligatoriu, cerințele minime pentru eliberarea diplomelor, reglementarea pensionării salariaților din sistemul de învățământ.

Instruirea în fiecare comunitate este oferită în limba comunității în cauză.

Comunitatea Franceză a Belgiei are competențe în special pentru afaceri culturale și utilizarea limbilor, precum și educație, copilărie, tineret și cercetare. Guvernul Comunității Franceze are patru miniștri preocupați direct de îngrijirea copilului și educație: un ministru al educației (responsabil cu educația începând cu etapa preșcolară), un ministru al copilăriei timpurii (printre alții), un ministru al învățământului superior, mass-media. și cercetare științifică și un ministru pentru promovarea socială a educației, tineretului, drepturilor femeilor și egalității de șanse. Un al cincilea ministru este responsabil cu bugetul, serviciul public și simplificarea administrativă pentru Comunitatea Franceză. În Guvernul Regiunii Valone, un ministru este responsabil de formare (printre alte domenii).

 

Libertatea educației și alegerea școlii

 

În Belgia, libertatea de educație este un drept constituțional. Fiecare persoană (juridică) poate organiza învățământ și înființa școli în acest scop. Guvernul are datoria de a organiza învățământul neconfesional (în anumite condiții).

Constituția garantează, de asemenea, libertatea de alegere a școlii pentru părinți. Părinții și copiii trebuie să aibă acces la o școală la alegerea lor, la distanță rezonabilă de reședința lor.

 

Școala acasă

 

Educația este obligatorie de la 6 până la 18. Învățământul obligatoriu în Belgia nu echivalează cu datoria de a merge la școală. Părinții pot alege educația la domiciliu (e-learning) pentru copiii lor.

E-learning oferă module interactive de curs online pentru a se pregăti pentru examenele de certificare.

Cursantul se poate înscrie în orice moment al anului și poate alege proiectul de formare care îl interesează. El/ea își accesează modulele de curs în orice moment și oriunde prin intermediul unei platforme de formare online. Modulele conțin conținut interactiv variat (texte, imagini, coloane sonore, videoclipuri…), exerciții auto-dirijate, teme și instrumente de colaborare (chat, forumuri de auto-ajutor…). Ritmul de învățare este flexibil. Aproximativ 1,5 % dintre copiii de la nivel primar sau gimnazial se înscriu la unul sau mai multe module de formare.

Costul de înregistrare este de 25 EUR pe an. Această taxă de înregistrare permite accesul la platforma de predare E-learning, schimburi între cursanți și îndrumare individuală oferită de un profesor cu calificările necesare. În anumite condiții, sunt posibile scutiri de la taxa de înregistrare.

 

Rețelele educaționale

 

În Belgia, educația este organizată în diverse rețele.

Educația și formarea organizată de guvern se numește educație oficială. Educația și formarea organizate de o persoană sau organizație privată sunt cunoscute sub denumirea de educație gratuită (învățământ privat asistat de guvern).

Un număr mic de școli nu sunt recunoscute de guvern. Aceste școli private nu primesc finanțare de la guvern.

În Comunitatea Franceză, există trei rețele educaționale:

• Învățământul public este învățământul oficial organizat de

Comunitatea Franceză. Este supus respectării opiniilor filozofice și religioase ale tuturor părinților;

• Învățământul public susținut de guvern, condus de

autoritățile municipale sau provinciale;

• Învățământul privat sprijinit de guvern este organizat de

o persoană sau organizație privată. Rețeaua este formată în principal din școli catolice. Pe lângă școlile confesionale, include școli care nu au legătură cu o religie, de ex. școli alternative (pe baza ideilor lui Freinet, Montessori sau Steiner) care aplică metode de predare specifice.

În Belgia, consiliile școlare ale unei rețele educaționale se pot alătura unei organizații-umbrelă. Această asociație reprezintă consiliile școlare în consultările guvernamentale și oferă servicii școlilor lor, cum ar fi elaborarea programelor și a orarului.

 

Centre de orientare a elevilor

 

În Belgia, elevii, părinții, profesorii și consiliile școlare se pot adresa unui centru de orientare a elevilor pentru îndrumare, informații sau consiliere. Serviciile acestor centre sunt gratuite și pot fi situate în principal în următoarele patru domenii: Învățarea și studiul; Cariera școlară;Asistență medicală preven-tivă, Dezvoltarea socio-emoțională.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Educatie obligatorie

 

 

Pentru a garanta dreptul constituțional la educație, a fost introdusă învățământul obligatoriu pentru toți copiii care locuiesc în Belgia. Educația este obligatorie de la 6 la 18.

Un elev trebuie să urmeze învățământul obligatoriu cu normă întreagă până la vârsta de 15 ani. Începând cu 15 ani, studenții se pot angaja în școlarizare cu frecvență redusă și pot opta pentru un parcurs de învățare structurat care combină învățământul profesional cu frecvență parțială într-o instituție de învățământ cu angajarea cu fracțiune de normă.

 

Învățământ primar (învățământ fundamental)

 

În Belgia, învățământul pre-secundar cuprinde atât învățământul preșcolar, cât și învățământul primar.

Învățământul preșcolar este accesibil copiilor de la 2,5 până la 6 ani. Deși nu este obligatoriu, aproape toți copiii participă la învățământul preșcolar. Educația preșcolară susține formarea versatilă a copiilor și stimulează dezvoltarea lor cognitivă, motrică și afectivă.

Învățământul primar se adresează copiilor de la 6 la 12 ani și cuprinde șase ani școlari următori. Un copil începe de obicei învățământul primar la vârsta de șase ani și, prin urmare, este obligat să se angajeze în educație.

La absolvirea cu succes a învățământului primar, copiii primesc un certificat.

 

Învățământ secundar

 

În Belgia, învățământul secundar este organizat pentru tinerii de la 12 la 18 ani. Învățământul secundar cu normă întreagă cuprinde trei etape și diferite tipuri de educație.

• Fiecare etapă este formată din două clase. În cea de-a treia etapă a învățământului secundar profesional este necesară absolvirea cu succes a unei clase a treia pentru a obține certificatul de învățământ secundar superior. În prima etapă a învățământului secundar este oferit un curriculum comun. Elevii fac alegerea studiului abia la începutul celei de-a doua etape.

Începând cu a doua etapă, sunt oferite patru tipuri diferite de educație.

În comunitatea franceză, educația ia patru forme diferite (generală, tehnică, artistică și profesională) și constă din două fluxuri (fluxul de tranziție și fluxul de calificare).

Fluxul de tranziție pregătește elevii pentru învățământul superior, oferind în același timp oportunități de a intra pe piața muncii, în timp ce fluxul de calificare pregătește elevii pentru a intra pe piața muncii, permițându-le totodată să își continue studiile în învățământul superior. Învățământul general este un flux de tranziție, în timp ce învățământul profesional este un flux de calificare. Învățământul tehnic și educația artistică pot fi organizate în fluxul de tranziție sau în fluxul de calificare.

• Elevii aleg un curs de studiu în cadrul unuia dintre aceste tipuri de educație.

În Belgia, un certificat de învățământ secundar superior oferă acces nerestricționat la învățământul superior.

 

Educație cu nevoi speciale

 

În Belgia, pe lângă învățământul de masă, există și învățământul cu nevoi speciale (pre)primar și secundar. Educația cu nevoi speciale este organizată pentru copiii care au nevoie de sprijin specific temporar sau permanent din cauza unei dizabilități fizice sau psihice, a unor probleme grave de comportament sau emoțional sau a unor dizabilități severe de învățare.

Cu toate acestea, în iulie 2015, Parlamentul Comunității Franceze a adoptat prin decret măsuri suplimentare în ceea ce privește îndrumarea și sprijinirea integrării elevilor din învățământul cu nevoi speciale în învățământul obișnuit. Doar dacă integrarea nu este posibilă în învățământul obișnuit, elevul este orientat către educația cu nevoi speciale. In integrare permanenta totala pentru fiecare elev din invatamantul primar si in primele doua grade ale invatamantului gimnazial obisnuit se vor acorda 4 perioade pentru elevii sustinuti, asigurate de personalul din invatamantul cu nevoi speciale. În baza mijloacelor puse la dispoziție, la propunerea Consiliului general al învățământului de specialitate se pot acorda 450 de perioade suplimentare de sprijin, în special în instituțiile de învățământ de specialitate care organizează o pedagogie adaptată sau proiecte particulare.

 

Sistem de alternare a învățării și a lucrului

 

În Belgia, atunci când un elev are 15 sau 16 ani, el poate intra într-un sistem de alternanță de învățare și de lucru. Toți tinerii din învățământ cu frecvență redusă sunt obligați să ia parte la învățare și să lucreze cel puțin 28 de ore pe săptămână. Învățarea și munca cu fracțiune de normă sunt organizate în:

• Un centru pentru învățământ cu frecvență redusă;
• Un centru de ucenicie.

În comunitatea franceză, într-un Centru pentru Educație Profesională Duală (CEFA, Centre d’Enseignement et de Formation en Alternance), elevii iau cursuri timp de 15 ore pe săptămână. Aceste clase sunt completate cu o experiență de lucru care se potrivește programului. Elevii pot obține aceleași certificate și calificări ca în învățământul obișnuit cu normă întreagă de calificare sau niveluri inferioare de calificare prin intermediul unor profiluri specifice.

În Comunitatea Franceză, stagiile de ucenicie sunt organizate de IFAPME (Institutul Valon de Educație și Formare Profesională Duală pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii) și SFPME (Serviciul de Formare a Companiilor Mici și Mijlocii din Regiunea Bruxelles-Capitale). Aceste două instituții organizează cursuri profesionale duale cunoscute sub denumirea de „contracte de ucenicie” care îndeplinesc cerințele de școlarizare obligatorie.

 

Educatie inalta

 

În Belgia, învățământul superior conține programe care duc la gradul de licență, master și doctor.

De asemenea, învățământul profesional dual superior face parte din nivelul de învățământ superior.

 

Învățământ profesional dual superior

 

În Comunitatea Franceză, învățământul profesional dual superior este definit ca „instruire în care abilitățile necesare pentru a obține o diplomă de la o instituție de învățământ superior sunt dobândite parțial la locul de muncă și parțial în cadrul acestei instituții de învățământ superior.

Pe lângă masteratele în sistemul dual deja în vigoare, Guvernul Comunității Franceze a adoptat la 30 iunie 2016 decretul care generalizează un sistem de predare dual la „Hautes Ecoles” și universități.

 

Licențiat

 

Programele de licență din Belgia pot fi atât orientate profesional, cât și orientate academic. Programele de licență cu orientare profesională vizează în primul rând exercitarea unei profesii și oferă acces direct la piața muncii. Programele de licență orientate spre academic se concentrează pe o educație academică largă sau pe o educație în domeniul artelor. Acestea urmăresc să ofere acces la un program de master sau la piața muncii.

În general, un program de licență durează 3 ani (180 de credite).

 

Maestru

 

În Belgia, programele de master se concentrează pe cunoștințe sau competențe științifice sau artistice avansate care sunt necesare pentru practicarea independentă a științei sau artelor sau pentru practicarea unei profesii. Ele sunt completate de o teză de master.

Majoritatea programelor de master durează 2 ani (120 de credite).

 

Învățarea pe tot parcursul vieții

 

Învățământ cu frecvență redusă în domeniul artelor (enseignement artistique à horaire redus)

În Belgia, educația cu frecvență redusă în domeniul artelor este o educație suplimentară și se adresează atât copiilor, tinerilor, cât și adulților. Participanții se pot înscrie pe bază de voluntariat și pot plăti taxe de înscriere. PEA vizează formarea artistică a copiilor și adulților și astfel contribuie la dezvoltarea personalității lor.

 

Educația adulților

 

În Belgia, educația adulților nu are legătură cu cariera educațională inițială. Participanții la curs pot obține o diplomă, o calificare sau un certificat recunoscut în educația adulților.

În Comunitatea Franceză, educația și formarea adulților se asigură în principal în două tipuri de instituții: școli și centre de formare sau de educație.

 

BELGIA – COMUNITATEA VORBITOARE DE GERMANĂ

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Competența educațională

 

În Belgia, cele trei comunități sunt responsabile de educație, cu următoarele excepții: stabilirea sfârșitului și începerii frecvenței obligatorii a școlii; cerințele minime pentru eliberarea diplomelor; regimuri de pensii pentru personalul didactic.

Aceste trei competențe sunt în mâinile statului federal. În fiecare comunitate, predarea este oferită în limba comunității. În comunitatea de limbă germană, ministrul educației este responsabil pentru toate nivelurile de la grădiniță încolo.

 

Libertatea educației și alegerea școlii

 

Libertatea de educație este prevăzută în Constituția Regatului Belgiei: înființarea de școli nu trebuie să facă obiectul unor măsuri restrictive. Prin urmare, este posibil să se înființeze școli care nu au legături cu autoritățile publice. Totuși, școlile care doresc să elibereze diplome recunoscute și să primească subvenții comunitare trebuie să fie supuse legii.

Constituția garantează, de asemenea, o alegere liberă a școlilor pentru părinți. Părinții și copiii trebuie să aibă acces la o școală la alegerea lor, la o distanță rezonabilă de locul de reședință.

 

Prezența la școală obligatorie

 

Majoritatea copiilor merg la grădiniță de la vârsta de 3 ani. Învățământul obligatoriu, însă, începe la vârsta de 5 ani, cu admiterea în școala primară. Prezența la școală este obligatorie până la 15-16 cu normă întreagă și până la 18 cu jumătate de normă. Modul clasic este că fiecare elev trece prin trei ani la grădiniță, șase ani în școala primară și șase ani în școala gimnazială.

 

Rețele școlare

 

Ca și în restul Belgiei, sistemul de învățământ al Comunității germanofone distinge trei rețele școlare.

– Sistemul de învățământ comunitar (GUW) este sistemul oficial de învățământ organizat și finanțat de Comunitatea de limbă germană.

– Sistemul de învățământ subvenționat oficial (OSUW) este organizat de municipalități și finanțat de comunitatea de limbă germană.

– Sistemul de învățământ gratuit subvenționat este sistemul școlilor organizate de consiliile școlare private și finanțate de comunitate (în principal școli „catolice”).

Parlamentul Comunităţii de limbă germană stabileşte cadrul legal pentru toate cele trei reţele şcolare.

În cele două rețele, care sunt finanțate doar de Comunitatea de limbă germană, autoritățile școlare beneficiază de un grad mare de autonomie, în special în ceea ce privește metodele de predare și evaluare.

Diplomele acordate de aceste rețele sunt recunoscute în același mod ca și cele acordate de sistemul de învățământ comunitar, cu condiția, însă, să respecte cadrul stabilit de Comunitate și programele de învățământ în vigoare.

 

Educatie obligatorie

 

Majoritatea copiilor merg la grădiniță de la vârsta de trei ani, însă, școlarizarea obligatorie nu începe până la vârsta de cinci ani, adică din anul 3 de grădiniță. În viitorul apropiat, copiii de la vârsta de doi ani și jumătate vor putea frecventa și grădinița. Elevii sunt obligați să frecventeze școala până la sfârșitul anului școlar în care elevul împlinește 15 ani, cu normă întreagă și cu fracțiune de normă până la vârsta de 18 ani. În mod normal, fiecare elev parcurge trei ani la grădiniță, șase ani la școala primară și șase ani în școala secundară (șapte ani pentru învățământul profesional).

 

2.- Niveluri de educație în educație

 

Învățământul primar

 

În Belgia, școala primară este structurată după cum urmează: după grădiniță (trei până la șase ani), urmează școala primară (șase până la doisprezece ani).

Grădinița sprijină educația variată a copiilor și le stimulează dezvoltarea cognitivă, motrică și afectivă.

Nivelul primar se adresează copiilor cu vârste cuprinse între șase și doisprezece ani și cuprinde șase ani școlari consecutivi. După absolvirea cu succes a școlii primare, elevii primesc un certificat de absolvire a școlii primare.

 

Nivel secundar

 

În Belgia, învățământul secundar este organizat pentru tinerii cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani (pentru învățământul profesional până la 19 ani). Învățământul cu normă întreagă este obligatoriu până la vârsta de 15-16 ani (terminarea gimnaziului).

Până la vârsta de 18 ani, tinerii sunt obligați să frecventeze școala. Totuși, pentru nivelul superior al gimnaziului, tânărul poate alege și instruirea cu frecvență redusă. De asemenea, un tânăr trebuie să urmeze o școală cu frecvență redusă dacă încheie un contract de ucenicie mediu recunoscut, adică urmează o formare duală.

Învățământul secundar școlar este împărțit administrativ în trei etape, fiecare cu doi ani. Toți elevii care au absolvit școala primară merg împreună la prima etapă. Pentru elevii fără certificat de absolvire a școlii primare există posibilitatea de a fi înscriși în primul an de adaptare a etapei diferențiate.

Prima etapă comună, cunoscută și sub denumirea de etapa de observație, acoperă primii doi ani de învățământ secundar și are ca scop să ofere tuturor elevilor o gamă largă de educație de bază.

Prima etapă diferențiată cuprinde primul an de adaptare și al doilea an de formare profesională și urmărește să ofere sprijin orientat elevilor care nu au certificat de absolvire a școlii primare.

În a doua etapă, cunoscută și sub denumirea de etapa de orientare, iar în cea de-a treia etapă, cunoscută sub denumirea de etapa de determinare, se face distincția între învățământul general, tehnic și profesional.

– Învățământul secundar general se concentrează pe un învățământ general larg. Oferă elevilor o bază solidă pentru studii superioare sau universitare ulterioare.

– Învățământul secundar tehnic acordă o atenție deosebită disciplinelor generale și tehnico-teoretice. După acest studii medii, un tânăr poate urma o profesie sau să urmeze studii superioare. Învățământul secundar tehnic va asigura, de asemenea, locuri de muncă variate.

– Învățământul secundar profesional este o formă de pregătire practică în care tânărul primește o pregătire generală, dar accentul principal este pe învățarea unei anumite ocupații.

 

Sistemul de învățământ special

 

Dacă este necesar, orientarea către educația specială este posibilă începând cu vârsta preșcolară:

Se organizează un sistem școlar special pentru copiii care au nevoie temporar sau permanent de sprijin special din cauza dizabilităților fizice sau psihice, problemelor grave de comportament sau emoțional sau dificultăților severe de învățare.

 

Predare cu jumătate de normă

 

Dacă un elev din Belgia are 15 sau 16 ani, adică a absolvit școala secundară inferioră, el poate intra într-un sistem de alternanță de învățare și muncă.

Tinerii care aleg școlarizarea cu frecvență redusă petrec cel puțin 28 de ore pe săptămână în școală sau într-o unitate de învățământ. Predarea cu fracțiune de normă este organizată de centre de predare cu fracțiune de normă. O alternativă la predarea cu fracțiune de normă la școală este oferită de contractul de ucenicie de dimensiuni medii, care combină practica în companie cu frecvența la o școală profesională.

 

Sistemul de învățământ superior

 

În Comunitatea de limbă germană, există doar o posibilitate limitată de a finaliza studiile superioare. Universitatea Autonomă, singura instituție de învățământ superior din Comunitatea de limbă germană, oferă următoarele cursuri:

– Științe ale educației: grădiniță

– Stiinte ale Educatiei: Scoala Primara

– Stiinte ale sanatatii si asistentei medicale

– Stiinte financiare si administrative: Contabilitate

– Stiinte financiare si administrative: banca

– Finanțe și Administrație: Asigurări

– Finanțe și Administrație: Administrație Publică și Afaceri

Pentru a urma alte cursuri de studiu, studenții trebuie să meargă în interiorul Belgiei sau în străinătate.

 

Învățarea pe tot parcursul vieții

 

Comunitatea vorbitoare de limba germană oferă, de asemenea, diverse forme de educație și formare pentru adulți.

Sunt oferite diverse cursuri sub formă de școli serale pentru adulți. Oferta include predare de limbi străine, informatică, cursuri pentru gospodărie și educație orientată spre a doua șansă.

Pentru mai multe informații, consultați introducerile la articolul Structură și control și articolele pentru toate nivelurile școlare: Îngrijirea timpurii, educația și creșterea, învățământul primar, învățământul secundar și învățământul postliceal, non-terțiar, superior și educația adulților.

Pentru a obține informații despre alte subiecte ale sistemului național de învățământ, citiți introducerile la articolele privind finanțarea educației, cadrele didactice și alt personal educațional, management și alt personal educațional, asigurarea calității, promovarea și orientarea pedagogică, mobilitate și internaționalizare.

 

Jean-Jacques Rousseau | Citate Educaționale Iluministe

 

Jean-Jacques Rousseau | Citate Educaționale Iluministe

 

FRANȚA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Sistemul de învățământ francez se caracterizează printr-o prezență puternică a statului central în organizarea și finanțarea educației. Sistemul de învățământ francez este reglementat de Departamentul pentru Educație Națională, Învățământ Superior și Cercetare. Ea guvernează în cadrul definit de Parlament, care stabilește principiile fundamentale ale educației. Statul joacă un rol major în guvernare, deoarece, prin tradiție îndelungată, sistemul de învățământ francez este centralizat. Statul definește detaliile programelor de învățământ la toate nivelurile de învățământ; organizează procedura de admitere a cadrelor didactice, definește conținutul, recrutează cadrele didactice care devin funcționari publici, le asigură formare continuă; recrutează și formează inspectori, responsabili cu controlul calității sistemului de învățământ; este principalul organism de finanțare al sistemului public de învățământ și subvenționează „școlile private sub contract” care primesc aproximativ 20% din elevii școlilor.

Cu toate acestea, la nivel local, și de la începutul unui proces de descentralizare a competențelor în administrarea sistemului de învățământ în anii 1980, autoritățile locale au jucat un rol din ce în ce mai important în guvernare, asigurând funcționarea materială a sistemului (construcții și întreținerea clădirilor școlare, transport școlar, aprovizionare cu materiale educaționale etc.).

Limba oficială pentru învățământ este franceza. Învățământul public este laic și gratuit.

Franța are o tradiție îndelungată a învățământului pre-primar: în ultimii douăzeci de ani, aproape toți copiii au urmat école maternelle (școală de grădiniță) de la trei la șase ani, chiar dacă este opțională; este deci parte integrantă a sistemului de învățământ francez și intră în responsabilitatea Departamentului pentru Educație Națională, Învățământ Superior și Cercetare, care stabilește programele de învățământ.

Elevii francezi li se predau aceleași materii până la vârsta de 15 ani în cadrul unui „colegiu unic” (ISCED 2). Prima etapă de specializare are loc la sfârșitul colegiului (învățământul secundar inferior): elevii sunt direcționați în flux pentru a urma fie liceele generale, tehnologice sau profesionale. Toți pregătesc elevii să urmeze bacalaureatul în trei ani, marcând sfârșitul învățământului secundar: elevii care îl promovează obțin diploma de bacalaureat (generală, tehnologică sau profesională) eliberată de stat, care le deschide accesul la învățământul superior și le dă dreptul să se înscrie la universitate. .

Învățământul superior se caracterizează prin coexistența a două sisteme: universități, – instituții publice care au o politică de admitere deschisă, cu excepția Instituts Universitaires de Technologie (IUT) sau a unor clase préparatoires intégrées (clase pregătitoare integrate) – și un sectorul neuniversitar, inclusiv, în special, Grandes Écoles (Școli de elită), cu o politică de admitere foarte selectivă, deschisă deținătorilor de bacalaureat care au urmat doi ani de cursuri preparatorii, ei înșiși foarte selectivi la intrare și pe parcursul cursului. Învățământul post-secundarr non-terțiar este marginal în Franța: singurele două diplome de ISCED 4 pe care sistemul de învățământ francez le oferă combinate au însumat mai puțin de 10.000 de absolvenți în 2014.

În 2014, sistemul de învățământ francez a oferit școlarizare pentru aproximativ 15,4 milioane de elevi, studenți și ucenici (reprezentând aproximativ 23% din populația națională). Toate părțile finanțatoare la un loc, efortul comunității naționale pentru activitățile educaționale a fost estimat la 146 miliarde euro în același an (echivalentul a 6,8% din Produsul Intern Brut) (MENESR-DEPP, RERS 2016, p.12/13 și p.324). /325).

 

2.Etapele sistemului de învățământ

 

Învățământul este obligatoriu între vârsta de 6 ani (care corespunde începutului învățământului primar) și 16 ani (care nu reprezintă sfârșitul unui ciclu – vezi figura de mai jos).

Învățământul preșcolar (ISCED 02), care se desfășoară la „școlile de grădiniță” și ia copii de la 2/3 până la 6 ani. Aproape toți copiii merg la grădiniță de la vârsta de trei ani, deși este opțională. Astfel de școli formează – împreună cu nivelul elementar – o parte integrantă a „nivelului primar de învățământ” francez, care se află sub supravegherea Departamentului pentru Educație Națională, Învățământ Superior și Cercetare.

Învățământul primar (ISCED 1), care este oferit în „școlile elementare” și admite copiii cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani. Acesta marchează începutul școlii obligatorii și este laic și gratuit atunci când este dispensat în școlile de stat. La finalul acestui curs de 5 ani, elevii au acces automat la nivelul de învățământ secundar (nu există nici teste standardizate, nici proceduri de orientare).

Învățământ secundar inferior (ISCED 2), care se oferă în colegii timp de 4 ani școlari (elevi între 11 și 15 ani). Educația în colegii este obligatorie și comună tuturor elevilor. Sfârșitul învățământului secundar inferior este sancționat de Diplôme nationalNational du brevet (DNB); cu toate acestea, admiterea la nivelul secundar superior nu este condiționată de succesul în DNB. La sfârșitul colegiului, școala recomandă familiilor calea școlară adecvată, bazându-și recomandarea pe rapoartele școlare ale elevului și pe interesele speciale.

Învățământul secundar superior (ISCED 3), care se eliberează în „licee generale și tehnologice” sau în „licee profesionale”, care se întinde pe 3 ani (elevii cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani). Învățământul secundar superior oferă trei parcursuri educaționale: calea generală (care pregătește elevii pentru studii superioare de lungă durată), calea tehnologică (care pregătește în principal elevii pentru studiile tehnologice superioare) și calea profesională (care duce în principal la viața profesională activă, dar și permite studenților). să-şi continue studiile în învăţământul superior). Sfârșitul învățământului secundar superior este sancționat de bacalaureat, iar accesul la studii superioare este condiționat de obținerea acestuia. Elevii de la liceele profesionale pot pregăti Certificat d’aptitude professionnelle (CAP – Certificat de aptitudine profesională), un curs de studii care se întinde pe 2 ani, după care pot fie să integreze viața profesională activă, fie să pregătească bacalaureatul profesional într-un an.

Învățământ superior (ISCED 5 până la ISCED 8), care este dispensat în instituțiile de învățământ superior. Aceste instituții au o mare varietate de statuturi juridice care sunt enumerate în Codul francez al educației. Există două tipuri de studii de ciclu scurt (Sections de Technicien Supérieurs și Diplôme Universitaire Technologique). Cursurile oferite în instituțiile de învățământ superior franceze au scopuri și condiții diferite de admitere, dar cele mai multe dintre ele sunt structurate în trei cicluri de studii (licență, master și doctorat) și în credite ECTS, în conformitate cu principiile Procesului Bologna.

 

SPANIA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Legea Organică a Educației 2/2006 (LOE), în vigoare din 2006, a fost modificată prin Legea Organică 3/2020 (LOMLOE) adoptată în 2020. Punerea în aplicare a modificărilor introduse de LOMLOE a început în anul universitar 2020/21. și se va încheia în anul universitar 2023/24.

Această reformă recunoaște interesul superior al copilului și plasează drepturile copilului printre principiile directoare ale sistemului, promovează egalitatea de gen, încurajează îmbunătățirea continuă a școlilor și individualizarea învățării, acordă un rol central dezvoltării competențelor digitale și recunoaște importanța educației pentru dezvoltarea durabilă.

Principalele caracteristici ale administrării sistemului de învățământ.

Descentralizare: competențele educaționale sunt împăr-țite între Administrația Generală a Statului (Ministerul Educației și Formării Profesionale) și autoritățile comunităților autonome (Departamentul Educației): administrația centrală a educației execută orientările generale ale Guvernului privind politica educațională și reglementează elementele sau aspectele de bază ale sistemului; autorităţile regionale de învăţământ elaborează reglementările de stat şi au competenţe executive şi administrative pentru gestionarea sistemului de învăţământ pe propriul teritoriu.

Școlile au autonomie pedagogică, organizatorică și managerială pentru resursele lor.

Participarea comunității educaționale la organizarea, guvernarea, funcționarea și evaluarea școlilor.

 

Organizare și structură

 

LOMLOE a introdus modificări importante în organizarea sistemului de învățământ spaniol în scopul modernizării acestuia, restabilirii echității și incluziunii sistemului, îmbunătățirea rezultatelor și creșterea succesului școlar, precum și consolidarea sistemului de învățământ ca pilon de bază al politicilor de cunoaștere.

Dintre cele mai importante schimbări care afectează organizația, se remarcă următoarele: prevederea unei creșteri a numărului de locuri publice în primul ciclu de învățământ preșcolar (ISCED 01) pentru a satisface toate solicitările de școlarizare și reglementarea curriculum-ului și cerințele minime pentru întreaga etapă; suprimarea itinerariilor și a ierarhiei dintre disciplinele din învățământul secundar obligatoriu (ESO); programe de diversificare curriculară și cicluri de pregătire de bază începând cu anul 3 ESO care conduc la acordarea certificatului de absolvent ESO; modificarea criteriilor de promovare; evaluări diagnostice anuale, pe bază de recensământ, în anul 4 de învățământ primar și anul 2 ESO și evaluări generale, pe eșantionare și multianuale ale sistemului de învățământ în anul 6 de învățământ primar și anul 4 ESO. Aceste evaluări nu vor avea efect academic; schimbări în administrarea și managementul sistemului de învățământ: curriculum și repartizarea competențelor, participarea la conducerea și conducerea școlilor, autonomia școlii, organele colegiale de conducere și coordonare, managementul școlilor publice și evaluarea sistemului de învățământ; promovarea formării profesionale duale la toate nivelurile de formare profesională.

 

Provocări importante ale sistemului de învățământ

 

Spania a acordat prioritate modernizării și flexibilizării sistemului său de învățământ: îmbunătățirea nivelului de competență al întregului corp studențesc, compensând eventualele dezavantaje inițiale; recâștigarea egalității pierdute în anii de criză; modernizarea Pregătirii Profesionale și îmbunătățirea ratelor de înscriere și calificare a acesteia; reducerea abandonului școlar timpuriu și facilitarea reintegrării în sistemul de învățământ; actualizarea profesiei didactice pentru a conduce inovarea curriculară și didactică;îmbunătățirea sferei și calității educației 0-3 și a cadrului său curricular; flexibilizarea învățământului secundar cu o mai mare atenție individuală pentru performanța educațională; creșterea vocațiilor STEM, în special în rândul studenților; garantarea educației în valori civice pentru a permite exercitarea cetățeniei critice și participative; garantarea unui spațiu investițional în educație și burse indiferent de alternanța politică și circumstanțele economice.

 

Caracteristicile personalului didactic

 

Nivelul minim de calificare pentru profesorii din învățământul de bază din Spania variază de la o diplomă de licență sau echivalent (ISCED 6) pentru învățământul preprimar și primar până la o diplomă de master sau echivalent (ISCED 7) pentru învățământul secundar. Salariul este mai mare decât salariul mediu în Uniunea Europeană (UE), cu toate acestea, sporul maxim este mai mic decât media și timpul necesar pentru a ajunge la acel nivel este printre cele mai mari din UE. În prezent, se lucrează la o propunere legislativă care să reglementeze, printre altele, formarea inițială și continuă, accesul la profesie și dezvoltarea carierei didactice.

 

2.- Oferta de formare in sistemul de invatamant

 

Educația timpurie durează până la vârsta de 6 ani. Deși nu este o etapă de învățământ obligatorie, ciclul al doilea este gratuit în toate instituțiile care primesc finanțare publică (publice și private cu finanțare publică). Instituțiile publice care oferă acest învățământ se numesc grădinițe, iar cele care oferă și învățământ primar se numesc școli primare și primare.

Învățământul de bază este obligatoriu și este oferit gratuit în instituțiile finanțate din fonduri publice. Acesta cuprinde zece ani de școlarizare și constă în următoarele:

• Învățământ primar, oferit în școlile primare. Este alcătuit din șase ani academici, în mod normal cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani.
• Învățământul secundar obligatoriu (ESO), care se oferă în școlile secundare cu vârste cuprinse între 12 și 16 ani.
• La sfârșitul acestei etape, elevii primesc prima calificare oficială, diploma de absolvent al învățământului secundar obligatoriu (Graduado en Educación Secundaria Obligatoria), care le oferă acces la învăţământul secundar superior sau la piaţa muncii.
• Cicluri de pregătire de bază, care sunt oferite în liceele de învățământ secundar cu vârste cuprinse între 15 și 17 ani. Studenții care parcurg aceste cursuri primesc diplomă de Absolvent în Învățământul Secundar Obligatoriu și calificarea de Tehnician de bază în specializarea corespunzătoare.
• Învățământul secundar superior este oferit în principal și în liceele din învățământul secundar. Are o durată de doi ani academici, frecventați în general între 16 și 18 ani. Oferă studenților două posibilități, licență (opțiune generală) și formare profesională intermediară (opțiune profesională). Acesta din urmă este oferit și în instituțiile integrate de formare profesională și în centrele naționale de referință.

Învățământul superior cuprinde studii universitare și studii profesionale. Studiile universitare sunt predate în universități, iar formarea profesională avansată se predă în aceleași instituții ca și formarea profesională intermediară.

Educația adulților (EPA) cuprinde diferite tipuri de educație oferite de administrațiile educaționale, de muncă și locale în tipuri foarte diferite de instituții. Învățământul față în față care conduce la o calificare oficială în sistemul de învățământ se oferă în instituții de masă sau în instituții specifice pentru educația adulților. EPA se adresează persoanelor peste 18 ani și, în mod excepțional, persoanelor peste 16 ani care lucrează și nu pot frecventa școlile obișnuite, sau care sunt sportivi de performanță.

Pe lângă aceste tipuri de educație, sistemul de învățământ spaniol oferă educație specializată:

• Educația lingvistică, care include predarea limbilor străine la nivelurile A1, A2, B1, B2, C1 și C2 conform Cadrului european comun de referință pentru limbi (CEFR). Aceste programe sunt oferite în școlile oficiale de limbi străine.
• Învățământul artistic, care include învățământul elementar de muzică și dans, învățământul artistic profesional și învățământul artistic superior. Aceste studii sunt predate în diferite instituții specifice, în conformitate cu fiecare tip și nivel de educație.
• Învățământul sportiv, organizat în cicluri de pregătire intermediară și superioară și predat în aceleași instituții ca și învățământul profesional.

 

GERMANIA

 

1.- Specificităţile naţionale ale sistemului de învăţământ

 

În Republica Federală Germania, responsabilitatea pentru sistemul educațional este împărțită între Federație și Länder. Sfera de aplicare a responsabilităților Guvernului Federal în domeniul educației este definită în Legea fundamentală (Grundgesetz). Cu excepția cazului în care Legea fundamentală acordă competențe legislative Federației, landurile au dreptul de a legifera. În cadrul sistemului de învățământ, acest lucru se aplică sectorului școlar, sectorului învățământului superior, educației adulților și educației continue. Administrarea sistemului de învățământ în aceste zone este aproape exclusiv o chestiune de la Landuri.

Pe lângă împărțirea responsabilităților descrisă mai sus, Legea fundamentală prevede, de asemenea, forme speciale de cooperare între Federație și Länder în domeniul așa-numitelor sarcini comune (Gemeinschaftsaufgaben).

Educația și îngrijirea timpurii nu fac parte din sistemul școlar organizat de stat din Germania, ci sunt aproape exclusiv alocate sectorului de bunăstare a copiilor și tinerilor. La nivel federal, în cadrul responsabilității bunăstării publice revine Ministerului Federal pentru Afaceri Familiei, Vârstnici, Femei și Tineret (Bundesministerium für Familie, Senioren, Frauen und Jugend – BMFSFJ), la nivelul landurilor, ministerele de Tineret și Afaceri Sociale și, parțial, și Ministerele Educației și Afacerilor Culturale, sunt autoritățile competente.

După etapa de școală primară, după clasa a 4-a (la Berlin și Brandenburg după clasa a 6-a), are loc o împărțire timpurie în traseele educaționale Hauptschule, Realschule și Gymnasium.

Educația și formarea profesională se desfășoară în sistemul dual. Formarea se desfășoară în două locuri de învățare: la locul de muncă și într-o Berufsschule (școală profesională).

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Educație și îngrijire timpurie

 

Educația timpurie este asigurată de instituții care acoperă copiii până la vârsta de șase ani la care încep de obicei școala. Copiii de vârstă școlară care nu au atins încă un nivel suficient de dezvoltare pentru a urma o școală au o altă opțiune în unele landuri, și anume Schulkindergärten și Vorklassen. Aceste instituții sunt fie alocate copilăriei timpurii, fie sectorului primar, în funcție de landul respectiv.

 

Educatie obligatorie

 

De regulă, școlarizarea generală obligatorie începe pentru toți copiii din Republica Federală Germania în anul în care împlinesc vârsta de șase ani și implică nouă ani de școlarizare cu normă întreagă. Acei tineri care nu frecventează o școală de învățământ general cu normă întreagă sau o școală profesională la nivel secundar superior, odată ce și-au încheiat perioada de școlarizare generală obligatorie, trebuie să urmeze în continuare școala cu frecvență redusă (obligatoriu Berufsschule frecvență – Berufsschulpflicht). Aceasta durează de obicei trei ani.

 

Învățământul primar

 

De regulă, în anul în care copiii împlinesc vârsta de șase ani, aceștia sunt obligați să urmeze școala primară. Toți elevii din Germania intră în Grundschule, care în aproape toate landurile acoperă clasele 1-4 (în Berlin și Brandenburg clasele 1-6).

 

Învățământ secundar

 

După etapa de școală primară, învățământul secundar din landuri se caracterizează prin împărțirea în diferite căi de învățământ cu certificatele de absolvire și calificările respective pentru care sunt responsabile diferitele tipuri de școli. Odată ce elevii au terminat școala obligatorie, trec în învățământul secundar superior. Gama de cursuri oferite include învățământ general și școli profesionale cu normă întreagă, precum și formare profesională în cadrul Sistemului dual (sistem dual).

La tipurile de școli care oferă un singur curs de educație, toată predarea este canalizată către o anumită calificare. Acestea au fost în mod tradițional Hauptschule, Realschule și Gymnasium. Schularten mit mehreren Bildungsgängen (școli care oferă mai mult de un tip de curs de educație) aduc două sau trei cursuri de educație sub o singură umbrelă. În majoritatea landurilor, acestea au dus între timp la desființarea Hauptschule și Realschule.

Pentru elevii cu sonderpädagogischer Förderbedarf (cerințe educaționale speciale), în plus, în cadrul organizațional al învățământului general și profesional, au fost înființate diferite tipuri de sonderpädagogische Bildungseinrichtungen (școli speciale).

Odată ce elevii au terminat școala obligatorie – în general când împlinesc vârsta de 15 ani – trec în învățământul secundar superior. Tipul de școală înscris depinde de calificările și drepturile obținute la sfârșitul învățământului secundar inferior. Gama de cursuri oferite include învățământ general și școli profesionale cu normă întreagă, precum și educație și formare profesională în cadrul Sistemului dual (sistem dual).

 

Educatie – Educație tertiaraterțiară

 

Sectorul terțiar cuprinde instituții de învățământ superior (universități, Fachhochschulencolegii tehnice, colegii de artă și muzică) și alte instituții care oferă cursuri de studii care se califică pentru intrarea într-o profesie studenților care au absolvit nivelul secundar superior și au obținut o calificare de admitere în învățământul superior.

În plus, există o serie de instituții speciale de învățământ superior care admit doar anumite grupuri, de ex. instituțiile de învățământ superior ale Forțelor Armate Federale și Verwaltungsfachhochschulen colegii administrativeși nu sunt luate în considerare mai jos.

Cei cu o calificare de intrare în învățământul superior pot alege, de asemenea, să intre într-o Berufsakademie academie profesională oferită de unele landuri ca alternativă la învățământul superior. La Studienakademien (instituții de studiu) de stat sau recunoscute de stat și în companii studenții primesc pregătire academică, dar, în același timp, practică în carieră.

Fachschulenșcoli tehnice și Fachakademien academii profesionale din Bayern sunt instituții de educație profesională continuă care, de regulă, necesită finalizarea educației și formării profesionale relevante într-oun anerkannter Ausbildungsberuf (ocupație recunoscută care necesită pregătire formală) și un loc de muncă relevant. Nivelul de calificare atins aici este comparabil cu primul nivel al sectorului terțiar în conformitate cu Clasificarea Internațională Standard a Educației ISCED.

 

Educația adulților și învățarea pe tot parcursul vieții

 

Activitățile statului în domeniul formării continue sunt, în cea mai mare parte, limitate la stabilirea de principii și la emiterea de reglementări privind organizarea și finanțarea. Astfel de principii și reglementări sunt consacrate în legislația guvernului federal și a landurilor. Reglementările de stat vizează stabilirea condiţiilor generale pentru dezvoltarea optimă a contribuţiei educaţiei continue la învăţarea pe tot parcursul vieţii.

Ca parte a învățării pe tot parcursul vieții, educația continuă capătă o importanță mai mare și devine din ce în ce mai mult un domeniu de educație în sine. Ca răspuns la gama largă de solicitări făcute cu privire la educația continuă, a fost dezvoltată o structură diferențiată. Educația continuă este oferită de instituțiile municipale, în special Volkshochschulencolegii comunitare, precum și de instituții private, instituții bisericești, sindicate, diferite camere de industrie și comerț, partide și asociații politice, companii și autorități publice, centre de educație pentru familie, academii, Fachschulen,școli tehnice, instituții de învățământ superior și instituții de învățământ la distanță. Radio si televiziune.

 

GRECIA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Furnizarea de educație gratuită tuturor cetățenilor și la toate nivelurile sistemului de învățământ de stat este un principiu constituțional al statului grec.

Sistemul educațional grec este centralizat. În cadrul acesteia predomină legile naționale, decretele prezidențiale și actele ministeriale.

Nivel central Organul administrativ central pentru sistemul de învățământ din toate domeniile, agențiile și nivelurile este Ministerul Educației și Cultelor.

Ea ia deciziile cheie legate de obiectivele pe termen lung. De asemenea, reglementează diverse aspecte, cum ar fi conținutul curriculei, recrutarea personalului și finanțarea.

 

La nivel regional și local

 

La nivel regional, direcțiile regionale de educație supraveghează implementarea politicii educaționale naționale.

La nivel local, direcțiile de învățământ primar și gimnazial supraveghează toate școlile din raza lor. La rândul lor, unitățile școlare se asigură că funcționează fără probleme.

 

Profesori

 

Oficialii din învățământul țării sunt absolvenți de studii superioare.

Principala cale de predare în școlile primare este de a lua o diplomă de 4 ani într-un departament pedagogic.

În școlile secundare, majoritatea profesorilor urmează o diplomă de 4 sau 5 ani la o facultăți de formare a profesorilor.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Învățământul obligatoriu durează 11 ani, de la 4 la 15 ani. Etapele învățământului grecesc sunt în principal 3:

* Învățământul primar

* Învățământul primar include școlile preșcolare și primare

* Nipiagogeio (școala preșcolară) din Grecia a devenit obligatorie pentru toți copiii de 4 ani, începând cu anul școlar 2018/19. Anul școlar 2020/21 prevede integrarea școlii preșcolare obligatorii de doi ani în puținele municipii rămase.

-Centrele pentru sugari (vrefikoi stathmoipepiniere), centrele pentru sugari/copii (vrefonipiakoi stathmoipepiniere) și centrele pentru copii (paidikoi stathmoipepiniere) reprezintă îngrijirea copiilor timpurii. Acestea sunt conduse în atribuțiile autorităților municipale. Acestea sunt destinate copiilor cu vârsta cuprinsă între 2 luni și până la vârsta de începere a învățământului obligatoriu.

 

Șoala primară

 

Învățământul primar este următoarea etapă. Dimotiko scholeio (școala primară) se întinde pe 6 ani. Se referă la copiii cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani.

Din anul școlar 2016/17, există un singur tip de școală cu un nou program zilnic revizuit. În acest cadru, toate școlile preșcolare și primare oferă un program opțional de toată ziua.

 

Studii medii

 

Învățământul secundar include două cicluri de studiu:

-Gimnazie

Prima este obligatorie și corespunde gimnaziului (gimnaziul).

*Durează 3 ani

*Oferă educație generală

*Acoperă vârstele 12-15

*Este o condiție prealabilă pentru înscrierea la școlile secundare generale sau profesionale

-Liceu*

Paralel cu liceuimerisio (zi) gymnasio, și esperino seral (seara) funcțio-nează. Prezența începe la vârsta de 14 ani.

-Lykeio

Al doilea este opțional geniko sau epangelmatiko lykeio (școală secundară generală sau profesională).

*Durează 3 ani

*Elevii se înscriu la vârsta de 15 ani

Există două tipuri diferite:

• Geniko (general) lykeioLiceu general. Are o durată de 3 ani și include

atât discipline de bază comune, cât și discipline opționale de specializare

• Epangelmatiko Liceu profesional (vocațional) lykeio. Oferă două cicluri de

studii:

Ciclul secundar;

* Ciclul post-liceal opțional, așa-numita „clasă de ucenicie”.

* Paralel cu ciclul liceul, există și:

• Esperina genika – Liceu general (general seralde seară) lykeia
• Esperina epangelmatikaLiceu seral de afaceri (profesională de seară) lykeia.

 

Învățământul terțiar

 

Învățământul superior este ultimul nivel al sistemului de învățământ formal. Majoritatea programelor de licență durează 4 ani academici de studiu cu normă întreagă.

Cursurile postuniversitare durează de la unu la doi ani, în timp ce doctoratele durează cel puțin 3 ani.

EL cuprinde:

Sectorul universitar : universități; Politehnica;

Școala de Arte Plastice;

Sectorul tehnologic:

– Instituții de învățământ tehnologic

– Școala de Învățământ Pedagogic și Tehnologic (ASPETE).

Se observă că instituțiile de învățământ tehnologic (TEI) au fuzionat cu institutele de învățământ superior (AEI).

Învățarea pe tot parcursul vieții

Politica de învățare pe tot parcursul vieții din Grecia face parte dintr-un plan de dezvoltare mai larg. Legea 4763/2020 urmărește reformarea în continuare a structurilor LLL și facilitarea implementării politicii LLL. Secretariatul General pentru Educație Profesională, Formare și Învățare pe tot parcursul vieții și Tineret planifică politica publică a LLL și tineret. Educația non-formală poate duce la certificări recunoscute la nivel național. Învățarea pe tot parcursul vieții este oferită la:

*Șcholeia defteris efkairias (școli a doua șansă – SDE)

*Institouta epangelmatikis katartisis (institute de formare profesională – IEK)

*Știtute de formare profesională – IEK

*știtute de formare profesională – IEK vieții din Grecia face parte dintr-un plan de dezvoltare mai larg. Legea 4763/ Prin Legea 4763/2020 se introduce un Sistem Național de Educație și Formare care se dezvoltă pe linia nivelurilor 3, 4 și 5 din Cadrul European al Calificărilor (EQF). Structurile LLL incluse în sistemul de învățământ formal sunt școlile a doua șansă (SDE) și institutele de formare profesională (IEK). Reforma prevede crearea de școli postliceale neobligatorii pentru vârste cuprinse între 16 și 23 de ani (ESK și EPAS) care vor fi incluse în sistemul de învățământ formal.

Centrele de învățare pe tot parcursul vieții (KDVM) și colegiile fac parte din sistemul de educație non-formală.

 

ELVEȚIA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Elveția este o țară federală și multilingvă cu un sistem de învățământ descentralizat. Responsabilitatea principală pentru educație revine celor 26 de cantoane (state). În timp ce cantoanele sunt responsabile pentru învățământul obligatoriu, cantoanele și guvernul federal împart responsabilitățile pentru învățământul post-obligatoriu (școli de învățământ general, educație și formare profesională și profesională, universități). Descentralizarea se reflectă în faptul că cantoanele și municipalitățile lor finanțează 90% din cheltuielile publice pentru educație.

Confederația și Cantoanele au obligația comună de a asigura un grad ridicat de calitate și permeabilitate în cadrul sistemului de învățământ. În îndeplinirea acestei sarcini, întregul sistem de învățământ din Elveția este monitorizat sistematic, provocările cheie sunt identificate și atingerea obiectivelor politicii este evaluată în mod regulat. Raportul elvețian al educației, care este publicat la fiecare patru ani, este un rezultat al acestui proces de monitorizare.

În învățământul obligatoriu, 95% dintre toți copiii frecventează școlile publice din municipiul lor local. În învățământul obligatoriu nu există o alegere liberă a școlii. Școlile publice joacă un rol important în integrare. Copiii care au medii sociale, lingvistice și culturale diferite frecventează aceeași școală. Școlile publice din învățământul obligatoriu sunt gratuite. Fiecare Canton este responsabil pentru elaborarea curriculum-ului, inclusiv perioadele de predare săptămânale pe materie și clasă. Nu există curriculum național. Cu toate acestea, Constituția federală obligă cantoanele să-și coordoneze și să-și armonizeze sistemele de învățământ în ceea ce privește structura și obiectivele. Cantoanele au dezvoltat, de exemplu, programe lingvistice-regiune pentru învățământul obligatoriu, care sunt în prezent introduse.

Limba de predare este germana, franceza, italiana sau romana, in functiefuncție de regiunea lingvistica. În mod tradițional, învățarea limbilor străine este importantă în Elveția. Elevii învață o a doua limbă oficială a Elveției, precum și engleza în timpul anilor de școală obligatorie.

Elveția are un sistem de învățământ profesional și profesional (VET) puternic. Oferă în principal programe VET cu două căi la nivel secundar superior (combinând o ucenicie într-o companie de formare cu 1-2 zile de predare la clasă la o școală profesională) și programe ample de educație profesională de nivel terțiar.

Două treimi din toți tinerii care ies din învățământul obligatoriu se înscriu în VET, ceea ce le oferă o bază solidă într-o anumită ocupație (există aproximativ 230 de profesii din care să aleagă). Aproximativ o treime optează pentru formarea continuă la o școală secundară superioară de specialitate sau de bacalaureat, care îi pregătește pentru învățământul terțiar la o universitate.

Accesul deschis la diferite tipuri de educație și un grad ridicat de permeabilitate între programe joacă un rol important: oricine are calificările necesare poate urma, în general, cursurile la alegere. Cu câteva excepții (numerus clausus în programele specifice), o diplomă de bacalaureat permite alegerea liberă a universității, precum și a programului de studii. VET face obiectul unor restricții din cauza plafoanelor pentru posturile de ucenicie. Există multe modalități de a intra sau de a vă transfera la un program de formare sau de școală sau de a participa la un program de formare de recuperare. O diplomă federală VET combinată cu un bacalaureat profesional federal, de exemplu, deschide calea către universitățile de științe aplicate. Prin promovarea unui test suplimentar de aptitudini, studenții au opțiunea de a se înscrie la o universitate sau la un institut federal de tehnologie.

Peste 90% din toți tinerii obțin un certificat sau o diplomă la nivel secundar superior, care facilitează intrarea directă pe piața muncii sau le permite să continue studiile la nivel terțiar.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Există diverse facilități și servicii de îngrijire a copiilor: centre de zi, precum și aranjamente informale de îngrijire, cum ar fi îngrijirea de către persoane private (de exemplu, bunici, vecini, prieteni), grupuri de joacă etc. Toate aceste servicii de îngrijire a copiilor sunt voluntare, iar părinții le folosesc la discreția lor. Ponderea îngrijirii informale în Elveția este relativ mare. Părinții care folosesc îngrijirea formală a copiilor plătesc o parte din costuri. Nu există niciun drept legal la un loc ECEC pentru copiii cu vârsta sub patru ani.

 

EducatieEducație obligatorie

 

Învățământul obligatoriu se instalează pentru copii la vârsta de patru ani și durează unsprezece ani. Nivelul primar include doi ani de grădiniță sau un prim ciclu de învățare și cuprinde opt ani (șapte ani în Cantonul Ticino).

Nivelul secundar inferior durează trei ani (patru ani în Cantonul Ticino). În învățământul secundar inferior, predarea se realizează la diferite niveluri de performanță (urmărire). Elevii termină învăţământul obligatoriu la vârsta de 15/16 ani.

 

Învățământul secundar superior

 

Învățământul secundar superior este împărțit în programe de învățământ general și programe de educație și formare profesională (VET). Programele de învățământ general includ școli secundare superioare de specialitate. Ele nu conduc la calificări profesionale, ci se pregătesc pentru programe de învățământ de nivel terțiar. [VET] adolescenții învață o profesie. VET este finalizat în mare parte la companii de formare (ucenicie) combinată cu educația la școală VET. Adolescenții termină studiile medii superioare la vârsta de 18/19 ani. Aproximativ o treime dintre adolescenți dobândesc o formă de bacalaureat: bacalaureat, bacalaureat de specialitate sau vocațional.

 

Nivel terțiar

 

Nivelul terțiar cuprinde universități, universități ți de științe aplicate, universități de formare a profesorilor și, ca al doilea pilon important, instituții, care oferă educație și formare profesională (PET). Acesta din urmă se adresează persoanelor cu o diplomă VET secundar superior și mai mulți ani de experiență profesională, permițându-le să obțină studii de specialitate și calificări suplimentare. Acesta cuprinde diplome specializzata superiore [colegiu PET], un brevet federal [diplomă federală PET] sau o diplomă federală PET avansată. 45% dintre adulți obțin o diplomă sau o diplomă de învățământ terțiar, 30% de la o universitate, 15% de la o instituție PET.

 

Educație și formare continuă

 

Educația și formarea continuă se caracterizează prin eterogenitate, de ex. privind responsabilitatea, reglementarea, finanțarea și tipurile de programe. Părțile private îndeplinesc un rol cheie, având responsabilitatea generală, precum și furnizarea și finanțarea educației și formării continue. Confederația și cantoanele îndeplinesc în principal un rol subsidiar.

 

MAREA BRITANIE

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Responsabilitatea generală pentru sistemul educațional din Anglia revine Departamentului pentru Educație (DfE) al guvernului Regatului Unit. Spre deosebire de Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, Anglia nu are propriul guvern descentralizat.

Părinții sunt responsabili să se asigure că copiii de vârsta școlară obligatorie (5-16 ani) primesc o educație eficientă cu normă întreagă, adecvată vârstei, abilităților, aptitudinilor și oricăror nevoi educaționale speciale pe care le pot avea. Acest lucru poate fi prin prezența regulată la școală sau altfel. Deși educația este obligatorie, școala nu este, iar părinții își pot educa copilul acasă fără a solicita aprobare.

Există, de asemenea, o cerință ca un tânăr cu vârsta peste 16 ani să participe la una dintre următoarele până la 18 ani:

 

Învățământ cu normă întreagă, o ucenicie sau un stagiu

 

Minim 20 de ore pe săptămână de muncă sau de voluntariat în timpul studiilor sau formării cu fracțiune de normă.

Autoritățile locale (AL) trebuie să ajute copiii cărora le lipsește educația să se întoarcă la educație. Ei trebuie, de asemenea, să promoveze participarea la educație și formare a tinerilor de 16 și 17 ani și să identifice pe cei care nu sunt în educație, angajare sau formare (NEET).

 

Guvernare și responsabilitate

 

Reformele din anii 1980 și 1990 au schimbat echilibrul responsabilităților pentru învățământul finanțat din fonduri publice în afara învățământului superior. Școlile au devenit mai autonome pe măsură ce responsabilitatea pentru personal și bugete a fost delegată organului de conducere al fiecărei școli; colegiile de studii ulterioare au fost încorporate ca organisme autonome; și a fost elaborat un cadru național de responsabilitate, cu rezultate pentru cursanți bazate pe obținerea la teste și calificări furnizate extern.

În 1992, a fost înființată inspecția externă de către Ofsted. În septembrie 2019, Cadrul de inspecție în educație (EIF) a înlocuit cadrul comun de inspecție (CIF), care a fost utilizat din septembrie 2015, pentru inspectarea furnizorilor de educație și îngrijire a copiilor mici, școli, colegii, învățământ la locul de muncă și furnizori de educație pentru adulți. . Rapoartele de inspecție sunt publicate și furnizorii pot fi supuși intervenției dacă există domenii importante de îmbunătățire.

Reforme ulterioare au afectat școlile din 2010. Academiile formează acum o minoritate substanțială a școlilor primare și o majoritate a școlilor secundare și, în multe academii, responsabilitatea s-a mutat de la organismul de conducere local la un consiliu central de administrație într-un trust multi-academie (MAT) . Opt comisari regionali de școli asigură supravegherea academiilor și acum, de asemenea, a școlilor întreținute cu performanțe slabe.

Deși rolul lor s-a redus considerabil începând cu anii 1980, autoritățile locale își păstrează datoria de a asigura o ofertă suficientă de locuri școlare, de a sprijini îmbunătățirea școlii și de a sprijini copiii și tinerii vulnerabili.

Există o tradiție puternică a învățământului privat în Anglia. Școlile independente, altele decât academiile, nu primesc finanțare publică directă.

 

Curriculumul școlar

 

Curriculum-ul școlar este încadrat în scopuri largi de a promova dezvoltarea spirituală, morală, culturală, mentală și fizică a elevilor și de a-i pregăti pentru oportunitățile, responsabilitățile și experiențele vieții ulterioare. Aceste obiective au fost stabilite pentru prima dată prin Legea Educației din 1944.

Un curriculum național a fost introdus în temeiul Legii de reformă a educației din 1988, dându-le elevilor dreptul la un curriculum larg și echilibrat și stabilind standarde de realizare. RepromulgataRepromulgată prin Legea Educației din 2002 și revizuită ultima dată în 2014, curriculum-ul național specifică discipline obligatorii, programe de studiu și domenii de drept pentru vârstele 5-16, deși nu prescrie ore de predare. Este alături de cerințele pentru educația religioasă, relații, educația sexuală și pentru sănătate și educația pentru carieră și este obligatorie pentru școlile întreținute, dar nu pentru academii.

Elevii sunt organizați pe grupe de ani în funcție de vârstă și pot fi predați la unele discipline în funcție de abilități. Repetarea notelor și urmărirea timpurie în diferite programe de studiu nu sunt tipice.

 

Calificări

 

Începând cu vârsta de 14 ani, curriculumul este încadrat de calificări externe, furnizate de organizații independente de acordare și reglementate de Ofqual. Calificărilor li se atribuie niveluri de dificultate în Cadrul Reglementat al Calificărilor (RQF), care găzduiește toate calificările generale și profesionale reglementate în afara învățământului superior.

Calificările pot fi luate la orice vârstă, oferind o structură pentru progresul de la școală la învățarea la adulți.

Calificările generale și profesionale au suferit o reformă considerabilă din 2010, cu scopul de a îmbunătăți relevanța și rigoarea.

 

Autonomia învățământului superior

 

Instituțiile de învățământ superior (IIS) sunt organisme private care, sub rezerva competențelor lor de acordare a diplomelor, sunt libere să conceapă programe și premii și să stabilească condițiile în care sunt acordate. Nu există un sistem de acreditare a instituțiilor de învățământ superior, dar capacitatea acestora de a-și gestiona propria calitate și standarde este evaluată de Agenția de Asigurare a Calității pentru Învățământul Superior (QAA), având drept punct de referință Codul Calității din Regatul Unit.

Un nou cadru de reglementare a fost stabilit în 2018, supravegheat de Oficiul pentru Studenți (OfS). Acest lucru urmărește să faciliteze lansarea noilor furnizori de înaltă calitate, să obțină competențe de acordare a diplomelor și să asigure titlul universitar. OFfS operează, de asemenea, Excelența în predare și Cadrul de rezultate ale elevilor Teaching Excellence and Student Outcomes Framework (TEF) pentru a recunoaște și recompensa predarea de înaltă calitate în învățământul superior.

A existat o trecere de la finanțarea publică directă pentru predare la taxele de școlarizare susținute de împrumuturi publice, cu noi regimuri de taxe introduse în 2006, 2012 și 2017.

Infrastructura de cercetare este susținută de granturi bloc, alocate pe baza Cadrului de excelență în cercetare (REF), în timp ce granturile sunt acordate pentru proiecte și programe specifice.

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Învățământul cu normă întreagă este obligatoriu de la termenul care urmează împlinirii a 5 ani a copilului și până la împlinirea vârstei de 16 ani. În plus, tinerii trebuie să urmeze studii sau formare cu frecvență completă sau parțială până la 18 ani.

 

Prestarea cu fracțiune de normă este gratuită pentru părinți pentru toți copiii de la vârsta de 3 ani și copiii defavorizați de la vârsta de 2 ani. Pentru copiii părinților care lucrează, dreptul este de 30 (în loc de 15) de ore pe săptămână.

De la 4 la 5 ani, cei mai mulți copii urmează o oră de primire a școlii primare cu normă întreagă.

Un cadru statutar comun reglementează educația timpurie și furnizarea de îngrijire a copiilor de la 0 la 5 în toate setările, inclusiv grădinițele, școlile primare și academiile întreținute, instituțiile private și voluntare și îngrijitorii de copii înregistrate.

 

Învățământul primar constă în Etapa Cheie 1 pentru vârstele de la 5 la 7 ani și Etapa Cheie 2 pentru vârsta cuprinsă între 7 și 11 ani.

Școlile primare sunt fie școli întreținute, fie academii. Aproape toate sunt mixte și aproximativ o treime sunt școli religioase.

Testele naționale de engleză și matematică la 11 ani sunt importante pentru responsabilitatea școlii, dar nu influențează admiterea la școala secundară.

 

Key Stage 3 este pentru vârstele între 11 și 14 ani. Este oferit în școlile secundare care se adresează elevilor între 11 și 16 ani sau 18/19 ani.

Școlile secundare sunt fie școli întreținute, fie academii. Ele pot fi mixte sau de un singur sex și aproximativ o cincime sunt școli de credință. Majoritatea admit elevi fără a se face referire la criteriile academice. În câteva domenii, școlile gramaticale selectează elevii pe baza performanței la un examen.

 

Etapa cheie 4

 

Elevii continuă în mod normal la aceeași școală secundară pentru Etapa Cheie 4, care este pentru vârste cuprinse între 14 și 16 ani.

Atingerea la sfârșitul etapei cheie 4 este măsurată în principal prin intermediul GCSE-urilor. Alături de acestea pot fi oferite calificări profesionale, inclusiv premii tehnice.

Aceste calificări sunt importante pentru responsabilitatea școlii și pentru progresul persoanelor în educație/formare și tranziția pe piața muncii.

 

16 până la 18/19

 

De la 16 la 18/19 ani, tinerii trebuie să urmeze studii sau formare cu normă întreagă sau parțială. Ei pot continua la aceeași școală secundară în clasa a șasea; într-o altă școală forma a șasea; într-o facultate de clasa a șasea; într-o facultate de studii ulterioare (FE); sau începe o ucenicie sau un stagiu.

Programele de studii pot conține o combinație de calificări generale și profesionale. Majoritatea rutelor generale duc la două sau trei niveluri A (calificări de nivel 3). Colegiile FE oferă de obicei o gamă mai largă de opțiuni profesionale la nivelul 3, inclusiv calificări generale aplicate într-o zonă profesională și niveluri tehnice într-o ocupație recunoscută. Elevii care nu sunt încă pregătiți pentru studiile de nivelul 3 pot finaliza certificate tehnice (calificări de nivel 2 referitoare la o anumită industrie, ocupație sau grup ocupațional). De asemenea, sunt disponibile calificări de nivel 1 și nivel de intrare.

Uceniciile sunt programe de formare la locul de muncă pentru persoane care nu urmează studii cu normă întreagă cu vârsta de 16 ani și peste. Ele pot fi finalizate la diferite niveluri de calificare.

Stagiile sunt pentru tinerii care nu sunt pregătiți să înceapă o ucenicie.

 

Învățarea adulților

 

Învățarea adulților include ucenicie și furnizarea de servicii pentru a crește performanța în abilitățile de bază, concentrându-se în principal pe calificările de limba engleză și matematică. Majoritatea programelor finanțate din fonduri publice conduc la o calificare în cadrul Reglementat al Calificărilor (RQF). Alte programe îi încurajează pe cei mai greu accesibile adulți să revină la învățare și la angajare.

ISCED 5, 6, 7, 8 – Programele sunt structurate pe un cadru pe cinci niveluri care se aliniază cu cele mai înalte cinci niveluri ale Cadrului Reglementat al Calificărilor (RQF) și cu trei cicluri de studii de licență, master și doctorat. Cadrul include programe scurte, cum ar fi diplome de bază și certificate postuniversitare.

Programele sunt oferite de instituții de învățământ superior, colegii de învățământ superior și furnizori alternativi.

Instituțiile își stabilesc politicile de admitere și există variații mari în competiția pentru locuri. Nivelurile A sunt cea mai comună calificare de intrare în programele de licență, dar pot fi acceptate și alte calificări. Rute bine stabilite, cum ar fi programele Access, există pentru cursanții maturi care nu au calificări formale.

 

ITALIA

 

1.- Caracteristicile cheie ale sistemului de învățământ

 

Sistemul de învățământ este organizat după principiile subsidiarității și ale autonomiei instituțiilor.

Statul are competențe legislative exclusive cu privire la organizarea generală a sistemului de învățământ (de exemplu, standardele minime de educație, personalul școlii, asigurarea calității, resursele financiare ale statului). Ministerul Educației și Ministerul Universității și Cercetării sunt responsabile de administrarea generală a educației la nivel național pentru domeniile relevante, respectiv. Ministerul Educației dispune de birouri descentralizate (Oficiile Școlilor Regionale – USR) care garantează aplicarea prevederilor generale și respectarea cerințelor minime de performanță și a standardelor în fiecare Regiune.

Regiunile au responsabilitate comună cu statul în unele sectoare ale sistemului de învățământ (de exemplu, organizarea ECEC (0-3), calendarul școlar, distribuția școlilor pe teritoriul lor, dreptul la studii la nivel superior). Regiunile au competență legislativă exclusivă în organizarea sistemului regional de educație și formare profesională.

Autoritățile locale organizează oferta (de exemplu, întreținerea spațiilor, fuzionarea sau înființarea de școli, transportul elevilor) de la ECEC la învățământul secundar superior la nivel local.

Școlile au un grad ridicat de autonomie: definesc programele de învățământ, extind oferta educațională, organizează predarea (timp școlar și grupe de elevi). La fiecare trei ani, școlile își elaborează propriul „plan de ofertă educațională pe trei ani” (Piano triennale dell’offerta formativa – PTOF).

La nivel de învățământ superior, universitățile și instituțiile de învățământ superior pentru arte plastice, muzică și dans (Alta formazione artistica, musicale e coreutica – Afam) au autonomie statutară, de reglementare, de predare și organizatorică.

Sistemul de învățământ italian este în principal un sistem public de stat. Totuși, subiecții privați și organismele publice pot înființa instituții de învățământ. Astfel de școli non-statale pot fi fie egale cu școlile de stat (numite școli paritare), fie doar școli private. Acestea din urmă nu pot emite calificări.

Statul finanțează direct școlile de stat. Scuolele paritare primesc contribuții de stat conform criteriilor stabilite anual de Ministerul Educației.

Educația la domiciliu în timpul învățământului obligatoriu este o opțiune posibilă numai în anumite condiții. Elevii care frecventează o școală doar privată sau o școală parentală trebuie să susțină examene specifice pentru a dovedi dobândirea competențelor așteptate.

Includere – Educația la toate nivelurile trebuie să fie deschisă tuturor: cetățenilor italieni, precum și minori străini din țările UE și din afara UE. Învățământul obligatoriu este gratuit.

Principiul incluziunii se aplică și elevilor cu dizabilități, elevilor cu dezavantaje sociale și economice și elevilor imigranți. În astfel de circumstanțe, măsurile se concentrează pe personalizare și flexibilitate didactică și, în cazul imigranților cu un nivel scăzut de limba italiană, pe suport lingvistic.

Statul garantează, de asemenea, dreptul la educație elevilor/elevilor care nu pot merge la școală din cauza spitalizării, deținuților sau la domiciliu pentru o boală prelungită (a se vedea secțiunea „Variații organizaționale și structuri alternative în învățământul secundar”).

 

2.- Etapele sistemului de învățământ

 

Sistemul italian de educație și formare include ECEC (0-3 și 3-6), învățământ primar, secundar, postsecundar și superior.

 

Educație și îngrijire timpurie a copilăriei (ECEC)

 

ECEC pentru copii cu vârsta mai mică de 3 ani este oferit de serviciile educaționale (servizi educativi per l’infanzia)

ECEC pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani este disponibil în școlile preprimare (scuole dell’infanzia).

Cele două oferte alcătuiesc un singur sistem ECEC, numit „sistem integrat”, care face parte din sistemul de învățământ și nu este obligatoriu. Deși fac parte din același sistem, ECEC 0-3 este organizat de Regiuni conform legislațiilor regionale unice, în timp ce oferta 3-6 este în responsabilitatea Ministerului Educației.

 

Educatie obligatorie

 

Învățământul obligatoriu începe la vârsta de 6 ani și durează 10 ani până la vârsta de 16 ani. Acesta acoperă întreg primul ciclu de învățământ și doi ani ai celui de-al doilea ciclu. Ultimii doi ani de învățământ obligatoriu pot fi urmați fie într-o școală secundară superioară, fie în cadrul sistemului regional de educație și formare profesională.

Învățământul obligatoriu se poate desfășura fie la școala de stat, fie la școala paritară sau, în anumite condiții, la școlile private sau prin învățământ la domiciliu.

În plus, toată lumea are dreptul și îndatorirea (diritto/dovere) de a primi educație și formare pe o perioadă de cel puțin 12 ani în cadrul sistemului de învățământ sau până când a obținut o calificare profesională de trei ani până la vârsta de 18 ani.

 

Primul ciclu de învățământ

 

Primul ciclu de învățământ este obligatoriu și este alcătuit din învățământul primar și secundar inferior.

• Învățământul primar începe la vârsta de 6 ani și durează 5 ani.
• Învățământul secundar inferior (scuola secondaria di I grado) începe la vârsta de 11 ani și durează 3 ani.

În cadrul primului ciclu, elevii trec de la un nivel la altul fără examene. La sfârșitul primului ciclu de învățământ, elevii care promovează examenul final de stat trec direct la ciclul II de învățământ, primii doi ani fiind obligatorii.

 

Ciclul II de învățământ

 

Al doilea ciclu de învățământ începe la vârsta de 14 ani și oferă două căi diferite:

Furnizorii învăţământul secundar superior

Sistemul regional de formare profesională (IFP).

Primii doi ani ai ciclului II de învățământ sunt obligatorii.

Învățământul secundar superior (scuola secondaria di II grado) oferă atât programe generale (liceo) cât și profesionale (tehnice și profesionale). Cursurile durează 5 ani. La finalul învățământului gimnazial superior, elevii care promovează cu succes examenul de final, primesc o adeverință care le dă acces la studii superioare.

Sistemul regional de formare profesională (IFP) oferă cursuri de trei sau patru ani organizate de agenții de formare acreditate sau de școlile secundare superioare. La sfârșitul cursurilor regionale, cursanții primesc o calificare care le oferă acces la cursuri profesionale regionale de nivelul doi sau, în anumite condiții, la cursuri de ciclu scurt la nivel de învățământ superior.

 

Educație înaltă

 

Următoarele institute oferă educație la nivel superior:

Universități (inclusiv politehnica); Instituții de învățământ pentru arte, muzică și dans de nivel înalt (Alta formazione artistica, musicale e coreutica – Afam); Școli superioare pentru mediatori lingvistici (SSML); Instituții tehnice superioare (Istituti tecnici superiosi – ITS).

• Accesul la programele universitare, Afam și SSML este exclusiv pentru studenții cu un certificat de absolvire a școlii secundare. Ministerul Educației și instituțiile individuale stabilesc condițiile specifice de admitere.
• Cursurile de la ITS sunt accesibile studenților cu un certificat de absolvire secundar superior și studenților care au urmat un curs profesional regional de patru ani, urmat de un curs suplimentar de un an în sistemul de învățământ și formare tehnică superioară (IFTS). ITS oferă programe de licență cu ciclu scurt, conform structurii Bologna.

 

Educația adulților

 

Educația adulților include toate activitățile care vizează îmbogățirea culturală, recalificarea și mobilitatea profesională a adulților. În termenul mai larg „educația adulților”, domeniul „educație școlară pentru adulți” (istruzione degli adulti) se referă numai la activitățile educaționale care vizează obținerea unei calificări, precum și la cursurile de alfabetizare și de limba italiană. Educația adulților este asigurată de centre de educație școlară pentru adulți (Centri provinciali per l’istruzione degli adulti – CPIA) și de școlile secundare superioare.

 

 

http://labirintuleducatiei.com/VII-modelele-educationale-din-lume.htm

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Importanța educației religioase

 

 

 

1.- Argumente pentru o educație religioasă în școală

 

 

 

 

Credem că promovarea în școală a unei culturi sau a unei educații religioase a elevilor este posibilă și necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirec-țională și polivalentă. Cum școala pregătește sistematic individul în perspec¬tivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora în mod firesc, organic, urmărindu se complementaritatea și continui-tatea de ordin instructiv și formativ. Contează ca aceste laturi ale educației să fie vizate nu în chip autarhic , concurențial, ci ca un demers educațional global, integrator, realizat cu profe¬sionalism și responsabilitate de către întreg corpul didactic. În favoarea ideii realizării educației religioase instituționalizate aducem următoarele argumente:

1. Argumentul cultural

 

Religia reprezintă (și) o formă de spiritualitate ce trebuie cunos¬cută de către elevi. Nu te poți considera persoană culturală dacă nu cunoști propriile referințe religioase sau pe cele ale persoanelor cu care coexiști în comunitate, dacă nu știi nimic despre istoria credințelor și religiilor, dacă nu înțelegi fenomenologia actului religios. A cunoaște propriile valori religioase, indiferent de extinderea lor în spațiul comunitar, reprezintă o modalitate de securizare culturală, o exigență ce atrage după sine buna situare în registrul cultural. De asemenea, a cunoaște și a respecta sancalteritatea reli¬gioasă constituie un semn de civilitate și de culturalitateculturalizate. Multe producții culturale (clasice sau contem-porane) se aflăoriginează în Biblie sau în Sfânta Tradiție. Sunt foarte multe pro¬ducții literare, plastice, cinematografice etc. în care se tematizează motive cu substrat religios. A te apropia de acestea înseamnă să actualizezi valori religioase specifice, încor¬porate cu prilejul unor programe de instruire. Instrucția de ordin religios ne mobilează mintea și sufletul, ne deschide spiritul către experiențe culturale diverse. A nu fi formați și în perspectivă religioasă înseamnă să rămânem „infirmi” din punct de vedere spiritual; s ar edita o nouă formă a analfabetismului, cel de ordin religios.

1. Argumentul psihologic

 

Educația religioasă invită la reflecție, la evidențierea eului, la autocunoaștere. Această activitate nu înseamnă numai transmitere de mesaje specifice, ci și conturare sau reformare a persoanei din perspectiva unor standarde valorice supe¬rioare. Desigur, prin religie se vizează și palierele atitudinale, de credințe, de reprezentări, de sentimente ale persoanei umane. În măsura în care substratul atitudinal și de credințe nu este impus, ci doar propus, acesta are o funcționalitate deosebit de importantă pentru multe persoane. Educația religioasă poate deveni un prilej de fortificare interioară, de identificare a sinelui, de descoperire a idealurilor, de reconvertire a persoanei spre lumea valorilor absolute. Pentru mulți semeni ai noștri recursul la religie poate fi vindecător, salvator. În nici un caz nu trebuie „folosită” religia ca un medicament, ca o supapă a pulsiunilor noastre, ca o instanță „psihanalitică” de rezolvare a problemelor personale. Se constată însă că oamenii credincioși sunt mai moderați, mai cumpătați, mai echilibrați.

1. Argumentul etic

 

Într-o perioadă de disoluție a reperelor morale, educația religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce privește aspectele relaționale, comportamentale la nivel individual sau social. Este evident că societatea românească trece printr o perioadă de criză morală și spirituală. Chiar codurile etice de sorginte laică sunt puse în chestiune și generează o anumită neîncredere, și datorită conotațiilor lor ideologice. Morala de tip religios poate umple un gol sau ne poate ajuta să depășim anumite sincope de orientare existențială. Înainte de a ajunge la autonomia morală, persoanele parcurg o perioadă de eteronomie morală, respectiv de ascultare, de supunere față de normative etice externe. Religia pre¬supune o normativitate cu un evident conținut moral. Există persoane rebele, care nu acceptă atât de ușor regulile impuse de instanțele „comune”, de semenii lui. Pentru acestea, dar și pentru ceilalți oameni, reliefarea unor comandamente transcendente, ce au o altă autoritate valorică și care pretind un anumit comportament, poate constitui o cale operativă de reglementare a conduitelor într o situație dată. Apare însă o chestiune de ordin deontologic: religia nu trebuie folosită ca un instrument pentru a rezolva o problemă, fie ea și presantă, dar circumstanțială. Preceptul religios nu trebuie să devină o „sperietoare” pentru firile difi¬cile, ci trebuie interiorizat, încorporat natural în modul nostru de a fi sau de a face.

1. Argumentul sociologic

 

Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza și a cimenta unitatea grupală, comunitară. Identitatea unei comunități se exprimă și prin îmbrățișarea unor valori religioase comune ce sunt adoptate și exprimate în mod liber. Educația în perspectiva valorilor religioase formează persoane ce se deschid ușor spre alții, se manifestă generos prin iubire, dăruire și înțelegerea aproapelui. Religia creștină funcționează ca un flux spiritual integrator, ca o formă subtilă de congregare a acțiunilor la nivel social. Avem nevoie în continuare de colectivități solidare, particulare, stabilizate cultural, care nu se disipează valoric în contact cu alte experiențe culturale. Aceasta nu înseamnă că grupul confesional, „poporul drept credincios” se va izola sau va „ataca” un alt grup, cu alte repere religioase. Orice comunitate se va caracteriza și printr o anumită „sintalitate” spirituală, o formă personalizată de manifestare, va da dovadă de demnitate, se va prezenta ca „personalitate” distinctă, cu o marcă aparte, fără infatuări sau autoflagelări gratuite. Este bine cinstit cel care își păs¬trează identitatea și nu are aroganța de a o impune și altora.

 

1. Argumentul istoric

 

Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare comunitar, național. Este lucru știut că încreștinareaîncreștinarea ținutului carpato¬ danubiano pontic a coincis, în mare, cu procesul de formare a poporului român. Creștinismul a fost un factor de perpetuare și continuitate socială sau culturală. Multe secole de cultură românească s au consumat în mănăstiri sau pe lângă biserici. Clerici importanți ortodocși, greco catolici, catolici etc. s au implicat în marile evenimente istorice care au marcat evoluția noastră mai veche sau mai recentă. A cunoaște toate aceste realizări constituie nu numai un semn de onestitate, de probitate retrospectivă, ci și de valorizare din perspectivă contemporană a unor realizări, în ideea creării de noi tipuri de solidaritate.

1. Argumentul ecumenic

 

Instrucția și formarea religioasă ne predispune și ne pregătește într o măsură mai mare pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntem instruiți (și) religios și ne postăm bine în perimetrul religiei proprii, devenim mai generoși cu alții, nu mai suntem suspicioși și nu mai vedem în ceilalți virtuale „pericole”. Numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge de celălalt, se închide în sine, se izolează, aruncă anatema spre altul. În măsura în care elevii își încorporează valorile specifice și experimentează credința proprie, ajung la acea capacitate empatică necesară pentru a înțelege credința celuilalt, a respecta sincer alteritatea confesională, a se deschide celuilalt, a i se dărui, a l prețui cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între per¬soane bine situate religios, instruite suficient, în cunoștință de cauză în ce privește religia proprie și alte religii sau confesiuni.

1. Argumentul teologic

 

Fiecare religie se perpetuează prin credincioșii ei. Problema răspândirii credinței, a inițierii și formării religioase ține de miezul intim al oricărui edificiu religios. De altfel, fiecare religie își asumă și un program educațional, pedagogic, pe măsură, care să cultive și să propage adevărurile de credință. Unde există credință religioasă, există și educație. Credința pretinde împărtășire, comuniune, mărturisire, efuziune de idei și simțire. Numeroase sunt chemările către educare și formare în Noul Testament. „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Învățându le să păzească câte v am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28.19 20). Acesta este crezul oricărui slujitor al Bisericii sau al oricărui susținător al ei. Pentru clerici, educația religioasă constituie o obligație explicită, de ordin deontologic, pastoral și educațional. În viziunea acestora, fiecare persoană trebuie îndreptată spre Dumnezeu, trebuie să ajungă la un sens profund al vieții și al existenței. Scopul ultim al formării religioase, în tradiția creștină, este mântuirea (salvarea), respectiv intrarea în Împărăția cerească. Pentru aceasta, este necesar să se folosească toate prilejurile, inclusiv în perimetrul școlar.

1. Argumentul pedagogic

 

A fi inițiat din punct de vedere religios înseamnă a fi educat în perspectiva autodevenirii, a avea capacitatea de a spori educația și de a o continua de unul singur.

Educația religioasă potențează dorința și responsabilitatea ea îmbunătățirii de sine. Principiul creștin de bază acesta este: fiecare persoană, indiferent de antecedentele sau statutul ei prezent, este pasibilă de urcuș, este capabilă de perfecționare și de mântuire până în ultima clipă. Educația în spirit religios poate constitui o cale de perfectare a persoanei și din punct de vedere inteectual, moral, estetic, civic, fizic etc. Reprezintă o modalitate de responsabilizare a eului în legătură cu opțiunile ulterioare. Cine este educat din punct de vedere religios are, principial, un start existențial favorizant și este pasibil de perfecționare.

(C. Cucoș, Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, ediția a doua, revăzută si adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 15-17).

 

2.- De ce e necesară educaţia religioasă în școli?

 

Educaţia religioasă în şcolile primare şi în gimnazii nu numai că este obligatorie, dar este şi hotărâtoare pentru creşterea copiilor, din cea mai fragedă vârsta, în credinţa adevărată în Dumnezeu, prin formarea şi pregătirea lor pentru viaţă.

 

De ce este necesară educaţia religioasă a copiilor în şcolile primare?

 

Trei sunt instituţiile de bază care contribuie la creşterea şi educaţia religioasă şi duhovnicească a copiilor până la vârsta de 14-16 ani.

 

Prima este familia, unde se nasc trupeşte şi sunt educaţi copiii de către părinţi, în iubire de Hristos, până la vârsta de șapte ani. A doua este şcoala primară şi gimnazială, unde copiii primesc primele cunoştinţe despre Dumnezeu şi despre morala creştină, de la învăţători şi preoţi. Iar a treia, şi cea mai înaltă şcoală de educaţie creştinească, este Biserica, maica de obşte a tuturor, în care copiii şi noi toţi, ne naştem duhovniceşte din apă şi din duh, prin Sfântul Botez, în numele Preasfintei Treimi şi unde fiecare îşi mărturiseşte păcatele, primeşte Sfânta Împărtăşanie şi se uneşte tainic, prin rugăciune şi învăţătură, cu lisus Hristos, Mântuitorul lumii. De aceea, educaţia religioasă în şcolile primare şi în gimnazii nu numai că este obligatorie, dar este şi hotărâtoare pentru creşterea copiilor, din cea mai fragedă vârstă, în credinţa adevărată în Dumnezeu, prin formarea şi pregătirea lor pentru viaţă.

Şcolile, fără educaţie religioasă, nu pot creşte copiii în spirit creştin, nici nu le pot imprima o morală evanghelică ortodoxă, aşa cum s-a întâmplat în şcolile noastre în ultimii 40 de ani. (Arhimandrit loanichieIoanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în familie și societate II, Ediția a III-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț, 2010, p. 89)

 

 

Mircea Flonta – Educația religioasă în școlile publice este un drept

 

3.- Predarea educației religioase în școală

 

În predarea religiei deosebim latura subiectivă (trăirea religioasă, ca fapt sufletesc) și latura obiectivă (conținutul educației religioase).

Trăirea religioasă poate fi învățată numai prin crearea unor situații concrete de viață. Acest lucru se poate face prin cuvânt și prin faptă. Profesorul de religie poate educa viața afectivă a elevilor în sensul sentimentelor religioase superioare. Automatizarea practicilor religioase observate și exersate de către ei nu au ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă autentică.

Latura obiectiva a predării religiei vizează conținutul educației religioase, adică totalitatea cunoștințelor religioase selectate spre a fi predate elevilor. Acest conținut prevăzut în programa școlară, urmărește prezentarea adevărului revelat și este sistematizat în următoarele grupuri generale: domeniul studiilor istorice (istorie biblică si istorie bisericească); domeniul sistematic (catehism, dogmatică, morală, istoria religiilor); și domeniul liturgic (liturgica si conținutul altor ramuri practice).

Profesorul de religie trebuie sa mențină echilibrul necesar în ceea ce privește învățarea conținutului specific și trăirea religioasă. El trebuie să îmbine latura obiectivă cu cea subiectivă. Conform pr. prof. Dumitru Călugăr, conținutul educației religioase trebuie selectat după anumite criterii:

Criteriul pedagogic si psihologic cere să alegem conținutul în conformitate cu dezvoltarea psio-fizica a elevilor; cunoștințele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înțelegere, deoarece învățătura creștina trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoștințe generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învățătura și să arate mijloacele și modul în care aceasta se poate aplica în viață; înțelegerea învățăturii și trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităților de vârstă ale elevilor, întrucât învățătura creștina cuprinde si adevăruri de credință mai greu de înțeles, care nu se prezintă elevilor. Apare necesitatea unei gradații în predare, de aceea se va începe cu simple rugăciuni, cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale, apoi se va trece la conținuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morală, dogmatică si liturgică(simple la început si mai complexe pe parcurs).

De asemenea, conținutul selectat trebuie corelat cu noți-unile pe care elevii le asimilează la celelalte discipline școlare.

Criteriul teologic cere alegerea acelui conținut reprezentativ pentru învățătura Bisericii si adecvat pentru trezirea si întărirea credinței elevilor întrucât „credința vine din auzire”. În urma lecției, credința elevilor este întărită doar dacă, ei își vor lămuri o parte din întrebările pe care și le pun în legătură cu conținutul educației religioase și cu viața religioasă.

Criteriul actualității și al iubirii de patrie cere, pe de o parte selectarea conținutului care poate servi ca îndreptar pentru viața creștină, iar pe de altă parte, selectarea conținutului care să conducă la dezvoltarea conștiinței apartenenței la un popor care s-a născut creștin și la formarea identității naționale. Adevărurile de credință, faptele morale si întâmplările istorice din trecutul Bisericii ajută la înțelegerea mai clară a menirii omului in lume. Toți creștinii sunt chemați la ajutorarea semenilor si la desăvârșirea lumii, pentru că Mântuitorul a venit ca lumea să aibă viață veșnică.

Educaţia este concepută ca o activitate de formare şi dezvoltare armonioasă a fiinţei umane, marii filosofi şi oameni ai culturii aratându-searătându-se preocupaţi de „darul cel mai frumos ce poate fi făcut omului” (Platon). Dezvoltarea plenară, armo-nioasă a omului presupune o modelare a acestuia în planuri multiple: fizic, intelectual, moral, estetic şi practic. „Omul poate deveni om doar cu ajutorul educaţiei” (Kant) dar mai ales a educaţiei religioase pentru că, după cum spunea Pr. Conf. Constantin Galeriu „prin deschiderea harului către Absolut, o educaţie creştină autentică întemeiază şi susţine toate valorile, toate formele de educaţie”.

Educaţia reprezintă activitatea metodică şi practică prin care ne adresăm sufletului şcolarilor şi capacitaţii lor de a asimila cunoștințele. În acelaşi timp suntem preocupaţi cum trebuie să fie transmise cunoştinţele ca prin ele să le dezvoltăm raţiunea, voinţa si sentimentul. De la cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziţie spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziţie se poate cultiva şi dezvolta prin educaţie religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său religios de viaţă , iar la adult, pe o trăire intensă şi o atitudine spirituală.

Educaţia religioasă trebuie să înceapă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul creşte ascultând cel mult de legea morală naturală. Este cunoscut că în copilărie, omul poate fi mai uşor influenţat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viaţă.

În educaţia religioasă, este necesar ca profesorul să cunoască şi să ţină cont de etapele dezvoltării psio-fizice a elevului. În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educaţia religioasă a copiilor îl are familia. De asemenea, programul de învăţământ preşcolar prevede elemente de educaţie religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memoreze mecanic poezii şi istorioare. Ţinând cont de acest lucru, ei pot fi învăţa diferite rugăciuni, poezii şi povestiri religioase adecvate vârstei. Mergerea la biserică şi diferitele evenimente religioase cum ar fi colindatul, cununiile, înmormântările ş.a. pot constitui momente prielnice care trebuie valorificate în educaţia religios-morală a copiilor. Conţinutul trebuie ales în conformitate cu dezvoltarea psio-fizică a elevilor, cunoştinţele trebuie să se potrivească cu capacitatea lor de înţelegere, deoarece învăţătura trebuie receptată nu doar ca un volum de cunoştinţe generale. Profesorului îi revine sarcina să transmită învăţătura şi să arate mijloacele şi modul în care aceasta se poate aplica în viaţă; înţelegerea învăţăturii şi trăirea acesteia sunt posibile doar prin respectarea particularităţilor de vârstă ale copiilor, deoarece învăţătura creştină cuprinde şi adevăruri de credinţă mai greu de înţeles, care nu se prezintă elevilor. Apare necesitatea unei gradaţii în predare de aceea la grădiniţă se va începe cu simple rugăciuni (Înger, îngeraşul meu, Tatăl nostru, Doamne, Doamne ceresc Tată), cu semnul Sfintei Cruci, cu povestiri morale apoi în ciclul primar şi gimnazial se va trece la conţinuturi din istoria biblică, istoria bisericească, morala dogmatică şi liturgică. De asemenea, conţinutul selectat trebuie corelat cu noţiunile pe care le asimilează la celelalte discipline (literatură, muzică).

Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viaţă. Acum, copilul observă şi înregistrează actele religioase şi morale pe care le vede in familie şi în cercul cunoştinţelor sale. El imită cu fidelitate şi încredere atitudini, gesturi şi cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea, el crede că, tot ce face omul matur este bine. Rezultă deci, faptul că, părinţii și educatorii au datoria de a fi modele de comportament pentru copii.

Realizată în acord cu necesitățile psihice specifice fiecărei vârste în parte, educația religioasă are mai întâi o funcție informativă, respectiv de punere la dispoziția elevilor a unui set de cunoștințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie si filosofie a religiilor, dar si un pronunțat caracter formativ, de interiorizare si traducere în fapte de viață a normelor religioase. Educația religioasă nu se va rupe de alte laturi ale educației care cultivă spiritul, ea este legată de educația: estetică, morală, civică pe care le fortifică și din care își extrage unele premise și temeiuri.

Ca disciplină de învățământ, religia are rolul unui liant între disciplinele care l-au pierdut sau nu l-au avut pe Dumnezeu.

O trăire și o viață religioasă autentică nu este posibilă fără cunoașterea temeinică a adevărului revelat. De aici rezultă necesitatea studierii sistematice si organizate a religiei ca obiect de învățământ. (Sursa: Sanda-Mariana Iga • Școala Gimnazială Nestor Porumb, 30 august 2019 • Tulca-Bihor • România)

 

4.- Top 10 religii ale lumii

Care sunt cele mai importante culte de pe Glob care au ajuns in top 10 religii ale lumii? In întreaga lume se găsesc sute de culte religioase mai puternice sau exclusiviste care ajung la popularitate datorita publicitarii exacerbate de care dau dovada. In cele ce urmează vețti afla care sunt cele mai importante religii din lume in ceea ce privește numărul de adepți oficiali ai acestora. Topul a fost realizat de adherents.com si s-au luat in considerare numerele de credincioși care si-au declarat religia in cadrul recensamintelorrecensămintelor si altor asemenea date demografice colectate la scara larga.

 

 

Cele mai importante religii de pe Glob – Top 10 religii ale lumii

 

• In top 10 religii în lume, ultimul loc este ocupat de iudaism. Iudeii cred căa tribul nomad al evreilor este cel ales de Dumnezeu. Aceasta religie este foarte greu de adoptat, dat fiind ca ritualurile de aderare sunt în număr mare. In plus, pentru ca o persoanăa să fie de religie evreică, trebuie săa se fi născut îintr-o familie de această religie, adică să poarte sângele unuia dintre cele 12 triburi ale nației lui Israel care s-au stabilit pe teritoriul ce poartă șsi acum acest nume. Aceastăa religie este prima dintre cele trei astfel de credințe care s-au format sub oblăduirea lui Avraam.
• Pe poziția noua în top 10 religii în lume, conform demograficelor, se află religia Juche. Această credință spirituală a devenit cea oficială în Coreea de Nord si a ajuns să fie singura ideologie acceptată de guvernul nord-coreean care a exclus toate celelalte credințe. Juche se traduce pe „încrederea în propriile forțe” și prezintă o ideologie care se învârte în jurul susținerii în încrederea în sine a fiecărui nord-coreean. Această credința naționalistă este considerată și religie de către cei din afara tării, deși dacă nord-coreenii sunt întrebați de religia lor, ei nu vor admite niciodată ca juche reprezintă cu adevărat o religie pentru ei.
• Sikhismul. Pe locul opt în top 10 religii în lume se află Sikhismul.

Această religie ce a luat naștere în secolul 15 era noastră, în zona Punjab din India. O religie asiatică, această strânge zeci de milioane de credincioși care respectă calitățile soldatului sfânt Șanț Sipahi. Credincioșii trebuie să însuflețească și să dobândească fiecare calitate a acestui sfânt: să își controleze viciile și dorințele și să se poată lăsa în voia virtuților prezentate în cartea sfânta Sikh – Guru Granth Sahib. Această religie are o sumedenie de ritualuri speciale și de legende care se învârt în jurul credinței că Dumnezeu este numai unul și toată umanitatea este de fapt una, religiile fiind divizate de mâna omului.

 

• Pe locul șapte în top 10 religii în lume se află confucianismul.

Această religie este un sistem filosofic bazat pe învățăturile lui Confucius. La rădăcinile acestei religii se află umanismul, și ființele umane sunt considerate o pânză, aceștia putând învăța, crește și perfecționa prin auto-educare și auto-creație. Aceste învățături se învârt în jurul tradiției și legii și, deși în timpul dinastiei Mao a avut loc purificarea Chinei din punct de vedere religios, milioane de chinezi încă mai practică această filosofie.

• Taoismul – o credință complementară confucianismului, se află pe locul șase în top 10 religii în lume.

Spre deosebire de confucianism, care punea accent pe lege și moralitate, taoismul se axează mai mult pe cursul natural al lucrurilor, pe pierderea sinelui în lucru efectuat și pe observarea naturii, pe cele cinci elemente, yin și yang sau nemurire și divinație. Taoiștii se îndoiesc periodic de realitatea în care trăiesc și încearcă să descopere noi dimensiuni ale lumii. Ca și confucianismul, și taoismul a supraviețuit purificării religioase din China.

• Poziția cinci din top 10 religii în lume este ocupată de budism.

Această religie – poate cea mai importantă din Asia – are la bază credința că suferința se află la baza umanității și că, prin intermediul celor opt trepte budiste, această poate fi eliminată, iar sufletul poate ajunge la nirvana. Budismul a luat naștere în India, însă s-a răspândit până în China și Japonia, acolo unde este practicat și în prezent. Atât hindușii, cât și chinezii și japonezii practică budismul în conjuncție cu taoism, confuci-anism sau shintoism. Budismul reprezintă una dintre cele mai cunoscute și populare religii de pe glob și datorită mesajului de pace transmis și, al filosofiei religioase pozitive.

• Pe locul patru în top 10 religii în lume se află hinduismul. O conglomerată a practicilor spirituale asiatice, hinduismul este considerat și cea mai veche religie activă de pe Glob, fiind practicată în general pe sub-continentul Indian. Hinduismul nu are origini cunoscute nici în prezent, prezintă o sumedenie de idei filosofice și intelectuale incluzând un număr de legi bazate pe moralitatea zilnică guvernată de karma, dharma, yoga și normele sociale. În hinduism se oferă libertatea de credință și venerare și deci nu există erezie, blasfemie și apostazie.
• Pe locul trei în top religii în lume se situează ateismul sau non-religia. Deși nu este o religie în sine, ateismul atrage tot mai mulți adepți care consideră că nu există Dumnezeu sau care nu cred în existența unui zeu. Majoritatea acelora care se consideră atei sunt de fapt teiști care, deși cred într-o zeitate, nu doresc să adere la nicio religie care le-ar exclude pe celelalte. Ateii preferă să rămână obiectivi și să creadă mai mult în știință și dovezi pertinente.
• Pe locul doi în top 10 religii în lume se află islamul. În ultimii ani, islamul a devenit o religie mult mai activă decât în trecut, fiind văzută într-o nuanță negativă din cauza teroriștilor care amenință vestul. Cel care crede în credința islamistă este numit musulman și urmează cu sfințenie cuvintele Coranului, cartea sfântă a religiei. Coranul conține povești și mitologie a genezei Islamului, legile și regulile cotidiene și sfaturi de ordin spiritual. Fundamentaliștii acestei religii au dus la apariția controverselor legate de islam, pornind un adevărat Jihad.
• Poziția de top în top 10 religii în lume este ocupată de creștinism. Creștinismul – în orice formă sau cult ar fi reprezentat – se bazează pe trei idei bine definite: nașterea, moartea și învierea lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu. Pentru fiecare ramură a creștinismului, Biblia este considerată cuvântul Domnului, fiind o carte sfântă. Între creștinism, iudaism și islam există o râcă bazată pe faptul că toate trei sunt religii avraamice, însă fiecare consideră că deține linia directă către Dumnezeu pe care celelalte nu o au.

Religia poate duce la creșterea spirituală a practicantului dacă este văzută ca o filosofie și nu ca o ideologie, pentru că cea din urmă impune restricții și poate deveni opresivă. Religia există și a ajuns să fie considerată o salvare pentru credincioși, reprezentând o adevărată oază de liniște și spiritualitate. Din păcate însă, anumite ramuri din religie sunt mai constrictive și ignoranțe față de celelalte credințe, ajungându-se mereu la discuții în contradictoriu și chiar la consecințe mai grave.

 

Cele patru religii cele mai răspândite

 

 

 

Estimări Adherents.com

 

Adherents.com Arhivat în 29 ianuarie 2010, la Wayback Machine, menționează că „Numerele sunt estimări aproxi-mative și sunt aici afișate pentru a ordona grupurile de religii și nu pentru a oferi un număr definitiv.” Estimările oferite pot fi supuse erorii.

 

 

 

Adherents.com, Arhivat în 29 ianuarie 2010, la Wayback Machine, menționează că „Numerele sunt estimări aproxi-mative și sunt aici afișate pentru a ordona grupurile de religii și nu pentru a oferi un număr definitiv.” Estimările oferite pot fi supuse erorii.

 

„Credința este nevăzută, dar simțită, credința este putere când simțim că nu avem, credința este speranță când totul pare pierdut.” – Catherine Pulsifer

 

 

 http://labirintuleducatiei.com/VIII-a-importanta-educatiei-religioase.htm

 

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

(Fiinca desteptii lumii se descurca fara Adevaratul Facator, si-au creat oameni dupa chipul si asemanarea lor-demonica) A). Transhumanism, B). Transgenderism, C). Fabrica de Copii… Transumanismul și chipul lui Dumnezeu

 

 

 

 

A). Transhumanism

 

Transumanismul și chipul lui Dumnezeu

 

Transumanismul este o mișcare care susține că progresele științifice și tehnologice pot fi folosite pentru a îmbunătăți umanitatea. De exemplu, pentru a crește durata de viață, pentru a scăpa de boli prin modificarea genelor, pentru a implanta microcipuri electronice în scopuri de securitate sau pentru a monitoriza locația, achizițiile și mișcările unei persoane. Unele dintre acestea ar putea părea puțin relevante pentru apologetica științei creației.

Cu toate acestea, în esența sa reprezintă o mișcare fără Dumnezeu și, în cele din urmă, este una justificată de credința în evoluție. Creation Ministries International a abordat pentru prima dată problema transumanismului în 2011. Avansând rapid până în 2023, observăm că este promovat mai mult ca niciodată de academicieni remarcabili și forumuri de conducere, împreună cu granturi de cercetare generoase, cum ar fi unul din partea guvernului președintelui Biden.

 

Transumanismul si Medicina

 

Rădăcinile și scopurile transumanismului

 

Cei din cadrul mișcării transumaniste caută să crească capacitățile mentale, senzoriale și fizice ale omului, dar acest lucru arată eșecul înțelegerii pe deplin a ceea ce înseamnă să fii om. Susținătorii săi caută să folosească tehnologiile actuale, cum ar fi tehnologia de editare a genelor embrionare (What is CRISPR? – n.t., Ce este CRISPR?), și tehnologia informației, împreună cu cele emergente precum nanotehnologia moleculară și inteligența artificială (aceste tehnologii nu sunt neapărat greșite în sine, dar modul în care sunt utilizate ridică probleme etice pentru societate).

Xiao Liu scrie că, „intrăm în era „Internetului Corpurilor”: colectarea datelor noastre fizice printr-o serie de dispozitive care pot fi implantate, înghițite sau purtate.”.

Această utilizare a noilor tehnologii apare din cauza credinței evoluționiste că umanitatea este doar o lucrare în curs, conform credințelor transumaniste:

„Transumaniștii văd natura umană ca pe o lucrare în curs de desfășurare, un început pe jumătate copt pe care îl putem învăța ca să-l remodelăm în moduri dezirabile. Umanitatea actuală nu trebuie să fie punctul final al evoluției. Transumaniștii speră că, prin utilizarea responsabilă a științei, tehnologiei și a altor mijloace raționale, vom reuși în cele din urmă să devenim post-umani, ființe cu capacități mult mai mari decât cele ale ființelor umane actuale.”

Această perspectivă prezintă o provocare directă asupra modului în care ne înțelegem pe noi înșine ca ființe umane, create după chipul lui Dumnezeu. Deși, în anumite privințe, transumanismul nu este clar definit, de fapt este convingerea că trebuie să i se acorde o mână de ajutor evoluției, ceea ce, atunci când te gândești la asta, este mai degrabă ironic – pentru că este o mână de ajutor proiectată inteligent! Scopul declarat al transumaniștilor este de a evolua omenirea la „următorul nivel”, astfel încât ființele umane să poată transcende limitările naturale și astfel să se auto-creeze Umanitatea 2.0 (Max Tegmark o numește Viața 3.0). Uneori aceasta este denumită apariția unei specii „post-umane”. De fapt, legăturile strânse dintre transumanism și evoluție indică faptul că acesta este o lucrare a eugeniei. Biolog evoluționist și eugenist, Julian Huxley, a propus cuvântul transumanism într-un eseu în 1957 și a afirmat că:

 

„… odată ce vor fi destui oameni care pot spune cu adevărat că [ei cred în transumanism], specia umană se va afla în pragul unui nou tip de existență, la fel de diferită de a noastră, precum este a noastră de cea a omului de Pekin.”

O astfel de gândire utopică continuă și astăzi, dar în loc să fie o idee marginală, succesorii lui Huxley sunt ascultați de politicieni de frunte și își propagă liber opiniile pe forumurile globale. Yuval Noah Harari este profesor de istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim și consilier al Forumului Economic Mondial. El a descris situația după cum urmează într-o carte intitulată Homo Deus (om-zeu): „În schimb, bioinginerii vor lua vechiul corp de Sapiens și vor rescrie în mod intenționat codul genetic al acestuia, vor recabla circuitele creierului, îi vor modifica echilibrul biochimic și chiar vor crește membre complet noi. Ei vor crea astfel noi divinități, care ar putea fi la fel de diferiți de noi Sapiens pe cât suntem noi de Homo erectus.”

Harari respinge credința în Dumnezeul Bibliei, dar dorește în schimb să divinizeze omenirea. El crede că umaniștii iluminiști, cu a lor credință în evoluție, au luat credința în Dumnezeu și au mutat-o în alți oameni, de aceea vedem că transumanismul duce la idolatrie a sinelui.

 

Transhumanism: Yuval Noah Harari, Klaus Schwab’s Advisor, Humanity Will Be Split Into Two Species

 

Transhumanism: Yuval Noah Harari, Klaus Schwab’s Advisor, Humanity Will Be Split Into Two Species

Probleme ale transumanismului

 

O altă problemă este lipsa de cunoștințe cu privire la adevărata natură a umanității. Cunoaște suficient știința naturalistă despre ce înseamnă să fii om în primul rând? Joanna Kavenna pune această întrebare (în New Scientist dintre toate locurile): „Aceasta pune din nou întrebarea antică: ce înseamnă să fii om?”

Ea pune întrebarea știind că majoritatea oamenilor din întreaga lume țin la o anumită formă de credință religioasă sau spirituală. În acest context, cei mai mulți cred că ființele umane posedă un suflet nematerial care animă corpul fizic. În plus, conceptul de conștiință depășește sfera științei naturaliste și, în multe privințe, aceasta rămâne misterioasă în filosofia științei, în ciuda celor mai bune eforturi ale cercetătorilor:

„… conștiința – acest lucru misterios pe care fiecare om îl posedă sau simte că îl posedă – rămâne „problema grea” a filosofiei. Ne lipsește o teorie unificată a conștiinței. Nu înțelegem cum este „generată” conștiința de către creier și nici măcar dacă aceasta este metafora potrivită de folosit.”

Kavenna subliniază că știința naturalistă nu a făcut niciun progres în aprofundarea acestei înțelegeri de-a lungul anilor și nici măcar nu știe cine au fost primii oameni. Ea scrie:

„Nu știm cine au fost primii oameni: această căutare fascinantă ne duce, de asemenea, direct într-un mare gol al neștiinței.”

Desigur, creaționiștii creștini care se bazează pe Biblie sunt în avantaj, știind că primii oameni au fost Adam și Eva. Dar îmbrățișarea transumaniștilor a științei naturaliste și credința lor în evoluție înseamnă că au o înțelegere inadecvată a umanității.

 

Transumanismul – Simpozion Staniloae 2023

 

Ce este Transumanismul? (Simpozion Staniloae 2023)

În ciuda progreselor științifice extraordinare, încă avem o înțelegere incompletă a complexității codului genetic, noile descoperiri arată niveluri din ce în ce mai mari de funcționalitate interconectată. De exemplu, timp de mulți ani, oamenii de știință evoluționiști au considerat că o mare parte a codului genetic este „redundant”, dar descoperirile recente au demonstrat că are roluri importante în celulă; vedeți Junk DNA ideas have hindered progress in medical science.

Din păcate pentru toate beneficiile minunate ale științei biomedicale, există și un catalog de greșeli datorate introducerii de produse care ulterior s-au dovedit a fi dăunătoare, cum ar fi medicamentul thalidomidă.

 

Transumanismul oferă un viitor non-utopic

 

Există și problema puterii și controlului. Cine decide ce este mai bine pentru umanitate? Ar trebui să lăsăm o tehnocrație de politicieni, industriași bogați și oameni de știință de elită să decidă? Un articol anterior al CMI a ilustrat acest lucru prin exemplul colectivului Borg din Star Trek.

În serie, Borg erau o rețea de ființe organice, sensibile (oameni și alți extratereștri) care au fost modificate de cibernetică și nano-tehnologie – deci cyborgi. Tehnologia transumanistă a fost folosită pentru a controla complet ființele și a le elimina individualitatea, subsumându-le mintea și conștiința într-un singur colectiv social.

Colectivul întunecat, comparabil cu un stup de albine supravegheat de regină, era, de asemenea, extrem de puternic și avea ca scop asimilarea tuturor celorlalte în sistemul său. Pe de altă parte, Federația Unită a Planetelor, avansată din punct de vedere tehnologic (sub îndrumarea Directivei sale principale de a nu interfera) și-a folosit cunoștințele pentru a maximiza libertatea personală și capacitatea comunității (umană și cea a celorlalte specii extraterestre fictive).

Această ilustrație fictivă, care poate părea fantezistă, ridică un punct pertinent (ca metaforă) despre viitorul umanității. Este corect ca o tehnocrație de elită să dezvolte și să folosească progresele științei pentru a controla oamenii – indiferent dacă aceasta este într-o formă de colectiv social al ființelor post-umane, sau într-o altă structură socială? Sau ar trebui să folosim știința și tehnologia pentru a maximiza libertatea și prosperitatea umană?

 

După cum se spune, drumul spre iad este pavat cu bune intenții, iar istoria a arătat că statele idealiste socialiste și tehnocrate doar au sărăcit oamenii, așa cum se vede în fosta Uniune Sovietică. Peter Hitchens avertizează asupra suferinței cauzate de visătorii atei și utopici: „Utopia poate fi abordată doar peste o mare de sânge.” Acest lucru ne face să considerăm o viziune centrată pe Hristos (lăsând deoparte escatologia).

 

 

Transumanismul – de la ficțiune la realitate

 

Transumanismul – de la ficțiune la realitate

Viziunea creștină

 

Desigur, ființele umane au folosit progresele tehnologice de-a lungul sutelor de ani pentru a îmbunătăți viața oamenilor – deci, ce este greșit cu transumanismul? Profesorul de sociologie Steve Fuller, care a susținut anterior mișcarea de Proiectare Inteligentă, susține că transumanismul nu este de temut și este doar continuarea progresului tehnologiei care a avut loc de-a lungul a câteva sute de ani.

Cu toate acestea, există o diferență fundamentală între credințele iudeo-creștine și cele evolutive atee în ceea ce privește modul în care ființele umane pot folosi tehnologia pentru a modela viitorul umanității. Creștinii susțin că ființele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu, dar că suferim consecințele Căderii, motiv pentru care ne îmbolnăvim și murim.

În această viață ne dorim să trăim cât mai sănătos posibil și facem tot ce putem și pentru alții; în acest fel, sperăm să îmbunătățim speranța de viață, menținând în același timp calitatea vieții. Dar, în cele din urmă, moartea trebuie înfruntată (Evrei 9:27), care reprezintă realitatea. Nicio tehnologie pe care omul ar putea-o inventa nu poate evita moartea. Vestea bună este că iertarea păcatelor și mântuirea pot fi obținute din punct de vedere spiritual prin lucrarea lui Hristos pe cruce; Creștinii care au crezut în Hristos așteaptă cu nerăbdare învierea și viața veșnică.

Există, de asemenea, ceva sfânt la ființele umane create după chipul lui Dumnezeu, motiv pentru care există probleme etice în a schimba ceea ce înseamnă a fi om. Pe de altă parte, filozofii atei susțin că omenirea este doar un produs al evoluției prin selecție naturală și, prin urmare, poate fi schimbată după capriciul oamenilor de știință și al tehnocraților bogați. Aceste două viziuni asupra lumii influențează modul în care vedem umanitatea.

Creștinii cred că putem folosi tehnologia în beneficiul oamenilor și, astfel, să depășim efectele Căderii. Unele tehnologii care pot părea să se încadreze în domeniul transumanismului pot fi benefice pentru unii oameni în ceea ce privește vindecarea. O persoană poate lua medicamente pentru a se vindeca de o boală sau poate purta ochelari sau un aparat auditiv pentru a depăși fragilitatea umană. Pierderea unui membru poate duce la utilizarea unei proteze pentru a crește mobilitatea.

Prin urmare, tehnologia poate crește bunăstarea și prosperitatea umană; sau poate încerca să optimizeze capacitatea persoanelor afectate de boală sau dizabilitate; astfel de utilizări nu caută să creeze o post-umanitate. Pe de altă parte, transumanismul, informat de credința în evoluția fără Dumnezeu, extinde acest lucru pentru a susține că umanitatea trebuie îmbunătățită prin utilizarea unor lucruri precum inginerie genetică și microcipuri. Scopul este acela de a crea o umanitate „mai bună”, dar fără a ști cu adevărat ce înseamnă a fi pe deplin uman.

 

O dilemă pentru umaniști

Acest lucru creează totuși o dilemă pentru umaniști. Umanismul a învățat în mod tradițional că este posibil să fii etic și să prețuiești oamenii fără referire la textele biblice. Andrew Copson și A. C. Grayling scriu că „etica umanistă se distinge și prin plasarea sfârșitului acțiunii morale în bunăstarea umanității, mai degrabă decât în împlinirea voinței lui Dumnezeu.” În unele privințe (dar nu toate), aceasta este similară noțiunii iudeo-creștine de moralitate și valori, care este întemeiat în mod obiectiv (umanismul a luat naștere din unitarismul deist și pentru o vreme a fost cunoscut sub numele de Societatea Etică).

Dar îmbrățișarea evoluției de către umanism duce în cele din urmă într-o direcție morală diferită și ridică perspectiva transumanismului – acolo unde umanitatea „are nevoie” de îmbunătățire. Dacă cineva crede că ființele umane au evoluat prin procese accidentale și prin supraviețuirea celui mai adaptat, atunci de ce să nu permită unei elite bogate și puternice să ghideze evoluția prin inteligența umană?

Deci, convingerile umaniste, pentru că sunt subiective sau bazate pe evoluție, pot duce la o devalorizare a ființelor umane, nu la ridicarea lor. Aici putem vedea că umanismul duce în cele din urmă la post-umanism, de fapt la abandonarea umanismului – la ideea de a crea post-oameni. Prin urmare, umanismul are ca rezultat o dilemă: ar trebui să îmbrățișeze transumanismul și să respingă idealurile umaniste sau să rămână cu adevărat angajat față de umanitate așa cum a fost înțeles de milenii?

 

Rezumat

Transumanismul continuă să fie promovat de guverne, afaceri globale și tehnocrați de elită, înțelegând puțin adevărata natură a umanității. O înțelegere completă trebuie să includă dimensiunea spirituală; adică omenirea creată după chipul lui Dumnezeu, dar căzută din har. Justificarea transumanismului provine din slăbiciunea fundamentală a umanismului ateu, cu credința sa în evoluție.

Gândirea susținătorilor săi este următoarea: dacă omenirea a evoluat prin procese aleatoare, atunci de ce să nu îmbunătățim oamenii? După cum s-a discutat, ironia profundă este că proiectele transumaniste implică o proiectare inteligentă, dar majoritatea proiectanților transumaniști au negat existența propriului Proiectant! Din păcate, istoria este plină de dovezi ale eșecului, unde știința nu a adus bine, ci suferință mai mare.

Autor: Andrew Sibley (Sursa).

Transumanism sau cum ne jucăm de-a Dumnezeu…!

În weekend-ul de dinainte de Paște am reușit să văd Ex Machina. Nu-i un film de referință pentru genul science fiction și nici nu impresionează prin regie sau jocul actoricesc.

 

Dar nu e nici un film de neglijat. Sensul în care se duce scenariul este interesant și, în egală măsură, terifiant: o entitate de tip inteligență artificială, Ava, un soi de Adam al lui Frankenstein în variantă feminină, diafană și hiper-tehnologizată, e capabilă să își ia destinul în mâini, devenind, în final, nu doar autonomă, ci și psihologic manipulativă și letală. Mai exact, capabilă să te facă din vorbe și să te hăcuiască, la propriu, dacă asta îi dictează convingerea și dorința. „Ce spui tu aici? Mașinile să aibă convingeri și dorințe?! Ți-ai pierdut umanismul?” Nu eu, scenaristul.

Domeniul inteligenței artificiale (IA) nu prea mai este SF. Tema a stârnit frenezia și fantezia intelectuală a multor oameni de știință și tehnologi, care sunt curioși până unde pot merge.

Curiozitatea lor alimentează și dilema mea: într-o lume în care IA va scrie romane și va recrea picturi clasice, mie ce îmi rămâne de făcut? Cel puțin asta cu scrisul mă intrigă rău! Pentru că, oricum, muncile manuale grele au început să fie încetul cu încetul preluate de roboți, în cam toate domeniile.

Că vorbim de roboți, tot de curând am găsit pe un portal de design industrial un film care prezintă testele pe care cei de la Boston Dynamics le fac pe robotul lor, Atlas (The Agile Anthropomorphic Robot). Imaginile m-au pus pe gânduri: robotul este pus să ridice o cutie pe care un om i-o tot dă jos din mâinile lui mecanice cu o crosă de hochei. Apoi îi face vânt de la spate săracului „ghem” de fiare și fire, în timp ce robotul, docil, se ridică de fiecare dată și își vede, stoic, de treabă. Mă gândeam ce sentiment ar fi avut genialul Asimov văzând acele imagini. Recunosc, eu am nutrit un soi de simpatie pentru timidul Atlas. Cumva pentru că el este creația celui care îi tot dă șuturi în fundul lui metalic. Așa face oare și Dumnezeu cu noi?

 

Inteligența artificială – Salvarea sau sfârșitul lumii?

 

Inteligența artificială – Salvarea sau sfârșitul lumii?

 

Coincidență sau nu, săptămâna trecută am avut ocazia să asist la o prelegere despre transumanism a domnului Dan Cautiș, profesor la Georgetown University, la invitația firmei de IT, Qualitance (niște băieți autentic deștepți). Domnul profesor Cautiș a vorbit despre acest Big Shift care e pe punctul de a ne deschide multe uși, dar și multe dileme – sociale, morale, etice, religioase și existențiale; la propriu. Esența ideii de transumanism este de a crea o super ființă umană tehnologizată. Mai pe românește, schimbarea treptată a rasei umane; sau, într-un final mai radical, înlocuirea ei cu una mai bună, mai robostă, mai inteligentă, cu ajutorul științei și tehnologiei.

Transumanismul este o mișcare care a prins aripi în ultimii ani, indiferent că ne place sau nu. Și asta pentru că e la intersecția mai multor domenii în care tehnologia își face de cap: robotică, nano-robotică, genetică, neurologie, biotehnologie și, firește, IA. Internetul abundă de resurse, veți găsi în „nori” o grămadă de informații și dezbateri despre acest subiect. Vă fac totuși o trimitere, către unul dintre cei mai articulați transumaniști: Ray Kurzveil, care e convins că în decursul vieții sale tehnologia va evolua într-atât, încât el va putea să își prelungească viața și să își „salveze” conținutul creierului pentru a dăinui veșnic (că nu mai putem numi viață acest soi de existență). Și ca să fie sigur că un ratează totuși momentul, se va criogena. Iar omul e inginer, om de știință și lucrează la Google, nu e vreun guru spiritual.

 

Subiectul are ramificații multidisciplinare, cum spuneam. Dar și impact de dezbătut. Mă voi limita aici în a atinge puțin partea umană. Argumentele transumaniștilor non-radicali sunt orientate în direcția rezolvării unor probleme medicale, fie că acele neajunsuri sunt lăsate de natură, fie că sunt dobândite. Ingineria genetică e mână-în-mână cu transumanismul, miza fiind polisarea genomului uman pentru a asigura tuturor oamenilor o viață mai bună. Cei mai radicali merg la un alt nivel: rasa umană are nevoie de reprogramare. Atât din motive genetice, dar și din motive ce țin de nevoia de a crea o civilizație (societate) mai bună. Indiferent ce înseamnă asta…

Ideea în sine nu e nouă (vezi eugenismul secolului XX și chiar anumite manifestări post-renascentiste). Provocarea rolulului lui Dumnezeu e mai veche. Însă azi ea se manifestă la vedere și ne transformă din mers experiențele, valorile, credința și, în final, viața. Că vrem sau nu. Că suntem conștienți sau nu. Tentația e mare: cine nu și-ar dori să trăiască veșnic? Nu ați vrea să fiți mereu sănătoși? Cine nu ar vrea țesuturi împrospătate la 5 ani? Cine nu și-ar dori un trup de 25 de ani și o judecată de 70? Nu v-ați dori să puteți acumula mai repede și mai multe informații și cunoștințe? Căci și despre asta e vorba când vorbim despre transumanism.

Ce câștigăm și ce pierdem din această jonglerie genetică și tehnologică? Nu am suficientă cădere să trag concluzii. Și, oricum, nu aș putea să o fac după câteva paragrafe. Dar, pot să am o opinie și o credință. Am urmărit cum s-au format și mi-au crescut copiii încă din pântecele doamnei mele, mama lor. Ați văzut vreodată cum bate o inimă într-un embrion de 1,42 cm? Mă uit cum cresc, cum evoluează, cum acumulează. Cum se refac, natural sau medical, după traume sau afecțiuni. Și uitându-mă la toate aceste „mici” detalii, realizez ce bun designer este Dumnezeu și ce inginerie dată în Sfântul Spirit a făcut cu noi!

Și mă mai întreb ceva: poate o să fim într-o zi capabili să „descărcăm” conținutul creierului pe un soi de hard disk. Dar cum vom „da jos” conștiința și sinele? Și mai ales visele și… umorul (Sursa).

 

 

B). Transgenderism

 

 

Deaspre Transgendarism – Ce este defapt fenomenul transgender?

 

Deaspre Transgendarism – Ce este defapt fenomenul transgender?

Ce spune Biblia despre transsexualism/transgenderism?

 

Un studiu stiintific care demonstra ca transgenderismul nu e innascut a fost retras de Universitatea Brown. Cercetarea arată de asemenea că tinerii care doresc să-și schimbe sexul biologic sunt influențați masiv de mass-media

În ciuda faptului că activiștii LGBT încearcă să se promoveze ca apărătorii unei minorități oprimate de majoritate, realitatea este cu totul alta. În ultimii ani, sunt tot mai multe cazurile în care activiștii LGBT sunt cei care blochează sau cenzurează pe cei care le pun la îndoială teoriile. Un astfel de caz s-a petrecut recent în Statele Unite ale Americii, acolo unde un studiu științific care respingea ideea că transgenderismul este ceva cu care oamenii se nasc, a fost retras de către Universitatea Brown, sub auspiciile căreia fusese inițial publicat. Totul s-a petrecut la presiunile grupurilor de activiști LGBT, informează Alianța Familiilor din Romînia într-un comunicat.

„Studiul discută cauzalitatea transgenderismului, adică ce îi determină pe unii dintre noi, și mai ales adolescenții, să se identifice că fiind transgender și să creadă că aparțin sexului opus ori diferit de sexul biologic cu care se nasc. Studiile privind etiologia transgenderismului sunt rare, iar cel publicat în August e probabil cel mai important studiu de acest fel publicat pînă acum. A fost motivat de explozia disforiei sexuale la adolescenții Americii, un fenomen care încă cu puțini ani în urmă era o raritate și ușor de tratat.

În ani recenți, tot mai mulți părinți americani sunt confruntați de copiii lor adolescenți care să plîng că nu se simt confortabili cu sexul lor biologic și vor să-l schimbe. La nivel medical, diagnoză această e numită disforie sexuală. Alarmați, părinții nedumeriți se întreabă care sunt cauzele acestei epidemii care pe vremea cînd ei erau copii era mai în întregime necunoscută. Acestei întrebări a căutat să-i dea un răspuns Lisa Littman, profesor asistent de Științe Sociale și Comportament la Universitatea Brown din Statele Unite. Intitulat Rapid Onset of Gender Dysphoria în Adolescents and Young Adults: A study of Parental Reports („Dezvoltarea rapidă a disforiei de gen în adolescenți și tinerii adulți: un studiu al declarațiilor părinților”), studiul a fost publicat pe 16 August dar a fost retras din circulație de către Universitate pe 27 August, cu scuzele de rigoare, ca urmare a unei campanii vicioase a grupurilor homosexuale și transgenderiste din America împotriva autoarei”, anunță sursa citată.

Studiul profesoarei Littman era clădit pe răspunsurile date la un chestionar de 250 de părinți cu copii și adolescenți între 11 și 21 de ani care cereau părinților să le permită să-și schimbe sexul anatomic. Chestionarul a fost masiv și cuprinzător și acoperea 90 de întrebări. „Concluziile la care Littman a ajuns după procesarea acestui volum imens de date sunt șocante:

(1) 62,5% dintre adolescenții care sufereau de disforie de gen au fost diagnosticați, înainte de a solicită schimbarea sexului anatomic, ca fiind suferinzi de maladii psihice;

(2) 48,4% dintre ei sufereau de stres ori au fost traumatizați într-un fel sau altul în trecut;

(3) 45% dintre ei s-au mutilat ori au încercat să se mutileze înainte de a solicită schimbarea sexului;

(4) 58% dintre ei aveau probleme de tip emoțional. În plus, majoritatea covîrșitoare a adolescenților care declarau neconformitate de gen erau fete. De ce exact nu se știe.

Dar părinții? Citiți cu atenție: 85,9% din părinții ai căror adolescenți se confruntau cu probleme de confuzie sexulă erau suporteri ai căsătoriilor între persoane de același sex și a drepturilor persoanelor transgender. Dintre aceștia, majoritatea covîrșitoare erau lesbiene care fie că trăiau cu alte femei, ori, în tinerețe, s-au identificat ca fiind lesbiene. Fetele care au fost incluse în studiului lui Littman sufereau și de confuzie de orientare sexuală: 8,5% se identificau că fiind asexuale; 36,8% bisexuale ori pansexuale; 27,4% lesbiene; 35,4% heterosexuale și 26,9% fără o orientare sexuală specifică.

Dintre băieți, 9,1% se identificau că fiind asexuali; 11,4% bisexuali ori pansexuali; 11,4% homosexuali; 56,8% heterosexuali și 25% fără o orientare sexuală specifică. Littman a dat și peste alte detalii privind acești tineri care nu sunt cunoscute publicului ori nu sunt făcute public în mod intenționat: 21% dintre părinții chestionați au dezvăluit că înainte ca proprii copii să se identifice ca fiind transgender, copiii lor aveau prieteni ori cunoștințe apropiate care deja se identificau că fiind transgender ori și-au schimbat sexul anatomic; 20% dintre părinți au observat că în preajma perioadei cînd copiii s-au identificat ca fiind transgender copiii urmăreau online, îndeaproape și cu multă curiozitate, materiale și informații despre transgenderism și persoane care și-au schimbat sexul anatomic.

Concluzia logică a lui Littman a fost că mediul din familie și asocierea copiilor cu persoane care deja și-au schimbat sexul erau cauzele principale care i-au determinat să îmbrățișeze o identitate sexuală transgender. Acești copii și adolescenți sunt influențați să gîndească că singură cale pentru a confruntă problemele psihice cu care se confruntă, eliminarea stresului, și, cel mai important, dobîndirea fericirii e prin schimbarea sexului anatomic. Pentru Littman, transgenderismul e un fel de credință, o convingere, o ideologie, „a belief” în propriile ei cuvinte. Procentul copiilor care provin din aceste tipuri de familii netradiționale și se declară transgender e de 70 de ori mai mare decît al copiilor și adolescenților care se identifica că fiind transgender dar provin din familii tradiționale”, afirmă AFR.

Studiul lui Littman arată ce influență masivă are mass-media asupra copiilor. Aceasta a descoperit că majoritatea au început să se gîndească la trasngenderism după ce au văzut filmulețe pe youtube sau Tumblr.

„Traiectoria spre transgenderism, în opinia lui Littman, e identică pentru toți copiii și adolescenții incluși în studiul ei: „parents have observed first hand their teenagers suddenly developing a ‘trans identity’ and the testimonials we receive by email follow a similar pattern: a daughter who has previously come out as lesbian, or has ASD or a history of mental / psychological health problems, or is bullied / isolated, susceptible to peer pressure, or has experienced previous trauma and has discovered that she is ‘trans’ from immersion in Tumblr or YouTube transition videos. Almost 100% of the sons of parents who contact us are ASD/OCD. None of these children showed any evidence of gender confusion before adolescence” („părinții au observat în mod direct cum copiii lor adolescenți acaparează o identitate trans-sexuală, iar mărturiile pe care le primim prin email au o traiectorie similară: o fiică care se declara lesbiană, ori sufere de ASD, de probleme mintale ori psihice, ori e hărțuită ori izolată, ori e influențată de presiunea de grup, ori a fost traumatizată în trecut și descopere că e trans-sexuală după ce urmărește materiale video pe Tumblr și YouTube ale persoanelor care și-au schimbat sexul. Aproape 100% dintre fiii părinților care ne-au contactat suferă de ASD/OCD, adică disforie sexuală. Nici unul din acești copii nu au dat nici un semn de confuzie sexuală înainte de anii adolescenței”) – citat din studiu.

Am putea spune, deci, că acești copii și adolescenți sunt vagabonzi ai internetului, nesupravegheaţi de părinți, care rătăcesc și se pierd în labirinturile tenebroase ale spațiului virtual”, notează AFR.

Imediat, însă, Littman a fost atacată de organizațiile homosexuale și pro-transgenderiste din America. Strigătele stridente au fost cele cu care deja suntem bine obișnuiți: transgenderismul e ceva cu care ne naștem; Littman e „transfoba”; studiul ei incită la ura („hate speech”) împotriva persoanelor transgender; Littman face parte dintr-o „conspirație” de extremă-dreapta care urmărește penalizarea persoanelor care își schimbă sexul anatomic.

„Atacurile au fost agresive și constante. Pe 27 August Universitatea Brown a denunțat studiul lui Littman insinuind că nu a fost formulat conform rigorile științifice. Am putea fi tentați să credem că Universitatea ar avea dreptate, dar asta e îndoielnic. Concluzia cea mai credibilă, însă, este că ne confruntăm cu hărțuirea intenționată a oamenilor de știință cu integritate intelectuală care refuză să capituleze în fața asalturilor grupurilor transgender.

De altfel, cazul lui Littman nu e izolat. Sociologi și psihologi care au studiat persoanele care și-au regretat tranziția de la un sex la altul nu pot să-și publice studiile și concluziile. Această categorie de cercetări e marginalizată și fonduri pentru acest tip de cercetări sunt greu de obținut. Nu cu mult timp în urmă, de exemplu, Universitatea Bath Spa din Anglia a blocat studiul lui James Caspian despre persoanele care își regretă schimbarea sexului. În Marea Britanie, atacurile sunt identice. Un ultim exemplu parvine tot din ultima săptămînă din August. Grupuri homosexuale și transgenderiste britanice au atacat-o pe Victoria Atkins, ministrul Femeilor, pentru că, într-un interviu cu publicația Telegraph, și-a exprimat îngrijorarea privind explozia numărului copiilor și adolescenților britanici care se identifica că fiind transgender și cer modificarea sexului anatomic. Consecințele, zicea ea, țin „toată viața” și deciziile de schimbare a sexului nu trebuie luate pripit”, încheie AFR. Studiul, în original (poate fi citit aici). Traducere: Mihai Mihai

 

***

 

Propagandiștii homosexuali intră oficial în școlile din România printr-un „Manual pentru predarea și integrarea la clasă a egalității de gen”, recomandat de Ministerul Educației Naționale cadrelor didactice.

 

Transgenderismul – O nouă maladie occidentală

 

Transgenderismul – O nouă maladie occidentală

O manie bizară bântuie prin lumea occidentală – mania transgenderismului, un flagel devenit popular la occidentali, dar care se îndreaptă şi spre noi. Maladia aceasta apărută peste noapte se extinde cu o repeziciune uimitoare. Uitaţi noţiunea de „orientare sexuală” apăruta acum câteva decenii, care ne-a asaltat şi încă ne asaltează, la nivel social, legislativ, de etică, teologie, sociologie şi altele. Uitaţi mişcarea pentru „drepturi” ale „minorităţilor sexuale”. Noţiunile acestea încep să ruginească şi să devină demodate. „Orientarea sexuală”, o frontieră odată „nouă” în revoluţia sexuală, cedează locul unei frontiere noi, aceea a transgenderismului. Vocabularul specific „orientării sexuale” devine şi el demodat, şi cam sărac în comparaţie cu vocabularul şi limbajul specific transgenderismului şi a drepturilor persoanelor transgender. Privind transgenderismul am atenţionat vreme de mulţi ani în scrisorile săptămânale AFR de marţi, dar astăzi facem o analiză mai aprofundată a fenomenului.

 

Eurovision 2014

 

Punctul culminant al transgenderismului a fost Eurovisionul 2014 câştigat de „femeia cu barbă”, o persoană transgender. Evenimentul a şocat întreaga Românie, cât şi alte ţări, dar a fost găsit de bun augur de occidentali. Occidentalii au văzut în persoana premiată apogeul unor noi manifestări ale revoluţiei sexuale, „progresiste”, dar care, zic ei, nu trebuie criticate, ci înţelese, acceptate şi dotate cu „drepturi” la fel ca şi celelalte manifestări de orientare sexuală.

 

Transgenderismul dincolo de Ocean

 

Evenimentul Eurovision 2014 a făcut valuri şi dincolo de ocean, unde, pe 29 mai, publicaţia americană „Time” a publicat, ca articol de fond, un dosar privind anvergura transgenderismului în America. I-a dat un titlu sugestiv: „The Transgender Tipping Point: America”s Next Civil Rights Frontier”. („Punctul de turnură al transgenderismului: noua frontieră a drepturilor civile în America”)

Transgenderismul este o ideologie sexuală manifestată în schimbarea intenţionată a sexului biologic din femeie în bărbat ori din bărbat în femeie. Adică inversionarea sexelor. Ştiinţa şi tehnologia postmodernă au dobândit capacitatea de a schimba, prin proceduri medicale, sexul fiinţei umane din bărbat în femeie şi din femeie în bărbat. Aceeaşi întrebare fundamentală, însă este pusă transgenderismului, care a fost pusă şi homosexualilor: este transgenderismul înnăscut, adică o predilecţie cu care fiinţa umană se naşte? Este transgenderismul imprimat în genomul uman? Persoanele care îşi schimbă sexul afirmă că s-au născut cu un sex biologic greşit, ca înainte de naştere iţele lor biologice s-au încâlcit şi ca în loc ca „el” să se nască „ea”, s-a născut „el”, şi ca în loc ca „ea” să se nască „el”, s-a născut „ea”. Astfel de persoane, ni se spune, nu se simt „confortabile” în trupul dobândit la naştere şi, în mod special, cu sexul cu care au fost înzestrate biologic.

În consecinţă, cer să li se modifice trupul şi sexul prin proceduri medicale. Unele persoane îşi schimbă sexul de mai multe ori în viaţă, nu doar o dată. Mulţi regretă că şi-au schimbat sexul, îl schimba din nou, apoi regretă, şi schimbarea sexului biologic devine o preocupare permanentă în viaţa acestor persoane.

Ba mai mult, ni se spune ca şi copiii experimentează confuzie sexuală de la o vârstă tot mai fragedă, şi că din această cauză trebuie înţeleşi şi ajutaţi. În 2006, The New York Times a publicat un articol despre aceşti copii, afirmând că, de fapt, confuzia lor sexuală e „normală”.

Articolul menţiona situaţii unde băieţii mergeau la şcoală în rochiţe roz, iar fetele tunse şi îmbrăcate ca băieţii. În sprijinul acestor copii au venit activişti care le promovează drepturile, numite „gender – identity rights” („drepturile identităţii de gen”). Ca rezultat al activismului lor, unele state americane au adoptat legi care permit adulţilor să-şi schimbe sexul în certificatul de naştere chiar daca biologic nu şi l-au schimbat. Dacă în mintea persoanei respective „ea” se crede „el”, are dreptul să-şi schimbe certificatul de naştere să reflecte că nu mai e „ea”, ci „el”. Starea aceasta mintală este numită „free to be”, adică „liber/ ade a fi”, cum el ori ea doreşte. Au apărut şi cazuri extreme, de exemplu şcoli care predau cursuri în „vocabularul neutru” din perspectiva sexului („gender – neutral vocabulary”), în care obiectele ori lucrurile nu mai sunt identificate după gen ori sex. Un exemplu cu totul bizar este încercarea de a elimina cuvintele „pisoi” şi „pisică”.

Hollywood-ul dă apă la moară

 

Media şi Hollywood-ul promovează cu agresivitate noua maladie transgenderistă, aşa cum au promovat toate manifestările bizare ale revoluţiei sexuale de până acuma: căsătoriile unisex, căsătoriile multiple, căsătoriile de grup, normalizarea adulterului, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, poligamia, avortul, divorţul în serie, poliamoria, eutanasia, suicidul asistat. Vedeta transgenderismului american e Laverne Cox, o actriţă a showului „Orange îs the New Black” („Portocaliul e noul negru”). O altă vedetă hollywood-iană e Fallon Fox, un bărbat care vreme de mulţi ani a făcut lupte, s-a schimbat în femeie, ia doze mari de estrogen şi cere să i se permită să lupte ca femeie în luptele greco-romane la categoria bărbaţi. Pe lângă asta, media mediatizează masiv şi excesiv persoanele care îşi schimba sexul şi deţin funcţii înalte în instituţii ori societate. În septembrie 2013, un profesor de teologie şi filosofie de la o universitate creştină din California a şocat conducerea universităţii anunţând că s-a transformat în femeie. Universitatea l-a destituit din funcţie şi el/ ea a dat universitatea în judecată pentru discriminare. Reacţia legislaturii californiene a fost previzibilă: a emis o lege care constrânge universităţile şi şcolile să permită elevilor şi studenţilor să folosească toaletele care se conformează sexului ales de ei, nu sexului lor biologic.

 

Facebook face la fel

 

Şi Facebook promovează transgenderismul. În februarie anul acesta, Facebook a listat 50 de opţiuni de identitate sexuală din care publicul poate să aleagă. Să fie oare 50 de „orientări sexuale”? Confuzia sexuală e, deci, la modă, ceva chic, cool şi de dorit, de la copii până la oameni în vârstă. Nu este de mirare că, după un studiu recent emis de Williams Institute din California, în America sunt aproximativ 700.000 de persoane care se identifica ca fiind transgender. Nu toate aceste persoane însă şi-au schimbat sexul biologic. Multe dintre ele au făcut-o, iar restul doar se identifică, în documente oficiale ori în public, ca aparţinând sexului biologic opus. Unii dintre ei sunt căsătoriţi cu persoane de sex opus, au copii şi „descoperă”, la o vârstă înaintată că, de fapt, aparţin sexului opus decât celui cu care s-au născut. Apar ştiri bizare despre bărbaţi căsătoriţi care încep să se îmbrace ca femeile, inclusiv să poarte sutiene, şi despre femei căsătorite cu bărbaţi care se îmbracă şi se comporta ca bărbaţii.

 

Consecinţele transgenderismului

 

Transgenderismul însă îşi are consecinţele lui, la fel ca homosexualitatea. Un sondaj de opinie făcut recent în America arată că 41% din persoanele transgender au încercat să se sinucidă. În contrast, tentativa de suicid la persoanele heterosexuale este de nouă (9) ori mai mică. De asemenea, violenţa domestică şi depresia sunt mult mai ridicate la persoanele transgender.

Menţionăm şi un studiu longitudinal de 30 de ani publicat în 2011 de Institutul Karolinska din Suedia, făcut pe 324 de persoane care şi-au schimbat sexul. El denotă că la 10 ani după operaţie, persoanele transgender dovedesc acute dificultăţi mintale, iar rata suicidului a fost de 20 de ori mai mare decât la persoanele heterosexuale.

Ce zic experţii?

 

Dacă cu nu mulţi ani în urmă „experţii”, adică psihologii şi sociologii, erau de comun acord că transgenderismul este o boală mintală, numărul lor e în scădere. Printre ei se află Dr. Paul McHugh, care vreme de mulţi ani a fost şeful catedrei de psihiatrie la Johns Hopkins Hospital în Baltimore, Maryland. În anii 60, el şi colegii lui au prestat servicii de schimbare a sexului, dar în anii 70 Dr. McHugh a renunţat, afirmând că persoanele cu înclinaţii transgender au nevoie, mai degrabă, de un psihiatru decât de un medic chirurg. Opinia lui McHugh ar trebui să cântărească destul de greu, având în vedere onorabila lui vârsta de 83 de ani.

Transgenderismul este o boală a minţii, zice el, nu o reflecţie a unei deformaţii biologice, cum afirmă alţii. Media şi autorităţile nu fac nicio favoare persoanelor transgender facilitându-le împlinirea fanteziilor lor sexuale, adaugă el. Dimpotrivă, le agravează starea mintală denaturată.

Transgenderismul, spune McHugh, este o simptomă a „confuziei sexuale” a generaţiei contemporane. Persoanele transgender, spune el, suferă de „boala prezumţiei”, aşa cum suferă multe persoane care „presupun” că ceea ce au primit din partea naturii nu li se potriveşte. Se uită în oglindă şi văd o fiinţă umană urâtă, care nu corespunde naturii. Statisticile arată că transgenderismul este o stare tranzitorie. Până în 80% dintre copiii ori adolescenţii care afirmă că „suferă” de confuzie sexuală, îşi revin la normal. Ceilalţi 20% rămân încă un mister pentru psihologi. În concluzie, afirmă McHugh, persoanele care doresc să-şi schimbe sexul trebuie convinse să nu o facă. La urma urmelor, spune el, o schimbare de sex este o imposibilitate biologică. Bărbaţii care îşi schimbă sexul în femei nu devin femei, ci bărbaţi feminizaţi, iar femeile femei masculinizate. O astfel de confuzie, zice el, nu poate fi premisa acordării de drepturi civile unei întregi clase de oameni care doresc să fie diferiţi doar de dragul de a fi diferiţi. (Sursa textului).

 

 

C). Fabrica de Copii

 

 

 

„Fabrica de bebeluși” este un concept revoluționar prin care nou născuții vor fi crescuți în capsule transparente, iar părinții le-ar putea alege trăsăturile. „Publicul țintă” al acestui concept îl reprezintă în special femeile care se tem de sarcină și de durerile mari care vin odată cu aceasta.„Fabrica de bebeluși” ar putea „produce” până la 30 de mii de copii pe an.

Cu alte cuvinte, părinții ar putea avea „copilul perfect”. Acest concept ar putea deveni realitate în câteva decenii. Creatorii ar putea folosi fertilizarea în vitro, iar bebelușii vor fi crescuți în capsule transparente care imită perfect uterul uman, cu toate condițiile specifice, prevăzute inclusiv cu un cordon ombilical pentru hrănirea fătului, dar și cu senzori pentru verificarea semnelor vitale. (Sursa)

 

***

 

„Fabrica de bebeluși“ ar putea să devină realitate în câțiva ani. Soluția oamenilor de știință pentru scăderea populației

 

În câțiva ani, nașterea va începe cu o simplă apăsare de buton, iar bebelușii vor fi crescuți în capsule transparente care imită perfect uterul uman. Procesul folosește fertilizarea in vitro, iar părinții pot alege inclusiv trăsăturile copilului. Nu este un scenariu de film, ci conceptul EctoLife, prima fabrică de bebeluși din lume, rezultatul a peste 50 de ani de cercetare.

Hashem Al-Ghaili, un biotehnolog molecular yemenit, părintele proiectului spune că acest concept ar putea rezolva problema natalității în scădere a omenirii, dar și să creeze condiții mai sigure pentru viitoarele mame. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ 300 de mii de femei mor în fiecare an din cauza complicațiilor sarcinii, scrie

Hashem Al-Ghaili, producător de film și tehnolog, omul din spatele conceptului The EctoLife Artificial Womb Facility spune că acest lucru este, deocamdată, un concept menit să provoace o conversație despre viitorul nașterilor.

Ideea lui are în spate zeci de ani de ”cercetări științifice revoluționare” din întreaga lume în domeniul fertilității și ar putea deveni o metodă de concepție răspândită în doar câteva decenii.

Conceptul este prezentat de Al-Ghaili într-un videoclip conceput ca o reclamă la EctoLife, care face posibil ca cuplurile infertile să conceapă un copil. Publicul țintă îl reprezintă însă și femeile care se tem de sarcină și de durerile nașterii.

Nașterea se produce la o apăsare de buton

Procesul folosește fertilizarea in vitro, iar nașterea se produce prin apăsarea unui singur buton. Astfel, părinții pot alege embrionul cu cele mai mari șanse de a deveni o sarcină.

De asemenea, având în vedere că totul este controlat milimetric, există și posibilitatea modificării genetice a embrionilor astfel încât să poată fi personalizate trăsăturile și să fie eliminate eventuale boli genetice.

„Fabrica de bebeluși” va avea 75 de laboratoare, fiecare cu până la 400 de capsule. Acestea sunt prevăzute cu un cordon ombilical pentru hrănirea fătului, dar și cu senzori pentru verificarea semnelor vitale.

O cameră cu inteligență artificială scanează non-stop fetusul pentru a identifica eventualele anomalii genetice, iar părinții își pot vedea în timp real copilul în capsulă prin intermediul unei aplicații.

Nașterea începe cu o apăsare de buton, care declanșează scurgerea lichidului amniotic din interiorul capsulei, înainte ca aceasta să se deschidă, iar părinții să-și poată ține pentru prima dată copilul în brațe.

 

Colapsul populației ar putea duce la o catastrofă economică

 

Crearea unui uter artificial este un proiect realizabil, spun cercetătorii. În 2017, oamenii de știință au crescut pentru prima dată un mamifer într-un uter artificial.

Cu toate acestea, fătul nu se află tot timpul în el. În 2021, oamenii de știință israelieni au îmbunătățit tehnologia, reușind să crească embrioni de șoarece timp de până la 11 zile în pântece artificiale. Ceea ce este remarcabil în legătură cu această realizare este că 11 zile reprezintă peste 50% din perioada de gestație a unui șoarece.

 

„Fabrica de bebeluși” – Creatia AI vs. Creatia lui Dumnezeu

 

„Fabrica de bebeluși” – Creatia AI vs. Creatia lui Dumnezeu

„Cea mai mare importanță a EctoLife este că ne va permite să ne confruntăm direct cu criza infertilității”, afirmă un biotehnologician molecular.

„Dacă nu facem nimic, ne vom confrunta cu siguranță cu o criză a forței de muncă”, scrie Forbes despre problema demografică care afectează aproape toate țările din emisfera nordică. Colapsul populației ar duce la o catastrofă economică și la o calitate scăzută a vieții. În prezent, Organizația Mondială a Sănătății estimează că 15% din cuplurile de vârstă reproductivă din întreaga lume sunt afectate de infertilitate.

Oamenii de știință sunt optimiști. „Suntem la doar câțiva ani distanță de testarea uterului artificial pe oameni”, scrie Elizabeth Clowie Romanis, academician în domeniul eticii sociale și al politicilor, în Journal of Medical Ethics.

Și dr. Carlo Bouletti, profesor asociat în cadrul departamentului de obstetrică, ginecologie și științe ale reproducerii de la Universitatea Yale, crede că un uter artificial complet funcțional ar putea fi realizat în următorii 10 ani. (Sursa)

http://labirintuleducatiei.com/cap-III-babies-factori.htm

 

 

/////////////////////////////////////////

 

(Cand omul nu crede in Dumnezeu cel viu,adevarat,infinit,neiconat -Ps. 115 si 135-devine un “”zeu”” ,intrupat din crepuscule ale Inteligentei Luciferice,Artificiale … LABIRINTUL EDUCAȚIEI, Cap. III – Educatia si Inteligenta Artificială

 

 

* Era Inteligenței Artificiale

* AI schimba totul

  

Inteligenţa artificială şi impactul asupra activităţii de intelligence.

 

„Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți” (A. Einstein)

 

Inteligența este un termen dificil de definit și pentru fiecare dintre noi poate însemna multe lucruri diferite. De fapt, ea a împărțit comunitatea științifică în multe părţi, zeci de ani la rând, iar controversele încă există asupra definirii sale exacte și a formei de măsurare.

Comunitatea ştiintifică răspunde în mod clar că acest termen nu au fost încă definiti precis și că este greu să vorbim despre ceva care nu a fost definit cu exactitate. Totusi, pentru a fi cat mai aproape de adevar, inteligenţa a primit câteva definiţii.

Inteligența umană reprezintă calitatea mentală care se bazează pe abilitățile de a învăța din experiență, de a se adapta la noi situații, de a înțelege și de a trata concepte abstracte și de a folosi cunoștințele pentru a manipula mediul inconjurator . Prin inteligență se mai poate intelege şi abilitatea generală de rezolvare a problemelor cognitive. O abilitate mentală implicată în raționament, perceperea relațiilor și analogiilor, calculul şi învățare rapidă. De exemplu, într-un simpozion din 1921, doi psihologii americani, Lewis M. Terman și Edward L. Thorndike au încercat sa dea fiecare o definiție deosebită a inteligenței. Terman a accentuat ideea că inteligenţa reprezintă abilitatea de a gândi abstract, iar Thorndike spunea că inteligenţa este capacitatea de învățare și abilitatea de a oferi răspunsuri cat mai bune la întrebări.

 

 

Totul se schimbă! Educatia si Inteligența Artificială (George Buhnici)

 

Primi paşi către inteligenţa artificială

 

La mai puţin de patruzeci de ani de la simpozionul celor doi psihologi americani, oamenii de ştiinţa încep cercetarile în domeniu inteligeței artificiale (AI). Cercetarile din anii 50′ aveau ca scop rezolvarea problemelor matematice și metodelor de calcul simbolice.

Ideea de a pune inteligenţa artificială să rezolve probleme compleze i-a venit lui Alan Turing, un tânăr britanic care în 1950, în lucrarea ,,Computing Machinery and Intelligence” a cercetat posibilitatea matematică a inteligenței artificiale. Turing a sugerat că oamenii folosesc informații disponibile, precum și motive pentru a rezolva problemele și a lua decizii, întrebandu-se de ce nu pot mașinile să facă acest lucru?. Conceptul propus de Turing avea să prindă viaţă cinci ani mai târziu datorită a trei cercetătorii. Herbert Simon, Allen Newell și John Shaw au creat între anii 1955-1956, Teoretician Logic, primul program special conceput pentru a imita abilitățile unei ființe umane de a rezolva probleme.

Termenul de inteligență artificială a fost inventat în 1956, cu ocazia prezentarii primului proiect de inteligență artificială ,,Dartmouth Summer Research Project on Artificial Intelligence”, gazduit de oamenii de ştiintă John McCarthy și Marvin Minsky. În anii 1960, Departamentul de Apărare al SUA a manifestat interes pentru AI și a început să dezvolte computere care să imite raționamentul uman. Astfel, Agenția Proiectelor de Cercetare Avansată în Domeniul Apărării (DARPA) a finalizat proiectele de cartografiere stradală în anii 1970. DARPA a produs şi primi asistenți personali inteligenți în 2003, cu mult înainte ca Siri, Alexa sau Cortana să apară.

Inteligența artificială este o ramură a științei informatice care are ca scop crearea de mașini inteligente. AI a devenit o parte esențială a industriei tehnologice şi nu numai. Cercetarea asociată cu inteligența artificială este foarte tehnică și specializată. Problemele de bază ale inteligenței artificiale sunt programarea computerelor pentru anumite trăsături precum: cunoştinţe, raţionament, rezolvarea problemelor, percepţie, învăţare şi planificare.

 

Tehnologia cunoașterii este o parte esențială a cercetării AI

 

Mașinile pot acționa adesea și reacționează ca oamenii numai dacă au şi primesc informații abundente referitoare la tot ceea ce ne înconjoară pe noi toţi. Inteligența artificială trebuie să aibă acces la obiecte, categorii, proprietăți și relații între ele pentru a implementa ingineria cunoașterii.

Inteligenţa artificială este cunoscută astăzi sub numele de narrow AI (or weak AI) , deoarece a fost gândită cu scopul de a îndeplini sarcini restrânse (recunoaștere facială, căutări pe internet sau conducerea unei mașini). Cu toate acestea, obiectivul pe termen lung al multor cercetători este de a crea general AI (AGI or strong AI). În timp ce narrow AI poate depăși performanța omului, indiferent de sarcinile sale specifice, cum ar fi șahul, jocul GO sau rezolvarea unor ecuații matematice complexe, AGI ar avea în viitor capacitatea de al depăși pe om la aproape toate sarcinile cognitive. AGI mai este cunoscută și sub denumirea de inteligență generală artificială, este un sistem AI cu abilități cognitive umane generalizate, astfel încât atunci când îi este prezentată o sarcină necunoscută, are suficientă inteligență pentru a găsi o soluție.

Cercetările din domeniul inteligenței artificiale (AI) au demonstrat progrese tehnice semnificative în ultimii ani, mult mai repede decât se anticipase anterior. Din cate se pare, tendinţele sunt ca acest progres rapid va continua și chiar va accelera. Capacitățile existente în AI au un potențial semnificativ pentru securitatea națională. De exemplu, tehnologia de învățare a mașinilor existente ar putea permite un grad ridicat de automatizare în activitățile cu forță de muncă intensă, cum ar fi analiza imaginilor prin satelit și apărarea cibernetică. Cercetările viitoare în AI au potențialul de a oferi o tehnologie revoluționară pentru securitatea națională, la fel cum au fost armele nucleare, aeronavele, computerele și biotehnologia. Fiecare dintre aceste tehnologii au produs schimbări semnificative în strategia, organizarea, prioritățile și resursele alocate comunității de securitate națională. Cercetarile arată că progresele viitoare în AI vor avea cel puțin același impact.

Rapiditatea cu care se desfăşoară cercetările în domeniul AI vor afecta securitatea națională, determinând schimbarea în trei domenii: superioritate militară, superioritate informațională și superioritate economică, iar pană la implementarea lor în aceste domenii mai este doar un pas. Pentru superioritatea informaţiei, elemet cheie pentru orice agenţie sau serviciu de intelligence, AI va spori dramatic capabilitățile pentru colectarea și analiza datelor, dar și crearea de date.

 

Cercetările din domeniul inteligenței artificiale (AI) au demonstrat progrese tehnice semnificative în ultimii ani, mult mai repede decât se anticipase anterior. Din câte se pare, tendinţele sunt că acest progres rapid va continuă și chiar va accelera. Capacitățile existente în AI au un potențial semnificativ pentru securitatea națională. De exemplu, tehno-logia de învățare a mașinilor existente ar putea permite un grad ridicat de automatizare în activitățile cu forță de muncă intensă, cum ar fi analiza imaginilor prin satelit și apărarea cibernetică. Cercetările viitoare în AI au potențialul de a oferi o tehnologie revoluționară pentru securitatea națională, la fel cum au fost armele nucleare, aeronavele, computerele și biotehnologia. Fiecare dintre aceste tehnologii au produs schimbări semnificative în strategia, organizarea, prioritățile și resursele alocate comunitățîi de securitate națională. Cercetările arată că progresele viitoare în AI vor avea cel puțin același  impact.

 

 

George Haber – Poți ignora Inteligența Artificială pe riscul tău

 

 

Vorbesc cu George Haber despre inteligența artificială de acum 7 ani, de la primul podcast pe care l-am înregistrat împreună. Pe atunci l-am numit interviu, și l-am publicat pe Cavaleria.ro.

 

Acum Inteligența Artificială este aici, în văzul tuturor, și cel puțin o sută de milioane de oameni au folosit-o măcar odată sub forma lui ChatGPT, DallE, MidJourney, sau orice alt software capabil să genereze răspunsuri, imagini, sunet și chiar video. Vorbim cu un supercomputer de fiecare dată când punem o întrebare, sau chiar cu o rețea întreagă de supercomputere, care la un moment dat ne pot înlocui o mare parte din task-urile monotone zilnice, ori chiar întregul job dacă nu suntem atenți. Cum facem să fim pregătiți pentru acest viitor inevitabil? Ne spune George Haber la ce trebuie să fim atenți.

 

Inteligenta Artificiala tot mai aproape de om

 

Inteligenta artificiala, cunoscuta si sub denumirea de IA generala, este un subdomeniu al inteligentei artificiale care se concentreaza pe dezvoltarea de sisteme capabile sa efectueze orice activitate care necesita inteligenta umana, cum ar fi intelegerea limbajului natural, invatarea automata, planificarea si rezolvarea problemelor.

IA tare se bazeaza pe metode avansate de invatare automata, cum ar fi retelele neuronale profunde, care permit sistemelor sa invete si sa evolueze in mod autonom, fara a fi nevoie de intervenția umana. Acest lucru face ca IA sa fie capabila sa invete din mai multe surse de date si sa se adapteze la situatii noi, fara a fi nevoie de reprogramare.

Unul dintre cele mai importante beneficii ale IA este capacitatea sa de a prelucra cantitati uriase de date, ceea ce o face ideala pentru aplicatii precum analiza de date, automatizarea proceselor si controlul sistemelor industriale. De asemenea, IA poate fi utilizata pentru a crea sisteme de asistenta personalizate, precum asistenti virtuali sau consiliere medicala automatizata.

Cu toate acestea, IA poate avea si consecinte negative, cum ar fi pierderea locurilor de munca, probleme de securitate si probleme de privacitate. De aceea, este esential ca IA sa fie utilizata cu atentie si responsabilitate, iar dezvoltatorii sa ia in considerare aceste probleme in timpul procesului de dezvoltare.

In concluzie, IA reprezinta un pas important in evolutia tehnologiei, oferind posibilitati nelimitate pentru a imbunatati viata umana si a rezolva probleme complexe. Totusi, este important sa fie utilizata cu atentie si responsabilitate, pentru a evita problemele negative care ar putea rezulta din utilizarea sa necontrolata.

 

Inteligența Artificială, metaverse și viitorul omenirii

 

 

Un dialog cu Andrei Stoian, alături de Dan Ciobanu, antreprenor, despre Inteligența Artificială: Scurt istoric; – Locurile de muncă și Inteligența Artificială; – Mediul de business și integrarea AI; – O nouă dinamică socială; – Real vs virtual; – Riscuri și amenințări.

 

„De la prima oră la serviciu, niciodată bolnavă, niciodată în concediu”

 

Jade, un robot…!, a prezentat rubrica Meteo, din 3 aprilie 2023, la postul elvetian „M Le Media”. Jade, care nu este o persoana reala, ci o pictograma virtuala realizata de inteligenta artificiala, relateaza portalul 20 minuten. Potrivit purtatorului de cuvant al postului privat francofon, Sophie Onkelinx, nimeni nu a observat pana la aparitia articolului din presa helveta ca in fata camerei nu era un prezentator in carne si oase, ci un avatar creat de inteligenta artificala. Radiodifuzorul cu sediul in Lausanne subliniaza avantajele lui Jade: ea poate fi la serviciu in fiecare zi, la orice ora, nu este niciodata bolnava si nici macar in vacanta. Initial, noul post de televiziune dorea sa aiba un prezentator real, dar nu au gasit pe nimeni care sa se potriveasca profilului si sa fie dispus sa fie in studio dimineata devreme. Sophie Onkelinx, M Le Media: Utilizarea moderatorului-avatar este o ,,parte integranta” a strategiei de a crea un mediu care sa se bazeze pe noile tehnologii si sa tina pasul cu vremurile. <> nu este o persoana fizica, ci o creatie a unui software care foloseste inteligenta artificiala”, a explicat directorul general al grupului Millennium Media, Philippe Morax, pe portalul online al M Le Media.

 

 

http://labirintuleducatiei.com/cap-III-cu-AI-totul-se-schimba.htm

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Sunt mai multe Evanghelii, decât numai una singură?

 

 

Matei 24.14; Faptele apostolilor 20.24; 1 Timotei 1.11; Apocalipsa 14.6,7

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 29.12.2018, Actualizat

 

Versete călăuzitoare: Matei 24.14; Faptele apostolilor 20.24; 1. Timotei 1.11; Apocalipsa 14.6,7

 

Întrebare: Au fost şi sunt vestite diferite Evanghelii în timpuri diferite; înseamnă aceasta că sunt diferenţe în conţinutul mesajelor vestite?

 

Răspuns: Scriptura leagă fără să poată fi trecut cu vederea cuvântul „Evanghelie”cu diferite aspecte. În funcţie de adaosul care însoţeşte cuvântul „Evanghelie” sunt accentuate diferite aspecte ale mesajului Evangheliei. Să vorbim aici numai despre o-învăţătură-despre-două-Evanghelii[1] este mult prea puţin. Căci s-ar putea nu numai diferenţia „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 24.14) de „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), ci şi de „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2. Corinteni 4.4), „Evanghelia gloriei fericitului Dumnezeu” (1. Timotei 1.11), „Evanghelia păcii” (Efeseni 6.15) sau „Evanghelia veşnică” (Apocalipsa 14.6,7). În afară de aceasta Scriptura vorbeşte şi despre „Evanghelia lui Dumnezeu” (Romani 1.1-4), „Evanghelia lui Hristos” (Filipeni 1.27) precum şi despre „Evanghelia necircumciziei” şi „Evanghelia circumciziei” (Galateni 2.7). Într-un aspect toate aceste „Evanghelii” au ceva comun: ele sunt vestea bună referitoare la o anumită latură a revelaţiei lui Dumnezeu.

 

Dacă Dumnezeu ne face cunoscut o veste bună, atunci noi trebuie să cercetăm contextul nemijlocit în care această Evanghelie este numită şi de fiecare dată să întrebăm cine sunt destinatarii. Deja poporului Israel în pustiu i-a fost vestită o evanghelie, o veste bună (în greacă euaggelion): în epistola către Evrei 4.2 intenţia lui Dumnezeu de a elibera pe Israel din Egipt şi a-i aduce „în odihnă” în Canaan este numită „veste bună”. Domnul Isus a vestit la începutul slujirii Sale „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 4.23). Contextul cu versetul 17 al aceluiaşi capitol arată că aceasta avea loc prin aceea că El predica această Împărăţie ca „s-a apropiat” (Matei 4.17). Acest mesaj era adresat fără îndoială iudeilor, căci ei aşteptau o Împărăţie a păcii pe pământ, şi Domnul a fost trimis la ei (Matei 15.24).

 

Aceste două exemple arată că noi nu avem voie să aplicăm fiecare Evanghelie direct la noi creştinii şi că „evanghelia” nu în mod necesar este ceva specific creştin. De aceea nu trebuie să uimească, că „Evanghelia Împărăţiei” din Matei 24.14 nu este destinată pentru noi creştinii. Căci contextul arată, că se adresează iudeilor. În versetele acestea este vorba de împlinirea veacurilor şi de timpul scurt înainte de revenirea vizibilă a Domnului pe pământ: de asemenea timpul „s-a apropiat” să se instaureze public Împărăţia, deoarece Împăratul are intenţia să Se reîntoarcă la poporul Său. [În cartea Bogăţia uitată în §18 şi § 17.4.1.3 arătăm că în context cu a 70-a săptămână-an trebuie să ne gândim la poporul iudeu atunci când este vorba de această veste bună.]

 

Prin omorârea cu pietre a lui Ştefan, Israel a pierdut din vină proprie ocazia ca Împărăţia să poată fi instaurată (vezi în carte § 3.7). Acum nu mai putea fi vestită Evanghelia Împărăţiei în această formă. Pavel a vorbit într-adevăr despre „Împărăţie” (Faptele apostolilor 14.22; 19.8; 20.25; 28.23,31), însă noi nu citim, că el a propovăduit „Evanghelia Împărăţiei”; în context cu cuvântul „Împărăţie” Duhul Sfânt nu foloseşte la Pavel cuvântul „Evanghelie”. Cu toate acestea „lucrurile referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” au fost în continuare propovăduite (Faptele apostolilor 19.8), în mod deosebit în forma ei tainică (vezi în carte § 3 şi § 17.5): Domnul nostru are o Împărăţie nevăzută aici pe pământ, unde El aşteaptă ascultare faţă de Cuvântul Său şi ea conţine o comoară preţioasă pentru El. Şi noi propovăduim astăzi lucruri referitoare la Împărăţie în aspectul ei moral, unde se găseşte „dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17).

 

Când Filip a evanghelizat după omorârea cu pietre a lui Ştefan (Faptele apostolilor 8.12), în limba greacă nu găsim aceeaşi expresie pentru „Evanghelia Împărăţiei” ca în Matei 4.23, ci aici stă forma de verb „el-a-vestit-vestea-bună”, urmată de aceeaşi expresie peri tes basileias tou theou, pe care o foloseşte Pavel în Faptele apostolilor 19.8 (tradus acolo prin „lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”).

 

Când dimpotrivă citim despre „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2. Corinteni 4.4), atunci evident Duhul Sfânt nu se referă la vestea bună despre o Împărăţie pe pământ. Mai degrabă este vestea bună, că Hristos şede acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi este încununat cu glorie şi onoare. Cu toate acestea într-un anumit sens în această „Evanghelie a gloriei” este inclusă şi „Evanghelia Împărăţiei”, căci chiar dacă Hristos încă nu a primit vizibil Împărăţia Sa pe pământ şi încă nu şede pe „tronul Său de glorie” pe pământ (Matei 25.31), totuşi El şede acum la dreapta lui Dumnezeu pe tronul Tatălui (Apocalipsa 3.21). El a primit ca domn călătorit într-o altă ţară o Împărăţie (compară cu Matei 25.15), pe care El o guvernează din cer, fără să fie prezent; în Matei 13.11 Domnul Isus numeşte această Împărăţie o taină. Ceea ce este deosebit la aceasta, este că noi aparţinem acestei Împărăţii a lui Dumnezeu ascunse, tainice aici pe pământ şi totodată suntem legaţi cu Hristos în gloria Sa în locurile cereşti (Efeseni 2.6).

 

Ce mare este diferenţa între „Evanghelia gloriei lui Hristos” (2. Corinteni 4.4) respectiv „Evanghelia gloriei preafericitului Dumnezeu” (1. Timotei 1.11) şi „Evanghelia veşnică” (Apocalipsa 14.6,7)! Prima are în vedere glorificarea Domnului, respectiv a lui Dumnezeu, şi anume în deplina ei dimensiune, aşa cum ea a devenit posibilă după lucrarea înfăptuită pe cruce. În timpul necazului cel mare îngerii vestesc „Evanghelia veşnică”. În aceasta este vorba numai de a recunoaşte pe Dumnezeu ca Creator.

 

Apostolul Pavel arată clar cât de mult se deosebeşte Evanghelia, pe care el a propovăduit-o, de Evanghelia celor doisprezece apostoli. El numeşte Evanghelia, pe care a primit-o prin revelaţie, „Evanghelia mea” (Romani 16.25; vezi în carte § 4.2) şi „învăţătura mea” (2. Timotei 3.10) şi prezintă chiar şi celorlalţi apostoli Evanghelia, pe care el a propovăduit-o „printre naţiuni” (Galateni 2.2). Să vorbeşti în privinţa aceasta că Pavel şi apostolii au propovăduit aceeaşi Evanghelie – cu toate că baza din 1. Corinteni 15.1-5 era desigur identică -, ar fi nechibzuit şi ar însemna să pierzi total din vedere diferenţele între conţinutul mesajelor. Evanghelia lui Pavel include toate celelalte Evanghelii. Drept urmare Pavel putea să scrie şi: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1.8).

 

Faptul că se accentuează diferite aspecte ale Evangheliei nu trebuie să conducă ca ele să fie despărţite prea mult unele de altele. În orice formă Evanghelia aduce binecuvântare pentru aceia cărora ea este adresată, dacă ei iau seama la ea. Dacă noi astăzi vestim Evanghelia, aşa cum apostolul Pavel a primit-o, nu vrem să uităm că Pavel nu a propovăduit numai Evanghelia harului lui Dumnezeu şi Evanghelia gloriei lui Hristos, ci şi Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.25), în care Hristos este Domnul (Faptele apostolilor 28.31). Însă aceia care astăzi intenţionat propovăduiesc „Evanghelia veşnică”, din cauza lipsei lor de înţelegere a adevărului dispensaţional, aduc cu regret o Evanghelie foarte limitată.

 

Să limitezi „Evanghelia” numai la înţelesul că ea ar fi numai vestea bună, cum poţi scăpa de iad, înseamnă să pierzi din vedere alte conţinuturi ale veştii bune a lui Dumnezeu. Mesajul Evangheliei cuprinde mult mai mult, şi Duhul Sfânt foloseşte, aşa cum am văzut mai sus, expresii diferite, ca să scoată în evidenţă în mod deosebit anumite aspecte ale acestui mesaj.

 

Tradus de la: Gibt es mehr als ein einziges Evangelium?

 

Extras din cartea Der vergessene Reichtum de D. Schürmann | S. Isenberg

capitolul 22.27: „Fragenbeantwortung: Gibt es mehr als ein einziges Evangelium?“, pag. 694–697

(Referirile la anumite capitole din acest articol se referă la capitolele respective din carte.)

Traducerea cărţii se găseşte la linkul următor: Bogăţia uitată.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

……………..

 

Elon Musk vrea să construiască o “Arcă a lui Noe” pe Marte

 

 

 

 

Iată cu ce probleme se va confrunta… Elon Musk, cel mai cunoscut miliardar și inovator de tehnologie are în plan să construiască un oraș pe Marte. Mai mult decât atât, speră ca acolo să fie și înmormântat. Totuși, este realizabil un astfel de proiect în timpul vieții lui sau în acest secol? Problemele tehnice care trebuie depășite sunt enorme și iar astronauții care vor participa la o astfel de aventură cosmică au șanse mari să moară pe drum sau după ajungerea pe Planeta Roșie. Totuși, spune Elon Musk, construirea unui oraș pe Marte este vitală pentru supraviețuirea civilizației umane, întrucât, astăzi, din cauza armelor nucleare suntem în pericol să dispărem de pe fața pământului. Tocmai de aceea, realizarea unei colonii pe o altă planetă din sistemul solar, ne-ar asigura supraviețuirea ca specie, adaugă acesta. Pentru a discuta acest subiect, l-am invitat astăzi alături de mine, în cadrul Convorbirilor Dalles, pe domnul Dan Farcaș, președinte al ASFAN, matematician, informatician de top și autor al mai multor cărți care abordează teme la granițele cunoașterii – una dintre ele fiind și HIPERCIVILIZAȚIIE și prezența extraterestră pe pământ.

 

Unii oameni sunt cu generații sau chiar sute de ani înaintea vremii lor

 

Profetia lui Tesla si medicina viitorului

 

Așa a fost Leonardo da Vinci, așa a fost și istro-românul Nicola Tesla. Acum 100 de ani, geniul născut la sud de Dunăre vedea și apoi materializa lucruri care sunt revoluționare și pentru știința de astăzi.

Printre nenumăratele lui preocupări și invenții, pe care le-am și discutat într-o altă emisiune numită Fantasticele invenții ale lui Nicola Tesla, emisiune pe care o puteți viziona aici, se numără și cele legate de domeniul medicinii, în cazul lui, al medicinii energetice.În acest sens, a făcut și o profeție care tinde să se realizeze astăzi. Citez: “… atunci când oscilațiile electrice vor fi pe deplin înțelese și aplicate, se va crea un agent universal de vindecare ce va spori atât de mult energia vitală și reacția de rezistență a corpului uman, încât să-i permită să alunge orice boală…”

În această emisiune vă propun o incursiune incitantă în lumea invențiilor lui Tesla, pentru a-i descoperi brevetul în domeniul medicinii energetice. În același timp, veți afla despre tehnologiile inspirate de Tesla care s-au dezvoltat în al Treilea Reich al Germaniei Naziste dar și în China sau Rusia. Viitorul sună bine, dacă aceste tehnologii vor fi folosite spre binele omului!

 

 

Lucruri mai puțin cunoscute despre ELON MUSK

 

Cine este cel mai bogat om din lume la ora actuală – 17 lucruri neștiute despre el

 

Elon Musk, celebrul CEO al Tesla și SpaceX, nu este cel mai discret personaj din lume, însă există multe lucruri pe care oamenii nu le știu despre miliardarul obsedat de spațiu. Afaceristul, în prezent în vârstă de 49 de ani, a scris istorie cu compania sa SpaceX și a fost declarat cel mai bogat om de pe planetă, cu o avere estimată de Forbes la 176.2 miliarde de dolari. Videoclipul de mai sus prezinta lucruri mai puțin cunoscute despre magnatul din Silicon Valley, cu amănunte din trecutul său, dar și despre viața personală.

 

1. Elon Musk s-a născut și a locuit alături de părinții lui, Errol și Maye Musk în Africa de Sud, până la vârsta de 17 ani, când s-a mutat în Canada. Deține cetățenie sud-africană, canadiană și americană, iar începând cu anul trecut locuiește permanent în Los Angeles, California.

 

2. Afaceristul l-a descris pe tatăl său înstrăinat ca fiind un „om rău”. Errol Musk a fost judecat și achitat pentru omucidere. El a împușcat și ucis trei bărbați care au încercat să pătrundă în casa lui din Johannesburg. Un lucru mai puțin știut despre tatăl lui Elon Musk este că a făcut u copil cu fiica sa vitregă, Jana Bezuidenhout, care este cu 40 de ani mai tânără decât el.

 

3. Mama lui, Maye Musk, în vârstă de 72 de ani, este fotomodel. Ea a cochetat cu modellingul în tinerețe, însă își continuă pasiunea și în prezent. Totodată, este dietetician și a lansat o carte în 2019, numită „A Woman Makes a Plan: Advice for a Lifetime of Adventure, Beauty, and Success”.

Adrian Pintea, o viață zbuciumată și curmată timpuriu. Detalii neștiute din spatele „cortinei” Adrian Pintea, o viață zbuciumată și curmată timpuriu. Detalii neștiute din spatele…

David Popovici a devenit cel mai rapid înotător din lume David Popovici a devenit cel mai rapid înotător din lume

Cea mai tânără femeie care a primit premiul Nobel pentru Pace! Cine este Malala Yousafzai Cea mai tânără femeie care a primit premiul Nobel pentru Pace! Cine este Malala Yousafzai

 

4. În copilărie, Elon Musk era atât de tăcut, încât părinții săi au crezut că are probleme cu auzul. Pe de altă parte, chiar dacă era introvertit, a dat semne de o inteligență sclipitoare încă din primii ani de viață. Până la vârsta de nouă ani citise deja Enciclopedia Britanică, învățase singur să scrie coduri pe computer și a creat un joc video numit Blastar, pe care l-a vândut cu 500 de dolari către revista Office Technology.

 

5. Elon Musk a fost victima bullyingului. Era un copil mai mic decât cei de vârsta lui și era adesea agresat. La un moment dat a ajuns la spital după ce un grup de băieți l-au bătut crunt și l-au împins pe scări. Drept urmare, a învățat karate, judo și lupte la vârsta de 15 ani.

 

6. Magnatul este cel mai mare dintre cei trei copii. Kimbal Musk, fratele său mai mic, deține grupul Kitchen Restaurant, iar Tosca Musk, sora lui mai mică, este cineastă.

 

7. Dacă nu putea să asigure drepturile pentru numele Tesla, prima variantă de nume a companiei ar fi fost Faraday. Acest nume era inspirat după cel al omului de știință britanic Michael Faraday.

 

8. Elon Musk este un „Tony Stark” al vremurilor noastre. În timp ce Stan Lee, creatorul lui Tony Stark, s-a inspirat din viața celebrului aviator Howard Hughes pentru celebrul personaj, cel care l-a portretizat, actorul Robert Downey Jr., s-a gândit la Elon Musk când a jucat în filmul Marvel.

 

9. Până în acest moment, Elon Musk a fondat opt companii, anume Zip2, PayPal, SpaceX, Tesla, Hyperloop, OpenAI, Neuralink și The Boring Company.

 

10. Elon Musk a evitat serviciul obligatoriu în armata sud-africană prin faptul că s-a înscris la școală în Canada. Afaceristul s-a înscris la Queen’s University din Ontario, Canada, dar nu și-a terminat studiile acolo. El a plecat în 1992 pentru a studia afaceri și fizică la Universitatea din Pennsylvania din Philadelphia. În 1996 a primit o diplomă în Economie la Wharton School și o diplomă în Fizică la Colegiul de Arte și Științe.

 

11. După cum am menționat anterior, Elon Musk a părăsit Universitatea Queen’s pentru a studia la Universitatea din Pennsylvania. După ce a absolvit UPenn, a mers la Universitatea Stanford din California pentru a-și lua doctoratul, în fizica energiei, dar a renunțat după două zile pentru a lansa Zip2 Corporation.

 

12. Elon Musk a fost de acord să colaboreze cu două consilii de afaceri pentru Donald Trump în 2017. Musk a fost de acord să participe la Trump’s Manufacturing Jobs Initiative și la Forumul Strategic și Politic, dar a demisionat din ambele poziții, în semn de protest pentru faptul că fostul președinte american a retras SUA din acordul de la Paris privind schimbările climatice.

 

13. Crezi sau nu, salariul anual al lui Elon Musk de la Tesla este de doar un dolar. Ironic, atunci când era în facultate era nevoit să supraviețuiască cu aceeași sumă pe zi, cumpărându-și doar hot-dog și suc de portocale.

 

14. Primul copil al lui Elon Musk a murit din cauza sindromului morții subite a sugarului. Afaceristul și prima sa soție, scriitoarea SF, Justine Wilson, s-au căsătorit în 2000. În 2002, primul lor fiu, Nevada, a murit tragic, la vârsta de doar zece săptămâni.

 

15. Elon Musk are o familie numeroasă, cu nu mai puțin de șase copii, toți băieți. Prima lui soție, Justine Wilson, a născut gemeni în 2004 (Griffin și Xavier), dar și un set de tripleți (Damian, Saxon și Kai) în 2006. Toți s-au născut prin fertilizare in vitro. În 2020 s-a născut X AE A-XII, fiul lui și al cântăreței Grimes.

 

16. În 2018, Elon Musk a trimis o mașină sport Tesla în spațiu. Afaceristul și-a trimis propriul vehicul sport Tesla ca parte a proiectului pentru lansarea rachetei Falcon Heavy.

 

17. Elon Musk a făcut istorie cu SpaceX. Pe 30 mai, reprezentanții companiei au lansat The Crew Dragon, marcând pentru prima dată când astronauții au călătorit pe orbită într-o navă spațială care a fost construită și operată de o companie privată.

În prezent, Elon Musk ocupă locul 25 pe lista Forbes al celor mai puternici oameni din lume.

 

Stiința și Credinta mărturisesc existența lui Dumnezeu

 

De la omul de știință de la Harvard, MIT și NASA, la vocatia de Mitropolit al Bisericii Ortodoxe

Omul de știință care a lăsat, Harvard, MIT și NASA pentru Dumnezeu, Mitropolitul Nicolae

 

Un om de știință, un cercetător, absolvent de Harvard în astrofizică și doctorat la MIT, consiler NASA, a devenit monah, găsind că cercetarea în știință este un proces similar găsirii credinței. Este vorba de mitropolitul Mediteranei, Înalt-Preasfinția sa dr. Nicolae…

Ce s-a petrecut în mintea tânărului ce pornise pe calea cunoașterii în știință, dar a ales religia, o mărturisește chiar mitropolitul Nicolae, într-un interviu acrodat RISE TV.

”Știu că toată lumea vă întreabă despre biografia dvs., despre studii, fizică, NASA, Harvard… Cum ați lăsat toate acestea și ați ales drumul preoției? Cum poate un om care are o asemenea formație științifică să plece dintr-o zonă în care toate în mintea sa sunt digitizate către ceva care necesită însuflețire omenească?

Nu toate sunt digitizate, chiar și în fizică. Poate că sunt, când înveți acele noțiuni. În cercetare, locul este încețoșat, neclar, nu vezi exact locul către care te îndrepți. Nu toate sunt constante, este o căutare, o năzuință.

Procesul acesta este foarte frumos și scoate din om ceva foarte puternic. Lumea cercetătorilor este foarte diferită de cea a oamenilor de știință ”clasici”. Omul de știință este cel ce cunoaște multe, cercetătorul este cel care conștientizează că nu știe multe și vrea să le afle.

Setea de cunoaștere, de înțelegere, de pătrundere în lumea necunoscutului este un drum încântător și seamănă destul de mult cu lumea Bisericii. Și Biserica are constantele ei: stilul, canoanele, poruncile și legile ei, după cum și fizica are legile ei.

Însă frumusețea Bisericii este căutarea (vânătoarea) după Dumnezeu. Cu alte cuvinte, acolo unde pare că ținta se ascunde, se mișcă și nu poți s-o prinzi.

Această căutare este existențială, după cum și cea din cercetare este existențială. Însă este cu totul altceva să mă ocup de lumea materială, descriptivă, și altceva este să-mi las puțintel sufletul să zboare în căutarea unei lumi despre care doar bănuiesc că există, a unei persoane despre care cred că există și să intru în contact cu ea printr-o mișcare absolut delicată.

Așa cum v-am descris, nu este ceva extraordinar, nu?

Nu v-am vorbit de cercetarea sufletului nostru – foarte importantă, am vorbit despre căutarea lui Dumnezeu. Să explic mai simplu: fie Dumnezeu există, și atunci i se cuvin toate, fie nu există, și atunci să terminăm cu basmul, să clarificăm! Și dacă există, și există, atunci toată această căutare chiar merită…

Eu mi-am asumat acest risc. Am vrut să văd: cine este? Mă vrăjea cerul… Posibil ca această căutarea a mea să fi fost mai degrabă una terapeutică, chiar dacă am început cu astrofizica, pentru că atracția sufletului meu era mai presus de cosmos. Universul, cel puțin așa cum îl înțeleg eu, are metafizică, lucruri care nu se pot explica prin legi, și chiar mai mult: există lucruri contrare percepțiilor noastre.

Eu îmi doream însă cu totul altceva! Sufletul meu nu se sătura doar cu astrofizica și vă pot spune că cercetarea științifică îmi umplea vasul sufletului doar până la un anumit punct, rămânea destul spațiu gol în timp ce eu îmi doream să se reverse…

La sfârșitul liceului, și mai ales la facultate, aveam multe îndoieli. Mă numeam ateu, însă nu cred că eram… Căutam, nu eram un ateu dur, care să nege. Eram cel care mărturisea:

«Eu nu simt! Nu înțeleg lucrul acesta, îl socotesc străin de mine»… Toate acestea generau un proces de căutare foarte intens în interiorul meu.

Când am plecat în America, cred, am ajuns cu nivelul mândriei mele în poziția cea mai înaltă, din cauza ”reușitei” mele, era visul meu, mi-o dorisem foarte mult.

Mergând acolo, am cunoscut oameni diferiți, însă, chiar și în catedra de Astrofizică de la Harvard – un centru fenomenal în care eram adunați 21 de studenți la master, 48 de profesori, 162 de doctori în științe și cinci laureați ai premiului Nobel – nu era nevoie de prea multe…

Știu că și acum, când v-am spus despre componența acestei catedre, cei care nu ați trăit într-un astfel de mediu credeți că este ceva extraordinar, și chiar este! Acolo am început să înțeleg că de fapt ceea ce reprezentam eu era foarte puțin și am început să-mi pun probleme.

Fiecare încerca să demonstreze că e primul, că e cel mai bun, că nu mai există alții ca el. Din acest motiv se numesc aceste universități ”competitive”, ”high competitive” înseamnă o ”universitate foarte bună”, asta ierarhizează calitatea studiilor pe care le oferă.

Și mie îmi venea în minte ce spunea Hristos: ”Cei din urmă vor fi cei dintâi!”, și asta mă îndulcea. Nu spuneam: ”Ce tâmpenie mai e și asta?”, îmi ziceam: ”Ce înțelepciune se află în aceste vorbe!”. ”Ce care vrea să-și câștige sufletul, trebuie mai întâi să-l piardă!”. E oare posibil? ”dacă cineva îţi dă o palmă peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!, și cel care vine să-ți ia geaca, să-i dai și cămașa… Altă logică!

Țin minte că m-am dus în biserică și pentru prima dată am remarcat că în spatele Sfintei Mese era Isus răstignit și că deasupra scria: ”Împăratul Slavei”. Întrebarea care ieșea din sufletul meu tânăr și însetat era: ”Dar, oare e posibil ca un cadavru însângerat să fie Împăratul Slavei?”.

Mi-am zis că fie toate astea sunt mari adevăruri în care ar trebui să pătrund cumva, fie sunt minciuni, care, însă, au intrat în viața comunității, a civilizației creștine – cum însă, nu puteam să înțeleg…

M-au ajutat să înțeleg modelele din fizică, cele pe care le cunoșteam. Ce este o gaură neagră? E soarele nostru, imens, care atunci când va deveni o gaură neagră o să aibă o rază de doar 1.2km. Toată materia sa va fi concentrată în acest volum, minuscul. Ei bine, acest proces crează un câmp gravitațional imens, atât de puternic încât înconvoaie și traiectoria luminii. Așa am început să înțeleg că și credința e așa: o altă natură, altă logică, altă ”tehnologie”.

Trebuia să ies din mediul meu, doream altceva. În să nu găseam calea niciunde. Am găsit toate acestea în Biserică. Nu le trăiam, nu le înțelegeam, însă mă interesau, simțeam că mă împlinesc.

Mă credeți că în opt zile m-am obișnuit cu ideea că n-o să fiu om de știință? Eu îmi doream să le fac pe toate în viață, îmi doream foarte mult să mă căsătoresc. Pentru mine căsătoria reprezenta un lucru foarte frumos, din ceea ce am învățat despre ea, din cum mi-o imaginam, din perspectiva prin care am văzut-o învățând biologie, fiziologie, șamd.

Mi-o doream, legând-o de cuvintele lui Isus despre ea. Gândul de a avea o femeie avea ceva sfânt, era fenomenal: despre cum o să mă dăruiesc ei, nu ca să mă satisfacă trupește, ci ca să mă pot dărui cuiva.

Nu puteam să-mi imaginez ca preot, căsătorit, mergând cu copiii la supermarket, la cumpărături. Au început să învie în mintea mea imagini despre Sfântul Munte, despre care citisem prin cărți.

Mi-a luat opt zile să accept ideea că nu voi fi un om de știință, alte 15 pentru aceea că nu mă voi căsători niciodată, nu voi avea femeie și nici copii. În total 23 de zile: 1-24 februarie 1984.

A fost un experiment foarte interesant, imediat după aceea, în Denver, Colorado. Altceva îmi doream și acel lucru era extraordinar, de atunci nu am mai avut gânduri… (detalii despre biografia IPS Sale)

 

UNIVERSUL, intre inteligenta si intamplare… (cu prof. dr. Constantin Dulcan)

 

In dialog cu prof. dr. Constantin Dulcan: Universul, intre inteligenta si intamplare

 

De mii de ani, omul a încercat să-și explice lumea și viața. Diferite teorii cosmogonice, ipoteze materialiste sau creaționiste s-au confruntat într-o bătălie a argumentelor. Sunt Universul și viața rodul unui act de voință creatoare, inteligentă sau sunt expresia unui accident, a unei întâmplări? Pentru a desluși atât cât se poate misterul, pentru a pătrunde secretele di spatele a ceea ce vedem, vă invit la o călătorie fascinantă pe care am numit-o UNIVERSUL, ÎNTRE INTELIGENȚĂ ȘI ÎNTÂMPLARE. Cel care ne va fi  ghid în această călătorie ete dl prof. univ. dr. Dumitru Constantin Dușcan, specialist în neurologie, autorul best-sellerului Inteligența Materiei.

 

***

 

Elon Musk – About Neuralink and His Brain Implant Technology

 The brain has multiple lobes that are known to specialize in specific functions – occipital lobe (rear brain) is especially important for vision (vision processing). I can’t see how, if someone’s optic nerve, which travels from the eye to the brain, is damaged, that a chip implanted on the neocortex (exterior brain) could correct that damage. The eye takes in information and that information travels down the optic nerve to the brain, but if it is damaged, that information pathway is destroyed. How could a chip correct this? Just as well for quadriplegic, or paraplegic injuries which are primarily involved with spinal damage, and are localized to areas on the spine. A chip on the neocortex could correct localized damaged on the spine, how? I could perhaps see dementia which is resulting from global brain deterioration due, primary, to the aging process, and certain stimulation could alleviate some symptoms, but again, memory is known to be localized in the hippocampus which is embedded deep in the temporal lobes. How could a few millimetres of penetration reach these structures? Interesting thought, but I’m not convinced it could essentially reverse or halt all damage experiences to the central nervous system.

 

http://labirintuleducatiei.com/cap-III-neoro-chip.htm

 

 

Legătura sfântă dintre Stalin și Biserica Ortodoxă Rusă

 

 

 

4 semne subtile ale diabetului; 5 sfaturi pe care ar trebui sa le urmeze orice gravida; Cum iti transmite organismul ca rinichii tai au probleme; Cum reglezi colesterolul? Consumati urzici si scapati de menicamentele lor mortale; Va prezentam citeva retete:Clatite cu crema verde;Mancarica de urzici cu lapte ;Ciulama de urzici; Cele mai nesanatoase  greseli alimentare; De ce sa nu dati margarina copiilor; 6 sfaturi pentru o viata sanatoasa de la cel mai longeviv medic japonez ETC

 

 

 

Cum reglezi colesterolul

Consumati urzici si scapati de menicamentele lor mortale

 

Considerată drept o plantă sacră, urzica vie   s-a dovedit a fi medicament natural de neegalat, utilizat în primăvară la prevenirea şi vindecarea unui mare număr de afecţiuni.În scopuri alimentare se recoltează partea aeriană a plantelor tinere, imediat după răsărire, pe cât posibil dimineaţa, pe rouă, fie la începutul primăverii, fie toamna după otavă. Se pot folosi şi frunzele adunate cu mănuşa, prin strujire, până la înflorire. Valorificarea se face în stare proaspătă în diferite mâncăruri sau în stare uscată, după ce au fost ţinute la umbră, în strat subţire, în încăperi bine aerisite şi păstrate în săculeţi de pânză.
În scopuri medicinale se recoltează plantele în întregime (frunze, herba, rădăcini, seminţe), întrucât toate organele vegetale au proprietăţi terapeutice. Recoltarea se poate prelungi până în luna octombrie. Se lasă să se ofilească pentru a pierde proprietăţile urzicante şi apoi se usucă la umbră. Rădăcinile se smulg din sol primăvara şi toamna, se spală şi se usucă la soare sau în locuri bine aerisite.
Proprietăţile curative ale urzicilor
Proprietăţile terapeutice şi alimentare ale urzicilor sunt datorate bogăţiei în unele substanţe bioactive, între care predomină complexul de săruri minerale, îndeosebi fier, magneziu, calciu, potasiu şi siliciu. În plus, există o mare cantitate de vitamina C (de 200 de ori mai mult decât în mere), precum şi alte vitamine importante cum ar fi K (cu acţiune antihemoragică), PP, complexul B şi provitamina A (beta-caroten).
Spre deosebire de majoritatea plantelor, urzica proaspătă este bogată în substanţe urzicante (acid formic, o enzimă şi o toxialbumină) care dau caracterul agresiv al perişorilor de pe frunze şi tulpini. Prin uscare sau fierbere, substanţele vezicante se distrug, iar proprietatea de urzicare dispare.
Principalele efecte terapeutice sunt:
– antianemice, energizante, vitaminizante, mineralizante, depurative (în curăţarea sângelui de toxine), tonice, antirahitice;
– în afecţiunile digestive are efecte hepatoprotectoare, antimicrobiene, gastrosecretoare, antidiareice, antihemoragice, antihelmintice;
– la nivelul aparatului respirator are proprietăţi expectorante, emoliente, antitusive, antiastmatice, antibronşitice, antiinflamatoare;
– are acţiuni diuretice (datorită flavonoidelor) şi drenor al excesului de uree, creatinină şi acid uric;
– în afecţiunile cardiovasculare este activator al circulaţiei sângelui, vasoconstrictor şi fluidizant al sângelui;
– în metabolismul general este un bun hipoglicemiant (antidiabetic), anticelulitic, antireumatismal, imunostimulator;
– în aplicaţii externe prezintă acţiuni astringente, antiseptice, cicatrizante, epitelizante, hemostatice, revulsive, rubrefiante, antiseboreice, dezodorizante, insecticide.
Curele de primăvară şi de toamnă cu urzici, sub diferite forme, au acţiuni favorabile pe o paletă largă de afecţiuni maladive: digestive, genitale, renale, pulmonare, cardiovasculare, reumatismale.
Recomandate în afecţiuni digestive
În bolile digestive previne şi combate:
– gastrite hiperacide cauzate de abuzul de tutun şi cafea, ulcere gastrice şi duodenale, previne cancerul gastric, stimularea secreţiilor gastrice, pancreatice şi intestinale;
– hepatite, litiază biliară, pancreatită, ciroză şi ascită;
– atonie digestivă (indigestii), crampe intestinale, constipaţii uşoare (o linguriţă pulbere de rădăcini luată cu 15 minute înainte de mese), diaree rebelă sau provocată în caz de tuberculoză, dizenterie, enterite acute şi cronice;
– combate hemoragiile digestive uşoare (se iau 4-6 linguri cu pulbere de frunze uscate pe zi);
– inhibă dezvoltarea unor agenţi patogeni (Shigella, Pasteurella, Staphilococcus) şi a paraziţilor intestinali.
Un litru de ceai pe zi, în caz de retenţie urinară
În afecţiuni renale, preparatele din urzică au eficacitate în:
– calculoză renală, infecţie renală;
– retenţie urinară, uremie (infuzie din frunze şi rădăcini de urzică, consumând un litru de ceai pe zi în locul apei potabile), reducerea procentului de uree, acid uric şi creatinină;
– cistite, enurezis (incontinenţă urinară);
– prostatită şi hiperplazia benignă a prostatei (tinctură – 20 de picături de 3 ori pe zi în cure de 3-4 săptămâni);
– gută cu provocarea diurezei din cauza prezenţei flavonoidelor.
Cura de decoct cu miere ajută bolnavii TBC
În afecţiunile pulmonare intervine eficient pentru:
– bronşite, astm bronşic, fluidificarea secreţiilor bronşice (din cauza mucilagiilor);
– tuse seacă şi convulsivă, răceli frecvente, dureri de piept;
– pneumonie, năduşeli, hemoptizie, tuberculoză (decoct din rădăcini şi frunze de urzică cu miere şi fagure alb, în cure de 1-2 luni sau pulbere din frunze uscate, luate cu miere în proporţii egale).
Cure de trei săptămâni pentru diabetici
În boli cardiovasculare, tinctura de urzici este eficientă în arterite, leucemie, dezintoxicarea sângelui şi ca masaj în zona inimii.
La dereglările de metabolism (diabet zaharat, obezitate) sunt recomandate cure de 3 săptămâni, repetate în cursul anului, folosind amestec de urzici, teci de fasole şi frunze de dud şi nuc.
În reumatism degenerativ şi gutos, poliartroze, lumbago şi sciatică se foloseşte tinctura de urzici (câte 20-30 de picături de 3 ori pe zi), în cură de durată.
Pentru revigorarea organismelor debilitate, anemice, rahitice, convalescente cu migrene şi dureri de cap, precum şi la sportivii de performanţă este recomandată o cură de 4 săptămâni cu infuzie din frunze de urzici, eventual în amestec cu mentă şi muşeţel (de 2-3 ori pe zi).
La bătrâneţe, cura cu urzici reface viabilitatea organismului ieşit din iarnă cu carenţe de vitamine şi fier şi cu simptome de epuizare, oboseală şi lipsă de putere.
Tratamente externe cu urzici
Preparatele din urzici au efecte deosebit de eficiente în vindecarea rănilor supurânde, varicelor, ulcerelor varicoase, gangrenelor, urticariei, psoriazisului, eczemelor cronice, arsurilor, pecinginelor, lichenilor, bătăturilor, unghiilor friabile şi casante, alergiilor dermatice, tumorilor şi cancerului de piele.
Se fac băi locale cu infuzie concentrată din frunze şi rădăcini (6-10 linguri la un litru apă clocotită), având efecte cicatrizante şi epitelizante. Se mai pot aplica frunze proaspete, strivite cu puţină sare, şi cataplasme cu piure din urzici pentru diverse boli de piele, inclusiv înţepături de albine, viespi şi bondari.
În reumatisme, lumbago, poliartroze şi sciatică se mai aplică încă tratamentul moştenit de la grecii şi latinii antici, care consta din flagelări (loviri) repetate de 10-12 ori cu mănunchiuri de urzici proaspete pe locurile dureroase, având efecte puternic revulsive, analgezice, antiinflamatorii şi de activare a circulaţiei sângelui. Aceleaşi proceduri se aplică în caz de paralizii şi apoplexii. După flagelare, pacientul nu are voie să vină în contact cu apa rece şi va sta în repaus, bine învelit. Efectul benefic al urzicării este explicat prin eliberare de histamină şi serotonină, ambele cu rol în atenuarea senzaţiei de durere.
Eficientă în refacerea firului de păr
Prin combinare cu tratamente interne, în cure de câteva luni, urzica intervine în osteoporoză prin capacitatea de refacere a cartilajelor subţiate, mai ales la femei după menopauză. Acţiunea se datorează bogăţiei plantelor în vitamine şi săruri minerale, îndeosebi în siliciu.
Tratamentele în stomatite, gingivite, amigdalite, afte, infecţii buco-faringiene, efectuate prin gargară şi clătirea energică a gurii cu infuzie concentrată din frunze, au efecte deosebit de bune datorită acţiunii antimicrobiene, dezodorizante şi cicatrizante.
Datorită bogăţiei în clorofile, urzica constituie o materie primă foarte valoroasă în industria cosmetică şi în dermatologie, servind la prepararea de loţiuni şi creme, cu rol de stimulare a refacerii ţesuturilor. Intră în compoziţia pastei de dinţi, a şampoanelor şi în tincturi cu efecte contra căderii părului, favorizând refacerea podoabei capilare pierdute.
Este foarte valoros decoctul din 3-5 linguri frunze uscate la 1 litru apă, la care se adaugă rădăcini de urzică şi de brusture, herba de cimbrişor, flori de lavandă, frunze de mesteacăn şi nuc, conuri de hamei, cu adaus a câteva linguri de oţet. Se introduce în băi săptămânale pe cap pentru întărirea rădăcinii părului, degresarea firului gras şi pentru combaterea alopeciei, seboreei şi a mătreţii.
Acelaşi amestec se utilizează şi în prepararea unei tincturi (100 g plantă la 1 litru alcool 400, care se macerează timp de 8-14 zile). Se fac masaje la rădăcina părului la intervale de 2-3 zile, pentru activarea creşterii, urmate de periaje energice cu o perie aspră pe pielea capului. În amestec se pot introduce frunze de merişor, flori şi seminţe proaspete de călţunaşi.
Contra mătreţii se spală capul de 2 ori pe zi cu 250 ml apă în care se adaugă 1-2 linguri de tinctură, preparată din 60 g rădăcini uscate de urzică şi 60 g sovârf la 1 litru alcool 900.
Sucul proaspăt de urzici, folosit la clătirea părului după spălare, are proprietăţi tonifiante asupra firului casant sau decolorat de soare.