După ce putiniştii de stânga bat palma cu putiniştii de dreapta, (după modelul celor două FIARE Masonice -Ap. Cap.13), urmează “” marea împăcare “” şi întronare a Anticristului, ca să “rezolve” toate crizele; Va face semne mari în văzduh şi pe pământ ca să-i păcălească pe toţi cei care nu s-au pocăit (F.A. 17/30-31) şi l-au respins pe Hristos; Dar voi nu luptaţi singuri împotriva lor; Blindaţi-vă cu arsenalul mai Atotputernic decât armele lor nucleare (Ef. 6/10-20) şi întronaţi-l drept Căpetenie pe Duhul Sfânt, trimis ca să biruim (Ioan 14/18)… El este Atotcunoscător, sfânt, priceput, mai tare şi mai mare decât toată lumea la un loc; Ei îl bagă la înaintare pe Anticrist cu icoana făcătoare de bani şi de satanişti, dar voi rămâneţi în protectorul biruitor- Isuss; Rămâneţi încrezători în Cuvântul lui, în graţia, odihna, voia, gândirea, smerenia (Fil.2/5-13) Lui; Faceţi-vă una cu El şi cu toate ale Sale şi, prin părtăşie, rămâneţi în rânduiala, iertarea, pacea-impacarea (Ioan 14/27), slujirea (Mat. 20/28), pocăinţa, credinţa (Gal.2/16), iubirea (Ioan3/16) bunătatea, neprihănirea (Fil.3/9) şi dragostea Lui (1Cor. Cap.13)… Câştigaţi Totul Totului Tot, dacă voi credeţi că “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare…” (1 Cor.1/30) Deci, nu faceţi nimic singuri, nu vorbiţi, nu făptuiţi, nu luptaţi fără El, ci înhămaţi-vă la jugul triumfului cu Hristos, căci el duce GREUL (Mat.11/28-30); Despărţiţi de El, pierdeţi totul (Ioan, cap. 15), căci nimic sfânt şi bun nu locuieşte (Rom. cap.7) în omul nenăscut din nou din Sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11)! Tot ce faceţi, (luptaţi NUMAI împreună cu El); Daţi-I Lui întâietate în toate şi suveranitate deplină în totalitate, fiindcă numai el face totul Dumnezeieşte (Gen 1/31) şi pentru veşnicie (Ecl.3/11-14) “… Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n’are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul.” (2 Ioan, v.9)

Publicat la: Februarie 23, 2023

Nici un comentariu

Un mesaj de speranţă pentru toate cuplurile căsătorite – Zac Poonen– Scopul eşecului …Secretul puterii spirituale …Evanghelia adevarata si cea falsa…Zac Poonen – Intrebari si Raspunsuri (1).. Înlocuitori falşi pentru Duhul Sfânt…Importanța de a binecuvânta Israelul …Capitolul 18-Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului…5. Dărnicie – nu după modelul Vechiului Testament, ci după modelul Noului Testament,deci dupa modelul lui Iisus…6. Nu puterea omului, ci puterea lui Dumnezeu…7. Nu adăugarea de membri noi, ci zidirea Trupului lui HristosCăpetenii de pretutindeni- „învăţători”, stăpânitori ai răului, preoţi, manipulatori, baştani, politruci, socialişti, comunişti, globalişti, adică satanişti, internetişti şi radiotelevizişti, vă place belşugul educaţiei lumeşti? Aţi semănat vânt, dar acum recoltaţi furtună! Tocmai prin babilonia voastră vă săpaţi gropile pieirii, căci Iisus, la Golgota, v-a dezarmat, a pironit pe cruce zapisul, dosarul cu toate păcatele noastre, a plătit datoria nelegiuirilor noastre şi v-a făcut de ruşine în faţa lumii şi universului; (Col.2/14,15) Totuşi, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci pocăirea oricui, pentru ca focurile să nu încingă tot cosmosul… “Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi… Aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? (2 Petru 3/7-12)Nu-l mai huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS; Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu – interviu cu pr. prof. Gheorghe Holbea; Scrisoarea lui Albert Einstein catre fiica sa:Afla care este cea mai puternica forta din Univers si cum putem gasi sensul vietii; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie? A fi creştin! Consacrarea creştină- Cum să-ți dăruiești complet viața Domnului Isus; Jertfă vie- Romani 12.1, de David R. Reid;Dr. Ed Knorr: „Toate au mult mai mult sens atunci când sunt privite prin prisma biblică”; Dacă Dumnezeu este bun de ce a îngăduit suferința în lume?N. Steinhardt despre creștinismul firesc; Știința dovedește existenţa Creatorului: ”Timp de secole savanții au crezut că universul a existat dintotdeauna!” Iadul este Imparatia Prostiei; Dumnezeu Vs Stiinta? Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel și inventatorul transplantului, mărturisește pe Dumnezeu; PORTRET: Elie Wiesel – supravieţuitor al Holocaustului, laureat al premiului Nobel pentru pace; Ce spune despre rugăciune un laureat al Premiului Nobel pentru medicină-„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel;65.4% dintre laureații premiului Nobel cred în Dumnezeu’; Francois Mauriac, laureat al Premiului Nobel pentru literatură: Dumnezeu nu se oferă în totalitate pe Sine decât celui care a anihilat tot ce se află în el însuși și care stă în calea iubirii divine; Interviu cu dr. Brandon van der Ventel; Mari oameni de ştiinţă creştini – știința și religia împreună; Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă îl evaluează pe Dumnezeu; Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara; Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (III); Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei; Pocăința ca poruncă divină; Și nu s-au pocăit… Pocăinţa, de R.C. Sproul; Ce spune Biblia despre pocăință?Mari amăgiri în vremurile din urmă, de Petru PopoviciGeniile lumii – Cei mai destepti 40 de oameni care au trait vreodata; Cele mai bune cărți interzise din istoria literaturii;Top carti interzise; Biografii si memorii scrise de persone celebre ; 12 carti interzise copiilor din Statele Unite ale Americii; Cele mai interesante 5 carti scrise de Osho; (Cine nu vrea sa fie Trezit de Plinatatea Dumnezeiasca, devine…)Trezirea Spirituala;Lagărul morții de la Periprava. Mărturii inedite din ancheta torționarului Ficior; Top 10 cei mai inteligenti oameni din lume din toate timpurile; Care este ţara unde trăiesc cei mai deştepţi oameni din lume; Petre Țuțea: În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul; Cuvinte memorabile – Einstein, Albert, Editura HUMANITAS ; Ce spun geniile lumii-CELEBRE MAXIME PSIHOTERAPEUTICE; (Pentru ca mai lipsea o adunatura de nebuni…) Papa Francisc anunta noua religie mondiala! Exista o inselaciune mare ce vine pe pamant! Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti! Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti! Gog, Magog și rolul profetic al unei Rusii tot mai provocatoare;Știința nu exclude credința. Prof. Adrian Lemeni: „Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că aceasta nu le împiedică aprofundarea cercetării științifice, dimpotrivă”;Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă care credeau în existenţa lui Dumnezeu; Top 10 invenţii care au schimbat istoria omenirii, de la roată la internet; Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin; Incorigibilul Igor Dodon, laude grețoase pentru criminalul Putin cu prilejul zilei de naștere. Dodon trebuie băgat la Penitenciarul 13, întrucât arestul la domiciliu e o măsură mult prea blândă pentru un șef de grupare criminală organizată; Senatul SUA îl condamnă pe Vladimir Putin drept criminal de război; Vladimir Putin, criminalul garantat KGB; Comunismul rusesc a fost întotdeauna o mafie; Dacă li s-ar confisca averile, am avea bani să plătim factura la curent pentru toată Europa și din ce rămâne reconstruim Ucraina;”Vreau să ne unim cu Moldova, dar nu înainte ca Moldova să se unească cu patria-mumă, Rusia!” Zelenski: „Kremlinul caută modalităţi de a „strangula” Republica Moldova”; Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon harta ”Moldovei istorice”: Jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc, spune președintele R. Moldova

Simptomul anticipat al accidentului vascular cerebral; Plante utile in ameliorarea crizelor biliare; Probleme medicale evidentiate de catre stomac; Planta care te ajuta sa slabesti;Secrete alimentare utile pentru sanatatea ta; Beneficiile ceaiului pentru sanatate; Alimente care stimuleaza ficatul; Alimentul care imbatraneste prematur pielea; Care sunt efectele benefice ale consumului de suc din morcovi, mere si sfecla; Frunzele de dafin ajuta la scaderea glicemiei si a colesterolului’Cum sa tratezi corect durerile de spate; Cum utilizam mierea in boala varicoasa; Plante care reduc durerile menstruale; Acest obicei crește riscul de apariție a venelor varicoase; Lista alimentelor care nu expira niciodata; Sfaturi utile pentru combaterea carceilor; Beneficiile ceaiului de paducel; Florile de galbenele au beneficii nenumarate; Ce alimente ar trebui să eviţi pentru a păstra sănătatea colonului?

Căpetenii de pretutindeni- „învăţători”, stăpânitori ai răului, preoţi, manipulatori, baştani, politruci, socialişti, comunişti, globalişti, adică satanişti, internetişti şi radiotelevizişti, vă place belşugul educaţiei lumeşti? Aţi semănat vânt, dar acum recoltaţi furtună! Tocmai prin babilonia voastră vă săpaţi gropile pieirii, căci Iisus, la Golgota, v-a dezarmat, a pironit pe cruce zapisul, dosarul cu toate păcatele noastre, a plătit datoria nelegiuirilor noastre şi v-a făcut de ruşine în faţa lumii şi universului; (Col.2/14,15) Totuşi, Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci pocăirea oricui, pentru ca focurile să nu încingă tot cosmosul… “Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi… Aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? (2 Petru 3/7-12)

Zac Poonen carti si biografie

Autor crestin, invatator al Bibliei, dar si pastor, Zac Poonen, fost ofiter în marina indiană, si-a dedicat in intregime viata Domnului incepand cu 1966, la varsta de 19 ani, implicandu-se într-o lucrare de plantare de biserici în India, timp de 40 de ani si continuand sa fie preocupat de multe dintre aceste biserici. El a avut un program saptamanal de emisiuni pe teme biblice la radio, a scris peste 25 de carti de larga circulatie. Sunt inregistrate peste 100.000 audio-casete cu mesajele sale difuzate in mai multe tări si un CD ce contine 70 de ore de studii biblice. El calatoreste frecvent, tinand conferinte in Asia, America, Europa si Australia. Sotia sa, Annie, este medic, autoare si ea a catova carti. Zac si Annie locuiesc in Bangalore, in sudul Indiei.

Iata cateva dintre cartile lui traduse in limba romana:

“Cincizeci de particularitati

ale fariseilor”-un inventar exhaustiv al caracterisiticilor ce definesc personalitatea fariseilor intr-un vizavi cu raspunsurile Domnului Isus Hristos, dar si punti peste timp pentru a ne ajuta sa descoperim si sa ne vindecam de fariseul din noi.

“O casa cereasca” este o carte ce contine 4 mesaje spuse de autor cu ocazia nuntilor celor 4 fii ai sai, ele sunt tot atatea indemnuri pentru cei ce se casatoresc sa-si construiasca o casa cereasca pe pamant, sa faca alegeri in ascultare de Dumnezeu, sa faca din casnicia lor o gradina, un sanctuar al lui Dumnezeu.

“Evanghelia completa” este o provocare pentru credinciosi de a se maturiza in credinta, sa fie oameni maturi in ciuda piedicilor intalnite pe drumul iesirii din pruncia spirituala, cum ar fi: ratacirile in Scripturi, ignoranta, egoismul, blocaje in partasia pe verticala si orizontala, fariseismul, esecuri in lupta spirituala, iubirea de bani, mandria etc… dar tuturor acestora autorul le ofera solutii biblice ca: dezvaluirea intregului plan al lui Dumnezeu (de aici titlul cartii), resursele daruite de El pentru o viata din belsug in El, Isus ca modelul nostru de viata, exemple din Biblie de oameni cu o viata sfanta, demascarea strategiei lui Satan si avertizari, iar la final doua teste de verificare spirituala.

“A cunoaste caile lui Dumnezeu”: este calea sacrificului de sine pe care umbla credinciosul care se stie iubit de Dumnezeu cu aceeasi masura cu care L-a iubit pe Isus, insistand mai apoi asupra imperativului cunoasterii personale a lui Dumnezeu, a fi duhovnicesc, a respinge pacatele dinlauntru si dinafara, a veghea la ce intra in biserica, a trai pentru slava lui Dumnezeu, a nu datora nimanui nimic, a nu acuza, ci a mijloci pentru cei cazuti, a fi smerit, a pretui Biserica, a fi asemenea lui Hristos, a cauta intelepciunea, a se baza pe adevaratul har al lui Dumnezeu, darurile sa fie folosite spre slujirea altora, a intelege intreg adevarul biblic.

“Un Trup in Hristos”- este o luare ferma de pozitie din partea autorului impotriva certurilor si a rivalitatii care sfarteca Trupul lui Hristos care este Biserica, iar invatatura sanatoasa si dragostea de frati sunt testele partasiei pe verticala si pe orizontala, caci Trupul lui Hristos se zideste si creste prin exersarea darurilor si printr-o dragoste ca a lui Hristos, prin slujire.

O viata de biruinta l-a preocupat mult pe autor in cartile lui si pentru asta este nevoie de “O temelie buna”- garantia unei asemenea vieti, constand in credinta si pocainta in termenii lui Dumnezeu, in alegerea noastra inainte de intemeierea lumii si justificarea prin credinta, apoi ucenicizarea, botezul in apa, botezul cu Duhul Sfant prin care primim puterea de a duce o viata placuta lui Dumnezeu, sfintirea permanenta, hranirea cu Cuvantul lui Dumnezeu, rugaciunea ca dialog cu Dumnezeu, intrarea ca madular in Trupul lui Hristos, terminand cu ultimele evenimente ale istoriei. Iar “Secretele biruintei”este pledoarie in favoarea credintei in Dumnezeu care a facut totul pentru ca noi sa ducem o viata de biruinta permanenta: ne-a aratat masura iubirii Lui in Domnul Isus, ne-a dat promisiunile Lui, conditiile necesare unei vieti biruitoare, indemnul de a evita capcanele necredintei, mandriei, superficialitatii, atractiei finaciare, slabiciunii.

Scrisa pentru a discerne bine voia lui Dumnezeu, cartea “Descoperind voia lui Dumnezeu” afirma cu argumente ca cea mai buna calauza pentru viata unui credincios este Domnul Hristos, iar Duhul Sfant ne calauzeste prin invatatura in Cuvant, prin vocea Lui pe care suntem indemnati s-o recunoastem, prin circumstante, sau prin sfatul altor credinciosi, iar la finalul cartii suntem avertizati ca pe acest drum pot fi si capcane ce trebuie evitate.

“Castigand aprobarea lui Dumnezeu (scopul incercarii)” este o carte care face distinctia dintre a fi acceptat de Dumnezeu si a fi aprobat de El. Toti credinciosii sunt incercati la frontiera dintre “acceptare” si “aprobare”: Insusi Domnul nostru a fost ispitit, dar fara pacat, apoi autorul ii prezinta pe Adam si Eva, pe neprihanitul Iov, pe Avraam, pe Moise, pe David, pe Elisei si Ghehazi, pe Petru si Iuda, fiecare cu testele lor, incheind cu minunea de a fi Mireasa lui Hristos.

“Cunoaste-ti vrajmasul” se adreseaza tinerilor cu scopul de a-i ajuta sa-l deconspire pe Satan si tacticile lui, sa se supuna in totalitate lui Dumnezeu si sa se impotriveasca diavolului, stiind ca el nu poate decat sa ispiteasca si prin asta el devine agentul sfintirii controlate de Dumnezeu.

“Oamenii necesari lui Dumnezeu” sunt oamenii care platesc pretul unei vieti de sfintenie, iar cartea este o radiografie a motivatiilor gresite pentru o asemenea viata: viclenia, ipocrizia, popularitatea, banii etc, dar carora autorul le opune modelele unor sfinti ca: Domnul Isus prin excelenta, Elisei etc…

“Traind cum a trait Isus”, adica o viata desavarsita, in smerenie, in sfintenie, in dragoste, in Duhul, in perimetrul voii lui Dumnezeu, prin puterea Lui si avand ca scop slava Lui ca sa ajungem sa fim Mireasa Lui.

Cartea “Scopul esecului”ne invata ca esecul este necesar in economia lui Dumnezeu, ca planul lui Dumnezeu se va implini in ciuda esecului nostru, cu exceptia esecului credintei.

Cartea “Vin nou in burdufuri noi”, adica viata lui Isus in noi si noi in biserica zidita de El, face o scanare interioara a omului, separand “duhovnicescul” de “sufletesc”, dar punand impreuna sfintenia si partasia, pentru a impacta asupra lumii si istoriei, dar da si criterii de autoevaluare spirituala, dezvaluiri ale motivatiilor gresite, iar la final, adevarul este curatat de adaugiri ulterioare nebiblice.

Cărți PDF – Zac Poonen

1. Cincizeci de Particularităţi ale Fariseilor

2. O Casă Cerească

3. Evanghelia Completă

4. A cunoaşte căile lui Dumnezeu

5. Un Trup în Hristos

6. O temelie bună

7. Descoperind voia lui Dumnezeu

8. Câştigând aprobarea lui Dumnezeu

9. Cunoaşte-ţi vrăjmaşul

10. Oamenii necesari lui Dumnezeu

11. Femeie, de ce plângi

12. Secretele biruinţei

13. Trăind cum a trăit ISUS

14. Scopul eşecului

15. Vin nou în burdufuri noi

EVANGHELIA ADEVĂRATĂ ŞI CEA FALSĂ

de Zac POONEN

În general vorbind, creştinii sunt clasificaţi în două grupe după cum urmează:

(1)“romano-catolici” şi “protestanţi” – după naştere.

(2)“episcopali” (conformişti) şi “cu biserică liberă” (neconformişti) – după tipul bisericii.

(3)“creştini născuţi din nou” şi “creştini cu numele” – după o “experienţă”;

(4)“evanghelici” şi “liberali” – după doctrină.

(5)“carismatici” şi “ne-carismatici” – după “vorbirea în limbi”.

(6)“lucrători creştini cu normă întreagă” şi “lucrători laici” – după profesie.

Ar mai putea fi şi alte asemenea clasificări, dar niciuna din aceste categorisiri nu are de-a face cu rădăcina problemei, pentru soluţionarea căreia a venit Domnul nostru.

Mulţi ştiu că “Hristos a murit pentru păcatele noastre” (1 Cor. 15:3). Însă mulţi nu ştiu că Biblia spune, că Hristos a murit şi pentru ca “să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru El” (2 Cor. 5:15).

De aceea o clasificare mai scripturală a creştinilor ar fi în felul următor:

(1) “cei care trăiesc pentru ei înşişi” şi “cei care trăiesc pentru Hristos”; sau

(2) “cei care umblă după foloasele lor” şi “cei care caută foloasele lui Hristos”; sau

(3) “cei care caută mai întâi lucrurile pământeşti” şi “cei care caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”;sau

(4) “cei care iubesc banii” şi “cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (ISUS a spus că este imposibil să le iubim pe amândouă – Luca 16:13).

Dar niciodată n-am auzit să se folosească o astfel de clasificare. Această categorisire priveşte viaţa interioară şi umblarea personală cu Dumnezeu a creştinului, pe când metodele menţionate mai înainte au de-a face cu detaliile exterioare ale vieţii lui. Totuşi, Cerul îi clasifică pe creştini prin această ultimă modalitate, şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci această categorisire este singura care contează! Această metodă este de aşa natură, încât, prin ea, nu ne pot categorisi alţii; noi înşine trebuie să ne clarificăm categoria de care aparţinem – pentru că nimeni nu ne cunoaşte dorinţele şi motivaţiile interioare, în afară de noi înşine. Nici măcar partenerul de căsătorie nu poate şti cu certitudine care sunt lucrurile pentru care trăim.

Domnul nostru nu a venit, în primul rând, ca să dea oamenilor o doctrină sau un model de biserică, sau pentru a-i face să vorbească în limbi, sau chiar pentru a le da o experienţă!

El a venit să “ne mântuiască de păcate” (Matei 1:21). El a venit smulgă răul din rădăcină; iar rădăcina păcatului este atitudinea de a fi centraţi pe propria persoană, a urmări propriile interese şi a face voia noastră proprie. Dacă nu permitem Domnului să taie şi să smulgă această „rădăcină” din viaţa noastră atunci creştinismul nostru va fi doar o aparenţă exterioară. Atunci Satan ne va putea înşela să credem că în comparaţie cu alţi creştini noi facem parte dintr-o clasă superioară, datorită doctrinei sau experienţei noastre, ori datorită tiparului bisericii noastre!

Satan nu e deranjat chiar dacă avem doctrină corectă, experienţă şi tipar de biserică, atâta timp cât continuăm să “trăim pentru noi înşine”. (De fapt, expresia “trăim pentru noi înşine” este echivalentă cu “trăim în păcat”!). Astăzi creştinătatea este plină de creştini care umblă după foloasele lor şi trăiesc pentru ei înşişi, şi care totuşi sunt convinşi că Dumnezeu îi vede ca fiind deasupra altor creştini, numai datorită diferenţelor doctrinare, a tipului de biserică sau a „experienţelor”. Aceasta ne arată proporţiile pe care le-a luat lucrarea, pe care Satan a reuşit să o facă în creştinătate.

În Ioan 6:38, Domnul nostru spune că El a venit din Cer pe Pământ:

(1)Pentru a Se lepăda de voinţa Lui omenească (pe care a dobândit-o când a venit pe Pământ ca Om), şi

(2)Pentru a înfăptui, ca Om, voia Tatălui Său.

Prin acestea, El a devenit exemplul nostru.

De-a lungul vieţii Sale pământeşti – pe toată durata celor treizeci şi trei de ani şi jumătate – ISUS S-a lepădat de voinţa Lui proprie şi a înfăptuit voia Tatălui Său. El le-a spus clar ucenicilor Săi că aceia care vor să fie ucenicii Lui trebuiau să meargă şi ei pe acelaşi drum. El a venit să lovească la rădăcina păcatului din viaţa noastră, care este „înfăptuirea voinţei proprii”, şi astfel să ne elibereze.

În domeniul ştiinţei, timp de mii de ani omul a crezut în mod greşit că Pământul era centrul Universului. După aparenţe, aşa păreau să stea lucrurile deoarece Soarele, Luna şi stelele par să se învârtă, odată la fiecare douăzeci şi patru de ore, în jurul Pământului. A fost nevoie de curajul unui om ca şi Copernicus, pentru ca, acum aproximativ cinci sute de ani, această concepţie populară să fie pusă sub semnul întrebării şi pentru a se arăta, că aceasta era complet greşită şi că Pământul nu era centru, nici măcar pentru Sistemul Solar, cu atât mai puţin pentru Univers. El a arătat că Pământul a fost creat într-un sistem, care are ca centru Soarele. Atâta timp cât omul avea centrul greşit, calculele şi deducţiile lui ştiinţifice erau greşite – fiindcă centrul lui era greşit; dar odată ce el a descoperit centrul corect, aceste calcule şi deduceri au devenit corecte.

Este la fel şi în cazul nostru, şi anume atunci când rămânem “centraţi pe sine” în loc să fim “centraţi pe Dumnezeu”. Atunci calculele şi deducerile noastre, adică modul în care înţelegem noi Biblia şi voia desăvârşită a lui Dumnezeu, vor fi greşite. Însă la fel cum oamenii, timp de peste cinci mii de ani, au fost convinşi că au dreptate (aşa cum am văzut mai devreme) şi noi ne putem închipui că avem dreptate! În realitate, însă, vom fi sută la sută greşiţi.

Aceasta e ceea ce vedem chiar între mulţi “creştini buni” ai zilelor noastre. Ei susţin atât de multe interpretări diferite ale aceleiaşi Biblii – şi totuşi fiecare dintre ei este convins că interpretarea lui e corectă şi a tuturor celorlalţi e greşită. Ei spun că ceilalţi sunt “înşelaţi”. De ce această situaţie? Fiindcă viaţa lor gravitează în jurul centrului greşit.

Omul a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu şi nu pe el însuşi; iar când creştinii au centrul greşit atunci şi “Evanghelia” lor va fi greşită. Practic, astăzi sunt predicate numai două evanghelii – una centrată pe om iar cealaltă centrată pe Dumnezeu.

Evanghelia centrată pe sine promite omului că Dumnezeu îi va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi crea un trai confortabil pe Pământ şi că îi va da, de asemenea, un loc în Cer după ce se va termina viaţa aceasta pământească. Oamenilor li se spune că ISUS le va ierta toate păcatele, le va vindeca toate bolile, îi va binecuvânta material şi îi va face să prospere, le va rezolva toate problemele pământeşti şi aşa mai departe.

Centrul vieţii unui astfel de om rămâne tot eu-l şi Dumnezeu se învârte în jur – ca slujitor al lui – pentru a-i răspunde la toate rugăciunile şi pentru a-i da tot ce vrea! Tot ce trebuie el să facă, este să „creadă” şi să „pretindă în Numele lui ISUS fiecare binecuvântare materială”!

Aceasta este Evanghelia falsă, pentru că nu se face nici o menţiune cu privire la „pocăinţă”. Mesajul pocăinţei a fost acela pe care Ioan Botezătorul, ISUS, Pavel, Petru şi toţi apostolii l-au predicat în primul rând. Această pocăinţă este aceea, care nu se predică astăzi, din păcate, nici măcar în ultimul rând!

Pe de altă parte, Evanghelia centrată pe Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă, clarificându-i faptul că „pocăinţa” înseamnă:

– Întoarcerea omului DE LA sine însuşi ca centru al vieţii lui, de la înfăptuirea voinţei proprii, de la umblarea pe calea aleasă de el însuşi, de la iubirea de bani, de la iubirea lumii şi a lucrurilor care sunt în lume (pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii) şi de la alte lucruri ca acestea, şi

– Întoarcerea lui LA Dumnezeu, iubindu-L din toată inima, făcându-L pe El centrul vieţii lui, înfăptuind voia Lui de-acum înainte şi făcând alte fapte asemănătoare cu acestea; în acelaşi timp, mai înseamnă şi:

– Credinţa în moartea lui Hristos pe cruce care poate ierta păcatele unui om numai atunci când el s-a pocăit. Atunci el poate primi puterea Duhului Sfânt care îi dă posibilitatea să se lepede de sine în fiecare zi şi astfel el poate trăi o viaţă centrată pe Dumnezeu.

Aceasta este Evanghelia pe care a predicat-o ISUS şi apostolii.

Evanghelia falsă face ca poarta să fie largă şi calea să fie lată (uşor de străbătut, pentru că omul nu trebuie să se lepede de sine, nu trebuie să se oprească din a trăi pentru propriile interese şi nu trebuie să evite căutarea propriului câştig). Milioane de oameni participă la întâlniri unde se predică o astfel de „Evanghelie” falsă. Mulţi intră pe această poartă şi merg pe această cale, închipuindu-şi că ea duce la viaţă. Dar de fapt ea duce la dezastru. Cei care predică această „Evanghelie” jubilează, relatând despre marele număr de oameni care “au ridicat mâinile şi care au luat decizii pentru Hristos” în adunările lor! Însă totul este o înşelăciune! Deşi în astfel de întâlniri unii sunt convertiţi în adevăratul sens al cuvântului datorită sincerităţii lor, mulţi astfel de „convertiţi” ajung să devină „de două ori mai răi fii ai Gheenei” (Matei 23:15) – fiind înşelaţi în legătură cu adevărata lor stare.

Prin contrast, Evanghelia adevărată face ca poarta să fie strâmtă şi calea îngustă – iar micimea şi îngustimea acestora nu sunt aşa cum le-au stabilit unii fanatici religioşi „super-spirituali”, ci conforme cu dimensiunile date de Însuşi ISUS. Puţini sunt aceia care găsesc această cale a vieţii. Evangheliştii care predică această Evanghelie nu au multe lucruri cu care să se laude, iar statisticile nu sunt impresionante; dar această Evanghelie conduce oamenii la Domnul ISUS şi la Cer.

“Luaţi seama la felul cum ascultaţi. Celui ce împlineşte ce a auzit i se va da mai multă lumină şi înţelegere, dar celui ce nu împlineşte ce a auzit i se vor lua chiar şi lumina şi înţelegerea pe care crede că le are.” (Parafrazare a pasajului Luca 8:18).

Cel ce are urechi de auzit sa audă!

Titlul în limba engleză: „THE TRUE GOSPEL AND THE FALSE”

Traducerea în limba română: Vlad Sabău şi Nicu Tulici.

Evanghelia dupa Zac Poonen (partea a 2-a)

Dupa ce am scris, în urma cu vreo câteva luni, pe tema evangheliei predicate de pastorul Zac Poonen la Zalau si dupa ce am dezvaluit întelegerea nu doar deficitara a acestuia în legatura cu ce înseamna Evanghelia, am primit din partea mai multor persoane – fie admiratori ai dansului, fie simpli cititori – reprosul ca as fi fost prea aspru, prea acid în critici.

Ceea ce vreau sa dezvalui mai jos nu reprezinta deloc un raspuns la criticile care mi-au fost aduse, caci, cum se spune, fiecare pe limba lui piere. Mai mult, ceea ce veti aici reitereaza faptul ca evaluarea pe care am facut-o la adresa felului cum pastorul Poonen întelege Evanghelia a fost poate prea blânda.

Spun asta pentru ca apostolul Pavel a avut urmatoarea concluzie pentru o situatie foarte similara: “Dar chiar daca noi însine sau un înger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie ANATEMA!” (Galateni 1:8). Sigur ca i s-ar fi putut reprosa si lui Pavel ca a fost cam prea aspru în afirmatie, dar pâna sa apara contestatarii, Pavel a repetat verdictul în versetul urmator, asa încât audientei sa îi fie clar ca a înteles bine vorbele apostolului, si, mai mult, ca nu discuta despre un subiect marunt.

Asadar, nu va aplecati dupa pietre pâna când nu veti citi pâna la capat, dupa care va las pe voi sa judecati, sa trageti concluzia.

Se face ca în cadrul conferintei lui Zac Poonen de la Zalau din Iulie 2010, intitulata “Slujitorii Noului Legamânt”, pare-se la sesiunea de întrebari si raspunsuri, pastorului i se pune urmatoarea întrebare: “Tot mai mult patrund în adunarile noastre învatatori care propovaduiesc calvinismul. Cum trebuie privite aceste învataturi?”

Pentru cei care vreti sa auziti pe viu raspunsul pe care pastorul Poonen îl ofera acestei întrebari, puteti asculta înregistrarea audio la acest link: http://audio.resursecrestine.ro/predici/76889/006-despre-calvinism-28-06-2010. Mai jos veti gasi reprodus sub forma de text acelasi raspuns, dar îmi voi permite sa fac unele remarci la fiecare din punctele din raspunsul dânsului.

Mai întâi, as face câteva afirmatii cu un caracter general:
– ca si în primul meu articol, nici aici nu doresc sa fac un atac la persoana si nu prezum vina prin asociere. Prin asta, as vrea sa asigur de întreaga mea apreciere si dragoste pe prietenii si apropiatii mei care sunt admiratori în vreun fel ai pastorului Poonen si/sau ai miscarii de la Zalau. Totusi, sper ca (si) prin aceasta luare de pozitie, Dumnezeu sa le trezeasca în inimi semnele de întrebare necesare în privinta acestui predicator si a acestei miscari, astfel încât ei sa ramâna la Cuvântul lui Dumnezeu. M-as bucura (si este si rugaciunea mea) ca ei sa nu se considere tinta vreunui atac, ci mai degraba sa se considere beneficiarii unei munci de clarificare.
– nu intentionez si nu am intentionat sa denigrez cumva pe acei credinciosi sinceri din adunarea din Zalau si nici pe cei care se asociaza cu ei. Adevarurile însa trebuie prezentate.
– luarea de pozitie la afirmatiile lui Poonen nu este în sine o aparare a calvinismului, ci mai degraba o dezvaluire a abaterii predicatorului indian de la învataturile crestinismului biblic, precum si o demascare a uneltelor de care acesta se foloseste pentru a denigra pe nedrept o buna parte a credinciosilor onesti din România si de pretutindeni.

Asadar, iata raspunsul predicatorului Zac Poonen la întrebarea subliniata mai sus.

Zac Poonen: “Nu stiu daca stiti foarte mult despre învataturile calviniste, dar va spun pe scurt. Nu stiu daca Calvin însusi a adus aceasta învatatura, dar stiu ca se spune ca el a adus-o. Ioan Calvin a trait în Elvetia în urma cu mai bine de 500 de ani, si a scris cea mai mare carte a lui pe când avea vârsta de 27 de ani. Cât poate sti un om la 27 de ani? Dar oamenii urmeaza cartea asta ca Biblia. Dar multi oameni nu stiu ca el a scris-o când era atât de tânar”.

Poonen începe raspunsul în stilul caracteristic, presupunând ca audienta este în ignoranta, în necunoastere vis-a-vis de ce anume semnifica termenul “calvinism”, dupa care îsi începe triada atacurilor la adresa calvinismului. Apoi prima ofensa grosolana la adresa unui credincios pe urmele caruia i-ar fi greu sa calce (în ciuda imperfectiunilor lui Calvin) consta în a arunca cu noroi asupra lui doar pentru ca, în opinia lui Poonen, daca ai 27 de ani, …”ce poti sti?”. Traducatorul lui Poonen, vazându-se pe un teren propice, a adaugat de la dansul o portie suplimentara de dispret, traducând ultimul cuvânt cu “tinerel”, în loc de “tânar”. Prin contrast, Biblia ne învata sa nu dispretuim pe un învatator pentru vârsta lui. De altfel, apostolul Pavel a tot fost înconjurat de persoane tinere, pe care le-a investit cu lucrarea de predicare în mai multe locuri, dar nu i-a atentionat ca predicatori nu pot fi decât persoanele care au minim vârsta de 28 de ani!!! Mai mult, ceea ce a scris Calvin în “Institute” este de departe mult mai important de examinat decât vârsta la care el le-a scris.

Apoi Poonen continua cu o acuzatie mincinoasa la adresa credinciosilor care sustin tezele lui Calvin – anume ca ei urmeaza cartile lui Calvin precum ar urma Biblia. Altfel spus, îi acuza de idolatrie. Eu înca n-am întâlnit un calvinist care sa asculte de ce scrie în cartile lui Calvin mai mult sau cel putin la fel cum asculta de Biblie. Ba dimpotriva, am descoperit calvinisti care n-au citit niciodata “Institutele” lui Calvin si nici n-au de gând, dar, culmea, … sunt calvinisti. De asemenea este o afirmatie mincinoasa faptul ca oamenii nu stiu care era vârsta la care Calvin a scris “Institutele”, si de aceea urmeaza învataturile calviniste. Minciuna, dupa cum vom vedea pâna la final, este una din armele cu care Poonen si-a împanat din belsug atacul la adresa calvinistilor.

Zac Poonen: “Ei bine, sunt 5 puncte în calvinism. Unul este ca omul este complet depravat, ca el nu se poate pocai, nu poate face nimic, asa ca nu are rost sa îi spui sa se pocaiasca. Atunci înseamna ca Ioan Botezatorul si Iisus au gresit, numai ca ei au trait înainte de Calvin, asa încât nu erau calvinisti”.

Din nou minciuna. Istoria Bisericii îl face de râs la drumul mare pe predicatorul indian, pentru ca de la Domnul Iisus (ba înca mult mai devreme), la apostoli (Pavel este uluitor de ….. calvinist în epistola lui catre Romani, de pilda), apoi la parintii Bisericii (Augustin parca predica niste învataturi similare, si culmea, el a trait înainte de Calvin) si culminând cu predicatorii marilor treziri spirituale, majoritatea covârsitoare a lor au fost….calvinisti…si, “paradoxal”, au predicat oamenilor pocainta!!! De ce? Simplu: pentru ca “astfel, credinta vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). Dar cum pentru Zac Poonen singura logica functionala este ca un om nu poate fi “calvinist” decât daca a trait dupa anul 27 de viata al lui Calvin, el nu poate întelege nici de ce este nevoie de predicarea pocaintei omului care este complet depravat.

Consecinta mai grava asupra audientei nu este atât de mult legata de propagarea confuziei cu privire la hiper-calvinism si calvinism, ci aceea ca Poonen promoveaza indirect ideea ca omul este, moralmente, capabil sa se pocaiasca. Stiu, veti spune ca sunt multi altii care cred în mod asemanator si nu se declara despre ei ca ar fi eretici, dar când veti aseza acest concept al omului neregenerat dar înca viu spiritual în acest puzzle al legalismului sectei norvegiene de unde provine Poonen, secta despre care am scris ca propovaduieste o evanghelie a pocaintei, dar nu si a harului, atunci veti capata o alta imagine asupra pericolului pe care îl reprezinta Poonen în peisajul si asa lipsit de învatatura sanatoasa din evanghelismul românesc.

Zac Poonen: “În al doilea rând, alegerea neconditionata. Asta e ca si cum Dumnezeu pune mai multe biletele cu nume de oameni într-un joben, dupa care extrage unul de acolo si spune: “ok, el va merge în Rai”, iar ceilalti merg în iad. Atunci de ce sa mai predic Evanghelia? Pentru ca aceia ale caror nume au fost extrase, merg în Rai. Înseamna ca ei merg acolo fara a li se pune vreo conditie. Nu trebuie sa te pocaiesti, nu trebuie sa faci nimic, doar daca te alege Dumnezeu, vei merge în Rai”.

Ei bine, aceasta abordare a lucrurilor mi se pare din cale-afara de batjocoritoare, atât la adresa lui Dumnezeu, despre care Biblia spune atât de clar ca este Suveran absolut, cât si asupra credinciosilor calvinisti. Altfel, acelasi dispret fata de atâtea pasaje din Scriptura care vorbesc atât de clar despre felul cum Dumnezeu lucreaza mântuirea (ma întreb, omul asta a citit vreodata Romani 8? sau Ioan 6? sau Psalmul 115:3, sau Proverbe 16:4 – ops, un verset dificil -, sau 1 Tim.5:21, sau Psalmul 65:4, sau Ioan 15:16, sau Fapte 13:48, sau Romani 9:10-24, Romani 11:5-7, Efeseni 1:3-6, 11-12, 1 Tes.1:4, 5:9, 2 Tes.2:13-14 sau chiar 1 Petru 2:8??? si ar mai fi multe astfel de pasaje…). Daca observati, tema pocaintei revine obsesiv în mesajul lui Poonen. Si nu este doar o întâmplare. Restul – lipsa motivatiei calvinistilor de a predica Evanghelia – este aceeasi minciuna prin care calvinismul si hiper-calvinismul sunt acuzate la gramada fara pic de discernamânt sau, mai rau, în mod intentionat.

Mai grav este însa faptul ca Poonen întareste afirmatia lui anterioara ca pocainta este centrala mântuirii, sugerând ideea ca pocainta este o conditie premergatoare. Sigur ca pocainta este necesara, dar ea este rodul, produsul regenerarii, în nici un caz oamenii nu sunt mântuiti datorita pocaintei lor. Altfel spus, omul regenerat se pocaieste în mod natural, datorita firii noi existente în el, datorita trezirii la lumea reala, lumea spirituala, dar nu pe dos, cum vrea sa spuna aici Poonen, si cum spun tovarasii lui norvegieni. Poonen, deci, predica o evanghelie doar a pocaintei. Harul este absent total din ecuatia evangheliei dupa Poonen.

Zac Poonen: “A treia declaratie este – ispasirea limitata, ceea ce înseamna ca Hristos nu a murit pentru toata lumea, ci a murit numai pentru cei alesi. Aceasta afirmatie este atât de contrara Scripturii, pentru ca 1 Ioan 2:2 este atât de clar ca El a murit pentru pacatele întregii lumi. Nu stiu cum cred ei ca El a murit doar pentru pacatele anumitor oameni”.

În ceea ce priveste doctrina ispasirii limitate, Poonen demonstreaza ca alte afirmatii anterioare cu referire la subiecte înrudite (vedeti finalul articolului meu anterior, unde afirma ca unii pot fi împacati cu Tatal prin jertfa lui Isus, dar în final ajung fii ai gheenei) nu au fost niste simple accidente. Poonen este consecvent însa. Pentru ca dânsul considera pocainta ca fiind elementul central si fundamentul lucrarii de mântuire (fara sa înteleaga unde se afla pocainta în procesul mântuirii, cine o determina, cine o produce, cine o sustine, ce o precede si ce o urmeaza), este evident de ce învatatura ispasirii limitate nu poate sa încapa în teologia pastorului indian. Poonen rateaza, cu sau fara intentie, sa examineze sute de pasaje din Scriptura care arata de departe ca “întreaga lume” în acceptiune biblica nu înseamna “toti indivizii de pe planeta”. Daca ar fi sa gândim conform cu Zac Poonen, atunci ar trebui sa ajungem invariabil la universalism, care este învatatura ca în final toti oamenii vor ajunge în Rai. De ce atunci mai citim în Biblie despre existenta iadului? Si de ce ni se spune ca unii vor ajunge în iad, daca jertfa lui Iisus a fost pentru “pacatele întregii lumi”? Daca jertfa lui Isus este doar “poarta” catre rascumparare, atunci ce mai trebuie adaugat ei ca rascumpararea sa fie completa? Zac Poonen ar raspunde: POCAINTA!!!

Iata o lista de versete din Biblie care arata clar ca ispasirea nu este pentru toata lumea: 1 Cronici 17:20-21, Matei 22:14, 1 Petru 2:8-9, Isaia 53:10-11, Matei 1:21, Ioan 6:35-40, Ioan 10:3-4, Fapte 20:28, Efeseni 5:25, Evrei 2:17, 9:15, Ioan 17:1-2, 6-12, 20-21, 24-26, Romani 8:34, Evrei 7:24-27, 9:12,24-26, Efeseni 5:25-27, Tit 2:14, 1 Ioan 4:10, Ioan 3:16, etc etc etc.

Daca ratam studiul sârguincios al Scripturii, inclusiv al sensului cuvintelor în textul original, evident ca ajungem la o întelegere precum a pastorului Poonen. Hai sa vedem unul din exemplele cel mai des întâlnite cu privire la pretentia ca jertfa lui Iisus este universala si nu limitata – 2 Petru 3:9, care spune: “Domnul nu întârzie în împlinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o îndelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta”. Luat în afara contextului capitolului, al epistolei, al celor doua epistole ale lui Petru si al Scripturii în general, si pe deasupra ignorând sensul în original al expresiilor “unii”, “nici unul” si “toti”, acest verset ar arata clar ca mântuirea este pentru toti. Dar studiat cu atentie în context si luând în considerare semantica în original macar pentru expresiile amintite, vom descoperi cum versetul în cauza, numai pentru sustinerea universalismului nu poate fi utilizat. Contextul arata clar ca Petru se adresa unor anumite persoane, nu se adresa unei mase de necredinciosi, astfel încât vorbirea nu este la “general”. Apoi pentru “unii” în greaca se foloseste cuvântul “tis” care este tradus corect în limba româna cu “unii”. Surpriza apare când ne uitam la expresia din greaca pentru “nici unul”…pentru ca se foloseste acelasi cuvânt din greaca, adica…”tis”, care are sensul de “unii”, nicidecum de “nici unul”. Mergem mai departe, si observam ca pentru termenul “toti” în greaca se foloseste termenul “pas”, care are dublu sens – “toti” sau (atentie) “de toate categoriile, din toate clasele, de toate tipurile”. Altfel spus, versetul din 2 Petru 3:9, tradus tinând cont numai de semantica din original, ar suna cam asa: “Domnul nu întârzie în împlinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o îndelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul unii sa nu piara, ci toti oameni de toate categoriile sa vina la pocainta”. Interesant, nu? La fel este si cu 1 Ioan 2:2 citat de pastorul indian ca suport pentru teologia ispasirii nelimitate.

O mica adaugire aici referitor la traducatorul român al lui Poonen – din nou a dorit sa mai puna un pic de piper local folosindu-se de folclorizarea limbii române. Asa ca ultima fraza din acest paragraf a tradus-o cu “nu stiu de unde au scos-o ei ca a murit numai pentru anumiti oameni”. A propos de atitudine….

Zac Poonen: “A patra afirmatie este harul irezistibil, ceea ce înseamna ca daca harul lui Dumnezeu vine asupra ta, nu îi poti rezista. Dar si acest lucru este atât de contrar Scripturii, pentru ca în 2 Corinteni 6:1 se spune “sa nu primiti în zadar harul lui Dumnezeu”. Te poti opune harului.”

Nu voi insista prea mult la acest paragraf, decât subliniind faptul ca în lipsa cunoasterii a ceea ce spune Scriptura despre sursa pocaintei, credintei, despre cine este Autorul inimii noi, este foarte usor sa cazi în eroarea de a predica o evanghelie a pocaintei obsesive (nu ca n-ar fi nevoie sa predicam pocainta), o evanghelie lipsita de har, de interventia lui Dumnezeu pentru trezirea la viata a pacatosului, dându-i în dar atât pocainta cât si credinta. Zac Poonen este obsedat de pocainta, dar o pocainta si o mântuire produsa de om, nu de Dumnezeu. Iata o lista de versete asupra careia ar trebui meditat atunci când încercam sa fortam, ca si pastorul Poonen, pocainta în oameni, încercând de fapt sa aprindem un foc strain, interpunându-ne noi între om si Dumnezeu: Ezechiel 36:26-27, Deuteronom 30:6, Ezechiel 11:19-20, Ieremia 31:33, 32:40, Ioan 1:11-13; Ioan 3:27, Filipeni 1:29, 2 Petru 1:1, Fapte 16:14, 18:27, Efeseni 2:8-10 (ma întreb cum citesc Zac Poonen si sectantii fratietatii norvegiene acest pasaj?), Fapte 5:31, 11:18, 2 Timotei 2:25-26, 1 Corinteni 4:7, Matei 16:15-17, Luca 10:21, 1 Ioan 5:1, Ezechiel 37, Ioan 3:3-8, Ioan 5:21, Efeseni 2:1-5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:3, 1 Ioan 2:29 etc.

Cât despre cei care se pot opune harului, iata ce spune Scriptura: “Când au auzit ei de învierea mortilor, unii îsi bateau joc, iar altii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta altadata.” Astfel, Pavel a iesit din mijlocul lor.” (Fapte 17:32-33). Sigur ca se poate obiecta ca nu stim daca în final acei oameni au fost sau nu mântuiti. Iata doua situatii în care se repeta expunerea unor oameni la Evanghelie, de data aceasta Domnul Iisus le vorbeste, dezvaluind o realitate cutremuratoare dpv doctrinar, pe care unele persoane precum Zac Poonen nu vor sa o vada. Prima se gaseste în Ioan 12:37-40: “Macar ca facuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca sa se împlineasca vorba, pe care o spusese proorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovaduirii noastre? Si cui a fost descoperita puterea bratului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru ca Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii, si le-a împietrit inima, ca sa nu vada cu ochii, sa nu înteleaga cu inima, sa nu se întoarca la Dumnezeu, si sa-i vindec”. Cel de-al doilea pasaj este Ioan 10:24-26: “Iudeii L-au înconjurat, si I-au zis: „Pâna când ne tot tii sufletele în încordare? Daca esti Hristosul, spune-ne-o deslusit.” „V-am spus”, le-a raspuns Isus, „si nu credeti. Lucrarile, pe care le fac Eu, în Numele Tatalui Meu, ele marturisesc despre Mine. Dar voi nu credeti, pentru ca, dupa cum v-am spus, nu sunteti din oile Mele”. Desi poate fi întâlnita situatia ca anumiti oameni sa se opuna chemarii exterioare la mântuire o data sau de mai multe ori, totusi, ei nu se pot opune trezirii la viata pe care Duhul Sfânt o face, dupa cum Lazar nu s-a putut opune poruncii lui Hristos de a iesi afara din mormânt. Atât de simplu, si atât de umilitor pentru mândria omului – sa fii salvat în ciuda stricaciunii tale, în ciuda dezinteresului tau total în materie de viata vesnica si sfintenie!!!

Zac Poonen: “Si ultimul punct este perseverenta sfintilor, care înseamna ca odata ce Dumnezeu te-a ales, cu siguranta ca vei ajunge în Rai. Acest lucru este atât de contrar cu Evrei 3:14, care spune “ca ne facem partasi partasi ai lui Hristos daca pastram pâna la sfârsit încrederea nezguduita de la început” si în versetul 12 – “luati seama, dar, fratilor, ca niciunul dintre voi sa n-aiba o inima rea si necredincioasa, care sa va desparta de Dumnezeul cel viu”.”

Conform evangheliei dupa Poonen, prin pocainta ajungi în Rai. Doar prin pocainta. Nu e nevoie de interventia lui Dumnezeu, de puterea Lui în viata ta de umblare cu El. Reamintesc ca una din tezele de baza ale sectei norvegienilor este legata de abilitatea lui Isus de a pacatui. Ei spun ca El S-a nascut cu o natura pacatoasa, ca putea oricând pacatui, dar ca a refuzat acest lucru, si în schimb a ales sa faca voia Tatalui. Si ei merg mai departe, spunând ca daca noi, oamenii, ne nastem cu aceeasi natura pacatoasa, atunci odata ce suntem convertiti, tine exclusiv de noi sa fim sfinti în aceasta lume, alegând întotdeauna sa facem voia Tatalui în locul voii noastre, dupa cum Isus a facut. Motto-ul lor este: “Daca Isus a putut, atunci si tu poti”. Înalte teluri, jalnice mijloace de atingere a lor. Nu mai dau versete care sa arate cum Dumnezeu lucreaza sfintenia în viata credinciosului si cum credinciosul autentic, nascut din nou cu adevarat, este pastrat pentru vesnicie în pozitia de copil al lui Dumnezeu, pentru ca as începe o lista interminabila. Solutia la Evrei 3:12 si 14 este din nou contextul.

Zac Poonen: “Deci, eu nu sunt calvinist. Pentru ca vreau sa predic întreg sfatul lui Dumnezeu. Deci ce sa facem daca aceasta învatatura se raspândeste? Unii dintre ei sunt credinciosi adevarati. Îi iubesc. Am întâlnit niste calvinisti, credinciosi minunati, cu temere mai mare de Dumnezeu decât cei ne-calvinisti uneori. Dar o persoana poate fi foarte evlavioasa si totusi sa aiba unele învataturi gresite. Asa ca eu spun – eu predic adevarul, ceea ce scrie în Scriptura, si noi nu ne certam cu oamenii …”

Nici nu era nevoie sa ne spuna ca nu este calvinist, dar am observat ca tine sa precizeze ca este…”biblicist”. Este un adevarat sindrom aceasta apelare la eticheta “biblicist” când întrebi pe cineva ce orientare doctrinara are. Pastorul Poonen însa adauga confuzie peste confuzie în mintile celor din audienta sa, spunând ca poti fi credincios adevarat dar sa ai unele învataturi gresite – adica învataturile calviniste, în contextul întrebarii si raspunsului dat de dânsul. Apoi declara ca dânsul predica adevarul, nu o doctrina, invariabil inducând audientei ideea ca un calvinist crede în toate acele “minciuni ale calvinismului”. Solutia finala…sa ne iubim si sa ne toleram indiferent de ceea ce predicam unii sau altii.

Un lucru nu-l pot întelege nicidecum în învatatura lui Poonen – cum se face ca pe de-o parte predica obsesiv pocainta si perfectiunea credinciosului, dar pe de alta parte spune atât de senin ca poti fi un crestin “carnal”, “cu învataturi false”, lumesc etc. Poate ca de la nastere (cea de-a doua) am capatat acest defect de a vedea lucrurile numai în alb si negru…

As putea sa ofer unele sugestii celor din Zalau cu privire la întrebarea: “Ce sa facem daca aceasta învatatura se raspândeste?”. Prima ar fi sa Îl laude pe Dumnezeu pentru ca daca astfel de învataturi se raspândesc, se prea poate sa ajunga în final sa experimenteze o trezire adevarata. A doua ar fi sa caute sa cerceteze sincer ce-i cu aceste învataturi, daca ele se regasesc într-adevar în Scriptura, si daca da, atunci sa se pocaiasca cu adevarat si apoi sa îsi selecteze cu mai mare atentie liderii si predicatorii, în lumina a ceea ce Scriptura învata cu adevarat, în loc sa ia de bun un raspuns batjocoritor si plin de minciuni din partea unui predicator precum Zac Poonen. Daca se decid sa ramâna la învataturile lui Zac Poonen, atunci i-as sfatui sa înlocuiasca denumirea bisericii din “Harul” în “Pocainta” (curios ca n-am auzit pâna acum de vreo biserica sa fie denumita “Biserica Pocainta”), si pe cât posibil sa elimine din repertoriul muzical cântari calviniste precum aceasta:
http://www.harulzalau.ro/index.php?Itemid=149&catid=66:muzica-video&id=1309:ce-harce-har-sa-poti-sa-crezi-cantare-comuna&option=com_content&view=article

Ce har, ce har sa poti sa crezi, ce har, ce har!
Ce har pe Domnul sa-L urmezi, ce har, ce har!
Ce har, deplin sa te predai, ce har, ce har!
Ce har s-o rupi cu-al lumii trai, ce har, ce har!
Ce har sa poti sa spui mereu, ce har, ce har!
Isus, Mântuitorul meu, ce har, ce har!
Ce har sa poti s-asculti de El, ce har, ce har!
Sa ai blîndetea Lui de Miel, ce har, ce har!

Ce har, ce har sa poti iubi, ce har, ce har!
Cuvântul sfânt sa-l poti trai, ce har, ce har!
Ce har sa poti sa fii smerit, ce har, ce har!
Si-n suferinta linistit, ce har, ce har!

Ce har sa mergi pe calea Sa, ce har, ce har!
Ce har, curat sa-L poti cânta, ce har, ce har!
Ce har sa fii iertat deplin, ce har, ce har!
Viata s-o traiesti senin, ce har, ce har!

Dupa cum zicea apostolul Pavel: “Si daca este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Si daca este prin fapte, nu mai este prin har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi fapta” (Romani 11:6).

Acum, judecati voi singuri daca se merita ca învataturile lui Zac Poonen sa faca înconjurul României transformând mii de români în robi ai unei evanghelii a pocaintei fara har….

Zac Poonen – Intrebari si Raspunsuri (1)

Vezi mai intai Predica lui Zac Poonen aici – Sexul e cea mai mare problema cu care se confrunta tinerii – Zac Poonen la Biserica Penticostala Kenmore (Seattle) Pagina de internet pentru Zac Poonen este cfcindia.com

Aici e prima din cele 2 sesiuni cu INTREBARI si RASPUNSURI la First Romanian Pentecostal Church Kenmore (Seattle). Desi la primele 6 minute nu merge sunetul, se vede totusi subtitrarea. La minutul 7 se aude bine audio. (Partea a II-a de Intrebari si raspunsuri va urma maine)

Selectie de notite din video:

(1) Poate un om nascut din nou sa pacatuiasaca?

Raspuns: In Ioan 3:3 Isus ne-a zis ca nu putem intra in Imparatie fara nasterea din nou. Trebuie sa recunoastem ca Biblia vorbeste despre o creatie veche si despre o creatie noua. Una era imparatia pamantului si cealalta este imparatia cerurilor. Cand Dumnezeu a creat omul, Adam nu avea in el Duhul Sfant. Cand Dumnezeu a suflat peste el, Adam s-a nascut, a devenit un suflet viu in Geneza 1. In Ioan 21, dupa ce Isus a inviat, asa cum Isus a suflat peste Adam… nu uitati, Isus era acolo a doua persoana din trinitate, sufland peste Adam. Acum, in Ioan 20, am vazut ca a suflat peste ucenici si le-a zis, „Luati Duh Sfant.” Asa scrie in Ioan 20, anticipand Ziua Cincizecimii. Acesta era inceputul unei noi creatii. Era o noua nastere, ca acea a lui Adam. Noi toti ne-am nascut din rasa lui Adam. Purtam trasaturile lui Adam.

Sa ne gandim la porci. Urmasii lor sunt purcelusii. Nu trebuie sa-i inveti pe purcelusi sa se murdareasca. Stiu din instinct, asa cum nu trebuie sa-i invatam pe copii nostri sa se bata, sau sa se certe, sau sa se dea mari. Scroafa nu trebuie sa-si invete purcelusii sa se murdareasca. La fel, cand o pisica are pui, acestia au caracteristicele unei feline. Pisica nu trebuie sa-si invete pisoii sa-si linga blana, ca sa ramana curati. O fac din instinct. Purcelusii se bucura cand cad in noroi ca si orice porc. Daca pisoii cad in noroi, sar imediat afara si se curata. Care e motivul? Nu e educatia, nu i-a educat scroafa sau pisica. E instinctul lor.

Cand are loc o nastere din nou reala… si imi pare rau sa va spun- exista foarte multe botezuri cu Duhul Sfant falsificate. O multime nasteri din nou contrafacute. Oamenii Il invita pe Isus in inima lor si e ca o formula magica si asa cred ca sunt mantuiti. Mantuirea e fara nici o plata. Dar ceea ce lipseste din predicile de azi este pocainta. Fara pocainta, indiferent de ce credeti, nu va ajuta prea mult. Insa pocainta impreuna cu credinta aduc nasterea din nou. Presupune o schimbare a naturii, ca si cum un porc ar deveni o pisica. Dumnezeu face o minune cu porcul care se bucura de noroi si mizerie, fiindca infatisarea nu ni se schimba cand ne nastem din nou. Dar in interior a PATRUNS o NATURA NOUA. Deodata, acest porc nu mai face lucrurile pe care le fac ceilalti porci. Iar ceilalti porci se mira, „Tu ce-ai patit?” Cand porcul intra in noroi incepe imediat sa se curete. Vrea sa ramana curat. Acesta e semnul unei persoane nascute din nou.

Poate un om nascut din nou sa pacatuiasca? E ca si cum ai intreba daca o pisica poate cadea intr-o apa murdara. Bineinteles. Dar exista o deosebire intre reactia unui porc si a unei pisici care cade in noroi? Fireste. Spun ca modul in care putem sti daca un om e nascut din nou e sa urmarim reactia lui cand cade in pacat. Acesta e testul. Asa se vede daca natura lui s-a schimbat. Asa e nasterea din nou.

(2) Lucrarea lui Dumnezeu de a ne face o faptura noua e permanenta sau temporara?

(min. 4) Ca Dumnezeu sa ne faca sfinti, trebuie sa ne dea doua lucruri, liber arbitru si o constiinta. Daca n-ai nici una dintre astea nu poti fi nici sfant, nici pacatos. Planetele n-au nici liber arbitru, nici constiinta. Dar il asculta pe Dumnezeu 100%. Ascultarea completa de Dumnezeu nu te face sfant. Exemplu planetele; de mii de ani Il asculta complet pe Dumnezeu, dar nu sunt sfinte. Doar liberalul arbitru nu ne poate oferi posibilitatea sfinteniei. Un caine are liberul arbitru. Poate sa te asculte sau nu. Dar nu poate fi un pacatos, un caine nu poate pacatui. Un caine nu poate fi sfant pentru ca n-are constiinta. Omul si ingerii au liber arbitru si constiinta. Astfel, un inger si un om poate pacatui.

Ma refer la fiintele umane. Cand spui daca lucrarea lui Dumnezeu e permanenta… daca Dumnezeu ar face asa o lucrare in mineincat sa-mi fie imposibil sa pacatuiesc, as deveni ca un robot. As fi ca planetele. Pot sa spun fara ezitare ca planetele si stelele Il vor asculta totdeauna pe Dumnezeu. Nu e ceva frumos? Daca Dumnezeu v-ar face asa pentru tot restul vietii, Il veti asculta totdeauna pe Dumnezeu, chiar si in gandurile voastre si motivatiile voastre. Il veti asculta pe Dumnezeu 100%, nu veti urmari niciodata un film murdar. Nu veti accesa niciodata pornografia de pe internet. Nu veti canta niciodata vreun cantec murdar. Nu veti spune nici o minciuna, nu va veti enerva. Si a-ti spune, „Ce minunata viata ar fi.” Dar a-ti fi niste roboti care seamana cu niste oameni dar la care Dumnezeu v-a luat liberul arbitru si v-a programat ca niste computere si nu mai pacatuiti niciodata.

Dumnezeu nu procedeaza asa. Daca ar fi facut asa ceva, ceea ce numiti „o lucrare permanenta”, a-ti fi niste roboti. Oamenii nu inteleg acest lucru. Dumnezeu nu-si doreste roboti. I-am intrebat odata pe niste parinti: V-ar placea ca fabricant foarte priceput sa faca un robot care arata exact ca un copil? Sa aiba trup si ochi si sa vina la voi si sa va zica: „Buna tati, te iubesc asa mult!” Sa va aduca papucii sau alte lucruri, sa nu fie niciodata neascultator: „Fac tot ce imi spui, mami!” Sa va asculte in totalitate si daca doriti sa va imbratiseze, sa va ia in brate si sa va spuna ca va iubeste. Nu are sentimente adevarate, este un robot. V-ar placea asa un copil? Sau a-ti vrea un copil neastamparat care sa spuna: „Nu vreau sa ascult de tine!” Dar dupa o vreme vine si iti spune: „Imi pare rau tati.” Pe care copil il alegeti? Eu stiu. Vreau un copil viu.

Doresc sa va spun ca Dumnezeu nu-Si doreste roboti. Isi doreste copii vii. Asa ca depinde de voi. El spune: Eu stau la usa si bat. Daca deschideti usa, voi intra la voi.” Adica Dumnezeul cel Atotputernic nu Isi poate croi drum ca sa intre in inima noastra? Sigur ca poate. De ce sta Dumnezeul Atotputernic la usa inimii unei creaturi neinsemnate si sa spuna: „Stau la usa si bat, vrei sa ma lasi sa intru?” Isus nu este doar un gentleman, ci El nu-Si doreste niste roboti. De aceea cand face o lucrare, chiar si dupa ce va umple cu Duhul Sfant, voi mai puteti pacatui. Puteti pacatui atat de grav incat sa va pierdeti mantuirea. Sunt multe versete in Biblie care dovedesc acest lucru.

Despre eternal security – siguranta mantuirii Zac Poonen trimite la websitul sau la cfcindia.com unde dezbate acest subiect. Mai departe spune: Puteti sa fiti de acord sau nu cu mine dar, daca exista o doctrina care sa fi trimis mai multi oameni in iad decat oricare alta doctrina e invatatura care spune esti mantuit odata pentru totdeauna. Puteti fi de acord cu mine sau nu, dar asteptati pana la judecata lui Hristos si veti vedea multimea de oameni care merg in iad din cauza acestei invataturi gresite. Ea ia determinat pe oameni sa spuna ca nu mai conteaza: „Acum 20 de ani L-am chemat pe Isus in inima mea, am mers inainte si inapoi, am comis adulter, dar nu pot fi pierdut.” Va spun: Judecata si mai aspra va veni peste invatatorii care au promovat aceasta doctrina.

Ioan 10:28-29 ne invata ca credinciosul poate avea siguranta mantuirii. Fireste ca putem avea siguranta mantuirii. E interesant ce scrie in Ioan 10:28-29. Exact asa ne invata si predicatorii mincinosi, e un exemplu clasic privind aceasta problema. Ioan 10:28-29- „Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri.” A-ti observat bine fraza? Acel ‘si’ copulativ? Asa va pacalesc invatatorii, nu citesc pasajul complet. Lasa deoparte conditia. Va spun promisiunea fara conditie. Sa va dau un mic avertisment.

Majoritatea invataturilor false vin asa: va dau promisiunea, fara sa va spuna conditia. Acesta e un exemplu clasic, o intrebare (pusa de cineva din sala bisericii) care citeaza versetele 28 si 29 (din Ioan 10) lasand la o parte versetul 27 care ne arata conditia. Sa va citesc intregul pasaj. Incepe cu „si”, ceea ce inseamna ca se leaga de ceva. Sa va citesc pasajul si conditia: „Oile Mele…” Cui se adreseaza? Doar oilor lui Isus. In al doilea rand, „..asculta glasul Meu.” In al treilea rand, „…Eu le cunosc.” In al patrulea rand, „…ele vin dupa Mine.”

Daca (1)sunteti oile Lui, (2)ascultati glasul Sau (3)daca El va cunoaste (4)si daca voi Il urmati, puteti sti absolut sigur ca aveti mantuirea vesnica.

Nimeni nu va poate smulge din mana lui Isus, dar puteti sari singuri de acolo. El nu va tine fortat acolo: „Nu mai puteti scapa!”

(3) „Nu vreau sa pacatuiesc dar cad, iar si iar

(min 14) ..si pentru ca tot cad, simt ca Dumnezeu nu ma iubeste. Desi imi iarta pacatele, tot cad. Oare S-a saturat de mine?” Sa va spun ceva: Dumnezeu nu se satura niciodata. Sa fim siguri de acest lucru. Dragostea Lui este vesnica. Va iubeste mai mult decat va puteti imagina. Chiar si cand a-ti ajuns pe fundul prapastiei, adica mai jos nu puteti cadea. Petru a ajuns acolo cand s-a lepadat de Isus de trei ori. Cel care ar fi facut orice pentru El, a zis: Nici nu-L cunosc.” Si a zis asa de trei ori. Isus i-a zis: Petru, nu ma rog sa nu cazi. Ai nevoie sa cazi pentr ca esti prea mandru. Dumnezeu ingaduie ca oamenii mandrii sa cada pentru a-i smerii. Petru avea nevoie sa cada. Isus a zis: „Ma rog sa nu-ti pierzi credinta. Cand ajungi acolo jos, Ma rog sa mai crezi in iubirea lui Dumnezeu. Aceasta e credinta. Credinta inseamna sa crezi ca Dumnezeu te iubeste si cand ajungi in cea mai intunecata prapastie. e usor sa crezi ca Dumnezeu te iubeste cand esti in varf. Aceasta nu e credinta.

Si eu am ajuns la acest punct dealungul vietii in urma cu 40 de ani. Ma saturasem de viata, dar Dumnezeu m-a luat, m-a ridicat si m-a umplut cu Duhul Sfant. M-a invatat un lucru in acea vreme: Dumnezeu nu da plinatatea Duhului celor care il merita. Eu cu siguranta ca nu Il meritam. Dumnezeu da plinatatea Duhului celor cae au nevoie de El. Iar eu aveam nevoie de El desi nu-L meritam.

(min 22:40 revine din nou la aceasta intrebare) Am scris o carte intitulata „Scopul esecului”. (o puteti citi pe internet la cfcindia.com) Acolo va explic de ce Dumnezeu ingaduie sa gresiti. Scopul e sa va smereasca.

(4) Multi sunt chemati, dar putini sunt alesi

(min 16) Toti sunt chemati (confrom Ioan 3;16). Dar cand spui ca putini sunt ‘alesi’, cum alege Dumnezeu? E o intrebare foarte importanta. 1 Petru 1 spune ca Dumnezeu alege potrivit cu prestiinta Lui. Nu inseamna ca Dumnezeu pune intr-o caciula 7 miliarde de nume, isi inchide ochii si spune: Sa vedem, cutare si cutare, acestia vor fi mantuiti. Nu, El nu face asa. Dumnezeu este impartial. 2 Petru 3 spune ca El vrea ca toti oamenii sa se pocaiasca. 2 Petru 3 si 1 Timotei 2:4-5 spune ca Dumnezeu vrea ca toti sa fie mantuiti. A-ti citit aceste versete? Atunci de ce oamenii nu sunt mantuiti si nu se pocaiesc? Pentru ca El nu vrea sa-i transforme in roboti. Trebuie sa aleaga liberi.

Daca Dumnezeu ar zice: Ce doriti- cerul sau iadul?” Toata lumea ar raspunde „cerul”. Dar, daca Dumnezeu intreaba, „Cati dintre voi vreti sa renuntati la pacat?” Aici oamenii incep sa sovaie. De aceea, majoritatea predicatorilor nu le spun sa renunte la pacat. Le spun sa creada in Isus: „Daca credeti in Isus o sa mergeti in cer.” Toata lumea doreste sa creada in Isus, dar sunt atatea nasteri din nou contrafacute. Lor trebuie sa li se spuna sa renunte la pacat. „Vreti sa renuntati la pacat? Vreti sa nu-i mai urati pe cei din jur? Vreti sa-i iubiti pe dusmani? Sa nu mai iubitii banii? ” Acesta e intelesul pocaintei. Dar ei spun: „Trebuie sa ma mai gandesc.” Foarte putini sunt alesi, alesi potrivit stiintei mai dinainte a lui Dumnezeu.

(5) Ce inseamna „celui ce are i se va da si celui ce n-are i se va lua„

Inseamna sa ai ceva si sa folosesti acel lucru. (min 21) sau, Dumnezeu v-a dat un dar. De pilda, care e darul pe care l-a dat tuturor in mod egal? Douazeci si patru de ore pe zi. Nimeni nu primeste 25 de ore pe zi, nici 23. Aveti acelasi dar ca si ceilalti crestini. Insa ce faci cu aceste 24 de ore poate fi diferit de ce fac ceilalti. Am vazut dealungul anilor ca pe masura ce am petrecut mai mult timp studiind Scriptura si-am scos afara alte lucruri, cum ar fi privitul la televizor si multe alte lucruri pentru care nu mai aveam timp. Chiar daca am studiat aceasta carte 50 de ani tot nu o stiu la perfectie. Dar am vazut ca Dumnezeu mi-a dat tot mai mult. Nu studiez Biblia 24 de ore pe zi. Ma joc cu copii mei, ma distrez cu familia mea, le fac si pe acestea. Totodata, incerc sa-mi petrec cele 24 de ore cu folos.

(6) „Nu vreau sa fiu ipocrit, dar nici nu vreau sa calc peste constiinta

celor din jur. Acolo unde eu am libertatea, ei nu o au Unde sa trag linia? 1 Corinteni 8. Daca sunt un crestin responsabil, trebuie sa ma sigur ca purtarea mea nu-i face pe altii sa se poticneasca. Adica n-ar trebui sa fac lucrurile care reprezinta un exemplu rau pentru ceilalti. Chiar daca mie nu-mi tulbura constiinta. In acea vreme, Romani 14 vorbeste despre mancarea jertfita idolilor. Nu e nimic rau in mancarea jertfita idolilor, dar daca ceilalti cred ca e ceva gresit, de ce sa-i faci sa se poticneasca? Asta nu inseamna ca nu poti manca. Poti manca atunci cand nu te vede. Foarte simplu. Daca mancati carne de porc, in Noul Testament nu e pacat sa mananci carne de porc sau sunca. Dar daca traiesti intr-o tara musulmana, unde nu se mananca porc, iar tu vrei sa fi un martor in fata lor, daca tu simti nevoia sa mananci carne de porc ai grija sa nu te vada nimeni. Nu esti ipocrit, ci doar eviti sa-i faci pe altii sa se poticneasca.

Aceasta nu inseamna sa evit tot, fiindca atunci altii imi conduc viata. Cand cutare si cutare imi zice ca se poticneste trebuie sa gasesc un echilibru cu ajutorul Duhului Sfant.

(7) Cum se poate implementa un program eficient de ucenicizare

in biserica? Trebuie sa incepeti cu o persoana. Isus a vorbit intotdeauna cu o persoana sau doua. Nu cred ca e necesar sa urcati la amvon si sa predicati. Dar puteti sa va intalniti cu fiecare om in parte si sa le spuneti ca Isus vrea ca si ei sa devina ucenicii Lui. Puteti face ucenici numai daca voi insiva sunteti ucenici.

Conditiile pentru ucenici se gasesc la Luca 14:25-43. In primul rand sa-L iubiti pe Isus mai mult decat pe oricine altcineva. Apoi, sa-L iubiti pe Isus mai mult decat pe voi insiva. Adica sa va luati crucea. Si sa-L iubiti pe Isus mai mult decat posesiunile materiale. Acestea sunt conditiile pentru ucenici.

(8) Cat de importanta este ucenicizarea in comparatie cu

serviciul divin de Duminica? O biserica ar trebui sa faca in primul rand ucenici. Matei 28:20- Mergeti si predicati Evanghelia. Chemati oamenii la pocainta si la credinta si faceti din ei ucenici. Dupa ce au devenit ucenici (Matei 28:20) invatati-i sa faca absolut tot ce va invatat Domnul Isus.

(9)”Exista si un alt semn cand cineva este botezat cu Duhul Sfant decat vorbirea in alte limbi?”

Am inteles ca Faptele Apostolilor e o carte istorica. Dar in ea vedem ca vorbirea in limbi se manifesta dupa ce oamenii au fost botezati cu Duhul Sfant. Raspuns Zac Poonen: Nu e o afirmatie complet adevarata. In Fapte 8 nu se mentioneaza, in Fapte 9, cand Pavel e umplut cu Duhul Sfant nu se mentioneaza acest lucru. E mentionat in Fapte 2, 10 si 19. In trei locuri. Nu stiu daca s-a intamplat si in alte locuri. Zac Poonen continua intrebarea: „Exista si un alt semn cand cineva este botezat cu Duhul Sfant? E necesar un astfel de semn distinct, cand cineva este botezat cu Duhul Sfant?” Raspuns Zac Poonen: Sa va spun ceva de Fapte 2, 10 si 19. Apropo, inca un lucru- daca accesati cfcindia.com, sectiunea articolelor acolo veti gasi un articol complet de vreo 3-4 pagini cu titlul: Adevarul despre vorbirea in limbi. Acolo este explicat fiecare verset din Noul Testament despre vorbirea in limbi. Daca cititi acest articol veti intelege mai bine.

Daca va bazati teologia pe Fapte Ap. trebuie sa vedem ca la inceput apostolii au vandut tot ce aveau. Toti apostolii. Stiati acest lucru? Fapte 2, 4 As vrea sa vad un crestin care urmeaza acest lucru. Sa-mi arati biserica unde toata lumea vinde tot ce are.

(10) Cum putem deveni mai plini de pasiune pentru Domnul daca focul nostru s-a stins?

(11) Uneori trec prin crize spirituale, anxietate, spaima, panica. Vrasmasul imi sopteste minciuni, mi-e foarte greu sa nu le ascult. Sunt epuizat. Simt ca singura scapare e sa ascult aceste minciuni. Cum as putea sa ma eliberez? Citesc cuvantul in fiecare zi, am nevoie de eliberare.

Înlocuitori falşi pentru Duhul Sfânt

de Zac Poonen

Cel mai important lucru al Vechiului Legământ era Legea. Dumnezeu, folosindu-se de Lege, a făcut să existe o naţiune unică pe pământ – Atenţie! Dacă ai fi îndepărtat Legea din naţiunea Israel, atunci această naţiune ar fi devenit ca şi orice alta de pe pământ. Legile date de însuşi Dumnezeu – Cele 10 Porunci şi celelalte Legi pe care le găsim în Levitic şi Numeri – sunt singurul lucru care i-a făcut diferiţi. Dacă le-ai fi îndepărtat pe acestea, vieţile lor ar fi devenit exact ca şi ale celorlalţi oameni. De aceea, în Israel, Legii i se dădea o mare importanţă. Cele mai prospere etape din istoria acestei naţiuni au fost perioadele în care s-a respectat Legea.

Dar, ştiţi ce s-a întâmplat? Învăţătorii Legii, Cărturarii şi Fariseii, au înţeles greşit Legea. Ei au răstălmăcit-o şi au devenit aşa cum niciodată n-a intenţionat Dumnezeu să fie. Astfel, atunci când a venit Isus, ei L-au acuzat că nu ţine Legea. Este uimitor! Să iei ceva ce ţi-a dat Dumnezeu şi să-l răstălmăceşti în aşa fel încât să faci să însemne cu totul altceva, complet diferit de sensul original. De ce ne-a dat Dumnezeu Vechiul Testament, care conţine trei sferturi din Biblie? Pentru ca să putem învăţa din greşelile lui Israel şi să ştim că aceleaşi lucruri se pot întâmpla, deopotrivă, azi în Biserică. Dacă înveţi din greşelile altora nu le repeţi!

Dacă „Lege” era marele cuvânt în Vechiul Legământ, în Noul Legământ marele cuvânt este „Duhul Sfânt”. Legea a fost înlocuită cu Duhul Sfânt. Moise s-a dus pe munte şi a adus jos Legea; iar Isus, s-a înălţat la cer şi a trimis jos Duhul Sfânt. Exact aşa cum Legea a fost răstălmăcită şi a ajuns, după o perioadă de timp, să însemne ceva ce nu trebuia să însemne, creştinismul a răstălmăcit doctrina Duhului Sfânt, aşa că astăzi nu este aşa cum a intenţionat, de la început, Dumnezeu să fie. Există aşa de multă înşelăciune cu privire la ceea ce ar trebui să fie Duhul Sfânt pentru noi!

Dumnezeu vrea să ne trăim viaţa, exact aşa cum a vrut ca israeliţii să respecte în totalitate Legea. Fiecare zi din viaţa lor era guvernată de Legea lui Dumnezeu. Dacă nu ţineau Sabatul, era un păcat aşa de mare, încât, Dumnezeu îi pedepsea. De fapt, Dumnezeu le-a spus că la fiecare 7 ani trebuiau să lase pământul nelucrat. Dumnezeu i-a dat un Sabat chiar şi pământului, odată la 7 ani. În al 6-lea an, Dumnezeu le dădea recoltă de trei ori cât aveau nevoie, aşa că, aveau suficient pentru anul 6, 7 şi 8. În al 8-lea an, puteau semăna din nou ca să aibă din belşug. Copiii lui Israel însă n-au ascultat. Erau lacomi, au semănat în al 7-lea an, şi n-au dat pământului Sabatul. Rezultatul a fost că pentru 490 de ani n-au dat pământului odihna de Sabat. Aşa că Dumnezeu a spus: „Câţi ani trebuia să se odihnească pământul în 490 de ani? 70 de ani! Atunci, o să vă trimet pe mulţi dintre voi în Babilon pentru 70 de ani şi nimeni nu va mai lucra pământul acesta!” Dumnezeu îşi ţine socotelile foarte exact! Poate că durează mai mult timp, dar, în final, îşi reglează conturile cu fiecare: fie că e vorba de Israel, de tine sau de mine – Dumnezeu nu este părtinitor! Pentru că Dumnezeu nu a făcut nimic 490 de ani, israeliţii au crezut că au scăpat de El; dar nu, nu, nu poţi să scapi când ai de-a face cu Dumnezeu. Culegi ceea ce-ai semănat! Sunt unii credincioşi care au impresia că dac-au făcut ceva rău acum 25 de ani şi nu s-a întâmplat nimic, Dumnezeu a uitat despre aceasta. Oh, nu, n-a uitat! Dacă ai înşelat pe cineva acum 40 de ani şi n-ai rezolvat problema, într-o zi te va ajunge din urmă. Dumnezeu este foarte exact. Eu n-aş vrea să mă ajungă ceva din urmă la judecata lui Hristos! Vreau să fiu cu desăvârşire curat, de aceea şi Pavel zice: „Îmi păstrez conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. Aş vrea ca nici un om de pe pământ să nu fie în stare să se ridice împotriva mea în „Ziua aceea” şi să spună: „Doamne, omul acesta m-a înşelat, omului acestuia i-am împrumutat nişte bani şi niciodată nu mi i-a înapoiat, cum o să-l duci în Rai?” Dumnezeu se va simţi jenat dacă un asemenea lucru este adevărat. Nu trebuie să fim într-o asemenea situaţie!

Dumnezeu este foarte exact. Întreaga istorie a lui Israel a fost guvernată de Lege, aşa că, viaţa noastră astăzi ar trebui să fie guvernată de Duhul Sfânt. Fiecare zi din viaţă, fiecare mişcare a noastră, trebuie să fie călăuzită prin Duhul Sfânt. Biblia ne vorbeşte despre umblarea prin Duhul. Umblarea este primul lucru pe care-l facem după ce ne trezim dimineaţa şi ne ridicăm din pat, şi-l facem toată ziua, până când ne punem seara din nou în pat. Fiecare pas trebuie să fie „în Duhul”, chiar dacă nu este ceva conştient. Nu trebuie să fim conştienţi de aceasta tot timpul. Este ca şi respiraţia, chiar dacă nu eşti conştient de aceasta, respiri toată ziua, chiar şi noaptea. Chiar dacă nu eşti conştient, umblarea „în Duhul” înseamnă o călăuzire prin Duhul Sfânt în fiecare zi şi dependenţă totală de Duhul Sfânt!

Mesajul care lipseşte în creştinismul de azi este că nu se pune accentul pe aceste aspecte. Foarte adesea, lucrarea Duhului Sfânt este limitată la ceea ce se numeşte duminica dimineaţa „laudă şi închinare”, „muzică”, ceva „vorbire în alte limbi”, „miracole supranaturale” sau altele asemenea lor şi pretindem că acesta ar însemna Duhul Sfânt. Nu! Slujba primordială Duhului Sfânt este să ne facă sfinţi. Duhul Sfânt are multe alte capacităţi: este Înţelept, Milos, Iubitor, Smerit şi Dumnezeu L-ar fi putut numi printr-unul din aceste nume. Din veşnicie ar fi putut fi numit Duhul Înţelept, Duhul Milei, Duhul Iubitor, Duhul Smerit, Duhul Dătător de Daruri, toate acestea ar fi fost corecte. Dar, dintre toate numele ce s-ar fi putut da Duhului, de la începuturi, Tatăl, Fiul şi Duhul au ales „Sfânt”. Este foarte semnificativ că astăzi cuvântul „sfânt” – lipseşte din viaţa creştinismului actual.

Îmi amintesc că odată, un penticostal, a venit la serviciul de duminică în biserica noastră şi mi-a spus: „Voi nu-L aveţi aici pe Duhul Sfânt!” L-am întrebat: ”De unde ştii aceasta? Ai venit la vreunul din noi acasă să vezi cum trăim, ştii ceva despre cum ne mânuim banii, ştii ceva despre sfinţenia din vieţile noastre?” Şi el mi-a răspuns: ”Nu, dar nu-i destulă gălăgie aici!” „Aha”, i-am răspuns eu – „aceasta e diferenţa!”. Trinitatea pentru tine este: „Tatăl, Fiul şi Duhul gălăgios”; iar, pentru noi Trinitatea este: „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Aceasta e marea diferenţă dintre noi doi. Tu cauţi gălăgie mare, noi cautăm sfinţenia”. Duhul este Sfânt! Gălăgie poate face oricine, chiar şi un om beat. Nu trebuie să-L ai pe Duhul Sfânt ca să faci gălăgie. Proorocii lui Baal au făcut o mare gălăgie, dar nu era dela Duhul Sfânt.

Este foarte important pentru noi să ştim cum a fost înlocuit Duhul Sfânt. Într-un mod foarte inteligent, diavolul a făcut acest lucru în creştinismul de astăzi prin punerea accentului pe cu totul alte lucruri, care au devenit proeminente.

Ce era proeminent în Israel? – Legea! În fiecare zi, cel mai important lucru era Legea şi ei au înlocuit-o cu Baali, sau alţi dumnezei străini, ca Moloh, etc. Astăzi, în fiecare zi, ar trebui să fim plini de Duhul Sfânt. Dacă eşti mamă, trebuie să fii o mamă plină de Duhul Sfânt, ca să-ţi poţi creşte copiii; dacă eşti un predicator, trebuie să fii unul plin de Duhul Sfânt; dacă eşti elev, trebuie să fii un elev plin de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trebuie să guverneze fiecare domeniu din viaţa ta – şi, în mod special, în slujire.

Pe ce se pune astăzi accentul în creştinism? În primul rând, nu pe Duhul Sfânt, ci pe bani! Dacă te duci la o biserică auzi despre bani, dacă porneşti televizorul auzi despre bani. Banii au înlocuit Duhul Sfânt în creştinismul de astăzi! Banii, respectiv duhul banilor din spatele nevăzut al lor, are o putere nemaipomenită! Ştiţi aceasta, nu? Oamenii cu bani au o mare influenţă, fie că sunt oameni de afaceri, politicieni, escroci, gangsteri, etc. Banii stau în spatele teroriştilor, au milioane şi milioane de dolari. De asemenea, predicatorii din zilele noastre au milioane de dolari câştigaţi pe nedrept, câştigaţi aşa cum Isus n-ar fi făcut niciodată, câştigaţi aşa cum Pavel n-ar fi făcut-o niciodată, ci în alte moduri. Puterea banilor a înlocuit puterea Duhului Sfânt şi este foarte important ca în bisericile noastre să vedem clar aceste aspecte. Dacă nu vedem aceasta, nu vom fi în stare să ne menţinem curată mărturia care-a fost păstrată de atâţia ani până în zilele noastre.

Am văzut destul de multe în lumea creştină ca să pot observa că, în special, în slujirea creştină puterea banilor a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Oamenii au impresia că lucrarea Domnului nu poate continua pentru că nu au bani suficienţi. Nu acesta este motivul! Lucrarea Domnului nu poate continua pentru că nu avem puterea Duhului Sfânt. În loc să se insiste ca oamenii să caute puterea Duhului Sfânt, se insistă ca oamenii să dea bani pentru lucrarea Domnului. De obicei, aceasta se face pentru construirea unor biserici, clădiri uriaşe sau ca păstorii să trăiască în stil mare, lucruri cu care Biserica primară nu s-a ocupat deloc.

Dumnezeu nu şi-a dorit niciodată ca banii copiilor Lui să fie cheltuiţi în clădiri luxoase sau ca păstorii să trăiască în cel mai luxos stil. Nu! Unde vedeţi aceasta în Biblie? Acesta e o alunecare înceată a creştinismului. Dacă nu oprim această alunecare, dacă nu vor fi prooroci care să oprească această alunecare, creştinismul va fi complet rătăcit.

Referitor la cele spuse până aici, în Biblie, sunt prezentaţi mai mulţi slujitori ai lui Dumnezeu care s-au confruntat cu aceste aspecte. În acest sens, vreau să vă dau câteva exemple. Din Vechiul Testament, doresc să vă arat exemplul lui Samuel. El este omul care apare în momentul în care Israelul se afla într-o mare rătăcire. Dacă vreţi să cunoaşteţi starea creştinismului de astăzi, citiţi cartea Judecători. Versetul principal din această carte este ultimul verset, din Judecători 21:25 – „ … fiecare făcea ce-i plăcea”. În vremea aceea, Israelul nu avea împărat şi fiecare om făcea „binele” după propria lui părere. Acelaşi verset este scris în cartea Judecători şi mai devreme -la Judecători17:6. Aceasta este condiţia creştinismului de astăzi. Mulţi creştini, şi mai ales tinerii din bisericile noastre, fac ceea ce le place. Ei nu recunosc autoritatea celor mai în vârstă, atunci când aceştia le spun ce trebuie să facă; dar, sunt şi bătrâni (chiar şi prezbiteri) care nu recunosc nici o autoritate. Care este rezultatul? Starea bisericilor este exact aşa cum este descrierea din cartea Judecători: haos, confuzie, imoralitate şi multe alte lucruri. În starea aceasta jalnică s-a ajuns treptat, timp de o sută de ani de la moartea lui Iosua. Atunci, Dumnezeu a ridicat un om – pe Samuel! El a fost prooroc încă din copilărie (amintiţi-vă că de la 10 ani proorocea – acesta este un caz rar!). Când a îmbătrânit, el a chemat tot Israelul la un loc şi le-a spus – în 1 Samuel 12:2-4: „Iată-mă! Sunt bătrân, am albit… am umblat înaintea voastră din tinereţe până în ziua de azi…Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: << – Cui i-am luat boul? Sau, cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi vă voi da înapoi!>> Ei au răspuns: << – Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi n-ai primit nimic din mâna nimănui>>”.

Acesta este mesajul care lipseşte în creştinismul de astăzi! Avem nevoie de slujitori ai Domnului care să stea înaintea oamenilor şi să spună: „- Spuneţi-mi, când am profitat eu de voi, căruia dintre voi i-am luat banii, mi-am căptuşit eu buzunarele cu banii voştri, mi-am construit eu casă cu banii voştri, mi-am cumpărat scuter sau maşina din banii voştri, sau cu banii bisericii?” Cine poate să stea în picioare şi să spună aşa? Asemenea oameni lipsesc! Samuel a putut să spună aşa! Unui slujitor al Domnului nu-i este permis să primească bani de la oameni! Nici lui Samuel nu i-a fost permis! N-ar fi devenit niciodată proorocul care-a fost, dacă ar fi permis banilor să-l corupă!

Nu poţi sluji banilor şi lui Dumnezeu! Nu era posibil nici în Vechiul Testament, nu este posibil nici în Noul Testament.

Vă dau un alt exemplu din cartea Neemia. Neemia a fost omul care-a zidit zidul Ierusalimului şi întruchipează omul care zideşte zidurile care trebuie să separe Biserica de lume. Neemia era un om foarte credincios. În Neemia 5:15, el spune: „Înainte de mine, cei dintâi dregători împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei patruzeci de sicli de argint; chiar şi slujitorii lor apăsau poporul. Eu n-am făcut aşa, din frica de Dumnezeu”. Deşi era un guvernator numit de împărat, ca să poată avea autoritate spirituală, a spus aşa (parafrazat): „Guvernatorii înainte de mine au asuprit poporul punând taxe asupra lor – 40 de sicli de argint zilnic pentru pâine şi vin”. Liderii dinaintea lui Neemia spuneau: „Ascultaţi, suntem liderii voştri şi trebuie să ne plătiţi. Vă slujim, ne îngrijim de voi spiritual, trebuie să ne plătiţi mâncarea, iar dacă vrem ceva vin din când în când, trebuie să plătiţi şi aceasta. De asemenea, trebuie să vă plătiţi şi zeciuielilela Templu”. Ei îşi angajau oamenii să colecteze taxele şi aceste ajutoare ale liderilor, îi terorizau pe ceilalţi ca să obţină toate acestea de la ei. Dar, „din frica de Dumnezeu”, spune Neemia, „eu n-am făcut niciodată aşa ceva! Eu am lucrat la zid aşa ca şi toţi ceilalţi. N-am fost doar supraveghetor, ci am muncit din greu ca şi toţi ceilalţi!”

Unde mai găseşti astăzi asemenea slujitori ai lui Dumnezeu? În Biserica noastră, noi avem câteva exemple remarcabile, dar în alte biserici este imposibil să găseşti. „Toţi oamenii mei nu-i terorizau pe ceilalţi, ci lucrau cu ei cot la cot” (v16). „Aveam la masă o sută cincizeci de oameni, Iudei şi dregători, afară de cei ce veneau la noi din neamurile de prinprejur” (v17). Neemia era un om ospitalier. Mulţi cred că, dacă sunt ospitalieri, li s-ar cuveni bani dela Biserică. Dar, pentru ce? Ştiţi că un prezbiter ar trebui să fie ospitalier şi că mulţi ar trebui să găzduiască acolo?Aici este un om care n-a pretins bani pentru aşa ceva (v18): „Mi se pregătea în fiecare zi un bou, şase berbeci aleşi şi păsări şi la fiecare zile se pregătea din belşug tot vinul care era de trebuinţă. Cu toate acestea, n-am cerut veniturile cuvenite dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului acestuia!” A văzut că poporul era sărac şi a zis: „Cum aş putea să le iau banii ca eu să trăiesc în stil mare?”

Mi-aş dori ca şi pastorii să spună aceasta astăzi. Să se uite la popor şi să spună: ”Poporul e sărac, cum aş putea lua ceva de la ei, cum să-i fac pe ei să-mi plătească chitanţa de la hotel? Cum să-mi plătească ei biletul de tren sau autobuz sau orice altceva? Nu le este destul de greu, oricum! Să-şi folosească banii ca să se îngrijească pe ei înşişi. Eu nu vreau nimic, de la nimeni!” Neemia a spus Domnului (v19): „Adu-ţi aminte de mine spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce am făcut pentru poporul acesta!”

Sunt sigur că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Neemia şi sunt sigur că Dumnezeu i-a binecuvântat pe copiii lui Neemia, pentru că Dumnezeu nu rămâne dator nici unui om.

Acestea sunt exemple din Vechiul Testament. Iată un altul, din 2 Împăraţi 5, unde citim despre Elisei. El a vindecat pe cineva, dar n-a luat bani pentru aceasta. Isus a vindecat bolnavii, dar niciodată nu a luat bani pentru vreo vindecare. Petru a vindecat bolnavi, dar niciodată nu a luat bani în schimb. Mulţi oameni vorbesc astăzi despre slujba de vindecare şi eu întotdeauna le spun: „- Arătaţi-mi un singur om care face slujba aceasta şi nu ia bani de la oameni!” M-aş duce în capătul celălalt de lume să particip la o întâlnire cu el. N-am auzit încă niciun om de felul acesta. Aceştia sunt oamenii care lipsesc în creştinism, ca aceştia care-au slujit Domnului în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Naaman era un general în Siria şi un om foarte, foarte bogat, următorul după împărat. Acest om era plin de lepră. El avea în Siria o servitoare din Israel, ca i-a spus: „- Du-te la slujitorul Domnului, Elisei, şi el te va ajuta!” Elisei nici măcar n-a ieşit afară din casă, să-l întâmpine. Ce om a lui Dumnezeu! Vine la tine acasă un general, dintr-o ţară străină, şi tu trimiţi slujitorul să-i spună: „- Du-te la râu şi scaldă-te!” Elisei ştia că Naaman era un om mândru şi s-ar fi aşteptat ca slujitorul Domnului să vină şi să-şi prezinte omagiile, aşa cum mulţi pastori ar face astăzi faţă de personalităţi!

Îmi amintesc c-am auzit o întâmplare despre un om a lui Dumnezeu din India, unul din acei raaaa…ri oameni ai lui Dumnezeu. În orăşelul lui, cu mulţi ani în urmă, în India, bărbaţii erau deranjaţi de faptul că soţiile şi fiicele lor renunţau la bijuterii. Era acolo un om foarte influent, a cărui soţie şi fiică au început să poarte şi ele sari-uri albe (sari = piesa principală din costumul tradiţional indian) şi să-şi arunce bijuteriile, aşa că omul acesta a apelat la un poliţai care să-l sperie pe omul lui Dumnezeu. Acesta, odată sesizat, a venit la locul de adunare şi a spus cuiva: „- Vreau să-l văd pe fratele … X.” Omul Domnului era în rugăciune şi cineva a deschis uşa şi i-a zis: „- Mai marele poliţiştilor a venit să te vadă”. El i-a răspuns: „Spune-i că vorbesc cu Dumnezeu, nu ştiu când voi termina, s-ar putea să dureze câteva ore, să mă aştepte!” Uau…! Avem nevoie de asemenea oameni ai lui Dumnezeu. Am cunoscut doar un singur om ca acesta în toată viaţa mea. Toţi ceilalţi sunt foarte influenţaţi de oameni. Ei nu-L cunosc pe Dumnezeu şi L-ar părăsi pentru personalităţi. Dac-ai sta de vorbă cu guvernatorul unui stat important şi-ar veni un şef mai mic, ai abandona discuţia cu guvernatorul sau i-ai spune celuilalt să aştepte? Astăzi se întâmplă asemenea lucruri pentru că slujitorii lui Dumnezeu nu cunosc măreţia Lui. Se sperie de oamenii influenţi şi nu-i de mirare că nu-L cunosc pe Dumnezeu! Cum să zidească o biserică oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu? Viaţa veşnică înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu…!?

Vedeţi, Elisei a fost un asemenea om: „- Du-te la râu şi scaldă-te!” – i-a spus acelei personalităţi. Naaman a fost foarte ofensat (v11): „Naaman s-a mâniat şi a plecat zicând: ”- Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului Dumnezeului lui, şi el nici măcar n-a ieşit să mă vadă!” Este foarte bine când oameni aşa mândri sunt umiliţi! În final, el este vindecat şi apoi se întoarce. De data aceasta Elisei iese afară şi Naaman spune (v15): „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te un dar din partea robului tău!”(v16):”Elisei a răspuns: ”. ”- Du-te cu banii tăi, căci nu mă interesează!” Cum trăia Elisei? Din câte cunoaştem, el nu muncea, dar, era sprijinit de oameni simpli, temători de Dumnezeu. N-ar fi luat niciodată bani de la un necredincios bogat, chiar dacă l-a vindecat. Ce lecţie!

Asemenea oameni lipsesc în creştinismul actual!

Însă, Elisei avea un slujitor, numit Ghehazi. Elisei a primit porţie dublă din ungerea care-a fost peste Ilie şi Ghehazi ar fi putut primi la rândul lui dublu dela Elisei. Dar, n-a fost aşa! Ştiţi de ce? Ştiţi că azi am fi putut auzi despre Ghehazi ca şi despre un nume mare? Am fi putut auzi despre acei mari prooroci ai Vechiului Testament: Ilie, Elisei şi … Ghehazi! Dar nu auzim aşa ceva. Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea? S-a întâmplat ceva: banii l-au distrus! El a văzut ce se petrecuse, şi, şi-a zis: „- Ce prost e maestrul meu că n-a vrut bani, omul ăsta i-a oferit!” El şi-a zis (v20): „Iată că stăpânul meu a cruţat pe Naaman şi n-a primit din mâna lui ce adusese. Viu este Domnul (vă daţi seama! – se foloseşte de Numele Domnului!), că voi alerga după el şi voi căpăta ceva de la el.” A fugit după Naaman şi a spus (parafrazat): „- Frate Naaman, tocmai au venit nişte elevi la Şcoala Biblică şi au nevoie de ceva sponsorizare. (v22): „Dă-mi, te rog pentru ei un talant de argint şi două haine de schimb.” (v23): „Naaman a spus: ” Şi, a insistat! Lucrurile s-au petrecut exact ca şi în India: când cineva te serveşte cu mâncare şi tu spui: „Nu, nu, nu mai vreau!” Dar, el insistă şi în cele din urmă tu-i spui: „- Bine, mai vreau!” Ghehazi a luat doi talanţi de argint şi două haine de schimb şi doi din slujitorii lui Naaman le-au dus. Vă daţi seama, era atât de mult că nu le-a putut duce singur, încât, au venit doi slujitori să-l ajute. Când au ajuns sus la deal, când s-au apropiat de casa lui Elisei, Ghehazi le-a spus slujitorilor: „- Hei, cred că de-aici mă descurc!” El nu voia nicidecum ca Elisei să vadă (aşa-i cu toate sponsorizările de care n-ai vrea să ştie toţi)! (v24): „Ajungând la deal, Ghehazi le-a luat din mâinile lor şi le-a pus în casă. Apoi, a dat drumul oamenilor acelora care au plecat.” Apoi, a venit cu un zâmbet largla Elisei.Încă de la întâmpinare, acesta l-a întrebat (v25): „- De unde vii, Ghehazi? El a răspuns: „- Robul tău nu s-a dus nicăieri”. Elisei i-a spus: ”- Crezi că n-am văzut ce s-a întâmplat? Dumnezeu mi-a arătat într-o vedenie tot ce-ai făcut! Te-am văzut fugind după Naaman, l-am văzut întorcându-se şi te-am văzut pe tine luându-i darurile. (v26): „Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe? Este vremea acum să-ţi înfunzi buzunarele în Numele Domnului? În loc să primeşti o măsură îndoită de ungere, o să primeşti lepra lui Naaman. Şi nu numai tu, ci şi copiii tăi vor primi lepra lui Naaman”. Du-te azi în iad şi întreabă-l pe Ghehazi: „Ghehazi, a meritat argintul acela luat în Numele Domnului şi hainele acelea moderne? Îţi aminteşti Ghehazi, când băieţelul tău de 5 ani a venit la tine spunând: „- Tati, … tati …, mi-a apărut pe mână o pată albă şi nu mai simt nimic în locul acesta; mami spune că-i lepră! Tati, de unde o am?” Ce i-a spus tăticul? „Aceasta este din cauză c-am alergat după bani!”

Aceasta se întâmplă şi în zilele noastre! Mulţi copii suferă şi-şi trăiesc viaţa fără Dumnezeu pentru că părinţii lor aleargă după bani, în Numele Domnului! Unii folosesc chiar şi versete din Vechiul Testament, prin care spun că Dumnezeu ar vrea să fim bogaţi.

Îmi amintesc de unde a început această „evanghelie a prosperităţii”. Mă „învârt” în creştinism de ceva mai mult timp decât voi şi am văzut creştinismul de peste 45 de ani. Nimeni nu predica pe atunci „evanghelia prosperităţii”. În anii1960 aînceput o puternică mişcare carismatică în afara Bisericii Penticostale. Toţi predicatorii penticostali erau foarte săraci. Diavolul i-a distrus, făcându-i bogaţi prin darurile primite de la alţii. Totodată, au existat mulţi oameni temători de Dumnezeu de-a lungul secolelor, care-au făcut bani mulţi, milioane, prin propria lor afacere, prin munca lor. În America a fost un asemenea om, Robert Lettournel, un multimilionar, un om cu frică de Dumnezeu care-a dat 90% din venituri pentru lucrarea lui Dumnezeu. A câştigat o mulţime de bani, dar nu din daruri primite de la alţii, ci prin propria lui afacere. Este foarte bine! El n-a căzut de la credinţă. Dar, au fost alţi oameni, lideri religioşi care, atunci, în 1960, când oamenii din multe biserici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, s-au adunat împreună şi dintre ei s-au ridicat unii lideri (vă spun toată istoria, că unii din voi nu trăiaţi pe atunci; eu am urmărit toată desfăşurarea evenimentelor). Aceşti oameni au început să înveţe oamenii greşit, despre „zeciuieli” şi slujba „pastorală”.

„Pastorală” însemna: „- Auziţi, trebuie să mă ascultaţi că eu sunt păstorul vostru, eu vă spun cu cine să vă căsătoriţi, ce casă să vă cumpăraţi, ce cămaşă să purtaţi …” Totul era supus păstorului şi nu aveai de ales decât să te supui; să te supui, ca unui dictator. Relaţiile dintre ei nu erau libere. Familiile intrau sub autoritatea păstorului şi zeciuielile mergeau de asemenea la păstor. 10% din venituri îi dădeai păstorului. În unele biserici banii se puneau în plicuri pe care erau specificate numele, veniturile şi a zecea parte din ele. Aceşti păstori aveau alţi păstori deasupra lor, iar în vârful ierarhiei erau „apostolii”. Zeciuielile ajungeau până sus la ei, ca şi cum astăzi mita ajunge până la şeful cel mai mare. În felul acesta, „apostolii” au devenit extraordinar de bogaţi. Ce să facă cu atâţia bani? Şi-au cumpărat avioane particulare, case de vacanţă pe timpul verii, maşini Rolls-Royce, etc. Ei nu ştiau cum să justifice toate acestea, pentru că, nu ştiau cum s-ar descurca Isus cu toate astea. Aşa că au căutat versete în Vechiul Testament şi ziceau: „În Deuteronum, în capitolul 28, scrie că: „Dumnezeu te va face bogat…!” Astfel, au început să predice de acolo: „Dacă asculţi de Dumnezeu! El te va face bogat! De exemplu, uită-te la mine!”

Îmi aduc aminte că unul din aceşti predicatori a spus odată: „- Când mă plimb pe stradă cu Rolls-Royce-ul şi oamenii mă văd, şi-mi văd şi casa, vor şti că există un Dumnezeu în ceruri!” Păcat că Isus n-a avut asemenea lucruri! Când a vrut să înveţe o lecţie şi a avut nevoie de un ban, a trebuit să împrumute unul, ca să vadă al cui chip e pe el. Acesta e Isus al nostru! Petru n-a avut bani să dea unui cerşetor, ci i-a spus: ”Ştii, în zilele în care eram pescar, de câte ori veneam aici, îţi dădeam dar acum sunt apostol şi nu am nimic. Am însă ceva mai bun: „În Numele lui Isus ridică-te şi umblă”.

Vedem aici că toţi acei lideri, în mod gradual, au devenit foarte bogaţi, predicau despre zeciuieli şi-au devenit multimilionari. Această stare a progresat şi apoi a devenit o doctrină.

În cartea Iuda, citim despre „rătăcirea lui Balaam”(în versetul 11). Balaam a fost de asemenea un prooroc care-a alergat după bani. În 2 Petru 2:15, se spune că, aceşti predicatori: ”…după ce au părăsit calea dreaptă, au rătăcit, şi au urmat calea lui Balaam…”. Balaam a fost un om care a avut iniţial o legătură cu adevăratul Dumnezeu, profeţind până şi despre venirea lui Isus (Numeri 24:17…”Îl văd, dar nu acum; Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov…” N-ar fi putut face aceasta, dacă n-ar fi fost în legătură cu Dumnezeu. Într-o zi împăratul l-a chemat şi i-a zis: „- Am nevoie de tine să predici aici!” Balaam a spus: „- Nu, prima dată am să-L întreb pe Dumnezeu!”. Iar, Dumnezeu i-a spus: „- Nu te duce acolo!” Dar, împăratul ştia cum să procedeze cu acest tip de predicatori, ştia că pentru bani va veni, aşa că a trimis nişte oameni „onorabili”la Balaamcare să-i spună din partea împăratului: „- Îţi voi umple casa cu bani, numai haide!” „Oh”, a spus Balaam: „- Staţi să mă mai rog o dată!” Ştiţi şi voi oameni de felul acesta? S-a mai rugat o dată şi Dumnezeu i-a spus: „- Du-te!”

De ce i-a spus Dumnezeu: „- Du-te!”? Pentru că atunci când inima unui om caută banii, Dumnezeu nu-l va opri. Nu te va opri nici pe tine! El deja ţi-a spus o dată voia Sa şi ştii că El nu se răzgândeşte, dar dacă din nou te ducila El, va fi aşa cum spune Psalmul 106:15: „El le-a dat ce cereau, dar, a trimis o molimă între ei!” Balaam s-a hotărât să meargă, deşi, voia lui Dumnezeu era aşa de clară că a ajuns să o ştie şi măgarul lui: „Nu pot să merg, pentru că este un înger în faţa mea!” În final, măgarul a vorbit cu el şi a spus: „- Hei, de ce mă baţi? Eu nu-ţi sunt neascultător, dar este un înger în faţa mea!” Măgarul a ajuns să vadă ceea ce nu mai vedea proorocul. Balaam totuşi s-a dus. Aceasta este „calea lui Balaam”- se ducea după bani! În final, el a ajuns posedat de demoni, încât, în cartea Iosua se spune c-a devenit un vrăjitor. Acest om, care-a început aşa de bine, a ajuns posedat de demoni. În viaţa lui, Biblia ne prezintă involuţia lucrurilor: în Iuda, citim despre o „rătăcire a lui Balaam”, în 2 Petru 2:15 despre „calea lui Balaam”, iar, în Apocalipsa 2:14, aflăm despre „învăţătura lui Balaam”. Vedem cum „rătăcirea” lui Balaam, devine „calea” lui Balaam, şi apoi„doctrina” lui Balaam.

Revenind la cele spuse anterior, această prosperitate a devenit acum o doctrină. Este doctrina lui Balaam. În Apocalipsa 2:14, Domnul spune: „Am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam…”, care duce la idolatrie – la idolatria de bani.

În Noul Testament avem exemplul Domnului Isus care n-a cerut niciodată bani, nimănui! Citim, în Luca 8:2-3, că nişte femei bogate Îl sprijineau cu ce puteau. Era nevoie de bani pentru cei 12 ucenici şi familiile lor rămase acasă. N-a cerut nimănui, dar când a primit bani. Isus a trăit foarte simplu. Ştiţi pentru ce a folosit Isus banii? Pentru două lucruri: în Ioan 13:29, se spune că, atunci când Isus l-a trimis pe Iuda, el fiind casierul, ucenicii au crezut că Isus i-a spus să cumpere ceea ce le trebuie sau să dea ceva la săraci. De unde au luat ei ideea aceasta? Pentru că în toată umblarea lor cu Isus, L-au văzut folosind banii pentru două lucruri: „cumpăraţi ce aveţi nevoie” şi „daţi ceva săracilor”. Vrei să-l urmezi pe Isus? Cumpără-ţi ce ai nevoie şi dă ceva săracilor! Aşa se folosesc banii lui Dumnezeu.

O să spui: „De unde ştiu de ce am nevoie? „Aceasta este hotărârea ta! Nu judeca pe nimeni, pentru că altul s-ar putea să aibă nevoie de-o maşină şi tu să ai nevoie numai de un scuter. În unele cazuri, poate au nevoie de două maşini, în alte cazuri, unde nu există autobuz, poate au nevoie de trei maşini ca să ajungă la serviciu. Eu nu sunt pus să judec pe nimeni! Cumpără-ţi ce ai tu nevoie, nu te uita la alţii! Şi, să dai la săraci! Nu judeca casa în care locuieşte cineva, ce fel de haine şi ce fel de pantofi poartă. Dacă intri în judecăţi de felul acesta, vei deveni un fariseu. Eu am hotărât cu mult timp în urmă că voi decide numai pentru mine şi nu voi decide pentru nimeni altcineva. Este treaba lor, este între ei şi Dumnezeu. Ei nu se ating de banii mei aşa că nu mă interesează ce fac ei cu banii lor, pe care Dumnezeu le-a dat prin slujba sau afacerile lor.

Unii au acest obicei prost, şi-mi pare rău să spun că, unii, chiar din bisericile noastre, atunci când vizitează pe cineva spun: „De unde a avut ăsta bani să-şi facă o asemenea casă?” Ţi-a luat cumva ţie banii s-o construiască? Lasă-l să-I răspundă lui Dumnezeu pentru aceasta. Sau: „De unde are hainele astea? Cum îşi permite să-i cumpere fetei lui asemenea haine?” Omule! – el nu foloseşte banii tăi, aşa că, de ce te interesează acest lucru? Eu m-am hotărât mai de mult să nu-mi bat capul cu afacerile nimănui. Dar, voi fi credincios în ceea ce priveşte banul meu – să-mi cumpăr ce-mi trebuie şi să dau ceva la săraci – aşa cum trăit Isus. El a trăit foarte simplu, folosind foarte puţin pentru El însuşi, fără a cheltui bani pentru lucruri scumpe.

Un alt exemplu este Pavel. În 1 Corinteni şi 2 Corinteni 11, el spune: „- Ştiu că am unele drepturi…, dar, …nu m-am folosit de niciunul din aceste drepturi, căci aş vrea mai bine să mor decât să-mi ia cineva pricina aceasta de laudă”. Ocazional, dacă se afla în nevoie, aşa cum s-a întâmplat când Biserica din Filipi i-a trimis bani, el i-a luat. El nu avea reguli, ci era călăuzit de Duhul. În general, de la majoritatea bisericilor n-a primit nimic. Însă, de la unele, ocazional, primea câte ceva. Aceasta îmi demonstrează mie că Pavel nu era sub Lege, ci era condus de Duhul. Când a primit bani din Macedonia, le-a spus corintenilor, în 1 Corinteni 11:9: „Când am fost la voi şi am fost în nevoie, n-am fost sarcină nimănui, căci de nevoile mele au îngrijit fraţii care veniseră din Macedonia…” El n-a spus: „Domnul a îngrijit de nevoile mele”, ca să sune aşa, „spiritual”, ci a spus: „Atunci când eram în nevoie în mijlocul vostru, cei din Macedonia au venit şi m-au ajutat financiar”. Ce onestitatela Pavel! În loc să folosească un limbaj superspiritual şi să spună: „Domnul sa îngrijit de mine”… Desigur, ştim cu toţii aceasta; Dumnezeu se îngrijeşte în detaliu de toate nevoile noastre. Dar, după cum am relatat, de ce să nu recunoaştem prin cine a lucrat! El a făcut-o oferind ocazia dărniciei Bisericii dinMacedonia!

De ce vrei să iei o poziţie superspirituală, ca un „mare om a lui Dumnezeu”? De ce nu poţi fi smerit, ca şi Pavel, când spune: „Eram în nevoi, dar n-am luat de la voi, corintenilor, ci fraţii din Macedonia mi-au îndeplinit toate nevoile”. Iubesc sinceritatea lui Pavel. Vreau şi eu să fiu ca el. Sinceritate maximă! În 2 Corinteni 7, scrie cum Tit a venit la el şi-a fost încurajat. Ce onestitate la omul ăsta! „Eram descurajat, eram deprimat, dar Tit, fratele acesta tânăr, a venit la mine, mi-a spus ceva, şi-am fost încurajat!” Îmi place aceastala Pavel!

Suntem oameni, suntem slabi şi avem nevoie unii de alţii. Nu vom avea standarde stricte de genul: „Nu voi lua bani de la nimeni!” Uneori, Dumnezeu vrea să ne smerească şi ne spune: „Ia bani de la acea persoană!” Aceasta e poziţia pe care şi eu însămi am luat-o! Altfel, am sfârşi ca şi nişte aroganţi, uitându-ne de sus la alţii! Totodată, prin Iuda, avem o avertizare a pericolului de a depăşi limita, a fi necinstit şi de ai deturna. El este exemplul unui om care-a luat bani, a înşelat şi ştiţi cum a sfârşit-o…

În concluzie, în creştinism banii au înlocuit Duhul Sfânt şi accentul nu mai cade acum pe Duhul Sfânt.
În continuare, vreau să vă vorbesc despre muzică. Muzica este un alt lucru care a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Acesta este un lucru important pe care-l vedem în zilele noastre în marile cruciade de evanghelizare şi la televizor. Muzică, muzică, muzică … peste tot muzică! Oamenilor le place să-i imite pe rock-eri, vin îmbrăcaţi cu veste de piele, cu chitare ciudate şi legănându-se. De unde vin toate acestea? Din muzica rock, de la slujitorii diavolului, pe care-i imită. Îi imită cumva pe Petru sau pe Pavel făcând aşa ceva? Nu! Vi-l imaginaţi pe Pavel apărând într-o vestă neagră şi încercând să-şi impresioneze audienţa? Nu! De ce să nu fi îmbrăcat decent, aşa cum ar trebui să fie un creştin, în loc să imiţi pe toţi oamenii aceştia fără Dumnezeu pe care-i vezi pe toate copertele cd-urilor. Pe unii i-am văzut având toţi nasturii metalici! Îi poţi vedea şi la televiziunea creştină. Poate crezi că vei câştiga generaţia tânără îmbrăcându-te aşa! Ce prostie! Vei fi un exemplu negativ pentru tineri. Crezi că Isus s-ar fi îmbrăcat diferit numai ca să-i câştige pe tinerii din vremea Lui? Prin astfel de practici, creştinismul ajunge să fie supus diavolului! Diavolul a devenit exemplul lui. În plus, mai au şi jocurile de lumini: verde, galben, albastru, roşu… Nu-mi pot imagina că Isus ar face aşa ceva, numai ca să-i atragă pe oameni. Acestea sunt doar de la muzica rock. Cred c-o să-i convertească pe tineri prin aceasta? Ce fel de tineri vor fi aceia care se vor converti în felul acesta? Oameni cu inima împărţită, fără Dumnezeu care spun: „Eu cred în Isus!” Care Isus? Duc ei o viaţă sfântă? Poate fi această hidoşenie diavolească dovada sfinţeniei? În urma acelor întâlniri, au biruinţă asupra ispitelor, au biruinţă asupra păcatelor? Nu!

Mi-aş dori să am 10 oameni care să nu aibă parte de toate acestea. Isus a întors lumea pe dos cu 11 oameni tineri, sub vârsta de 35 de ani. Ei n-au apelat la niciunul din aceste trucuri. Petru n-a avut orgă de lumini în Ziua Cinzecimii, n-a avut pe-acolo pe vreunul cu vestă neagră, sau chitară electronică, şi n-a avut nici bani. Dumnezeu, care l-a făcut bogat pe Avraam, care l-a făcut bogat pe David, pe Solomon sau pe Iov, putea să-l facă bogat şi pe Pavel, pe Petru, pe Isus, pe Iacov – dar n-a făcut-o! Pentru că, în Noul Legământ, banii erau o capcană, oamenii ar fi fost atraşi de bani şi Dumnezeu n-a vrut aceasta! N-aţi văzut ce mulţi oameni au fost atraşi, la creştinism, în India, datorită banilor? Uitaţi-vă la şcolile Biblice şi la orfelinatele din această ţară. Este un adevărat scandal! Să primeşti bani din America şi să trimiţi rapoarte periodice cu ceea ce se întâmplă, să spui că sunt treziri şi sute de oameni convertiţi… Datorită acestui fapt, noi am hotărât în urmă cu 31 de ani, când am început să clădim această biserică, că nu vom trimite rapoarte nimănui, nu vom trimite fotografii nicăieri, nu vom trimite video-uri cu întâlnirile noastre nicăieri. Câteodată, când mă duc peste hotare oamenii mă întreabă: „Frate Zac, aveţi ceva nevoi în biserica voastră?” Eu spun: „Nu, noi n-avem nicio nevoie, suntem ok!”. Am fost prezentat odată înAmericaşi s-a spus: „Iată, primul pastor indian care n-are nevoie de bani!”

Nu suntem interesaţi de acest aspect, pentru că, noi credem în puterea Duhului Sfânt. Poate că lucrarea noastră e mai mică, dar lăsaţi să fie mai mică, însă curată! Spune-mi: ai prefera să ai un copil sănătos sau şase copii bolnavi? Spuneţi-mi voi, mamelor! Eu ştiu! Prefer să am un copil sănătos decât o sută de copii bolnavi. Prefer să am o biserică mică cu oameni care sunt ucenicii Domnului Isus, decât mii de oameni care pretind că sunt creştini dar nu-L cunosc pe Dumnezeu. „Oh, noi avem aşa de mulţi lucrători!” De unde aveţi atâţia? Îi plătiţi dinAmerica? Noi nu vrem aşa ceva! Preferăm să fie mai puţini lucrători, dar care să-L slujească pe Dumnezeu şi să se întreţină singuri. Aceasta am făcut. Slujirea noastră s-ar putea să nu fie una foarte mare în întindere în comparaţie cu a altora, dar arătaţi-mi o altă biserică dinIndiacare nu primeşte daruri… În 30 de ani, fără slujitori plătiţi, fără rapoarte peste hotare; dacă mai există asemenea biserică aş vrea să o văd şi eu! Standardul nostru este diferit pentru că vrem să proclamăm că ceva lipseşte creştinismului actual în legătură cu banii, şi, totodată, în legătură cu muzica.

Mare parte din ceea ce numim astăzi „laudă şi închinare” nu este deloc „închinare”. Am un întreg mesaj despre acesta numit: „Thanskgiving, praise and worship” (Mulţumire, laudă şi închinare). Acestea sunt trei lucruri diferite. „Mulţumirea” se referă la a-I mulţumi Domnului pentru tot ce-a făcut pentru tine, iar „lauda” este a-L lăuda pentru ceea ce este El (mesajele cântărilor noastre se referă la aceste două aspecte). Dar, aceasta nu este închinare! Închinarea n-o pot face în faţa voastră, a tuturor, ci doar atunci când sunt singur cu Dumnezeu, în linişte. Poţi să I te închini prin cuvinte, apoi prin cântări, dar cea mai înaltă formă a închinării este tăcerea.

Cuvinte, cântări, tăcere… Dumnezeu este în Templul lui cel Sfânt şi tot pământul trebuie să tacă înaintea Lui. Închinarea este predarea totală a fiinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, este plecarea capetelor noastre la pământ, şi nu dezvelirea picioarelor, cum fac unii care spun că sunt: ”omorâţi de Duhul”.

Ce aţi spune, aici în India, dacă v-aş arăta picioarele mele? Însă, dacă mă plec înaintea voastră, acesta este considerat un gest respectuos. Dacă v-aş arăta picioarele, aceasta este considerat a fi, de toţi indienii, cea mai mare insultă la adresa cuiva! Vedeţi cum diavolul îşi bate joc de oameni determinându-i să facă gesturi nepotrivite? Nu aşa ne învaţă Vechiul Testament şi nici Noul Testament! Ioan a căzut la picioarele Lui şi I s-a închinat, nu I-a arătat picioarele.
Ştiţi ce ne învaţă Biblia despre „ omorârea prin Duhul, în Romani 8:13? „…când sunteţi ispitiţi … prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului!” Aceasta este umblarea prin Duhul pe care o predic eu; să supui morţii ispita şi poftele, prin puterea Duhului Sfânt, nicidecum să-L insulţi pe Dumnezeu şi arătându-I picioarele. Aceasta nu-ţi va rezolva problema!

Ştiţi că, în lume, când oamenii au probleme, merg la bar ca să bea ceva, petrecându-şi acolo câteva ore, bând şi cheltuindu-şi banii. Ei spun că au un timp minunat acolo, se simt în al 9-lea cer şi uită de toate problemele. Dar, când ajung acasă, problemele lor sunt tot acolo, se ceartă cu soţiile lor, sunt tot iubitori de bani, plini de amărăciune, invidioşi. Apoi, tânjesc să se reîntoarcă la acel bar şi să bea din nou cu prietenii. Multe întâlniri de duminică dimineaţa în biserică sunt ca şi o „închinare la bar” sau ca o „laudă la bar”. Oamenii vin şi cântă, se leagănă, bat din palme; toate mişcările lor sunt ca şi cele ale unor oameni beţi. Apoi spun: ”- Oh, e minunat, am uitat de toate problemele!” După două ore se duc acasă şi ţipă la soţii, sunt aceiaşi iubitori de bani, plini de amărăciune şi ce-şi zic?: ”- Abia aştept până duminica viitoare să mă duc la „barul” meu ca să-L slăvesc pe Domnul!” Aceasta este o înşelăciune grozavă! Dacă te-ai fi întâlnit cu Dumnezeu pentru două ore, viaţa ta ar fi fost schimbată total. Ai fi avut un alt comportament faţă de soţia ta şi fiecare domeniu al vieţii tale ar fi fost schimbat.

Este foarte normal să ne întrebăm de ce nu-i aşa? Pentru că ceva este greşit! Muzica a înlocuit puterea Duhului Sfânt! Ştiţi că şi diavolul are muzica lui, şi că are o abilitate muzicală deosebită? Citim despre aceasta în Ezechiel 28. Este un capitol în care este descris diavolul (v11): ”Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe”. Aceasta a fost în Eden, înainte ca să fi fost acolo Adam (v 13): ”Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… timpanele şi flautele erau în slujba ta…!

Ştiţi care-au fost primii oameni care-au inventat muzica instrumentală? Fiii lui Cain! În Geneza 4, scrie despre descendenţii acestuia (v19): „Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada…” (v20): ”Ada a născut pe Iabal…” (v21): ”Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta şi cavalul”. Fiii lui Cain au fost primii rock-eri şi avem mulţi descendenţi de-ai lor astăzi; oameni care s-au îndepărtat de Dumnezeu, şi-au devenit muzicieni.

Muzica are o putere enormă! Diavolul a avut această putere, fiii lui Cain au avut această putere şi ucenicii diavolului au această putere azi.

Putem avea muzică în Biserică azi. Atunci, cum se face că în Noul Testament nu s-a pus accentul pe ea? În Psalmi, da, citim mult despre muzică; dar, în Noul Testament Duhul Sfânt este cel mai important. Dacă ai instrumente muzicale sună bine; dacă ai bani, e bine; dar, acestea nu sunt esenţiale! Nu avem neapărată nevoie de orgă! Ştiţi că bisericile primare nu aveau orgă acum câteva sute de ani? Multe biserici foarte spirituale din lume nu au avut pian, nici orgă, nici chitară. Cum au supravieţuit? Prin puterea Duhului Sfânt! Astăzi, El a fost înlocuit cu muzica. Nu mai vezi o biserică fără muzică, nu mai vezi o biserică fără bani… Este o înşelăciune!

Ceva lipseşte creştinismului de astăzi şi trebuie să stăm cu ochii deschişi şi să spunem: ”-Doamne, ceva nu este în regulă!”

Sunt multe trucuri psihologice folosite ca să zăpăcească oamenii şi să le creeze stări ciudate. Se accentuează anumite cuvinte, până la urmă ţi se spune şi cum să respiri, totul este un trucaj care să te ameţească!

Apostolii nu foloseau trucuri, ci ei aveau puterea Duhului Sfânt. Nu se foloseau nici de bani, nici de muzică, nici de „evanghelia prosperităţii”, nici nu şantajau emoţional oamenii, nici nu aveau mesaje din acelea care să te facă să te simţi bine. Mulţi din predicatorii de azi studiază întâi psihologia, unde învaţă că trebuie să-i facă pe oameni să se simtă bine şi să le predice mesaje drăguţe. Puteţi să vi-i imaginaţi pe Ieremia sau pe Isaia spunând asemenea mesaje? Oamenii veneau la ei şi ziceau: ”- Nu ne predica aşa, spune-ne ceva drăguţ!” Proorocii aceştia însă nu-i ascultau, ci vorbeau ceea ce Dumnezeu le spunea să vorbească. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel: ”- Chiar dacă te vor asculta sau nu, du-te spune-le ce ţi-am spus Eu!”

Aceasta lipseşte în creştinismul de astăzi – proorocii lui Dumnezeu!

În Amos 8:12, se spune: ”Vor pribegi de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo ca să caute Cuvântul Domnului şi nu-l vor găsi”. Nu se referăla Cuvântul Domnului,la Biblie, cila Cuvântul Domnuluiprorocit, care nu va mai putea fi găsit. Acestea sunt zilele în care trăim noi şi să dea Domnul ca acel Cuvânt să nu se piardă din mijlocul nostru.

Să facă Dumnezeu ca noi să fim mărturia Lui în această generaţie şi El să ridice o altă generaţie în anii care vin, ca să ţină sus făclia Cuvântului profetic în Biserică.

Să ne rugăm: Tatăl nostru din ceruri, te rugăm aplică Tu aceste adevăruri în vieţile noastre. Numele Tău să fie glorificat prin noi, ca fiecare din noi să audă şi să fim martorii Tăi în generaţia noastră. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin!

Importanța de a binecuvânta Israelul

Trecem din nou printr-o perioadă în care Israelul este ținta atacurilor celor ce au un ghimpe împotriva sa, precum și a unei mari părți a presei internaționale, în urma situației cu blocada din Gaza despre care am vorbit aici și, mai nou, la nivel național în urma declarațiilor președintelui Camerei Deputaților cum că România își va muta ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim, lucru care a generat tensiune nu numai la nivel politic, dar și în rândul populației. De ce? Pentru că nu foarte puțini români urăsc Israelul și poporul evreu și cu această ocazie au găsit oportunitatea de a-și exprima această ură și împotrivire, mai ales că declarația în ceea ce privește mutarea ambasadei a venit din partea unei persoane care este considerată a fi un exponent principal al corupției la nivel înalt. De altfel, asocierea repetată a acestei persoane cu Israelul a dat apă la moară dușmanilor poporului evreu. Personal, consider și cred că Ierusalimul nedivizat a fost, este și trebuie să fie capitala statului evreu, dar rămân foarte sceptic cu privire la motivațiile din spatele declarației făcute de președintele Camerei Deputaților a României.

Astfel, consider că este un moment prielnic pentru a vorbi despre importanța faptului de a binecuvânta Israelul și poporul evreu, mai ales ca și creștini. Din păcate, după cum ați putut vedea într-un articol de luna trecută, există foarte mulți așa-numiți creștini care urăsc Israelul, iar printre mai multe motive pentru care fac acest lucru, se află și erezia teologiei înlocuirii care spune că Israelul a fost înlocuit de Biserică în planul lui Dumnezeu și că profețiile biblice cu privire la Israel se referă, de fapt, la Biserică. Această erezie a condus la o lungă perioadă de persecuții pe care așa-zișii creștini le-au realizat asupra evreilor cu toate că Romani 11 vorbește clar despre faptul că Dumnezeu nu și-a lepădat poporul. Un articol larg pe marginea acestui capitol din Epistola către Romani poate fi citit aici.

În Geneza 12:3, Dumnezeu îi promite lui Avraam: ”Îi voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, dar îl voi blestema pe cel ce te va blestema. În tine vor fi binecuvântate toate familiile pământului!” Dumnezeu nu se schimbă. El este credincios promisiunilor Sale făcut lui Avraam până în ziua de azi. De asemenea, în Geneza 15, Dumnezeu a făcut legământ cu Avraam și aici i-a spus și că țara Canaanului (Israelul de azi) va fi moștenirea urmașilor săi care o vor stăpâni. În Geneza 27:29, Isaac l-a binecuvântat pe Iacov cu cuvinte asemănătoare: ”Blestemați să fie cei care te vor blestema și binecuvântați să fie cei care te vor binecuvânta!” Mai departe, în Numeri 24, atunci când Balaam (cel care fusese pus să blesteme Israelul) a văzut că Domnului îi place să binecuvânteze Israelul, Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, iar în finalul rostirii (v. 9) găsim scris: ”Binecuvântat să fie cel care te binecuvântează și blestemat să fie cel care te blestemă!” Acestea au fost cuvintele rostite de Balaam atunci când Duhul lui Dumnezeu era peste el, ceea ce ne arată că sunt cuvintele lui Dumnezeu, că El Însuși le-a rostit.

În Zaharia 2:8, Dumnezeu spune cu privire la Israel: ”Căci așa vorbește Domnul Oștirilor: după slavă M‑a trimis El la neamurile care v‑au prădat; căci cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei!” În anul 2010, Hugo Chavez, președintele de la acea vreme a Venezuelei, a blestemat Israelul declarând: ”Folosesc această oportunitate pentru a condamna, încă o dată, din adâncul sufletului și măruntaielor mele statul Israel. Blestemat să fii, Israel!” Aproape 3 ani mai târziu, Chavez a murit în urma unui cancer, dar ceea ce s-a descoperit a fost faptul că boala și-a avut originea în zona pelviană a trupului său, cea la care s-a referit când a blestemat Israelul. Deși dictatorul venezuelean a căutat să se asigure că detaliile bolii sunt ținute ascunse chiar până la moartea sa, rapoartele au indicat că într-adevăr acea zonă a trupului său a fost cea afectată. Cei ce au urât Israelul au ajuns o ruină. Edomul a ajuns o ruină, Babilonul a ajuns o ruină, Asiria a ajuns o ruină, Filistia a ajuns o ruină, Imperiul Roman a ajuns o ruină. Toate acestea nu mai există astăzi, dar Israel continuă să existe. În ceea ce privește Germania, ea a fost înfrântă în al Doilea Război Mondial și divizată decenii întregi după Holocaust. Iar dacă vreodată Dumnezeu a judecat Israelul prin vreo altă națiune, era doar pentru că Israelul era pedepsit și disciplinat pentru nelegiuirile sale.

De altfel, Biblia ne vorbește și despre cum Domnul judecă chiar și națiunile care au făcut rău Israelului. În Ioel 3:2 este scris: ”Voi aduna toate neamurile și le voi coborî în Valea lui Iehoșafat (Iehoșafat înseamnă ”Domnul judecă”). Acolo mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru moștenirea Mea, Israel, căci l-au împrăștiat printre neamuri și Mi-au împărțit țara.” Dacă stăm bine să ne uităm, asta încearcă să facă astăzi națiunile pământului și în cazul a ceea ce se numește conflictul israelo-palestinian, adică să împartă țara. Iar pentru cei care nu cred că pământul a ceea ce în trecut se numea Canaan este destinat Israelului, Biblia spune: Geneza 12:7a –> ”Domnul i S-a arătat lui Avram și i-a zis: ”Seminței tale îi voi da această țară!”; Geneza 13:15 –> ”Pentru că toată țara pe care o vezi ți-o voi da ție și seminței tale pentru totdeauna.”; Geneza 17:7-8 –> ”Voi încheia un legământ între Mine și tine și sămânța ta după tine, de‑a lungul generațiilor ei, un legământ veșnic potrivit căruia Eu voi fi Dumnezeul tău și al seminței tale după tine. Îți voi da, ție și seminței tale după tine, țara în care locuiești acum ca străin, toată țara Canaan, ca pe o proprietate veșnică. Iar Eu voi fi Dumnezeul lor.”; Geneza 28:4 –> (Isaac către Iacov) ”El să‑ți dea, ție și seminței tale, binecuvântarea promisă lui Avraam, pentru ca să stăpânești țara în care locuiești ca străin, țara pe care Dumnezeu i‑a dat‑o lui Avraam.”

Întorcându-ne la judecata națiunilor, Derek Prince spunea acum mulți ani: ”Marea Britanie a ieșit victorioasă din cele două războaie mondiale păstrând intact un imperiu care a fost poate cel mai extins din istorie. Dar în 1947-8, ca putere mandatară asupra Palestinei, Marea Britanie s-a opus și a încercat să zădărnicească renașterea Israelului ca națiune suverană având propriul stat. Din chiar acel moment al istoriei, imperiul Marii Britanii a suferit un proces de declin și dezintegrare atât de rapid și total încât nu pot fi luați în considerare doar factorii politici, militari și economici relevanți. Astăzi, mai puțin de o generație mai târziu, Marea Britanie – ca și Spania – este o putere mediocră zbuciumată.”

Psalmul 129:5-8 –> ”Să se rușineze și să dea înapoi toți cei ce urăsc Sionul. Să fie ca iarba de pe acoperișuri, care se usucă înainte de a fi smulsă. Secerătorul nu‑și umple mâna cu ea, și cel ce leagă snopii nu‑și încarcă brațul cu ea. Trecătorii să nu zică: „Fie binecuvântarea Domnului cu voi!“ sau „Vă binecuvântăm în Numele Domnului!“”

Dumnezeu nu protejează Israelul pentru că favorizează pe păcătoșii evrei care îl resping pe Mesia căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă și nepărtinitoare. De asemenea, este adevărat că deși există astăzi urmași ai lui Cristos Mesia evrei, marea majoritate continuă să îl respingă. Dar sunt câteva motive detectate pentru care Domnul păzește Israelul. Unul este acela că Israelul este locul unde slava Lui se va odihni. Acolo e Numele Său și reputația Sa. Israel e locul picioarelor Sale. Unii poate ar fi tentați să spună: ”Dumnezeu favorizează Israelul căci îi păzește pe acei păcătoși, dar pe neamuri nu dă doi bani.” Așa ceva nu este adevărat pentru că ar fi nedreptate din partea Lui, iar Dumnezeu nu este nedrept, ci drept. Ce dreptate ar fi aceea dacă Dumnezeu l-ar păzi pe unul doar pentru că e evreu? Nu ar fi. Aici e vorba de planul Lui, de faptul că Mesia se va întoarce în Ierusalim și va domni. Dumnezeu nu poate permite să fie distrus locul unde El va locui. Neamurile vor să îl distrugă, dar Dumnezeu nu permite așa ceva pentru că El va locui în Ierusalim. Cuvântul Domnului spune în Psalmul 132:13-14: ”Căci Domnul a ales Sionul; El l‑a dorit ca locuință a Sa. „Acesta este locul Meu de odihnă pentru totdeauna. Aici voi locui, căci l‑am dorit.””, iar în Psalmul 102:21 spune: ”Numele Domnului va fi vestit în Sion, și lauda Lui – în Ierusalim.” De asemenea, nimeni nu este mântuit decât prin Isus. Unii au făcut din Israel un idol și au ajuns cumva să considere că un evreu e mântuit doar pentru că e evreu. Așa ceva este complet nebiblic. Dacă ar fi așa, ar înseamna că regii răi și idolatri din trecut ai Israelului sau alți oameni răi din acest popor care ne sunt arătați în Biblie sunt acum în rai, ceea ce este neadevărat.

Un alt motiv este acela că Dumnezeu are un plan cu Israel ca națiune. Știm din Biblie că Israel a fost exilat din cauza păcatelor sale și a neascultării față de Dumnezeu. Dar tot Dumnezeu a promis că îi va aduce înapoi în țara lor după cum ne arată Biblia: ”Îi voi aduce înapoi din țara de nord și îi voi aduna de la marginile pământului. Între ei va fi și orbul și șchiopul, și femeia însărcinată și cea în durerile nașterii. O mare mulțime se va întoarce. Vor veni plângând și îi voi duce în mijlocul rugăciunilor lor. Îi voi conduce la râuri de apă și pe o cale netedă, pe care nu se vor împiedica, căci Eu sunt Tatăl lui Israel și Efraim este întâiul Meu născut.»” – Ieremia 31:8-9. Aici este descrisă întoarcerea fizică și restaurarea Israelului. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și până azi evreii continuă să se întoarcă în Israel, mai ales de când acesta a renăscut ca stat. Imediat după aceste versete, urmează o adresare către neamuri: ”Ascultați Cuvântul Domnului , neamuri, și vestiți-l în ostroavele de departe! Spuneți: «Cel Ce l-a risipit pe Israel îl va aduna și Își va păzi turma ca un păstor!»” – Ieremia 31:10

Totodată, un alt motiv sunt promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut lui Avraam și știm că El este credincios promisiunilor Sale. Spune Biblia în 2 Timotei 2:13 că dacă noi suntem necredincioși, El rămâne credincios pentru că nu se poate nega pe Sine. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că țara va fi dată seminței sale pentru totdeauna ca pe o proprietate veșnică după cum am văzut mai devreme. Ei bine, Dumnezeu se ține de această promisiune. Dacă Dumnezeu ar permite ca neamurile care urăsc Israelul, mai ales arabii musulmani, să-l distrugă din pământul său după cum unii chiar și declară, cum ar mai putea fi ținută promisiunea către Avraam? Dar Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale. Israel a fost necredincios, Dumnezeu a adus judecata peste ei și au mers în exil, iar apoi îi va aduna înapoi ceea ce și face și va continua să facă. De asemenea, Scriptura ne arată și că Israelul va avea un rol în evenimentele de dinaintea revenirii lui Isus Mesia.

Deci, de ce să binecuvântăm Israelul?

Pentru că asta ne arată Scriptura și asta observăm în Ea. Dumnezeu nu l-a lepădat așa cum susțin mulți așa-ziși creștini (vezi Romani 11), iar legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam nu a încetat nicio clipă, ci e veșnic. Cel care a încetat fiind înlocuit de Noul Legământ este legământul sinaitic (vezi detalii aici). În planul de mântuire noi, neamurile (ramurile de măslin sălbatic), am fost altoiți la rădăcina bogată a măslinului (Israel): ”Dar dacă unele ramuri au fost rupte și tu, care ești o ramură de măslin sălbatic, ai fost altoită printre ele și ai devenit părtașă la rădăcina și rodnicia măslinului, nu te lăuda față de ramuri! Dacă te lauzi, amintește‑ți că nu tu susții rădăcina, ci rădăcina te susține pe tine! Vei spune: „Ramurile au fost rupte ca să fiu altoit eu!“ Așa este. Ele au fost rupte prin necredință, iar tu stai în picioare prin credință! Așadar, nu te îngâmfa, ci teme‑te! Căci, dacă n‑a cruțat Dumnezeu ramurile naturale, nu te va cruța nici pe tine! Uită‑te deci la bunătatea și la asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei care au căzut și bunătate față de tine, dacă rămâi în bunătatea Lui. Altfel, și tu vei fi tăiat. Chiar și ei, dacă nu persistă în necredință, vor fi altoiți, pentru că Dumnezeu este în stare să‑i altoiască din nou. Căci dacă tu ai fost tăiat din ceea ce, prin natura sa, este un măslin sălbatic și ai fost altoit, împotriva naturii tale, într‑un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiți aceștia, care sunt ramuri naturale, în propriul lor măslin!?”(Romani 11:17-24)

***

Alexandru Munteanu

www.romanipentruisrael.wordpress.com

Evanghelia completa – Zac Poonen (1996)

1. EVANGHELIA COMPLETĂ (The Full Gospel) Zac Poonen Traducerea în limba română: Maria Magdalena Drept de autor – Zac Poonen (1996) Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile. Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără permisiunea scrisă a autorului. Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui material în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI şi în condiţiile în care această notă de drept de autor este inclusă în fiecare listare. Pentru mai multe informaţii, vă rugăm să contactaţi: Christian Fellowship Church 40, DaCosta Square , Wheeler Road Extension, Bangalore-560084, India.
2. CUPRINS 1. Evanghelia completă 2. Echilibrul Adevărului 3. Apucând strâns viaţa creştină 4. Schimbul întreit de la cruce 5. Ceea ce era de la început 6. Cum îi demască Dumnezeu pe fariseii din biserică 7. Credinţă, zdrobire şi biruinţă 8. Îl slujeşti pe Dumnezeu sau slujeşti banilor? 9. Stând în spărtură înaintea Domnului 10. Două tipuri de renegaţi şi două tipuri de lideri 11. O biserică triumfătoare peste Satan 12. Niciun om nu se poate lăuda în prezenţa lui Dumnezeu 13. Avertizări date bisericii pentru ultimele zile 14. Ce an fericit va fi! 15. Vei fi îndepărtat de la Domnul când se va întoarce? 16. Influenţa unui om 17. Învăţând blândeţea de la Isus 18. Deciziile tale determină ceea ce devii 19. Satan este stăpânitorul întunericului şi tatăl minciunii 20. Ajutându-L pe Dumnezeu!! 21. Lucrarea lui Melhisedec 22. Secretul discernământului 23. Supunerea faţă de bătrânii bisericii 24. O verificare spirituală 25. Probând voia perfectă a lui Dumnezeu 2/ 152
3. CAPITOLUL 1 EVANGHELIA COMPLETĂ „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27). Apostolul Pavel a petrecut trei ani în Efes predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ce predica el? Păgânilor necovertiţi le predica pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Apostolilor 20:21). Dar celor care deveniseră creştini le predica „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20:27). Astăzi, majoritatea predicatorilor propăvăduiesc doar „credinţa” – şi tot una falsă – ceea ce a condus la multe „eşecuri” spirituale în adunările evanghelice, generând o mare mulţime de „credincioşi” pe jumătate convertiţi, care nu s-au întors de fapt niciodată de la păcatele lor, dar care doresc să vină la Isus numai ca să fie „binecuvântaţi”. Unii predicatori sunt totuşi mai Scripturali şi susţin că pocăinţa trebuie să preceadă credinţa – aşa cum făcea Pavel. Dar Pavel nu se oprea nici măcar acolo. El continua să propăvăduiască evanghelia completă a harului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 20:24). Mulţi cred că au trăit „evanghelia completă” când L-au cunoscut pe Isus ca Mântuitor şi ca Cel Care-i botează cu Duhul Sfânt. Dar Evrei 6:1,2 ne spune că acesta este doar începutul vieţii creştine: „Adevărurile începătoare ale lui Hristos – temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu (adică iertarea de păcate – cunoscându-L pe Isus ca Mântuitor), învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor (adică botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt – cunoscându-L pe Isus ca Cel Care ne botează cu Duhul Sfânt Care, la rândul Lui, ne dă daruri spirituale), despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică (la a doua venire a lui Hristos)”. Acesta este laptele pe care pruncii nou-născuţi în Hristos au nevoie să-l bea prima dată (Evrei 5:13). Dar, pentru că majoritatea credincioşilor rămân prunci toată viaţa, ei nu ajung niciodată să guste hrana tare a evangheliei complete. Aşa erau creştinii evrei şi creştinii corinteni. Scriindu-le creştinilor din Corint, Pavel le spunea: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). De ce nu le-a putut spune nimic mai mult decât faptul că Hristos murise pentru păcatele lor şi fusese înviat dintre cei morţi (1 Corinteni 15:1-4)? El 3/ 152
4. explică motivul în 1 Corinteni 3:2: Deoarece erau prunci, incapabili să digere hrană tare. Ei nu răspunseseră suficient nici măcar la adevărul fundamental cu privire la care fuseseră învăţaţi. De aceea Pavel nu i-a putut conduce mai departe. Şi astfel au rămas carnali, învinşi de certuri şi gelozii şi de spiritul de partidă, etc.. Când oamenii sunt prunci, nu-i putem învăţa nimic dincolo de „Isus Hristos şi pe El răstignit”. Drept urmare, astfel de credincioşi rămân carnali. „Totuşi”, spune Pavel „pruncilor” corinteni, „ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi (adică printre cei din alte biserici care puteau mânca hrana tare) este…… înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci” (1 Corinteni 2:6,7). Biserica din Efes era o astfel de biserică unde Pavel a putut predica evanghelia completă. Ce este evanghelia completă? Unele lecţii despre ea le putem învăţa uitându-ne la templul Vechiului Testament. Cortul a fost un simbol dat de Dumnezeu pentru a reprezenta locul sălăşuirii Lui. Din simbolismul cortului putem înţelege ce este evanghelia completă şi cum putem intra în bucuria prezenţei lui Dumnezeu şi în planul Lui complet pentru viaţa noastră. Cortul avea trei părţi – Curtea din afară, Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor (sau Locul Preasfânt) – reprezentând trei părţi ale evangheliei complete. Prima parte a evangheliei – Isus Mântuitorul nostru În Curtea din afară se aflau altarul pentru jertfe şi ligheanul de apă (pentru spălare). Altarul reprezintă mesajul: „Hristos răstignit pentru păcatele noastre”.. Ligheanul reprezintă curăţirea exterioară a vieţii noastre (Evrei 10:22), şi spălarea naşterii din nou (Tit 3:5) faţă de care depunem mărturie în botezul în apă (Faptele Apostolilor 22:16). Aceasta este prima etapă a vieţii creştine în care omul se pocăieşte şi crede în Isus ca Mântuitor personal – Care a purtat pedeapsa păcatelor lui – fiind apoi botezat în apă. A doua parte a evangheliei – Isus Cel care ne botează În timp ce Curtea din afară era deschisă tuturor israeliţilor (dar nu şi păgânilor), Locul Sfânt era deschis numai preoţilor – celor angajaţi în slujba Domnului. În Vechiul Testament, cea mai importantă cerinţă ca să slujeşti Domnului – fie ca proroc, preot sau rege – era „ungerea Duhului Sfânt”. Nicio calificare omenească nu putea fi un substitut al acestei ungeri. Însuşi Isus nu a pornit în lucrarea Lui publică fără să fie mai întâi uns cu Duhul Sfânt. Domnul doreşte să-Şi conducă toţi copiii din Curtea din afară în acest loc – către ungerea Duhului şi exercitarea darurilor duhovniceşti pentru slujirea Lui. Locul Sfânt are în interiorul lui trei obiecte: 4/ 152
5. (1) Sfeşnicul – simbolizează ungerea care ne dă puterea de a fi martori pentru Hristos – (Faptele Apostolilor 1:8). (2) Masa cu pâinile pentru punerea înainte – simbolizează ungerea care ne aduce revelaţia asupra Cuvântului – (2 Corinteni 3:18). (3) Altarul tămâierii – simbolizează ungerea care ne dă putere în rugăciune – (Romani 8:26,27). A ajunge aşa departe înseamnă să ajungi la a doua etapă a vieţii creştine – primind nu doar iertarea păcatelor şi botezul în apă, dar şi botezul în Duhul Sfânt. A treia parte a evangheliei – Isus Căpetenia noastră Locul Preasfânt din cort era acolo unde sălăşuia slava lui Dumnezeu. La fel ca Noul Ierusalim (care simbolizează biserica), şi acesta avea forma unui cub exact: „Lungimea, lăţimea şi înălţimea erau egale” (Apocalipsa 21:16). Niciunei persoane – nici măcar unui preot – nu i se permitea să intre în Locul Preasfânt. Chiar şi Marele Preot putea intra numai o singură dată pe an ca să facă ispăşirea pentru păcatele poporului. Acest lucru evidenţia faptul că drumul spre imediata prezenţă a lui Dumnezeu nu era încă deschis pentru fiecare om (Evrei 9:8). Aflăm astfel că locul cel mai îndepărtat, în ce priveşte experienţa spirituală, până unde puteau ajunge chiar şi cei mai mari sfinţi ai Vechiului Testament, era Locul Sfânt. Până la naşterea lui Isus, Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie. El a fost mai mare chiar decât Maria, aşa cum a spus Isus în Matei 11:11. Cu toate acestea, Isus a precizat că cel mai mic, care va intra în împărăţia lui Dumnezeu, va fi mai mare chiar decât Ioan Botezătorul. De ce? Sfinţii Vechiului Testament puteau primi de la Dumnezeu mai multe binecuvântări. Ei puteau primi iertarea păcatelor (aşa cum a primit David – Psalmul 103:3) şi puteau fi îndreptăţiţi prin credinţă (cum a fost Avraam – Geneza 15:6; Romani 4:2,3). Puteau de asemenea ajunge la o neprihănire exterioară a vieţii (aşa cum ajunseseră Zaharia şi Elisabeta – Luca 1:6) şi puteau fi unşi pentru slujire (cum au fost Ghedeon şi Elisei – Judecători 6:34; 2 Împăraţi 2:9-15). Cu alte cuvinte, ei puteau intra în Curtea din afară şi chiar în Locul Sfânt. Dar când ajungeau la perdeaua dinăuntru – dincoace de Locul Preasfânt (sau Sfânta Sfintelor), nu puteau trece mai departe. Nu puteau fi părtaşi naturii lui Dumnezeu. Totuşi, sub Noul Legământ, pentru noi a fost deschisă calea ca să intrăm în Locul Preasfânt chiar prin perdeaua dinăuntru. Ni se spune, în Evrei 10:19,20, că acum avem „o deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său”. 5/ 152
6. Templul din Ierusalim (construit după modelul cortului) avea tot o perdea despărţitoare între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt. Când Isus a murit la Calvar, această perdea a fost sfâşiată de sus până jos (Matei 27:50,51). Acest lucru a însemnat o lucrare terminată pe care Isus o săvârşise în trupul Lui. Taina unei vieţi evlavioase (ni se spune în 1 Timotei 3:16) stă în cunoaşterea faptului că Hristos a venit în trup şi Şi-a păstrat duhul pur şi nepângărit. În acest fel a fost deschisă calea pentru ca noi să intrăm în Locul Preasfânt. Propria voinţă a omului este „perdeaua” densă care blochează prezenţa lui Dumnezeu în preajma lui. Isus Şi-a respins mereu propria voie în timpul vieţii Lui pământeşti. Prin aceasta Şi-a ţinut duhul curat. Şi noi putem merge pe aceeaşi cale, dacă ne „răstignim firea păcătoasă (propria voie) cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24). Putem atunci locui pentru totdeauna în Locul Preasfânt, aşa cum a făcut Isus. Când apostolul scrie în Evrei, punând în opoziţie laptele cu hrana tare (Evrei 5:13), el le spune creştinilor că adevărul („hrana tare”) este „greu de lămurit” (versetul 11). Acest adevăr (după cum reiese clar din contextul Evrei 5:7-10) se referă la Hristos în zilele vieţii Sale pământeşti, rugându-Se cu strigăte mari şi lacrimi, suferind, ascultând şi fiind făcut desăvârşit. Aşa cum pentru mulţi credincioşi din primul secol a fost dificil să primească acest adevăr, este de asemenea dificil şi pentru majoritatea credincioşilor de astăzi. Şi motivul este acelaşi – deoarece „s-au făcut greoi la auzit” (Evrei 5:11). Şi sunt greoi la auzit deoarece sunt mulţumiţi cu starea lor învinsă, aflată sub standardul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu dă revelaţie acelora care sunt înfometaţi şi însetaţi după o viaţă evlavioasă. Taina Domnului este şoptită în urechile acelora care se tem de El (Psalmul 25:14). Astfel, ei găsesc taina desăvârşirii. În Locul Preasfânt putem avea împlinită în noi cerinţa dreaptă a Legii lui Dumnezeu (Romani 8:3,4). Putem fi părtaşi naturii Divine. Dumnezeu este dragoste şi cerinţa dreaptă a legii poate fi rezumată într-un cuvânt: DRAGOSTE – adică, iubindu-L pe Domnul cu toată inima noastră şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine. „Sfinţenia”, sau părtăşia Naturii Divine a DRAGOSTEI, era imposibilă pentru oamenii aflaţi sub Vechiul Legământ, pentru că atunci Duhul Sfânt nu putea locui în inimile oamenilor. Dar acum acest lucru este posibil. Aceasta este perla de mare preţ pentru care trebuie să renunţăm la toate celelalte perle ca s-o avem. Dumnezeu este Dragoste „şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu” (1 Ioan 4:16). Acela care nu trăieşte în dragoste nu poate trăi în prezenţa lui Dumnezeu. Biblia spune că „dragostea este tare ca moartea” (Cântarea Cântărilor 8:6). 6/ 152
7. Acest lucru înseamnă că, aşa cum moartea nu cruţă pe nimeni, ci vine asupra tuturor fiinţelor umane, la fel şi dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra tuturor fiinţelor umane. În Noul Legământ, unde moartea a fost învinsă de Isus, putem spune că „Dragostea cerească este mai tare decât moartea”. Dragostea lui Dumnezeu, manifestată prin Isus, nu a putut fi învinsă de toată ura, veninul şi otrava (moartea spirituală) care au fost aruncate asupra lui Isus în timpul vieţii Lui pământeşti. Lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit în întuneric şi întunericul n-a biruit-o. Numai atunci când voinţa noastră este răstignită prin puterea Duhului Sfânt, putem trăi în Locul Preasfânt şi putem iubi pe fiecare cu o dragoste divină. La majoritatea credincioşilor (chiar şi la mulţi dintre cei care predică sfinţenia) dragostea lor este limitată la cei din propriul lor grup. Reuşesc să nu vorbească rău despre nimeni din propriul grup, dar se simt chiar liberi să vorbească şi să audă rău despre alţi credincioşi. Cerceteză-te singur, dragă cititorule, şi vezi dacă nu cumva acest lucru este adevărat şi în viaţa ta. O asemenea „dragoste” este dragoste omenească, nu cerească. Când credincioşii se mulţumesc cu o astfel de „mentalitate de ghetou” exclusivistă, ei nu urcă niciodată mai sus. Isus a venit să ne facă deopotrivă buni şi iubitori ca Tatăl, care face ca soarele Lui să răsară peste toţi oamenii – indiferent de atitudinile lor faţă de El. Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi (Evrei 4:15). Cu alte cuvinte, El a fost ispitit să facă propria Sa voie şi să-Şi facă pe plac în nenumărate moduri. Dumnezeu Şi-a purtat Fiul, în timpul celor 33-1/2 ani cât a fost pe pământ, prin întreg şirul de ispite posibile din viaţa unui om. Şi Isus a ieşit biruitor din fiecare. El niciodată nu a făcut propria Sa voie. Astfel, El n-a păcătuit niciodată, nici măcar o dată, în gând, cuvânt, faptă, atitudine sau motivaţie. Voia proprie devine păcat numai atunci când îi cedăm. Aceasta a fost „educaţia” prin care a trecut Isus în timpul vieţii Sale pământeşti: El a învăţat ascultarea, când ascultarea a însemnat suferinţă (Evrei 5:8). Şi suferinţa la care se face aici referire este suferinţa care vine prin renunţarea la propria voinţă. Opusul suferinţei este delectarea. Există două opţiuni pe care noi toţi le avem, ori de câte ori suntem ispitiţi – fie să ne delectăm cu plăcerea de a face ce dorim, sau să suferim, dând morţii voinţa proprie. Isus a ales în mod consecvent să sufere. „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15:3). Până la momentul morţii pe cruce, Isus trecuse deja prin întregul şir de ispitiri posibile din viaţa unui om şi a ieşit biruitor din fiecare dintre ele. În ziua dinaintea răstignirii Sale, El a putut spune: „Tată, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac”(Ioan 17:4). Şi, o dată cu finalul jertfirii Sale pe cruce, perdeaua s-a rupt. În sfârşit, a fost deschisă calea către Locul Preasfânt. 7/ 152
8. 2 Corinteni 4:10 spune că „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru”. Ce înseamnă aici „omorârea lui Isus”? Nu putem avea nici o parte în moartea săvârşită de Isus pe crucea Calvarului, unde El a murit pentru păcatele lumii. Acolo El a murit singur. Acolo El a rupt perdeaua şi a deschis o cale nouă şi vie pentru noi. Acum nu e nevoie ca noi să rupem perdeaua (sau vălul) a doua oară, căci ea a fost deja ruptă. Calea în prezenţa lui Dumnezeu este deschisă permanent. Dar trebuie să mergem pe calea vălului rupt – calea crucii. Suntem chemaţi să fim părtaşi „morţii” Lui perpetue – moartea voinţei sinelui nostru. Isus este Înaintaşul nostru care a mers pe această cale a lepădării de sine înaintea noastră. Prin această cale nouă şi vie, pe care El a iniţiat-o pentru noi, putem locui în Sfânta Sfintelor în toate zilele vieţii noastre. Aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna, ca intrarea pe o uşă. Este o cale pe care trebuie să mergem – luându-ne crucea în fiecare zi. Poţi trăi în Locul Preasfânt într-o zi şi apoi, a doua zi, dacă nu eşti atent, să te întorci în Locul Sfânt sau în Curtea din afară. Poţi sfârşi chiar în afara cortului lui Dumnezeu, dacă trăieşti potrivit firii păcătoase (Vezi Romani 8:13). Doar 24 de ore îi ia unei persoane să alunece şi să i se împietrească inima. Numai 24 de ore ne sunt de ajuns ca să căpătăm amărăciune împotriva cuiva pe care odată l-am iertat. De aceea ni se spune să ne îndemnăm unul pe celălalt ZILNIC (în fiecare perioadă de 24 de ore), ca să evităm căderea. Dacă nu avem un frate sau o soră care să ne îndemne zilnic, trebuie să-I permitem Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt să ne încurajeze ZILNIC (Evrei 3:13). Deci evanghelia completă este „ceea ce n-a putut face legea, întrucât firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu” (Romani 8:3,4). Cu alte cuvinte, ceea ce n-a fost posibil sub Vechiul Legământ – şi anume, victoria asupra păcatului în viaţa noastră lăuntrică şi părtăşia naturii lui Dumnezeu – este acum posibil. Dumnezeu a făcut o cale pentru ca noi să fim părtaşi naturii Lui proprii de DRAGOSTE. Când o persoană intră în Locul Preasfânt, intră de fapt în a treia etapă a vieţii creştine – cel mai înalt nivel. În Sfânta Sfintelor locuieşte numai Dumnezeu. Aceia care locuiesc aici locuiesc cu Dumnezeu şi eliberaţi de oameni – eliberaţi de căutarea onoarei oamenilor şi chiar a liderilor creştini. Ei au fost de asemenea eliberaţi de ofensă, de mormăială şi nemulţumire, de amărăciune şi de invidie. Acum sunt liberi să-i iubească pe alţii, la fel cum Isus i-a iubit pe ei, indiferent dacă sunt sau nu iubiţi la rândul lor. Ei acum caută doar slava lui Dumnezeu, în tot ceea ce fac – fiind mai conştienţi de Dumnezeu decât sunt alţi oameni, când se roagă sau când, de exemplu, vorbesc în adunări. Ei se tem de Dumnezeu şi de aceea viaţa lor lăuntrică (ascunsă) este la fel de curată ca şi viaţa lor exterioară. 8/ 152
9. Aceia care locuiesc aici au înţeles că tot ceea ce este important şi măreţ în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Acum ei consideră totul drept un gunoi comparativ cu posibilitatea de a fi părtaşi naturii lui Dumnezeu în Hristos. Odată intraţi într-o viaţă de victorie asupra păcatului, ei sunt ţinuţi de puterea lui Dumnezeu să nu cadă şi se împărtăşesc din slava lui Dumnezeu din ce în ce mai mult. Întotdeauna aduc mulţumiri pentru toate şi trăiesc înaintea Feţei lui Dumnezeu în tot ceea ce fac. Aceia care locuiesc în Locul Preasfânt primesc o putere de discernere mereu crescândă, în lumina lui Dumnezeu, între ceea ce este sentimental (omenesc) şi ceea ce este cu adevărat spiritual (ceresc). E o mare diferenţă între imitarea lui Isus şi împărtăşirea naturii Lui. Când Îl imităm, viaţa este o luptă constantă. Dar când suntem părtaşi naturii Lui, ajungem la odihnă. Ştim cu toţii cât de uşor ne era, ca şi copii ai lui Adam, să urâm, să spunem minciuni, să ne enervăm, să poftim alte femei, să căutăm slava oamenilor, să iubim banii, să fim egoişti şi mândri – deoarece aceasta era natura noastră. Când suntem părtaşi naturii divine, pentru noi devine chiar uşor să iubim, să spunem adevărul, să fim răbdători, să fim curaţi, generoşi, neegoişti şi smeriţi şi să căutăm slava lui Dumnezeu. Unei pisici îi vine uşor să-şi lingă blana şi să se menţină mereu curată. Nu este ceva tensionant pentru o pisică, căci aceasta este natura ei. Dar pentru ca un porc să facă aceasta – imitând pisica – ar fi un stres constant. Această analogie ilustrează diferenţa dintre părtăşia unei naturi şi încercarea de a o imita. Dumnezeu ne dă propria Lui viaţă – „viaţa lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Astfel noi putem fi părtaşi bunătăţii lui Dumnezeu, care este slava Lui. Atunci nu ne mai este greu să fim buni cu cei care sunt răi cu noi, sau să-i iertăm pe cei care păcătuiesc faţă de noi. Putem continua în această bunătate Divină până la sfârşitul vieţii noastre, aşa cum o pisică continuă să se lingă până la sfârşitul vieţii ei. Tot în Locul Preasfânt oamenii sunt alcătuiţi împreună într-un Trup funcţional (opus unei simple congregaţii). Nu există niciun individualism în Locul Preasfânt. Nimeni aici nu trăieşte doar pentru sine. Fiecare din cei care trăiesc aici este o jertfă necurmată şi de aceea pe toţi aceştia, fraţi şi surori, Dumnezeu îi poate face un Trup al lui Hristos funcţional, cu autoritate spirituală într-o localitate. Despre cei care trăiesc aici a vorbit Isus ca „învoindu-se” şi având autoritate să primească orice vor cere de la Tatăl, putând lega după voia lor puterea lui Satan (Matei 18:18-20). În fiecare adunare de creştini, marea majoritate locuieşte în Curtea din afară – răspunzând la o treime din mesajul evangheliei. Unii înaintează spre Locul Sfânt – fiind unşi cu Duhul Sfânt. Aceştia răspund la două treimi din mesajul evangheliei. Dar autoritatea spirituală şi eficacitatea acelei adunări (atâta timp 9/ 152
10. cât Dumnezeu este în centrul ei) se măsoară prin numărul celor care au intrat în Locul Preasfânt (aceia care au răspuns la evanghelia completă). Satan se teme numai de aceia care au intrat prin văl în Sfânta Sfintelor. De aceea el a orbit credincioşii faţă de evanghelia completă. Numai atunci când într-o adunare există un nucleu central format din cei care locuiesc permanent în Sfânta Sfintelor, adunarea poate fi păstrată neatinsă de forţele morţii spirituale şi menţinută pe calea vieţii. Mireasa lui Hristos devine un trup cu Mirele ei. „….Cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:31,32). Nu te mulţumi atunci cu nimic mai puţin decât maximumul lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dă la moarte tot păcatul care ţi-ar sta în cale şi de asemenea toate tradiţiile şi opiniile oamenilor care te-ar putea împiedica de la continuarea către locul pe care Isus l-a inaugurat şi deschis pentru tine. 10/ 152
11. CAPITOLUL 2 ECHILIBRUL ADEVĂRULUI „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:20,21). Vocea la care se face aici referire este vocea Duhului Sfânt Care ne avertizează atunci când ne rătăcim chiar foarte puţin (fie la stânga sau la dreapta) de la cărarea dreaptă şi îngustă care duce la tronul lui Dumnezeu. Când ne uităm până şi la bisericile de credincioşi din zilele noastre, descoperim că cele mai multe dintre ele au intrat pe un făgaş – fie la dreapta sau la stanga liniei drepte a adevărului. Să luăm un singur exemplu: Unele grupuri supra-accentuează darurile Duhului şi atunci sunt dezechilibraţi într-o direcţie. Alţii supra-accentuează roada Duhului şi neglijează complet darurile şi sunt astfel dezechilibraţi în cealaltă direcţie. Nici unul din aceste grupuri nu par să asculte de Vocea care încearcă să le spună să se mişte mai la stânga/ dreapta ca să ajungă înapoi în centru. Fiecare grup are propriile versete favorite din Biblie la care se tot întoarce, iar şi iar. Membrii lui par să nu vadă niciodată alte părţi din Scriptură care i-ar putea echilibra, deoarece şi-au format deja prejudecăţi faţă de acele versete. Foarte adesea, refuzul lor de a vedea acele alte versete se datorează faptului că tocmai versetele acelea au fost folosite necorespunzător de către grupurile care au deviat în direcţia opusă. Deci propria lor înţelegere a adevărului a provenit dintr-o reacţie la extremele către care au mers celelalte grupuri, iar nu dintr-un studiu atent al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Lucrarea prorocilor Vechiului Testament era întotdeauna aceea de a semnala locul unde se rătăcea Israel. Ei rosteau răspicat cuvântul Duhului Sfânt de îndreptare. Ei n-au căutat o „lucrare echilibrată”. Ei au subliniat întotdeauna ceea ce lipsea. N-au pierdut niciodată timpul vorbind despre lucrurile din Israel care deja erau în acord cu ordinea lui Dumnezeu. În acest sens, toţi prorocii Vechiului Testament au fost neechilibraţi în lucrarea lor. Să-l luăm pe Ieremia, de exemplu. La o anumită etapă, Ieremia I-a spus lui Dumnezeu: „Căci ORI DE CÂTE ORI vorbesc, trebuie să strig: „Violenţă şi nimicire!”, încât cuvântul Domnului îmi aduce ruşine şi batjocură toată ziua” (Ieremia 20:8). Categoric că mesajul lui nu era unul echilibrat, plin de har şi de adevăr!! Era doar judecată, judecată şi iar judecată! La o anumită etapă, acest mesaj a devenit chiar o povară pentru Ieremia însuşi. Dar nu putea încă să se oprească din predicarea lui deoarece, de fiecare dată când se gândea la schimbarea mesajului, Cuvântul lui Dumnezeu de judecată i-ar fi ars în inimă ca un foc şi nu l-ar mai fi putut ţine în lăuntrul său nici un moment (Ieremia 20:9). Şi aşa a continuat să predice timp de 46 de ani judecata naţiunii lui Iuda. 11/ 152
12. Dacă Ieremia ar fi ascultat de vocea propriei sale raţiuni sau de sfatul altor predicatori care nu cunoşteau mintea lui Dumnezeu, el şi-ar fi modificat mesajul. Atunci ar fi fost mai echilibrat. Dar n-ar mai fi fost deloc prorocul lui Dumnezeu! Acum să luăm lucrarea unui proroc mai timpuriu, Osea. Mesajul lui a fost total diferit de cel al lui Ieremia. Mesajul lui Dumnezeu către Israel prin Osea era: „O, cât de mult te iubesc chiar dacă nu M-ai ascultat şi ai umblat departe de mine”. Dar Ieremia, care a trăit la 180 de ani după Osea, n-a căutat niciodată să imite lucrarea lui Osea. Aceşti proroci nu s-au imitat unul pe altul. Fiecare dintre ei a ştiut povara pe care Dumnezeu i-o dăduse. Un proroc al Noului Legământ de asemenea va vorbi întotdeauna despre ceea ce lipseşte într-o biserică şi va scoate în relief dezechilibrul. Va avea discernământ de la Dumnezeu cu privire la nevoia curentă a oamenilor cărora le slujeşte. Cea mai mare nevoie în biserica de astăzi este lucrarea profetică – prin care Duhul vorbeşte spunând: „Nu. Nu în direcţia aceea. În cealaltă direcţie.” Majoritatea predicatorilor îşi pregătesc predicile citind cărţi sau reviste (cum ar fi Comorile Ascunse/ Hidden Treasures) şi ascultând la înregistrări audio – cu scopul de a-şi impresiona ascultătorii. Sunt oricum atenţi să lase deoparte orice i-ar putea ofensa pe ascultători, deoarece ei caută onoare şi daruri. În orice caz, prorocii nu sunt aşa. Ei ascultă la Dumnezeu şi spun oamenilor exact ceea ce Dumnezeu doreşte să le spună. Şi, în felul acesta, un proroc poate predica pe marginea unei teme în mod repetat, până când dezechilibrul dintr-o biserică este corectat. Predicatorilor profesionişti însă le este teamă să predice chiar şi de două ori numai acelaşi mesaj, la aceeaşi congregaţie. Predicatorii pelerini trebuie chiar să-şi noteze (în minte sau în agendă) ce mesaj au predicat într-o anumită biserică, ca să nu facă greşeala de a predica acelaşi mesaj din nou, când o vizitează a doua oară – riscând altfel să-şi piardă onoarea de predicatori!! Ce nevoie disperată este în zilele noastre de proroci! O lucrare de învăţătură este diferită de o lucrare profetică. Învăţătorul este capabil să explice clar doctrinele Scripturii. În orice caz, nu e nevoie ca învăţătura lui să fie legată de o nevoie curentă a oamenilor cărora le slujeşte. O lucrare de învăţătură despre îndreptăţire, sau despre botezul în Duhul Sfânt, sau despre sfinţire, sau despre cea de-a doua venire a lui Hristos, va fi întotdeauna utilă în orice biserică! Dar, în ciuda acestei învăţături minunate, oamenii de acolo pot fi încă învinşi de păcat şi de descurajare. Lucrarea profetică este atunci ceea ce-i lipseşte unei asemenea biserici! Să ne gândim la un domeniu unde avem nevoie să fim echilibraţi: înţelegerea mesajului evangheliei. 12/ 152
13. În Efeseni, vedem limpede vestea bună pe care o predica Pavel. Bătrânilor bisericii din Efes, după ce a petrecut trei ani în mijlocul lor, Pavel le-a spus: „vă vestesc TOT planul lui Dumnezeu” (Faptele Apotolilor 20:27). Pavel a primit mesajul evangheliei direct din gura Domnului Însuşi – şi nu din auzite, din gura altor oameni, aşa cum noi toţi l-am primit (Galateni 1:11,12). El a spus că, dacă cineva vesteşte orice altă evanghelie decât cea pe care el o primise de la Domnul, un astfel de om va fi blestemat (Galateni 1:8,9). Aşa de grav este să predici orice altă evanghleie – sau să diluezi adevărul în vreun fel, sau să laşi deoparte ceva din el. Scrisoarea către Efeseni este divizată în două părţi – primele trei capitole formează prima parte a evangheliei, iar următaorele trei capitole formează a doua parte. Prima parte tratează ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. A doua parte tratează ceea ce noi trebuie să facem pentru Dumnezeu. Efeseni 4:1 începe cu: „Vă îndemn, deci, să umblaţi…….”. Cuvântul „deci” arată că ceea ce urmează în capitolele 4 până la 6 se bazează pe fundaţia aşezată de Duhul Sfânt în primele trei capitole. Pavel era un maestru zidar şi a scris Efeseni cu grijă, sub inspiraţia Duhului Sfânt. Putem spune că Efeseni 4 până la 6 este suprastructura – construită pe fundaţia Efeseni 1 până la 3. Dezechilibrul care se observă în multe grupuri din creştinismul de astăzi este că unele şi-au construit fundaţia primelor 3 capitole, dar nu au nici o suprastructură deasupra ei. Altele îşi construiesc suprastructura (ultimelor 3 capitole), dar fără fundaţie. Ambele grupuri sunt la fel de ridicole. Ceea ce se remarcă în primele trei capitole din Efeseni este că nu apare nici măcar o poruncă sau vreun îndemn în ele cu privire la ceea ce NOI trebuie să facem ca să-l facem pe plac lui Dumnezeu! Pe de altă parte, ele sunt pline de descrierea a ceea ce DUMNEZEU a făcut pentru noi. Dar observaţi că următoarele trei capitole din Efeseni sunt pline de îndemnuri cu privire la cum să-I fim pe plac lui Dumnezeu! Aceasta este o diferenţă care trebuie distinsă cu atenţie, dacă e să discernem între adevărurile de temelie şi adevărurile de suprastructură. Nu punem uşi şi ferestre la fundaţie! Nu! Ele sunt destinate pentru suprastructură. Dar suprastructura însăşi trebuie să fie construită pe fundaţie. Cu alte cuvinte, fiecare poruncă pe care o predicăm trebuie să fie în primul rând bine bazată pe ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi. Dacă nu suntem siguri înainte de toate de ceea ce Dumnezeu a făcut PENTRU noi şi ÎN noi, atunci ne vom trezi incapabili de păzirea poruncilor Lui. Vom intra atunci în aceeaşi robie în care au intrat sfinţii vechiului legământ când au încercat să respecte legile lui Dumnezeu şi au eşuat mereu. Aceasta este cauza datorită căreia mulţi creştini trăiesc o viaţă constantă de eşec şi descurajare şi simt că o viaţă de biruinţă este imposibilă pentru ei. 13/ 152
14. Este adevărat că o viaţă de biruinţă constantă este imposibilă dacă nu avem tot timpul sub noi fundaţia din Efeseni 1 la 3. Fundaţia nu este ceva ce aşezăm odată undeva şi apoi mergem şi zidim construcţia altundeva. Fiecare construcţie, nu numai că este zidită pe fundaţia ei, dar ea continuă să rămână tot timpul pe acea fundaţie. Dacă mai târziu sunt adăugate la construcţie etaje noi, acele etaje sunt clădite de asemenea având la bază aceeaşi fundaţie aşezată iniţial pentru construcţie. Atunci când credincioşii aşază o fundaţie într-un loc şi încep apoi să construiască suprastructura undeva în alt loc, Vocea Duhului Sfânt le va spune (dacă au urechi de auzit şi dacă nu sunt prejudiciaţi): „Nu, nu acolo. Construiţi aici, unde a fost aşezată fundaţia.” Pe de altă parte, acelora care au aşezat fundaţia şi apoi nu fac nimic altceva decât să o admire (la fiecare întâlnire de Duminică!!), Vocea Duhului Sfânt le va spune (iarăşi dacă au urechi să audă şi nu sunt prejudiciaţi): „Ce-ai de gând să faci acum? Eşti fericit doar cu fundaţia? Nu doreşti să zideşti casa?” Pentru aceia dintre noi care, mulţi ani la rând, n-am auzit de la amvon nimic în afară de îndemn după îndemn (bazat pe poruncile din Efeseni 4 la 6), ceea ce avem nevoie să auzim acum este puţin mai mult din adevărul regăsit în Efeseni 1 la 3, astfel încât să fim echilibraţi. Aceia care trec grăbiţi peste Efeseni 1 la 3, vor descoperi că, mai târziu, în viaţa lor, se vor confrunta cu probleme de insecuritate, depresie, frică, incertitudinea acceptării de către Dumnezeu, gelozie, spirit competitiv şi multe alte rele. Haideţi să ne punem trei întrebări şi să ne cercetăm prin acestea: • (1) Am simţit vreodată, când ne-am confruntat cu vreo problemă anume într-o zi, că Dumnezeu nu ne va ajuta în acea problemă pentru că nu ne- am rugat sau n-am citit din Biblie în dimineaţa acelei zile? • (2) Am simţit vreodată, când am avut un accident sau când ne-am confruntat cu o pierdere financiară, că acel lucru s-a întâmplat pentru că n-am petrecut timp singuri cu Dumnezeu în acea dimineaţă? • (3) Am simţit vreodată că, deoarece am petrecut timp mai îndelungat citind Biblia şi rugîndu-ne într-o anumită dimineaţă, Dumnezeu ne-a acceptat puţin mai mult în acea zi decât în alte zile? Dacă oricare dintre răspunsurile de mai sus sunt afirmative în cazul tău, atunci aceasta arată că tu n-ai fost întemeiat cum trebuie pe Efeseni 1 la 3. Nu ai înţeles încă temeiul pe baza căruia Dumnezeu te acceptă. Este imposibil să ducem o viaţă biruitoare, dacă nu suntem în mod ferm şi trainic întemeiaţi pe faptul acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu, pe temeiul a ceea ce Hristos a făcut pentru noi – şi nu pe baza a ceea ce am făcut noi. Este la fel de imposibil să fim biruitori dacă avem doar fundaţia şi niciodată nu acordăm atenţie poruncilor şi îndemnurilor găsite în Noul Testament. 14/ 152
15. Nu trebuie să facem niciuna din cele două greşeli. Fundaţia în Efeseni 1 la 3 „Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, CARE NE- A BINECUVÂNTAT cu orice binecuvântare duhovnicească (orice binecuvântare a Duhului Sfânt) în locurile cereşti, în Hristos” (Efeseni 1:3). Biblia începe cu cuvintele: „La început Dumnezeu…” (Geneza 1:1). Tot aşa începe şi adevărata evanghelie – cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi. Totuşi, o evanghelie umanistă va începe cu „La început omul….”. Va începe cu ce avem NOI de făcut, şi nu cu ceea ce DUMNEZEU a făcut deja pentru noi. De fapt, acesta este unul din modurile în care se distinge evanghelia adevărată de cea falsă. Toate cultele proclamă o evanghelie umanistă care slăveşte efortul uman, în care oamenii se pot lăuda cu ceea ce au realizat. Multe astfel de evanghelii sună foarte bine şi par să conducă oamenii către sfinţenie şi de aceea mulţi credincioşi sinceri sunt înşelaţi. Dar toate evangheliile de acest fel şi cei care le propovăduiesc intră sub blestemul pe care Pavel l-a proclamat în Galateni 1. Amintiţi-vă că adevărata evanghelie începe întotdeauna cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut pentru noi – iar nu cu ceea ce omul a făcut pentru Dumnezeu. De aceea Efeseni începe cu „Binecuvântat să fie DUMNEZEU CARE NE-A BINECUVÂNTAT…..”. Acesta este modul corect de a începe. Cu câte binecuvântări te-a binecuvântat Duhul Sfânt? Cu fiecare dintre ele. Nici măcar o binecuvântare n-a fost lăsată afară. Eşti un moştenitor al FIECĂREI binecuvântări a Duhului Sfânt din momentul în care te naşti din nou. Poate dura un timp până îţi însuşeşti toate acele binecuvântări. Dar nu uita că încă de la bun început eşti moştenitor al tuturor. „El ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Cu mult înainte ca universul să fi fost creat, Dumnezeu ne-a cunoscut pe fiecare dintre noi pe nume. Ştiai că Dumnezeu te-a cunoscut pe nume, cu milioane de ani în urmă? Această convingere în sine poate aduce o extraordinară siguranţă în viaţa noastră. „….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1:18). 15/ 152
16. Trebuie să fim înrădăcinaţi în această asigurare că Dumnezeu a primit o comoară atunci când El ne-a primit pe tine şi pe mine. Acesta este înţelesul versetului de mai sus. Ţefania 3:17 declară că Dumnezeu de bucură de noi cu strigăte de bucurie. Majoritatea credincioşilor trăiesc cu înţelegerea că Dumnezeu se uită întotdeauna la ei încruntat şi cu o atitudine care pare să spună: „Nu eşti suficient de bun. Poţi face mai bine.” Ei nu şi-L pot imagina niciodată pe Dumnezeu bucurându-se de ei cu strigăte de bucurie! Deşi acest lucru este tocmai ceea ce Biblia spune clar. „….şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale …….pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi” (Efeseni 1:18-20). Cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu nu a fost în creaţie, ci în învierea lui Hristos. Puterea învierii (mai mare decât puterea care a creat universul din nimic) este puterea disponibilă acum tuturor acelora dintre noi care credem. Totul este dependent de credinţă – şi credinţa vine auzindu-L pe Dumnezeu care ne vorbeşte prin Cuvântul Lui. De aceea e important să medităm la pasajele de tipul celui de mai sus – şi să nu trecem grăbiţi prin ele. Ceea ce citim în versetele 18 la 20 (de mai sus) este fie o minciună totală, fie un adevăr absolut. Dacă este o minciună, atunci orice altceva ne învaţă Noul Testament despre iertare şi îndreptăţire etc. trebuie să fie de asemenea fals. Pe de altă parte, dacă am văzut că acele alte învăţături au fost adevărate când am crezut, atunci cauza neexperimentării acestei puteri supranaturale a lui Dumnezeu în viaţa noastră este pentru că nu credem! Această putere este disponibilă tuturor celor „care CRED”. Isus ne-a învăţat să ne începem rugăciunile spunând: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Trebuie, mai întâi de toate, să fie clar în mintea noastră că vorbim, nu cu Directorul General al universului, ci cu Tatăl nostru – un Tată care ne iubeşte, Care este extrem de interesat de fiecare aspect al vieţii noastre şi Care este desăvârşit în înţelepciune şi atotputernic. Este uşor să gonim peste această parte a adresării faţă de Dumnezeu ca Tată, gândind-o neimportantă. Dar modul în care ne adresăm lui Dumnezeu este fundaţia tuturor rugăciunilor – credinţa într-un Tată Care cunoaşte fiecare nevoie a noastră. Isus a căutat să-Şi conducă ucenicii la o credinţă solidă în Dumnezeu ca Tată al lor. Primele trei capitole din Efeseni caută de asemenea să ne conducă la aceeaşi credinţă. Numai o asemenea credinţă poate aduce o siguranţă perfectă în viaţa noastră. Altminteri, vieţile noastre vor fi ca nişte ambarcaţiuni clătinate de furtună – clătinate de vânturile şi de valurile circumstanţelor şi de atacurile forţelor demonice. 16/ 152
17. Mulţi credincioşi sunt atât de nesiguri – perpetuu nesiguri dacă Dumnezeu se va îngriji de ei sau dacă nu cumva la jumătatea călătoriei lor pământeşti să-i alunge spunându-le: „M-am săturat de tine”. Şi aşa, încearcă întotdeauna să facă câte ceva ca să-L mulţumească pe Dumnezeu – poate oferind ceva mai mulţi bani pentru o lucrare creştină, sau postind, sau rugându-se etc. – ca să primească acceptarea Tatălui lor. O ilustrare va descrie probabil mai clar această condiţie. Să presupunem că aveai deja trei copii ai tăi (cu vârste între 10 şi 6 ani) şi apoi ai adoptat un băieţel de 8 ani de la un orfelinat. Cei trei copii ai tăi se simt perfect liberi în casa ta şi vor dormi liniştiţi noaptea şi vor fi întotdeauna perfect asiguraţi de dragostea ta. Dar acest băiat, care a venit nou în casa ta, se va simţi mereu nesigur. El se va întreba întotdeauna dacă el este acceptat în acelaşi fel ca şi ceilalţi. El nu va dormi liniştit noaptea. Nu contează cât de mult îl convingi tu, el încă are dubii referitoare la acceptarea lui ca şi egal al celorlalţi trei copii. Într-o zi, când va vărsa accidental un pahar cu lapte, se poate întreba dacă nu cumva va fi alungat din casă pentru aceasta. Va simţi că acceptarea lui de către tine va depinde de comportamentul său. Şi aşa, îşi va petrece toată viaţa încercând să câştige acceptarea ta. Aceasta este o imagine a condiţiei majorităţii credincioşilor în privinţa atitudinii lor faţă de Dumnezeu. Ei se sforţează tot timpul să fie acceptaţi – şi niciodată nu par să fie siguri că EI AU FOST DEJA ACCEPTAŢI ÎN HRISTOS! Efeseni 1 continuă să ne spună că, atunci când Dumnezeu L-a înviat din morţi pe Hristos, El I-a pus toate lucrurile sub picioare – şi atâta timp cât Hristos ne- a fost dat ca şi Cap al bisericii, toate lucrurile sunt de asemenea sub picioarele noastre! (Efeseni 1:21,22). De aceea putem trăi în această lume fără nicio frică – fie de oameni sau de Satan. Nu există niciun demon nicăieri în univers care să nu fi fost învins de Isus pe crucea de la Calvar. Când am întâlnit oameni posedaţi de demoni mi- am învins propria ispită de îndoială şi teamă de a-mi pune această simplă întrebare: „A fost acest demon învins de Isus la Calvar sau nu?” Răspunsul la aceasta este: „Da, el a fost învins” – de fiecare dată, fără excepţie. Atunci ştiu că am autoritate asupra acelui demon în Numele lui Isus. Acest lucru n-are nimic de-a face cu abilităţile sau darurile noastre. Are de-a face numai cu ceea ce Hristos a făcut la Calvar şi cu faptul că Hristos este acum Capul nostru. Satan nu ne poate atinge când suntem sub autoritatea lui Hristos. Efeseni capitolele 2 şi 3 amplifică mai departe ceea ce a fost menţionat în capitolul 1. Ne putem uita pe scurt la câteva versete de acolo. Dar puteţi medita pe îndelete la capitole în întregimea lor. În Efeseni 2:1-8, ni se spune că, pe când eram morţi în păcatele noastre, Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a salvat. 17/ 152
18. Un om mort nu poate face absolut nimic. Deci, aceasta înseamnă că, atunci când noi nu puteam face absolut nimic pentru noi înşine, Dumnezeu ne-a înviat şi ne-a salvat. Crezi acest lucru? Sau simţi că şi tu însuţi ai contribuit puţin ca să-L ajuţi pe Dumnezeu să te învieze din morţi?? Aceasta ar putea suna amuzant. Există însă mulţimi de credincioşi care simt că şi ei L-au ajutat puţin pe Dumnezeu pentru mântuirea lor!! Este evident că astfel de credincioşi nu simt că au fost morţi în păcate, ci poate doar bolnavi de păcate. Un om bolnav poate fi capabil să facă câte ceva. Dar un om mort nu poate face nimic. Ce ai fost tu – bolnav sau mort? Citeşte Efeseni 2 cu atenţie şi vei obţine răspunsul. Tu ai fost mort – absolut lipsit de viaţă şi mort! Aşa erai când Dumnezeu te-a înviat. Mântuirea noastră: • ”nu vine de la voi” • ”nu a fost prin fapte” • ”ca să nu se laude nimeni” (versetul 8). Dacă mântuirea noastră s-ar fi datorat măcar într-o foarte mică măsură faptelor noastre, am fi avut ceva cu care să ne fălim. Dar, pentru că toată a fost de la Dumnezeu, noi Îi dăm Lui TOATĂ gloria. Şi nici unul dintre noi nu se poate lăuda nici faţă de altul. Toţi cei care sunt mândri nu au înţeles învăţătura Efeseni 2. Ştiţi că nu există nici măcar un singur verset în Biblie care să spună că Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi din morţi? Peste tot se spune că Dumnezeu a fost Cel care L-a înviat. Dumnezeu a fost Cel care ne-a înviat şi pe noi. Chiar dacă am trăi o viaţă fără vină pe pământ, una în care am urmărit desăvârşirea ani la rândul, când vom sta înaintea Domnului, nu vom putea spune decât: „Doamne, sunt un păcătos care merită iadul veşnic. Dar Tu ai murit pentru mine. De aceea eu sunt salvat prin harul Tău gratuit. Nu am nimic cu ce să mă laud.” Numai acela care realizează acest fapt a înţeles cum trebuie doctrina mântuirii. În Efeseni 1:17,18, Pavel se rugase pentru creştinii din Efes să poată primi revelaţie de la Duhul Sfânt. La sfârşitul acestei prime jumătăţi a scrisorii către Efeseni, în capitolul 3:16, Pavel se roagă ca ei să poată primi putere de la Duhul Sfânt. Acestea sunt cele mai importante două nevoi ale noastre – revelaţie şi putere. Duhul Sfânt singur ni le poate da pe amândouă. Întrega viaţă creştină este dependentă de Duhul Sfânt. Mai întâi de toate, Duhul ne dă revelaţia asupra ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos. Apoi El ne dă puterea să 18/ 152
19. umblăm într-un mod demn de chemarea noastră, ascultând de tot ceea ce Domnul ne-a învăţat. Haideţi acum să ne uităm la un ultim aspect din Efeseni 3. În versetele 18 şi 19 vedem că noi putem experimenta lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea dragostei lui Hristos (sunt patru dimensiuni acolo şi acest lucru trece dincolo de cunoaşterea omenească!!) – numai împreună cu TOŢI sfinţii. Niciodată noi nu putem înţelege dragostea lui Hristos de unii singuri. Avem nevoie de ceilalţi membrii ai Trupului lui Hristos. Şi, în plus, avem nevoie de TOŢI membrii Trupului lui Hristos, nu doar de aceia din propriul nostru grupuleţ. De aceea inimile noastre ar trebui să fie întotdeauna deschise TUTUROR credincioşilor, chiar şi faţă de cei care nu sunt de acord cu noi, şi chiar şi faţă de cei pe care îi considerăm puţin extremişti. Probabil că nu vom putea lucra cu toţi şi cu siguranţă că nici nu-i vom putea întâlni pe toţi pe această lume. Dar inimile noastre ar trebui să fie deschise faţă de toţi copiii lui Dumnezeu. Inimile noastre trebuie să aibă loc pentru toţi fraţii şi surorile, pentru că Dumnezeu are copii – atât barbari, cât şi culţi. Iată de ce e necesar să fim deschişi să citim scrierile TUTUROR oamenilor evlavioşi – şi nu doar lucrările autorilor noştri preferaţi. Permiteţi-mi să vă avertizez dinainte că în viaţa mea am găsit foarte, foarte puţini credincioşi care să aibă o inimă aşa de deschisă. Dar aceia sunt cei câţiva care sunt cu adevărat sănătoşi spiritual. Restul continuă cu atitudinile sărace, sectante şi trăiesc şi mor ca farisei, pierzând bogăţia care ar fi putut fi a lor, dacă ar fi fost suficienţi de smeriţi ca să-i accepte pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a primit. Să medităm cu atenţie atunci la primele trei capitole din Efeseni şi să cerem Duhului Sfânt să ne dea revelaţie asupra acestor adevăruri glorioase pe care tocmai le-am analizat. O dată ce ai revelaţie vei fi pregătit să ceri Duhului puterea de a trăi o viaţă biruitoare, plină de curăţie, smerenie şi dragoste. Atunci vom putea renunţa la TOATE cuvintele nesănătoase ale vorbirii noastre, la TOATĂ mânia şi la TOATĂ amărăciunea din inimile noastre (Efeseni 4:29,31). Atunci soţiile se vor putea supune soţilor lor, ca biserica lui Hristos, şi soţii vor putea să-şi iubească soţiile cum Hristos şi-a iubit biserica (Efeseni 5:22,25). Atunci vom putea să-l învingem mereu pe Satan (Efeseni 6:11-13). Şi atunci vom avea puterea să „urmăm exemplul lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1). Dumnezeu poate să facă în noi nespus mai mult decât cerem sau gândim. A Lui să fie toată slava (Efeseni 3:20,21). 19/ 152
20. CAPITOLUL 3 APUCÂND STRÂNS VIAŢA CREŞTINĂ Dumnezeu ne-a dat cinci degete la fiecare mână. Cu acestea, putem apuca strâns lucrurile. Ai putea ţine un pahar cu două degete, dar strânsoarea n-ar fi la fel de fermă ca atunci când îl apuci cu cinci degete. În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a dat cinci daruri prin care putem apuca strâns viaţa creştină. Când are loc căderea, aceasta se întâmplă deoarece credincioşii slăbesc strânsoarea în unul sau mai multe din cele 5 domenii. La început de an, să ne hotărâm să nu mai cădem deloc, ci să înaintăm – să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să umblăm în părtăşie cu El şi cu fraţii noştri credincioşi şi să fim mai disponibili pentru El şi pentru slujirea Lui în anul care vine, decât am fost vreodată înainte. (1) Sângele lui Hristos Iertarea păcatelor noastre trecute este prima şi, în acelaşi timp, cea mai constantă nevoie a noastră. Dumnezeu n-ar fi putut şterge vina păcatelor noastre printr-un alt mod decât prin plata întregii pedepse pentru ele. „Şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evrei.9:22). Când Hristos Şi-a vărsat sângele pe crucea Calvarului, el a cumpărat iertarea fiecărui păcat comis vreodată de cineva. Dar acea iertare devine a noastră numai când o primim. Prin sângele lui Hristos avem acum iertarea tuturor păcatelor noastre, dacă ne întoarcem sincer de la păcatele noastre (ne pocăim), credem în El şi primim iertarea pe care El o oferă. Sângele lui Hristos, de asemenea, ne îndreptăţeşte (Romani 5:9). Aceasta înseamnă mai mult decât a fi iertat. Înseamnă a fi declarat neprihănit, ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă. „Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor” (Evrei 8:12). Ceea ce înseamnă că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată. Acesta este înţelesul lui a fi îndreptăţit. Astfel este puterea sângelui lui Hristos. Mulţi credincioşi trăiesc într-o condamnare perpetuă privind viaţa lor trecută, deoarece Satan a ascuns de la ei faptul că Dumnezeu i-a îndreptăţit prin sângele lui Hristos. Prin sângele lui Hristos suntem răscumpăraţi (1 Petru 1:18). Ceea ce înseamnă că am fost cumpăraţi de la piaţa de sclavi ai păcatului. Sângele lui Hristos vărsat la Calvar a fost preţul răscumpărării pe care El l-a plătit ca să împlinească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu, astfel încât să putem fi liberi şi să nu mai rămânem sclavi niciun moment. Suntem născuţi să fim liberi. De acum nu mai e nevoie să fim robii lui Satan, ai oamenilor, ai condamnării, ai vinei sau fricii de păcat. Prin sângele lui Hristos, suntem de asemenea aduşi în prezenţa lui Dumnezeu (Efeseni.2:13). Dumnezeu locuieşte într-o lumină de care niciun om nu se poate apropia. Singura cale de a veni în prezenţa Lui este prin sânge – până la 20/ 152
21. sfârşitul vieţii noastre. Oricât de sfinţi am deveni, accesul nostru în prezenţa lui Dumnezeu se va face întotdeauna prin sângele lui Hristos. Mulţi credincioşi tind să uite aceasta, o dată ce devin biruitori asupra păcatului conştient, sfârşind ca farisei. Prin sângele vărsat pe crucea Calvarului, Hristos a făcut pace cu Dumnezeu (Coloseni 1:20). Acum Dumnezeu nu este un Inamic al nostru. Acesta este un fapt care trebuie ferm înrădăcinat în mintea noastră. Mulţi credincioşi trăiesc cu sentimentul că Dumnezeu este mereu nemulţumit de ei şi se încruntă întotdeauna aspru la ei. Aceasta este minciuna lui Satan menită să aducă credincioşii într-o stare de condamnare şi să le împiedice creşterea spirituală. Sângele lui Hristos ne curăţă, de asemenea, în mod continuu de tot păcatul, când umblăm în lumină (1 Ioan 1:7). A umbla în lumină înseamnă a umbla biruitori asupra tot păcatului conştient. Dar chiar când trăim victorioşi asupra păcatului conştient, există destul păcat inconştient în noi toţi. De acea Ioan continuă spunând: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri” (versetul 8). Nu pentru că avem o fire pământească ajungem să păcătuim inconştient, ci pentru că am trăit în egoism conştient pentru mulţi ani, atât înainte, cât şi după convertirea noastră. Isus a avut aceeaşi fire ca şi noi. Dar pentru că El n- a trăit în egoism niciodată, El nu a păcătuit nici măcar o dată în mod inconştient. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3:5). Păcatele noastre inconştiente (care constituie probabil aproximativ 90% din totalul păcatelor noastre iniţiale) sunt continuu curăţite de sângele lui Hristos, astfel încât să putem avea părtăşie constantă, neîntreruptă cu Tatăl. Prin sângele lui Hristos, noi îl biruim totodată pe Satan şi acuzaţiile lui (Apocalipsa 12:11). Constant, Satan ne acuză faţă de Dumnezeu, faţă de alţi oameni şi faţă de noi înşine. Dar putem birui acuzaţiile lui prin mărturisirea („cuvântul mărturisirii noastre”) că am fost iertaţi, îndreptăţiţi, răscumpăraţi, aduşi aproape de Dumnezeu, împăcaţi cu Dumnezeu şi curăţiţi prin sângele lui Hristos. Satan nu mai poate avea putere deloc asupra noastră. Avem nevoie de sângele lui Hristos să ne curăţească ZILNIC, căci noi toţi păcătuim zilnic în mod inconştient, şi mulţi credincioşi păcătuiesc totodată în mod conştient. (2) Duhul Sfânt Este imposibil să trăim o viaţă creştină biruitoare sau să-I slujim lui Dumnezeu eficient, dacă nu suntem umpluţi cu Duhul Sfânt. Iertarea de păcate şi Duhul Sfânt sunt două daruri pe care Dumnezeu le oferă tuturor păcătoşilor pocăiţi, DE ÎNDATĂ CE ei se întorc la El. 21/ 152
22. Nimeni care se întoarce la Domnul şi primeşte iertarea de păcate nu trebuie să mai aştepte nici măcar o zi înainte să primească Duhul Sfânt. Aşa era în primele zile ale creştinismului. În acele zile, de îndată ce oamenii se pocăiau şi credeau, erau botezaţi în apă şi apoi, neîntârziat, primeau Duhul Sfânt. Aceasta era parte din experienţa lor iniţială. Dar în zilele noastre, întâlnim credincioşi care aşteaptă ani de zile înainte să fie botezaţi în apă şi apoi aşteaptă şi mai mulţi ani înainte să primească Duhul Sfânt. Ceea ce fiecare credincios are nevoie să ştie este că nu e necesară nicio calificare în plus ca să primească Duhul Sfânt, alta decât ceea ce se cere pentru iertarea de păcate – şi anume, pocăinţa de păcate şi credinţa în Domnul Isus Hristos. Tocmai datorită ignorării acestui fapt mulţi, mulţi credincioşi nu sunt botezaţi în Duhul Sfânt. Dacă măcar ar fi ştiut adevărul, ei n-ar mai fi fost înşelaţi niciun moment de Satan. A încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti Duhul Sfânt este la fel de nebunesc cu a încerca să fii suficient de vrednic ca să primeşti iertarea de păcate. Plinătatea Duhului Sfânt aduce plinătatea roadei Duhului în viaţa noastră – plinătate de dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine (Galateni 5:23). În al doilea rând, el ne va echipa ca să fim martori puternici ai lui Hristos şi membrii eficienţi ai Trupului lui de pe pământ. Ungerea Duhului Sfânt este condiţia esenţială ca să fii un membru eficient al Trupului lui Hristos. Fără aceasta, oricât de sfântă ar putea fi viaţa noastră, vom fi limitaţi în ce priveşte utilitatea noastră pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea lui pe pământ. Deşi Isus a trăit o viaţă sfântă timp de 30 de ani, El tot a avut nevoie să fie uns cu Duhul Sfânt, înainte să poată avea darurile supranaturale necesare să-Şi împlinească lucrarea. Dumnezeu doreşte să ne echipeze în acelaşi fel şi astăzi, astfel încât să putem duce mai departe acea lucrare, ca Trup al lui Hristos pe pământ. Aceia care, fie dispreţuiesc, fie nu cred în aceste daruri supranaturale, bineînţeles că nu le vor avea. Prin urmare şi slujirea lor pentru Domnul va fi limitată. Avem nevoie să fim umpluţi cu Duh Sfânt ZILNIC, căci aceasta nu este o experienţă o-dată-pentru-totdeauna care ne suplineşte nevoia noastră pentru totdeauna. (3) Cuvântul lui Dumnezeu Încă de la primul paragraf al Scripturii, vedem Duhul Sfânt lucrând împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu vorbit şi cugetarea Duhului Sfânt (Geneza 1:3) au născut frumuseţe şi ordine din haos. Acesta este modul în care Dumnezeu poate aduce frumuseţe şi ordine şi în viaţa noastră. 22/ 152
23. Puterea Duhului Sfânt cunoscută practic, fără călăuzirea Cuvântului scris, ar lăsa omul ca pe un motor cu abur, plin de abur, dar fără nicio şină pe care să circule. Invers, cunoaşterea Cuvântului scris, fără ungerea şi puterea Duhului Sfânt, îl va face pe om asemenea unui motor oprit pe nişte şine foarte bine aşezate, dar căruia îi lipseşte aburul ca să înainteze. Cuvântul lui Dumnezeu este mijlocul prin care înţelegem mintea lui Dumnezeu. Supunându-ne lui, putem avea minţile reînnoite ca să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să privim la lucrurile din jur din punctul de vedere al lui Dumnezeu (Coloseni 1:9). Este imposibil să creştem spiritual fără să permitem Cuvântului lui Dumnezeu să ne reînnoiască mintea. Mulţi nu cunosc voia lui Dumnezeu în diferite situaţii doar pentru că nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Există un răspuns în Cuvântul lui Dumnezeu pentru fiecare problemă în parte cu care ajungem vreodată să ne confruntăm în viaţă – numai dacă ştim unde să-l găsim. Cât de săraci sunt acei credincioşi care nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este de asemenea un revelator al condiţiei noastre spirituale interioare (Evrei.4:12). Este ca un scanner care desoperă tot ce este în lăuntrul inimii noastre. Acela care nu meditează regulat la Cuvântul lui Dumnezeu va rămâne totdeauna ignorant şi auto–înşelat cu privire la starea lui adevărată. Când vine vorba de lupta spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu este arma noastră împotriva lui Satan. Isus l-a biruit pe Satan doar citându-i Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:1-10). Aceasta este sabia cu care Duşmanul este alungat. Când Cuvântul lui Dumnezeu locuieşte într-o persoană, acea persoană devine tare în biruirea tuturor maşinaţiunilor lui Satan (1 Ioan 2:14). Avem nevoie să auzim Cuvântul lui Dumnezeu vorbindu-ne ZILNIC, dacă e să primim lumină asupra nouă înşine, să fim biruitori şi să creştem spiritual. (4) Calea Crucii Isus, ca Înainte Mergătorul nostru (Unul Care a alergat aceeaşi cursă înaintea noastră), a deschis o cale pentru noi ca să intrăm în prezenţa Tatălui şi să locuim acolo tot timpul. Această cale se numeşte „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10:20). Pavel vorbeşte despre ea spunând: „purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Odată, el a spus, ca şi mărturie personală, că a fost răstignit cu Hristos şi că cel care mai trăia nu mai era el. Hristos era Acela care trăia acum în el, deoarece el însuşi murise la Calvar. Acesta a fost secretul vieţii lui uimitoare şi a rodniciei lui faţă de Dumnezeu. Isus a mers întotdeauna pe calea crucii – calea morţii Sinelui. EL NICIODATĂ nu Şi-a plăcut Lui Însuşi nici măcar o dată (Romani 15:4). A-ţi plăcea ţie însuţi este esenţa a tot păcatul. A te lepăda de sine este esenţa sfinţeniei. 23/ 152
24. Odată, Isus a spus că nimeni nu va putea să-L urmeze dacă nu se hotărăşte să se lepde de sine ZILNIC şi să moară faţă de sine ZILNIC (Luca 9:23). Este clar. E imposibil să-L urmăm pe Isus dacă nu ne lepădăm de noi înşine zilnic. Putem fi spălaţi în sângele lui Hristos, putem primi Duhul Sfânt şi putem avea o cunoaştere aprofundată a Cuvântului. Dar dacă nu murim faţă de noi înşine zilnic, nu-L putem urma pe Domnul Isus. Este un lucru sigur. Isus a vorbit la un moment dat despre aceia care caută să pună petic nou la o haină veche. Acest lucru, a precizat El, ar rupe haina. Ceea ce trebuie să facă acei oameni este să scape de haina veche şi să obţină una nouă. Într-o altă parabolă, El a vorbit despre pomul care trebuie făcut bun, dacă dorim ca fructele lui să fie bune. Doar înlăturarea fructelor rele nu este de niciun folos. Toate aceste parabole au, în esenţă, următoarea lecţie: Omul cel vechi nu poate fi îmbunătăţit. El a fost răstignit de Dumnezeu (Romani 6:6). Acum trebuie să fim de acord cu judecata lui Dumnezeu asupra lui, să ne dezbrăcăm de el şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou. Calea crucii este calea progresului spiritual. Dacă nu biruieşti păcate ca mânia, iritarea, nerăbdarea, gândirea pofticioasă, necinstea, gelozia, răutatea, amărăciunea şi iubirea de bani etc., răspunsul se află aici: Tu ai evitat calea crucii. Un om mort nu-şi apără drepturile. El nu ripostează. Nu-i pasă de reputaţie. Nu se va răzbuna. Nu poate urî pe nimeni şi nici nu poate ţine amărăciune împotriva cuiva. Iată ce înseamnă să mori faţă de Sine. Această cale a crucii, ca toate celelalte pregătiri (menţionate mai sus) pe care Dumnezeu le-a făcut pentru creşterea noastră spirituală, constituie ceva ce avem nevoie ZILNIC, dacă e să facem un progres spiritual. (5) Trupul lui Hristos Sub Noul Legământ, Dumnezeu n-a intenţionat să fim creştini singuri, care trăiesc pentru ei înşişi – chiar dacă trăim în biruinţă asupra păcatului. Voia lui Dumnezeu e să existe un Trup de ucenici ai lui Isus care să manifeste împreună slava Lui. Există o diferenţă între un Trup şi o congregaţie. O congregaţie nu este mai bună decât un club secular. Clubul poate fi un club bun unde oamenii se îngrijesc unii de alţii şi se ajută reciproc. Dar un Trup este mai mult decât atât. În Trupul lui Hristos, fiecare membru este, înainte de toate, conectat lăuntric la Cap şi apoi conectat lăuntric şi inseparabil cu alţi membrii. Aceşti membrii trebuie să crească în unitate, până când unitatea lor este ca unitatea Tatălui şi a Fiului (Ioan 17:21-23). Satan se opune zidirii unui asemenea Trup oriunde pe pământ, căci el ştie că un astfel de Trup îl poate învinge, îl poate pune pe fugă, şi îi poate distruge 24/ 152
25. împărăţia. Isus a spus că biserica este aceea împotriva căreia porţile Iadului nu pot stăpâni (Matei 16:18). Porţile Iadului pot domina asupra unui individ creştin singur. Dar ele nu pot domnia asupra bisericii. De aceea atacurile lui Satan asupra unităţii spirituale dintre credincioşi sunt mult mai puternice decât atacurile împotriva purităţii. Când doi ucenici ai lui Isus sunt puternic uniţi într-o identitate a minţii şi a duhului, orice vor cere li se va da, căci în doi asemenea ucenici se regăseşte expresia Trupului lui Hristos (Matei 18:18-20). În părtăşie cu alţi credincioşi ne vom descoperi egoismul şi totala stricăciune a firii noastre pământeşti mult mai repede şi mai profund decât dacă am trăi singuri. Numai prin părtăşia cu alţii care au o fire pământească, colţurile noastre ascuţite pot fi şlefuite. Mulţi credincioşi doar înşiră teorii despre biserică şi despre Trupul lui Hristos. Dar trebuie să fim dintre aceia care caută realitatea. Există destule teorii despre biserică în creştinism. Nu e nevoie ca noi să mai adăugăm acestui număr încă o teorie sau doctrină despre Trupul lui Hristos. Haideţi să demonstrăm realitatea Trupului în relaţiile noastre reciproce din biserica locală şi să demonstrăm astfel lumii şi lui Satan că Trupul lui Hristos este o realitate pe pământ. Primind toate darurile lui Dumnezeu Putem face multe lucruri cu un deget, mai multe cu două degete, şi mai multe cu trei degete şi foarte multe cu patru degete. Dar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, ne-a creat cu cinci degete – cu un anumit scop. Când ne gândim la degetele mânilor noastre, nu am fi niciodată mulţumiţi doar cu minimumul de două degete. De ce atunci ar trebui să fim mulţumiţi cu minimum în viaţa creştină? Să ne folosim de TOATE darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să apucăm strâns viaţa creştină. 25/ 152
26. CAPITOLUL 4 SCHIMBUL ÎNTREIT DE LA CRUCE Tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi este prin har prin credinţă (Efeseni 2:8). Harul este mâna lui Dumnezeu care coboară din cer oferindu-ne fiecare binecuvântare spirituală din locurile cereşti, în Hristos (Efeseni 1:3). Credinţa este mâna noastră întinzându-se în sus şi luând acele binecuvântări din mâna lui Dumnezeu. Există cel puţin patru cauze datorită cărora credincioşii rămân învinşi şi săraci când Dumnezeu îi cheamă să fie biruitori şi bogaţi spiritual: • (1) Nu cunosc binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă în Hristos. • (2) Deşi au aflat despre ele, ei nu I le cer lui Dumnezeu. • (3) Deşi le cer, le cer în necredinţă. • (4) Deşi cer în credinţă, ei cer din motive egoiste (Ioan 8:32);Romani 10:14;Iacov 4:2; Ioan 16:24; Matei 13:58; Iacov 1:7; 4:3). Biblia începe cu cuvintele, „La început Dumnezeu….” (Geneza 1:1). Aceasta este caracteristica principală a oricărei lucrări care este cu adevărat Divină: Ea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. Pe de altă parte, activitatea omenească – chiar dacă se numeşte „activitate creştină” – îşi are originea în mintea omului. Isus a spus: „Orice răsad pe care nu L-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină” (Matei 15:13). Răsadul (ideea, activitatea, slujirea etc.) în sine poate fi un răsad bun. Dar acest lucru nu face nicio diferenţă. Dacă nu a fost răsădit de Dumnezeu, va fi smuls şi ars într-o zi. Există multe lucruri bune în creştinismul de astăzi care nu au originat în Dumnezeu. Dar, în ziua în care Dumnezeu va clătina cerurile şi pământul, toate acele lucruri bune vor fi distruse de Dumnezeu Însuşi. Numai ceea ce nu se poate clătina – ceea ce originează în Dumnezeu – va rămâne în acea zi (Evrei 12:26-28). Există un imbold eroic în firea omului să facă lucruri pentru Dumnezeu. Toate religiile false înfloresc prin alimentarea acestui imbold. El îl face pe om să se simtă mare şi important când simte că a făcut ceva pentru Dumnezeu – fie că a construit un templu, a dat bani săracilor, a făcut dreptate, a predicat sau a făcut bine. Totuşi, în adevăratul creştinism totul începe cu Dumnezeu. „În Hristos” Mântuirea noastră a început în mintea lui Dumnezeu. El a fost Cel Care „ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1:4). Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4:19). În Efeseni, înainte de toate, Pavel descrie tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi (Capitolele 1 la 3). Numai după aceea 26/ 152
27. trece la descrierea a ceea ce trebuie să facem noi pentru Dumnezeu (Capitolele 4 la 6). În cercurile evanghelice, expresia „a-L primi pe Hristos” este folosită foarte uzual. Deşi Noul Testament vorbeşte într-adevăr despre „Hristos ÎN noi” (Coloseni 1:27; Efeseni 3:17), el vorbeşte mult mai mult despre EXISTENŢA NOASTRĂ ÎN HRISTOS. Primirea lui Hristos este ceea ce facem NOI, în timp ce plasarea noastră în Hristos este ceea ce DUMNEZEU face. Nu este deci surprinzător că o teologie centrată pe om va pune un accent mult mai mare pe ceea ce noi facem, decât pe ceea ce Dumnezeu face. Dacă dorim ca viaţa noastră creştină să fie puternică, trebuie mai întâi de toate să fim înrădăcinaţi şi clădiţi pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi ÎN HRISTOS. Pentru a ilustra ce înseamnă să fii „în Hristos”, să ne gândim la o foaie de hârtie pusă într-o carte. Dacă acea carte este trimisă prin poştă la Bombay, atunci şi foaia de hârtie din ea merge de asemenea la Bombay. În mod similar, fiindcă noi am fost puşi în Hristos înaintea întemeierii lumii, când Hristos a fost răstignit pe dealul Calvarului, şi noi am fost răstigniţi în El. Când El a fost îngropat, şi noi am fost îngropaţi. Şi când El a fost înviat, noi am fost înviaţi în El. Când El S-a înălţat, noi ne-am înălţat în El. Şi unde este El acum, şi noi suntem – ÎN EL. Numai dacă credem acest adevăr al Cuvântului lui Dumnezeu, îl putem şi trăi – altfel nu. „Facă-ţi-se după credinţa ta” este o lege a lui Dumnezeu. Esta ca şi cum Dumnezeu a pus un milion de RON în contul nostru bancar şi apoi ne-a dat cecuri în alb semnate cu Numele lui Isus pe ele (2 Corinteni 1:20). Tot ce avem de făcut acum este să completăm suma şi să mergem la bancă să ne revendicăm moştenirea – în Numele lui Isus. Vestea bună a evangheliei se centrează în primul rând în jurul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Domnul nostru Isus Hristos. Datorită a ceea ce Hristos a făcut pentru noi, chiar acum putem avea o mostră de cer în inima noastră. Cerul este un loc de pace perfectă şi de bucurie desăvârşită. În cer, nimeni nu e vreodată descurajat sau deprimat, acru sau furios. Nimeni nu este fricos, pentru că nu există vreo problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Mesajul evangheliei este că noi putem intra chiar acum în acea viaţă cerească. De ce este cerul un loc aşa de minunat? În esenţă, pentru că în cer nimeni nu face voia sa. Toată lumea face voia lui Dumnezeu. De aceea Isus ne-a învăţat să ne rugăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri!… facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Când aceasta este rugăciunea noastră sinceră, atunci atmosfera cerului va invada şi fiecare colţişor al inimii noastre. 27/ 152
28. Aceia care se roagă această rugăciune vor căuta stăruitor să găsească voia lui Dumnezeu – ca soţ sau ca soţie, ca tată sau ca mamă, ca frate sau ca soră într- o biserică. Şi vor dori să facă voia lui Dumnezeu în întregime. Pentru asemenea credincioşi, voia lui Dumnezeu nu va fi o povară, ci o bucurie şi o delectare. Niciodată nu vor fi deprimaţi sau descurajaţi sau fricoşi, căci ei ştiu că nu se pot confrunta cu nicio problemă pe care Dumnezeu să n-o poată rezolva. Când Isus a spus: „căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 6:38), El spunea de fapt că a venit să aducă pe pământ atmosfera cerului. Şi de-a lungul întregii Sale vieţi, El a demonstrat ce a însemnat să trăiască având viaţa condusă de atmosfera cerului. Oriunde mergea Isus, El era o binecuvântare pentru ceilalţi. Aceasta este viaţa pe care El doreşte să ne-o dea acum şi nouă. Dar ca să intrăm în această viaţă, noi trebuie să înţelegem mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos pe cruce. Viaţa noastră este ca o construcţie. Fundaţia este ceea ce Dumnezeu face pentru noi, iar suprastructura este ceea ce facem noi pentru Dumnezeu. Nicio construcţie nu poate fi trainică fără o fundaţie solidă. Aici se află cauza eşecului din viaţa multor creştini: Fără să fi înţeles mai întâi ce a făcut Dumnezeu pentru ei în Hristos, au plecat să caute să facă lucruri pentru Dumnezeu. Întotdeauna rezultatul final este depresia şi frustrarea. Biblia ne învaţă că Isus a stat în locul nostru pe cruce. El a făcut un schimb de locuri cu noi. Sunt trei domenii în care a avut loc această schimbare de locuri. Când acceptăm cu credinţă acest schimb, putem deveni ceea ce Dumnezeu doreşte ca noi să devenim în aceste trei domenii: (1) Isus a devenit păcat ca să ne facă pe noi drepţi „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Hristos a devenit păcat pentru noi, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu ÎN EL: Aceasta este îndreptăţirea şi este un dar gratuit al lui Dumnezeu pentru cei care sunt suficient de smeriţi ca să recunoască că nu pot deveni niciodată suficient de drepţi ca să răspundă standardelor sfinte ale lui Dumnezeu. Doar prin har suntem îndreptăţiţi şi, aşa cum spune Biblia, „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6). Aceia care caută să devină drepţi înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrărilor lor bune (dând morţii firea păcătoasă etc.) vor eşua aşa cum a eşuat Israel (Citiţi Romani 9:31,32 şi 10:3 cu atenţie). Numai aceia care caută să fie îndreptăţiţi prin credinţă vor obţine dreptatea lui Dumnezeu (Romani 9:30). Mulţi credincioşi, în zelul lor de a obţine biruinţa asupra păcatului, fac un salt lung de la Romani 3:23 („căci toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”), la Romani 6:14 („Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră”), 28/ 152
29. sărind peste procesul îndreptăţirii prin credinţă descris în Romani 3:24 până la 5:21. În consecinţă, ei devin farisei. Două dovezi clare ale fariseismului lor sunt mândria faţă de propria „sfinţenie” şi dispreţul pe care-l afişează faţă de alţii pe care-i consideră că n-ar fi atât de „sfinţi” pe cât sunt ei!! Isus nu a purtat doar pedeapsa pentru păcatele noastre. El A DEVENIT realmente PĂCAT. Noi nu putem înţelege pe deplin ce experienţă îngrozitoare a fost aceasta pentru Domnul nostru, deoarece noi am devenit la fel de familiari cu păcatul cum este un porc care mănâncă lături. Ca să înţelegem cât de cât repulsia pe care a avut-o Isus faţă de păcat, să luăm două ilustraţii: Să ne gândim mai întâi ce ar însemna să sărim într-o fosă septică plină de excremente umane şi să rămânem acolo. Sau gândeşte-te ce ar însemna să primeşti voluntar o boală groaznică, incurabilă care-ţi acoperă tot corpul cu cangrene din cap până în picioare. Chiar şi aceste ilustraţii sunt imperfecte şi ne pot oferi doar o vagă imagine a adâncimii dragostei lui Hristos pentru noi, care L-a făcut să aleagă în mod voluntar să devină ceea ce El a urât, ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu în El. Numai când Îl vom vedea pe Isus faţă în faţă vom putea înţelege pe deplin cât L-a costat ca să ne salveze. Dar chiar şi acum ar trebui să fim capabili să înţelegem ceva din grozăvia păcatului şi să învăţăm să-l urâm – când vedem că păcatul nostru a fost cel care l-a răstignit pe Hristos. În esenţă, sunt două temeiuri pe baza cărora Satan caută în mod constant să ne acuze: (1) Păcatele noastre trecute; şi (2) Starea noastră prezentă. Astfel, el ne jefuieşte de încrederea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a pregătit în evanghelie şi soluţia la ambele aceste probleme. Ca să rezolve problema păcatelor noastre trecute, Dumnezeu „ne îndreptăţeşte prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Sângele lui Hristos ne curăţeşte atât de profund de trecutul nostru, încât Dumnezeu ne promite că nici măcar nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu-Şi mai aminteşte niciunul din păcatele noastre trecute, atunci putem spune cu adevărat că El se uită la noi ca şi când n-am fi păcătuit niciodată în întreaga noastră viaţă!! Diavolul va încerca tot posibilul să te împiedice să crezi acest adevăr. Dacă tu crezi minciuna lui Satan, vei trăi totdeauna în condamnare şi nu vei avea niciodată îndrăzneala să vii înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă te împotriveşti lui Satan, „prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii tale” cu privire la fiinţa ta curăţită în sângele lui Isus, poţi fi un biruitor (Apocalipsa 12:11). Ca să rezolve problema stării noastre prezente, Dumnezeu ne pune în Hristos. Nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească. Chiar dacă dăm morţii firea pământească sute de ani, tot incapabili am fi să stăm înaintea lui Dumnezeu. Din această cauză Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să intre, prin perdea, în Locul Preasfânt al cortului unde locuia El. Acea perdea simboliza carnea care îl împiedica pe om să vină înaintea feţei lui Dumnezeu (Evrei 10:20). 29/ 152
30. Dreptatea lui Dumnezeu este aşa de sus, chiar şi faţă de dreptatea celui mai sfânt om de pe pământ, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ (Isaia 55:8,9). Chiar îngerii fără păcat nu pot privi Faţa lui Dumnezeu, fiind nevoiţi să-şi acopere feţele înaintea Lui (Isaia 6:2,3). Numai Hristos poate privi Faţa Tatălui. Şi de aceea Dumnezeu ne pune în Hristos ca să putem veni înaintea Lui fără nicio teamă – deoarece noi suntem în Hristos. Dumnezeu ne îndreptăţeşte punându-ne în Hristos şi acceptându-ne ca fiind tot atât de drepţi ca Hristos Însuşi. Putem să ne bucurăm acum de această acceptare perfectă înaintea lui Dumnezeu, pentru că am devenit dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Predicarea „oricărei alte evanghelii” care învaţă acceptarea înaintea lui Dumnezeu pe baza lucrării Legii va aduce blestemul lui Dumnezeu asupra unui astfel de predicator (Galateni 1:8). Numai după ce ne îndreptăţeşte în mod desăvârşit, Dumnezeu ne conduce la sfinţire – o viaţă de biruinţă asupra păcatului şi de părtăşie cu natura Lui. (2) Isus a devenit sărac ca să ne îmbogăţească pe noi „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Corinteni 8:9). Hristos a devenit sărac pentru noi, ca noi să putem deveni bogaţi ÎN EL. Sărăcia şi bogăţia de care se vorbeşte în acest verset ar putea fi luate în sens spiritual. Dar contextul în care apare versetul arată că Duhul Sfânt vorbeşte în acelaşi timp şi despre sărăcia şi bogăţia materială. Ce înseamnă „să fii bogat”? Nu înseamnă să avem o grămadă de bani şi de avuţii, ci înseamnă mai degrabă să avem suficient ca să ne satisfacem propriile nevoi şi puţin în plus cu care să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm şi pe alţii. A fi bogat e descris în Apocalipsa 3:17 ca „neducând lipsă de nimic”. Iată cum este Dumnezeu bogat. Dumnezeu nu are argint, sau aur, sau un cont bancar, nici măcar un portofel. Însă El nu are nevoie de nimic. Isus n-a fost sărac când era pe pământ pentru că El nu „ducea lipsă de nimic”. Odată a putut chiar să asigure hrana pentru aproximativ 10.000 de oameni – 5000 de bărbaţi plus femei şi copii (Matei 14:21). Numai un om bogat putea face acest lucru! El avea suficienţi bani să-Şi plătească impozitele (Matei 17:27). Niciodată n-a trebuit să împrumute bani de la nimeni în nicio situaţie. Şi El avea suficienţi bani să dea săracilor (Ioan 13:29). Isus a spus odată că „pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Matei 26:11). Acolo El S-a pus în contrast pe Sine Însuşi cu săracii. Cu altă ocazie, când Isus i-a spus unui tânăr conducător bogat să dea toţi banii săracilor, cu siguranţă că Isus nu S-a inclus şi pe Sine printre săracii cărora să 30/ 152
31. fi fost daţi banii!! Nu. Este clar că, pe pământ, Isus a fost bogat în următorul sens: Lui nu-I lipsea nimic. Primii apostoli nu erau nici ei săraci. Când ei le spuneau credincioşilor „să ne aducem aminte de săraci” (Galateni 2:10), nu le cereau acestora să-şi amintească de ei!! Nu. Poate că acei apostoli nu aveau argint şi aur (Faptele Apostolilor 3:6). Dar ei aveau tot ce era nevoie. În acest fel erau ei bogaţi ca Stăpânul lor înainte de ei. În acelaşi mod doreşte Dumnezeu să fim şi noi bogaţi. Vedem însă că Isus a devenit sărac atunci când era atârnat pe cruce. Un om sărac este descris în Noul Testament drept unul care „este îmbrăcat prost” (Iacov 2:2). Cel mai sărac cerşetor din India are de obicei cel puţin o vechitură jerpelită pe corp. Însă Isus n-a avut nici măcar atât când a fost răstignit. A fost dezbrăcat de tot şi răstignit. De dragul nostru, El a devenit cu adevărat sărac când a fost răstignit. Isus a devenit sărac pe cruce, astfel încât noi să putem deveni bogaţi – cu alte cuvinte, pentru ca noi să „nu ducem lipsă de nimic” în viaţa noastră. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va da tot ceea ce ne dorim, însă tot ceea ce avem nevoie (Filipeni 4:19). Părinţii înţelepţi nu le dau copiilor lor tot ceea ce vor sau cer aceştia, ci doar tot ceea ce au nevoie. La fel şi Dumnezeu. Vechiul Legământ promitea prosperitate pămîntească acelora care se supuneau Legii. Sub Noul Legământ însă, Dumnezeu ne promite că, dacă noi căutăm mai întâi împărăţia Lui şi dreptatea Lui, El ne va da chiar ceva mai bun: Tot ceea ce avem nevoie pentru viaţa pe acest pământ (Matei 6:33; vezi şi 2 Petru 1:4). Biblia ne învaţă clar că bogăţiile sunt deopotrivă de înşelătoare şi nesigure (Matei 13:22; 1 Timotei 6:17). Deci, este periculos să dorim bogăţii sau să tânjim să avem din ce în ce mai mulţi bani (1 Timotei 6:10). Dar promisiunea lui Dumnezeu este ceva de departe mai glorios: El se va îngriji întotdeauna „de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, ÎN Isus Hristos” (Filipeni 4:19). Descoperi că nu te poţi descurca cu salariul pe care-l câştigi? Atâta timp cât Dumnezeu trasează limitele financiare ale fiecăruia, este imposibil ca El să nu dea copiilor Săi suficient pentru nevoile lor pământeşti. Lipsa ta trebuie să se datoreze atunci faptului că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este în viaţa ta. Poate că eşti leneş, sau risipeşti banii, sau trăieşti într-un mod egoist, încălcând legile lui Dumnezeu. Dacă eşti bogat faţă de Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi bogat faţă de tine. Lasă-mă să-ţi spun vestea bună a evangheliei: Voia lui Dumnezeu pentru copiii Lui nu este ca aceştia să trăiască cu o lipsă financiară constantă în viaţa lor pământească. Oricât de mare ar fi costul traiului, aceia care caută în primul rând împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în viaţa lor vor descoperi că nevoile lor pământeşti sunt împlinite. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar trebui să spunem că Isus a fost un mincinos – pentru că acest lucru e tocmai ceea ce El a promis în mod clar (Matei 6:33). 31/ 152
32. Isus a devenit sărac – pentru ca noi să putem deveni bogaţi. Deci, niciodată nu trebuie să trăim cu vreo lipsă în viaţa noastră. Nu trebuie să avem nicio teamă cu privire la viitor – fie pentru noi înşine sau pentru copiii noştri. Isus a cumpărat proviziile pentru fiecare nevoie a noastră sau a membrilor familiilor noastre – pe cruce. Din nefericire, predicatorii iubitori de bani (în special din ultimii aproximativ treizeci de ani) au exagerat şi au înţeles greşit acest adevăr, transformându-l într-o scuză pentru predicarea „evangheliei prosperităţii” – învăţând că Isus a venit să ne facă bogaţi milionari. Aceasta este o minciună şi o interpretare greşită a adevărului. Dumnezeu nu ne-a promis prosperitate în Noul Legământ, ci ceva mult mai bun – tot ceea ce avem nevoie. Eliberează-te, deci, de toate fricile tale, dragă frate şi soră. Isus a devenit deja sărac pentru tine pe cruce. Nu e deloc nevoie ca tu să mai trăieşti cu o lipsă financiară continuă în viaţa ta. Poţi avea întotdeauna tot ceea ce ai nevoie. Revendică-ţi dreptul de naştere din evanghelie. (3) Isus a devenit blestem ca să ne facă pe noi o binecuvântare „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi – pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim făgduinţa Duhului” (Galateni 3:13,14). Hristos a devenit blestem pentru noi, astfel încât să putem primi binecuvântarea lui Avraam – care este făgăduinţa Duhului Sfânt. Blestemul neascultării Legii este descris în Deuteronomul 28:15-68 drept confuzie, boli incurabile, epidemii, lipsuri, orbire, nebunie, nicio odihnă sau pace în minte, înrobire faţă de alţii, copii capturaţi de vrăjmaş (Satan), sărăcie jalnică etc.. Vestea bună a evangheliei este aceea că, întrucât Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciunul din aceste blesteme ale Legii nu trebuie să ne mai atingă în niciun fel. Să fie numai atât şi tot ar fi fost o veste bună în ea însăşi. Dar e mai mult. Putem avea, în schimb, binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam. Reţineţi că binecuvântarea care ni se promite în acest verset NU este binecuvântarea Legii (descrisă în Deuteronomul 28:1-14), care constă în principal în prosperitate materială şi mulţi copii. Nu. Nouă ni se promite ceva mai bun – binecuvântarea lui Avraam. Binecuvântarea cu care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam este descrisă astfel, în Geneza 12:2,3: „te voi binecuvânta ….şi vei fi o binecuvântare…..şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”. Aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a dobândit-o pentru noi pe cruce, devenind un blestem pentru noi. 32/ 152
33. El doreşte să ne binecuvânteze şi să ne facă o binecuvântare pentru fiecare persoană cu care ne întâlnim pe pământ, toată viaţa noastră. Această binecuvântare (ne spune versetul) vine la noi prin primirea Duhului Sfânt. Isus a descris Duhul Sfânt ca pe un izvor de apă ţâşnind în lăuntrul nostru şi BINECUVÂNTÂNDU-NE (Ioan 4:14), şi apoi ca pe nişte râuri de apă curgând prin noi şi BINECUVÂNTÂNDU-I PE ALŢII (Ioan 7:37-39). Dacă tu cauţi să primeşti Duhul Sfânt încercând să te faci pe tine însuţi demn de El, nu-L vei primi niciodată. Nu este nicio diferenţă între aceasta şi Simon Magicianul, care a oferit bani lui Petru ca să primească puterea Duhului (Faptele Apostolilor 8:18-23). Petru i-a spus lui Simon să se pocăiască. Şi tu trebuie de asemenea să te pocăieşti – pentru că ţi-ai imaginat că poţi cumpăra Duhul Sfânt cu lucrările tale bune. Vino la Isus aşa cum eşti, mărturiseşte-ţi josnicia şi primeşte Duhul prin credinţă, DOAR PENTRU CĂ ISUS A DEVENIT UN BLESTEM PENTRU TINE – şi nu pentru că eşti tu vrednic. Cum a fost viaţa ta în trecut? S-a întâmplat că pe orice ai pus mâna a fost un eşec? Ai observat cum cuvintele pe care le-ai spus altora ţi-au adus numai confuzie şi haos? Ai găsit numai frustrare, depresie, tristeţe şi lipsă oriunde te- ai întors? Iată vestea bună a evangheliei, dragă frate şi soră. Te poţi elibera de toate acelea pentru totdeauna. Hristos a luat asupra Lui blestemul Legii pentru ca tu să nu-l mai primeşti niciodată. Nu numai că te poţi elibera de acele blesteme, dar tu poţi să fii acum o binecuvântare pentru alţii. Astăzi, promisiunea Domnului chiar şi pentru cel mai rău păcătos care trăieşte în păcat şi în eşec este: „După cum aţi fost un BLESTEM între popoare….tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare” (Zaharia 8:13). Poate că ai fost un blestem pentru alţii în trecut, murdărind pe fiecare pe care i- ai întâlnit cu critica ta, cu bârfa şi defăimarea. Ai fost un propagator de epidemie spirituală oriunde ai mers? Lucrurile pot fi diferite de acum înainte. Acum poţi fii un propagator de vindecare spirituală şi binecuvântare pentru alţii. Dumnezeu poate face ca râuri de apă vie să curgă prin tine, aşa încât oriunde mergi, alţii să fie vindecaţi şi binecuvântaţi prin Duhul Sfânt care lucrează prin tine (Ezechiel 47:8,9). Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca noi să fim o BINECUVÂNTARE pentru fiecare familie pe care o întâlnim pe faţa pământului. Dar trebuie să crezi Cuvântul lui Dumnezeu şi să-ţi revendici dreptul de naştere în Hristos. Satan te-a jefuit de acesta pentru atât de mult timp. Acum trebuie să crezi că, datorită faptului că Isus a devenit deja un blestem pentru noi, niciun blestem nu te poate atinge de acum înainte. Urmează să fii o binecuvântare pentru familia ta, pentru vecinii tăi şi pentru biserica ta. Aleluia! Citim despre Regele David în 2 Samuel 6 că, după o zi ocupată în care slujise Domnului, s-a întors acasă „să-şi binecuvânteze casa” (versetul 20). Ce cuvinte frumoase! Dansase toată ziua înaintea chivotului, când acesta fusese adus în 33/ 152
34. Ierusalim (versetul 14), şi fără îndoială că era obosit. Fusese de asemenea ocupat cu binecuvântarea poporului (versetul 18,19). Dar el nu şi-a uitat soţia acasă. A mers acasă şi a binecuvântat-o şi pe ea – chiar dacă era o femeie rea, certăreaţă (versetele 20-22). Ce exemplu minunat de urmat pentru fiecare cap de familie! Chiar dacă a trebuit să dansezi în ritmul şefului tău toată ziua la muncă, încă te poţi întoarce acasă seara târziu să-ţi binecuvântezi familia, în loc să vii într-o dispoziţie proastă, aducând un spirit rău în casa ta. Fiindcă Isus l-a învins şi pe Satan la cruce, şi l-a despuiat complet de armura sa, Satan nu are niciun drept asupra vreunei părţi a vieţii noastre. Satan este acum ca un tâlhar neajutorat care şi-a pierdut toate armele. Noi însă suntem acum înarmaţi cu toate armele cereşti împotriva lui. De aceea nu trebuie să ne fie niciodată teamă de el. Ni se porunceşte să ne împotrivim lui Satan în Numele lui Isus. Promisiunea lui Dumnezeu este că Satan va fugi de la noi. Nu mai este posibil să fim afectaţi de magie neagră, vrăjitorie sau de orice alt rău pe care altcineva ar căuta să ni-l facă. În Hristos, trăim sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Niciun rău nu ne mai poate ajunge, atâta timp cât rămânem ÎN HRISTOS. Dumnezeu, Care „a schimbat blestemul în binecuvântare” pentru Israel, cu mulţi ani în urmă, poate întoarce de asemenea fiecare blestem într-o binecuvântare pentru noi (Deuteronomul 23:5). Dacă a fost vreun blestem asupra familiei tale, datorită modului în care părinţii tăi au trăit, sau fiindcă s-au închinat idolilor sau pentru că s-au pângărit cu practici oculte, poţi rupe acel blestem în Numele lui Isus şi-l poţi alunga din viaţa ta – pentru totdeauna. Începând cu această zi, nu mai poate avea nicio putere asupra ta. Isus a devenit un blestem pentru tine. Apucă binecuvântarea pe care El ţi-o oferă ACUM. Când oamenii ne blestemă, Isus ne-a spus să-i binecuvântăm în schimb (Luca 6:28). Aceasta este chemarea noastră – să fim o binecuvântare chiar şi pentru aceia care sunt răi faţă de noi înşine (Vezi 1 Petru 3:9). Tocmai de aceea noi suntem unşi cu Duhul Sfânt – pentru ca, aşa cum Isus „umbla din loc în loc făcând bine” (Faptele Apostolilor 10:38), şi noi să putem merge încoace şi încolo făcând bine şi binecuvântând oamenii de peste tot. Nimeni care va veni în contact cu tine în viitor nu va fi pângărit sau rănit de cuvintele tale ca în zilele de odinioară. În schimb, toţi vor fi binecuvântaţi – şi binecuvântaţi din belşug. Fiecare binecuvântare din locurile cereşti este a noastră în Hristos. Mai întâi de toate, noi trebuie să credem acest lucru în inimile noastre. Apoi trebuie s-o mărturisim cu gura noastră. Biblia spune: „căci cu inima ta crezi …..şi prin mărturisirea cu gura ajungi la mântuire (şi salvare)” (Romani 10:10). Nu este suficient să crezi toate aceste adevăruri în inima ta. Mărturiseşte-le cu gura lui Satan şi fii întotdeauna un biruitor. În acest fel, „prin cuvântul mărturisirii tale”, îl vei pune pe Satan pe fugă şi vei fi o binecuvântare pentru alţii din jurul tău (Apocalipsa 12:11). Da, CHIAR TU poţi fi o binecuvântare 34/ 152
35. pentru fiecare persoană pe care o întâlneşti – nu pentru ceea ce eşti sau ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce Isus a făcut pentru tine. Când Pavel a mers la Roma, el le-a spus creştinilor de acolo: „ŞTIU că dacă vin la voi, voi veni în PLINĂTATEA binecuvântării lui HRISTOS” (Romani 15:29). El era absolut sigur că va fi o binecuvântare debordantă pentru cei din Roma, în Numele lui Isus. Fiecare ucenic al lui Isus poate face această mărturisire şi poate crede că Dumnezeu îl va face o binecuvântare pentru fiecare persoană pe care o întâlneşte. Mi-am revendicat aceasta ca drept al meu de naştere în Hristos cu mulţi ani în urmă şi am crezut că, oriunde merg, EU VOI merge în plinătatea binecuvântării în Hristos – nu datorită a ceea ce sunt eu, ci fiindcă Isus a devenit blestem pentru mine pe cruce. Noi acum mergem la Dumnezeu în Numele lui Isus – în meritul lui Isus – şi nu în al nostru: În Numele Lui, Care a devenit păcat pentru noi, noi devenim dreptatea lui Dumnezeu. În Numele Lui, care a devenit sărac pentru noi, noi suntem pentru totdeauna bogaţi. În Numele Lui, Care a devenit un blestem pentru noi, putem fi pentru totdeauna o binecuvântare pentru alţii. 35/ 152
36. CAPITOLUL 5 CEEA CE ERA DE LA ÎNCEPUT „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1:1-3). Scrisorile apostolilor din Noul Testament, măcar că toate au fost inspirate de Duhul Sfânt, arată totuşi nivelul maturităţii apostolului la momentul în care a scris acea scrisoare. În acest sens, putem spune că 1 Ioan exprimă maturitatea maximă, deoarece Ioan a scris această scrisoare către sfârşitul vieţii lui – când avea peste 90 de ani şi după ce, timp de 60 de ani, observase atent dezvoltarea bisericii şi a creştinismului. Şi despre ce vorbeşte Ioan? Care este povara lui pentru creştinii din diverse biserici? În întreaga lui scrisoare el nu vorbeşte nici măcar o dată despre darul limbilor sau al vindecării, nici despre vreun alt dar spiritual sau despre evanghelizare! Toate acestea sunt bune şi necesare – dar niciunul dintre ele nu este primordial. Ioan vorbeşte despre acele lucruri care erau de la început – acele lucruri care erau cu Dumnezeu înainte să înceapă timpul – VIAŢA şi PĂRTĂŞIA. Ceea ce Dumnezeu a avut din toată veşnicia era viaţa Cerească a dragostei. Şi între Tată, Fiu şi Duhul Sfânt exista o părtăşie binecuvântată şi desăvârşită a dragostei. Aceasta este tema şi povara lui Ioan. Din aceasta el însuşi doreşte să se împărtăşească mai mult şi mai mult şi tot din aceasta doreşte ca toţi credincioşii să se împărtăşească mai mult şi mai mult. Acesta este ţelul fundamental al lui Dumnezeu – ca noi să putem fi părtaşi naturii Lui şi să putem deveni una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:3,21). La început nu era nicio predicare, nicio carte de cântări, niciun tipar de biserică Nou Testamentară şi nici măcar vreo doctrină. Toate acestea au venit mai târziu şi au fost aduse cu un scop, pentru un timp. Dar la început a fost numai viaţă şi părtăşie. În acelaşi fel, în viitor, în veşnicie, din nou nu va mai fi nicio predicare sau cărţi de cântări sau vindecare – ci numai viaţă şi părtăşie. 36/ 152
37. Vedem deci că, la începutul timpului şi la sfârşitul timpului, numai viaţa şi părtăşia au existat/ vor exista. Toate celelalte lucruri sunt numai pentru această perioadă intermediară în care trăim noi chiar acum. A vorbi în limbi, de exemplu, este o experienţă concludentă. Dar noi nu vom mai avea nevoie de acest dar în veşnicie, deoarece acolo nu vom mai avea niciun fel de limite în comunicarea cu Dumnezeu. Predicarea este un lucru foarte necesar aici pe pământ. Dar nu va mai fi necesar în veşnicie. Chiar şi biruinţa asupra păcatului este doar pentru o perioadă – în timpul când suntem în carne şi putem fi ispitiţi. Odată ajunşi în cer, nu vom mai fi în niciun fel ispitiţi. La început, nu „biruinţa asupra păcatului” era ceea ce Dumnezeu avea, ci o viaţă cerească de dragoste perfectă!! Tocmai de aceea trebuie să vedem limpede că viaţa şi părtăşia sunt cele două lucruri extrem de esenţiale necesare în biserica de astăzi. Dacă nu le avem pe acestea, atunci înseamnă că L-am scăpat pe Dumnezeu, orice altceva am putea avea în biserica noastră. Viaţa Este vorba de viaţa lui Dumnezeu care trebuie găsită, în primul rând, în mijlocul nostru – acea viaţă plină de dragoste care caută întotdeauna să slujească şi să-i binecuvânteze pe alţii, şi caută binele lor. Fiecare acţiune a lui Dumnezeu este menită să-i binecuvânteze pe alţii. Aceasta este una din caracteristicile primordiale ale vieţii cereşti. În ceruri, când vom auzi pe cineva spunând ceva sau când vom vedea pe cineva făcând ceva, nu vom avea nicio întrebare în mintea noastră cu privire la motivaţie. Motivaţia va fi doar ca să ne binecuvânteze. Ce minunat dacă acum părtăşia noastră pe pământ ar fi aşa. Printre cei neconvertiţi, „sub buze au venin de aspidă” (Romani 3:13), şi spun cuvinte care sunt menite să-i înţepe şi să-i rănească pe alţii. Dar o asemenea otravă n-ar trebui găsită niciodată în gura nimănui din biserică. În biserică, cuvintele fiecăruia trebuie doar să binecuvânteze. Duhul Sfânt a venit să aducă atmosfera cerului în inimile noastre. Sub Vechiul Legământ, ei n-au avut decât legi care să le permită să trăiască o viaţă care era foarte dreaptă comparativ cu viaţa restului umanităţii. Dar acum noi avem mai mult decât legi cereşti care să ne călăuzească, avem însăşi viaţa cerească pentru conducerea acţiunilor noastre. Raiul este rai pentru că prezenţa lui Dumnezeu este acolo. Unde este Dumnezeu, este raiul. Unde nu este prezent Dumnezeu, acela este iadul. Aici, pe pământ, încă întâlnim peste tot prezenţa lui Dumnezeu. Şi de aceea descoperim bunătate chiar şi în oamenii neconvertiţi. Dar în iad, exact aceiaşi oameni vor fi complet diferiţi. Acolo, egoismul şi mândria lor vor fi nestăpânite şi vor fi cunoscuţi aşa cum sunt în realitate, fără influenţele stăpânitoare ale bunătăţii lui Dumnezeu. 37/ 152

Ce să faci când ajungi la capătul drumului

Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi:
Editura ALFA SOFTWARE Zalău, Judeţul Sălaj, ROMÂNIA
450098 – Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl. A27, Parter
Telefon/Fax: +40-260-662.112 sau 612.777
E-mail: mail@harulzalau.ro
Web: harulzalau.ro

sau, direct autorul:

Zac POONEN
16 DaCosta Square,
Bangalore – 560084, India
Webpage: http://www.poonen.org/zac
sau
Christian Fellowship Centre
40 DaCosta Square
St. Thomas Town
Bangalore – 560084, Karnataka, India
Phone: +91-80-25477103, Fax: +91-80-41251291
Webpage: www.cfcindia.com

Textele biblice sunt scrise între ghilimele, cu caractere italice
şi sunt citate din versiunea Dumitru Cornilescu.
Celelalte citate biblice, care nu sunt scrise cu caractere italice,
sunt parafrazări contextuale utilizate de autor (Nota trad.)

CUPRINS

Capitolul 1

SCOPUL LUI DUMNEZEU CU EŞECUL OMULUI

Capitolul 2

PLANUL DESĂVÂRŞIT AL LUI DUMNEZEU PENTRU CEI CARE AU CĂZUT

Capitolul 1

SCOPUL LUI DUMNEZEU CU EŞECUL OMULUI

Să citim din Luca 22 versetul 31.

Vedem aici că Domnul Isus îl avertizează pe Petru în legătură cu un pericol iminent. El i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”.

Noi ştim cu toţii că Petru s-a lepădat de Domnul de trei ori, chiar în noaptea aceea. În versetul 34 citim că Isus i-a spus lui Petru: „Petre, fiindcă nu Mă cunoşti, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori”.

Ceea ce vreau să împărtăşesc cu voi acum este scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Acest scop ne va încuraja pe fiecare dintre noi care ne simţim frustraţi şi descurajaţi din cauza eşecurilor noastre, dându-ne speranţă.

Înainte de toate, prima întrebare este: Dumnezeu lasă eşecul? Îl permite El? Există un scop în eşec? Sau este eşecul ceva care nu are nici un scop în voia desăvârşită a lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu nu-l poate folosi în sprijinul scopurilor Sale?

Când citim acest pasaj, vedem că Dumnezeu nu l-a prevenit pe Petru să nu se lepede de El. De ce nu a spus Isus: „Simone, m-am rugat pentru tine, ca să nu te lepezi de Mine niciodată”. De ce Domnul s-a rugat doar ca credinţa lui Petru să nu se piardă, chiar dacă Petru însuşi va eşua? Nu este interesant faptul că Domnul nu s-a rugat ca Petru să nu se lepede de El?

Unii am dori ca Domnul să se roage pentru noi să nu avem niciodată insuccese. Noi am dori ca Domnul să ne spună: „Fiul meu, fiica mea, m-am rugat pentru tine, astfel că tu niciodată nu vei cădea şi niciodată nu vei eşua”. Dar, destul de interesant, Domnul nostru nu rosteşte astfel de rugăciuni pentru noi.

Ce s-a rugat Isus pentru Simon? El S-a rugat ca, atunci când Satan îl va ispiti, credinţa lui să nu se piardă. El nu s-a rugat ca Petru să nu cadă în ispită, ci ca, atunci când va eşua, credinţa lui în dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu să nu-l părăsească, astfel încât, chiar şi când Petru a ajuns în fundul prăpastiei insuccesului, să poată recunoaşte: „Dumnezeu încă mă iubeşte”.

Aceasta trebuie să ne fie credinţa şi această mărturisire trebuie s-o avem întotdeauna pe buzele noastre şi în inimile noastre, indiferent cât de adânc ne-am afundat sau am căzut: Dumnezeu încă ne iubeşte, AŞA CUM SUNTEM.

Aceasta a fost ceea ce a recunoscut fiul risipitor. Când starea lui a ajuns în ultimul hal, încât nu putea fi mai rău, el totuşi a mai crezut că tatăl lui îl iubeşte. Nu-mi pot imagina pe cineva să ajungă atât de jos, încât să dorească să mănânce ceea ce mănâncă porcii. Acest băiat ajunsese la capătul drumului. Dar când a ajuns la punctul cel mai de jos, el şi-a adus aminte de un fapt: că tatăl lui încă îl mai iubea. Altfel, el nu s-ar mai fi întors niciodată acasă. Presupunând că ar fi auzit că tatăl lui a murit, şi acum fratele lui mai mare conduce casa, credeţi că s-ar fi întors acasă? Nu! El îl cunoştea pe fratele lui mai mare şi ştia ce fel de om era acesta. Şi cunoscând aceasta, el niciodată nu ar fi venit înapoi. El s-a reîntors doar pentru faptul că ştia că tatăl lui îl iubeşte.

Sunt păcătoşi care niciodată nu vin la unele biserici, deoarece ei simt că pastorul sau cei din conducere sunt ca fratele mai mare din această pildă. Nu poţi arunca vina pe păcătoşii aceia pentru că nu vin. Dacă însă bătrânii bisericii sunt ca tatăl, atunci chiar şi cei mai răi dintre păcătoşi vor veni la acea biserică să caute salvare, tot aşa cum au venit oamenii la Isus. Biserica noastră trebuie să aibă o astfel de imagine, încât cei mai răi dintre păcătoşi să se simtă liberi să vină la noi. Dacă Isus este în mod real în mijlocul nostru, atunci cei care simt că sunt foarte păcătoşi vor veni cu siguranţă şi vor găsi salvare între noi.

Există speranţă pentru toţi cei care au eşuat complet, pentru toţi cei care şi-au ratat viaţa şi pentru toţi cei care au ajuns la fundul prăpastiei. De acolo Domnul poate să te ridice şi să te aşeze pe înălţimea gloriei. Rugăciunea Lui pentru noi este caîncrederea noastră în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă niciodată.

Dacă n-ai nevoie de acest mesaj astăzi, cândva, în viitor, când vei ajunge la punctul terminal, vei avea nevoie de el cu siguranţă. Aminteşte-ţi un fapt în ziua aceea: că Dumnezeu încă te iubeşte, indiferent unde eşti, oricât de mare este prăbuşirea. Fie ca în acel ceas încrederea ta în dragostea lui Dumnezeu să nu se piardă!

Esenţa credinţei este încrederea că Dumnezeu încă ne iubeşte. El nu iubeşte păcatele noastre, El nu vrea să continuăm să păcătuim. El este ca un tată care-şi vede copilul cuprins de o boală şi urăşte acea boală, dar îşi iubeşte copilul. Gândiţi-vă la o mamă care-şi vede copilul plin de lepră sau tuberculoză. Acea mamă îşi iubeşte copilul aşa de mult! Dar urăşte acele boli din tot sufletul ei. Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, dar El urăşte păcătoşenia lor.

Iubirea lui Dumnezeu în favoarea păcătoşilor şi oroarea Lui împotriva păcatului le vedem manifestate la crucea de la Calvar. Dragostea Lui pentru păcătoşi L-a determinat să-L lase pe Isus să moară pe cruce pentru noi. Ura Lui împotriva păcatului o vedem manifestată când şi-a întors faţa de la Isus, când El era încărcat cu păcatele tuturor la cruce.

Oamenii întreabă, uneori, cum poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad. Cum este Iadul? Iadul este un loc complet părăsit de Dumnezeu, un loc unde Dumnezeu nu poate fi găsit. Acest Pământ nu a fost părăsit de Dumnezeu. De aceea sunt încă atâtea bunătăţi şi frumuseţi pe Pământ. Uitaţi-vă la frumuseţea creaţiei, de exemplu! Uitaţi-vă la decenţa şi bunătatea care este în multe fiinţe omeneşti! Demonii ar vrea să posede TOATE fiinţele omeneşti, dar ei nu reuşesc, deoarece Dumnezeu a pus un zid restrictiv în jurul oamenilor; de aceea demonii nu pot face tot ce vor. Este indulgenţa lui Dumnezeu că oamenii au sănătate, prosperitate şi multe alte elemente de confort. Toate aceste binecuvântări sunt acordate de Dumnezeu atât oamenilor buni, cât şi celor răi. Toate acestea ne arată că Dumnezeu nu a părăsit această lume. Dar Iadul nu este la fel. În Iad nu este deloc îndurare, deoarece Iadul este un loc cu adevărat părăsit de Dumnezeu.

Există bunătate în mulţi oameni nepocăiţi în această lume, deoarece influenţele lui Dumnezeu sunt încă peste ei. Dar aceiaşi oameni, de-ndată ce merg în Iad, vor ajunge la fel de răi ca diavolul însuşi, pentru că harul lui Dumnezeu nu va mai fi peste viaţa lor.

În Iad oamenii experimentează pentru prima oară cum e să fii complet părăsit de Dumnezeu. Aceasta a fost ceea ce a experimentat Isus pe cruce. Isus a trăit Iadul pe cruce în toate cele trei ore de întuneric, când Dumnezeu Îl părăsise în mod real. Se vede cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul.

Atunci, care este răspunsul la întrebarea: Poate un Dumnezeu al dragostei să trimită oameni în Iad? Răspunsul îl descoperim, dacă răspundem la o altă întrebare: Poate un Dumnezeu al dragostei să-L lase pe singurul Lui Fiu să experimenteze durerile teribile ale Iadului pe cruce, când păcătoşenia lumii era peste El? Dacă a putut face aceasta, El poate şi să trimită oameni în Iad. Un Dumnezeu al iubirii îşi va întoarce faţa de la aceia care continuă în păcătoşenie, care-I spun lui Dumnezeu: „Eu nu voi asculta de Tine. Mi-am ales propria cale şi voi continua să merg pe ea pentru totdeauna.”

Biblia ne spune în Proverbe 29:1 că „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac”. Cu alte cuvinte, un om care este mustrat de mai multe ori şi refuză să accepte corecţia va fi zdrobit la un moment dat şi el nu va mai avea o altă şansă. Dacă un om nu se opreşte din a refuza invitaţiile pline de iubire ale lui Dumnezeu, se află într-un pericol real.

Acum nu vreau ca nici unul din voi, fraţi şi surori, care aveţi un cuget foarte sensibil, să vă simţiţi condamnaţi auzind acestea, pentru că acest verset nu a fost scris pentru cei care cad în păcat, ci pentru a avertiza pe aceia cărora le place să păcătuiască şi care vor să continue să fie păcătoşi. Nu a fost scrisă pentru cei care încearcă să trăiască în nevinovăţie, dar adesea cad. A fost scrisă pentru cei răzvrătiţi, care-L sfidează pe Dumnezeu şi vor să păstreze posibilitatea de a păcătui.

Cum poţi să ştii dacă eşti un răzvrătit? E foarte uşor de constatat: întreabă-te pe tine însuţi, dacă ai vreo dorinţă de a te pocăi şi a te întoarce înapoi la Dumnezeu? Dacă există în tine chiar şi cea mai slabă dorinţă de a te întoarce la Dumnezeu şi a-L iubi pe El, aceasta certifică faptul că Duhul Sfânt încă lucrează în viaţa ta şi că Dumnezeu caută să te apropie de El. Poate eşti un căzut, dar nu eşti un răzvrătit. Este o diferenţă enormă între unul care a căzut (eşuat) şi unul care se răzvrăteşte.

A existat un scop pentru care Dumnezeu l-a lăsat pe Petru să cadă. Aceasta s-a întâmplat pentru a-l cerne pe Petru. Ceea ce Satan ar fi vrut cu adevărat era să-l distrugă cu desăvârşire pe Petru, însă Dumnezeu nu ar fi vrut una ca asta. Dumnezeu nu permite ca noi să fim încercaţi sau triaţi peste puterile noastre. Aşa că lui Satan i s-a permis să-l cearnă pe Petru. Ca un rezultat al eşecului prin care a trecut, Petru a fost curăţit de o mulţime de nonvalori din viaţa lui.

Acesta e adevăratul scop pentru care ne lasă Dumnezeu şi pe noi să cădem.

Nu e acesta un lucru bun, să fie îndepărtată pleava din viaţa noastră? Cu siguranţă! Când un agricultor recoltează grâul, mai întâi îndepărtează pleava de pe el. El trebuie să-l cearnă înainte de a-l putea folosi.

Domnul îl foloseşte pe Satan ca să îndepărteze nonvaloarea din viaţa noastră. Este uimitor faptul că Dumnezeu îşi duce la bun sfârşit planurile, lăsându-ne să eşuăm în mod repetat!! Dumnezeu a folosit pe Satan pentru a împlini acest scop în cazul lui Petru şi El va folosi pe Satan pentru a împlini acest scop şi în viaţa noastră. Există o mulţime de pleavă în fiecare din noi: îngâmfare, încredere în propriile puteri, autoîndreptăţire; şi Dumnezeu îl foloseşte pe Satan să ne facă să cădem în mod repetat pentru a îndepărta complet această pleavă din noi.

Tu însuţi cunoşti dacă Domnul a reuşit sau nu să împlinească planul Său în viaţa ta. Căci, dacă pleava este îndepărtată, tu vei fi mai smerit şi mai puţin autoîndreptăţit. Nu te vei uita de sus la alţii care trec prin eşecuri în viaţa lor. Nu te vei considera mai vrednic decât oricare altul.

Aşa cum am spus, Dumnezeu permite ca Satan să acţioneze pentru a îndepărta pleava de la noi, prin faptul că ne lasă să cădem în mod repetat. Aşa că nu vă descurajaţi dacă aveţi eşecuri. Sunteţi mai departe în mâna lui Dumnezeu. Există un scop glorios, care este împlinit prin căderile voastre repetate. În aceste timpuri de eşec trebuie neapărat să nu se împotmolească încrederea voastră în iubirea lui Dumnezeu pentru voi. Aceasta a fost atunci rugăciunea lui Isus pentru Petru, dar şi pentru noi azi. El nu se roagă ca noi să nu cădem niciodată, ci El se roagă ca, atunci când atingem nivelul cel mai scăzut, să rămână neclintită certitudinea noastră cu privire la iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Numai prin mai multe insuccese vom atinge un „punct zero”, unde vom fi îndeajuns de zdrobiţi. Acesta e punctul în care Petru a avut o a doua întoarcere (Luca 22:32). El a avut o întoarcere radicală. Dovada faptului că rugăciunea lui Isus pentru Petru a fost ascultată este că, atunci când Petru s-a lovit de fundul prăpastiei, el s-a pocăit cu adevărat. El n-a stat acolo întins, doborât şi descurajat. El nu şi-a pierdut credinţa, ci s-a ridicat printr-o înnoire a minţii la o nouă perspectivă. Dumnezeu nu a rupt legătura dintre El şi Petru, ci doar a lăsat ca frânghia de legătură să fie lungă. Dar, când Petru a ajuns la distanţa maximă, Dumnezeu l-a tras înapoi.

Este un lucru minunat să fii copilul lui Dumnezeu. Dacă ne-am predat în mâna Lui, ne leagă de El cu o frânghie ca să ne protejeze. Sunt multe bucle pe această funie de legătură, aşa că, probabil, vei face greşeli şi vei cădea de multe mii de ori şi căderile vor fi chiar în sensul îndepărtării de Domnul. Dar într-o zi tu vei ajunge la capătul frânghiei de legătură şi atunci Dumnezeu te va trage înapoi la El, ca să ajungi mai aproape de El ca înainte.

Bineînţeles, când eşti la capăt şi frânghia e tensionată la maxim, tu poţi decide să tai frânghia şi să fugi dinaintea Domnului. Sau poţi alege să fii zdrobit în prezenţa bunătăţii Domnului, să plângi şi să te întorci la El. Aceasta a făcut Petru: a plâns şi s-a întors înapoi la Domnul. Dar Iuda Iscarioteanul nu a făcut aşa. În răzvrătire faţă de autoritatea Domnului peste viaţa lui, el a tăiat frânghia şi a fost pierdut pe veci. Dar sper că tu vei face ceea ce a făcut Petru.

Isus a mai spus lui Petru: „…după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”. Cu alte cuvinte, când te vei întoarce şi vei fi întărit, să întăreşti pe fraţii tăi.

Numai după ce suntem zdrobiţi putem fi întăriţi destul de mult pentru a fi în stare să-i întărim pe alţii.

Numai după ce Petru a fost slab şi zdrobit a devenit cu adevărat puternic. Aşa de puternic, încât era capabil să-i întărească pe fraţii şi surorile lui. Am putea spune că pregătirea lui Petru pentru o slujire plină de Duhul Sfânt a venit prin experienţa căderii lui. Dacă ar fi fost umplut cu Duhul Sfânt fără această experienţă a căderii, el s-ar fi ridicat în ziua Cinzecimii ca un om mândru, ca unul care niciodată n-a căzut, uitându-se în jos cu dispreţ la săracii păcătoşi pierduţi din faţa lui. Şi Dumnezeu ar fi devenit duşmanul lui, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri‼

Aceasta e tragedia care-i surprinde pe mulţi creştini din zilele noastre, care au avut odată experienţa umplerii cu Duhul Sfânt. Ei n-au fost zdrobiţi niciodată. Poate că au avut o umplere autentică cu Duhul Sfânt, dar ei niciodată n-au devenit cu adevărat zdrobiţi (vulnerabili în prezenţa lui Dumnezeu – nota trad.). Şi astfel, prin mândrie, ei au pierdut ungerea foarte curând.

În propria mea viaţă, Dumnezeu m-a învăţat adevărurile căii crucii şi ale zdrobirii cu mult timp înainte de a mă umple cu Duhul Sfânt. Aceasta a fost bine pentru mine, deoarece m-a păzit de a o lua pe căi greşite. Prin mulţi ani de căderi, Dumnezeu a sfărâmat încrederea în propriile-mi puteri şi autoîndreptăţirea mea. Da, au fost ani de căderi, zi după zi. Dacă ar trebui să reprezint grafic cei 60 de ani ai vieţii mele, ar fi ceva de genul: când m-am născut am fost inocent şi drăgălaş, aşa cum sunt toţi bebeluşii, fără să fac nici un păcat. După ce m-am născut din nou (când aveam 19 ani), lucrurile au mers bine o perioadă de timp, de câţiva ani. Graficul a început să urce lent. Însă, pe măsură ce Dumnezeu a început să binecuvânteze slujirea mea şi să fiu mai bine cunoscut în cercurile creştine, m-a cuprins mândria şi graficul meu a început să meargă în jos, fără ca măcar să-mi fi dat seama de aceasta. În aparenţă eram încă un predicator bine cunoscut. Dar viaţa mea interioară şi umblarea mea cu Dumnezeu au început să se deterioreze. În omul meu dinlăuntru am devenit un recidivist. În final, am ajuns la un punct în care graficul vieţii mele a atins minimul. Aceasta a fost acum 26 de ani. În acest punct al vieţii mă gândeam în mod serios să renunţ de tot la slujirea publică, deoarece nu voiam să continui să-i înşel pe oameni, predicându-le ceea ce nu puneam în practică. În acel moment eu meritam numai condamnare din partea lui Dumnezeu pentru ipocrizia mea şi recidivismul meu. Însă în loc să mă judece şi să mă trimită în Iad, ştiţi ce a făcut Dumnezeu? El m-a umplut cu Duhul Sfânt.

De ce a făcut El asta? Deoarece căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Permiteţi-mi să folosesc o ilustrare să înţelegeţi minunea aceasta!

Gândiţi-vă că aţi fi un angajat al unei mari companii multinaţionale şi aţi fi necredincioşi companiei, neascultând ordinele primite, abuzând şi profitând de avantajele bunătăţii ei şi dizgraţiind numele ei. Într-o zi aţi face ceva teribil de rău, aceasta fiind ultima picătură care umple paharul. Atunci, preşedintele ar veni la voi şi în loc să vă dea afară, v-ar spune: „Am hotărât în consiliul de administraţie să vă iertăm totul şi să vă triplăm salariul de azi înainte”. Puteţi să vă imaginaţi un astfel de lucru întâmplându-se? Nu? Bine, aceasta ilustrează chiar diferenţa dintre căile lui Dumnezeu şi căile omului. A fost o ilustraţie a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, acum 25 de ani.

Care a fost rezultatul tratamentului pe care mi l-a administrat Dumnezeu? Oare m-a făcut un profitor de bunătatea Lui şi m-a făcut din acea zi un om care păcătuia tot mai mult? Nu! Din contră, aşa cum scrie în Romani 2:4 că „bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă”, aceasta m-a condus la o adâncă mâhnire şi la zdrobire. Bunătatea lui Dumnezeu m-azdrobit şi a produs în mine, de atunci înainte, o dorinţă arzătoare să trăiesc o viaţă curată şi sfântă pentru El.

Dar aici aş vrea să fiu sincer cu voi. Din acea zi graficul vieţii mele nu a fost doar crescător. Nu. Am mai avut suişurile şi coborâşurile mele, ca alţi creştini care se luptă din greu. Ca şi Pavel, am mai avut „de afară lupte, dinăuntru temeri”. Încă mai am nevoie de ajutorul fraţilor mei pentru a fi „consiliat când sunt apăsat”. Dar caut cu insistenţă să ajung desăvârşit.

Dumnezeu a trebuit să mă lase în mod repetat în groapa căderii, înainte de a mă putea folosi în lucrarea Lui. Şi acesta I-a luat 16 ani după naşterea mea din nou, înainte de a putea să mă aducă la acel punct zero. La acel moment eu aveam 35 de ani. Jumătate din viaţa mea s-a dus. Probabil că în cazul tău nu va lua atât de mult timp, pentru că nu vei fi atât de încăpăţânat cum am fost eu. Dar am vrut să-ţi încredinţez mărturia mea pentru a te încuraja, astfel ca niciodată să nu îţi pierzi nădejdea. Dacă Dumnezeu a putut face asta pentru mine, atunci poate să o facă pentru oricare dintre voi.

Nu există cazuri fără speranţă. Ai auzit asta? Nu există cazuri fără speranţă. Există speranţă pentru fiecare din voi, pe toată durata cât eşti încă în viaţă. Speranţa este pierdută numai când ai murit.

Petru a trebuit să ajungă şi el la un astfel de punct zero înainte de a putea fi ceea ce voia Dumnezeu să fie.

Odată ce noi înşine am fost în fundul prăpastiei, nu vom mai putea niciodată să dispreţuim pe alţii care încă mai sunt acolo. Nu vom putea să ne mai uităm în jos la cei care păcătuiesc ori la credincioşi care au recidivat, chiar la conducători creştini care cad. Nu vom putea să fim mândri pentru biruinţa noastră asupra păcatului, pentru că ştim în ce prăbuşiri am fost noi înşine odată.

De aceea însuşi Petru avertiza pe alţi creştini spunând: „să nu uitaţi niciodată cum aţi fost voi înşivă curăţiţi cândva de păcatele voastre” (2 Petru 1:9). El îi avertiza că, dacă vor uita, vor deveni orbi, întocmai ca cei care umblă cu ochii închişi. Vreau să umblu cu ochii deschişi şi să am o vedere ascuţită, cu orizont larg, pentru a vedea tot timpul valorile cereşti şi veşnice.

Cine sunt cei orbi? Cei în ochii cărora au preţ lucrurile pământeşti, plăcerile păcatului, bunăstarea materială, onoarea dată de oameni şi aprobarea dată de ei. Toţi aceşti oameni sunt orbi. Ei nu pot să vadă mai departe de ceea ce pot pipăi.

Noi trebuie să simţim regret pentru astfel de credincioşi. Dacă vezi un om orb fizic sau unul care are vederea atât de slabă, încât nu vede mai departe de câţiva metri, nu te enervezi pe el. Simţi întristare pentru starea lui. Dacă vezi un om care ţine o carte la câţiva centimetri de ochii lui ca să poată citi, nu devii mânios pe el. Simţi milă pentru el, nu? În cazul în care un doctor oftalmolog întrebă pe un om care poartă ochelari cu lentile groase dacă poate citi literele din diagrama oftalmologică şi omul răspunde că vede doar litera cea mai mare, dar nu e sigur că este “E” sau “S”, ce va face doctorul? Se va supăra pe acel bolnav? Nu. Va simţi compasiune pentru el.

Şi, când vedem credincioşi care sunt atât de orbi, încât trăiesc pentru bani, pentru plăcerea păcatului şi pentru aprobarea oamenilor, nu trebuie să le reproşăm, plini de supărare. Trebuie să ne fie milă de ei, pentru că ei au ajuns să aibă vederea teribil de scurtată şi îngustată. Ei sunt pe calea care duce la mari regrete, când vor sta, într-o zi, în faţa Domnului.

Sunt mulţi, prea mulţi astfel de credincioşi. Şi ştiţi cum au devenit ei orbi? Ei au uitat de păcatele de care au fost curăţiţi (2 Petru 1:9). După ce Dumnezeu i-a ridicat din groapa lor, ei au uitat de prăpastia din care i-a scos El şi au devenit mândri de faptul că Dumnezeu i-a binecuvântat.

Nu vreau să uit niciodată de prăbuşirea din care m-a ridicat Dumnezeu. Ştiu că toate păcatele mele au fost şterse şi Dumnezeu nu mai ţine în evidenţa Lui niciun singur păcat pe care l-am comis vreodată. Stau în faţa lui Dumnezeu azi prin meritele Lui, aşa ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată în toţi cei 60 de ani din viaţa mea, pentru că am fost „socotit neprihănit prin sângele lui Hristos” (Romani 5:9). Aşa mă vede Dumnezeu. Dar nu voi uita niciodată ce am fost cândva. Dumnezeu mi-a spus: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile tale” (Evrei 8:12). Dar eu îmi voi aduce aminte întotdeauna ceea ce am fost cândva.

Acum, nu-mi aduc aminte trecutul meu într-un mod în care să-l las pe Satan să mă condamne sau să mă deprime, prin amintirea păcatelor mele. Nu! Niciodată. Căci „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Romani 8:1). Când diavolul mă acuză îi spun în faţă că: „sângele lui Isus m-a curăţit de TOATE păcatele mele”. Îl biruiesc pe Satan „prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12:11). Dar nu voi uita niciodată de groapa în care am fost cândva, când Dumnezeu s-a întâlnit cu mine, şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.

Aşa cum a spus odată Dumnezeu lui Iuda, aşa eram eu: „La naştere, în ziua când te-ai născut, buricul nu ţi s-a tăiat, n-ai fost scăldat în apă, ca să fii curăţit, nici n-ai fost frecat cu sare, şi nici n-ai fost înfăşat în scutece. Ochiul nimănui nu s-a îndurat de tine, ca să-ţi facă măcar unul din aceste lucruri, din milă pentru tine; ci ai fost aruncat pe câmp, aşa de scârbă le era de tine, în ziua naşterii tale. Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălit în sângele tău (…) erai tot gol, gol de tot. Atunci am întins peste tine poala hainei Mele, ţi-am acoperit goliciunea, ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost al Meu! Te-am scăldat în apă, te-am spălat de sângele de pe tine, şi te-am uns cu untdelemn (…) Te-am îmbrăcat în mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe,…astfel, ai fost împodobit cu aur şi cu argint (…) căci erai desăvârşit de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu” (Ezechiel 16:4-14).

Cum stau lucrurile în cazul tău, fratele meu şi sora mea? Ştiu că mulţi dintre voi aţi fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Dar n-aş putea spune exact dacă Dumnezeu a terminat sau nu zdrobirea voastră, spulberarea încrederii în voi înşivă şi mândriavoastră. Îţi poţi da seama foarte uşor dacă au avut loc în viaţa ta aceste transformări. Trebuie doar să răspunzi la următoareledouă întrebări:

În primul rând: Te uiţi de sus la alţii, poate la cei care sunt din alte confesiuni?

Poate că în materie de doctrină nu suntem de acord cu mulţi credincioşi, dar niciodată n-avem voie să ne uităm de sus la niciunul din ei. Pot spune, în mod sincer, că eu consider pe mulţi bărbaţi credincioşi din alte confesiuni, ca fiind mai buni decât mine. Nu pot lucra împreună cu mulţi dintre ei datorită diferenţelor doctrinare, dar nu dispreţuiesc pe niciunul din ei.

Spui tu totdeauna ca fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca 18:11)? Dacă da, atunci nu eşti un om zdrobit, oricare ar fi experienţa pe care ai fi avut-o cu Duhul Sfânt.

Şi apoi, a doua întrebare: Cu privire la progresul tău spiritual, la înzestrările tale şi la realizările tale eşti îngâmfat, mândru, încrezut sau arogant?

Un om zdrobit recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească şi este gata să dea toată slava lui Dumnezeu pentru orice rod pe care-l vede în viaţa lui sau în slujirea lui publică.

Deci, acestea sunt cele două trăsături caracteristice ale unui om zdrobit:

El nu se uită de sus la nimeni, nici la credincioşi, nici la necredincioşi.

El nu-şi atribuie o slavă proprie pentru creşterea lui spirituală sau pentru slujirea lui publică.

Iacov este un exemplu clasic de om în care a avut loc zdrobirea lui Dumnezeu. El a avut două întâlniri cu Dumnezeu: una la Betel (Geneza 28), iar cealaltă la Peniel (Geneza 32).

Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu” (un simbol al bisericii), iar Peniel înseamnă „faţa lui Dumnezeu”. Noi toţi avem nevoie să trecem mai departe de intrarea în Biserica lui Dumnezeu, pentru a vedea Faţa lui Dumnezeu.

La Betel citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). Acesta pare a fi doar o împrejurare geografică, dar de fapt e şi unindicativ spre ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui Iacov, deoarece următorii 20 de ani au fost pentru el o perioadă de adânc întuneric. Apoi,? la Peniel, citim că „răsărea soarele” (Geneza 32:31). Din nou o împrejurare geografică, dar şi Iacov a intrat definitiv în lumina lui Dumnezeu.

Aşa cum Petru a avut cele două întoarceri la Dumnezeu, tot aşa mulţi credincioşi, care au umblat cu Dumnezeu de-a lungul anilor, au avut două întâlniri cu Dumnezeu. Prima a fost când ei au intrat în Casa lui Dumnezeu (Biserica), prin naşterea lor din nou. A doua a fost când ei l-au întâlnit pe Dumnezeu faţă-n faţă, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi viaţa lor a fost transformată.

Citim că la Betel Iacov „a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe scara aceea.” (Geneza 28:12). În Ioan 1:51 Isus interpretează această scară ca referindu-se la El Însuşi, Calea de la pământ la Cer: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului”. Deci, ceea ce a văzut Iacov, era de fapt o viziune profetică despreIsus, care deschide calea către Cer. În acel vis, Domnul a promis multe lucruri lui Iacov. Dar Iacov era atât de înclinat spre lucrurile pământeşti, încât el s-a putut gândi numai la siguranţa vieţii pământeşti, la sănătate fizică şi la prosperitate financiară. Şi acolo, „Iacov a făcut o juruinţă şi a zis: Dacă va fi Dumnezeu cu mine şi mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc şi haine să mă îmbrac, şi dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu; piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu, şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” (Geneza 28:20-22). Iacov l-a perceput pe Dumnezeu ca pe o gardă personală care avea grijă de el. Iar dacă Dumnezeu făcea asta, Iacov Îi dădea comision 10% din venitul lui‼

Exact la fel îl tratează pe Dumnezeu şi mulţi credincioşi din zilele noastre. Ei doresc numai confort material de la El. Iar dacă Domnul le dă aceste lucruri, ei frecventează regulat adunările bisericii şi dau pentru lucrarea lui Dumnezeu o parte din banii lor. Astfel de credincioşi fac de fapt afaceri cu Dumnezeu la fel ca un negustor din lume, căutând confortul şi profitul propriu.

Iacov a petrecut 20 de ani din viaţa lui agonisind lucruri materiale. El a încercat să intre în posesia unei soţii din familia lui Laban şi s-a ales cu două! El n-a vrut două, dar i-a fost exploatată dorinţa de a o avea pe cea pe care şi-a pus ochii‼ Apoi el a folosit metode frauduloase de însuşire a oilor lui Laban, ajungând astfel foarte bogat. A intrat în casa lui Laban fără un ban, dar a ieşit cu mari avuţii de acolo. Fără îndoială că el a atribuit prosperitatea aceasta binecuvântării lui Dumnezeu, ca mulţi credincioşi ai zilelor noastre‼

Dar care este adevăratul semn distinctiv al „binecuvântării lui Dumnezeu”? Este prosperitatea? Nu. Este să fiitransformat în asemănare cu Hristos.

La ce foloseşte să ai o slujbă bună, o casă bună şi multe elemente de confort, dacă viaţa ta rămâne nefolositoare lui Dumnezeu şi oamenilor?

Dar Dumnezeu nu Şi-a terminat încă socotelile cu Iacov. El i-a dat o a doua întâlnire, la Peniel.

Vreau să vă spun, fraţi şi surori, că mulţi dintre voi aveţi nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, o întâlnire care va avea loc atunci când veţi ajunge la punctul cel mai critic din viaţa voastră şi când Dumnezeu, în loc să vă judece şi să vă trimită în Iad, vă va umple cu Duhul Său cel Sfânt!

Citim în Geneza 32 că Iacov era îngrozit, pentru că tocmai auzise de ieşirea lui Esau (de la care, cu 20 de ani înainte, luase prin înşelăciune dreptul de întâi născut) pentru a se întâlni cu el. Acum era sigur că Esau căuta să-l omoare. Ne prinde bine atunci când Dumnezeu ne lasă să ajungem în situaţii care ne îngrozesc. Pentru că, fiind înfricoşaţi de ceea ce ar putea să ne facă omul, ne vom trage cât mai aproape cu putinţă de Dumnezeu.

La Peniel Iacov era singur (Geneza 32:24). Înainte de a se putea întâlni cu noi, Dumnezeu trebuie să prindă un moment când suntem singuri. De aceea Satan a impus un ritm alert şi supraaglomerat de viaţă (mai ales în oraşele mari), pentru ca în viaţa multor credincioşi timpul petrecut singur cu Dumnezeu să fie redus la minim. Viaţa lor a devenit atât de ocupată, încât activităţile mai puţin prioritare (cum ar fi Dumnezeu) sunt scoase mereu din orarul lor! Aceasta e tragedia creştinătăţii de azi.

Dumnezeu s-a luptat cu Iacov ore întregi în noaptea aceea, dar Iacov nu s-a lăsat. Această luptă ne relevă antagonismul în care a ajuns Iacov faţă de Dumnezeu în cei 20 de ani care au trecut. Şi când Dumnezeu a văzut că Iacov era înverşunat în încăpăţânarea lui, în final, i-a dislocat articulaţia şoldului. Iacov avea în acea vreme cam 40 de ani şi era un om foarte puternic. Avraam, bunicul lui, a trăit peste 175 de ani. Deci putem spune că Iacov era în floarea tinereţii lui, având de trăit încă 75% din viaţa lui. La o aşa vârstă a tinereţii, a avea dislocată articulaţia şoldului trebuie să fi fost ultimul lucru pe care şi l-ar fi putut dori Iacov, pentru că, dintr-odată, şi-a văzut spulberate toate planurile pe care şi le făcuse pentru viitor. Gândiţi-vă că era ca şi cum un tânăr de 20 de ani, din zilele noastre, ar avea dizlocată articulaţia şoldului şi ar trebui să umble în cârje tot restul vieţii‼ Aceasta poate fi o experienţă zdrobitoare. În tot restul vieţii lui, Iacov n-a mai putut umbla niciodată fără cârje.

Dumnezeu a încercat în atât de multe moduri să-l zdrobească pe Iacov, dar n-a reuşit; şi, în final, i-a dat o dizabilitate fizică permanentă. Prin aceasta, în sfârşit, a reuşit să-l zdrobească pe Iacov.

Dacă consideră că e spre binele nostru, Dumnezeu poate face acelaşi lucru şi pentru noi. El disciplinează numai pe cei pe care Îi iubeşte, pentru a-i păzi de catastrofe mult mai mari.

Dacă totuşi Dumnezeu a încetat să te corecteze, atunci poate că te lasă, chiar ca recidivist, să trăieşti deplin sănătos, să câştigi bani din abundenţă şi să-ţi iroseşti viaţa. Dar cine vrea aşa ceva? Eu mai degrabă aş vrea ca Dumnezeu să mă determine cât mai repede să fac voia Lui, să mă disciplineze şi să mă zdrobească chiar acum (chiar şi fizic dacă e necesar), astfel încât să pot umbla cu El şi să împlinesc scopurile Lui pe pământ.

Pentru a-l ţine zdrobit, chiar şi marele apostol Pavel a avut nevoie de un ţepuş în carnea lui (2 Corinteni 12:7). Ţepuşul din carnea lui putea fi vreo dizabilitate fizică care-l deranja permanent. El s-a rugat lui Dumnezeu din nou şi din nou ca acest„mesager al lui Satan” să fie îndepărtat. Dar Dumnezeu a spus: „Nu; chiar dacă este un mesager al lui Satan, nu-l voi îndepărta; ai nevoie de el să te ţină umil, astfel încât, să poţi fi folositor Mie şi oamenilor de lângă tine!”.

După ce Dumnezeu a dizlocat şoldul lui Iacov, El i-a spus: „În regulă, Mi-am făcut lucrarea. Acum lasă-mă să plec. Tu niciodată nu M-ai vrut. Tu ai vrut numai femeie şi bani”. Dar Iacov acum n-a vrut ca Dumnezeu să plece. În sfârşit, eratransformat! Acest om, care şi-a petrecut viaţa agonisind femeie şi proprietăţi, acum se ţinea strâns de Dumnezeu şi spunea:„Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta.” ( Geneza 32:26). Ce mare lucrare s-a înfăptuit în inima lui Iacov când i-a fost dizlocată articulaţia şoldului, astfel că acum Îl dorea numai pe Dumnezeu!

Aşa cum spune vechea zicală: „Când nu ai nimic în afară de Dumnezeu, vei descoperi că Dumnezeu este mai mult decât destul”‼ Este adevărat.

Acum Dumnezeu l-a întrebat: „Care-i numele tău?”. Şi Iacov a răspuns: „Numele meu este Iacov”. „Iacov” înseamnă înşelător, amăgitor, escroc. Iacov a admis, în final, că el este un înşelător.

Oare nu eşti şi tu un înşelător? Oare nu ai păcălit pe cei din jurul tău că eşti un om spiritual? Dacă da, ai vrea astăzi să fii sincer cu Dumnezeu şi să-I spui că eşti un ipocrit?

Cu mulţi ani înainte, când tatăl său, Isaac, care era orb, l-a întrebat care îi este numele, Iacov a pretins că era Esau. Daracum a fost sincer. Şi Domnul i-a spus imediat: „Nu vei mai fi un înşelător niciodată”: „Numele tău nu va mai fi Iacov” (Geneza 32:28).

Nu este acesta un cuvânt de încurajare?

L-ai auzit? „Numele tău nu va mai fi Iacov (Înşelător)”. „Nu vei mai fi un înşelător niciodată”

Aleluia!

Aceasta nu înseamnă că niciodată nu vei mai cădea în păcat. Dar niciodată nu va mai fi vreo înşelătorie sau viclenie în viaţa ta. Niciodată nu va mai fi nici o şiretenie în viaţa ta.

Apoi, Dumnezeu i-a mai spus lui Iacov: „de azi înainte te vei chema Israel [’Cel ce luptă cu Dumnezeu’ sau ’Prinţ al lui Dumnezeu’]; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni şi ai fost biruitor”. Ce transformare! Dintr-un înşelător un prinţ al lui Dumnezeu! Şi aceasta a fost complet săvârşită numai când Iacov a fost zdrobit.

Aceasta este şi chemarea noastră, de a fi înscăunaţi ca prinţi împreună cu Hristos pe tronul Lui, exercitând autoritate spirituală peste Satan şi eliberând bărbaţi şi femei care au fost înrobiţi de el. Ca membri ai trupului lui Hristos, noi suntemchemaţi să avem putere să biruim cu Dumnezeu şi cu oameni. Suntem chemaţi să fim o binecuvântare pentru toţi oamenii. Dar acestea pot avea loc numai când suntem zdrobiţi. Şi putem fi zdrobiţi numai când, în legătură cu făţărnicia şi viclenianoastră, suntem sinceri cu Dumnezeu.

Cu multe secole după aceea, când Domnul Isus s-a întâlnit cu un descendent al lui Iacov, şi anume cu Natanael, „a zis despre el: „Iată cu adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug” ( Ioan 1:47). „Iată un Israel (prinţ al lui Dumnezeu) adevărat, în care nu este nimic din Iacov (nici o şiretenie, şmecherie, înşelătorie)”‼ Apoi, El a reamintit lui Natanael de scara pe care a văzut-o Iacov la Betel şi i-a spus că şi el era un „Israel”, nu pentru că Natanael ar fi fost perfect, ci pentru că nu era în el nici o viclenie sau prefăcătorie.

Iacov a numit acel loc „Peniel”, pentru că acolo a văzut în sfârşit faţa lui Dumnezeu. La Betel el a fost fascinat de casalui Dumnezeu. Tu poţi fi în casa lui Dumnezeu de mulţi ani şi încă n-ai văzut faţa lui Dumnezeu. Atunci tu ai nevoie de o a doua întâlnire cu Dumnezeu, în care vei vedea faţa Lui.

Iacov a exclamat plin de emoţie: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă şi totuşi am scăpat cu viaţă” (Geneza 32:30).

„Acum văd faţa Ta, o Doamne, şi totuşi rămân în viaţă‼”

„Trebuia să fiu dat afară din companie, dar mi s-a triplat salariul‼”

„Trebuia să ajung în Iad, dar, în loc de aceasta, El m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt‼ Aleluia‼”

Cred că acum ne putem da seama de justeţea faptului că mulţi credincioşi nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt. Ei încearcă să câştige această umplere. Ei încearcă să o merite, să fie vrednici de a o poseda. În acelaşi mod, o mulţime de oameni sinceri, în multe religii, caută iertarea păcatelor lor. De ce nu obţin siguranţa iertării? Pentru că ei încearcă să câştige această iertare prin fapte.

Cum ai primit iertarea păcatelor tale? Ai obţinut-o pe bună dreptate, ca răsplată pentru munca ta? Nu. A venit o zi în viaţa ta când ai realizat că nu vei fi niciodată vrednic de iertarea lui Dumnezeu. Atunci ai venit la Isus, nu ca un creştin, ci ca un păcătos. Şi păcatele tale au fost imediat iertate. În acelaşi mod, trebuie să venim şi pentru a primi plinătatea Duhului.

Sunt mulţi credicioşi în zilele noastre care postesc, se roagă şi stăruiesc timp îndelungat pentru a primi plinătatea Duhului Sfânt. Nu este nimic rău în a face oricare din aceste lucruri. Toate acestea sunt bune. Dar, dacă tu faci oricare din acestea pentru a deveni vrednic de a primi plinătatea Duhului, atunci ai intrat pe un făgaş greşit.

Dacă nu primeşti plinătatea Duhului, poate chiar întrebi pe Dumnezeu spunând: „Doamne, am postit şi m-am rugat şi am aşteptat în stăruinţă. De ce nu m-ai umplut?” Însă tu nu poţi să câştigi prin muncă sau să-L meriţi pe Duhul Sfânt, la fel cum nu poţi câştiga prin merite iertarea păcatelor tale. Ambele le primim cadou de la Dumnezeu. Şi tu nu poţi plăti pentru niciunul din acestea. Trebuie să le primeşti ca pe daruri nemeritate, sau, dacă nu, nu le vei primi deloc.

Toate darurile lui Dumnezeu sunt fără plată. Dar omul face greşeala de a încerca să plătească lui Dumnezeu pentru ele şi, astfel, nu primeşte niciunul din aceste daruri. Dacă încerci să te faci vrednic pentru a merita darurile lui Dumnezeu, nu le poţi avea. Acesta poate fi principalul motiv pentru care încă nu ai fost umplut cu Duhul Sfânt.

Când a fost Isus pe pământ, fariseii considerau că sunt cei mai vrednici dintre toţi ca să aibă păcatele iertate. Dar ei n-au obţinut această iertare şi au mers în Iad. Pe de altă parte, păcătoşi notorii, ca Maria Magdalena, au primit imediat, în dar, iertarea păcatelor lor. Un tâlhar, care a trăit o viaţă plină de hoţii şi crime, a fost iertat într-o clipă şi a mers în Paradis, chiar în noaptea care a urmat după crucificare.

Dumnezeu dă darurile Sale cele mai bune acelora care nu le merită. Aceia care au venit să lucreze în vie la ceasul al unsprezecelea erau cunoscuţi de toţi ca fiind cei care nu merită nimic, aşa că Stăpânul i-a plătit pe ei întâi. Dar cei ce veniseră cel mai devreme, care simţeau că-şi meritau salariul, au fost retribuiţi ultimii.

În pilda fiului risipitor citim că tatăl avea un inel în deget. Într-o zi, el şi-a dat jos inelul şi l-a dat fiului mai tânăr, care irosise toţi banii lui. De ce nu l-a dat fiului mai mare? Pentru că acesta era autoîndreptăţit. În ochii oamenilor el era fiul mai mare care merita acel inel. Dar tatăl l-a dat fiului mai tânăr.

Aceasta e calea lui Dumnezeu. El face astfel de lucruri pentru a smeri trufia omului, astfel ca nimeni să nu se poată lăuda în prezenţa Lui. Căile Lui nu sunt căile noastre, iar gândurile Lui nu sunt gândurile noastre.

Dacă aţi înţeles acest adevăr, pe care încerc să vi-l scot în evidenţă, atunci aţi înţeles un principiu fundamental al modului în care Dumnezeu tratează cu omul.

A fost bunăvoinţa lui Dumnezeu că m-a condus pe mine primul la pocăinţă. Şi toată bunăvoinţa, de care Dumnezeu a dat dovadă în continuare după aceea, m-a condus numai la pocăinţă şi pocăinţă tot mai mare.

Lasă bunăvoinţa lui Dumnezeu să te conducă şi pe tine la pocăinţă. Nu abuza de bunătatea Lui, prin faptul că-ţi avantajezi firea pământească. Dumnezeu este bun cu noi în multe feluri. Dar n-ar trebui să ne imaginăm că El e şi mulţumitde noi, deoarece este bun cu noi. Nu! El este bun cu toţi oamenii. Bunătatea Lui ne este dată numai pentru a ne conduce la pocăinţă. Când ne întoarcem la El, fără nici o falsitate sau viclenie, El va pune inelul Său şi pe mâna noastră. El a păstrat acel inel în mod special pentru păcătoşi ca noi.

Isus le-a spus odată, usturător, fariseilor că: „Voi toţi sunteţi sănătoşi şi n-aveţi nevoie de doctor. Cei ce au nevoie de doctor sunt oamenii bolnavi. Şi Eu pentru ei am venit” (Matei 9:12). „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi (…) căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi”. Dorind să-i trezească la realitate, El a fost caustic cu ei, dar motivat pe deplin de dragoste.

Isus nu a venit să cheme pe cei ce se consideră virtuoşi, ci pe cei ce recunosc că sunt păcătoşi. E foarte posibil că mulţi dintre cei care staţi aici şi mă ascultaţi să fiţi la fel de bolnavi cum erau acei farisei şi nici măcar să nu vă daţi seama de aceasta. Bolnavi de prefăcătorie, înfumurare şi autoîndreptăţire. Aceste boli sunt mai periculoase decât SIDA şi cancerul şi pot să vă distrugă! Comparativ cu acestea, alte păcate, cum ar fi crimele sau adulterul, sunt numai ca o răceală sau o febră. Poate că ai reuşit să înţelegi că ucigaşul şi curvarul sunt bolnavi. Dar voi puteţi fi mai bolnavi decât amândoi la un loc‼

Dumnezeu vrea să ne dea viaţa Lui, puterea Lui şi autoritatea Lui. De aceea ne lasă să cădem din nou şi din nou, până când, în final, are loc zdrobirea noastră.

În relatarea despre Iov, vedem cum Dumnezeu l-a adus până la nivelul cel mai scăzut, lăsând să-şi piardă proprietăţile, copiii şi sănătatea. Într-un anumit sens el îşi pierduse chiar şi soţia (care a devenit cicălitoare şi-l îndemna la răzvrătire) şi a pierdut trei prieteni (care l-au înţeles greşit şi l-au criticat). Prietenii lui, transformaţi în predicatori autoîndreptăţiţi, se întreceau în a-l „călca în picioare” prin cuvântările lor. Ei au continuat să „dea cu picioarele”, până când Dumnezeu, în îndurarea Lui, a intervenit El însuşi şi a pus capăt lucrurilor. În mijlocul tuturor acestor presiuni, Iov s-a dezvinovăţit pe sine în mod repetat. În final, când Dumnezeu i-a vorbit, Iov a văzut putreziciunea propriei autoîndreptăţiri şi s-a pocăit.

Într-adevăr, Iov „era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău” (Iov 1:1). Aceasta era bine. Însă era mândru de neprihănirea lui. Aceasta era rău. Dar, după ce Dumnezeu s-a socotit cu el, a devenit un omzdrobit. Din acel moment a slăvit numai pe Dumnezeu. Aşa că scopul lui Dumnezeu pentru Iov s-a împlinit.

Reţineţi ce a spus Iov lui Dumnezeu când a fost zdrobit: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” (Iov 42:5-6). Aceasta a fost Peniel-ul luiIov! Şi el a văzut faţa lui Dumnezeu şi totuşi a rămas în viaţă. Şi care a fost rezultatul? S-a pocăit în praf şi cenuşă. Dumnezeu, printr-o descoperire a bunătăţii Lui, a săvârşit în Iov, într-o clipă, ceea ce predicatorii aceia n-au putut face nici chiar după zile întregi de predicare. Ceea ce l-a zdrobit pe Iov şi l-a condus la pocăinţă a fost bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi dintre noi auzim despre Dumnezeu de la predicatori, în adunări. Însă ceea ce avem nevoie este o întâlnire faţă-n faţă cu Dumnezeu, unde vedem bunătatea Lui îndreptată spre noi şi revărsându-se înspre noi; şi prin aceasta suntem zdrobiţi. Aceasta s-a întâmplat şi cu Petru. Vă amintiţi ce s-a întâmplat imediat după ce Petru s-a lepădat de trei ori şi a cântat cocoşul? El a văzut faţa Domnului. Şi Petru a avut Peniel-ul lui! Citim că: „Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru” (Luca 22:61). Şi care a fost rezultatul: „[Petru] a ieşit afară şi a plâns cu amar” (Luca 22:62).

Acea privire a lui Isus, plină de bunătate şi iertare, a zdrobit inima aceea aspră de pescar.

În Vechiul Legământ, Dumnezeu a promis lui Israel sănătate, bogăţie şi orice binecuvântare materială. Dar era o binecuvântare care era cea mai mare dintre toate, şi anume cea descrisă în Numeri 6:22-26. Aici citim că i s-a poruncit lui Aaron să binecuvânteze poporul astfel: „Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”

Nu e regretabil faptul că mulţi credincioşi din zilele noastre caută binecuvântările inferioare ale sănătăţii şi bogăţiei materiale (pe care necredincioşii le obţin fără rugăciune) şi experienţe emoţionale (dintre care multe nu sunt autentice), în loc să caute cea mai mare binecuvântare, care le poate transforma în totalitate viaţa, şi anume întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu?

Chiar dacă n-am deveni niciodată bogaţi şi niciodată nu ne-am vindeca, dacă vedem faţa Domnului, avem împlinirea tuturor nevoilor noastre.

Când s-a întâlnit cu Dumnezeu, trupul lui Iov era plin de furuncule, dar el nu L-a întrebat pe Dumnezeu despre vindecarea lui. Întâlnirea faţă-n faţă cu Dumnezeu e de aşa natură, încât omul care are parte de ea spune: „Am văzut faţa Domnului şi aceasta este îndeajuns pentru mine”. Cei trei predicatori, care pretindeau să aibă „judecată limpede” şi „un cuvânt de la Dumnezeu”, au spus lui Iov că el era pedepsit pentru ceva păcate secrete din viaţa lui. Există şi astăzi profeţi autoproclamaţi, care vin cu mesajele lor false de genul: „aşa vorbeşte Domnul”, care condamnă şi rănesc oamenii lui Dumnezeu, aidoma celor care-l necăjeau pe Iov. Dar Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu judecata, aşa cum au făcut acei trei predicatori.

Dumnezeu nu a vorbit cu Iov despre căderile lui şi nici nu i-a reamintit de lamentările şi reclamaţiile (împotriva lui Dumnezeu) pe care le făcuse când era sub presiune. Dumnezeu doar şi-a descoperit bunătatea înaintea lui Iov, bunătate revelată în universul minunat pe care L-a creat pentru desfătarea oamenilor şi revelată, de asemenea, în animale, care sunt subordonate oamenilor. A fost acel gen de descoperire a bunătăţii Lui, aşa cum ştie Dumnezeu s-o dea, încât aceasta l-a condus pe Iov la pocăinţă. Mulţi profită de bunătatea lui Dumnezeu, avantajându-şi firea pământească şi abuzând de favoarea acestei bunătăţi. Cât despre Iov, bunătatea lui Dumnezeu l-a condus la pocăinţă. Şi apoi, Domnul l-a binecuvântat pe Iov cu dublul a tot ceea ce a avut înainte.

Scopul final al lui Dumnezeu cu zdrobirea noastră este să ne facă fericiţi, aşa cum citim în Iacov 5:11. Obiectivul, pe care l-a avut Dumnezeu în minte pentru Iov, a fost spulberarea autoîndreptăţirii şi mândriei lui şi transformarea lui într-unom zdrobit, astfel încât Domnul să-I poată arăta faţa Lui şi să-l poată binecuvânta din abundenţă. Dacă nu vedem faţa Lui în spatele tuturor acestor lucruri, tocmai binecuvântările materiale şi fizice pe care ni le dă Dumnezeu pot să ne ruineze, prin faptul că ne abat direcţia de la El. Cât de mulţi credincioşi au deviat de la Dumnezeu prin prosperitatea materială!

O viziune a feţei lui Dumnezeu ne poate elibera de pofta nestăvilită după toate lucrurile pe care ni le poate oferi lumea:

„Arată-mi faţa Ta, o întrezărire doar a frumuseţii Tale divine;

Şi niciodată nu mă voi gândi şi nu voi visa la o altă iubire în afară de a Ta.

Toate luminile mai slabe se vor întuneca, orice glorie mai mică va intra-n declin.

Frumuseţea pământului nu va mai apărea frumoasă niciodată”.

Petru a văzut faţa Domnului şi a plâns cu amar. Acum ne-am putea închipui că Petru a fost zdrobit definitiv. Dar nu a fost aşa. Înainte ca el să fie gata pentru Peniel-ul lui, Domnul avea să-l mai conducă printr-o experienţă de eşec.

În Ioan 21:3 citim că Petru a spus colegilor lui apostoli: „Mă duc să prind peşte”. Prin aceasta, el n-a vrut să spună că mergea la pescuit doar în seara aceea. El se întorcea la slujba lui de pescar, renunţând la apostolia lui, deoarece eşuase ca apostol.

Cu câţiva ani în urmă, când a fost chemat de Domnul, Petru renunţase la ocupaţia lui de pescar. El a abandonat totul şi L-a urmat sincer pe Domnul, în cel mai bun mod pe care l-a ştiut el. Însă a eşuat. Acum, el simţea că această ocupaţie, de a fi un apostol, nu era pentru el. După trei ani şi jumătate de audiere a celor mai minunate mesaje care s-au predicat vreodată, venite de la cel mai mare predicator care a trăit vreodată, el, Petru, s-a lepădat de Isus categoric şi în public, nu numai o dată, ci de trei ori. Se săturase să tot încerce să fie un apostol.

Dar exista un lucru pe care încă ştia să-l facă bine: pescuitul. A practicat aceasta din copilărie şi era un expert în domeniu. Aşa că a decis să fie din nou un pescar. Unii din ceilalţi apostoli au simţit şi ei la fel. Şi ei Îl părăsiseră pe Domnul chiar în ceasul nevoii Lui, au evadat de lângă El şi s-au ascuns. Aşa că şi ei s-ar fi întors la pescuit, pentru că eşuaseră în a fi „apostoli”.

Ei erau oameni sinceri, apreciaseră mesajele lui Isus şi inimile lor ardeau în ei când Îl ascultau. Ei au vrut din toată inima să fie ucenicii Lui. Dar au căzut!

Experienţa ta poate fi similară cu a lor. Poate ai auzit mesaje pline de putere şi ai fost mişcat de ele. Poate că inima ta ardea în tine când ai auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Poate ai lăsat totul şi ai căutat în mod sincer să-L urmezi pe Domnul. Poate şi tu te-ai străduit plin de speranţă, luând decizii din nou şi din nou, după ce auzeai acele mesaje pline de viaţă. Ai mers poate chiar mai departe de atât şi, după căderi repetate, îţi spuneai din timp în timp: „de data aceasta chiar că-s hotărât să reuşesc”. Dar ai căzut din nou şi ai simţit că te-ai epuizat. Azi, dacă te uiţi înapoi în timp, poate că poţi vedea doar o mulţime de eşecuri, cădere peste cădere, poate un morman format din mii de nereuşite. „Nu ies la liman. Tot aşa de bine m-aş putea retrage. Această Evanghelie poate că funcţionează la alţii. Dar în cazul meu nu s-ar părea că merge. Lucrurile s-au stricat prea tare la mine. Niciodată nu voi reuşi”.

Te simţi cumva aşa astăzi? Ai decis să nu mai încerci niciodată, pentru că nu e de niciun folos să mai încerci? Ai decis să mergi înapoi în lume, să-ţi cauţi acolo norocul sau ceva plăceri deşerte? Simţi că ar fi mai bine pentru tine să devii o persoană lumească, pământească în carne şi sânge, cu viaţă mondenă, care trăieşte clipa cu adevărat şi care nu are pretenţia de a fi un creştin? Ar fi mai bine decât să afirmi că eşti un ucenic al Domnului Isus?

Ei bine, exact aşa s-au simţit acei apostoli când au decis să se întoarcă la ocupaţia de pescar. Şi Domnul i-a lăsat să plece, ca şi cum ar fi zis: „Daţi-i drumul înainte. Încercaţi să pescuiţi şi vedeţi dacă veţi izbuti în asta”. Aşa că Petru şi prietenii lui au încercat toată noaptea să prindă peşte şi au eşuat îngrozitor. Niciodată înainte, în toată viaţa lor, n-au avut aşa o noapte urâtă.

Odată ce Dumnezeu te-a chemat să fii al Lui, nu te va putea despărţi nimic de dragostea Lui. El se va asigura că tu eşuezi la pescuit şi la orice altceva ai încerca să faci! Poţi încerca cât de mult vrei, dar vei eşua. Iubirea lui Dumnezeu nu-ţi va permite să-ţi iroseşti viaţa în banalităţi. Aşa că, dacă încerci să o iei în sensul depărtării de El, frânghia dragostei Lui se va tensiona şi vei fi un ratat, pe oriunde vei merge, în orice vei încerca, până când te vei întoarce la El.

Dar aceasta nu se aplică la cei pe care Domnul nu i-a chemat. Sunt mulţi oameni de afaceri şi politicieni necinstiţi, care au făcut o mulţime de bani „negri”, care continuă să trăiască sănătoşi, fără Dumnezeu. De ce permite Dumnezeu asta? Pentru că ei nu sunt copiii Lui. Dar nu vorbesc despre ei acum. Îţi vorbesc ţie, pe care Dumnezeu te-a chemat dinainte de întemeierea lumii, ca să fii al Lui personal.

Oricât ar părea de ciudat, erau mulţimi de peşti în lacul Galileii şi sunt sigur că alţi pescari au prins belşug de peşte în noaptea aceea. Acei peşti au mers în jurul altor bărci. Dar Dumnezeu i-a ţinut departe de barca lui Petru, aşa că niciun peşte nu s-a apropiat. Acei alţi pescari, poate, chiar au vâslit aproape de barca lui Petru, spunându-i ce pescuire bogată au avut. Şi aceasta i-a făcut, probabil, pe Petru şi pe prietenii lui să se mire şi mai mult de faptul că ei nu prindeau nimic!

Te-ai mirat vreodată de ce n-ai putut niciodată să faci bani la bursa de valori, în timp ce alţii din jur făceau? Te-ai mirat de ce afacerea ta nu pare să vâneze „milioane”, ca afacerile altora? Oamenii din jurul tău par să se îmbogăţească din ce în ce, dar prosperitatea nu pare să vină deloc pe calea ta. E din cauza chemării pe care o are Dumnezeu pentru viaţa ta; El vrea ceva mai bun pentru tine decât ceea ce au oamenii din lume.

Petru a păşit în afara chemării pe care o avea Dumnezeu pentru viaţa lui şi Dumnezeu l-a lăsat să cadă, pentru că trebuia să-l zdrobească încă o dată. Acei apostoli au început să pescuiască cam pe la ora 6 seara. Dar Isus n-a venit la ei până în ziua următoare, pe la 5 dimineaţa. Domnul ştia că Petru nu va prinde niciun singur peşte în noaptea aceea. De ce nu a venit la ei mai devreme, de îndată ce au ieşit la pescuit, astfel încât să nu-şi mai piardă vremea? De ce nu a venit la ei, în seara aceea, să zicem pe la ora 9? De ce a aşteptat chiar până la 5 dimineaţa? De ce a aşteptat până când ei erau sleiţi de puteri, după ce s-au zbătut 11 ore şi n-au prins nimic?

În răspunsul la această întrebare descoperim schema după care ne lasă Dumnezeu să cădem. Aici vom vedea scopul lui Dumnezeu cu eşecul omului. Vom înţelege de ce n-a venit niciodată să ne ajute în acele situaţii critice, pe care ni le amintim din trecut, când noi ne trudeam din greu, cu toate că strigam în mod repetat după ajutor, şi de ce unele din cererile noastre rămân încă fără răspuns.

Când Petru şi prietenii lui au ieşit în seara aceea la pescuit, pe la ora 6, încă nu erau nişte eşuaţi. Ei erau plini de speranţa reuşitei pe care o vor avea în curând. Pe la ora 9 seara n-aveau niciun peşte prins şi probabil erau puţin descurajaţi. Dar nici acum încă expediţia lor nu se putea numi un „eşec”. Pe la miezul nopţii, probabil că erau deja foarte deprimaţi. Pe la 4 dimineaţa au început să-şi piardă orice speranţă de reuşită. Dar ei urmau să devină total falimentari. Pentru aceasta trebuia să mai cadă de câteva ori. Graficul încrederii în ei înşişi a început să coboare vertiginos. Dar trebuia să continue căderea până la zero, până la capătul de jos. Şi aceasta s-a întâmplat numai la ora 5 dimineaţa. Atunci erau gata să abandoneze. Acum erau nevoiţi să spună: „N-are niciun rost să mai încercăm. Să mergem acasă!”.

Acela a fost momentul în care a apărut Domnul. Aceasta este calea lui Dumnezeu. Şi Domnul a umplut plasele lor până la refuz. În toată viaţa lor, în nicio altă zi, ei n-au avut o pescuire aşa bogată. În dimineaţa aceea ei au prins 153 de peşti mari.Ei prindeau în zilele bune probabil 20 sau 30 de peşti. Dar aceasta a fost o minune reală. Nimeni n-a mai prins pe lacul acela, într-o singură zi, atât de mulţi peşti. Această prindere a intrat în cartea recordurilor din Galilea! Ei îşi vor aminti în veci că Domnul a făcut o minune pentru ei, chiar atunci când nu mai aveau nicio speranţă!

Eşti cumva astăzi în situaţia în care „ai fost lăsat perplex”, neştiind pe care cale s-o mai apuci sau ce să faci mai departe, pentru că, peste tot unde te-ai întors, ai avut numai dezamăgire şi eşec? Atunci eşti probabil foarte aproape de locul în care Domnul este gata să apară. Nu te teme. El doar aşteaptă ca încrederea în tine însuţi să atingă punctul zero. Dacă n-a venit încă la tine înseamnă doar că graficul încrederii tale în propriile aptitudini n-a scăzut încă la zero. El încă mai vede că au rămas în tine întărituri ale Eului care, de asemenea, trebuie să plece. Lazăr avea să moară şi să fie îngropat înainte ca Domnul să vină!

Ce i-a întrebat Isus când a venit, în final, în acea dimineaţă pe malul lacului? El ştia că n-aveau niciun peşte. Totuşi i-a întrebat: „Aveţi ceva peşte?” (Ioan 21:5). Îmi închipui tonul pe care ucenicii au răspuns: „Nu”. Ei au recunoscut că sunt falimentari. Au fost sinceri, aşa cum au fost înaintea lor Iacov şi Iov. Aceasta a fost tot ce a vrut Domnul – ca ei să recunoască în mod sincer că erau la pământ.

Una din marile bucurii din viaţa mea a fost când am descoperit acest adevăr glorios că: Principalul lucru pe care Dumnezeu îl pretinde de la noi, în orice moment al vieţii noastre, este sinceritatea. El poate atunci să facă minuni pentru noi.

„Aveţi ceva peşte?” „Nu”. „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă”. Şi ce minune a avut loc‼

„Care e numele tău?” „Înşelător”. „Numele tău nu va mai fi Înşelător, ci Prinţ al lui Dumnezeu”. Iată ce minune a avut loc‼

Fraţii mei şi surorile mele – aceasta e calea lui Dumnezeu.

Tot ce pretinde Dumnezeu de la noi este sinceritatea.

Simţi că azi încă nu poţi fi sincer cu El?

Biserica noastră e ca un spital. Aici, noi toţi suntem pacienţi. Nu suntem specialişti sau experţi. Unii din noi suntem în acest spital mai de mult timp decât alţii. Dar noi toţi suntem pacienţi. Există numai un singur Doctor şi acesta e Isus Însuşi. Nu avem consultanţi în mijlocul nostru. Specialiştii şi consultanţii se găsesc printre oamenii autoîndreptăţiţi din cadrul cultelor, şi nu în Biserica Dumnezeului celui viu. Toţi sunteţi bine veniţi în spitalul nostru. Cu cât sunteţi mai grav bolnavi, cu atât aveţi mai mare nevoie să fiţi în mijlocul nostru pentru a găsi vindecare. Chiar acesta este mesajul nostru: „Isus n-a venit pentru sănătoşi, ci pentru bolnavi” şi „Hristos Isus a venit în lume să salveze pe cei păcătoşi, dintre care cei dintâi suntem noi”.

Dumnezeu caută să întâlnească pe cei care n-au niciun merit. Rugăciunea vameşului spune: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El se numea pe sine „păcătosul”. Aceasta înseamnă că el îi simţea pe toţi în jurul lui ca pe nişte sfinţi în comparaţie cu el! În ochii lui, el era SINGURUL PĂCĂTOS de pe faţa pământului! Isus a spus că acest om s-a dus acasă socotit neprihănit (îndreptăţit, justificat, aliniat – nota trad.). Numai pe astfel de oameni îi socoteşte Dumnezeuneprihăniţi.

Permiteţi-mi să vă împărtăşesc ceva, despre ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt „a socoti neprihănit (a justifica)”. Este un cuvânt frumos şi totodată un cuvânt eliberator (Luca 18:14).

Uitaţi-vă la paginile unei cărţi. Vedeţi cum este aliniată, pe fiecare pagină, marginea din dreapta a scrisului la fel ca marginea din stânga? Ca să obţii acest fel de aliniere când scrii pe calculator, foloseşti comanda „justify” (care înseamnăalinierea tuturor liniilor (justificare) prin umplerea spaţiilor dintre cuvinte cu caractere netipăritoare – nota trad.). Deşi la fiecare rând numărul de litere este diferit, totuşi calculatorul va alinia marginea din dreapta, adică o va face să fie perfect dreaptă. Acum, dacă vrei să scrii ceva pe calculator, fără să faci această „aliniere”, vei constata că marginea din dreaptă este neregulată. Aşa ieşeau paginile noastre, în zigzag, pe vremea când foloseam maşinile de scris. Era imposibil să scrii, chiar şi o singură pagină, într-un mod în care toate rândurile să aibă aceeaşi lungime. Dar acum vedem „minunea alinierii”, şi aceasta nu doar prin despărţirea în silabe a cuvintelor de la capătul rândurilor. Nu. Dacă te uiţi la paginile unei cărţi, vei vedea că, de obicei, nici nu se fac despărţiri în silabe, pentru că ar arăta tot neplăcut. Calculatorul ajustează spaţiile dintre cuvintele fiecărui rând, aşa încât fiecare rând este perfect „aliniat”.

Chiar dacă ai scris deja 30 de linii pe o pagină care au marginea din dreapta a textului neregulată, acum poţi da calculatorului comanda de „aliniere” la tot ce ai scris deja – şi ce să vezi, prin apăsarea unei singure taste, toate liniile sunt imediat „aliniate”!!

Dumnezeu face exact acelaşi lucru cu noi, când ne justifică (ne socoteşte neprihăniţi – trad. Cornilescu), ne aliniază în raport cu dreptatea (sfinţenia lui Dumnezeu – nota trad.). Poate că în trecut ţi-ai murdărit viaţa şi fiecare zi a vieţii tale s-a terminat aidoma unei linii nealiniate, prea scurte, ce lasă marginea în zigzag. Dar, dacă vii la Hristos, în mod similar Dumnezeu TE ALINIAZĂ (te justifică, te socoteşte neprihănit – nota trad.) într-o clipă. Fiecare din liniile vieţii tale din trecuteste transformată într-o linie perfectă, ca şi cum n-ai fi păcătuit niciodată în toată viaţa ta, ci ai fi făcut numai fapte neprihănite, aliniate perfect la sfinţenia lui Dumnezeu. Nu mai rămân linii insuficiente ce dau zigzag, ci rămâne doar o singură aliniere perfectă.
Aceasta este nemaipomenit, nu-i aşa? Ceea ce face calculatorul pentru paginile noastre, face Dumnezeu pentru viaţanoastră. Astfel avem o ilustraţie potrivită cu secolul XXI pentru expresia „socotit neprihănit” (justificat, aliniat în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, pus într-o stare după voia lui Dumnezeu (trad. Cornilescu, Isaia 53.11 – nota trad.).

Permiteţi-mi să vă dezvălui ceva chiar mai mult de atât. Odată ce am dat calculatorului comanda de „aliniere” (justificare), fiecare din rândurile pe care le scriem după aceea vor fi şi ele automat aliniate, perfect aliniate cu celelalte linii.„Alinierea” se aplică şi la viitorul nostru, exact în aceeaşi măsură ca la trecutul nostru. Aceasta este cu adevărat o Evanghelie nemaipomenită!

Acum, Dumnezeu ne vede în Hristos. Nu mai avem nicio neprihănire a noastră proprie care ar putea fi vreodată obiectul mândriei noastre. Hristos Însuşi este neprihănirea noastră.

Când Dumnezeu ne consideră neprihăniţi prin meritele lui Hristos este ca şi cum, în toată viaţa noastră, n-am fi comis niciun singur păcat şi n-am fi făcut nicio singură greşeală. Şi suntem în mod continuu socotiţi neprihăniţi prin sângele lui Hristos, pentru că, în timp ce noi umblăm în lumină, sângele lui Hristos ne curăţeşte continuu de toate păcatele noastre, atât de cele de care avem cunoştinţă, cât şi de cele de care nu suntem conştienţi.

Una din cele mai mari greşeli pe care le putem face când citim Scripturile este să folosim raţionamentul logic, specific rezolvării unei probleme de matematică. Nu putem înţelege inima lui Dumnezeu în acest mod, pentru că Dumnezeu nu lucrează corespunzător logicii matematice‼ Aşa că pentru viaţa noastră nu putem utiliza logica seacă, atunci când încercăm să pricepem cum se face că, după ce am făcut atâtea greşeli în trecut, încă putem să împlinim planul desăvârşit al lui Dumnezeu. În concordanţă cu logica unei rezolvări aritmetice aceasta ar fi imposibil. La rezolvarea unei probleme de matematică, dacă un singur pas este greşit, întotdeauna rezultatul final este greşit.

Dacă ai folosi acest fel de logică, ar trebui să spui că, dacă în trecut ai ratat voia lui Dumnezeu vreodată (indiferent că aveai 2 ani sau 52 de ani), acum n-ai mai putea împlini niciodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu, indiferent cât de conştiincios te-ai străduit şi indiferent cât de mult te-ai pocăit, pentru că, indiferent la care pas ai făcut o greşeală, ca în cadrul rezolvării problemei matematice (la pasul 2 sau la pasul 52), rezultatul final ar fi tot greşit‼

Dar Dumnezeu spune: „Căile Mele nu sunt căile voastre.” (Isaia 55:8-9).

Mulţumim lui Dumnezeu că planul Lui pentru viaţa noastră nu lucrează în concordanţă cu logica matematică. Dacă ar funcţiona astfel, atunci nici o singură fiinţă omenească (nici chiar apostolul Pavel) n-ar fi fost capabil să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Pentru că, într-un moment sau în altul, fiecare din noi am căzut. Chiar şi după ce am devenit credincioşi, am căzut de atât de multe ori! Toţi cei care sunt sinceri recunosc aceasta imediat. Dar adevărul copleşitor este că mai există speranţă pentru fiecare din noi.

Matematica condamnă fără milă pe toţi cei care au comis cea mai mică greşeală. Nu este permisă nici cea mai mică eroare. 2 + 2 nu-i egal cu 3,99999999. Trebuie să fie exact 4. Cu nimic mai mult şi cu nimic mai puţin.

Dar planul lui Dumnezeu nu lucrează ca matematica. În planul Lui, eşecul este necesar.

Nu există nicio altă modalitate, prin care oricare din noi ar putea fi zdrobit, în afară de modalitatea eşuărilor repetate. Şi deci, putem spune că, în educaţia noastră spirituală, eşuarea este o parte esenţială a planului de învăţământ. Isus a fost Singurul care a trăit fără să fi căzut niciodată în păcat. Dar noi ceilalţi, inclusiv şi cei mai buni dintre noi, toţi am avut nevoie să fim zdrobiţi de Dumnezeu prin eşecuri. Chiar şi Petru şi Pavel au trebuit să fie zdrobiţi prin căderi repetate.

Deci, bucuraţi-vă de mesajul Evangheliei şi fie ca bunătatea lui Dumnezeu să vă conducă la pocăinţă. Lăsaţi-o să vă conducă într-o viaţă plină de bucurie şi odihnă desăvârşită în Dumnezeu, o odihnă care vine prin cunoaşterea faptului că, Dumnezeu, „în Prea Iubitul Lui” Fiu (Efeseni 1:6), v-a acceptat şi vă acceptă permanent.

În fiecare zi noi facem atât de multe greşeli! Noi alunecăm şi cădem în păcat, chiar dacă numai accidental sau în mod inconştient. Câteodată, presiunile exercitate asupra noastră pot fi atât de mari, încât devenim depresivi şi descurajaţi; atunci suntem ispitiţi să păcătuim chiar mai mult. Dumnezeu înţelege presiunile noastre şi este plin de compasiune. El nu ne va lăsa să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre, ci va face o cale de scăpare pentru noi. El va îndrepta toate lucrurile în viaţa fiecăruia dintre noi.

Viaţa creştină nu funcţionează conform logicii umane. Ea lucrează în conformitate cu puterea care face minuni, cu înţelepciunea perfectă şi cu dragostea desăvârşită a Tatălui ceresc.

Nimeni nu poate să-şi scrie rândurile vieţii cu linii perfecte şi să producă o aliniere desăvârşită a vieţii lui la sfinţenia lui Dumnezeu. Dumnezeu este Acela care ne consideră neprihăniţi pe fiecare dintre noi, chiar şi pe cei mai buni dintre noi. Niciun om nu va putea să se mândrească niciodată înaintea lui Dumnezeu.

Deci, haideţi să fim milostivi faţă de alţii, care n-au mai putut ţine piept şi au căzut în bătăliile vieţii, pentru că şi noi înşine am căzut la rândul nostru şi fiecare dintre noi am primit mult har de la Dumnezeu!

Permiteţi-mi să vă mai spun aceste cuvinte în final, în Numele lui Isus: POŢI SĂ ÎNCEPI DE ACOLO DE UNDE EŞTI CHIAR ACUM, ORIUNDE TE-AI AFLA, ŞI ÎNCĂ SĂ ÎMPLINEŞTI PLANUL PERFECT AL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA.

Dacă vei cădea mâine, du-te la Dumnezeu imediat cu pocăinţă şi El te va pune din nou într-o stare după voia Lui.

Niciodată să nu spui că această Evanghelie nu funcţionează în cazul tău. Dacă eşti tentat să spui aşa, este pentru că ai ascultat prea mult de învăţători falşi, de predicatori legalişti şi de diavolul. Opreşte-te din a le mai da ascultare, opreşte-te din citirea cărţilor lor, iar de-acum înainte ascultă de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui! Mărturiseşte ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Fie ca credinţa ta să nu eşueze în momentul încercării!

Haideţi să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum Domnul nostru se roagă pentru noi! Amin.

Capitolul 2

PLANUL DESĂVÂRŞIT AL LUI DUMNEZEU PENTRU CEI CARE AU CĂZUT

Există mulţi fraţi şi surori care simt că, din cauza faptului că au păcătuit şi s-au îndepărtat de Dumnezeu într-o anumită perioadă a vieţii lor din trecut, ei nu mai pot împlini acum planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lor.

Haideţi să ne uităm la ceea ce au de spus Scripturile în această privinţă, şi să nu ne sprijinim pe priceperea noastră sau pe propriul nostru simţ raţional.

În primul rând, observaţi cum începe Biblia. La început, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul (Geneza 1:1). Când le-a creat Dumnezeu, Cerurile şi Pământul trebuie să fi fost perfecte pentru că nimic imperfect sau incomplet nu poate veni vreodată din mâna Lui. Însă câţiva dintre îngerii creaţi de El au decăzut şi acest episod ne este descris în Isaia 14:11-15 şi înEzechiel 28:13-18. Acesta a fost momentul când Pământul a ajuns în starea descrisă în Geneza 1:2: „pustiu, gol şi întunecos”.

Restul capitolului 1 din Geneza descrie cum Dumnezeu a prelucrat acest material pustiu, gol şi întunecos şi a făcut din el ceva aşa de frumos, încât El Însuşi l-a declarat a fi „foarte bun” (Geneza 1:13). Citim în Geneza 1:2-3 că Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra Pământului şi Dumnezeu rostea Cuvântul Lui; şi acestea au produs marea schimbare.

Ce mesaj actual ne comunică aceste versete? Faptul că, indiferent cât de mult am căzut sau cât de rău am încurcat lucrurile în viaţa noastră, Dumnezeu, prin Duhul şi Cuvântul Lui, poate scoate încă ceva glorios din viaţa noastră.

Dumnezeu, când a creat Cerurile şi Pământul, avusese un plan desăvârşit pentru ele, dar acest plan a trebuit dat la o parte din cauza căderii lui Lucifer. Dumnezeu însă a refăcut Cerurile şi Pământul, producând totuşi din haos ceva „foarte bun”.

Acum fiţi atenţi la ce s-a întâmplat mai departe!

Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva şi a început totul din nou. Dumnezeu trebuie să fi avut un plan desăvârşit şi pentru ei, plan care în mod evident nu includea păcătuirea lor prin neascultarea de porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Dar ei, totuşi, au mâncat din fructul oprit şi au zădărnicit planul iniţial al lui Dumnezeu pentru ei, oricare ar fi fost acela.

Logica ne-ar sugera că ei nu mai puteau împlini vreodată planul desăvârşit al lui Dumnezeu. Totuşi, vedem că atunci când Dumnezeu a venit să-i întâlnească în grădină, El nu le-a spus că de acum înainte vor trăi restul vieţii lor în cel mai bun plan secundar care a mai rămas posibil. Nu! El le promite în Geneza 3:15 că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Aceasta a fost o promisiune a jertfei lui Hristos pentru păcatele lumii şi a biruinţei asupra lui Satan la Calvar.

Acum, luaţi aminte la acest fapt şi vedeţi dacă puteţi raţiona lucrurile!

Ştim că încă din veşnicie jertfa lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu, căci în Apocalipsa 13:8(traducerea directă din original) este menţionat „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii”. Mai ştim, de asemenea, că Hristos a murit numai din cauză că Adam şi Eva au păcătuit şi au căzut din prezenţa lui Dumnezeu. Deci, în mod logic, noi am putea spune că planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a-L trimite pe Hristos ca să moară pentru păcatele lumii a fost împlinit nu în ciuda căderii lui Adam, ci din cauza căderii lui Adam! Noi nu am fi cunoscut iubirea lui Dumnezeu arătată la crucea de la Calvar dacă nu ar fi fost păcatul lui Adam.

Aceste lucruri sunt greu de înţeles, motiv pentru care Biblia spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta” (Proverbe 3:5).

Dacă Dumnezeu ar fi lucrat după logica matematică, atunci ar fi trebuit să spunem că venirea lui Hristos pe Pământ a fost planul secundar cel mai bun al lui Dumnezeu. Însă ar fi blasfemiator să spunem aşa ceva. Venirea lui Hristos a făcut parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru omenire. Dumnezeu nu face nicio greşeală. Însă, din moment ce Dumnezeu este atotputernic şi veşnic, cunoscând sfârşitul încă de la început, şi deoarece, motivat fiind de iubire, plănuieşte mereu în mod tainic în favoarea noastră, raţionamentele omeneşti dau greş atunci când încearcă să explice raportarea Lui faţă de noi.

Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre şi gândurile Lui nu sunt gândurile noastre. Diferenţa dintre ele este aşa de mare ca distanţa de la cer la pământ (Isaia 55:8-9). Aşa că e bine pentru noi ca atunci când încercăm să înţelegem căile lui Dumnezeu să punem deoparte raţionamentele noastre ingenioase şi logica omenească.

Care este deci mesajul pe care încearcă Dumnezeu să ni-l transmită încă din primele pagini ale Bibliei? Tocmai faptul că El poate să ridice un om care a căzut şi să facă ceva glorios din el; El încă poate să-l facă pe omul acela în stare să împlinească planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Acesta e mesajul lui Dumnezeu pentru om şi nu avem voie să-l uităm niciodată: Dumnezeu poate lua un om care a eşuat în mod repetat şi încă poate să-l facă să împlinească planul Lui desăvârşit; nu planul secundar cel mai bun care i-a mai rămas lui Dumnezeu, ci planul Lui cel mai bun.

Aceasta deoarece chiar căderea poate face parte din planul desăvârşit al lui Dumnezeu în scopul de a-l învăţa pe cel căzut câteva lecţii de neuitat. Logica omenească nu poate pătrunde acest aspect, deoarece noi Îl cunoaştem atât de puţin pe Dumnezeu.

Dumnezeu poate folosi numai bărbaţi zdrobiţi şi femei zdrobite şi un mod de a ne zdrobi este prin eşecuri repetate. Eşecul a făcut parte din pregătirea apostolului Petru ca lider. Domnul a folosit eşecul lui Petru pentru a-l zdrobi.

Una din problemele majore pe care le are Dumnezeu cu noi este să ne binecuvânteze în aşa fel încât binecuvântarea să nu ne umfle de mândrie. A obţine biruinţă asupra unui acces de mânie şi apoi a deveni încrezut datorită acestei victorii înseamnă a cădea într-o prăpastie incomparabil mai adâncă decât cea în care ai fost înainte! Dumnezeu trebuie să ne ţină smeriţi în biruinţe.

Adevărata biruinţă asupra păcatului este însoţită întotdeauna de cea mai adâncă umilinţă. Tocmai aici, eşecurile repetate au un rol important în distrugerea încrederii în noi înşine; astfel devenim convinşi că biruinţa asupra păcatului nu e posibilă separat de harul lui Dumnezeu, care a făcut posibilă acea biruinţă. După aceea, când vom obţine biruinţa, niciodată nu ne vom mai putea mândri cu ea.

Mai mult, dacă noi înşine eşuăm în mod repetat, nu vom putea niciodată dispreţui pe alţii care cad. Din contră, vom putea simţi împreună cu cei care cad deoarece am ajuns să cunoaştem slăbiciunea firii noastre pământeşti prin nenumăratele noastre căderi. Vom putea fi „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi fiindcă şi noi suntem cuprinşi de slăbiciune” (Evrei 5:2).

Auzind un astfel de mesaj, omul care reduce totul la logica omenească ar putea spune atunci: „Hai să păcătuim cât mai mult ca să putem obţine acel beneficiu”! Însă pasajul din Romani 3:7-8 răspunde unui astfel de om: „Tu spui: ‚necinstea mea aduce slavă lui Dumnezeu prin faptul că scoate în relief integritatea caracterului Său’. Dacă mergi mai departe pe această linie de gândire ajungi la ideea: ! Însă cei ce spun astfel de lucruri sunt osândiţi, pe bună dreptate, la chinurile veşnice ale iadului” (Romani 3:7-8 trad.LB).

Nu, noi nu predicăm că ar trebui să păcătuim ca să poată rezulta binele din aceasta. Nici nu spunem că putem profita de harul lui Dumnezeu pentru a ne avantaja firea pământească şi că putem rămâne, deliberat şi sfidător, în neascultare faţă de Dumnezeu şi, cu toate acestea, să evităm recoltarea a ceea ce am semănat prin aceste atitudini. Nu, nicidecum!

Însă afirmăm că logica omenească nu poate pătrunde harul lui Dumnezeu manifestat faţă de omul căzut. Nimic nu e imposibil pentru Dumnezeu, nici chiar aducerea noastră în voia Lui desăvârşită după ce am căzut îngrozitor şi repetat. Numai necredinţa noastră Îl poate împiedica.

Dacă spui: „Dar eu am încurcat rău lucrurile de atât de multe ori! Sunt într-o stare din care Îi este imposibil lui Dumnezeu să mă mai aducă în planul Lui desăvârşit”, atunci fii foarte atent la ceea ce afirmi, căci va fi ”imposibil pentru Dumnezeu” numai pentru că TU nu poţi crede în ceea ce poate face El pentru tine. Însă Isus a spus că, atunci când e vorba să facă ceva pentru noi, nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu, cu condiţia însă ca noi să credem.

„Facă-vi-se după credinţa voastră!” este regula lui Dumnezeu în toate situaţiile (Matei 9:29). Vom obţine acele lucruri pentru care vom avea credinţă. Dacă credem că e imposibil ca Dumnezeu să facă ceva anume pentru noi atunci acea binecuvântare nu va fi împlinită în viaţa noastră.

Pe de altă parte, la Scaunul de Judecată al lui Hristos vei descoperi că alt credincios, care a încurcat mai rău lucrurile în viaţa lui decât tine, a împlinit totuşi planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lui – numai pentru că a crezut că Dumnezeu poate să adune cioburile vieţii lui şi să facă ceva foarte bun din ele. Ce mare îţi va fi regretul în ziua aceea când vei descoperi că nu căderile tale (oricât de numeroase ar fi fost ele) au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru viaţa ta, ci necredinţa ta!

Pilda fiului risipitor, în care fiul cel tânăr a irosit atâţia ani, ne arată că Dumnezeu dă tot ce are mai bun chiar celor căzuţi. În favoarea unuia care îl dezamăgise amarnic, tatăl a spus: „aduceţi repede haina cea mai bună”. Acesta e mesajul Evangheliei: un nou început; nu numai o dată, ci din nou şi din nou, pentru că Dumnezeu nicidecum nu renunţă la cineva care mai poate fi recuperat.

Pilda „gospodarului care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie” (Matei 20:1-16) ne dă aceeaşi învăţătură. Oamenii care au fost angajaţi la ceasul al unsprezecelea au fost aceia care au fost răsplătiţi primii. Cu alte cuvinte, cei care şi-au irosit viaţa în proporţie de 90% (corespunzător raportului 11/12), nefăcând nimic pentru valoarea veşnică, pot încă să facă ceva superb pentru Dumnezeu în restul de 10% din viaţa lor. Aceasta e o încurajare enorm de mare pentru toţi cei ce au căzut.

„Motivul pentru care S-a arătat Fiul lui Dumnezeu a fost pentru a strica [desfiinţa] lucrările făcute de diavolul” (1 Ioan 3:8 Biblia Amplificată). Acest verset înseamnă, de fapt, că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de Diavolul” în vieţile noastre. Gândiţi-vă la următoarea imagine: am putea spune că, atunci când ne-am născut, Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi un ghem înfăşurat perfect. Pe măsură ce trăiam viaţa de zi cu zi, am început să desfăşurăm acest ghem, spiră de spiră, şi am început să încurcăm aţele, făcând din ce în ce mai multe noduri (adică să păcătuim). Azi, după mulţi ani de desfăşurări şi încurcări, am ajuns la disperare văzând miile de înnodări pe care le-am făcut. Isus însă a venit să „desfacă toate încurcăturile şi înnodările făcute de diavol”! Aşa că există speranţă chiar şi pentru cei ce au încurcat cel mai rău iţele din viaţa lor. Domnul poate să desfacă toate nodurile şi să dea din nou în mâinile tale un ghem perfect rotund. Acesta e mesajul evangheliei: poţi avea un nou început.

Însă dacă spui: „Asta-i imposibil!”. Ei bine, ţi se va face după credinţa ta! Va fi imposibil, dar numai în cazul tău. Am auzit însă pe cineva care trăise o viaţă mai coruptă decât a ta, spunând ceva diferit, de genul: „Da, eu cred că Dumnezeu va face lucrarea aceea în mine”; lui i se va face, de asemenea, după credinţa lui. În viaţa lui, planul desăvârşit al lui Dumnezeu va fi împlinit.

În pasajul din Ieremia 18:1-6, Dumnezeu i-a vorbit lui Ieremia printr-o ilustraţie practică. L-a trimis pe Ieremia în casa olarului, unde acesta tocmai încerca să facă un vas de lut. Dar vasul „pe care-l făcea n-a izbutit, cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului”. Ce a făcut olarul? „Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă”.

Atunci a urmat aplicaţia (versetul 6): întrebarea lui Dumnezeu a fost: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui ……………?”. (Completează numele tău în locul liniilor punctate şi aceasta ar putea fi întrebarea lui Dumnezeu pentru tine).

Dacă există în viaţa ta o mâhnire sfântă pentru toate căderile tale, atunci chiar „de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna”, aşa cum a promis Dumnezeu sub Vechiul Legământ (Isaia 1:18); dar în Noul Legământ El a promis chiar mai mult: „Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” (Evrei 8:12).

Oricare ar fi greşelile grosolane pe care le-ai comis sau eşecurile pe le-ai avut, tu poţi avea un nou început cu Dumnezeu; şi chiar dacă ai făcut o mie de începuturi noi în trecut şi ai ajuns să cazi, tu încă poţi face astăzi al 1001-lea nou început. Dumnezeu încă mai poate scoate ceva glorios din viaţa ta. Cât timp mai este viaţă, mai este speranţă.

Aşadar, niciodată să nu eşuezi în a te încrede în Dumnezeu. El nu poate face multe din lucrările Lui pline de putere pentru mulţi din copiii Lui, nu pentru că au eşuat în raport cu Dumnezeu cândva, în trecut, ci pentru că nu se încred în El acum, în prezent.

Haideţi ca „întăriţi prin credinţa noastră să dăm slavă lui Dumnezeu” (Romani 4:20) şi să ne punem încrederea în El pentru zilele care vor urma şi în legătură cu situaţiile pe care până acum le consideram imposibile.

Toţi oamenii, tineri sau vârstnici, pot avea nădejde, indiferent cât de mult au căzut în trecut; trebuie doar să îşi recunoască eşecurile, să vină cu umilinţă şi să se încreadă în Dumnezeu.

Noi toţi putem învăţa din eşecurile noastre şi înainta înspre împlinirea planului desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Iar în veacurile viitoare, Dumnezeu ne va putea folosi ca exemple pentru a arăta altora ceea ce a putut El face din aceia ale căror vieţi au fost complet eşuate.

În acea zi, El va arăta ceea ce a putut face în noi prin „nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (Efeseni 2:7).

Aleluia!

Amin şi Amin.

Secretul puterii spirituale – Zac Poonen

Când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt, El a marcat un traseu ca ei să călătorească prin pustie în drumul lor spre Canan. Ei însă îl cunoşteau atâta timp cât urmăreau stâlpul de nor şi foc, zi după zi. Astăzi, pentru fiecare din copii Lui răscumpăraţi , Dumnezeu are deasemenea o direcţie marcată. Dar ei o pot cunoaşte atâta timp cât umblă cu El în fiecare zi. Dacă este să cuprindem în totalitate scopul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit, trebuie să învăţăm să umblăm cu El. Şi aici vom întâmpina împotrivire din partea lui Satan la orice pas. Asemenea hoţilor care jefuiesc casele bogaţilor mai des decât pe cele ale săracilor, tot aşa şi Satan îşi îndreaptă săgeţile mai des înspre credinciosul spiritual, decât înspre cel trupesc. Deaceea vom descoperi că bătălia devine tot mai densă cu fiecare pas făcut înspre maturitatea spirituală.

Sunt multe forţe care caută să-l împiedice pe credinciosul care urmăreşte să facă toată voia lui Dumneuzeu: lumea cu atracţii variate, trupul cu poftele lui necurate, şi diavolul cu instrumentele lui subtile. Dacă acestea sunt obstacole pentru creşterea spirituală a credinciosului, ne putem întreba de ce Dumnezeu nu le elimină, sau cel puţin să îl păzească pe credincios de ele. Aceasta a fost o problemă care a chinuit multe minţi de-a lungul secolelor.

Este suficient pentru noi să ştim că Tatăl nostru ceresc este mai înţelept decât noi toţi şi El e cel care a permis acestor puteri să existe. Un motiv bun, cel puţin, ar putea fi zidirea puterii spirituale. Chiar şi în domeniul fizic, muşchii se vor forma doar supuşi la rezistenţă prin exercitiu. Altfel muşchii noştri ar fi moi şi lipsiţi de putere. Un luptător care este antrenat pentru o competiţie va avea nevoie constant de exerciţiu, luptându-se cu alţii pentru a se menţine în formă pentru eveniment. În acelaşi fel puterea noastră spirituală nu se va dezvolta niciodată dacă suntem protejaţi de încercările şi ispitele lumii, ale trupului şi ale diavolului.

Ar trebui să ne aducă mare mângâiere să ştim că Însuşi Domnul Isus a fost ispitit cu fiecare ispită pe care o întâmpinăm (Evrei 4:15). Luca ne spune că Isus a mers în pustie „plin de Duhul Sfânt” şi l-a sfârşitul ispitirii S-a întors „plin de puterea Duhului Sfânt” (Luca 4:1-14). Biruind ispitele comune omului, l-a întărit chiar şi pe El ca om. Nu poate oare face acelaşi lucru pentru noi? Să nu ne imaginăm niciodată că vom deveni puternici spiritual doar citind cărţi creştine şi frecventând adunări religioase. Astfel de activităţi sunt echivalentul servirii mâncării, însă, împreună cu mâncarea avem nevoie şi de exerciţiu pentru a fi puternici. Deaceea cei care se separă de contactul cu oamenii lumii şi trăiesc vieţi creştine protejate nu vor deveni niciodată robuşti spiritual.

Sfinţenia este ca şi sănătatea. Să fii complet sănătos, trebuie să faci exerciţii regulat. Doar atunci vom putea ţine piept bolii. Astfel, pentru a deveni perfecţi, trebuie să trecem prin ispite şi să le depăşim. Dacă ocolim încercarea, nu vom fi făcuţi perfecţi niciodată. Aceasta ne sugerează încă un motiv pentru care Dumnezeu a aşezat fructul oprit în gradina Edenului. I-a dat oportunitatea lui Adam să depăşească ispita şi să devină în mod sigur sfânt. Nu avem nici un motiv să ne temem de ispită. Dumnezeu ne-a garantat în 1 Corinteni 10:13 că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre.

Psalmul 66:10-12 este unul din acele pasaje minunate din Vechiul Testament care ne sugerează ce beneficii nemaipomenite ne pot reveni prin încercari. Focul şi apa ne fac nu doar bogaţi spiritual ci şi sănătoşi spiritual. Oamenii lui Dumnezeu din Biblie au fost supuşi aceloraşi ispite care ne chinuie şi pe noi. Iacov 5:17 ne spune că până şi Ilie a avut aceleaşi pofte şi patimi de depăşit ca şi noi. Şi pentru că aceşti oameni ai lui Dumnezeu au biruit în încercările şi dificultăţile lor, au devenit puternici şi astfel, folositori în mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie ispitei să vină în viaţa noastră pentru a ne testa. Toţi cei ce vor fi folosiţi de Dumnezeu trebuie testaţi. Încercările care le avem când suntem singuri sunt menite să ne dovedească calificarea noastră pentru serviciul public. Depăşirea ispitei este ca şi învăţarea înotului. Nu vei învăţa să înoţi într-o singură zi. Dar dacă eşti plin de hotărâre, mai devreme sau mai târziu îţi vei însuşi abilitatea. Apoi nu îţi va mai fi frică de apă. Exact în acelaşi fel, dacă suntem hotărâţi, vom învăţa secretul victoriei asupra ispitei în Hristos, şi nu ne va mai fi frică nici de aceasta.

Un mesaj de speranţă pentru toate cuplurile căsătorite – Zac Poonen

Nunta din Cana ne arată o licărire a fericirii care vine prin cinstirea lui Dumnezeu (Ioan 2:1-11). Este foarte semnificativ faptul că Isus a hotărât să îşi manifeste gloria Sa pentru prima dată la o nuntă. Chiar şi astăzi El doreşte să îşi manifeste gloria la fiecare nuntă şi în fiecare căsătorie.

Lipsa de vin din Cana ne arată că probleme şi nevoi se vor ivi în orice căsătorie. Aceste probleme pot în cele din urmă conduce, pe ambii, soţ şi soţie la un punct de frustrare şi deznădejde continuă. Dar când într-o căsătorie locul de frunte este dat lui Isus, foarte curând El rezolvă problemele şi îndeplineşte nevoile – aşa cum a făcut în Cana. Nu este de ajuns ca Hristos să fie invitat ca şi musafir într-o casă, El trebuie să fie Domn.

Este o batjocură să atârni o placardă pe perete pe care este scris: „HRISTOS ESTE CAPUL ACESTEI CASE”, când de fapt soţul (sau soţia) este adevăratul cap. Dar oriunde Hristos este socotit cu adevărat Cap şi Domn, El îşi manifestă gloria la fel de efectiv ca în Cana cu două mii de ani în urmă (v.11).

„Să faceţi orice vă va zice” a fost sfatul Mariei pentru servitorii de acolo (v.5). Au luat aminte la acel sfat şi l-au ascultat pe Isus imediat şi fără rezerve – şi curând problema a fost rezolvată. Dacă cuplurile căsătorite (şi tinerii care se gândesc la căsătorie) ar acorda atenţie aceluiaşi sfat şi ar exprima aceeaşi ascultare imediată şi fără rezerve faţă de legile Domnului, cât de repede problemele lor vor găsi o rezolvare.

La nuntă apa a fost transformată în vin. Ceea ce fusese fără gust, fără culoare şi ieftină a fost schimbată într-un moment în ceva dulce, spumos şi valoros. Aceasta simbolizează cum lucrurile uzuale ale vieţii de căsătorie (inclusiv munca monotonă a rutinei zilnice) pot începe să scânteiască cu strălucire când i se dă Domnului tot controlul asupra căminului. Searbădul devine dulce şi o valoare imensă începe să se vadă în ceea ce fusese mai înainte nesocotit ca şi obişnuit.

Nevoile multor oameni au fost deasemenea îndeplinite ca rezultat al acestei minuni. O căsătorie creştină nu îşi îndeplineşte niciodată scopul oferind fericire doar pentru cei doi parteneri. Intenţia lui Dumnezeu pentru cuplurile căsătorite este ca ei să aibă paharul „dând peste” în mod constant (Psalm 23:5).

Ei ar trebui să fie mijloacele de binecuvântare pentru mulţi alţii – de fapt, pentru toţi cei pe care-i întâlnesc. Dumnezeu a spus odată unuia din slujitorii Săi supuşi: „Te voi binecuvânta… şi tu vei fi o binecuvântare – împărţind bunătate altora… (şi) toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate în tine.” (Geneza 12:2-3).

Acea binecuvântare a lui Dumnezeu este şi pentru noi potrivit cu Galateni 3:14. Ce scop mai mare ar putea cineva avea în căsătorie decât acesta? Dar măsura în care devenim o binecuvântare pentru alţii depinde de măsura în care îl ascultăm pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. “Toate neamurile pămîntului vor fi binecuvîntate în sămînţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” a zis Domnul lui Avraam (Geneza 22:18).

Minunea din Cana conţine şi un mesaj de speranţă pentru cei care au greşit şi au falimentat în domeniul căsătoriei. Când s-a terminat vinul în Cana, ei s-au îndreptat către Domnul şi El nu i-a dezamăgit. Nu te va dezamăgi nici pe tine dacă te întorci la El în necazul ta – indiferent de cât de mare a fost căderea ta.

Tot ce îţi cere El, este să fii sincer cu privire la nevoia ta (asemenea celor din Cana) şi să îi spui de falimentul tău. Te-ai gândit la nechibzuinţa ta, lăsând lucrurile să meargă prea departe? Ai falimentat în ce priveşte dragostea – poate prin ignoranţă? Te confrunţi acum, ca rezultat al acestora, cu jenă şi frustrare? Te înţeleg alţii gresit, te bârfesc – sau poate te ocărăsc. Atunci întoarcete la Domnul acum, fără nici un momnet de întârziere. El este Prietenul păcătoşilor.

Te aşteaptă nu doar ca să îţi ierte păcatele, dar şi ca să cureţe mizeria pe care Satan a făcut-o din viaţa ta. Aceste două scopuri a venit să le îndeplinească în lume (1 Ioan 3:5-8). Nu renunţa în faţa descurajării pentru că există speranţă chiar şi pentru tine. Domnul a compensat lipsa vinului la nunta din Cana şi El poate să compenseze orice lipsă din viaţa ta. Domnul şi-a manifestat gloria în Cana şi poate face la fel şi în viaţa ta.

Dacă te-ai confruntat cu dezamăgire, i-aţi curaj din faptul că adevărata fericire în viaţa creştină vine prin renunţare şi nu prin stăpânire (Faptele Apostolilor 20:35). Dumnezeu poate face toate lucrurile să meargă împreună spre binele tău, şi să te ajute să trăieşti o viaţă împlinită pentru gloria Lui, în ciuda dorinţelor neîmplinite.

Zac Poonen

Zac POONEN

Vin nou în burdufuri noi

CUPRINS

Capitolul 1

Vinul nou în burdufuri noi

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Capitolul 3

Dumnezeu are nevoie de femei

Capitolul 4

Ori religiozitate, ori spiritualitate

Capitolul 5

Spiritul Noului Legământ

Capitolul 6

Noul Legământ – o asociere cu Isus

Capitolul 7

Isus – ispitit ca şi noi

Capitolul 8

Spiritualitate adevărată – căutând interesele lui Dumnezeu

Capitolul 9

Sfinţire şi părtăşie

Capitolul 10

Biruind duhul lui Antihrist

Capitolul 11

Biruinţa care vine prin lăudarea lui Dumnezeu

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

Capitolul 15

Un alt „Isus’’ şi lucrarea lui

Capitolul 16

Semnele culticului

Capitolul 17

Semne care arată a doua venire a lui Isus

Capitolul 18

Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului

Capitolul 19

Evanghelizare şi ucenicizare

Capitolul 20

Chemarea noastră specifică, ca biserică

Capitolul 21

Frângerea pâinii – un legământ

Capitolul 22

Biserica şi necazul cel mare

Capitolul 23

Adevărul pe care îl credem

Capitolul 24

Crăciunul şi Paştele – creştine sau păgâne?

Capitolul 25

Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

Capitolul 1

Vinul nou în burdufuri noi

Isus a vorbit despre „vinul nou” care „trebuie pus în burdufuri noi” (Luca 5:38). Vinul nou este viaţa lui Isus iar burduful nou este Biserica pe care o zideşte El.

Vinul Nou

La nunta din Cana, unde era prezent Isus, vinul vechi se terminase. Vinul vechi fusese realizat cu efort omenesc, de-a lungul unei perioade de mulţi ani, dar acesta nu a putut împlini nevoia. Aceasta e o pildă a vieţii trăite sub Lege, sub Vechiul Legământ. Se termină vinul vechi; iar Domnul trebuie să aştepte până când acesta se termină complet, ca să ne poată da vinul cel nou. „Fiindcă aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: numai aşteptând intervenţia Mea veţi fi salvaţi. (…) dar voi spuneţi: ‘ne vom obţine ajutorul de la Egipt [de la puterea omenească]!’ Aşa că veţi fi urmăriţi de vrăjmaşii voştri. (…) Iar Domnul aşteaptă după voi [ca să vi se epuizeze propriile resurse, în care vă încredeţi] şi aşteaptă să veniţi la El, ca să vă poată arăta iubirea Lui; El vă va învinge pentru a vă binecuvânta. (…) Ferice de toţi cei care aşteaptă ajutorul Lui!” (Isaia 30:15-18 trad. Living Bible).

Când noi, în repetate rânduri, am încercat din răsputeri să trăim în biruinţă şi am eşuat de fiecare dată, prin aceasta Dumnezeu încearcă să ne înveţe următoarea lecţie: „voi nu puteţi avea biruinţa prin propriile voastre puteri”. Atâta timp cât eşti sub Lege, tu vei fi stăpânit de păcat. Lucrarea primordială a lui Dumnezeu în fiecare dintre copiii Săi este nimicirea în totalitate a puterii eului. La nunta din Cana, înainte ca Isus să-Şi înfăptuiască miracolul, El a aşteptat ca vinul cel vechi să se termine. El aşteaptă, acum, să se termine suficienţa propriilor noastre puteri. Toate eşecurile şi înfrângerile noastre au menirea, din partea lui Dumnezeu, de a ne aduce la punctul final; pentru că El numai în slăbiciunea noastră Îşi poate manifesta în mod desăvârşit puterea (2 Corinteni 12:9). Puterea eului o putem vedea în momentele ispitei şi provocării: când reacţionăm prin cuvinte pline de amărăciune şi prin expresii ale mâniei, când ne justificăm pe noi înşine, când îi criticăm şi îi judecăm pe alţii şi când manifestăm atitudini de ne-iertare; putem vedea această putere în ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de lucrurile materiale şi în dedicarea noastră pentru agonisirea lor; în dorinţa de a lupta pentru drepturile noastre şi pentru renumele nostru; o putem vedea, de asemenea, în tendinţa de a căuta răzbunare, etc. Aceste atitudini şi altele similare arată vigoarea eului care este încă în noi. Deci, vinul vechi încă nu s-a terminat; iar Isus stă deoparte, aşteaptă şi „nu face nimic” pentru noi.

O, dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne zdrobească, dacă ne-am smeri pe noi înşine şi am accepta de bunăvoie moartea drepturilor şi a reputaţiei noastre, cât de repede ne-ar putea El conduce la o viaţă a Noului Legământ! Toate împrejurările supărătoare, frustrările şi dezamăgirile, zdrobirile sufleteşti şi celelalte stări prin care trecem au menirea, din partea lui Dumnezeu, să reducă tăria eului nostru la zero.

Acesta a fost modul în care a procedat Dumnezeu cu Iov. În cele din urmă, Iov a atins acel punct-zero în care, punându-şi faţa în ţărâna pământului, a spus: „Doamne, eu sunt nimic [sunt zero] (…) Îmi pun mâna peste gură în tăcere (…) Înainte doar auzisem vorbindu-se despre Tine [de la alţii, neavând o relaţie personală], dar acum Te-am văzut, de aceea mi-e silă de mine şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 40:4; 42:5-6 versiune biblică citată de autor).

Acesta e fenomenul care are loc şi în cazul nostru atunci când Dumnezeu reuşeşte, în sfârşit, să ne zdrobească şi să ne dea o revelaţie despre Sine. Acelaşi Moise, care odinioară se considera pe sine însuşi atât de capabil (la vârsta de patruzeci de ani), acum, (cu patruzeci de ani mai târziu) zdrobit fiind de viziunea lui Dumnezeu spune: „Doamne, eu nu pot vorbi. Trimite pe altul” (vezi Exodul 4:10,13).

O trăire de aceeaşi natură a avut şi marele proroc, Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu. El a spus: „Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate” (Isaia 6:5). Daniel spune că atunci când a primit vedenia pe care i-a dat-o Domnul puterile lui proprii l-au părăsit. El a ajuns la un punct-zero. (Daniel 10:18).

Apostolul Ioan, care era plin de Duhul Sfânt şi umblase deja cu Dumnezeu timp de şaizeci şi cinci de ani, atunci când L-a văzut pe Isus, pe insula Patmos, a căzut la picioarele Lui ca un om mort (Apocalipsa 1:17).

Toţi cei care au văzut slava Domnului au trăit astfel de experienţe! Au căzut cu feţele la pământ şi au rămas fără cuvinte.

După ce Dumnezeu ne aduce, în final, la acest punct El ne poate da apoi cu uşurinţă vinul cel nou, şi anume viaţa lui Isus, natura divină, binecuvântarea excepţională a Noului Legământ încheiat prin sângele lui Isus.

Ce minunat ar fi ca noi toţi să ajungem repede la acel punct şi să trăim în starea aceea, cu feţele la pământ înaintea lui Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre! Fiindcă în acea viaţă există o înaintare din lumină înspre lumină (Proverbe 4:18) şi din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18).

Ioan vorbeşte despre „Umblarea în lumină” (1 Ioan 1:7). Nu există vreo staţionare în lumină, ci mai degrabă o umblare: o înaintare care ne duce din ce în ce mai aproape de Cel în care nu există nici o umbră de întunecime. În acest fel, lumina străluceşte tot mai tare asupra vieţii noastre, noi devenim din ce în ce mai conştienţi de păcatele ascunse care zac în firea noastră pământească, de existenţa cărora nu eram conştienţi înainte, iar sângele lui Isus ne curăţeşte de toate acele păcate ascunse.

Şi iată ce se întâmplă: cu cât ne apropiem mai mult de Domnul cu atât devenim mai conştienţi de păcatul din firea noastră pământească şi vedem din ce în ce mai puţin păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm cu pietre în femeia prinsă în preacurvie, pentru că în prezenţa lui Isus vedem păcatul din propria noastră fire pământească şi strigăm: „O, nenorocitul de mine!” (Rom 7:24) în loc de: „O, nenorocita de ea!”. Adam a arătat cu degetul către soţia lui chiar şi atunci când a stat înaintea lui Dumnezeu (Geneza 3:12). Însă Dumnezeu l-a făcut conştient de propriul său păcat (Geneza 3:17). Acelaşi lucru îl va face Domnul şi în cazul nostru. De fapt, acesta e testul în urma căruia se va clarifica dacă avem doar o religie şi anumite doctrine sau dacă umblăm cu-adevărat înaintea Feţei lui Dumnezeu.

S-a terminat vinul din viaţa noastră personală, din viaţa căsniciei sau a adunării noastre? Atunci este vremea să căutăm Faţa Domnului şi să recunoaştem în mod sincer nevoia pe care o avem. Numai El ne poate da vinul cel nou! Vinul nou din Cana nu a fost realizat prin efort omenesc. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Tot aşa poate fi şi în viaţa noastră. El va scrie legile Sale în inimile şi-n minţile noastre şi va lucra în noi „şi voinţa şi înfăptuirea” pentru a face voia Lui desăvârşită(Evrei 8:10; Filipeni 2:13). El va tăia împrejur inimile noastre ca să-L iubim şi ne va motiva la umblarea în ascultare de poruncile Lui (Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27). Măsura în care aceste binecuvântări vor fi lucrarea Lui va fi egală cu măsura în care vinul cel nou realizat în Cana a fost lucrarea Lui. Acesta e înţelesul harului. Chiar dacă am încerca o viaţă întreagă, noi nu am putea realiza viaţa lui Isus în noi. Dar dacă purtăm „în trupul nostru omorârea Domnului Isus” (luarea crucii în fiecare zi, moartea faţă de eul nostru, faţă de voinţa proprie, faţă de drepturile noastre şi faţă de reputaţia noastră), Dumnezeu promite să producă vinul cel nou al vieţii lui Isus în noi (2 Corinteni 4:10).

Noi trebuie să alergăm această cursă cu privirea aţintită la Isus, comparându-ne tot timpul numai cu El. Numai aşa va putea exista în inimile noastre un strigăt continuu de felul: „O, nenorocitul de mine!”, având tot timpul înaintea ochilor cât de diferiţi suntem de Isus, chiar şi atunci când am ajuns deja la o viaţă de biruinţă asupra păcatelor conştiente. „Cei ce se compară pe ei înşişi cu alţi credincioşi sunt idioţi spirituali” (2 Corinteni 10:12 versiune biblică citată de autor), pentru că aceasta e calea cea mai sigură înspre mândria spirituală şi spre o sumedenie de alte răutăţi. Atâta timp cât privirea noastră e aţintită la Isus şi ne comparăm tot timpul numai cu El, nu vom fi expuşi pericolului mândriei spirituale. În oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne arată mai întâi slava lui Isus şi numai după aceea ne poate schimba în acea asemănare (2 Corinteni 3:18). Pavel a spus că avea o singură ţintă înspre care se arunca înainte cu stăruinţă, şi aceasta nu era obţinerea unui număr cât mai mare de convertiţi prin slujirea lui, ci „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu (…) [pentru a deveni ca]Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). Apoi a spus că „Gândul acesta [de a ne arunca înainte înspre desăvârşire, înspre totala asemănare cu Isus] deci să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi [în conştiinţa noastră, trăind în biruinţă asupra păcatelor conştiente]” (Filipeni 3:15). Acesta e semnul de recunoaştere al creştinului matur spiritual. În viaţa omului lui Dumnezeu, matur spiritual, slujirea, fie în evanghelizare fie în alte domenii, ocupă un loc secundar în raport cu scopul suprem al acestei chemări cereşti.

Ioan ne mai spune că numai printr-o astfel de umblare în lumina lui Dumnezeu putem avea părtăşie unii cu alţii (1 Ioan 1:7); nu numai părtăşie cu Dumnezeu, ci şi părtăşie cu alţi credincioşi în unitate perfectă. Motivul este foarte simplu. Acela care umblă în lumina lui Dumnezeu, trăind înaintea Feţei Lui, va fi întotdeauna conştient de minusurile lui şi se va judeca în permanenţă pe sine însuşi, neavând de adus nici o acuzaţie altor fraţi. În acest fel nu poate exista vreo dezbinare între oricare doi dintre fraţii sau surorile care umblă pe această cale. Aceasta e Calea Îngustă care duce la viaţă, Cale despre care Isus spunea că cei care o găsesc sunt puţini la număr (Matei 7:14). „Judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu” din care chiar şi „cel neprihănit scapă cu greu”, pentru că Dumnezeu, în Casa Lui, „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Petru 4:17,18; 1 Timotei 6:16). „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? (…) Cel ce umblă în neprihănire [confruntându-se cu adevărul cu privire la sine însuşi]” (Isaia 33:14,15).

Acesta a fost păcatul liderului bisericii din Laodicea, că nu a trăit într-o permanentă judecare a propriei persoane (şi poţi aluneca uşor în acest păcat când eşti într-o poziţie de conducere) şi astfel nu a ştiut că de fapt era un „nenorocit” (Apocalipsa 3:17).

Fie ca noi să trăim înaintea Feţei lui Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre în aşa fel încât zdrobirea şi permanenta judecare a propriei persoane să fie modul nostru normal de vieţuire, strigând: „O, nenorocitul de mine!”. Astfel, chiar şi atunci când vom atinge cele mai înalte culmi ale sfinţeniei pe care un păcătos mântuit le poate atinge aici pe Pământ, vom continua să spunem (cu sinceritate, din toată inima, fără vreo umilinţă falsă): „sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii (…) sunt cel dintâi dintre păcătoşi” (Efeseni 3:8, 1 Timotei 1:15). Astfel vom avea părtăşie cu alţi credincioşi care umblă pe aceeaşi cale şi, treptat, părtăşia noastră reciprocă va deveni tot mai mult asemănătoare cu acea părtăşie pe care Tatăl şi Fiul o au Unul cu Altul(Ioan 7:21). Acesta e vinul cel nou pe care Isus doreşte să ni-l dea.

Burduful nou

Mulţi, care s-au bucurat de mesajul de până acum, s-ar putea ca de aici înainte să nu mai fie dispuşi să plătească preţul pentru a avea şi burduful nou. Însă Isus a spus că „vinul nou trebuie pus în burdufuri noi” (Luca 5:38) şi aici e testată disponibilitatea noastră de a asculta.

Pentru a obţine vinul nou, lupta noastră e împotriva păcatului, dar pentru obţinerea burdufului nou, lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva tradiţiilor (datinilor) religioase care au „desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu” (Marcu 7:13); şi multora le este mult mai dificil să se elibereze de „datina oamenilor”, decât să se elibereze de păcat! Însă numai „cei ce dau năvală pun mâna pe” Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 11:12). În cazul tradiţiilor religioase nu se poate face abstracţie de tratamentul violent.

Isus a fost răstignit nu datorită faptului că a predicat împotriva păcatului, ci pentru că a predicat împotriva tradiţiilor religioase, care înlocuiseră Cuvântul lui Dumnezeu în comunitatea evreilor (Marcu 7:1-13). El a dat în vileag ipocrizia liderilor religioşi şi lipsa de valoare a tradiţiilor lor, dând afară din Templu pe toţi aceia care se foloseau de evlavia oamenilor pentru a câştiga bani. Tocmai râvna Lui pentru curăţirea Casei lui Dumnezeu a fost aceea care i-a înfuriat atât de mult pe liderii religioşi, încât au cerut răstignirea Lui.

Este puţin probabil că oamenii vor cere răstignirea ta din cauză că predici un mesaj al „zdrobirii” şi al „vinului nou”. Dacă, însă, eşti hotărât să înaintezi şi să proclami tot ce are de spus Dumnezeu, şi anume faptul că vinul nou trebuie pus neapărat în burdufuri noi, te poţi aştepta, în oricare dintre confesiunile creştine, la revărsarea furiei celor ce sunt în ierarhia religioasă.

De ce a spus Isus că nu e voie să punem vinul nou în burduful vechi? Pentru că burduful vechi nu s-ar mai putea întinde ci ar plesni. Burduful vechi a fost cândva folositor, pentru a păstra vinul cel vechi, dar acum, pentru vinul cel nou, nu mai are nici o utilitate.

Sistemul religios evreiesc, burduful vechi, a fost odată ordinat de Dumnezeu prin Moise pentru a păstra vinul cel vechi. Însă după ce a venit Isus şi a pus bazele unui Nou Legământ, a fost nevoie de un burduf nou. Cel vechi trebuia lăsat în urmă. Isus a spus despre cel vechi că nu putea fi nici măcar îmbunătăţit prin aplicarea pe el a unor petice din material nou! Peticele noi ar face doar rupturi în materialul vechi (Luca 5:36).

Am putea crede că, fiind creştini, ne-am debarasat de vechiul burduf evreiesc şi că în biserica creştină avem un burduf nou. Dacă ne uităm, însă, cu băgare de seamă la ceea ce noi numim adunare creştină, vom fi surprinşi să găsim în ea multe caracteristici ale Vechiului Legământ.

Luaţi în considerare doar trei exemple, deşi există multe altele.

În primul rând, evreii aveau o seminţie aparte, de preoţi, şi anume leviţii, care erau chemaţi să intermedieze relaţia dintre popor şi Dumnezeu. Nu toţi evreii puteau fi preoţi. Sub Noul Legământ, însă, toţi credincioşii sunt preoţi (1 Petru 2:5; Apocalipsa 1:6). Deşi acest adevăr este recunoscut teoretic de majoritatea credincioşilor, el este pus în practică de foarte puţini. Aproape fiecare grupare creştină îşi are “preotul”, “pastorul”, “slujitorul lui Dumnezeu” sau “lucrătorul cu normă întreagă” care sunt similari leviţilor din vechime şi conduc închinarea oamenilor lui Dumnezeu. Numai aceşti “Leviţi” pot boteza noii convertiţi şi numai ei pot împărtăşi Cina Domnului. Ei sunt susţinuţi financiar din zeciuielile oamenilor lui Dumnezeu. În timpul adunărilor congregaţionale aceşti “Leviţi” domină programul întâlnirilor şi nu lasă Trupului lui Hristos aproape nici o oportunitate pentru slujire. Întâlnirile „cu un singur vorbitor” sunt parte a burdufului vechi. Sub Noul Legământ fiecare credincios poate bea din vinul cel nou, poate sluji sub ungerea Duhul Sfânt şi poate manifesta darurile Duhului. Pot începe adunarea doi sau trei prooroci, unul sau doi pot manifesta public darul limbilor (dacă există cineva în adunare care să primească tălmăcirea acelor limbi) şi fiecare credincios este liber să proorocească în adunare şi să zidească sufleteşte biserica. Acesta e burduful cel nou (1 Corinteni 14:26-31). Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 şi este viaţa trăită în iubire. Burduful nou este descris în 1 Corinteni 12 şi 14. Însă, oare sunt numeroşi aceia care vor ca lucrurile să fie făcute în felul lui Dumnezeu? Vai! Sunt foarte puţini. Cei mai mulţi sunt mulţumiţi cu burduful lor vechi şi cu “Leviţi” lor plătiţi.

În al doilea rând, din moment ce numai proorocii aveau Duhul, evreii îşi aveau proorocii lor care, în diferite situaţii, puteau afla voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Sub Noul Legământ, însă, proorocii au un rol complet diferit, şi anume, zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4:11,12). Din moment ce acum toţi credincioşii pot primi Duhul Sfânt, ei nu mai trebuie să meargă la anumiţi prooroci pentru a descoperi voia lui Dumnezeu pentru ei (Evrei 8:11; 1 Ioan 2:27). Totuşi mulţi credincioşi trăiesc încă în burduful vechi al pelerinajului, mergând la anumiţi oameni ai lui Dumnezeu ca să afle ce anume trebuie să facă, cu cine să se căsătorească, etc.

În al treilea rând, societatea evreiască era o comunitate mare, cu oameni răspândiţi pe o arie întinsă, dar având un sediu central în Ierusalim şi având ca lider un Mare Preot pământesc. Sub Noul Legământ numai Isus este Marele nostru Preot, în Cer, iar singurul nostru Sediu Central este Tronul lui Dumnezeu. Evreii aveau un sfeşnic al cărui şapte braţe se ramificau dintr-un singur trunchi central (Exodul 25:31,32). Acesta era burduful cel vechi.

Sub Noul Legământ, fiecare biserică locală este un sfeşnic separat, fără braţe. Vedem clar acest fapt în Apocalipsa 1:12, 20 unde cele şapte biserici locale din Asia Mică sunt reprezentate prin şapte sfeşnice diferite, spre deosebire de sfeşnicul evreiesc. Isus, în calitate de Cap al bisericilor, umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice. În acele zile nu exista vreun papă pământesc, vreun secretar general sau vreun preşedinte al vreunei confesiuni. Nici nu era, nicăieri pe Pământ, vreun “frate prezbiter – şef” care să fi avut ultimul cuvânt în orice problemă. Fiecare biserică locală era cârmuită de presbiteri locali. Aceşti presbiteri erau răspunzători direct Domnului, în calitate de Cap al lor. În zilele noastre, însă, vedem în jurul nostru o mulţime de creştini care sunt într-un sistem confesional (burduful cel vechi) cu sau fără un anumit nume; deoarece există anumite grupări care pretind că nu sunt confesionale dar care, cu toate acestea, au toate caracteristicile confesionalismului. Toate acestea reprezintă burduful cel vechi.

Dumnezeu a rânduit burduful cel nou al bisericii locale pentru a preveni răspândirea corupţiei. Dacă cele şapte biserici din Asia Mică s-ar fi ramificat unele dintr-altele atunci doctrinele corupte ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor, precum şi proorociile false ale Iezabelei (Apocalipsa 2:14,15,20) s-ar fi răspândit la toate cele şapte biserici; dar, din moment ce fiecare dintre ele erau sfeşnice separate, două dintre biserici, cea din Smirna şi cea din Filadelfia, au putut să se păstreze curate. Deci, dacă vreţi să vă păstraţi adunarea curată debarasaţi-vă de burduful cel vechi al confesionalismului.

Fie ca Domnul să ridice pe mulţi în ţara noastră care sunt plini de râvnă pentru a demasca şi a rupe legăturile tradiţiilor omeneşti (Matei 11:12) care au ţinut pe atât de mulţi în robie, şi care, apoi, vor zidi Trupul lui Hristos în fiecare localitate.

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume de:

– bărbaţi care să stea înaintea Feţei Lui şi să-I asculte zilnic glasul;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau pentru orice altceva, în afară de Dumnezeu;

– bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;

– bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;

– bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;

– bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine ne-iubitoare faţă de o altă fiinţă omenească, oricât de mare ar fi provocarea în acest sens;

– bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie într-o aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;

– bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

– bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti ne-biblice;

– bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;

– bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;

– bărbaţi care, cu toate că nu sunt asceţi, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;

– bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi care nu sunt productive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

– bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;

– bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, a abuzurilor, a necazurilor, a acuzaţiilor false, a bolilor, a greutăţilor financiare şi a opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;

– bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

– bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;

– bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;

– bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;

– bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;

– bărbaţi care trăiesc călăuziţi, nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;

– bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de Însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);

– bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;

– bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie confesională sau o grupare în jurul unei linii doctrinare) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;

– bărbaţi care au învăţat ca prin ajutorul dat de Duhul Sfânt să-şi ţină în frâu limba şi a căror vorbire este acum aprinsă de Cuvântul Divin;

– bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;

– bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;

– bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora (deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii atunci când sunt întrebaţi) şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;

– bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;

– bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;

– bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care nu pot fi determinaţi prin mită să facă vreun compromis, oricât de mare ar fi recompensa oferită de Satan (în bani, prin creşterea prestigiului, sau în alt mod);

– bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;

– bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;

– bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de “urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;

– bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă „lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voii lui Dumnezeu, descoperite pentru viaţa lor;

– bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;

– bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;

– bărbaţi care refuză orice onoare şi orice titluri oferite de alţi slujitori;

– bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;

– bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;

– bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;

– bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în Biserică;

– bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”;

– bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;

– bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;

– bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi proorocilor din vechime.

Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta, ca în mijlocul unui neam viclean şi prea-curvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fi tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fi un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat. Din moment ce ştim că „nimic bun nu locuieşte în firea pământească”, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi enumerate mai sus. Deci cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului.

Capitolul 3

Dumnezeu are nevoie de femei

Dumnezeu are nevoie astăzi de femei care să portretizeze cu credincioşie, prin viaţa lor, slava pe care încă de la început a intenţionat să o manifeste El printr-o femeie, atunci când a creat-o pe Eva.

Slava ei ca ajutor al bărbatului

Dumnezeu a creat-o pe Eva ca ea să poată fi un ajutor potrivit pentru bărbat (Geneza 2:18). Vedem slava acestei slujbe atunci când observăm că titlul de „Ajutor” este cel folosit de Însuşi Domnul Isus, când a vorbeşte despre Duhul Sfânt (Ioan 14:16) (în biblia Cornilescu apare „Mângâietor”, dar cuvântul grecesc „Paracleton” poate fi tradus şi ca „Ajutor” – nota trad.).

Aşa cum Duhul Sfânt, în mod invizibil şi tăcut, şi totuşi plin de putere, îl ajută pe credincios tot aşa femeia a fost creată ca să-l ajute pe bărbat. Misiunea Duhului Sfânt este, cum s-ar spune, în spatele cortinei, iar misiunea femeii trebuie să fie la fel.

Viaţa Domnului Isus este de asemenea un exemplu pentru femeie, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că bărbatul este capul femeii exact la fel cum Dumnezeu (Tatăl) este Capul lui Hristos (1 Corinteni 11:3). Domnul Isus a acţionat întotdeauna în supunere faţă de Tatăl Său; şi o soră temătoare de Dumnezeu va acţiona în acelaşi fel în raport cu soţul ei. Greşeala Evei în grădina Edenului a fost aceea că a omis să-l consulte pe soţul ei înainte de a lua o decizie. Astfel Satan a înşelat-o (1 Timotei 2:14). În zona în care a eşuat Eva, Dumnezeu cheamă astăzi soţii creştine să manifeste slava supunerii faţă de soţii lor, exact aşa cum Domnul Isus S-a supus Tatălui şi după cum Biserica este supusă lui Hristos (Efeseni 5:24).

Păcatul a intrat în Univers prin răzvrătirea lui Lucifer; mântuirea a venit prin supunerea lui Hristos. Duhul de supunere smerită faţă de autoritatea lui Dumnezeu este cea mai mare putere din Univers, pentru că este Duhul lui Hristos. Acest Duh a învins, pe cruce, toate duhurile de răzvrătire. Când o soţie se supune soţului ei, ea se supune, de fapt, autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu care îi porunceşte să se supună bărbatului; şi atunci ea este influenţată de cea mai mare putere din Univers. Prin această putere chiar şi bărbaţii necredincioşi pot fi câştigaţi pentru Domnul (1 Petru 3:1,2), şi dacă femeia trăieşte călăuzită de acest Duh de supunere în timpul vieţii ei pământeşti ea va fi mai mult decât biruitoare şi se va califica pentru a împărăţi cu Hristos pe veci (Apocalipsa 3:21).

Aceasta e zona în care Satan o înşeală din nou pe femeie. Aşa cum i-a dus pe îngeri în rătăcire, el le duce acum pe femei, prin acelaşi spirit de răzvrătire, pe calea pierzării. O soţie răzvrătită îşi transformă căminul într-un loc pustiu, mai rău ca orice deşert (aceasta e semnificaţia pasajului din Proverbe 21:19). În schimb, o femeie cinstită şi ascultătoare îşi încununează bărbatul ca rege şi îşi transformă astfel casa într-un palat (Proverbe 12:4). Din punct de vedere spiritual, casa ta poate fi un palat sau un deşert; totul depinde de ce fel de soţie eşti. Nu este de mirare că ceea ce preţuieşte Dumnezeu cel mai mult este un „duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:4).

Pasajul biblic din Proverbe 31:10-31 descrie câteva din trăsăturile unei soţii pline de virtute. Starea inimii, lucrul mâinilor şi vorbirea limbii ei sunt descrise ca fiind excelente.

Nu se menţionează nimic în legătură cu frumuseţea ei fizică sau farmecul feminin, fiindcă acestea sunt declarate de Scriptură a fi lipsite de valoare şi înşelătoare (versetul 30). Ar fi ceva minunat ca toate femeile şi fetele să-şi dea seama de acest fapt, şi mai ales băieţii care se gândesc la căsătorie.

„Femeia cinstită” descrisă în acest pasaj are o inimă care se teme de Dumnezeu (versetul 30). Aceasta e temeiul pentru întreaga ei viaţă. Ea lucrează cu mâinile ei: coase haine, pregăteşte mâncare, plantează pomi şi îi ajută pe săraci (versetele 13-22). „Ea deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” (versetul 26). Ea are frică de Dumnezeu, este harnică şi binevoitoare. Chiar dacă nu este frumoasă la faţă, slava lui Dumnezeu se manifestă prin inima ei curată, prin mâinile ei aspre şi prin vorbirea ei blândă. (Prin contrast, femeile lumeşti au o inimă murdară, mâini fine şi o vorbire vulgară!). Dumnezeu caută astăzi femei prin care să se manifeste slava Sa tocmai în aceste domenii-cheie.

Ca soţie, această femeie cinstită este un ajutor adevărat pentru soţul ei. Ea îi face bine soţului ei nu numai din când în când, ci în mod sistematic şi până la sfârşitul vieţii ei (versetul 12); cu alte cuvinte, ea nu îşi pierde niciodată dragostea dintâi pentru el. De asemenea, ea se adaptează profesiei şi chemării lui în viaţă, suplimentând venitul lui prin munca ei de zi cu zi de-acasă; este cumpătată şi foarte atentă la cumpărături astfel încât să nu irosească banii familiei. Ea îl eliberează pe soţul ei de responsabilităţile casei, ca el să se poată implica într-o misiune, în teren, pentru Domnul (versetele 23-27). Nu e de mirare că soţul ei o laudă (versetul 29) spunând că ea le întrece pe toate femeile din lume (inclusiv pe femeile prim-ministru şi pe femeile-predicator). O asemenea soţie merită, desigur, să fie lăudată şi în public (versetul 31), pentru că ea a înţeles slava chemării ei ca femeie.

Noul Testament pune un accent deosebit pe „slujirea sfinţilor” în casele noastre. „Puneţi cu bucurie la dispoziţie casele voastre celor care au nevoie de hrană sau de un loc unde să stea peste noapte (…) şi formaţi-vă obiceiul de a invita musafiri la masă (1 Petru 4:9; Romani 12:23 trad.LB).

Ospitalitatea în casă este în primul rând responsabilitatea soţiei. Ea poate primi răsplata unui prooroc, fără a fi ea însăşi o proorociţă, pur şi simplu prin găzduirea în căminul ei a unui prooroc (Matei 10:41). Ea va fi răsplătită şi pentru ospitalitatea cu care i-a primit pe unii dintre cei „foarte neînsemnaţi fraţi” ai Domnului Isus (Matei 10: 41). A-l primi pe un apostol în casa noastră este echivalent cu a-L primi pe Isus Însuşi (Matei 10:40). La fel, şi primirea unui copil în Numele lui Isus este echivalentă cu primirea Domnului Isus (Matei 18:5). Ce posibilităţi excepţionale sunt deschise pentru surori în domeniul ospitalităţii! Creştinii din primul veac (cărora le-au scris Pavel şi Petru cu privire la ospitalitate) erau, în general, foarte săraci; totuşi erau îndemnaţi să ofere sfinţilor ceea ce puteau: o mâncare simplă şi un loc de dormit pe podea. Când credincioşii caută lauda din partea oamenilor ei se simt incapabili de a primi oaspeţi până când nu vor putea oferi mâncăruri alese şi condiţii excelente de cazare. Însă din 1 Timotei 5:10 reiese că în primul secol până şi văduvele sărace au slujit sfinţilor în casele lor!

Slava lui Dumnezeu străluceşte printr-o femeie care şi-a înţeles chemarea de a fi făuritoarea unui cămin cald şi primitor.

Chemarea ei ca mamă

Adam a numit-o pe soţia lui „Eva” pentru că ea a fost o mamă. În lumina curată a prezenţei lui Dumnezeu, în Eden, el ştia clar care va fi misiunea soţiei lui, iar Eva înţelegea clar slava ei ca mamă. Păcatul şi tradiţiile omeneşti, însă, (influenţate de Satan) au ajuns să tulbure într-o asemenea măsură percepţia maternităţii în gândirea femeii, încât ea nu mai poate înţelege slava chemării ei de a fi mamă. În timp ce Dumnezeu numeşte copiii „daruri” (Psalmul 127:3), ei sunt etichetaţi acum în mod satanic ca ”accidente”. Tot despre aceşti micuţi se spune că sunt o ”bătaie de cap” în timp ce Dumnezeu îi consideră o „binecuvântare” (Psalmul 127:5; Psalmul 128:4). Aceste fapte ne arată cât de departe s-au abătut chiar aşa-zişii creştini de Dumnezeu devenind satanici în gândirea lor!

În schimb, gândirea mamei lui Timotei, Eunice, a fost una total diferită. Ea şi-a înţeles chemarea în mod clar. Chiar dacă bărbatul ei era necredincios (Faptele Apostolilor 16:1), acest fapt nu i-a diminuat credinţa. Era o femeie cu o „credinţă neprefăcută” (2 Timotei 1:5) care cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu. Ea a semănat acest Cuvânt în inima lui Timotei (2 Timotei 3:14-15) şi, mai mult decât atât, i-a transmis lui Timotei şi credinţa care era în inima ei. Căminul în care a crescut Timotei a fost o oază, pregătită cu grijă de mama lui, în care Eunice l-a ajutat să respire „aerul curat” al credinţei în mijlocul unei lumi pline de „gazele otrăvitoare” ale necredinţei. Din moment ce în viaţa Eunicei existau roadele unei „credinţe neprefăcute”, putem fi aproape siguri că Timotei a văzut-o adesea pe mama lui rugându-se, lăudându-L pe Dumnezeu, punându-şi toată încrederea în Dumnezeu în situaţii dificile şi evitând întotdeauna cicălirile şi lamentările. Deci, nu e de mirare că Timotei a devenit un apostol, un colaborator apropiat al apostolului Pavel. Munca depusă de mama lui a adus, în final, rodul mult dorit.

Aceasta e o provocare pozitivă care ar trebui să motiveze toate mamele secolului douăzeci şi unu. Prin faptul că pentru o scurtă perioadă, de 16 – 20 de ani, Eunice a fost o mamă de nota zece pentru Timotei, în căminul ei, ea a făcut mai mult pentru Domnul şi pentru Biserică decât ar fi putut face în 100 de ani, dacă ar fi călătorit ca predicatoare prin lume! O altă femeie a lui Dumnezeu, care a trăit într-un trecut mai apropiat şi care a fost mamă a cincisprezece copii, a fost Susana Wesley. Sărăcia i-a decimat familia, unii din copiii ei decedând la vârste fragede. Ea, însă, i-a crescut pe cei rămaşi în viaţă cu frică de Dumnezeu, ocupându-se personal de instruirea fiecăruia în parte. Unul dintre fiii ei, John Wesley, crescând, a ajuns un instrument deosebit de puternic în mâinile lui Dumnezeu. Prin lucrarea şi scrierile lui au ajuns binecuvântaţi în ultimele două secole milioane de oameni din toate colţurile lumii. Susana Wesley n-ar fi putut face vreodată nici o mică parte din ceea ce a făcut fiul ei, dacă şi-ar fi neglijat casa şi s-ar fi dus să lucreze pentru a câştiga bani sau ar fi călătorit prin lume ca învăţătoare a Bibliei sau ca evanghelistă.

Conversând cu Timotei despre slujirile bărbaţilor şi ale femeilor, Pavel scrie că deşi femeia nu poate avea slujba de învăţător sau de cârmuitor, ea poate avea slujba de mamă (1 Timotei 2:12, 15). Din contextul acestei scrisori este evident că Pavel recunoaşte calitatea de mamă ca pe o slujbă a Bisericii. Aceasta e a doua slujbă la care o cheamă Dumnezeu pe femeie: să fie o mamă temătoare de Dumnezeu pentru copiii ei. Timotei văzuse slava acestei slujbe în familia lui, în care a crescut, iar acum era rândul lui să îi înveţe pe efeseni despre această slavă.

Se vorbeşte adesea de superioritatea, pe plan profesional, a bărbaţilor faţă de femei, însă există în mod sigur un domeniu în care femeile sunt neîntrecute, şi anume, domeniul maternal. Însuşi acest fapt arată că Dumnezeu a creat-o pe femeie să fie mamă. Mamele care şi-au neglijat copiii, fie mergând să lucreze pentru câştigarea mai multor bani (pentru dobândirea unui trai şi mai luxos), fie chiar ca să devină predicatoare, au avut întotdeauna, după trecerea anilor, trista experienţă de a-şi vedea copiii suferind într-un fel sau altul, din cauză că acei copii fuseseră neglijaţi. La momentul constatării acestei stări de fapt, ele, cu tot regretul, nu mai puteau întoarce timpul înapoi. Aceasta ar trebui să fie o atenţionare pentru generaţia mamelor tinere. Dacă o mamă este nevoită să lucreze pentru asigurarea supravieţuirii familiei ei, în cazul acesta Dumnezeu va da în mod sigur un har suplimentar familiei respective; dar dacă motivul este sporirea confortului şi dobândirea unui nivel de trai ridicat atunci se poate aştepta la faptul că „va secera din firea pământească [numai] putrezirea” pentru că Dumnezeu nu va fi obiectul batjocurii nimănui (Galateni 6:7-8).

Fie ca ochii tuturor mamelor să fie deschise ca să vadă slava la care sunt chemate.

Slava ei ca o martoră pentru Hristos

Aşa cum am văzut, prima mărturie a femeii în favoarea lui Hristos este să fie un ajutor potrivit pentru soţul ei şi o mamă pentru copiii ei. Însă Dumnezeu o cheamă, de asemenea, să fie o martoră prin vorbirea ei. În vremea Noului Testament, Dumnezeu nu a rânduit niciodată o femeie în slujba de apostol, în slujba de prooroc (ca slujbă [Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:28-29], nu ca dar [Faptele Apostolilor 21:9; 1 Corinteni 11:5; 1 Corinteni 14:31] – nota trad.), în slujba de evanghelist, de păstor sau de învăţător. În vremea Vechiului Legământ au existat femei cu slujba de prooroc (proorociţe), ultima fiind amintită Ana (Luca 2:36). În Noul Testament (după Ziua Cincizecimii), singura femeie care a pretins că este rânduită în slujba de prooroc a fost ”proorociţa” mincinoasă Iezabela (Apocalipsa2:20). De aceea, fiecare femeie din zilele noastre care pretinde că are slujba de proroc sau de predicator este o urmaşă a Iezabelei. Să nu ne înşelăm în privinţa acestui fapt. Toţi cei ce sunt un „Ilie” ai lui Dumnezeu trebuie să se împotrivească unor astfel de „Iezabele” şi să dea în vileag falsitatea lor (1 Împăraţi 21:20-23). În Noul Testament femeile pot prooroci ocazional, aşa cum au proorocit şi fiicele lui Filip (Faptele Apostolilor 21:9). (Însă din context reiese clar că aceste surori nu aveau slujba de proroc, deoarece atunci când Dumnezeu a vrut să-i transmită un mesaj apostolului Pavel, pe când acesta era la casa lui Filip, El nu a folosit-o pe niciuna dintre cele patru fiice ale lui Filip, ci l-a adus pe Agab care avea slujba de prooroc, de la o depărtare de 80 de kilometrii [Fapte 21:8-11]). Domnul Isus nu a chemat niciodată pe vreo femeie în slujba de apostol, pentru că nu a intenţionat vreodată ca o femeie să aibă autoritate peste bărbat (1 Timotei 2:12). Însă, cu toate că nici una dintre aceste slujbe nu sunt accesibile femeilor, ele pot, totuşi, să fie martore pentru Domnul în multe alte feluri.

Maria Magdalena a fost primul martor ocular al învierii lui Hristos. Ea nu avea slujba de evanghelist, dar a fost o martoră credincioasă care a certificat lucrurile văzute şi experimentate de ea. Pentru a putea fi martore eficiente, aşa cum au fost ucenicele lui Isus, fiecare femeie ar trebui să fie botezată cu Duhul Sfânt şi cu foc (aşa cum au fost botezate Maria şi celelalte femei în ziua Cincizecimii) (Fapte 1:8, 14). Restricţiile culturale le împiedică pe multe femei din India să audă vreodată Evanghelia de la vreun bărbat, aşa că la ele pot ajunge numai femeile pline de Duhul Sfânt. De aceea, fiecare soră temătoare de Dumnezeu în Cristos trebuie să-şi asume responsabilitatea de a împărtăşi Evanghelia femeilor cu care vine în contact: rudenii, prietene, vecine, slujnice, etc.

Din învăţătura Noului Testament reiese că o femeie se poate ruga cu voce tare şi poate prooroci şi în biserică, cu condiţia, însă, ca ea să aibă capul acoperit (1 Corinteni 11:5). Una dintre principalele slujbe, în care se pot angaja toate surorile, este slujirea de mijlocire în rugăciune pentru zidirea Bisericii. În aceste zile din urmă, Dumnezeu caută în mod sigur femei care vor intra în mijlocire tainică pentru împlinirea scopurilor Lui. De asemenea, femeile pot să şi proorocească. Pasajul din Fapte 2:17-18 afirmă în mod clar că atunci când Se va revărsa Duhul Sfânt vor prooroci atât bărbaţii cât şi femeile. Aceasta e unul dintre privilegiile acordate femeii în Noul Legământ. Într-un spirit al supunerii, ea poate împărtăşi Cuvântul lui Dumnezeu în adunările Bisericii, cu condiţia să nu încerce „să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (1 Timotei 2:12). Totuşi, femeile mai în vârstă sunt îndemnate să le înveţe pe surorile mai tinere lucruri practice legate de gospodărirea căminelor lor (Tit 2:4-5). Darul „ajutorărilor” este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a rânduit în biserică (1 Corinteni 12:28). Toate surorile, tinere sau în vârstă, ar trebui să caute acest dar astfel încât să poată ajuta în biserică pe diferite căi practice. Citind Romani 12, vedem că în Biserica Primară erau multe astfel de surori evlavioase; una dintre ele era Fivi care „s-a arătat de ajutor multora” (Romani 16:1-3, 6, 12). Dumnezeu doreşte să fie şi în Biserica de astăzi multe astfel de surori.

Învelirea capului femeii (învăţătură descrisă în 1 Corinteni 11: 1-16) simbolizează următoarele:

(a) Că slava bărbatului trebuie să fie acoperită în Biserică (versetul 7)

(b) Că şi slava femeii trebuie să fie acoperită în Biserică (versetul 15), deoarece părul lung este podoaba (slava) femeii. (Femeile sunt conştiente de aceasta şi de aceea multe dintre ele nu îşi acoperă capul decât parţial!)

(c) Că ea este supusă autorităţii bărbatului (versetul 10) fie că este vorba de soţ, fie de tată sau de prezbiterii Bisericii.

Potrivit versetului 16, fiecare dintre bisericile care sunt ale lui Dumnezeu vor insista asupra acestei acoperiri a capului femeii.

O femeie trebuie să fie o martoră credincioasă pentru Hristos şi prin îmbrăcămintea ei.

Duhul Sfânt interzice cu desăvârşire tuturor femeilor creştine trei lucruri: coafurile extravagante, hainele scumpe şi bijuteriile (menţionate de două ori: 1 Timotei 2:9 şi 1 Petru 3:3). Fiecare soră temătoare de Dumnezeu, care tremură în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, va împlini cu scumpătate chiar şi „cea mai mică din aceste” trei porunci (Matei 5:19). Femeile trebuie să fie, de asemenea, modeste şi discrete în modul lor de a se îmbrăca (1 Timotei 2:9). Scopul îmbrăcămintei este de a acoperi trupul femeii, nu de a-l expune. Nici o femeie temătoare de Dumnezeu nu va permite ca hainelor ei să li se dea un croi şi-o „formă” după moda femeilor din lume. Fustele scurte, bluzele decoltate, buzele rujate şi unghiile vopsite sunt semne ale urmaşelor Iezabelei (2 Împăraţi 9:30), nu ale unor martore ale Domnului Isus Hristos. (Citiţi cu atenţie Isaia 3:16-24 şi veţi vedea cum denunţă Dumnezeu vinovăţia purtării îmbrăcămintei moderne şi a bijuteriilor la fiicele lumeşti ale Sionului).

Din moment ce Satan luptă cu înverşunare să distrugă, printre altele, şi deosebirile pe care le-a pus Dumnezeu între sexe, nu este de mirare că a convins-o pe femeia din secolul douăzeci şi unu să îşi taie părul scurt, ca bărbaţii, şi să poarte haine bărbăteşti (fapte despre care Dumnezeu a spus că sunt o urâciune înaintea Lui – Deuteronom 22:5). Toate soţiile dominante şi femeile-predicator fac parte din grupul femeilor creştinătăţii rătăcite care se depărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.

Dumnezeu are nevoie de femei care, în mijlocul tuturor acestor comportamente dezonorante ale femeilor din lume, vor avea atitudini care se încadrează în limitele stabilite de Cuvântul Lui şi vor manifesta în toate domeniile vieţii adevărata slavă a feminităţii. Hotărăşte, deci, din toată inima ta că în aceste zile din urmă vei fi o femeie după inima lui Dumnezeu în mijlocul acestui neam păcătos şi preacurvar şi în mijlocul unei creştinătăţi pline de compromisuri.

Pentru aceasta Dumnezeu îţi va da har, dacă tu Îl doreşti din toată inima ta.

Capitolul 4

Ori religiozitate, ori spiritualitate

Unul dintre cele mai mari pericole care îl pândesc pe creştin în strădania lui de a ajunge la o viaţă sfântă este ca în final, în loc să ajungă un om spiritual (duhovnicesc), să ajungă, de fapt, un om religios. Credinciosul lipsit de discernământ confundă adesea religiozitatea cu spiritualitatea, dar între cele două există o diferenţă aşa de mare ca cea dintre Cer şi Pământ. Religiozitatea este omenească pe când spiritualitatea este divină. Legea îi poate face pe oameni religioşi, dar nu spirituali. Religiozitatea este preocupată de lucrurile exterioare, vizibile. Spiritualitatea are de-a face în primul rând cu ceea ce este înăuntru, în inimă.

Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că în zilele din urmă vor fi mulţi care vor avea „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”; cu alte cuvinte, vor fi religioşi dar nu spirituali (2 Timotei 3:5). Ei vor merge cu pioşenie la adunări, se vor ruga şi vor citi zilnic Biblia, vor frecventa chiar nopţi de veghe, vor da zeciuială din venitul lor, etc. În acelaşi timp, însă, ei vor căuta cinstirea şi respectul oamenilor, vor trăi pentru sine, vor iubi banii, vor fi interesaţi de bârfe, etc. Astfel de oameni sunt religioşi şi nu spirituali. Ei au o formă de evlavie fără a avea, însă, puterea evlaviei. Iată câteva exemple.

Daca eşti mai interesat să frecventezi adunările decât să-ţi răstigneşti firea pământească (Galateni 5:24), eşti religios, nu spiritual. Dacă eşti mai interesat să îţi respecţi programul de citire a Bibliei, dimineaţa, decât să îţi controlezi limba, pe tot parcursul zilei, eşti religios, nu spiritual. Dacă eşti mai interesat în a posti şi a te ruga decât să fi liber de iubirea de bani, eşti religios nu spiritual. Dacă eşti mai interesat de sporirea numărului de convertiţi decât de sfinţirea vieţii personale, eşti religios, nu spiritual.

Toate activităţile oamenilor religioşi menţionate în exemplele de mai sus sunt bune. Însă rămâne o întrebare legată depriorităţi. Priorităţile corecte sunt acelea care îl fac pe un om să fie spiritual.

Oamenii religioşi sunt interesaţi doar de „slova” Cuvântului scris şi, în final, ajung să aibă neprihănirea Legii. Oamenii spirituali, în schimb, sunt interesaţi de puterea transformatoare a Cuvântului lui Dumnezeu („Cuvântul care se manifestă în carne şi sânge” – traducere literală) şi astfel ajung să aibă neprihănirea lui Dumnezeu, natura divină.

Oamenii religioşi îşi justifică acţiunile făcând referire la cuvintele sau faptele unor oameni ai lui Dumnezeu. În schimb, oamenii spirituali nu caută niciodată să se justifice înaintea oamenilor.

Oamenii religioşi sunt mai interesaţi de aprecierea oamenilor decât de aprecierea lui Dumnezeu. Pe oamenii spirituali îi interesează numai aprecierea lui Dumnezeu. Omul religios poate medita ani întregi la cuvintele de laudă pe care le-a spus despre el vreun frate din comitetul bisericii. Omul spiritual, în schimb, asemeni lui Isus, refuză să primească atestare din partea oamenilor (Ioan 5:34). El ştie că cei din jur nu cunosc putreziciunea pe care el însuşi o vede înăuntrul lui şi astfel îşi dă seama că lauda din partea oamenilor nu are nici cea mai mică valoare.

Oamenii religioşi sunt legalişti şi sunt „sub Lege”. Ei gândesc în termenii de „minimum necesar pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu”. De aceea ei calculează exact la cât se cifrează 10% din venitul lor şi apoi dau lui Dumnezeu suma respectivă, fără nici o tragere de inimă. În Vechiul Testament, această atitudine a dus, în final, până acolo încât izraeliţii aduceau ca jertfă Domnului animale bolnave sau cu defecte (Maleahi 1:8). Trebuie să veghem, pentru că exact aceeaşi atitudine ni se poate forma nouă faţă de poruncile din Noul Testament. De exemplu: o soră se poate gândi în termenii de „minimum necesar” pentru a ţine slova poruncii din Noul Testament care îi porunceşte să fie supusă soţului ei; sau când îşi acoperă capul în timpul adunărilor o poate face în aşa fel încât să nici nu se poată spune că nu şi-a acoperit capul, dar să nici nu fie ascunsă în totalitate frumuseţea părului ei! Bărbaţii şi femeile pot gândi din perspectiva minimului necesar atunci când se gândesc cum să câştige calificativul de ”spirituali” fără a renunţa, dacă se poate, la nimic. O întrebare care este mereu prezentă în minţile unor astfel de oameni este următoarea: „Care este cel mai mic lucru din această lume la care pot renunţa?”. Oamenii cu asemenea mentalitate nu pot fi niciodată spirituali. Ei pot fi doar religioşi.

Însă, atitudinea lui Isus a fost complet alta. El n-a încercat niciodată să descopere care erau cerinţele minime pentru a plăcea Tatălui Său. Dimpotrivă, El a căutat să afle care era maximul pentru ca totul să poată fi oferit Tatălui. De aceea, El a căutat să afle spiritul şi puterea transformatoare a fiecărei porunci. Astfel, El a cunoscut că nu e destul să fie evitat doar actul fizic (carnal) al adulterului (chiar dacă aceasta era minimul cerut de Lege). El a înţeles că spiritul poruncii „să nu preacurveşti” din Lege este să respingi pofta senzuală la nivelul inimii. În acelaşi fel, vedea adevărul că mânia şi uciderea sunt similare. Astfel, căutând mereu maximul şi înţelegând spiritul şi puterea transformatoare din spatele fiecărei porunci, El împlinea Legea.

O mireasă profund îndrăgostită de mirele ei nu se gândeşte niciodată la minimul necesar care trebuie făcut pentru a beneficia de bunurile partenerului ei. Dimpotrivă, ea cugetă în inima ei la maximul pe care l-ar putea face pentru el. Aceasta e şi atitudinea Miresei lui Hristos. Aici vedem diferenţa dintre slugă şi mireasă. Cei care sunt „sub Lege” nu pot fi mai mult decât simple slugi. Angajatul lucrează pentru salariu şi de aceea face mereu calcule de rentabilitate în privinţa muncii depuse. De exemplu, îşi măsoară munca prin numărul de ore lucrate. Dacă lucrează în plus se aşteaptă să fie plătit în plus. Însă un fiu, sau o soţie, va lucra oricât de mult timp nu pentru răsplată, ci din dragoste. În aceasta constă diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate.

Atitudinea minţii care se întreabă: „Ce aş putea stoarce de la Dumnezeu?” duce la religiozitate. În schimb, atitudinea care gândeşte în termenii: „Cum aş putea face ca Dumnezeu să obţină maximul de roade din viaţa pământească pe care o pot trăi pentru El doar o singură dată?” va duce la adevărata spiritualitate. Atunci va fi ceva absolut normal pentru noi „să mergem cu El două mile” când cerinţa minimă era să mergem doar una.

Adam şi-a făcut un şorţ din frunze de smochin, cu care să se acopere. Această acoperire cu frunze de smochin reprezintăreligiozitatea, şi anume, atitudinea prin care omul tinde să fie prezentabil înaintea oamenilor şi chiar înaintea lui Dumnezeu! Isus a blestemat acel pom care, prin faptul că era acoperit cu frunze de smochin, dădea impresia că e un smochin roditor(Marcu 11:13, 14:21) – fiindcă există un blestem rostit peste toate formele de religiozitate. Dumnezeu urăşte religiozitatea. El i-a dat lui Adam un alt acoperământ, şi anume, din piele. Această acoperire, cu pielea unui miel dat ca jertfă pentru păcat, reprezintă adevărata spiritualitate – propria natură a lui Dumnezeu pe care ne-o dă El, pe care nu omul şi l-a fabricat pentru sine. Când a trecut Isus pe lângă smochin „nu era încă vremea smochinelor” (Marcu 11:13). Am putea spune că Vechiul Legământ nu era vremea şi mediul potrivit pentru roada Duhului. Însă acel sistem legalist care ducea omul în robie a fost desfiinţat. Dumnezeu l-a rânduit pentru o perioadă pentru arăta nevoia pe care o are omul. Legea nu a fost dată ca un mijloc suficient, prin ea însăşi, care să rezolve definitiv problema sfinţirii omului. Scriptura din Evrei 8:7 spune că „dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea” – şi acest „cusur” al sistemului era că omul care încerca să ajungă la sfinţenie prin el nu devenea spiritual, ci doar religios. Pentru a deveni spiritual, omul trebuia să intre în Noul Legământ.

Dumnezeu a dat Legea pentru ca să se vadă dacă omul se va mulţumi cu o neprihănire exterioară, onorată de oameni, sau dacă va căuta ceva mai mult. De vreme ce mulţi credincioşi sunt satisfăcuţi de o neprihănire exterioară, ei rămân mulţumiţi de lauda pe care le-o aduc oamenii în sistemul legalist, camuflaţi fiind în acoperământul de frunze al religiozităţii omeneşti. Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16). Ea blestemă frunzele, făcându-le să se ofilească, şi ne dă adevărata sfinţire, cea pe care a vrut dintotdeauna Dumnezeu să o dea omului.

Însă, pentru a primi această Evanghelie trebuie neapărat ca mai întâi să ne pocăim, în mod radical. Cuvântul „radical” derivă din cuvântul „rădăcină” iar prin „pocăinţă radicală” înţelegem acel proces care are loc în mod complet, începând de la rădăcinile vieţii noastre şi până la ultima frunzuliţă a ei. Ioan Botezătorul, care a venit ca precursor al lui Isus cu un mesaj al pocăinţei, a spus că Isus va înfige securea la rădăcina pomilor. Fiecare păcat are o rădăcină din care se dezvoltă. Dacă pocăinţa noastră vizează numai fructele pomului (adică păcatele) înseamnă că nu am fost radicali în pocăinţa noastră. De exemplu, păcatul clevetirii (calomnierii) îşi are rădăcina într-o atitudine greşită faţă de un frate. Pocăinţa radicală va îndepărta nu numai clevetirea în sine, ci şi atitudinea greşită faţă de fratele respectiv. Îndepărtarea doar a manifestării exterioare este echivalentă cu tăierea cu o foarfecă a codiţei fructului. Isus, însa, nu a venit cu o foarfecă, ci cu o secure (ca să se ocupe de rădăcină). El caută fructe autentice, nu doare frunze. Acolo unde vede numai frunze, El rosteşte un blestem, chiar şi astăzi, şi uscă frunzele religiozităţii oamenilor (acolo unde este lăsat să o facă) pentru a-i putea face apoi roditori. Multe alte păcate sunt, de asemenea, rezultatul unor atitudini greşite, adânc înrădăcinate în noi, cum ar fi umblarea după foloasele proprii, iubirea de bani, etc. Omul spiritual este unul care judecă în lumina lui Dumnezeu rădăcina lăuntrică a păcatului din propria-i viaţă, şi care nu se mulţumeşte numai cu tăierea codiţei fructelor pentru impresionarea oamenilor.

Oamenii religioşi pot fi înşelaţi cu uşurinţă. Este posibil, de exemplu, ca un soţ să aibă o atitudine greşită faţă de soţia lui timp de şase luni şi totuşi, datorită unui autocontrol puternic, să nu o jignească deloc; dar care apoi, într-o zi, să ”explodeze” mânios, într-un potop de cuvinte jignitoare la adresa ei. Dacă, după săvârşirea acelui păcat, el îşi închipuie că a avut biruinţă timp de şase luni dar a căzut în păcat doar pentru un moment (când şi-a ieşit din fire), se înşeală singur. Nu, el nu avuse biruinţă, ci timp de şase luni a tot acumulat „dinamită lângă dinamită” în încărcătura lui explozivă. Apoi, după ce a expirat numărătoarea inversă, la aprinderea unui mic „chibrit”, a explodat întreaga încărcătură. De fapt, el trăise în păcat tot timpul, dar păcatul nu se manifesta în exterior o perioadă lungă de timp. Aprinderea chibritului în sine nu ar fi cauzat explozia dacă nu ar fi fost acolo încărcătura explozivă, adunată timp de şase luni.

Dacă nu ne luptăm „lupta cea bună” pentru ca în atitudinea noastră faţă alţii să ne ţinem „în dragostea lui Dumnezeu”(Iuda 21), atunci păcătuim, chiar dacă continuăm să avem o mărturie bună din partea celor din jur. Din cauză că cei mai mulţi credincioşi nu au discernământ, ei pot chiar considera că suntem spirituali. Satisfacţia provocată de părerile lor bune e la fel de absurdă ca şi satisfacţia pe care ar provoca-o cuiva aprecierea abilităţilor sale muzicale care vine de la un afon în muzică!

Dacă vrem să fim radicali în pocăinţa noastră şi să fim eliberaţi de religiozitate, trebuie să spunem în mod răspicat păcatului pe nume. Mânia trebuie să fie numită cu adevăratul ei nume, şi anume: „ucidere” (Matei 5:21,22). Dacă nu faci aşa cu fiecare păcat, eşti condamnat la o viaţă de religiozitate în toate zilele vieţii tale şi nu vei deveni niciodată cu adevărat spiritual. O persoană religioasă poate fi foarte strictă în ce priveşte neprihănirea exterioară. Fariseii dădeau zeciuială chiar şi din menta, mărarul şi chimenul lor. Nu s-ar fi clintit nici măcar cu un milimetru de la rigorismul neprihănirii lor exterioare. Totuşi s-au îndepărtat la kilometri întregi faţă de iubire, faţă de milă şi de bunătate. La fel poate fi şi cu cei care urmăresc neprihănirea în zilele noastre. E posibil să fii 100% strict şi corect în ce priveşte neprihănirea exterioară şi totuşi să ratezi complet calea dragostei. Calea neprihănirii în Noul Legământ este calea dragostei – şi trebuie sa fim deosebit de vigilenţi pentru a ne asigura că nu ne abatem cu nici un milimetru de la această cale. Aceasta e calea spiritualităţii.

Prin religia falsă ajung mai mulţi oameni în Iad, decât prin trăirea unei vieţi lumeşti, exteriorizate. De aceea, trebuie să facem distincţie foarte atentă între religiozitate şi spiritualitate. Lucrările noastre care se văd în exterior, chiar dacă sunt bune, pot fi totuşi o formalitate dacă nu sunt motivate de o iubire ferventă pentru Domnul. Astfel de lucrări nu sunt alt ceva decât „fapte moarte”, pentru că din ele lipseşte puterea iubirii. În Scriptură ni se porunceşte să ne pocăim de faptele moarte – adică de lucrările religioase care nu vin dintr-o inimă plină de devotament faţă de Hristos (Evrei 6:1,2; 2 Corinteni 11:3).

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”; nu numai în privinţa banilor ci şi în privinţa ascultării. Când ascultarea de Dumnezeu devine o povară, este clar că ne-am rătăcit de pe calea spiritualităţii şi bătătorim deja calea religiozităţii. În Legământul cel Nou, tot ceea ce Îi dăm lui Dumnezeu trebuie neapărat să fie dat din iubire, cu bucurie şi de bună voie. Altfel devenim legalişti şi ajungem iarăşi înapoi sub Vechiul Legământ – având spiritualitatea şi atitudinea unei slugi şi nu a unui fiu.

Apostolul Iuda scrie în epistola lui despre trei oameni care în loc să fie spirituali au fost religioşi: Cain, Balaam şiCore (Iuda 11). În cele ce urmează, să ne uităm la viaţa fiecăruia dintre ei.

Primul dintre cei trei oameni religioşi amintiţi în Iuda 11, Cain, nu a fost un ateu. El a fost un om profund religios care credea în faptul că lui Dumnezeu trebuie să I se aducă jertfe (Geneza 4:3). Abel aducea şi el jertfe lui Dumnezeu, dar diferenţa dintre cele două jertfe, respectiv diferenţa dintre Cain şi Abel era ca diferenţa dintre Iad şi Rai şi ca diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate. Cain şi Abel simbolizează două căi, şi orice om de pe Pământ urmează ori calea lui Cain, cea a religiozităţii, ori calea a lui Abel, cea a spiritualităţii. Cain este prototipul acelora care jertfesc lui Dumnezeu lucruri exterioare: bani, servicii, timp, etc. În schimb, Abel, când a înjunghiat mielul şi l-a pus pe altar s-a pus, într-un mod simbolic, pe sine însuşi pe altar.

Oamenii religioşi pot aduce daruri şi rugăciuni, şi pot face multe lucrări bune, dar ei nu înţeleg ce înseamnă să te aduci pe tine însuţi ca jertfă lui Dumnezeu. Probabil că ei îşi vor plăti cu exactitate zeciuielile, dar ei nu îşi vor da eul la moarte în momentele în care sunt ispitiţi. Aceasta e diferenţa între Legământul Vechi şi cel Nou. Este imposibil să intri în Noul Legământ fără să mori faţă de tine însuţi, dar în Vechiul Legământ puteai intra fără îndeplinirea acestei condiţii. Isus nu a venit să dea zeciuieli, ci să se dea pe Sine Însuşi ca jertfă bine primită şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. Cain şi Abel simbolizează cele două căi prin care oamenii Îl caută pe Dumnezeu: calea lată şi calea îngustă, calea religiozităţii şi calea spiritualităţii adevărate. Un slujitor poţi fi şi fără să fi murit faţă de tine însuţi, dar fiu nu poţi să fi fără această transformare.

Dumnezeu „a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui”. Citim în Vechiul Testament că Dumnezeu răspundea prin foc din Cer la jertfele care Îi erau deosebit de plăcute şi, probabil, şi cu jertfa lui Abel s-a întâmplat aşa. Când un om îşi dă în mod sistematic la moarte eul său, zi după zi, atunci peste viaţa şi slujirea lui se va manifesta un foc din Cer. Acesta e botezul autentic cu Duhul Sfânt şi cu foc despre care a vorbit Ioan Botezătorul, şi despre acest botez a spus el că va fi dat de către Isus acelora în vieţile cărora rădăcinile păcatului vor fi fost deja tăiate de secure. În schimb, credincioşii în vieţile cărora nu este nimic altceva decât fapte corecte făcute în aparenţa exterioară, pot avea o viaţă bună, dar focul şi ungerea venite din Cer vor lipsi din vieţile lor. Botezul fals, care vine de la Satan şi care gâdilă sentimentele (imitaţie care este foarte gustată şi savurată astăzi de mulţi), este ca un gunoi în comparaţie cu adevăratul botez cu Duhul Sfânt şi cu foc pe care îl dă Isus acelor ucenici ai Săi care aleg calea crucii.

Al doilea dintre cei trei oameni religioşi amintiţi în Iuda 11 este Balaam. El este prototipul unui predicator care vrea să Îl slujească pe Dumnezeu, dar care, concomitent, este interesat şi în câştigarea banilor precum şi în legarea unor relaţii cu ”oamenii mari” ai lumii (Numeri 22). El caută onoare şi câştig material pentru sine însuşi, folosind în acest scop proorocia în Numele Domnului. În zilele noastre există nespus de mulţi prooroci mincinoşi de tipul lui Balaam. Toate doctrinele lor sunt, în fond, corecte, fiind în concordanţă cu „slova” Scripturilor, dar, ceea ce nu pot vedea credincioşii fără discernământ duhovnicesc, ei sunt motivaţi de spiritualitatea lui Balaam (de iubirea de bani şi de onoarea dată de oameni). Ei sunt aceia despre care scria Pavel în Filipeni 2:21 că fiecare dintre ei umblă după foloasele proprii. În biserica din Pergam erau oameni care trăiau după învăţătura lui Balaam (Apocalipsa 2:14). În Biserică nu există nici o diferenţă între umblarea după onoarea dată de oameni şi umblarea după bani. Ambele sunt variaţiuni ale spiritualităţii lui Balaam.

Al treilea şi ultimul dintre oamenii religioşi amintiţi în Iuda 11 este Core. El era din neamul preoţesc al lui Levi(Numeri 16), dar era nemulţumit de slujirea pe care i-a încredinţat-o Domnul. El dorea ca faima lui să crească şi el însuşi să devină o personalitate proeminentă, de calibrul lui Moise. Invidia şi setea lui de putere (ascunsă sub o haină religioasă) s-au dovedit a fi, în final, mijloacele pieirii lui. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat de răzvrătire împotriva autorităţii desemnate de El Însuşi peste poporul Lui a fost atât de drastică încât pieirea lui Core şi a celor care s-au răzvrătit împreună cu el (Datan, Abiram şi familiile lor) a fost una nemaiîntâlnită în Scripturi, şi anume, au fost coborâţi de vii în Iad (Numeri 16:32,33).

Majoritatea prezbiterilor, predicatorilor şi pastorilor de azi sunt auto-instituiţi. Ca atare, contestarea autorităţii lor şi confruntarea cu ei nu va fi, probabil, o greşeală gravă, ba chiar poate fi, în unele cazuri, ceva necesar! Dar răzvrătirea împotriva unui slujitor rânduit de Însuşi Dumnezeu va aduce asupra răzvrătiţilor cea mai severă judecată din partea Aceluia care l-a pus în slujbă pe acel slujitor. Unui om spiritual nu i-ar trece nici prin gând să facă aşa ceva, însă oamenii religioşi o vor face. Aşa este nebunia spirituală care însoţeşte religiozitatea.

Core este întruchiparea acelora care se află într-o concurenţă bolnăvicioasă cu alţi slujitori din Biserică. Persoana cu care intrase Core în competiţie, Moise, era un om temător de Dumnezeu şi „foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Numeri 12:3). Dacă îţi este greu să-l lauzi şi să-l apreciezi pe un frate temător de Dumnezeu, aceasta e o indicaţie a faptului că în tine este ceva din spiritualitatea lui Core. Dacă, însă, emiţi şi păreri critice despre el atunci eşti plin de spiritualitatea lui Core. Dacă pleci urechea la cei care îl critică, eşti ca unul din cei două sute cincizeci de răzvrătiţi care s-au alăturat lui Core şi care au fost, şi ei, judecaţi de Dumnezeu.

Dacă nu discernem spiritualitatea de religiozitate nu vom putea deveni niciodată spirituali. Dobândirea acestui discernământ a ajuns să fie astăzi una dintre cele mai stringente nevoi, deoarece chiar pentru zilele din urmă s-a scris că „mulţi vor avea forma evlaviei tăgăduindu-i, însă, puterea” (puterea evlaviei fiind „propovăduirea crucii”). Duhul Sfânt ne avertizează, de asemenea, că mulţi creştini se vor abate de la calea stabilită de Dumnezeu pentru noi de a fi evlavioşi, alipindu-se „de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”, adoptând anumite interpretări religioase cum ar fi abţinerea de la căsătorie şi de la anumite feluri de mâncare, etc.

Asemenea fariseilor, care „legau sarcini greu de purtat, şi le puneau pe umerii oamenilor”, şi în creştinătate s-au impus, în mod legalist, multe imitaţii ale adevărurilor biblice cum ar fi obligativitatea mărturisirii în public a păcatelor (pentru a deveni ”umili”), interzicerea luării medicamentelor în caz de boală (pentru a mări ”credinţa”), etc., etc. Toate aceste impuneri legaliste nu sunt altceva decât „învăţături ale dracilor” menite să îi îndepărteze pe creştini de adevărata „taină a evlaviei” (Citiţi pasajul biblic cuprins între 1 Timotei 3:16 şi 1 Timotei 4:5).

Singura cale care duce la adevărata spiritualitate este darea zilnică la moarte, pe altar, a propriului nostru eu, aşa cum a făcut Isus (Romani 8:36, 2 Corinteni 4:10-12). Orice altă cale este greşită.

Capitolul 5

Spiritul Noului Legământ

În Vechiul Testament, imediat după cele Zece Porunci (Exodul 20) urmează o lege dată de Dumnezeu izraeliţilor care este de toată frumuseţea şi care este foarte potrivită pentru a descrie diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ. Acolo, înExodul 21:1-6 citim despre robul evreu care a slujit timp de şase ani din cauză că fiind un sclav era obligat să slujească; şi care, apoi, l-a slujit pe stăpânul său dintr-un cu totul alt motiv – pentru că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:5). Aceste versete au fost o completare a Legii, întruchipând în mod profetic spiritualitatea Noului Legământ, ce avea să vină.

Cei şase ani de sclavie obligatorie corespund cu slujirea legislativă a lui Dumnezeu. Următorii ani, începând cu anul al şaptelea, corespund „odihnei ca cea de Sabat pe care a rânduit-o Dumnezeu pentru poporul Său” (Evrei 4:9). Conform Legii, oamenii se puteau odihni în ziua a şaptea numai după ce au lucrat timp de şase zile. Dar când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat mai întâi o zi de odihnă şi numai după aceea şase zile de lucru (pentru că ziua a şaptea a lui Dumnezeu a fost prima zi de viaţă a lui Adam). Aceasta ne învaţă că toată munca pe care o depune omul pentru Domnul trebuie să fie izvorâtă din relaţia de iubire şi de părtăşie cu El; altfel ar fi legalistă şi lipsită de valoare.

Faptul că trăim în vremea Noului Legământ nu înseamnă că trăim şi în spiritualitatea Noului Legământ. E posibil să fi înţeles mesajul „biruinţei asupra păcatului” şi să trăim, totuşi, după principii legaliste. În pasajul din Romani 7:1-6 vedem că până şi omul care s-a împărtăşit deja din Evanghelia Biruinţei (prezentată în Romani capitolul 6) poate fi prins încă în legătura legalismului. Vedem acest fapt adeverindu-se şi în practica vieţii de zi cu zi. Mulţi care au ajuns la o verticalitate şi la o viaţă bună din punct de vedere moral trăiesc, totuşi, după principii legaliste.

E posibil să trăieşti o viaţă apreciată de cei din jur ca virtuoasă, ale cărei motivaţii, însă, să fie greşite. Sub Vechiul Legământ, izraeliţii trebuiau să ţină Legea, dar motivaţia supunerii lor nu putea fi judecată de Lege. Mulţi dintre ei au ţinut Legea de frica judecăţii, iar alţii în speranţa unui contraserviciu. Aceste două motivaţii sunt, însă, incompatibile cu spiritualitatea Noului Legământ. În acest Nou Legământ, spiritul Legii contează mai mult decât slova (litera) ei (Romani 7:6). E posibil să ţinem toate poruncile şi totuşi Dumnezeu să ne mustre spunând: „Am ceva împotriva ta. Tu nu mai ţii poruncile Mele din dragoste pentru Mine, aşa cum le ţineai la început. Deci pocăieşte-te” (Apocalipsa 2:4 parafrazat). Cu toate că principiul ascultării „din inimă” de poruncile lui Dumnezeu a fost deja enunţat şi în Vechiul Legământ – „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta” (Deuteronom 6:5-6) – totuşi, accentul a căzut pe ţinerea faptică a Legii. Sub Noul Legământ, însă, dacă ascultarea liderului Bisericii din Efes nu a izvorât din iubire, acest fapt a constituit un păcat aşa de grav încât el era în pericolul de a-şi pierde ungerea, în cazul în care nu se pocăia de păcatul acesta. Oare ne dăm noi seama că nu este de ajuns să ţinem poruncile dacă motivaţia noastră, în ţinerea lor, nu este corectă?

Când ne curăţim de întinăciunile carnale, dobândim o mărturie bună înaintea oamenilor. Însă, numai în condiţiile în care„ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului” vom avea în favoarea noastră sprijinul mărturiei lui Dumnezeu, şi numai aşa putem „să ne ducem sfinţirea până la capăt” (2 Corinteni 7:1). Există „fărădelege în darurile noastre sfinte” (Exod 28:38). Ce poate fi această fărădelege dacă nu incorectitudinea motivaţiei în strădania noastră de a ajunge neprihăniţi?

În spatele acestei fărădelegi se ascunde răul şi mai grozav al căutării onoarei din partea oamenilor. Atunci când căutăm cinstirea şi laudele celor din jur (mai ales în biserică), avem grijă ca partea vizibilă a vieţii noastre să ne-o ţinem în ordine. Acest rău, ascuns în legalismul nostru, este acela care trebuie neapărat detectat şi îndepărtat, căci altfel ne va distruge el pe noi.

În pilda celor Zece Fecioare (Matei 25:1-13) este clar că nici una dintre ele nu erau „curve”. Toate erau fecioare, reprezentându-i pe aceia care s-au curăţit de întinăciunile carnale şi, ca urmare, au o mărturie bună înaintea oamenilor. Candelele lor erau aprinse şi oamenii le lăudau văzând lucrările lor bune (Matei 5:16). Însă, ceea ce oamenii din jur nu ştiau era faptul că unele dintre aceste fecioare nechibzuite nu aveau untdelemn înăuntru, reprezentându-i pe creştinii care nu au o viaţă interioară. Chiar dacă toate cele zece erau spirituale în aparenţă, în ochii credincioşilor fără discernământ, totuşi Dumnezeu vedea că numai cinci dintre ele aveau adevăr (realitate) în fiinţa lor cea mai profundă (Psalmi 51:6). Celelalte cinci erau caracterizate de legalism, ţinând litera Legii şi fiind mulţumite cu mărturia lor bună înaintea oamenilor. Prea puţin şi-au dat ele seama că la răpire vor face parte dintre cele lăsate în urmă. Mirele le-a spus „nu vă cunosc”. El nu le-a numit „lucrătoare ale fărădelegii” aşa cum a fost numit un alt grup (Matei 7:23), pentru că aceste cinci fecioare nu căutau să facă răul. Totuşi, ele nu s-au împărtăşit din spiritualitatea şi natura lui Hristos în viaţa lor lăuntrică. Domnul le-a spus (cu alte cuvinte): „Nu am nici o părtăşie cu duhul vostru. În duhul vostru este spiritualitatea legalismului, chiar dacă partea vizibilă a vieţii voastre este corectă. Voi sunteţi Fariseii Noului Legământ”. Aceasta e semnificaţia sugerată de cuvintele „nu va cunosc”.

Este posibil să ţinem litera poruncilor Noului Testament şi totuşi să nu răspândim în jurul nostru spiritualitatea lui Hristos. De exemplu, când cineva ne face ceva rău putem asculta de porunca „biruieşte răul prin bine” şi putem merge la omul care ne-a făcut dauna, poate chiar ducându-i un cadou scump, pentru a-i arăta iubirea noastră şi pentru a-i face bine, în conformitate cu porunca. Totuşi, când ne apropiem de acea persoană, în duhul nostru putem avea următoarele cuvinte nerostite: „Uită-te la mine, marele sfânt, care vin să-ţi fac bine, ţie, unui păcătos înrăit”. Într-o asemenea situaţie, chiar dacă am cheltuit mulţi bani ca să cumpărăm acel cadou şi am depus un efort considerabil pentru înfăptuirea acestui ”bine”, totuşi jertfa noastră nu are o mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru că „eul” nostru nu a fost sacrificat (vezi Efeseni 5:2).

Gândiţi-vă la o altă situaţie: în timp ce soţia unui frate este agitată şi supărată, fratele respectiv poate sta în linişte, fără a-i răspunde soţiei lui nici măcar un singur cuvânt. Un observator extern, căruia îi lipseşte discernământul duhovnicesc, poate aprecia că soţul e ”sfântul” iar soţia e ”păcătoasa”. Însă Dumnezeu, care „cântăreşte inimile” oamenilor poate avea o cu totul altă părere, atât despre soţie cât şi despre soţ, deoarece cuvintele pe care soţul nu le-a rostit, dar le-a gândit în duhul inimii lui, puteau fi următoarele: „Doamne îţi mulţumesc că eu am biruinţă asupra mâniei, spre deosebire de soţia mea”. El poate nu-şi dă seama că soţia lui, aşa biruită cum este, poate fi mai acceptabilă înaintea lui Dumnezeu decât el, fariseul auto-îndreptăţit. Cu adevărat, „vameşii şi curvele merg înaintea fariseilor în Împărăţia lui Dumnezeu”. Fără îndoială că a-ţi ieşi din fire este ceva înjositor pentru un creştin, dar fariseismul este cel puţin atât de înjositor. Ceea ce trebuie neapărat să facem este să ne curăţim duhul de orice „aluat al fariseilor” cu care acesta poate fi întinat în asemenea situaţii. Aceasta e calea mântuirii.

În pilda Fiului Risipitor, cele două atitudini, atât cea a lui Hristos cât şi a fariseului, ne sunt portretizate clar în persoanele tatălui, respectiv a fiului celui mare. Tatăl a fost foarte bucuros să-şi vadă fiul cel mic întorcându-se la el cu pocăinţă, chiar dacă tânărul nu avusese încă biruinţă asupra păcatelor din viaţa lui. Însă, fiul cel mare, având o spiritualitate fariseică, nu l-a putut întâmpina pe fratele său în acelaşi mod. Daca ar fi fost după el, l-ar fi pus pe fratele lui să locuiască cel puţin un an împreună cu slugile, pentru a-i verifica autenticitatea pocăinţei.

Această spiritualitate fariseică din firea noastră pământească este cea mai evidentă în atitudinea noastră faţă de cei care ne-au pricinuit dureri, într-un fel sau altul. Chiar şi atunci când aceştia îşi cer iertare pentru greşeala lor, noi putem să-i ”punem pentru un timp în casa slugilor” pentru a le testa pocăinţa. Însă Isus ne spune: „chiar dacă [o persoană] păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: ‘Îmi pare rău!’ – să-l ierţi”, şi nu ne învaţă să îi punem la îndoială autenticitatea pocăinţei (Luca 17:4). Noi trebuie să acceptăm cererea aceea la valoarea ei nominală. Poate că nu e sinceră, dar judecata o face Dumnezeu – nu noi. Noi putem vedea aparenţa exterioară; Dumnezeu vede inima.

În Ziua Judecăţii vom descoperi că, în această viaţă, a fost mult mai important din ce cauză am realizat ceva, decât ce anume am realizat (că motivaţia din spatele unei acţiuni era mult mai importantă decât acţiunea în sine) (1 Corinteni 4:5). Fratele mai mare „nu a încălcat niciodată vreo poruncă” de-a tatălui său (Luca 15:29). Cu toate acestea, la finalul povestirii îl găsim în afara casei tatălui (Biserica), deoarece în duhul lui era spiritualitatea legalismului. El a fost o „fecioară”, dar nu a avut untdelemn în vasul său. În cele din urmă, motivaţia lui a fost scoasă la iveală. El slujise pentru un contraserviciu. El îi reproşează tatălui său: „chiar dacă am ascultat de toate poruncile tale, tu niciodată nu m-ai răsplătit”!

Isus i-a pus în gardă pe ucenicii Săi împotriva acestei atitudini. După ce tânărul bogat plecase întristat pentru că, având multe bogăţii, nu era dispus să lase totul pentru Isus, Petru a pus întrebarea: „ce răsplată vom avea noi care [spre deosebire de acest tânăr bogat] am lăsat totul şi Te-am urmat?” (Matei 19:27). Răspunsul lui Isus s-a finalizat cu pilda gospodarului care şi-a angajat lucrători la vie. Acest gospodar a angajat cinci grupuri de lucrători. Din aceste cinci grupuri, patru au fost angajate pe baza unui contract de muncă prestabilit. Numai ultimul grup a mers la lucru fără contract (Matei 20:1-16). Aceasta e punctul esenţial al pildei. Primul grup a lucrat pentru un salariu specific de un dinar (versetul 2). Grupurile doi, trei şi patru au muncit, de asemenea, pentru salariu, deşi suma nu a fost specificată (versetele 3-5). Aceste patru grupuri de lucrători îi simbolizează pe toţi aceia care ţin poruncile, care Îl slujesc pe Dumnezeu sau care fac sacrificii exterioare pentru El – dar care în secret îşi fac planuri, aşteptându-se la o anumită recompensă pentru toate acestea (recompensă materializată, probabil, în bucuria firii pământeşti de a sta pe un tron în Împărăţia de o mie de ani, de a purta o coroană regească, sau, ceva aparent ”spiritual”, de a face parte din Mireasa lui Hristos). Toţi creştinii de acest fel lucrează pentru o recompensă şi acesta e spiritualitatea Vechiului Legământ.

Singura răsplată pe care o doreşte un om cu adevărat spiritual (duhovnicesc) este cea de a fi părtaş într-o măsură cât mai mare la natura sfântă şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a avea o părtăşie cât mai apropiată cu El. Aceasta e „coroana” pe care o aşteaptă el cu bucurie, punându-şi „toată nădejdea în harul care îi va fi adus la arătarea lui Isus Hristos” şi aceasta e răsplata pe care o va aduce cu Sine Isus, când va reveni (Apocalipsa 22:12). Această răsplată va fi direct proporţională cu măsura de credincioşie cu care un om „şi-a dus mântuirea până la capăt”, curăţindu-şi viaţa nu numai de întinăciunile firii ci şi de cele ale duhului – în special de spurcăciunea lăuntrică a „aluatului fariseilor”. De aceea, la înviere, între un credincios şi altul va fi o diferenţă atât de mare în privinţa strălucirii slavei ca diferenţa care există între strălucirea diferitelor stele (1 Corinteni 15:41-42); fiindcă Cel ce va răsplăti fiecare „fecioară”’ va fi un Dumnezeu al Dreptăţii, şi El va judeca potrivit cu ceea ce a văzut El, şi nu după ceea ce au văzut oamenii (2 Corinteni 5:10).

În pilda de mai sus, numai ultimul grup de lucrători a venit la muncă fără vreun contract prestabilit, ştiind că nu merită o mare răsplată pentru munca lor de o oră, dar având încredere în bunătatea gospodarului. (Matei 20:7). Ei au venit la lucru în spiritualitatea Noului Legământ. De aceea ei au fost răsplătiţi primii şi au primit (în raport cu munca depusă) mult mai mult decât toţi ceilalţi (Matei 20:16). Pe de altă parte, cei din primul grup de lucrători au avut aceeaşi atitudine ca fiul cel mare, fariseic, din pilda Fiului Risipitor; ei erau auto-îndreptăţiţi, legalişti şi speculativi.

Exemplul şi Înainte-mergătorul nostru în acest Nou Legământ este Isus. Motivul pentru care a ţinut El poruncile Tatălui Său cu siguranţă că nu a fost nici câştigarea vreunei remuneraţii sau poziţii de onoare, fie aici, fie în veşnicie, şi, cu atât mai puţin, nici frica de pedeapsa Tatălui Său. Citim că a îndurat crucificarea numai datorită bucuriei ce avea să urmeze – bucuria supremă a părtăşiei cu Tatăl. Numai în prezenţa Tatălui sunt bucurii nespuse (Psalmi 16:11). Părtăşia cu Tatăl Său a fost ceea ce Şi-a dorit Isus în toate zilele vieţii Sale pământeşti. De aceea „în zilele vieţii Sale pământeşti a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” – adică de la despărţirea de Tatăl şi de la întreruperea părtăşiei cu El (Evrei 5:7). De-a lungul celor treizeci şi trei de ani petrecuţi pe Pământ, Isus S-a ferit de această„moarte”. În cele din urma, în Ghetsimani, când a înţeles că părtăşia dintre El şi Tatăl Său va fi întreruptă pe cruce timp de trei ore (când va trebui să sufere durerea de a fi părăsit de Dumnezeu pentru păcatele noastre) El a strigat din nou căutând să afle dacă exista vreo altă cale; dar nu a existat nici o altă cale. Atunci, după ce a fost confruntat cu ceea ce va trebui să plătească, a acceptat acel preţ şi, din dragoste pentru noi, a mers la cruce plătind cel mai mare preţ pe care l-ar fi putut plăti vreodată.

Numai atunci când ne împărtăşim din această spiritualitate a lui Hristos, care doreşte cu înflăcărare părtăşia cu Tatăl, putem fi eliberaţi de legalism. Eliberarea de legalism (care „strecoară ţânţarii şi înghite cămilele”) nu poate fi dobândită prin vreo tehnică sau metodă omenească. Există numai o singură cale. Aceasta e cea descrisă în 2 Corinteni 3:18. În acest pasaj, Pavel, după ce în tot capitolul evidenţiază contrastul dintre Vechiul şi Noul Legământ (versetele 6-17), încheie cu afirmaţia că Duhul Sfânt a venit pentru a ne arăta slava lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru a ne transforma, apoi, „în acelaşi chip al Lui”.

În primul rând, Duhul Sfânt doreşte să ne arate cum a trăit Isus pe acest Pământ. El S-a născut sub jurisdicţia Vechiului Legământ (Galateni 4:4). Totuşi, când Isus a meditat la poruncile Legii, El a înţeles mai mult din acele porunci decât orice izraelit care a fost înaintea Lui. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, Isus a înţeles că porunca „să nu preacurveşti” includea şi evitarea poftei de a săvârşi adulterul, la nivelul gândurilor inimii, iar porunca de a nu ucide includea, de asemenea, eliminarea mâniei. Când Isus era pe Pământ, în sufletul Lui exista o puternică dorinţă de a-L asculta pe Tatăl în mod desăvârşit, nu doar a ţinând litera Legii. Astfel, cu toate că S-a născut sub Lege (Galateni 4:4), Isus a inaugurat un Nou Legământ. Pe acest Isus vrea să ni-L arate Duhul Sfânt pe paginile Scripturii.

A-L urma pe Isus în acest domeniu înseamnă a medita la Scripturi aşa cum a făcut El. Atunci vom găsi în poruncile lui Dumnezeu mai mult decât au găsit alţii în ele.

Cuvintele rostite de Isus erau Duh şi viaţă (Ioan 6:63). Din acest motiv, mulţi nu L-au putut înţelege când era pe Pământ şi din acelaşi motiv mulţi nu-L pot înţelege astăzi. Semnificaţia evidentă a pasajului din 2 Tesaloniceni 2:1-12 este că Dumnezeu îi luminează numai pe aceia care iubesc adevărul; pe toţi ceilalţi îi lasă în înşelăciunea lor. Când medităm la Cuvântul lui Dumnezeu cu o inima plină de dragoste pentru adevăr, nu ne mai felicităm pe noi înşine pentru că am ţinut „slova” poruncii, ci ne judecăm adesea pe noi înşine pentru faptul că nu am ţinut poruncile dintr-o spiritualitate corectă.

Dintre cele Zece Porunci omul le putea ţine pe primele nouă, dar pe a zecea nu o putea ţine – deoarece aceasta viza păcatul invidiei, ceea ce îşi avea rădăcinile în partea lăuntrică a omului. Legea nu-l putea descoperi pe unul care a poftit bunurile aproapelui său şi de aceea nici nu-l putea pedepsi pentru acest păcat. Iată de ce Pavel, chiar dacă a spus că era „fără prihană în privinţa neprihănirii pe care o dă Legea”, totuşi a recunoscut că nu putea ţine porunca a zecea (comparaţi Filipeni 3:6 cu Romani 7:7-10). El a fost unul dintre acei puţini care au fost destul de sinceri pentru recunoaşterea acestui fapt. Din acest motiv, Dumnezeu a putut să-l conducă mai departe, în Legământul cel Nou.

A zecea poruncă a fost pusă acolo de Dumnezeu pentru a testa sinceritatea omului. Pe aceia care au fost destul de sinceri pentru a recunoaşte că au eşuat în ţinerea ei, Dumnezeu i-a condus mai departe. Numai pentru aceia a devenit Legea„un îndrumător spre Hristos” şi spre Noul Legământ (Galateni 3:24). Ceilalţi, care îşi tăinuiesc păcatul lăuntric, rămân sub jurisdicţia Vechiului Legământ. Acesta e principalul motiv pentru care mulţi creştini din zilele noastre rămân fără biruinţă. Ei nu sunt suficient de sinceri pentru a-şi recunoaşte eşecurile din viaţa lăuntrică. Se mulţumesc în continuare cu onoarea primită de la oameni. Iubirea lor pentru adevăr nu este mai mare decât iubirea pentru ei înşişi. Astfel, Dumnezeu îi lasă în înşelăciunea lor.

Niciodată nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca omul să trăiască prin instrucţiuni şi regulamente. Legea a fost dată pentru a-i arăta omului neputinţa prin sine însuşi şi pentru a-i testa sinceritatea (aşa cum am văzut mai înainte). De aceea, după ce a venit Hristos Legea a fost dată la o parte şi a fost inaugurat un nou legământ (Evrei 8:7,8,13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam în Eden, i-a spus să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cu alte cuvinte, omul nu a fost menit să trăiască după un regulament al „binelui şi răului”, evitând tot ce era rău şi înfăptuind tot ce era bun. Acesta e punctul în care creştinismul adevărat diferă de cel fals şi diferă, de asemenea, de toate celelalte religii.

Dumnezeu a intenţionat ca omul să trăiască prin pomul vieţii – prin călăuzirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care să îi spună ce era plăcut lui Dumnezeu şi ce nu (vezi 1 Corinteni 6:12 şi 10:13). A trăi prin cunoştinţa binelui şi răului înseamnă a trăi prin Lege. Aceasta ne poate duce doar în robie, fără să putem înţelege spiritualitatea care motivează Legea.

Prin ţinerea exterioară a poruncilor putem dobândi o viaţă îndreptăţită pe dinafară (devenind ca fecioarele nechibzuite din pildă), dar singura modalitate de a obţine untdelemn în vasele noastre este prin curăţirea noastră de întinăciunile duhului care nu pot fi văzute de niciun om.

Pavel, pe când le scria creştinilor din Efes adevăruri specifice Noului Legământ, ştia că doar cuvintele lui, în sine, nu le puteau da o descoperire dumnezeiască. Aşa că s-a rugat ca ochii lor lăuntrici să fie deschişi de către Duhul Sfânt (Efeseni 1:17,18).

Aceasta trebuie să fie şi rugăciunea noastră pentru noi înşine.

Capitolul 6

Noul Legământ – o asociere cu Isus

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, dar Isus a venit ca să ni-L descopere ca Tată (Ioan 1:18). Isus a dezvăluit Numele de „Tată” al lui Dumnezeu (Ioan 17:6). În acest Nume (şi în toate resursele existente în Numele Lui) aveau să-şi găsească ucenicii ocrotirea (Ioan 17:11-12).

În vremea Vechiului Testament Dumnezeu locuia în Cortul Întâlnirii, în spatele unei perdele (cortine) groase. Nimeni nu ştia cu exactitate ce fel de Persoană era Dumnezeu. Fariseii prezentau oamenilor o imagine deformată despre Dumnezeu, care Îl făcea să arate ca un tiran dificil şi nemilos. Atunci a venit Isus care a rupt perdeaua şi ne-a arătat că, de fapt, înăuntru locuia un Tată iubitor. Satan, însă, a fost din nou activ, proiectând, atât înaintea credincioşilor cât şi a necredincioşilor, o imagine falsă despre Dumnezeu. Acum este chemarea Bisericii să facă ce a făcut Isus, şi anume, să prezinte adevărata imagine a lui Dumnezeu, aceea de Tată iubitor. Numai dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată putem intra în posesia tuturor binecuvântărilor Noului Legământ. El este numit „Dumnezeul oricărui har” (1 Petru 5:10) şi fiindcă „har” înseamnă „ajutor la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) înseamnă că Dumnezeu va fi întotdeauna Ajutorul nostru. El este întotdeauna de partea noastră şi împotriva Diavolului. De aceea Isus L-a numit pe Duhul Sfânt „Apărător” (în original „Paracleton”: „Apărător”, „Ajutor”, în traducerea Cornilescu „Mângâietor” – nota trad.) (Ioan 14:16).

Legea a fost dată prin Moise iar scopul ei a fost să dea în vileag păcatul (Romani 7:13) şi, astfel, să dovedească ineficacitatea noastră în lupta cu păcatul (Galateni 3:24). Însă Legea nu a furnizat vreun ajutor pentru ca omul să poată birui păcatul. Aşa că Legea nu avea cum să-l conducă pe om la puritate interioară. Dumnezeu a dorit dintotdeauna ca în adâncul inimii să fie puritate, nevinovăţie, neprihănire (Psalmi 51:6). Sub jurisdicţia Legii, niciun om nu putea ajunge la această stare de curăţie. Însă acum, Isus a întemeiat un Legământ mai bun. Este mai bun în următoarea privinţă: Legea dădea numai porunci, dar sub har Dumnezeu ne-a înzestrat nu numai cu porunci, ci şi cu un Exemplu (Isus în timpul vieţii Sale pământeşti) şi cu un Ajutor (Duhul Sfânt) pentru a ne face capabili să ţinem poruncile. Aceasta e diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ. Celor mai mulţi din creştinătate Satan, prin faptul că a ascuns de ei adevărul venirii lui Isus într-un trup ca al nostru, le-a răpit încurajarea pe care ne-a dat-o Isus prin Exemplul vieţii Sale pământeşti. În al doilea rând, Satan le-a răpit şiputerea care vine prin Acel Ajutor, Duhul Sfânt, fie prin falsificarea, fie prin negarea botezului cu Duhul Sfânt. La ora actuală există deja mase întregi de oameni care au primit un fals ”botez cu Duhul Sfânt” care nu le-a dat nici puterea de a combate pofta firii pământeşti nici îndrăzneala de a se împotrivi Diavolului. Cât de îngrozitoare este lucrarea de rătăcire pe care a plăsmuit-o Satan!

Sub Lege, omul încerca să placă lui Dumnezeu şi eşua. Sub har, Dumnezeu lucrează în noi şi ne face capabili să facem ceea ce este plăcut Lui (Filipeni 2:12,13). Cei care încearcă, probabil în mod sincer, să fie pe placul lui Dumnezeu dar încercarea lor rămâne fără succes sunt încă sub Lege. Cei mai mulţi dintre ei sunt deosebit de împovăraţi de propriile lor sforţări pentru a ţine poruncile. Chiar pe astfel de oameni „trudiţi şi împovăraţi” îi cheamă la Sine Isus pentru a preschimba jugul lor istovitor cu jugul Lui bun, şi pentru a le lua povara şi a le da în schimb sarcina Lui uşoară (Matei 11:28-30). Jugul este un simbol al asocierii (al parteneriatului) – fie în căsătorie fie în activităţile economice. Isus ne invită să intrăm într-o asociere cu El în care El furnizează capitalul iar noi obţinem profiturile!

Ioan a numit minunile lui Isus „semne” (Ioan 2:11). Cu alte cuvinte, fiecare minune a fost o pildă cu un mesaj specific. În esenţă, unicul mesaj care ni se transmite prin minunile din toată Evanghelia lui Ioan este aceasta: Isus vrea să intre într-o asociere cu noi.

La nunta din Cana, Isus ar fi putut umple vasele cu vin – din nimic; dar atunci nu ar fi existat nici un parteneriat. Ar fi fost un „serviciu divin cu un singur lucrător”. De aceea slujitorii au fost chemaţi pentru a contribui şi ei la minune prin înfăptuirea părţii lor, partea uşoară, prin umplerea vaselor cu apă. Apoi Isus a făcut partea dificilă – de transformare a apei în vin (Ioan 2:1-11).

La fel, când a hrănit mulţimea de cinci mii de bărbaţi, Isus ar fi putut produce hrană din nimic. Totuşi El S-a folosit de mâncarea unui băiat; şi, în asociere cu acest băiat, El a hrănit mulţimea (Ioan 6:1-13). Băiatul a înfăptuit ceea ce putea el; Isus, la rândul Lui, a înfăptuit ceea ce a putut El!

Isus i-a cerut orbului din naştere să îşi facă partea lui (Ioan 9:1-7). El a trebuit să se spele în scăldătoarea Siloamului. Apoi Isus a înfăptuit partea grea, şi i-a deschis ochii.

Vedem acelaşi principiu la învierea lui Lazăr. Prietenii lui au făcut partea uşoară – dând la o parte piatra de pe mormânt. Apoi Isus a înfăptuit partea grea – a învierii lui Lazăr dintre morţi. (Ioan 11:38-44).

După învierea lui Isus îi vedem pe ucenici, într-o noapte, mergând la pescuit. Ei „n-au prins nimic în noaptea aceea”(Ioan 21:3). Aceasta e o imagine a strădaniei omului care se află sub Lege! Apoi a venit Isus. El le-ar fi putut umple barca cu peşte fără ca ei să-şi arunce mrejele în mare. Dumnezeul care a poruncit peştilor să vină în jurul bărcii lui Petru ar fi putut porunci cu uşurinţă aceloraşi peşti să sară în barca lui. Însă atunci nu ar mai fi existat vreun parteneriat. Aşa că omul a trebuit să-şi facă partea lui. Ucenicii au trebuit să-şi arunce mrejele în mare. Astfel, în asociere cu Isus, minunea a avut loc. Omul face partea uşoară iar Isus face partea dificilă. Aruncarea mrejelor a fost un act de ascultare al credinţei – despre care vorbeşte Pavel în Romani 1:5.

Aceasta e Evanghelia Noului Legământ pe care au vestit-o apostolii. Unde această Evanghelie nu este înţeleasă, omul tinde să oscileze ori în extrema legalismului (străduindu-se din răsputeri toată noaptea, mereu şi mereu, cu barca goală şi fără biruinţă) ori în cealaltă extremă a harului fals (unde nu este nici o străduinţă dar nici biruinţă!).

Multe suflete sincere sunt trudite şi împovărate, gemând sub greutatea sarcinii poruncilor auto-impuse. După cum oamenii lui Faraon îi biciuiau pe izraeliţi să producă mai multe cărămizi, aşa şi diavolul (deghizat într-un „predicator al neprihănirii” – 2 Corinteni 11:14,15) îi biciuieşte pe mulţi credincioşi sinceri spunându-le: „nu citeşti Biblia îndeajuns; nu te rogi şi nu posteşti destul; nu Îl mărturiseşti pe Domnul îndeajuns, etc”. Fără să-şi dea seama, mulţi predicatori iau partea diavolului, ducând poporul lui Dumnezeu în condamnare prin astfel de predici. Toate aceste condamnări sunt rezultatul ignoranţei faţă de Evanghelia Noului Legământ.

Isus este Păstorul care Îşi conduce turma mergând în fruntea ei. El nu foloseşte un bici şi nu le fugăreşte din spate, ca unul care „este plătit şi nu îi pasă de oi”. Toţi predicatorii care îşi biciuiesc turma sunt „cei plătiţi, care nu sunt păstori, şi ale căror oi nu sunt ale lor”. Adevăraţii păstori sunt aceia care conduc prin exemplul lor personal. Mulţi au ajuns în robie pentru că au dat ascultare acestor „plătiţi”.

Dumnezeu nu Şi-a trimis Fiul în lume pentru a condamna omenirea, ci pentru a o mântui (Ioan 3:17). Prin urmare, cei care aduc condamnare altora nu sunt trimişi de Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu conduc întotdeauna oamenii la mântuire.

Isus vrea sa ne fie Partener pe toată durata vieţii noastre. Când Petru a venit la Isus să obţină taxa pentru Templu, Isus i-a spus să arunce undiţa în mare şi să prindă un singur peşte. În gura peştelui, a spus Isus, va fi un argint, care va fi suficient pentru plata taxei atât pentru El cât şi pentru Petru. „Pentru Mine şi pentru tine”, au fost cuvintele lui Isus (Matei 17:27). Gândeşte-te la aceste cuvinte: „Pentru Mine şi pentru tine”. Aceasta înseamnă asociere. Isus e interesat să ne ajute chiar şi în plata impozitelor şi taxelor. De la bunurile pământeşti, care ne afectează viaţa de zi cu zi, până la lucrurile care vor dăinui în veşnicie, Isus ne cheamă să ne trăim viaţa după principiul „tu şi cu Mine”.

Isus a spus că atunci când luăm acest jug al asocierii cu El, vom putea găsi odihnă pentru sufletele noastre (Matei 11:28-30). Aceasta e odihna în care suntem îndemnaţi să intrăm, prin oprirea din propriile noastre lucrări (Evrei 4:10,11).

Nu este uşor să ne oprim din propriile lucrări, pentru că viaţa eului nostru este viguroasă. De aceea Dumnezeu trebuie să aranjeze circumstanţele noastre în aşa fel încât să fim zdrobiţi. El lasă ca planurile noastre să fie încurcate şi ca speranţele să ne fie spulberate. Schemele şi planurile noastre sunt ruinate iar noi cădem, din nou şi din nou, în păcat. În acest mod, Dumnezeu ne învaţă să ne oprim din lucrările noastre pentru a le putea înfăptui pe ale Lui.

Sabatul din vremea Vechiului Testament a fost o imagine a acestei odihne pe care o dă Dumnezeu poporului Său în Noul Legământ (Evrei 4:9,10). Înainte de a putea face vreo lucrare care are valoare în veşnicie trebuie ca mai întâi să intrăm în odihna lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam în ziua a şasea, El a sfinţit ziua următoare ca pe o zi de odihnă. Această zi, deşi cronologic era ziua a şaptea, pentru Adam a fost prima zi. Legea, care a fost dată cu două mii cinci sute de ani mai târziu, spune: „şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti”. Dar pentru Adam, Dumnezeu a stabilit în primul rând o zi de odihnă şi de părtăşie şi abia apoi şase zile de lucru. Iată harul lui Dumnezeu. Sub har, „ziua de odihnă” este prima. Trebuie să intrăm în odihnă înainte de a-L putea sluji pe Domnul. Atunci fiecare zi din viaţa noastră poate fi un sabat şi aceasta e intenţia lui Dumnezeu în privinţa noastră.

Când fariseii L-au întrebat pe Isus de ce a permis Moise divorţul în legea veche, El a răspuns că aceasta a fost o concesie temporară, pentru om, până când inimile oamenilor erau împietrite (Matei 19:8). Însă Isus a accentuat că de la început nu aceasta era voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Multe lucruri din Lege făceau parte din voia îngăduitoare a lui Dumnezeu – nu din voia Lui desăvârşită. Însă, acum, din moment ce a fost stabilit Noul Legământ, Dumnezeu vrea ca noi să trăim în voia Lui desăvârşită – aşa cum a plănuit El „de la început” pentru om (Matei 19:8). Aşa că pentru noi, ca şi pentru Adam, odihna lui Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc. Viaţa creştină trebuie să fie un sabat de o continuă odihnă în Dumnezeu.

Numai când intram în odihnă putem atesta cu bucurie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele (1 Ioan 5:3). Acolo unde poruncile lui Dumnezeu sunt considerate o povară, iar mesajul lepădării de sine şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu este considerat o robie, este clar că persoana în cauză nu a venit încă sub jugul lui Isus şi că lucrează încă sub propriul ei jug, sub Lege.

In Curtea Exterioară a Cortului Întâlnirii şi chiar şi în Locul Sfânt este multă activitate. Însă în Locul Preasfânt, în spatele perdelei, nu este nici o activitate, ci numai părtăşie. Chiar şi slujirea lui Dumnezeu se revarsă din intimitatea acestei părtăşii. Aceasta e diferenţa dintre slujirea din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament. Vedem aceasta diferenţă ilustrată foarte clar prin Marta şi Maria, în întâmplarea descrisă în Luca 10:38-42. Maria era (simbolic vorbind) în Locul Preasfânt – în odihnă, la părtăşie cu Domnul. Marta era implicată în slujire neliniştită („pentru Domnul”) în Curtea Exterioară. Isus a spus că ceea ce a ales Maria era „singurul lucru” de care toţi avem nevoie.

Perdeaua a fost ruptă acum de Isus şi noi putem intra plini de curaj în Locul Preasfânt şi putem locui acolo, în părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, în toate zilele vieţii noastre. Ce minunat ar fi să putem înţelege aceasta: că ceea ce doreşte Dumnezeu de la om nu este în primul rând slujire, nu în primul rând citirea Bibliei sau rugăciuni şi post, cipărtăşie.

Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa – nu pentru că Dumnezeu a avut nevoie de un grădinar în Eden, ci pentru că El a dorit să aibă pe cineva cu care să poată avea părtăşie. Dumnezeu ne-a mântuit din groapa păcatului, dar nu pentru că ducea lipsă de slujitori, ci pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. Astăzi, din cauza lipsei de înţelegere a acestui aspect, mulţimi întregi de credincioşi sunt trudiţi şi împovăraţi, la fel ca Marta.

La vârsta de nouăzeci şi cinci de ani, după ce a umblat cu Dumnezeu timp de şaizeci şi cinci de ani, apostolul Ioan, inspirat fiind de Duhul Sfânt, a scris o epistolă. Tema acestei epistole a fost „părtăşia” (1 Ioan 1:3). Văzând atâtea biserici şi lideri de biserici care şi-au părăsit dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4) cărora le mergea doar numele că sunt vii (din cauza activităţilor lor creştine multe şi variate), dar care erau de fapt moarte în ochii lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:1), Ioan a înţeles, desigur, faptul că marea nevoie a creştinilor era ca ei să fie conduşi în bucuria părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, în odihna din spatele perdelei.

Omul poate găsi bucurie în multe domenii de activitate. Unii şi-o găsesc în sport, alţii în muzică sau într-o carieră profesională iar unii şi-o găsesc chiar în lucrarea creştină. Însă bucuria cea mai pură din tot Universul poate fi găsită numai în părtăşia cu Tatăl (1 Ioan 1:4). Psalmistul spune: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse” (Psalmi 16:11). Aceasta a fost„bucuria care-I era pusă înainte” şi care l-a determinat pe Isus să-şi ia zilnic crucea şi să îndure în final Calvarul (Evrei 12:2). Părtăşia cu Tatăl a fost comoara cea mai de preţ a lui Isus. În comparaţie cu această comoară El a considerat fără valoare toate celelalte lucruri din Univers. Isus a ştiut că paharul din care va trebui să bea era întreruperea acestei părtăşii, timp de trei ore, la Calvar, când pentru omenirea pierdută va trebui să îndure agonia unei veşnicii în Iad (Matei 27:45). Apoi, Tatăl va trebui să Îl părăsească şi părtăşia de care S-a bucurat împreună cu Tatăl din veşnicii va trebui să fie întreruptă pentru trei ore. Ideea întreruperii părtăşiei cu Tatăl era atât de înspăimântătoare pentru El încât, încă din grădina Ghetsimani, ajunsese într-un chin ca de moarte şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge. Paharul în legătură cu care Se ruga fierbinte să fie îndepărtat de la El a fost tocmai acesta: întreruperea părtăşiei cu Tatăl Său.

O dacă am putea înţelege şi dacă am putea fi pătrunşi de aceste adevăruri! Cu câtă uşurinţă vorbim şi cântăm despre a-L urma pe Isus! A-L urma cu-adevărat pe Isus înseamnă a preţui părtăşia cu Tatăl la valoarea la care o preţuieşte Isus. Atunci păcatul va deveni extrem de ticălos în ochii noştri deoarece el întrerupe părtăşia noastră cu Tatăl. Atunci, o atitudine lipsită de iubire faţă de o altă fiinţă omenească nu ar mai fi tolerată, pentru că ar întrerupe părtăşia noastră cu Tatăl, etc.

Fie ca Domnul să ne dea o descoperire ca să înţelegem în mod clar că adevăratul creştinism nu este cu nimic mai puţin decât o viaţă de părtăşie neîntreruptă cu un Tată Ceresc iubitor.

Capitolul 7

Isus – ispitit ca şi noi

Secretul unei vieţi evlavioase este în Isus, Cel care a trăit pe Pământ ca Om, „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”, dar care nu a păcătuit nici măcar odată nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta, nici în atitudini sau motivaţii, şi în nici un alt mod (1 Timotei 3:16; Evrei 4:15).

Din moment ce numai aceia care au ajuns la o viaţă evlavioasă sunt cei ce pot convieţui fără dezbinare, ca un singur Trup în Hristos, putem merge un pas mai departe şi spune că o biserică locală poate fi exprimarea Trupului lui Hristos numai acolo unde credincioşii l-au înţeles pe Domnul nostru Isus în acest fel. Acesta e adevărul al cărui stâlp şi temelie trebuie să fie Biserica (1 Timotei 3:15,16).

Ispita nu este acelaşi lucru cu păcatul. Acest fapt reiese clar din Iacov 1:14,15. Ispita nu poate deveni păcat fără ca, mai întâi, mintea noastră să fie de acord cu acea ispită. Din Matei capitolul 4 reiese clar faptul că Isus a fost ispitit. Însă mintea Lui nu a fost de acord nici măcar o singură dată cu vreo ispită. Astfel, El nu a păcătuit niciodată. El Şi-a păstrat inima curată.

Isus a fost născut din Duhul Sfânt. El nu a avut „omul cel vechi” cu care ne-am născut noi. Noi avem o „fire a păcatului” pe când Isus avea o „fire pământească asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Însă Biblia ne învaţă că Domnul nostru „a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi” (Evrei 4:15). Nu suntem chemaţi să disecăm aceste adevăruri, după cum nu ţine de competenţa noastră nici analizarea misterului întrupării lui Dumnezeu; noi trebuie doar să credem aceste adevăruri. Fapt este că, spre deosebire de Adam, Isus a ascultat de Tatăl Său în toate condiţiile şi în ciuda tuturor ispitirilor.

Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus că „a să asculte (…) şi (…) a fost făcut ”(Evrei 5:7-9). Cuvântul „învăţat”este un cuvânt legat de educaţie. Prin urmare, acest verset ne spune că Isus, ca Om, a primit o educaţie în ce priveşte ascultarea. El a ascultat de Tatăl Său în fiecare situaţie şi astfel Şi-a desăvârşit educaţia Sa ca Om. Astfel, El a devenit Înainte-mergătorul nostru, ca şi noi să putem călca pe urmele Lui având biruinţă asupra ispitei şi ascultând de Dumnezeu(Evrei 6:20). desăvârşitînvăţat

Domnul nostru Se poate identifica cu noi când „ne împotrivim până la sânge în lupta împotriva păcatului” deoarece şi El, la rândul Său, a fost ispitit ca şi noi (Evrei 2:18; 4:15; 12:2-4).

Lui Isus, ca Fiu al Omului, puritatea nu a I-a fost adusă „pe tavă”, ci a fost dobândită prin luptă. Însă, acele lupte nu erau zbateri interminabile, ci erau o serie de confruntări cu noi şi noi ispite în care numărul provocărilor ispititoare era mereu egalat de numărul victoriilor. Astfel, pe parcursul vieţii Sale pământeşti, Isus S-a confruntat cu fiecare tip de ispită cu care suntem noi ispitiţi – ieşind biruitor asupra lor.

Fiecare dintre noi am trăit timp de mulţi ani în păcat, astfel că firea păcătoasă poate fi asemănată cu o cutie plină cu şerpi veninoşi care au fost bine hrăniţi – de noi!! Numele acestor şerpi sunt necurăţie, mânie, răutate, dezbinare, amărăciune, iubire de bani, egoism, mândrie, etc. Cutia are o deschizătură pe unde, de fiecare dată când suntem ispitiţi, aceşti şerpi îşi scot capetele. Noi i-am ţinut bine pe aceşti şerpi în vremurile dinaintea întoarcerii noastre la Dumnezeu. Ca urmare, ei sunt bine hrăniţi, sănătoşi, puternici. Unii şerpi au fost hrăniţi mai mult decât alţii, aşa că acele pofte au o mai mare putere asupra noastră.

Acum, că am murit împreună cu Hristos faţă de păcat, chiar dacă aceşti şerpi sunt încă viguroşi, atitudinea noastră faţă de ei s-a schimbat! Am fost făcuţi părtaşi naturii divine şi „cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24). Spre deosebire de vremea când nu eram întorşi la Domnul, acum, când un şarpe îşi scoate capul prin deschizătura cutiei (când suntem ispitiţi într-o anumită zonă) îl lovim peste cap cu un băţ şi el se întoarce înapoi în cutie. Când suntem ispitiţi din nou, în aceeaşi zonă, şarpele respectiv iese iarăşi din cutie, iar noi îl lovim din nou. Treptat şarpele va deveni tot mai slab. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi şerpi din cutie; şi dacă suntem credincioşi în fiecare ispită şi lovim şerpii în loc să-i hrănim, în curând vom simţi că scade puterea ispitelor. Firea păcătoasă nu poate fi„împuşcată” sau „spânzurată” dintr-o dată. Ea poate fi doar răstignită. Crucificarea este o moarte lentă dar sigură. De aceea, trecerea prin felurite ispite este „un prilej de mare bucurie” pentru noi (Iacob 1:2) – deoarece ne dă ocazia să lovim şerpii şi să îi slăbim. Altfel, această slăbire nu ar fi posibilă.

Să luăm de exemplu domeniul gândurilor murdare. Dacă suntem credincioşi în această zonă, vom vedea cum după o vreme moare acest „şarpe” din gândurile noastre. Dacă în perioada dinaintea pocăinţei am hrănit timp de mulţi ani acest şarpe, s-ar putea ca moartea lui să survină doar după o luptă asiduă de câţiva ani. Însă, dacă suntem credincioşi moartea va avea loc în mod sigur. Una dintre consecinţe va fi că şi visurile noastre vor deveni din ce în ce mai curate. Visele murdare vor deveni tot mai mult o raritate. Dacă totuşi frecvenţa viselor murdare este în creştere, aceasta indică faptul că am devenit din nou necredincioşi în viaţa lăuntrică a gândurilor noastre. Acesta e un test bun prin care putem să ne măsurăm credincioşia în domeniul gândurilor noastre. Visele murdare sunt păcate inconştiente, aşa că, în plus faţă de atitudinea corectă de revizuire a credincioşiei noastre, nu trebuie să ne şi auto-condamnăm pentru ele (Romani 7:25; 8:1). Scriptura ne spune în 1 Ioan 1:7 că dacă umblăm în lumină sângele lui Isus ne curăţeşte în mod automat de orice astfel de păcat.

Credincioşia incoruptibilă va aduce biruinţa absolută. Însă în zona sexualităţii, spre exemplu, credincioşia incoruptibilă implică faptul că nici măcar nu mai admirăm un chip atrăgător (din sexul opus), chiar dacă o astfel de admirare nu este legată de gânduri sexuale. Aceasta e credincioşia la care ne cheamă Scriptura în Proverbe 6:25 („N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei”). De aceea ajung atât de puţini la puritatea visurilor din timpul nopţii pentru că foarte puţini sunt credincioşi în acest domeniu.

Subconştientul nostru e puternic afectat de lucrurile la care ne gândim în momentele noastre de veghe – nu de ispitele care străfulgeră instantaneu prin mintea noastră, ci de reacţia noastră la acele ispite. Dacă subconştientul nostru primeşte mesajul că urâm păcatul, chiar şi în gândurile şi-n atitudinile noastre, şi că trăim înaintea Feţei lui Dumnezeu, atunci el va „funcţiona în consens” cu dorinţa noastră pentru curăţie (vezi Psalmi 51:6). De aceea, întrebarea importantă nu este: „ce crede credinciosul de lângă mine despre curăţia mea?”, ci mai degrabă: „ce mesaj îi transmit eu subconştientului meu?”; şi aproape totdeauna, visurile din timpul nopţii îţi vor da răspunsul.

Cei care nu urmăresc curăţia desăvârşită nu vor putea înţelege niciodată despre ce tot vorbim noi aici. Cei care tratează cu superficialitate visurile lor murdare nu îşi dau seama că aceste visuri sunt indicatoare ale necredincioşiei din viaţa ascunsă a gândurilor lor. Asemenea credincioşi vor considera că ceea ce spunem noi este extrem de sever şi nerealist, pentru că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie”.

Totuşi, vestea bună este că oricât de murdară a fost viaţa lăuntrică a gândurilor tale ea poate deveni perfect curată dacă eşti credincios în urmarea căii pe care a deschis-o Isus. Această credincioşie va curăţa, chiar dacă în timp, şi domeniul visurilor tale. Timpul de curăţire va depinde de măsura în care ai alimentat firea păcătoasă în vremea când erai neîntors la Dumnezeu. Însă, printr-o credincioşie care nu cunoaşte compromisuri, poate fi omorât chiar şi cel mai puternic „şarpe”.

Isus i-a chemat la El numai pe cei trudiţi şi împovăraţi. Numai atunci te califici să poţi veni la El pentru biruinţă când eşti trudit şi împovărat de propria-ţi viaţă lipsită de biruinţă. Lumea este plină cei ce sunt trudiţi şi împovăraţi de alţii şi de felul în care alţii îi tratează pe ei. Unii creştini sunt, şi ei, trudiţi şi împovăraţi de compromisul şi deşertăciunea lumească pe care o văd în bisericile lor. Însă aceste ”trudiri şi împovărări” nu califică pe nimeni pentru a intra în posesia biruinţei. Numai aceia care sunt trudiţi şi împovăraţi de ei înşişi sunt invitaţi de Domnul ca să vină la El.

Numai cei însetaţi după biruinţă pot veni la El (Matei 11:28; Ioan 7:37). Cei care plâng de fiecare dată când păcătuiesc în viaţa lăuntrică a gândurilor lor şi care se căiesc amarnic pentru păcatele lor secrete vor înţelege foarte repede adevărul lui Dumnezeu, în timp ce alţii vor considera că această doctrină este o erezie – fiindcă adevărurile duhovniceşti nu sunt înţelese de către mintea firească, ci doar prin descoperirea dată de Dumnezeu acelor inimi care îşi plâng cu amar păcatele tainice. Dumnezeu îşi dezvăluie tainele (inclusiv taina unei vieţi evlavioase) numai acelora care „se tem de El” (Psalmi 25:14). „Odihna” promisă de Isus acelora care sunt trudiţi şi împovăraţi de viaţa lor lipsită de biruinţă este odihna biruinţei depline asupra păcatului.

În Scriptura din Evrei 4,această odihnă este comparată cu luarea în stăpânire a ţării Canaan. Uriaşii cananniţi au fost doborâţi, unul câte unul, de-a lungul unei lungi perioade (vezi Exodul 33:29). Astfel, peste fiecare zonă ocupată pentru Domnul a venit odihna şi pacea. Uriaşii Canaanului reprezintă poftele din firea noastră pământească. Uriaşii care se arătau reprezintă păcatul conştient. Uriaşii ascunşi în peşteri reprezintă păcatul inconştient.

Pasajul din Evrei 4 mai vorbeşte şi despre „o odihnă ca cea de Sabat” pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru copii Săi. După şase zile de muncă ei puteau intra în Odihna lui Dumnezeu. Tot aşa, Dumnezeu ne lasă să ne străduim cu propria noastră tărie timp de „şase zile” – şi să eşuăm din nou şi din nou. Când am ajuns la capătul încrederii în propriile noastre abilităţi („încetând să mai depunem propriile noastre eforturi” – Evrei 4:10), intrăm în odihna ca de Sabat a lui Dumnezeu – în viaţa plină de puterea Duhului Sfânt. Nici o cantitate de efort a propriului nostru eu (nici chiar o aşa-numită “dare la moarte a firii trupeşti”) nu poate face ca inima noastră păcătoasă să fie una sfântă. Această transformare o poate face numai Duhul Sfânt prin faptul că ne face părtaşi naturii Divine. Dacă suntem credincioşi, putem trăi în această odihnă ca de Sabat în toate zilele vieţii noastre. Dacă suntem necredincioşi, vom ajunge înapoi la propria noastră „strădanie”.

Nu este voia lui Dumnezeu să ne luptăm cu un anumit păcat toata viaţa. Din contră, El doreşte ca „fiecare uriaş din Canaan” să fie doborât. La fiecare etapă a creşterii noastre – fizice şi duhovniceşti – suntem ispitiţi în noi moduri. Un copilaş de patru ani e ispitit de păcatul mâniei, dar nu cu dorinţe sexuale. Acestea vin mai târziu, în anii adolescenţei. Totuşi nu este voia lui Dumnezeu ca un om să rămână fără biruinţă în zona sexualităţii, an după an, mărturisindu-şi doar speranţa că într-o zi va fi biruitor. El poate ajunge repede la biruinţă dacă este predat lui Dumnezeu fără rezerve. Moartea poate surveni, chiar şi în acest domeniu, şi natura divină poate triumfa.

Scriptura din Romani 6 vorbeşte despre succesiunea vieţii de biruinţă. Cunoscând faptul că am murit împreună cu Hristos (versetul 6 – acceptând prin credinţă acest fapt, chiar dacă nu-l putem înţelege) ne socotim, în mod consecvent, morţi faţă de păcat (versetul 11) şi dăm mădularele noastre numai lui Dumnezeu, pentru a fi folosite ca unelte ale ascultării şi ale neprihănirii (versetele 13-18). Ca rod al acestora avem sfinţirea (creşterea în sfinţenie) iar ca rezultat final: viaţa veşnică – care este o altă expresie pentru „natura divină” (versetul 22). Aşa că scopul nostru final este să fim părtaşi naturii divine. Însă aceasta începe numai când acceptăm poziţia noastră de morţi împreună cu Hristos pe cruce şi ne considerăm în consecinţă morţi faţă de păcat.

Cum a trăit Isus această succesiune a vieţii de biruinţă? El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”. Dar El nu s-a luptat tot timpul cu aceleaşi ispite. Dacă Isus a fost ispitit ca noi, El trebuie să fi fost ispitit, ca noi, şi în domeniul sexual. Însă în această zonă El trebuie să fi obţinut deja victoria deplină în anii adolescenţei, datorită deplinei Sale credincioşii. Ca urmare, deja la vremea intrării Sale în slujirea publică El ajunsese la o astfel de statură duhovnicească încât nici nu a mai fost ispitit în acest domeniu. Femeile puteau să-I şteargă picioarele fără ca El să fie câtuşi de puţin ispitit. Cei care ei înşişi nu sunt credincioşi în lupta împotriva ispitei din această zonă, nu pot înţelege acest adevăr.

La sfârşitul celor patruzeci de zile de ispitiri crunte în pustie, Satan ştia foarte bine că o încercare de a-L ispiti pe Isus în zona sexualităţii sau a banilor era inutilă, deoarece Isus cucerise deja definitiv, cu mulţi ani înainte, acele zone pentru Dumnezeu. Ultimele trei ispite, în pustie, au fost de un nivel aşa de înalt încât implicaţiile lor subtile le putem înţelege numai dacă noi înşine suntem credincioşi în urmarea căii pe care a urmat-o Isus.

Şcoala ispitei este la fel ca orice altă şcoală. Cu toţii trebuie să începem în grupele de grădiniţă. Şi Domnul nostru, la rândul Lui, trebuie să fi fost ispitit mai întâi cu cele mai elementare tentaţii; dar El niciodată nu a stat mai mult timp în clasele şcolii ispitei decât minimul necesar obţinerii victoriei în fiecare dintre acele clase. Când a ajuns la vârsta de treizeci şi trei de ani, când a murit pe cruce, El a putut spune că „s-a isprăvit”. Fiecare ispită a fost biruită. Fiecare examen de la şcoala ispitei a fost luat cu nota maximă. El a fost făcut desăvârşit. Educaţia lui ca Om a fost completă (Evrei 5:8,9).

Pentru o persoană care nu este credincioasă la „grupele de grădiniţă” ale ispitei (de exemplu: gânduri sexuale murdare, mânie, minciună, etc.) încercarea ei de a înţelege nivelul ispitelor pe care le-a biruit Isus la „clasa de doctorat” este şi ridicolă şi arogantă. Daca tu însuţi eşti credincios vei înţelege. (Iată ce a spus Isus în mod desluşit în Ioan 7:17). Daca, însă, eştinecredincios în momentele ispitei nu vei înţelege niciodată, oricât de multe cărţi ai citi şi oricâte înregistrări de predici ai asculta. Nu prin marele număr de înregistrări ascultate sau de cărţi citite sunt descoperite tainele lui Dumnezeu, ci direct, din Însăşi gura lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său.

Sunt unii care îi învaţă pe alţii că deşi Isus nu a păcătuit, totuşi El avea o fire păcătoasă ca a noastră şi că El a avut “păcat în firea Lui pământească”. Aceasta e erezie. Nimeni nu poate sta cu vreun fel de păcat înaintea lui Dumnezeu – chiar dacă are păcat doar în firea lui pământească – fiindcă Dumnezeu este atât de curat încât nici măcar nu se poate uita la păcat. Dacă Isus ar fi avut păcat în firea lui pământească, El nu ar fi putut avea părtăşie cu Tatăl Său nici măcar o singură zi din viaţa Lui pământească. Aceasta e dovada cea mai clară a faptului că Isus NU a avut fire păcătoasă. Singurul motiv pentru care Dumnezeu poate avea părtăşie cu noi (care avem păcat în firea noastră pământească) este faptul că suntem îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos, Care nu a avut în Sine nici un păcat.

Alţii încearcă să acrediteze doctrina conform căreia Isus ar fi putut păcătui în mod inconştient. Şi aceasta e erezie. Sub Vechiul Legământ, trebuia adusă o jertfă chiar şi pentru păcatul inconştient, când un om îşi dădea seama de comiterea lui(Levitic 4:2, 13, 27, 28). Deci chiar şi pentru păcatul inconştient trebuia făcută ispăşire. Sub Noul Legământ, dacă umblăm în lumină în ceea ce priveşte păcatul conştient, sângele lui Isus spală imediat orice păcat inconştient, de îndată ce este comis (1 Ioan 1:7). Aşa se menţine părtăşia noastră cu Tatăl. Dacă ar fi existat chiar şi un singur păcat inconştient în viaţa lui Isus, nu ar fi existat nici un sânge prin care să se facă ispăşire pentru acel păcat. Aceasta e dovada cea mai clară a faptului că Isus NU a păcătuit nici măcar inconştient.

Păcatul inconştient este rezultatul faptului că am trăit timp de mulţi ani în egoism şi în mândrie. Isus nu a trăit aşa nici un moment. El nu a avut vreun vis murdar fiindcă toate gândurile lui conştiente erau curate. În El nu s-a găsit nici un păcat – nici în viaţa Lui conştientă nici în fiinţa Lui inconştientă.

Noi, însă, avem păcat inconştient în noi, deoarece atitudinile, obiceiurile şi uzanţele vieţii noastre din trecut au dat o înclinaţie egoistă şi arogantă sufletului nostru. Acum Duhul Sfânt a venit pentru a face ca sufletul nostru, plin de strâmbătate, să devină drept.

La acest punct, cei care au ajuns la o viaţă de biruinţă asupra păcatului trebuie să fie foarte atenţi şi sinceri. Din păcate, mulţi care au ajuns la o anumită măsură a biruinţei îşi scuză multe manifestări străine de Natura lui Hristos din comportamentul lor, vorbirea lor, etc., numindu-le pur şi simplu “greşeli” sau “fapte ale trupului”. Dacă, însă, ar analiza temeiul acestor “fapte ale trupului” ar descoperi că motivul de bază al acestora era, de fapt, propria lor îngâmfare şi propriul lor egoism. Însă, Satan îi înşeală (iar Dumnezeu îl lasă pe Satan să îi înşele) deoarece Dumnezeu vede că asemenea credincioşi nu iubesc adevărul despre propria lor persoană (1 Tesaloniceni 2:10, 11) – chiar dacă sunt foarte corecţi în chestiunile exterioare şi au o bună mărturie în biserică. Lumina nu străluceşte tot mai tare în viaţa lor (Proverbe 4:12) pentru că ei îşi scuză mereu acţiunile! Fiecare dintre noi trebuie să trăim zdrobiţi şi sinceri ca nu cumva să ajungem şi noi în acea stare.

Dumnezeu nu pretinde ca aici, pe Pământ, să FIM ca Isus. El ştie că aşa ceva e imposibil deoarece a fi se referă la întreaga noastră personalitate. Vom putea fi ca El numai la revenirea Lui (1 Ioan 3:2). Aici pe Pământ, Dumnezeu ne cere doar să TRĂIM cum a trăit Isus (comparaţi 1 Ioan 2:6 cu 1 Ioan 3:2). Conduita trăirii (umblarea) este un act conştient şi se referă numai la înfăptuirea a tot ce ştim că trebuie să facem. În acest domeniu, al conştientului, suntem chemaţi să Îl urmăm pe Isus.

Vestea bună a Evangheliei este că deoarece Isus a devenit om, a fost ispitit ca şi noi în toate privinţele şi a biruit; iar noi putem birui aşa cum a biruit El (Apocalipsa 3:21). Nu mai trebuie să continuăm să păcătuim în viaţa noastră conştientă.

Aleluia pentru o Evanghelie atât de glorioasă!

Capitolul 8

Spiritualitate adevărată – căutând interesele lui Dumnezeu

„Dar mă tem că, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos (…) căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii” (2 Corinteni 11:3,14,15).

„Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta” (Romani 9:31)

Fariseii din Israel urmăreau neprihănirea, dar au fost duşi în rătăcire de Satan. Aceasta constituie un avertisment pentru toţi cei care urmăresc neprihănirea în zilele noastre. Ar fi o înfumurare din partea noastră să considerăm că noi nu putem fi înşelaţi. Protecţia noastră împotriva înşelării constă numai în „umblarea în lumină” şi în iubirea adevărului, aşa cum se găseşte el în Cuvântul lui Dumnezeu şi în viaţa trăită de Isus pe Pământ (2 Tesaloniceni 2:10,11).

Dacă nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu ghidul nostru, atunci sinceritatea, în sine, nu ne poate proteja împotriva înşelării. Petru a fost cu-adevărat sincer şi totuşi a ajuns să fie purtătorul de cuvânt al lui Satan, sugerându-I lui Isus să acţioneze într-un mod greşit (Matei 16:21-23). Când Isus a vorbit pentru prima oară ucenicilor Lui despre cruce ei nu au putut înţelege faptul că crucea este calea lui Dumnezeu. Ei erau obişnuiţi cu evanghelia Vechiului Testament care promitea prosperitate, sănătate, binecuvântarea familiei cu mulţi copii şi alte binecuvântări pământeşti. A suferi şi a muri însemna tocmai contrariul a ceea ce vestea această evanghelie a Vechiului Testament.

Vechiul Testament era centrat pe binecuvântări personale şi pe existenţe materiale. Evanghelia Noului Testament este centrată pe scopurile lui Dumnezeu şi pe realităţi cereşti. Când a venit Ioan Botezătorul, pregătind calea pentru această Evanghelie a Noului Testament, mesajul lui a fost: „Pocăiţi-vă [întoarceţi-vă înapoi], căci Împărăţia Cerurilor [spre deosebire de împărăţia pământească şi de binecuvântările pământeşti] şi Împărăţia lui Dumnezeu [spre deosebire de împărăţia binecuvântărilor personale] este aproape” (Matei 3:2; Marcu 1:14,15). Isus a spus că începând cu vremea lui Ioan Botezătorul va fi predicată Împărăţia Cerurilor şi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 11:12; Luca 16:16); dar El a mai spus şi faptul că pentru a intra în această Împărăţie trebuie să fim dintre aceia care „dau năvală”. Iubirea de sine precum şi iubirea confortului, a laudei din partea oamenilor, a profitului obţinut de pe urma altor oameni, a bunăstării materiale, etc., sunt atât de adânc înrădăcinate în firea noastră pământească, încât numai cei care sunt pregătiţi să ia măsuri drastice împotriva acestor patimi ale lor vor putea vreodată intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când Petru I-a sugerat lui Isus calea uşoară şi confortabilă, Isus l-a mustrat spunând: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23). Atunci când gândurile noastre urmăresc interese personale devenim o piatră de poticnire pentru Isus şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci Satan reuşeşte să ne ducă în rătăcire.

Esenţa mântuirii de păcat este eliberarea de „umblarea după foloasele proprii”. Lucifer a umblat după foloasele lui şi astfel păcatul a apărut în Univers. Isus niciodată nu a umblat după foloasele Lui şi astfel a adus mântuire. O neprihănire care îi permite omului să umble în continuare după foloasele proprii este o neprihănire falsă. Totuşi, aceasta e singura neprihănire existentă în multe grupări, chiar şi în cele care vestesc sfinţenia. În caracterul lui de bază, omul are o înclinaţie de profitor şi ca atare ar dori să obţină toate avantajele Cerului cu un minim de efort şi inconveniente în ceea ce-l priveşte pe el. Astfel, este mereu predispus să inventeze o teologie convenabilă care să nu-i deranjeze confortul şi interesele.

E posibil ca un om să fi învins mânia, păcatele sexuale şi amărăciunea, şi să-şi fi refăcut viaţa în toate domeniile (tratând fiecare zonă a vieţii care a fost afectată de păcatele din trecut), şi totuşi să urmărească propriile lui foloase, şi anume, confort şi avantaje pentru sine sau pentru soţie (în scriptura din 1 Corinteni 7:33 astfel de urmărire a confortului soţiei este numită „îngrijire de lucrurile lumii”!), sau cinstire din partea oamenilor (nu neapărat din partea celor din lume, dar cu atât mai mult al celor din biserică; mai ales onoarea şi stima fraţilor din comitet), sau câştig personal (urmărind ambiţii profesionale etc.), etc.

Este posibil să crezi, să înţelegi şi chiar să fi în stare să explici altora taina evlaviei, şi totuşi să nu fi înţeles tainafărădelegii.

Sursa tainică a tuturor fărădelegilor este dorinţa noastră de a umbla după propriile noastre foloase. Aceasta e una dintre cele mai înşelătoare dorinţe ale firii noastre pământeşti. Cineva îşi poate închipui că este duhovnicesc numai datorită faptului că a învins câteva păcate de suprafaţă, în timp ce se află sub tirania „umblării după propriile foloase” care îi controlează toate deciziile şi acţiunile. Aşa este înşelăciunea lui Satan când vine ca slujitor al “neprihănirii”! Aşa este taina fărădelegii!

În zilele noastre nu ducem lipsă de cunoştinţe biblice. De fapt, este foarte probabil ca cei mai deştepţi dintre noi să poată explica doctrinele Noului Legământ chiar mai bine decât Pavel însuşi (care a avut prima revelaţie ale acestora)! Totuşi, mai mult ca sigur că viaţa noastră este la mii de kilometri depărtare în urma vieţii lui Pavel, în ceea ce priveşte eliberarea de „umblarea după propriile foloase”!

Virtutea determinantă a unui adevărat om al lui Dumnezeu nu este faptul că promovează o anumită doctrină – ci mai cu seamă faptul că nu umblă după propriile lui foloase. În pasajul din Filipeni 2:19-21 Pavel spune că majoritatea conlucrătorilor lui umblau mereu după foloasele proprii şi de aceea nu i-a putut trimite la Filipi. Timotei, în schimb, a fost o excepţie splendidă. Fără-ndoială că toţi conlucrătorii lui Pavel aveau doctrine perfect aliniate. Totuşi ei umblau după propriile lor foloase. Poate că ei se considerau neprihăniţi şi superiori din punct de vedere spiritual faţă de alţii din jurul lor. Însă Pavel a putut vedea lipsa de profunzime a “neprihănirii” lor. Aceeaşi situaţie persistă şi astăzi.

Ceea ce au avut în comun toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor istoriei creştine, este aceasta: ei nu au umblat după propriile lor foloase. Nu excelenţa doctrinară i-a făcut oameni ai lui Dumnezeu, ci mai degrabă acest factor comun: că nu au umblat după foloasele lor. Se poate că unii dintre ei să nu fi avut o înţelegere atât de acurată a adevărului ca şi noi. Însă spiritualitatea lor a constat în faptul că ei, după lumina şi înţelegerea pe care au avut-o în propria lor generaţie, au căutat Împărăţia lui Dumnezeu în mod altruist, cu jertfire de sine.

Dacă noi, astăzi, avem mai multă lumină în privinţa anumitor adevăruri din Scriptură, trebuie neapărat să ne amintim că aceluia „cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”. Dacă credem că neprihănirea constă pur şi simplu în învingerea mâniei, a păcatelor sexuale, etc., atunci suntem în mare pericol. Există oameni pioşi din alte religii care au învins aceste păcate (în ce priveşte manifestarea lor exterioară). Conform relatărilor, un lider religios renumit a afirmat că nimeni nu putea să îl înfurie. Însă aceasta nu e neprihănirea lui Hristos. Nu e altceva decât refulare! De asemenea, mulţi călugări pretind că nu au nici un ataşament faţă de lucrurile materiale. Ei, într-adevăr, îi fac de ruşine pe mulţi “credincioşi”!

Putem asemăna toate aceste păcate ale firii pământeşti cu filistenii care împreună cu căpitanul lor, Goliat, stăteau împotriva lui Israel. Dintre toţi duşmanii, însă, Goliat este uriaşul „umblării după propriile foloase”. Dacă David ar fi omorât, unul câte unul, doar soldaţii filisteni, aceasta nu ar fi însemnat obţinerea biruinţei – ci, în cel mai bun caz, o prelungire a luptei de eliberare, care ar fi durat mulţi ani. Însă citim că atunci când David l-a ucis pe Goliat, toţi ceilalţi filisteni au fugit (1 Samuel 17:51). Acesta e secretul. Dacă vrem să câştigăm o victorie reală asupra păcatului, trebuie să concentrăm toate atacurile noastre pe uriaşul „umblării după foloasele proprii”. Atunci celelalte păcate vor fi învinse în mod automat.

Isus a venit să înfigă securea la rădăcina pomului. Roadele pomului sunt multe – minciuna, furtul, pofta, mânia, amărăciunea, etc. Totuşi, rădăcina tuturor acestor păcate este umblarea după foloasele proprii. Aici trebuie neapărat să fie înfiptă securea; altfel vom fi înşelaţi.

Este posibil să credem că umblăm în sfinţenie, numai din cauză că ştim, din experienţă, că nu ne pierdem niciodată autocontrolul şi pentru că folosim un anumit limbaj religios. Totuşi, mintea, energia şi timpul nostru pot fi implicate în agonisirea tot mai multor bunuri materiale pentru căminele noastre, pentru a face pe plac soţiilor noastre, pentru a-i face fericiţi pe copiii noştri şi pentru obţinerea unui confort corespunzător clasei de mijloc. A trăi aşa şi a avea impresia că suntem sfinţi este culmea auto-înşelării.

Pavel se temea ca nu cumva gândurile creştinilor din Corint „să se strice de la curăţia şi credincioşia faţă de Hristos”. Este un pericol real ca devotamentul faţă de soţiile noastre să fie mai mare decât devotamentul nostru faţă de Hristos. Prima poruncă nu este să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, ci să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, din toată puterea noastră şi cu toată mintea noastră. Iar când această poruncă este împlinită cu prioritate în viaţa noastră atunci vom fi capabili să-i iubim aşa cum trebuie şi pe aproapele nostru şi pe soţia noastră.

Urmărirea neprihănirii de către creştini poate fi asemuită cu un pendul care se balansează într-o extremă, iar apoi, văzându-şi greşeala, se îndreaptă înspre cealaltă extremă. Pe ambele margini ale „căii înguste” există prăpăstii, iar Satan vrea să cazi într-una din ele – şi nu-i pasă prea mult în care dintre ele vei cădea!

Îl lăudăm, însă, pe Dumnezeu pentru lucrarea Duhului Sfânt. „Dacă vă veţi abate de la căile lui Dumnezeu şi veţi ajunge în rătăcire [la dreapta sau la stânga], veţi auzi o Voce în spatele vostru care vă va spune: ‘Nu, aceasta e calea; mergeţi pe-aici’” (Isaia 30:21 trad.LB). Acesta e principalul scop al slujirii profetice în biserică: de a lăsa ca această Voce să ne vorbească şi să ne ţină chiar pe mijlocul căii înguste. Slujirea profetică în biserică şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne ţine pe mijlocul căii înguste care duce la viaţă.

Văzând absurditatea comportamentului unora din creştinătate care, accentuând activităţile exterioare, şi-au neglijat viaţa de familie, noi suntem acum în pericolul de a „balansa” în cealaltă extremă, crezând că creştinismul constă numai în a ne iubi soţia, copiii şi pe alţi creştini care vorbesc pe “limba“ noastră şi fac parte din „ghetoul” nostru! Bineînţeles că trebuie să trăim în dragoste faţă de familia noastră şi faţă de membrii adunării din care facem parte şi să biruim păcatul din viaţa personală; dar devotamentul nostru faţă de Hristos trebuie neapărat să fie exprimat şi în urmărirea progresului Împărăţiei Lui, chiar dacă aceasta implică un cost în viaţa personală şi ne cere sacrificiu. Curăţia interioară şi jertfirea exterioară nu se exclud reciproc fiindcă Isus le-a avut pe amândouă în viaţa Lui.

Apostolul Pavel s-ar fi putut stabili confortabil în Tars, ca om de afaceri creştin, şi ar fi putut trăi acolo o viaţă sfântă. Însă el nu a procedat aşa. Devotamentul lui faţă de Hristos l-a constrâns să aducă Domnului o jertfă care să îl coste totul în această viaţă.

Acum două sute de ani, doi dintre fraţii Moravian au auzit despre o colonie de sclavi pe o insulă din Indiile de Vest şi au decis să se vândă pe ei înşişi ca sclavi acolo, pentru tot restul vieţii lor, ca să poată predica Evanghelia acelor sclavi. Alţi doi au auzit despre o colonie de leproşi din Africa unde dacă intra cineva nu mai avea voie să iasă, pentru a nu se răspândi lepra. Ei s-au oferit voluntar să intre în acea leprozerie, pentru tot restul vieţii lor, pentru a-L prezenta pe Hristos bolnavilor internaţi acolo.

Nu cunosc detaliile doctrinei în care au crezut aceşti bărbaţi. Însă în mod sigur ei nu au umblat după foloasele lor şi cu siguranţă au adus Domnului o jertfă care i-a costat totul.

Măruntele noastre lepădări de noi înşine pălesc în comparaţie cu ceea ce au jertfit asemenea bărbaţi pentru Domnul. În veşnicie ne vom întâlni cu asemenea bărbaţi şi vom descoperi că din Mireasa lui Hristos fac parte bărbaţi şi femei care au avut aceeaşi natură ca şi Hristos, şi anume, nu au „umblat după propriile lor foloase”. Unii dintre noi suntem în pericolul de a crede că înţelegerea unei doctrine ne face vrednici să facem parte din Mireasa lui Hristos. Însă nu este aşa. Ceea ce ne califică pentru aceasta este o viaţă de urmărire a intereselor lui Dumnezeu şi nu ale noastre personale.

Cât de superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu cele ale unor astfel de oameni. Ce trufie enormă este din partea noastră să credem că Îl urmăm pe Isus mai bine decât au făcut-o aceşti oameni, doar din cauza cunoştinţelor mai multe despre adevăr! Cât de mult ne-a costat să-L slujim pe Dumnezeu – vorbind în termenii pierderilor de bani, de confort, de avantaje şi de sănătate? Probabil că foarte puţin, sau nimic. Aceasta ar trebui să ne smerească şi sa ne pună pe gânduri. Poate că am evitat o viaţa de jertfire din cauza comodităţii.

Fiecare creştin care ştie citi în limba engleză ar trebui să citească şi să fie provocat de biografiile unor bărbaţi ca Hudson Taylor, C.T.Studd, David Brainerd, William Carey, Jim Elliot, etc. Duhul Sfânt a folosit exemplele multor bărbaţi înEvrei 11 şi exemplul lui Pavel în 2 Corinteni 11, ca să încurajeze credinţa noastră; de asemenea exemplele acestor eroi ai credinţei din epoca modernă ne pot provoca să ieşim din creştinismul nostru centrat pe sine şi pe familie, şi afară din iubirea de confort şi de bunuri materiale, într-o viaţă complet devotată lui Hristos.

În vremea lui Isus erau mulţi care vindeau oi şi porumbei, şi schimbau bani în Templu în numele religiei. Însă Isus i-a scos afară. Evlavia devenise un instrument de câştig material pentru ei. Oridecâteori evlavia devine un instrument de câştig pentru noi, câştig de bani, de confort, de comoditate, etc, putem fi siguri că ne aflăm pe o cale greşită, chiar dacă avem impresia că urmărim neprihănirea. Pentru Isus, evlavia a însemnat renunţarea la tot ceea ce lumea aceasta consideră preţios. Dacă suntem cu-adevărat predaţi Lui, atunci preţul evlaviei va fi acelaşi şi pentru noi. (Citiţi de exemplu Matei 19:29 şi vedeţi dacă a trebuit să renunţaţi vreodată la lucrurile menţionate de Isus acolo).

Isus a spus că putem găsi mărgăritarul de mare preţ numai dacă renunţăm la tot ce avem (Matei 13:46; Luca 14:33). Pavel a trebuit să piardă totul „ca să Îl câştige pe Hristos” (Filipeni 3:8). Dacă noi, cei de azi, am reuşit să Îl câştigăm pe Hristos fără să renunţăm la tot ce avem, înseamnă că ceea ce am “câştigat” este, de fapt, un alt “hristos”. În aceasta a constat temerea lui Pavel pentru creştinii din Corint – că vor ajunge să urmeze un „alt Isus” care nu le cere să renunţe la toate lucrurile(2 Corinteni 11:4). Putem să ne înşelăm pe noi înşine şi prin definirea teologică a expresiei „a renunţa la tot ce avem” într-un asemenea mod, convenabil, încât în mod practic nu va trebui să renunţăm la nimic. Dacă în această chestiune nu privim adevărul drept în faţă (acceptându-l cu curaj şi asumându-ne răspunderea pentru împlinirea lui) atunci vom ajunge să fim duşi în rătăcire de către un duh al iluziei, prin care vom percepe denaturat realitatea. Dumnezeu Însuşi ne va lăsa să fim înşelaţi.

Simpla admirare a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu nu ne va face duhovniceşti. Mulţi oameni L-au admirat pe Isus când a fost pe Pământ; dar ei nu au devenit duhovniceşti. Au fost şi mulţi care au crezut în El, „dar Isus nu Se încredea în ei”(Ioan 2:24,25) – pentru că ştia cine era predat din toată inima lui şi cine nu. El cunoaşte şi astăzi inima noastră.

Haideţi să nu mai triumfăm de bucurie asupra micilor filisteni pe care i-am lichidat din când în când pe-aici şi pe-acolo, în timp ce Goliat stă încă înalt şi neclintit. Piatra din praştia noastră trebuie să fie neapărat aţintită asupra acestui uriaş care se numeşte „umblarea după propriile foloase”. Acesta e cel pe care trebuie să-l doborâm şi să-l decapităm dacă vrem ca adevărata biruinţă să fie a noastră. „Viaţa care este în lumea aceasta”, pe care Isus ne-a spus s-o urâm, este tocmai această viaţă care umblă după propriile foloase (Ioan 12:25).

Dacă umblăm în lumină şi căutăm să scoatem la iveală centrarea pe sine care murdăreşte cele mai multe dintre acţiunile şi deciziile noastre, şi dacă ne judecăm pe noi înşine fără cruţare în acele zone, atunci vom începe să avem biruinţă asupra acestui uriaş.

Odată Isus i-a spus lui Petru că vorbea cuvintele lui Satan, foarte curând după ce i-a vorbit despre zidirea Bisericii(Matei 16:18-23). Biserica pe care nu o pot birui porţile Iadului este alcătuită din aceia care caută să promoveze interesele lui Dumnezeu şi nu pe cele ale lor. Ea nu este zidită pe aceia care au doar o cunoaştere intelectuală a doctrinei evanghelice şi care au doborât câţiva filisteni de rang inferior.

Capitolul 9

Sfinţire şi părtăşie

Cuvântul „părtăşie” aparţine Noului Legământ. Părtăşia despre care vorbeşte Noul Testament are ca model acea părtăşie pe care Isus şi Tatăl au avut-o împreună în timpul vieţii pământeşti a lui Isus. Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi a fost ca părtăşia dintre ucenici să fie de aceeaşi natură cu cea dintre El şi Tatăl Său.

Sub Vechiul Legământ, chiar dacă unii oameni puteau ajunge pe culmi înalte ale sfinţeniei, totuşi părtăşia dintre aceştia era la un nivel scăzut. În Vechiul Testament au existat bărbaţi evlavioşi ca Moise, Ilie, Daniel şi Ioan Botezătorul, ca să amintim doar câţiva dintre ei. Aceşti oameni au avut o sfinţenie care depăşeşte sfinţenia celor mai mulţi credincioşi din zilele noastre. Însă aceasta se datorează faptului că cei mai mulţi dintre credincioşii de azi nu au intrat în Legământul cel Nou.

Noul Legământ îi conduce pe ucenicii lui Isus la o sfinţire lăuntrică, care, la rândul ei, îi conduce la o părtăşie, unii cu alţii. Când citim despre marii oameni ai credinţei menţionaţi în Evrei 11 observăm că majoritatea dintre ei au fost individualităţi solitare. Aşa a fost în vremurile Vechiului Testament. Însă, de îndată ce privim în Noul Testament, vedem că Isus i-a trimis doi câte doi pe ucenicii săi. Aceasta era ceva nou. Isus a venit nu doar pentru a ne duce la o sfinţire lăuntrică ci şi pentru a ne conduce la părtăşie.

Dacă un credincios ajunge la o viaţă de biruinţă asupra păcatului, în sinea lui, şi totuşi nu ajunge la o părtăşie cu alţi credincioşi, atunci din sfinţirea lui lipseşte ceva extrem de important. Sfinţirea fără părtăşie este o amăgire. În zilele noastre sunt mulţi care călătoresc peste tot în lume, predicând sfinţenia; dar ei înşişi sunt individualităţi singuratice, asemenea celor din vremurile Vechiului Testament. Asemenea predicatori trăiesc încă sub Vechiul Legământ. Mereu se constată, ulterior, faptul că ei nu au zidit vreo părtăşie de fraţi în localitatea în care îşi au domiciliul stabil.

Însă cu apostolii primului veac nu a fost aşa. La scurt timp după Ziua Cincizecimii, citim că Petru şi Ioan ieşeau împreună în lucrare. Petru i-a spus ologului să se uite la ei, adică atât la Petru cât şi la Ioan (Fapte 3:4). Petru şi Ioan lucrau în echipă. În Ziua Cinzecimii, chiar dacă cel care a predicat a fost Petru, totuşi citim că el s-a ridicat împreună cu cei unsprezece(Fapte 2:14). Părtăşia este ceea ce iese în evidenţă peste tot în capitolele 2 şi 4 din Faptele Apostolilor.

Petru şi Ioan nu aveau acelaşi temperament. Ei erau foarte diferiţi ca structură psihologică. Petru era tipul prompt şi foarte activ – grăbit să se laude că el nu se va lepăda niciodată de Domnul, sărind rapid în marea Galileii de îndată ce L-a văzut pe Domnul la ţărm (Ioan 21), etc.; Ioan, pe de altă parte, era tipul de om liniştit şi gânditor căruia îi plăcea să fie singur şi să aibă vedenii cereşti (ca la Patmos). Dumnezeu aduce întotdeauna împreună, în Biserică, oameni care sunt foarte diferiţi (din punct de vedere uman) – pentru a putea demonstra o unitate în diversitate care este cu mult mai glorioasă decât unitatea a doi oameni asemănători ca tip temperamental.

În Faptele Apostolilor 13:2 îi vedem pe liderii bisericii din Antiohia postind şi închinându-se Domnului, căutând călăuzirea Lui. La un moment dat Duhul Sfânt le vorbeşte, spunându-le să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru slujirea Lui. Observăm din nou că, spre deosebire de vremurile din Vechiul Testament, Duhul a chemat doi oameni, şi nu unul singur. Venise vremea Noului Legământ şi nu mai era loc pentru o slujire individualistă. Era necesară o exprimare a Trupului lui Hristos – iar pentru aceasta era nevoie de minim două persoane.

În această situaţie vedem cum Duhul Sfânt a chemat din nou, la slujirea împreună, două persoane cu temperamente totaldiferite. Pavel era un om exigent, fără compromisuri, care nu tolera jumătăţile de măsură la nimeni. În Fapte 15:36-39, când Pavel şi Barnaba au avut o discuţie în legătură cu cererea lui Marcu de a-i însoţi în a doua lor călătorie misionară, Pavel a refuzat această cerere deoarece cu ocazia primei lor călătorii misionare Marcu îi părăsise pe la jumătatea drumului. Barnaba (căruia i s-a dat acest nume [Fiul Mângâierii] datorită faptului că avea o astfel de slujire, remarcabilă, de îmbărbătare – Fapte 4:36), pe de altă parte, vroia să-i dea lui Marcu încă o şansă. În privinţa acestei chestiuni, atât Pavel cât şi Barnaba s-au ataşat într-o măsură aşa de mare de propriul punct de vedere încât au ajuns să se despartă unul de celălalt. Evident că amândoi erau oameni cu voinţă puternică şi, la acel moment, încă nu ajunseseră (în dezvoltarea lor spirituală) la dobândirea înţelepciunii de sus care este „uşor de înduplecat” (Iacob 3:17).

Apostolii nu erau “gata sfinţiţi”. La fel ca oricare dintre noi, şi ei au avut nevoie, la rândul lor, să se dezvolte în viaţa personală şi să primească din ce în ce mai multă lumină în ce priveşte firea lor pământească. Mai târziu, Pavel, Barnaba şi Marcu au ajuns într-o binecuvântată părtăşie unii cu alţii (ceea ce reiese în mod evident din 2 Timotei 4:11).

Pavel şi Barnaba aveau temperamente diferite iar Duhul Sfânt îi adusese împreună. Totuşi, ei nu au ştiut cum să o scoată la capăt unul cu altul pentru a putea progresa împreună. Aceasta e situaţia şi astăzi în privinţa multor credincioşi. O asemenea stare a lucrurilor este tolerabilă printre cei imaturi; dar cu ce am putea scuza existenţa unei astfel de situaţii chiar printre cei ce sunt creştini de mai mult de zece ani? Aceasta e o stare jalnică, în cel mai bun caz.

Pavel s-a concentrat pe „adevăr”. Barnaba s-a concentrat pe „har”. Dacă fiecare dintre ei ar fi înţeles şi ar fi apreciat nevoia sa de celălalt, slava lui Dumnezeu ar fi putut fi văzută în ei „plină de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Împreună, ei ar fi putut realiza ceva ce niciunul dintre ei nu a putut înfăptui în mod individual. De aceea au fost ei aduşi împreună de către Duhul Sfânt. Dacă o biserică ar fi avut parte numai de slujirea unui om ca tânărul Pavel atunci fiecare membru ar fi fost dat afară şi numai Pavel ar fi fost lăsat ca membru! Dacă, însă, aceeaşi biserică ar fi avut parte numai de slujirea unui om catânărul Barnaba ea ar fi putut ajunge o organizaţie fără coloană vertebrală tip „lasă-mă şi eu te las”, asemănătoare unei meduze – plină de oportunişti. Împreună, însă, Pavel şi Barnaba ar fi putut zidi adevărata biserică. În episodul din Fapte 15,Satan i-a împiedicat să înţeleagă tocmai acest adevăr glorios. Îi mulţumim, însă, lui Dumnezeu că l-au înţeles mai târziu.

Când Barnaba s-a despărţit de Pavel, Duhul Sfânt a pregătit pentru Pavel un alt conlucrător – Timotei. Citim despre această persoană în Fapte 16:1, imediat după incidentul din Fapte 15. Duhul Sfânt nu avea de gând să-l lase pe Pavel să slujească de unul singur. El a pregătit pentru el un conlucrător care, din nou, era exact opusul temperamental al lui Pavel. Timotei era tipul de om sfios, retras şi timid – un introvertit, în contrast cu Pavel cel extrovertit. Erau însă foarte asemănători în devotamentul lor pentru Domnul, în faptul că erau predaţi fără rezerve şi în libertatea lor faţă de „umblarea după propriile foloase” (Filipeni 2:19-21). Însă din punct de vedere temperamental erau la poluri diferite. Totuşi Pavel a ajuns să-l aprecieze pe Timotei mai mult decât pe oricare alt conlucrător al său. În ciuda temperamentelor lor diferite ei au avut o părtăşie minunată împreună. Iată că, în cele din urmă, Duhul Sfânt a reuşit să Îşi ducă la îndeplinire planul în viaţa lui Pavel.

A imita slujirea altcuiva este o absurditate – pentru că atunci propria slujire în Trup a aceluia care imită este stânjenită. Aceasta e nesăbuinţa multor tineri. Ei admiră slujirea anumitor oameni ai lui Dumnezeu şi încearcă s-o imite, fără ca ei înşişi să aibă aceeaşi chemare. Ca urmare, ei se îneacă în marea poftelor trupeşti şi a sufletismului. În Evrei 11:29 ni se spune că în timp ce izraeliţii au putut traversa Marea Roşie fără nicio problemă, fiindcă Dumnezeu i-a chemat să o facă, egiptenii s-au înecat în ea deoarece au încercat să-i imite pe izraeliţi. Această întâmplare este un avertisment pentru toţi aceia care încearcă să imite slujirea altora.

Să ne uitam la câteva exemple. Foarte puţini sunt chemaţi la o lucrare ca a lui Ieremia, de a smulge, a tăia, a dărâma, a nimici, a zidi şi a sădi (Ieremia 1:10). Cineva care nu are această chemare, dar care încearcă să imite lucrarea lui Ieremia, poate să-şi distrugă nu numai propria slujire, unică, dată de Dumnezeu în Trupul lui Hristos, ci şi propriul său suflet. În aceeaşi ordine de idei, Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează: „să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacob 3:1). Cei care sunt chemaţi anume de Dumnezeu să fie învăţători în Biserică (1 Corinteni 12:29; Efeseni 4:11) vor avea harul de a-şi împlini slujba în mod triumfător. Ceilalţi, care îi imită, nu numai că se vor îneca ei înşişi, dar vor avea dezastruoasa neşansă să îi înece şi pe alţii într-o mare a confuziei şi a învăţăturilor false.

Noul Legământ are menirea de a-i conduce pe oameni în Trupul lui Hristos. În Vechiul Legământ nu a existat nici un „Trup”. Aceasta din cauza că atunci Duhul Sfânt nu locuia în oameni. Ca urmare era imposibil ca doi oameni să ajungă înpărtăşie unul cu celălalt. Comportamentul lor fiind unul „omenesc” le era imposibil să aibă părtăşie. Însă, comportamentul acelora care au intrat în Noul Legământ este „divin”, fiindcă sunt părtaşi naturii divine (2 Petru 1:4). Astfel părtăşia devine posibilă într-un mod glorios şi Trupul lui Hristos poate fi zidit.

Când oamenii de azi, din vremurile Noului Testament, nu pot avea părtăşie unii cu alţii, este foarte clar faptul că ei sunt lumeşti, infantili şi „omeneşti”. Creştinii din Corint au avut o problemă similară iar Pavel i-a mustrat pentru aceasta spunând: „tot lumeşti sunteţi. În adevăr (…) nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3:3). Când oamenii sunt „omeneşti” ei caută să se adune cu oameni asemenea lor. Albii se vor aduna cu albii, cei de culoare vor avea adunările lor separate, şi aşa mai departe. Acestea sunt cluburi, şi nu Biserica lui Isus Hristos!

În schimb, Dumnezeu a plănuit Trupul lui Hristos în aşa fel încât oamenii veniţi din diferite medii sociale şi din comunităţi diferite, cu naţionalităţi, temperamente, capacităţi intelectuale, nivele sociale şi financiare diferite să fie aduşi cu toţii împreună, astfel încât prin părtăşia unora cu ceilalţi să fie date jos colţurile aspre ale caracterului fiecăruia. Astfel, există o dezvoltare simultană atât a sfinţeniei cât şi a părtăşiei.

În Evrei 12:14 ni se spune să urmărim părtăşia („pacea cu toţi oamenii”) şi sfinţirea. În Noul Legământ, acestea două nu pot fi despărţite una de cealaltă. Ele sunt ca cele două picioare ale noastre. Pentru a merge înainte, când umblăm, dacă păşim cu piciorul stâng, următorul pas va trebui să-l facem cu piciorul drept. Trebuie să fie neapărat la fel şi cu sfinţirea şi părtăşia. Ne întâlnim foarte des cu creştini a căror atenţie este absorbită în aşa mare măsură de mesajul sfinţeniei încât trec cu vederea nevoia de părtăşie. Ei sunt ca oamenii ologi care încearcă să sară înainte într-un singur picior – sfinţenia. Ei sunt interesaţi de propria lor curăţire în ceea ce priveşte gândurile murdare, vorbirea, faptele şi, probabil, chiar şi atitudinile şi motivaţiile. Însă ei nu pun mare preţ pe cultivarea părtăşiei cu alţi credincioşi în Trupul lui Hristos. În aceste condiţii putem spune că urmărirea sfinţeniei în viaţa lor este o căutare egoistă care îi va duce, în cele din urmă, la destinaţia greşită – pentru că sfinţenia fără părtăşie este o falsitate. Nu avem voie să uităm niciodată acest fapt.

Pot exista şi anumite cazuri care reprezintă opusul, şi anume, în care oamenii caută părtăşia, dar nu urmăresc sfinţirea în viaţa lor personală. O astfel de părtăşie, fără sfinţire, este de asemenea o falsitate.

Pentru ca mersul înainte să fie eficient, ambele picioare trebuie să ne fie puternice. În versetul precedent (Evrei 12:12,13) ni se spune să întărim acel mădular care şchiopătează (oricare este acela) astfel încât să fie vindecat. Aici avem o promisiune pe baza căreia fiecare dintre noi putem cere lumina lui Dumnezeu pentru a ne analiza viaţa şi a ne judeca pe noi înşine în mod corect.

Unitatea pe care suntem chemaţi să o avem trebuie să fie ca unitatea pe care a avut-o Isus cu Tatăl Său în timpul vieţii Sale pământeşti. Între ei a existat o unitate duhovnicească. Atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt exercită slujiri diferite în privinţa răscumpărării noastre. Tatăl L-a trimis pe Fiul. Fiul S-a făcut trup şi a murit pentru păcatele noastre. Duhul Sfânt lucrează acum în noi pentru a ne transforma în asemănarea Fiului. Nu există nici o urmă de confuzie în aceste slujiri. Totuşi, toţi Trei sunt una, într-un chip desăvârşit. Tot aşa trebuie să fie neapărat şi în Biserică.

Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a dat o slujire specială pentru absolut fiecare membru al Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12:7,8). Am putea spune că Dumnezeu a trasat un cerc în jurul fiecărei persoane. În unele cazuri cercul este foarte mare iar în alte cazuri este foarte mic (Matei 25:15). În interiorul propriului tău cerc, tu Îl poţi găsi pe Dumnezeu (Fapte 17:26,27). În afara cercului tău, tu poţi doar să te autodistrugi, amestecându-te în treburile altor oameni. Petru spune că în loc să suferim din cauză că ne amestecăm în treburile altora, ar trebui să ne judecăm pe noi înşine şi să suferim în propriul nostru trup (1 Petru 4:15, 17, 19).

De exemplu: poate că nu intră în atribuţiile noastre (nu intră în „cercul” nostru) să ne preocupăm de modul în care alţi fraţi îşi cresc copiii sau îşi cheltuiesc banii. Dumnezeu nu ne-a dat nici un fel de autoritate în „cercul” altcuiva. Aşa că trebuie „să fim cu luare aminte” numai la noi înşine (1 Timotei 4:16).

Am putea spune că atunci când trăiam în lume am trasat pentru noi înşine un cerc foarte mare, ceea ce ne angrena în formularea de păreri personale în privinţa multor oameni şi multor treburi. Acum, însă, trebuie neapărat să fim atenţi pentru a rămâne în interiorul cercului pe care l-a trasat Dumnezeu în jurul nostru ca persoane. În cele mai multe cazuri, acest cerc conţine numai o singură persoană, şi anume, propria ta persoană! Dacă eşti părinte, cercul va conţine, de asemenea, şi familia ta. Dacă eşti un prezbiter într-o biserică, cercul îi va conţine şi pe cei din biserica ta. Însă, în marea majoritate a celorlalte cazuri, fiecare persoană trebuie să se judece numai pe sine.

Tocmai când ne depăşim atribuţiile, şi trecem dincolo de limitele cercului nostru, se întâmplă că părtăşia cu alţii este distrusă; şi sfinţirea noastră personală este, de asemenea, împiedicată!

Ni se porunceşte să „ne supunem unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21). Aceasta înseamnă că frica lui Hristos trebuie să ne facă temători ca nu cumva să călcăm în cercul altuia. Trebuie să fim cumpătaţi atunci când avem părtăşie unii cu ceilalţi pentru a nu fi intruşi în treburi care nu ne privesc.

Curiozitatea este un păcat care duce la moarte şi care totuşi este nedescoperit în viaţa multor credincioşi. Ea este una dintre primele manifestări ale amestecării în treburile altora. De obicei copii sunt curioşi să tragă cu urechea la conversaţiile altora. Pavel spune: „când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Însă cei mai mulţi credincioşi nu renunţă la acest obicei rău nici după ce devin oameni mari. O astfel de curiozitate îi duce în final la obiceiul şi mai rău de a bârfi. Cei care practică acest obicei, caracteristic femeilor în vârstă, vor constata că sunt incapabile să se auto-disciplineze şi să trăiască o viaţă evlavioasă (vezi 1 Timotei 4:7). De asemenea, nici pornografia nu este altceva decât modul în care Satan satisface curiozitatea nefastă a firii pământeşti de a vedea trupurile goale ale altora.

Isus a fost şi El ispitit să fie curios, ca şi noi, dar El a refuzat cu fermitate să iasă în afara cercului trasat în jurul Său de către Tatăl Lui. Astfel, în cei treizeci şi trei de ani şi jumătate petrecuţi de El pe Pământ nu a păcătuit nici măcar odată în această zonă a vieţii. Când vedem ce slabi suntem în acest domeniu, al curiozităţii, putem înţelege cât de măreaţă realizare a fost biruinţa lui Isus chiar şi numai în acest singur domeniu. A fi curios de cine cu cine urmează să se căsătorească, cine urmează să nască, etc., este divertismentul oamenilor ne-evlavioşi. Nici un frate şi nici o soră, predaţi din toată inima lui Dumnezeu, nu se vor angrena într-un astfel de divertisment.

Depăşirea limitelor „cercului personal” mai poate fi văzut şi în modul în care unii presbiteri, soţi şi părinţi stăpânesc peste cei care sunt sub autoritatea lor. Noi nu avem voie sub nici o formă să îi îngrozim vreodată pe copiii noştri sau să exercităm presiune asupra soţiei noastre sau asupra unor fraţi din biserică. Cuvintele lui Elihu sunt foarte potrivite aici: „Astfel frica de mine nu te va tulbura, şi greutatea mea nu te va copleşi.” (Iov 33:7).

Fiecare dintre noi trebuie sa fim atenţi ca nu cumva cei care sunt în vreun fel sub autoritatea noastră (copii, soţie, servitori, credincioşi, etc) să nu se simtă vreodată terorizaţi, apăsaţi sau ameninţaţi de noi. Este foarte uşor să ne depăşim limitele când suntem împuterniciţi peste alţii. Atunci părtăşia este distrusă.

Un soţ poate să o domine pe soţia lui în aşa măsură încât prin aceasta să îi strivească personalitatea. Aşa ceva e absurd. Dumnezeu a făcut ca soţul şi soţia să fie diferiţi unul de altul, astfel încât fiecare să-i poată fi de ajutor celuilalt. Oricare ar fi tema de discuţie, este foarte probabil ca tu, soţul, să vezi lucrurile dintr-un anumit unghi iar soţia ta dintr-un alt unghi. Este ca şi cum tu ai fotografia o clădire dinspre Nord, iar soţia ta ar fotografia aceeaşi clădire dinspre Sud. Când cele două fotografii sunt puse una lângă alta ele pot arăta complet diferit. Însă numai aşa poţi avea o vedere completă a clădirii. În consecinţă, tu ai lucra ca un soţ nechibzuit dacă ai distruge individualitatea soţiei tale, pentru a o forţa să „fotografieze” lucrurile numai din unghiul tău de vedere! Atunci chiar tu vei fi acela care vei avea de pierdut. Dacă ai fi lăsat-o să-şi exprime liber punctul de vedere, ai fi obţinut o vedere complementară asupra chestiunii aflate în discuţie şi aceasta ar fi lărgit propria ta înţelegere, făcându-te mai înţelept. Sunt multe situaţiile de acest gen, în care soţul trebuie să se cureţe de propria-i nebunie.

Sfinţirea şi părtăşia formează o pereche inseparabilă.

În orice relaţie: fie în relaţia dintre soţ şi soţie, fie în cea dintre fraţi sau dintre surori, „pasul” înainte cu piciorul stâng al sfinţirii trebuie să fie urmat de pasul făcut cu piciorul drept al părtăşiei.

Cei care umblă în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7) vor folosi ambele „picioare” pentru a umbla. Astfel, lumina ce scoate la iveală răul care locuieşte în propria lor fire pământească va fi din ce în ce mai puternică; şi în acea lumină, judecându-se şi curăţindu-se, vor descoperi că părtăşia lor cu alţii care umblă pe aceeaşi cale va deveni şi ea, la rândul ei, din ce în ce mai plină de slavă. Astfel Biserica va răspândi slava lui Hristos înspre lumea din jur.

Capitolul 10

Biruind duhul lui Antihrist

Trăim în zilele în care apariţia pe scena lumii a Antihristului este iminentă. Însă, înainte ca el să devină vizibil în ochii tuturor, ca reprezentant şef al lui Satan, va exista o evoluţie treptată a stării lucrurilor în lume care vor netezi calea înaintea venirii lui – ceva asemănător cu panta care duce la vârful muntelui. Urcuşul acestei pante a început încă din primul secol – după cum ne spune Ioan în 1 Ioan 2:18 – „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti”. În acest verset, Duhul Sfânt precizează că la momentul când s-a scris această Scriptură, în jurul anului o sută după Hristos, s-a intrat deja în ultima oră.

Acum ne aflam în secundele finale ale veacului. Situaţia este atât de avansată încât panta a ajuns deja foarte aproape de vârf. Noi trebuie să trăim ca unii care au înţeles semnele vremurilor în care trăim (Matei 16:3).

Împărăţia lui Antihrist va fi una politică, economică şi religioasă. În cele ce urmează vrem să analizăm numai aspectul religios al acestei împărăţii. Diavolul şi-a împlinit scopurile mult mai eficient prin religiile false decât prin guvernele ateiste; şi, de asemenea, mult mai eficient prin creştinismul fals, decât prin religiile false. De aceea vorbeşte Ioan despre antihriştii care activau în bisericile creştine ale primului secol. Ei au fost îndepărtaţi, totuşi, din mijlocul apostolilor prin predicarea plină de putere ale acestora din urmă. „Ei au ieşit din mijlocul nostru” spune Ioan (1 Ioan 2:19).

Duhul Antihristului este prezent acum din abundenţă în creştinătatea zilelor noastre. Avem nevoie să identificăm clar semnalmentele acestui duh, căci numai atunci îl putem da afară din firea noastră pământească şi, apoi, din bisericile noastre.

Caracteristicile Antihristului sunt descrise pe scurt în 2 Tesaloniceni 2:3-12:

1) El este numit omul păcatului (versetul 3).

2) El este unul care se înalţă pe sine însuşi, vrând să fie ca Dumnezeu (versetul 4).

3) El este unul care minte şi înşală (versetele 9,10).

Acestea ne dau o indicaţie despre caracteristicile pe care ne putem aştepta să le regăsim şi la antihriştii care activează astăzi în comunităţile creştine, aşa cum au făcut-o şi în zilele apostolului Ioan.

Păcatul

Antihristul este numit omul păcatului. Duhul său se va manifesta în creştinătate printr-o atitudine delăsătoare în privinţa păcatului. Înainte de revenirea lui Hristos, predicarea împotriva păcatului va stârni din ce în ce mai mult antipatia acestei generaţii de pe urmă. Va fi foarte mult predicată egalitatea socială, promovându-se acţiunile de caritate, de alfabetizare a maselor, de ajutorare a celor afectaţi de calamităţile naturale, etc., – toate acestea fiind lucruri bune. Însă, nu se va pune accentul aproape deloc pe păcate, cum ar fi: iubirea banilor şi a lucrurilor materiale, gândurile necurate de natură sexuală, atitudinile de ne-iertare, izbucnirile de mânie, căutarea laudei din partea oamenilor, calomnierile, bârfirile, etc., (păcate menţionate de Isus în Matei 5-7). „Taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7) va lucra sub forma unui har fals care le va conferi oamenilor o falsă siguranţă, că viaţa veşnică le este asigurată numai datorită faptului că ei “L-au acceptat” cândva pe Hristos, chiar dacă ei continuă să trăiască o viaţă păcătoasă. Asemenea predicare gâdilă urechea şi de aceea mulţi credincioşi o vor asculta cu plăcere (2 Timotei 4:3,4).

În pasajul din Apocalipsa 13, unde este descrisă dominaţia Antihristului, ni se spune că el le lasă adepţilor săi opţiunea de a-l urma fie în mod public,fie în mod secret. Astfel, ei vor putea primi semnul lui fie pe frunţile lor (dacă doresc să-l slujească în mod public) fie pe mâna lor dreaptă (dacă doresc să îşi menţină reputaţia de credincioşi într-o adunare creştină dar, în acelaşi timp, vor să beneficieze şi de privilegiile care decurg din primirea semnului „fiarei”) (Apocalipsa 13:16,17). În schimb, cei care Îl urmează pe Isus, şi sunt descrişi în versetul următor, nu au o astfel de opţiune. Semnul Lui trebuie să fienumai pe frunţile lor (Apocalipsa 14:1).

Sub dominaţia Antihristului, nici măcar alimentele de bază nu vor putea fi cumpărate fără „semnul fiarei”. Noi nu am ajuns încă la acel punct culminant, dar suntem foarte de aproape de el. În India este greu să găseşti o slujbă sau să fii admis în instituţiile educaţionale fără să iţi murdăreşti mâna dreaptă cu o mită (una dintre semnele fiarei). În unele fabrici, muncitorii care nu contribuie în fiecare an la festivalul „Ayudha Puja” sunt pedepsiţi prin faptul că li se dau sarcini mai grele de efectuat decât celorlalţi. Mulţi aşa-numiţi credincioşi se compromit în asemenea situaţii şi totuşi, duminică de duminică, vin la biserică pentru a se închina Domnului ca nişte credincioşi “duhovniceşti”. Cum este posibil aşa ceva? Pentru că nimeni din biserică nu cunoaşte necinstea şi păcatul comis de ei în timpul săptămânii. Semnul fiarei este acolo, în mod invizibil, pe mâna lor dreaptă. Ei pot chiar să îşi justifice faptele spunând că “omul trebuie să ‘strecoare’ câte un pic dacă vrea să supravieţuiască”. Aceştia sunt cei care consideră că plecăciunea înaintea lui Satan este justificabilă dacă aceasta este făcută în secret, într-un mod în care persoana nu îşi pierde mărturia în ochii creştinilor! Astăzi, în adunări care sunt “după model nou-testamental” există chiar şi presbiteri care au primit deja, în secret, semnul fiarei pe mâna lor dreaptă. În astfel de adunări, prin aceşti lideri, duhul Antihristului este la conducere. Aici este motivul ascuns al atâtor altercaţii şi duşmănii în multe biserici şi, de asemenea, a stării de moarte spirituală din ele.

Numai aceia care au o atitudine radicală împotriva păcatului de orice fel şi care sunt hotărâţi să urască păcatul aşa cum l-a urât Isus (Evrei 1:9) pot avea puterea de a da în vileag şi de a scoate afară păcatul din adunările de credincioşi.

Înălţarea propriei persoane

Lucifer a devenit Satan prin faptul că a vrut să se înalţe pe sine însuşi pentru a deveni ca Dumnezeu şi pentru a putea obţine astfel închinarea tuturor celorlalţi îngeri. Astăzi dorinţa pentru închinare este prezentă peste tot – în cercurile politice, în cele de afaceri şi, de asemenea, în cercurile religioase. În multe religii false există aşa numiţii oameni-zeu cărora, oricât ar părea de ciudat, li se aduce închinare.

De asemenea, în creştinătate vedem oameni care doresc să se înalţe pe ei înşişi deasupra altora prin titluri ca „Părinte”, „Doctor în teologie”, „Pastor” – exact ca „Rabinii” evrei pe care i-a condamnat Isus. La rădăcina tuturor acestor titulaturi şi ranguri se ascunde aceeaşi dorinţă satanică de a obţine închinarea altora. Este vorba de acelaşi duh, de care va fi animat Antihrist, care „se va înălţa pe sine însuşi (…) dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Această dorinţă de a obţine închinarea altora se manifestă şi în alte moduri, mai subtile, de exemplu, prin trimiterea de rapoarte pline de date statistice şi poze (de obicei majoritatea pozelor îl surprind pe lider predicând sau rugându-se, etc.).

Dorinţa de înălţare peste ceilalţi credincioşi poate fi întâlnită şi în uneltirea cuiva pentru a ajunge prezbiter într-o adunare, în dorinţa lui de a călători ca predicator renumit în toată lumea, de a da sfaturi altora în diverse chestiuni (chiar şi când ceilalţi nu îi cer sfatul!), de a critica şi a rosti judecată asupra lucrării altora ca “cenzor autoproclamat” (Iacob 3:1), de a ţine predici impresionante pentru a obţine cinstirea oamenilor, de a încerca să pară un predicator mai bun decât alţii, imitând darurile şi slujirea altora, de a se autojustifica atunci când cade în păcat (Luca 16:15), şi în multe alte modalităţi prin care cineva caută să obţină un nume pentru sine însuşi.

Trebuie să vedem în mod clar că toate aceste dorinţe, împreună cu multe altele şi mai urâte, zac latente în firea noastră pământească putând izbucni în orice moment, şi, dacă vrem să fim liberi de ele, este nevoie de judecarea lor severă. Numai atunci vom putea avea autoritatea şi puterea să dăm afară din biserici acest duh al lui Antihrist.

Minciuna

Antihristul va amăgi lumea prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii”(2 Tesaloniceni 2:9,10).

Satan este tatăl tuturor minciunilor (Ioan 8:44). Copilul lui Dumnezeu care scoate o minciună prin gura lui nu face altceva decât să îşi ofere limba şi gura ca pe un cuib al lui Satan în care acesta va cloci şi va scoate noi minciuni. Minciuna este acel păcat în care fiecare dintre noi suntem experţi. Noi, „mincinoşii, ne rătăcim odată cu ieşirea din pântecele mamei noastre” (Psalmi 58:3). Există diferite forme ale minciunii, cum ar fi: spunerea “jumătăţilor de adevăruri”, prezentând numai „o singură faţă a monedei” (când încercăm să ne auto-justificăm), exagerarea rapoartelor despre lucrarea noastră sau relatarea fantasmagorică a peripeţiilor (care este caracteristică multor biografii creştine din zilele noastre şi pe care credincioşii imaturi le asimilează fără nici un discernământ), simularea durerii şi a stării de boală pentru obţinerea compătimirii şi ataşamentului celor din jur, pretinderea virtuţii de a fi un om generos sau de a fi curat de anumite păcate lăuntrice (în timp ce, de fapt, nu este aşa), sau relatarea anumitor întâmplări “care au avut loc” după rugăciune şi post sau în timpul scoaterii demonilor cu scopul de a crea impresia că persoana prin care s-au făcut aceste isprăvi e un expert în domeniu. Există sute de posibilităţi pentru a minţi.

Dacă eşti biruit de păcat, dar îl recunoşti în mod sincer, fiind îndurerat şi plin de căinţă, există o mare nădejde cu privire la tine. Însă, dacă pretinzi că ai biruinţă asupra păcatului sau creezi altora această impresie prin predicarea ta, când, de fapt, eşti învins de el în viaţa ta privată sau în cea lăuntrică, atunci fii sigur, chiar dacă susţii că eşti “un credincios botezat cu Duhul”, cuvintele lui Isus îţi sunt adresate chiar ţie: „Făţarnicilor! Cum veţi putea scăpa de chinurile Iadului?” (vezi şi Matei 23:33).

Minciuna nu poate fi smulsă, din rădăcini, din viaţa noastră dacă nu luăm o atitudine radicală împotriva ei, de fiecare data când o detectăm în viaţa noastră. Sunt mulţi care vorbesc limbajul sfinţeniei, dar care nu au luat o atitudine radicală împotriva minciunii din viaţa lor. Duhul Antihristului continuă să aibă putere asupra lor, fiindcă ei caută să se auto-justifice înaintea oamenilor, dar nu se tem de Dumnezeu „care într-o zi va aduce la judecată orice lucru ascuns” (Eclesiastul 12:14; Romani 2:16). Adunările noastre trebuie să fie în mod obligatoriu locaşuri ale adevărului, unde mincinoşii de orice fel să fie neapărat demascaţi, fără cruţare, prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa au fost scoşi antihriştii în vremea lui Ioan şi numai aşa vor fi scoşi antihriştii şi în zilele noastre.

Înşelăciunea

Am văzut că Antihristul va amăgi lumea prin semne şi minuni mincinoase. Fenomenele supranaturale, minunile, au o putere mare de a înşela oamenii. Aici, în India, noi am văzut multe cazuri de lideri religioşi păgâni care şi-au strâns mulţimi de adepţi pentru ei înşişi, făcând minuni prin putere satanică.

Pe de altă parte, „puterea de a face minuni” şi „darul tămăduirilor” (al vindecărilor) sunt parte integrantă a echipamentului pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii Sale, pentru ca Biserica să-şi îndeplinească misiunea pe Pământ. Isus, Petru şi Pavel au înfăptuit minuni de o asemenea grandoare încât ele nu au fost egalate până în zilele noastre. Acestea s-au întâmplat datorită credinţei lor. Înregistrările „faptelor apostolilor” reprezintă o permanentă mustrare pentru micimea credinţei noastre, a celor de astăzi. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om, care deşi trăieşte, este orb, mut, surd şi paralizat, conform Scripturii din 1 Corinteni 12 (unde darurile sunt comparate cu membre ale trupului cum sunt ochii, urechile, mâinile, etc.). Noi nu vrem să fim ca acei credincioşi fără credinţă care spun că vremea minunilor a trecut. Acea vreme a trecut, probabil, pentru ei, datorită necredinţei lor! – dar nu pentru aceia care cred.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi cei ce fac minuni în Numele lui Isus trebuie urmaţi orbeşte. Există mulţi care fac asemenea minuni, care vor fi respinşi şi alungaţi în final de Domnul Însuşi! (Matei 7:22,23). Atunci de ce permite Dumnezeu unor astfel de oameni să facă minuni în Numele lui Isus? Răspunsul este dat în mod desluşit în Deuteronom 13:1-5. Dumnezeu îi lasă pentru a ne pune la încercare şi pentru a vedea dacă ne vom lăsa duşi în rătăcire prin semne şi minuni, sau dacă vom urma poruncile evidente ale Scripturii. De aceea este important să verifici dacă nu cumva liderul tău spiritual este unul care va fi alungat el însuşi de către Hristos în Ziua Finală a Judecăţii (Referitor la această temă citeşte cu atenţieApocalipsa 13:13,14 pentru a înţelege că proorocul mincinos, care arată ca un miel, ca un ucenic al lui Isus (Apocalipsa 13:11), înşală oamenii prin semne şi minuni!).

Atunci cum ne vom păzi ca să nu fim înşelaţi şi noi? Prin faptul că verificăm lucrătorul creştin prin care s-a făcut minunea, având în vedere cele trei caracteristici ale Antihristului menţionate mai sus. Puneţi-vă următoarele întrebări şi veţi avea răspunsul corect cu privire la lucrătorul respectiv:

1) Viaţa şi slujirea lui îi conduc pe oameni la eliberarea de sub puterea păcatului, sau doar la iertarea păcatelor? Pune el accent pe curăţia inimii şi a vieţii?

2) Este el un om smerit, având o atitudine rezervată faţă de propriile sale merite, aşa cum erau Isus şi apostolii? Ori este interesat să îşi creeze o anumită imagine, făcând ca voi să depindeţi de el, de sfaturile lui şi de profeţiile lui, astfel încât voi să nu puteţi fi uniţi cu Capul vostru care este Hristos? Are el spiritualitatea unui slujitor sau, din contră, a unui şef care dă ordine celor din jurul său?

3) Aţi găsit corectitudine şi sinceritate în viaţa lui – o verticalitate şi o incoruptibilitate – mai ales în chestiunile care implică banii? (Feriţi-vă de aceia care sunt mereu interesaţi de zeciuielile şi dărniciile voastre).

Isus, Petru şi Pavel ar trece acest test, dar nu mulţi predicatori şi aşa-zişi “vindecători” din zilele noastre l-ar trece.

Prin duhul Antihristului, Satan a spurcat creştinătatea. Fie ca Dumnezeu să ridice mulţi lucrători în ţara noastră care să aibă puterea apostolilor de a da afară acest duh din bisericile din India (şi din bisericile româneşti din întreaga lume! – nota trad.).

Capitolul 11

Biruinţa care vine prin lăudarea lui Dumnezeu

Chemarea noastră, ca ucenici ai lui Isus, este să trăim prin credinţă. Principalul semn distinctiv al credinţei este atitudinea de laudă şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu. „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui”(Psalmi 106:12). Totuşi, izraeliţii despre care vorbeşte această Scriptură L-au putut lăuda pe Dumnezeu numai după ce au văzut că egiptenii fuseseră înecaţi în Marea Roşie. Atunci ei L-au crezut pe Dumnezeu şi L-au proslăvit. Ei au umblat „prin vedere”.

Însă noi umblăm prin credinţă. Putem crede Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a vedea că vrăjmaşii s-au înecat în mare, şi Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar în timp ce vrăjmaşii sunt încă înaintea noastră. Credem că Dumnezeu se va ocupa de ei în felul Său şi la timpul hotărât de El. Acesta e motivul pentru care noi, care suntem sub jurisdicţia Noului Legământ, putem să-L slăvim pe Dumnezeu în orice circumstanţă şi în orice vreme.

În pasajul din Evrei 2:12,13 citim că, în mijlocul adunării, Isus Însuşi ne conduce în lauda adusă lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru că „ne punem încrederea în El”. Încrederea în Dumnezeu şi lauda la adresa Lui sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Credinţa fără laudă şi mulţumire este, de fapt, o imitaţie a credinţei – o credinţă moartă. Ca „fraţi” ai lui Isus (aşa ne numeşte El în Evrei 2:11,12) suntem chemaţi să urmăm exemplul Fratelui nostru mai mare în proslăvirea Tatălui, atât în mod personal cât şi „în mijlocul adunării” Bisericii.

Dumnezeu este un Împărat măreţ, dar tronul Lui nu este din argint şi nu este din aur. Un astfel de tron ar fi de o calitate mult prea inferioară pentru El. „Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, spune psalmistul (Psalmi 22:3). Laudele formează tronul pe care stă Dumnezeu ca Împărat. De aceea Cerul este un loc al laudelor continue. Îngerii Îl laudă necontenit pe Dumnezeu. Acesta e tronul pe care stă Dumnezeu în Cer. Când Duhul Sfânt vine în inima noastră El coboară Cerul acolo, astfel că putem şi noi să-I pregătim Dumnezeului nostru un tron de laude pe care El să fie întronat – în inimile noastre, în casele noastre şi în Biserică.

Iată de ce este atât de important să ne ducem mântuirea până la capăt, îndepărtându-ne „cu frică şi cutremur” de toate „cârtirile” şi „şovăielile”: pentru că Dumnezeu (Duhul Sfânt) „lucrează în inimile noastre” la pregătirea unui tron pentru Tatăl (citiţi cele trei versete din Filipeni 2:12-14 şi vedeţi corelaţia între ele). Dumnezeu lucrează de asemenea şi în exterior, şi anume, în toate circumstanţele noastre pentru a le face să „lucreze împreună spre binele nostru”. Deci nu avem nici un motiv să cârtim sau să fim şovăitori – dacă credem Scriptura din Romani 8:28.

Nu putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu în Biserică, la modul real, dacă în alte împrejurări, acasă sau la serviciu, suntem cârtitori şi şovăitori. Adevărata laudă poate proveni dintr-o viaţă răstignită. Este semnificativ faptul că singurul verset din Biblie care ne spune că Dumnezeu stă pe tronul laudelor poporului Său se găseşte în mijlocul unui psalm care zugrăveşte cu însufleţire răstignirea (Psalmul 22:3). Psalmul începe cu strigătul lui Isus pe cruce şi vorbeşte despre mâinile şi picioarele Lui străpunse (versetul 16); iar apoi, chiar în mijlocul acestui psalm Isus se referă la noi ca la fraţii Lui mai mici şi ne invită să ne unim cu El în pregătirea unui tron de laude pentru Tatăl (vedeţi versetele 22,23). La rândul nostru, şi noi suntem crucificaţi împreună cu El pe aceeaşi cruce – şi acolo, în timp ce suntem răstigniţi cu El faţă de lume şi faţă de poftele noastre, cântăm lauda lui Dumnezeu. Aici putem înţelege de unde provine perfidia şi falsitatea acelei mari mulţimi de “laudă şi închinare” din multe biserici unde Mesajul Crucii nu are locul central. Unii care şi-au dat seama de această perfidie şi falsitate au reacţionat împotriva a tot ce se poate numi „laudă şi închinare” şi au hotărât că aşa ceva nu îşi are locul în închinarea Noului Legământ. Aceasta, însă, ar însemna căderea în prăpastia de la cealaltă margine a căii înguste!

Pe cruce, răstigniţi împreună cu Hristos, pregătim un tron de laudă pentru Tatăl. Psalmul 118 este un alt psalm despre cruce şi despre Hristos (vedeţi versetele 11-14, 22). Ne punem pe noi înşine pe altar şi ne legăm cu frânghii de cruce (versetul 27), şi fiind întinşi acolo „aducem mulţumiri Domnului” (versetele 28,29) şi spunem „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (versetul 24).

Isus a fost uns ca şi Cap al nostru ca să ne dea „untdelemn de bucurie şi o haină de laudă” (Isaia 61:1-3) în locul unui duh de apăsare şi de depresie. Dacă trăieşti sub apăsarea duhului de depresie, poţi fi sigur că este lucrarea lui Satan. Isus a venit să alunge acest duh din viaţa ta odată pentru totdeauna, şi să te înveşmânteze cu o haină a laudei. Dumnezeu nu vrea niciodată ca noi să fim deprimaţi, descurajaţi sau rău-dispuşi – fiindcă nici Isus n-a fost niciodată deprimat, descurajat sau rău-dispus; iar noi suntem chemaţi să trăim chiar aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:6). Însă, această trăire este posibilă dacă ne luăm crucea în fiecare zi, cum a făcut Isus.

În Psalmi 8:2 citim că din gurile copiilor şi a bebeluşilor Dumnezeu Îşi face „o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor Săi”. Isus a citat acest verset atunci când marii preoţi i-au criticat pe copii pentru strigătele lor de laudă la adresa lui Dumnezeu (Matei 21:15,16). Marii preoţi, ca mulţi în zilele noastre, nu au considerat de cuviinţă ca cineva să strige sau să-şi ridice vocea în laudă şi închinare în Locaşul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei credeau că în prezenţa lui Dumnezeu oamenii ar trebui să aibă feţele alungite de conformism şi să păstreze tăcerea. Isus, însă, a fost puternic emoţionat la auzul vuietului laudei, deoarece acest vuiet Îi amintea de Căminul lui Ceresc unde vocile îngerilor care Îl laudă pe Dumnezeu sunt asemenea tunetelor! Acesta este unul dintre motivele pentru care Satan şi oştirile lui nu pot să locuiască în Cer: ei nu pot suferi strigătele de laudă sinceră adusă lui Dumnezeu. Ei nu le pot suferi nici când astfel de laude sunt înălţate în vreo biserică, aici pe Pământ. Aşa că ei vor încerca una dintre următoarele două metode: fie să fure sinceritatea din laudă, fie să oprească de tot strigătele de laudă. Dacă cineva se uită în jur la diferitele confesiuni creştine va constata că aproape în fiecare dintre ele Satan a avut succes cu o metodă sau cu cealaltă.

De ce urăşte Satan lauda care este adusă lui Dumnezeu din toată sinceritatea inimii? Isus a citat Scriptura din Psalmi 8:2 şi a spus că „întăritura de apărare împotriva potrivnicilor lui Dumnezeu” despre care se vorbeşte în acest psalm era de fapt „lauda” (Matei 21:16). Lauda este întăritura prin care vrăjmaşul este alungat (Psalmi 8:2).

Însă, doar strigătele goale, care nu provin dintr-o viaţă sfântă, nu au nici un fel de putere. În Exodul 32 citim că izraeliţii au făcut un viţel de aur, chiar l-au numit „Iehova” (versetul 5), şi au dansat şi au strigat către noul lor “Iehova” cu o voce aşa de puternică încât Moise şi Iosua, aflaţi la o depărtare de câţiva kilometrii, au auzit vuietul acestor strigăte (versetele 17-19). Însă, Satan era chiar în mijlocul acestei laude carismatice! În mijlocul lor era imoralitate ca şi în mijlocul multora din zilele noastre care strigă şi dansează în numele lui “Isus”.

Aşa cum am spus mai devreme, lauda noastră devine plină de putere numai atunci când ea provine dintr-o viaţa răstignită, dintr-o viaţă sfântă.

În Luca 19:37,38 când toţi ucenicii lui Isus au început să-L laude plini de bucurie şi cu glas tare pe Dumnezeu, Fariseii au fost deranjaţi şi I-au cerut lui Isus să le spună ucenicilor să rămână în linişte; dar Isus a răspuns că dacă acei ucenici ar fi tăcut, pietrele ar fi izbucnit în strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu (versetul 40). Astfel vedem părerea lui Isus despre lauda puternică şi o vedem şi pe cea a fariseilor. Cum stau lucrurile în biserica ta? Îi urmezi pe farisei, ori Îl urmezi pe Isus? Ne temem să strigam şi să-L lăudăm pe Dumnezeu în adunare tocmai din cauza faptului că ne dorim atât de mult lauda oamenilor (mai ales a celor din conducerea bisericii). Tradiţia religioasă, ţinută de un anumit grup, s-ar putea să fi „încruntat din sprâncene” împotriva laudei puternice, aşa că toţi membrii acelui grup au ajuns să respecte şi să urmeze orbeşte o astfel de tradiţie. Dacă, însă, vrem să fim cu adevărat urmaşii lui Isus şi să luăm în stăpânire Împărăţia (care se ia cu năvală), trebuie să fim plini de râvnă împotriva unor asemenea tradiţii (Matei 11:12).

Isus a petrecut milioane de ani în prezenţa Tatălui Său, unde ambianţa era una de laudă şi închinare. Când a venit pe Pământ şi a trebuit să trăiască între oameni religioşi ursuzi şi mohorâţi, cu privirile acrite de rigorism, aceasta a însemnat pentru El o schimbare izbitoare faţă de climatul Cerului. De aceea, era cuprins întotdeauna de emoţie când vedea pe unii care aveau în ei ceva din atmosfera laudei cereşti.

În cartea Apocalipsa, unde numeralul simbolizator „şapte” apare de mai multe ori, avem, de asemenea, şapte viziuni scurte despre lauda care este în Cer. Dacă aveţi răbdarea să citiţi şi să meditaţi la acele Scripturi, ele vă vor revoluţiona complet modul de gândire despre Cer. Pasajele sunt următoarele: Apocalipsa 4:8-11; 5:8-14; 7:9-12; 11:15-18; 14:1-4; 15:1-4 şi 19:1-6. Coloana sonoră a fiecăreia dintre aceste scurte viziuni despre Locuinţa noastră din viitor este o laudă plină de bucurie „ca bubuitul unor tunete puternice” (Apocalipsa 9:16). Acolo, fiinţele cereşti Îl laudă pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui, pentru sfinţenia Lui, pentru judecăţile Lui, etc. Acolo nu se aude nici un cuvânt de plângere şi nici un înger nu este posac, cu faţă alungită şi cu priviri întunecate! Dacă nu ne familiarizăm de pe-acum cu acea ambianţă, când vom ajunge în prezenţa Domnului şi îi vom auzi pe sfinţii glorificaţi spunând în mod repetat „Aleluia” şi „Amin” vom avea parte de un „şoc cultural”. Atenţie, totuşi, la faptul că exclamările de „Aleluia” şi „Amin” din Cer nu sunt lipsite de conţinut. Ei spun „Aleluia (…) pentru că…” (vedeţi Apocalipsa 19:1,2,6). Scriptura spune: „Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!” (Psalmi 29:2; Psalmi 96:91). În aceste podoabe sfinte, lauda şi închinarea sunt pline de frumuseţea sfinţeniei. Duhul Sfânt a venit tocmai pentru a reproduce această frumuseţe în viaţa noastră şi în bisericile noastre.

Ni se spune că „cei o sută patruzeci şi patru de mii” au învăţat această cântare nouă pe când erau încă pe Pământ(Apocalipsa 14:1-4). Cântarea veche, pe care o cântă toată lumea, pe Pământ, este una a „cârtirilor şi a şovăielilor” împotriva oamenilor şi circumstanţelor. Însă, acei puţini la număr care-L „urmează pe Miel oriunde merge El” (versetul 4), adică aceia care-şi iau crucea în fiecare zi, au învăţat să îşi urască propria lor viaţă (Luca 14:26) şi astfel au eliminat complet cârtirile şi şovăielile din viaţa lor; ei, având credinţă în suveranitatea lui Dumnezeu (Romani 8:28), au învăţat să aducă mulţumiri pentru toate lucrurile (1 Tesaloniceni 5:18; Efeseni 5:20) şi pentru toţi oamenii (1 Timotei 2:1). În toate situaţiile dificile prin care au trecut pe Pământ, ei au purtat „în trupurile lor, omorârea Domnului Isus” şi au învăţat noua cântare de laudă şi închinare, în toate împrejurările şi pentru toţi oamenii. Astfel, în Ziua de pe Urmă, ei stau împreună cu Mielul pe Muntele Sionului.

Nu este de ajuns să îl lăudam pe Dumnezeu în inimile noastre. Ca „rod al buzelor” noastre, trebuie să-I aducem „o jertfă de laudă” (adică lauda care provine dintr-o viaţă răstignită); şi aceasta e una dintre puţinele activităţi din Noul Testament despre care ni se spune că trebuie înfăptuite în mod continuu (Evrei 13:15). Isus spune că „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Deci, dacă vorbirea noastră nu are mireasma laudei, aceasta e o indicaţie clară a faptului că inima noastră nu este plină de laudele lui Dumnezeu. „Noi mărturisim cu gura noastră, şi aceasta duce la salvare (mântuire)” (Romani 10:10 – versiune citată de autor).

Într-o traducere literală a Scripturii din Psalmi 50:23 citim: „Cel ce aduce o jertfă de mulţumire, acela Mă cinsteşte şi Îmi pregăteşte o cale pentru a-i arăta salvarea (mântuirea) Mea”.

Dumnezeu este capabil să ne salveze din multe situaţii, dar o va face numai când începem să-L lăudăm – fiindcă numai lauda este semnul credinţei. În multe situaţii, numai rugăciunea, în sine, nu ne poate elibera. Trebuie neapărat să continuăm rugăciunea până la punctul în care avem asigurarea Duhului Sfânt, în inima noastră, că rugăciunea ne-a fost ascultată. De la acel punct încolo, credinţa a luat naştere şi „credem că am şi primit”, chiar dacă nu putem vedea încă răspunsul. Atunci, şi numai atunci, putem primi ceea ce am cerut în rugăciune, aşa cum ne spune Isus în Marcu 11:24. Care este, însă, dovada că s-a născut o astfel de credinţă în inima noastră? Încetăm să ne mai rugăm şi începem să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Aceasta, şi numai aceasta, e dovada cea mai clară a credinţei. În acest mod, noi Îi pregătim o cale lui Dumnezeu prin care să ne arate salvarea (eliberarea) Lui.

În Scriptura din 2 Cronici 20 vedem un exemplu despre modul cum funcţionează această legitate. Îl vedem pe Iosafat împresurat de o mare mulţime de vrăjmaşi (versetul 2). Iosafat a procedat în modul cel mai înţelept, lăsând un exemplu tuturor celor ce, în viitor, vor fi înconjuraţi de probleme. El a postit şi s-a rugat, căutând Faţa Domnului. Rugăciunea lui ne este descrisă în versetele 6-12, şi acolo remarcăm şapte aspecte esenţiale ale acestei rugăciuni.

1) El Îl laudă pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui (versetul 6).

2) Îşi împrospătează în memorie minunile înfăptuite odinioară de Dumnezeu (versetul 7).

3) Îi aminteşte lui Dumnezeu de promisiunea Lui, făcută în Scripturi (versetul 9).

4) Îi aminteşte lui Dumnezeu că ei (poporul Israel) sunt moştenirea Lui proprie (versetul 11).

5) Îi spune lui Dumnezeu că ei nu au nici o putere, care ar proveni din ei înşişi, pentru a face faţă situaţiei (versetul 12).

6) Îi spune lui Dumnezeu că ei nu se încred în propria lor înţelepciune (versetul 12).

7) Îi spune lui Dumnezeu că ei îşi pun toată încrederea în El (versetul 12).

Acesta e un model bun şi pentru rugăciunile noastre. Citim că Dumnezeu a dat imediat răspunsul şi a spus că se va ocupa El Însuşi de situaţie. Iosafat L-a crezut pe Dumnezeu şi a trimis înainte, în fruntea oştirii, un cor format din cântăreţi care „îmbrăcaţi cu podoabe sfinte” Îl lăudau „cu glas tare şi puternic” pe Dumnezeu. Prin acea jertfă de laudă, adusă lui Dumnezeu înaintea vrăjmaşilor, Iosafat a pregătit o cale prin care Dumnezeu să Îşi arate eliberarea şi să-i salveze. Iar Dumnezeu chiar aşa a şi lucrat. I-a zdrobit pe duşmani cu desăvârşire (versetul 22).

Un alt exemplu, al modului cum funcţionează această legitate, ni se prezintă în cartea lui Iona. Citim că Iona se afla de trei zile şi de trei nopţi în stomacul peştelui şi el nici măcar nu se rugase în tot acel timp (1:17). „Atunci”, ni se spune înversetul 1 din capitolul 2 (aceasta a fost după cele trei zile şi trei nopţi), Iona a început să se roage. Poate că în primele trei zile Iona a încercat să se târască înspre gura peştelui – la fel cum încercăm şi noi orice metodă posibilă de a ieşi din problemele noastre. Majoritatea oamenilor Îl caută pe Dumnezeu numai după ce toate resursele omeneşti se dovedesc a fi inutile. Aşa a fost şi în cazul lui Iona: L-a căutat pe Dumnezeu numai după ce eforturile sale cele mai bune s-au dovedit a fi ineficiente.

Iar Dumnezeu aşteaptă până când ajungem la capătul propriului nostru eu. Atunci, Iona s-a rugat un timp îndelungat, dar nu s-a întâmplat nimic pană când nu a început să aducă „jertfa mulţumirii”, spunând că mântuirea vine numai de la Domnul (Iona 2:9). Când Iona, în mijlocul problemelor lui încă nerezolvate, a început să Îl laude pe Dumnezeu, el a pregătit prin această laudă o cale prin care Dumnezeu să-i arate eliberarea Lui. Domnul a şi poruncit imediat peştelui (citim în Iona 2:10) să îl verse pe Iona pe uscat.

Cât de mult avem de gând să mai zăbovim în stomacul peştelui (adică în problema noastră specifică) înainte de a aduce jertfa mulţumirii? Dumnezeu nu ne poate elibera pentru că nu Îl onorăm prin laude aduse în orice situaţie; şi, în acest fel, nu Îi pregătim o cale prin care să ne elibereze (Psalmi 50:23).

Un ultim exemplu: din Faptele Apostolilor capitolul 16. Acolo citim despre Pavel şi Sila care erau întemniţaţi din cauză că au predicat Evanghelia. La miezul nopţii, în loc să doarmă (şi în loc să se plângă sau să cârtească – ceea ce pentru ei ar fi fost de neconceput), au început să se roage şi să cânte laude lui Dumnezeu. Ei nu au avut nici o nemulţumire. S-au încrezut pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu şi L-au proslăvit. Imediat după aceea, Dumnezeu a şi deschis uşile închisorii pentru ei. Această eliberare a fost posibilă prin faptul că Pavel şi Sila, prin jertfa de laudă adusă ca rod al buzelor lor, au pregătit o cale prin care Dumnezeu să lucreze pentru ei.

Cheia care poate deschide gura oricărui peşte şi uşa oricărei închisori este în mâinile Domnului nostru minunat(Apocalipsa 3:7).Când El deschide o uşă nimeni nu o poate închide; şi până când El nu o deschide, orice soluţie omenească nu poate decât să eşueze. Este uşor să Îl lăudăm pe Dumnezeu când totul merge conform dorinţelor şi planurilor noastre. Când, însă, au loc evenimente contrare aşteptărilor noastre, atunci a sosit momentul şi împrejurarea care sunt favorabile aducerii jertfei de laudă – deoarece în asemenea situaţii trebuie să plătim un preţ pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. În acest mod, noi pregătim o cale prin care Dumnezeu să ne arate salvarea Lui.

Scriptura din Psalmi 149:5-9 ne îndeamnă ca laudele lui Dumnezeu să fie în gura noastră când suntem „în aşternutul nostru” (unde, stând culcaţi, obişnuim să ne îngrijorăm!), şi ne spune că prin astfel de laude putem să legăm puterile întunericului şi să facem ca judecata rostită în Cuvântul lui Dumnezeu asupra lor, să fie executată (Romani 16:20). Acesta e un privilegiu păstrat pentru toţi copii lui Dumnezeu (Psalmi 149:9).

Deci, haideţi să învăţăm cântarea cea nouă a „laudei în toate împrejurările” şi a „mulţumirii pentru toate lucrurile şi pentru toţi oamenii” şi s-o cântăm tot restul vieţii noastre pământeşti – ca prin ea să-L onorăm pe Dumnezeu şi să putem experimenta eliberarea Lui în toate zilele vieţii noastre. Amin.

Capitolul 12

De ce cad creştinii

De ce cad creştinii în păcat?

Înainte de a analiza motivele căderii creştinilor, trebuie neapărat să facem o distincţie netă între „a fi ispitit” şi „a păcătui”. Scriptura din Iacov 1:14,15 afirmă în mod clar faptul că „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi”. Apoi, când mintea celui ispitit îşi dă consimţământul la oferta ispitei, se produce o concepţie şi în inima celui ispitit se naşte păcatul.

Când „cunoaştem adevărul” faptului „că omul nostru cel vechi [acest intelect care vrea să păcătuiască] a fost răstignit împreună cu Hristos” (Romani 6:6), atunci, prin credinţă, putem să ne „dezbrăcăm de omul cel vechi” şi încetăm să maicomitem păcate în mod deliberat. Suntem născuţi din nou (1 Ioan 3:9). Vom mai fi ispitiţi, dar mintea noastră (omul cel nou) nu se va mai învoi cu „trupul păcatului”.

Însă, chiar dacă am încetat să mai comitempăcate, totuşi putem să mai cădem „deodată în vreo greşeală” (Galateni 6:1). Există o diferenţă între a comite păcat şi a cădea în vreo greşeală.

Chiar dacă omul nostru cel vechi a fost răstignit (Romani 6:6), totuşi firea pământească are încă, în noi, suficientă vitalitate ca să ne ademenească. Noi, însă, suntem hotărâţi pe deplin că vom fi credincioşi lui Hristos, Mirele nostru; şi nu avem nici o intenţie să ne „dăm pe noi înşine” dorinţelor firii pământeşti. Nu comitem adulter (preacurvie) în mod fizic, căci atunci am fi „suflete prea curvare” (Iacov 4:4) şi, astfel, am face parte din „Mama Curvelor” (Apocalipsa 17:5), şi nu din Mireasa lui Hristos. Însă, spre exemplu, o femeie poate concepe în mod forţat, chiar dacă ea nu s-a dat pe sine însăşi, în mod voluntar, unui bărbat. Femeia care a fost astfel înjosită are, totuşi, o virtute faţă de una care s-a dat pe sine însăşi, în mod deliberat, la preacurvie. Diferenţa dinte cele două femei întinate ne ajută să înţelegem diferenţa dintre căderea în păcat (când suntem biruiţi de dorinţele firii noastre pământeşti) şi comiterea păcatului (când intenţionat alegem să săvârşim ceva despre care ştim că este rău şi ne dăm pe noi înşine dorinţelor firii pământeşti).

Însă, deşi căderea în păcat nu este la fel de rea ca şi comiterea păcatului, ea duce la acelaşi rezultat, şi anume, la o concepţie care dă naştere la păcat. Promisiunea Noului Testament este că Isus poate să ne păzească nu numai de comiterea păcatului, dar şi de căderea în păcat (Iuda 24). Aceasta e viaţa de biruinţă – în care suntem păziţi şi de căderea în păcat.

Dacă ai încetat să mai comiţi păcate, dar constaţi că, totuşi, mai cazi în ele, atunci următoarele subcapitole îţi vor dezvălui anumite motivele ale acestor căderi.

1. Lipsa temerii de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu este începutul (alfabetul) înţelepciunii (Proverbe 9:10). Aceasta e prima lecţie din şcoala înţelepciunii. Dacă nu învăţăm alfabetul, nu putem merge mai departe. „Frica de Domnul este urârea răului”, pentru că Dumnezeu Însuşi urăşte răul (Proverbe 8:13). Când luăm aminte la chemarea lui Dumnezeu de „a fi sfinţi căci El este sfânt” şi suntem pătrunşi de această chemare, atunci vom urî păcatul.

Multor credincioşi le vine foarte uşor să biruiască unele păcate (mânia, păcate sexuale, etc.) când sunt în prezenta altor credincioşi, deoarece le este frică de faptul că îşi vor pierde reputaţia. Însă, atunci când sunt singuri ei cad foarte uşor în asemenea păcate. Ei cad, prin urmare, nu datorită incapacităţii lor de a birui aceste păcate, ci pentru că iubirea propriei lor reputaţii este mai mare decât frica lor de Dumnezeu. Ei pun un preţ mai mare pe aprecierea oamenilor decât pe cea a lui Dumnezeu. Astfel de creştini au nevoie să-şi simtă ticăloşia, să plângă şi să se pocăiască de faptul că „s-au închinat făpturii[omului] în locul Făcătorului” (Romani 1:25) şi au nevoie să-şi înalţe glasul înspre Dumnezeu, din toată inima lor, ca Dumnezeu să îi înveţe frica Lui. Promisiunea biblică este că „dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul”, căci Dumnezeu te va învăţa frica Lui (Proverbe 2:3-5; Matei 5:6). El va fi găsit doar de cei care Îl caută din toată inima (Ieremia 29:13). Numai aceia vor fi mângâiaţi (întăriţi şi ajutaţi – Matei 5:4) de Mângâietor care varsă lacrimi pentru fiecare cădere.

Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul de a trăi doar în prezenţa lui Dumnezeu.

Motivul pentru care Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o zonă privată – gândirea – este ca să vadă dacă avem sau nu frica Lui. Dacă ne pasă doar de reputaţia externă înaintea oamenilor, vom fi nepăsători cu privire la gândirea noastră. Prin acest lucru Dumnezeu face diferenţa între cei care doresc biruinţa totală şi cei care doresc doar o biruinţă exterioară asupra păcatului. Dacă vărsăm lacrimi pentru păcatele din gândire aşa cum facem pentru păcatele externe, vom avea biruinţă.

2. Lipsa credinţei

Orice progres în umblarea creştină se face prin credinţă. Cei neprihăniţi trăiesc prin credinţă (Romani 1:7), iar cărarea lor devine ca o lumină care străluceşte din ce în ce mai puternic (Proverbe 4:18).

Putem avea credinţă pentru iertarea păcatelor şi pentru renunţarea la omul vechi, încetând astfel să comitem păcate; şi totuşi se poate să nu avem credinţă că Isus ne poate apăra de căderea în păcat. Asemenea israeliţilor la Cades-Barnea, când privim la uriaşii din ţară (firea noastră pământească) putem fi atât de plini de necredinţă, încât să nu intrăm în ţara promisă a biruinţei.

Una dintre cele mai importante legi din Împărăţia lui Dumnezeu este că fiecăruia i se dă după măsura credinţei lui(Matei 9:29) – nici mai mult nici mai puţin. La Dumnezeu nu este parţialitate; El îi răsplăteşte din belşug pe aceia care Îl caută prin credinţă (Evrei 11:6). Astfel că unii intră într-o viaţă de biruinţă (aşa cum Iosua şi Caleb au intrat în ţara Canaanului), în timp ce alţii rămân doborâţi şi învinşi. Calea care duce la viaţă este îngustă şi puţini sunt cei care o găsesc, fiindcă puţini sunt aceia care trăiesc în credinţă şi frică de Dumnezeu. Isus nu a putut face multe „lucrări pline de putere” în oraşul Lui natal din cauza necredinţei oamenilor. El avea dorinţa de a-i vindeca. Dar necredinţa lor L-a limitat (Matei 13:58). La fel se întâmplă şi astăzi. El vrea să facă lucrări măreţe pentru noi, dar este limitat de lipsa noastră de credinţă.

Credinţa este mult mai mult decât un simplu crez intelectual. Este ceva să crezi că Isus are puterea de a-i ajuta pe oameni să nu cadă, şi cu totul altceva să ai credinţa că Isus te va ajuta pe tine însuţi să nu cazi. Cea dintâi este o calitate intelectuală pe care chiar şi Satan o are. Cea din urmă este o calitate a inimii, care duce la biruinţă.

Dumnezeu promite că „ păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră ” (Romani 6:14). Ai credinţă în promisiunea lui Dumnezeu, şi atunci când vei aluneca adu-ţi aminte că promisiunea lui Dumnezeu nu se schimbă. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne statornic. Ridică-te, mărturiseşte-ţi speranţa în Cuvântul lui Dumnezeu, şi mergi înainte, până când într-o zi speranţa se va transforma în credinţă, şi vei avea parte de biruinţă.

3. Necunoaşterea slăbiciunii firii pământeşti

Firea noastră pământească este complet neputincioasă să facă voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui Isus a fost foarte clară în acest sens (Matei 26:41). Pavel şi-a dat seama de acest fapt şi a afirmat că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească(Romani 7:18). Cel care reuşeşte să înţeleagă acest adevăr va acţiona în cel puţin două direcţii: va fugi de ispită şi se va rugastăruitor pentru a primi ajutor din partea lui Dumnezeu. Când în viaţa unui om nu sunt prezente aceste două fapte este evident că el nu s-a convins încă de slăbiciunea firii sale pământeşti.

Isus ne-a învăţat să ne rugăm „nu ne duce în ispită” (Matei 6:13). Spunem această rugăciune din toată inima fiindcă suntem convinşi că firea noastră pământească este slabă. Chiar şi un remarcabil om al lui Dumnezeu ca Timotei a fost îndemnat să fugă de poftele tinereţii şi de iubirea de bani (2 Timotei 2:22; 1 Timotei 6:10, 11). Unii poate au crezut că fiind atât de avansat în viaţa creştină, Timotei n-ar fi putut fi ispitit în aceste zone. Însă Pavel ştia că acest pericol era real. Aşa că el îl îndemna pe Timotei să fugă de ispită. Cel care reuşeşte să înţeleagă faptul că firea lui pământească este slabă va lua asculta cu dragă inimă de acest îndemn.

Chiar mai mult, cel care îşi dă seama de slăbiciunea sa va striga către Dumnezeu ca să primească har care să-l ajute să-şi biruiască slăbiciunea. Fiecare dintre noi suntem slabi, dar nu toţi suntem la fel de conştienţi de slăbiciunea noastră. Omul slab fuge când vede pericolul, dar nu şi cel puternic pentru că acesta din urmă are păreri înalte despre sine însuşi. El nu strigă după ajutor. De aceea va cădea.

Smerenia adevărată înseamnă să îţi recunoşti slăbiciunea firii pământeşti, să fugi, din această cauză, dinaintea ispitei şi să strigi după ajutor. Numai aceştia primesc harul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriţi (1 Petru 5:5).

4. Tendinţa de evitare a suferinţei

În păcat, există o anumită plăcere – dar ea este înşelătoare şi de scurtă durată (Evrei 3:13; 11:25). Suferinţa se află la partea opusă faţă de plăcere. A suferi înseamnă a ne priva propria fire pământească de plăcerea păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că dacă ne înarmăm cu această atitudine putem s-o sfârşim cu păcatul şi să facem voia lui Dumnezeu în toată viaţa noastră (1 Petru 4:1, 2). „Pătimirea în trup” despre care se vorbeşte în versetul 1 nu trebuie redusă doar la simpla suferinţă fizică, trupească, căci ştim bine că doar prin acest fel de suferinţă încă nimeni nu s-a oprit vreodată din practicarea păcatului. Aici este vorba, în primul rând, de durerea lăuntrică cauzată firii pământeşti prin refuzarea satisfacerii dorinţelor ei. Refuzăm să ne facem pe plac nouă înşine, după cum nici Isus nu Şi-a făcut niciodată pe plac Lui Însuşi (Romani 15:3). Astfel, putem cunoaşte o parte esenţială din părtăşia noastră la suferinţele Lui.

O atitudine hotărâtă de a „pătimi în trup”, spune Petru, este armura noastră în momentele decisive ale luptei. Însă noi trebuie să avem armura înainte de începerea luptei. Căutarea armurii abia după începerea atacului violent al ispitei nu va fi de nici un folos, fiindcă de obicei în acele momente critice armura nu poate fi găsită. Nu, nicidecum. Trebuie să fii înarmat înainte de începerea conflictului. Când nu avem această armură (atitudinea hotărâtă ca mai degrabă să suferim în lepădarea de sine decât să avem chiar şi cea mai mică plăcere a vreunui gând păcătos) atunci suntem în pericol ca în momentele critice ale ademenirii să dăm înapoi şi să cedăm în faţa ispitei (Evrei 10:38).

Dar dacă suntem hotărâţi ca mai degrabă să murim decât să păcătuim – adică să fim „ascultători până la moarte” aşa cum a fost Isus (Filipeni 2:8), atunci această armură va fi tăria şi protecţia noastră „în ziua cea rea” a luptei.

Dacă, de exemplu, iubim lucrurile materiale ne vom pierde foarte uşor pacea şi vom cădea în păcat atunci când ne vom confrunta cu pierderi materiale sau când cineva ne va distruge vreun bun. Dar dacă alegem calea „pătimirii în trup”, încrezându-ne cu-adevărat în faptul că Dumnezeu rânduieşte toate lucrurile spre binele nostru (Romani 8:28), vom putea privi cu bucurie la orice pierdere materială (Evrei 10:34).

5. Lipsa strădaniei pentru înaintare

Petru spune că dacă mergem înainte în viaţa creştină (adăugând mereu trăsături din caracterul lui Hristos) nu vom cădea niciodată (2 Petru 1:5-10). Mulţi creştini cad în păcat pentru că devin mulţumiţi cu progresul lor spiritual, în loc să meargă înainte înspre desăvârşire. Pavel şi-a petrecut viaţa făcând un singur lucru – alergând înainte către ţinta de a fi mai mult ca Isus(Filipeni 3:11-14). Aceasta l-a ajutat să nu stagneze şi să nu păcătuiască. El l-a îndemnat pe Timotei nu doar să fugă de ispită, ci să alerge după teama de Dumnezeu, după dragoste, blândeţe, etc., (1 Timotei 6:11; 2 Timotei 2:22).

Mulţi au încetat să mai comită păcate şi se mulţumesc cu atât, chiar dacă ei continuă să cadă în păcat. În acest fel ei nu se vor putea opri niciodată din cădere.

Dacă vrem să facem progrese în descoperirea răului ascuns înăuntrul nostru, trebuie să ne judecăm în mod continuu, în orice situaţie, în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Umblând în lumină, vom putea să fim părtaşi naturii divine într-o măsură tot mai mare.

În acest fel, vom putea adăuga virtute la credinţa noastră: dragoste de fraţi, iubire, etc. Dacă ne umplem neîncetat mintea cu gânduri bune (Filipeni 4:8), păcatul nu va putea intra cu uşurinţă în minţile noastre. Mintea goală este cea mai uşoară pradă pentru păcat.

6. Evitarea detronării vieţii sufleteşti

Viaţa sufletească domneşte în toţi urmaşii lui Adam; ei trăiesc conform raţiunii şi sentimentelor. Însă, când suntem convertiţi, şi lepădăm lucrările păcătoase ale firii pământeşti, de multe ori nu ne dăm seama că şi viaţa sufletească (felul omenesc de a gândi, raţionaliza şi simţi) trebuie detronată. Noi considerăm că aceste lucruri sunt nevinovate şi inofensive. Totuşi, rămânerea pe tron a vieţii sufleteşti este motivul pentru care mulţi creştini cad în păcat.

Stârnirea sentimentelor în adunările creştine, de exemplu, duc la multe excese, aberaţii şi la păcat. A trăi în sentimente nu este acelaşi lucru cu a trăi în Duhul. Acestea sunt atât de diferite ca Cerul de Pământ. O întâlnire foarte emoţională nu este neapărat o întâlnire duhovnicească, pentru că în multe cazuri oamenii pleacă de la asemenea întâlniri plini de încântare, însă numai pentru a comite imediat păcate după aceea. Sentimentele noastre sunt înşelătoare.

În mod similar, şi intelectul nostru e înşelător. Majoritatea creştinilor trăiesc sub autoritatea intelectului, şi încearcă să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu prin raţiunea umană şi gândirea logică. Rezultatul este că, în curând, ei devin umflaţi de cunoştinţe biblice moarte şi cad (1 Corinteni 8:1). Căderea lor poate fi una foarte subtilă, fiindcă mândria nu pare la fel de urâtă ca şi adulterul, dar în realitate provoacă o cădere mai mare. Din păcate, ea duce la multe alte căderi.

Smereşte-te, detronează-ţi intelectul şi sentimentele şi fii ca un copil care trăieşte simplu, fără să pună la îndoială ascultarea de Dumnezeu. Urăşte-ţi viaţa sufletească şi toate lucrurile care vin din ea, trăieşte în Duhul Sfânt, în dependenţă deplină de înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. În acest fel îţi vei păstra sufletul şi vei fi ajutat să nu cazi.

7. Dispreţuirea părtăşiei

În Noul Testament nu există creştinism individualist. Proorocii din Vechiul Testament (ca Ilie şi Ioan Botezătorul) au trăit în singurătate, dar aceasta se întâmpla pe vremea când exista doar o „umbră” şi nu exista vreun „Trup” (Coloseni 2:17). Însă acum, noi avem Trupul lui Hristos, şi pe măsură ce ne găsim locul în acest Trup, Capul (Hristos) ne ajută să nu cădem. Pavel spune clar că protecţia împotriva greşelilor şi creşterea creştină ne sunt date numai atunci când suntem puternic ataşaţi de Cap şi când ţinem degajate liniile de alimentare înspre celelalte membre ale Trupului (Coloseni 2:19).

Isus a spus că Biserica nu va fi biruită de Porţile Iadului (Matei 16:18). Satan va ieşi biruitor negreşit împotriva unui creştin singuratic, care încearcă să trăiască de capul lui, izolat de alţi creştini. Nu este de ajuns să mergem la adunare de două ori pe săptămână. Trebuie neapărat să preţuim părtăşia cu alţi membrii ai Trupului lui Hristos ca să putem fi integraţi în Trup. Numai atunci când ne găsim locul ca membre complet funcţionale în Trupul lui Hristos vom putea să ne bucurăm de biruinţa Capului. Atunci, în vremurile în care ispitele sunt prea mari ca să le facem faţă pe cont propriu, ceilalţi membri ai Trupului devin puterea noastră (Eclesiastul 4:9-12). Încurajarea reciprocă în Trup este modalitatea lui Dumnezeu de a ne ajuta să nu cădem în păcat (Evrei 3:13). Preţuieşte părtăşia, şi vei avea parte de mult mai puţine căderi.

Deci, vedem că nu există vreo experienţă de tipul „odată pentru totdeauna” care să garanteze faptul că vom fi păziţi automat, numai datorită experienţei respective, de căderi. Însă, dacă suntem ascultători de aceste Legi ale Duhului ele ne vor elibera de puterea păcatului şi vom fi păziţi de cădere (Romani 8:2). Atunci, ca un ecou, vom putea striga şi noi împreună cu apostolul: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (2 Corinteni 2:14).

Capitolul 13

Fapte moarte

Noul Testament vorbeşte despre faptele firii pământeşti (Galateni 5:19) şi despre fapte moarte (Evrei 6:1).

Cei care se dedau la faptele firii pământeşti (imoralitatea, cearta, invidia, mânia, etc.) nu vor moşteni în nici un caz Împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia acestor fapte este atât de evidentă, încât unui creştin i-ar fi greu să cadă în asemenea păcate fără să fie mustrat în cugetul lui.

Faptele moarte, însă, sunt mult mai înşelătoare. Ele sunt fapte bune în exterior, dar provin dintr-o sursă coruptă (căci nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească) şi, de aceea, în ochii lui Dumnezeu, sunt ca o haină mânjită (Romani 7:18, Isaia 54:6).

Dumnezeu ne porunceşte să ne pocăim nu numai de păcate ci şi de faptele moarte. Numai după ce avem această fundaţie solidă putem alerga cu stăruinţă spre desăvârşire (Evrei 6:1).

Este bine cunoscut între creştini faptul că sângele lui Hristos curăţă orice păcat. Mai puţin cunoscut este, însă, faptul că înainte de a-L putea sluji pe Dumnezeu aşa cum se cuvine trebuie ca sângele lui Hristos să ne curăţească cugetul de faptele moarte (Evrei 9:14).

De aceea, este esenţial să înţelegem clar în ce constă faptele moarte.

1. Fapte făcute fără bucurie

Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2 Corinteni 9:7). El iubeşte, de asemenea, pe cel care face voia Lui cu bucurie. El merge înaintea celor care se bucură în neprihănire (Isaia 64:5). Când izraeliţii nu l-au slujit pe Dumnezeu cu bucurie, au primit pedeapsa să fie robi ai vrăjmaşului (Deuteronom 8:47, 48). Împărăţia lui Dumnezeu constă în neprihănire însoţită de bucuria Duhului Sfânt (Romani 14:17). Numai aceia care sunt încântaţi să înfăptuiască voia lui Dumnezeu vor putea aduce bucurie inimii Lui.

Să luăm, spre exemplu, tema zeciuielii. În Vechiul Legământ, zeciuiala era o lege. Însă Isus şi apostolii Săi nu poruncesc nimănui să dea zeciuială în Noul Legământ. Totuşi, există nenumăraţi păstori care îşi obligă bisericile să dea zeciuială în mod regulat, fie făcând promisiuni de prosperitate nespusă fie ameninţând cu judecata divină. Aşa că oamenii dau, dar fără bucurie. Acest mod de a dărui nu este spontan, ci apăsat şi plin de murmure. Pastorii sunt mulţumiţi atunci când colecta este plină, dar nu şi Dumnezeu. Pastorii îi iubesc pe cei care dau mult, însă Dumnezeu iubeşte numai pe cei care dau cu bucurie!

Principiul Noului Legământ NU este „să dai atât de mult cât poţi”, ci „să dai atât de mult cât poţi da ”. Dumnezeu nu vrea mai mult de atât. Bineînţeles că vei primi în proporţie cu ceea ce dai (2 Corinteni 9:7; Luca 6:38) – dar aceasta e o altă temă. Dumnezeu nu doreşte nici un dar şi nici o faptă care sunt date de silă. Tot ceea ce facem fără bucurie este o faptă moartă. cu bucurie

2. Fapte făcute fără iubire

Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni sunt stâlpii principali pe care sunt clădite celelalte porunci (Matei 22:40). Dacă dărâmi aceşti stâlpi, totul se năruie. Din acest motiv a fost mustrat liderul bisericii din Efes. Faptele lui nu mai erau motivate de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (Apocalipsa 2:2, 4). Dacă urmăm poruncile lui Dumnezeu fără a trăi spiritualitatea care le dă viaţă, faptele noastre devin fapte moarte. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne facă păstori ai turmei Sale, trebuie să trecem testele Lui (aşa cum a trebuit să treacă şi Petru aceste teste) ca să se vadă faptul că Îl iubim mai presus de toate lucrurile (Ioan 21:15-17). Dacă nu, slujirea noastră este fără nici o valoare. În acelaşi fel, nu este de ajuns ca doar să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă. Trebuie să-i iubim din toată inima. Altfel trăim doar după slova Cuvântului, nu şi potrivit spiritualităţii Lui. În mod similar, dacă slujim fraţilor sau surorilor din biserică pentru că aşa am fost învăţaţi, dar continuăm să îi criticăm (poate pentru că nu ne-au mulţumit), slujirea noastră devine o grămadă de fapte moarte. Toată jertfirea noastră pentru lucrarea Domnului se transformă în faptă moartă dacă ea nu îşi are rădăcina în iubirea noastră pentru Dumnezeu.

3. Fapte făcute fără râvnă

„Ştiu faptele tale (…) eşti căldicel, nici rece, nici în clocot (…) Fii plin de râvnă, deci (…)” (Apocalipsa 3:15-19). Faptele făcute cu jumătate de inimă sunt fapte moarte. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi din toată puterea noastră (Marcu 12:30). Lauda şi închinarea noastră trebuie să fie din toată inima; nu să fie lipsite de viaţă. Rugăciunile noastre trebuie să aibă neapărat în ele încărcătura responsabilităţii, iar proorociile noastre trebuie să fie pline de zel. Trebuie să fim „plini de râvnă cu duhul” (Romani 12:11). Focul trebuie să ardă pe altar tot timpul (Levitic 6:13). Trebuie să ardem mereu, fiind înconjuraţi de flăcările darurilor Duhului, pe care le-a pus Dumnezeu în noi – nu să le dispreţuim din cauză că mulţi au abuzat de ele (2 Timotei 1:7). Multe adunări creştine din zilele noastre sunt într-o stare de amorţeală, fără focul Duhului Sfânt. Ei sunt gata să fie respinşi de Domnul (Apocalipsa 3:16) din cauza lipsei de râvnă. Trebuie să ne pocăim de asemenea fapte moarte.

4. Fapte făcute fără credinţă

După cum credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:26), tot aşa şi faptele fără credinţă sunt moarte. Multe întâlniri de rugăciune sunt moarte din cauza lipsei de credinţă. Cinci minute de rugăciune plină de credinţă sunt mai puternice, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, decât o noapte de rugăciune fără pasiune. Isus s-a rugat toată noaptea, iar noi trebuie să facem acelaşi lucru când este nevoie – dar, în mod sigur, nu ca o faptă moartă. Credinţa înseamnă de asemenea prezenţa convingerii (încredinţării) personale (Romani 14:22). Tot ceea ce facem fără convingere personală este o faptă moartă. Doar pentru că vreun mare om al lui Dumnezeu crede şi predică o anumită doctrină, nu înseamnă că noi trebuie să îl imităm. Totuşi, creştinătatea este plină de credincioşi care urmează orbeşte pe alţi oameni, fără nici o convingere proprie. Imitarea duce întotdeauna la moarte. Israeliţii au trecut Marea Roşie prin credinţă. Egiptenii au încercat să-i imite, dar s-au înecat (Evrei 11:29). Aceasta e un avertisment pentru noi. Nu imita acţiunile sau slujirile altora. Nu avem voie să imităm nici accentul cu care vorbeşte un om pe parcursul slujirii lui. Această imitare ar fi, de asemenea, o faptă moartă. Trebuie să prorocim doar potrivit cu măsura credinţei noastre (Romani 12:6). Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să fim noi înşine, pentru că El vrea ca fiecare dintre noi să îşi aducă contribuţia unică în Trupul lui Hristos.

5. Fapte făcute pentru câştigul personal şi pentru cinstirea din partea oamenilor

„Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1).

Vedem aici un om care din punct de vedere duhovnicesc era mort, dar care era mulţumit de faptul că îi mergea numelecă era viu. El preţuia mai mult părerea oamenilor decât părerea lui Dumnezeu (Ioan 5:44; 12:43 ); rezultatul a fost că toate faptele lui erau moarte. Tot ceea ce facem ca să-i impresionăm pe oameni, sunt fapte moarte. Lucrurile pe care le facem doar ca să putem istorisi altora ce isprăvi am făcut sunt, de asemenea, fapte moarte (Matei 6:1-18). Faptele vii sunt făcute în taină, numai înaintea Feţei lui Dumnezeu, luând toate măsurile posibile ca ele să rămână ascunse de ochii oamenilor. Atunci când ne mândrim cu tot ce am făcut pentru Dumnezeu, începem să ne „bucurăm de lucrul mâinilor noastre” (Faptele Apostolilor 7:41), şi faptele noastre se transformă, instantaneu, în fapte moarte. În acest fel este construit Babilonul, după cum reiese foarte clar din Daniel 4:30.

De îndată ce suntem ispitiţi să ne gândim la părerea altora despre noi sau despre lucrarea noastră, trebuie să aruncăm acele gânduri la gunoi, căci de acolo au venit şi acolo le este locul. Chiar şi părerile pe care le au marii oameni ai lui Dumnezeu despre noi trebuie să le scoatem din mintea noastră şi să le aruncăm la gunoi. Neprihănirea noastră înaintea oamenilor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15).

Doar cel care este radical are speranţă să scape de faptele moarte. În mod similar, slujirea Domnului făcută pentru un salariu este o faptă moartă. Lucrarea făcută în schimbul banilor nu este o lucrare creştină. Ea este o lucrare făcută în sistemul lumii acesteia, chiar dacă i se atribuie numele de ”creştină”. Este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu având un ochi îndreptat şi înspre bani.

6. Fapte făcute doar pentru liniştirea conştiinţei

Păgânii sunt îndreptaţi către lucrări ca şi postul, rugăciunea şi facerea de bine doar din pricina acuzaţiilor aduse de propria lor conştiinţă (Romani 2:15).

Este posibil ca şi creştinii să înfăptuiască asemenea lucrări izvorâte din tendinţa de liniştire a conştiinţei lor. Mulţi citesc Biblia şi se roagă în fiecare zi, doar pentru a se despovăra de mustrările cugetului lor. Din acelaşi motiv ei merg la adunare, dau zeciuială, dau bani săracilor, etc. Toate aceste lucrări sunt fapte moarte. Există predicatori care transformă în capital această slăbiciune a creştinilor şi fac presiuni psihologice asupra lor, urgentându-i să facă odată ceva pentru milioanele de oameni care pier ”fără Hristos”. Oamenilor li se spune: „ori dăruieşte, ori du-te şi fă ceva”. În consecinţă, unii dau bani iar alţii se lasă de serviciu şi intră în lucrarea creştină. Însă, datorită faptului că ambele grupuri au acţionat fără călăuzirea Domnului, doar pe baza emoţiilor momentului respectiv, tinzând să scape de sentimentele de vinovăţie, ajung să se învârtă într-un ciclu interminabil de fapte moarte.

7. Fapte făcute din frica de Judecata Divină

Este bine ca păcatul să fie evitat din cauza fricii de judecata lui Dumnezeu, dar cu siguranţă că nu acesta a fost motivul lui Isus când a evitat păcatul. El a evitat păcatul din cauză că a vrut să facă voia Tatălui. Acesta trebuie să fie şi motivul nostru. Să presupunem, pentru o clipă, că nu ar exista nici o pedeapsă pentru poftirea după femei, sau pentru minciună, sau pentru mânie; am comite acele păcate?; sau am continua să le evităm din dorinţa de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu? Fiecare dintre noi trebuie să răspundă în dreptul său la această întrebare, şi „să-şi ducă mântuirea până la capăt”, fără fapte moarte, „cu frică şi cutremur”. A ierta pe alţii doar pentru că nu vrem să fim pedepsiţi de Dumnezeu, sau pentru că vrem ca Dumnezeu să ne ierte, este o faptă moartă – pentru că este motivată de frica de judecată. Nici aceia care citesc Biblia şi se roagă în fiecare dimineaţă doar ca să evite vreun accident rău în timpul zilei, nu sunt mai buni! Toate acestea fac parte din categoria celor mai rele superstiţii păgâne!

8. Fapte făcute pentru obţinerea unui contraserviciu

Deşi este adevărat că Isus va răsplăti pe cei credincioşi (Apocalipsa 22:12), şi că cel mai important lucru din viaţa noastră este să fim plăcuţi Domnului (2 Corinteni 5:9) ca într-o bună zi să putem auzi cuvintele „bine, rob bun şi credincios”, totuşi, Isus ne avertizează să nu lăsăm dorinţa egoistă de a primi o răsplată cerească să ne motiveze jertfele şi slujirea în Numele Lui.

Când Petru s-a comparat cu tânărul bogat (care tocmai plecase de la Isus) şi i-a pus lui Isus întrebarea „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27), Isus i-a dat, ca răspuns, pilda lucrătorilor (Matei 20:1-16). Acolo vedem că cei care au lucrat pentru bani (răsplată) au fost cei din urmă, iar cei care au lucrat fără să se îngrijoreze de bani au ajuns cei dintâi (chiar dacă munca lor a fost mai puţină decât munca celorlalţi).

Ideea călăuzitoare conform căreia „calitatea primează în raport cu cantitatea” exprimă bine diferenţa dintre faptele moarte şi faptele vii. Faptele făcute cu gândul la un contraserviciu, la o poziţie superioară altor creştini în cadrul Miresei lui Hristos, de exemplu, vor fi considerate fapte moarte în Ziua Judecăţii.

Dacă îţi purifici gândirea, faci bine celor din jur, îţi iubeşti soţia sau eşti supusă soţului, doar cu gândul la o răsplată, înseamnă că eul este încă la cârma vieţii tale şi toate faptele tale ”bune”, centrate pe tine însuţi, sunt fapte moarte!

Cei care primesc coroane, în slava cerească, le aruncă de îndată la picioarele Domnului, spunând: „numai Tu eşti vrednic” (Apocalipsa 4:10, 11). Numai atunci putem fi eliberaţi de faptele moarte când ne curăţim pe noi înşine de orice altă motivaţie în afară de cea de a-L glorifica pe Dumnezeu. Dacă ţinem, în memoria noastră, o evidenţă a tuturor faptelor bune pe care le-am făcut, acele fapte bune devin fapte moarte.

Isus ne-a dat două imagini despre Ziua Finală a Judecăţii – una în care oamenii au înşirat înaintea Domnului toate faptele bune pe care le făcuseră în timpul vieţii lor pământeşti: „Doamne, noi am proorocit în Numele Tău, noi am vindecat bolnavii în Numele Tău, etc.” (Matei 7:22, 23). Aceştia vor fi respinşi de Domnul. În cealaltă imagine îi găsim pe cei neprihăniţi care sunt foarte surprinşi atunci când Domnul le aminteşte de faptele lor bune pe care le-au înfăptuit de-a lungul vieţii. Ei întreabă plini de surprindere: „Doamne, când am făcut noi toate acestea?” (Matei 25:34-40). Ei au uitat de binele pe care l-au făcut de-a lungul vieţii – pentru că motivul lor nu a fost primirea unei răsplăţi. Aici vedem un contrast puternic dintre faptele moarte şi faptele vii. În care categorie ne încadrăm noi?

9. Fapte făcute fără a purta în trup omorârea Domnului Isus

Faptele vii sunt numai acelea care izvorăsc din viaţa lui Isus, din interiorul nostru. Este imposibil să avem această viaţă a lui Isus fără să fi purtat, mai întâi, omorârea Lui – crucea de zi cu zi (2 Corinteni 4:10). Dacă doar ne controlăm limba, ca vorbirea să nu ne fie iritată, sau expresia feţei, ca privirea să nu ne fie încruntată, dar fierbem pe dinăuntru, în continuare, de mânie şi de nelinişte, aceasta nu este deloc biruinţă – este doar refulare (înăbuşire). Tehnicile de refulare şi de suprimare sunt din yoga şi n-au nimic comun cu învăţătura lui Isus Hristos. Isus ne-a spus să ne luăm crucea în fiecare zi. Aceasta înseamnă să dăm în fiecare zi la moarte firea noastră pământească (Galateni 5:24). Spre deosebire de moartea prin împuşcare sau strangulare, moartea prin crucificare este un proces de durată. Firea pământească nu poate fi împuşcată sau spânzurată într-o clipită; ea poate fi numai răstignită. Dacă, însă, suntem credincioşi în a-l ţine răstignit pe cruce pe acest criminal, la un moment dat moartea va surveni – şi, într-o zi, vom înceta să mai păcătuim – chiar şi lăuntric (1 Petru 4:1). Atunci faptele vii ale Duhului vor curge ca râuri de apă vie din fiinţa noastră cea mai profundă (Ioan 7:38). Atunci, atitudinile noastre interioare vor corespunde cu aparenţa exterioară şi cu lucrările noastre, vizibile tuturor celor din jurul nostru. Atunci nu va mai fi nevoie de zâmbete artificiale sau de orice altă formă de pietate exterioară.

10. Fapte care provin din propria noastră raţiune umană

Lucrarea altruistă şi plină de sacrificiu pe care a făcut-o Marta pentru Domnul, şi pentru ucenicii Săi, este un exemplu grăitor de fapte bune care sunt fapte moarte (Luca 10:38-42). Ea a lucrat numai din cauză că a simţit că aşa se cuvenea. Însă, „caracteristica cea mai importantă a unui slujitor este aceea că el face acele lucrări care îi sunt date de către stăpânul său” – nu ceea ce simte el însuşi că ar fi bine (1 Corinteni 4:2 trad.LB). Aşa că Maria fusese mai înţeleaptă fiindcă ea, înainte de toate, s-a aşezat la picioarele lui Isus pentru a asculta voia Lui cu privire la acţiunile ei. Scriptura din Evrei 4:10, 12 spune că Cuvântul lui Dumnezeu desparte ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc; şi în aceeaşi măsură în care suntem chemaţi să încetăm să mai păcătuim suntem chemaţi şi să încetăm să mai facem propriile noastre lucrări. Faptele sufleteşti sunt fapte moarte. Isus nu a făcut nimic din propria Lui iniţiativă (Ioan 5:30). Dumnezeu nu caută nici astăzi oameni cu idei strălucite despre cum anume ar trebui făcută lucrarea Lui (fiindcă astfel de idei pot produce doar „Ismaeli”), ci caută oameni care sunt îndeajuns de smeriţi pentru a recunoaşte lipsa lor de înţelepciune şi de putere, şi care se vor pune la dispoziţia lui Dumnezeu ca El să îi folosească după buna Lui plăcere. Dumnezeu nu caută abilitate, ci disponibilitate.

Acum, că am fost informaţi despre faptele moarte, marele pericol pentru unii dintre noi poate fi ca, bătând în retragere dinaintea prăpastiei „fapte moarte”, să cădem în prăpastia de la marginea opusă a căii înguste, şi anume, în cea a „lipsei totale a faptelor”. Această prăbuşire ar fi şi mai rea. Lucrările vii ale Duhului pot fi înfăptuite, prin noi, numai în cooperare cu Duhul Sfânt prin trăirea unei vieţi disciplinate – şi aici nu este vorba de lege, ci de disciplină.

Deci, haideţi să ne curăţim nu numai de orice întinăciune a cărnii, ci şi de orice întinăciune a duhului (2 Corinteni 7:1), pentru ca, în ziua Nunţii Mielului, lucrările noastre înfăptuite în neprihănire să poată deveni haina noastră de nuntă(Apocalipsa 19:8).

Capitolul 14

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

Există două feluri de credincioşi – cei care caută numai binecuvântarea lui Dumnezeu şi cei care caută aprobarea Lui; şi între cele două categorii de credincioşi există o diferenţă enorm de mare. În Apocalipsa 7:9-14, citim despre o mare mulţime de credincioşi – atât de mare încât nu se poate număra. Mărturia lor este că îşi datorează mântuirea Dumnezeului lor(versetul 10) şi că hainele lor sunt spălate şi albite în sângele lui Hristos (versetul 14 ); sau, cu alte cuvinte, că Dumnezeu i-a binecuvântat. Fără-ndoială că această mărturie este bună, dar este una foarte diferită de cea a grupului de credincioşi menţionaţi în Apocalipsa 14:1-5.

Acolo citim despre un grup al căror membrii pot fi număraţi. De fapt, ei numără doar un efectiv de 144.000, un număr foarte mic, dacă luăm în considerare faptul că au fost selecţionaţi din miliardele de oameni care au trăit vreodată pe pământ. Mărturia lor este că L-au urmat pe Hristos în mod desăvârşit, că în gura lor nu s-a găsit minciună, şi că nu s-au întinat cu „femei” (adică, cu femeia menţionată în Apocalipsa 17 – Babilon şi cu fiicele ei). Cu alte cuvinte, ei au fost plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Observaţi contrastul. Primul grup a primit binecuvântările lui Dumnezeu. Al doilea a primit aprobarea lui Dumnezeu. Primim ceea ce căutăm. Dacă ţintim la binecuvântările lui Dumnezeu, atunci tot ce vom obţine vor fi acele binecuvântări; şi dacă ne mulţumim numai cu binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu, atunci nu vom ajunge să fim promovaţi pentru a primi binecuvântările Lui duhovniceşti.

Majoritatea credincioşilor se mulţumesc să fie binecuvântaţi de Dumnezeu – şi dintre aceştia cei mai mulţi ţintesc numai la binecuvântările de ordin material. De aceea librăriile creştine abundă în cărţi despre cum să fii vindecat, cum să ajungi bogat prin faptul că dai zeciuială, etc. Accentul se pune pe bunăstarea fizică şi materială – pe sănătate şi prosperitate. Aceasta e simptomatica cea mai clară a unei vieţi centrate pe sine. Totuşi, citim în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus a murit pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi înşine, ci numai pentru El (2 Corinteni 5:15); sau, cu alte cuvinte, să nu facem pe placul nostru, ci numai pe placul Lui; sau, exprimat încă într-un alt mod, Isus a murit ca să ne elibereze de o viaţă centrată pe noi înşine şi ca să ne conducă într-o viaţă centrată pe Dumnezeu.

Una dintre situaţiile care ne pot pune în încurcătură în aceste zile este aceea a modului în care Dumnezeu binecuvântează o mulţime de lucrări creştine care sunt atât de profund compromise în caracterul lor. Oare aceasta să însemne că Dumnezeu nu este deranjat de compromisurile şi devierile de la Cuvântul Său? O astfel posibilitate este exclusă din start. Dumnezeu binecuvântează multe slujiri, chiar dacă nu le aprobă în totalitate.

Chiar şi când Moise a acţionat în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi a lovit stânca (când Dumnezeu îi spusese să vorbească stâncii) Dumnezeu a ”binecuvântat” acea slujire neascultătoare. De fapt, prin slujirea aceea, fuseseră binecuvântaţi două milioane de oameni. Însă, ulterior, Dumnezeu l-a tratat cu severitate pe slujitorul Său neascultător (Numeri 20:8-13). Motivul pentru care Dumnezeu a binecuvântat acea slujire a fost iubirea Sa faţă de acele două milioane de oameni nevoiaşi; binecuvântarea nu a însemnat nicidecum aprobarea lui Dumnezeu a faptei slujitorului Său. La fel se întâmplă şi în zilele noastre.

Multe slujiri sunt binecuvântate din cauză că Dumnezeu iubeşte oamenii aflaţi la strâmtorare, care au nevoie de mântuire, vindecare, etc. Însă, în mod cert, El nu aprobă multe dintre faptele care sunt făcute astăzi şi care poartă eticheta ”în Numele lui Isus”. El îi va pedepsi în mod sigur, la momentul potrivit, pe predicatorii care au făcut compromisuri.

Singura condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească o persoană pentru a obţine binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu este ca ea să fie ori bună, ori rea! Aceasta deoarece Isus a spus că Dumnezeu trimite razele Soarelui şi ploaia atât peste cei buni cât şi peste cei răi (Matei 5:45). De aceea, binecuvântarea materială nu este deloc un semn al faptului că Dumnezeu aprobă viaţa cuiva. În pustie, timp de patruzeci de ani, două milioane de israeliţi au trăit în neascultare de Dumnezeu; atât de mare a fost neascultarea lor încât Dumnezeu s-a mâniat pe ei (Evrei 3:17). Totuşi, în toţi acei ani, Dumnezeu le-a dat mâncare şi vindecare – şi încă în mod miraculos (Deuteronom 8:2). De aceea, nici chiar răspunsurile miraculoase la rugăciunile din domeniul binecuvântărilor fizice nu sunt o indicaţie a faptului că Dumnezeu este mulţumit de viaţa unei persoane.

În schimb, când Isus era în vârstă de treizeci de ani aprobarea lui Dumnezeu s-a aşezat asupra Lui, numai pentru un singur motiv: datorită faptului că Isus fusese credincios în învingerea ispitelor în toţi acei ani. El a trăit o viaţă centrată pe Tatăl Său, nu pe Sine însuşi. El nu a lucrat niciodată într-un mod în care „să-Şi placă Lui însuşi” (Romani 15:3). La botezul Lui, Tatăl a depus mărturia: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”, şi nu: „Acesta e Fiul meu preaiubit pe care L-am binecuvântat”. A doua mărturie nu ar fi avut nici o relevanţă. Prima mărturie, cea care a indicat aprobarea lui Dumnezeu, a fost aceea care a însemnat totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă a căuta aceeaşi mărturie, din partea Tatălui, pe care a avut-o Isus.

Ca urmaşi ai lui Adam, noi toţi suntem născuţi cu un caracter centrat pe noi înşine. Creştem mari, aşteptând ca totul să se învârtă în jurul nostru şi să ne slujească nouă. Când ne convertim, ne aşteptăm şi din partea lui Dumnezeu să ne slujească şi să ne binecuvânteze în diferite feluri. La început, venim la El pentru a fi binecuvântaţi cu iertarea Lui; apoi, mergem mai departe căutând binecuvântarea vindecării, răspunsuri la rugăciuni, prosperitate materială, serviciu, locuinţă, partener de căsătorie, etc. Însă, e posibil ca viaţa noastră să rămână în continuare centrată pe noi înşine chiar dacă, între timp, am devenit profund „religioşi” în ochii noştri şi în ochii altora. Dumnezeu este pentru noi doar încă Una dintre multiplele persoane care ne-au intrat pe „orbită” şi se învârt în jurul nostru; iar noi căutăm să stoarcem tot ce putem de la El. Fiul risipitor s-a întors pentru a primi mâncare de la tatăl său; dar, chiar şi aşa, tatăl l-a primit cu braţele deschise. Dumnezeu ne primeşte chiar când motivele noastre sunt din cale-afară de egoiste. El ne iubeşte atât de mult încât doreşte să ne primească chiar şi când motivul venirii noastre la El este, în mod evident, unul egoist. El ne primeşte, în nădejdea că ne vom maturiza rapid şi ne vom da seama că spiritualitatea adevărată înseamnă să fim părtaşi propriei Sale naturi, care preferă, mai degrabă, să dea decât să primească. Însă, cu marea majoritate a copiilor lui Dumnezeu, această dorinţă a Lui nu devine niciodată o realitate. Ei trăiesc şi mor centraţi pe sine, gândindu-se numai în termenii „Eu”, „Mie” şi „Al meu”, în sfera binecuvântărilor materiale şi fizice.

A fi matur înseamnă a avea mintea înnoită astfel încât ea să nu mai fie centrată pe ceea ce putemobţine noi de la Dumnezeu, ci, mai degrabă, pe ceea ce ar putea primi El de la noi, ştiind că pentru realizarea acestui scop măreţ avem la dispoziţie, aici pe Pământ, doar o singură viaţă. Această înnoire a minţii noastre este cea care aduce transformare (Romani 12:2); şi tocmai această transformare i-a făcut vrednici pe cei 144.000 (din Apocalipsa 14) să stea împreună cu Mielul, pe Muntele Sionului.

Adevărata spiritualitatenu înseamnă numai obţinerea biruinţei asupra mâniei, a irascibilităţii, a gândurilor murdare de natură sexuală, a iubirii de bani, etc. Ea înseamnă că am încetat să mai trăim pentru noi înşine. Înseamnă că ne-am oprit din „umblarea după propriile noastre foloase”, şi anume, din umblarea după propriul nostru câştig, confort, convenienţă, voinţă, drepturi, onoare şi chiar din umblarea după propria noastră ”spiritualitate”.

Când ucenicii i-au cerut lui Isus să-i înveţe cum să se roage, El i-a învăţat o rugăciune în care nu apar, nici măcar odată, cuvinte ca „Eu”, „Mie” sau „Al meu” (Luca 11:1-4). În acea rugăciune, El ne-a învăţat ca în primul rând să fim interesaţi de sfinţirea Numelui, venirea Împărăţiei şi înfăptuirea voii Tatălui, iar apoi, să fim interesaţi de bunăstarea (atât materială şi cât şi duhovnicească) a întregii frăţietăţi (de aceea apar cuvintele „noi”, „nouă” şi „ne” [pe noi]; şi nu apare deloc „eu”, „mie” sau „pe mine”). Este uşor să învăţăm rugăciunea aceasta pe dinafară (aici fiind valabile ambele sensuri ale expresiei „pe dinafară”) şi să o repetăm ca un papagal. Însă, pentru a învăţa această lecţie în inima noastră este nevoie să ne lepădăm de tot ce avem, la modul real, şi să-L punem pe Dumnezeu în centrul inimii noastre. Dacă ne judecăm pe noi înşine cu sinceritate atunci legea pe care o vom găsi cel mai des în mădularele noastre (Romani 7:22) va fi legea egoismului care, de-a lungul întregii vieţi, urmăreşte propriul nostru interes şi umblă după propriile noastre drepturi.

Isus ne-a învăţat să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu – adică să detronăm „Eul” şi să-L punem pe Dumnezeu, şi interesele Lui, în centrul vieţii noastre. Isus a renunţat la confortul Cerului pentru a înfăptui voia Tatălui Său pe Pământ. Pavel a renunţat la confortul unei vieţi trăite ca om de afaceri creştin în luxul oraşului Tars pentru a fi un apostol care a înfruntat multe dificultăţi pentru Domnul. Fiecare dintre apostoli a trăit această viaţă de jertfire, centrată pe Dumnezeu. Spre deosebire de mulţi dintre „predicatorii călători” ai zilelor noastre, apostolii au dat tot ce au avut pentru promovarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ.

O sfinţenie care ne permite să continuăm să umblăm după propriul nostru confort şi să ne promovăm, în continuare, propriile interese este o sfinţenie falsă – chiar dacă am biruit mânia şi gândurile murdare. Iată adevărul pe care nu l-au putut pricepe mulţi; şi, din această cauză, Satan a reuşit să îi înşele. Mulţi creştini călătoresc sau migrează în alte ţări căutând avantaje, confort şi avere. Ei pot avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lor, dar nu de aprobarea Lui – pentru că nimeni nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (bogăţie, plăcere, confort, etc.). Dacă credem că binecuvântarea lui Dumnezeu, peste viaţa noastră şi peste cea a copiilor noştri, este o indicaţie a faptului că El este mulţumit de noi atunci Satan ne-a înşelat cu-adevărat. Binecuvântarea lui Dumnezeu şi aprobarea Lui sunt două lucruri complet diferite. Mărturia pe care trebuie să o avem la sfârşitul vieţii noastre pământeşti este cea pe care a avut-o Enoh înainte de a fi luat de pe Pământ: „plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Doar trei cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică, despre viaţa lui pământească, decât aceasta. Această mărturie au avut-o Isus şi Pavel. Simpla mărturie că „a fost binecuvântat de Dumnezeu” nu are nici o valoare, pentru că există milioane de necredincioşi care pot avea, de asemenea, această mărturie.

Dumnezeu îi caută pe aceia care vor urmări aprobarea, şi nu doar binecuvântarea Lui.

Capitolul 15

Un alt „Isus’’ şi lucrarea lui

Imaginează-ţi că ai fost în Palestina cu aproximativ 1980 de ani în urmă şi că ai auzit de lucrarea Unuia, numit „Isus din Nazaret”, care vindecă bolnavii. Neavând încă niciodată ocazia să Îl poţi vedea personal, eşti încântat când, în Ierusalim, vezi o mare mulţime care participă la o întrunire de vindecare unde vorbitorul principal este cineva numit ”Isus”.

Pe măsură ce te apropii, îi vezi acolo sus, pe podium, împreună cu ”Isus” (vorbitorul) pe Pilat şi pe Irod, iar lângă ei sunt aşezaţi Ana şi Caiafa. Atunci ”Isus” se ridică şi începe să vorbească mulţimii, spunându-le cât de onoraţi pot să se simtă ei cu toţii, în ziua aceea, dat fiind faptul că cei doi conducători laici supremi ai Palestinei, „preacinstiţii Irod Arhelau şi Pilat din Pont au luat din timpul lor preţios şi au venit pentru a onora întrunirea cu prezenţa lor”; şi nu numai atât, dar „doi mari oameni ai lui Dumnezeu, înalt-preasfinţiile lor Ana şi Caiafa sunt, de asemenea, prezenţi pentru a binecuvânta reuniunea”.

După aceste cuvinte de introducere, ”Isus” îi invită pe Irod şi pe Pilat să rostească câteva cuvinte de deschidere a întrunirii. Atât Irod cât şi Pilat îl laudă pe ”Isus” arătând cât de mult bine face comunităţii, prin slujirea lui, şi că merită sprijinul tuturor oamenilor. Apoi, „înalt-preasfinţiile lor Ana şi Caiafa” sunt invitaţi de ”Isus” pentru a spune câteva cuvinte şi pentru a ”deschide cu rugăciune”. Cei doi îl laudă, şi ei, într-un mod deosebit pe ”Isus” şi solicită tuturor membrilor confesiunilor lor să sprijine din toată inima slujirea acestuia.

Apoi ”Isus” îl invită pe Iuda Iscarioteanul să spună câteva cuvinte despre nevoile financiare ale lucrării. Iuda vorbeşte despre zecile de mii de dinari de care echipa de slujire are nevoie pentru finalizarea unor proiecte. El anunţă că la organizatori se găsesc anumite „formulare” care vor fi completate de aceia care contribuie cu mai mult de 1.000 de dinari, iar pentru aceştia ”Isus” a promis că se va ruga cu o rugăciune specială (nu contează dacă sponsorii sunt credincioşi sau necredincioşi – toţi cei bogaţi sunt bineveniţi şi cu cât sunt mai bogaţi cu atât mai bine!). Apoi Irod ia cuvântul şi îi informează pe oameni că tot ce vor da pentru această slujire se va deduce din impozitul datorat statului. Urmează colecta. Apoi ”Isus” are un scurt mesaj, demonstrează câteva dintre puterile lui miraculoase, care îi umple de uimire pe oamenii simpli, şi îi vindecă pe câţiva bolnavi. Apoi, înainte ca cineva să-l poată aborda personal, ”Isus” părăseşte reuniunea împreună cu Irod, Pilat, Ana, Caiafa şi Iuda (şi pungile cu bani) îndreptându-se cu carul de triumf al regelui înspre palatul arhiepiscopal din centrul Ierusalimului pentru a se ospăta împreună cu ei.

Oarecum, după ce ai asistat la toate acestea, cu toate că eşti proaspăt întors la Dumnezeu având foarte puţin discernământ şi foarte puţină experienţă, simţi, totuşi, că ceva nu e în regulă. Nimic din ceea ce ai văzut nu pare să se potrivească cu ceea ce ai auzit despre Isus de la unii dintre apostolii Lui ca Matei, Petru sau Ioan.

De îndată Satan îţi şopteşte „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Dar tu îi răspunzi „să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1).

În cele din urmă, ajungi la următoarea concluzie: „acesta nu e Acel Isus despre care am auzit. Cu siguranţă este vorba de „un alt Isus” (2 Corinteni 11:4). Ai dreptate. Era un alt ”Isus”.

Cum ai ajuns la această concluzie? Pentru că Ungerea care este în tine ţi-a spus următoarele adevăruri (1 Ioan 2:19, 20, 27 ):

1. Adevăratul Isus nu ar căuta sponsorizări de la conducătorii laici sau vreo recomandare de la conducătorii religioşi pentru lucrarea lui. Nici nu i-ar linguşi pe niciunul dintre ei. Când un fruntaş al Iudeilor a venit odată la Isus, El i-a spus că trebuie să se nască din nou(Ioan 3:1-10). Isus l-a numit pe regele Irod „o vulpe”(Luca 13:31, 32), şi, când a stat înaintea lui, a refuzat să vorbească cu el (Luca 23:8, 9).

1. Adevăratul Isus nu ar cere niciodată bani de la cineva – nici măcar pentru lucrarea Lui. El Şi-a făcut cunoscute nevoile doar Tatălui Său. Tatăl, apoi, îi inspiră pe oameni sau chiar pe un peşte (o singură dată) să se îngrijească de nevoile lui Isus(Luca 8:1-3; Matei 17:27).

Adevăratul Isus nu şi-ar „vinde” rugăciunea pentru nici un preţ. Simon magicianul din Samaria i-a oferit odată bani lui Petru în schimbul rugăciunilor sale, dar Petru l-a mustrat pentru viclenia modului său de gândire conform căruia un dar divin ar putea fi cumpărat cu bani(Faptele Apostolilor 8:18-23). Simon s-a pocăit de-ndată. Dar mulţi, de-a lungul secolelor, au rămas nepocăiţi. Papii din biserica Romano Catolică (preoţi care pretind că sunt urmaşi ai acelui Petru care-l mustrase pe Simon magicianul) şi-au vândut întotdeauna rugăciunile. Martin Luther s-a ridicat împotriva acestor nelegiuiri, aşa cum a făcut Petru în vremea sa. Însă, unii dintre urmaşii lui Luther (protestanţii din zilele noastre) au început să-şi vândă „rugăciunile” şi „prorociile”; iar mulţi, asemenea lui Simon, sunt gata să plătească pentru ele.

Isus ne-a avertizat, în mod specific, că în zilele din urmă, înşelăciunea va fi atât de subtilă încât şi cei aleşi vor fi aproape de amăgire – în mod deosebit prin semne şi minuni (Matei 24:24). Dacă este vreo slujire pe care trebuie să o cercetăm cu mare atenţie în zilele noastre, aceea e slujirea prin „semne şi minuni”. Isus ne-a spus să nu-i credem pe cei care vor spune că El a venit în camera lor şi le-a vorbit (Matei 24:26). Trupul înviat al lui Isus nu a părăsit pentru nici o clipă dreapta Tatălui în toţi aceşti (peste 1.900) ani de la înălţarea Lui. Ultimii despre care menţionează Scripturile că L-au văzut pe Isus, şi anume, la dreapta Tatălui, au fost Ştefan şi Pavel (Faptele Apostolilor 7:53; 9:3). Nici măcar Ioan nu a văzut trupul fizic al lui Isus, pe insula Patmos, ci doar simboluri care Îl reprezentau pe Isus (Apocalipsa 1:13-16). Când Isus va părăsi Cerul, acel eveniment va fi a doua Lui venire pe Pământ.

Aşadar, acum, în aceste vremuri din urmă, când ţi se va spune „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu-i crezi.

Trăind între atâţia credincioşi naivi, noi trebuie să avem discernământ. În aceste zile din urmă, Cuvântul lui Dumnezeu luminează Calea cu o lumină clară pentru toţi cei care o doresc. Dacă urmăm această lumină, nu vom fi niciodată înşelaţi.

Capitolul 16

Semnele culticului

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri… şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu ” (Coloseni 2:18, 19).

„Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! Şi care totuşi zice: ‘Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt!’ (…) Asemenea lucruri sunt un fum în nările Mele, un foc, care arde necontenit” (Isaia 65:2, 5).

„Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi” (Faptele Apostolilor 20:30, 31).

Culticul înseamnă să fi devotat, pe lângă Domnul Isus Hristos, şi unei persoane sau unei doctrine. Înseamnă să clădim corturi şi pentru „Ilie” şi pentru „Moise”, pe lângă cel clădit pentru Domnul. Aceasta aduce întotdeauna un nor care ascunde prezenţa lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca vieţile noastre să fie centrate doar pe Isus (Matei 17:18).

În zilele de pe urmă se va înregistra o creştere a numărul de confesiuni (culte) creştine. Mulţi vor cădea pradă acestor culte, pentru că ei vor adora pe mesagerul Domnului în loc să aibă o relaţie personală cu Isus, Capul.

Ca să fim salvaţi de la acest pericol, este bine să cunoaştem unele semne ale culticului, pentru a putea avea întotdeauna garda ridicată.

Există o diferenţă între a face parte dintr-o confesiune şi a fi cultic.

Este posibil să te afli într-o biserică ale cărei doctrine sunt bazate pe Scripturi, cu lideri după voia lui Dumnezeu, şi totuşi să fi cultic în atitudinea ta faţă de lideri, faţă de grupul tău sau faţă de credincioşii din alte biserici. Culticul este văzut nu numai în doctrine greşite, ci şi în atitudini greşite.

Cei care au o doctrină sănătoasă şi duc o viaţă corectă, deseori nu pot vedea culticul care poate fi prezent în atitudinile lor.

1. Hristos plus un alt om

Primul semn al culticului este că acesta are un lider (de obicei fondatorul grupului) care este foarte respectat, şi viaţa lui este considerată perfectă, iar învăţăturile sale egale cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt i-a lăudat pe evreii de la Berea ca având „o inimă aleasă”, datorită faptului că „cercetau Scripturile în fiecare zi” ca să verifice dacă învăţăturile lui Pavel erau, sau nu, conforme Scripturilor. Pavel a fost un mare apostol. Însă, chiar şi învăţăturile lui trebuiau verificate cu Scriptura, ca să se vadă dacă erau în concordanţă cu Ele sau nu (Faptele Apostolilor 17:11).

Biblia spune că chiar şi atunci când proorocii vorbesc în adunări, „ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14:29). Ce trebuie să judece ceilalţi? Doar ceea ce au judecat şi creştinii din Berea – dacă cuvintele proorocilor sunt, sau nu, conforme Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este cel mai puternic scut împotriva culticului.

Credincioşii cultici îşi respectă liderul atât de mult încât ei acceptă tot ceea ce îi învaţă acesta, fără să verifice dacă ceea ce li se predă este fundamentat din punct de vedere al Sfintelor Scripturi. Ei nu au o inimă aleasă ca şi creştinii din Berea.

Într-un grup cultic, după moartea fondatorului un succesor preia conducerea şi el este recunoscut ca liderul grupului. În consecinţă, se aşteaptă din partea fiecărui membru al grupului să îl recunoască pe noul lider drept cel mai măreţ om al lui Dumnezeu. Rezultatul unei asemenea atitudini este subordonarea fără întrebări la autoritatea şi învăţătura unui astfel de lider. Autoritatea lui peste toţi membrii grupului este la fel de absolută precum cea a Papei iar cuvântul său este legea.

În multe grupuri cultice, dacă liderul are un fiu el este învăţat, din aproape în aproape, să preia câteva dintre responsabilităţile de conducere ale grupului. Apoi, toţi membrii încep, în mod treptat, să îl respecte pe fiu aşa cum l-au respectat pe tată.

2. Biblia plus încă o carte

Al doilea semn al culticului este că are încă o carte pe lângă Biblie (de obicei scrisă de liderul grupului) care este considerată la fel de infailibilă precum însăşi Biblia.

Multe grupuri cultice neagă faptul că dau o asemenea onoare scrierilor fondatorului; dar atitudinile lor faţă de acea carte indică faptul că o consideră egală cu Scriptura. Acţiunile lor vorbesc mai tare decât cuvintele lor.

În primele etape de formare ale unui grup cultic, se poate să fi existat sinceritate şi devotament faţă de Domnul. În unele cazuri, însuşi fondatorul se poate să fi fost un om după voia lui Dumnezeu. Însă, mai târziu, la un moment dat, membrii grupului întemeiază o întreagă doctrină pe baza învăţăturilor liderului, care primeşte aceeaşi autoritate ca şi Biblia.

Părerile personale ale fondatorului devin Cuvântul lui Dumnezeu pentru membrii grupului. Acolo unde fondatorul este un om cu adevărat după voia lui Dumnezeu, el nu va permite acest lucru în timpul vieţii sale. Dacă, totuşi, fondatorul nu este un om al lui Dumnezeu el va proclama autoritate divină pentru învăţăturile sale, încă în timpul vieţii lui.

Membrii unui asemenea grup vor citi, vor re-citi şi iarăşi vor citi cartea scrisă de fondator. Mulţi vor purta cu ei acea carte peste tot unde călătoresc şi vor cita din ea chiar şi în întâlnirile lor, cu aceeaşi autoritate cu care citează Scripturile biblice. Dacă acea carte comentează vreun verset, sau explică o doctrină într-un anume fel, aceea va fi singura explicaţie pe care membrii o vor folosi pentru acel verset sau doctrină.

Citirea continuă a acestor cărţi duce la spălarea creierului, astfel că membrul grupului începe să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu doar în felul în care este interpretat Cuvântul în acea carte. Astfel că, datorită limitării gândirii sale, un asemenea membru devine incapabil să primească lumina proaspătă de la Duhul Sfânt în legătură cu anumite versete din Scriptură – pentru că de fiecare dată când citeşte acele versete mintea lui are o anumită preconcepţie despre mesajul lor. Astfel, mintea lui este din ce în ce mai programată, până când devine complet închisă faţă de descoperirea Duhului Sfânt.

Aici vedem o mare asemănare cu modul în care preoţii Romano Catolici îşi învaţă membrii, că Biblia trebuie interpretată numai în felul în care a fost interpretată de teologii Romano Catolici.

Orice întrebări cu privire la doctrina grupului sau la învăţăturile liderilor sunt complet descurajate.

3. Exclusivitate în părtăşie

Un al treilea semn al culticului este exclusivitatea în părtăşie.

Credincioşii cu o gândire cultică sunt de părere că părtăşia cu alţi credincioşi născuţi din nou din afara grupului lor are o foarte mică valoare spirituală. Un grup cultic va descuraja membrii săi de la orice contact cu alţi credincioşi, în afară de încercările de a atrage noi membri înspre grup. Un astfel de grup se consideră Singura Biserică Adevărată şi crede că toţi cei care aparţin Miresei lui Hristos vor fi, în cele din urmă, îndreptaţi către ei. Îngâmfarea lor este de necrezut!

Asemenea exclusivitate în părtăşie îi transformă pe mulţi credincioşi cultici în snobi şi farisei legalişti. ”Înţelegerea superioară” pe care ei pretind că o au cu privire la Biblie, creează în ei o atitudine de „Noi” şi „Ei”, faţă de ceilalţi credincioşi, care le umple inimile de îngâmfare. Majoritatea unor astfel de credincioşi cultici nu văd fariseismul din viaţa lor, şi se consideră slujitori smeriţi şi devotaţi lui Isus! Iată ce putere de înşelare are mintea umană! Cei din afara grupului, însă, văd adevărata lor stare.

Sfinţenia adevărată este produsul harului lui Dumnezeu (Romani 6:14). Dumnezeu dă har numai celor smeriţi (1 Petru 5:5). Aşadar prima caracteristică a sfinţeniei adevărate trebuie să fie smerenia. Acolo unde lipseşte smerenia, „sfinţenia” pe care par să o aibă majoritatea culticilor este o neprihănire a legii (produsă prin efort omenesc). Din acest motiv, mulţi cultici tind să se laude cu ”vieţile lor sfinte” sau ”căminele lor sfinte”. Dacă sfinţenia lor ar fi fost produsul harului lui Dumnezeu, ei nu s-ar mândri cu aceste lucruri.

Credincioşii cultici citesc de obicei numai cărţile scrise de liderii grupului lor. Revistele lor vor avea articole scrise numai de membrii grupului. Majoritatea grupurilor cultice îşi vor avertiza membrii să nu citească nimic scris de alţi credincioşi – pentru că, susţin ei, nu au mai existat oameni cu teamă de Dumnezeu după zilele apostolilor, în afară de liderii grupului! Culticul are o mare putere de amăgire.

Credincioşii cultici cântă doar cântările scrise de membrii grupului. Cărţile lor de cântări conţin doar asemenea cântări. Orice alte cântări sau imnuri de laudă sunt considerate periculoase!

Grupurile cultice îşi ţin membrii în interiorul unui înveliş asemănător cu gogoaşa viermelui de mătase, făcându-i astfel ignoranţi faţă de lucrările lui Dumnezeu prin alţi oameni, de-a lungul istoriei, sau chiar prin oameni din zilele lor. Când trăieşti în izolare faţă de alţi credincioşi temători de Dumnezeu, este foarte uşor să pierzi contactul cu realitatea şi să trăieşti într-o lume de auto-amăgire şi vanitate.

Dacă excludem din cercul nostru de părtăşie chiar şi un singur copil al lui Dumnezeu, pe care Tatăl nostru Ceresc l-a acceptat, oricare ar fi motivul, noi vom fi cei care pierdem – căci Dumnezeu a rânduit ca „să putem pricepe împreună cusfinţii (…) dragostea lui Hristos” şi să ajungem plini de „toată plinătatea lui Dumnezeu”(Efeseni 3:18, 19). TOŢI

Totuşi, acest fapt nu încurajează mişcarea ecumenică sau compromisul. Va fi imposibil să lucrăm împreună cu credincioşi care fac parte din sisteme babiloniene. Trebuie să stăm la distanţă şi să încurajăm şi pe alţi credincioşi să se îndepărteze de asemenea grupuri (Apocalipsa 18:4). Dar inimile noastre trebuie să fie deschise faţă de părtăşia cu oricare dintre slujitorii temători de Dumnezeu ai lui Isus. Dacă Isus Hristos a primit pe cineva, ce drept avem noi să-l respingem, chiar dacă cel pe care l-a primit Isus nu este întru totul de acord cu noi? (Luca 9:49, 50).

Exemplul lui Pavel şi Barnaba ne arată faptul că părtăşia împreună, ca indivizi, este posibilă, chiar dacă indivizii nu lucrează în aceeaşi echipă (Faptele Apostolilor 15:36-41). Ei au fost în dezacord puternic într-o singură privinţă şi au găsit cu cale să nu mai lucreze împreună; dar ei nu au rupt părtăşia unul cu celălalt, nici nu s-au urât unul pe altul şi nici nu şi-au adresat vorbe urâte unul altuia. Dacă ar fi făcut oricare dintre aceste lucruri, ei ar fi devenit cultici; dar ei s-au iubit unul pe celălalt şi au lucrat separat, fără îndoială, continuând să se roage unul pentru celălalt. Culticii găsesc imposibilă o asemenea situaţie. Ei pot avea părtăşie doar cu cei care le sunt servili.

4. Nici o răspundere în privinţa evanghelizării

Un al patrulea semn al culticului este că nu există vreo povară pentru a sluji, cu propovăduirea Evangheliei, înspre cei păcătoşi.

Deşi există grupuri cultice care sunt implicate în evanghelizare limitată a păgânilor, în general, majoritatea credincioşilor cultici lucrează doar între alţi creştini. Ei nu au nici o dorinţă de a predica Evanghelia „la orice făptură”, după cum a poruncit Isus (Marcu 6:15). Ei se ocupă, însă, numai cu atragerea altor credincioşi în grupul lor.

Fiindcă majoritatea grupurilor cultice sunt foarte unite, mulţi oameni găsesc siguranţă în mijlocul lor. Membrii unui grup cultic ţin unii la alţii, se ajută unii pe alţii în multe feluri. Creştinii fără siguranţă, dezamăgiţi de creştinismul lipsit de iubire, de care au avut parte, care caută siguranţa şi acceptarea nu în Dumnezeu, ci într-o comunitatea de credincioşi, sunt adesea atraşi de aceste grupuri, în care găsesc dragoste şi părtăşie. Însă, ei nu au habar de pericolele cu care se vor confrunta în viaţa lor creştină, prin faptul că sunt foarte exclusivişti.

Credincioşii cultici vor da atenţie şi afecţiune oricărui nou-venit, ca să-l convingă să devină membru al grupului. Ei ştiu că odată intrat, noul recrut va accepta în mod treptat toate învăţăturile lor, inclusiv „autoritatea divină” a liderului lor.

După câţiva ani petrecuţi într-un asemenea grup, majoritatea credincioşilor nu vor mai putea părăsi grupul, de frica singurătăţii şi izolării. Această frică, împreună cu gândul că „se depărtează de la Biserica Adevărată” îi ţin captivi, pentru tot restul vieţii, pe credincioşii cultici.

Credincioşii cultici tind să nu facă sacrificiile pe care mulţi misionari temători de Dumnezeu le-au făcut de-a lungul secolelor, ca să trăiască ani întregi în condiţii primitive în mijlocul păgânilor pentru a încerca să-i aducă la Hristos. Culticii sunt, de obicei, indiferenţi la asemenea muncă misionară – ceea ce e, omeneşte, normal, fiindcă asemenea lucrare misionară este greu de realizat!

Predicatorii cultici, care decid să meargă în ţări păgâne, merg doar ca predicatori musafiri. Ei preferă calea uşoară, de a numi reprezentanţi din adunarea locală drept lideri, ca aceştia să poată planifica întâlniri în perioada vizitelor anuale în acea ţară. În schimb, liderii bisericilor sunt răsplătiţi cu daruri, sau chiar mituiţi cu o călătorie la sediul grupului.

Ucenicii lui Hristos nu au oferit niciodată asemenea răsplăţi, fiindcă ei erau săraci. Astfel că lucrarea lor pentru Dumnezeu, în ţările păgâne, a fost una autentică.

5. Marginalizarea învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă

Al cincilea semn al culticului este că marginalizează învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, şi învaţă că faptele sunt un mod de a obţine iertarea.

Scriptura vorbeşte într-adevăr despre fapte, ca o dovadă a credinţei (Iacov 2:24). Însă, Scriptura învaţă de asemenea că„celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4:5).

Aici, pericolul nu este doar de lipsa echilibrului, ci mai cu seamă iminenţa ereziei; căci atunci când un adevăr biblic este dus la extremă, astfel încât exclude alte adevăruri biblice, el devine erezie. Mai mult, dacă credem într-o anumită doctrină, dar nu o predicăm în biserică, este ca şi cum nu am crede deloc în ea. Adevărul nespus, asemenea unui muşchi nefolosit, îşi pierde în mod treptat funcţia, şi în cele din urmă este pierdut.

Adevărul nu se găseşte într-o extremă sau în alta; nici în mijloc. El se găseşte în amândouă extremele, aduse împreună.

Trebuie să fim atenţi ca învăţăturile noastre să nu fie o reacţie la extremele în care se găsesc alţii. Mulţi predicatori folosesc învăţătura îndreptăţirii prin credinţă ca pe un permis pentru păcat. Însă, acest fapt nu trebuie să ne facă pe noi să renunţăm la predicarea acestui adevăr şi să trecem în cealaltă extremă, la îndreptăţirea prin fapte.

Credincioşii cultici, în general, predică numai iertarea prin fapte. Religiile ne-creştine fac acelaşi lucru. Dacă un credincios cultic vorbeşte despre Romani 4, o face în aşa fel încât să convingă pe alţii că acest capitol ne învaţă iertarea prin fapte! Credincioşii cultici încearcă să minimalizeze importanţa adevărului că Isus a fost făcut de Dumnezeu neprihănirea noastră (1 Corinteni 1:30), şi se concentrează pe „porunca legii să fie împlinită în voi” (Romani 8:4), fără să-şi dea seama că primul adevăr este fundaţia celui de-al doilea.

De asemenea, credincioşii cultici minimalizează valoarea sângelui lui Hristos, şi vorbesc despre el doar într-o modalitate mistică, super-spirituală.

Cântările dintr-o anumită biserică sunt, adeseori, o reprezentare bună a principiilor acelei biserici. În cărţile de cântări ale grupurilor cultice sunt foarte puţine cântări care vorbesc despre iertarea păcatelor, neprihănirea prin credinţă sau spălarea de păcat prin sângele lui Isus.

Sângele vărsat pe Calvar, despre care Isus şi ucenicii Lui au vorbit adesea (Luca 22:20; Efeseni 2:13) şi despre care vom cânta o veşnicie întreagă, în Cer (Apocalipsa 5:9), primeşte o atenţie deosebit de limitată în cântările grupurilor cultice.

Deşi este adevărat că mulţi credincioşi duc o viaţă bună în aparenţa exterioară, totuşi, mulţi dintre ei sunt apăsaţi lăuntric de povara învăţăturilor primite de la liderii lor. Majoritatea sunt nesiguri de faptul că Dumnezeu este mulţumit de ei; rezultatul este o viaţă de permanentă vinovăţie, şi una plină de condamnarea lui Satan, Acuzatorul Fraţilor. Aceşti oameni, însă, sunt foarte reticenţi în recunoaşterea acestor probleme, de frică să nu fie văzuţi ca necredincioşi.

Prin semănarea continuă a seminţei acestor sentimente, de vinovăţie, liderii acestor grupuri deţin controlul asupra membrilor. Astfel că multe predici din aceste grupuri au scopul de a-i face pe oameni să se simtă vinovaţi. De obicei se vorbeşte despre vină, la modul general, fără să fie identificat un anume păcat sau vreo atitudine păcătoasă.

Deşi există mulţi credincioşi puternici în asemenea grupuri, care nu se lasă copleşiţi de astfel de sentimente, cei mai slabi sunt adeseori înrobiţi de Satan. Această stare e fapt provine din omiterea predicării îndreptăţirii prin credinţă.

6. Tendinţa de a tăinui crezul cultului

Al şaselea semn al culticului este secretul care înconjoară convingerile lor.

Credincioşii cultici sunt, de obicei, evazivi în răspunsurile lor când sunt confruntaţi de alţi credincioşi, din afara grupului lor, cu privire la convingerile lor care nu au nici un temei în Scriptură. Atunci când nu pot dovedi că doctrinele lor nu îşi au rădăcina în Scriptură, răspunsul lor este aproape totdeauna următorul: „ai nevoie de descoperire de la Duhul Sfânt!”. Astfel, ei pretind că primesc o revelaţie specială de la Dumnezeu care nu se poate găsi în Scriptură.

Credincioşii cultici se bucură să vorbească despre „misterele” care le-au fost descoperite de Duhul Sfânt şi care sunt date doar celor care cred din toată inima – adică numai acelora care devin membri în grupul lor!

Ei nu cred că există credincioşi adevăraţi în afara grupului lor. Astfel, credincioşii curioşi sunt atraşi de acest „grup elitist”, care are ”lumina adevărului”. Există o mare poftă în firea pământească de a-ţi închipui că eşti un preferat al lui Dumnezeu – mai presus de ceilalţi credincioşi – căruia Dumnezeu îi descoperă mistere ascunse, la care ceilalţi credincioşi nu au acces.

Culticul înflăcărează această poftă care se afla în fiecare dintre noi.

Dar care este adevărul?

Adevărul este că toate misterele lui Dumnezeu sunt descoperite în Scripturi. Efeseni 4:6 spune clar că misterul lui Hristos a fost necunoscut doar în Vechiul Testament – nu şi în vremurile noastre. Coloseni 1:26, 27 spune că Dumnezeu Şi-a manifestat tainele faţă de toţi sfinţii. Nu mai este nimic ascuns – pentru că Noul Testament a adus lumină asupra tuturor tainelor. Credincioşii cultici pretind, însă, că există multe mistere ascunse. Cele două mari taine menţionate în Noul Testament vorbesc despre evlavie şi despre Biserică (1 Timotei 3:16; Efeseni 5:32).

Ambele mistere sunt scrise şi învăţate în Scripturi. Dacă cineva nu le-a văzut, înseamnă că nu citeşte Biblia îndeajuns, sau este prea mândru ca să-şi schimbe punctul de vedere. Însă, în mod sigur nu există vreun secret pe care Dumnezeu l-a descoperit în mod ascuns cuiva, care să nu fie descoperit pe paginile Scripturii. Să fim cu băgare de seamă la „misterele” despre care vorbesc culticii.

7. Un grad avansat de uniformitate

Al şaptelea semn al culticului este cererea de uniformitate de la toţi membrii.

Credincioşii cultici sunt de părere că unitatea poate exista doar acolo unde este uniformitate. Ei adesea interpretează greşit 1 Corinteni 1:10 – „să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire” – ca să-şi susţină punctul de vedere. Chiar şi o variaţie minoră de la norma stabilită de ei este inacceptabilă. Ei nu înţeleg că acest verset se referă la un acord în duh, nu un acord în fiecare detaliu.

Credincioşii cultici nu sunt capabili să „primească bine pe cel slab în credinţă” (Romani 14:1) – adică un frate cu un punct de vedere diferit de al lor. Ei îi primesc bine doar pe cei care sunt de acord 100% cu ei. În grupurile cultice nu este loc pentru predicarea capitolului 14 din Romani, pentru că diversitatea nu este binevenită în mijlocul lor. Toate elementele unui grup cultic – inclusiv programul fiecărei întâlniri – trebuie să fie exact la fel cu modelul stabilit de lideri.

Există o presiune la nivelul subconştientului exercitată constant asupra membrilor să se conformeze în toate aspectele după modelul stabilit şi practicat de lideri. Toţi credincioşii care acceptă să fie formaţi după un asemenea model ca nişte oameni fără minte, sau roboţi, fără să pună întrebări, sunt consideraţi smeriţi şi fac „parte dintre cei aleşi”. Toţi ceilalţi sunt consideraţi „mândri” şi „neluminaţi”!

Supunerea membrilor este obţinută prin intermediul avertizărilor împotriva rebeliunii faţă de lideri. Sunt folosite „povestiri groaznice” despre aceia care au îndrăznit să se împotrivească liderilor grupului. Astfel, credincioşii naivi sunt presaţi să se conformeze. În mod treptat, ei îşi pierd capacitatea de a discerne şi devin înrobiţi în grup.

Isus a venit să aducă libertate. Culticul aduce robie. Mulţi credincioşi au nevoie să fie eliberaţi din închisorile în care au fost puşi de predicatorii cultici.

Evreii din zilele lui Isus erau nu numai robi ai păcatului, dar şi ai tradiţiilor şi părerilor liderilor religioşi ai vremii. Isus a trebuit să-i elibereze de amândouă aceste robii. Mulţi dintre cei care L-au primit pe Hristos au fost eliberaţi de păcat, dar aveau în continuare frică de liderii religioşi, aşa că ei nu au avut puterea să se rupă de „datinile bătrânilor”, chiar dacă au văzut că ele nu erau Scripturale, ca să nu fie excomunicaţi din grupul lor (Ioan 12:42, 43).

Putem observa cât de puternică este robia faţă de părerile liderilor religioşi, prin faptul că chiar şi după douăzeci de ani de slujire, în plinătatea Duhului Sfânt, Petru s-a temut să se îndepărteze în mod public de anumite tradiţii evreieşti, ca nu cumva să îi supere pe anumiţi lideri creştini evrei. Pavel, care era doar un ucenic în formare, la acea vreme, a avut curajul să-l confrunte pe Petru în mod public şi să scoată la iveală problema acestuia de a urma „tradiţiile bătrâneşti”. Nici măcar Barnaba nu a avut curajul să facă acest lucru (Galateni 2:11-21).

Dumnezeu nu doreşte ca cineva să se conformeze unui model exterior, sub presiune, fără să aibă convingere personală. Singura ascultare cerută de Dumnezeu este cea care este dată de bunăvoie şi cu bucurie – „pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7). El urăşte tot ce este dat din obligaţie. Dumnezeu nu se amestecă niciodată în libera alegere a vreunuia dintre noi. El ne dă întotdeauna libertatea să alegem – să-L ascultăm sau să nu-L ascultăm – aceeaşi libertate pe care le-a dat-o lui Adam şi Eva, în Eden. Dumnezeu ştie că doar într-o atmosferă de libertate desăvârşită se poate naşte şi creşte sfinţenia adevărată.

Sfinţenia adevărată este sfinţenia desăvârşită în frică de Dumnezeu, nu în frică de oameni (2 Corinteni 7:1). Ascultarea dorită de Dumnezeu este una care se naşte din dragoste şi mulţumire faţă de El, nu din teama judecăţii sau speranţa răsplătirii.

Orice ascultare care se naşte din presiunea de a fi conformat unui model, sau din dorinţa de a fi acceptat într-un grup, este o faptă moartă. Nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ea are valoare numai în ochii celorlalţi membrii ai grupului.

În această privinţă Dumnezeu ne va încerca pe fiecare dintre noi ca să vadă dacă dorim aprobarea Lui, sau aprobarea semenilor.

Rămânerea în libertate

„Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1).

Cea mai mare luptă din viaţa creştină nu este lupta împotriva mâniei sau gândirii murdare. Este lupta împotriva dorinţei de a obţine aprobarea oamenilor. Dacă vrem să trăim liberi, trebuie să punem preţ doar pe voia lui Dumnezeu.

Poţi avea parte de o viaţă bună, chiar dacă ai o atitudine cultică; dar cu o asemenea atitudine nu vei putea niciodată să împlineşti întreg planul pe care îl are Dumnezeu pentru tine pe Pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este accesibilă numai acelora care luptă înverşunaţi împotriva gratiilor puse în jurul lor de predicatorii cultici.

Trebuie să ne eliberăm de robia faţă de părerile oamenilor, cu orice preţ, dacă vrem să fim părtaşi la libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu.

Capitolul 17

Semne care arată a doua venire a lui Isus

După anul 1939, lumea nu a mai fost la fel ca până atunci. S-a întâmplat ceva în acea perioadă care a început un lanţ de reacţii în multe domenii şi care se va sfârşi doar în ziua când va reveni Isus.

Isus a spus că nimeni, în afară de Tatăl, nu cunoaşte exact ziua şi ora revenirii Lui. Dar a spus, de asemenea, că dacă luăm aminte la semnele prezise de El este posibil să ştim când se apropie revenirea Lui (Matei 24:33, 36).

Este esenţial deci, să învăţăm care sunt aceste semne:

1. Războaie

(Matei 24:7). Isus a spus că zilele din urmă vor fi ca zilele lui Noe (Matei 24:37). Violenţa a fost una dintre cele mai semnificative caracteristici din vremea lui Noe. „Pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:11, 13). Această descriere este foarte asemănătoare cu ceea ce se poate spune despre lumea din zilele noastre. Atacuri teroriste, răscoale, omoruri şi războaie între ţări sunt evenimente cotidiene. Există multe motive ale acestei creşteri în ce priveşte violenţa. Abolirea pedepsei capitale (instaurată de Dumnezeu în Geneza 9) în multe ţări a dus la o rată ridicată a omorurilor. Violenţa arătată deschis, şi fără ruşine, în filmele din zilele noastre a inoculat în copii violenţa, încă de mici. Înflorirea industriei de divertisment (sute de posturi de televiziune, casete video şi DVD-uri cu filme uşor accesibile) expune un număr tot mai mare de oameni la violenţă. Popularitatea artelor marţiale (care expun oamenii la spirite demonice) poartă, de asemenea, mesajul violenţei. Toate aceste lucruri au început ca un potop după anul 1939 – când Satan a tulburat întreg pământul cu Al Doilea Război Mondial. Mânia şi ura care au fost eliberate în acea perioadă au adus în lume o mulţime de duhuri demonice. După anul 1939, războaiele au fost un fenomen permanent în istoria lumii. Bomba atomică, care a fost lansată în 1945 a marcat începutul perioadei nucleare, cu toate consecinţele ei.

Niciodată în istoria lumii nu s-a văzut o asemenea violenţă sau un aşa de mare număr de războaie ca şi cum a urmat după Al Doilea Război Mondial.

2. Foamete

(Matei 24:7). Întotdeauna a existat foamete în istoria lumii. Însă, după Al doilea Război Mondial, în paralel cu o creştere continuă a populaţiei, foametea a omorât milioane de oameni – mai mult decât oricând în istoria omenirii. Seceta şi recoltele moarte au devenit un fenomen foarte răspândit după anul 1950. Aceste semne îşi vor mări tot mai mult proporţiile în anii viitori.

3. Dezastre naturale

(Matei 24:7). Cutremure, inundaţii, uragane şi erupţii vulcanice sunt dezastre naturale care vor creşte la număr pe măsura ce se apropie zilele din urmă. Şi acestea au crescut semnificativ după Al Doilea Război Mondial.

4. Creşterea cunoştinţei

(Daniel 12:4). Daniel a proorocit că nivelul cunoştinţelor omeneşti va creşte mult în zilele din urmă. Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice adunate din perioada lui Adam până în anul 1939 (dintr-o perioadă de peste 5.900 de ani) a crescut de douăzeci de ori din anul 1939 până în prezent. Un grafic al nivelului de cunoştinţe arată foarte clar un nivel constant timp de 99% din istoria lumii, iar apoi o creştere bruscă de douăzeci de ori mai mare în ultimul secol. Iată încă un semn clar al faptului că întoarcerea Domnului este aproape.

5. Dezvoltarea fără precedent a vitezelor de deplasare

(Daniel 12:4). Timp de 5.800 de ani omul s-a deplasat cu aceeaşi viteză – în mare parte călare. Chiar şi în anul 1.900, viteza maximă de deplasare era de 80 km/h. Dar astăzi, omul a călătorit în spaţiu cu o viteză de peste 38.000 km/h. Turismul global a devenit popular doar după Al Doilea Război Mondial. Daniel a proorocit despre acest fenomen, ca despre unul dintre semnele sfârşitului – „mulţi vor merge încolo şi încoace” (traducere din limba engleză – nota trad.).

6. Oamenii sunt iubitori de plăceri

(2 Timotei 3:4). Aici Pavel spune în mod concret că în zilele din urmă oamenii vor iubi mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu. Pe lângă violenţă, perversiunile sexuale au fost cealaltă preocupare majoră din vremea lui Noe (Geneza 6:2). Vedem aceasta foarte clar în zilele noastre. Întotdeauna a existat imoralitate sexuală între oameni; dar niciodată în istoria lumii nu a fost practicată cu atâta deschidere şi neruşinare ca în zilele noastre. Vedem şi aici aspectul progresiv al deteriorării standardelor morale ale lumii întregi după Al Doilea Război Mondial. Pământul a fost umplut cu duhuri necurate. Televizorul, cinematograful, casetele video şi DVD-urile sunt unelte pe care Satan le foloseşte cu mult succes în promovarea cultului căutării de plăcere.

Pavel a spus că una dintre doctrinele demonilor din zilele din urmă va fi interzicerea căsătoriilor (1 Timotei 4:1-3). Vedem această interzicere în zilele noastre dusă la două extreme. O extremă este ascetismul unor grupări care susţin că pentru a fi sfânt, trebuie să rămâi necăsătorit. La cealaltă extremă sunt aceia care nu mai cred în instituţia căsătoriei, ci doar trăiesc împreună. De vreme ce omul în zilele de pe urmă va fi „fără dragoste firească”, nu este surprinzător faptul că avortul are din ce în ce mai mulţi susţinători (2 Timotei 3:3). Mâinile multor doctori sunt pătate cu sângele nevinovat al bebeluşilor omorâţi prin avort, mai mult decât au fost pătate mâinile lui Irod în Betleem (Matei 2:16).

Isus a spus că zilele de pe urmă vor fi ca acelea din vremea lui Lot (în Sodoma). Relaţiile homosexuale sunt privite ca normale. „Ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă” (Isaia 3:9). Aşa că Dumnezeu i-a părăsit. SIDA face parte din judecata lui Dumnezeu pentru păcatul lor (Romani 1:26-28).

Distrugerea a milioane de tineri prin droguri este o altă dovadă că această generaţie iubitoare de plăcere se îndreaptă cu mare viteză către groapa pierzării.

7. Un duh de neascultare

(2 Timotei 3:2). Neascultarea nu a mai fost niciodată la un asemenea nivel ca după Al Doilea Război Mondial – copii faţă de părinţi, elevi faţă de profesori, slujitori faţă de stăpâni (în fabrici, birouri, etc.). Educaţia superioară i-a transformat pe tinerii din ziua de azi în oameni aroganţi şi lipsiţi de respect faţă de părinţi sau faţă de oamenii în vârstă, în general. Acest duh de neascultare a pătruns în şi creştinism. Astfel, vedem atâtea biserici în lumea întreagă unde păstorii şi prezbiterii sunt la discreţia tinerilor din adunările lor, căutând să le facă pe plac în toate lucrurile.

După Al Doilea Război Mondial, femeile au început să lucreze în afara casei – mai mult decât oricând în istorie. Au început să câştige bani, lucru care le-a făcut pe multe femei arogante, independente şi refuzând să accepte locul stabilit de Dumnezeu sub autoritatea soţului. Acest duh a pătruns chiar şi în biserici. Toate acestea arată cât de răspândit este acest duh de neascultare care se ridică împotriva autorităţii.

Femeile de astăzi nu mai doresc să fie mame. Tot aşa cum femeile au ajuns în poziţii de prim-ministru (lucru nemaiauzit înainte de Al Doilea Război Mondial), şi în biserică ele au început să ia poziţii de păstori şi de prezbiteri. Acesta este duhul lui Iezabela (Apocalipsa 2:20) şi trebuie alungat din biserici de duhul şi puterea lui Ilie, la fel ca în vremurile din Vechiul Testament (1 Împăraţi 20:21-23).

8. Îndepărtarea de la credinţă

(1 Timotei 4:1). Acesta este un verset foarte important, mai ales atunci când îl citim în context. Duhul Sfânt accentuează faptul că mulţi se vor îndepărta de la credinţă în zilele din urmă. Versetul anterior vorbeşte despre taina evlaviei (1 Timotei 3:16). Mai întâi de toate, creştinismul s-a îndepărtat de la evlavie. Acest lucru a dus la îndepărtarea de ascultare faţă de poruncile lui Isus (mai ales de cele din Matei 5-7). Apoi urmează predicarea harului fals. Toate acestea au fost prezente în primul secol; dar ele au crescut exponenţial după Al Doilea Război Mondial.

Mişcarea ecumenică, cultele false, falsificările darurilor Duhului Sfânt, etc., s-au multiplicat enorm în ultimii patruzeci de ani.

Isus a vorbit de trei ori despre înşelăciunile care vor avea loc în zilele din urmă (Matei 24:5, 11, 24). În acele versete, Isus vorbeşte despre proorocii falşi, şi despre încercarea lor de a-i amăgi, prin semne şi minuni, chiar şi pe cei aleşi. Începând cu anul 1945 şi până în prezent în creştinism au existat numeroase semne şi minuni făcute de aşa-zişi „vindecători” – majoritatea făcând parte din aceste lucrări false despre care ne avertizează Isus. Oamenii nu sunt interesaţi să verifice dacă cel care face aceste minuni este temător de Dumnezeu şi dacă îi îndeamnă pe toţi să urmeze toate poruncile lui Isus, aşa cum au făcut apostolii. Din acest motiv, ei sunt înşelaţi (Deuteronom 13:1-4).

9. Israel

(Luca 21:29-32). Isus vorbeşte în aceste versete despre copacii care înfrunzesc (naţiuni care devin independente). Acest fenomen a fost mai puternic după anul 1945 decât oricând înainte, în istoria lumii. India a devenit independentă în anul 1947. Multe alte naţiuni şi-au câştigat independenţa după 1945. Dar Isus ne-a spus să fim atenţi la smochin, adică la Israel (Luca 21:29). Isus a venit la Israel în căutarea unui fruct. Nu a văzut decât frunzele ritualurilor religioase goale; aşa că Isus a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat (Matei 21:19). La patruzeci de ani de la răstignirea lui Isus, Dumnezeu a îngăduit ca armata romană condusă de generalul Titus să intre în Ierusalim şi să distrugă Templul evreilor. Apoi, evreii au fost împrăştiaţi în toate colţurile Pământului. Timp de 1.900 de ani, acest smochin a rămas uscat.

Însă Isus ne spune să fim cu luare aminte la vremea când acest smochin uscat va începe să înfrunzească din nou. Moartea milioanelor de evrei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a atras simpatia mondială faţă de evrei, şi mulţi s-au întors în ţara lor în Mai 1948. În Iunie 1967 evreii au recucerit Ierusalimul. Smochinul a început să înfrunzească. Isus a spus că Ierusalimul va fi sub domnia Neamurilor până când „se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Noi acum trăim în vremurile despre care a vorbit Isus.

Orarul lui Dumnezeu

Dumnezeu i-a dat omului şase zile de lucru şi a rânduit ca a şaptea zi să fie o zi de odihnă. Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani (2 Petru 3:8). Aceasta înseamnă că omul are 6.000 de ani de lucru. Al şaptelea mileniu (perioada de 1.000 de ani) va fi un mileniu de odihnă, în care Isus va domni pe Pământ ca Rege. De la Adam până la venirea lui Hristos au fost aproximativ 4.000 de ani. Acum ne aflăm la sfârşitul perioadei de 2.000 de ani de când a venit Hristos, ceea ce dă un total de „şase zile”.

Izraeliţii au primit două zile în pustie ca să se sfinţească iar în a treia zi Domnul a venit în mijlocul lor (Exodul 19:10, 11, 16). Biserica a primit 2.000 de ani (2 zile) ca să se sfinţească şi să se pregătească pentru venirea Domnului. „A treia zi, (Domnul) ne va scula” (Osea 6:2).

11. Responsabilitatea noastră

Ca să fii gata pentru întoarcerea lui Hristos, trebuie ca mai întâi să renunţi la orice păcat de care eşti conştient, şi să recunoşti înaintea lui Dumnezeu că eşti un păcătos. Apoi trebuie să crezi că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce plătind astfel pedeapsa pentru toate păcatele tale, a înviat a treia zi şi astăzi este în Cer. Cheamă-L în inima ta ca Domn şi Mântuitor, ca să îţi ierte toate păcatele şi să te facă un copil al lui Dumnezeu. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3).

După cum citim în acest verset, singura dovadă că avem nădejdea în revenirea lui Hristos este să ne curăţim. Să nu ne oprim din curăţire până când nu ajungem la standardul de curăţie al Stăpânului nostru. Iată de ce a fost dat Duhul Sfânt în Ziua Cinzecimii – ca să ne arate slava lui Hristos în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi să ne schimbe, treptat, în acelaşi chip ca al Lui „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18).

12. Două chemări ale Duhului Sfânt

Biblia se încheie (în ultima ei carte) cu două chemări ale Duhului:

1. Celor necredincioşi: „Vino” (Apocalipsa 22:17), pocăieşte-te şi crede în Hristos.

Celor credincioşi: „Biruieşte” (Apocalipsa 2:7 – 3:21), şi fă parte din Mireasa lui Hristos.

Capitolul 18

Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului

Când ne gândim la întoarcerea lui Hristos pe Pământ, cel mai important lucru nu este să cunoaştem data exactă, ci să fim pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru revenirea Lui. Mulţi care cunosc proorociile cu privire la revenirea Lui, nu se curăţă zilnic după standardul Său de curăţire. Astfel că pentru ei nădejdea întoarcerii lui Isus este o nădejde moartă, nu una vie(1 Ioan 3:3). Pe de altă parte, chiar dacă nu înţelegem toate detaliile prorociilor biblice sau interpretarea semnelor în cartea Apocalipsa, este totuşi posibil să fim 100% pregătiţi pentru venirea Lui, dacă ne concentrăm asupra lucrurilor despre care Isus ne-a spus să fim cu luare aminte.

Când Isus le-a spus ucenicilor despre revenirea Lui, în Matei 24, El a accentuat de mai multe ori faptul că ei trebuie să fie mereu în alertă (Matei 24:42, 44; 25:13). Deci, să fii în alertă spirituală şi pregătit în orice clipă, este mult mai important decât să ai cunoştinţe despre proorocii.

În Matei 25 (care urmează chiar după prorociile din Matei 24) Isus vorbeşte despre trei domenii în care suntem chemaţi să fim în alertă şi credincioşi ca să putem fi gata pentru venirea Lui.

1. Credincioşie în viaţa ascunsă

(Matei 25:1-13). În această pildă, Isus vorbeşte despre zece fecioare. Nici una dintre ele nu era o femeie curvă (veziIacov 4:4 pentru definiţia prea-curviei spirituale). Fiecare dintre ele erau fecioare. Cu alte cuvinte, aveau o mărturie bună înaintea oamenilor. Fiecare avea candela aprinsă (Matei 5:16). Faptele lor bune erau văzute de cei din jur. Totuşi, dintre aceste zece fecioare doar cinci erau înţelepte; dar acest lucru nu se putea vedea din exterior. Numai cinci dintre ele au luat untdelemn în vase (versetul 4). Untdelemnul din vas nu era vizibil noaptea, spre deosebire de cel din candelă care ardea, şi se referă la viaţa ascunsă, nevăzută de cei din jur în întunericul acestei lumi. Fiecare avem un vas. Întrebarea este dacă avem sau nu untdelemn în el.

Untdelemnul este folosit în Scriptură ca simbol al Duhului Sfânt şi se referă, aici, la viaţa care vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt în duhul nostru. Manifestarea exterioară a acestei vieţi este lumina (Ioan 1:4). Conţinutul din interior este untdelemnul. Mulţi se preocupă doar de înfăţişarea lor exterioară; dar aceasta e o nebunie. În vremuri de încercare şi testări ne dăm seama că lumina exterioară este insuficientă. Avem nevoie de conţinutul vieţii interioare ca să ieşim biruitori.

„Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea” (Proverbe 24:10). Momentele de criză din viaţa noastră ne arată cât de puternici sau slabi suntem. În această pildă, momentul de criză a fost că mirele şi-a întârziat puţin venirea. Timpul este elementul care arată realitatea spiritualităţii noastre.

Cel credincios îndură până la sfârşit şi este mântuit. Timpul arată de asemenea cine are conţinut în viaţa interioară, şi cine nu. Mulţi sunt ca şi sămânţa care a răsărit de îndată, dar care nu are viaţă interioară. Solul din inimile lor nu are adâncime(Marcu 4:5).

Din acest motiv este greu să ştim care este spiritualitatea sau starea inimii unor creştini noi. În schimb, totul va fi văzut în timp, dacă avem răbdare. Modul în care trebuie să îl aşteptăm pe Isus este să avem o viaţă interioară plină de curăţie şi credincioşie înaintea lui Dumnezeu – în gândire, atitudini şi motivaţii, iar pe acestea cei din jur nu le pot vedea. Dacă nu avem aceste lucruri şi totuşi credem că suntem pregătiţi pentru venirea lui Hristos, ne înşelăm singuri.

2. Credincioşie în slujire

(Matei 25:14-30). În cea de-a doua pildă, accentul cade pe folosirea cu credincioşie a talanţilor primiţi de la Dumnezeu. Aceşti talanţi reprezintă lucrurile materiale, bani, abilităţi naturale, oportunităţi în viaţă, daruri spirituale, etc.

Nu suntem cu toţii egali la acest capitol – vedem în pildă că unul a primit cinci, altul doi şi un altul a primit un singur talant. Însă, fiecare a trebuit să fie la fel de credincios cu ceea ce i-a fost dat. Celui căruia i se dă mai mult, i se va cere înapoi mai mult. Aşadar, cel care şi-a multiplicat cei doi talanţi în patru a primit aceeaşi răsplată ca şi cel care şi-a multiplicat cinci talanţi în zece.

Judecata a căzut asupra celui care şi-a ascuns talantul „în pământ” (versetul 18) – el este singurul care şi-a folosit talantul pentru slava lumii, nu pentru slava lui Dumnezeu. Nimeni nu poate spune că nu i-a fost dat vreun talant – cu toţii am primit ceva de la Dumnezeu. Întrebarea este la ce am folosit aceşti talanţi. Tot ce am folosit pentru noi înşine este echivalent cu talantul ascuns în pământ. Ceea ce folosim pentru slava lui Dumnezeu va fi socotit comoara noastră în cer. Prin acest aspect putem observa sărăcia multor credincioşi.

Motto-ul nostru ar trebui să fie „Totul pentru Dumnezeu şi nimic pentru mine însumi”. Abia atunci vom fi gata pentru venirea lui Hristos. Nu putem fi ucenici ai lui Isus dacă nu am renunţat la tot ce avem.

Cel care nu îşi foloseşte lucrurile ca să-L slujească pe Dumnezeu şi totuşi crede că este pregătit pentru întoarcerea lui Hristos, se înşeală singur.

3. Credincioşie în slujirea fraţilor

(Matei 25:31-46). Am văzut, mai sus, că Isus se ocupă de atitudinea noastră faţă de fraţii noştri aflaţi în nevoie. Această nevoie poate fi spirituală sau fizică.

În această pildă vedem nişte oameni care au moştenit împărăţia fiindcă au slujit fraţilor ca şi cum ar sluji lui Isus. Slujirea lor a fost atât de ascunsă, încât mâna stângă nu a ştiut ce face mâna dreaptă (Matei 6:3). Aşadar, când Domnul le aminteşte de binele făcut, aceştia nu-şi mai aduc aminte! (Matei 25:38).

Isus ne învaţă aici că orice lucru făcut pentru cei mai neînsemnaţi fraţi este considerat ca făcut Domnului (Matei 25:40). Este important faptul că aici Isus vorbeşte de cei mai neînsemnaţi, pentru că tendinţa noastră este să îi slujim pe cei mai importanţi credincioşi şi să uităm de cei săraci şi dispreţuiţi! Cei care sunt preocupaţi de mâncare şi băutură, de a cumpăra şi a vinde, de a planta doar în beneficiul lor, vor fi lăsaţi în urmă când va reveni Isus (Luca 17:28, 34).

Numai aceia a căror slujire pentru Domnul a însemnat şi grija faţă de fraţi, vor fi luaţi împreună cu Isus. Într-un alt pasaj, Isus vorbeşte despre un alt grup de oameni – care reprezintă opusul acestui grup. Ei sunt cei care ţin minte fiecare faptă bună făcută în numele Domnului. Când stau în faţa Scaunului de Domnie, ei îi amintesc lui Isus că au scos demoni, au predicat, au vindecat bolnavii în Numele Lui, etc. Însă ei sunt alungaţi de Isus, în ciuda faptului că au făcut toate aceste lucrări bune, pentru că le lipseşte prima cerinţă, de a avea o viaţă ascunsă plină de sfinţenie înaintea lui Dumnezeu.

Este interesat să observăm contrastul între aceste două grupuri.

Cei care au vindecat bolnavii sunt alungaţi (Matei 7:22, 23); dar cei care au vizitat bolnavii moştenesc Împărăţia!(Matei 25:34, 36). Dumnezeu nu ne cere să vindecăm bolnavii dacă nu ne-a fost dat ca „talant” darul vindecării. Însă putem să vizităm bolnavii, să-i încurajăm şi să-i binecuvântăm în Numele lui Isus. Atunci vom realiza că suntem pregătiţi pentru venirea Domnului, în timp ce mulţi care au vindecat bolnavii vor fi lăsaţi în urmă! Ca să putem sluji altora în acest fel, trebuie să fim gata să fim incomodaţi.

Aceia care nu concep ca planurile lor să fie deranjate de oameni nevoiaşi, vor fi cu siguranţă lăsaţi în urmă la venirea lui Isus. Trebuie să ne jertfim timpul, banii, şi mai presus de orice, planurile şi voia proprie, dacă vrem să slujim altora în Numele Domnului.

Egoismul este atât de adânc înrădăcinat în firea noastră pământească încât chiar şi după ce ne-am curăţit de păcatul poftirii cu privirea, sau de mânie, este posibil să trăim încă numai pentru noi înşine. Poate exista chiar şi sfinţenie, ca şi sfinţenia fariseilor, care este preocupată doar de sine. Aceasta e o sfinţenie falsă; totuşi, este foarte uşor să fim înşelaţi de ea.

Isus ne-a învăţat să ne rugam „Dă-ne (…) Iartă-ne (…) Nu ne duce pe noi (…)” (Matei 6:11-13). O sfinţire care nu pune în noi o grijă pentru cei din jur care sunt încă în păcat şi în nevoi, este un fals lipsit de valoare care nu merită decât să fie aruncat la gunoi.

Trebuie să ne înnoim gândirea („înnoirea minţii” Romani 12:2) ca să ne punem în „locul altora” şi să încercăm să înţelegem situaţia în care se află ei. Aceasta e grija lui Isus care ne pregăteşte să moştenim Împărăţia veşnică. Cel care se gândeşte doar la nevoia sa şi a familiei sale şi totuşi crede că este pregătit pentru venirea Domnului, atunci oricât de „sfânt” ar fi el, se înşeală singur.

Capitolul 19

Evanghelizare şi ucenicizare

O greşeală foarte des întâlnită între creştini este că, într-o anumită temă, sunt atât de absorbiţi de un anumit pasaj din Scriptură încât exclud alte pasaje din Scriptură care sunt în legătură cu aceeaşi temă.

Prima încercare a lui Satan (după cum vedem din ispitirea lui Isus în pustie) este să ne facă să acţionăm pe baza nevoii noastre (eşti flămând: porunceşte acestor pietre să se transforme în pâine) sau pe baza gândirii proprii, nu după voia lui Dumnezeu. Isus a respins acea ispită, spunând că El face totul după voia lui Dumnezeu (Matei 4:4). La fel trebuie să facem şi noi.

Însă, atunci când Satan vede că ne folosim de Cuvântul lui Dumnezeu („Este scris (…)”), următoarea încercare este de a folosi Cuvântul lui Dumnezeu împotriva noastră. La a doua ispită, el a venit la Isus cu cuvintele „Este scris (…)” (Matei 4:6). Dacă Isus nu ar fi cunoscut tot Cuvântul lui Dumnezeu, El ar fi fost înşelat de citatul lui Satan din Scriptură, după cum se întâmplă cu mulţi creştini în zilele noastre. Isus, însă, a respins şi a doua ispită, spunând: „De asemenea este scris (…)” (Matei 4:7).

Aşa că este foarte important să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Întregul adevăr este găsit în „Este scris (…)” şi în „De asemenea este scris (…)”. Este scris „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15). De asemenea este scris „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19). Trebuie să luăm aminte la ambele porunci, şi în ascultare să căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi.

Evanghelizare

Primul pas este să mergem în toată lumea, aşa cum ne porunceşte Isus în Marcu 16:15. Această poruncă nu este dată fiecărui credincios în parte, ci întregului Trup al lui Hristos. Din cauza limitărilor noastre umane este imposibil pentru un singur individ sau pentru o biserică locală să predice Evanghelia fiecărui om din lume. Fiecare dintre noi avem o parte foarte mică în această sarcină; dar acea parte, oricât de mică ar fi, trebuie îndeplinită de fiecare dintre noi. Aici intră în imagineFaptele Apostolilor 1:8. Fiecare credincios trebuie să fie umplut de puterea Duhului Sfânt, dacă vrea să fie un martor pentru Hristos. Nu toţi suntem chemaţi să fim evanghelişti (pentru că Isus a rânduit doar câţiva ca evanghelişti în trupul Său, Biserica – Efeseni 4:11), dar toţi suntem chemaţi să fim martori.

Un evanghelist are un câmp de lucru mai extins decât un martor. Martorul trebuie să spună despre Hristos oamenilor pe care îi întâlneşte în cercul său – rudenii, vecini, colegi şi alţi oameni pe care îi întâlneşte în fiecare zi. Oricare ar fi ocupaţia noastră, fiecare dintre noi putem fi martori.

Însă Hristos a rânduit şi evanghelişti în biserică, însă nu numai cu scopul de a „câştiga suflete” sau de a „aduce oameni la Hristos”, ci şi pentru „a zidi Trupul lui Hristos” (după cum citim în Efeseni 4:11, 12). Aici găsim cea mai mare greşeală a evanghelizării din zilele noastre. Evangheliştii din ziua de azi, din păcate, nu au mult de a face cu zidirea Trupului lui Hristos, ci se ocupă doar de mântuirea sufletelor. Însă, odată mântuit, un astfel de suflet ajunge în bisericile moarte, unde se pierde din nou, sau în cel mai bun caz devine căldicel, gata să fie vărsat din gura lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:16). Oricum, el nu este zidit în Trupul lui Hristos; iar scopul lui Satan este astfel împlinit, pentru că această persoană devine de două ori mai rău, fiu al gheenei (Matei 23:15) – în primul rând pentru că era pierdut în păcat, iar în al doilea rând pentru că acum a fost convins de un evanghelist că este mântuit! Singurul lucru care este zidit prin asemenea evanghelizare este imperiul privat al evanghelistului; şi, din păcate, în majoritatea cazurilor, singurul motiv este căutarea slavei oamenilor.

Isus spune despre evanghelişti că trebuie să fie „pescari de oameni”; dar evanghelizarea făcută în cooperare cu pastori sau preoţi ne-mântuiţi, este ca şi pescuitul cu o plasă plină de găuri. Nu ne-am putea închipui că Petru sau Isus i-ar fi chemat vreodată pe Ana şi pe Caiafa să facă parte din întâlnirile lor de evanghelizare! Totuşi, astăzi majoritatea evangheliştilor fac acest lucru şi nu numai atât, dar îi şi laudă pe aceşti preoţi ne-mântuiţi. Asemenea evanghelişti fac mari compromisuri.

În plus, peştii prinşi în plasă ajung din nou în ocean (în marile confesiuni moarte), numai pentru a fi prinşi din nou, la următoarea evanghelizare, ca apoi să ajungă din nou în ocean. Acest proces este repetat de multe ori în astăzi, de mulţi evanghelişti care coordonează întâlniri inter-confesionale. Aceste întâlniri aduc bucurie, însă nu îngerilor din Cer, ci legiunilor lui Satan!

Adeseori proclamarea mesajului că Isus iartă păcate şi vindecă boli este însoţită de semne şi minuni. Însă, întrebarea care rămâne este: câte suflete au fost zidite în Trupul lui Hristos ca rezultat al acestui tip de evanghelizare?

Apostolii (în primul secol) nu s-au ocupat niciodată de acest stil de evanghelizare. Ei trimiteau pe toţi nou-convertiţii în biserica locală ca să fie ucenici şi să fie zidiţi. Din păcate, secolul 20 a fost martor la apariţia slujbei evangheliştilor-vindecători ca slujire proeminentă în creştinătate. Aceasta este încă un indiciu al îndepărtării creştinismului de la învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele cinci slujiri menţionate în Efeseni 4:11 (apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători) sunt menţionate în ordinea priorităţii în 1 Corinteni 12:28. Acolo citim: „şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor [adică evangheliştii, fiindcă toţi evangheliştii din Noul Testament au avut darul vindecării]; [şi în ultima categorie] darurile ajutorărilor, cârmuirilor[păstorii], şi vorbirii în felurite limbi.” Vedem clar că în ochii lui Dumnezeu, slujirile apostolilor, proorocilor şi învăţătorilor sunt mult mai importante pentru zidirea Trupului lui Hristos decât cea a evangheliştilor. Evanghelistul îşi poate găsi locul în slujire, doar atunci când este în poziţia corectă, după slujirile de apostol, prooroc şi învăţător. Numai atunci lucrarea evanghelistului poate ajuta la zidirea Trupului lui Hristos. Evangheliştii secolului douăzeci s-au îndepărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă.

Ucenicizare

Scopul evanghelizărilor (după cum este poruncit în Marcu 16:15) poate fi înţeles numai în lumina poruncii de a face ucenici în toate colţurile lumii (Matei 29:18). Acesta este planul întreg al lui Dumnezeu pentru cei pierduţi.

Noul convertit trebuie să fie ucenicizat. Din păcate, în zilele noastre nici măcar convertitul nu este cu-adevărat întors, pentru că în multe cazuri el nu s-a pocăit cu-adevărat. La întâlnirea de evanghelizare i s-a spus că el trebuie doar să creadă, fără ca să i se spună nimic despre pocăinţă. Majoritatea convertiţilor din zilele noastre sunt ca bebeluşii prematuri, scoşi afară de moaşe nerăbdătoare (”evangheliştii”), în dorinţa lor de a-şi putea completa cât mai bine rapoartele cu noi date statistice despre noii convertiţi, pe când bebeluşii nu erau gata încă să se nască. Aceşti bebeluşi născuţi prematur fie mor, fie trăiesc cu probleme tot restul vieţii. Îngerii se bucură pentru păcătosul care se pocăieşte, nu pentru cel care doar crede (Luca 15:7, 10).

Însă, chiar şi acolo unde este prezentă pocăinţa adevărată, şi o persoană a fost convertită cu-adevărat, ea trebuie condusă în ucenicie, ca să fie împlinită voia lui Dumnezeu cu privire la el. Evanghelizarea care nu duce la ucenicie este ceva incomplet. Adeseori dorinţa evanghelistului de a-şi zidi propria împărăţie îl împiedică să lucreze împreună cu cei care pot să îi conducă pe noii convertiţi înspre ucenicie.

Nu trebuie să judecăm asemenea predicatori, pentru că nu este datoria noastră să-i judecăm. Dar ei cu siguranţă vor răspunde înaintea Domnului pentru faptul că nu au condus noii-convertiţi la ucenicie.

Privind împreună, atât la trimiterea din Marcu 16:15 cât şi la cea din Matei 28:19, 20, putem înţelege care este scopul întreg al lui Dumnezeu.

Primul pas în călăuzirea oamenilor către pocăinţă şi credinţă trebuie să fie botezul în apă (după cum porunceşte Isus înMarcu 16:16). Evangheliştii care nu predică botezul în apă de frică să nu îi supere pe unii preoţi ne-convertiţi, etc., sunt în dezacord cu predica lui Petru din Ziua Cinzecimii (Faptele Apostolilor 2:38).

Mai departe, în Matei 28:19 Domnul Isus ne porunceşte să facem ucenici. Acest lucru implică îndemnarea acestor convertiţi să se detaşeze de o exagerată dragoste de familie care i-ar putea împiedica să-L urmeze pe Domnul (Luca 14:26), să se detaşeze de bunurile materiale (Luca 14:33), şi să-şi poarte crucea în fiecare zi pentru tot restul vieţii (Luca 14:27). Acestea sunt cerinţele minime pentru a deveni un ucenic.

Matei 28:19 repetă nevoia de a fi botezat în apă. Chiar dacă botezul este menţionat în ambele trimiteri, rar găsim un evanghelist în zilele noastre care are destul curaj să predice despre nevoia botezului în apă. Ei se tem de oameni mai mult decât se tem de Dumnezeu; ei preferă să rămână inter-confesionali, şi astfel să arate foarte bine în ochii oamenilor, decât să predice întreg Cuvântul lui Dumnezeu şi să arate bine în ochii lui Dumnezeu.

Matei 28:20 spune că acest ucenic nou trebuie învăţat despre tot ce a poruncit Isus – şi mai mult decât atât, el trebuie învăţat să asculte şi să pună în aplicare fiecare dintre poruncile lui Isus. O simplă privire la Matei capitolele 5, 6 şi 7 scoate la iveală câteva dintre poruncile lui Isus – pe care majoritatea credincioşilor nu le iau în considerare. Iată ce sarcină grozavă este să împlineşti ambele trimiteri împreună.

Există o nevoie mare de oameni care văd cât de important este să propovăduim întreg Cuvântul lui Dumnezeu, care urmează din toată inima (atât cât pot înţelege) toate poruncile lui Isus, şi care doresc să zidească Trupul lui Hristos.

Isus a spus că ucenicii Lui vor putea fi recunoscuţi după un singur semn – iubirea unii faţă de alţii.

Notează acest lucru! Ucenicii nu sunt recunoscuţi prin lucrări mari, sau bani mulţi, ci prin dragostea fierbinte ce o au unii pentru alţii. Întâlnirile de evanghelizare care atrag mii de oameni la mesajul lui Dumnezeu, trebuie să îndrepte paşii oamenilor spre adunările locale, unde ucenicii au dragoste unii pentru alţii.

Trist este că în locurile unde se fac mereu evanghelizări mari şi cruciade de vindecare, este greu de găsit o biserică despre care să se poată spune că membrii nu se ceartă, nu se lovesc pe la spate, etc., cu atât mai puţin să se spună despre ei că sunt plini de dragoste. Este uşor de înţeles de ce noilor convertiţi le este greu să trăiască o viaţă de biruinţă. Însă, ce scuze au diaconii sau liderii din unele biserici care se ceartă şi se atacă unii pe alţii?

Acesta e cel mai clar indiciu că Marea Trimitere din Matei 28:19, 20 – ucenicie şi ascultare desăvârşită de poruncile lui Isus – a fost complet ignorată. Trimiterea din Marcu 16:15 (credinţa şi botezul în apă) este singura împlinită, dar adeseori doar pe jumătate (botezul în apă fiind omis).

În Marcu 16:15-20 se pune accentul pe evanghelizare, mesajul fiind confirmat de semne şi minuni făcute de Domnul. ÎnMatei 28:19, 20 accentul se pune pe ucenicie, viaţa ucenicului fiind manifestată prin supunere desăvârşită faţă de poruncile lui Isus. Mulţi creştini urmează prima parte, dar nu şi pe a doua. Însă prima fără a doua este la fel de incompletă şi nefolositoare ca şi o jumătate de trup omenesc. Însă, cine are ochi să vadă aceste aspecte?

Când Isus a predicat despre ucenicie mulţimilor, foarte curând mulţimea a scăzut până au rămas doar cei unsprezece ucenici (compară Ioan 6:2 cu 70). Ceilalţi oameni au găsit că mesajul era prea tare pentru ei şi au plecat (Ioan 6:60, 66). Însă, prin acei unsprezece ucenici, Dumnezeu Şi-a dus la îndeplinire planul în lume şi a continuat lucrarea începută de Hristos.

Noi, la rândul nostru, trebuie să ducem mai departe lucrarea ca Trup al Său pe Pământ. După ce evanghelistul a adunat mulţimile, noi trebuie să îi conducem pe cei convertiţi către ucenicie şi supunere. Numai în acest fel va putea fi zidit Trupul lui Hristos.

Capitolul 20

Chemarea noastră specifică, ca biserică

Care este chemarea noastră clară ca biserică în oraşele din ţările diferite în care ne-a pus Dumnezeu?

Dacă vrem să ne supunem fără nici un compromis Cuvântului lui Dumnezeu, există cel puţin şapte domenii în care trebuie făcută o schimbare faţă de starea actuală a majorităţii creştinilor.

1. Nu măreţie ci sfinţenie

Babilonul (biserica falsă) este numit „cel mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsei. Ierusalimul (Mireasa lui Hristos) este numit „oraşul cel sfânt” (Apocalipsa 12-21).

Dacă noi, ca „biserică” umblăm după măreţie în ochii lumii, atunci ne apropiem de Babilon. Isus a spus că „ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Astfel, trebuie să verificăm constant dacă există vreun lucru în biserica noastră (chiar şi cântările sau predicile noastre) care este spus sau făcut cu scopul de a impresiona oamenii. Numerele au fost întotdeauna impresionante în ochii lumii. Dacă ne place să vorbim despre statisticile creşterii numărului de membri, ne apropiem de Babilon. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea să creştem numeric. El vrea să creştem, atâta timp cât suntem o „turmă” pe care o poate recomanda altor „oi”. Dar creşterea la număr nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – cultele eretice cresc şi ele la număr, împreună cu religiile păgâne. Adeseori statisticile lor sunt chiar mai impresionante decât cele multor grupări creştine!

Sfinţenia este o trăsătură a bisericii adevărate (Ierusalim). Aşa că creşterea în Ierusalim este măsurată de creşterea în sfinţenie – care include iubirea de semeni. Isus a spus că este foarte strâmtă calea care duce la viaţă, şi puţini o vor găsi. Cei care prezintă poarta îngustă exact aşa cum a făcut-o Isus, nu vor avea o creştere mare în ce priveşte numărul de membri (Matei 7:13, 14). Însă, dacă deschidem poarta puţin mai mult decât a făcut-o Isus, numărul membrilor va creşte foarte repede. Multe biserici se poticnesc la acest capitol. Isus a vorbit despre poarta strâmtă şi calea îngustă în contextul „predicii de pe munte”(Matei 5-7). Conţinutul acestor capitole constituie calea îngustă şi poarta strâmtă.

Pasajul din 1 Corinteni 3:13 spune foarte clar că în ziua judecăţii Isus va privi la calitatea lucrărilor noastre – nu la cantitate. O slujire de calitate poate fi prezentă doar în viaţa unuia care trăieşte într-un proces de auto-evaluare continuu.

Biserica trebuie să fie diferită de orice confesiune din jur. Odată ce pierdem această diferenţă, vom ajunge o nouă confesiune moartă.

2.Nu viaţa exterioară pe primul loc, ci viaţa interioară

În Vechiul Legământ se punea accentul pe exterior – „din pricina împietririi inimilor” (Matei 19:8). Legea căuta curăţia în exterior. Noul Legământ, însă, caută curăţia „partea dinăuntru a paharului” (Matei 23:25, 26). Isus spune prin acel verset că odată curăţit pe dinăuntru, paharul va fi curat şi pe din afară, astfel încât nu va fi nevoie să curăţim exteriorul. Vedem aceasta foarte clar în Matei 5:21-30. Dacă cineva îşi curăţă inima de mânie, va dispare pericolul exterior de a omorî pe cineva. În acelaşi fel, dacă inima este curăţită de gânduri necurate, de natură sexuală, dispare şi pericolul exterior de a comite adulter. Curăţă interiorul paharului şi exteriorul va deveni automat curat.

În majoritatea bisericilor se pune accentul pe exterior – evitarea cinematografului, ţigărilor, alcoolului, jocurilor de noroc, bijuteriilor, etc. – iar aceste biserici vor ajunge degrabă sub Vechiul Legământ! Singura modalitate în care putem scăpa de murdăria exterioară este să nu ne concentrăm pe ea, ci mai întâi să ne concentrăm atenţia asupra atitudinii interioare, lumeşti, care stă la rădăcina murdăriei.

Curăţia interioară nu poate exista fără auto-judecare. Este imposibil să zidim biserica dacă această curăţie interioară nu este predicată mereu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi ca să evităm împietrirea prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine nu sunt interesate de asemenea învăţături decât, probabil, din când în când. În nici un caz în fiecare zi! Aşa că ele duc la crearea de farisei, cu paharul curat doar în exterior. Mireasa lui Hristos trebuie neapărat să fie cu totul altfel.

3. Nu activitate agitată ci ascultare

Accentul în creştinism a fost întotdeauna pus pe „activitate” – predicarea la colţul străzii, umblarea din casă în casă, slujirea misionară, etc. Toate acestea sunt bune. Însă, din păcate, în minţile multor creştini, ele au înlocuit ascultarea desăvârşită.

Isus a spus că trebuie să-i învăţăm pe toţi creştinii să păzească toate poruncile Lui (Matei 28:20). Dumnezeu pune mai mare accent pe supunere decât pe jertfire (1 Samuel 15:22). Ideea că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite stadii de suferinţă fizică pentru a ne dovedi dragostea, este o idee păgână. Acest concept este foarte dominant în cultura păgână din India, şi din păcate, şi-a găsit locul şi în creştinism. Spiritualitatea este astfel rezumată la a te lăsa de serviciu şi a locui într-un loc dificil, sub povara multor greutăţi, etc. Toate aceste lucruri cer un sacrificiu destul de mare, dar acest sacrificiu nu poate înlocui ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubirea noastră pentru Isus nu poate fi arătată prin sacrificii, ci numai prin supunere faţă de poruncile Lui – aşa cum Isus Însuşi spune în Ioan 14:15. Supunerea faţă de învăţăturile lui Isus din Matei 5-7 este o mult mai mare dovadă a iubirii noastre pentru El decât dacă am renunţa la jumătate din salariu pentru El, sau dacă am renunţa la serviciu şi am deveni misionari.

Creştinismul confesional este foarte clar prezentat în activitatea agitată a Martei (Luca 10:39-42). Ea a fost sinceră, plină de sacrificiu, altruistă şi plină de râvnă în slujirea ei din bucătărie. Totuşi, Isus o mustră. Duhul ei era plin de amărăciune şi critică la adresa surorii sale, Maria, care părea că nu face nici un sacrificiu pentru Domnul. Maria stătea liniştită la picioarele lui Isus, aşteptând să audă cuvintele Lui, înainte de a-L sluji.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră – nu activitate agitată, ci ascultarea Cuvintelor lui Isus urmată de supunere – nu să facem ceea ce credem noi că este bine, ci să facem voia lui Dumnezeu.

4. Nu evanghelizare fără ucenicizare

Unii credincioşi rezumă Cuvântul lui Dumnezeu la o singură poruncă – de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la orice făptură (Marcu 16:15). Această poruncă trebuie categoric împlinită de Trupul lui Hristos – în mod deosebit de aceia care au fost rânduiţi ca Evanghelişti în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11). Însă această sarcină va rămâne incompletă dacă nu luăm în considerare şi porunca lui Isus de a face ucenici din toate neamurile (Matei 28:19).

Mulţumim Domnului pentru toţi aceia care au mers în toată lumea, ducând Evanghelia celor care nu au auzit niciodată de Isus. Însă, tristul adevăr despre evanghelizare în secolul douăzeci şi unu este că cele trei aspecte ale poruncii din Matei 28:19, 20 – să facem ucenici, să-i botezăm în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi să-i învăţăm să păzească toate poruncile lui Isus – sunt aproape complet ignorate.

Când o mulţime de credincioşi pun accent pe evanghelizare fără să facă ucenici, devine datoria noastră să refacem echilibrul – ucenicia – şi să completăm sarcina.

Mulţi se gândesc numai la sarcina neterminată de a duce Evanghelia în toate părţile lumii. Dumnezeu a rânduit această sarcină pentru cei care au chemarea de evanghelist. Însă, pentru toţi ceilalţi, Dumnezeu a rânduit sarcina – mult mai dificilă – de a face ucenici.

O ilustraţie foarte potrivită este atelierul unui dulgher, care face mese, unde majoritatea muncitorilor lucrează la picioare, iar un număr foarte mic lucrează la partea de sus a mesei. Rezultatul este un număr mare de mese terminate pe jumătate. În mod sigur că Isus, când a lucrat ca dulgher, a terminat o masă înainte să se apuce de alta. El a ştiut întotdeauna că este important să termini ceea ce ai început (chiar şi pe cruce când a strigat „S-a isprăvit!”). El aşteaptă acelaşi lucru de la noi. Noi suntem lucrători alături de El, şi trebuie să terminăm fiecare lucru pe care îl începem. Toţi noii convertiţi trebuie făcuţi ucenici.

5. Dărnicie – nu după modelul Vechiului Testament, ci după modelul Noului Testament,deci dupa modelul lui Iisus…

Majoritatea credincioşilor sunt complet ignoranţi faţă de diferenţele dintre Legământul Vechi şi cel Nou. Astfel că mulţi predicatori pot să le impună „zeciuiala” din Vechiul Testament ca pe o poruncă.

Când Isus s-a adresat fariseilor, care erau încă sub Vechiul Legământ, El le-a spus să dea zeciuiala – fiindcă aşa poruncise Moise (Matei 23:23). Însă, când s-a adresat ucenicilor Săi şi le-a vorbit despre Noul Legământ, Isus nu a pus deloc accentul pe un anumit procentaj al dărniciei lor,ci numai pe motivele lor (Matei 6:1-4). În Noul Legământ contează calitateadărniciei, nu cantitatea ei (vezişi 2 Corinteni 9:7). Noi trebuie să alegem dacă vrem să fim farisei sau ucenici ai lui Isus!

Revistele creştine din zilele noastre sunt pline de îndemnuri la zeciuială, şi la dărnicie materializată în bani pentru felurite organizaţii sau pastori. Aproape toate revistele şi publicaţiile creştine au devenit poluate cu acest duh comercial al Babilonului – a cere bani pentru tot felul de proiecte în Numele lui Isus.

Apostolii nu s-au ocupat niciodată cu un astfel de cerşit. Nici Isus nu a cerut bani de la nimeni. Ceea ce vedem astăzi este complet diferit de atitudinea pe care au avut-o Isus şi apostolii. Totuşi, majoritatea credincioşilor ignoră acest aspect, şi continuă să încurajeze aceste obiceiuri poluante.

Noul Testament vorbeşte mai mult despre oferirea trupului ca jertfă înaintea lui Isus decât despre oferirea banilor(Romani 12:1). Noi trebuie să punem accentul pe aceste principii în biserică. Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile noastre financiare atâta timp cât noi căutăm mai întâi Împărăţia Lui (Matei 6:33).

6. Nu puterea omului, ci puterea lui Dumnezeu

În creştinismul de astăzi, puterea sufletului omenesc a devenit o imitaţie ieftină a puterii Duhului Sfânt. Cea mai mare parte a creştinismului carismatic este plină de puterea sufletului deghizată în puterea Duhului Sfânt. Dacă vrem să nu fim amăgiţi, trebuie să cerem discernământ ca să putem face diferenţa între suflet şi duh; această problemă trebuie adusă la lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin slăbiciunea omenească. „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte” (1 Corinteni 1:27). Adevărurile lui Dumnezeu sunt ascunse de cei înţelepţi, şi descoperite „pruncilor” (Matei 11:25). Acolo unde teologii se folosesc de inteligenţa umană, vom găsi Babilonul – chiar dacă acei teologi au doctrine corecte.

Înălţarea intelectului uman este cea mai uşoară cale de a zidi Babilonul. Acest pericol este prezent în bisericile unde oamenii inteligenţi nu au înţeles nevoia de renunţa la puterea sufletului, şi continuă să folosească puterea minţii pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. În biserică, cel care se bazează pe inteligenţa lui proprie este o piedică în lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează prin savanţii plini de mândrie, ci prin oamenii smeriţi, temători de Dumnezeu.

Poziţiile de autoritate în biserică trebuie ocupate pe baza vieţii personale, nu pe baza altor aspecte. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna manifestată prin Duhul Sfânt şi prin mesajul crucii (1 Corinteni 1:18; 2:4) – nu prin personalităţi dominante.

În bisericile în care nu se pune accentul pe puterea Duhului Sfânt şi pe mesajul crucii, se deschide uşa către manifestarea puterii sufletului omenesc. În acest caz, revelaţia şi puterea Duhului Sfânt sunt înlocuite cu inteligenţa şi cu priceperea omenească, care duc la zidirea Babilonului – chiar dacă este predicată sfinţenia!

7. Nu adăugarea de membri noi, ci zidirea Trupului lui Hristos

În Vechiul Testament era imposibil ca poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur Trup. Aceasta a devenit posibil doar după ce Isus S-a ridicat la Cer şi a turnat Duhul Sfânt peste credincioşi. În Vechiul Testament, Israel era o congregaţie. Naţiunea a crescut la număr, dar a rămas o congregaţie. În Noul Testament biserica este un Trup, nu o congregaţie.

Dacă doi nu devin una, atunci avem o simplă congregaţie. Aspectul important cu privire la Trupul lui Hristos nu estemărimea, ci unitatea lui. După acest standard este greu de găsit „o biserică” despre care se poate afirma că nu este o congregaţie. Putem găsi peste tot congregaţii care cresc în număr – dar nu şi în unitate. Certurile, invidia şi concurenţa sunt prezente chiar şi în conducerea bisericilor.

Dumnezeu doreşte să aibă o expresie a Trupului lui Hristos peste tot în lume. Creştinismul babilonian nu poate împlini acest scop; dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămăşiţă care realizează că semnul ucenicilor lui Isus este iubirea de semeni, nu creşterea în număr a membrilor.

În trupul lui Hristos, fiecare persoană este importantă, chiar dacă nu are vreun dar anume. Fiecare este important prin faptul că este un membru al Trupului lui Hristos. Citim în Cuvânt că Dumnezeu dă mai multă importanţă membrului lipsit de dar, pentru a se menţine unitatea în Trup (1 Corinteni 12:24, 25). În Biserică trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu şi să dăm cinste chiar şi celor care nu au nici un dar, atâta timp cât sunt smeriţi şi temători de Dumnezeu. În Babilon sunt cinstiţi: predicatorul priceput, cântăreţul talentat, şi noii convertiţi care au o anumită poziţie socială. Dar în Biserică (cortul lui Dumnezeu), dăm cinste celor temători de Domnul (Psalmi 15:1, 4).

Există o mare diferenţă dintre Babilon şi Ierusalim.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ieşim din Babilon şi să zidim Ierusalimul (Apocalipsa 18:4).

Simptomul anticipat al accidentului vascular cerebral; Plante utile in ameliorarea crizelor biliare; Probleme medicale evidentiate de catre stomac; Planta care te ajuta sa slabesti;Secrete alimentare utile pentru sanatatea ta; Beneficiile ceaiului pentru sanatate; Alimente care stimuleaza ficatul; Alimentul care imbatraneste prematur pielea; Care sunt efectele benefice ale consumului de suc din morcovi, mere si sfecla; Frunzele de dafin ajuta la scaderea glicemiei si a colesterolului’Cum sa tratezi corect durerile de spate; Cum utilizam mierea in boala varicoasa; Plante care reduc durerile menstruale; Acest obicei crește riscul de apariție a venelor varicoase; Lista alimentelor care nu expira niciodata; Sfaturi utile pentru combaterea carceilor; Beneficiile ceaiului de paducel; Florile de galbenele au beneficii nenumarate; Ce alimente ar trebui să eviţi pentru a păstra sănătatea colonului?

SURSA – https://stiridinsanatate.com/plante-utile-crizele-fiere.php

/////////////////////////////////////////

Ce alimente ar trebui să eviţi pentru a păstra sănătatea colonului?

Cancerul de colon este pe locul trei în topul celor mai frecvente tipuri de cancer atât la femei cât şi la bărbaţi. Alegerile inteligente în privinţa dietei au un rol foarte important în prevenţie, şi chiar mai mult decât atât, studii recente arată că persoanele care mănâncă sănătos, fac sport, îşi păstrează o greutate normală şi nu fac abuz de alcool îşi reduc riscul de cancer cu o treime.

Mai puţină carne roşie

Carnea roşie la grătar este gustoasă, dar este periculoasă pentru colon. Oamenii de ştinţă nu au decoperit încă de ce o dietă bogată în carne roşie precum carnea de vită, porc, miel creşte riscul de cacer, dar bănuiesc faptul că de vină ar premise lor este că de vină ar putea fi substanţele cancerigene care se formează atunci când carnea este gătită la temperaturi mari. Din acest motiv, se recomandă limitarea cărnii roşii la aproximativ 500 de grame pe săptămână.

Fără carne procesată

Carnea procesată este afumată, sărată şi adesea conservată cu adaos de chimicale. Aşdar, hotogii, baconul, şunca, salamurile de toate felurile trebuie scoase din dietă dacă ţii la sănătatea stomacului şi colonului.

Alcool doar ocazional

Un pahar din când în când nu îţi face probleme, dar dacă bei două pahare de alcool pe zi, îţi creşti riscul de cancer cu 20%, iar de la mai mult de 4 pahare de alcool pe zi, riscul tău de a face canceer de colon ajunge la 40%.

Dulciurile pot pune probleme

Cercetările continua în privinţa legăturii dintre dietă şi cancerul de colon, multe alimente comune precum cafeaua, ceaiul, băuturile dulci, prajiturile, cartofii şi usturoiul fiind în atenţia cercetătorilor deoarece sunt suspecte că ar putea spori riscul de cancer de colon.

/////////////////////////////////////////

Florile de galbenele au beneficii nenumarate

Cunoscute şi sub numele de ochiul-boului sau rujinele, gălbenelele sunt recomandate de fitoterapeuţi în tratarea arsurilor, a înţepăturilor de insecte şi a pielii crăpate. Însă aceste flori galbene au utilizări multiple, intern şi extern, sub formă de ceai sau tinctură.

Gălbenelele (Calendula Officinalis) au în compoziţie flavonoide, carotenoizi, vitamina C, acid malic, neolicopină, luteină şi ulei esenţial bogat în triterpenoide, substanţe care se pare că le oferă acestor plante proprietăţile antiinflamatoare. În plus, gălbenelele au acţiune bactericidă, cicatrizantă, emolientă şi care stimulează apariţia menstruaţiei (emenagogă). Se folosesc atât extern, în unguente, pentru probleme ale pielii precum tăieturi, arsuri solare, hemoroizi sau gargară în caz de infecţii ale gurii, cât şi intern, pentru reglarea ciclului menstrual sau pentru uşurarea simptomelor gastritei hiperacide.

Unguent împotriva arsurilor

Crema şi balsamul cu gălbenele au acţiune calmantă şi cicatrizantă şi ajută la refacerea pielii în urma arsurilor casnice sau solare. Unguentul este util şi pentru a trata tăieturile, înţepăturile de insecte, pielea foarte uscată, acneea şi hemoroizii externi. 50 g de flori se umezesc cu alcool şi se pun, împreună cu 100 ml de ulei de floarea-soarelui, într-o crăticioară, pe baie de abur. Se ţine amestecul 3 ore, după care se strecoară fierbinte şi se lasă la decantat. Se ia partea de deasupra şi se amestecă bine cu 20 g ceară de albine.

Infuzie pentru reglarea menstruaţiei

Tulburările menstruale precum întârzierea ciclului sau un flux redus, precum şi durerile care însoţesc această perioadă (dismenoreea), pot fi combătute cu ajutorul infuziei de gălbenele. Aceasta contribuie, de asemenea, şi la funcţionarea normală a aparatului digestiv, ca adjuvant în ulcerul gastroduodenal şi la menţinerea sănătăţii ficatului. Se toarnă 250 ml de apă fierbinte peste 1 lingură de plantă uscată şi se lasă acoperit 20 de minute, apoi se strecoară. Se beau 3 căni pe zi, cu o jumătate de oră înainte de mesele principale.

Tinctura stimulează secreţia biliară

O bilă leneşă poate fi pusă la treabă cu ajutorul tincturii de gălbenele, care contribuie şi la buna funcţionare a ficatului şi combate diareea asociată cu perioada menstruală. 20 g de plantă măcinată fin se pun într-un recipient cu dop împreună cu 100 ml alcool de 70°. Se lasă 15 zile, agitând recipientul de câteva ori pe zi, după care se strecoară şi se toarnă în sticle mici, închise bine, care se pot păstra 2 ani. Persoanele care nu au contraindicaţie la alcool pot lua 1 linguriţă de tinctură diluată în 100 ml de apă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol.

Capsule pentru tratarea enterocolitei

Pentru persoanele care nu pot lua tinctură din cauza alcoolului, nu doresc să apeleze la infuzii sau, pur şi simplu, le este mai comod să înghită o pastilă, se recomandă capsulele de gălbenele. Acestea au acelaşi efect antiseptic, antiinflamator, bactericid, coleretic-colagog şi emenagog ca restul preparatelor din această plantă. Pe lângă tratamentul indicat de medic, gălbenelele pot fi utilizate ca adjuvant în caz de enterocolită, colecistopatie şi dischinezie biliară. Se ia 1 capsulă de 3 ori pe zi, de preferat înainte de mese.

/////////////////////////////////////////////

Beneficiile ceaiului de paducel

Folosit încă din antichitate ca remediu în diferite afecţiuni hepatice, păducelul este o plantă cunoscută şi pentru proprietăţile sale tonice.

Fructele de păducel conţin flavonoide, acizi şi uleiuri esenţiale, conţin tanin, zaharuri, vitaminele C şi B. Au o acţiune calmantă, sedativă, de aceea el este recomandat în tratarea durerilor de cap, tulburărilor cardiace cu substrat nervos (combate senzaţiile de greutate în jurul inimii, de sufocare cardiacă, reglează ritmul cardiac).

Iată, pe larg, câteva dintre beneficiile ceaiului de păducel!

Ceaiul de păducel – elixir pentru inimă

Studii realizate în Franţa arată că administrarea a 2-3 căni pe zi de ceai de păducel, în cure de foarte lungă durata (6 luni minimum), previne apariţia sau agravarea bolilor de inimă şi a bolilor vasculare, previne depresia şi alterarea capacităţilor mentale ce apar odată cu vârsta.

Ceaiul din fructe de păducel este un extraordinar tonic cardiac, la fel ca şi extractul din frunze de păducel. Cea mai recomandată perioadă pentru începerea curelor cu păducel este odată cu instalarea sezonului rece, când aparatul cardiovascular şi sistemul nervos fac un mare efort de adaptare, dar şi în perioadele foarte călduroase, când riscul de infarct creşte exponenţial.

Păducelul, în special fructele, sunt printre cele mai bine tolerate medicamente din lume, 98% dintre cei trataţi cu extract neprezentând nici un fel de reactie adversă, iar ceilalţi doar simptome usoare.

Tratamentele interne cu păducel sunt recomandate în ischemie cardiacă (boala coronariană), angina pectorală, valori ridicate ale colesterolului, hipertensiune arterială, ateroscleroză, tulburări de ritm cardiac, sechele post-infarct etc.

Ceaiul de păducel – reduce anxietatea şi depresia

Păducelul este cunoscut şi pentru proprietăţile sale calmante, de liniştire şi de prevenire a episoadelor depresive, motiv pentru care se recomandă consumul constant de ceai preparat din această plantă. De asemenea, păducelul este un bun remediu natural pentru insomnii.

Ca leac împotriva insomniei se recomandă o cană cu infuzie de păducel, înainte de culcare sau 10-15 picături de tinctură de păducel, seara.

Ceaiul de păducel – are acţiune antioxidantă

Datorită proprietăţilor antioxidante pe care le are, păducelul combate efectele nocive ale radicalilor liberi asupra organismului, prevenind dezvoltarea unor afecţiuni grave, precum cancer. De asemenea, planta previne apariţia osteoporozei şi a depresiei, îmbunătăţind memoria şi concentrarea.

Ceaiul de păducel – hepatită

Studii realizate în spitalele din China, atât pe animale, cât şi pe bolnavii cu hepatită virală de tip B şi C, au arătat că administrarea extractului de fructe de păducel duce la unii pacienţi la ameliorări suprinzătoare atât a simptomelor acestor afecţiuni, cât şi a analizelor de sânge.

Se pare că fructele de păducel au efecte hepatoprotectoare, ajutând la menţinerea funcţiei celulei hepatice, stimulându-i regenerarea şi stimulând totodată sistemul imunitar să ţină infecţia sub control. Se administrează extractul, câte 600 mg pe zi. Rezultate foarte bune se obţin prin asocierea păducelului cu armurariul (Sylibum marianum).

Mod de administrare

Păducelul poate fi consumat sub formă de infuzie (2-3 căni de ceai pe zi), de tinctură (5-10 picături de două ori pe zi, diluate în apă), de capsule şi de sirop (4-6 linguri pe zi).

//////////////////////////////////////////

Sfaturi utile pentru combaterea carceilor

Carceii sau crampele musculare sunt contractii dureroase, involuntare ale unui muschi sau grup de muschi. Acestia apar in special la persoanele active (sunt determinati de un efort fizic sporit), la supraponderali (din cauza greutatii peste medie care apasa asupra muschilor) si la persoanele cu o circulatie sanguina defectuoasa. De asemenea, incaltamintea stramta sau pozitiile incomode ale piciorului pot fi o alta cauza a aparitiei carceilor. Ȋn ceea ce priveste varsta, persoanele trecute de 65 de ani prezinta un risc mai mare de imbolnavire din cauza inactivitatii si a atrofierii muschilor.

Recomandari pentru combaterea carceilor: Ȋntrerupe activitatea care a declansat carceii; Aplica o compresa rece pe zona dureroasa pentru a relaxa muschii, dupa care o compresa calda pentru ameliorarea durerii; Ȋntinde piciorul, mana sau gatul si maseaza zona afectata. Dupa masaj poti aplica o compresa cu otet de mere sau ceai de menta; Amesteca un pahar de apa calda cu o lingura de miere si o lingura de otet de mere si bea continutul, de preferat cu inghitituri medii.

Cum calmati crampele nocturne: – inainte de culcare, relaxati-va cu o baie fierbinte sau faceti un dus sau aplicati o perna electrica incalzita timp de cel putin 10 minute e zona predispusa la carcei. – Pentru a scapa de carcei, intindeti si inclinati varful piciorului spre genunchi. – Ridicati-va din pat si plimbati-va in jur, scuturati puternic piciorul, apoi intoarceti-va in pat si puneti o perna sub piciorul intins. – Masati usor zona dureroasa cu o miscare circulara pentru a ajuta la ameliorarea tonusului muscular.

////////////////////////////////

Lista alimentelor care nu expira niciodata

Este important sa tii cont de termenul de valabilitate atunci cand cumperi si folosesti un produs alimentar, daca nu vrei sa risti sa te trezesti cu probleme de sanatate. Exista insa si cateva alimente care nu expira niciodata. Daca sunt depozitate corect, ele pot fi consumate ani intregi si nici nu-si vor pierde proprietatile si valorile nutritionale.

Otetul de mere. Cand este ferit de razele directe ale soarelui, otetul de mere isi pastreaza proprietatile si poti fi sigur ca nu va expira niciodata.

Mierea. Isi poate schimba culoarea si se poate zaharisi, dar mierea este buna pentru consum chiar si dupa sute de ani, atunci cand este depozitata intr-un recipient inchis ermetic.

Orezul. In catacombele egiptene s-au descoperit depozite de orez, care inca era bun pentru consumul uman! Asadar, e clar ca pentru orez nu exista data de expirare. Atentie, insa! Pastrati-l departe de umezeala!

Sarea. Atunci cand este ferita de umiditate, sarea este „nemuritoare”. Si de ce n-ar fi, daca e vorba de o piatra sfaramata?

Sosul de soia. Daca sticla in care este depozitat nu a fost deschisa niciodata, sosul de soia este valabil la nesfarsit. In schimb, atunci cand recipientul a fost deschis, sosul de soia are o valabilitate destul de scurta.

Zaharul. La fel ca mierea, atunci cand este depozitat intr-un recipient inchis ermetic, zaharul alb, brun si cel pudra nu se strica niciodata.

Fasolea boabe, uscata. Cand este ferita de daunatori, fasolea boabe nu are termen de valabilitate. E adevarat ca se va fierbe mai greu si exista posibilitatea sa nu se inmoaie complet, dar valoarea nutritionala nu se schimba, indiferent de timpul petrecut pe raftul camarii.

Cafeaua instant. Daca o depozitati in congelator, cafeaua instant poate fi pastrata pentru totdeauna.

Siropul de artar. Daca il pastrati in congelator, siropul de artar nu are data de expirare.

Bauturile tari. Nu trebuie sa va grabiti sa terminati o sticla de bautura tare, pentru ca alcoolul tare nu expira niciodata. E adevarat ca isi poate pierde un pic din aroma, dar taria ramane neschimbata. sursa: clickpentrufemei.ro

////////////////////////////////////////

Acest obicei crește riscul de apariție a venelor varicoase

Varicele sunt rezultatul bolilor venoase. Ele se formează atunci când pereții venelor sunt deteriorați și provoacă probleme și tulburări în sistemul circulator.

Funcția venelor este de a transporta sângele înapoi la inimă. Ele sunt asemănătoare ca structură cu arterele, dar nu la fel de groase. În plus, au valve care asigură întoarcerea venoasă și fluxul sanguin într-o singură direcție. Unul dintre cele mai frecvente simptome ale bolii venoase sunt venele varicoase, în special pe partea inferioară a picioarelor.

Ce sunt venele varicoase?

Clinica Mayo descrie venele varicoase drept „vene răsucite, mărite” foarte aproape de suprafața pielii care devin umflate și deformate. Acestea, împreună cu venele păianjen care seamănă cu venele varicoase, se spune că sunt mai degrabă o problemă cosmetică decât o problemă medicală. Deși nu pun viața în pericol în majoritatea cazurilor, pot provoca durere și disconfort.

Cauza principala a aparitiei venelor varicoase

Starea nemișcată in picioare pentru perioade lungi de timp poate provoca acumularea de sânge în vasele de sânge. Acest lucru pune o presiune suplimentară asupra venei, care poate deveni umflată, răsucită sau deformată. Puteți vedea, de asemenea, vene de tip păianjen, mănunchiuri rupte de vase de sânge, lângă aceste vene varicoase. Mulți alți factori pot provoca vene varicoase. Acestea includ: varsta de peste 50 de ani, femeie, sarcină, menopauză, istoric familial și obezitate.

Pot venele varicoase să provoace complicații?

Deși varicele nu sunt considerate o afecțiune gravă, ele pot provoca complicații dacă sunt însoțite de dureri și umflături severe și persistente. Deși rare, rănile, cheagurile de sânge și sângerările care se formează pe piele în apropierea venelor varicoase pot fi complicații grave legate de această problemă de sănătate, scrie Clinica Mayo.

Ocazional, venele varicoase se rup, deși acest lucru duce de obicei la sângerări ușoare și necesită îngrijiri medicale.

Cum să gestionezi durerea?

Dacă aveți vene varicoase dureroase, cel mai bun mod de a gestiona durerea și umflarea este îngrijirea de sine. Exercițiile fizice, ridicarea picioarelor în timp ce stați sau întinși sau purtarea ciorapilor compresivi sunt câteva modalități eficiente de a reduce și de a preveni durerea din vene varicoase.

Diagnosticarea

Un specialist poate diagnostica boala venoasă cronică efectuând un examen fizic și alte teste asupra persoanei și apoi poate recomanda un tratament adecvat în funcție de natura și stadiul problemei.

Examenul fizic – include examinarea membrului sau a membrelor afectate, cu pacientul în picioare (pentru a verifica dacă există umflături) sau așezat. Medicul va investiga, de asemenea, simptomele pe care le suferă pacientul;

Ecografia Doppler – este o metodă neinvazivă care poate verifica prezența insuficienței valvulare dar nu poate aprecia severitatea acesteia;

Flebografia – Recomandată uneori deoarece este o procedură complexă care necesită personal cu experiență și utilizarea de substanțe de contrast. Venografia este esențială atunci când se ia în considerare o intervenție chirurgicală pe sistemul venos profund;

Varicografia – presupune injectarea de substanță de contrast la nivelul venelor varicoase. Pacientul se află în poziție orizontală, cu picioarele puțin mai sus decât capul. Această metodă permite vizualizarea traseului venelor varicoase și eventual evidențiază „sursa” acestora. Poate fi combinat cu flebografia.

///////////////////////////////////////

Plante care reduc durerile menstruale

Majoritatea femeilor au, in fiecare luna sau ocazional, un ciclu menstrual dureros sau dismenoree. Cel mai adesea, resimti crampe la nivelul abdomenului inferior, durerea radiind si inspre vagin. Pentru a calma crampele si celelalte simptome ale dismenoreei, incearca tratamentul cel mai la indemana si eficient: cel pe baza de plante.

Traista-ciobanului. Este o adevarata planta-minune, foarte populara in tratarea dismenoreei si a tuturor tipurilor de hemoragii. Scapi de menstrele abundente daca timp de zece zile bei cate doua cani cu ceai – un pliculet sau un varf de cutit de planta la o cana de apa fierbinte.

Cretisoara. Cretisoara sau mantaua-doamnei este o planta exclusivista, dedicata femeilor. Pe langa faptul ca atenueaza tulburarile hormonale, fluxul menstrual si durerile ovariene, protejeaza si tonifica intreaga zona genitala. De patru ori pe zi, pune sub limba o jumatate de lingurita de pulbere de cretisoara si, dupa 15 minute, inghite praful cu apa.

Ghimbirul. Fierbe sase linguri de ghimbir ras intr-un sfert de litru de apa, pentru 15 minute. Umezeste un prosop cu acest decoct si pune-l pe abdomen, ca o compresa. Alt remediu: amesteca in cantitati egale ghimbir si musetel (cate patru linguri din fiecare) in apa de baie si stai acolo 15 minute. Iti ia durerea cu mana!

Busuiocul. Nu numai ca e delicios, dar este si un analgezic puternic, care calmeaza usor crampele. In zilele „dureroase”, bea la fiecare ora cate o cana sau o jumatate de cana cu ceai de busuioc, facut dintr-o lingurita de planta la cana cu apa fierbinte. Foarte eficienta in tratarea dismenoreei este administrarea busuiocului sub forma de tinctura. Pui cate trei picaturi intr-un pahar cu apa, indulcesti cu putina miere si amestecul acesta il bei zilnic, timp de trei saptamani.

Salvia. Este bogata in saruri minerale si vitamine, reduce sangerarile si durerile menstruale, trateaza anexitele si regleaza funtiile ovariene. Ceaiul de salvie, facut prin infuzarea unui pliculet sau a unei lingurite din planta la o cana de apa fierbinte, se bea de trei ori pe zi. Poti face si spalaturi cu infuzie din 50 de grame de planta la 1 litru de apa clocotita.

Coada-soricelului. Aceasta planta are efect anti-spasmodic, regleaza ciclul menstrual si calmeaza crampele. Bea cate doua cani cu ceai pe zi, preparat dintr-o lingurita cu coada-soricelului la o cana cu apa fierbinte. Daca, in timpul menstruatiei, durerile devin insuportabile, fa bai de sezut cu infuzie din doua linguri cu planta la un litru de apa.

/////////////////////////////////////////

Cum utilizam mierea in boala varicoasa

Boala varicoasa – varicele – este o boala transmisa genetic in 95 % din cazuri si evolueaza diferit de la persoana la persoana. Acest lucru face ca tratamentul sa fie unul diferentiat pentru fiecare pacient in parte. In stadiile incipiente acuzele sunt nespecifice : dureri in gambe si senzatie de presiune manifestata seara, picioare grele, oboseala gambelor, cu aparitia ulterioara a venelor dilatate. Este stiut faptul ca boala varicoasa nu determina dureri direct proportionale cu volumul varicelor si mai ales cu stadiul bolii. Acest lucru explica de ce pacientii cu boala varicoasa nu se prezinta in stadiile incipiente direct la o consultatie de chirurgie vasculara.

Netratate la timp, varicele pot duce la complicatii, precum ulcere varicoase, dermite, hemoragii si inflamatii. O prima masura este repausul la pat, cu picioarele pe un plan mai înalt decat pieptul (sprijinte pe o perna) si folosirea ciorapilor speciali. Remediul pe baza de miere de albine si usturoi este recomandat în acesta situatie, modul de preparare fiind urmatorul: 250 g de miere se amesteca cu 250 g de usturoi pisat si se lasa la macerat timp de 7 zile, dupa care se administreaza cate o lingura de produs, cu 40 de minute înainte de masa, de 3 ori pe zi, timp de 2 luni.

Cura este eficienta si în caz de alte afectiuni vasculare ale picioarelor. Pe langa aceasta cura, dieta trebuie si ea adaptata noilor nevoi ale organismului, pe o perioada de 45 de zile, astfel: nu se vor consuma: carne de porc, de vita, de berbec, de bivol, peste, alcool, sare, fructe acre, lamai, rosii, ananas, condimente iuti, fasole, soia, ulei de susan, bauturi fierbinti, ceai, cafea, cartofi, ridichi, legume verzi, iaurt, otet, mancaruri grase, alimente fripte sau prajite; se vor consuma: orez, grau, porumb, supa de fasole cu boabe mari, produse lactate (mai putin iaurt si telemea) dovleac, castravete, spanac, miere, struguri. De asemenea, hidratarea este foarte importanta, fiind indicat a se consuma 2-3 litri de apa plata zilnic. La prepararea remediului se vor folosi doar produse bio sau organice.

///////////////////////////////////////

Cum sa tratezi corect durerile de spate

Statisticile arată că aproape 80% dintre oameni suferă de dureri de spate la un moment dat. Motivele sunt variate, stilurile moderne de viață, inclusiv viața sedentară și obezitatea exacerbând problema.

Durerile de spate pot fi inflamatorii (mai ales noaptea sau dimineata) sau mecanice (declansate de diverse miscari si reduse in intensitate de analgezice).

Există mulți factori care pot provoca dureri de spate. Pot fi implicate o mulțime de structuri ale coloanei vertebrale. În cele mai multe cazuri, este vorba de o entorsă de ligament sau de o încordare musculară (60-70%), apoi afecțiuni degenerative (uzură) ale articulațiilor sau discurilor fațete, hernie de disc, fracturi, tasarea vertebrelor datorate osteoporozei, îngustarea discurilor intervertebrale și a canalului spinal la vârstnici.

Ce sunt lombalgiile?

Lombalgia poate fi acută (o criză cu debut brusc, exacerbată de ridicare de greutăți sau traume, expunere la vibrații, exerciții fizice sau efort de tuse, fenomen numit „dureri de spate”) sau într-o formă cronică (durere de intensitate moderată, debut insidios). , care durează săptămâni/luni). În funcție de cauză, durerile de spate pot fi asociate cu sindromul radicular într-o formă mai severă, din cauza procesului care provoacă durere care irită rădăcinile nervoase care merg de la coloana vertebrală la extremitățile inferioare.

Aceasta se manifestă prin durere care iradiază către fese și/sau uneori ambele extremități inferioare, adesea denumită „sciatică”. În funcție de stadiu, se mai pot observa parestezii (amorțeli) sau chiar pierderea sensibilității în zona afectată, scăderea forței musculare până la paralizie, reflexe tendinoase osoase slăbite sau pierdute, tulburări ale micțiunii sau defecației etc.

Când trebuie sa se prescrie medicamente?

La primul episod de durere, simptomele vor dispărea probabil de la sine, chiar și fără ajutorul medicamentelor. Dacă durerea persistă, se agravează sau dezvoltă o nouă criză, persoana în cauză este sfătuită să solicite ajutor medical.

În cadrul consultației se va efectua un examen fizic riguros, dar se vor face și cercetari pentru stabilirea cauzei durerii. În cazuri de efort fizic, postură proastă la locul de muncă sau obezitate, tratamentul va începe cu corectare. Dacă durerea este severă, medicul dumneavoastră vă poate prescrie medicamente. Medicamentele cel mai frecvent utilizate pentru a ameliora durerile de spate sunt antiinflamatoarele nesteroidiene și steroidiene, analgezicele, relaxantele musculare și rareori antidepresivele. Utilizarea pe termen lung sau abuzul acestor medicamente nu este recomandată din cauza posibilelor efecte adverse, în special gastrointestinale și cardiovasculare.

Ce alte tratamente sunt recomandate

În cele mai multe cazuri, tratamentul pentru durerile de spate constă în terapie fizică și terapie cu exerciții fizice combinate cu medicamente pe termen scurt. „Pe termen lung, tratamentul poate include: continuarea exercițiilor de gimnastică medicală la domiciliu, evitarea perioadelor prelungite de postură fixă (șezând, imobil, la birou), reducerea sau evitarea creșterii în greutate, ajustarea tipului de saltea pentru scaune de birou și perne, abținerea de la activități fizice care pot provoca dureri ale coloanei vertebrale (sporturi de contact, activități care implică ridicări repetate de greutăți, activități cu vibrații etc.), purtarea unei orteze lombare („lombostat”) etc.

Care sunt beneficiile fiziokinetoterapiei?

Fiziokinetoterapia are următoarele obiective: combaterea durerii, controlul inflamației, creșterea mobilității articulațiilor și corectarea alinierii și a posturii coloanei vertebrale. Tratamentul constă într-o primă fază de electroterapie de ameliorare și absorbție a durerii, ultrasunete, terapie cu laser, urmată de exerciții pentru coloana vertebrală, tehnici de relaxare a mușchilor și țesuturilor moi, tehnici de întindere, și o fază finală de corectare a posturii și întărirea mușchilor stabilizatori ai spatelui. Fiecare tratament trebuie personalizat pentru fiecare pacient, in functie de intensitatea si localizarea durerii, dar nu in ultimul rand, dupa o evaluare riguroasa a coloanei.

Când este necesară o intervenție chirurgicală?

Tratamentul chirurgical vizează doar anumite probleme care provoacă dureri de spate. Prin urmare, pe lângă formele complexe de hernie de disc, în cazurile de fracturi vertebrale, stenoză spinală (îngustarea canalului spinal unde se află măduva spinării și nervii spinali), sunt necesare diverse proceduri chirurgicale, care afectează sistemul nervos și conduc la o scădere a forței musculare. Chirurgia este folosită și pentru anumite etape ale spondilolistezei (alunecarea unei

////////////////////////////////////////

Frunzele de dafin ajuta la scaderea glicemiei si a colesterolului

Folosite cel mai adesea drept condiment, frunzele de dafin au proprietati antiseptice, antivirale, cicatrizante si bactericide, avand numeroase aplicatii in medicina naturista. Frunzele de dafin contin grasimi, proteine, retinol, vitaminele A, C, piridoxina, niacina, zinc, fier, magneziu, calciu, potasiu si antioxidanti. Persoanele care au colesterolul, glicemia si trigliceridele crescute pot urma o cura de 30 de zile, timp in care se consuma 1-3 g de pulbere de foi de dafin zilnic.

impotriva durerilor reumatice se poate folosi uleiul de dafin, preparat astfel: 100g de frunze de dafin maruntite se adauga in 100ml alcool alimentar. Vasul se inchide ermetic si se lasa pentru 24 de ore. Dupa scurgerea celor 24 de ore se adauga un litru de ulei de masline, se inchide ermetic si se pastreaza la loc intunecat si rece pentru 4-6 saptamani, dupa care se strecoara si se poate folosi la masaj. Uleiul este eficient si in cazul oboselii si a spasmelor musculare. Infuzia de dafin se prepara din doua frunze la o cana de apa clocotita. Se foloseste pentru calmarea afectiunilor nervoase, orale, ale cailor respiratorii, racelii, gripei si a reumatismului. impotriva nevralgiilor se prepara o infuzie din 125g de frunze la un litru de apa clocotita. Cu aceasta infuzie se frectioneaza zona dureroasa sau se foloseste pentru comprese.

Printre alte beneficii ale foilor de dafin, se numara si faptul ca: este eficient impotriva plagilor, aftelor si abceselor dentare (se face gargara cu infuzie din foi de dafin); are rol de sedativ; diminueaza simptomele depresiei si ale anxietatii; are efect expectorant, scade febra si desfunda nasul, fiind indicat in bronsite, laringite, gripe, raceli, faringite, sinuzite; eficient in cazurile de dispepsie, balonare si gastro-enterite; previne aparitia cancerului, deoarece contine antioxidanti; quercitina, eugenol, catechine) care combat radicalii liberi; mentin sanatatea sistemului cardiovascular; accelereaza digestia, fiind recomandat dupa o masa copioasa; diminueaza durerile de cap, migrenele; previn fermentatiile din tubul digestiv, are efect de antiseptic intestinal; util in indigestii si balonari; regleaza menstruatia; ajuta organismul sa proceseze insulina mai eficient; amelioreaza infectiile urinare; grabeste vindecarea in caz de eruptii cutanate, acnee, eczeme, psoriazis, rani; trateaza infectiile fungice si bacteriene; mentin sanatatea pielii, daca sunt folosite la baie (infuzie turnata in apa din cada sau cateva picaturi de ulei de dafin); imbunatateste memoria; adjuvant in tratarea ulcerului gastric. previne si incetineste maladia Parkinson si boala Alzheimer; stimuleaza sistemul imunitar (o cana de decoct consumata pe parcursul unei zile). Consumate in cantitate mare, foile de dafin sunt toxice si pot induce voma, pot provoca sangerari si tulburari mentale.

/////////////////////////////////////

Care sunt efectele benefice ale consumului de suc din morcovi, mere si sfecla

Fara indoiala, una dintre cele mai bune modalitati de a furniza organismului o cantitate mare de nutrienti de la legume si fructe este prin combinarea lor intr-un suc. Sucul de fructe si legume este adesea mai eficient decat consumul de fructe si legume integrale, deoarece multi oameni nu reusesc sa atinga dozele zilnice recomandate. Bogatia de fibre rezultata din combinarea mai multor fructe si legume iti imbunatateste sanatatea sistemului digestiv. Sucurile naturale sunt, de asemenea, capabile sa reduca riscul de cancer, sa intareasca imunitatea, sa curete corpul si sa te ajute sa scapi de kilogramele in exces.

Prin combinarea acestor fructe si legume, vei obtine o sursa importanta de sanatate. Cu un continut ridicat de vitamina C si fibre, dar si de carbohidrati, merele sunt unul dintre cele mai sanatoase fructe. In plus, acestea nu contin colesterol sau grasimi si pot fi de mare ajutor daca vrei sa elimini excesul de greutate, sa imbunatatesti sanatatea oculara si sa cresti nivelul de energie.

Morcovii au un continut bogat de magneziu si seleniu, precum si de vitamina A, B, C, E si K. Acestia sunt cunoscuti si pentru puterea lor antioxidanta si capacitatea de a scadea riscul de cancer. Sfecla aduce un aport important de fibre, potasiu, fier, acid folic, calciu, vitamina A si C. Cand il incluzi in dieta ta zilnica, acest amestec de morcovi cu mere si sfecla poate face minuni pentru starea ta generala de sanatate. Iata cum il poti prepara!

Suc de morcovi cu mere si sfecla

Ingrediente: cantitati egale de sfecla tocata, morcovi si mere

Mod de preparare: Adauga toate ingredientele intr-un blender sau intr-un storcator si amesteca pana cand obtii o compozitie omogena. Apoi strecoara continutul si adauga-l intr-o sticla. Tine-l la frigider pana cand il bei pe tot, insa este recomandat sa iti faci proaspat in fiecare zi. Bea un pahar de suc dimineata, pe stomacul gol, de obicei cu o ora inainte de micul dejun. Mai bea un alt pahar de suc dupa-amiaza. Repeta procedeul in fiecare zi, pentru o perioada de 90 de zile, pentru beneficii optime aduse sanatatii.

Beneficiile pentru sanatate aduse de sucul de morcovi, mere si sfecla

Imbunatatirea vederii

Daca vei bea acest suc in mod regulat, vei ameliora problemele cu ochii uscati, rosii sau obositi.

Imbunatirea pielii

Puterea antiinflamatorie a acestui suc va elimina bacteriile si virusurile si, prin urmare, va ameliora alergiile si alte probleme ale pielii.

In plus, aceasta bautura va amana aparitia ridurilor si va spori elasticitatea pielii.

Imbunatatirea sanatatii inimii

Fitonutrientii din aceasta combinatie, inclusiv luteina, beta si alfa-carotenul, vor stimula sanatatea inimii. In plus, merele vor reduce nivelul de colesterol rau si vor echilibra tensiunea arteriala.

Perfect pentru sanatatea femeilor

Daca ai nevoie sa ameliorezi simptomelor sindromului premenstrual, crampele si durerile menstruale, acesta este unul dintre cele mai bune remedii naturale. De asemenea, va reduce oboseala comuna acestei perioade si va creste nivelul de fier. sursa: eva.ro

//////////////////////////////////////

Alimentul care imbatraneste prematur pielea

Pana acum, zaharul insemna kilograme in plus, diabet si dinti stricati. Insa cercetarile recente in nutritie au scos la iveala inca un efect negativ al consumului nerational de zahar: imbatranirea prematura a pielii. In termeni stiintifici se numeste AGE – Advanced Glycosylation End. Cum ajunge zaharul sa iti rideze fata si sa-ti imbatraneasca pielea? Celulele pielii sunt sustinute de o retea de fibre groase de proteine, asa-numitele fibre colagen, care in cazul pielii sanatoase, sunt elastice si permit pielii sa se miste si sa se intinda, dar apoi sa revina la structura ei initiala, fina. Ridurile, primele semne ale imbatranirii pielii, se formeaza in mod natural din cauza razelor ultra-violete si a reducerii elasticitatii fibrelor colagen, odata cu trecerea timpului.

Daca insa consumi prea mult zahar, excesul de molecule de zahar se ataseaza de fibrele pielii, care se lipesc intre ele, devin incarcate si isi pierd elasticitatea. O astfel de piele este mult mai vulnerabila la efectele razelor UV si la ridare prematura. Asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la orice gram de zahar din alimentatie. Organismul uman are nevoie de zahar, in cantitati MODERATE, pentru ca acesta este o sursa de energie. Pericolul ca zaharul sa atace pielea apare numai la persoanele care il consuma in exces. Dupa varsta de 40 de ani, pielea isi pierde oricum din elasticitate – este un fapt natural – dar in societatea moderna, cu toate alimentele tratate chimic si produsele de tip fast food la care suntem expusi, persoane mult mai tinere au pielea imbatranita prematur, din cauza consumului de zahar.

Zahar in exces nu inseamna sa mananci numai zahar propriu-zis, de genul cubulete sau dulciuri. Amidonul si carbohidratii sunt la fel de nocivi, iar mancarea procesata (junk food si produsele semi-preparate) combina zaharul cu proteine la temperaturi ridicate, ceea ce nu face bine nici la digestie, nici la epiderma. Fiecare persoana este diferita. Poate ca organismul tau absoarbe din ceea ce mananci mai mult zahar decat cel al prietenei tale, chiar daca amandoua mancati aceleasi lucruri. Pana cand cercetarile ajung mai departe si nutritionistii o sa stabileasca niste reguli clare, tot ceea ce putem face e sa reducem zaharul din alimentatia noastra mancand sanatos si rational.

In primul rand, incearca sa reduci cantitatea de zahar consumata in fiecare zi. Bea ceaiul si cafeaua neindulcite, daca ai pofta de ceva dulce, mananca fructe si nu dulciuri, daca vrei un suc de fructe, alege unul din citrice. Ai grija si la carbohidrati – multe alimente care nu sunt dulci au un continut ridicat de zahar, deoarece in timpul digestiei sunt transformate in zahar. Ca sa stii ce mananci, uita-te cu atentie pe etichetele alimentelor pe care le cumperi: 4 grame de zahar inseamna o lingurita de zahar si e bine sa nu consumi mai mult de sase-opt lingurite de zahar pe zi. Media este de 12, dar cantitatea ideala e de jumatate.

Invata sa identifici zaharul „ascuns” in ingredientele de pe etichete – nu e bine cand vezi: zahar brun, zahar din trestie, sirop de porumb, malt, fructoza, sucroza, melasa. Chiar daca au alte denumiri si nu sunt trecute la zaharuri pe lista de ingrediente, au aceleasi efecte negative asupra organismului.

//////////////////////////////////////////

Alimente care stimuleaza ficatul

In prezent, suntem inconjurati de toxine si substante chimice din toate partile, indiferent daca este vorba despre alimentele pe care le mancam sau de aerul pe care il respiram. Aceste toxine ne imbolnavesc si ne fac susceptibili la durere, inflamatie si diferite boli. De aceea este esential sa iti detoxifiezi corpul din exterior, ajutand organele interne sa se curete, sa functioneze optim si sa elimine toxinele mai eficient.

Ficatul este organul principal cand vine vorba de eliminarea toxinelor din corpul nostru si, prin urmare, este cel mai frecvent atacat de substantele nocive. Desi ficatul nostru are un sistem propriu de detoxifiere si filtrare, toxinele in exces il pot supraincarca, rezultatele fiind reprezentate de diferite afectiuni. Printre rolurile pe care le indeplineste ficatul se numara si:

– curatarea sangelui;

– productia de bila necesara digestiei grasimilor;

– stocarea vitaminelor si fierului;

– convertirea zaharurilor in substante utilizabile;

– distrugerea celulelor rosii vechi din sange;

– descompunerea hemoglobinei, insulinei si hormonilor.

Acum, daca te intrebi ce alimente ar trebui sa consumi pentru a ajuta ficatul sa elimine toxinele repede, ar trebui sa stii ca ai mai multe optiuni disponibile. Iata cateva dintre acestea!

Varza. Este cunoscut faptul ca glucozinolatii din varza stimuleaza productia de substante care ajuta enzimele sa elimine toxinele din ficat.

Legume cu frunze verzi. Clorofila din aceste legume este capabila sa absoarba toxinele din organism si sa le elimine.

Curcuma. Aceasta este o planta perfecta pentru combatarea inflamatiei si pentru detoxifierea ficatului cand vine vorba de substantele periculoase.

Spanac. Aceasta leguma are un continut bogat de glutation, care este o substanta cunoscuta pentru faptul ca imbunatateste functia enzimelor de curatare din ficat.

Usturoi. Sulful din usturoi va spori functionarea enzimelor hepatice, iar in acest fel va ajuta la eliminarea tuturor deseurilor.

Ceai verde. Catechinele sunt antioxidanti puternici din ceaiul verde, care vor imbunatati functionarea ficatului.

Sparanghel. Aceasta leguma delicioasa este, de asemenea, un diuretic puternic, care este recomandat pentru ficat, dar si pentru rinichi.

Ulei de masline. Uleiurile organice presate la rece, nu doar uleiul de masline, ci si uleiul de canepa si uleiul de seminte de in, sunt o metoda excelenta pentru a reduce supraaglomerarea ficatului.

Nuci. Nucile au un continut bogat de glutation, acizi grasi omega-3 si aminoacidul arginina, toate aceste substante fiind extrem de benefice pentru bunastarea ficatului.

Reteta de smoothie pentru detoxifierea ficatului

Ingrediente: 1 mar fara cotor, feliat, 1/2 de lamaie, curatata, o felie de ghimbir, 1 lingura de seminte de chia, 1 cana de varza kale, 1 sfecla mica

Mod de preparare: Adauga toate ingredientele intr-un blender si paseaza pentru un minut sau doua. Odata ce obtii un amestec omogen, transfera continutul intr-un pahar si bea-l imediat. Pentru un efect optim, bea acest smoothie in fiecare zi. sursa: eva.ro

/////////////////////////////////////////

Beneficiile ceaiului pentru sanatate

Ceaiul este o bautura cu multe virtuti pentru sanatate. Fie ca este rosu, negru sau verde, este una dintre cele mai consumate bauturi din lume. Dar ce o face atat de speciala?

Ceaiul verde si alb contine cele mai multe catechine (flavonoide), responsabile de numeroasele beneficii ale ceaiului asupra sanatatii:

neutralizeaza radicalii liberi

proprietati antiinflamatorii

proprietati antimicrobiene si antimutagene

ajutati la lupta impotriva obezitatii

Acestea se regasesc in majoritatea frunzelor proaspete. Cu toate acestea, in ceaiul negru, frunzele trebuie tratate astfel incat catechina (80%) sa fie oxidata. O ceasca de ceai infuzat este excelenta, relaxanta si virtuoasa pentru sanatatea dumneavoastra.

Cele 7 virtuti ale ceaiului pentru sanatate:

Inlatura depresia. Studiile arata ca cei care beau in mod regulat ceai verde, de exemplu, sunt mai putin susceptibili de a suferi de depresie.

Stimuleaza metabolismul. Mai ales datorita efectelor sale stimulative asupra metabolismului si reducerii continutului de grasimi stocate, ceaiul verde contribuie la scaderea in greutate. Un articol publicat in jurnalul international cu privire la obezitate arata ca consumul regulat de ceai verde sau suplimente de catechina contribuie la scaderea in greutate.

Reduce nivelul colesterolului. Un studiu publicat in Jurnalul American de Nutritie Medicala arata ca ceaiul verde scade semnificativ nivelul colesterolului „rau” (LDL).

Stimuleaza functiile renale. Ceaiul verde imbunatateste functia renala: un beneficiu deosebit de interesant pentru pacientii cu diabet zaharat.

Reduc tensiunea arteriala. Conform unui studiu publicat in Jurnalul European de Nutritie, ceaiul verde si catechinele pe care le contine au un efect pozitiv asupra tensiunii arteriale ridicate datorita proprietatilor sale antihipertensive.

Ajuta digestia. Oamenii de stiinta orientali au descoperit ca ceaiul verde are efecte prebiotice asupra organismului si ajuta astfel intestinele.

Reduce nivelul de zahar din sange. Un experiment pe soareci a confirmat ca ceaiul verde reduce (la jumatate) nivelul zaharului din sange care insoteste frecvent mesele bogate in carbohidrati. Cat de mult ceai trebuie sa consumati pentru a obtine acest efect? 2 cesti! A.M.

////////////////////////////////////////

Secrete alimentare utile pentru sanatatea ta

Sucul de portocale se bea intotdeauna in timpul micului dejun sau dupa masa. Pentru ca portocalele sunt o sursa de vitamina C (50-60 mg/ 100 g). Sucul de portocale nu trebuie consumat pe stomacul gol, deoarece sunt fructe bogate in acid citric, care irita stomacul fragil si provoaca ulceratii. E bine sa incepi micul dejun cu un aliment „moale”, cum ar fi lactatele sau cerealele, pentru a tapeta peretii interni ai organelor digestive si a-i feri de aciditate.

Fructele se consuma in afara meselor principale, dimineata si / sau dupa-masa. Consumarea fructelor intre mese are doua avantaje: sunt bogate in fibre, apa si fructoza, dar si in vitamine si minerale, se digera repede si te energizeaza. De asemenea, ofera posibilitatea consumarii de vegetale proaspete care sunt recomandate in cinci portii pe zi, ceea ce e dificil cand iei cate trei mese zilnic.

Salata se consuma la antreu. Este bogata in apa (92%), slab energetica (13 kcal/100 g) si nu contine multe grasimi (mai putin de 0,5 lipide). Consumata la inceputul mesei, salata asigura o anumita satietate si aportul de vitamine (C, B si E) si minerale. Atentie insa la asezonare! O lingura de vinegreta clasica are 75 kcal, iar una cu sos de iaurt cu lamaie, doar 10-15 kcal.

Produsele de patiserie trebuie mancate la desert. Consumate la sfarsitul mesei, foietajele se combina cu bolul alimentar si, desi sunt bogate in grasimi si zaharuri rapide, se comporta precum glucidele lente si, in timp, sunt asimilate cu celelalte alimente. Din contra, consumate izolat, produsele de patiserie provoaca o descarcare de insulina in sange, taind apetitul, iar energia lor este stocata de organism sub forma de grasime.

Pastele sunt perfecte la cina. Carbohidratii (paste, paine, cartofi) sunt recomandati seara. Dupa o zi de activitati fizice si intelectuale, permit refacerea depozitelor de glucide lente ale organismului. Daca nu le acoperi de grasimi (branzeturi, unt, mezeluri, smantana), se digera fara sa ingrase si astfel se evita criza de la ora 23.

////////////////////////////////////////

Planta care te ajuta sa slabesti

Micile fructe cu parfum de rasina sunt de mare ajutor celor care vor sa slabeasca. Au un puternic efect de stimulare a digestiei, a metabolismului si a eliminarii toxinelor. De asemenea, sunt un remediu eficient pentru eliminarea apei in exces din tesuturi, problema des intalnita la persoanele care au kilograme in plus.

Iata cum se utilizeaza:

Infuzie de ienupar – 200 ml de apa clocotita se toarna peste 2 lingurite cu boabe de ienupar uscate si maruntite. Se acopera si se lasa la infuzat 20 de minute. Se iau 4 linguri cu infuzie pe zi, intre mese.

Boabe de ienupar – in prima zi consumati pe stomacul gol 4 boabe de ienupar uscate si zdrobite (in mojar). Cresteti portia zilnica cu cate o boaba, pana in ziua a 12-a, cand veti lua 15 boabe. In urmatoarele zile micsorati in fiecare zi doza cu cate o boaba, pana ajungeti la 4 boabe. In cele 23 de zile de dieta nu aveti voie carne, mezeluri, precum si alimente cu continut mare de grasime (prajite, conservate).

Tinctura de ienupar – se gaseste la plafaruri si in magazinele naturiste sau se poate prepara acasa, astfel: 200 g de boabe de ienupar uscate si maruntite se pun la macerat in 200 ml de alcool alimentar de 70-90 de grade, timp de 14 zile, intr-un recipient de sticla ermetic inchis. Se strecoara si se iau cate 20 de picaturi pe stomacul gol, de 3 ori pe zi, timp de 3 saptamani. Dupa o pauza de 4 saptamani, tratamentul se poate relua. Daca aveti inflamatii ale cailor urinare, evitati tratamentele cu ienupar. sursa: formula-as.ro

///////////////////////////////////////

Probleme medicale evidentiate de catre stomac

Nu este mereu simplu sa ai stomacul linistit sau sa nu te balonezi. Chiar si meniul sanatos poate cauza probleme daca nu este creat in mod strategic. Iata ce ti-ar pune stomacul tau daca ar putea:

Ai mancat o salata mare de varza si acum esti balonata

Stomacul: Ai ales o portie prea mare, chiar daca salata este utila. Legumele asigura fibrele necesare pentru eliminarea toxinelor, dar nu trebuie sa exagerezi. Nu este nevoie sa mananci mai putine legume, dar le poti imparti in portii mai mici pe care sa le consumi de-a lungul zilei. La fiecare sandvis sau gustare consuma si o salata de cruditati.

Cand mananci mango te balonezi foarte tare

Stomacul: Analizeaza mai atent fructele pe care le mananci. Este recomandat sa le eviti pe cele care contin carbohidrati care te fac sa te simti rau. Trebuie sa monitorizezi cum te simti dupa ce mananci mere, mango, pere, piersici, cirese si pepene verde. Optiunile neutre care nu-ti vor face rau in nicio situatie sunt bananele, afinele si grepfrutul.

Uneori ai diaree dupa ce mananci un sandvis cu sunca presata de curcan

Stomacul: Esti sigura ca nu ai intoleranta la lactoza? Multe persoane nu realizeaza ca au aceasta problema pentru ca nu beau lapte. Poate crezi ca nu consumi lactate, dar o felie de branza la sandvis sau frisca de la cafea pot fi suficiente pentru a cauza probleme digestive. Inclusiv sunca presata poate contine proteine din lapte, asa ca ar fi bine sa citesti lista de ingrediente atunci cand o cumperi pentru a preveni problemele.

Te simti perfect dupa ce mananci iaurt dimineata

Stomacul: Intoleranta la lactoza se manifesta diferit la fiecare persoana.

Daca laptele si inghetata iti dau dureri de stomac sau provoaca diareea, dar iaurtul simplu sau cel grecesc nu cauzeaza niciun fel de simptome nu ai de ce sa-l ocolesti. Este recomandat sa tii un jurnal alimentar in care sa notezi ce alimente te fac sa te simti rau. Nu ai vrea sa ocolesti ceva ce-ti place fara niciun motiv nu-i asa?

De cum incepi sa mesteci guma simti crampe

Stomacul: Renunta la guma. Pe de o parte te face sa inghiti mai mult aer si sa te balonezi, iar in al doilea rand contine indulcitori artificiali care nu pot fi digerati si vor ajunge in tractul intestinal unde se vor combina cu bacteriile prezente, cauzand si mai multe gaze. Daca nu ti se intampla acest lucru, probabil ca nu esti afectata de indulcitorii artificiali, dar daca ai probleme nu te indrepta spre guma cu zahar, ci uita de acest obicei.

Ai diaree deodata, fara sa stii de ce

Stomacul: Ai mancat ceva care nu ti-a facut bine. Daca nu ai alte afectiuni si ai un episod de diaree care dureaza 3-5 zile nu ai motive de ingrijorare. Cel mai probabil este vorba despre un virus sau o intoleranta alimentara. In cazul in care suferi de diaree cronica poate fi vorba despre o alergie, sindromul de colon iritabil sau diferite afectiuni ale glandei tiroide.

Te simti balonata si te doare stomacul foarte tare

Stomacul: Trebuie sa mergi la toaleta. Peste 80% dintre persoanele care se baloneaza au simptome severe, iar constipatia este cauza cea mai frecventa. Digestia lenta agraveaza balonarea pentru ca bacteriile fermenteaza timp indelungat. Consuma mese mici, bogate in fibre, de-a lungul zilei si vei reusi sa rezolvi problema. sursa: eva.ro

////////////////////////////////////////

Plante utile in ameliorarea crizelor biliare

Bila este responsabila de emulsionarea grasimilor din organism, mareste absorbtia lipidelor si ajuta la extragerea substantelor solubile în grasime, precum vitaminele A, D, E si K. Criza de bila sau dischinezia biliara apare atunci cand organismul este suprasolicitat din cauza consumului excesiv de grasimi, tutun si alcool, cele mai frecvente simptome fiind durerile în partea dreapta a abdomenului, sub nivelul coastelor, gust amar, greturi, varsaturi (cu o senzatie de amareala în gura), arsurile în partea superioara a abdomenului (cuprinsa între coaste si ombilic), lipsa poftei de mancare, iritabilitate crescuta, astenie fizica sau intelectuala si balonari.

Pentru a preveni, diminua si elimina simptomele, puteti consuma: – salvie, sub forma de infuzie (o lingurita de frunze uscate si maruntite la o cana cu apa fierbinte), cate 2 cani pe zi. Are proprietati antiinflamatorii, antiseptice si sedative. Este contraindicata femeilor însarcinate sau care alapteaza; – galbenele, sub forma de infuzie (2 lingurite de flori uscate la o cana de apa fierbinte), cate 1-2 cani pe zi. Are proprietati sedative, antiinflamatorii, stimuleaza secretia de bila si eliminarea ei. Este contraindicata femeilor însarcinate sau care alapteaza; – maces, sub forma de infuzie (o lingura de fructe se adauga la o cana cu apa clocotita se lasa la infuzat jumatate de ora), cate 2 cani pe zi. Are efect detoxifiant, elimina toxinele din ficat si stimuleaza secretia de bila; – sunatoare, sub forma de infuzie (o lingurita de planta se adauga la o cana de apa fierbinte si se lasa la infuzat 15 minute), cate 2-3 cani pe zi. Are efect antidepresiv, antiviral, antiinflamator, diuretic, antiseptic, astringent si cicatrizant. Este contraindicata persoanelor aflate sub tratament cu anticonceptionale, antidepresive sau anticoagulante; – ridiche neagra, sub forma de suc (o cana de suc proaspat se amesteca cu jumatate de cana de miere de albine), cate 3-6 linguri pe zi, între mese. Are efect detoxifiant, depurativ, energizant, imunostimulator, mineralizant, stimuleaza secretia de bila. Este contraindicata persoanelor care au calculi biliari sau afectiuni ale tiroidei.

/////////////////////////////////////////

Simptomul anticipat al accidentului vascular cerebral

Pacienții cu accident vascular cerebral raportează confuzie bruscă, care apare cu o săptămână înainte de o urgență medicală legata de accident vascular cerebral.

Simptomele pot apărea cu câteva zile înainte de un accident vascular cerebral sever, avertizează experții în sănătate.

Potrivit Mirror, cele mai frecvente semne ale unui accident vascular cerebral includ amorțeală bruscă și slăbiciune la nivelul feței, brațului sau piciorului, în special pe o parte a corpului.

Cu toate acestea, experții avertizează că simptomele pot apărea de obicei „cu zile înainte” unei urgențe medicale.

The Mirror explică că aproximativ 43% dintre pacienții cu AVC prezintă simptome ale unui mini-AVC „cu până la o săptămână înainte” de un accident vascular cerebral major.

Mini-accidentele vasculare cerebrale, cunoscute și sub denumirea de atacuri ischemice tranzitorii, sunt cauzate de o întrerupere temporară a alimentării cu sânge a unei părți a creierului.

Acest lucru provoacă simptome similare unui accident vascular cerebral, dar durează doar câteva minute și nu provoacă leziuni ale creierului.

Un studiu publicat în Jurnalul American de Neurologie explică că delirul cu debut brusc este unul dintre semnele comune care pot anunța un accident vascular cerebral.

Persoana se poate simți, de asemenea, dezorientată și are dificultăți de concentrare sau de a-și aminti lucruri.

Delirul este confuzia bruscă și starea alterată a comportamentului și a vigilenței unei persoane. Dacă ați fost martor, este util să întrebați persoana despre numele, vârsta și anul, iar dacă par nesigură, poate fi nevoie de ajutor medical.

Tulburarea poate apărea anticipat cu o săptămână, iar echipa care a ajuns la această concluzie a găsit semne „precoce” examinând 2.416 participanți care au suferit un accident vascular cerebral ischemic.

La 549 de pacienți, mini-accidentul vascular cerebral a avut loc înainte de urgența propriu-zisă, adică anticipat cu o săptămână de la accident vascular cerebral.

Autorul studiului, Peter M. Rothwell, a spus: „Știm de ceva timp că accidentele vasculare cerebrale mici sunt precursori ale accidentelor vasculare cerebrale mai mari, dar acest studiu arată că momentul acestor accidente vasculare cerebrale este esențial și că cel mai eficient tratament ar trebui să prevină atacurile majore la accidente vasculare cerebrale mici. „

Cardiologii vă sfătuiesc să nu ignorați semnele de avertizare timpurie și să căutați ajutor imediat, deoarece accidentele vasculare cerebrale mai grave pot apărea câteva ore sau zile mai târziu.

Cum se poate prevenii accidental vascular cerebral?

Schimbările stilului de viață, inclusiv o dietă sănătoasă, pot ajuta la reducerea riscului unei urgențe medicale.

Se recomandă o dietă cu conținut scăzut de grăsimi, dar bogată în fibre (fructe proaspete, legume și cereale integrale).

De asemenea, ar trebui să urmăriți aportul de sare și să vă asigurați că nu depășiți 6 grame de sare pe zi. Sarea este o cauză principală a hipertensiunii arteriale și a accidentului vascular cerebral.

În plus, măsurile de reducere a riscurilor includ renunțarea la fumat, reducerea consumului de alcool și începerea unui program de exerciții fizice.

/////////////////////////////

Geniile lumii – Cei mai destepti 40 de oameni care au trait vreodata; Cele mai bune cărți interzise din istoria literaturii;Top carti interzise; Biografii si memorii scrise de persone celebre ; 12 carti interzise copiilor din Statele Unite ale Americii; Cele mai interesante 5 carti scrise de Osho; (Cine nu vrea sa fie Trezit de Plinatatea Dumnezeiasca, devine…)Trezirea Spirituala;Lagărul morții de la Periprava. Mărturii inedite din ancheta torționarului Ficior; Top 10 cei mai inteligenti oameni din lume din toate timpurile; Care este ţara unde trăiesc cei mai deştepţi oameni din lume; Petre Țuțea: În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul; Cuvinte memorabile – Einstein, Albert, Editura HUMANITAS ; Ce spun geniile lumii-CELEBRE MAXIME PSIHOTERAPEUTICE; (Pentru ca mai lipsea o adunatura de nebuni…) Papa Francisc anunta noua religie mondiala! Exista o inselaciune mare ce vine pe pamant! Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti! Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti! Gog, Magog și rolul profetic al unei Rusii tot mai provocatoare; Știința nu exclude credința. Prof. Adrian Lemeni: „Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că aceasta nu le împiedică aprofundarea cercetării științifice, dimpotrivă”;Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă care credeau în existenţa lui Dumnezeu; Top 10 invenţii care au schimbat istoria omenirii, de la roată la internet; Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin; Incorigibilul Igor Dodon, laude grețoase pentru criminalul Putin cu prilejul zilei de naștere. Dodon trebuie băgat la Penitenciarul 13, întrucât arestul la domiciliu e o măsură mult prea blândă pentru un șef de grupare criminală organizată; Senatul SUA îl condamnă pe Vladimir Putin drept criminal de război; Vladimir Putin, criminalul garantat KGB; Comunismul rusesc a fost întotdeauna o mafie; Dacă li s-ar confisca averile, am avea bani să plătim factura la curent pentru toată Europa și din ce rămâne reconstruim Ucraina;”Vreau să ne unim cu Moldova, dar nu înainte ca Moldova să se unească cu patria-mumă, Rusia!” Zelenski: „Kremlinul caută modalităţi de a „strangula” Republica Moldova”; Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon harta ”Moldovei istorice”: Jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc, spune președintele R. Moldova

Vladimir Putin i-a înmânat lui Igor Dodon harta ”Moldovei istorice”: Jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc, spune președintele R. Moldova

By Robert Lupițu

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, i-a dăruit președintelui Republicii Moldova, Igor Dodon, cu ocazia primei vizite a acestuia la Moscova, o hartă a Moldovei “istorice”, pe care Dodon a prezentat-o presei ruse într-o conferință de presă susținută marți după întrevederea cu liderul de la Kremlin, informează Deschide.md.

Dodon le-a spus jurnaliștilor ruși că “jumătate din teritoriul actual al României este moldovenesc”, scrie Agerpres.

Harta Moldovei istorice etalată de Dodon a fost întocmită în secolul al XVIII-lea de către cartograful italian Bartolomeo Borghi, după războiul ruso-turc din 1790-1791.

În cadrul unei conferințe de presă susținute la sediul agenției de presă TASS, Dodon și-a exprimat regretul că în 1812, Imperiul Rus nu a anexat întreg teritoriul Moldovei, ci s-a oprit la Prut.

”Dacă Imperiul Rus nu s-ar fi oprit la Prut, am fi avut acum o Moldovă întregită”, a spus el, conform Digi24.

Dodon a declarat la Moscova că nu are intenția de a pune “un gard de fier” pe râul Prut și a subliniat că programele umanitare pe care Republica Moldova le are cu România sunt benefice și nu ar trebui să li se pună capăt.

De altfel, președintele Republicii Moldova a anunțat în timpul acestei prime vizite oficiale în străinătate pe care o desfășoară la Moscova că a treia vizită oficială o va efectua în România sau Ucraina.

”Știți, nu poți să-ți alegi vecinii. Republica Moldova și România au multe proiecte bune și intenționez să fiu prieten cu România”, a spus Igor Dodon.

https://www.caleaeuropeana.ro/foto-vladimir-putin-i-a-inmanat-lui-igor-dodon-harta-moldovei-istorice-jumatate-din-teritoriul-actual-al-romaniei-este-moldovenesc-spune-presedintele-r-moldova/

////////////////////////////////////////

Zelenski: „Kremlinul caută modalităţi de a „strangula” Republica Moldova”

Preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski s-a adresat vineri Conferinţei de Securitate de la Munchen, unde a insistat că este vital să fie oferite rapid mai multe arme Ucrainei pentru a o ajuta în războiul cu Rusia, susţinând că, în timp ce Occidentul încă negociază livrări de tancuri, Kremlinul caută modalităţi de a „strangula” Republica Moldova, relatează Reuters, AFP şi EFE.

„Avem nevoie de viteză. Viteză pentru încheierea acordurilor, viteza livrărilor pentru a ne consolida lupta, viteza deciziilor pentru a limita potenţialul rusesc. Nu există alternativă la viteză, pentru că de ea depinde viaţa”, a indicat Zelenski în mesajul transmis prin legătură video.

El a mai susţinut că este „evident” faptul că Ucraina nu va fi ultima oprire în invazia ordonată de preşedintele rus Vladimir Putin, astfel că, dacă Ucraina cade, liderul rus îşi va continua agresiunea către alte foste republici sovietice.

Totuşi, Zelenski crede că este puţin probabil ca Belarusul să se alăture Rusiei cu armata sa în campania militară contra Ucrainei.

Pe de altă parte, preşedintele ucrainean a contestat ideea că în Ucraina corupţia este endemică şi a promis că, după războiul cu Rusia, va putea să se ocupe de aceasta.

„Goliatul rus va cădea anul acesta”, anul viitor pe vremea aceasta va fi „prima Conferinţă de Securitate după război” şi cu o „Ucraină liberă”, a pronosticat el, invocând lupta lui David cu Goliatul din mitologie.

Preşedintele rus Vladimir Putin „încearcă să câştige timp pentru agresiunea sa”, „mizează pe oboseala părţilor”, dar „îl putem învinge pe Putin, nu doar pe Putin, ci pe toţi Putinii din lume”, a îndemnat Zelenski.

„Nu există alternativă la victoria Ucrainei. Nu există alternativă la aderarea Ucrainei la UE. Nu există alternativă la Ucraina în NATO”, concluzionat preşedintele ucrainean.

Zelenski: „Kremlinul caută modalităţi de a „strangula” Republica Moldova”

//////////////////////////////////////////

„Vreau să ne unim cu Moldova, dar nu înainte ca Moldova să se unească cu patria-mumă, Rusia!”

George Simion face șpagatul între luntri: zice că vrea să ne unim cu Moldova, dar să le tăiem finanțarea, cumva ca să îi forțăm. Ca să îi forțăm să ce? Să se întoarcă la o conducere pro-Rusia, fiindcă enevident că ăsta va fi efectul. Iar rezultatul final va fi cel descris în titlu. Ce e scris în titlu propune de fapt George Simion, chiar dacă nu chiar atât de direct și chiar dacă fără să vrea.

https://kmkz.ro/de-ras/vreau-sa-ne-unim-cu-moldova-dar-nu-inainte-ca-moldova-sa-se-uneasca-cu-patria-muma-rusia

////////////////////////////////////

Dacă li s-ar confisca averile, am avea bani să plătim factura la curent pentru toată Europa și din ce rămâne reconstruim Ucraina

Dacă li s-ar confisca averile, am avea bani să plătim factura la curent pentru toată Europa și din ce rămâne reconstruim Ucraina

Ok, poate că am exagerat un pic. Cu generozitatea. Austriei nu îi plătim factura la curent, că nu ne vrea în Schengen.

https://kmkz.ro/de-ras/daca-li-s-ar-confisca-averile-am-avea-bani-sa-platim-factura-la-curent-pentru-toata-europa-si

/////////////////////////////////////////

(Amintiri din iad…) Comunismul rusesc a fost întotdeauna o mafie

Înainte de a prezenta un material foarte interesant, preluat din Adevărul, mi-aș permite să le aduc aminte nostalgicilor dictaturii comuniste ‘binele’ acelei epoci odioase. Deși tatăl meu era muncitor, adică am o origine socială ‘sănătoasă’, mama mea era obligată de bolșevicii de pe aici să lucreze la colhoz, bolnavă fiind. Cum mama nu a lucrat câțiva ani (puțini), părinții mei au fost obligați să plătească suma de 3083 lei, deloc neglijabilă pentru România comunistă de atunci. Acesta era ‘binele’ comunist după care tânjesc unele gunoaie umane. Iată mai jos transcris add litteram documentul în cauză. Se remarcă gramatica a la Tătărășeni, Havîrna (sau Havârna), Botoșani a băgătorului/băgătoarei de seamă ce a scris documentul. Cât privește tovarășii care au semnat documentul sunt bine-mersi, nu li s-a clintit un fir de păr, doar Botoșaniul nu-i Timișoara, din păcate. Mulți dintrei ei au avut funcții de conducere în democrația kaghebistă a lui Ion Iliescu.

C.A.P. Tătărășeni

Com. Havîrna jud. Botoșani

Nr. 299 din 17.04.1985

HOTARIRE

Din 17.04.1985

Consiuliul de conducere al C.A.P. – ului Tătărășeni din com. Havîrna jud. Botoșani în baza htărîri adunării generale din data de 4.02.1985 care în conformitate cu art. 4 și 35 din statutul C.A.P. – ului analizînd atribuirea loturilor în folosință mambrilor cooperatori pe anul 1984

DECIDE

Art.1 In baza art.4 din Statutul C.A.P.-ului adoptat de Congresul al III-lea al Uniunii Naționale a C.A.P. –ului și aprobat prin decret laConsiuliul de Stat nr. 346/28 sep. 1977 analizînd textul de la litera :

obligă pe tov. Căruntu Dumitru care deține teren peste drepturile cuvenite suprafață de 0,14 ha sînteți puși la plată cu suma de 3083 lei Calculînd producția de porumb la preț cu amănuntul (de contractare) și scăzând cheltuielile de însămînțare și recoltare.

2.Prevederile prezentei hotărîri devin definitive și executorii după expirarea termenului legal de contestare de 30 zile la Consiliul de conducere sau comisia de judecată. In caz contrar că nu vă veți prezenta la casieria CAP-ului Tătărășeni pentru achitarea sumei menționate mai sus ne vom adresa organelor de miliție în drept a ne sprijini în lichidarea debitului (adăugat cu pixul).

Președinte C.A.P.: Brumă Mihai

Contabil șef: Ciobanu Niculai

Inginer șef: Secrieru Petru

Sef fermă: Baciu Constantin

Contabil fermă: Isac Angelica

Iată și materialul promis.

Uniunea Sovietică nu a dispărut! Totul a fost o mare mistificare

De sărbătorile naţionale e bine să ne bucurăm, dar fără să ne pierdem capul, totuşi. Pentru că acum 21 de ani URSS nu a dispărut, după cum atestă istoria contemporană. Imperiul răului este bine mersi şi astăzi. Atâta doar că a îmbrăcat o altă formă, susţine cunoscutul comentator politic Petru Bogatu, pe blogul său

Potrivit lui Bogatu, n-a existat niciodată o catastrofă geopolitică, despre care vorbeşte Vladimir Putin, deplângând decesul Uniunii Sovietice. „Am asistat cu toţii, în schimb, la sfârşitul mileniului trecut, la o uriaşă şi impardonabilă înşelătorie politică”, afirmă comentatorul.

Cum şi-a înscenat URSS propria moarte

Pentru a-şi argumenta afirmaţiile, Petru Bogatu îl citează pe cunoscutul disident rus Pavel Stroilov, care a copiat arhiva lui Gorbaciov şi care demască poate cea mai mare mistificare a secolului XX. Imperiul răului şi Kominternul, probează Stroilov, au reuşit să supravieţuiască, înscenându-şi propria moarte.

„Ca să lămurim lucrurile din capul locului, trebuie să amintim cititorilor că anume Pavel Stroilov i-a livrat lui Vladimir Bukovski informaţiile ce dovedesc implicarea directă a KGB-ului în răsturnarea violentă a lui Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 şi legăturile sovietice ale lui Ion Iliescu. De unde, apropo, şi refuzul acestuia din urmă de a aborda problema Basarabiei”, precizează analistul de la Chişinău.

„De fapt, arată disidentul rus, Kremlinul punea la cale în anii 1989-1991 crearea Uniunii Socialiste Europene, un plan asupra căruia Mihail Gorbaciov convenise anterior cu François Mitterand. Ei o numeau eufemistic: „Europa, casa noastră comună”, slogan care prin 1990, de altfel, era inscripţionat pe toate gardurile din Chişinău. Liderul sovietic şi preşedintele francez pomeneau adesea în convorbirile lor că Europa de Est trebuie făcută sandvici între Comunitatea Europeană şi Uniunea Sovietică, ca să rămână sub influenţa Kremlinului.

Planurile kominterniste ale lui Gorbaciov fuseseră date peste cap de falimentarea rapidă şi intrarea în comă a URSS. Aceasta însă nu şi-a dat obştescul sfârşit, chit că fusese înmormântată de Boris Elţin în văzul întregii lumi.

Resuscitarea Uniunii Sovietice s-a făcut, consideră Stroilov şi Bukovski, prin kaghebizarea latentă a noii Rusii. Prin infiltrarea cekiştilor în structurile puterii postsovietice, ceea ce le-a permis să controleze banii, economia, justiţia, presa şi sistemul academic.

Ascunse în spatele groparului Elţîn, serviciile secrete au reeditat într-o formulă nouă nu doar Imperiul răului, ci şi Kominternul. Şi acest fapt nu este întâmplător. Comunismul este un cameleon perfect şi neîntrecut. El a existat de-a lungul timpului în mai multe ipostaze: ca doctrină totalitară, ca mişcare internaţională, ca regim politic.

Comunismul a fost întotdeauna o mafie

Indiferent însă de haina pe care o îmbrăca, comunismul a fost întotdeauna o mafie. Cu alte cuvinte, o asociaţie teroristă secretă, ca să cităm DEX-ul, care practică şantajul şi asasinatul. De la Lenin încoace, bolşevismul a fost mereu o gaşcă de interlopi. O clică de gangsteri. O şleahtă de ucigaşi care a expropriat, a uneltit şi a omorât, ca până la urmă să pună mâna pe putere mai întâi într-o singură ţară, iar mai apoi în aproape jumătate din statele lumii. A guvernat cu aceleaşi metode vechi şi verificate pe care le-a aplicat în lupta lui pentru acapararea puterii: teroarea, intimidarea, îndoctrinarea.

Şi cum orice mafie e nemuritoare, URSS a înviat la adăpostul cekismului putinist. Adoptând, aidoma tovarăşilor chinezi, capitalismul etatist şi corporatist, comunismul rus la ora actuală controlează direct Rusia propriu-zisă şi, indirect, dar prin aceleaşi reţele neokaghebiste, republicile ex-sovietice. Întărindu-se temeinic în ultimele două decenii, îşi propune astăzi să reinventeze o nouă URSS numită Uniunea Eurasiatică”, constată Petru Bogatu.

„Să nu ne facem iluzii, deci, ne avertizează Pavel Stroilov, Imperiul răului e chiar în mijlocul nostru. Cu toate că a suferit în ultimii douăzeci de ani şi ceva umilitoare pierderi şi înfrângeri, încearcă să se revanşeze cu mult succes. Şi este azi mai periculos ca oricând, deoarece pentru foarte multă lume rămâne încă nevăzut”, mai notează cunoscutul comentator.

Citeste si articolele:

România reală în doze mici

Cine este comuna Havîrna (sau Havârna) și ce vrea ea

Evaluarea Naţională 2012, un pas spre adevăr şi normalitate (II)

Despre tribul barbar care populează comuna Havîrna

Cine-i protejează pe criminalii şi hoţii din România

Comunismul rusesc a fost întotdeauna o mafie

/////////////////////////////////////

Vladimir Putin, criminalul garantat KGB

Ion Mihai Pacepa, fostul directorul adjunct al Departamentului de Informaţii Externe din România comunistă, a dezvăluit, în mesajul său „Ţarul Putin” că odată cu instalarea lui Vladimir Putin la Putere în 1999, Rusia a fost condusă de KGB (Comitetul Securităţii Statului).

Deşi în 1996, structura KGB a căpătat un nou nume, FSB, aceasta nu a căpătat și o politică nouă. În 1998, Putin a fost desemnat de Elțîn la șefia FSB, atfel că, în 1999, odată cu numirea lui Putin în funcția de președinte, acesta avea să aibă în subordine un Serviciu complet centralizat, organizat și, mai ales, loial.

În timpul Războiului Rece, KGB, în Rusia, era un stat în stat

Ipoteza lui Pacepa afirmă că Serviciile formau, în Rusia, un stat în stat. „Imediat după ce Putin a fost încoronat rege, KGB a devenit statul. Până în 2003, peste 6.000 de foști ofițeri KGB (organizație care în trecut împușcase milioane de oameni sub învinuirea că erau spioni naziști), au devenit șefi ai birourilor federale și locale rusești. Mai bine de jumătate dintre pozițiile din administrație erau conduse de foști ofițeri KGB. Vechea Uniune Sovietică avea un ofițer KGB la fiecare 428 de cetățeni. În 2004, Rusia lui Putin avea un ofițer FSB la fiecare 297 de cetățeni.”

După ce a terminat Facultatea de Drept a Universității din Leningrad, Putin a fost recrutat de KGB, în serviciul de contraspionaj. „Viaţa mea e foarte simplă. Am terminat şcoala, am intrat la Universitate. Am terminat Universitatea, am intrat în KGB. Am încheiat cu KGB-ul, din nou la Universitate. De la Universitate, la Sobceak. De la Sobceak, la Moscova, la Departamentul Administrativ al Kremlinului. După aceea, în aparatul preşedintelui. De acolo la FSB. După aceea, m-au numit premier. În prezent, preşedinte în funcţiune. Asta-i tot!”, spunea Putin, în 2000, unor jurnaliști care lucrau la proiectul cărții „La persoana întâi”, o serie de interviuri despre președintele în funcție al Rusiei. (Sursa).

Citeste si articolele:

Gabriel Oprea, un produs al regimului securisto-comunist Ilici KGB Iliescu (II)

PCR-ul (pile-cunoştinţe-relaţii) din justiţia română

Cristian Panait, inainte sa moara: „Cainele asta de Ponta m-a omorat!”

De ce să (nu) îl înjurăm pe Băsescu

Cum întreţine Republica România o armată de revoluţionari-fantomă

Vladimir Putin, criminalul garantat KGB

//////////////////////////////////////////////

Senatul SUA îl condamnă pe Vladimir Putin drept criminal de război

Petre Barbu, ziarist și scriitor, autor al cărților de interviuri

Senatul Statelor Unite a adoptat marți, în unanimitate, o rezoluţie, în care îl condamnă pe preşedintele rus, Vladimir Putin, drept criminal de război. Rezoluţia a fost iniţiată de senatorul republican Lindsay Graham şi a fost susţinută de senatori din ambele partide.

Rezoluția încurajează Curtea Penală Internaţională de la Haga şi alte ţări să deschidă investigaţii împotriva armatei ruse, pentru crime de război comise în timpul invaziei Rusiei în Ucraina.

Chuck Schummer, liderul majorităţii democrate din Senat: „Toţi cei din această cameră, democraţi şi republicani, ne unim pentru a spune că Vladimir Putin nu poate scăpa de răspundere pentru atrocităţile comise împotriva poporului ucrainean”, conform RRA.

La rândul său, Vladimir Putin a declarat că Ucraina este o colonie americană, cu un regim marionetă şi fără nicio tradiţie de stat independent.

https://www.forbes.ro/senatul-sua-il-condamna-pe-vladimir-putin-drept-criminal-de-razboi-251813

//////////////////////////////////////////////

Incorigibilul Igor Dodon, laude grețoase pentru criminalul Putin cu prilejul zilei de naștere. Dodon trebuie băgat la Penitenciarul 13, întrucât arestul la domiciliu e o măsură mult prea blândă pentru un șef de grupare criminală organizată

Maria Cenușă

Plasat în arest la domiciliu și trimis în judecată în dosarul ”Energocom”, fiind acuzat că a prejudiciat R.Moldova cu peste 123 milioane lei doar în perioada 2008-2009 (detalii AICI), fostul președinte rusofil și românofob Igor Dodon se face remarcat, pe Facebook, prin osanalele grețoase pe care i le dedică criminalului în masă Vladimir Putin, cu prilejul împlinirii a 70 de ani.

E inutil să mai amintim că R.Moldova are de ani de zile și o lege care prevede sancțiuni pentru propaganda rusească, însă Dodon a câștigat în trecut prezidențialele fluturând o fotografie ce-l înfățișa în compania lui Vladimir Putin (banii pompați în campania electorală fiind tot de provenineță rusească). De asemenea, avertizăm că menținerea lui Dodon în arest la domiciliu este o măsură mult prea blândă pentru un șef de grupare criminală organizată, locul lui fiind la Penitenciarul 13.

Pupinfundismul grosier al lui Dodon arată că el se așteaptă ca Rusia să-l salveze de pușcărie, pentru numeroasele servicii pe care le-a făcut în trecut Moscovei. S-ar putea să se înșele, întrucât Rusia crede doar în eficiența sclavilor ei, iar Dodon (perdant în toate alegerile, prăbușit în toate sondajele și ajuns la tribunal) nu mai este eficient. Noii dodoni ai Rusiei sunt Ivan Ceban, care pozează în ”proeuropean”, și Ilan Șor, infractor condamnat și fugar care organizează, via FSB-GRU, așa-zisul ”protest” din centrul Chișinăului.

Rușinoasele și dezgustătoarele ode au fost taxate de internauți. Basarabeanca Dana Avramioti i-a comentat lui Dodon: ”Vorbește Dodon și mi-i Rușine mie! Doamne mulțumesc că nu ați rămas președinte, că stăteam toți în rând la linsul fundurilor ruse”.

Iată în ce grad de abjecție băltește Igor Dodon, dacă e în stare să scrie asemenea osanale dedicate criminalului în masă Putin:

”Președintele Federației Ruse Vladimir Vladimirovici Putin își sărbătorește astăzi aniversarea. Îl felicit cu respect și sincere pentru această dată glorioasă și îi doresc multă sănătate, longevitate și prosperitate.

Vladimir Vladimirovici este un om de stat remarcabil care a câștigat încredere și înaltă autoritate internațională, inclusiv cetățenii țării noastre, după cum dovedește numeroase sondaje de opinie publică. Poporul moldovean prețuiește prietenia cu Rusia, onorează tradițiile și valorile noastre comune. Sunt convins că, în ciuda obstacolelor interne și externe existente, Moldova și Rusia vor depune mereu eforturi pentru o cooperare diversă și parteneriat strategic.

În aceste momente grele, îți doresc, dragă Vladimir Vladimirovici, și întregului popor rus frățesc putere, tărie și credință”.

P.S. Reiterăm faptul că numitul Igor Dodon ar trebui să zacă într-un penitenciar, ca majoritatea infractorilor de drept comun, nu în arest la domiciliu, de unde poate influența numeroasele spețe penale în care e cercetat.

https://www.podul.ro/articol/19053/incorigibilul-igor-dodon-laude-greoase-pentru-criminalul-putin-cu-prilejul-zilei-de-natere-dodon-trebuie-bgat-la-penitenciarul-13-intrucat-arestul-la-domiciliu-e-o-msur-mult-prea-bland-pentru-un-ef-de-grupare-criminal-organizat

//////////////////////////////////////////////

Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin

„Nimeni in lume nu te va ierta ca ai ucis oameni pasnici”- VOLODIMIR ZELENSKI, Presedintele Ucrainei

Autor: Sweeney, John

Editura: NICULESCU

Descriere – Criminalul de la Kremlin

Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin

O relatare captivanta si exploziva despre tirania lui Vladimir Putin, cartea de fata prezinta ascensiunea liderului rus de la spion la „tar”, expunand evenimentele care au condus la invadarea Ucrainei si la atacul asupra Europei.

In Criminalul de la Kremlin, jurnalistul John Sweeney ii poarta pe cititori intr-o calatorie din inima Rusiei lui Putin pana la campurile acoperite de cadavre din Cecenia si pana la orasele asediate din Ucraina. In aceasta dezvaluire tulburatoare despre ambitia sinistra a lui Putin, Sweeney se foloseste de articolele sale in care vorbeste despre o perioada de treizeci de ani din viata liderului rus – de la atentatele cu bomba asupra apartamentelor din Moscova la atrocitatile comise de armata rusa in Cecenia, la anexarea Crimeei si la confruntarea avuta de ziarist cu Putin in legatura cu doborarea aeronavei MH17.

Bazandu-se pe relatarile martorilor oculari si pe marturiile convingatoare ale celor care au suferit din cauza lui Putin, cartea prezinta eroismul opozitiei ruse, curajul rezistentei ucrainene si brutalitatea cu care Kremlinul raspunde la astfel de acte de sfidare. Putin nu se da in laturi de la nimic pentru a-si atinge scopurile imperialiste: de la intemnitarea pana la asasinarea criticilor sai.

Traducere: Mihaela-Veronica Busuioc

„Nimeni in lume nu te va ierta ca ai ucis oameni pasnici”- VOLODIMIR ZELENSKI, Presedintele Ucrainei

Cartea „Criminalul de la Kremlin. Exploziva dezvaluire a terorii impuse de Putin”. face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste – Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Sweeney, John si a fost publicata la Editura NICULESCU .

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

https://www.librariaonline.ro/stiinte_umaniste/istorie/criminalul_de_la_kremlin_exploziva_dezvaluire_a_terorii_impuse_de_putin-sweeney_john-niculescu-p10203792

///////////////////////////////////////////////

Top 10 invenţii care au schimbat istoria omenirii, de la roată la internet

Fără îndoială că Homo sapiens este o specie ingenioasă. Deşi ne aflăm pe planetă de un timp relativ scurt (primii Homo sapiens moderni au apărut în urmă cu aproximativ 200.000 de ani), prin comparaţie cu vârsta estimată la 4,53 miliarde de ani a Pământului, oamenii şi-au asigurat supravieţuirea ca specie prin creativitate, de la primele unelte din piatră cioplită până la internet şi la colonizarea spaţiului extraterestru. Live Science prezintă un top 10 al invenţiilor care au revoluţionat dezvoltarea societăţii umane din negurile istoriei şi până în prezent.

Roata

Înainte de invenţia roţii, la jumătatea mileniului patru înainte de Hristos, progresul omenirii şi calitatea vieţii erau sever limitate de greutatea lucrurilor care puteau fi transportate şi de distanţa pe care acestea puteau fi cărate. Conform istoricilor şi antropologilor, cea mai dificilă parte nu a fost invenţia roţii în sine, ci conectarea acestora la o platformă pe care puteau fi transportate obiecte foarte grele.

„Ideea de geniu a fost conceptul de roată şi osie”, a comentat antropologul David Anthony, profesor la Hartwick College. În sine, acest angrenaj roată-osie, vechi de 3.500 de ani şi care nu s-a schimbat în mod substanţial până în prezent, era foarte greu de obţinut. Spre exemplu găurile din centrul roţilor şi de la capetele osiei trebuiau să fie perfect rotunde şi extraordinar de bine finisate. Dimensiunea osiei a fost de asemenea de importanţă critică, la fel cum era şi modul în care intra în gaura din roată – osia nu trebuia să intre prea fix în această gaură dar nici să aibă diametrul mult prea mic faţă de cel al găurii din roată.

Eforturile geniilor inginereşti de acum 3.500 de ani au fost însă răsplătite pe deplin. Căruţele au facilitat dezvoltarea agriculturii şi a schimburilor comerciale făcând posibil transportul produselor înspre şi dinspre pieţe. De asemenea, folosirea căruţelor a facilitat mobilitatea populaţiei. De la invenţia lor şi până în prezent roţile au rămas parte integrantă a stilului nostru de viaţă, fiind prezente în numeroase obiecte, de la ceasuri şi până la automobile, aparate de zbor sau în alcătuirea turbinelor.

Cuiul

Cuiul poate fi considerat, pe drept cuvânt, o invenţie aflată la baza societăţii. Fără el întreaga civilizaţie umană s-ar prăbuşi. Această invenţie extraordinar de importantă datează de peste 2000 de ani, din perioada Romei Antice şi a devenit posibilă odată cu dezvoltarea metalurgiei care a permis turnarea metalului în tipare. Înainte de inventarea cuiului structurile din lemn erau construite prin îmbinarea geometrică a părţilor, un proces mult mai laborios care necesita foarte mult timp şi atenţie din partea constructorilor. Până la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX cuiele erau produse manual de fierari. Procesul de producţie implica încălzirea până la incandescenţă a unei bare de fier şi apoi lovirea ei cu ciocanul pentru a obţine un vârf ascuţit, conform cercetătorilor de la Universitatea din Vermont. Abia la începutul secolului XIX au apărut primele maşini de făcut cuie. Tehnologia pentru producerea cuielor a avansat, iar după ce Henry Bessemer a patentat o modalitate de a produce în masă oţel din fier, cuiele din fier au trecut în uitare. Astfel, dacă în 1886 doar aproximativ 10% dintre cuiele din SUA erau produse din sârmă subţire de oţel, până în 1913 procentul cuielor obţinute din sârmă de oţel a crescut la 90%.

Din aceeaşi categorie face parte şi şurubul, despre care se crede că a fost inventat de învăţatul elen Arhimede în secolul III î.Hr.

Busola

Civilizaţia chineză a inventat prima busolă cândva între secolele IX şi XI. Aceasta este construită dintr-un minereu de fier magnetizat în mod natural, ale cărui proprietăţi de atracţie erau deja studiate de secole. La puţin timp după aceea tehnologia a ajuns la civilizaţiile europeană şi arabă. Busola a făcut posibilă, mai târziu, epoca marilor descoperiri geografice şi a intensificat schimburile comerciale între diferite culturi, permiţându-le marinarilor să navigheze în siguranţă în largul mărilor şi oceanelor, departe de rutele maritime obişnuite care urmăreau linia ţărmului.

Tiparul

Germanul Johannes Gutenberg a inventat tiparul în jurul anului 1440. O etapă esenţială în apariţia şi impunerea tiparului a fost matriţa de mână, o nouă modalitate de a imprima litere ce erau confecţionate din metal şi acoperite cu cerneală. Deşi alţii înaintea sa, printre care inventatori din China şi Coreea, au creat astfel de matriţe metalice, Gutenberg a fost primul care a conceput un proces mecanizat de transfer a cernelii (pe care o obţinea din ulei de in amestecat cu funingine) de pe matriţă pe hârtie.

Apariţia tiparului a dus la o creştere exponenţială a vitezei cu care erau tipărite şi copiate cărţi, reprezentând zorii unei revoluţii a diseminării cunoaşterii care a culminat în prezent cu internetul. Doar în Europa Occidentală au fost tipărite peste 20 de milioane de volume de la invenţia tiparului şi până în 1500.

Printre altele, tiparul a fost determinant pentru alfabetizare şi a popularizat Biblia, deschizând dogmele creştine la interpretări, aşa cum sunt cele formulate de Martin Luther care se află la baza Reformei Protestante.

Motorul cu combustie internă

În acest tip de motoare, arderea combustibilului degajă un gaz la temperaturi foarte ridicate, care, pe măsură ce se extinde (sau se dilată) aplică o forţă asupra unui piston, punându-l în mişcare. Astfel, motorul cu combustie converteşte energia chimică în lucru mecanic. Decenii de cercetări şi experimente în domeniul ingineriei au culminat cu invenţia motorului cu combustie internă, care a ajuns la forma sa modernă (în esenţă) în a doua jumătate a secolului XIX. Acest motor a însemnat zorii Erei Industriale şi a permis invenţia unei uriaşe varietăţi de maşinării, inclusiv automobilul şi avionul.

Telefonul

Deşi mai mulţi inventatori au desfăşurat în aproximativ aceeaşi perioadă de timp studii şi experimente asupra posibilităţii transmiterii vocii la distanţă, scoţianul Alexander Graham Bell a fost creditat drept inventatorul telefonului şi a primit brevetul de invenţie în 1876. Această invenţie a revoluţionat comunicarea la nivel global, înlesnind afacerile între companii din ţări diferite. La 2 august 1922, ziua în care a încetat din viaţă Graham Bell, Serviciul telefonic american şi-a încetat funcţionarea timp de 60 de secunde, în onoarea marelui inventator.

Becul

Atunci când nu dispui decât de lumină naturală, productivitatea muncii este limitată de orele în care Soarele este pe cer. Invenţia becului a schimbat lumea oferindu-ne posibilitatea de a ne împărţi altfel timpul şi de a fi activi şi după căderea serii. Conform istoricilor, mai mulţi inventatori au jucat roluri importante în dezvoltarea aşa-numitelor „lămpi cu incandescenţă” de-a lungul secolului XIX. Cu toate acestea, Thomas Edison este creditat drept inventatorul becului pentru că a creat un sistem întreg de iluminat, perfect funcţional, care includea un generator, cabluri de transport a energiei electrice şi un bec cu filament de carbon, în 1879.

Penicilina

Una dintre cele mai faimoase descoperiri din istorie, penicilina este legată de numele unui alt savant scoţian, Alexander Fleming. Întâmplarea a făcut ca, în 1928, Fleming să plece în vacanţă uitând în laboratorul său un vas Petri cu o tulpină de bacterie cultivată pe el, bacterie care provoca, printre altele, abcese. Când s-a întors, vasul Petri era acoperit de mucegai iar toate bacteriile dispăruseră. Acest mucegai este Penicillium notatum – de unde şi numele penicilinei. În următoarele două decenii oamenii de ştiinţă au perfecţionat metodele de extragere a penicilinei din acest mucegai, salvând nenumărate vieţi. Până în 1944 penicilina era deja produsă în masă.

Contraceptivele

Pastilele anticoncepţionale, prezervativele şi alte forme de contracepţie au aprins o revoluţie sexuală şi au contribuit la emanciparea femeii, permiţând întreţinerea de relaţii sexuale pentru plăcere şi nu pentru a procrea. De asemenea, mijloacele contraceptive au redus drastic natalitatea în ţările în care erau folosite. Cu mai puţine guri de hrănit, familiile moderne au dobândit standarde mai ridicate de viaţă, iar femeile au avut timp şi pentru altceva în afara treburilor domestice. În plus, unele mijloace contraceptive, aşa cum sunt prezervativele, împiedică transmiterea unor boli grave aşa cum este sifilisul sau SIDA.

Dacă prezervativul era folosit şi în lumea antică, fiind confecţionat din intestine de animale, în Evul Mediu a căzut în uitare, fiind „redescoperit” în secolul XVIII. Anticoncepţionalele orale au fost obţinute la sfârşitul anilor ’30 de chimistul Russell Marker.

Internetul

Sistemul global de reţele de calculatoare interconectate, denumit Internet, este folosit zilnic de miliarde de oameni. Numeroşi oameni de ştiinţă au participat la dezvoltarea sa, însă persoana care este cel mai adesea creditată pentru inventarea Internetului este Lawrence Roberts. În anii ’60, o echipă de oameni de ştiinţă care lucra pentru Departamentul ARPA (Advanced Research Projects Agency) din cadrul Pentagonului, a construit o reţea de comunicaţii pentru a conecta calculatoarele agenţiei, reţea denumită ARPANET. Această reţea folosea o metodă de transmitere prin comutare a pachetelor de date, „packet switching”, dezvoltată de Lawrence Roberts. ARPANET este predecesorul Internetului.AGERPRES/(AS – autor: Codruţ Bălu, editor: Mariana Ionescu)

https://www.agerpres.ro/sci-tech/2016/03/28/top-10-inventii-care-au-schimbat-istoria-omenirii-de-la-roata-la-internet-10-37-57

///////////////////////////////////////////

Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă care credeau în existenţa lui Dumnezeu

Este credinţa în existenţa unui Dumnezeu iraţională? În zilele noastre, mulţi oameni de ştiinţă celebri sunt adepţii ateismului. Totuşi, în trecut, şi chiar şi în ziua de astăzi, unii oameni de ştiinţă au crezut că Dumnezeu există, şi El este responsabil pentru ceea ce vedem în natură. În acest articol, voi prezenta 10 oameni de ştiinţă care au contribuit la dezvoltarea ştiinţei moderne, dar care, în acelaşi timp au crezut în Dumnezeu. Deşi, mulţi oameni obişnuiţi sunt teişti, datorită credinţei, aceşti oameni de ştiinţă au crezut în Dumnezeu datorită evidenţelor pe care ei cred că le-au descoperit.

Aşadar, vom afla că au existat şi matematicieni, şi fizicieni, şi chimişti, şi astronomi care au crezut în existenţa lui Dumnezeu.

Copernicus51. Nicholas Copernicus (1473-1543)

Copernicus era astronomul polonez care a pus bazele sistemului heliocentric, în care planetele se roteau în jurul Soarelui. El a studiat la diverse universităţi europene, iar noul său sistem planetar a fost prezentat la Vatican în anul 1533, în faţa papei Clement al VII-lea, care l-a aprobat şi l-a rugat să-şi publice opera. Copernicus n-a simţit niciodată vreo persecuţie religioasă, fiind acceptat atât de către catolici, cât şi de către protestanţi. Copernicus s-a referit la Dumnezeu de câteva ori în lucrările sale, şi nu vedea nicio contradicţie dintre Biblie şi sistemul său heliocentric.

francis_bacon-2. Sir Francis Bacon (1561-1627)

Bacon a fost un mare filozof englez şi este cunoscut pentru că a stabilit metoda ştiinţifică a cercetării prin experimentare şi logică. În opera sa „De Interpretatione Naturae Prooemium”, Bacon îşi stabileşte ca scopuri descoperirea adevărului, servirea ţării sale şi servirea Bisericii. Deşi opera sa s-a bazat pe experimentare şi raţionament, e a respins ateismul ca fiind un rezultat al insuficientei aprofundări a filozofiei, afirmând că: „Puţină filosofie duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare a filosofiei duce mintea omului către religie”.

Kepler3. Johannes Kepler (1571-1630)

Kepler a fost un strălucit matematician şi astronom. A avut contribuţii în domeniul fizicii opticii şi a stabilit legile mişcărilor planetelor în jurul Soarelui. De asemenea, el a ajuns aproape de a descoperi conceptul newtonian cu privire la gravitatea universală, chiar înainte ca Newton să se nască! Prin faptul că a introdus conceptul de „forţă” în astronomie, direcţia de cercetare s-a schimbat în mod radical. În acelaşi timp, Kepler a fost un luteran extrem de pios, pentru că în operele sale de astronomie se găsesc fragmente care arată cum spaţiul şi îngerii paradisului reprezintă Trinitatea. Kepler n-a suferit persecuţii religioase pentru viziunea sa privind heliocentrismul şi i s-a permis să predea la Universitatea catolică din Graz, deşi era protestant.

GalileoGalilei204. Galileo Galilei (1564-1642)

Galileo Galilei este adesea amintit în legătură cu conflictul său cu Biserica Catolică. Controversata sa operă despre sistemul solar a fost publicată în anul 1633. Nu avea nicio dovadă a unui sistem heliocentric (descoperirile cu ajutorul telescopului său nu indicau faptul că Pământul se mişcă), iar una din dovezile sale pe care se baza (cea cu mareele) era invalidă. Galilei a ignorat şi reprezentarea corectă a orbitelor eliptice (publicată cu 25 de ani înainte de către Kepler). Papa din acele vremuri (care era un prieten vechi de-a lui Galileo) s-a simţit foarte ofensat de tonul din opera lui Galileo, aşa că marelui om de ştiinţă italian i s-a aranjat un proces, în care i s-a interzis să mai vorbească de heliocentrism. Galileo ţinea foarte mult la Biblie şi a declarat că aceasta nu se putea înşela, sistemul său heliocentric fiind doar o altă interpretare a sistemului său heliocentric.

Descartes205. Rene Descartes (1596-1650)

Descartesa fost un matematician, om de ştiinţă şi filozof faimos francez, căruia i se mai spune şi „tatăl filosofiei moderne”. El era un credincios foarte mare al Bisericii Catolice, având în acelaşi timp şi o dorinţă pasională de a descoperi adevărul. Sistemul său filozofic începe cu celebra maximă „Gândesc, deci exist”. Următorul pas (pe care foarte multă lume îl ignoră) este încercarea lui Descartes de stabili certitudinea existenţei lui Dumnezeu, căci Dumnezeu ocupă un loc principal în filosofia sa. El dorea ca filosofia sa să devină un standard al învăţăturii romano-catolice. Atât Descartes, cât şi Bacon, sunt văzuţi ca personaje cheie în dezvoltarea metodologiei ştiinţifice.

Newton706. Isaac Newton (1642-1727)

În optică, mecanică şi matematică, Newton a fost un geniu. Dintre toate ştiinţele pe care le-a studiat (inclusiv chimia), el a văzut matematica şi numerele ca ocupând un loc central. Ceea ce e mai puţin cunoscut e faptul că el a fost un om religios foarte devotat şi a văzut numerele ca o modalitate prin care am putea să-L înţelegem pe Dumnezeu. Munca sa în numerologia biblică a fost extraordinară, şi, deşi unele aspecte ale credinţei sale nu erau chiar „ortodoxe”, el credea că teologia este foarte importantă. În sistemul său de fizică, Dumnezeu este esenţial pentru natura şi absolutismul spaţiului.

Robert_Boyle7. Robert Boyle (1627-1691)

Unul din fondatorii şi un membru-cheie al Societăţii regale britanice, Boyle este renumit pentru celebra sa lege Boyle privind volumul gazelor.

Deşi a fost un chimist renumit, Boyle a fost şi un protestant devotat, fiind interesat în promovarea religiei creştine în străinătate. El a oferit chiar bani pentru traducerea Noului Testament în irlandeză şi turcă. El a mai scris şi o serie de pamflete împotriva ateiştilor din vremea sa.

faraday8. Michael Faraday (1791-1867)

Michael Faraday a fost fiul unui lăcătuş, dar a devenit unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai secolului al 19-lea. Munca sa privind electricitatea şi magnetismul nu doar a revoluţionat fizica, dar a fost promotorul vieţii moderne a noastre din ziua de azi (computerele, telefoanele etc. au putut apare datorită geniului lui Faraday). Marele om de ştiinţă era un creştin devotat, membru al sectei Sandemanienilor. Aceştia nu credeau în existenţa unei biserici naţionale, deoarece regatul lui Hristos este, în mod esenţial, de natură spirituală.

Lord Kelvin9. William Thomson Kelvin (1824-1907)

Kelvin a fost unul dintre marii fizicieni ai lumii care au pus bazele fizicii moderne. Munca sa ştiinţifică acoperă multe arii ale fizicii, şi de aceea a primit multe premii din partea marilor universităţi europene. Kelvin a fost un creştin foarte devotat. Interesant că şi colegii săi, fizicienii George Gabriel Stokes (1819-1903) şi James Clerk Maxwell (1831-1879) erau la fel creştini devotaţi, într-o perioadă în care foarte mulţi erau anti-creştini sau ateişti.

Max Planck10. Max Planck (1858-1947)

Planck a adus multe contribuţii la fizică, dar el este cel mai bine cunoscut pentru teoria sa cuantică, care a revoluţionat înţelegerile noastre privind lumile atomice şi subatomice. Într-un articol din anul 1937, marele fizician Planck îşi exprimă părerea că „Dumnezeu este prezent peste tot”. Plank mai credea într-un atotputernic, atotcunoscător şi plin de milă Dumnezeu. Din punctul lui vedere, atât ştiinţa, cât şi religia poartă o bătălie neîncetată împotriva scepticismului şi dogmatismului, împotriva necredinţei şi superstiţiei, având ca scop final…spre Dumnezeu!

Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă care credeau în existenţa lui Dumnezeu

//////////////////////////////////////////

Știința nu exclude credința. Prof. Adrian Lemeni: „Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că aceasta nu le împiedică aprofundarea cercetării științifice, dimpotrivă”

Secolul XXI, cel al vitezei și al dorinței nestăvilite de cunoaștere și de mari descoperiri, este și unul al confruntării între știință și credință, două principii aflate – susțin unii – în totală antiteză. Dacă în Decalog Dumnezeu ne-a transmis, „Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine”, putem observa că în mediul științific contemporan se inoculează tot mai mult ideea că cercetarea științifică exclude din capul locului practicarea credinței. Mai exact, cel care vrea să dobândească o vastă cunoaștere a științelor exacte trebuie să se îndepărteze de credința în divinitatea nevăzută, întrucât raționalitatea primează.

Prof. dr. Adrian Lemeni, conferențiar de Teologie Dogmatică și Teologie fundamentală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” din București, a explicat, în cadrul unei conferințe sub egida „Bulboacă și Asociații SCA” – Matricea Românească, faptul că se pot derula cercetări, din punct de vedere științific, fără a exclude credința în Dumnezeu.

Deși s-ar putea opina că punctul de vedere al profesorului este unul subiectiv, iar discuția, una dezechilibrată în absența unui om de știință, lucrurile nu stau deloc așa, deoarece profesorul Adrian Lemeni este absolvent de Politehnică.

Există o statistică potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și cel al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința

În cadrul prelegerii cu tema „Relația dintre teologie și știință, în contextul actual” (15 martie), profesorul a explicat, cu exemple concrete și irefutabile, faptul că știința nu exclude credința. Conform lui Lemeni, există o statistică prezentată de către E. Dennert, în lucrarea Religia Fizicenilor, potrivit căreia cei mai importanți savanți din secolele XVIII (cel al Iluminismului) și XIX (numit și al pozitivismului sau al ateismului) și-au asumat credința. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, din 56 de savanți, doar doi s-au declarat atei (matematicianul Joseph-Louis Lagrange și astronomul Edmond Halley, după care este numită celebra cometă) și patru s-au declarat agnostici. Restul erau credincioși practicanți. În secolul al XIX-lea, cifrele sunt cu atât mai impresionante: din 430 de savanți, șase și-au asumat poziția ateistă, zece, pe cea agnostică și o majoritate covârșitoare a recunoscut practicarea credinței.

„Dacă vorbim la nivel «de vârf», puține sunt situațiile unde un savant consacrat într-un anumit domeniu a manifestat ostilitate, opoziție, sau o separare radicală față de ceea ce înseamnă credința. (…) Nu e vorba de cantitate. Îi avem pe cei mai reprezentativi ca nume, ca valoare: [Michael] Farraday, [André-Marie] Ampère, [James Clerk] Maxwell, mari fizicieni. Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că, în niciun caz, credința nu le împiedică aprofundarea cercetării în domeniul științelor specifice, dimpotrivă.”

Surpriza lui Musceleanu

Mai mult, există, în acest sens, exemple și de oameni de știință români care, deși și-au dedicat viața cercetării și s-au îndepărtat de religie, au sfârșit prin a îmbrățișa credința în Dumnezeu, ajutați adesea chiar de experimentele întreprinse.

„Christian Musceleanu a fost un om de știință format la București în atmosfera scientismului (ideologia ce spune că prin știință se poate explica orice, n.r.), care domina în mediul academic. El a ajuns să facă studii la Berlin și a avut ocazia să studieze cu Max Planck (1858-1947), cel care a jucat un rol important în dezvoltarea fizicii cuantice. Musceleanu se întâlnește duminică dimineața cu profesorul său, care îl întreabă: «Ce faci? Vii cu mine? Mă duc la biserică. Vrei să vii și tu? Ai altceva de făcut?». El a avut o jenă să nu-l urmeze pe marele profesor, dar în același timp – relatează el ulterior – a fost foarte șocat de faptul că acest titan al științei [mergea la biserică] Deci era o contradicție totală în «forul» lui interior: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în Biserică? Dar asta este, îl urmez!». A relatat cât de șocat a fost văzându-l pe marele savant în strana bisericii și participând activ la slujba de duminică. Ulterior, și-a dat seama și el din cercetări că, de fapt, cu cât cunoști mai mult, cu atât te apropii de taina credinței.”

Deci era o contradicție totală: «Cum, acest titan al științei a rămas la obscurantismul credinței în ?Biserică?»

O încercare amplă de a înlătura dragostea pentru Dumnezeu în rândul românilor a fost practicată de către comuniștii care-și doreau cetățeni supuși doar doctrinei politice. Astăzi, deși ne bucurăm de libertatea de a alege și de fi creștini practicanți fără teamă, observăm o „alienare” a individului, potrivit profesorului Lemeni. Acesta și-a susținut teoria cu un exemplu mai mult decât elocvent.

Profesorul Adrian Lemeni a dat exemple de mari savanți ai lumii care și-au declarat credința

„Îmi vine în minte o întâlnire pe care am avut-o cu tinerii de la un liceu din București. Spun sincer: comuniștii de pe vremea mea nu se pot compara, la nivel de eficiență cu cele ce se întâmplă azi, deși își doreau foarte mult să ne «formateze» într-un anumit fel. La vremea aceea, nu am avut niciun coleg care să-și asume ideologiiile de atunci. Am discutat cu 30-40 de tineri, de la clase de matematică, subiecte de profil, și apoi au venit cu afirmații, îndeobște cele promovate mediatic. Îmi aduc aminte că au menționat și Catedrala Mântuirii Neamului.

Am discutat deschis cu ei. Dar ce m-a frapat a fost faptul că, fără excepții, părerile fiecăruia dintre ei erau identice, fiecare crezând totuși că era propria sa idee. E o uniformizare totală. M-am gândit la anii mei de liceu, acum 30 de ani, când era o diversitate a opiniilor. Dacă comuniștii ar fi văzut rezultatul de astăzi, nu s-ar fi gândit că, într-un timp atât de scurt, o generație va fi atât de mutilată, de alienată”, a remarcat profesorul Lemeni, care a conchis, totuși, optimist, apreciind că într-o societate de oameni atât de inteligenți precum cea românească, știința și religia creștină pot coexista.

Știința nu exclude credința. Prof. Adrian Lemeni: „Toate vârfurile și-au asumat credința și au spus că aceasta nu le împiedică aprofundarea cercetării științifice, dimpotrivă”

//////////////////////////////////////

Gog, Magog și rolul profetic al unei Rusii tot mai provocatoare

Florentin Lehaci

Tendinţa ca în spatele unor crize să fie identificate anumite semne profetice nu mai surprinde pe nimeni. Evident, escaladarea situaţiei din Ucraina a prilejuit ocazia unor speculaţii apocaliptice din care nu lipsește creativitatea. Gog și Magog fac parte dintr-una dintre cele mai provocatoare dezvăluiri din Biblie pe care pasionaţii decriptărilor profetice nu ezită să le identifice în conflictul din apropierea graniţelor României.

Nu ar fi prima oară când în spatele unor conflicte se încearcă descifrarea unor indicii profetice. De exemplu, criza din Siria a creat oportunitatea identificării unei profeţii vechi despre soarta Damascului, pe care unii teologi au anunţat-o în curs de îndeplinire.

Acum o altă profeţie suscită interes. Cu peste 2.500 de ani în urmă, profetul Ezechiel scria că i-au fost revelate evenimente viitoare, pe care le exprimă într-un limbaj codat. Profeţiile făcute de Ezechiel vorbesc despre o înfruntare între Dumnezeu și un personaj numit „Gog”, care a trezit mânia divină. Ca să-l pedepsească, Dumnezeu anunţă că îl va atrage providenţial într-un conflict care va avea loc pe teritoriul ţării sfinte. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!»” spune mesajul profetului. (vezi aici profeţia completă)

Gog, Magog și fascinaţia speculaţiilor

Unii teologi s-au întrebat dacă Gog este un personaj fictiv sau dacă poate fi identificat istoric. „Gog” este numele ales de Ezechiel pentru a-l desemna pe conducătorul „oştirilor păgâne” care urmau să atace statul iudaic restaurat după reîntoarcerea din exil. Comentatorii acestei profeţii, în majoritatea lor, au ajuns la concluzia că Magog ar fi ţinutul de la nord-estul Mării Negre, locuit azi în mare parte de ruși. Printr-un artificiu de interpretare lingvistică s-a dedus că Roș ar reprezenta Rusia, Meșec indică Moscova, iar Tubal face referire la Tobolsk, un oraș nesemnificativ al Rusiei.

În faţa unor astfel de deducţii, unii se întreabă dacă criza ruso-ucraineană poate constitui o împlinire a profeţiei biblice. Este o întrebare la care răspund nu doar teologii, ci și jurnaliștii. De exemplu, CBN consideră că această criză provocată de Rusia ar putea avea implicaţii și în afara chestiunii securităţii europene. Nu puţini sunt cei care consideră că Putin are ambiţii globale care demască rolul Rusiei în profeţia biblică. Joacă atunci Putin rolul lui Gog și se pregătește să extindă Magogul? se întreabă The Examiner.

Și în mediul iudaic încep să se audă voci care se aventurează să facă predicţii. Potrivit unui rabin citat de Haaretz, odată cu invadarea Crimeei, „pașii lui Mesia încep să se facă auziţi”. În opinia acestuia, Putin este asemuit cu Gog, iar Crimeea, cu Magog.

Un detaliu al profeţiei spune că Israelul este atacat de Magog. Atunci, de ce ar fi interesată Rusia de Israel? Un argument puternic a fost expus în ecuaţia acestei profeţii. Câmpurile de gaze naturale descoperite recent în Israel ar putea constitui miza. Această bogăţie naturală va determina Israelul să devină o sursa proprie de gaze naturale. Jurnalistul Arthur Herman a scris în The New York Post că noile câmpuri de gaze naturale ameninţă și contestă poziţia dominantă a gigantului energetic rus Gazprom pe piaţa europeană de gaze naturale.

Profeţiile condiţionate, miza unei interpretări ignorate

Cu siguranţă, contextul economic poate favoriza un posibil conflict în viitor care să implice Rusia împotriva Israelului. După evenimentele din Crimeea nimic nu mai este predictibil în privinţa fostei puteri sovietice. Orice anticipare poate fi un exerciţiu de imaginaţie. Întrebarea fundamentală este însă dacă un potenţial conflict între cele două ţări justifică configurarea unei scheme profetice. E legitim să identificăm în textul biblic un corespondent pentru evenimentele prezente sau totul se rezumă la pure speculaţii?

Răspunsul la această întrebare se află în formularea unor principii care pot fi identificate chiar în structura Bibliei. Chestiunea de bază constă în ilegitimitatea transferului peste milenii a unui mesaj care a avut o aplicaţie locală, imediată. În plus, se ignoră adeseori că pe paginile Scripturii există profeţii condiţionate de acţiunile și atitudinile oamenilor implicaţi în ele (vezi cazul Iona). În lumina acestor principii, se poate observa că profeţia lui Ezechiel ar fi urmat să ajungă la o împlinire literală după ce iudeii se vor fi întors din exil, dacă ar fi acceptat condiţiile oferite de profeţi. Acest fapt nu s-a întâmplat și nici nu se va întâmpla vreodată.

Numeroși teologi și specialiști în studiul profeţiilor biblice spun că interpretările literale sunt profund problematice. Ba chiar absurde, susţine profesorul Walter Brueggmann de la Seminarul Teologic Columbia. „Nu putem interpreta aşa Biblia, ar fi absurd. Este un text antic şi vorbeşte despre un context antic. Trebuie să fim foarte prudenţi ca să nu facem conexiuni ridicole”, a spus profesorul, citat de Time.

O profeţie antică poate avea aplicabilitate contemporană. Unele profeţii din Biblie au chiar o aplicaţie dublă (vezi profeţia privind distrugerea Ierusalimului, împlinită în anul 70, care constituie și o paralelă profetică pentru sfârșitul lumii). Dar acest tip de profeţie nu constituie paralele perfecte până la ultimul detaliu. Paralelismul care se construiește este unul de mesaj, care vizează problema de fond. În cazul de faţă, singura referire din Noul Testament cu privire la Gog și Magog (cea din Apocalipsa 20:8) nu poate fi o oglindă a profeţiei din Ezechiel, ci este cel mult un corespondent terminologic. Conflictul din cartea Apocalipsa are proporţii mondiale şi nu poate fi restrâns la o sferă atât de îngustă cum este exprimat în mesajul lui Ezechiel. Mesajul poate avea relevanţă indiferent de trecerea timpului, însă detaliile este posibil să nu aibă întotdeauna un corespondent peste milenii. De aceea, a considera că Roș reprezintă Rusia sau că Meșec indică Moscova poate fi incitant din punct de vedere textual, însă poate ridica semne de întrebare cu privire la legitimitatea interpretării.

Interpretări cu urmări politice

Mulţi ar putea obiecta în privinţa interpretărilor profetice, evidenţiind faptul că nu este relevant dacă înţelegerea unei profeţii este corectă sau eronată. Însă orice interpretare am adopta, aceasta va avea consecinţe, chiar dacă acestea vor părea nesesizabile la prima vedere. De exemplu, cele două nume misterioase au fost rostite de George W. Bush în timp ce încerca să convingă Franţa să intre în războiul din Irak. Bush i-ar fi declarat președintelui Chirac că „Gog și Magog au fost la lucru” în Orientul Mijlociu și că profeţiile biblice au fost îndeplinite. „Această confruntare este dorită de Dumnezeu, care vrea să folosească acest conflict pentru a-i nimici pe dușmanii poporului Său, înainte de a începe Noua Eră”, a fost mesajul lui Bush. Atât de uimit a fost președintele francez la aflarea acestor nume, încât a solicitat Universităţii din Lausanne să îl lămurească cu privire la ceea ce ar putea să direcţioneze agenda președintelui american. Aceste implicaţii politice au fost dezvăluite de The Telegraph atunci când a remarcat că „Bush pare să fi luat ameninţarea lui Gog și Magog în mod literal și, în cazul în care această poveste poate fi credibilă, atunci a lansat un război pentru a le opri”.

Faptul că unii îl percep pe Putin ca fiind Gog poate că nu reprezintă o mare problemă. Situaţia poate implica un grad de pericol atunci când agenda politică alimentează excesele. Și nu puţini sunt cei care privesc acum spre Rusia și care dintr-o febrilitate apocaliptică pot agita evenimentele mai mult decât este cazul. Însă nu speculaţiile ar trebui să coordoneze existenţa umană și nu ar trebui să constituie nici temelia vreunei structuri teologice, oricât de fascinantă ar părea.

https://semneletimpului.ro/international/asia/rusia/gog-magog-si-rolul-profetic-al-unei-rusii-tot-mai-provocatoare.html

///////////////////////////////////////////

Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti!

Acesta este unul dintre cele mai provocatoare texte pe care le veti citi vreodata. Este vorba despre o intalnire istorica intre doi oameni geniali ai secolului XX – Albert Einstein, marele fizician si Rabindranath Tagore, marele filosof indian (pe care l-a intalnit si Eliade – va amintiti? Intalnirea este redata in „Maitreyi”).

Cand Einstein l-a intalnit pe Tagore…

Textul pe care dorim sa il facem cunoscut reda un dialog incitant, in mod profund filosofic, in care cei doi savanti dezbat existenta lui Dumnezeu sau natura Adevarului.

Poate ca acest dialog reflecta, in mod simbolic, prapastia, dar si puntea de lagatura care exista intre Mintea vestica – capabila sa produca revolutii stiintifice remarcabile, totusi incorsetata de o conceptie limitativa cu privire la OM si DIVINITATE; si mintea Orientului, ancorata intr-o filozofie a lui „Tot Ceea ce Este” prin care existenta umana este binecuvantarea de trai in acord si prin integrarea Divinitatii, nu independenta de ea.

Nu este nici un secret ca Albert Einstein a fost nu doar unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai lumii ci si un om foarte ancorat in religiozitate, dar o religiozitate de tip european, care vede Divinitatea ca pe o forta independenta de om… „Crezi in Divin ca entitate izolata de lume?”, il provoaca Einstein pe Tagore. In mod paradoxal, stiinta din zilele noastre pare sa il contrazica pe Einstein, dandu-i dreptate lui Tagore.

Kudika Tarot

„Einstein: Atunci eu sunt mai religios decat tine!

Tagore: Religia mea este reconcilierea Omului supra-personal, spiritul uman universal, in propria-mi fiinta individuala.”

Porniti in aceasta incursiune fascinanta prin care doi mari ganditori dezbat cu privire la „Adevar” si esenta umana.

Einstein: Crezi in Divin ca entitate izolata de lume?

Tagore: Nu izolata. Infinitul personal al Omului intelege Universul. Nu exista nimic ce nu poate fi subsumat personalitatii umane, iar aceasta arata ca Adevarul Universului este Adevarul Uman.

Am luat un fapt stiintific ca sa explic cest lucru – Materia este compusa din protoni si electroni, cu goluri intre elemente; dar materia pare solida. In mod similar, umanitatea este compusa din indivizi, totusi ei sunt interconectati la nivelul relatiilor umane, ceea ce da unitate omenirii. Intregul univers este in conexiune cu noi, intr-o maniera similara, este un univers uman. Mi-am exprimat acest gand prin arta, literatura si prin constiinta religioasa a omului.

Citeste si:

PUNE BINELE PE LISTA DE CUMPĂRĂTURI este noul mesaj al campaniei…

PUNE BINELE PE LISTA DE…

Einstein: Exista doua conceptii cu privire la natura universului: (1) Lumea ca unitate dependenta de umanitate. (2) Lumea ca realitate, independenta de factorul uman.

Tagore: Cand universul nostru este in armonie cu OMUL, eternul, pe care il cunoastem ca Adevar, il simtim ca frumusete.

Einstein: Aceasta este o conceptie pur umana a universului.

Tagore: Nu poate exista o alta conceptie. Aceasta lume este o lume umana – viziunea stiintifica a acestei lumi este tot una a omului stiintific. Exista un anume standard al motivatiei, al placerii, care ne da Adevarul, standardul Omului Etern ale carui experiente sunt prin experienta noastra.

Einstein: Aceasta este o conceptie a entitatii umane.

https://www.garbo.ro/articol/Cultura/16046/einstein-vs-tagore-intalnirea.html

//////////////////////////////////////

Dictionarul – savantii lumii cred în Dumnezeu…

Autor: Antoaneta Radoi

În legătură cu ceea ce propaganda ateismului comunist i-a atribuit ca fiind un rezultat al cercetărilor sale științifice – „originea omului din maimuță” – el a atras mereu atenția că este vorba despre o simplă ipoteză, neprobată în niciun fel științific. A protestat în numeroase rânduri, insistând că „Concluziile mele au fost greșit înțelese”. Mai mult, a scris negru pe alb și că „Nicio schimbare de trecere a unei specii în alta nu a fost înregistrată. Nu putem dovedi nici măcar că o singură specie a fost schimbată.” Iar, la un moment dat, studiind o anumită celulă, a spus: „Viața acestei celule este proba despre existența lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu cel Prea înțelept, care a creat lumea și viața.” Să fie vorba despre Darwin aici? Greu de crezut. Iar pentru cei care am trăit și ne-am format în anii totalitarismului roșu, imposibil de crezut. Și, totuși, despre Darwin este vorba. De multe alte surprize de cam același gen vom avea parte răsfoind Dicționarul Savanții lumii cred în Dumnezeu; multora chiar titlul volumului ne poate părea o mare surpriză (pe care apoi aproape fiecare filă a lui ne-o va lămuri complet). Propaganda atee ni l-a prezentat manipulator și pe Einstein, decenii la rând. Despre care câți dintre noi ne puteam imagina atunci că a scris: „Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire”? Sau câți dintre noi știm că în chiar acești ani, cum aflăm din volum, marele savant le este prezentat elevilor noștri de pe „poziții vetuste, cu citate răstălmăcite, trunchiate, scoase din context” (mulțumită unui manual scris de un tânăr psiholog, Nicolae Chiorcea, și tipărit tocmai de Editura Didactică și Pedagogică a Ministerului Educației)? Pagini inedite de asemenea, și despre alte genii ale lumii, între care și Mihai Eminescu. În sfârșit, în domeniul de care s-a ocupat, lucrarea mi se pare monumentală – prin valoare și proporții (circa 2.800 de nume și 1.000 de pagini). Nu sunt un specialist, însă, urmărind bibliografia volumului, de exemplu, am găsit surse pe care îmi este practic imposibil să-mi imaginez că le-a mai accesat, atât de amplu, vreo lucrare similară (am în vedere inclusiv numeroasele surse de cea mai recentă dată). Cred că dicționarul va rămâne unul de referință pentru cercetătorii și cititorii de rând, de aici și de oriunde, interesați de adevărul exprimat poate cel mai frumos de fizicianul și matematicianul englez Sir William Thomson: „Adevărata Religie și adevărata Știință se armonizează perfect”. Lucrarea a fost lansată zilele trecute și este rodul unei mari investiții de timp (circa 10 ani), de cercetare extrem de riguroasă și de sacrificiu pentru o idee care să servească celor ce-L caută pe Dumnezeu și vor să facă bine în numele Lui. Salut bucuros această nouă reușită a omului politic creștin-democrat Liviu Petrina, susținut ca de fiecare dată în viața și în lucrarea lui de soția sa, Laura Sigarteu Petrina.

Fără Cruce nu există mântuire. Dar dacă în toate vom vedea, așa cum se cuvine, voia Dumnezeului Celui drept și iubitor de oameni, pe toate le vom primi în pace.

„Eu am văzut condițiile groaznice ale comunismului în România; a omorât mulți oameni și a distrus mai multe familii decât orice alt regim din lume. Revoluția de acum 30 de ani nu a fost una completă, în care toți comuniștii să fie dați afară” (ambasadorul SUA Adrian Zuckerman, Ziarul de Iași, 26 ianuarie 2020).

România e țara în care miniștrii Culturii au angajat coafeze pe aproape 3.000 de euro lunar. În timp ce, contrar obligațiilor contractuale, pentru lucrările de restaurare a Castelului Peleș (azi afectat serios) n-au alocat decât sume infime din cele aproape 15 milioane de euro încasate în ultimii 13 ani pe biletele de vizitare a Castelului. La polul opus, dacă tot a venit vorba, în timp au existat și miniștri care au făcut lucruri importante pentru leagănul Regalității noastre, și reper monumental al identității țării: Adrian Iorgulescu, Csilla Hegedüs, George Ivașcu.

„Diavolul ne ia rușinea când săvârșim păcatul și ne-o dă înapoi când să-l mărturisim.

https://www.activenews.ro/stiri/Situatiunea-LV-159894

Dictionarul savantii lumii cred în Dumnezeu…

/////////////////////////////////////

(Pentru ca mai lipsea o adunatura de nebuni…) Papa Francisc anunta noua religie mondiala! Exista o inselaciune mare ce vine pe pamant!

De către Ovidiu Cercel

Vaticanul a publicat un videoclip al papei cu mesajul uniei religii unite ‘NEW AGE RELIGION” . Exista o inselaciune mare ce vine pe pamant sub forma unei iubiri false, lumina si unitate.

Un om care e pe cale sa dezvaluie multe ”secrete vechi” ale Bisericii Catolice este Papa Francisc. Unele credinte care sunt promovate de Biserica, dar care nu corespund naturii iubitoare a lui Dumnezeu au fost recent inlaturate de Papa care a fost numit recent Omul Anului de catre revista TIME.

in ultimele sale revelatii, Papa Francisc a spus:

“Prin umilinta, cercetarea sufletului si meditatie, prin rugaciune, am reusit sa intelegem anumite dogme. Biserica nu mai crede intr-un iad in care lumea trebuie sa sufere. Aceasta doctrina este incompatibila cu iubirea infinita a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un judecator, ci un prieten si un iubitor al umanitatii. Dumnezeu nu cauta sa condamne, ci sa imbratiseze. Ca si fabula despre Adam si Eva, iadul nu este decat un mecanism literar. Iadul nu este decat o metafora pentru sufletul izolat care, ca toate sufletele, va ajunge sa se uneasca in iubire cu Dumnezeu”, scrie cyd.ro.

Intr-un discurs socant care se raspandeste in lumea intreaga, Papa Francisc a declarat ca: ”Toate religiile sunt adevarate, pentru ca sunt adevarate in inimile celor care cred in ele. Ce alt fel de adevar exista? in trecut, Biserica a fost dura cu cei pe care ii considera ca gresesc din punct de vedere moral sau ca pacatuiesc.

Astazi, nu mai judecam pe nimeni. Ca un tata iubitor, niciodata nu ne condamnam copii. Biserica noastra este destul de mare pentru heterosexuali si homosexuali, pentru viata si pentru alegeri! Pentru conservatori si liberali, chiar si comunistii sunt bineveniti si ni s-au alaturat. Cu totii il iubim si ne inchinam la acelasi Dumnezeu.”

In ultimele 6 luni, cardinalii catolici, episcopii si teologii, au deliberat la Vatican, discutand viitorul Bisericii si redefinind vechile doctrine catolice si dogme. Al treilea Consiliu de la Vatican este cel mai mare si cel mai important de cand cel de-al doilea Consiliu s-a incheiat in 1962.

Papa Francisc a convocat noul consiliu pentru a ”finaliza in sfarsit lucrarile celui de-al doilea Consiliu”. Cel de-al treilea Consiliu s-a incheiat cu Papa Francisc anuntand ca:

“Catolicismul este acum ”o religie moderna si rezonabila, care a trecut prin schimbari revolutionare. A venit vremea sa abandonam intoleranta. Trebuie sa recunoastem ca adevarul religios evolueaza si se schimba. Adevarul nu este absolut si nu este predeterminat. Chiar si ateii recunosc ca exista divinitatea. Prin acte de iubire si caritate si ateul il recunoaste pe Dumnezeu si isi mantuieste sufletul, devenind un participant activ la mantuirea umanitatii.”

O declaratie din discursul Papei i-a facut pe traditionalisti sa fie confuzi si chiar isterici…

”Dumnezeu se schimba si evolueaza, la fel ca si noi, deoarece Dumnezeu traieste in noi si in inimile noastre. Cand raspandim iubire si bunatate in lume, ne atingem propria divinitate si o recunoastem. Biblia este o carte sfanta frumoasa, dar ca toate cartile vechi importante, unele pasaje sunt depasite. Unele chiar ne indeamna la intoleranta si prejudecati.

Papa Francisc anunta noua religie mondiala! Exista o inselaciune mare ce vine pe pamant! Video

///////////////////////////////////////

Ce spun geniile lumii-CELEBRE MAXIME PSIHOTERAPEUTICE

Viata e un joc de zaruri la care dupa ce ai aruncat, trebuie sa te folosesti bine de ceea ce a cazut. PLATON

Pericolul primordial in viata este sa-ti iei prea multe masuri de precautie. ALFRED ADLER

Daca vei reusi sa-ti pese si de altii inafara de tine, vei avea succes. MAYA ANGELOU

Ma simt fericit ori de cate ori reusesc sa ma ridic deasupra unui obstacol. LUDWIG van BEETHOVEN

Opusul unei afirmatii corecte este o afirmatie incorecta. Insa opusul unui adevar profund poate fi foarte bine un alt adevar profund. NIELS BOHR

Modestia este calitatea celor care nu au calitati.

Moartea nu inseamna nimic, insa a trai infrant inseamna a muri in fiecare zi.

Imposibil este un cuvant care se gaseste doar in dictionarul prostilor.

Orice obstacol are in el si bucuria omului care-l va depasi. NAPOLEON BONAPARTE

Lucrurile nu sunt greu de facut. Greu este sa te pui in pozitia de a le face.

Nu cred in suferinta creatoare.

Prietenia ramane oglindirea in alter-ego… CONSTANTIN BRANCUSI

Sufletul meu nu poate gasi o scara catre Rai decat prin frumusetea pamantului. MICHELANGELO

Psihologia este actiune, nu gandire despre sine. Continuam sa ne formam personalitatea toata viata.

In mijlocul iernii, in sfarsit am aflat ca in mine salasluieste o vara invincibila.

Omul e singurul animal care refuza sa fie ceea ce este.

Nu astepta judecata cea de pe urma. Ea se poate face zilnic. ALBERT CAMUS

Cand avem un sentiment fara speranta, o mare speranta ne mai ramane : ca nu-l vom pierde niciodata.

Celebru… ? Unul care incepe sa traiasca dupa ce a murit. I. L. CARAGIALE

Eu sunt, in cele din urma, cautarea mea de sine. MIRCEA CARTARESCU

Fiecare clipa de cautare este o clipa de regasire.

Sexul este arta de a controla lipsa de control.

Un copil poate oricand sa invete un adult trei lucruri : cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste.

Te ineci nu pentru ca ai cazut in apa, ci pentru ca ramai sub apa.

Trebuie sa stii cand se incheie o etapa din viata ta. Daca te incapatanezi sa ramai mai mult decat e necesar, pierzi bucuria de a trai si sensul vietii.

Fii curajos. Asumati riscuri. Nimic nu poate substitui experienta. PAULO COELHO

Cand vezi un om bun, incearca sa-l imiti ; cand vezi un om rau, analizeaza-te. CONFUCIUS

Stiu ca sunt prost dar cand ma uit in jur prind curaj. ION CREANGA

Intelepciunea este fiica experientei. LEONARDO da VINCI

In copilarie atat de mult m-am crezut geniu, incat pana la urma am si ajuns. SALVADOR DALI

Sa ne mintim pe noi insine ne este mai adanc inradacinat decat sa-i mintim pe altii.

Umorul este agerimea spiritului. DOSTOEVSKI

Intelepciunea nu consta in a distruge idolii, ci consta in a nu-i crea vreodata.

Prostia este infinit mai fascinanta decat inteligenta, inteligenta are limitele ei, prostia nu.

UMBERTO ECO

Este mai usor sa dezintegrezi un atom decat o prejudecata.

Pune mana pe o soba fierbinte un minut si ti se va parea o ora. Stai cu o fata frumoasa o ora si ti se va parea un minut. Asta e relativitatea.

Cine nu a gresit niciodata, niciodata nu a incercat ceva nou.

Sufletele mari au intalnit intotdeauna opozitie din partea mintilor mediocre.

Nebunie : sa faci acelasi lucru iar si iar asteptandu-te ca rezultatul sa fie diferit.

Incearca sa fii un om de valoare si nu neaparat un om de succes. ALBERT EINSTEIN

Experienta este singura in stare sa ne ofere informatie reala despre viata.

Nu sunt pierdute decat acele batalii pe care nu le incepi niciodata. MIRCEA ELIADE

Spirite mari se nasc adesea din nevoie.

Cine vrea sa afle adevarul sa se intoarca spre trecut.

Am inteles ca un om poate avea totul neavand nimic si nimic avand totul.

Daca nu pricepem ceva, sa zicem mai bine ca nu pricepem decat sa-i dam o explicatie falsa. MIHAI EMINESCU

Nu, stiinta nu e o iluzie, dar ar fi o iluzie sa credem ca am putea gasi altundeva ceea ce ea nu poate sa ne dea.

Primul om care a preferat sa injure decat sa dea cu piatra poate fi considerat inventatorul civilizatiei. SIGMUND FREUD

Nimeni nu te poate insela, te inseli tu asupra celorlalti.

Cand ai pirdut interesul, pierzi si amintirea.

Pentru orice realizare primul pas este curajul. GOETHE

Nu exista decat o singura greseala : teama de a gresi !

Adevarul este greseala indelung corectata. FRIEDRICH HEGEL

Eu sunt cate putin din tot ce am intalnit. HOMER

Radacina convingerilor este experienta.

Daca poti merge de ce sa te tarasti ? NICOLAE IORGA

Intalnirea a doua persoane este ca si contactul a doua substante chimice ; daca este vreo reactie, amandoua sunt transformate.

Cel ce priveste in exterior, viseaza ; cel ce priveste in interior, se desteapta.

O persoana care nu a trecut prin infernul pasiunilor sale, nu le-a depasit niciodata.

CARL GUSTAV JUNG

Inteligenta unui individ se masoara in cantitatea de incertitudini pe care e capabil sa le suporte.

Un popor fara cultura e un popor usor de manipulat.

IMMANUEL KANT

Fiecare om are cate-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai nici una.

NIKOS KAZANTZAKIS

Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita privind inainte.

Viata nu e o enigma ce trebuie dezlegata, ci o realitate ce trebuie traita.

SOREN KIERKEGAARD

In anumite circumstante, simularea nebuniei constituie dovada celei mai inalte intelepciuni.

NICCOLO MACHIAVELLI

Poate ca pentru lume esti doar o singura persoana, dar pentru o anumita persoana esti intreaga lume.

Nu plange pentru ca s-a terminat, zambeste pentru ca s-a petrecut.

Nu te iubesc pentru ceea ce esti, ci pentru ceea ce sunt atunci cand sunt cu tine.

GABRIEL JOSE GARCIA MARQUEZ

Inima are taine pe care nici o ratiune nu le patrunde. GUY de MAUPASSANT

Daca zeii ar exista aievea, cum as suporta eu sa nu fiu zeu ? Asadar nu exista zei.

FRIEDRICH NIETZSCHE

Cand ne-am schimbat mult, suntem indemnati sa presupunem ca am trait mai mult.

Cauta si pastreaza mereu o bucata de cer deasupra ta.

MARCEL PROUST

Ratiunea ii este data omului pentru a-si putea da seama ca nu-i serveste la nimic.

ERICH MARIA REMARQUE

Acest desen mi-a luat cinci minute, dar mi-au trebuit saizeci de ani ca sa ajung sa-l fac.

AUGUSTE RENOIR

Atata vreme cat mai putem zambi, cauza nu-i inca pierduta. WILLIAM SHAKESPEARE

Pasarilor care s-au nascut in colivie, le e frica mai ales de cer.

Am inchis usile ca sa nu intre greseala ; m-a intrebat atunci adevarul : Acum, eu pe unde sa intru ?

Numai acela este liber care iubeste libertatea pentru el si e bucuros s-o extinda si asupra altora.

Este foarte simplu sa fii fericit, dar e foarte greu sa fii simplu.

RABINDRANATH TAGORE

Pastreaza-ti sperantele ; dupa ce ti s-au spulberat mai poti sa existi dar nu mai poti sa traiesti.

MARK TWAIN

Putem fi siguri ca reusim cand ne adresam pasiunilor oamenilor mai degraba decat ratiunii lor.

Daca Dumnezeu nu ar exista, ar fi necesar sa-l inventam.

Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti, te afli in ambele tabere.

Mai binele este dusmanul binelui.

Exista adevaruri care nu sunt pentru totdeauna ; nici pentru toti oamenii. VOLTAIRE

Focul intareste intotdeauna ceea ce nu poate distruge.

Adevaratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul. OSCAR WILDE

Nimic nu este permanent in afara de schimbare. HERACLIT din EFES

Ce spun geniile lumii

/////////////////////////////////////////

Cuvinte memorabile – Einstein, Albert, Editura HUMANITAS

Descriere – Cuvinte memorabile

„Cum se face ca nimeni nu ma intelege, dar toata lumea ma iubeste?” se intreba Einstein intr-un interviu din 1944. Teoria relativitatii i-a adus o faima pe care nici un savant n-a dobandit-o vreodata: a devenit simbolul stiintei si al intelepciunii. O intelepciune nonconformista si plina de umor, odata ce poza in care scoate limba continua sa faca, de aproape un secol, inconjurul lumii.

O intelepciune autoironica, asa cum o dovedesc cuvintele rostite de Einstein in 1922, la Sorbona: „Daca teoria mea se va dovedi corecta, Germania va sustine ca sunt german, iar Franta ma va declara cetatean al lumii. Daca teoria mea se va dovedi falsa, Franta va spune ca sunt german, iar Germania ma va declara evreu.”

Dupa ce a studiat vreme de douazeci de ani manuscrisele lui Einstein, Alice Calaprice a adunat aceste vorbe memorabile, impreuna cu fragmente din scrisori si documente recent descoperite, alcatuind o antologie care da imaginea vie si complexa a savantului.

Einstein vorbeste aici despre sine si despre familie, despre moarte, educatie, omenire, viata, Dumnezeu, muzica, razboi, astrologie, creativitate, patriotism, farfurii zburatoare, intuitie, psihanaliza, femei, stiinta si constiinta, dragoste, inteligenta…

Cartea „Cuvinte memorabile”. face parte din categoria carti >> Beletristica – Literatura universala – Memorialistica a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Einstein, Albert si a fost publicata la Editura HUMANITAS in colectia STIINTA .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

https://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_universala/memorialistica/cuvinte_memorabile-einstein_albert-humanitas-p10188061

https://www.librariaonline.ro/advanced_search_result.html?keywords=dumnezeu+vs+stiinta+albert+einstein

//////////////////////////////////////////

Petre Țuțea: În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul

Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Toate formele de stânga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

Trebuie să ne golim de prea plinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul. Să te autodispreţuieşti zilnic, pentru ca în golul lăsat în tine să poată intra Dumnezeu. Dumnezeu se situează deasupra evenimentelor vieţii mele.

În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.

Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr. Americanii n-au vocaţie; îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvânteze prăvăliile. Ei gândesc negustoreşte. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani.

Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumnezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.

Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui.

Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. Principiul egalităţii, pe care-l vehiculează democraţii din lume, funcţionează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creştină consideră oamenii egali în faţa lui Dumnezeu.

Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…

Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul.

Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este ca suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu.

Nu pot şti de unul singur, când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea.

Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.

Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Este doar în Dumnezeu.

Ateii și materialiștii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existența Lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistența Lui Dumnezeu, reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: „Ce să le spun ălora de jos despre Tine?”, Dumnezeu îi spune: „Eu sunt cel ce sunt.”

O babă murdară pe picioare, care stă în fața icoanei Maicii Domnului în biserică, față de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare așa, dihor.

Eu, când discut cu un ateu, e ca și cum aș discuta cu ușa. Între un credincios și un necredincios nu există nicio legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu… și între un viu și un mort nu există nicio legătură. Credinciosul creștin e viu.

Acum, mai la bătrânețe, pot să spun că fără Dumnezeu și fără nemurire nu există adevăr.

Petre Țuțea

https://www.oradereligie.net/petre-tutea-in-fata-lui-dumnezeu-geniul-este-var-primar-cu-idiotul/

/////////////////////////////////////////

Care este ţara unde trăiesc cei mai deştepţi oameni din lume

Care sunt naţiunile care au contribuit cel mai mult la avansul nostru ca specie? Care dintre noi s-a descurcat cel mai bine la şcoală şi care sunt naţiunile cu cele mai mari IQ-uri?

Care este ţara unde trăiesc cei mai deştepţi oameni din lume

Vouchercloud a răspuns la aceste întrebări şi a alcătuit clasamentul celor mai inteligente 25 de naţiuni ale lumii.

În clasament s-au luat în calcul numărul de premii Nobel luate de fiecare ţară în parte, media IQ-ului, precum şi realizările educaţionale. Asia şi Europa domină lista, iar Japonia ocupă primul loc datorită poziţionării ridicate când vine vorba de toţi cei trei indicatori menţionaţi.

Chiar dacă Europa are cinci naţiuni în top 10 – Elveţia (locul II), Olanda (locul V), Rusia (locul VI), Belgia (locul VII) şi Regatul Unit (locul VIII), Asia pare să domine lumea la capitolul inteligenţă.

https://www.businessmagazin.ro/actualitate/care-este-tara-unde-traiesc-cei-mai-destepti-oameni-din-lume-20056373

///////////////////////////////////////////

Top 10 cei mai inteligenti oameni din lume din toate timpurile

Inteligenta este un cuvant « magic », o trasatura definitorie a fiintei umane, fara de care nu ar fi fost posibil progresul. Este dificil de cuantificat inteligenta, care se manifesta in cele mai diverse feluri, dar tentatia realizarii unor ierarhii, fie ele si relative, este mare, mai ales pentru omul contemporan, ajuns intr-o etapa a cunoasterii fara precedent in istorie. De regula, principalul criteriu in functie de care se fac astfel de clasamente este coeficientul IQ (intelligent quotient).

Stephen Hawking

Stephen Hawking – se afla in fruntea topului 10 cei mai inteligenti oameni din lume din toate timpurile. Este fizician si cosmolog britanic, cu un IQ de 203 puncte, de doua ori mai mult decat media nationala din tara sa. Este cunoscut pentru contributiile sale stiintifice referitoare la gravitatia cuantica, in particular in cazul « gaurilor negre ». Una dintre cele mai de succes carti publicate de Hawking este « O scurta istorie a timpului ». Hawking sufera de o distrofie neuromusculara, care a progresat in timp, fiind aproape complet paralizat. Inteligenta sa este pusa si in slujba elaborarii de planuri economice fiabile si stabile.

Terence Tao sursa: http://newsroom.ucla.edu/releases/Terence-Tao-Mozart-of-Math-7252

Terence Tao (nascut la 17 iulie 1975) – este un chinez, nascut in Australia, cu cel mai mare IQ din lume – 230 de puncte. In prezent, este profesor de matematica la Universitatea California, din Los Angeles (UCLA). La varsta de 10 ani a participat, pentru prima data la Olimpiada internationala de matematica, obtinand ulterior, in 1986, 1987 si 1988, trei medalii (de aur, argint si bronz). Conexiunile neuronale, puternice, ii dau capacitatea de intelegere si rationare echivalenta calculatoarelor MIT.

Garry Kasparov

Garry Kasparov – celebrul sahist are 201 puncte IQ. Marea sa capacitate de anticipare ii permite sa prevada pana la 65 de mutari ale adversarului, ceea ce inseamna de cinci ori mai mult decat in cazul oricarui alt jucator profesionist. A reusit sa joace simultan cu 40 de adversari.

Antoine Lavoisier

Antoine Lavoisier – este un cunoscut fizician din secolul al XVIII-lea, dar ceea ce nu se stie este ca este cel mai stralucitor, din punctul de vedere al inteligentei, din ultimele trei secole. Specialistii estimeaza ca ar fi avut un IQ de 296 de puncte. Lui i se datoreaza o mare parte dintre descoperirile care au stat la baza fizicii moderne.

Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci – remarcabila personalitate a Renasterii europene, se estimeaza ca ar fi avut un IQ de 220 de puncte. Personalitatea sa multilaterala i-a permis sa abordeze domenii dintre cele mai diverse – pictura, sculptura, inginerie, inventica, arhitectura, anatomie, filozofie, literatura etc.

James Woods

James Woods – Cu un scor de 182 puncte IQ, este actor american, cu o filmografie impresionanta. A urmat, mai intai, Academia US Air Force, pentru a deveni pilot, apoi Stiintele politice, la Massachusetts Institute of Technology. Se remarca si printr-o prezenta publica deosebit de eleganta.

Igor si Grichka Bogdanov

Igor si Grichka Bogdanov – sunt frate si sora, cu un total de 390 puncte IQ, echivalentul a patru persoane considerate « normale ». Sunt specialisti in fizica cuantica si macro-cosmos, capacitatile lor paranormale permitandu-le sa aiba acces la universuri paralele. In 2004, au reusit sa dovedeasca existenta faliilor spatio-temporale, ceea ce i-a reconciliat cu lumea stiintifica, reticenta, pana atunci, la capacitatile lor.

Albert Einstein

Albert Einstein – personalitate exceptionala de la inceputul secolului al XX-lea, descoperirile sale au fost fundamentale pentru stiinta moderna. Mai mult de un sfert din viata a lucrat pentru a elabora cunoscuta teorie a relativitatii, care va ramane un punct de reper, in istoria cunoasterii.

Tiger Woods

Tiger Woods – rar citat in categoria celor mai inteligenti oameni de pe planeta, acest campion mondial (de 14 ori) la golf, pare a avea in cortexul sau orbital, o incredibila capacitate de a prevedea schimbari in spatiu. El este, de asemenea, autor a numeroase « teze », publicate sub pseudonimul Teodor Swig.

Woody Allen

Woody Allen – unul dintre cei mai mari cineasti ai lumii moderne, are un IQ de 170 puncte, vorbeste 12 limbi si este un foarte bun cunoscator a peste 50 de civilizatii, pe care le-a studiat in detaliu.

In 2012, in topul celor mai inteligenti oameni din lume, contemporani cu noi, se aflau : Stephen Hawking, Kim Ung-Yong, Paul Allen (informatician, om de afaceri, cofondator, alaturi de Bill Gates, al Companiei Microsoft), Rick Rosner (jurnalist si television writer american), Garry Kasparov, Sir Andrew Wiles (matematician englez, autor al demonstratiei Teoremei lui Fermat), Judit Polgar (jucatoare de sah), Christopher Hirata (astrofizician japonezo-american), Terence Tao, James Woods.

Kim Ung-Yong sursa: http://alabalistic.blogspot.com/2018/01/meet-kim-ung-yong-man-who-scored.html

Kim Ung-Yong (nascut in 1962) este un om de stiinta coreean, considerat, in primii ani de viata, un copil minune. A inceput sa vorbeasca la doua luni, la sase luni putea sa converseze, la trei ani citea in coreeana, japoneza, germana si engleza. Pentru a invata o limba straina ii era de ajuns o luna. La varsta de cinci ani putea sa rezolve probleme de calcul diferential si de calcul integral. Scria poezii si picta. Intre 4-7 ani a fost student auditor la cursul de fizica al Universitatii Hanyang, la 8 ani a fost invitat in SUA, la NASA, terminandu-si studiile superioare si obtinand si un doctorat in fizica (la 15 ani). Ulterior a decis sa treaca de la fizica la inginerie civila. Are un IQ de 210 puncte, cel mai mare in lume, la ora actuala.

Judit Polgar

Singura femeie din acest clasament este Judit Polgar, jucatoare de sah, originara din Ungaria, cea mai mare sahista din secolul al XX-lea, care nu mai participa la competitiile feminine, ci infrunta numai elita mondiala masculina.

https://destepti.ro/top-10-cei-mai-inteligenti-oameni-din-lume-din-toate-timpurile/

////////////////////////////////////////

Lagărul morții de la Periprava. Mărturii inedite din ancheta torționarului Ficior

Autor: Dan Mihai Țălnaru

Aceasta este o poveste lungă, nedreaptă, începută în urmă cu mai bine de 70 de ani, și care, asemeni unui organism viu, lacom, s-a hrănit ani la rând cu viețile altora, aproape puse la discreție de creatorul, îndrumătorul și stăpânul său absolut: omul.

Omul, un naufragiu al ființei

Odată cu numirea la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a istoricului Andrei Muraru, instituția a redobândit, în urma unor demersuri ale noii echipe manageriale din vara lui 2012, dreptul de a-și relua, prin lege, cea mai importantă funcție a sa, aceea de investigare a crimelor și abuzurilor săvârșite în timpul dictaturii comuniste și de sesizare a organelor de cercetare penală , funcție care, începând cu anul 2010, fusese eliminată dintre atribuțiile IICCMER .

În aprilie 2013, IICCMER a anunțat că a identificat 35 de foști lucrători ai Direcției Generale a Penitenciarelor suspectați că au comis, până în anul 1964, abuzuri și crime politice în unitățile de detenție în care au activat. Agenția guvernamentală anunța de asemenea că, pe măsura finalizării investigațiilor, va demara o campanie de aducere a acestora în fața justiției. Campania a debutat, la finalul lui iulie 2013, cu denunțul penal împotriva lt.col. (r) Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat. Vișinescu a fost condamnat definitiv, pe 10 februarie 2016, de către Curtea Supremă, la 20 de ani închisoare, pentru tortură (tratamente neomenoase – infracțiuni contra umanității –, în formă continuată).

Acesta devenea astfel primul caz de după 1989 în care un fost ofițer al sistemului penitenciar comunist era condamnat definitiv pentru represiunea împotriva deținuților politici. Era de asemenea pentru prima dată când justiția română decidea, odată pentru totdeauna, prin cea mai importantă instanță a sa, Curtea Supremă, că abuzurile și crimele comise pe criterii politice în vremea regimului comunist sunt imprescriptibile. Așadar, din acel moment, orice faptă din acest registru este considerată o crimă la adresa dreptului internațional și poate fi judecată. Apoi, era primul caz al unui „torționar” ajuns în fața judecătorilor ca urmare a acțiunii IICCMER de la înființarea instituției (2005).

2 Col Ficior Ion png png

Al doilea caz al campaniei „Dosarul torționarilor” a urmat în septembrie 2013. IICCMER a sesizat atunci Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu faptele unui alt fost șef de pușcărie comunistă, Ioan Ficior, fost comandant al coloniei de muncă Periprava. În octombrie 2013, procurorii au decis începerea urmăririi penale faţă de acesta.

Îmi amintesc foarte bine de o fotografie alb-negru care, alături de sute de pagini, de documente și mărturii, s-a aflat luni de zile pe biroul meu de la IICCMER. Chipul surâzător din fotografie era cel al lt.colonelului Ioan Ficior. Cu pieptul plin de decorații, printre care și medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale și de stat”, acordată în 1959, maiorul Ficior era atunci o componentă a coșmarului istoric ținut în viață de mecanismul motor represiv al perioadei post-revoluționare de transformare a societății, în care suprimarea oponenţilor, a drepturilor și libertăților, precum și contaminarea cu una dintre cele mai nocive ideologii se învățau la școală, în numele cuceririi de către proletariat a noii puteri politice.

Legea

Justiția, prin instituțiile sale, a devenit în perioada dictaturii comuniste din România un loial „tovarăș de drum”. Peste noapte, instanțele de judecată, prin noua lege de organizare a justiţiei din 1947, căpătau misiunea să „apere interesele clasei muncitoare, să protejeze noua democraţie şi să pedepsească inamicii poporului” . În scurt timp a urmat excluderea avocaților din barouri și a apărut o nouă categorie de magistrați neprofesioniști, asesorii populari. Statul nu mai veghea și nici nu mai garanta independența justiției, aceasta fiind practic anulată. Legislația penală primește și ea un rol activ în aparatul represiv nou creat. Ideologia comunistă nu a folosit legile ca expresie a înțelepciunii și experienței, în slujba și beneficiul societății, ci le-a subordonat, le-a folosit și pus în operă în sistemul de represiune și control social sub toate formele sale, legitimând astfel puterea politică.

Formula represiunii extinse, pe care a utilizat-o puterea comunistă în primele două decenii, pentru distrugerea oricărei forme de opoziție și rezistență, a fost pusă în scenă cu ajutorul nemijlocit al justiției. În definitiv, în anii cei mai duri ai represiunii, majoritatea condamnărilor pronunțate de instanțele comuniste s-a bazat pe un articol din Codul Penal, celebrul deja articol 209, în traducere „uneltire contra ordinii sociale”, un instrument extrem de generos în mâna Securității în ceea ce privește încadrarea faptelor săvârșite de oponenții politici, de noua categorie apărută în spațiul social.

Contrarevoluționarii

Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale nr. 6/1950 înfiinţa unităţile de muncă „pentru reeducarea elementelor duşmănoase Republicii Populare Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor pentru viaţa socială în condiţiile democraţiei populare şi construirii socialismului” . Hotărârea Consiliului de Miniştri (HCM) nr. 1554/1952 a transformat unităţile de muncă, înfiinţate în anul 1950, în colonii de muncă, în care erau internaţi cei care „direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară, îngreunează sau încearcă să îngreuneze construirea socialismului în RPR, precum şi acei care, în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie infracţiuni” . În anul 1958, prin Decretul Prezidiului MAN nr. 89/1958 se decide că „pot fi stabilite în locuri de muncă anume destinate persoanele care prin faptele lor primejduiesc sau încearcă să primejduiască ordinea de stat, dacă acestea nu constituie infracţiuni” , înființând practic noi centre de detenție și muncă forțată.

Formaţiunea 0830

Toate formele de recluziune au generat, fără îndoială, suferință. Dar lagărul de la Periprava, aflat în cel mai estic și inaccesibil loc din Delta Dunării, alături de colonia Salcia, a fost socotit în memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste din România drept unul dintre cele mai dure locuri de întemnițare. Prin prisma regimului de detenție și de muncă extrem de dur, a mortalității ridicate, a terorii, cele două unități carcerale au rămas cunoscute printre foștii deținuți ca fiind adevărate „lagăre ale morții”.

Colonia de muncă Periprava, cunoscută în limbajul birocrației penitenciare drept Formaţiunea 0830, era compusă din trei părți. Două dintre acestea se aflau pe uscat, iar cea de-a treia pe apă. Prima dintre ele, cea mai mare, locul în care se afla conducerea lagărului, era întinsă pe o suprafață de aproximativ două hectare, înconjurată cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de 2,5 metri, susținut din loc în loc de foişoare de observație. Aici se aflau clădirile administrative, corpul de gardă, infirmeria, un club destinat deținuților pentru activități de reeducare mai puțin violente fizic, uzina electrică, fabrica de pâine, fabrica de cărămidă, o fermă de animale. În interiorul lagărului se mai afla o zonă înconjurată la rîndul ei cu sîrmă ghimpată, zona barăcilor dormitor ale deţinuţilor, construite din chirpici, acoperite cu stuf, așezate direct pe pămînt, fără niciun soi de pardoseală .

Cea de-a doua componentă a lagărului, cunoscută drept „secția Grind”, destinată exclusiv politicilor, se afla la 3 km de cea principală, către comuna C.A. Rosetti și satul Sfiștoca, formată din doar patru barăci, efectivul maxim al celor încarcerați aici ajungând la 500 de deținuți . Perimetrul acestei secții era și el înconjurat cu un gard din sârmă ghimpată, din loc în loc aflându-se posturi de observație.

Din rațiuni de mobilitate, dar mai ales din lipsa spațiului, ca urmare a valului de internări în coloniile de muncă prilejuit de arestările ce au urmat Decretului-lege nr. 89/1958, coloniei i s-a mai adăugat o secție plutitoare, formată din 2-4 bacuri, ancorate la malul drept al Dunării. Bacurile erau destinate exclusiv deținuților care lucrau la stuf, pe toată perioada anului. Florin Alexandru Stănescu descrie în volumul de memorialistică al lui Alexandru Mihalcea istoria și condițiile acestor adevărate închisori plutitoare: dormitoare din fier, fără lumină, fără suficient aer, o tinetă şi un hârdău cu apă pentru băut şi spălat, în care se aflau înghesuiți până la 2-300 de deținuți .

În imediata apropiere a lagărului se găseau locuințele ofiţerilor şi ale subofiţerilor, o grădiniță și o școală gimnazială pentru copiii cadrelor militare, un magazin, un cinematograf, terenuri de sport, o zonă îngrădită numită de localnici „oraşul de la Periprava“. Multe din acele construcții, aflate astăzi în ruine, stau mărturie a înfloririi sale de odinioară. Lângă colonie era amenajată o pistă de aterizare pentru „vizitele de lucru” și, conform declarațiilor date de Ioan Ficior, pentru transportul „de urgență al deținuților către diferite unități medicale, aflate în Tulcea și București” , fapt neconfirmat până acum de niciun fost deținut politic.

După eliberarea deținuților politici din 1962-1964, formațiunea 0830 a fost repopulată cu deţinuţi de drept comun, până în anul 1974, când a fost desfiinţată.

Ioan Ficior, comandantul . „Eu nu sunt nici Maromete, nici Vişinescu… Eu sunt Ficior.”

Ioan Ficior (n. 1928) ajunge la colonia de muncă de la Periprava la 1 septembrie 1958, ca locţiitor al comandantului pentru pază şi regim. Deși era foarte tânăr, traiectoria carierei lui fusese însă înfloritoare în sistemul penitenciar. Între anii 1953 și 1955, așadar pe când avea doar 25 de ani, fusese comandant al coloniei de muncă Poarta Albă, între anii 1955-1956 fusese la comanda penitenciarului Suceava și, între anii 1956-1958, șef de secţie, iar apoi comandant al coloniei de muncă Borzeşti. La 1 octombrie 1960, Ioan Ficior este numit la comanda coloniei Periprava, poziție pe care o ocupă până la 1 septembrie 1963.

Regulamentul de Funcţionare a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă din acea perioadă reglementează atribuțiile directorului de colonie. Conform acestuia, comandantul răspundea de întreaga activitate a Coloniei, asigura cele mai bune condiţii de muncă pe şantiere în colaborare cu instituţiile cu care Direcţia Generală a Penitenciarelor colabora, se îngrijea de dotarea şi aprovizionarea coloniilor cu hrană, echipament, cazarmament, şi asigura măsurile sanitare necesare pentru a preîntâmpina epidemiile, și asigura în cele mai bune condiţii paza coloniei pentru a preîntâmpina evadările. Dintre toate aceste atribuții, comandantul Ion Ficior s-a „preocupat” cu mare abnegație de una singură: paza coloniei și, în plus față de aceasta, de întreținerea unui regim de detenţie extrem de dur, de exterminare, dincolo de orice reglementări ale vreunui regulament de funcționare existent .

Ioan Ficior a rămas în memoria foștilor deținuți politici ca fiind unul dintre cei mai duri comandanți de lagăre și închisori. Întreaga anchetă și procesul fostului comandant din perioada 2013-2017 au dezvăluit atrocitățile comise în colonia de la Periprava. Fostul „contrarevoluționar” Ioan Tranculov declara: „Arăt că cel mai temut om din colonie era Ficior Ioan, cel care dispunea toate măsurile din colonie (…) arăt că la locul de muncă venea și comandantul Ficior Ioan, călare, care verifica tăierea stufului și modul de desfășurare a muncii. Cu ochii mei am văzut când unul dintre deținuții politici i-a răspuns comandantului că este rabin, acesta din urmă l-a înjurat și l-a lovit.”

Alt deținut de la Periprava, Dunca Gavrilă, condamnat la 5 ani de muncă silnică, relatează: „Menționez că am fost ținut de mai multe ori la carceră, legat de mâini și de picioare cu lanțuri, fără hrană 24 de ore. Aceste sancțiuni cu carcera mi-au fost aplicate de către comandant. Comandantul, numitul Ficior Ioan, aproba toate aceste măsuri.”

Fostul „contrarevoluționar” Octav Bjoza, aflat astăzi în fruntea asociației deținuților politici, își amintește cum, împreună cu alți doi deținuți, aflați la plantat de arpagic, au luat câteva fire pentru cei bătrâni rămași în lagăr, dar au fost văzuți și pedepsiți, fiind puși să mănânce tot arpagicul pe care-l aveau asupra lor. „Doi dintre noi am reuşit, dar chinurile au durat chiar şi o lună după aceea. Al treilea nu a reuşit şi în acest timp când gardianul se pregătea să îl ia la bătaie, apare comandantul Ficior care a întrebat ce-i cu ăştia aici. Ficior a trecut în spatele celui care nu reuşise să mânânce tot arpagicul şi i-a tras un pumn în tâmplă, omul s-a prăbuşit pe o parte, şi Ficior l-a lovit numai în cap şi numai cu cizma, astfel încât luni de zile s-au cunoscut urmele loviturilor primite.”

La rândul său, martorul Ioan Cențiu, condamnat la 4 ani muncă silnică, a declarat autorităților: „Îmi amintesc că într-una din zile a trecut pe lângă grupul meu de deţinuţi Ficior Ioan, împreună cu alte persoane şi întrucât nu m-am ridicat imediat să-l salut acesta a dispus sancţionarea mea cu 7 zile de izolare cu lanţuri la picioare, specificat în raportul de izolare cu mâncare la 3 zile. Două zile primeam doar apă şi în cea de a treia zi primeam mâncare.”

6 Ruinele fostei colonii4 jpg jpeg

Mărturii cutremurătoare au apărut și în presă, după dezvăluirea identității fostului comandant de lagăr. Marieta Hrabanova a petrecut mai mulți ani, alături de soțul ei, în colonia de la Periprava, unde acesta era angajat pe post de barcagiu. Femeia își amintește: „Nu de puține ori, soția comandantului Ficior venea în fugă la noi în cameră, spunând că nu poate să stea din cauza țipetelor pe care le aude. Chiar comandantul Ficior a bătut crunt mulți dintre deținuții din acest lagăr.”

Un raport redactat de corpul de control al Direcției Penitenciarelor, după o inspecție în colonia de la Periprava, consemnează gravele deficiențe de aici. Este vorba așadar despre un document al vremii, întocmit chiar de către autoritățile comuniste: „tendinţa abuzivă de pedepsire a deţinuţilor cu maximul de pedeapsă fără a se ţine cont de gravitatea faptelor”. În plus, raportul scoate la iveală, a arătat institutul, dovezi importante, confirmate la rândul lor de ancheta procurorilor: „o serie de abuzuri comise la Periprava în timpul conducerii lui Ioan Ficior, descrise ca «anarhice», fără a ţine socoteală de prevederile regulamentare. Astfel de pedepse erau: bătăile, legarea de copac cu cătuşe timp de mai multe ore la temperaturi de -20 de grade. Aceste documente sunt completate cu mărturiile foştilor deţinuţi, care amintesc de abuzurile la care au fost supuşi de către comandantul formaţiunii şi personalul din subordine.”

Gardienii. „Trageți tare, pleava societății, că vă trimit în plic acasă!”

De partea cealaltă a baricadei se aflau oamenii sistemului. Conform HCM nr.729/1951, personalul Direcției Penitenciarelor era ales „din rândul elementelor devotate clasei muncitoare şi regimului de democraţie populară”. La Periprava, funcționarea coloniei era asigurată de aproximativ 400 de militari, ofițeri, subofițeri și militari în termen din trupele de securitate ale MAI. Paza deţinuţilor în interiorul lagărului și în afara acestuia, la locurile de muncă, pe timpul deplasărilor, era efectuată de militari în termen, coordonați de cele mai multe ori de subofițeri. O parte din subofițerii care asigurau paza și anumite servicii era formată din localnici ai satului Periprava și C.A. Rosetti. Odată cu înființarea coloniei, aproape toți bărbații aflați în putere aleseseră să îmbrace uniforma albastră, beneficiind de avantajele pe care aceasta le-o aducea, de la un loc de muncă bine retribuit și până la faimosul „Ordin 50” .

Regimul de detenție

Lipsa hranei a contribuit cel mai direct la degradarea și exterminarea fizică a deținuților politici din Gulagul românesc. În ciuda regulamentelor din acea perioadă, invocate astăzi de avocații apărării în cele două procese Vișinescu și Ficior, regulamente care prevedeau ca norma de hrană să fie pe măsura efortului fizic pe care deținuții îl depuneau, alimentația era total insuficientă și de proastă calitate. Să vedem însă versiunea „autorităților” vremii. Fostul comandant al coloniei, Ioan Ficior, susținea în declarația dată în anchetă că „Hrana era compusă din pâine, se făcea și turtoi din făină de porumb, Periprava a intrat cu efectiv de bovine, oi, porci. Hrană proteică era oferită deținuților nu numai cadrelor. Potrivit normelor de hrană, 2000 de calorii trebuiau oferite deținuților. Se respecta această normă (…).”

La rândul său, Ion Mihalache Ion, fost gardian la secția Grind, descria regimul de hrană ca fiind unul suficient: „Referitor la hrana deținuților, aceștia au primit întotdeauna hrană suficientă conform normelor în vigoare, (…) primeau zilnic câte două feluri de mâncare, varză, fasole, primeau carne… Nu este adevărat că ar fi fost înfometați deținuții politici și supuși relelor tratamente în ceea ce privește secția Grindu.”

Supraviețuitorii lagărului de la Periprava au însă cu totul alte amintiri despre regimul alimentar din colonie. Iată ce își amintește Simion Tomoioagă, fost deținut politic, despre regimul de detenție: „În general mâncarea a fost dezastruoasă, arăt că dimineața mâncam o cană de ceai cu 100 de grame de pâine, prânzul îl luam la locul de muncă și primeam o ciorbă de legume, cu precădere varză amestecată cu coceni, arpacaș, găsind și urme de baligă, carne primind doar de sărbători.” Dar poate cea mai concludentă mărturie rămâne cea a lui Gheorghe Tomici, fost la rândul său „locatar” al Peripravei: „Lucram de dimineața de la 5 până seara la 6. Toată lumea suferea de foame, iar seara când făceam de planton se auzeau deținuții cum mestecau în gol, în vis, de foame.”

Pe lângă depozițiile incriminatoare, arhivele îl contrazic și ele pe Ficior și pe oamenii săi. Astfel, o notă transmisă de Ministerul de Interne, Direcția Penitenciarelor, Direcția Economică, Serviciul Agricol, către Formațiunea 0810 Periprava, document aflat la dosarul procesului, atrage atenția comandantului că deținuții istoviți de foame culeg tot ce le stă în cale de pe câmpurile Peripravei. Academia RPR reclama că „lucrătorii din echipele de recoltat stuf și de la alte lucrări ce se efectuează în deltă, culeg ouăle, puii și distrug cuiburile de păsări și mamifere de pe terenul de lucru. (…) Deținuților li se va atrage atenția, că orice abatere ce se mai constată și ne va mai fi semnalată de către organele de pază și ocrotirea speciilor de animale din Delta Dunării, va fi sancționată”. Documentul confirmă practic, fără putință de tăgadă, că toate mărturiile foștilor deținuți în ceea ce privește lipsa hranei, sunt cât se poate de adevărate.

Chiar și în sala de tribunal, confruntat cu numeroase mărturii acuzatoare, Ficior a respins toate acuzațiile. Rămâne de notorietate declarația fostului comandant făcută în fața judecătorilor, când afirma că s-a purtat cu detinuții „ca un om cu frica lui Dumnezeu”, aceștia primind la micul dejun brânză, iar la prânz două feluri de mâncare.

Pe lângă muncile istovitoare, fie că ne referim la recoltarea stufului, la munca în agricultură, la ridicarea de diguri sau construirea de drumuri, violența fizică a contribuit la starea de degradare a deținuților politici, uneori fiind una dintre cauzele deceselor înregistrate aici. Violența fizică a fost introdusă în spațiul de recluziune încă din primii ani ai noului regim democratic , fie că ne referim la centrele de anchetă ale Securității, la penitenciarele cu regim de maximă severitate sau la lagărele și coloniile de muncă, în toate acestea, dincolo de lipsa hranei, frigul extrem, lipsa asistenței medicale, a pedepselor repetate, programul zilnic includea elemente de tortură fizică.

11 Groapă comună Periprava2 jpg jpeg

La Periprava, pedepsele cu bătaia erau la ordinea zilei, fie că erau aplicate de gardieni, din proprie inițiativă, sau la ordinul comandantului, fie direct, de către comandantul Ficior. În paginile de memorialistică, în declarațiile date de foștii deținuți în timpul procesului, în interviurile la care am avut ocazia să asist în timpul investigației IICCMER, bătaia a fost evocată aproape întotdeauna.

Ștefan Chetman, condamnat la 10 ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei, își amintește de un episod petrecut în lagărul de la Periprava: „Cea mai cruntă bătaie a avut loc în luna august a anului 1959 când de față a fost și comandantul coloniei care ne-a spus că ar ști că mâncăm porumbul crud din viitoarea recoltă, deținuții i-au răspuns că mâncau de foame. (…) fiecare a declarat cât a mâncat iar toți care au recunoscut au primit bătaie la tălpi, cu ranga, pentru fiecare porumb o lovitură. Cea mai cruntă bătaie a primit-o un deținut care a recunoscut că a mâncat 14 porumbi, însă după 11 lovituri a leșinat. Comandantul era de față în timp ce gardienii aplicau bătaia, cuantumul sancțiunilor fiind stabilit de el.” O altă mărturie cutremurătoare îi aparține lui Gheorghe Tomici: „…un judecător din Timișoara a fost pus de către militarii care asigurau paza să smulgă iarba cu gura, proteza rămânându-i acolo. Un deținut nu a vrut să smulgă cu gura, iar în baracă ne-a arătat cum a fost bătut cu sârmă de oțel de către cadrele militare. Personal am fost pus și eu să smulg iarba cu dinții. Bătaia era la ordinea zilei.”

La rândul său, Costică Budu, condamnat la zece ani pentru că s-a opus colectivizării, a mărturisit despre această componentă a regimului carceral: „Munceam în fiecare zi de la răsăritul soarelui până la apus. (…) Hrana era insuficientă, nu am fost sătul niciodată, obișnuiam să mănânc boabe de porumb și coji de cartofi de la gunoi. Mi-au fost aplicate sancțiuni în general pentru că încercam să aducem în dormitoare porumb, sancțiunile constau în aplicarea de lovituri de către gardieni care ne băteau cu bâte. Din câte cunosc sancțiunile erau dispuse de comandant și puse în aplicare de către gardieni.” În fine, Nea Colea Vanea, localnic, în vârstă de 70 de ani, își amintește: „la bac, aici, la Gironde, îi băteau și se auzea și în sat cum îi băteau, îi dezbăcau în pielea goală, îi legau de sălcii și îi mâncau țânțarii”.

În timpul procesului, apărarea fostului comandant a încercat să pună cumva la îndoială depozițiile martorilor, a foștilor deținuți politici, susținute în fața instanței, aducând ca argument principal degradarea amintirilor cauzată de vârsta înaintată a acestora și de lipsa documentelor oficiale din perioada în care s-au petrecut faptele. De aceea, un argument combativ este tocmai un document, enunțat în denunțul IICCMER și preluat de procurori în rechizitoriu, respectiv concluziile unei anchete ordonate de Ceaușescu după venirea sa la putere. Rezultatele acestei anchete desfășurate în perioada 1966-1968 au fost prezentate la Plenara Comitetului Central din 22-25 aprilie 1968. Investigația a scos la lumină o serie de crime și abuzuri comise de regimul dejist. Fărădelegile din penitenciare și coloniile de muncă în perioada ce a precedat decretul de eliberare din 1964 sunt de asemenea documentate. Pavel Ștefan, fost ministru de Interne între 1952 și 1957, declara atunci în fața comisiei de anchetă: „era un sistem de a bate fără milă, în mod barbar. (…) deținuții erau bătuți în asemenea hal încât pierdeau carnea de pe ei. (…) părerea mea este următoarea: că oamenii puși să conducă aceste închisori și lagăre nu au fost ținuți în mână și nu li s-a pus în vedere cum trebuia să se comporte. (…) le-a permis să bată ca mijloc de a stăpâni pe deținuți.” Concluziile acelei comisii de anchetă, deși la vremea respectivă scopul real al investigațiilor a fost altul, sunt mai mult decât concludente. Ele arătau că în România, în perioada 1948-1964, a existat un regim de exterminare a deținuților politici în multe dintre centrele de detenţie politică din ţară, pus la cale de puterea politică comunistă.

Fișa de moarte, între adevăr și uitare

Este cu neputință să cartografiem întreaga suferință pricinuită de regimul Ficior aflat atunci la comanda coloniei de muncă de la Periprava. În urma ei, pe lângă mărturiile supraviețuitorilor, a paginilor de memorialistică, a rămas și o mână de date statistice pe care cei care au investigat această parte de coșmar a istoriei le-au strâns și le-au făcut publice: între anii 1958-1963, la Periprava s-au înregistrat 103 de decese ale deținuților politici, cel mai tânăr dintre aceștia având vârsta de 19 ani, iar cel mai învârstă, 71. În anul 1960 s-au înregistrat jumătate din numărul total al celor decedați.

În septembrie 2013 am coordonat investigațiile IICCMER întreprinse pentru identificarea unui posibil loc de înhumare a deținuților decedați în perioada 1958-1963 în colonia de muncă de la Periprava. Sursele nu lipseau în totalitate, dar erau puține. Institutul mai inițiase o cercetare în zonă în 2007 și astfel existau unele materiale organizate. De asemenea, am avut informații din literatura memorialistică, iar ulterior, odată cu începerea investigațiilor, de la foștii deținuți politici intervievați. Până la cercetările la care am participat personal pe teren, în satul Periprava, nu întâlnisem încă niciun martor ocular, care să ne fi oferit indicii despre existența unui astfel de loc de înhumare. Vroiam să aflăm ce se petrecuse cu deţinuţii care își găsiseră sfârșitul în secțiile coloniei. Informații prețioase legate de locul de înhumare și despre tehnica înhumării le-am aflat în urma discuțiilor cu localnicii. Am aflat că decedații erau transportați întotdeauna noaptea și înhumați într-o zonă situată lângă cimitirul satului. Tot ei ne-au vorbit despre „gropile comune” și despre lipsa oricărei procesiuni religioase.

Nea Colea Vanea, localnic, vecin cu zona în care erau înhumați deținuții, copil fiind pe timpul funcționării lagărului, își amintea: „îi îngropau noaptea, îi aduceau cu căruța, cum erau ei, așa goi, îi puneau într-o groapă comună, prima oară îi puneau în cutii de scândură, iar după aceea, nu dovedeau cu ele, făceau o groapă comună, puneau o rogojină jos, una sus, îi îngropau și plecau (…), cu rogojina așternut, deasupra turnau 5-6 găleți de var, (…) gropi săpate pân’ la apă, când dădeau de apă se opreau”.

8 Fișă de moarte JPG jpeg

La rândul său, Ioan Melinte, fost frontierist, amintește de o scenă din iarna anului 1961: „au decedat vreo 6 deținuți politic și cadavrele au fost duse la marginea coloniei, unde erau plantați niște pruni și noaptea au fost duși acolo și îngropați. Mai arăt că deținuții erau îngropați în gropi comune iar iarna când pământul era înghețat cadavrele erau aruncate în Dunăre”. Marieta Hrabanov, aflată alături de soțul ei în colonie începând cu anul 1958, își amintește: „Era lagăr de exterminare… Nu trecea zi să nu vezi cum mai duc cu vasul câte un om omorât în bătaie. Îi dezbrăcau până la piele, îi legau cu sârmă de mâini şi de picioare şi îi aruncau ca pe nişte câini… Nu aveai voie să te uiţi, erai pedepsit aspru dacă erai prins, însă fiecare din noi văzuse cel puţin de câteva ori pe săptămână acele scene. Ei numeau acest loc colonie de muncă, lagăr de muncă, însă adevărul este că era lagăr de exterminare”.

Investigațiile de teren ale IICCMER, de la Periprava, din septembrie 2013, au devoalat existența unei gropi în care cel mai posibil au fost înhumați deținuți politici de la colonia de muncă. Să lăsăm experții arheologi să vorbească. Raportul privind diagnosticul arheologic efectuat în cimitirul din satul Periprava, com. C.A. Rosetti, jud. Tulcea, întocmit în urma săpăturilor arheologice, confirmă descoperirea într-un perimetru de 35×20 m, a 8 schelete ale căror morminte au fost săpate în nisip, la cel mult un metru adâncime, „defuncții fiind depuși în modalități diferite (fără sicriu, cu sicriu sau într-o «ladă»), (…) orientarea scheletelor (cu privirea spre apus, contrar practicii creștine)”, înmormântările petrecându-se în perioade diferite. În niciuna dintre gropile săpate, lângă rămășițele pământești nu au fost găsite elemente de inventar funerar și nici rămășițe de îmbrăcăminte sau încălțăminte, „ceea ce denotă încă o dată că avem de-a face cu o abatere de la ritualul tradițional de înmormântare.”

Ficior, condamnat și arestat

Procesul lui Ficior s-a încheiat după doi ani și jumătate. Pe 29 martie 2017, Curtea Supremă de Justiție a respins apelul colonelului în rezervă (astăzi în vârstă de 89 de ani) și a menținut condamnarea pronunțată pe fond de Curtea de Apel București la 20 de ani de închisoare pentru tratamente neomenoase (infracțiuni contra umanității). În aceeași zi, fostul comandant a fost arestat de polițiștii bucureșteni și încarcerat la penitenciarul Rahova. Astfel, ca rezultat direct al campaniei „Dosarul torționarilor”, demarată de IICCMER în vara anului 2013, Ioan Ficior a devenit al doilea „torționar” condamnat de justiția română pentru crimele sale comise în timpul comunismului.

Nu știu dacă dimensiunea pedepsei stabilită de cele două instanțe este cea dreaptă, dacă ea acoperă sau nu dimensiunea suferinței pricinuită de către vinovați. Privesc și astăzi fotografia maiorului Ficior, aflat atunci în plină glorie. În josul ei, mi-am notat cu ani în urmă o frază pe care tânărul ofițer o așternuse citeț, încrezător, într-o autobiografie: „(…) asigur partidul care m-a crescut și m-a educat, că voi duce cu și mai multă perseverență lupta contra dușmanilor poporului nostru muncitor și voi lovi fără cruțare în ei”. Ceea ce știu însă este că Ficior s-a ținut de cuvânt.

https://historia.ro/sectiune/general/lagarul-mortii-de-la-periprava-marturii-inedite-572020.html

///////////////////////////////////////

(Cine nu vrea sa fie Trezit de Plinatatea Dumnezeiasca, devine…)Trezirea Spirituala

Cauta

Un terapeut cu experienta din Romania declara: „Necazurile, ghinionul si suferintele in viata unui om nu sunt intamplatoare. El le atrage, doar ca nu stie!”

de Iuliana Neagu

Ai avut vreodata o perioada cand a inceput sa iti mearga prost si parca tot ce faceai era pe invers? O perioada in care efectiv necazurile se tineau lant si parca nu se mai terminau odata?

Asa cum spune si proverbul: „Un necaz nu vine niciodata singur”.

Nu este vorba despre ghinion aici… Nu este o intamplare… Nu este un Dumnezeu cu barba care iti decide soarta… Si nu este vorba nici de o simpla coincidenta…

Exista un motiv foarte CLAR si EXACT pentru care necazurile apar si se tin lant in viata noastra. Mai mult decat atat, acest lucru a si fost demonstrat STIINTIFIC.

Da-mi voie sa iti spun despre ce este vorba.

Fiecare dintre noi, nu conteaza ca suntem barbati sau femei… batrani sau tineri … Nu conteaza unde trăim in lume… Suntem un magnet bioenergetic pentru bine sau rau.

Adica noi atragem AUTOMAT in viata noastra toate lucrurile pozitive sau negative care ni se intampla.

Stiu ca este un lucru foarte greu de “inghitit”, dar Albert Einstein si descoperirile din mecanica cuantica a secolului XX au dovedit acest lucru, experiment după experiment.

Cu TOTII suntem facuti din energie… Energie pozitiva sau negativa…

Numele meu este Iuliana Neagu.

In ultimii 13 ani, am invatat mii de Romani, atat din tara, cat si din strainatate, cum sa isi schimbe Energia pentru a atrage automat si usor in viata lor DOAR ceea ce isi doresc. Fie ca a fost vorba despre: bani, atragerea sufletul pereche, recuperarea sanatatii, deschiderea unor afaceri de succes, aflarea Scopului pe acest Pamant sau, pur si simplu, despre a fi FERICITI.

Cartile mele au fost citite de peste 210.000 Romani, atat din tara, cat si din strainatate.

Dar tristul adevăr este ca multi Romani INCA cred ca toate aceste informatii despre Energie sunt o prostie sau o inselatorie.

Da-mi voie sa iti dovedesc cat de tare se insala si cat de mult au de pierdut crezand acest lucru.

Stii ce este aura? Aura este „vazuta” ca un nor luminos de energie care iti inconjoara corpul.

Cum stim ca toti avem o aura? Exista o tehnologie avansata, fascinanta, numita Fotografia Kirlian.

Prin fotografierea Kirlian, poti de fapt fotografia aura energetica a unei persoane.

Aici zace TOT secretul indeplinirii dorintelor tale. De ce nu ti-au mai fost spuse asemenea lucruri? De ce nu se invata la scoala despre asta?

Pentru ca exista anumiti oameni in lumea asta care sunt constienti ca DACA omul de rand ar afla despre acest SECRET, acestia si-ar pierde din putere, bogatie, si controlul asupra oamenilor – aproape peste noapte.

Asadar, daca te-ai chinuit incercand sa ai o viata usoara si frumoasa, daca te-ai chinuit sa iti indeplinesti dorintele, fie ca a fost vorba de bani, o relatie fericita, sanatate, fericire sau altceva si nu ti-a iesit, imi doresc sa stii ca NU A FOST VINA TA.

Din pacate, ti-a fost ascuns ADEVARUL!

Nu ti s-a spus ca atragi AUTOMAT in viata ta, atat bogatia cat si saracia, atat oameni buni cat si oameni care te fac sa suferi, atat sanatatea cat si boala, atat succesul cat si esecul, in functie de ENERGIA pe care o ai.

Nu are nici cea mai mica legatura cu ceea ce tu VREI sa ti se intample, ci are legatura cu Energia ta. Ea ATRAGE automat toate aceste lucruri.

Din pacate, din moment ce nu ti s-a vorbit despre acest simplu adevar, nici in scoala sau in facultate, bioenergia ta a devenit ca o mlastina… fara pic de apa curata. A fost “fortata” sa stagneze, sau chiar mai rau, sa ramana blocata.

Te rog, accepta ca nu e vina ta daca nu ai ce itii doresti, acum in viata. Nu ai avut de unde sa stii toate aceste lucruri.

Dar acum stii! Si e o schimbare a mentalitatii URIAȘA.

Asadar, daca iti doresti sa atragi in viata ta intamplari pozitive si sa EVITI intamplarile negative, SINGURUL lucru pe care trebuie sa il faci este sa iti “deblochezi” Energia.

(Si da, energia ta poate fi deblocata la fel de usor precum apesi pe un intrerupator sa aprinzi becul….)

Dar inainte de a te elibera de un blocaj, trebuie sa afli mai intai CARE este EXACT acest blocaj energetic si de UNDE a venit .

Fara sa afli acest lucru, nu vei putea atrage in viata ta lucrurile pe care ti le doresti: fie ca este vorba de bani, fericire, descoperirea scopului in viata, atragerea sufletului pereche, sanatate sau orice altceva.

Aceasta este motivul pentru care am creat acest test gratuit prin care tu iti poti descoperi blocajul energetic in mai putin de 60 secunde.

Acest test gratuit numit Descopera-ti Blocajul Energetic iti identifica EXACT blocajul care nu iti da voie sa ajungi la viata pe care o visezi si CUM sa il elimini.

Este extrem de important sa stim care este blocajul, pentru ca fara aceasta informatie, nu avem cum sa traim o viata usoara si frumoasa si vom continua sa traim o viata plina de frici, blocaje si suferinte inutile. Mereu intrebandu-te cum de unii au “noroc” si altii nu..

Asadar, fa acest test scurt gratuit acum si descopera blocajul energetic care te trage inapoi si ce poti face ca sa te eliberezi de el – creandu-ti o viata pe care altii si-o pot DOAR imagina.

Mii de romani deschisi la minte au facut deja testul si iata cateva dintre raspunsurile pe care le primesc zilnic:

„In sfarsit inteleg de ce toti atrageam in viata mea barbatii nepotriviti pentru mine care ma faceau tot timpul sa sufar! Va multumesc enorm!”

„Mi-a luat 65 de ani sa inteleg de ce am fost sarac toata viata mea… dar acum stiu ce sa fac ca sa ma schimb, si asta datorita testului dumneavoastra.”

„Nu imi vine sa cred ca acesta este motivul pentru care am aceasta boala si ca doar asta am de facut sa ma vindec!”

Acum este si randul tau. Fa acest test scurt gratuit acum si descopera cum sa-ti eliberezi energia ca sa traiesti acea viata pe care ti-o doresti.

P.S. Inca ceva. Poate fi important!

Acest test nu este pentru toata lumea. Daca esti sceptic, este un semn clar al unui blocaj energetic, pentru ca nu esti dispus sa vezi lucrurile intr-un mod diferit. Ceva te blocheaza sa-i vezi valoarea.

Este adevarat, noi romanii putem fi destul de sceptici, de aceea sunt recunoscatoare celor care au citit acest articol pana la capat, deoarece au demonstrat ca sunt deschisi la minte, si cu o mare dorinta de a explora metode noi de a-si face viata mai buna.

Daca te vei uita la oamenii care traiesc in tarile vestice (Germania, Anglia, Franta .etc), vei observa ca si acolo a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai mult despre Bioenergia corpului, doar ca numarul care isi transforma vietile dupa aflarea acestui secret este mult mai mare decat al romanilor, deoarece sunt mai deschisi.

Asadar, iti recomand sa nu “dai cu piciorul” acestei informatii care iti va schimba viata, fara doar si poate.

Descopera-ti blocajul energetic apasand aici.

Un terapeut cu experienta din Romania declara: „Necazurile, ghinionul si suferintele in viata unui om nu sunt intamplatoare. El le atrage, doar ca nu stie!”

//////////////////////////////////////////////

Cele mai interesante 5 carti scrise de Osho

Booklist Ana

Ce contine acest articol:

Cartea despre femei

Osho sau Bhagwan Shree Rajneesh s-a nascut in 1931 in India Centrala. El a fost carismatic si talentat orator, care a devenit liderul unei noi miscari spirituale la nivel mondial. Se sustine ca la 21 de ani a atins iluminarea sau Samadhi. La vremea respectiva, el a studiat filozofia la Universitatea Saugar. Dupa ce a primit o diploma de masterat, a predat filozofie la Universitatea din Jabalpur timp de noua ani.

Pe langa predarea filozofiei, el a inceput sa atraga discipoli pentru a urma propriile teorii filozofice si religioase. In 1966 a decis sa paraseasca postul de profesor si sa acorde o atentie deplina rolului sau de Maestru spiritual. In 1974 s-a mutat cu discipolii sai in Pune, India. Aici a construit un spatiu dedicat spiritualitatii, intr-un cadru confortabil ce se extindea pe aproximativ 2 hectare. In 1980, el a fost atacat de un fundamentalist hindus care nu era de acord cu pozitia neconventionala a lui Osho cu privire la religie si spiritualitate. Se spune ca, din cauza incompetentei politiei, atacatorul nu a fost niciodata condamnat.

Iata care sunt cele mai interesante 5 carti scrise de Osho dupa ce a ajuns in punctul culminant al spiritualitatii.

Emotiile. Cum ne putem elibera de manie, gelozie si teama

Emotiile puternice pe care nu stim sa le gestionam in mod eficient stau la baza celor mai multe dificultati pe care le intampinam zi de zi. Gelozia, frica, ura pot afecta relatiile noastre cu cei dragi si modul in care ne practicam activitatile. In cartea “Emotiile. Cum ne putem elibera de manie, gelozie si teama”, Osho explica in amanunt de unde vin aceste emotii, ce inseamna si cum se pot depasi aceste stari de moment, care de multe ori ne schimba in totalitate starea de bine, ducand astfel chiar si la boli fizice.

In cautarea miraculosului

Indrumand cititorul prin cele sapte corpuri si chakre corespunzatoare acestora, Osho vorbeste despre fenomene psihice, vise, telepatie, hipnoza, terapie prin culori si meditatie. In carte sunt prezentate procesele prin care trece corpul uman intr-o evolutie spirituala, ce se bazeaza pe meditatie si care sunt transformarile energetice pe care le putem observa.

TE-AR PUTEA INTERESA SI:

Romanul politist: caracteristicile sale si cei mai apreciati autori

De la sex la supraconstiinta

Cu o sinceritate completa, Osho, un lider al unui cult religios si spiritual prezinta in cartea De la sex la supraconstiinta, trei etape ale sexului. Conform lui Osho, sexul este impartit in trei etape: fizic, psihologic si spiritual. Liderul spiritualitatii explica modul in care energia primara, fizica, poate fi transformata intr-un apogeu al spiritualitatii.

Cartea despre femei

Cartea Femeii descrie ce inseamna sa fii femeie si explica modul de gandire a acestora. Ce gandesc femeile este o intrebare universala, a tuturor oamenilor. Subiectele abordate in cartea despre femei includ sexualitatea, dragostea, munca si politica. Spiritualitatea lui Osho reuseste sa determine toate ascunzisurile din mintea unei femei.

Cartea despre femei

Cartea despre femei este o bijuterie daruita la maturitate, care se inscrie in darurile pe care copilul …

Cartea despre barbati

Cum iti gasesti sinele original? Osho percepe barbatul ca fiind din ce in ce mai instrainat de sinele sau interior, pierzandu-si treptat inocenta si creativitatea naturala in cautarea puterii si succesului lumesc. Pentru a parea puternic, barbatul obisnuit isi reprima calitatile innascute de iubire si compasiune. Pentru Osho, barbatul ideal este Zorba, Buddha – un amestec perfect de materie si suflet. Aceasta colectie perfecta de discursuri trece cititorul prin diferitele etape ale evolutiei barbatului: de la Adam la Sclav, Fiu, Homosexual, Preot si Politician, pana cand atinge apogeul constiintei ca Rebelul sau Zorba.

Daca un om ar putea ajunge la o constiinta in care nu exista „trecut, nici viitor, nici atasament, nici minte, nici ego, nici sine”, atunci el va atinge iluminarea. Spre deosebire de multi guru indieni, Osho a invatat ca sexul nu a fost un obstacol in calea progresului spiritual. Cartile de mai sus ilustreaza un alt mod de a percepe viata in fiecare zi, asa ca merita sa fie citite cel putin o data in viata.

Citeste mai mult pe: https://buybooks.ro/articol/cele-mai-interesante-carti-de-osho

/////////////////////////////////////////////

12 carti interzise copiilor din Statele Unite ale Americii

Booklist Ana

Ce contine acest articol:

1.„Vrajitorul din Oz” – L. Frank Baum

„Unde-i Waldo?” – Martin Handford
„O lumina in mansarda” – Shel Silverstein
„Ursuletul Winnie Pooh” – A.A. Milne
Seria Harry Potter – JK Rowling
„O bucla in timp” – Madeleine L’Engle
„Unde sunt lucrurile salbatice” – Maurice Sendak
„Panza Charlottei” – E.B. White
„Alice in Tara Minunilor” – Lewis Carroll
„Datatorul” – Lois Lowry
„Captain Underpants” – Dav Pilkey

Cuvintele au putere si cartile pot schimba vietile. Cu toate acestea, multe capodopere literare sunt adesea interzise din cauza temelor lor „discutabile”. Unele carti pentru copii si tineri au intrat in aceasta categorie, deoarece oamenii doresc sa protejeze mintea tanara de continuturile percepute de adulti ca fiind necorespunzatoare.

Destul de des, este vorba despre titluri binecunoscute care sunt interzise sau contestate in bibliotecile si scolile din toata tara. Mai jos sunt prezentate 13 carti pentru copii care au provocat o furtuna de controverse. Unele titluri ar putea sa va surprinda.

1.„Vrajitorul din Oz” – L. Frank Baum

Aceasta carte a fost interzisa deoarece sunt prezentate aspecte ce tin de magie si vrajitorie. Cartea a fost interzisa in Statele Unite ale Americii, in Chicago si Detroit. Magia, prezentata din perspectiva pozitiva a fost principalul motiv pentru care aceasta carte pentru copii a fost interzisa.

„Unde-i Waldo?” – Martin Handford

Nu judeca o carte dupa coperta nu este o vorba valabila pentru aceasta carte. „Unde-i Waldo?” a fost interzisa in SUA deoarece imaginea de pe coperta era reprezentata de o femeie care facea topless, la plaja.

„O lumina in mansarda” – Shel Silverstein

Shel Silverstein este unul dintre cei mai iubiti autori de copii din toate timpurile. Cartile sale au vandut milioane de exemplare, insa o carte in special a fost contestata, deoarece „incurajeaza copiii sa sparga vasele, astfel incat sa nu fie nevoiti sa le spele” si glorifica violenta, canibalismul, satanismul, auto-vatamarea si neascultarea.

Asta e corect. „O lumina in mansarda”, cartea incantatoare a lui Silverstein cu poezii si desene capricioase, a fost etichetata ca nepotrivita pentru copii de o serie de scoli. Din fericire, cei mai multi parinti si profesori nu sunt de acord, iar cartea continua sa lumineze copilaria si, eventual, mansardele copiilor de pretutindeni.

„Ursuletul Winnie Pooh” – A.A. Milne

cartea Winnie the Pooh a fost interzisa in Statele Unite ale Americii, in principal din motive religioase. In acest sens este vorba despre graiul animalelor si legile universale lasate de Dumnezeu, animalele vorbitoare, fiind considerata blasfemie.

Seria Harry Potter – JK Rowling

Cea mai vanduta serie de carti pentru copii, Harry Potter de JK Rowling a fost contestata si interzisa in nenumarate scoli si biblioteci din Statele Unite (si din alte parti). Motivele cele mai des citate sunt legate de faptul ca promoveaza vrajitoria, dau exemple proaste si sunt mult prea intunecate. In ciuda contestatiilor, seria a fost tradusa in 47 de limbi, producatorii filmulelor, realizand miliarde de dolari.

„Podul catre Terabithia” – Katherine Paterson

Katherine Paterson a scris o carte impresionanta despre doi copii care formeaza o prietenie improbabila si calatoresc intr-o tara fantastica. Povestea este tragica si sfasietoare, insa, undeva pe parcurs, unii educatori si parinti au interpretat „Podul catre Terabithia” ca fiind satanica, jignitoare si anti-autoritate.

TE-AR PUTEA INTERESA SI:

6 carti interesante, numai bune de luat in vacanta

„O bucla in timp” – Madeleine L’Engle

Este greu sa-ti imaginezi controverse in jurul unei carti atat de cunoscute, atat de superb scrise si atat de promovate, fiind publicata in numeroase editii. Motivul principal, pentru care aceasta carte a fost interzisa este tot legat de religie. Subminand credintele religioase, intrucat Iisus a fost mentionat intr-o poveste, in principal despre calatoria in timp si dimensiunile alternative.

„Unde sunt lucrurile salbatice” – Maurice Sendak

S-ar putea sa fii surprins dupa ce afli ca minunata carte pentru copii a lui Maurice Sendak, „Unde sunt lucrurile salbatice”, a fost de fapt contestata si interzisa de cand a fost publicata pentru prima data in 1963. Imaginile sale despre vrajitorie si elemente supranaturale i-au indignat pe unii oficiali ai scolii. Psihologii s-au referit, de asemenea, la un pic „prea sumbru” pentru copii, deoarece se concentreaza pe incapacitatea lui Max de a-si controla emotiile si trauma de a fi trimis la somn, fara sa manance. Cu toate acestea, asa cum stim cu totii, magia, puterea si vitejia care prind viata in paginile cartii scapa de proasta judecata a parintilor lui Max.

„Panza Charlottei” – E.B. White

Din nou, animalele si insectele nu ar trebui sa vorbeasca deoarece aceasta idee ar reprezenta o insulta adusa religiei si Lui Dumnezeu.

„Alice in Tara Minunilor” – Lewis Carroll

Aceasta carte celebra si preferata de copii are o poveste plina de controverse. Principalele motive pentru care a fost interzisa in America si in alte state sunt: referire la fantezii sexuale, limbaj cu tenta sexuala, influenta care inclina spre consumul de droguri.

„Datatorul” – Lois Lowry

„Datatorul” este o carte castigatoare a Medaliei Newbery, cu propriul sau film cu Taylor Swift si este unul dintre cele mai influente romane ale vremii noastre. Povestea se concentreaza pe o perioada in care copiii gemeni sunt ilegali si unul este eliminat cu o injectie letala. Desi subiectele grele sunt importante, aceasta carte a fost interzisa pentru continutul sexual explicit si reprezentarile de moarte, inclusiv sinuciderea si eutanasia. Cei care sustin cartea spun ca povestea ii face pe copii sa se gandeasca la probleme sociale importante si sa isi formeze propriile opinii.

„Captain Underpants” – Dav Pilkey

Ei spun sa nu judece niciodata o carte dupa coperta ei. Daca vreo carte a devenit vreodata victima a acestui avertisment, este „Captain Underpants”. Seria pentru copii a marcat lista cartilor interzise din Statele Unite. De fapt, in 2012 si 2013, cartile au obtinut locul 1 pe lista de carti cu cele mai frecvente provocari ale American Library Association, chiar invingand si eroticul roman „Cincizeci de umbre ale lui Grey”.

Citeste mai mult pe:

https://buybooks.ro/articol/carti-copii-interziser

/////////////////////////////////////////////

Biografii si memorii scrise de persone celebre

Cele mai interesante povesti pentru cititori si pentru cumparatorii de carti vechi sunt cele adevarate, ceea ce inseamna ca biografiile si memoriile persoanelor celebre sau a caror poveste merita spusa vor fi platite la fel de bine ca si celebrele romane din literatura romaneasca sau universala.

Memoriile si biografiile sunt prezente pe lista de cumparari a specialistilor in achizitii de carti, iar daca acestea sunt bine intretinute si au si autograful autorului, pretul va fi unul pe masura asteptarilor. Pentru ca exista foarte multe persoane interesate sa afle despre viata unor personaje din istorie, pe care le-au vazut intru un film sau despre viata unor oameni de stiinta sau vedete, cei care detin aceste carti, adevarate mine de aur pentru curiosi le pot vinde la un pret foarte bun.

Diferenta intre biografii, autobiografii memorii si jurnale din prisma experientei unor cumparatori de carti vechi

Putini cititori stiu sa faca diferenta intre biografie, autobiografie, memorii si un jurnal, de aceea CumparCarti.ro le ofera acestora cele mai bune sfaturi si informatii in acest sens. Asadar ,biografia este povestea unei persoane scrisa de catre altcineva, o istorisire obiectiva care rezulta in urma informatiilor colectate de catre persoana a carei biografie este scrisa daca traieste, sau de la rude cunostinte si din alte surse daca nu mai traieste. Biografiile sunt lucrari scrise pentru a informa publicul si pentru a stabili un context al unei situatii.

Autobiografiile sunt povestile vietii unor persoane scrise chiar de catre acele persoane cu ajutor din partea unui scriitor profesionist, de aceea autobiografia poate fi definita ca fiind o istorisire subiectiva ce prezinta fapte reale intocmai cum au fost simtite si traite de catre autor. Autobiografiile sunt lucrari foarte apreciate de cumparatorii de carti vechi pentru ca acestea informeaza, explica motivatia diverselor actiuni si decizii oferind acces intim la cele mai nebanuite idei si cele mai ascunse sentimente ale persoanei in cauza.

Cumparatori de carti vechi | achizitii de carti | CumparCarti.ro

cumparatori de carti vechi

Pe de alta parte, memoria este povestirea unei experiente personale sau a unei perioade din viata persoanei care a redactat-o, este o lucrare subiectiva care prezinta faptele exact asa cum au fost experimentate, oferind acces la gandurile si sentimentele precum si la reactiile autorului in acel moment.

Nu in ultimul rand, jurnalul este povestirea detaliata care contine evenimente si intamplari de interes personal pastrate pentru uz personal dar publicat la un anumit timp dupa moartea autorului.

Printre cele mai cunoscute si mai apreciate memorii biografii biografii si jurnale se numara:

Povestea mea scrisa de Michel Obama;

Leonardo da Vinci scrisa de Walter Isaacson;

Bucuria vietii Van Gogh scrisa de Irving Stone;

Nicolae Tesla biografia unui geniu scrisa de Mark Seifer.

https://articolseo.net/biografii-si-memorii-scrise-de-persone-celebre/

//////////////////////////////////////////

Top carti interzise

Religie, politica sau sex sunt doar cateva dintre subiectele controversate care au dus la interzicerea publicarii a numeroase carti. „Lolita”, „Fructele maniei” sau „Tropicul Cancerului” sunt pe lista celor mai controversate carti ale tuturor timpurilor.

Minunata lume noua de Aldous Huxley

Celebrul roman „Minunata lume noua”, aparut in anul 1932, porneste de la ideea unei societati distopice care, pentru a‑si controla cetatenii, recurge la orice subterfugiu: de la transformarea rasei umane si manipularea ei genetica, pana la mascarea minciunii in adevar absolut.

Rezultatul este o combinatie de realitati orwelliene si scene din cel mai pur SF, in care cartile sunt arse si singura cultura acceptata sunt preceptele unui conducator megaloman, in care aparitia unei editii de „Opere complete” de William Shakespeare poate duce la rasturnarea unui regim absurd, in care oamenii sunt conceputi in imense incubatoare, iar cei neatinsi inca de morbul acestei „civilizatii” sunt izolati in rezervatii.

Fructele maniei de John Steinbeck

In detalii reale si emotionante, John Steinbeck surprinde destinele unor oameni obisnuiti, care lupta pentru a-si pastra demnitatea in fata unei crize sociale si economice acute. Nevoita sa isi paraseasca ferma din Oklahoma, familia Joad se alatura altor mii de emigranti si visurilor acestora de a deveni proprietarii unei bucati de pamant in California.

Insa, zilele si noptile petrecute pe drum duc la crearea unei noi societati, guvernate de reguli nescrise, de lideri alesi, de ura, violenta si conflicte sangeroase. Romanul „Fructele maniei” reprezinta portretul disputei amare intre cei puternici si cei slabi.

Tropicul Cancerului de Henry Miller

„Tropicul Cancerului” este unul dintre romanele cult ale literaturii americane si o capodopera clasica a erotismului. Cartea a aparut la Paris, insa a fost interzisa mai mult de 25 de ani. „Tropicul Cancerului” este o combinatie indrazneata de fictiune si biografie, naratiune si flux liber al constiintei. Cartea prezinta cu dezinvoltura aventurile unui tanar scriitor american exilat la Paris, unde duce o existenta marginala si precara.

Versetele satanice de Salman Rushdie

Controversatul roman „Versetele satanice” i-a adus lui Salman Rushdie numeroase premii, insa si o condamnare la moarte. Polemicile legate de posibilele conotatii blasfematorii ale cartii au pus uneori in umbra discutiile legate de meritele literare ale textului si de rolul jucat de acesta pe scena literaturii contemporane britanice.

Insa, romanul „Versetele satanice” este de fapt un roman superb despre dezradacinari, despre mosteniri, despre masti, straturi de identitati si istorii.

Lolita de Vladimir Nabokov

Povestea iubirii obsesive a lui Humbert Humbert pentru Dolores Haze a fost pe rand carte interzisa, roman scandalos, obiect de cult si roman clasic al secolului XX. Din cauza subiectului sau socant, pasiunea unui barbat matur pentru o fetita de 12 ani, romanul „Lolita” a fost respins de editori, insa a fost publicat in Statele Unite abia dupa aparitia sa in Franta.

https://acasa.ro/noutati-290/top-carti-interzise-172272.html

/////////////////////////////////////////////

Cele mai bune cărți interzise din istoria literaturii

Autor: Redacția

Cărțile, de-a lungul istoriei, au avut în dese rânduri de suferit de pe urma cenzurii. Fie că era vorba de politică, religie sau sex, oameni împinși de un exces de zel al ipocriziei au întors spatele unor romane care urmau să devină unele dintre cele mai importante capodopere literare ale lumii și care reprezintă azi lecturi obligatorii, în ciuda etichetelor primite în diverse perioade.

Astăzi, în Europa cel puțin, putem să citim orice fără teama că există cineva care o să ne bage la închisoare. Lucrurile nu au stat tot timpul așa. Ne amintim că și în România până în 1989 erau cărți la secret și volume pentru care ai fi putut face puscărie pentru că le dețineai. Nu ne vom referi la cazul românesc, ci vom încerca să aducem în fața dumneavoastră titluri celebre care au avut de suferit.

1 Împăratul muştelor-William Golding

Interzisă în mai multe state americane de-a lungul anilor ’80, pentru că a fost considerată violentă, obscenă şi rasistă, această carte spune povestea unui grup de băieţi britanici care rămân blocaţi pe o insulă nelocuită şi se organizează singuri. Rezultatele sunt dezastruoase şi nu fac decât să releve marile scăpări ale naturii umane. Nu demult romanul a fost inclus pe lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză publicate între 1923-2005, clasamentul fiind întocmit de revista „Time”. „Împăratul muştelor” este primul roman al lui Golding, publicat în 1954.

2 Lolita – Vladimir Nabokov

Publicată în 1955, lucrarea a stârnit vii controverse de la început. Editorul Sunday Express a numit-o ”cea mai murdară carte pe care am citit-o vreodată”, apoi autoritățile au fost sesizate și au retras toate exemplarele de pe piață, sub pretextul că în carte era vorba despre pornografie. Francezii au interzis-o anul următor, însă a fost publicată fără probleme în America. După ce Marea Britanie a decis s-o interzică, a fost urmată de Argentina în 1959, Noua Zeelandă, care a numit cartea ”o lucrare indecentă”, apoi în 1974, Lolitaa fost interzisă și în Africa de Sud. Cartea a rămas sub acest statut mulți ani până în 1982.

3 Originea speciilor-Charles Darwin

Cartea a fost interzisă în Marea Britanie în 1859, Iugoslavia în 1935, Grecia în 1937. Documentarea a durat cinci ani, petrecuţi de Darwin pe mare. Potrivit teoriei lui, selecția naturală este mecanismul fundamental al evoluției speciilor de plante și de animale, constând în eliminarea (prin lupta pentru existență), a indivizilor cu însușiri necorespunzătoare și păstrarea indivizilor cu însușiri avantajoase din punct de vedere biologic.

4 Metamorfoza– Franz Kafka

În primul rând toate lucrările lui Kafka au avut de suferit din cauza originii sale evreiești și au fost interzise sub regimul nazist și sovietic. Lucrarea

publicată în 1915, a fost interzisă pentru că era considerată atât decadentă, cât și ”plină de deznădejde.” Mai mult, era un pericol și un atac la adresa conceptului de familie pe care îl aveau sovieticii.

În Cehoslovacia au fost interzise pentru că autorul a refuzat ….să scrie cartea (și) în cehă.

5 O lume se destramă– Chinua Achebe

Este una dintre cele mai celebrate cărți ale culturii africane. Aceasta a apărut în 1958. Totuși, motivul acesta nu a fost suficient de bun pentru biserică și instituțiile religioase. Argumentele cu care aceste instituții au obținut interzicerea cărții au fost descrierile inadecvate ale vieții de apoi și criticile aduse bisericii.

6 Amantul doamnei Chatterly-D. H. Lawrence

Interzisă în Marea Britanie şi în Statele Unite între 1929-1959/1960 şi în Australia între 1929-1960, pentru că a fost considerată obscenă, cartea a fost publicată prima dată în Florenţa, în 1928. De-abia în 1960 a fost tipărită şi în Marea Britanie. Romanul cuprinde povestea de dragoste dintre o doamna Chatterly, o reprezentantă a clasei nobiliare, şi un pădurar şi conţine câteva scene erotice pentru care a fost considerat indecent.

7 Versetele Satanice – Salman Rushdie

Comunitatea islamică a considerat că această carte este o blasfemie. A fost interzis imediat după apariție în 1988 în multe state islamice:Bangladesh, Egipt, India, Iran, Kenya, Kuweit, Liberia, Malaezia, Papua Noua Guinee, Pakistan, Senegal, Singapore, Sri Lanka, Tanzania şi Thailanda. În Venezuela, vei primi 15 luni de închisoare dacă ești prins citind cartea, în Japonia primești amendă dacă vinzi versiunea ei în engleză, iar în America, două mari librării au refuzat să vândă cartea după ce au primit amenințări cu moartea. Iranul, în 1999, a pus pe capul lui Rushdie o recompensă record de 2.8 milioane de dolari. Ea este valabilă și în prezent. Din fericire, Serviciile Secrete Britanice și FBI au reușit să-l protejeze pe romancier.

8 Ulise-James Joyce

Interzisă în anii ’30 în Marea Britanie, Statele Unite şi Australia din cauza conţinutului sexual, cartea lui Joyce descrie o zi din viaţa lui Leopold Bloom, existând numeroase aluzii la opera latină Odiseea. Acţiunea se petrece în data de 16 iunie 1904 – ziua în care Joyce a cunoscut-o pe partenera sa, Nora Barnacle – zi ce astăzi este cunoscută drept Bloomsday. De la apariţie, cartea a atras controversă şi furie şi a fost supusă mai multor procese, fiind considerată obscenă.

9 1984-George Orwell

Romanul a fost interzis în 1950 de Uniunea Sovietică, Stalin interpretând cartea drept o satiră la adresa regimului său. De-abia din 1990 volumul a fost republicat în Rusia. Şi Statele Unite şi Marea Britanie au fost pe punctul de a interzice cartea în anii ’60. „1984” este o distopie plasată în Oceania, unde societatea se află sub tirania partidului şi a ideologiei totalitare. Provincia Airstrip One se află în conflict perpetuu şi sub controlul dictat de un cerc privilegiat al partidului, care persecută individualismul şi gândirea independentă.

10 Frankenstein-Mary Shelley

Romanul a apărut prima dată în 1818, fiind publicat anonim. Numele autoarei a apărut de-abia pe coperta celei de-a doua ediţii, publicate în Franţa, în 1823. Cartea spune povestea unui monstru creat în urma unui experiment ştiinţific. Volumul a fost interzis în Africa de Sud în 1955, pentru că a fost considerat obscen şi indecent.

Abatorul Cinci– Kurt Vonnegut

Pentru că este vorba despre război și despre viziunile pe care le are un soldat în timp ce este ținut prizonier într-un abator, America a decis că ar fi mai bine să nu-și lase copiii expuși unor astfel de subiecte, ceea ce a propulsat cartea în listele celor mai controversate cărți.

12 Arhipelagul Gulag-Aleksandr Soljeniţîn

De la apariţia cărţii şi până după căderea comunismului, opera lui Aleksandr Soljeniţîn a fost interzisă în Rusia pentru că tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic. Este o narațiune bazată pe relatările martorilor și pe propriile experiențe ale autorului ca prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cartea a fost scrisă între 1958 și 1968 și publicată în 1973 în Occident. În URSS, a fost publicată în 1990, când politica glasnost al lui Mihail Gorbaciov a permis acest lucru.

13.Tropicul Cancerului-Henry Miller

Ambele lucrări ale lui Henry Miller au avut de suferit persecutii. Imediat ce fusese scoasă pe piață, în 1934, reprezentantul Curții Supreme din Pennsylvania, Michael Musmanno, a afirmat despre carte că este ”o cloacă, un canal, o groapă a putreziciunilor, locul unde s-a adunat toată depravarea umană.”Se pare că oamenii nu au fost pregătiți pentru ceea ce George Orwell avea să numească mai târziu ”cea mai importantă carte a anilor 30”.

14 Tropicul Capricornului-Henry Miller

Câțiva ani mai târziu la apariția acestei lucrări povestea s-a repetat. Cartea a fost interzisă în Statele Unite, timp de 30 de ani, până când Curtea Supremă a dat un verdict că nu este un roman obscen. A fost interzisă şi în Turcia în 1986. Acţiunea se petrece în 1920, în New York şi, deşi ficţiune, există elemente din biografia lui Miller care se regăsesc în roman. Povestea cuprinde anii de tensiune cu soţia sa, June Miller şi încercarea de a-şi găsi propria voce ca scriitor.

15.Fructele Mâniei-John Steinbeck

Deși a câștigat Premiul Pullitzer și în ciuda faptului că a fost aplaudată de mediul literar, cartea a fost interzisă în America, iar populația a pus-o pe foc. Oamenii s-au declarat șocați de descrierile celor sărmani și marginali, descrieri despre care Steinbeck avea să declare mai târziu că au fost niște versiuni ”aseptizate” față de ceea ce se întâmplă cu adevărat în aceste pături sociale.

1001 de nopţi. Poveşti arabe

Poveştile au fost interzise în SUA în 1873, fiind considerate imorale. În 2010, mai mulţi avocaţi din Egipt au cerut interzicerea antologiei, tot pe considerente imorale, dar Uniunea Scriitorilor a reuşit să respingă această idee.

Decameronul-Giovanni Boccaccio

Și lucrări destul de vechi au avut de suferit până recent. În secolul XIX, cartea a fost interzisă în Statele Unite, sub o lege anti-obscenitate, fiind considerată obscenă, nepotrivită şi indecentă. „Decameronul” este o colecție de 100 de povestiri, scrisă în secolul al XIV-lea, de italianul Giovanni Boccaccio. Volumul este o alegorie medievală, tema esenţială fiind iubirea, cu toate nuanţele ei, de la comedie la tragedie.

18.Minunata Lume Nouă-Aldous Huxley

Cartea lui Huxley a apărut în 1932. Din cauza controversatei abordări a temei nașterii copiilor, Irlanda a decis că e mai bine s-o scoată de pe rafturi, înainte de inițiativa mai multor state americane de a o tăia din programa școlară. Cauza:”tema negativă” ce răzbate din acest volum.

19 Madame Bovary-Gustave Flaubert

Din 1856 (anul apariţiei) şi până spre finalul secolului al XIX-lea, cartea a fost interzisă pentru „ofensă adusă moralei publice”. Romanul este povestea Emmei Bovary, soţia unui doctor, care are o relaţie în afara căsniciei. Flaubert, cunoscut pentru pornirea sa de a găsi „le mot juste” creează, fără intenţie, un concept – bovarismul – care înseamnă dorinţa de a scăpa din golul vieţii de provincie.

De veghe în lanul de secară-J.D. Salinger

Poate una dintre cele mai controversate lucrări, azi ea apare în toate bibliografiile obligatorii. La începutafost interzisă în majoritatea bibliotecilor școlare din America și nu numai din cauza faptului că părinții consideră că limbajul folosit este ofensator și de natură sexuală, și pentru că descrie alienarea, prostituția și depresia. De la publicarea sa în 1951 şi până la finalul anilor ’90 cartea a fost interzisă în mai multe state americane, detractorii lui Salinger susţinând că romanul este imoral şi sexist. Romanul a devenit popular în rândul cititorilor adolescenţi pentru discursul despre confuzie, teamă, alienare şi revoltă. A fost tradus în toate limbile importante şi vinde anual 250.000 de copii. Protagonistul cărţii, Holden Caulfield, a devenit simbolul revoltei adolescentine.

21 Moarte la Veneţia-Thomas Mann

Interzisă în Germania nazistă, cartea, care este foarte intertextuală, spune povestea unui scriitor ce suferă de blocajul scriitorului şi se eliberează de-abia când vizitează Veneţia, unde devine obsedat de frumuseţea unui adolescent. Deşi nu intră în legătură cu acesta, imaginea lui îl urmăreşte. Scriitorul se îmbolnăveşte de holeră şi moare la Veneţia.

Aventurile lui Huckleberry Finn-Mark Twain

Lucrarea, azi extrem de populară în bibliografiile școlare, a fost interzisă din cauza limbajului argotic și pentru că în carte, negrii erau numiți ”cioroi”. ”Un gunoi dintre cele mai veritabile…..o carte mai potrivită pentru marginali și proscriși decât pentru oamenii inteligenți și respectabili.”Mark Twain a fost sfătuit să se lase de scris ”dacă nu are ceva mai bun de oferit copiilor noștri cu minte inocentă”. Twain a ripostat spunând:”Cenzura e ca și cum i-ai spune unui om că nu are voie să mănânce friptură doar pentru că un bebeluș nu o poate mesteca.”În 1998, niște părinți din Tempe, Arizona, au dat în judecată școala acelui oraș pentru că a pus pe lista de lecturi obligatorii această carte. Cazul a ajuns până la curtea supremă. Părinții au pierdut.

23 Hamlet-William Shakespeare

Hamlet este cu siguranță una dintre cele mai cunoscute piese de teatru din lume și cu siguranță cea mai cunoscută piesă a lui William Shakespeare. Ea prezintă răzbunarea prinţului Hamlet, care află că unchiul său, Claudiu, l-a omorât pe tatăl său pentru a-i lua tronul şi soţia. Piesa explorează şi trădarea, incestul, corupţia şi nebunia, fiind cea mai influentă tragedie din literatura engleză. Cu toate acestea piesa a fost interzisă în Rusia stalinistă (1922-1953), drama lui Hamlet fiind considerată incompatibilă cu regimul stalinist. În 1989, Israelul a interzis piesa în taberele de detenţie palestiniene. Pasaje din piesă au fost cenzurate de-a lungul timpului şi în Marea Britanie.

https://historia.ro/sectiune/general/cele-mai-bune-carti-interzise-din-istoria-576146.html

/////////////////////////////////////////////

Geniile lumii – Cei mai destepti 40 de oameni care au trait vreodata

Autor: Diana Robu

Faimosul american Libb Thims, inginer chimist si autor al mai multor volume, a folosit o metoda mai putin obisnuita pentru a crea un clasament al celor mai destepti oameni din toate timpurile.Mai intai, Thims a facut, mai mult din curiozitate, o lista cu oamenii care au un IQ peste 200, scrie Business Insider.De altfel, orice IQ peste 130 este extrem de mare, desi trebuie remarcat faptul ca testele IQ sunt o masura foarte imprecisa si controversata. Apoi, americanul a facut o lista cu cei care au demonstrat ca au o aptitudine deosebita sau o inclinatie sporita spre un anumit domeniu, caracteristici care, impreuna cu IQ-ul acestor persoane, sa fie elementetele care definesc un geniu.Thims, care nu a vrut sa ii excluda din clasamentul celor mai inteligenti oameni din istorie pe cei care au trait inainte de testele IQ, a tinut cont asadar si de realizarile acestora pentru a stabili topul.Iata, asadar, clasamentul celor mai inteligenti 40 de oameni din istorie, alcatuit de Thims.

Richard „Rick” RosnerOmul de televiziune si fostul striper Rick Rosner este unul dintre cei mai inteligenti oameni din lume, cu un IQ variind intre 140-250, la diferite masurari.El a facut mai mult de 30 de teste de IQ, iar la 20 dintre acestea a obtinut scoruri de peste 190. Se considera deosebit de bun la matematica, fizica, si „insirarea de cuvinte”. Omul de televiziune ia in jur de 50 de pastile in fiecare zi, inclusiv capsule Omega 3 cu ulei de peste, „pentru sanatate si longevitate”.

Marilyn vos SavantNascuta in 1946, Vos Savant a obtinut scoruri IQ variind intre 157 si 228. A renuntat la Universitatea Washington, dupa doi ani, pentru a intra in afaceri imobiliare. Mai tarziu a devenit scriitoare si s-a casatorit cu Robert Jarvik, inventatorul inimii artificiale Jarvik.38. Christopher LanganCu un IQ care variaza intre 174 si 210, Christopher Langan a fost numit cel mai destept om din America de catre revista Esquire.Langan este un autodidact. El a dezvoltat propria sa „teorie a relatiei dintre minte si realitate”, pe care el o numeste „cognitiv-teoretic Model of the Universe (CTMU) „.

Nathan LeopoldNascut in Chicago, in 1904, Nathan Leopold a fost un copil-minune, cu un IQ de 210, care a spus primele cuvinte la patru luni. El a fost, de asemenea, un criminal care, impreuna cu prietenul sau Richard Loeb, a ucis un baiat de 14 de ani, in timp ce incerca sa comita „crima perfecta” in 1924. Crima a inspirat „Rope”, filmul lui Alfred Hitchcock. Leopold a fost condamnat pentru crima si a petrecut 33 ani in inchisoare. A murit in Puerto Rico, in 1971, la varsta de 67 de ani.

Marnen Laibow-KoserDupa un test IQ facut in copilarie, Laibow-Koser a obtinut un scor urias, de 268. In varsta de 39 de ani, este acum compozitor si dezvoltator de aplicatii web. Este absolvent al Conservatorului din New England si traieste in Massachusetts.

Ainan CawleyAinan Cawley un copil britanic, de 14 ani, cu scoruri IQ cuprinse intre 263-349, in functie de diferitele masuratori. La varsta de 9 ani, Cawley putea recita Pi cu 518 zecimale.El traieste in Singapore, unde a tinut o prelegere despre stiinta la varsta de sase ani, a trecut examenul de chimie nivel O (pentru copiii de 16 ani) la sapte, iar un an mai tarziu, la varsta de opt ani, parintii l-au inscris la Politehnica din Singapore.

Adragon De MelloAbsolvent de facultate la varsta de 11 ani, De Mello are un IQ de 400. Succesul sau timpuriu si ambitia i se datoreaza si tatalui sau. Obsedat de ideea ca fiul sau va castiga premiul Nobel la varsta de 16 ani, Agustin De Mello a pus mare presiune asupra fiului sau. „O multime de vise despre care oamenii au auzit, cum ar fi cele de a castiga Premiul Nobel si a face doctoratul, sunt in mare ale tatalui meu. Nu e ceva de ce mie mi-a pasat”, spunea Adragon De Mello pentru presa americana.AdsDin 2003, in loc sa schimbe viitorul lumii dintr-un laborator stiintific, Adragon lucreaza la magazinul unui retailer american de mobila si amenajari interioare.

Michael KearneyNascut in Hawaii in 1982, Kearney a primit o diploma de licenta de la Universitatea din Alabama de Sud la varsta de 10 ani. IQ-ul sau variaza intre 200 si 325, la diferite masuratori. Pana la varsta de 22 de ani, Kearney a obtinut patru diplome de licenta (in antropologie, informatica, geologie si chimie) si un doctorat in chimie. A fost diagnosticat cu ADHD.

Nadia CamukovaNadia Camukova, care are un IQ de 200, s-a nascut la Moscova, in 1976. Institutul de Cercetare a Creierului la Moscova transmitea ca ea are cel mai mare IQ din lume.Camukova poate vorbi sapte limbi (rusa, engleza, franceza, turca, germana, araba, precum si persana) si opt dialecte turcesti. E profesor la Universitatea Bahcesehir din Turcia.

Michael GrostMichael Grost, care are un IQ de 200, avea doar 10 ani cand a inceput sa studieze la Universitatea de Stat din Michigan, in 1964.AdsMai tarziu a urmat cursurile Universitatii Yale si a Universitatii din Michigan, unde a obtinut un doctorat in matematica, la varsta de 23 de ani. Incepand cu anul 2005, e inginer programator in Detroit.

Sho YanoSho Yano s-a inscris la Loyola University la varsta de 9 ani, a absolvit summa cum laude trei ani mai tarziu. Ea are un IQ de 200. Yano a intrat la Facultatea de Medicina la 12 ani si la 21 de ani a devenit cel mai tanar student din istoria scolii care a primit un doctorat. De asemenea, Yano are un doctorat in genetica moleculara si biologie celulara.

Dylan JonesDylan Jones, care are un IQ de 200, a obtinut la 16 ani o diploma in matematica si informatica, precum si una in bioinginerie si stiintele vietii. Un an mai tarziu, Jones a intrat la Universitatea din Colorado, la Facultatea de Medicina, unde a studiat pentru a fi un neurochirurg.

Edith SternA doua zi dupa ce Edith Stern s-a nascut, tatal ei a anuntat intr-o conferinta de presa ca intentioneaza o sa modeleze fiica sa pentru a deveni „fiinta umana perfecta”.AdsPana la varsta de 5 ani, tatal lui Edith a pus-o sa citeasca intreaga Enciclopedie Britanica. La 12 ani a intrat la colegiu, iar la 15 ani preda matematica la liceu. Are un IQ de 203.Edith Stern a lucrat la IBM din 1970 si contributiile sale in matematica aplicata au fost recunoscute la nivel international.

Kim Ung-YongLa varsta de patru ani era capabil sa citeasca in japoneza, coreeana, germana si engleza. La cinci ani, rezolva ecuatii diferentiale si calcule cu integrale. La opt ani, a fost invitat la NASA, unde de altfel a lucrat pana in 1978, cand s-a reorientat, alegand ingineria civila, domeniu in care si-a luat doctoratul. I s-a oferit ocazia sa studieze la cele mai prestigioase universitati din Coreea, dar a ales o universitate de provincie, unde lucreaza si in prezent.

Francis GaltonSir Francis Galton a fost un poet englez, recunoscut pentru cercetarile sale in inteligenta umana. Var al lui Charles Darwin, a studiat matematica la Cambridge si a avut un interes deosebit pentru psihologie. Conform estimarilor lui Thims, Galton a avut un IQ de 200.

Marie CurieMarie Curie a fost un fizician si chimist nascut in Polonia. Marie Curie este, probabil, cel mai bine cunoscuta pentru cercetarea ei in radioactivitate (un termen inventat ea), care a contribuit la dezvoltarea razelor X in chirurgie. IQ -ul sau variaza intre 180 si 200.Curie a fost prima femeie care a castigat Premiul Nobel, prima persoana care sa-l castige de doua ori – in fizica si apoi in chimie – si prima femeie care a predat la Sorbona.

Thomas WolseyThomas Wolsey a fost un cardinal englez din secolul al XVI-lea, cu un IQ estimat la 200. El a fost lord cancelar al lui Henry al VIII-lea si a organizat prima intalnire dintre Henry si Francisc I, rege al Frantei. In 1514 el a controlat aproape toate problemele de stat si a fost extrem de puternic in cadrul Bisericii.La scurt timp dupa ce acesta nu a reusit sa organizeze o anulare a casatoriei lui Henry cu Catherine de Aragon, Wolsey a fost arestat pentru tradare. A murit in drum spre judecata, in 1530.

Hugo GrotiusHugo Grotius a fost un jurist olandez din secolul al XVII-lea si carturar, cel mai bine cunoscut pentru contributiile sale la dreptul international. Thims estimeaza ca el a avut un IQ de 200.Hugo Grotius a fost numit procuror general al provinciilor Olanda, Zeelanda, dar a fost exilat la Paris, in 1621, dupa ce a fost acuzat de tradare.

HypatiaHypatia din Alexandria a fost un filosof grec din secolul al IV-lea si cel mai important matematician si astronom din acele vremuri. IQ-ul sau variaza intre 170 si 210, in functie de diferite estimari. A fost ucisa pe strazile din Alexandria de catre o multime de zeloti crestini in anul 415.21. Terence TaoNumit „Mozart al matematicii” de catre colegii sai, Tao a fost un copil minune care preda acum matematica la UCLA. Are un IQ care variaza intre 211 si 230.Si-a luat doctoratul la Princeton la 21 de ani si a fost profesor titular de la varsta de 24 de ani. El a devenit bine cunoscut pentru contributiile sale la teoria numerelor si analiza armonica. De asemenea, Terence Tao este laureat al Medaliei Fields, echivalentul Premiului Nobel in domeniul matematicii.
John Stuart MillJohn Stuart Mill a fost un filosof politic al secolului al IXX-lea si membru al parlamentului britanic. Mill promovat utilitarismul si a criticat controlul nelimitat al statului. IQ-ul sau ar varia intre 180 si 200.Eseul sau din 1859 – „On Liberty” – in care sustinea ca libertatea de expresie este un drept fundamental al omului, a starnit controverse puternice la acea vreme.

Christopher HirataCopilul-minune devenit astrofizician Christopher Hirata, care are un IQ de 225, a devenit la 13 ani cel mai tanar castigator la Olimpiada Internationala de Fizica. Un an mai tarziu, el a intrat la Institutul de Tehnologie din California.La 16 ani, lucra cu NASA la un proiect de colonizare a planetei Marte, iar la 22 a primit titlul de doctor in fizica de la Princeton. El este un profesor de fizica si astronomie la Ohio State University.

Emanuel SwedenborgEmanuel Swedenborg a fost un om de stiinta din secolul al XVIII-lea si teolog. Se estimeaza ca avea un IQ cuprins intre 165 si 200.Renumit pentru contributiile sale la stiintele naturale, Swedenborg a avut o revelatie spirituala la varsta de 50 de ani si a publicat ceea ce este acum cea mai faimosa lucrare a sa – „Raiul si Iadul”, o descriere a vietii de apoi.

Ettore MajoranaEttore Majorana a fost un fizician italian care a studiat masa neutrinilor, particule subatomice neutre electric care sunt create in reactiile nucleare. IQ-ul sau ar varia intre 183 si 200.El a devenit un profesor fizica teoretica la Universitatea din Napoli cu un an inainte de disparitia sa misterioasa in timpul unei excursii cu barca de la Palermo la Napoli. Trupul sau nu a fost gasit. Ecuatia Majorana si fermionii Majorana sunt numiti dupa el, iar in 2006, Premiul Majorana in fizica teoretica a fost infiintat in memoria lui.

VoltaireFrancois Marie Arouet, mai bine cunoscut sub pseudonimul Voltaire, s-a nascut la Paris in 1694. Se estimeaza ca avea un IQ cuprins intre 190 si 200. El a fost unul dintre cei mai mari scriitori si filosofi ai Frantei, cunoscut pentru geniul sau satiric si critica la adresa nobililor francezi.De-a lungul vietii sale, Voltaire a aparat cu fermitate distinctia intre stiintele naturii si filosofie.

William ShakespeareAdesea mentionat ca poet national al Angliei, William Shakespeare a avut un IQ estimat la 210 si este in general considerat ca cel mai mare scriitor de limba engleza si dramaturg care a trait vreodata.
Nikola TeslaNascut in timpul unei furtuni cu fulgere in 1856, teoriile sale au pus baza cunostintelor moderne despre curentul alternativ si puterea electrica. Tesla avea un IQ care variaza de la 160 la 310, in functie de diferite masuratori. El a avut o rivalitate intensa cu Thomas Edison de-a lungul vietii sale, si multe dintre proiectele sale au fost finantate de catre JPMorgan, care va deveni mai tarziu partenerul sau de afaceri. Fizicianul sarb a murit sarac intr-o camera de hotel din New York, in 1943.

Leonhard EulerLeonhard Euler a fost un matematician si fician elvetian. Nascut in 1707 si educat in Basel, Euler si-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale in Sankt-Petersburg si Berlin. IQ-ul sau variaza intre 180 si 200.Euler a fost unul dintre fondatorii matematicii pure si dezvoltate studiul de calcul integral. Avea o memorie legendara si putea recita intrega „Eneida”, fara nicio greseala.

Galileo GalileiGalileo a fost un filosof italian, astronom si matematician. Nascut in 1564, printre realizarile sale se numara imbunatatirea telescoapelor si observatiile astronomice realizate astfel, precum si suportul pentru copernicanism. Galileo a fost „parintele fizicii moderne” si „parintele stiintei”.Argumentele sale in favoarea unei teorii copernicane si a unui model negeocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo si la interdictia publicarii lucrarilor sale. Se estimeaza ca avea un IQ de 200.

Carl GaussConsiderat a fi cel mai mare matematician german al secolului al XIX-lea, Carl Gauss a fost un copil minune care a continuat sa contribuie la teoria numerelor, algebra, statistici, si analize. Scrierile sale au fost deosebit de influente in studiul electromagnetismului. Se estimeaza ca avea un IQ de pana la 300.

Thomas YoungThomas Young a fost un medic englez si fizician, acesta facand descoperiri importante in optica si anatomia umana.A reusit, anterior lui Champollion, sa descifreze partial hieroglifele egiptene. Alte contributii notabile se inscriu in domeniile: mecanica, fiziologie, muzica. Avea un IQ cuprins intre 180 si 200.

William SidisWilliam Sidis (sursa de inspiratie pentru filmul „Good Will Hunting”) a fost un copil-minune american, acesta avand un IQ care a variat intre 200-300, in functie de diferite masuri. La varsta de 2 ani, Sidis citea The New York Times si scria scrisori la o masina de scris – atat in limba engleza si franceza.El a fost acceptat la Harvard la varsta de 9 ani, dar universitatea nu l-a lasat sa participe la cursuri din cauza „imaturitatii emotionale”. A urmat Tufts in schimb timp de doi ani, pana cand a fost primit la Harvard.Reporterii l-au urmat peste tot, iar el in cele din urma a devenit un pustnic si se muta dintr-un oras in altul, folosind nume false, pentru a evita lumina reflectoarelor. A murit la varsta de 46 de ani de la un accident vascular cerebral masiv.

Gottfried LeibnizGottfried Leibniz a fost un filosof german si logician care este, probabil, cel mai bine cunoscut pentru inventarea calcului diferential si integral. IQ-ul sau variaza intre 182-205. Alaturi de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice modern
Nicolaus CopernicusCopernicuc a fost un matematician si astronom polonez, acesta descoperind centrul heliocentric al universului – in care soarele si nu pamantul este centrul sistemului nostru solar. Se estimeaza ca avea un IQ cuprins intre 160 si 200.

Rudolf ClausiusRudolf Clausius a fost un fizician si matematician german, cel mai bine cunoscut pentru formularea a celei de a doua legi a termodinamicii. Se estimeaza ca avea un IQ cuprins intre 190 si 205.Clausius facut din termodinamica o stiinta, a inventat termenul „entropie” si a dezvoltat teoria cinetica a gazelor.
James MaxwellJames Maxwell a fost un fizician si matematic scotian, care este cel mai bine cunoscut pentru formularea teoriei clasice de radiatii electromagnetice. Ar fi avut un IQ de 205.Maxwell este creditat ca a pus bazele teoriei cuantice. Einstein l-a venerat intreaga sa viata.
Isaac NewtonFaimos pentru legea gravitatiei, fizicianul si matematicianul englez a contribuit la revolutia stiintifica din secolul al XVII-lea. Se estimeaza ca avea un IQ cuprins intre 190 si 200.

Leonardo da Vinci

Pictor, sculptor, arhitect, muzician, matematician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist, si scriitor, Leonardo da Vinci a fost, probabil, persoana cu cele mai diverse talente care a trait vreodata. Geniul sau creator si spiritul sau inventiv si-au pus amprenta asupra epocii, fiind considerat arhetipul omului renascentist.Leonardo da Vinci a conceput masini de zburat, un tanc, o masina de socotit si multe altele. Putine din inventiile sale au putut fi puse in practica in cursul vietii sale. A facut descoperiri importante si in domeniul anatomiei, ingineriei civile, opticii si hidrodinamicii. Ar fi avut un IQ cuprins intre 180 si 220.

Albert EinsteinEinstein a fost un fizician teoretician de etnie evreiasca, nascut in Germania. A fost autorul teoriei relativitatii si unul dintre cei mai straluciti oameni de stiinta ai omenirii. Mai mult, Einstein fost un activ militant al pacii si sustinator al cauzei poporului evreu. A murit in 1955, la varsta de 76 de ani. Avea un IQ care varia intre 205 si 225.

Johann GoetheConsiderat de Einstein a fi „ultimul om din lume care sa stie totul”, Goethe a fost un poet german care a dezvoltat una dintre cele mai vechi teorii cunoscute ale evolutiei. Este considerata una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii universale. A avut un IQ cuprins intre 210 si 225.

Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Geniile lumii – Cei mai destepti 40 de oameni care au trait vreodata https://ziare.com/cultura/documentar/geniile-lumii-cei-mai-destepti-40-de-oameni-care-au-trait-vreodata-1350417?utm_source=Ziare.com&utm_medium=copy-paste

Nu-l mai huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS; Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu – interviu cu pr. prof. Gheorghe Holbea; Scrisoarea lui Albert Einstein catre fiica sa:Afla care este cea mai puternica forta din Univers si cum putem gasi sensul vietii; Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie? A fi creştin! Consacrarea creştină- Cum să-ți dăruiești complet viața Domnului Isus; Jertfă vie- Romani 12.1, de David R. Reid;Dr. Ed Knorr: „Toate au mult mai mult sens atunci când sunt privite prin prisma biblică”; Dacă Dumnezeu este bun de ce a îngăduit suferința în lume?N. Steinhardt despre creștinismul firesc; Știința dovedește existenţa Creatorului: ”Timp de secole savanții au crezut că universul a existat dintotdeauna!” Iadul este Imparatia Prostiei; Dumnezeu Vs Stiinta? Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel și inventatorul transplantului, mărturisește pe Dumnezeu; PORTRET: Elie Wiesel – supravieţuitor al Holocaustului, laureat al premiului Nobel pentru pace; Ce spune despre rugăciune un laureat al Premiului Nobel pentru medicină-„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel;65.4% dintre laureații premiului Nobel cred în Dumnezeu’; Francois Mauriac, laureat al Premiului Nobel pentru literatură: Dumnezeu nu se oferă în totalitate pe Sine decât celui care a anihilat tot ce se află în el însuși și care stă în calea iubirii divine; Interviu cu dr. Brandon van der Ventel; Mari oameni de ştiinţă creştini – știința și religia împreună; Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă îl evaluează pe Dumnezeu; Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara; Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (III); Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei; Pocăința ca poruncă divină; Și nu s-au pocăit… Pocăinţa, de R.C. Sproul; Ce spune Biblia despre pocăință?Mari amăgiri în vremurile din urmă, de Petru Popovici

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Mari amăgiri în vremurile din urmă

de Petru Popovici

Cuprins:

– Cuvânt înainte –

Amăgirea cu ateism
Amăgirea cu evoluţie
Amăgirea cu formalism
Amăgirea cu plăceri spre înmulţirea fărădelegii
Amăgirea cu ocultism
Amăgirea cu necredinţă
Amăgirea cu liberalism
Amăgirea cu învăţături rătăcitoare
Amăgirea cu Anticrist

Încheiere

Cuvânt înainte

Semnele vremurilor striga tuturor celor credincioşi că trăim în zilele din urmă. E necesar ca fiecare să-şi dea seama de aceasta.

Biblia ne înştiinţează că în zilele din urmă, Satan, care ştie că mai are puţină vreme, prin uneltirile lui, va încerca să-i înşele chiar şi pe cei aleşi. El îi supune la fel de fel de teste subtile, aşa cum nu se aşteaptă mulţi din copiii Domnului. Pentru Iosif încercarea a fost prin femeia lui Potifar, pentru Iov prin pierderi şi boală, pentru cei trei tineri din Babilon să se închine chipului de aur, pentru Daniel să nu se roage o lună, pentru Iuda să-L vândă pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Petru să se lepede de Domnul, pentru Dima să iubească lumea de acum.

Fiindcă îmi dau bine seama de această luptă ce se dă ca să ne doboare, am căutat în aceste pagini să demasc planurile vrăjmaşului şi să strig să ne alipim în totul de Domnul. E necesar să fim foarte atenţi la toate amăgirile lui. Indiferent pe ce cale vin, trebuie să ştim că Satan vrea doborârea noastră, vrea să ne despartă de Domnul, de Cuvântul Său sfânt. El caută să ne determine să ascultăm de minciunile lui. Mulţi sunt deja amăgiţi fără să ştie. O, de ar da voie Duhului Sfânt să-i trezească!! Iar cei ce încă nu s-au lăsat amăgiţi, e bine să folosească genunchii, să se roage şi să vegheze, ca să poată înfrunta pe vrăjmaşul. Lupta copiilor Domnului din vremurile din urmă va fi grea, foarte grea, ca a creştinilor din primele veacuri. Fiecare însă trebuie să lupte vitejeşte prin puterea Duhului Sfânt, ascultând în totul de ordinele Celui ce a biruit lumea şi este Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Fie prin viaţa noastră, fie prin moartea noastră, a Lui şi numai a Lui să fie toată gloria şi închinăciunea!

În clişeul de pe copertă, Luther a căutat să redea că fiara roşie poartă biserica apostată, desfrânata cea mare, având fiara cu trei trepte, iar în faţă, mulţimea cu regi şi domnitori li se închină. Puţin mai în spate îngerul îi explică lui Ioan. E bine să nu fim amăgiţi la o aşa închinare

Petru Popovici – 6 August 1993

Amăgirea cu ateism

„Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El” Ieremia 5:12

„…şi veţi şti că Eu sunt Domnul” Ezechiel 6:7

Hristos Domnul a spus că în vremurile din urmă vor fi mari amăgiri din partea Satanei, care înşeală lumea şi caută „să înşele, dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Amăgirile, care se petrec sub ochii noştri, ne spun că trăim vremurile din urmă şi ne strigă să veghem, ca să nu fim înşelaţi. Amăgirile Satanei sunt de mai multe feluri.

Una din amăgirile subtile a vremurilor din urmă e ateismul, tăgăduirea lui Dumnezeu. Biblia spune clar că înainte de venirea Domnului Isus Hristos va fi lepădarea de credinţă, apostazia (2 Tesaloniceni 2:3). Iar lui Timotei, apostolul Pavel i-a scris: „Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

De fapt, atei au fost întotdeauna. Pe vremea proorocului Ieremia chiar şi în poporul Israel existau atei. În Ieremia 5:12 este scris: „Ei tăgăduiesc pe Domnul şi zic: „Nu este El! Şi nu va veni nenorocirea peste noi; nu vom vedea nici sabia, nici foametea”. Dar în vremea noastră ateismul s-a răspândit mult. Nicuşor Ghiţescu în cartea sa „Izvorul puterii”, vol. I, Chicago 1986, la pag 13 spune: „În anul 1900, 34 procente din populaţia globului era creştină şi mai puţin de 1 procent era atee. Astăzi 32,8 procente din populaţia globului este creştină şi mai mult de 20 procente este atee”. Progresul acesta mare al ateismului se datorează în mare parte dominaţiei comuniste, care s-a extins mult după cel de-al doilea război mondial, când cei mai mulţi fripturişti, dornici după poziţii, după slujbe mai bune, s-au declarat atei. În cartea proorocului Ezechiel, se spune de peste 50 de ori: „Şi vor şti ca Eu sunt Domnul”. Toţi ateii vor învăţa într-o zi că există Dumnezeu şi că El e Domnul.

Ateismul nu are nici o bază, nici o dovadă că nu există Dumnezeu, ci e amăgire satanică

Crezul lor nu e bazat pe studii serioase, pe cercetări, pe convingeri, ci doar pe înşelăciunea satanică. Oamenii s-au vândut pe un blid de linte. La Bruyere în cartea sa „Caracterele”, apărută şi în limba română în Editura pentru Literatură, Buc. 1966, vol. II, pag. 298, serie: „Ateismul nu există. Cei mari, cel mai mult bănuiţi de ateism, sunt prea leneşi ca să conchidă în mintea lor că nu există Dumnezeu”.

E curios şi totodată foarte important de notat că în ţările subjugate de comunism, Satana a amăgit lumea cultă, pe savanţi şi profesori. Aceasta fiindcă de ei s-a putut sluji mai bine spre îndoctrinarea tineretului în ateism. Toţi aceştia au fost trimişi prin sate ca misionari ai ateismului, ca lectori, şi ei n-au avut curajul să zică: „Nu”. Cunosc un profesor din Timişoara, care în câteva rânduri a fost trimis la sate să spună că nu există Dumnezeu, dar el s-a făcut bolnav şi n-a mers, căci el nu era ateu. Toţi lectorii aceştia trebuiau să spună ţăranilor, muncitorilor adunaţi la Casa de Cultură că majoritatea savanţilor din lume sunt atei. Dar aceasta era o minciună, ca atâtea altele. O revistă din Statele Unite a făcut o anchetă trimiţând chestionare cu privire la credinţa în Dumnezeu. Din 1500 oameni de ştiinţă de la Universităţile americane chestionaţi, numai 35 au declarat că sunt atei. Toţi ceilalţi au declarat că ei cred în Dumnezeu.

Ai tu dovezi că nu există Dumnezeu? Ştii precis că nu există? Ai reuşit tu să cercetezi tot universul acesta mare, ca să poţi face o aşa afirmaţie? Nici dacă ai trăi trei miliarde de ani şi ai avea o rachetă să zbori cu viteza luminii, nu ai putea spune că nu există Dumnezeu. Numai în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de corpuri cereşti, unele cu mult mai uriaşe decât globul pământesc. Apoi, în afară de galaxia noastră numită Calea Lactee, nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ştiu precis câte alte galaxii mai există. Unii spun că mai sunt o sută de miliarde de alte galaxii. Astronomul Huble, care e o autoritate în astronomie, e de părere că mai sunt vreo cinci sute de miliarde până la un trilion de alte galaxii. Ca să poţi afirma că nu este Dumnezeu, întâi trebuie să le fii cercetat pe toate şi atunci să te pronunţi. Omul care nu a cercetat nici cea mai apropiată stea, cu viaţa lui efemeră de vierme, cum ar putea să cerceteze toate galaxiile, ca în cunoştinţă de cauză să spună că nu există Dumnezeu?

Ateii sunt nişte amăgiţi la rebeliune faţă de Dumnezeu spre a face lucrarea diavolului. Nici un demnitar nu ar fi dat dispoziţii draconice şi nici un securist nu şi-ar fi torturat fratele cu cele mai oribile mijloace, dacă ar fi crezut în Dumnezeu. Şi milioane de credincioşi în Dumnezeu au fost chinuiţi şi mulţi chiar martirizaţi. Iată cum oameni cu multă pregătire au ajuns scule în mâna diavolului. Vremea era critică. Ei trebuiau să aleagă: să fie prigoniţi sau să prigonească. Şi au ales să prigonească, să se ridice împotriva lui Dumnezeu, căci n-au avut curajul să se ridice împotriva şefilor lor. Nu e izbitoare această amăgire? Dacă ar fi fost la cei de jos, la măturătorii de stradă, ei nu ar fi putut aduce aşa servicii Satanei, cum au adus cei cu multă pregătire. O, cât de mare ar trebui să fie pocăinţa tuturor acestor amăgiţi!

Se vede că e amăgire şi din faptul că ei judecă iraţional

Amăgirea a prins şi le-a întunecat mintea. Biblia spune: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani1:22). Iar în Psalmul 14:1 şi Psalmul 53:1 este scris: „Nebunul zice în inima sa: „Nu este Dumnezeu”.

Biblia e Cuvântul lui Dumnezeu. De ce oare Dumnezeu îi numeşte nebuni pe atei? Se pare că e un cuvânt prea tare, şi totuşi aşa este scris. El nu e pus ca să ofenseze, ci să arate realitatea cum o vede Dumnezeu.

Există o nebunie mentală şi există o nebunie spirituală. La nebunia mentală omul nu mai poate judeca bine, vorbeşte prostii şi unii devin periculoşi, violenţi. Aceştia sunt internaţi în ospicii de nebuni. Nebunii spirituali sunt sănătoşi mental, dar nu pot face deosebire între lucrurile vremelnice şi cele veşnice, vorbesc în mod nechibzuit de lucrurile spirituale, tăgăduiesc ce nu ştiu, tăgăduiesc pe Dumnezeu, tăgăduiesc că au suflet, tăgăduiesc că va fi o zi a judecăţii, tăgăduiesc că există viaţă veşnică.

În 2 Samuel 24:10 citim despre împăratul David că a zis: „Am săvârşit un mare păcat… am lucrat în totul ca un nebun!” De fapt, orice păcat e un act de nebunie spirituală. Desfrâul oare nu e un act de nebunie? Omul pentru o plăcere de o clipă îşi dărâmă căminul, îşi nenoroceşte trupul în cele mai multe cazuri şi îşi pierde sufletul, îşi zice că se fericeşte prin desfrâu şi în realitate ei se nefericeşte. Nu e nebunie în gândirea aceasta? Nu e nebunie furtul, crima, beţia? Nu arată nebunie înjurăturile la adresa lui Dumnezeu? Îi faci Lui vreun rău prin înjurături sau ţie? E om sănătos la minte cei ce îşi face rău lui însuşi? Cum numeşti tu pe un aşa om? Şi tot aşa e cu cel ce tăgăduieşte pe Dumnezeu.

Poate te revoltă această spusă a Bibliei, dar stai şi judecă la rece. Nu e nebunie să te laşi amăgit de diavolul şi să zici că nu există Dumnezeu când Ei există? Cartea „Principiile matematice ale filozofiei naturale”, apărută în traducere la Bucureşti în Editura Academiei 1956, în Prefaţa Editorului la ediţia II-a, semnată de Roger Cotes, pag.23, spune: „Trebuie să fie orb acela care din structurile cele mai bune şi mai înţelepte ale lucrurilor, nu vede imediat înţelepciunea şi bunătatea infinită a Atotputernicului Creator; nebun acela care nu vrea să o recunoască”.

Dacă ar judeca raţional, logica i-ar constrânge să mărturisească existenţa lui Dumnezeu. Dr. Russel Lowell Mixter este profesor de zoologie şi şeful Diviziei Ştiinţifice la Colegiul Wheaton, Illinois. El mărturiseşte că e constrâns de logică să creadă în Dumnezeu. Iată cuvintele lui: „Logica ne constrânge să spunem că o Minte Divină a conceput, a plănuit şi executat varietăţile şi similarităţile din viaţa animală, mai degrabă decât să zicem că acest material viu a venit în existenţă prin combinaţii accidentale de elemente sau o coeziune a elementelor canalizate mai mult sau mai puţin de împrejurări. Aceeaşi logică ce notează că o minte umană face lucruri complicate, îţi spune că fiinţele vii au fost făcute de o Minte superioară. Nu are importanţă cât de mult se deosebesc între ele vieţuitoarele din cadrul unei specii şi nu are importanţă ce schimbări par să fi fost într-o specie, care e trasată la străbunii ei vii şi la fosile, nu se poate să nu se observe că ea a început ca o creatură foarte bine adaptată. Şi o creatură este opera unui Creator”.

Renumitul om de ştiinţă Isaac Newton în cartea sa „Principiile matematice ale filozofiei naturale” I, Ed.1964, pag.444, spune: „Cel mai frumos sistem ai soarelui, al planetelor şi al cometelor a putut să apară doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice”.

De altfel, Creatorul nu trebuie căutat în creaţiune. Nici cel mai nepriceput elev de clasa I-a nu îl caută în Abecedar pe autorul Abecedarului. Şi dacă l-ar căuta fără să-l găsească, oare nu ar fi o nebunie să spună că Abecedarul lui nu are autor. Sau poţi tu să te gândeşti că îl poţi găsi pe ceasornicar printre rotiţele ceasului tău? Nu ar fi nebunie să te gândeşti la aşa ceva? Pe de altă parte, trebuie să ştii că Dumnezeu e Spirit” (Ioan 4:24), şi ochiul material nu-L poate vedea, nu-L poate găsi. Deci, afirmarea ateului că nu există Dumnezeu e o nebunie, e iraţională. El nu a cercetat, ci a acceptat amăgirea Satanei.

Ateismul e amăgire căci ei văd plan, scop, ordine, simetrie, dar lor nu le spune nimic

Ca ateu, îmi spui că tu nu poţi crede în Dumnezeu fiindcă nu-L vezi. Biblia spune despre unii că diavolul a orbit ochii minţii lor ca să nu vadă (2 Corinteni 4:4). Azi sunt mulţi din aceştia. Oamenii cred multe lucruri pe care nu le-au văzut niciodată. Există unde, raze, radiaţii, ultrasunete, atomi, iar în atomi se spune că sunt vreo 150 de particule diferite. Oare tu nu ai considera nebunie dacă eu aş tăgădui existenţa acestora pe motiv că nu le văd? Noi credem în gânduri, în sentimente: dragoste, repulsie, frică, preţuire, deşi acestea sunt nevăzute, sunt lăuntrice. Credem, căci am fost înzestraţi cu raţiune, care trage concluzii. Despre Robinson Crusoe se spune că într-o dimineaţă a văzut urme de paşi pe nisip şi astfel el a ştiut că mai sunt oameni pe acea insulă. El nu a văzut oamenii, ci a văzut urmele lor.

Urmele lui Dumnezeu se pot vedea pretutindeni în Univers. Apostolul Pavel a scris: „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi Dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:19,20). Deci, în tot ce e în jurul tău, poţi vedea urmele lui Dumnezeu.

Universul mare cu miliardele de galaxii poţi tu să crezi că s-a făcut singur? Dacă mergi pe drum şi în bătaia soarelui jos sclipeşte ceva, te apleci şi îl iei şi vezi că e un ac. Nimic complicat, dar te poţi tu gândi că acul acela mic s-a făcut singur? Dacă cineva ţi-ar spune aşa ceva, oare nu ai considera nebunie o aşa afirmare? Chiar dacă ai fi din junglă şi n-ai fi văzut niciodată un ac, n-ai putea crede că s-a făcut singur. Privind la urechea acului, raţiunea ţi-ar spune că acea ureche are un scop precis. Astronomul Flamarion arătând spre un instrument, a zis: „Cine e omul de bun simţ care să admită că acest instrument s-a construit singur şi la întâmplare, sub imboldul nu ştiu cărei puteri neroade şi fără nici un scop hotărât pentru construirea sa? Planul şi scopul întotdeauna vorbesc raţiunii noastre de o inteligenţă. Orice floare, prin simetria ei, îţi strigă că ea are un Creator minunat, orice fir de iarbă îţi mărturiseşte aceasta.

Chiar Voltaire, necredincios cum era, n-a putut tăcea când alţii au tăgăduit cauzalitatea, în „Dicţionarul de Filozofie”, el zice: „În filozofie, Lucreţiu îmi pare mai prost decât un portar de la Colegiu şi decât un paracliser de la o biserică. A afirma că nici ochiul nu e făcut spre a vedea, nici urechea spre a auzi, nici stomacul spre a digera, nu este oare cea mai mare dintre absurdităţi şi cea mai revoltătoare nebunie în care a căzut vreodată spiritul omenesc? … Această prostie îmi pare evidentă şi trebuie să o mărturisesc”. A tăgădui pe Dumnezeu, care a conceput plan şi scop la toate nu vezi şi tu că e nebunie? Dacă nu vezi, înseamnă că Satana a orbit ochii minţii tale, te-a amăgit.

Mergând pe stradă, vezi jos o foaie de caiet scrisă. Te apleci, o iei, şi după felul scrisului, îţi dai seama că cel ce a scris-o e un elev de clasa întâia, căci are o seamă de litere A. Nicidecum nu poţi să te gândeşti că s-a scris singură. În librărie vezi o Enciclopedie nouă. În timp ce te uiţi la ea, sunt vreo 30 de volume, vine un vânzător şi îţi spune că seara trecută el a închis uşa, iar acum dimineaţa a găsit aşezată aici toată Enciclopedia, că ea s-a făcut singură în atâtea volume peste noapte. Poţi tu să crezi o aşa aberaţie? Raţiunea ta nu te lasă să crezi că s-au făcut singure. Acolo sunt atâtea date care au trebuit adunate, sortate, date la tipografie, tipărite, apoi legate. Chiar un nebun mental nu ar putea crede aşa ceva, căci e o nebunie prea mare în acea afirmare. Totuşi orice ateu crede şi susţine aşa ceva. De aceea nu trebuie să te mire cuvintele din Psalmul 14:1: „Nebunul zice în inima sa: ‚Nu este Dumnezeu’”.

Prof. Dr.J. P. Moreland în cartea „Does God Exist?” Nashville, 1990 la pag.35 a spus: „Argumentul pentru Dumnezeu văzut din plan în Univers… a primit un puternic suport în anii recenţi din astronomie, fizică şi biologie”. Iar la pag.37 spune: „Dumnezeu a creat Universul din nimic într-un timp finit în trecut. Această credinţă este raţională în lumina suportului filozofic şi ştiinţific pentru ea”.

Dr. F.H. Crich, laureat al Premiului Nobel, spune că în celula umană de reproducere se află peste 100.000 gene. Celula e atât de mică încât în punctul ce îl pun la sfârşitul acestei fraze ar încape 250.000 celule. Genele poartă înscris în ele toate informaţiile genetice. Şi acum fii atent: dacă toate informaţiile ce sunt înscrise în gene ar fi decodificate şi scrise pe hârtie, ele ar umple 1000 de volume cu 500 pagini fiecare. Ele poartă toate informaţiile ereditare de la părinţi, moşi şi strămoşi. Ele au planul sau tiparul cum să fie clădit corpul omenesc spre a avea 198 oase, 639 muşchi, 4.000.000 celule senzorii în piele, 16.000.000.000 neuroni, dimensiuni, format, culoare, etc. În celula aceea mititică se află înscrise toate. Nu e uimitor numai faptul că o aşa mare enciclopedie de 1000 volume e înscrisă pe ceva mult mai mic decât un punct, şi enciclopedia aceasta intră în acţiune şi pregăteşte diferite tipuri de celule: de muşchi diferiţi, de oase, de nervi, de glande, de cartilaje, de smalţ şi multe altele. Toate laboratoarele din organismul omenesc cu proiectul lor sunt înscrise acolo şi pe toate le aşează la locul lor şi le umple cu viaţă. Foaia de caiet, cu scrisul stâlcit, te-a convins că un elev de clasa I-a a scris-o. Enciclopedia din librărie nu poţi să crezi că s-a făcut singură, ci ştii precis că are un autor, aşa îţi spune raţiunea, dar aceasta care e cu mult, cu mult mai uimitoare, înscrisă pe un spaţiu infinit de mic, ateu fiind spui că nu are Autor? Nu-ţi dai seama că aceasta e o nebunie mult mai mare? Înscrisul din gene îţi strigă că există Unul care a conceput tot planul, a dat mădularelor scop, a înscris totul şi a predeterminat în gene realizarea.

Dacă ajungi în California şi vizitezi Castelul Hearst, îţi dai seama că e o artă în arhitectură. Stilul, aşezarea, ornamentele, toate dovedesc că a fost construit de un arhitect foarte iscusit. Tu nu vezi arhitectul, dar îl vezi lucrarea şi ea spune raţiunii tale aceasta. Tot aşa creaţia ar trebui să-ţi vorbească despre Creatorul, Marele Arhitect al Universului. Prof. dr. doc. Petru Raicu în cartea sa „Ingineria genetică”, apărută la Bucureşti 1983, la pag.22, scrie; „Diferitele tipuri de molecule chimice, care intră în alcătuirea cromozomilor eucariotici, nu sunt dispuse la întâmplare, ci într-o ordine spaţială. Ca urmare, în prezent se consideră că este vorba de o adevărată arhitectură moleculară a cromozomilor eucariotici”. Tu ştii că în nici o ţară nu a apărut arhitectură fără arhitect. Cine e Arhitectul care în microscopica celulă a putut să facă o „adevărată arhitectură moleculară”? În arhitectură trebuie plan şi realizare. Dacă eu ţi-aş spune că acel castel al lui Hearst s-a făcut singur, m-ai considera că nu sunt întreg la minte. Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor afirmaţii ale raţiunii, ateul tăgăduieşte pe Dumnezeu. Nu dovedeşte aceasta că el e un amăgit al Satanei?

Amăgirea se vede şi în faptul că ateii recunosc legile din Univers, dar tăgăduiesc pe Legiuitor

Oricine vede un cod de legi, nici pentru o clipă măcar nu se poate gândi că s-a făcut singur. În Universul mare, în cosmos, şi în universul mic al atomilor există legi precise după care se mişcă giganticele galaxii şi la fel minusculele particule atomice. Cine a întocmit aceste legi? Unde au fost afişate ca să fie cunoscute? Şi cine a avut forţa necesară să le impună materiei din Marele Univers? Ca legea circulaţiei să fie impusă e necesară o armată de poliţişti, care sancţionează pe oricine o calcă, trecând pe roşu la stop sau având exces de viteză.

Un copil de şcoală a ajuns cu lecţiile la legea gravitaţiei lui Newton şi el nu putea pricepe legea aceasta. Sir Isaac Newton a descoperit legea atracţiei universale în anul 1637. Copilul a cerut tatălui său să-i explice legea aceasta. Tatăl a căutat să-i spună că datorită acestei legi toate lucrurile se ţin împreună. Copilul a stat a cugetat puţin, apoi a întrebat iarăşi: „Dar înainte de a fi fost votată legea aceasta, cum s-au ţinut toate împreună?” Era doar copil, dar ştia că legile se votează, şi raţiunea lui nu putea pricepe cum înainte de 1637, înainte de legea lui Newton lucrurile s-au ţinut totuşi împreună. Toate legile nu pot fi înţelese fără un legiuitor. În cazul acesta, tatăl a trebuit să explice copilului că nu Newton a făcut legea, că ea a fost de la început dată de Creatorul, iar Newton datorită mărului căzut a ajuns să o recunoască.

În lume există legi ale naturii, legi civile şi legi morale sau spirituale. Dacă sari de la etajul patru, legea gravitaţiei nu te iartă, ci te izbeşte de pământ de te alegi cu picioarele rupte sau cu capul spart, încât nu mai zici nici „au”. Calci o lege penală, eşti dus la tribunal, condamnat şi aruncat în închisoare. Iar ateul crede că nu există nici un Legiuitor şi că încălcarea legilor spirituale sau morale nu au consecinţe, fiindcă nu există Dumnezeu. Acum cugetă, dacă un hoţ în timp ce fură îşi spune că nu există judecători, oare spusa lui anulează realitate? Nu, ci se înşeală pe sine însuşi. Cum numeşti tu pe cel ce se înşeală pe sine?

Încălcarea oricărei legi atrage după sine pedeapsa. Biblia spune: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Gândeşte-te, ce a fost potopul? Nu o sancţiune pentru păcătoşenia lor? Ce a fost nimicirea Sodomei şi Gomorei prin foc? Ce a fost dărâmarea Ierusalimului şi ducerea poporului evreu în robia Babilonului pe timp de 70 de ani? Nu li s-a spus oare mai dinainte lucrul acesta? (Ieremia 25:8-18). Ce a fost dărâmarea Ierusalimului, incendierea templului de către romani în anul 70 d.Cr. şi împrăştierea poporului Israel printre neamuri timp de aproape 2000 de ani? Nu o pedeapsă anunţată de Domnul Isus? (vezi Luca 19:43,44). În Romani 2:3 este scris: „Şi crezi tu omule… că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” Decât să-L tăgăduieşti pe Dumnezeu, e mult mai bine să te întrebi ce vei face când vei vedea că totuşi El există? Căci ţine minte: tăgăduirea ta nu anulează realitatea. El există fie că vrei sau nu vrei să crezi. Şi „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei 10:31). E necesar să-ţi recunoşti vina ta, să dai la o parte amăgirea ce ţi-a pus-o diavolul pe ochi şi să te pocăieşti. Cere iertare Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit. El nu vrea condamnarea şi trimiterea ta în iad, în ospiciul de nebuni al veşniciei. Eu am scris aceste rânduri cu dorinţa ca cei amăgiţi cu ateismul să se trezească şi să scape de această amăgire până nu e prea târziu.

Amăgirea ateilor se vede şi din faptul că împotriva ştiinţei de care fac caz, ei susţin că viaţa a provenit din neviaţă

Biblia afirmă că Dumnezeu a creat viaţa, El e Izvorul vieţii. Ştiinţa a demonstrat în mod clar că viaţa nu poate veni din neviaţă. Experienţele lui Pasteur au rămas epocale. De atunci, ştiinţa, legea biogenezei, afirmă că viaţa provine numai din viaţă anterioară. Dar ateii fiindcă îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, ei susţin că toată viaţa a apărut la întâmplare. S-au cheltuit sume mari, s-au străduit capete luminate, s-au folosit laboratoare ultramoderne în care s-au creat fel de fel de condiţii, ca doar, doar, va ţâşni viaţă, chiar un virus sau microb, dar rezultatul a fost zero. Acum gândeşte-te, dacă ar fi apărut viaţa, ar fi fost ea la întâmplare? Nu ar fi fost ea rezultatul unor inteligenţe ce s-au străduit timp de aproape 150 de ani? Dar ei n-au ajuns la cheia vieţii. Şi în ciuda tuturor eşecurilor lor, ei încă afirmă că viaţa nu e de la Dumnezeu.

Prof. Chandra Wickramasinghe, un astronom din Anglia ce nu e credincios, împreună cu alt savant, Dr. Hoyle, au făcut cercetări amănunţite cu privire la apariţia vieţii pe pământ. În revista „New Scientist”, vol. 93,21 Ian. 1982, pag. 140, a scris: „Şansele ca viaţa să fi apărut pe pământ la întâmplare sunt tot aşa ca şi când un uragan suflând peste un cimitir de maşini ar construi un avion Boeing 747″. Calculele lor pentru posibilitatea apariţiei la întâmplare a unei singure celule vii cu cele 2000 de enzime ale ei, sunt de 1 din 10 urmat de 40.000 de zerouri. Deci, ceva cu totul absurd.

Prin analize amănunţite noi am ajuns să cunoaştem precis din ce e compus bobul de grâu. Deci îl putem face întocmai din aceeaşi compoziţie şi cu aceeaşi formă, încât să nu poţi deosebi care e bobul real şi care e cel realizat de om. Ştiţi care e deosebirea? Când îl pui în pământ, bobul real încolţeşte, cei imitat putrezeşte, nu are puterea de viaţă, de germinare. În acest caz, nu e vorba de a plănui bobul, de a stabili compoziţia iui, căci totul e stabilit, ci e vorba doar de a-l duplica, dar şi acest lucru e imposibil. Principiul de viaţă şi apoi întreg sistemul de duplicare nu pot fi imprimate în bobul de grâu imitat. Ateii ştiu aceasta şi totuşi îl tăgăduiesc pe Dumnezeu. Fiindcă sunt amăgiţi, intră în conflict chiar cu ştiinţa de care ei fac atâta caz. Au ochi, dar nu vreau să vadă.

Ateii sunt oameni amăgiţi de Satana, de aceea nu văd consecinţele nefaste ale ateismului

Prietenul meu ateu, te rog uită-te doar puţin la roadele ateismului în viaţa oamenilor. Ia o carte de istorie a revoluţiei franceze. În 1793, Dumnezeu a fost scos din Franţa, religia creştină a fost desfiinţată şi orice închinăciune lui Dumnezeu a fost strict interzisă. Mademoiselle Miliard, o actriţă destrăbălată, a fost declarată „zeiţa raţiunii”, şi în alai triumfal a fost dusă şi aşezată pe altar în catedrala Notre Dame din Paris, iar oamenii în frunte cu episcopul catolic şi cu un sobor de preoţi, i-au adus închinare. Dar ce a urmat? Ceea ce istoria numeşte „Domnia Terorii”. Istoricul Lacratelle în cartea sa „Istoria”, vol .II, dă groaznice amănunte. Toţi se spionau unul pe altul, se acuzau şi ghilotina intra în funcţie. Toate atrocităţile din acea vreme sunt prea înfricoşătoare, ca să mai fie redate.

Tot aşa de bine îţi poţi da seama de urmările nefaste ale necredinţei nu în Franţa, ci în România. Oare nu am gustat noi amărăciunea lor? Nu au suferit mii de persoane torturile securităţii? Minciuna domnea peste tot, chiar şi în unele biserici. S-a proclamat că nu există Dumnezeu şi oamenii s-au dedat la minciună, care era pe toate drumurile şi în toate statisticile, la desfrâu nepotolit, apoi boli venerice, SIDA, avorturi, divorţuri, homosexualitate, lesbianism, violuri, înşelăciuni, hoţii, crime, sinucideri. Ateismul a ridicat zăgazul tuturor relelor, care său revărsat în omenire. Nu e acesta un lucru evident? Nu l-am observat cu ochii noştri?

Grigore Alexandrescu, marele fabulist român,1810-1885, prevedea aceste urmări nefaste ale ateismului. În poezia sa intitulată „Scrisoare lui Voltaire”, îndurerat de valul năpraznic de păcătoşenie ce-l aducea ateismul asupra generaţiei tinere, spune într-o strofă:

Toate acestea le ştii, dar furia te-a orbit,

Tu, ca odată Satana, pe om din rai l-ai izgonit;

Nădejdea, rodul ceresc în inimi o ai călcat

Şi care despăgubiri în locul ei ne-ai lăsat?

Ucideri şi desfrânări, iată ce-ţi suntem datori!

Viaţa ai făcut-o grea, sărmanilor muritori…

Ateismul e amăgire care face pe oameni să nu ţină seama nici chiar de sfârşitul altor atei

Atâţia atei la sfârşitul vieţii au mărturisit deschis că au fost înşelaţi de ateism. Căutaţi şi citiţi sfârşitul grozav al lui Voltaire şi al altora. Sir Thomas Scott a fost sfetnicul privat al regelui Iacob al V-lea al Scoţiei, mare ateu şi prigonitor al puritanilor. Când a fost pe patul de moarte, câţiva preoţi anglicani au venit să-l încurajeze şi să-i dea împărtăşania, dar el furios, le-a zis: „Plecaţi de aici cu toate ale voastre. Până acum am crezut că nu există nici Dumnezeu, nici iad. Acum ştiu şi simt că există şi Dumnezeu şi iad, iar eu sunt condamnat la pierzare de dreapta judecată”.

Căutaţi şi citiţi mărturia Svetlanei, fiica lui Stalin, ca să vedeţi cum a murit Stalin. Învăţaţi de la alţi atei că nici unul nu a fost fericit, nici în viaţă, nici în moarte. În clipa morţii şi-au dat seama de marea lor amăgire, dar a fost prea târziu. Curând vine moartea, care intră cu coasa ei şi în bordei şi în palat şi îţi seceră firul vieţii. Atunci vei vedea ce nebun ai fost că te-ai lăsat amăgit.

O, atei treziţi-vă din înşelăciunea diavolească. Altfel, urmează cea mai groaznică consecinţă: iadul, ospiciul de nebuni spirituali. Şi nu uitaţi că iadul nu are uşă de ieşire. Condamnarea e pentru veci de veci.

De aceea, prietenul meu, e bine să-ţi cauţi mântuirea sufletului prin Hristos Domnul înainte de a ajunge acolo. Dă-ţi seama de vina ta. Tu ai trăit respirând aerul lui Dumnezeu, ai băut apa şi ai mâncat pâinea crescută de Dumnezeu, te-ai bucurat de lumina şi căldura lui Dumnezeu, te-ai reconfortat prin somnul dat de Dumnezeu, te-ai plimbat pe pământul creat de Dumnezeu şi totuşi ca un nemernic, fără pic de recunoştinţă, te-ai răsculat împotriva Lui, ai luptat împotriva Lui, l-ai tăgăduit existenţa. Nu eşti tu vinovat? Ce adâncă ar trebui să fie acum pocăinţa ta! Dacă nu vrei acum, să ştii că te vei pocăi o veşnicie întreagă în iad, căci „acolo e plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, dar fără posibilitate de scăpare. Ca să scapi de mânia lui Dumnezeu, fugi acum în braţele Dumnezeului pe care L-ai tăgăduit şi n-ai vrut să existe.

Iar voi, fraţii mei de credinţă, vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu fim înşelaţi. Trăim vremuri de mare înşelăciune. Şi e bine să ştiţi că suntem ţinta atacurilor diavolului. Frate, nu te socoti prea înţelept, căci diavolul e foarte viclean, şi a înşelat chiar pe unii din marii înţelepţi ai veacului. Se cere o intensificare a vieţii de rugăciune ca să rămânem în picioare (Luca 21:34-36).

O, Doamne, deschide-ne ochii să vedem că trăim în zilele din urmă, să nu ne lăsăm amăgiţi de vrăjmaşul sufletelor noastre, ci credincioşi şi pregătiţi să aşteptăm venirea Ta în glorie!

Amăgirea cu evoluţie

„Pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi, din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:10b,11)

Astăzi o mare parte a lumii crede în evoluţie. Evoluţionismul învaţă că nu Dumnezeu a creat lumea, ci toate plantele, vieţuitoarele şi omul provin dintr-o celulă vie, care a apărut la întâmplare pe pământ. Nu se ştie când, nu se ştie unde, nu se ştie datorită cărei cauze, dar se afirmă că a apărut. Natural, nici un evoluţionist n-a fost acolo să fie naş, dar ei ştiu precis că din acea celulă vie au crescut plante, apoi plantele au căpătat picioare, o fi fost o amibă la început, apoi poate râme, şi având condiţii prielnice s-au dezvoltat în peşti, târâtoare, păsări, animale, iar o maimuţă mai deşteaptă a născut un puişor, ba trebuie să fi fost doi, care au devenit oameni. Deci, pe cale de evoluţie s-a ajuns de la amibă la om. Nimeni n-a văzut trecerile acestea, căci ei spun că s-au petrecut cu milioane, ba miliarde de ani în urmă, dar le presupun.

Evoluţionismul este contra lui Dumnezeu, contra Bibliei şi contra ştiinţei. Gânduri despre evoluţie a avut Hipocrat (460-380 î.Cr.), Teofrast (370-283), Aristotel (384-322), Lucreţiu (99-55 î.Cr.), Lamark (1744-1829 d.Cr.) şi alţii. Dar cel ce a lansat evoluţia ca teorie cu care a amăgit lumea a fost Charles Darwin (1809-1882 d.Cr.).

Amăgirea cu evoluţia e văzuta din înştiinţările Bibliei. Apostolul Pavel a scris fraţilor din Colose: „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos” (Coloseni 2:8). El îi înştiinţa să fie cu grijă să nu fie înşelaţi. În 2 Tesaloniceni 2:11,11 este scris despre vremurile în prag de venirea Anticristului. „Fiindcă oamenii n-au primit dragostea adevărului să fie mântuiţi, din pricina aceasta, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”. Evoluţia e o abatere de la adevăr, o lucrare de rătăcire să creadă o minciună. E o lucrare de amăgire satanică pentru toţi cei cărora le-a plăcut păcatul. Prin Evanghelie le-a fost oferit adevărul despre ei că sunt păcătoşi şi despre Dumnezeu că vrea să-i mântuiască, prin credinţa în Hristos Domnul. Ca Anticristul însă să-şi poată ocupa tronul spre a guverna lumea, e nevoie ca oamenii să devină atei, să nu mai creadă în Dumnezeu. Chiar şi cei mai înapoiaţi păgâni credeau că Dumnezeu a creat lumea. Deci, trebuia să vină cineva cu o altă explicaţie privitoare la începuturile lumii şi a vieţii pe pământ. Prin Darwin a venit o aşa explicaţie, care părea ştiinţifică, şi a amăgit lumea.

Dumnezeu nu forţează pe nimeni să creadă adevărul spus de El, dar sancţionează pe cei ce cred minciuna spusă de Satan, marele înşelător. Mama Eva n-a ascultat de adevărul spus de Dumnezeu, ci a crezut minciuna diavolului şi au urmat consecinţele nefaste ale păcatului pentru ei şi urmaşii lor. Ahab a fost un împărat care a dus pe Israel în rătăcire. În 1 Împăraţi 22:9-23, ni se spune că i-a încolţit gândul să meargă să cucerească Ramotul din Galaad, iar cei aproape 400 de prooroci mincinoşi îl îndemnau să meargă că îl va cuceri. Dar când a venit Mica, proorocul Domnului, el a dat în vileag faptul că un duh de minciună a fost pus în gura acelor prooroci, ca să-l amăgească pe Ahab să meargă la luptă spre a fi răpus. Ahab a iubit nelegiuirea şi Dumnezeu a trimis duhul de înşelăciune spre a-l pedepsi. Şi oamenii vremii noastre iubesc păcătoşenia, care a ajuns la culme, iar Dumnezeu a lăsat lucrarea aceasta de rătăcire cu mai mult de 400 de prooroci mincinoşi ai evoluţionismului, spre a înşela pe cei ce nu primesc adevărul spre a fi mântuiţi, ci preferă minciuna.

Amăgirea cu ateismul nu prinde la cei cu adevărat credincioşi, ci doar la cei ce au o religie formală, care se numesc creştini, dar trăiesc în toate păcatele; se numesc creştini, dar îl blestemă şi pe Dumnezeu şi pe Hristos. Dar amăgirea cu evoluţia e mult mai subtilă şi prinde chiar şi pe unii credincioşi, dacă nu bagă de seamă. E un ateism deghizat ce intră pe uşa din dos. Căci nu e mare deosebire între a spune că nu există Dumnezeu şi a afirma că nu Dumnezeu a creat lumea. Chiar Darwin nu a tăgăduit direct pe Dumnezeu, ci în „Originea speciilor”, apărută la Bucureşti în Editura Academiei RPR, în 1957, la pp.385,386, a spus că Dumnezeu a pus viaţă în celula primară, apoi ea a făcut totul. Divinizând celula, oamenii au ajuns să-L scoată pe Dumnezeu din lumea lui Dumnezeu. Sir Julian Huxley se bucura de valul de ateism ridicat de teoria evoluţiei predicată de Darwin şi spunea că Supranaturalul a fost măturat din Univers şi Dumnezeu a fost forţat să abdice de a mai fi Conducător al Universului. Nu se poate să fii credincios în Dumnezeu şi credincios în evoluţie. Sunt lucruri ce se exclud. De aceea, caut să sesizez această amăgire. Ea e a vremurilor din urmă şi pregăteşte calea pentru Anticrist, care va face semne şi minuni şi se va da drept Dumnezeu, căutând să primească închinăciunea tuturor locuitorilor pământului. Cei ce nu i se vor închina, vor completa numărul martirilor. Apostolul Pavel spunea că noi „nu suntem în neştiinţă despre planurile lui Satan” (2 Corinteni 2:11). El dă atacuri vehemente, căci mai are puţină vreme şi „caută să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Un duşman nu poate înşela când îi sunt demascate planurile. Cei din Troia n-ar fi deschis porţile, dacă ar fi ştiut că e amăgire calul acela de lemn, mai degrabă i-ar fi dat foc. Dar n-au ştiut şi au fost înşelaţi.

Mă rog ca demascarea acestor amăgiri diavoleşti din vremea din urmă să-i facă pe toţi cei credincioşi să fie mai veghetori, mai vigilenţi, ca să nu fie amăgiţi.

Evoluţia e amăgire căci e fundamentată doar pe dovezi aparente. Între anii 1831-36, când Darwin a vizitat insulele Galapagos, a văzut acolo vreo 14 varietăţi de broaşte ţestoase, precum şi alte animale puţin diferite de cele ce le ştia el. Acestea i-au dat ideea că toate vieţuitoarele au un strămoş comun şi au evoluat în diferite forme. Similarităţile, faptul că toate au ochi, urechi, nas, gură, picioare, toate au sistem digestiv, de respiraţie, de circulaţie a sângelui, de reproducere, sistem nervos, anatomia comparată l-au făcut pe el şi pe mulţi alţii să creadă în evoluţie. Au întocmit şi arborele genealogic, arbore fără rădăcini, iar despre om au spus că se trage din maimuţă. Apoi au pornit în căutarea de dovezi. Unii au colindat peşterile, alţii au răscolit pământul să găsească verigile de trecere dintr-un soi în altul. Alţii, mai ales după cel de-al doilea război mondial, s-au apucat de educaţia maimuţelor, a gorilelor, să le facă să devină oameni. O seamă de bărbaţi de ştiinţă la Moscova s-au dedicat acestei munci de emancipare a primatelor. S-au străduit să le înveţe să vorbească, să deosebească culorile, să socotească, să deseneze, dar toată munca a fost un ruşinos faliment.

Azi maimuţele savante ce au studiat în şcoli speciale şi au fost învăţate să vorbească, vorbesc fără grai împotriva evoluţiei. Căci gândeşte-te cum în perioada preistorică, la voia întâmplării, o maimuţă, ba două, nesilite de nimeni, au sărit pragul şi au devenit oameni, iar acum s-au încăpăţânat, şi-au opus prostia lor împotriva ştiinţei savanţilor şi n-au vrut să devină oameni. Acele maimuţe, care şi după terminarea şcolii speciale urlă ca cele din junglă, prin urletele lor strigă savanţilor şi lumii că nu este evoluţie. Astfel, ei, evoluţioniştii, ne-au furnizat dovada ce nu se poate tăgădui. Cea mai mare dovadă că nu ne tragem din maimuţă e însăşi maimuţa. Dacă ar exista evoluţie, ea nu ar mai fi maimuţă.

În Decembrie 1954, revista „În apărarea păcii”, nr. 43, ce apărea şi în România, avea un documentar semnat de M. Rouze intitulat „Strămoşii noştri n-au fost maimuţe”. El spunea că azi savanţii dispun de procedee avansate pentru a cerceta gradul de înrudire între două specii. Rezultatul cercetărilor lor arăta că omul nu a descins din nici una din actualele specii de maimuţe superioare. Deci, pe cale ştiinţifică, s-a dovedit aceasta, totuşi evoluţia omului din maimuţă se trâmbiţa mereu în toate şcolile. Şi vai, să nu fii îndrăznit un elev, un student sau profesor să zică altfel că avea ce ispăşi!

Da, similarităţile există, dar ele nu sunt o dovadă în favoarea evoluţiei, ci a creaţiei. Carul cu boi al lui Grigorescu avea patru roţi; şi mă uit la o maşină Dacia, are tot patru roţi. Această similaritate însă nu spune că Dacia s-a născut din carul cu boi, ci că o minte înţeleaptă a luat ca prototip cele patru roţi pentru a ne da un mijloc de transport mai rapid şi mai comod. Ceasul mic şi ceasul mare au asemănări, dar nici pentru o clipă nu-ţi trece prin cap gândul că cel mic a ieşit din cel mare. Ar fi absurd un aşa gând. Raţiunea îţi spune că ceasornicarul îl poate face şi pe cel mare, şi pe cel mic. Aşa Dumnezeu a folosit .aceleaşi principii în crearea vieţii, principii ce sunt asemănătoare, dar în acelaşi timp a stabilit şi deosebiri prin pecetluirea celulelor fiecărui soi cu un număr specific de cromozomi. Chiar încrucişarea între soiuri apropiate dă urmaşi sterili, deci nu se poate merge mai departe. Încrucişarea între cal şi măgar dă catârul, iar acesta e steril. S-au făcut nenumărate încercări de încrucişare forţată în eprubetă, dar fără rezultat. În vremea din urmă s-a constatat că compoziţia chimică a protoplasmei, a membranei ovulului nu permite penetrarea unui spermatozoid de la altă specie. E un fel de barieră împotriva încrucişărilor între specii. Această incompatibilitate chimică între celulele seminale cauzează falimentul în fertilizarea ovulului de către o altă specie şi îngăduie fertilizarea numai între membrii aceleiaşi specii. Conştienţi de această piedică, care de altfel e o dovadă împotriva teoriei lor, evoluţioniştii au făcut nenumărate încercări să rupă acea membrană, ca spermatozoidul altei specii să facă fertilizarea, dar şi acestea au fost zadarnice, căci prima celulă se multiplica, dar la a doua sau a treia multiplicare murea, nu putea să meargă mai departe. Th. Dobzansky, mare evoluţionist, la 31 Mai 1945, pe atunci genetician la Universitatea Columbia USA, într-o scrisoare personală adresată lui Frank L. Marsh, profesor de biologie la Universitatea Andrews din Michigan, recunoştea că biologii sovietici au încercat să facă în eprubetă încrucişarea între om şi maimuţă, dar toate încercările au falimentat. Asemănări de suprafaţă sunt. Ele au servit ca dovezi aparente, dar ele au înşelat ochiul, căci deosebirile, multe nevăzute, sunt bariere de netrecut. Ele dovedesc că evoluţia e doar o amăgire.

Varietăţile, rasele la fel sunt dovezi aparente. În faţa casei noastre, au răsărit nişte trandafiri sălbatici cu floarea mică, dar avem şi o seamă de trandafiri cu floare mare, în mai multe culori şi foarte parfumaţi. Cineva ar putea obiecta: Cum nu se vede aici evoluţie? În grădină avem roşii mărunte ca cireşele şi mie îmi plac, dar avem şi roşii mari. La fel: Nu e aici evoluţie? La Firiteaz aveam o seamă de porumbei obişnuiţi, aveam porumbei mari şi porumbei păun. Nu arată ei evoluţie? Viţa de vie de la cea sălbatică până la cea tămâioasă are atâtea varietăţi, nu e evoluţie? La fel câinii au vreo 300 de rase, nu e evoluţie? Toate acestea sunt dovezi aparente. Şi Darwin a fost amăgit de cele 14 varietăţi de broască ţestoasă din Galapagos. Varietăţile nu dovedesc evoluţia, ele nu sunt treceri dintr-un soi în altul, ci îmbunătăţiri în cadrul soiului. Evoluţie înseamnă trecere dintr-un soi în altul, de la amibă la om. Evoluţie ar fi ca ţânţarul să devină armăsar, dar asta nu se întâmplă decât în mintea celor amăgiţi.

Biologul german Richard Goldschmidt, fost director a! faimosului Institut Kaiser Wilhelm din Berlin, mai târziu şeful Departamentului de Zoologie la Universitatea Californiei, a făcut cercetări serioase în laborator pentru trecerea dintr-un soi în altul, spre a dovedi evoluţia, dar fără rezultat. În cartea sa: „The Material Basis of Evolution” (Yale University Press) la pag. 29 el mărturiseşte: „…noi nu avem nici o cunoaştere că specii noi au fost formate în acest fel”. Hugh Ross în cartea sa „The Fingerprint of God” (Amprenta degetului lui Dumnezeu) Orange, Ca.1991, ia pag.78 arată că Sir Fred Hoyle, mare savant evoluţionist, după ce a făcut calcule minuţioase în ce priveşte durata de timp necesară pentru apariţia vieţii la întâmplare pe pământ, conform legii probabilităţii, spune că vârsta de zece sau douăzeci miliarde de ani a pământului şi a universului e mult prea mică pentru dezvoltarea la întâmplare a aminoacizilor spre a forma enzime şi apoi viaţă. Deci, evoluţia nu stă în picioare.

Dovadă că nu e evoluţie arată chiar varietăţile, rasele, prin reversibilitate. Reversibilitatea e revenirea de la treapta superioară a soiului la care s-a ajuns prin cultivare, la treapta de jos prin lăsare în voia sorţii, prin neîngrijire. Porumbei de toate rasele duşi şi lăsaţi pe o insulă să trăiască de a valma, devin sălbatici, după două, trei generaţii, cu penajul cenuşiu şi înfăţişarea porumbelului sălbatic. Dacă ar exista evoluţie, nu ar trebui să se oprească la limita de jos a soiului, ci porumbeii să devină vrăbii sau piţigoi. Dar aceasta nu se întâmplă niciodată.

III. Evoluţia e amăgire căci se întemeiază doar pe presupuneri, nu pe dovezi. În cartea „Originea speciilor”, (în original) de vreo 800 ori Darwin foloseşte expresia „să asumăm”, „să presupunem”. El nu a fost prezent când a luat fiinţă prima celulă. Unii presupun că a luat fiinţă în mâl, alţii în apă, alţii în spuma mării sau în craterul unui vulcan. E curată bâjbâire. Şi toate presupunerile au avut ca scop să-L scoată pe Dumnezeu din creaţie. Din ură faţă de Dumnezeu, au preferat să spună că maimuţoiul e strămoşul lor, au fost gata să creadă absurdul, să se ridice chiar împotriva ştiinţei. Dacă ar fi fost nişte analfabeţi, am spune că n-au ştiut mai mult, dar ei au fost oameni de ştiinţă, şi totuşi ei au susţinut împotriva ştiinţei generarea spontană, adică pe neaşteptate materia moartă a dat viaţă.

Ştiinţa, prin bărbaţi de seamă ca Francesco Redi, Lazaro Spallanzani, Liebig, Louis Pasteur, şi experienţe bine verificate ale altor cercetători, a demonstrat că viaţa provine numai din viaţă anterioară de acelaşi soi şi că niciodată materia moartă, neviaţă, nu poate da viaţă. Dar ei presupuneau că ştiinţa nu ştie. De aceea, Oparin, Urey, Fox, Olga Borisovna Lepişinskaia şi alte multe batalioane de savanţi din multe ţări s-au apucat de lucru. Au luat eprubete, au pus materie moartă, le-au învârtit, le-au scuturat, au pregătit retorte, le-au încălzit, le-au bombardat cu diferite raze, au creat condiţii, unii au făcut şi ore suplimentare, ca doar, doar va apare o celulă vie. Voiau să silească natura să nască viaţa, ca să dovedească lumii că viaţa a apărut la întâmplare, ca generare spontană. Acum, gândiţi-vă, dacă ar fi apărut, ar fi fost ea la întâmplare? Nu au fost oare la lucru sute, mii de inteligenţe? Vai, cum vreau oamenii să se amăgească pe ei şi să amăgească şi pe alţii, exact cum scria apostolul Pavel despre vremurile din urmă (2 Tesaloniceni 2:11,12). Dar toată munca lor a fost un mare faliment, căci viaţa n-a apărut. Savanţii n-au vrut să creadă nici Biblia, nici legea biogenezei. Astronomul francez Flamarion a scris: „Viaţa nu stă în mâna noastră… Nicăieri planta, chiar cea mai simplă, animalul cel mai jos aşezat pe scara zoologică, nu se nasc din conlucrarea afinităţilor chimice… Nu, domnilor, cu toată poziţia dvs. afirmativă şi îndrăzneaţă, nu puteţi crea viaţa. Nu puteţi nici măcar să ştiţi ce este viaţa şi sunteţi siliţi să mărturisiţi neştiinţa voastră… Nu se întâlnesc fiinţe care să nu se fi născut dintr-un tată şi o mamă sau a căror naştere să nu se fi făcut după legile stabilite”.

Toate strădaniile evoluţioniştilor au dovedit nu evoluţia, ci Biblia. Ei nu ar fi vrut aceasta, dar Dumnezeu prinde pe cei răi în viclenia lor. Încercările lor au eşuat, arătând prin aceasta că ei sunt nişte amăgiţi, iar adevărul afirmat în Biblie că Dumnezeu a creat viaţa a rămas în picioare.

Lord Kelvin, un mare savant, a afirmat: „Nici un proces artificial, oricare ar fi el, nu ar putea produce materie vie din cea moartă”. Dr. David Star Jordan, Preşedintele Universităţii Stanford, California, institut de învăţământ cu o vechime de peste o sută de ani, a zis: „Nici o protoplasmă n-a putut fi văzută sau probată că a venit în existenţă altfel decât prin intermediul existenţii vieţii anterioare”. Profesorul Trass, renumit paleontolog, tratând despre evoluţie, a scris: „Ea este, cu siguranţă, cea mai nebunatică idee născută vreodată de om”. Iar Arthur N. Field în broşura sa: ”Karl Marx ca evoluţionist” a scris că evoluţia „este bazată pe credinţa în realitatea nevăzută, pe credinţa în fosile ce nu pot fi produse, pe credinţa în evidenţa embriologică ce nu există, pe credinţa în experienţa încrucişărilor ce refuza să se realizeze”. Cuvântul „credinţă” din această frază dă în vileag cum diavolul a înşelat pe atâţia să creadă o minciună, şi nu pe oamenii de jos, ci tocmai pe cei de sus, ca prin ei să înşele pe cei de jos şi tineretul. Ce mare amăgire! Ea arată că trăim vremurile din urmă.

Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se poate constata din falsificările şi minciunile la care au recurs evoluţioniştii. În general, oamenii de caracter nu mint, chiar dacă nu sunt credincioşi. Rămâi însă stupefiat cum Satan, care e tatăl minciunii, a determinat pe oameni intelectuali să falsifice dovezi şi să mintă cu bună ştiinţă, spre a face pe alţii să creadă evoluţia.

Unul din ei a fost E. Haeckel, 1834-1919. El a studiat medicina şi ştiinţele naturale la Universitatea din Berlin, Würzburg şi Viena. El a fost evoluţionist înfocat şi a căutat să arate că ontogeneza recapitulează filogeneza.

În anul 1868, el a publicat prima ediţie a lucrării sale: „Naturalische Schöpfungsgeschichte”. Ca să arate că embrionii diferitelor mamifere şi ai omului nu prezintă nici cea mai mică deosebire, el a recurs la fals. La pag. 242 a pus clişeu cu embrioni de om, de maimuţă şi câine, spunea el; iar la pag 248, figuri a embrionilor de câine, găină şi broască ţestoasă, care erau întocmai. Un alt profesor de zoologie şi anatomie din Basel, Elveţia, Rutimeyer, în „Archiv für Anthropologie”, vol.8, pag.300, a dovedit că Haeckel a inventat figurile şi că altele au fost modelate şi generalizate în mod arbitrar. O cercetare amănunţită a celor două rânduri de figuri a dovedit că toate cele trei figuri au fost tipărite pe rând cu acelaşi clişeu. V. His, un alt profesor de anatomie din Leipzig, a reluat chestiunea şi a dovedit alte falsificări ale lui Haeckel. Constrâns de adversari cu probe zdrobitoare, Haeckel a răspuns: „Recunosc bucuros că în utilizarea figurilor schematice am mers uneori prea departe şi regret că multe din ele (parte din cauza propriei mele greşeli, parte din greşelile lucrătorului de planşe), au ieşit foarte greşite. Iar în altă lucrare „Apologetisches Schlusswort der Antropogenie”, Haeckel mărturiseşte: „Specialiştii experţi ştiu că e vorba de o prostie foarte nesocotită, pe care am comis-o bona fide, la restaurarea pripită a celor câteva ilustraţiuni pentru prima ediţie…”. Falsitatea a fost dată pe faţă şi recunoscută. Omul de ştiinţă se pusese în slujba diavolului să falsifice şi să mintă pentru a amăgi şi pe alţii. Se pare că mai târziu, după peste 50 ani de evoluţionism, el a regretat mult aceasta, căci înainte de moarte, în „Christlicher Hausfreund” nr.45, anul 1919, la pag. 362, Haeckel a mărturisit că „cei mai mulţi cercetători din timpul din urmă au ajuns la rezultatul că teoria evoluţiei, şi mai ales darwinismul sunt o eroare care nu mai poate fi ţinută în picioare”.

Dar proorocii mincinoşi ai evoluţiei nu au învăţat minte, nu s-au oprit cu falsificările, ci au continuat cu unele mai grosolane, căci dictatorul ce urmează să pună mâna pe puterea lumii, Anticristul, se poate arăta numai într-o lume de minciuni, el, „Fiara”, să apară ca salvator.

Marii doctrinari ai evoluţionismul aveau nevoie de câteva fosile, ca să arate trecerea de la maimuţă la om. Aceasta considerau ei că va da lovitura de moarte afirmaţiei biblice că „Dumnezeu a făcut pe om”. Şi s-au pus pe lucru. Unii au cercetat peşteri, alţii au răscolit pământul. Era o adevărată goană nebună în privinţa găsirii strămoşului lor: maimuţoi-om.

Homo Neanderthalensis sau Omul de Neanderthal a fost găsit în Germania la Neanderthal, în anul 1856. Vârsta lui a fost stabilită la 100.000 de ani. El a fost considerat veriga lipsă a trecerii de la maimuţă la om şi l-au aşezat pe piedestal în muzeu. Dar încă în 1939, Prof. Sergio Sergi într-un studiu amănunţit publicat în revista „Science”, 1939, supliment, pag. 13, a dovedit că Omul de Neanderthal a fost om deplin dezvoltat, nu jumătate maimuţă, jumătate om, cum l-au falsificat evoluţioniştii. În 1957, Dr. W.Straus de la Universitatea John Hopkins şi Dr.A.J. Cave de la Colegiul Medical al Spitalului St. Bartholomew, ambii anatomişti, au reexaminat fosilele Omului de Neanderthal şi au scris: „Dacă ar putea fi reînsufleţit şi aşezat în metroul din New York, îmbăiat, bărbierit şi îmbrăcat în haine moderne, e îndoielnic că ar atrage mai multă atenţie decât alţii”. Evoluţioniştii au fost gata să-l degradeze, din om deplin, să-l facă maimuţă-om, ca să corespundă scopurilor lor.

Pitecanthropus erectus sau Omul de Java a fost găsit în anul 1891, de Dr. Eugene Dubois, medic în armata olandeză, deplasat în Indonezia. În albia râului Solo, el a găsit partea de sus a unui craniu. După un an, la o distanţă de vreo 16-18 metri de primul loc a găsit un femur, după câtva timp a găsit două măsele, iar în 1898 a mai găsit o măsea. El a susţinut că toate aceste fosile au aparţinut aceluiaşi individ şi l-a numit Pitecanthropus erectus (om drept). Vârsta acestor fosile a fost socotită la 750.000 de ani. Dubois a expus fosilele lui Pitecanthropus erectus la Congresul Zoologilor ţinut la Leyden în 1895. Autorităţile evoluţioniştilor l-au felicitat pentru contribuţia sa la dovedirea evoluţiei. Imediat i-au ticluit înfăţişarea şi l-au aşezat în muzeu ca fiind veriga de trecere a maimuţei de la umblarea în patru labe, la umblarea pe două picioare Alţi evoluţionişti i-au redus vârsta la 500.000 de ani. Nimeni nu a întrebat cum de n-au putrezit oasele în albia râului timp de 750.000 de ani. În 1906, o expediţie s-a dus şi a făcut săpături la faţa locului, dar n-au găsit nici urmă de fosile. Înainte de moarte, Dubois a recunoscut că fosilele găsite erau ale unui gibon.

Ramapithecus sau Omul de Heidelberg a fost fabricat de către Pilbeam, Simons şi alţii din nişte dinţi şi patru frânturi de falcă. Aceste fosile au fost găsite în anul 1907 într-o groapă de nisip din albia râului Mauer din Germania. Dinţii erau mărunţi, iar frânturile de falcă le-au cârpit şi le-au dat forma parabolică, cum e la om, nu în formă de U cum e la maimuţe. I-au făcut o frunte mică, cu toate că nu aveau nici un indiciu. Dr. Osborn a reconstituit de la această falcă un strămoş primitiv ce poartă pe umeri un mistreţ. Vârsta lui au stabilit-o la 700.000 de ani. Mai târziu l-au întinerit spunând că are 375.000 de ani. Falca a produs discuţii aprinse. Evoluţioniştii susţineau că e tocmai veriga lipsă. Recent, Dr. Robert Eckhard, renumit paleoantropolog a făcut cercetări minuţioase, 24 feluri de măsurători a acelor dinţi şi a constatat că acele fosile erau ale unui soi de cimpazeu ce trăieşte sălbatic şi azi în Liberia, Africa. Deci, nici el nu a consimţit să fie strămoşul evoluţioniştilor.

Eanthropos sau Omul de Piltdown a fost găsit sâmbătă 2 Iunie 1912, de Charles Dawson, un medic şi paleontolog amator, într-o carieră de pietriş de lângă Piltdown, Anglia. De fapt, tot ce a găsit a fost o mandibulă cu două măsele şi o parte de craniu. Falca părea de maimuţă, iar măselele şi partea de craniu păreau a fi de om. Ele au fost declarate că aparţin unui maimuţoi-om. Antropologii i-au şi stabilit vechimea că ar fi de 500.000 de ani. Deci, unul din cei mai vechi strămoşi ai evoluţioniştilor. Imediat i-au fabricat înfăţişarea feţei şi l-au aşezat în muzeu. În 1953, vârsta lui a fost coborâtă la 50.000 ani, iar în 1959 a fost coborâtă la 50 de ani. În 1950 s-a descoperit o nouă metodă de testare a fosilelor după cantitatea de fluor absorbită de oase din pământ. O grupă de savanţi britanici compusă din Ken P.Oakiey, J.S. Weiner şi J.E.Le Gros Clark au testat fosilele Omului de Piltdown şi ele nu aveau pic de fluor. Privite îndeaproape s-a constatat că dinţii au fost umpluţi jos, pentru a se deghiza forma lor originală, iar pentru a avea culoarea închisă au fost tratate cu bicromat de potasiu, dar acesta nu a reuşit să dea culoarea brună şi atunci au folosit compuşi de fier. Revista „Reader’s Digest” în Octombrie 1956, purta pe paginile ei un articol intitulat: „Marea mistificare de la Piltdown”, în care demasca toată falsificarea care a amăgit tineretul timp de 40 de ani să creadă că Eanthropus e maimuţa-om de 500.000 de ani, care a dovedit evoluţia.

Sinanthropus sau Omul de Peking a fost găsit de Dr. Davidson Black, profesor de anatomie la Paking, China. De fapt, nu au fost găsite fosilele unui om-maimuţă, ci doar un dinte. Pe baza lui a fost fabricat Omul de Peking. I s-a dat înfăţişarea feţei, poziţia frunţii, forma nasului, a gurii, etc. Totul era doar imaginaţie. Dr. Black a făcut acelui dinte o casetă de aur pe care a atârnat-o la ceas, căci considera că e descoperire epocală. Marcellin Boule şi H.M. Vallois în cartea lor: „Les Hommes Fossiles”, la pag 141, îl critică pe Black şi îl suspectează de fraudă în fabricarea Sinantropului. Ei consideră că a fost cu idei preconcepute, lipsit de obiectivitate. Mai târziu, în 1928-29 s-au făcut excavaţii şi s-au mai găsit fosile, dar azi sunt dispărute, nu pot fi verificate. M. Bowden în cartea sa: „Ape-Man Pact or Fallacy”, 1981, la pag 16, spune că acel dinte considerat de maimuţă-om era un dinte de rinocer.

Hesperopithecus sau Omul de Nebrasca a fost fabricat tot pe baza unui dinte. În anul 1922, un geolog a găsit în partea de vest a statului Nebrasca un dinte. Atât. Ca să ştie cărei specii îl aparţine, el l-a învelit şi l-a dus la dr. Henry Fairfield Osborn, unul din cei mai mari paleontologi ai lumii. Fac precizarea aceasta ca să nu credeţi că a fost un analfabet, ci unul din cei mai de seamă oameni de ştiinţă, dar fără Dumnezeu. Cum a privit dintele a spus că e veriga de tranziţie de la maimuţă la om. L-a şi văzut în imaginaţia sa cum arăta. I-a tăcut o faţă frumoasă şi a publicat marea descoperire în „Illustrated London News”. L-au popularizat şi spuneau că Hesperopithecus a populat America cu un milion de ani în urmă. Profesorul Wilder a publicat o carte despre Omul de Nebrasca. Cu faţa fabricată a fost aşezat pe piedestal în muzeu şi trecut în manualele de şcoală. Sir Smith a scris despre domnul şi doamna Hesperopithecus cum arătau, cum lucrau, le-a făcut şi două clişee, cu toate că nu i-a văzut niciodată. Totul de la un dinte. Ce imaginaţie înfierbântată de evoluţionism! La 27 Aprilie 1927, dr. Osborn în senzaţionala sa cuvântare ţinut în faţa Societăţii Filozofilor Americani, l-a aşezat pe Hesperopithecus la baza arborelui genealogic al strămoşilor omului. Dar culmea ironiei, tot în 1927, puţin mai târziu, o expediţie a mers în Nebrasca să caute şi alte fosile în acel loc. Săpând cu hârleţul au găsit scheletul întreg căruia îl aparţinea dintele. Scheletul, fără grai, a spus că nu a existat omul de Nebrasca, omul maimuţă, şi fără să dea măcar din picior, a prăbuşit de pe piedestal pe mult lăudatul Om de Nebrasca. Scheletul era al unui pecariu, un fel de porc mistreţ. Nici aceasta nu vă spune cât de puternică e amăgirea evoluţiei? Să fii unul din cei mai mari savanţi şi totuşi să nu fii cinstit, ci să induci pe alţii în eroare e ceva prea grav. Unde e onestitatea ştiinţifică? Dr. Duane T. Gish, în cartea sa: „Evoluţie? Fosilele zic ‚Nu’”, scrie: „Eu cred că acesta e un caz în care un porc a făcut dintr-un evoluţionist o maimuţă”. Mă opresc aici cu falsificările săvârşite de oamenii de ştiinţă cu scopul de a dovedi evoluţia, trecerea de la maimuţă la om. Milioane de copii şi tineri au fost îndoctrinaţi în mod fraudulos că ne tragem din animale. Şi care sunt roadele acestei învăţături? Trăirea ca animalele doar pentru satisfacerea poftelor, sexualismul, lesbianismul, homosexualitatea, incestul, violurile, crimele, avorturile, divorţurile, pornografia, asasinări, terorism, pogromuri, anarhia. Hristos Domnul spunea: „După roadele lor îl veţi cunoaşte”. Nu arată clar aceste demascări că toate falsificările sunt amăgire satanică menită să înşele lumea? Trăim vremuri de mare înşelăciune.

Evoluţia e amăgire diavolească, lucru ce se constată din recunoaşterea falimentelor în experienţele de a o dovedi, dar cu toate acestea o cred. S-au făcut zeci de mii de experienţe cu scopul de a da lumii dovezi pentru susţinerea evoluţiei, dar rezultatele au fost zero; ba nu, ci au confirmat creaţionismul. Dr. Francisc J. Ryan a făcut culturi şi a supravegheat 7000 generaţii de bacterie. A ales bacteria căci ea se înmulţeşte extrem de rapid. Omului îi trebuiesc 20 de ani ca să ajungă la maturitate, bacteria e matură în 20 de minute. Astfel în doi ani, bacteria trece prin mai multe generaţii decât trece omul într-un milion de ani. În fine, el a scris: „Aproape nicăieri evoluţia nu poate fi văzută în acţiune”.

Revista franceză „Figaro Literaire” nr.574, avea un articol de jelanie cu privire la evoluţie sub semnătura lui Jean Rostand, mare evoluţionist francez. El a scris: „Teoria evoluţiei nu dă nici un răspuns la importanta problemă a originii vieţii şi prezintă numai soluţii false la transformările evolutive… Noi suntem condamnaţi să credem în evoluţie, dar totdeauna aşteptăm sugestii cu privire la motivele transformărilor… Poate că noi acum suntem într-o poziţie mai proastă decât în 1859, fiindcă am făcut cercetări timp de un veac… Nu am găsit nici un mijloc prin care mamiferele au provenit din şopârle, iar şopârlele din peşti”. El recunoaşte că e condamnat să creadă în evoluţie, aceasta împotriva raţiunii sale care vede clar falimentul tuturor experienţelor cu maimuţe, cu drosofila, cu încrucişări, cu iradieri, cu ingineria genelor, cu mutaţii, cu combinaţii chimice în formarea de proteine, în producerea unei celule vii. Pentru a face o celulă vie s-a încercat sinteza de aminoacizi cu raze ultraviolete, cu fotosinteza, cu climat special, cu descărcări electrice de felul trăsnetului, dar totul a fost zadarnic.

Legea biogenezei afirmă categoric că viaţa vine numai dintr-o viaţă anterioară de acelaşi fel. Ceea ce ei susţin că viaţa s-a produs la simpla întâmplare, iată că zeci de mii de inteligenţe, cu laboratoare uriaşe şi cu aparatură ultramodernă, în timp de peste 130 de ani, nu au putut produce nici măcar o singură celulă vie şi nu au putut forţa pe nici o vieţuitoare să treacă în alt soi.

Dr. Arlton C. Murray este supranumit „Domnul Fosilă”. Aceasta din pricină că toată viaţa lui, mai bine de 45 ani, a fost un studiu asupra fosilelor. Timp de 27 ani a lucrat pentru Institutul Smithsonian din Washington, apoi pentru muzeul William Penn din Harrisburg, Pa., iar acum de câţiva ani lucrează pentru Muzeul Universităţii Liberty din Virginia. El a fost ateu şi mare evoluţionist. Doctrina evoluţiei îi era până în măduva oaselor, deşi îl vedea falsitatea. Totul a fost însă până într-o zi, când Evanghelia i-a luminat mintea. De atunci, viaţa lui a fost schimbată şi el a devenit un mare creaţionist. El a scris: „Nu s-a găsit nici o singură fosilă intermediară. Toate fosilele găsite arată clar că fiecare s-a dezvoltat ‚după soiul ei’, cum spune Biblia”.

Dr. Kuzenţov a fost ani de zile amăgit de evoluţie. El a lucrat ca cercetător ştiinţific în biologia moleculară şi în biochimie la Moscova. Cu vreo 10 ani în urmă, i-a ajuns în mână o carte a lui dr. Henry Morris despre creaţionism. Până atunci, nici nu s-a gândit că ar mai putea să fie şi o altă explicare a originii vieţii pe pământ decât cea a evoluţiei. De atunci, a început să cugete asupra problemei. A scris scrisori atât evoluţioniştilor, cât şi creaţioniştilor, iar în cercetările sale a căutat să vadă care din cele două modele face sens din punct de vedere ştiinţific. După multe cercetări stăruitoare şi verificări, s-a convins că explicaţia creaţionistă este cea mai ştiinţifică. Căci ştiinţa adevărată arată clar că viaţa provine numai din viaţă, nu din neviaţă. Creaţionismul arată că viaţă a dat-o Dumnezeu, care e Izvorul vieţii. Abia după doi ani de la această convingere, el a devenit credincios. El a înfiinţat la Moscova „Părtăşia Ştiinţifico-Creştină” cu 12 oameni de ştiinţă, iar la sfârşitul lui August 1991, număra peste 120 membri. El a zis: „Evoluţioniştii cred că imaginarul lor străbunic unicelular s-a transformat în peşte şi palmier, în broaşte, care apoi s-au transformat în prinţi… Dar desigur noi nu vedem aceasta”.

Evoluţia este amăgire cu perioade extrem de lungi, ca să nu le poţi verifica. Spre a se auto-mulţumi pe ei înşişi cu evoluţia şi spre a amăgi pe alţii, evoluţioniştii pretind mereu că evoluţia s-a petrecut în perioade foarte lungi de milioane şi sute de milioane de ani. Fiindcă eu nu am trăit atunci, mi se cere să-i cred pe cuvânt. Eu stau şi cuget. Dacă ei vorbesc de perioade aşa de lungi, raţiunea mea îmi spune că nici ei nu au trăit pe acea vreme când a apărut viaţa pe pământ şi când vieţuitoarele au început să evolueze unele din altele. Pot să-i cred? Mai ales când ştiu ce minciuni au tras unii savanţi şi la ce falsificări grosolane s-au dedat numai ca să înşele pe alţii, cum pot să-i cred?

Eu nu vreau să fiu amăgit, ci doresc să ştiu dacă Dumnezeu a creat lumea şi toate sunt „după. soiul lor”, cum spune Biblia, sau că toate au apărut la întâmplare şi au evoluat din râme în şopârle, în crocodili, în maimuţe şi apoi în om? Ce pot să fac? Stau şi mă gândesc. Deodată îmi vine în minte îndemnul lui Iov să întreb dobitoacele, nu pe învăţaţii lumii. Iată ce este scris în cartea lui Iov cap.12:7,8: „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului şi te va învăţa şi peştii mării îţi vor povesti”. Dar eu nu pricep graiul dobitoacelor, cum aş putea să ştiu ceva în privinţa aceasta? Da, pământul e un mare ţarc de dobitoace şi în sânul lui are atâtea mii, ba milioane de fosile, dar cum să-l fac să-mi vorbească?

După mai multă cugetare iată ce am făcut: am căutat cărţi de botanică şi de zoologie care arată vârsta anumitor plante şi vieţuitoare din cele ce există astăzi pe pământ, că poate, poate să o împlini vremea la unele să evolueze, ca să văd şi să mă conving şi eu că există evoluţia. Apoi am vizitat muzee de ştiinţe naturale din Statele Unite, din Australia, cu scopul să văd şi să verific ce schimbări au survenit la vieţuitoarele de altădată, care sunt expuse ca fosile, şi la forma lor actuală. Am făcut notări mai ales cu privire la vremea când spun savanţii că au apărut pe pământ. Unele sunt de sute de mii de ani, altele de zeci sau sute de milioane de ani. Nu aş vrea să credeţi că eu le-am dat vârsta aceasta, căci nu sunt expert în aşa evaluări. Alţii, care sunt savanţi evoluţionişti, le-au pus eticheta cu vârsta. De fapt, pentru unele vieţuitoare am găsit la diferiţi autori, două, trei diferite vârste. Cifrele nu se prea potrivesc, dar pe atunci desigur nu a fost calendar, iar pe un savant nu i-a costat nimic să dea unei specii un milion sau cincizeci de milioane în plus faţă de evaluarea altui savant. Deci, eu nu am umflat cifrele, ci le-am luat de bune în cercetarea mea, căci cu cât vârsta stabilită de ei e mai mare, cu atât adevărul ajunge să strălucească mai puternic. Este scris în Biblie că Dumnezeu „prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor şi planurile oamenilor înşelători sunt răsturnate” (Iov 5:13). Iată acum câteva din rezultatele investigaţiilor mele:

GRÂUL este una din plantele cele mai cultivate pe faţa pământului. Nu am găsit eticheta când a apărut, dar când am studiat arheologia mi-aduc aminte că în mormintele faraonilor şi în piramide au fost găsite boabe de grâu, care erau de vreo cinci mii de ani. Boabele erau întocmai ca cele de azi. Puse în pământ, au germinat şi au dat grâu. Singura deosebire ştiţi care a fost? Paiul era ceva mai înalt decât a grâului de azi, dar boabele erau întocmai. Deci grâul nu a evoluat, şi e bine, slavă Domnului, că aşa avem pâine.

ALUNUL e un arbust ce produce ca roadă alunele. În locuinţele palustre, care sunt datate cu o vechime mai mare ca a piramidelor, s-au găsit alune întocmai ca alunele noastre. În toată perioada aceasta de 5-6000 de ani alunul nu a evoluat.

FERIGA se găseşte aici în păduri şi la fel în ghiveci în casele oamenilor, ca plantă ornamentală. În straturile de cărbuni s-au găsit ferigi. Perioada carboniferă se susţine că a început acum 340 milioane de ani. Deci, nici feriga nu a evoluat, ba din contră a devoluat, a descrescut, căci pe acea vreme creştea ca copacii, iar azi e pitică. Când o să evolueze feriga? Tot în straturi de cărbuni s-au găsit frunze de stejar, de ulm, de tei, care sunt exact ca cele de astăzi. Deci nici aceşti copaci n-au evoluat.

RACUL este un animal marin care merge de-a-ndărătelea. Când o fi evoluat animalul acesta pe dos? Will Burnett, profesor la Universitatea Illinois şi Harvey Fisher, şeful Departamentului de Zoologie la Southern Illinois University, în cartea lor „Zoology”, apărută în 1958, arată că vârsta racului şi a crustaceelor este de 25.000 de ani. Dar când am vizitat Muzeul de Ştiinţe Naturale din Chicago, pe un panou mare era expus un rac fosilă din Perioada Jurasică ce se susţine că a avut loc cu 100 milioane de ani în urmă. El e expus alături de un rac din vremea noastră şi erau exact la fel. Deci, acum 100.000.000 de ani racii populau mările şi mergeau tot de-a-ndărătelea, ca cei de astăzi. Aceasta îmi spune că nu au evoluat, ci au rămas tot raci. De ce? Probabil fiindcă merg de-a-ndărătelea, racii n-au putut să evolueze. Şi nu prea sunt speranţe să evolueze în viitor, căci nu merg înainte, ci tot înapoi ca racul.

Iau BROASCA ŢESTOASĂ. Oare când o fi apărut ea pe pământ? Cercetez şi găsesc în cartea „The Book of Popular Science”, la pagina 2075 că broasca ţestoasă a ajuns la noi aproape neschimbată în formă şi obiceiuri din marea epocă a reptilelor, care a fost cu vreo 160 milioane de ani în urmă. Auzi, în o sută şaizeci milioane de ani ea nu a evoluat nici în formă, nici în obiceiuri! Curios!

Mă opresc la GÂNDAC, căci îi găsim peste tot. După ce am cercetat enciclopedii şi cărţi de zoologie, am găsit că gândacul a existat cu 200.000.000 ani în urmă. Au fost identificaţi vreo 12.000 feluri de gândaci şi sunt ca cei de azi. Deci nici gândacul nu a evoluat. Oare câte milioane de ani îi mai trebuie gândacului până evoluează, căci i-ar fi vremea să devină bondar.

Ia să văd ce se spune despre RECHINI. În apele oceanului Pacific sunt mulţi rechini şi uneori vin până aproape de plajă şi înhaţă piciorul câte unui înotător de rămâne schilod pe toată viaţă. T.H. Eaton Jr. spune că rechinii au apărut cu vreo 300-350 milioane de ani în urmă. Nici ei nu au evoluat şi sunt cam demult.

Dar ce zic despre SCORPION? Trebuie să fie de demult, căci şi Biblia vorbeşte despre ei. Îmi răspunde savantul în evaluări de vârste W.J. Gertsch spunând că scorpionii se pot lăuda că au cea mai veche familie dintre toate animalele de pe pământ. În decursul unei perioade de 400.000.000 de ani scorpionul nu s-a schimbat. E tare de cerbice, n-a vrut să evolueze!

Caut să vad ce se spune despre GASTEROPOZI. Îi găsesc în cartea „The living sea”. La pag. 202 autorul îmi spune că gastropozii sunt locuitorii foarte vechi ai mărilor şi au trăit acolo fără să se schimbe mai mult de 300-400 milioane de ani.

Mă uit să văd ce se spune despre MOLUŞTE. (Şi unii oameni sunt fără şira spinării, ca moluştele). Găsesc că ele bat recordul, sunt dintre cele mai vechi grupe de vieţuitoare: au peste jumătate miliard de ani. Oricine a ajuns la putere, ele s-u mlădiat şi au rămas tot moluşte. Acum, staţi şi judecaţi voi, dacă n-au evoluat în jumătate miliard de ani, când vreţi să evolueze???

După falimentul evoluţioniştilor de a găsi o probă validă pentru susţinerea teoriei lor, ascultaţi-l pe dr. George Wald cum îşi duce cu zăhărelul cititorii: „Timpul cu care avem de a face e de ordinul a două miliarde de ani. Dând atât timp, „imposibilul” devine posibil, posibilul probabil şi probabilul virtual sigur. Unul are doar să aştepte; timpul va săvârşi „minunea”. Citat dat în revista „Scientific American”, August 1954, în articolul „Originea vieţii”.

Aceste date oferite de ştiinţă mie îmi spun că nu există evoluţie şi că nu am ce aştepta să o văd, căci ea e numai în capul unora, nu în realitate. Marea vechime a acestora dovedeşte că nici una n-a putut sări pârleazul ca să treacă în altă specie, ci că aşa cum spune Biblia toate sunt create de Dumnezeu şi sunt „după soiul lor”.

Realitatea vieţii nu poate fi tăgăduită, ea are un grai mai puternic decât toate lăudăroşiile evoluţioniştilor. Botanica şi Zoologia îmi demonstrează prin exemplare de milioane şi de sute de milioane de ani, după socotelile lor, care desigur sunt false, că toate au rămas aceleaşi. Atunci unde e evoluţia? Faceţi şi voi cercetarea aceasta, e simplă, nu vă costă prea mult, spre a vă convinge.

E de ales între spusele evoluţioniştilor şi afirmaţiile Bibliei, să crezi că întâmplarea oarbă le-a făcut să apară toate sau că Dumnezeul cel Atotputernic şi Atotînţelept le-a creat pe toate. Eu am ales să cred în Dumnezeu, căci cealaltă credinţă e amăgire satanică, e evanghelia dracului şi eu nu vreau să o cred. Până şi dobitoacele, în graiul lor, îmi spun să cred în Dumnezeu.

În ce priveşte vechimea mare a pământului şi a sistemului nostru solar, Biblia nu stabileşte anul creaţiei, ci spune: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Când a fost acest început nu ştiu. Între versetul întâi şi doi din capitolul întâi din Geneza pot fi milioane sau miliarde de ani. De la versetul 2 e redată pregătirea globului pământesc pentru viaţă. Totuşi vârsta reală a pământului poate fi mult diferită. Noi nu avem încă aparatură precisă în privinţa aceasta. De exemplu: multe stabiliri de vârstă se fac cu metoda radioactivităţii pe baza carbonului 14. Mostre de roci aduse de pe lună la unii au dat 4,3 miliarde de ani, la alţii au dat 8,2 miliarde de ani. Care e vârsta reală? S-a constatat că metoda e greşită. Dintr-o stâncă din Rusia, despre care se ştie precis că s-a format în ultimii 200 de ani, s-au adus mostre şi au fost supuse examinării cu carbonul 14. Rezultatul dat a fost că s-a format cu milioane de ani în urmă. Aceeaşi eroare s-a constatat la bucăţi de stâncă care s-a format acum 185 de ani în Insulele Haway, iar aparatul îi dădea milioane de ani.

Savanţii evoluţionişti susţineau că luna trebuie să aibă o vechime de patru miliarde şi jumătate de ani. Dovezi ale vechimii e răcirea şi solidificarea ei din starea de materie topită, lipsa de un câmp magnetic şi o mare cantitate de praf cosmic colectată în decursul celor patru miliarde de ani. Geofizicienii presupuneau că luna s-a răcit chiar înaintea pământului. Dar testul făcut de astronauţi arată că luna e încă în stadiul de răcire, cu o radiaţie de temperatură la suprafaţă. De asemenea, spre surpriza neplăcută a evoluţioniştilor, s-a constatat un câmp magnetic, ceea ce indică un interior fluid, nu solid. Starea fluidă dovedeşte că luna e tânără, nu are vechimea presupusă de evoluţionişti. Dar cea mai zdrobitoare dovadă pentru aceştia este lipsa stratului de praf cosmic pe lună. S-a calculat că pe pământ cad anual vreo 14 milioane tone de particule, micro-meteoriţi sau praf cosmic. Dacă pământul şi luna sunt de patru miliarde şi jumătate de ani vechime, asta ar fi însemnat ca primii astronauţi coborâţi pe lună, să se înfunde într-un strat de 17 metri de praf cosmic, să se scufunde în el.

NASA a dat mare importanţă acestei teorii. A cheltuit sume de miliarde dolari, spune William Hartman în cartea sa „Lune şi Planete”, spre a stabili grosimea stratului de praf cosmic, ca să nu pericliteze viaţa primilor astronauţi, care aveau să umble pe lună. Dar Neil Armstrong, primul care a pus piciorul pe lună, a constatat că a pus piciorul pe stâncă. Doar în locurile joase era o acumulare de praf, dar nicăieri n-a găsit un strat mai gros de 3 metri. Astronauţii au lăsat pe lună aparatură seismografică, care să detecteze cutremurele de pe lună şi ele transmit că pe lună se petrec cutremure. Acestea de asemeni indică o vârstă tânără.

La fel, creşterea populaţiei pe pământ arată un pământ tânăr. În Biblie avem cifra precisă că după potop au rămas în viaţă doar opt persoane. În anul întâi după Hristos toţi statisticienii consideră că populaţia pământului a fost 200 milioane. În anul 1650, populaţia a fost estimată la 600 milioane. În anul 1800 d.Cr. a ajuns la un miliard. Deci în 150 de ani a crescut cu 400 milioane. Media de creştere a populaţiei a fost de 1k3 procente. Socotind această rată de creştere pentru a ajunge la populaţia de astăzi, calculul dă 6100 ani de vechime a omului pe pământ. Această cifră e mult prea mică faţă de cifrele evoluţioniştilor cu miliardele lor de ani. Dar în stabilirea vechimii trebuie luaţi în considerare toţi factorii. Dacă omul ar fi de un milion de ani pe pământ, populaţia ar trebui să fie densă, ce sardelele în cutia de conservă. Populaţia de azi dovedeşte că viaţa omului pe pământ e de dată recentă, nicidecum de miliarde sau milioane de ani. Dar evoluţia are nevoie de perioade lungi, foarte lungi, ca să amăgească pe mulţi.

VII. Că evoluţia e amăgire diavolească se poate vedea din mărturisirea deschisă a unor lideri de seama ai evoluţionismul a aversiunii, a duşmăniei lor faţă de Dumnezeu. Faptul că însuşi Darwin a recunoscut că evoluţia e „evanghelia dracului” ar fi dovadă suficientă. Totuşi redau citate ale altor vârfuri, ca să vă daţi bine seama că e amăgire.

Revista „Nature”, vol. 124, pag 231, spune că Dr.D.M.S. Watson, biolog britanic şi persoană marcantă între evoluţionişti, a arătat că evoluţia este o teorie universal acceptată nu pentru că ea poate fi probată prin dovezi logice, coerente, ci fiindcă singura alternativă, creaţia specială, este de neconceput pentru ei. Fiindcă Dr. Watson nu crede în Dumnezeu, de aceea creaţia este de necrezut pentru el.

Acelaşi lucru l-a mărturisit şi Sir Arthur Keith, mare evoluţionist. Iată cuvintele lui: „Evoluţia nu este dovedită şi nu poate fi dovedită. Noi o credem fiindcă singura alternativă este creaţia specială şi aceea e de neconceput”. Deci, se poate constata din aceste mărturisiri că doar aversiunea, duşmănia satanică faţă de Dumnezeu, îl face să creadă minciuna evoluţiei.

George Salet, distins bărbat de ştiinţă, în cartea sa „Hazard şi certitudine”, analizează problema transformismului şi dovedeşte că formarea de noi organe sau noi funcţii la fiinţele vii, prin simplul joc al întâmplării, este cu totul imposibilă. Din punct de vedere ştiinţific, afirmă el, teoria evoluţiei nu poate fi susţinută. Ea e bazată doar pe prejudecata ateistă.

Scott M. Huse în cartea sa „The Collapse of Evolution”, Grand Rapids 1989, la pag.3, dă mărturisirea despre evoluţie a lui Dr. George Wald, câştigător al Premiului Nobel în 1967, din care se constată în mod clar că ateismul, amăgirea e la bază. EI scrie: „Când se vine la originea vieţii pe acest pământ, sunt numai două posibilităţi: creaţia sau generaţia spontană (evoluţia). Nu există o a treia cale. Generaţia spontană s-a dovedit acum 100 de ani că e falsă, dar aceasta ne duce la cealaltă singură concluzie a creaţiei supranaturale. Pe aceasta nu o putem accepta pe baze filozofice (motive personale); deci noi alegem şi credem imposibilul: că viaţa a apărut la întâmplare”. Aceasta înseamnă că se mint pe ei înşişi, căci împotriva tuturor dovezilor ştiinţifice, fiindcă nu vreau să creadă în Dumnezeu, preferă să creadă o minciună. Nu e aceasta amăgire satanică?

Biblia spune clar că în vremea din urmă vor fi mari amăgiri şi că unii se vor lepăda de credinţă şi se vor alipi de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (Matei 24:24; 1 Timotei 4:1). Noi trăim vremurile acestea. Aş vrea ca unii care au fost amăgiţi, să se trezească înainte de a fi prea târziu. Căci cine alege să-l creadă pe Satan, va avea parte cu Satan şi cu toţi demoni în iad pentru veci de veci. Tineri studenţi, profesori şi toţi ceilalţi, nu vă lăsaţi amăgiţi, ci rămâneţi lângă adevăr, chiar dacă trebuie să plătiţi un preţ. Satan prin evoluţie pregăteşte lumea să creadă că provine din animale, ca apoi să poată instala Fiara ca dictator al lumii (Apocalipsa 13). Vremea e aproape. Stările de criză în toate domeniile duc la starea de haos, moment prielnic de ridicare a lui Anticrist, care promite să salveze el lumea şi va cere închinarea tuturor. Urmează ca mulţi să fie martirizaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu. Dar e mai bine să mori ca erou al lui Dumnezeu, decât să trăieşti ca apostat, ca lepădat de credinţa în Dumnezeu. Biruitorii fiarei vor fi în glorie eternă, apostaţii vor fi în chin veşnic.

O, Doamne, luminează prin Duhul Sfânt pe mulţi în privinţa aceasta!

Amăgirea cu formalism

„…având doar o formă de evlavie…” 2 Timotei 3:5

Biblia îl prezintă pe Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu că e Mântuitorul lumii. Apostolul Ioan a scris: „Noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). El a venit în lumea noastră, a luat asupra Sa păcatele noastre a tuturor şi prin moartea Sa a săvârşit mântuirea noastră şi ne-a deschis o intrare liberă în cer, în locul preasfânt. El e Mântuitorul, dar nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Există o cale îngustă care duce la viaţă, la fericire veşnică. Cum se face că deşi există Mântuitor, o mare parte nu sunt mântuiţi? Deşi există cale spre fericire, mulţi ajung în iad, în chinul veşnic? Care e cauza? Biblia ne dă explicaţia în Apocalipsa 12:9: „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ, şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. Acelaşi lucru este scris şi în Apocalipsa 13:14; 19:20; 20:8,10. Textele acestea arată că omenirea e amăgită, e înşelată. Conform Bibliei, toţi oamenii se împart în două: în mântuiţi şi amăgiţi. Gândeşte-te tu din care faci parte? Eşti tu mântuit sau eşti amăgit?

E curios că cei amăgiţi nici nu îşi dau seama că sunt amăgiţi. Sunt ca peştele prins în mreje, dar încă nu e scos afară din apă. Când e tras afară, îşi dă seama, dar atunci e prea târziu. Apostolului Pavel Domnul i-a spus: „Te trimit ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18). Aceasta e slujba tuturor vestitorilor Evangheliei: să deschidă ochii oamenilor, ca ei să vadă amăgirea în care se află, să se trezească şi să se întoarcă la Dumnezeu, înainte de a fi prea târziu. Eu vreau să fiu sincer în vestirea adevărului; oare vei fi şi tu sincer în primirea lui? Hristos Domnul a spus: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Eu mă rog ca Domnul să-ţi dea lumină de sus.

Amăgirea cu ateismul nu prinde la toţi, şi nici cea cu evoluţia. Oamenii îşi dau seama că există Dumnezeu şi că e imposibil ca lumea să fii apărut la întâmplare. Tot ce vedem şi ce nu vedem e mărturie monumentală că există Dumnezeu, mărturie mult mai puternică decât mărturia marii piramide din Egipt că a existat Keops. Dar vrăjmaşul nu se dă bătut, ci îşi face lucrarea de înşelare. O plasă mare şi foarte periculoasă de a prinde suflete e formalismul religios, care de fapt e apostazie, lepădare de credinţă, de care oamenii nu îşi dau seama.

Ce mari ravagii a făcut amăgirea cu formalismul în biserica creştină! Cu durere trebuie să exclamăm şi noi ca David: „S-au stricat oamenii, au săvârşit fărădelegi urâte… toţi s-au rătăcit, s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 53:1,3).

Israel era poporul lui Dumnezeu, care a fost izbăvit din sclavia Egiptului cu braţ tare, au văzut semne mari şi minuni, au avut prooroci, mesageri ai lui Dumnezeu. Israel era un popor în care trebuia să predomine sfinţenia, dar prin vieţuirea lor, s-au depărtat de Dumnezeu. Preoţii au rămas în slujbă, la Templu a continuat închinăciunea şi jertfele, numele le-a rămas de „popor al lui Dumnezeu”, dar în realitate, ei nu mai erau ai lui Dumnezeu. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu a zis: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Infecţia a început dinăuntru, de sus în jos. Preoţii, care aveau menirea să apropie poporul de Dumnezeu, să fie pildă poporului, tocmai ei nu-L mai cunoşteau pe Dumnezeu, nu-L slujeau, ci se slujeau pe ei înşişi. Prin proorocul Mica, Dumnezeu spunea: „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată” (Mica 3:11). Orice slujbă sau rugăciune trebuia plătită preotului. Aveau prooroci mincinoşi, iar preoţii stăpâneau poporul cu ajutorul lor (Ieremia 5:3l). Toţi erau interesaţi numai în câştig. „Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la prooroc până la preot, toţi înşeală” (Ieremia 6:13). Poporul lui Dumnezeu a ajuns fără Dumnezeu. „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său; dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine” – spunea Dumnezeu (Isaia 1:3). Formalismul lui Israel devenise o scârbă lui Dumnezeu. El a zis: „Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea… Când vă întindeţi mâinile spre Mine, îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge” (Isaia 1:13,15). Israel căzuse în apostazie. Atunci Domnul i-a lăsat în mâinile împăratului Babilonului, care a asediat Ierusalimul, i-a înfometat, apoi a pătruns în cetate, a dărâmat-o şi poporul l-a dus în robie. Proorocul Ieremia umbla plângând printre dărâmături şi zicea: „Domnul a făcut să se uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi în mânia Lui năpraznică a lepădat pe împărat şi pe preot. Domnul Şi-a dispreţuit altarul, Şi-a lepădat locaşul Său cel sfânt… Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele, mi se varsă ficatul pe pământ din pricina prăpădului fiicei poporului Meu… Iată roada păcatelor proorocilor şi a nelegiuirii preoţilor săi” (Plângerile lui Ieremia 2:6,7,11; 4:13). Poporul Israel a păstrat forma religiei, dar a pierdut fondul: ascultarea de Dumnezeu.

Am dat această apostazie a lui Israel, ca să recunoaştem apostazia zilelor din urmă, proorocită de apostolul Pavel şi a cărei împlinire o vedem sub ochii noştri. Domnul Isus a spus că pomul se cunoaşte după roadă, nu după nume. Mulţi din creştinii de azi au rămas doar cu numele, cu firma că sunt creştini. Mi-aduc aminte că imediat după al doilea război mondial eram la Arad şi pe bulevardul din centru, la o prăvălie era o firmă mare pe care scria „Delicatese”, la alta „Mezeluri”, dar când te-ai apropiat de uşă, era închisă şi rafturile erau goale. A rămas doar firma, şi ea înşela şi decepţiona pe mulţi. Aşa e cu creştinismul multora., a rămas doar firma, căci înăuntru e doar moloz, dărâmături, murdărie. E un creştinism ce nu se deosebeşte de lumea păgână. Ba da, în unele privinţe necreştinii întrec pe creştinii de nume. S-au găsit triburi în pădurile virgine ale Amazonului, care deşi umblă goi, nu trăiesc în desfrâu şi nu divorţează de soţiile lor; alţii nu folosesc deloc băuturi îmbătătoare; dacă mor părinţii, copiii sunt crescuţi de rude sau vecini, bătrânii sunt respectaţi de cei tineri. Luaţi după aspectul moral, mulţi sunt mai creştini decât creştinii de nume.

Cum aş vrea ca slujitorii altarelor şi ai amvoanelor, preoţii şi pastorii, să-şi dea seama bine de starea reală a membrilor bisericii lor! Şi aceasta până nu e prea târziu. O salcie, copac gros pe marginea unui râu, avea o înfăţişare frumoasă, dar a venit o furtună şi a doborât-o la pământ. Ea avea o coroană frumoasă, dar s-a ţinut numai în scoarţă, căci în interior a fost mâncată de putregai. Ce multe biserici frumoase ca aspect, sunt doar un fel de morgă spirituală. Nu vreau să insult pe nimeni, căci n-am nici un câştig, dar trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt. Falsitatea creştinismului mă doare. Oamenii sunt amăgiţi cu formalismul şi ajung în pierzare. De aceea caut să strig, să demasc aceasta amăgire. Oare care vor fi preoţii şi păstorii aceia gata să facă ce a zis proorocul Ioel? „Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi cu bocet. Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru… Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare. Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă… Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-te de poporul Tău!” (Ioel 2:12,13,15-17).

Amăgirea cu formalismul îl face pe oameni să se creadă creştini, când în realitate nu sunt. Aici e şiretenia ascunsă a diavolului. Preoţi şi popor se cred bine, în timp ce sunt pe marginea prăpăstiei iadului. Mă rog Domnului ca prin aceste rânduri, Duhul Sfânt să deschidă ochii multora să vadă starea gravă în care se află, cum sub numele de creştin este ascuns cel mai decăzut trai păgân. Până ce nu îşi dau seama de aceasta, nu poate fi nici o îndreptare. O scurtă paralelă între creştinismul biblic primar şi între creştinismul de azi poate convinge pe oricine de amăgirea formalismului religios.

PARALELĂ

Creştinii au fost oamenii ce şi-au recunoscut păcatele lor faţă de Dumnezeu, s-au cutremurat de vina lor, s-au pocăit şi s-au despărţit de traiul păcătos (Faptele Apostolilor 2:37-38). 1. Creştinii formali de azi nici nu se consideră păcătoşi, nu se pocăiesc de păcatele lor şi nu se despart de ele.
Creştini au fost cei ce au primit mântuirea prin credinţă în jertfa Domnului Isus Hristos (Efeseni 2:8-9; 1 Corinteni 6:11; Coloseni1:13,14; 1 Ioan 2:12). 2. Creştini amăgiţi de formalism nu au mântuirea, sunt indiferenţi de sufletul lor şi nu caută mântuirea.
Creştinii au avut experienţa naşterii din nou, adică schimbarea vieţii prin Duhul Sfânt. Aceasta i-a făcut creştini, i-a făcut copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12,13; 3:3-7; 1 Petru1:23; 1 Ioan 2:29; 3:1,2,9; 4:7; 5:1,4). În viaţa lor se văd roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galateni5:22-23). 3. Creştinii amăgiţi de formalism nu ştiu nimic despre naşterea din nou, iar în viaţa lor se văd doar faptele firii pământeşti: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea… cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5:19-21).
Creştinii îndată după pocăinţă, după ce credeau în Domnul Isus, cereau să fie botezaţi oameni mari, nu copii mici (Faptele Apostolilor 2:41; 8:12,36; 10:47; 16:33). 4. Creştinii formali au fost botezaţi ca şi copii mici, care nu s-au pocăit, nu au cerut să fie botezaţi, ci li s-a impus în mod forţat creştinismul. Ei n-au îndeplinit condiţiile pentru botez: pocăinţa şi credinţa.
Creştinii iubeau pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus şi dovedeau aceasta prin trăirea lor (Ioan 14:15,21; 1 Petru 1:8,14,15). 5. Cei de azi nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu-L iubesc pe Hristos Domnul, nu-l împlinesc voia, ci Îl înjură cum ştiu mai spurcat.
Cei de atunci, după botez, trăiau viaţa de rugăciune şi caldă părtăşie frăţească (Faptele Apostolilor 2:42; 4:23,24; 12:5,12). 6. Cei de azi sunt străini de viaţa de rugăciune, unii nu ştiu nici rugăciunea „Tatăl nostru”, iar părtăşia o ştiu doar la paharul de băutură, unde ajung la ceartă şi chiar la bătaie cu sticlele sau cu scaunele. Sunt aceştia creştini?
Creştinii stăruiau în învăţătura apostolilor pe care o aplicau în viaţă şi erau sfinţi în trăirea lor (Faptele Apostolilor 2:42; 1 Petru 1:15-17; Filipeni 1:1; Coloseni 1:2; Evrei 3:1). 7. Creştinii de azi nu cunosc învăţătura apostolilor, unii nu au avut niciodată în mână Noul Testament, de aceea nu au un trai sfânt, ci păgân (Efeseni 4:17-19).
Creştinii de la început aveau disciplina în biserică, când cineva a păcătuit, a fost dat afară (Faptele Apostolilor 5:1-12; 1 Corinteni 5:4-5; Apocalipsa 2:2). 8. Azi bisericile aşa numite creştine au ca membrii şi pe atei, şi pe curvari, şi pe criminali, şi pe toţi mincinoşii. Dacă ar fi să aplice disciplina, preotul ar trebui să-i dea pe toţi afară, probabil şi pe sine însuşi.
Cei de atunci toţi erau martori ai Domnului, toţi spuneau altora despre mântuirea prin Hristos Domnul, spre a smulge şi pe alţii din împărăţia Satanei şi a-i strămuta în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 24:47,48; Faptele Apostolilor 1:8; 4:20; 5:32; 8:1-5;1 1:19-21; 20:19-21). 9. Creştinii de azi nu vestesc nimănui mântuirea, căci nici ei înşişi nu o au, sunt sub stăpânirea Satanei şi ar vrea ca şi cei ce-L urmează pe Hristos Domnul să fie târâţi din nou în păcat.
Creştinii credeau în a doua venire a Domnului Isus Hristos, se pregăteau şi o aşteptau (Filipeni 3:20-21; 1 Tesaloniceni 4:15-17; 2 Petru 3:10). 10. Creştinii amăgiţi cu formalismul nu se pregătesc pentru venirea Domnului Isus Hristos şi nu-L aşteaptă (Filipeni 3:19).

Deosebirea între creştinii de azi şi cei de la început este enormă. E deosebire în fire, în gândire, în crez, în vorbire, în comportare, în vieţuire, iar deosebirea cea mai mare va fi în ziua judecăţii şi în viaţa după moarte, care e pentru veci de veci. Proorocul Maleahi a scris: „Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-l slujeşte” (Maleahi 3:18).

Apostazia îl face pe oameni să nu aibă nici o teamă de Dumnezeu, nu cred ce a spus Dumnezeu despre păcat, despre pedeapsa păcatului, nu cred ce a spus despre mântuire, nu cred ce a spus Dumnezeu despre trăirea vieţii sfinte, nu cred Evanghelia, nu cred în iad şi nu cred în fericirea din rai, dar se numesc creştini. De aceea sunt nepăsători de Dumnezeu, nepăsători de jertfa Domnului Isus, nepăsători de sufletul lor, nepăsători de clipa morţii, nepăsători de ziua judecăţii şi nepăsători de soarta lor veşnică. Nu arată tocmai această nepăsare că sunt amăgiţi cu creştinismul formal?

Probabil că unii citind aceste rânduri se înfurie foc împotriva mea. Ei sunt ca unii negrii din Africa, care atunci când europenii le-au dus oglinda şi său văzut cum arată, au dat cu ea de pământ şi au spart-o, dar aceasta n-a schimbat realitatea. Pe mine mă doare că trebuie să scriu lucrurile acestea! Le scriu din dragoste şi aş vrea să vă ajut să scăpaţi din cursa diavolului, de care aţi fost prinşi să-i faceţi voia (2 Timotei 2:20). Prietenul meu, nu ai avea nici un câştig să-ţi spun că eşti bun creştin în timp ce tu nu ai şi nici nu-ţi cauţi mântuirea sufletului tău. Oare nu aş fi vinovat în faţa lui Dumnezeu, ştiind că eşti în cel mai mare pericol, poate mâine ajungi în groaznicele chinuri ale iadului şi eu să tac? Te rog nu te înfuria pe mine, căci îţi vreau binele tău etern. Stai însă şi cugetă la creştinismul tău, la starea sufletului tău. Fii sincer cu tine însuţi. Timpul zboară şi te poartă spre punctul final, unde vei ajunge?

Pe apele ce formează cascada Niagara, există un punct unde se află înştiinţarea: „Dincolo nu-i scăpare”. Toţi barcagii ştiu să nu depăşească acel punct, căci apele îşi iau viteză încât nu mai există posibilitate de scăpare. Odată un barcagiu, în timp ce îşi aştepta clienţi pe care să-i treacă de partea cealaltă a fluviului, avea barca legată de un ţăruş la mal, iar valurile legănându-l l-au adormit în barcă. Legănarea bărcii a făcut ca legătura la ţăruş să se desfacă şi barca a pornit în jos. Luată de curenţi, barca a fost dusă spre firul apei. Unii ce erau pe mal, au văzut pericolul şi au început să strige, dar barcagiul dormea dus, n-a auzit strigătele lor. Barca a depăşit punctul cu înştiinţarea şi curând barcagiul şi-a găsit sfârşitul în furtunoasa prăbuşire a apelor în abis. Cauza? El s-a crezut în siguranţă în barca lui, s-a lăsat pradă somnului, dar l-a costat viaţa. Aceasta încerc să fac şi eu să-ţi strig să te trezeşti înainte de a fi prea târziu. Martor îmi este Dumnezeu că îţi vreau binele. Samson a adormit cu capul în poala Dalilei şi a plătit scump aceasta prin pierderea ochilor, prin viaţa de sclavie şi la urmă cu moartea. Vai, pe câţi i-a adormit diavolul în barca bisericii şi duşi de val, curând se vor trezi în pierzarea veşnică. Tuturor celor ce sunt amăgiţi de formalism, indiferent de ce religie aparţin, le strig să se trezească, căci dincolo nu mai e scăpare. Şi din nou te întreb, prietenul meu, nu cumva în timp ce te crezi bine, eşti purtat spre abis?

Amăgirea cu formalismul îl face pe creştinii formali să nu-şi caute mântuirea. În cartea proorocului Isaia 44:22, este scris: „…inima lui amăgită îl duce în rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am oare o minciună în mână?” Observaţi, vă rog, că însuşi Dumnezeu spune despre unii că au inima amăgită. Nu cumva şi inima ta e amăgită? De altfel, toţi păcătoşii, care nu au iertarea păcatelor prin Hristos Domnul, sunt nişte amăgiţi. Satan nu vrea mântuirea oamenilor, ci pierzarea lor, de aceea îi amăgeşte. În textul acesta Domnul demască şi scopul ce-l are diavolul prin amăgire: „să nu-şi mântuiască sufletul”. El le-a pus o minciună în mână: formalismul religios. Ei cred ce spun oamenii, nu ce spune Dumnezeu.

Cei amăgiţi cu formalismul religios se bizuiesc pe ereditate. Ei îşi zic: Tata şi mama au fost creştini, deci şi eu sunt creştin. Ei pierd din vedere că creştinismul nu se moşteneşte. Tertulian încă în secolul al treilea a scris răspicat: „Ne facem creştini, nu ne naştem creştini”.

Şi la evrei era bizuirea pe ereditate. Ioan Botezătorul a strigat fariseilor şi saducheilor, care au venit să fie botezaţi, fără să se fii pocăit: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” (Matei 3:7-9). Iar Domnul Isus a fost chiar mai tăios în privinţa eredităţii. El a zis evreilor: „Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam…! Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru” (Ioan 8:39,44). Lui Nicodim, care era un fruntaş al evreilor, deci a fiilor lui Avraam, Hristos Domnul i-a spus: „Adevărat, adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Naşterea firească e pentru păcat, întreaga omenire e decăzută în păcat. De la părinţi noi moştenim firea păcătoasă cu toate înclinările spre rău. De aceea, copilul ce abia începe să vorbească, fără să-l înveţe cineva, el începe să mintă. Pentru Împărăţia lui Dumnezeu e necesară naşterea din nou prin Duhul Sfânt. Aceasta e o schimbare radicală a vieţii. „Ce este născut din came, este came, şi ce este născut din Duh este Duh. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi din nou” – a spus Hristos Domnul către Nicodim. Ea e o experienţă personală prin care se schimbă complet viaţa. Omul capătă o nouă fire, o fire dumnezeiască. Naşterea din nou îl face pe omul pătimaş în ale beţiei să nu mai bea, pe omul mincinos să nu mai mintă, ci să spună adevărul; pe cel desfrânat îl face să părăsească păcatul şi să trăiască în sfinţenie; pe cel ce înjura la fiecare vorbă, să nu mai înjure, ci să-L slăvească pe Dumnezeu; pe cel ce fuma ţigară după ţigară, să nu o mai pună în gura lui. Nu ai văzut tu aşa oameni schimbaţi? Există o forţă eliberatoare din robia păcatului. Oamenii s-au pocăit de păcatele lor, şi-au predat viaţa lor murdară şi robită de patimi Domnului, iar El, prin Duhul Sfânt, o înnoieşte. Uneori colegii de muncă sau de şcoală au căutat să-i provoace la înjurături, la ceartă, dar cel întors la Dumnezeu a devenit alt om. Pe de altă parte, nu ai văzut tu copii născuţi din părinţi buni, foarte buni credincioşi devenind foarte răi? De ce? Simplu, fiindcă ei n-au avut naşterea din nou. Ereditatea nu te face creştin. De aceea, sunt pline cârciumele şi puşcăriile de „creştini”. În Luca 16:19-25, Domnul Isus îl dă ca exemplu pe bogatul nemilostiv, care era „fiu al lui Avraam”, pe cale ereditară, dar aceasta nu l-a ajutat cu nimic să nu ajungă în văpaia iadului. Tot aşa creştinismul tău ereditar, formal, nu te face să intri în cer. Din contră, Domnul Isus spune că fără naşterea de sus, e imposibil să intri în Împărăţia lui Dumnezeu. Te rog, ţine seama de ceea ce spune Hristos Domnul. Predă-i Lui viaţa să ţi-o înnoiască. Adevăratul creştinism începe la naşterea din nou.

Pe alţii vrăjmaşul îl amăgeşte să se creadă creştini datorită faptului că au fost botezaţi când au fost copilaşi. Dar apa botezului nu are puterea miraculoasă să schimbe viaţa. Apa botezului, chiar dacă e numită „apă sfinţită”, în compoziţia ei a rămas tot apă. Pusă la analiză în orice laborator, nu e diferită de cealaltă apă. Oare apa ce o bem e spurcată? O, nu, nicidecum. Dovadă că botezul nu schimbă viaţa sunt sutele de mii de criminali, de pungaşi, de mincinoşi, de desfrânaţi. Toţi au fost botezaţi când au fost copii mici, dar prin aceasta nu au primit naşterea din nou. Şi ţin să precizez că nici cei ce au fost botezaţi oameni mari, apa nu le-a spălat păcatele şi nu le-a înnoit inima. Pot să dau sute de cazuri ca dovezi de netăgăduit în privinţa aceasta. Au fost copii de-ai pocăiţilor, care nu s-au pocăit şi nu au fost botezaţi. Când a fost vremea să se căsătorească au găsit tinere catolice sau ortodoxe şi înainte de a fi cununaţi, au fost botezaţi. Au fost ei născuţi din nou prin apa botezului? Nicidecum, căci după câteva luni unul şi-a bătut soţia, altul a fost prins în desfrâu, apoi a ajuns la divorţ. Acestea sunt cazuri triste, dar adevărate. Avem chiar pe paginile Bibliei un caz în Faptele Apostolilor 8:13, unul numit Simon a fost botezat fiind om mare, şi a fost botezat de Filip, evanghelistul, dar n-a fost mântuit, n-a fost înnoit de Duhul Sfânt, iar când a venit apostolul Petru a trebuit să-i spună: „…văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii” (Faptele Apostolilor 8:23). De aceea, înţelege, nu te lăsa amăgit că ai fost botezat când ai fost copilaş şi eşti creştin.

În Biblie nu avem nici măcar un singur caz de botez a copiilor. Ca cineva să fie botezat, se cer cele două condiţii: pocăinţa şi credinţa (Marcu 1:15; Faptele Apostolilor 20:21), ori copiii nu pot îndeplini nici una din ele. Unii, în zelul lor pentru botezul copiilor, spun că temnicerul din Filipi a fost botezat el şi toată casa lui. Da, însă nu se precizează că au fost copii mici. Dimpotrivă, cine citeşte, să înţeleagă, căci acolo se face clar că temnicerul „s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 16:34). Or copiii mici nu se ştiu bucura de credinţa în Dumnezeu. Urmarea botezului care a fost bucuria, denotă că toţi cei botezaţi au fost persoane conştiente, care au avut motive să se bucure.

Mai mult, botezul e un act voluntar. Persoana respectivă vrea şi cere să fie botezat. Famenul etiopian când a fost convins de adevăr şi în drumul lor a văzut apa, a zis lui Filip: „Uite apă, ce mă împiedică să fiu botezat? Filip nu îi spune: „Stai, domnule, că nu am apă sfinţită la mine”, ci au coborât amândoi în apă şi a fost botezat. Botezul copiilor nu e un act voluntar, ci un act ce se aplică copilului în mod forţat. Vrea, nu vrea, e făcut creştin. Dar este el creştin? Traiul lui de mai târziu, nu argumentele, îl arată că nu e cu nimic diferit de un păgân. Din contră, sunt păgâni care îşi cinstesc cu mai multă reverenţă zeul lor şi petrec un timp în rugăciune în fiecare zi, pe când creştinii formali nu se roagă, ci îl înjură pe Dumnezeu.

Ca să te ţină în amăgire, poate veni cineva să-ţi arate că Domnul Hristos a zis că trebuie să fii născut din nou „din apă şi din Duh” (Ioan 3:5), deci aici ar fi vorba de apa botezului. Nu, nicidecum, atât în capitolul 3 cât şi în capitolul 4 din Ioan, când Domnul Isus vorbeşte despre apă, nu se referă la apa naturală, ci la apa vie sau apa vieţii, care e Cuvântul lui Dumnezeu. Spre trezirea păcătosului şi spre schimbarea vieţii lui, Dumnezeu foloseşte Cuvântul sfânt şi Duhul Sfânt. Priviţi la ceea ce spune apostolul Petru în întâia sa epistolă 1:22,23, „…prin ascultarea de adevăr – Cuvântul – v-aţi curăţit sufletele prin Duhul… fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi rămâne în veac”. Aici avem precizate ambele elemente care lucrează naşterea din nou: Cuvântul şi Duhul Sfânt.

Unii amăgiţi se bizuiesc pe faptul că sunt membri întră biserică creştină. Deşi mulţi nu merg la biserică decât la Crăciun şi ia Paşti, ei se consideră membri. În 1972, am fost invitat la aniversarea Unirii Principatelor Române ce avea să se ţină în sala Bisericii Ortodoxe din Los Angeles. Împreună cu fratele Petre Denisiu am mers la slujba religioasă, ca apoi să fim şi la aniversare. Pe acea vreme, preot era Richard Grabowschi. Când am intrat în locaşul de închinăciune era doar preotul ce cânta Evanghelia în altar, cantorul care dădea răspunsurile în strană şi bătrâna Conie Căpăţână din Long Beach. Conform unor statistici, în aria Los Angeles trăiau vreo 12-15.000 de români. Cei care şi-au plătit membralitatea la biserică nu erau decât vreo 400. Am văzut tabelul lor. Spre terminarea slujbei au sosit mai mulţi la biserică. Ştiu că şi preotul s-ar fi bucurat dacă biserica ar fi fost plină, şi eu m-aş fi bucurat să văd pe români că îl caută pe Dumnezeu. Când am trecut în sala alăturată, era plină de români, care fumau, beau, se cinsteau. Ei au venit doar pentru sarmale şi o oră socială, nu să se închine şi să mulţumească lui Dumnezeu.

Unii spun că biserica e corabia mântuirii, deci cei ce sunt membrii în biserică sunt mântuiţi. Oare aşa să fie? Eu nu am găsit nicăieri în Evanghelie scris lucrul acesta. Asta înseamnă că poţi să înjuri, să bei să minţi, să trăieşti în toate păcatele, dar dacă îţi plăteşti membralitatea, eşti mântuit. Dar mântuirea noastră de păcate a fost plătită mult mai scump. Apostolul Petru a scris: „Căci ştiţi că nu cu argint şi cu aur aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al Mielului fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:18,19). Nu, nu biserica mântuieşte, oricare ar fi denumirea ei, ci numai Hristos Domnul, căci aşa au spus apostolii: „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). Oricine îţi spune altfel, înseamnă că te amăgeşte să nu-ţi mântuieşti sufletul. În prima biserică creştină oamenii întâi primeau mântuirea, apoi deveneau membri. În Faptele Apostolilor 2:47 este scris: „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”.

Mergerea la biserică nu dă iertarea păcatelor ci te ajută să auzi Evanghelia spre a primi mântuirea, iar dacă ai primit-o, te ajută să creşti în har. Biserica nu te naşte din nou. Tu poţi intra în garaj de sute de ori, dar intrarea nu te face maşină. Aici de Crăciun o catedrală, ca să atragă lumea, căci li se părea că Hristos Domnul nu mai are puterea de a-i atrage pe oameni, şi ca Sărbătoarea să fie mai cu moţ, au băgat cămile şi măgar în biserică; dar acestea dobitoace au intrat şi dobitoace au ieşit, clădirea nu le-a făcut creştine.

Unii creştini formali se consideră bine fiindcă iau parte la ceremonialul din biserică, se închină şi sărută obiectele de cult, crucea şi icoanele. Dar în biserica creştină din primele trei secole nu a fost nici un ceremonial şi nici un obiect de cult. Toată închinăciunea lor era simplă: cântau laude lui Dumnezeu, se vestea Evanghelia şi se rugau. Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, într-o scrisoare adresată împăratului Traian spunea din informaţiile pe care le-a primit despre creştini, care erau mulţi în părţile Bitiniei, căci templele păgâne aproape că au rămas pustii, că ei se adună în zorii dimineţii într-o anumită zi şi cântă imnuri lui Hristos ca Dumnezeul lor şi că se îndeamnă să nu comită nici un fel de crimă. La fel „Istoria Bisericii” de A.M.Renwick şi A.M. Harman, Intervarsity Press 1986, la pag.22, spune despre creştini: „Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii şi a închinăciunii creştine în primele două veacuri a fost simplitatea. Nu era nici un fel de formalism şi pompă. Acestea au pus stăpânire doar mai târziu, când viaţa spirituală a ajuns în declin… Biserica activa cu putere. Nu numai păstorul, ci mulţi din cei prezenţi luau parte la serviciu, căci pentru ei preoţia tuturor credincioşilor era o puternică realitate”. Iustin Martirul în prima sa Apologie, la cap. 129, spune: „În ziua dedicată soarelui – Duminica – toţi cei ce locuiesc în oraşe sau la ţară se adună într-un anumit loc şi cât le permite timpul, citesc din Memoriile Apostolilor sau din scrierile proorocilor. Când s-a sfârşit cu citirea, cel ce conduce dă îndrumări şi apelează la toţi să imite acele bune exemple. Apoi ne ridicăm cu toţii la rugăciune…”

Totul era simplu, dar plin de viaţă, de dinamism. Nici Petru, nici Pavel nu au tămâiat şi nu au purtat odăjdii. Aşa ceva au purtat preoţii care L-au răstignit pe Domnul Isus. Ucenicii Domnului au fost în îmbrăcămintea lor simplă, obişnuită. Mândria şi pompa au intrat în biserica creştină odată cu creştinarea forţată a preoţilor păgâni în timpul lui Constantin cel Mare, când creştinismul a fost decretat religie a imperiului şi a cerut păgânilor să devină creştini. Atunci localităţi întregi cu preotul păgân în frunte au trecut prin apa unui râu şi au zis că au fost botezaţi. Ei au făcut aceasta nu pentru că s-au văzut păcătoşi şi au dorit mântuirea, ci pentru că au dorit favorurile împăratului. Se părea că păgânismul a fost înfrânt, dar nu păgânismul a fost înfrânt, ci adevăratul creştinism a suferit înfrângerea.

Împăratul Constantin a fost trecut în rândul sfinţilor şi mulţi îi sărută icoana, fiindcă nu ştiu. El după ce a dat libertate creştinismului din motive politice, el numai creştin nu a fost. Harry R. Boer în „A Short History of the Early Church”, Grand Rapids 1976, la pag. 106 spune că împăratul Constantin întâi a făcut prizonier pe socrul său, pe împăratul Maximian, pe care l-a făcut apoi să se sinucidă. În 324 şi-a ucis cumnatul pe Lucinius. În 325 şi-a ucis fiul, pe Crispus, apoi şi-a ucis soţia, pe Fausta, iar după aceea l-a ucis şi pe un alt cumnat pe Maxenţiu. Mereu se temea să nu-şi piardă tronul. Constantin însuşi nu a fost botezat decât atunci când a fost pe patul de moarte, dar el e considerat mare sfânt şi e sărbătorit în fiecare an.

În „Istoria Bisericii”, pomenită mai sus, la pag.51, autorii spun că împăratul Constantin cel Mare a făcut cadou episcopului Ierusalimului odăjdii strălucitoare pe care le purtau numai marii preoţi păgâni. Ei fac precizarea: „Aceasta e prima ocazie de folosire a odăjdiilor în biserica creştină”. Preoţii păgâni au adus cu ei odăjdiile, ceremonialul, altarul, tămâierea şi în locul imaginilor păgâneşti, au făcut icoane de sfinţi pe pereţi. Istoricul Henry C. Sheldon în „History of the Christian Church”, 1988, vol. 1, pag.501, spune: „La sfârşitul secolului IV, a devenit ceva obişnuit să înfrumuseţeze clădirea bisericii cu icoane, în special cu scene din istoria martirilor”. Adevăraţii creştini nu le-au acceptat, considerau aceasta o profanare a locaşului de închinăciune, o idolatrie. Au urmat adevărate lupte pentru şi împotriva icoanelor. Epifaniu a rostit o afurisire împotriva închinării la icoane. La fel Grigore cel mare s-a împotrivit cu dârzenie introducerii icoanelor şi închinării la ele sau cinstirii lor. Până în secolul al IV-lea nici una din bisericile creştine nu a avut nici un fel de icoane. În anul 303, împăratul Diocleţian a dat edictul de stârpire a creştinilor, de dărâmare a locaşurilor de închinăciune şi de ardere a cărţilor sacre. Când Prefectul a intrat cu oamenii săi în marea clădire a bisericii din Nicomedia, capitala imperiului roman de răsărit, au fost uimiţi că n-au găsit înăuntru nici un semn, nici o imagine, nici o icoană. Dumnezeu a spus că acestea sunt urâciuni. În Exod 20:4, este scris: „Să nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor…” Aici e interdicţia pentru toate sculpturile de sfinţi, pentru icoane şi pentru cruce, care e înfăţişarea crucii de pe Golgota. Ele erau lucruri de care biserica creştină s-a ferit ca de foc. Ei ştiau că Dumnezeu nu permite aşa ceva.. Azi aproape pe toate locaşurile de închinăciune se văd cruci. Oare s-a schimbat Dumnezeul mântuirii noastre?

Cineva poate întreba: Dar statuile sfinţilor, icoanele, Madona şi altele, sunt capodopere; vitraliile cu scene biblice înfrumuseţează locaşul, crucile de lemn, lustruite frumos sau de aur, toate sunt excelente, e păcat să le ai? Nu eu, ci Dumnezeu le etichetează ca păcat. Şi El a zis: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Da, sunt foarte frumoase, şi nu e de loc de mirare că până şi unii protestanţi au încetat de a mai protesta. Noi ne schimbăm, dar Dumnezeu nu se schimbă. Vai, amarnic amăgeşte vrăjmaşul! Israel a căzut în idolatria Baalilor, dar niciodată n-au îndrăznit să şi-L zugrăvească pe Dumnezeul lor sau să facă o icoană a lui Moise, David, Ilie sau a altui mare prooroc. Am vizitat multe sinagogi, dar nicăieri nu am găsit aşa ceva. Şi ţineţi seama că de la darea poruncii pe Sinai sunt vreo 3500 de ani. În privinţa aceasta merită toată aprecierea. Şi pe nici o sinagogă nu vezi toiagul lui Moise cu care i-a scos din robie, cu care a despicat marea şi cu care a lovit stânca. Ţinem noi seama de ce spune Domnul sau de ce spun oamenii?

Din perioada aceasta a început ierarhia bisericească. Episcopii bisericilor din oraşele de seamă, care erau păstori de biserici ca şi ceilalţi, au început să poruncească celorlalţi. Ierarhia păgână şi superstiţiile au infectat biserica dinăuntru. În biserica creştină nu exista ierarhie, toţi mântuiţii erau fraţi, iar preoţia aparţinea tuturor membrilor, era preoţia universală (vezi 1 Petru 2:9; Apocalipsa 1:6). După convertirea în masă a păgânilor, preoţia a devenit o castă aparte, apoi s-a format ierarhia. Ea a declanşat lupta pentru întâietate.

Lupta împotriva icoanelor a cuprins bisericile. În anul 726, împăratul bizantin Leo al III-lea a dat un edict de interzicerea închinării la Icoane şi a poruncit ridicarea lor, ca poporul să nu ajungă să le sărute. Fiindcă poporul n-a fost gata să asculte, împăratul a dat al doilea edict pentru distrugerea tuturor icoanelor. Soldaţii au trecut la executarea acestui decret imperial. Atunci unii preoţi şi călugări au aţâţat poporul la răscoală. Papa şi episcopul din Constantinopol au cerut venerarea icoanelor şi l-au excomunicat pe împărat. În anul 754, împăratul Constantin Capronimul a convocat un Sinod la Constantinopol la care au participat 338 episcopi. Acest Sinod a declarat că Satana însuşi a introdus în biserica creştină cultul icoanelor şi închinarea la făpturi. „…Cultul şi închinarea la ele – spuneau ei – sunt contrare Sfintelor Scripturi şi citau textele: Ioan 4:24; 1:15; 20:29; Deuteronom 5:8,9; Romani 1:23; 2 Corinteni 5:7; Romani 10:17. Cei 338 episcopi au declarat că închinarea la icoane a fost condamnată de sfinţii părinţi ai bisericii. De aceea, Sinodul a rostit anatemă împotriva celor ce se vor mai închina la icoane. Toţi preoţii au trebuit să semneze această hotărâre a Sinodului şi icoanele au fost scoase din biserici. În anul 769, papa Ştefan a înduplecat Sinodul din Lateran să condamne pe adversarii închinării la icoane şi icoanele iarăşi au fost puse în biserici. La fel, Sinodul din 787 de la Niceea cerea să se dea venerare şi închinare icoanelor. Dar Sinodul din Frankfurt, ţinut în anul 794, deci la 7 ani după cel din Niceea, a respins cu unanimitate hotărârile cu privire la închinarea la icoane ca fiind idolatrie, cu totul contrară Bibliei şi a rostit o gravă afurisenie asupra celor care le-ar aduce vreo cinstire prin slujbe, tămâiere sau sărutare a icoanelor. Timp de 116 ani au fost lupte aprige cauzate de icoane. Împărăteasa Irina a acceptat condamnarea celor ce luptau împotriva icoanelor. Sub Niceforus, succesorul Irinei, icoanele iar au fost scoase din biserici. În anul 842 împărăteasa Teodora le-a introdus din nou în biserici. Biserica Catolică s-a complăcut în această idolatrie şi preoţii au început să le atribuie puteri magice, că sunt făcătoare de minuni. Şi azi se spune că sunt icoane care vindecă, icoane care plâng, icoane care au inimă şi poţi auzi cum bate inima. De altfel, nu e aşa vinovat poporul, cât sunt vinovaţi preoţii şi călugării ce amăgesc poporul şi-l ţin în idolatrie şi în întuneric să nu cunoască Evanghelia, căci Evanghelia aduce eliberare de toate aceste superstiţii şi ar instaura creştinismul primar de care are lumea nevoie. Dar unii ar pierde sursa de câştig.

Nici acum la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii nu stau să gândească şi să se ridice împotriva idolatriei. Toate icoanele sunt lucrare de minciună. Nici Hristos Domnul, nici apostolii nu au fost fotografiaţi, căci nu era inventat aparatul de fotografiat. La fel nu li s-a făcut nici un fel de pictură, căci aşa ceva în biserica creştină era considerat un sacrilegiu. Atunci de unde ştiu pictorii cum arăta Domnul Isus, cum arăta Ilie, cum arăta Petru şi toţi ceilalţi sfinţi? Din imaginaţia pictorului. Dacă ar veni 100 de pictori şi ar face chipul lui tata Popovici, sunt sigur că nici unul nu ar reuşi să-i redea figura. Ei ar putea să scrie dedesupt Simeon Popovici, dar eu aş spune că e minciună, nu e chipul lui. Toată iconoclastica e o amăgire. În bisericile catolice sfinţii sunt frumoşi, grăsuţi, cu faţa rotundă. În bisericile ortodoxe sfinţii sunt slabi, cu faţa lungă. Dumnezeu care a spus că idolatria e o urâciune, credeţi că azi primeşte o aşa închinăciune? Care vor fi episcopii şi preoţii, care treziţi de Duhul Sfânt, se vor ridica împotriva acestui sistem de idolatrie ce amăgeşte pe atâţia? Cum să se ridice împotrivă că imediat pierd slujba! Dar e mai bine, dacă nu se poate altfel, sa devină cerşitori, însă să aibă conştiinţa curată, decât să fie în cinste şi să fie condamnaţi pentru veci de veci. Biblia spune că „Dumnezeu e Duh şi cine se închină Lui să se închine în Duh şi în adevăr,” deci fără mijlocirea icoanelor (Ioan 4:24).

Tot idolatrie e şi închinarea la cruce. Nici Domnul Isus Hristos, nici ucenicii nu şi-au făcut semnul crucii şi nu au cerut să avem în locaşurile de închinăciune sau pe turnul bisericii semnul crucii. Îmi veţi spune că e semnul creştinismului. Hristos Domnul nu a spus că crucea e semnul creştinismului, ci dragostea. El a zis: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35).

Da, crucea a fost semn de închinăciune, dar la păgâni. Preoţii egipteni în slujba lui Horus, zeul luminii, purtau pe odăjdiile lor semnul crucii. În mormintele Faraonilor din Teba se află zugrăvite vaci înjugate la plug şi înaintea lor e un viţel ce zburdă. Pe fiecare animal se află în mai multe locuri făcut semnul crucii. Atât zeul Osiris cât şi Jupiter Amon aveau ca monogramă semnul crucii. De asemenea, pe monumentele vechi feniciene se află semnul crucii – spune Unger în Dicţionarul său biblic. Crucea aparţinea idolatriei păgâne. Crucea pentru creştini a fost lemnul pe care Hristos a fost făcut „blestem pentru noi” (Galateni 3:13).

„Dar crucea Domnului a fost găsită de Sfânta Elena, mama împăratului Constantin” – poate spune cineva. Pe aceştia îl întreb: Ştiţi precis lucrul acesta? Legenda spune că în anul 326, Elena în vârstă de 79 ani a mers la Ierusalim, că acolo a găsit trei cruci şi împreună cu episcopul Macarie al Ierusalimului a apropiat pe un bolnav de fiecare din cele trei cruci şi crucea care l-a vindecat pe cel bolnav, ei au ştiut că e crucea Domnului. Ce uşor se îmbată oamenii cu apă rece! Să creadă cine vrea o aşa legendă, căci ea e absurdă. Crucea pentru evrei era o urâciune. Cine credeţi că a dorit să păstreze obiectul torturării, a răstignirii Domnului Isus? Oare dacă tatăl tău sau cineva drag ar fi condamnat la spânzurătoare, te-ai gândi tu să păstrezi ştreangul ca o scumpă amintire? Şi de ce au păstrat şi crucile tâlharilor, nu v-aţi pus întrebarea aceasta? Nu vedeţi nici în aceasta absurditatea legendei? Crucea era ceva de groază pentru evrei. Aproape zilnic pe străzile Ierusalimului evrei condamnaţi de romani îşi purtau crucea spre locul de osândă. Unii istorici relatează că într-o vreme au fost răstigniţi 30.000 de evrei încât nu se mai găseau lemne pentru cruci. Dacă Elena ar fi mers chiar după zece ani, nu după trei sute de ani, nu ar fi găsit-o.

Chivotul legământului a fost ceva sfânt pentru Israel. El întruchipa prezenţa Domnului în Sfânta Sfintelor la Templul din Ierusalim. Când oştirile Babilonului au asediat Ierusalimul, chivotul probabil a fost scos din Templu şi a fost ascuns (2 Ezra 10:21), ca să nu cadă în mâinile duşmanilor. Evreii, parte au fost omorâţi, parte au fost duşi în robie. Poate că cei ce l-au ascuns au fost omorâţi, căci după 70 de ani când său întors din robie, nu după 300 de ani, chivotul nu a mai fost găsit nici până în ziua de azi. Deşi său făcut cercetări minuţioase, chivotul nu a putut fi găsit nici până azi.

S-a putut oare găsi crucea Domnului după 300 de ani? Vă rog să ţineţi seama de situaţia istorică. În anii 69 şi 70, Ierusalimul a trecut prin asediul de sub Vespasian şi al doilea asediu sub Titus, A urmat cucerirea Ierusalimului, dărâmarea cetăţii, arderea Templului şi poporul dus în robie. Prin toate aceste situaţii grele cine s-a gândit să păstreze crucea? Cum de nu pomeneşte nici Petru, nici Ioan nimic de ea? Când Ierusalimul a fost pustiit şi toţi au fost duşi în robie, cine a ocrotit cele trei cruci? Cu vremea unii evrei s-au reîntors la Ierusalim şi în anul 135 d.Cr. sub conducerea lui Bar Coceba s-a produs o răscoală care a fost suprimată de armatele împăratului Adrian. Acesta a dărâmat tot ce au început evreii să reconstruiască, a tras brazde cu plugul ca semn de dărâmare totală, a schimbat numele Ierusalimului, numind localitatea Aelia Capitolina şi a pus interzicerea strictă că orice evreu care îndrăzneşte să se mute acolo, va fi pedepsit cu moartea. Elena a mers la Ierusalim după trei sute de ani, cum se putea să se păstreze toate cele trei cruci? Prin absurd vorbind, dacă cineva ar fi vrut să păstreze, ar fi păstrat imediat numai crucea Domnului, nicidecum şi pe ale tâlharilor.

Ce a urmat după aceea a fost mai fantastic. Multe din bisericile catolice mari au dorit să aibă bucăţi de lemn din crucea Domnului. Atunci au hotărât să o taie, să facă bucăţi, aşchii, pe care le-au vândut ca relicve nespus de preţioase. Am citit o relatare că unii interesaţi au făcut o investigare de inventariere a bucăţilor şi aşchiilor din crucea Domnului ce se află sub sticlă în multe biserici şi au ajuns la rezultatul că azi în lume se află câteva vagoane de lemn din acea cruce. Cu adevărat crucea a fost grea, dar nu chiar aşa! Ce mârşavă slujbă să înşeli pe oameni în numele lui Dumnezeu! Eu cred în Cel ce a murit pe cruce pentru mine, dar nu pot să cred în lemnele acelea.

E adevărat că Domnul Isus a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24). Prin luarea crucii, Domnul Isus cerea ca urmaşii Lui să fie gata de suferinţă, de martiraj. Acesta e sensul. Pe vremea inchiziţiei, mulţi credincioşi au preferat să ardă pe rug decât să sărute crucea. Ei îl adorau pe Mântuitorul crucificat, nu obiectul de tortură.

Apostolul Pavel scrie de propovăduirea crucii (1 Corinteni 1:21), dar nu e vorba de propovăduirea lemnului crucii, ci de propovăduirea Jertfei Sale. Ei propovăduiau un Mântuitor răstignit pe cruce şi asta pentru neamuri era o nebunie. La fel în Galateni 6:14, când scrie de lauda lui „cu crucea Domnului nostru Isus”, e vorba tot de Jertfa Domnului, căci prin ea suntem mântuiţi, nu prin cruce.

Unii trăiesc toată viaţa în amăgirea formalismului datorită sucirii adevărului cu privire la iertarea păcatelor. Omul ştie că e păcătos, dar ca să fie iertat, i s-a spus că trebuie să meargă la preot să-şi mărturisească păcatele şi apoi să ia sacramentul, cuminecătura, căci aceasta prin transsubstanţiere, pâinea la ruga preotului se preface în trupul real al Domnului şi vinul se preface în sângele Domnului, iar păcătosul luându-le are iertarea păcatelor. Şi aceasta e tot amăgire, căci pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin şi după zece rugăciuni ale preotului. Puteţi verifica aceasta la orice laborator, ca să nu ziceţi că vorbesc în vânt. Judecaţi voi, dacă pâinea şi vinul ar da iertarea păcatelor, Hristos Domnul nu mai trebuia să moară, căci El a instituit Cina cea de Taină înainte de moartea Sa. În Luca 22:19 se precizează scopul pentru care a cerut ucenicilor să facă aceasta. El a zis: „Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Cele două elemente: pâinea şi vinul sunt simboluri, să spun aşa fotografia suferinţelor Lui, nu realitatea. Oricine vede fotografia mea şi mă cunoaşte, spune: Acesta e fratele Pitt, dar nu sunt eu în realitate. Apostolul Pavel a scris fraţilor din Corint: „Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat că Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine, şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” (1 Corinteni 11:23,24). El nu a spus să facem aceasta spre iertarea păcatelor, ci spre pomenirea Lui. Scopul e reamintirea suferinţelor Lui. Jertfa Lui reală a fost pentru iertarea păcatelor, Cina Domnului e doar amintirea acelei Jertfe.

Pe de altă parte, apostolul Pavel spune că cel ce se apropie de masa Domnului trebuie să aibă deja iertarea păcatelor, căci dacă cineva mănâncă pâinea şi bea vinul în chip nevrednic, se face vinovat. „Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce” (1 Corinteni 11:27-29). A fi cu păcatele pe conştiinţă şi a te apropia aşa la Cina cea de taină, înseamnă a te apropia în chip nevrednic, a te face vinovat.

De asemenea e sucit adevărul cu privire la iertarea păcatelor prin amăgirea că iertarea o dă preotul prin dezlegarea ce o face la înmormântare. Omul şi-a zis creştin, dar toată viaţa a trăit-o în tot felul de păcate şi ştie că aşa nu poate ajunge în cer, dar se bizuieşte că vine preotul la groapă, îl face dezlegarea de păcate şi Dumnezeu imediat îl strămută în corturile drepţilor. Omul e un amăgit fiindcă nu stă să se gândească cine îi face dezlegarea. Au fost cazuri când preotul care făcea dezlegarea era mai beţivan şi mai desfrânat decât cel ce era în sicriu. El, sărmanul, nu s-a putut dezlega pe sine de păcate, cum să poată dezlega pe altul? Nu e un secret că sub regimul trecut au fost unii preoţi făcuţi peste noapte. Pe dinăuntru era ateu, era satană, dar pe dinafară a îmbrăcat sutană. Nu era aceasta o amăgire? Numai ziua judecăţii va descoperi toate acestea. Cum putea un aşa preot să dea dezlegarea de păcate? Ce spune raţiunea ta? Nu vreau să insult, ci vreau să ne dăm seama de adevăr. Veţi spune că face aceasta în baza investiturii dată prin hirotonisire de a lega şi dezlega. Dar e bine să analizăm ce spune Hristos Domnul în privinţa aceasta, căci oamenii au sucit adevărul acesta, ca să poată stoarce bani tocmai în clipele de mare durere. Sunt două texte care vorbesc despre aceasta. Primul e în Matei 16:19 unde Hristos Domnul a spus lui Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer”. A avea cheile Împărăţiei însemna că putea vârî pe alţii în această Împărăţie. Şi Petru a făcut aceasta din plin. A vârât o mare mulţime în ziua de Rusalii, apoi a descuiat şi a vârât în Împărăţia lui Dumnezeu casa ofiţerului roman Corneliu. Toţi cei ce predică Evanghelia, deschid uşa Împărăţiei pentru ca alte suflete să poată intra. Misionarii au deschis uşa pentru popoarele păgâne. Al doilea text este Matei 18:18. Aici Domnul Isus a vorbit tuturor ucenicilor Săi despre mustrarea unui frate care a păcătuit. Dacă acela ascultă, primeşte mustrarea şi se îndreaptă, e câştigat, e dezlegat. Dacă nu ascultă, să mai ia doi martori şi dacă nici atunci nu ascultă să fie spus bisericii. Dacă nu ascultă nici de biserică, atunci să fie considerat ca un păgân. Apoi Hristos Domnul a adăugat: „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”.

Întâi, aici e vorba de o împuternicire acordată tuturor urmaşilor Săi. El nu a spus preoţilor lucrul acesta, ci ucenicilor. Noi toţi avem îndatorirea să dezlegăm pe alţii de patimi şi păcate. În al doilea rând, aici e vorba de dezlegarea de păcate a unor oameni vii, nicidecum a unor oameni după moarte. Şi copiii de şcoală dacă fac analiza acestui text, îşi dau seama de adevărul acesta. În al treilea rând, aici e arătat cum se face dezlegarea de păcate. Dezlegarea nu e o formulă magică, nu, ci o cale practică. Să presupunem că fratele a fost văzut cu paharul de ţuică şi cel ce l-a văzut merge şi-l mustră pentru aceasta. Dacă respectivul se pocăieşte, îl pare rău de ceea ce a făcut, omul e dezlegat de păcatul beţiei; dacă nu, el rămâne legat şi pe pământ şi în cer. Dezlegarea nu se face cu forţa. Când un om nu acceptă dezlegarea, atunci păcatele îi sunt legate. Apostolul Pavel a vrut să dezlege pe Imineu şi Alexandru, dar ei n-au vrut şi atunci i-a dat pe mâna Satanei să înveţe să nu hulească (1 Timotei 1:20). În ce priveşte dezlegarea, un caz din Noul Testament ne poate da lumină. Când Domnul l-a înviat pe Lazăr, acesta a ieşit din mormânt cu mâinile şi picioarele legate cu făşii de pânză. Atunci Domnul le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Ioan 11:41). Un păcătos când devine creştin prin întoarcerea la Dumnezeu, Duhul Sfânt îi naşte din nou. Apostolul Pavel numeşte aceasta înviere din păcat (Efeseni 2:1-6). Acum, acesta e viu, dar mai are unele legături ale păcatului, poate obiceiuri rele de care trebuie să fie dezlegat. Toţi cei credincioşi au îndatorirea să ajute la această dezlegare de legăturile păcatului: de minciună, de vorbire de rău, de fumat, de beţie, de mândrie, de bijuterii, de nervozitate, etc.

Apostolul Petru caută să facă această lucrare de dezlegare nu rostind o formulă magică, ci prin îndemnul: „Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2:1). Unii din biserică se vede că mai aveau aşa legături de care trebuiau să fie dezlegaţi. Apostolul Pavel la Efes predicând Evanghelia a dezlegat pe vrăjitorii păgâni de vrăjitoriile lor. Dezlegarea aceasta a fost reală, căci ei imediat au fost gata să ardă cărţile lor oculte, deşi acestea costau 50.000 de arginţi (Faptele Apostolilor 19:18-20). Aceasta a fost o dezlegare practică, reală, de păcatele lor. Dacă apostolul Pavel ar fi făcut ceea ce fac preoţii astăzi, rostind formula de dezlegare, credeţi că ar fi fost dezlegaţi? O, nu, ei ar fi continuat în vrăjitoriile lor. Prin ascultarea de ceea ce a predicat Pavel, prin pocăinţă, ei au fost cu adevărat dezlegaţi de păcatele lor nu numai ca vină, ci dezlegaţi de robia păcatului. Apostolul Ioan a căutat să dezlege pe fraţi de dragostea de lume. El a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15). Dezlegarea de păcate e lucrare spirituală reală pe care o poate verifica oricine. Ea se face aici, nu după moarte. Nicăieri nu veţi găsi că Petru sau Pavel să fii rostit dezlegări după moartea cuiva. Aşa ceva nu se găseşte în Biblie. Dezlegarea doar aduce bani în buzunarul preotului, nimic celui plecat.

Am citit despre un scoţian, care după înmormântarea tatălui, a mers la preot să-l întrebe în ce stare se află sufletul tatălui său. Preotul a văzut durerea fiului şi imediat s-a gândit că aici e rost de ciupit. El a spus fiului că tatăl său se află în purgatoriu în stare gravă, e în flăcări până la gât. Fiul a izbucnit în plâns, căci ştia că tatăl său a trăit în multe păcate. Preotul însă i-a spus că el, prin rugăciuni, poate interveni să-l scape. Fiul a plătit cât a cerut pentru o săptămână de rugăciuni şi a plecat. După o săptămână a venit să întrebe de starea tatălui. „Acum e în flăcări până la subsuori, deci e mai uşurat” – a zis preotul. Fiul a mai plătit pentru încă o săptămână de rugăciuni. Când a venit a treia oară, preotul bucuros i-a spus că acum e în flăcări numai până la brâu, că s-a făcut progres şi se apropie de marginea lacului de foc. Fiul a scos banii şi i-a mai plătit încă pentru o săptămână de rugăciuni. Data următoare când a venit, preotul i-a spus că acum e numai până la genunchi în flăcări; că trebuie încă puţină răbdare şi va fi scăpat. Fiul se gândea nu la răbdare, ci la bănuţi. I se părea curios că după atâtea rugăciuni, tatăl său încă nu e izbăvit. Fiul era sărac şi avea familie grea, dar l-a iubit pe tatăl său şi a fost gata să se împrumute de bani ca să-l scape. A mai plătit pentru încă o săptămână de rugăciuni. După o săptămână când s-a dus la preot credea că o să-i spună că tatăl său a scăpat din purgator. Dar n-a fost aşa. Acum preotul îl aprecie pentru inima lui bună faţă de tatăl său şi îl spuse că tatăl său e aproape la mal, că în foc e numai până la glezne. Fiul de data asta n-a mai adus bani, căci se gândea că e izbăvit. El stătu puţin pe gânduri, apoi zise: „Dacă e numai până la glezne în foc, acum să mai facă şi el un efort că eu am făcut destule, să sară singur afară”.

Vai, câtă înşelătorie, câtă amăgire, se face cu Evanghelia în mână! Ce răspundere grea îşi atrag aceştia pentru veşnicie! Ei fac aceasta fiindcă ei înşişi nu cred în veşnicie. La Timişoara se pocăise fratele Daul Traian cu soţia şi cu fiica. Ei se despărţiseră de toată stricăciunea cea lumească şi au devenit buni credincioşi. El era din Seceani, lângă Vinga. La o sărbătoare, s-a dus la sat să-şi întâlnească prietenii. Toţi au auzit că el s-a pocăit şi se mirau că nu mai cinsteşte cu ei un păhărel de ţuică. Acolo a întâlnit şi pe preotul satului, un om mai în vârstă, care l-a întrebat că de ce s-a pocăit. El a spus că a auzit chiar în biserica ortodoxă de calea pocăinţei, că a citit Evanghelia şi că acolo a găsit că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30), că el a cugetat că decât să fie beţiv, să mintă, să înjure, să trăiască în stricăciune, e mai bine să fie pocăit şi că se pregăteşte pentru viaţa viitoare. La aceasta preotul a zis: „Măi Trăiane, cine ştie dacă mai este ceva dincolo”. Şi fratele. Traian a venit foarte amărât cum se poate ca un preot să nu creadă în viaţa după moarte. Acum cugetă, cum poate un aşa preot să dea altora dezlegarea de păcate? Ei amăgesc pe alţii şi se amăgesc pe ei înşişi (2 Timotei 3:13).

Hristos Domnul prin jertfa Sa pe Golgota a săvârşit o mântuire deplină, suficientă, pentru toate păcatele şi pentru toţi păcătoşii. Nu aştepta să fii dezlegat de păcatele tale după moarte. Nu te lăsa amăgit cu aceasta, că te vei pomeni în adâncul iadului. Ia şi citeşte Evanghelia. Domnul Isus a zis: „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Mii şi mii de suflete au primit dezlegarea de păcate primindu-L pe Hristos Domnul ca Mântuitor al lor. Fă şi tu aceasta acum, nu după moarte. Eu vreau să te dezleg de aceste amăgiri ale Satanei. E spre binele tău şi vremelnic şi veşnic. Domnul să-ţi dea lumină prin Duhul Sfânt!

Amăgirea cu plăceri spre înmulţirea fărădelegii

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele căci oamenii vor fi… iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1,4)

Profeţia aceasta a apostolului Pavel se împlineşte sub ochii noştri. Împlinirea e o dovadă că Biblia e adevărată şi ea spune celor credincioşi că trăim în zilele din urmă. Astăzi, în general, oamenii sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Nimeni nu poate tăgădui aceasta. Această dovadă că trăim vremea sfârşitului ne-o furnizează nu cei credincioşi, ci tocmai ei, cei necredincioşi. Dar poporul Domnului e bine să ia seama căci această amăgire prin plăceri îi poate înşela şi pe ei.

Unii poate vor spune că totdeauna oamenii au fost iubitori de plăceri. Da, dar azi e o cultură a plăcerilor, o dezvoltare sistematică a gustului şi o stimulare continuă pentru plăceri, precum şi industrii care exploatează la maximum pentru satisfacerea plăcerilor. Plăcerile au dus societatea umană la o depravare cum n-a cunoscut pământul. Datorită plăcerilor, lumea de azi a întrecut păcătoşenia Sodomei. Şi Sodoma n-a avut Biblie, n-a avut biserici, n-a avut preoţi şi păstori care să vestească Evanghelia în biserică, la radio, la televizor sau pe stadioane. Deci, cu atât vina celor de azi e mai mare. Înmulţirea fărădelegii a ajuns la culme încât te întrebi cum de mai rabdă Dumnezeu aşa ceva. Apostolul Pavel acum două mii de ani ne-a înştiinţat despre aceasta..

Există forţe specializate ale întunericului mobilizate în această lucrare de amăgire prin plăceri şi există organizaţii drăceşti care activează din umbră şi manipulează abuziv o întreagă industrie a plăcerilor, chiar contrar legilor statelor, organizaţii subversive ce deţin fonduri enorme, a căror membrii nici nu îşi cunosc preşedintele, dar lucrează după un plan diabolic bine stabilit să realizeze „taina fărădelegii”, care va culmina cu un singur guvern al lumii, condus de Anticrist, care va putea controla totul, şi o singură religie formală, fără Dumnezeu, condusă de proorocul mincinos.

Dan E. Stanton, în cartea sa: „Mistery 666″ 1986, la pag. 5 spune: „O clică de elită, formată din intelectuali, bancheri, politicieni, lideri de influenţă şi radicali, au formulat un plan de lungă durată – chiar veacuri. Această clică a antrenat pe mulţi în săvârşirea lucrării conspirative în întreaga lume”. El spune că este imposibil să cunoşti detaliile planului lor, căci e conspirativ, extrem de secret. Unele directive au ajuns cunoscute prin organizaţia „Illuminati”, datorită prof. John Robinson în cartea sa „Proofs of a Conspiracy” (Dovezi ale unei conspiraţii). Iată câteva:

– Să se lucreze în mod camuflat. Niciodată să nu apară numele lor, ci sub alte nume.

– Să câştige de partea lor poporul de rând.

– Să-şi pună în acţiune opiniile prin orice mijloc şi să fie răspândite cu ajutorul scriitorilor tineri.

– Trebuie să se acapareze direcţia educaţiei.

– Judecătoriile să fie completate cu oamenii noştri de încredere.

– Să se obţină influenţă în Academiile militare, în tipografii, în tot ce poate avea efect în dirijarea minţii oamenilor.

– Cea mai puternică armă în mânuirea oamenilor sunt femeile. Să li se insinueze gândul de emancipare şi asta le va face să lucreze pentru noi cu zel, fără să-şi dea seama.

Cele două obiective majore ale Organizaţiei Illuminati sunt:

Exilaţi-L pe Dumnezeu din ceruri şi pe creştini de pe pământ. Faceţi ca poporul să urască chiar numele şi gândul despre Dumnezeu şi Hristos.

Corupeţi tineretul. Îndopaţi-l cu sex. Răspândiţi literatură vulgară, imorală, pornografică.

Aceste ţeluri au fost formulate cu mai bine de două veacuri. Timp de 200 de ani, organizaţii ca Illuminati, Puterea 13, Francmasoneria, Insiders, Comunismul, Mişcarea Era nouă, Noua Ordine a lumii, Societăţile ateiste şi altele au lucrat sistematic, în mod camuflat, la atingerea acestor ţeluri, aşa că corupţia ce o vedem azi e rezultatul lucrării forţelor întunericului. S-au făcut şi se fac eforturi, uneori cu risc, pentru infectarea societăţii. Poate cineva susţine că acestea nu sunt planuri diavoleşti?

Prin anul 1860, traficanţii cu tutun, băuturi alcoolice şi praf de puşcă din Insulele Mării Sudului, înfuriaţi pe misionari din pricina că unde ajungea Evanghelia, băştinaşii se lepădau de aşa lucruri, deci ei pierdeau piaţa de desfacere, au infectat patru persoane cu pojar, pe care apoi i-au debarcat în patru puncte pe insula Tana din Noile Hebride. Băştinaşii erau foarte sensibili la pojar, nu aveau nici o imunitate şi mureau cu grămada. Pe de o parte ei voiau stârpirea canibalilor, ca să aducă colonişti englezi, iar pe de altă parte, ei doreau să răscoale populaţia împotriva misionarilor şi să-i omoare, răspândind zvonul pe insulă că misionarii au dus pojarul care făcea ravagii.

Exact aşa au făcut slugoii diavolului. Ei au infectat societatea vremii noastre cu o seamă de plăceri spre a o distruge. Plăcerile sunt doar mijlocul de a prinde oamenii în cursa diavolului. Ceea ce e râma pe care o pune pescarul în undiţă şi seminţele ce le pune păsărarul în laţ, aceea sunt plăcerile în lucrarea ascunsă a Satanei. Niciodată n-au fost pe faţa pământului atâtea plăceri inventate cum sunt astăzi. Şi ele sunt popularizate cu ajutorul a sume mari de bani, pe ascuns şi pe faţă, că fericesc viaţa. De aceea oamenii au ajuns iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.

Privind din alt unghi, îţi dai seama că vinovăţia o poartă într-o mare măsură bisericile şi slujitorii lor. Majoritatea au adormit spiritualiceşte, au devenit formale. Cele mai multe spre a avea linişte, au scos copiii din biserică, într-o altă sală, unde altcineva se ocupa de ei, le spunea istorioare, desenau, le arătau filme religioase, şi bisericile s-au pomenit fără tineret. Gândul părea bun, dar rezultatul a fost dezastruos. Bisericile trebuiau să fie lumină şi sare. Sarea opreşte stricăciunea. Câtă vreme sângele cu sarea în el circulă în organism, corpul e păstrat viu, dar de îndată ce sângele nu mai circulă, corpul intră în putrefacţie. Aşa s-a petrecut cu societatea vremii noastre, a ajuns să dorească numai dulcele, fără sare, şi s-a corupt. Prin plăceri amăgitoare, înmulţirea fărădelegii a cuprins lumea de azi. Şi focul plăcerilor nu cunoaşte bariere, graniţe, ci distruge totul. Ce mare amploare a luat această amăgire pe tot rotocolul pământului! Guvernul american cheltuieşte miliarde de dolari spre a stopa unele plăceri, dar e cheltuială zadarnică. Lumea iubeşte focul plăcerilor, şi numai focul din ziua cea mare a judecăţii va pune capăt acestei amăgiri.

O plăcere e FUMATUL Se fumează cu tutun, cu marijuana şi cu alte ierburi sau produse chimice. Nicotina din tutun ajunge să pună stăpânire pe om şi devine patimă. Paguba mare e că omul îşi arde banii câştigaţi cu multă trudă. Cineva aici a făcut o socoteală că dacă un om cheltuieşte numai 62 cenţi pe zi pentru fumat – în realitate se cheltuieşte mult mai mult – dacă ar depune banii aceia la bancă, cu dobânda ce ar avea, în 54 de ani s-ar ridica la suma de 58.754 dolari. Care om sănătos la minte, dacă ar avea această sumă în faţa sa, ar fi gata să le pună chibritul, să-i ardă? Şi totuşi fumătorii fac prostia aceasta în fiecare zi. Dar nebunia aceasta se constată că e mult, mult mai gravă. Doi bărbaţi de ştiinţă de la Institutul Sudvestic de Cercetări Ştiinţifice din San Antonio, Texas, Dr. Donald E. Johnson şi Dr. John W. Rhoedes au raportat că au găsit prezenţa nitrosaminei în fumul de ţigară. Nitrosamina se ştie că e producătoare de cancer. S-a bănuit mai de mult aceasta, dar acum s-a dovedit pe bază ştiinţifică aceasta – scria revista „The Plain Truth” în numărul 4, Mai 1972. Azi se ştie precis că numărul bolnavilor de cancer e cu mult mai ridicat la fumători. S-a calculat că în 1980 în Anglia şi ţinutul Wales numărul morţilor de cancer pulmonar, cauzat de fumat, s-a ridicat la 50.000 persoane. Acum stai şi cugetă: nu e aceasta o amăgire diavolească să-ţi cumperi cancer pe banii tăi, iar după aceea nici dacă ai avea miliarde să nu mai poţi scăpa de acea boală cumplită? Dar oamenii nu cugetă, ci se fălesc cu fumatul căci sunt nişte amăgiţi.

Din motive de sănătate, în Statele Unite s-a interzis prin lege fumatul în birouri, în localuri publice, în tren, în autobus sau avion.

Plăcerea fumatului a fost introdusă în Europa prin anul 1559, iar fumatul cu pipa a ajuns în Anglia după 1585. Sir Walter Raleigh fuma cu pipa sa în ascuns, dar într-o zi, în timp ce fuma, a strigat servitorului să-i aducă ceva lichior. Când a intrat servitorul în cameră, a văzut că din gura şi nările bărbatului de seamă iese fum, i-a aruncat lichiorul în faţă şi înspăimântat a fugit în jos pe scări strigând: „Foc! Ajutor! Sir Walter a studiat până ce i-a luat foc capul, că acum îl iese fum şi pe gură şi pe nas”.

Industria tutunului din Statele Unite încasează sume fabuloase din vânzarea ţigărilor în ţară şi în străinătate. Ca să vă faceţi o mică idee e de ajuns doar să ştiţi că ei cheltuiesc suma de două milioane şi jumătate anual numai pe reclame la televizor pentru ţigările „Salem”; iar pentru reclame la toate tipurile de ţigări suma se ridică la patru miliarde dolari – scria revista Reader’s Digest pe Apr. 1993, pag.50 şi 53. Toate reclamele lor sunt pentru amăgirea tineretului, amăgire ce se face pe scară mare nu numai în Statele Unite, ci în peste 20 de ţări din patru continente. La Buenos Aires în Argentina, o tânără blondă cu maşina vopsită ca reclamă la ţigările Camel, a oprit în faţa unui liceu şi oferea gratuit ţigări tinerilor de 15-16 ani, ce au primit pauza pentru masă. Aceasta numai să-i seducă în patima fumatului. Reclama la televizorul lor spunea că fiecare american fumează, deşi realitatea e cu totul alta. Aici foarte mulţi fumători au căutat să se scape de această patimă. Fabricile de ţigări sunt obligate să scrie că fumatul produce cancer. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a înştiinţat că fumatul omoară prematur 200 milioane din cei ce azi sunt adolescenţi şi bagă în groapă zece procente din populaţia lumii. Vai, ce plăcere diabolică, infernală!

În patima aceasta sunt prinşi chiar şi profesorii şi mulţi preoţi, care ar trebui să lumineze poporul să se scape din această amăgire. În 1945-46, la Arad încă nu erau taxiuri, ci se călătorea cu birja. Fratele Negrău a mers cu birja la gară să aştepte călători. Cum până la sosirea trenului mai era vreun sfert de oră, fiind iarnă şi-a acoperit calul, iar el a intrat în sala de aşteptare să se încălzească. În sală băncile erau ocupate, dar şi el ca alţii se plimba prin sală. Într-o parte a zărit un preot înalt ce trăgea cu patimă din ţigară. Fratele Negrău, om mic de statură, dar care cunoştea bine Biblia, s-a postat în faţa lui şi se uita în sus fix la el. Cumva incomodat de privirea lui, preotul îi zise: „Ce te uiţi aşa la mine?” Acesta îi răspunse: „Mă uit că în biserică am văzut mulţi sfinţi pe pereţi, dar nu am văzut pe nici unul cu ţigara în gură. Nu credeţi că dacă Dumnezeu ar fi vrut să fumaţi, v-ar fi făcut un horn în vârful capului?” Preotul iritat a spus unele cuvinte urâte şi a plecat afară.

Fumatul nu e interzis în Biblie, căci pe vremea aceea nu exista în Europa şi nici în Orientul Mijlociu tutunul. Dar Biblia spune categoric: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu” (Romani 6:13). Iar în 1 Corinteni 6:12 este scris: „…nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine”.

Prietenul meu, dacă eşti robit de această plăcere, medicii îţi spun că e dăunătoare sănătăţii tale, deci renunţă la ea. E spre binele tău. Nu poţi? Există Unul care te poate izbăvi de această patimă. E Hristos Domnul. El a izbăvit pe atâţia alţii, El vrea şi poate să te izbăvească şi pe tine din această robie a păcatului.

Odată eram pentru evanghelizări la Chicago. Într-o seară, după predică, a venit un tânăr şi a spus că el se predă Domnului, dar el are pachetul de ţigări în buzunar, să-i dăm voie să meargă la amvon şi acolo să lase pachetul, căci nu mai vrea să le pună în gura sa. Apoi s-a predat Domnului. După un timp, când am ajuns din nou la biserica din Chicago, un tânăr a venit la mine şi m-a întrebat: „Mă cunoaşteţi? Eu sunt tânărul care am pus ţigările pe amvon şi am făgăduit Domnului că nu mai fumez. Domnul m-a mântuit şi m-a izbăvit şi de patima fumatului, astăzi sunt frate botezat”. I-am strâns mâna şi m-am bucurat că Domnul a lucrat în viaţa iui. De aceea spun că El poate să te izbăvească şi pe tine din amăgirea şi robia acestei plăceri. Pune ţigările sub picioare, sfărâmă-le şi îngenuncheat spune Domnului că de acum vrei să fii un adevărat urmaş al Lui.

Fumatul cu marijuana şi cu alte droguri este mult mai periculos sănătăţii şi de aceea este interzis cu desăvârşire. Totuşi spre a vă da seama cât de amăgitoare e plăcerea aceasta e de ajuns să spun că în anul 1980, marijuana a fost o afacere de 57 miliarde pe an. A treia afacere bănoasă din Statele Unite. Fiindcă atâţia nu ţin cont de legi, ci vreau beţia acestei plăceri, când sunt prinşi, ajung condamnaţi la ani de închisoare. Oare nu vă spune chiar faptul acesta că e o mare amăgire şi că oamenii au devenit iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu? Nu dovedeşte aceasta că trăim în zilele din urmă şi că ce a spus Biblia se împlineşte?

BEŢIA este o altă plăcere ce pune stăpânire pe om, îl face să o dorească în fiecare zi, devine pătimaş, rob al băuturilor. Beţia a fost şi înainte la unii, dar acum a devenit plagă socială, şi aceasta nu într-o ţară, ci pe toată faţa pământului. Prin beţie, diavolul a pus stăpânire pe cei de jos şi pe cei de sus. John Wesley White, în cartea sa: „The Coming World Dictator”, 1981, la pag. 110, dă relatarea lui Dr. Hugh Lelang, redactor din Londra, care a aflat de la un martor ocular că în 1945, când Churchill, Roosevelt şi Stalin erau la Conferinţa de la Yalta şi trebuiau să traseze noua hartă a Europei, toţi trei erau morţi de beţi. Ruşii i-au amăgit cu băuturi tari şi i-au pus să semneze pactul prin care atâtea ţări au ajuns să sufere robia comunistă atâţia ani lungi şi grei.

Vai, câtă suferinţă produce plăcerea de a bea! Din plăcere, ea devine patimă, omul nu mai poate fără ea. Beţivul îşi risipeşte banii. El nu dă zeciuială lui Dumnezeu, ci dă tot ce a câştigat diavolului pentru această plăcere. Prin alcool îşi întunecă mintea încât nu mai judecă ce vorbeşte sau ce face, nu-şi mai are controlul şi se prăbuşeşte. Mulţi la beţie devin agresivi, se bat între ei, îşi bat soţiile, copiii, unii săvârşesc crime oribile şi sfârşesc în puşcărie. Alţii, după ce au băut urcă la volan şi cauzează accidente cu morţi şi nenorociţi pe viaţă.

În dosul plăcerii de a bea există o întreagă industrie producătoare de băuturi alcoolice, care stimulează această plăcere. Aici când intri la un magazin în sectorul băuturilor, rămâi uimit câte sortimente au, toate frumos etichetate, ca să te atragă. Apoi reclame măiestrit lucrate, puse la loc de frunte în ziare, în reviste, la radio, la TV. Îţi prezintă cum alţii închină cu pahare largi, căutând să trezească şi în tine plăcerea de a bea. Niciodată n-a fost atâta reclamă la băuturi ca astăzi. Nu e mirare că sunt milioane de alcoolici, oameni rataţi, care nu mai sunt folositori nici societăţii, nici familiei, nici lor înşişi. Plăcerea de a bea i-a făcut epave. Altădată era o ruşine să vezi o femeie beată, dar azi numărul femeilor alcoolice a crescut vertiginos. Până şi doamna Betty Ford, soţia fostului preşedinte al Americii, a trebuit să fie internată în spital pentru dezalcoolizare. Nu arată această o realitate tragică? Pe primul loc în statisticile cu milioane de oameni declaraţi alcoolici figurează nu ţările înapoiate ale Africii, ci ţările avansate ca Statele Unite, Franţa, Germania, Rusia. Amăgirea face ravagii.

Influenţa rea în privinţa băuturilor de multe ori pleacă de la preoţi, care în loc să frâneze plăcerea de a bea, o încurajează prin faptul că ei înşişi sunt gata să închine cu paharul la botezul copiilor, la pomeni, la parastase. Ce pilde pot fi aceştia pentru cei din parohia lor?

La o conferinţă a bisericilor episcopale, un preot de frunte a luat cuvântul în favoarea folosirii vinului, că nu e mare păcat să bei, dar să nu te îmbeţi. Când şi-a terminat pledoaria lui, s-a ridicat un bătrânel simplu şi a zis: „Domnule Preşedinte de zi, nu e scopul meu să contrazic pe un om învăţat, ci am un cuvânt umil, dar practic. Cunosc pe un tată, care în condiţii grele şi-a dat copilul să înveţe la facultate. Acolo copilul a devenit un beţivan. După ce a terminat studiile, a revenit acasă. Influenţa tatălui şi a mamei l-au ajutat să se scape de patima aceasta. Tatăl său s-a bucurat în mod deosebit de renunţarea sa la băuturi şi spera într-un viitor bun al fiului său. Au trecut câţiva ani şi fiul n-a mai pus băutură alcoolică în gura sa. Schimbând serviciul, înainte de a se muta în altă localitate, a fost invitat la masă la distinsul nostru preot. La acea masă s-a servit şi vin şi tânărul a fost îmbiat să bea, dar el a refuzat. S-au umplut din nou paharele şi iar a fost îndemnat să bea, iar tânărul a refuzat din nou. Atunci preotul a început să-l ridiculizeze că nu e în stare să bea un pahar de vin. Tânărul a biruit plăcerea, dar n-a putut birui ironia; el a luat paharul, l-a băut şi din acel moment patima s-a trezit în el şi a pus stăpânire deplină pe mintea lui. El a fost un beţivan până a intrat în mormânt. El a fost o pricină de mare durere pentru tatăl său”. Pe om l-au podidit lacrimile, a trebuit să stea puţin să se stăpânească, apoi a zis: „Eu sunt tatăl acelui tânăr, iar distinsul preot care a vorbit în favoarea vinului, este cel ce a pus paharul în mâna fiului meu şi l-a ruinat, iar viaţa mea a scăldat-o în lacrimi”.

În legătură cu plăcerea de a bea, Biblia spune: „Nu te uita la vin, când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă ca un şarpe muşcă şi înţeapă ca un basilic” (Proverbe 23:31,32). Iar apostolul Pavel a scris credincioşilor din Roma: „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii” (Romani 13:13). Vrei să nu cazi pradă amăgirii? Nu pune în gura ta băutură alcoolică. Trupul nostru e Templul Duhului Sfânt şi nu trebuie profanat cu spiritul alcoolului. Eu am luat hotărârea aceasta la 14 ani şi slavă Domnului nici chiar când Prof. Dr. Haţegan din Cluj mi-a indicat să beau câte puţin vin din pricina slăbiciunii organismului meu, nu am cedat, ci i-am spus categoric că nu beau vin. E bine să fim fermi, neclintiţi în hotărârile noastre pentru Dumnezeu.

Altă plăcere înrobitoare şi foarte dăunătoare sunt DROGURILE. Ele pot fi sub formă de pastile, de bomboane, de praf ce se trage pe nări sau de injecţii. Ele poartă diferite numiri: LSD, PCP, heroină, cocaină, haşiş, opium, marijuana, crac, halucinogene ce au efect dezastruos asupra creierului şi a sistemului nervos. Ele sunt plaga tineretului zilelor noastre. Drogurile luate în organism produc o stare de euforie, de halucinaţie, un fel de beţie fără băutură. Prin droguri ei caută să evadeze de la cele reale. Ele fac captiv pe cel ce le ia încât nu mai poate fără ele. Fiindcă drogurile sunt scumpe, cei robiţi de ele ajung să fure, ca să-şi poată procura droguri. Beţia drogurilor duce la tâmpenie, studentul nu mai poate să înveţe, e tot ca adormit, trezeşte pofta de desfrâu, de viol, de crimă, îl duce la disperare. E un fel de nebunie. Adicţia, înrobirea aceasta, e atât de puternică încât nu se mai poate scăpa de ea. Unii pierd anul şcolar, apoi ajung la închisoare sau la sinucidere.

Plăcerea drogurilor deşi e interzisă prin lege, face ravagii între tinerii din licee şi universităţi. Fata de 12 ani a unui pastor american din Statul Michigan fusese eminentă la învăţătură, dar după un timp, părinţii au observat că ea era ca pierdută, privea în gol, nu mai avea chef de învăţătură, la şcoală a început să aibă note proaste. Fiindcă nu ştiau ce e cu ea, au dus-o la medic. Atunci au aflat că ea era drogată. Ce se întâmplase? O colegă de a ei îi dădea bomboane cu droguri. Imediat părinţii au oprit-o de la liceu şi numai după un tratament riguros, a putut fi recuperată.

Plăcerea drogurilor nu a existat pe vremea apostolului Pavel, dar el a profeţit că în vremea din urmă vor fi aşa plăceri captivante. Toţi drogaţii, şi azi sunt milioane de ei, sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Oricine îşi poate da seama că drogurile sunt o puternică amăgire satanică ce duce la dezastru. Aceasta trebuie să spună tinerilor credincioşi să se ferească de tot ce se pare rău, chiar şi de bomboana ce ţi-o oferă cineva.

În perioada 1970-80 la Hollywood, California era o misiune care se ocupa în special de recuperarea drogaţilor. Cel ce a iniţiat misiunea a fost el însuşi un drogat ce s-a pocăit. Era foarte disperat de starea în care a ajuns şi în timp ce se gândea la sinucidere, la un colţ de stradă cineva i-a dat un tractat care îi spunea că Hristos Domnul îl poate izbăvi din robia drogurilor. El s-a predat Domnului, a scăpat de droguri şi a început să salveze pe alţi drogaţi. Din pricină că mai toţi drogaţii erau nespălaţi, bărboşi, neîngrijiţi, când a dus din ei la o biserică, toţi se fereau de ei. Atunci s-a gândit să formeze el o biserică cu aceştia. A închiriat o sală şi Duminica aducea cu grămada drogaţii să asculte Evanghelia, să le spună cum Hristos Domnul l-a scăpat pe el din robia acestei plăceri. Şi fiindcă toţi drogaţii, care s-au pocăit, au devenit activi în lucrarea de salvare a altora, în curând s-a format o biserică frumoasă. Acum însă erau spălaţi, îmbrăcaţi frumos, au înjghebat o orchestră frumoasă şi au început să dea programe religioase la televizor. Ei cântau cu toată bucuria şi mărturiseau cum Hristos Domnul i-a izbăvit din murdara şi nenorocita plăcere a drogurilor, cum i-a salvat din marginea prăpăstiei. Hristos Domnul e un Mântuitor minunat. El vrea şi poate să mântuiască pe orice suflet care în chip sincer vine la El.

O plăcere dusă la extremă azi este DESFRÂUL cu toate formele de deviaţii, de homosexualitate, de lesbianism, etc. Această depravare sodomică a fost plănuită sistematic şi este stimulată prin filme, casete video, televiziune, prin telefon la un anumit număr, prin discoteci, prin localuri de noapte, prin muzică erotică, prin reviste şi o întreagă literatură pornografică, prin educaţie sexuală în şcoli, prin îmbrăcăminte femeiască deşănţată, cu decolteuri, cu spatele gol, cu fustele crăpate, prin serate, baluri, festivaluri, prin escapade la munte sau la mare. Virusul desfrâului a contaminat lumea. Un foc nepotolit al patimilor mistuie societatea de la sfârşitul secolului al douăzecilea, în mod deosebit tineretul. Unii la manifestaţii sunt fără nici o ruşine, umblă goi ziua în amiaza mare. Obrăznicia lor a depăşit orice limită. Fac lucruri ruşinoase în văzul altora. La o manifestaţie recentă a lor, femei lesbiene despoiate de îmbrăcăminte au defilat pe strada din centru a oraşului Washington şi poliţia a avut ordin să nu le aresteze. În aceasta, cei de astăzi au întrecut păcătoşenia Sodomei şi a Gomorei, care au fost nimicite de Dumnezeu cu foc şi pucioasă.

Azi nu mai e modern să fii curat, moral, ci cât mai murdar. Nu mai există teamă de Dumnezeu şi nici ruşine de oameni, îşi spumegă pe faţă ruşinile lor. Limbajul a devenit provocator la desfrâu nu numai al bărbaţilor, ci şi al femeilor. Se petrec lucruri ce nu pot fi scrise. E un val năpraznic de destrăbălare. Acum îl înţeleg pe apostolul Petru ce a scris despre Lot că în Sodoma „neprihănitul acesta îşi chinuia sufletul din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2:8).

Oricine îşi poate da seama că e amăgire satanică. Fetiţe de 12 ani rămân însărcinate şi milioane de copii sunt ucişi prin avorturi. Familia, celula de bază a societăţii e prăbuşită prin divorţuri datorită desfrâului. Statisticile arată că mai mult de jumătate din căsătoriile încheiate, se desfac prin divorţ. Niciodată nu a fost aşa ceva. Amăgirea divorţurilor atacă crunt şi familiile unor credincioşi. Grozava boală AIDS (SIDA), cauzată de homosexualitate, boală fără leac, contaminează milioane de tineri. Aici a devenit boala Nr.1, care duce pe cei mai mulţi tineri între 20 şi 45 ani la groapă. Spuneţi voi nu e amăgire? Toţi îşi dau seama de consecinţele înspăimântătoare ale acestei boli, şi totuşi merg înainte, „ca boul care se duce la măcelărie” – cum spune Solomon în Proverbe 7:22. Nu arată aceasta că oamenii au devenit iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, cum spune Biblia? Vai, ce teribilă împlinire!

În epistola către Romani 1:22-27, apostolul Pavel acum aproape două mii de ani a scris: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană, care seamănă cu omul muritor, pasări dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase; căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii şi s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbăteasca cu parte bărbătească, şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor”.

Pentru plăceri unii îşi vând sufletul, dar aceştia îşi vând şi trupul, viaţa aceasta trecătoare. Ce puternică e amăgirea aceasta!

O altă plăcere ce pare mai puţin păcătoasă este SPORTUL cu diferitele lui ramuri. Milioane şi milioane au ajuns captivaţi de sport. Pentru biserică, unii nu au timp, dar pentru sport îşi fac timp şi plătesc o sumă frumuşică la intrare. Organizaţiile sportive mânuiesc miliarde de dolari. Evanghelistul Billy Graham a spus că într-o după masă în Florida, la o singură cursă, pariurile au fost de peste patru milioane dolari.

Datorită faptului că pare nevinovat, sportul amăgeşte şi pe mulţi credincioşi. Această plăcere le absoarbe timpul lor preţios. Ei nu mai au timp să citească Biblia, nu au timp să se roage, nu au timp să meargă la biserică, nu au timp să caute pe cei pierduţi în păcate, dar au timp pentru sport. Unii chiar dacă sunt ia biserică, sunt gata, când e ora de sport, să se ridice şi să plece la stadion. Dragostea pentru sport a devenit mai puternică decât dragostea pentru Dumnezeu. Exact cum a spus apostolul Pavel. Aceştia nu se întreabă: oare ar merge Hristos Domnul acolo? Sportul a devenit idolul acestui veac. Şi milioane îl caută şi se încălzesc pentru el, nu pentru Dumnezeu.

Cu adevărat azi oamenii sunt iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu. Hristos Domnul cere urmaşilor Săi să renunţe la toate aceste plăceri. Ele sunt de factură satanică. Cine nu renunţă la plăceri, cum va putea oare să renunţe chiar la viaţa sa când i se va cere? Apostolul Ioan a scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2:15).

Fraţii mei iubiţi, azi amăgirea aceasta e mare, de aceea e bine să ne dăm seama că trăim vremea sfârşitului, prezisă în Biblie. Dominaţia păcatului se intensifică, nu vă lăsaţi înşelaţi. Vegheaţi şi rugaţi-vă să rămâneţi neîntinaţi. Mai bine fără plăcerile acestea trecătoare decât fără de Hristos Domnul. Aduceţi-vă aminte că la dreapta Lui sunt „desfătări veşnice”. Fiţi statornici, credincioşi Domnului până la capăt.

Amăgirea cu ocultism

„Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1)

Amăgirea cu ştiinţele oculte, cu spiritismul e una din cele mai subtile amăgiri. Această amăgire trece lupta de pe tărâmul firesc al ispitirilor, pe tărâmul spiritual, cum nu se aşteaptă omul. Şi prin aceasta încearcă să înşele chiar şi pe cei aleşi. Sunt o seamă de cazuri când din cei aleşi, oameni buni credincioşi, au fost doborâţi, căci nu se aşteptau la o aşa amăgire. Pentru o aşa amăgire, Satana se preface chiar în înger de lumină (2 Corinteni 11:14). Anumite spirite se prezintă la buni credincioşi şi le propun să caute stări mai înalte după îndrumarea lor. Dacă le asculţi, te prăbuşeşti. De fapt, chiar la primii oameni diavolul le-a dat sugestia să devină ca Dumnezeu, prin ascultarea nu de Dumnezeu, ci de el.

Bizuirea noastră trebuie să fie totdeauna pe Cuvântul scris, nu pe simţirile noastre, nu pe ceea ce auzim sau vedem. Scriptura spune: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Romani 1:17), iar fraţilor din Corint le scrie: „…pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7). Firea noastră ar vrea să vadă semne şi minuni, dar pierdem din vedere că în vremea din urmă Biblia spune că vrăjmaşul va face semne şi minuni tocmai ca să înşele (2 Tesaloniceni 2:9,10; Apocalipsa 13:13-15).

Acum lupta e de domeniul spiritelor din văzduh care au invadat pământul şi îşi desfăşoară cu furie lupta de amăgire. Încă înainte de prăbuşirea materialismului, a comunismului, vrăjmaşul şi-a mobilizat forţele, ca vidul lăsat prin prăbuşirea materialismului, să fie imediat inundat, umplut cu spiritismul secolului al douăzecilea: satanism, ghicitorie, vrăjitorie, prezicerea viitorului, astrologie, ocultism, necromanţie, etc.

William R. Goetz, în cartea sa „Apocalypse Next” (Apocalipsa urmează) 1991, la pag. 244-45 scrie că încă din 1970, reviste de seamă ca McCalls, Esquire, Time, dădeau în vileag o „explozie a ocultismului”. Universităţile au început să aibă cursuri de ocultism, vrăjitorie şi „magie albă”. Librăriile au început să fie saturate cu cărţi oculte. Spre sfârşitul anului 1979, Dr.Charles Malik, fost Preşedinte al Naţiunilor Unite, la o conferinţă ţinută la Arrowhead Springs, California, a vorbit despre o reînviere în vremea din urmă a păgânismului şi a spiritismului chiar în sofisticata Americă.

Un sistem de forţe ale întunericului îşi face intens lucrarea de subjugare a oamenilor. A vrăji e o acţiune a magiei când prin descântece se încearcă a încânta, a fermeca, a înrobi, a influenţa de obicei în rău voinţa altuia şi derivă de la acţiunea unor vrăjitori de a fermeca şerpii să-i asculte. În Galateni 3:1, apostolul Pavel întreabă: „O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat…?’’ Ei erau proaspăt convertiţi la creştinism şi cineva i-a abătut din cale. Azi se face pe scară largă lucrarea aceasta de amăgire. Spirite de mare inteligenţă azi caută să înrobească sufletele oamenilor şi mulţi cad victime. În dorinţa de a şti ceva mai mult, unii întreabă, consultă pe tatăl minciunii, căci nu vreau să întrebe pe Domnul.

Biblia interzice cu desăvârşire ştiinţele oculte, spiritismul, necromanţia sau chemarea duhurilor morţilor, astrologia, vrăjitoria, ghicirea viitorului cu ghiocul, în palmă, în ceaşca de cafea sau în balonul de sticlă. Biblia spune: „Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului” (Deuteronom 18:10-12). Iar în Levitic 20:6,27 este scris: „Dacă se duce cineva la cei ce cheamă pe morţi şi la ghicitori, ca să curvească după ei, îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui… Dar dacă un om sau o femeie are duhul unui mort, sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea; să-i ucideţi cu pietre; sângele lor să cadă asupra capului lor”. Pentru aşa lucruri în Israel era pedeapsa cu moartea. Împăratul Saul a scos din ţară pe toţi aceştia. Mai târziu a ajuns el să recurgă la vrăjitoare, iar în ziua următoare a fost sancţionat cu moartea. Pentru unii, acestea par lucruri curioase. Ei ar vrea să ştie viitorul şi nu consideră că e mare păcat să i se ghicească după liniile din palmă, din reziduurile de la cafea sau din horoscop. Dar aici e un domeniu strict interzis de Dumnezeu.

BISERICA SATANEI. Revista „Prophetic News Letters” pe Dec. 1970, relata ştirea că la San Francisco a fost formată prima biserică a Satanei de către Anton Szandor La Vey ca preot. Szandor era de 40 ani şi era instructor de animale de circ, iar aparte de acestea se ocupa cu astrologia, hipnotismul şi magia neagră. El devenise stăpânit de duhuri satanice şi spunea că în fiecare om există un demon căruia trebuie să-i dea voie să-şi facă lucrarea. El credea că poate să le instruiască şi pe duhurile necurate ca pe animale, dar a ajuns el să fie stăpânit şi instruit de demoni ca să le facă lucrarea de amăgire. Astăzi Satanismul a ajuns foarte răspândit. E un fel de explozie în privinţa aceasta. Dan E. Stanton, în cartea sa: „Mistery 666″, Perth, Australia 1986, la pag.143, spune că în Statele Unite sunt peste 5.000.000 de satanişti şi că un singur oraş are vreo 600 biserici dedicate Satanei. John Wesley White în cartea sa „The Coming World Dictator”, p.101, spune că columnistul Max Rafferty a scris încă 1980 că satanismul şi vrăjitoria chiar acum taie o mare parcelă în activitatea tineretului american. Diavolul îi antrenează la torturi, la cruzimi, orori, atrocităţi demonice. Nu e aceasta o izbitoare împlinire a ceea ce a spus Duhul Sfânt prin apostolul Pavel că oamenii se vor alipi de învăţăturile dracilor? Şi amăgirea aceasta creşte cu repeziciune. E necesar ca cei credincioşi să-şi dea seama bine de vremea ce o trăim?

VRĂJITORIA a fost foarte dezvoltată în Egipt încă pe vremea lui Moise. Primul semn făcut în faţa lui Faraon, prefacerea toiagului în şarpe, a fost imitat şi de vrăjitori, deosebirea a fost că şarpele lui Aron a înghiţit pe ceilalţi şerpi. La fel au imitat plaga întâia şi a doua (Exod 7:11,12,22; 8:7), dar la plaga a treia n-au mai putut, ci au zis: „Aici e degetul lui Dumnezeu” (Exod 8:19). Izabela a adus vrăjitoria în Israel, dar Iehu o sancţionează cu moartea. În Noul Testament îl găsim la Samaria pe Simon, vrăjitorul, la Pafos pe Elima, vrăjitorul şi la Efes pe unii vrăjitori care s-au pocăit.

Vrăjitoria a fost interzisă prin lege în majoritatea ţărilor. În anul 1692, la Salem, Massachusetts, Statele Unite, a fost un mare proces al vrăjitoarelor şi 19 persoane au fost condamnate la spânzurătoare. În Anglia ultima condamnare pentru vrăjitorie a fost a Janei Wenham în 1712. Dar în Apocalipsa 9:21 se spune despre unii că „nu s-au pocăit de vrăjitoriile lor”. În alte cuvinte, la vremea sfârşitului, vrăjitoria va fi din nou la lucru. Noi asistăm la o redeşteptare a vrăjitoriei. Astăzi vrăjitoria e liberă şi e practicată pe scară largă, nu de câteva ţigănci, ci de profesori, de medici, de oameni cu multă cultură. Ei îşi au organizaţiile lor, congresele lor mondiale, când vrăjitori din toată lumea, ţigănci şi savanţi, se adună şi discută, fac schimb de experienţe şi pun la cale planuri diavoleşti. Amăgirea prin vrăjitorie merge crescendo. Cei mai mulţi nu o consideră păcat, dar în faţa Domnului ea e o urâciune, o desconsiderare a lui Dumnezeu. E o trecere de partea lui Satan şi o consultare a lui în ce priveşte viitorul. Ca să nu fie amăgiţi, credincioşii trebuie să aibă o atitudine categorică de împotrivire faţă de orice tip de vrăjitorie. Nu recurgeţi pentru nimic la serviciile vrăjitoriei. „Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine”. Răspândirea ei arată că trăim zilele din urmă a planetei noastre.

ASTROLOGIA. Această formă de amăgire în prezicerea viitorului pare mai nevinovată în ochii multora. Cunosc pe cineva care citeşte Biblia şi nu ar vrea să ajungă în iad, dar e stăpânit de astrologie în toată gândirea sa. Dumnezeu spune şi despre astrologie că e o urâciune. Când a prevestit prin proorocul Isaia pedepsirea copiilor lui Israel pentru păcătoşenia lor, Dumnezeu le-a zis: „Să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc după lunile cele noi, ce are să ţi se întâmple” (Isaia 47:13). Aici e o provocare făcută astrologilor. Dicţionarul enciclopedic al lui Candrea şi Adamescu dă următoarea definiţie astrologiei: „Pretinsă ştiinţă de altădată care credea că există o legătură între viaţa omului, între întâmplările de pe pământ şi între stele, şi că observându-se acestea, se poate cunoaşte soarta cuiva şi prezice viitorul”. Astrologia a cunoscut vremuri de înflorire îndeosebi în Asiria şi în Babilon. În cartea lui Daniel cap.2 ne este arătat că astrologii nu au putut spune împăratului Nebucadneţar visul şi au fost condamnaţi la moarte. Astrologii se orientează după mişcarea planetelor şi zodia în care te-ai născut, ca să îţi ghicească ce soartă vei avea. Planetele erau considerate zei şi poartă denumirea de zei: Jupiter, Saturn, Mercur, Marte, Venus, Neptun, etc. Astrologia căuta să întrebe creatura, înlăturând pe Creatorul. Astrologia duce la fatalism, adică dacă te-ai născut în zodie rea, caracterul tău şi toată soarta vieţii, orice ai face, îţi va fi rea. Dar Biblia spune şi experienţa dovedeşte că aceasta e o minciună, căci şi cel mai rău poate fi înnoit de Duhul Sfânt şi poate avea o soartă frumoasă.

În scurgerea vremii, astrologia aproape că s-a pierdut, doar unii din regi sau conducători căutau să aibă pe lângă ei astrologi. Hitler a avut cinci astrologi cu normă întreagă. Toate mişcările de înaintare sau retragere a trupelor căuta să le facă după cum îl sfătuiau astrologii. Vai, însă, la ce dezastru pentru ţară şi pentru el însuşi l-au dus astrologii! Dumnezeu nu se lasă batjocorit! În vremea noastră s-a petrecut o redeşteptare a astrologiei şi ea a depăşit cu mult astrologia Babilonului. Acolo doar împăraţii şi marii demnitari consultau pe astrologi, pe când astăzi amăgirea astrologiei s-a răspândit peste tot, ca niciodată în istorie. În Statele Unite sunt vreo 10.000 de astrologi, iar în celelalte ţări sunt vreo 15.000 care se ocupă cu astrologia. Horoscoape care îţi prezic viitorul sunt publicate zilnic în peste 300 de ziare. Există agenţii de astrologie care tipăresc lunar peste 30.000 horoscoape personale computerizate. Pe terenul a 2000 de Universităţi din SUA se găsesc chioşcuri, care cu ajutorul horoscopului caută să ghicească studenţilor viitorul. Există chiar şi un serviciu telefonic de 24 ore pe zi, care te serveşte cu horoscop scos din computer. Astrologia a invadat lumea noastră. Chiar mulţi credincioşi sunt ispitiţi şi caută să-şi ştie horoscopul lor. Horoscopul a ajuns atât de obişnuit încât li se pare o nimica toată să consulte astrologia. E o amăgire cum n-a cunoscut pământul. Unui tânăr înainte de a se căsători, horoscopul i-a spus că prima soţie nu îi va da zile bune, dar cu a doua va fi foarte fericit. El a crezut horoscopul. Când s-a căsătorit, a şoptit unui prieten că el ştie că nu va avea viaţă bună cu aceasta, ci abia când se va căsători cu a doua va fi fericit. La puţin timp a divorţat de prima şi s-a recăsătorit, dar a doua în loc să-l fericească, l-a nenorocit. A divorţat şi de aceasta, s-a căsătorit a treia oară şi aceasta i-a pus capac. Zicala românească: „Prostul a dat din lac în puţ”. Amăgirea prinde tocmai prin faptul că astrologia nu mai e considerată ca păcat. Dar ea e o încălcare conştientă a ceea ce a spus Dumnezeu.

Dr. James Kennedy, în cartea sa „The Real Meaning of the Zodiac”, Florida 1989, un studiu asupra astrologiei, la pag.9 şi 10, demască minciuna lui Satan. El scrie: „Distorsionarea, această falsificare satanică a proclamării originale a Evangheliei este într-adevăr tragică. Întotdeauna Satan a fost marele falsificator, marele amăgitor care a înşelat lumea să se încreadă mai degrabă în semn decât în ceea ce a vrut Dumnezeu prin acel semn. De exemplu: Dumnezeu a creat Biserica să proclame Evanghelia. Dar prea mulţi au ajuns să se încreadă în biserică pentru mântuirea lor. Ei caută să găsească „adevărata biserică”, una care să-i mântuiască. Nici o biserică nu va mântui pe nimeni. Biserica arată spre Hristos, singurul Mântuitor al omului. La fel, la Cina Domnului, Hristos ne-a dat marele simbol pipăibil al morţii Sale pe cruce. Trupul Său frânt şi sângele Său vărsat ne îndrumă la ispăşirea Sa pe cruce pentru toţi în care noi trebuie să ne încredem pentru mântuirea noastră. Dar în loc să facem aceasta, să ne încredem în semnificaţia Cinei, milioane se încred în sacrament, în pâinea şi vinul de la Cina Domnului ca singura lor speranţă de mântuire. Evanghelia în stele este un alt exemplu de pervertire de către Satan a mesajului original al lui Dumnezeu. În loc să se încreadă în Hristos, spre care aşa de glorios ne îndreaptă stelele, cei ce practică astrologia se încred în stele. Moderna corupţie a astrologiei exprimă ideea că un fel de puteri magice, misterioase şi supranaturale emană din cămările zodiacului, care afectează şi controlează viaţa oamenilor. Aceasta e o minciună a Satanei care va distruge pe orice suflet care o crede”.

Fraţii mei, tineri mai ales, nu intraţi în capcana diavolului. Feriţi-vă ca de focul iadului!

NECROMANŢIA sau chemarea spiritelor morţilor la fel e interzisă de Biblie. În România e cunoscut cazul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, profesor la Universitatea din Bucureşti, care după moartea fiicei sale Iulia, a căzut în păcatul acesta. În mai multe rânduri a recurs la necromanţie să stea de vorbă cu spiritul fiicei sale.

Cercetătorii Bibliei sunt de părere că spiritul sau sufletul celor plecaţi nu se poate reîntoarce pe pământ. Există o prăpastie de netrecut, un hotar între cei vii şi cei plecaţi. Dacă ar fi posibilitatea să vină, fiţi siguri că bogatul n-ar fi rugat pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său, să înştiinţeze pe fraţii săi, să nu vină în locul de chin, ci ar fi mers el, dar aşa ceva a fost imposibil (Luca 16:19-31). Există spirite înşelătoare, care iau înfăţişarea acelei persoane, se deghizează în persoana chemată şi dă răspunsurile cerute. Dumnezeu nu îngăduie ca cei plecaţi să fie la cheremul unei vrăjitoare. Dar amăgirea e mare. Nu vă permiteţi nici măcar în gând să intraţi pe acest teren strict interzis de Domnul.

Aici, episcopului James Pike al bisericii episcopale pe California i-a murit fiul. În durerea sa, a fost ispitit să recurgă la necromanţie. Printr-un mediu spiritist Arthur Ford din Canada, a căutat să vorbească cu fiul său. Acesta l-a pus în legătură cu un spirit, care a spus că e fiul său. Contactul cu spiritul a prăbuşit credinţa episcopului. Au urmat coşmaruri în viaţa episcopului, era muncit. Spiritistul Ford l-a sfătuit să-şi caute liniştea mergând în Ţara sfântă, în pustia Iudeii din Israel. S-a dus acolo împreună cu soţia şi a rătăcit prin deşert până ce a murit. Nu vă lăsaţi târâţi în amăgirea necromanţiei, căci e pierzătoare de suflete.

SPIRITISMUL. Biblia spune că în vremurile din urmă duhuri înşelătoare, seducătoare, vor lucra de zor, căci au puţină vreme. Ştiinţele oculte, spiritismul, se bucură azi de toată libertate aproape în toate ţările. Anunţuri în ziare, nume frumos împrejmuite în cartea de telefon, reclame mari, luminoase, te invită să mergi să consulţi spiritele. Un consult la parapsihiatrii care ghicesc cu globul de sticlă se plăteşte cu 65 dolari ora la Sacramento. În alte oraşe se plăteşte mai scump. Ocultismul, fenomenele parapsihice au devenit obiecte de studiu în Universităţi. În vara anului 1974, un grup de 21 savanţi au avut la Toronto în Canada un seminar de studiu şi analiză asupra a trei medii spiritiste. Printre ei a fost şi renumitul profesor Brian Josephson, cercetător ştiinţific la Universitatea Cambridge, Anglia, care cu un an înainte a obţinu Premiul Nobel în Fizică. Ei au reuşit să pună în computer undele psihice ale memoriei de la cei trei spiritişti, care apoi să poată fi transmise altora şi astfel să dezvolte şi să determine dedublarea, adică pentru un timp limitat să ieşi din corpul tău şi cu spiritul să pleci la plimbare. Aceste studii au dovedit că fără ochii aceştia poţi vedea şi fără urechile acestea poţi auzi, că sufletul, spiritul tău, fără trup, fără creier, e conştient de sine, dar trupul în perioada aceasta e mort, deşi toţi nervi şi toate organele sunt acolo.

E curios cum Dumnezeu în vremea din urmă, în vremea necredinţei, a ateismului, îngăduie ca prin experimente probate ştiinţific să demonstreze necredincioşilor că omul are suflet şi că există o altă viaţă decât cea văzută şi pipăită pe pământ. Biblia afirmă şi noi credem aceasta fără să avem nevoie de aşa experienţe. Iar cei ce nu cred Biblia, nu vor avea nici o scuza, căci ştiinţa lor va mărturisi împotriva lor.

Asistăm la o creştere rapidă a tuturor deviaţiilor spiritismului. Libertatea mare acordată spiritismului, ocultismului, face ca mulţi să cadă pradă, să fie amăgiţi de şarpele cel vechi, de Satana. În anul 1975, la Bogota în Columbia, a fost un congres mondial al spiritiştilor şi vrăjitorilor la care au participat câteva mii de profesori, medici, ingineri şi ţigănci vrăjitoare din toată lumea. Ulterior în Europa a fost un alt congres al lor cu 15.000 de participanţi. Trăim vremea de mare amăgire prin lumea spiritelor. E un fel de asalt. Există organizaţii secrete demonice care trag sforile din umbră, care dirijează crize economice, financiare şi politice; care provoacă greve şi stări de haos; organizaţii care ridică şi coboară preşedinţi de state, care au persoane influente infiltrate până în cele mai înalte foruri. Spiritele căpetenii cu inteligenţe super-umane pregătesc calea lui Anticrist şi aplicarea pe scară mondială a numărului 666. Suntem în prag de evenimente incredibile, apocaliptice. Biblia ne-a avertizat de toate acestea, rău e că noi nu prea luăm seama, nu căutăm să ne întărim în Domnul, nu căutăm să întărim vegherea noastră, ci ne lăsăm absorbiţi doar de cele vremelnice. În timp ce toate acestea se petrec sub ochii noştri, mulţi din conducătorii religioşi şi din vestitorii Evangheliei îşi văd doar de interesele lor meschine şi uneori se răfuiesc între ei, uitând de turma Domnului. Mă simt îndatorat faţă de fraţii mei să trag semnalul de alarmă: Staţi gata! Urmează marea încleştare cu forţele întunericului! O, Doamne ai milă de noi!

Lucrarea de amăgire a spiritelor se face pe multe căi nebănuite de creştini. Şi uneori credincioşi buni, iubitori de o viaţă spirituală mai înaltă, ajung victime ale celui ce se preface în înger de lumină. Un caz izbitor e al lui George Ritchie. În cartea mea „Există viaţă după moarte”, la capitolul „Mărturia verificărilor”, am dat cum s-a petrecut revenirea sa la viaţă, după ce medicul spitalului semnase documentele de constatarea morţii sale pe data de 20 Dec. 1943. După revenirea sa la viaţă, el s-a pocăit şi a făcut medicina. Ca medic creştin a căutat să se ocupe în mod special de tineret. În iarna anului 1972, Ritchie avea o organizaţie numită „Universal Youth Corp”. El căuta să ajute tinerii să primească mântuirea şi să se pregătească pentru venirea Domnului. El studiase şi era foarte interesat în răpirea Bisericii. La o întrunire cu 200 tineri ţinută la Masaneta Springs, Virginia, l-a invitat şi pe prietenul său Tal Brooke. Acolo Ritchie a istorisit cum într-o noapte, fiind la o retragere în munţi, a avut o experienţă extraordinară. O voce, care el susţinea că era a lui Dumnezeu, l-a chemat să părăsească cortul în care dormea şi să urce pe munte. Desigur lui i s-a părut că e o chemare ca a lui Moise.

Cerul era plin de lumini strălucitoare. Cel ce l-a chemat era o fiinţă de lumină sclipitoare, el presupunea că e Dumnezeu. Fiinţa i-a spus că acele lumini mari de sus sunt nave, farfurii zburătoare, cu diametrul de cinci mile şi în număr de 60.000 care aşteaptă comanda cerească să-şi ia zborul şi să răpească pe cei credincioşi de pe pământ, înainte de cufundarea planetei în întuneric şi catastrofă. El a fost informat de acea fiinţă că el, George Ritchie, va fi un al doilea Noe al lumii. Brooke, care face relatarea, spune că imediat şi-a dat seama de amăgirea lui Ritchie şi că acea fiinţă luminoasă nu a fost Dumnezeu, ci Satana prefăcut în înger de lumină. Întâi, că răpirea Bisericii nu va fi cu farfurii zburătoare, care după părerea multor cercetători biblici sunt maşinaţii diavoleşti; doi, noi vom fi răpiţi la venirea Domnului ca să-l ieşim în cale, să-L întâmpinăm în văzduh, aceasta fiindcă la venirea Sa, într-o clipeală toţi cei credincioşi vor fi schimbaţi în trupuri proslăvite, care nu au nevoie de farfurii zburătoare, căci nu mai sunt supuşi legii gravitaţiei. Dar diavolul ca să-l amăgească pe Ritchie nu a venit cu o momeală la păcat, ci a venit ca înger de lumină, i-a vorbit după dorinţa adâncă a inimii lui, şi nimeni nu l-a mai putut restabili în credinţă pe Ritchie, căci amăgirea lui a fost mare.

DROGURILE. Altceva ce contribuie pe scară mare la contactarea spiritelor sunt drogurile. În starea de euforie, de beţie determinată de droguri, omul nu mai e stăpân pe mintea sa şi atunci unii ajung posedaţi de un alt duh. Mulţi din cei ce folosesc droguri afirmă că au avut aşa contacte cu lumea spiritelor. Unii ajung nenorociţi pe toată viaţa. Hal Lindsay, în cartea sa „There’s a New World Coming” la pag. 146 dă cazul scriitorului Carlos Castaneda, care a fost iniţiat în vrăjitorie de un indian din Mexico, care i-a dat droguri halucinogene şi apoi în starea aceea de halucinaţie l-a trecut în lumea spiritelor. El a scris trei cărţi despre acele contacte cu lumea spiritelor ce a avut-o timp de 10 ani.

Drogurile sunt o epidemie ce contaminează în chip dramatic tineretul şi-l face posedat de spirite. Nu credincioşii, ci ateii, oamenii fără Dumnezeu, ocultiştii, parapsihologiştii, ufologtii susţin că Veacul nou sau Era nouă în lume e proiectată de fiinţe ce nu sunt pe pământ, de inteligenţe uriaşe. Cei credincioşi să nu dorească şi să nu ia droguri, ci să trăiască pentru Domnul în toată curăţia, indiferent cum va fi ziua de mâine.

MUZICA ROCK e muzică spiritistă. Unii compozitori au spus că ei au fost în contact direct cu spirite care le-a dictat muzica. Amăgirea vremii noastre e mult mai mare decât ne gândim. Astăzi există partituri de muzică dictate de spirite, există cărţi dictate de spirite. Cartea „Jonathan Livingston Seagul” de Richard Bach o vreme a fost vândută chiar şi în librăriile creştine. Mai târziu, Bach a mărturisit deschis că a scris-o cum i-a dictat spiritul cu care el are a face. Mulţi compozitori spiritişti au ajuns să recunoască nu doar că au fost inspiraţi de spirite, ci că li s-a dictat muzica aceasta. Astfel, nu e nici o mirare că s-a ajuns la o aşa muzică. Muzica rock provoacă stări de tensiune şi trezeşte poftele carnale. Muzica bisericească linişteşte sufletul. Cu câţiva ani în urmă fiind la New York, am aflat că la o mare biserică baptistă americană, cineva din promotorii muzicii rock, acum pocăit, are să vorbească despre această muzică. Împreună cu câţiva fraţi români ne-am dus să-l ascultăm. Biserica era ticsită de tineret. Vorbitorul a arătat cum ani de zile a fost robit de muzica aceasta. Fiind mare cântăreţ ce dădea concerte în faţa a mii de tineri, a ajuns iniţiat în toate tainele ei. Acum însă mulţumea Domnului că a fost izbăvit din robia acestei muzici drăceşti. De aceea căuta să ajute şi pe alţi tineri să-şi dea seama de robia ei şi să scape la picioarele Domnului. El avea acolo aparatură specială pentru discuri cu care a putut demonstra dedesubturile acestui gen de muzică. El a pus câteva discuri care erau idolatrizate de tineretul american cu muzică rock de Beatles, de John Lennon şi alţii. Pus direct nu îţi dădeai seama, dar pus să meargă invers, auzeai rugăciuni adresate Satanei: „Diavole, vino şi ajută-mă, vino, vino acum” şi atâtea altele. Unele aveau îndemnuri la desfrâu, la perversiuni. Ţi se făcea părul măciucă ascultându-ie. Şi muzica aceasta a pătruns în România şi e îndrăgită de mulţi. Mai ales când Michael Jackson a fost în România, tineretul a fost ca înnebunit după el. Chiar şi unii tineri credincioşi au fost prinşi în plasa lui. E nevoie de mai mult discernământ spiritual. Tineri verificaţi-vă muzica ce o ascultaţi. Grupurile de cântăreţi cu muzică ritmică, cu microfoane, cu tobe şi cu staţii de amplificare date la maximum seamănă mai mult cu muzica unor triburi din Africa ce se pregăteau de război, decât cu cântarea îngerilor la naşterea Domnului. Trebuie să fim cu mare atenţie la cântarea de slăvire din Casa Domnului. Să nu ne lăsăm amăgiţi de muzica tineretului lumii de azi.

DUHURI DE PROFEŢI MINCINOŞI. Când Ahab a vrut să meargă să cucerească Ramotul din Galaad, un duh de minciună a venit şi a proorocit prin cei patru sute de profeţi ai săi să meargă că va avea reuşită (1 Împăraţi 22:1-28), dar numai reuşită n-a avut. Mica, proorocul Domnului, i-a spus aceasta, dar pe Mica l-a băgat la închisoare. Domnul Isus însuşi ne-a înştiinţat că în vremea din urmă vor fi mulţi prooroci mincinoşi. Şi azi sunt mulţi stăpâniţi de duh de minciună, unii poate fără să-şi dea seama, dar lucrările lor arată aceasta. Spre convingere iată câteva:

Psihiştii, spiritişti de seamă, au făcut „preziceri pentru 1987″, publicate în revista „National Enquirer” 6 Ian. 1987, pag.32,33: Economia Statelor Unite se va ridica dramatic. Mihail Gorbaciov va fi împuşcat în timpul paradei de 1 Mai la Moscova. Khadafi al Libiei va fi împuşcat de unul din garda sa şi va rămâne paralizat în partea stângă. Michael Jackson, marele cântăreţ de rock, va renunţa la cariera sa de cântăreţ şi va deveni evanghelist la televiziune. America va lansa un masiv atac asupra Iranului în care Ayatollah va fi omorât. Toate acestea au fost profeţii mincinoase.

Alte proorocii mincinoase au fost publicate în broşura: „88 motive pentru care răpirea poate fi în 1988″ Nashville,1988, de Edgar C. Whisenant. Cu calcule minuţioase, inspirate de duh de minciună, el a dat următoarele date:

– 1 Iulie 1987: Mişcarea Era Nouă va avea mari întruniri în toate capitalele lumii.

– 14 Mai 1988: se va închide uşa pentru neamuri.

– 12 Sept. 1988: de Rosh-Hash-Ana va fi răpirea Bisericii.

– 3 Oct. 1988: la apusul soarelui Anticristul va invada Israelul.

– 4 Oct.1988: la răsăritul soarelui va începe al III-lea Război Mondial.

– 30 Iunie 1989: se va termina cel de-al III-lea Război Mondial.

– 9 Martie 1992: cei doi martori din Apocalipsa 11:7 vor fi martirizaţi.

La fel o mulţime de alte date pe care timpul le-a declarat mincinoase. E bine să fim cu grijă şi ce citim, să nu dăm uşor crezare oricărei cărţi.

O amăgire de proporţii mari s-a petrecut în 1992, în Coreea. Un predicator a pretins că i s-a descoperit că pe data de 28 Oct. 1992, va fi răpirea Bisericii. La Seul, Coreea, s-au adunat zeci de mii de credincioşi. De asemenea la Naju. Oamenii şi-au vândut bunurile, casele, şi s-au adunat să fie împreună când vine Domnul. A fost veselie, toată seara au cântat. Pentru orice eventualitate, poliţia şi pompierii au fost aduşi la faţa locului. Dar au aşteptat, au aşteptat, şi Domnul n-a venit. La ora 12:16 noaptea au văzut că a fost profeţie mincinoasă de amăgire şi s-au împrăştiat dezamăgiţi, căci unii nu mai aveau case unde să se ducă. Unul din conducători, Lee Jang Rim de 46 ani a fost omul care a adunat vreo patru milioane dolari din aceasta. El a fost arestat şi băgat la închisoare. Aşa păţesc cei ce nu ascultă de cuvintele Domnului Isus. Ei a spus clar: „Băgaţi de seama să nu vă înşele cineva… cad se vor scula Cristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, până şi pe cei aleşi” (Matei 24:4,24). El a spus că ceasul venirii Sale nu-l ştie nimeni, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl. Iar când va fi să se petreacă ceasul acela, Domnul Isus a zis că dacă cineva e pe casă, nici măcar să nu se pogoare; dacă e la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Atunci nu mai are nevoie ţie ea. Totul se petrece într-o clipită. În Coreea au fost amăgiţi unii din cei mai buni credincioşi. Acesta e un semnal roşu. Trăim vremuri de mari amăgiri.

Acum câteva săptămâni când am plecat dintr-o biserică unde am predicat Evanghelia, un tânăr a ieşit după mine şi m-a întrebat ce părere am despre o altă carte scrisă de unul ce predică la radio, care a dat anul 1994 ca fiind anul venirii Domnului Isus. I-am răspuns scurt şi clar: „Nu cred”. Acest autor pretinde că noi nu putem şti „ziua şi ceasul”, dar că putem şti anul. Cum fac oamenii joc de cuvinte numai să-şi susţină părerea lor, să nu rămână lângă Cuvântul Sfânt! Aceasta iar amăgeşte pe mulţi.

Fraţii şi prietenii mei, nu vă lăsaţi copleşiţi de afacerile pământeşti! Şi aceasta e o amăgire, căci nu veţi lua nimic cu voi. Smulgeţi de pe calea păcatului pe cei dragi ai voştri, pe atâţia pe câţi îi puteţi. Vremea e târzie! Iar vrăjmaşul cu forţele mobilizate caută să amăgească cu toate şiretlicurile lui. Rugaţi-vă să aveţi putere de discernământ ca să nu fiţi amăgiţi în nici un fel. Diavolul încearcă să vă preocupe cu nimicuri, ca să nu aveţi timp nici pentru biserică, nici pentru citirea Bibliei, nici pentru rugăciune. Şi aceasta e amăgire fără să vă daţi seama. Recunoaşteţi că suntem slabi, de aceea grupaţi-vă pe familii la rugăciune. Nu e vreme de pierdut. Cuvântul sfânt fie-vă singurul îndreptar, ca nici un alt duh să nu vă poată amăgi. Am înşirat aceste date nu ca să vă speriaţi. Vrăjmaşul e înfuriat, dar Cuvântul sfânt ne spune că „Cel ce este în noi, este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 3:4). Bucuraţi-vă în Domnul şi trăiţi cu Domnul din plin în ceasul de faţă, căci numai aşa nimeni şi nimic nu ne va putea despărţi de El. Fiţi cu Hristos Domnul ascunşi în Dumnezeu! El e Cel ce are biruinţa finală! Curând sună trâmbiţa, fiţi gata! Aliluia! El vine pe nori şi orice ochi îl va vedea.

GLORIE LUI!

Amăgirea cu necredinţă

„Nu oricine îmi zice: ‚Doamne, Doamne’, va intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 7:21)

Menirea acestui studiu este să ajute pe fraţii mei să dea o mai mare importanţă Cuvântului sfânt, ca să se întărească în Domnul şi în puterea tăriei Lui, să vegheze şi să se roage, pentru ca vrăjmaşul să nu-i poată doborî. E ceva groaznic să devii credincios-necredincios. Pare absurd, dar mulţi din cei ce azi se consideră credincioşi, sunt amăgiţi, şi în ziua cea mare vor fi dovediţi necredincioşi, pierduţi. Leonard Ravenhill, în cartea sa „De ce întârzie trezirile”, a scris: „Probabil Dumnezeu n-a mai avut niciodată un set de aşa „credincioşi-necredincioşi” ca şi generaţia aceasta de creştini. Ce adevăr umilitor!”

Înştiinţări sfinte

Atât Domnul Isus, cât şi apostolii Petru, Pavel şi Ioan ne înştiinţează că în zilele din urmă, Satan care înşeală lumea, va înşela şi pe „mulţi” credincioşi să nu mai creadă. Aceasta e una din amăgirile mari, pierzătoare de suflete, a vremii din urmă. Nu sunt pesimist, ci realist. Nu-mi place nici mie cuvântul „mulţi”, dar el e folosit chiar de Domnul Isus. În cuvântarea despre sfârşitul lumii din Matei 24:5, El spune că vor veni mulţi în Numele Lui şi „vor înşela pe mulţi”. La versetul 11, repetă că se vor scula prooroci mincinoşi „şi vor înşela pe mulţi”‘. Nu e vorba de o înşelare a celor ce trăiesc în păcat, căci aceia sunt înşelaţi. Cuvintele acestea au fost spuse apostolilor, celor aleşi de El pentru marea slujbă de vestire a Evangheliei. Versetul 4 arată clar aceasta: „Băgaţi de seama să nu vă înşele cineva”. La fel, în finalul Predicii de pe munte, El a zis: „Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău?’” Aceştia s-au considerat credincioşi, dar n-au primit intrare în Împărăţia Slavei.

E necesar să acordăm toată seriozitatea Cuvântului lui Dumnezeu. Unii predicatori îşi leagănă ascultătorii cu cuvinte dulci, mieroase, despre bunăstare aici pe pământ, succes, mari treziri spirituale, cu convertirea a mii de suflete, dar nu spun nimic de zilele critice ce urmează. Noi trăim o vreme de luptă aprigă a Satanei împotriva credinţei şi suntem confruntaţi cu subtile amăgiri diavoleşti.

În Luca 18:8, Domnul Isus pune o întrebare foarte importantă: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Mulţi nu dau nici o importanţă acestei întrebări. Cum, în timp ce atâţia vin la credinţă, bisericile sunt ticsite de popor, se ţin evanghelizări în săli mari şi pe stadioane, acolo sute, ba chiar mii de suflete ridică mâna sau trec în faţă, arătând că vreau să-L urmeze pe Domnul; Evanghelia se predică la radio şi la televizor şi mulţi, chiar în casele lor, se întorc la Dumnezeu, mai are sens întrebarea aceasta? Da, e bine să privim lucrurile în mod real, nu superficial. Faceţi o verificare amănunţită să vedeţi câţi din cei ce au ridicat mâna sau au trecut în faţă, au fost născuţi din nou de Duhul Sfânt, câţi s-au despărţit complet de păcat şi trăiesc cu adevărat voia lui Dumnezeu? O mare parte din ei, chiar dacă au primit viaţa nouă, au fost amăgiţi să nu caute creşterea spirituală, sunt ca cei asemănaţi cu sămânţa între spini, care „îşi văd de drum şi lasă ca sămânţa să fie înăbuşită de grijile, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia”. În final, ei se vor dovedi credincioşi-necredincioşi. Vance Havner, un bătrân predicator de aici, a zis: „Noi am încercat să producem o nouă Evanghelie, care să fie pe gustul poporului, a celor ce vreau să-L recunoască pe Hristos ca Salvator, dar nu ca Domn… În aceste zile de ieftină ucenicie în bisericile pline de păgâni botezaţi, noi trebuie să începem a lua în serios Domnia absolută a lui Hristos Isus”.

Pocăinţa poruncită de Dumnezeu în Evanghelie nu prea e cerută ascultătorilor, ci li se spune doar să creadă. Fiul risipitor, la porci fiind, a crezut că acasă la tatăl său chiar şi slugile au belşug de pâine, dar ca el să aibă parte de acea pâine, a trebuit să lase porcii şi să se întoarcă acasă la tatăl său. Pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului, părerea de rău, căinţa de păcat şi părăsirea lui. Noi ne despărţim numai de acele păcate de care ne pocăim cu adevărat. Apoi pocăinţa nu e experienţă de o clipă, ci un proces de o viaţă întreagă: o despărţire zilnică de orice păcat şi trăirea continuă a voii lui Dumnezeu. Da, ea începe cu o clipă binecuvântată, dar apoi e o despărţire totală de lume cu plăcerile şi poftele ei şi o trăire pentru Dumnezeu până la sfârşitul vieţii. Gipsy Smith a zis: „Dacă vrei să-L ai pe Dumnezeu înăuntru, trebuie să scoţi lumea afară”. Despre Democrit se spune că îşi întorcea chiar şi privirea de la vederea lucrurilor deşarte. Iar Alexander Maclaren a scris: „Măsura dezacordului nostru cu lumea e măsura acordului nostru cu Hristos”. Un alt text de înştiinţare să nu fim amăgiţi cu necredinţă e cel din Luca 12:45,46. Aici e vorba despre un „rob al Stăpânului”, care e amăgit în gândirea lui şi zice: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”. Atunci începe şi îşi trăieşte voia sa, nu voia Stăpânului. Exact cum fac atâţia credincioşi de azi. Domnul spune că „soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor”. Şi aici e vorba de credincioşi-necredincioşi. Ei au fost angajaţi de Stăpânul la o lucrare, li s-au trasat sarcini ce au să facă până vine El, dar ei fac cu totul altceva. Într-un sens restrâns, acest text priveşte pe toţi vestitorii Evangheliei, care se lasă amăgiţi că Domnul zăboveşte să vină, şi în loc să dea hrană la vreme celorlalţi, ei se hrănesc doar pe ei, beau, se îmbată, iar pe ceilalţi îi biciuiesc. Ei trăiesc contrar voii Stăpânului şi vor da socoteală. Mă înfior de cuvântul acesta! Cum, unul care a îndemnat pe alţii să creadă, tocmai el să devină necredincios? Da, slujirea îl arată necredincios. E o asemănare cu cel ce a îngropat talantul în pământ. Şi mi se pare că în final mulţi preoţi şi predicatori vor avea soarta celor necredincioşi.

În alt sens mai larg, cuvintele acestea ne privesc pe toţi, căci toţi suntem robii Lui, toţi am fost cumpăraţi cu un preţ nespus de mare, toţi am avut o zi când am consimţit să fim robii Lui şi toţi am fost însărcinaţi să facem lucrarea Lui până va veni. Ce facem noi? Oare câţi ţin cont de ce El a spus şi caută să împlinească zi de zi? Să luăm şi un alt text. Apostolul Petru în a doua epistolă cap.2, în versetul întâi spune despre unii care se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat. Ei vor trăi în dezmăţ şi vor căuta să amăgească pe mulţi, dar osânda îi paşte.

La fel, apostolul Pavel a scris lui Timotei: „Sa ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi… iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:1,4,5). Aceştia sunt în biserici, credincioşi fără credinţă, care nu pot să sufere învăţătura sănătoasă şi îşi vor da învăţători după poftele lor… Îşi vor întoarce urechea de la adevăr…” (2 Timotei 4:3,4). Sunt biserici fără credinţă, fără Hristos Domnul, ca cea din Laodiceea. Ce tablou trist!

Importanţa înştiinţării

Înştiinţarea cu privire la amăgirea cu necredinţă e din partea lui Dumnezeu, prin Cuvântul sfânt. De aceea, trebuie să-i dăm toată importanţa.

Importanţa e văzută din mulţimea mare a textelor ce ne avertizează în privinţa aceasta. În Matei 24, Domnul Isus foloseşte de patru ori cuvântul „înşele”. Azi, unii spun că diavolul nu poate să înşele pe cei aleşi. Dar cuvintele au fost spuse tocmai celor aleşi, care trebuiau să bage de seamă să nu fie înşelaţi. Dacă nu ar fi posibilă înşelarea, El nu ar fi spus: „Băgaţi de seamă”. El nu a căutat doar să ne sperie cu înşelarea. Niciodată El nu a făcut aşa ceva, ci a vorbit numai adevărul. Cuvintele acestea au fost o atenţionare serioasă pentru apostoli şi astăzi e pentru noi. Dacă înşelarea nu ar fi posibilă pentru cei aleşi, Domnul Isus le-ar fi spus: „Satan caută să vă înşele, însă voi fiţi fără grijă, căci pe voi nu vă poate înşela”. Dar nicăieri în Biblie nu veţi găsi o aşa asigurare. E bine să nu spunem altora ceea ce nouă ne place, ci ceea ce El a spus. Dacă eu afirm că cei aleşi nu pot fi amăgiţi, tocmai aceasta e amăgire. Însemnează că vrăjmaşul se slujeşte chiar de mine să spun ce nu a spus Hristos Domnul şi astfel să slăbesc vigilenţa, vegherea celor credincioşi. Noi trebuie să luăm cuvântul Domnului aşa cum e scris, nu să-i dăm altă interpretare. Şi nu trebuie să mă iau după părerile oamenilor, ci să rămânem mereu lângă Cuvântul Domnului. Eu îl cred pe Domnul Isus, căci El ştie mai bine decât toţi cum e lupta spirituală. Încercaţi să faceţi o listă cu aşa înştiinţări din partea Domnului Isus şi din partea celorlalţi scriitori ai Noului Testament şi veţi fi izbiţi ce numeroase sunt înştiinţările contra amăgirii.

Importanţa e văzută din mulţimea victimelor. Cuvântul „mulţi” repetat de Domnul Isus indică aceasta. Textul din Matei 7:21,22 arată că mulţi vor zice în ziua aceea „Doamne, Doamne”, deci e vorba de credincioşi din biserici, care ştiau să se roage, care au fost gata să vorbească în Numele Domnului, au proorocit, au făcut chiar minuni. Domnul Isus nu spune că ei mint, când zic că au făcut acestea. Nu, ci spune că au fost lucrători ai fărădelegii, au fost amăgiţi să-şi trăiască voia lor. De aceea sunt respinşi. Toţi sunt victime ale amăgirii. Mulţimea lor trebuie să-mi spună despre marea importanţă a înştiinţări. Să nu fiu superficial, uşuratic în trăirea mea.

La fel, gravitatea amăgirii trebuie să mă facă să înţeleg importanţa înştiinţării. Credincioşii-necredincioşi pierd raiul. Cei amăgiţi ajung în iad, ca cei mai mari criminali, ca cei mai murdari desfrânaţi. După ani de zile de viaţă bisericească, să ajungi în iad, e ceva grozav!

John Wesley, întemeietorul metodismului, într-o noapte a avut un vis în care a fost dus de o fiinţă necunoscută la poarta iadului. Acolo a întrebat dacă în iad se află catolici. Un înger al întunerecului, cu un rânjet sarcastic, a răspuns: „Da, sunt mulţi”. Apoi a întrebat dacă sunt protestanţi în iad. Din nou acelaşi răspuns: „Da, sunt mulţi”. Cumva cu strângere de inimă a întrebat dacă sunt şi metodişti în iad. Răspunsul a fost: „Şi din aceştia sunt mulţi”. El s-a întristat foarte. Apoi fiinţa care-l conducea i-a dus la poarta de mărgăritar a cerului. Acolo a întrebat pe portar aceleaşi întrebări: „Sunt aici catolici?” Răspunsul a fost: „Nu, aici nu sunt catolici”.- „Dar protestanţi?” – „Nu, nu avem protestanţi”. Şi din nou întrebarea de ai lui: „Dar metodişti se află aici?’ – „Nu, nu este nici unul” – a răspuns portarul. El a fost foarte uimit, căci ştia că metodiştii pe vremea aceea erau buni credincioşi. A stat puţin pe gânduri, apoi nedumerit a întrebat: „Dacă nu sunt catolici, nici protestanţi, nici metodişti, atunci cine se află aici în fericire?” La aceasta, portarul a răspuns: „Aici au intrat numai cei ce şi-au spălat hainele în sângele Mielului”. Atunci a învăţat clar adevărul că nu numirea unei religii îţi dă dreptul de intrare în cer şi că mulţi din cei ce se bizuiesc pe o religie oarecare sau pe faptul că se numesc credincioşi vor ajunge în iad. Azi trăim vremea de mare înşelăciune în privinţa aceasta. William Booth, întemeietorul Armatei Mântuirii, a scris: „Principalele pericole ale secolului al XX-lea vor fi: religie fără Duhul Sfânt, creştinătate fără Hristos, politică fără Dumnezeu, cer fără iad”. Şi tocmai acestea îl fac pe mulţi să ajungă în iad. Aceasta e cea mai groaznică dezamăgire, fiindcă s-au lăsat amăgiţi de vrăjmaşul. O, de am învăţa să ţinem seamă de înştiinţări, ca să nu plângem la urmă „şarpele m-a amăgit!”

Scopul amăgirii

E natural să ne întrebăm: „De ce Satan, în şiretenia lui, recurge la amăgirea credincioşilor cu necredinţa? Ce urmăreşte ei? El e duşmanul lui Dumnezeu şi a copiilor Săi şi ştim că poartă o luptă continuă. Dintre toate armele lui, amăgirea e cea mai periculoasă.

Prin amăgire, vrăjmaşul voia împiedicarea lucrării de mântuire a păcătoşilor prin Hristos Domnul. El a încercat să-L înşele pe Domnul Isus să nu moară pentru mântuirea lumii. Imediat după botez, i-a sugerat o cale mult mai uşoară decât crucea de a câştiga lumea: „Închină-te mie” – a zis diavolul. Dar a fost înfruntat cu cuvintele: „Pleacă, Satano, căci este scris: ‚Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-l slujeşti” (Matei 4:8-10). După un timp, vine cu aceeaşi ispită de amăgire, dar nu direct, ci prin Petru. Şi pe El îl înfruntă cu cuvintele: „Înapoia mea, Satano” (Matei 16:22,23). Ce mare băgare de seamă trebuie să avem chiar la cuvintele fraţilor noştri, ca să nu fim înşelaţi! Iar mai târziu, chiar în prag de suferinţe, vin câţiva greci, care voiau să-L vadă. Se pare că ştiau că evreii îl urăsc pe Isus. Dr. Stanley Jones, mare misionar în India şi autor al mai multor cărţi, e de părere că grecii dornici de cunoştinţă, ar fi vrut să-L invite să meargă în Grecia, ca să scape de cruce. Din text se subînţelege lucrul acesta. Era o altă ispită deghizată, să-L facă să nu moară. Nu ni se spune că Hristos Domnul ar fi stat de vorbă cu grecii, ci imediat El a zis că „grăuntele de grâu dacă nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă”. El a trecut printr-o înfiorare, apoi a exclamat: „Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă de ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” Iar în noaptea arestării, a trecut prin agonia din Ghetsemani, unde la fel a repurtat victoria şi a mers să moară, ca noi să fim mântuiţi. Diavolul a fost înfrânt, a fost biruit prin cruce. Mântuirea lumii a fost săvârşită.

Satana e neînduplecat, a rămas vrăjmaş, el vrea azi stagnarea lucrării de mântuire a păcătoşilor prin cei ce cred. Prigoanele n-au putut să închidă gura robilor Domnului să nu vestească Evanghelia. Au vestit-o şi în închisori şi pe ruguri. Când lui Bunyan i s-a oferit eliberarea din închisoare, fiindcă acasă îi murise soţia, iar fiica oarbă ce o aveau a rămas fără ajutor, i s-a cerut nu lepădarea de credinţă, ci doar să tacă, să nu mai spună nimănui de mântuire, dar el a zis: „Dacă azi îmi daţi drumul, azi voi vesti Evanghelia, căci prefer mai bine să-mi mucegăiască oasele în temniţă, decât să fiu liber şi să nu spun altora de dragostea lui Dumnezeu”. Vrăjmaşul a constatat în atâtea rânduri că vântul prigoanelor nu a stins focul sfânt, ci l-a aprins mai tare şi i-a purtat până la mari depărtări. De aceea, ca să oprească lucrarea de mântuire a păcătoşilor, caută să amăgească pe robii Domnului să nu-şi facă lucrarea, să amăgească pe credincioşi cu necredinţă. În alte cuvinte, vrea să le fure credinţa primită de la Dumnezeu, dându-le o credinţă falsă, care de fapt e necredinţă.

Iată câteva săgeţi arzătoare ale celui rău, iar dacă tu nu foloseşti scutul credinţei, ele îţi străpung inima şi devii o victimă, un înşelat. Ele sunt cuvinte dulci, plăcute firii pământeşti, şi dacă nu ai discernământ spiritual, ajungi să le dai crezare.

1) el îţi şopteşte că starea păcătoşilor nu e chiar aşa de gravă;

2) că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău încât să-i trimită în iad;

3) că nu eşti chiar tu răspunzător de sufletul lor, de salvarea lor;

4) că şi dacă le spui, ei sunt prea împietriţi şi nu se pocăiesc de păcatele lor;

5) că tu eşti prea slab să faci o aşa lucrare;

6) că această lucrare nu se face de oricine, ci doar de păstori;

7) că nu se face oricând, ci doar Duminica;

8) că nu se face oriunde, ci doar în biserică;

9) că nu se face faţă de oricine, ci e doar pentru cei aleşi, iar aceia îl caută ei pe Dumnezeu. Astfel că nu are rost să cauţi tu pe cei păcătoşi.

Vrăjmaşul a venit şi la mine de atâtea ori cu aceste amăgiri. Nu mă mir că a venit şi la tine. Ţinta lui e să te convingă să taci, să nu faci lucrarea sfântă. Şi reuşeşte la atâţia cu aceste amăgiri, îi scoate de pe făgaşul lucrării de salvare a păcătoşilor. La început se mulţumeşte cu atât. Şi cei ce au înghiţit pastila amăgirii, în loc să-L asculte pe Domnul, să spună altora vestea bună a mântuirii, ei îl ascultă pe diavolul.

Păianjenul, când îi cade o muscă mai mare în plasa lui, aleargă şi o injectează cu otrava lui, iar musca ce s-a zbătut cumplit, devine paralizată şi abia atunci se aruncă asupra ei şi o devorează. Aşa face diavolul cu cei credincioşi. Întâi îi injectează şi ei devin nepăsători de starea altora. Văd starea celui căzut între tâlhari, dar trec înainte pe alături. Nu-i doare nici de starea copiilor lor, care au apucat calea păcatului, dar cum să-i doară de vecini sau de ceilalţi oameni? Omul îşi zice că e credincios fiindcă nu merge la cârciumă, ci la biserică; el nu înjură pe Dumnezeu, ci îi cântă laude; nu trăieşte în certuri cu vecinii, dar e complet nepăsător de soarta lor veşnică.

Într-o Duminică, un credincios a mers la biserică. Acolo a văzut pe vecinul lui, care era necredincios. S-a dus şi s-a aşezat lângă el. Vecinul a fost foarte atent şi inima lui a fost mişcată. Vestitorul Evangheliei a arătat că toţi oamenii sunt păcătoşi, dar că Dumnezeu a pedepsit păcatele oamenilor în Fiul Său, iar toţi cei ce cred aceasta şi se pocăiesc, au iertarea păcatelor şi ajung în fericirea veşnică. Dacă însă cineva nu primeşte această iertare prin Jertfa lui Hristos Domnul, va ajunge în chinul veşnic. Tot ce a spus, a arătat că aşa e scris în Evanghelie. La terminare, au mers împreună spre casă. Vecinul avea o frământare lăuntrică şi era tăcut. După un timp, cel credincios îl întrebă: „Ei, cum v-a plăcut la biserica noastră?” La aceasta vecinul răspunse tot cu o întrebare: „Dumneata aici eşti membru?” – „Da, da” – afirmă el. „Şi dumneata crezi ce a spus păstorul acela?” – „Da, desigur”. – „Nu, dumneata. nu crezi, căci nu se poate să crezi că eu merg spre iad, şi de atâţia ani treci pe lângă casa mea şi să nu-mi spui nimic. Nu, dumneata nu crezi ce a spus omul acela, nu crezi ce e scris în Evanghelie”.

La câţi din cei ce îşi zic credincioşi nu ar putea colegii de şcoală sau de lucru să repete aceleaşi cuvinte? Oare credem cu adevărat sau suntem amăgiţi să ne considerăm credincioşi? Satan a reuşit pe mulţi credincioşi să-i facă necredincioşi, necredincioşi în Cuvântul sfânt, care azi e călcat în multe privinţe, necredincioşi în lucrul încredinţat lor. Astfel, sunt pe linie moartă, scoşi din lucrare. Vai, câţi sunt în această stare de amăgire şi nici măcar nu îşi dau seama! Sunt mii de ei, care iau parte la serviciile de închinăciune ale bisericii, cântă, se roagă, dar nu au spus şi nu spun nimănui de mântuirea prin Hristos Domnul. Ba sunt nu numai simpli membrii, ci şi corişti, orchestranţi, dirijori, diaconi şi chiar păstori. Poate cineva obiectează: „Cum, doar preoţii, păstorii vorbesc oamenilor din Evanghelie”. Da, însă când preotul sau păstorul e nepăsător, el vorbeşte numai căci aceasta e slujirea lui, o face ca să fie în treabă, dar el nu suferă durerile naşterii pentru alţii, nu se topeşte în rugăciune pentru cei păcătoşi şi nu-i îndeamnă cu ardoarea sufletului său să părăsească plăcerile păcatului şi să se întoarcă ia Dumnezeu.

Cu mai mulţi ani în urmă, în Anglia, un capelan a fost trimis să însoţească şi să vorbească unui criminal ce era dus la spânzurătoare. Pe drum, el şi-a făcut datoria şi i-a spus că ar trebui să se pocăiască de faptele lui măcar acum, căci Dumnezeu îl iubeşte şi vrea salvarea lui. După ce l-a ascultat puţin, i-a strigat: „Domnule, dumneata însuţi nu crezi ceea ce spui, căci dacă ai crede, chiar dacă toată Anglia ar fi presărată cu cioburi de sticlă, chiar şi desculţ ar trebui să alergi într-o parte şi alta să spui păcătoşilor de o aşa mântuire. Nu, dumneata însuţi nu crezi ce spui!” Felul rece cum i-a spus Evanghelia arăta nepăsarea. Şi la câţi nu se observă azi această nepăsare? Toată lucrarea o fac în baza rutinei, nu mişcaţi de Duhul Sfânt, căci de El nu ţin seama. Ei sunt ca şi lampagiul orb din nuvela lui George Macdonald, care mergea seara de la stâlp la stâlp să aprindă felinarele oraşului, dar el nu se bucura de lumină, ci trăia în întuneric beznă. Îşi făcea slujba de lampagiu doar datorită rutinei. Aceşti vestitori ai Evangheliei poate altădată au fost calzi, plini de râvnă sfântă în căutarea celor pierduţi, dar azi doar le merge numele că trăiesc. O, Doamne, trezeşte pe toţi aceştia până nu e prea târziu!

După o vreme de aşa trăire în nepăsare faţă de alţii, vrăjmaşul îi amăgeşte să fie nepăsători şi de propria lor stare. În Matei 24:37-39 avem cuvintele Domnului Isus despre lipsa de credinţă şi starea de nepăsare a oamenilor din vremurile din urmă când îi aseamănă cu cei din timpul lui Noe. Deşi salvarea era la îndemână, căci uşa corăbiei a rămas deschisă şapte zile, nici unui n-a intrat să-şi salveze viaţa căci n-au crezut; n-au crezut că au nevoie de salvare, n-au crezut că vine potopul, n-au crezut că păcatul lor e aşa de grav şi va fi pedepsit, cum le-a propovăduit Noe.

Când păcatul nu mai e grav în viaţa altora, nu te alarmează, ajungi să-l admiţi şi în viaţa ta. Liberalismul pătrunde în viaţa celui ce a devenit nepăsător. Când îţi spui că asta nu e păcat, că azi trăim vremuri moderne şi îţi găseşti justificări raţionale pentru orice, să ştii că ai devenit lumesc. Prin aşa trai, Hristos Domnul e izgonit din viaţă, Duhul Sfânt e întristat şi pleacă, iar Satan jubilează. În această stare, conştiinţa nu te mai mustră nici pentru privirea nepotrivită, nici pentru vorba rostită, nici pentru acţiunea înfăptuită. Otrava nefastă a necredinţei te-a paralizat, din credincios ai devenit necredincios Eşti ca un vultur împăiat, bun pentru vitrină, dar care nu mai poate să urce înălţimile; e în totul vultur, dar nu mai are viaţă, nu se hrăneşte, nu se mişcă, nimeni nu mai poartă teamă de el. Am văzut păsări împăiate, păsări ce altădată au cântat frumos încât te desfătau cu trilurile lor, dar vrăjmaşul le-a prins în cursele lui, le-a luat viaţa şi le-a împăiat. Pe dinafară sunt în totul ca înainte, cu aceleaşi pene frumoase, dar nu mai cântă. Vai, şi în biserici sunt multe păsări cântătoare, care au fost prinse în cursa mândriei sau a geloziei şi au ajuns împăiate, nu mai cântă. Nu a fost ceva după voia lui sau a ei sau a fost pus altcineva să conducă, să cânte solo sau duet şi a devenit pasăre împăiată. Am văzut şi lei şi tigrii împăiaţi de care nimeni nu mai poartă teamă. Sunt doar de ornament. Nu cumva şi tu eşti un credincios împăiat?

Aceştia poate continuă să meargă la biserică, se roagă, ca fariseul în Templu, dar ruga lor nu e ascultată căci ei nu mai ţin cont de voia lui Dumnezeu, ci fac ce le place. Toată viaţa lor de credinţă se rezumă la un formalism rece, sunt creştini împăiaţi. Ei se roagă numai de la buze, căci inima lor a încetat să bată pentru Dumnezeu. Ei au o formă de evlavie, dar nu mai au puterea (2 Timotei 3:5). Diavolul le-a schimbat credinţa adevărată cu una falsă şi ei nici nu ştiu. Domnul însuşi spune că biserica din Laodiceea nu ştia nimic de sărăcia şi gravitatea stării în care se afla (Apocalipsa 3:17,18). Ei poate se feresc de păcate pe care le cred grave, şi astfel trăind o viaţă morală de ochii oamenilor, ei nu se consideră căzuţi. Dar sunt nişte amăgiţi.

Credinţa e legătura vitală între cel născut din nou şi Dumnezeu, Izvorul vieţii. Credinţa e vie, activă, dinamică. „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, dar când aceasta nu mai e, omul e credincios-necredincios. El are impresia că e credincios, dar realitatea vieţii îl arată necredincios, e mort duhovniceşte. Unii poate se grăbesc să spună că e imposibil aşa ceva, dar Domnul spunea îngerului bisericii din Sardes: „Ştiu… îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Cândva a fost viu, dar nu când i s-a spus lui Ioan să scrie. Să dăm voie Domnului să ştie adevărul mai bine decât îl ştiu oamenii. Amăgirea şi-a făcut efectul, omul a pierdut credinţa. Lui Petru înainte de arestare, Domnul Isus i-a spus: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta” (Luca 22:31,32).

Poetul român Vasile Militaru arată în următoarea poezioară valoarea mare a credinţei:

Poţi să pierzi averi şi ranguri, fericiri cu rai în spic,

Dacă n-ai pierdut credinţa, încă n-ai pierdut nimic.

Prin pierderea credinţei, faci inversarea poeziei:

Poţi să ai averi şi ranguri, fericiri cu rai în spic,

Dacă ai pierdut credinţa, nu mai ai nimic, nimic.

Pentru această doborâre finală, Satana îşi foloseşte toată şiretenia. El îl lasă pe om să se considere credincios, când în realitate el a devenit necredincios. Omul ce şi-a zidit casa pe nisip, nu e omul de lume, ci cei din biserică, el aude mereu Cuvântul, dar nu-i crede, nu-l trăieşte. „Cine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face”, e expresia Domnului Isus (Matei 7:26,27). Omul acesta nu a crezut că trebuie să zidească pe stâncă. El a putut să se fălească ce casă frumoasă are, arătoasă pe dinafară, poate asemănătoare în multe privinţe cu cea zidită pe stâncă, dar în final s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare. Aceştia ascultă Cuvântul Domnului Duminică de Duminică, se roagă „Doamne, Doamne”, dar tot ce zidesc e pe nisip, pe firea lor. La sfârşit vor vedea prăbuşirea şi vor auzi cuvintele: „Depărtaţi-vă de la Mine”. În alte cuvinte, de la poarta cerului să fii trimis în iad. Va fi ceva din cale afara de groaznic.

Mă doare că trebuie să repet acest avertisment pentru fraţii mei. Lupta spirituală e cumplită, vrăjmaşul îşi foloseşte azi toate amăgirile. În holda multora, spinii au crescut şi au înăbuşit sămânţa, fiindcă ei nu s-au interesat de creşterea ei, ci „şi-au văzut de drum”, iar grijile de cele trecătoare, bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia au omorât firea nouă care era pentru viaţa veşnică.

Ce trebuie să facem ca să nu fim amăgiţi?

Hristos Domnul ne-a înştiinţat tocmai în privinţa aceasta, ca să veghem, să nu ne lăsăm amăgiţi. El a afirmat că slujitorii celui rău „vor înşela pe mulţi”, dar nu pe toţi. Eu nu vreau să fiu înşelat, de aceea trebuie să fiu cu băgare de seamă, trebuie să veghez. Fratele J.S. odată a luat trenul de la Arad spre Şebiş, voia să meargă la Buteni. Era seară şi fiind singur în compartiment şi-a dat jos pantofii şi s-a culcat pe bancă. Spre ziuă când sa trezit, nu mai avea pantofi. A trebuit să parcurgă drumul desculţ şi fiindcă el avea număr mare la pantofi, prăvălia din Buteni nu avea pantofi pentru el. Creştinul lui Bunyan când a dormit, şi-a pierdut mărturia. Ca să nu mi se fure credinţa, trebuie să stau treaz, să veghez. Azi e necesară o stare de trezire la toţi credincioşii, ca să-şi păzească credinţa şi să ajute şi pe alţii să creadă cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitor al lor. Leonard Ravenhill a scris: „Fără discuţie, cea mai mare nevoie a bisericii de azi este să-L întâlnească iarăşi pe Domnul ei Cel înălţat, ca să primească învestitura cu care să intre în trezirea trezirilor, înainta de a se lăsa noaptea nopţilor peste acest secol”. La sfârşitul vieţii, apostolul Pavel a scris: „Am păzit credinţa” (2 Timotei 4:7). Aceasta trebuie să fac şi eu şi tu.

Apoi trebuie să păstrez un cuget curat, căci credinţa vieţuieşte numai într-un cuget curat. Apostolul Pavel se temea ca nu cumva prin şiretlic, gândurile fraţilor din Corint să se strice de la curăţia şi credincioşia faţă de Hristos Domnul (2 Corinteni 11:3). Lui Timotei îi cere să păstreze credinţa şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au căzut din credinţă (1 Timotei 1:19). Iar despre diaconi spune că trebuie „să păstreze taina credinţei într-un cuget curat” (1 Timotei 3:9). Cugetul multor zişi credincioşi a devenit murdar de plăceri, de imaginaţii păcătoase. Unii şi-au îmbibat cugetul cu germeni de stricăciune citind cărţi murdare, pornografice. Alţii au privit scene de desfrâu la televizor sau au închiriat casete video care le-a murdărit cugetul. Alţii au lăsat ca ura faţă de un frate sau o soră să le fermenteze gândirea şi sunt în starea aceasta de săptămâni sau luni. Odată într-o biserică am auzit că doi fraţi nu vorbesc între ei. Aşa păreau buni credincioşi, dar vrăjmaşul le-a umplut inima de amărăciune unul împotriva altuia. Când am chemat la birou ambele familii, unu! a fugit, nu a vrut să vină, dar le-am pus în faţă: împăcarea sau excluderea din biserică. Duminica următoare au venit la biserică şi mi-au spus că s-au pocăit de păcatul lor, şi-au cerut iertare şi s-au împăcat. Murdăria din cuget trebuie scoasă, altfel omoară credinţa.

Şi trebuie să lupt lupta cea buna a credinţei (1 Timotei 6:12). Să am toată armura lui Dumnezeu. Nici într-o dimineaţa să nu plec neînarmat. Să mă întăresc în puterea tăriei Lui prin rugăciune. Să cred în totul Cuvântul lui Dumnezeu. Nimic în plus, nimic în minus. Deviza ostaşului lui Hristos Domnul este: ,,Să nu trec peste ce este scris”. Mama Eva a pus la îndoială că e chiar aşa cum a zis Dumnezeu şi toţi ştim consecinţele grave ce au urmat. Şiretlicurile modernismului azi sunt mai momitoare ca oricând, de aceea se cere eroism să rămâi în cadrul Cuvântului sfânt. Dacă alţi înaintaşi ai credinţei au preferat mai degrabă să moară decât să arunce bobul de tămâie pe altar, oare nu ar trebui noi, care trăim în apropiata venire, să luptăm cu mai mare dârzenie lupta cea bună a credinţei, ca să nu fim amăgiţi nici prin plăceri, nici prin ameninţări? Nu uitaţi cetatea Troia nu a fost înfrântă pe calea armelor, ci prin şiretlic. De aceea fiţi treji, vegheaţi, păziţi-vă cugetul curat, nu admiteţi păcatul nici chiar în gând, oricât vi s-ar părea că e de mic, şi luptaţi cu eroism.

Doamne, ajută-ne să preţuim credinţa care a fost dată sfinţilor şi să rămânem în ea până la capăt!

Amăgirea cu liberalism

„…aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare” . „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când se va arăta El, să avem îndrăzneală… să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El” (Efeseni 4.22; 1 Ioan 2:28)

Ce frumoasă şi binecuvântată este viaţa de adevărat creştin, credincios copil al Domnului! Trecutul său e iertat, viaţa sa a fost înnoită prin naşterea din nou făcută de Duhul Sfânt, el e alt om. Fiul risipitor când a venit acasă, primit fiind de tatăl său, a fost dezbrăcat de zdrenţele sale şi îmbrăcat cu haina cea mai bună, apoi a fost aşezat la masa dragostei să se înfrupte din belşugul tatălui. Ce mare diferenţă între starea aceasta şi cea nenorocită dinainte! Dar el trebuie să rămână ascultător.

Aceasta e realitatea cu orice suflet păcătos, care a primit harul lui Dumnezeu. Bucuria mântuirii ce i-a copleşit inima, se revarsă ca nişte ape, faţa îi este străluminată şi nu ştie cum să mulţumească tatălui, care l-a strămutat din împărăţia întunericului în Împărăţia de Lumină a Fiului dragostei Lui. Fiecare ajunge să recunoască în sinea lui că nu a meritat aşa ceva, ci „Lui Ti datorăm faptul că prin credinţă am intrat în această stare de har” (Romani 5:2). Beţivanul de altădată se miră de el însuşi: ce a fost şi ce a devenit?! La fel, fiecare păcătos mântuit are pricini de uimire, când cugetă ia lucrarea harului lui Dumnezeu în viaţa sa, la preţul depus de Hristos Domnul pentru salvarea lui. De aici ţâşneşte adânca mulţumire şi adevărata cântare:

Chiar mii de limbi de aş avea,

O, Doamne Dumnezeu,

Oricum deplin eu n-aş putea

Să laud Numele Tău.

Căci Tu, Cel Sfânt şi Preaînalt,

A toate Creator,

Din moarte m-ai răscumpărat,

De-aceea Te ador!

Cătuşele păcatului le-ai rupt

Şi m-ai salvat,

Cu tot ce am, eu sunt al Tău,

Al Tău răscumpărat!

Apoi, Biblia spune, că Duhul Sfânt îl învaţă pe păcătosul mântuit lecţiile harului: „să o rupă cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăiască în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2:12,13). Şi viaţa trăită în ascultare deplină de Domnul, în părtăşie cu El, e tot mai frumoasă, tot mai dulce din zi în zi. Eu ştiu aceasta nu numai din Cuvântul sfânt, ci din propria mea experienţă cu Dumnezeu. Pentru nimic în lume nu aş dori roşcovele păcatului. Marele evanghelist George Whitefield spunea că nu mai doreşte să fie în locul păcătosului „nici pentru zece mii de lumi”. Viaţa de adevărat creştin, nu a celui ce poartă doar numele, e binecuvântată, e glorioasă. Hristos Domnul ne este totul îndeajuns. Dragostea Lui ne-a legat de El mult mai puternic decât se leagă soţia de soţul ei. Voia Lui e bună, plăcută şi desăvârşită. Iar aplicând-o în viaţă, spunem împreună cu psalmistul: „Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parcă aş avea toate comorile” (Psalmul 119:14). Aceştia extaziaţi de bucurie pot cânta:

„Pentru nimic eu n-aş schimba

Isuse, fericirea Ta!

Dar azi, sunt unii care au o viaţă de creştin searbădă, acră, posomorâtă. Ei nu cunosc puterea Duhului Sfânt pusă în slăbiciune. Pentru ei, trăirea voii lui Dumnezeu e ceva greu, e o viaţă de prea multă renunţare. Ei sunt nemulţumiţi. Se străduiesc să facă faţă de ochii altora, dar n-au pic de bucurie. Între ei şi Hristos Domnul a pătruns lumea şi credinţa lor s-a eclipsat, s-a întunecat

Atunci vine vrăjmaşul şi seamănă neghină şi buruieni, care înăbuşă sămânţa. Le arată strălucirea lumii – cum a arătat chiar şi Domnului Isus – şi le promite că le-o dă lor, dacă i se închină lui. Nu le cere să renunţe la Hristos ca Mântuitor, ci la Hristos ca Domn. Ca Mântuitor, în unele cazuri, el caută chiar să le inspire o încredere falsă, contrară Bibliei, le spune că odată ce Hristos te-a mântuit, de acum poţi să faci ce vrei, căci El e un Mântuitor mare şi te mântuieşte de orice păcat. Ba chiar cu cât păcătuieşti mai mult, cu atât se înmulţeşte harul; că odată fiind mântuit, tu nu îţi poţi pierde mântuirea. Şi cu această evanghelie falsă, cu şiretlic, diavolul amăgeşte pe mulţi. Dacă-l crezi pe el, adevărata credinţă dată sfinţilor ţi-a fost furată, şi înlocuită cu alta falsă, de factură satanică.

De acum îţi spui că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău încât pentru o minciună sau pentru nişte fleacuri să te trimită în iad; că nu tot ce numesc predicatorii păcat, e păcat; ba şi păcatul nu e chiar aşa de grav, că uite şi cutare şi cutare face aşa lucruri şi totuşi îşi zice că e credincios. Când ţi se arată anumite texte din Biblie, care interzic unele lucruri, tu spui că acestea au fost scrise pentru oamenii de pe vremea aceea, care au fost mult mai înapoiaţi, noi trăim într-o lume modernă şi avem un standard mult mai înalt de civilizaţie, nu suntem ca şi baba Floare sau ca şi moşul Veicaş. Şi amăgirea liberalismului a cuprins mintea celui ce a făgăduit Domnului, înaintea multor martori, că îl va urma până la capăt! Azi e o epavă.

Păstorul unei biserici avea vederi liberale. La un sfârşit de an, un membru i-a făcut cadou o Biblie toată ciopârţită. Predicatorul nedumerit a întrebat că ce înseamnă lucrul acesta? Atunci omul a răspuns: „Aceasta e Biblia dumitale. Eu v-am ascultat predicile şi ori de câte ori aţi spus că textul acesta a fost scris pentru cei din Corint şi nu ne priveşte pe noi, celălalt a fost scris pentru cei din Tesalonic şi nu ne priveşte pe noi, când ajungeam acasă, eu luam foarfeca şi tăiam acea parte din Biblie. Aşa se face că ea are multe tăieturi, dar ea e Biblia dumitale. Eu nu vreau o aşa Biblie, de aceea v-am adus-o”.

Mulţi, prin liberalism, scot anumite părţi din Scriptură, care nu le plac. Ei nu taie filele, ci spun că acele adevăruri nu ni se aplică nouă. Prin acţiunea lor, ei dovedesc că nu cred că „Toată Scriptura este insuflata de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…” (2 Timotei 4:16).

Amăgirea liberalismului se petrece în lumea gândirii pe nesimţite, abia mai târziu se reliefează în vieţuire. Voia lui Dumnezeu pentru el sau ea nu mai e bună, plăcută şi desăvârşită. Viaţa de slujire lui Hristos Domnul îi se pare o robie prea grea şi această libertate pe care le-o oferă diavolul să facă tot ce vreau, tot ce la place, îl încântă şi îl atrage în cursă. Aceştia uită că cine nu vrea să fie rob al lui Hristos, se face rob Satanei. Unor aşa oameni diavolul le-a schimbat macazul vieţii de pe firea nouă în Hristos, pe firea veche adamică. Pentru „haina cea mai bună” se cere prea multă grijă şi ei preferă iarăşi zdrenţele. Prin şiretlic, gândurile lor s-au stricat de la „curăţia şi credincioşia faţă de Hristos”, exact cum spunea apostolul Pavel în 2 Corinteni 11:3.

Când poporul Israel a pierdut credinţa, şi-a zis că „Dumnezeu nu vede”, că nu aude (Psalmul 94:7) şi că nu pedepseşte, „că nu va veni nenorocirea” (Ieremia 5:12). Aceasta l-a făcut să trăiască în toate păcatele şi astfel a ajuns un popor lepădat de Dumnezeu. Acelaşi lucru îl face vrăjmaşul şi azi. Nu e de glumit cu liberalismul.

Şi totuşi chiar unii vestitori ai Evangheliei zâmbesc când citesc aceste rânduri. Ei se consideră cu vederi largi. Ei nu cred că cei aleşi pot să fie amăgiţi. Dar nu se întreabă: oare nu sunt chiar eu un amăgit? Credeţi oare că Satan e chiar aşa de prost încât şi după mii de ani să încerce să amăgească pe cineva pe care nu-l poate amăgi? Din contră, el ştie şi noi ştim că a amăgit pe mulţi, chiar din cei ce s-au crezut mai tari. O, Doamne, ai milă de noi!

E foarte important că această amăgire nu are de-a face cu cei necredincioşi, ci ea apelează la cei ce merg la biserică, citesc Biblia, se roagă, dar din lipsă de veghere, din lipsă de discernământ, ajung amăgiţi. Şi semnalez aici că uneori cei cu multă pregătire şcolară, dar cu puţină creştere în har, cu puţină maturitate spirituală, cad mai uşor în cursă decât ceilalţi, cred oferta Satanei, care pentru ei pare foarte raţională. Pentru ei viaţa de simplitate pare absurdă, de aceea nu sunt gata să ţină credinţa într-un cuget curat, şi să o ţină până la capăt, ci se încurcă în fel de fel de motivări. Apostolul Pavel a scris celor din Corint, deci „către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi” (1 Corinteni 1:2), care se credeau că sunt cineva, lor le-a scris: „Vă fac de cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel degeaba aţi crezut” (1 Corinteni 15:1-2). Aceste ultime cuvinte nu sunt sperietoare, ci arată o stare tragică în care pot ajunge unii credincioşi, şi unii au ajuns deja fără să-şi dea seama.

Partea dureroasă e că vestitorii Evangheliei liberalişti îi consideră pe cei cu adevărat credincioşi ce trăiesc Evanghelia ca fiind habotnici, înguşti la minte, înapoiaţi. Probabil că unii şi pe mine mă consideră aşa, n-are importanţă, eu vreau să rămân în cadrul adevărului biblic. Doamne, ajută-mă!

Prin sinea lui, adevărul e îngust, e ca şi în matematică: doi cu doi face patru; niciodată nu face trei sau trei şi jumătate, nici măcar trei şi nouăzeci şi nouă, ci patru exact. La fel Cuvântul lui Dumnezeu e îngust şi categoric. Nu e cuvânt de târguială, Dumnezeu să mai lase, iar tu să mai pui ceva. Are mare importanţă cum privim Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus a zis: „Nimeri nu poate sluji la doi stăpâni… Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24). Ori liberalismul tocmai aceasta vrea. Diavolul îţi spune că e mulţumit la început chiar numai cu degetul tău cei mic, căci ştie că dacă tu faci aceasta, întristezi pe Duhul Sfânt (Efeseni 4:30), şi el te părăseşte. El nu-şi împarte Templul cu Satan.

În epistola către Timotei, apostolul Pavel scria că are să vină vremea când „oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă… îşi vor întoarce urechile de la adevăr” (1 Timotei 4:3,4), căci adevărul e prea îngust. Noi trăim vremea aceasta. Eu sunt conştient că liberalismul a pătruns azi ca o molimă în multe biserici. La Congresul nostru din Sept. 1992, am spus fraţilor: „Noi ne lăudăm cu înaintaşii noştri: Mihai Brumar, Teodor Clepea, Teodor Sida, Vărşăndan, Igna, Enaşcu, Florian, Ţirban, Mihai Vicaş, Berbecar, Cornea şi alţii, dar dacă aceia ar trăi astăzi pe mulţi i-ar exclude pentru liberalism, căci ei n-au permis în biserici multe lucruri, la care cei de azi închid ochii. De ce? Fiindcă ei au fost rămaşi în urmă? Nu, ci fiindcă ei cereau ca adevărul Evangheliei să fie aplicat în viaţa fiecărui credincios”.

Căci creştinismul nu-i numai vorbă,

Ci vieţuire zi de zi”.

Apostolul Pavel a scris: „Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm…” Şi eu cunosc frica de Domnul, de aceea vreau să rămân lângă Cuvântul sfânt, de aceea scriu aceste lucruri şi vreau să vă încredinţez de voia lui Dumnezeu. Am ţinut studiul acesta biblic despre amăgirile din vremurile din urmă în biserica noastră din Sacramento, California, şi acum îl scriu pentru copiii Domnului, fraţii mei de pretutindeni. Fraţi predicatori, diaconi, membrii în comitete şi toţi copiii Domnului, e bine să vă daţi seama de lupta aprigă a vrăjmaşului, de victimele ce le amăgeşte şi le nenoroceşte pentru veşnicie! Nu fiţi nepăsători, nu dormiţi în post pe front.

În 1937, fratele Burlaca Mihail din Noua Suliţă, care făcuse armata la grăniceri, mi-a istorisit cum un soldat în post la un pichet de grăniceri pe graniţa cu Bulgaria, a adormit în post şi comitagii bulgari au venit tiptil, i-au luat arma ce avea baioneta pusă, l-au ţintuit de gheretă, l-au ucis, apoi cu grenade au ucis pe toţi grănicerii ce dormeau în pichet. Domnul spunea proorocului Ezechiel că străjerul, care vede pericolul, trebuie să strige, să dea alarma. De aceea strig şi eu pe această cale. Nu vreau să fiu vinovat de sângele altora. Puteţi să mă numiţi rămas în urmă sau cum vreţi, n-are importanţă, eu sunt robul Domnului, nu al oamenilor. Şi îţi spun că însuşi faptul că această carte a ajuns în mâna ta, înseamnă că Domnul te iubeşte, că are ceva pentru tine, că vrea să te alipeşti mai mult de El şi în totul de adevărul Cuvântului sfânt, să înveţi să nu treci peste ce este scris; iar dacă ai trecut peste ce este scris, trebuie să te pocăieşti de amăgirea aceasta a liberalismului. O, de ai da voie Duhului Sfânt să-ţi cureţe ochii spre a vedea cum e starea ta în faţa Domnului. Doamne, Duhule Sfânt, fă lucrul acesta!

Să analizăm mai multe laturi în care se vede amăgirea liberalismului la cei credincioşi:

Întâi, amăgirea cu liberalism se petrece în gândire, în concepţie. Diavolul caută să-ţi strice tiparul gândirii tale. În Psalmul 10:11, psalmistul spune că omul rău îşi zice în inima iui: „Dumnezeu uită! Îşi ascunde Faţa şi în veac nu va vedea” Aici vorba de lumea lăuntrică a gândurilor. Solomon spunea în privinţa aceasta: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4:23). Satan, vrăjmaşul, vine şi otrăveşte tocmai concepţia ta despre Dumnezeu: că nu trebuie să iei Biblia chiar aşa de serios; că Dumnezeu îţi cere prea mult; că nu e bine să renunţi chiar la toate plăcerile; că Dumnezeu nu e chiar aşa de rău; că şi dacă păcătuieşti, n-o să-ţi dea în cap; că şi alţii îşi permit unele păcate şi Dumnezeu nu-i sancţionează, deci şi tu poţi face la fel.

Aceasta e vechea metodă a lui de amăgire. Nu a venit el chiar în Eden la primii oameni să le semene germenii de necredinţă, zicând: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” Aşa vine şi la tine: „Oare cere Dumnezeu cu adevărat aceasta?” Eva a căzut la examen şi vai, în ce hohote de plâns a ajuns să recunoască „Şarpele m-a amăgii”. Iar azi câţi nu sunt amăgiţi în gândirea lor în concepţia despre Dumnezeu că nu pedepseşte păcatul, că doar El e bun, e dragoste, şi odată ce ai devenit copilul Lui, îţi tolerează totul. Amăgirea liberalismului schimbă adevărul despre Dumnezeu, schimbă adevărul despre păcat, că nu e chiar aşa de grav şi schimbă adevărul despre tine, că tu eşti destul de tare şi îţi poţi permite unele lucruri. Ce e un pahar de băutură, o privire rea sau o glumă proastă, puţin ruj pus pe buze sau nişte bijuterii? Sunt doar nişte fleacuri. Pentru aşa ceva să te arunce Dumnezeu în iad? Nici un tată nu face una ca aceasta. Cum s-ar putea ca Dumnezeul cei bun să facă aşa ceva? Şi vai, ce uşor prinde momeala aceasta a Satanei!

Azi există chiar şi preoţi şi predicatori care spun că păcatul nu e vinovăţie în faţa lui Dumnezeu, ci doar o nereuşită să atingi ţinta. Şi pentru aceasta există motivări şi circumstanţe atenuante pentru diminuarea responsabilităţii: că tu eşti prea slab, că uneori aşa sunt împrejurările, că alunecări au fost şi sunt, dar omul se ridică, că unele nici nu sunt păcate, ci doar poporul le priveşte aşa. Şi mintea celui ce primeşte amăgirea liberalismului începe să se întunece, şi conştiinţa e amorţită de această otravă. Pentru el nici un păcat nu mai e grav, astfel că îşi poate permite orice. Această permisivitate, trăire voită în păcat, împietreşte inima şi nu mai sunt lacrimi de pocăinţă. Cineva care ajunsese într-o aşa stare de împietrire, spunea că nici sub bombardamentele celui de al doilea război, când în orice moment putea ajunge în veşnicie, el nu a avut nici un pic de căinţă pentru păcatele sale săvârşite în chip voit. E periculoasă din cale afară o aşa stare. În faţa lui Dumnezeu orice neascultare de voia Lui e păcat, iar păcatul atrage după sine pedeapsa. E bine să ni se imprime în minte adevărul acesta prin câteva cazuri. Mama Eva n-a dat în cap nimănui, n-a trăit în desfrâu, ci doar a luat un fruct, o mică neascultare de Domnul şi a urmat pedeapsa, au fost scoşi din rai. Vina lor a fost în faptul că au ascultat de diavolul, nu de Dumnezeu. Fraţii mei, gândiţi-vă cine a fost Moise! El a stat în atâtea rânduri de vorbă cu Dumnezeu. O singură dată în loc să vorbească stâncii să dea apă, a lovit stânca de două ori şi a fost pedepsit să nu intre în Canaan. Noi spunem că neascultarea lui a fost o nimica toată, dar Dumnezeu n-a tolerat neascultarea. Te gândeşti oare că tu vei fi tolerat? Proorocul din Iuda, care a mers şi a avut curajul în faţa împăratului Ieroboam să strige împotriva altarului din Betel, şi deşi a fost chemat de împărat, după ce şi-a putut retrage mâna, să vină la banchet, a refuzat; deci a ascultat de Domnul, iar când bătrânul profet a alergat după el, prin minciună, l-a amăgit şi sa întors să mănânce pâine şi să bea apă, Dumnezeu nu i-a acordat nici o circumstanţă atenuantă, ci a urmat imediat pedeapsa. La fel soţia lui Lot a fost pedepsită pe loc doar pentru o mică privire înapoi. Anania şi Safira erau membrii în prima biserică din Ierusalim şi n-au săvârşit păcate grele, ci doar o mică minciună şi au fost pedepsiţi imediat cu o moarte năpraznică.

Nu diminuaţi păcatul în mintea voastră, căci el e mult mai grav decât vă gândiţi. În Apocalipsa 21:27 ni se spune despre Cetatea sfântă: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”. De aceea nu glumiţi cu păcatul, nu-l permiteţi sub nici o formă în viaţă, căci orice păcat e ascultare de diavolul şi neascultare de. Dumnezeu, şi neascultarea e sancţionată aspru. Păcatul oricât ţi se pare de mic, te face să nu poţi intra în cer.

Liberalismul îţi perverteşte chiar şi optica ta despre tine însuţi. În America sunt un fel de oglinzi de mână cu două feţe: una te arată aşa cum eşti, iar cealaltă te măreşte mult, te vezi mare. Aşa face liberalismul. Prin pervertirea minţii îţi creşte mândria, orgoliul, te vezi mai frumos, mai deştept, mai talentat, mai învăţat, mai credincios, mai, mai decât alţii. De aceea doreşti întâietatea, doreşti să atragi privirile tuturor spre tine, ai pretenţia toţi să te asculte, te superi foc dacă alţii nu te apreciază. Fiindcă tu eşti cineva, tu îţi poţi permite orice că de, tu eşti mai emancipat decât toţi. Ce amăgire satanică! Mândria luciferică ţi-a fost strecurată în minte şi astfel eşti stăpânit în totul de liberalism. De acum nu mai doreşti să faci „orice gând rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10.5), ci ai vrea să-L faci şi pe Hristos rob ascultării de tine. Eu-l tău e pe tron ca o păpuşă şi Satan te mânuieşte, iar tu ai ajuns aşa de amăgit în gândirea ta că nici nu îţi dai seama în ce stare groaznică ai ajuns. O, cum aş vrea să te trezeşti din amăgirea aceasta înainte de a fi prea târziu!

În al doilea rând, amăgirea cu liberalism o poţi constata din vorbire. Cel ce altădată a lăudat pe Domnul, acum se laudă pe sine. Vorbirea cu har, dreasă cu sare, acum lipseşte. Soţul îşi permite să strige la soţie, soţia la soţ, băiatul sau fata la părinţi. În grup de tineri îşi permit cuvinte cu două sensuri, glume proaste, bancuri piperate, minciuni în glumă, vorbiri de rău. Vorbirea e infectată şi infectează şi pe alţii. Toate curg din izvorul infectat al gândirii şi al inimii.

E adevărat că Biblia spune: „Nici un cuvânt stricat să nu va iasă din gură… orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice fel de clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4:29,31), dar aceasta a fost pentru credincioşii ce trăiau atunci în Efes, astăzi e necesar să strigi câteodată, şi ca să descreţeşti frunţile altora mai e nevoie de câte o glumă mai, mai… de câte un banc cu spirit – cu spirit drăcesc – ca să faci pe alţii să râdă, mai ales când respectivul îşi dă aere că e cineva. Pentru el astea sunt nimicuri, căci focul gheenei i-a aprins limba cu permisivitate şi se întinează pe sine şi întinează pe alţii (Iacov 3:6).

Când îl întreabă cineva cu cât şi-a cumpărat pantofii sau altceva, îşi permite să mintă spunând un preţ dublu, ca să arate că el nu cumpără orice. Îşi permite să mintă pe părinţi, pe colegi, pe şef la serviciu şi uneori chiar pe fraţi la biserică. Pentru el minciuna e o nimica. Aceştia uită că diavolul e tatăl minciunii şi uită că pentru o mică minciună Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea. La fel pentru o vorbire de rău, Maria, sora lui Moise, a fost pedepsită cu lepră. Dacă între persoanele care vorbesc de rău, la una i s-ar strâmba gura deodată, oare nu s-ar îngrozi? Dar apostolul Pavel spune: „Fie-vă groaza de rău şi lipiţi-vă tare de bine” (Romani 12:9). Deci, fie-vă groază de păcat, nu numai de consecinţa lui, căci păcatul aduce consecinţa.

În al treilea rând, amăgirea liberalismului se vede în ţinută. Tânărul sau tânăra caută cu tot dinadinsul să îmbrace haine care să atragă privirile altora. Mai ales fiicele amăgite ale Evei iubesc moda deşănţată, ispititoare, le plac pantalonii şi în unele locuri îndrăznesc să vină aşa chiar şi la biserică; iubesc fustele scurte, rochiţele crăpate, să li se vadă piciorul, hainele sclipitoare, luxul. Mary Quant, inventatoarea fustelor scurte a făcut precizarea: „Fustele scurte sunt simbolul acelor fete care vor să seducă un bărbat”. Şi vinovate nu sunt numai fetele care caută să imite pe altele, ci şi părinţii care dau voie.

În ce priveşte luxul, în unele locuri e o întrecere în risipirea banilor. Aceasta e o ispită puternică atât la bărbaţi cât şi la femei. Nu au bani pentru lucrarea sfântă, dar au bani pentru costumul sau rochiţa cea mai scumpă, pantofii cei mai eleganţi. Fac risipă de bani, în timp ce alţii, ca Lazăr, n-au nici fărâma de pâine. Odată am fost la o nuntă şi cineva avea o rochie care striga tuturor: „Mă vedeţi? Mă vedeţi?” Şi mirarea mi-a fost că se pretindea bună credincioasă. Mă îndurerează aşa lucruri.

Credincioasele altădată aveau o ţinută potrivită cu crezul, lor şi cu numele de copile ale Domnului. Slavă Domnului, există şi astăzi aşa credincioase, dar sunt şi unele amăgite. E bine fiecare când îşi cumpără îmbrăcămintea să se întrebe: oare îl place Domnului îmbrăcămintea aceasta? Ar purta-o El dacă ar fi în locul meu? O bogătaşă care se purta în mare lux, când s-a pocăit, a întrebat pe păstorul bisericii cum să se îmbrace de acum înainte? Acesta i-a răspuns: „Îmbrăcaţi-vă în aşa fel ca nimeni să nu ştie după plecarea din biserică cum aţi fost îmbrăcată”. El făcea referire la o îmbrăcăminte simplă, care să nu atragă privirile, să fie ca a tuturor celorlalte credincioase.

Biblia trebuie să fie ghidul nostru şi în îmbrăcăminte. Apostolul Pavel a scris: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială” (1 Timotei 2:9). În faţa Domnului nimeni nu are ce căuta în spirit de mândrie.

Creştinii în Biserica primară au excelat în modestie. Ei său dezbrăcat de felul deşert de vieţuire şi rămânerea la cele smerite era un mod de viaţă zi de zi. În timp ce la femeile romane era o întrecere în lux, la cele creştine caracteristica de bază era simplitatea, chiar şi la soţiile marilor bogătaşi sau senatori. Despre Narcis din Roma se ştie că poseda patru sute milioane sesterţi (aproximativ 20 milioane dolari), dar casa lui este pomenită că era creştină (Romani 16:11). Schimbarea inimii se învedera şi în îmbrăcăminte.

Tertulian în „Apologia” sa 39.19 afirma că creştinii „observă modestia şi castitatea”. Minucius Felix, un creştin din Roma în cartea sa „Dialog cu Octavius”,31.5, scrisă la 218 d.Cr. spune: „Noi menţinem modestia nu de suprafaţă, ci în minte”. Clement Alexandrinul afirma simplitatea în îmbrăcăminte. A.M. Renwick şi A.M. Hartman în „Istoria bisericii”, 1986, la pag.22, spun: „Adevărata esenţă a organizaţiei bisericii, a vieţii creştine şi a închinăciunii în timpul primelor două veacuri a fost simplitatea”.

În cartea „Fabiola sau Biserica din catacombe”, autorul vorbind despre Lucina, o creştină, spune: „Veşmântul ei îi este de o stofă şi de o culoare deopotrivă de simple, fără broderii… nici o podoabă preţioasă, nici o bijuterie, asemeni acelora cu care se împodobesc atât de bogat femeile romane, nu se vede pe ea”. Iar despre Agnia, o tânără creştină dintr-o familie de seamă, verişoară a Fabiolei, scrie: „Era îmbrăcată într-un veşmânt alb, fără pată, dar neavând nici o bijuterie”. Aşa erau tinerele creştine de la începutul credinţei. În „Qwo Vadis” se spune despre Pomponia, creştină, soţie de general roman, că purta rochii mohorâte şi era gravă.

Liberalismul în ţinută se vede nu numai în îmbrăcăminte, ci şi în îndrăgirea şi purtarea bijuteriilor. Vreau să fie legate cu lanţul la gât, cu brăţări de aur, cu inele ce au rubine, diamante sau alte pietre preţioase. Unele tinere de azi mai bucuros încalcă Cuvântul sfânt decât să renunţe la bijuterii. Biblia spune: „Podoaba voastră să nu fie în podoaba de afara, care stă în împletitura parului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie în omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei” (1 Petru 3:4,5). Dar fudulia, aroganţa unora, le face să nu mai asculte de Biblie, ele vreau să fie „ca lumea”. Când lipseşte podoaba lăuntrică, prin liberalism se recurge la podoaba de afară. Cum înşeală vrăjmaşul!

Când Iacov s-a întors la Betel, locul unde văzuse scara la cer şi unde pentru el era „Casa lui Dumnezeu”, a cerut tuturor din familia lui să scoată dumnezeii străini şi să se curăţească. Apoi ni se spune că „ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini… şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (Geneza 35:4). În faţa lui Dumnezeu nu ai ce veni în duh de mândrie, căci este scris: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Petru 5:5). La Sinai, Dumnezeu a zis lui Israel: „Aruncă-ţi acum podoabele de pe tine!” (Exod 33:5).

Molima aceasta se observă şi pe feţele şi buzele unora. Nu sunt mulţumite cu frumuseţea naturală ce le-a dat-o Dumnezeu, ci recurg la una falsă. Asta nu e de inspiraţie divină. Gândiţi-vă, de ar trăi Michelangelo şi în timp ce sculptorul ar privi la lucrarea lui, un ţăran din Palermo să vină cu un bidon de vopsea roşie şi să dea pe buzele lui Moise, ce credeţi că ar zice artistul ce a sculptat statuia? Dar ce zice Dumnezeu de toate nemulţumitele vremii noastre? E lucrarea lor o glorie pentru Dumnezeu? Fardurile şi rujurile arată nu numai o faţă falsă, ci o inimă falsă faţă de Dumnezeu. Toate sunt izvorâte din duh de desfrâu, de a atrage şi seduce pe alt bărbat. Niciodată soţia nu se fardează acasă ca să placă soţului ei, ci când pleacă de acasă, atunci vrea să fie văzută şi plăcută altora. Şi e trist că unele au ajuns aşa de amăgite încât fac aceasta şi când vin la Casa Domnului. Ele se aseamănă nu cu sfintele femei de odinioară, pomenite de apostolul Petru, ci vreau să se asemene cu destrăbălată Izabela (2 Împăraţi 9:30). Vorbind despre starea de desfrâu spiritual, Dumnezeu spunea despre Israel: „…te-ai sulemenit la ochi şi te-ai gătit cu podoabele tale… (Ezechiel 23:40b). Iar prin proorocul Ieremia spunea lui Israel: „Şi tu pustiito, ce vei face? Te vei îmbrăca în cârmâz, te vei împodobi cu podoabe de aur, îţi vei sulemeni ochii; dar degeaba te vei înfrumuseţa, ibovnicii tăi te dispreţuiesc…” (Ieremia 4:30). Şi exact aşa privesc tinerii credincioşi pe fetele amăgite! La cei credincioşi, rezultatul e invers: în loc să-i atragă, îl îndepărtează şi-i face să se întrebe cum se poate ca unele copile ale Domnului din vremea din urmă să caute să se asemene cu desfrânatele Hollywoodului şi cu prostituatele? Există o singură explicaţie: au fost amăgite în gândirea lor, de aceea îşi falsifică faţa.

Oricine foloseşte fardurile doreşte să fie mai frumoasă decât este şi nu îşi dă seama că pe un preţ scump se face mai urâtă. Întrebuinţarea produselor cosmetice produce după câţiva ani acea faţă cu riduri. Americanii îi spun „faţă de prună uscată”. În cartea de meditaţii zilnice „Pâinea cea de toate zilele”, pe data de 12 Iulie se ocupă tocmai de „remediul pentru ‚faţa de prună uscat’” şi arată că un ziar din Detroit oferă o altă soluţie. Autorul spune: „Doamnelor, vreţi să arătaţi mai tinere? Dacă da, atunci înscrieţi-vă în corul bisericii. Femeile care cântă arată mereu mai tinere. Muşchii obrajilor unei femei care cântă sunt atât de bine dezvoltaţi prin exerciţiu că nu vor avea de a face cu ridurile atât de repede ca în cazul celor ce nu cântă”.

Păstrarea bună a tenului nu stă în alifii şi preparate cosmetice, că multe n-au folosit preparatele cosmetice şi deşi sunt în vârstă au o faţă frumoasă. Faţa arată starea inimii. În India se ştie că e mare sărăcie. Un vizitator într-o zi, a întâlnit o bătrânică de peste 80 de ani ce avea o faţă frumoasă, radiantă, fără riduri. Curios să ştie ce produse cosmetice a folosit în viaţa ei, se gândea că poate a găsit un secret ce îi poate aduce un mare câştig, el o opri şi o întrebă. Bătrânica îi răspunse: „De vreo 65 de ani am dat viaţa mea lui Hristos Domnul să o dăltuiască şi nu-I pot mulţumi îndeajuns pentru tot ce a făcut şi face pentru mine. Bucuria care mi-a pus-o El în inima mea atunci şi părtăşia mea zilnică cu El, Domnul meu, îmi face faţa frumoasă, senină. El fie binecuvântat!

În broşura „Inima omului” se arată prin imagini că cel mântuit, curăţit de Domnul, a închis ochii pentru lume şi păcat, dar după un timp de ispite, la figura a şasea îl găsim că are un ochi închis şi unul deschis şi astfel începe să îndrăgească iarăşi lumea, că îşi deschide inima şi alte şapte duhuri vin şi ocupă inima ce a fast curăţită, iar starea din urmă devine mai rea ca cea dintâi. E lupta de amăgire a Satanei şi unii cad victime. Scriptura spune: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:15-17). Acum gândeşte-te, îmbrăcămintea ta, obrazul tău arată că tu îl iubeşti pe Dumnezeu sau că iubeşti lumea? Iar apostolul Pavel a scris: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (Romani 6:13). Citeşte, te rog încă odată versetul acesta şi întreabă-te pe tine, dacă tu asculţi de voia Lui.

Te rog cugetă cum stai tu în privinţa aceasta? Ai dat tu mădularele tale, viaţa ta în chip deplin Domnului? Este şi faţa ta consacrată Domnului? Este şi punga ta a Domnului său o foloseşti pentru lux, nu pentru El şi lucrarea Sa? Hristos Domnul „S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). E trăirea ta un răspuns la Jertfa Lui? E Hristos Domnul mulţumit de felul cum te porţi?

Cu mai mulţi ani în urmă, în timp ce eram în aria Los Angeles, o familie s-a mutat acolo şi fata, cu un lănţişor frumos de aur la gât, venise la noi la biserică. La terminarea serviciului de închinăciune, am stat de vorbă cu ea şi i-am arătat că Biblia cere să-şi dea jos lănţişorul. Ea s-a iritat, s-a zbârlit la mine că de ce asta, cum în alte biserici americane se poate şi la noi nu-i voie? I-am spus că noi vrem să trăim ce scrie în Biblie, că în felul acesta poate merge la una din acele biserici să se facă membră, dar nu la noi, fiindcă în Biblia noastră se spune „să nu trecem peste ce este scris” (1 Corinteni 4:6). În cursul săptămânii, fetei i-a trecut iritarea şi Duminica următoare a venit tot la noi la închinăciune, dar fără lănţişor.

Trebuie să recunoaştem că azi vrăjmaşul înşeală pe mulţi şi cei amăgiţi, deşi spun că au părăsit lumea cu plăcerile ei, totuşi caută să fie ca lumea. Biblia ne cere: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Dar cei amăgiţi pun mai mare preţ pe voia lor decât pe voia lui Dumnezeu. Cine însă nu renunţă la lume, ajunge să renunţe la Domnul Isus, la însăşi viaţa veşnică. Tocmai aici se dă în vileag grozăvia mare a acestei amăgiri. Domnul Isus a zis: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Luca 11:23). Nu scriu acestea pentru că pun accent pe lucrurile dinafară. Nu, ci ştiu că lucrurile din afară arată pe cele din lăuntru. Naşterea din nou, schimbarea vieţii, trebuie să se vadă în toate: şi în gândire, şi în vorbire, şi în trăire. Hristos Domnul S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Galateni 1:4). Oare cei sau cele ce au o ţinută necuviincioasă arată ei că au fost smulşi sau arată că său înrădăcinat mai tare în acest veac rău? Pot alţii să vadă în ei chipul lui Hristos Domnul sau chipul lumii? Eu nu sunt judecător, ci aş vrea să ajut pe fiecare copil al Domnului să fie la înălţimea chemării, să se poarte într-un chip vrednic de Domnul, nu să fie rebeli faţă de Cuvântul Său, faţă de voia Sa. De aceea, cugetă tu însuţi: e bine cum te îmbraci, cum îţi cheltuieşti banii? E bine cum te împodobeşti? Faci tu cinste Bisericii lui Hristos sau ceilalţi pot spune nu e nici o deosebire între noi şi ei?

De multe ori, noi, vestitorii Evangheliei purtăm o mare vină în privinţa aceasta, umblăm cu jumătăţi de măsură, căutăm să plăcem oamenilor, ni se pare că vom pierde pe unii, care de altfel sunt deja pierduţi; şi în loc să căutăm să-i smulgem din foc, noi închidem din ochi, nu vrem să supărăm nici pe tineri, nici pe părinţi. Disciplina în multe biserici s-a pierdut şi mustrarea pentru păcat nu se mai face (1 Timotei 5:20). Astfel înghiţim păcat după păcat, spunându-ne că astea sunt fleacuri mărunte.

Acan n-a făcut nimănui nici un rău, n-a trăit în desfrâu, nu a dat în cap, ci şi-a permis o mică neascultare de Domnul, care părea că nu afectează cu nimic pe alţii. Dar imediat Domnul nu a mai dat biruinţă, căci păcatul ascuns era în tabără. Şi în cele din urmă, după descoperirea păcatului, Iosua îl întreabă: „Pentru ce ne-ai nenorocit?” (Iosua 7:25). Şi mica neascultare ce Acan şi-a permis-o, a fost plătită scump cu viaţa lui şi a familiei sale. Şi dacă un păcat ascuns împiedică binecuvântările Domnului, cu cât mai mult păcate care sunt pe faţă? E necesar să se ia măsuri de însănătoşire a poporului lui Dumnezeu. Unde sunt bărbaţii care trebuie să stea în spărtură ca răul să nu se întindă? Unde sunt robii Domnului care să stea cu faţa la pământ, să agonizeze în post şi rugăciune pentru aceste victime ale amăgirii?

Cu mai mulţi ani în urmă, la curtea împăratului de la Viena se afla ca şi capelan un bătrân înflăcărat vestitor al Evangheliei. Când vremea s-a încălzit, el a observat ca damele de la curte veneau la biserică cu decolteuri, cu o ţinută necuviincioasă. Ei a pregătit o predică aspră împotriva modei deşănţate a femeilor. Cu texte biblice a tunat împotriva lor, arătând mânia lui Dumnezeu din cauza aceasta, şi într-o peroraţie de apogeu a strigat că cele ce se îmbracă astfel, nu merită nici să fie scuipate. Împăratul a lipsit de ta capelă în ziua aceea. Damele înfuriate de jignirea adusă mândriei lor, în loc să-şi fii recunoscut vina şi să se fii pocăit, au năvălit toate în sala de audienţe, au spus împăratului jignirea adusă de capelan şi l-au rugat să ordone capelanului să-şi retragă cuvintele cu care le-a jignit. Ca să aibă linişte, împăratul a chemat pe capelan, om la care el ţinea mult, şi i-a spus că e bine să le dea satisfacţie şi să-şi retragă acea expresie. Capelanul a stat puţin pe gânduri, apoi l-a asigurat pe împărat că a doua zi va face lucrul acesta. Damele au aflat imediat aceasta şi a doua zi au umplut capela, căci au adus şi pe altele, care nu fuseseră cu o zi înainte, ca să le arate umilirea capelanului. Acesta s-a ridicat la amvon, cu o voce domoală a spus cum a fost chemat la împărat şi i s-a cerut să-şi retragă cuvintele care le-a jignit. Ca să înţeleagă şi cele care nu fuseseră cu o zi înainte, el a repetat predica, iar când a ajuns la expresia că „nu merită nici să fie scuipate”, a spus că îi pare rău de acea expresie şi şi-o retrage spunând cu accent: „Ele merită să fie scuipate!” Unde sunt azi aşa martori neînfricaţi ai Domnului? Unde e un Ioan Botezătorul care să strige liberaliştilor ce totuşi vin la biserică: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră!” (Matei 3:7,8). Azi e nevoie de „fii ai tunetului”, care să strige şi să-i trezească pe cei amăgiţi, ca „să se desprindă din cursa diavolului de care au fost prinşi să-i facă voia” (2 Timotei 2:26).

O, Doamne, dă un val de trezire a liberaliştilor!

Apoi liberalismul se vede şi în faptul că în unele biserici sunt femei care vin la închinăciune cu capul descoperit. Şi aceasta e amăgire. În 1 Corinteni 11:4-16, apostolul Pavel spune că la închinăciune bărbatul trebuie să fie cu capul descoperit, şi femeia căsătorită, ca semn că e supusă soţului ei, că îl cinsteşte, să fie cu capul acoperit, iar în v. 10 spune că „femeia din pricina îngerilor trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii. E adevărat că unii au dus în extremă această cerinţă şi au legalizat că şi fetele necăsătorite trebuie să aibă capul acoperit. Alţii cer ca toate femeile să aibă capul acoperit numai cu batic, deşi apostolul Pavel nu face precizarea aceasta, căci pe vremea aceea nu exista baticul. În Israel se folosea voalul cu care îşi acopereau capul şi faţa. Cine merge în Israel, la piaţa din Beerşeba poate vedea şi azi femei acoperite pe toată faţa, numai ochii li se văd. Dar Pavel nu cere aşa ceva, ci cere capul să fie acoperit. Deci fie că e batic, bască, turban, voal, pălărioară sau căciulă, Biblia spune să fie cu capul acoperit. Nu e bine să fim nici extremişti, nici liberalişti, ci ascultători de Cuvânt.

Unele motivează că vara le e prea cald. Dar în Israel, partea sudică, la Beerşeba, temperatura atinge 40-45 grade Celsius, ce ar fi dacă li s-ar fi cerut să poarte voalul pe cap şi pe faţă? Să asculte de Cuvânt le e cald în adunare, dar ce ar face dacă ar fi în câmp la seceriş sub arşiţa dogoritoare? Nu e o greutate să ai capul acoperit, cum cere Scriptura, dacă vrei. Noi trăim în însorita Californie şi soţia nu a fost niciodată cu capul descoperit la biserică şi nici nu s-a îmbolnăvit de cap din pricina căldurii. E bine să dăm importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi să-l ascultăm.

În al patrulea rând, există un liberalism camuflat. Diavolul a amăgit pe unii ca îi ascuns să citească literatură pornografică, să urmărească la televizor seriale cu stricăciune sau video casete cu scene de desfrâu. Vrăjmaşul a şoptit acestora că ei nu fac nimănui nici un rău, ci doar ei îşi îmbogăţesc cunoştinţele. Cu o aşa ispită a venit şi la primii oameni, dar şi-au făcut rău lor înşişi şi tuturor urmaşilor după ei. O minte hrănită cu stricăciune, se strică ea însăşi.

Într-o biserică, la o familie, ba la două, s-au ivit necazuri de erau cât pe ci să divorţeze. Biserica i-a exclus. Eu am căutat să-i ajut să nu divorţeze, căci deja se separaseră. Discutând şi cu soţul şi cu soţia am cercetat să văd cum de au ajuns în starea aceasta şi printre altele am aflat şi faptul că şi-au permis să vizioneze mai multe filme porno, astfel gândurile lor s-au stricat de la curăţia şi pacea care e în Hristos Domnul. Vai, câtă amărăciune au îndurat! Ce influenţă rea s-a răsfrânt asupra copiilor! Abia după câteva luni în care am căutat să le trezesc conştiinţa, am citit Cuvântul lui Dumnezeu, am plâns împreună, ne-am rugat împreună şi Domnul a câştigat biruinţa, iar diavolul nu a avut câştigul dorit de la noi. Ei şi-au refăcut căminul, iar după un timp biserica i-a reprimit ca membrii.

Vă rog nu vă permiteţi liberalismul acesta camuflat. Nu glumiţi cu păcatul sub nici o formă. Murdăria nu ajută, ci murdăreşte. Păcatul oricât ar fi de camuflat, el nenoroceşte. Nu vă otrăviţi gândirea cu scursurile drojdiei societăţii de azi. Nu citiţi cărţi care nu aţi putea să le citiţi în faţa mamei sau a tatălui, şi cu atât mai puţin în faţa Domnului. Nu le ascundeţi sub saltea. E mult mai bine să nu cunoaşteţi adâncurile depravării lumii de azi, ci să cunoaşteţi culmea bucuriei, a gloriilor şi a splendorilor de sus, oferite nouă prin harul lui Dumnezeu. Hrăniţi-vă mintea cu tot ce e bun, curat şi sfânt. Ca nişte aleşi copii ai lui Dumnezeu, nu vă lăsaţi amăgiţi de domnul întunericului, care uneori se preface în înger de lumină. Nu aveţi părtăşie cu el nici prin cărţi, nici prin video, nici prin televizor. Cine umblă cu petrol să nu se mire că miroasă a petrol, cine lucrează cu hoituri şi cadavre, va răspândi duhoare în jurul său, iar cine lucrează cu parfumuri, va răspândi parfum.

Tineri, nu vă lăsaţi amăgiţi că nu ştie nimeni ce citeşti sau ce vizionezi. Este Unul care ştie şi vede totul, de ochii Lui nu te poţi ascunde. Pe de altă parte, toate acestea se imprimă pe banda memoriei tale şi îţi infectează gândirea şi simţurile. Gândul de azi e fapta de mâine. Liberalismul acesta pe care diavolul îţi spune că e bine camuflat, foarte curând va fi dat la iveală. Sămânţa lui e acoperită azi, dar mâine va încolţi şi va răsări. Nu daţi prilej diavolului să-şi pună neghina lui în ogorul inimii voastre. Şi atunci când vi se pare că nu vă vede nimeni, rămâneţi copii curaţi ai Dumnezeului Preaînalt, care a plătit scump răscumpărarea voastră. Arătaţi-I recunoştinţa prin ascultare deplină şi nu veţi regreta niciodată. Ştiu aceasta din experienţă, de aceea vă dau îndemnul acesta.

Amăgiri cu învăţături rătăcitoare

„Dar Duhul spune lămurit că îţi vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească… de învăţăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).

La capitolul „Amăgirea cu ocultism” am arătat alipirea de duhuri înşelătoare, aici voi căuta să vă înştiinţez despre alipirea de învăţăturile dracilor. Biblia ne înştiinţează despre aceasta că se va petrece în vremile din urmă. După cum există o învăţătură a lui Dumnezeu, tot aşa există şi o învăţătură a vrăjmaşului lui Dumnezeu, a lui Satan. Semnalarea din partea Duhului Sfânt e că în vremile din urmă, „unii se vor lepăda de credinţa” prin care avem mântuirea şi viaţa veşnică în Hristos Domnul, „ca să se alipească de învăţăturile dracilor”. Nu se poate cu amândouă, căci se exclud. Diavolul nu-l poate lua în şcoala lui, până nu se leapădă de credinţa în Hristos Domnul. Învăţăturile dracilor îţi promit fericirea aici pe pământ, scutirea de batjocuri şi persecuţii, fericirea de o clipă prin pofte şi plăceri prin realizările tale. Învăţăturile Domnului îţi oferă fericirea pentru timp şi eternitate prin ceea ce a făcut Hristos Domnul pentru noi, chiar dacă trebuie să întâmpini aici necazuri, greutăţi, prigoane din partea vrăjmaşului lui Dumnezeu şi poate şi martiraj.

Noi trăim azi vremea aceasta de mare amăgire. Banii falşi nu sunt făcuţi altfel, ci sunt imitaţi aproape în totul ca cei reali, numai că sunt de altă fabricaţia şi că nu au nici o acoperire. Tot aşa sunt şi promisiunile Satanei, nu au nici o acoperire. El e mincinos, promite fericirea, dar dă nenorocirea. Şi mulţi se pomenesc ca şi Esau că pentru un blid de linte şi-au vândut sufletul. Oare cauţi tu mereu lumina de sus, ca să poţi deosebi bine care e învăţătura lui Dumnezeu şi care sunt învăţăturile dracilor?

Cuvântul „învăţăturile” arată pluralul, deci sunt mai multe şi sunt diferite. Unii demoni folosesc învăţături din Biblie, dar distorsionate, le accentuează greşit, le schimbă sensul. De aceea cad în cursă chiar şi unii credincioşi. Oare n-a îndrăznit Satan să spună chiar Domnului Isus, când L-a suit pe straşina Templului „aruncă-Te jos, căci este scris: ‚El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi el Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră’”? (Matei 4:6). Încerca prin text biblic să îl determine să asculte de el. Nu te mira că vine la tine prin slughiţele lui tocmai cu texte biblice. Aşa consideră că te poate înşela mai uşor. E vremea testării credinţei tale nu prin persecuţie, ci prin învăţături rătăcitoare. Diavolul vrea doborârea ta. Cercetează-te: eşti tu printre cei aleşi, găsiţi credincioşi adevărului sau eşti printre cei înşelaţi. Azi înşelăciunea face ravagii. Fii cu mare grijă şi alipeşte-te mai mult de Domnul şi de Cuvântul Său sfânt.

Iată câteva curente de învăţături ale dracilor:

TĂGĂDUIREA CAMUFLATĂ A INSPIRAŢIEI DIVINE A BIBLIEI. Aceasta nu e o sectă sau grupare religioasă, ci un curent de învăţătură, care promite să dea lumină asupra Cuvântului Sfânt, dar în realitate întunecă. E o învăţătură drăcească ce caută să submineze credinţa, să aducă apostazia în mintea oamenilor de vârf. Ea se propagă tocmai în seminarii teologice şi se impune prin aşa numite „noi descoperiri”, ce sunt foarte sofisticate. De fapt, nu e decât că acelaşi drăcuşor, care a inspirat „Înalta critică germană” în secolul al XVIII-lea, acum o readuce din nou pe tapet, doar puţin diferit. Atunci pe bază de istorie căutau să tăgăduiască adevărul Bibliei. Fiindcă istoria nu îl avea pe Sargon în lista împăraţilor Asiriei, pe Belşaţar împărat al Babilonului, etc., ei căutau să doboare Biblia spunând că ea conţine nume şi fapte mitologice. Dar hârleţul şi lopata le-a înfundat gura, căci de sub dărâmăturile Ninivei şi Babilonului, Dumnezeu a făcut pe arheologi să scoată la lumină nenumărate dovezi, care i-au făcut pe ei şi ştiinţa lor de minciună şi au arătat că Biblia este adevărată. Aceeaşi învăţătură drăcească, îmbrăcată în alte haine, încearcă acum să amăgească pe mulţi care cred Biblia.

Revista „The Christian World Report” pe Ian.-Feb.1993, la pag.21 anunţa că a apărut un nou dicţionar biblic numit „The New Anchor Bible Dictionary”, care se intitulează non-denominational, deci nu exprimă vederile unei religii, dar care respinge părerea conservativă fundamentală că Biblia e în totul inspirată şi adevărată; nu afirmă că Hristos este Domnul, ci spune că El printr-o seamă de cazuri nu poate fi demonstrat că e Mesia. Prin analize a rădăcinii unor cuvinte în ebraică, greacă şi latină te trânteşte în labirintul întunecat al necredinţei.

Am citit două cărţi care tot aşa pe baza cuvântului grec „aionios” = eon, căutau să arate că osânda nu e veşnică, ci doar de un veac. Dar luând sensul acesta înseamnă că nici viaţa veşnică nu e eternă, ci doar de un veac. Cuvântul este folosit şi în legătură cu Dumnezeu, atunci e Dumnezeu doar de un veac, nu e veşnic? Ce înşelăciune e să pretinzi că dai lumină şi ea e întuneric! William Barclay în lucrarea sa „Analiza semantică a unor termeni”, tradusă în limba română de Societatea Misionară Română, Wheaton, 1992, la pag.254 spune: „Platon a fost acela care a luat cuvântul acesta „aionios” – este posibil că el l-a inventat – şi i-a dat sensul acesta misterios, deosebit. Pe scurt, pentru Platon „aionios” este cuvântul care descrie eternitatea, în contrast cu timpul. Platon îl foloseşte, după cum s-a afirmat, pentru a defini ceea ce nu are nici început, nici sfârşit şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp şi despre care timpul ne dă o imagine în mişcare”.

Platon foloseşte acest cuvânt în a doua carte a Republicii, vorbind despre răsplata oamenilor drepţi; în Legi afirmă că eternitatea aparţine zeilor; iar în Timeu unde vorbeşte despre Creatorul şi Universul Său, el arată că în eternitate nu există starea de bătrân sau tânăr, nu există nici un trecut, prezent sau viitor.

Acum, dacă pentru viaţa veşnică e folosit acelaşi cuvânt care arată eternitatea lui Dumnezeu, eu sunt mulţumit cu o aşa viaţă, chiar dacă unii spun că ea e doar de un veac. Opintelile lor nu mă clintesc de pe cale. În realitate sunt germeni de necredinţă.

O altă revistă a adus ştirea că un critic a pus Evanghelia lui Ioan în computer să o analizeze şi computerul i-a spus că nu toate cuvintele sunt ale lui Ioan. Şi când cineva citeşte de o aşa analiză ştiinţifică de ultimă modă, vai, cum să n-o creadă! Astfel, în mintea lui începe să nu mai creadă că Evanghelia e în întregime scrisă de Ioan. Dar eu ştiam fără computer că nu toate cuvintele de acolo sunt ale lui Ioan. În acea Evanghelie avem cuvinte ale lui Ioan Botezătorul, ale lui Nicodim, ale femeii samaritene, ale orbului din naştere vindecat, cuvinte ale Domnului Isus, ale marelui preot, ale aprozilor, ale lui Pilat, ale lui Toma, ale lui Petru. Era rău dacă computerul spunea că toate cuvintele sunt ale lui Ioan. Azi e atâta străduinţă să strecoare necredinţa în sufletele oamenilor cu privire la Biblie. Oare te-ai rugat tu azi dimineaţă să te învrednicească Domnul să-ţi păzeşti credinţa?

Revista „The Biblical Archaeology” arăta într-un număr că s-au făcut cercetări în pustia Sinai şi nu s-a găsit nici o urmă că Israel a fost pe Ia Muntele Sinai. Probabil că după 3500 de ani, se aşteptau să găsească vreun buletin de identitate al lui Moise sau Aaron. Din moment ce ei erau cu corturile, doar în trecere pe acolo, oare doreau să găsească vreun ţăruş de cort pe care să scrie „Israel a trecut pe aici”? Azi necredinţa caută să pătrundă în mintea credincioşilor pe cale de ştiinţă, ca să-i răstoarne. Bătălia vrăjmaşului se dă pentru minte. De aceea, cei mai greu atacaţi sunt cei cu multă pregătire, nu fratele Ion de la Filipeştii de Pădure, căci el ştie doar una, ca orbul din naştere vindecat; că a fost păcătos şi azi e mântuit, şi atât îl este de ajuns, slavă Domnului. El e ca scoica lipită de stâncă dintr-o predică a lui Spurgeon; ea nu ştie cine a făcut stânca, nu ştie când a fost făcută, nu ştie compoziţia ei, ci ştie doar că ea rezistă valurilor şi s-a agăţat de ea încât n-o poţi dezlipi de stâncă. O, de am face şi noi aşa cu Cuvântul sfânt! Fraţii mei, nimic să nu vă dezlipească de Domnul!

O mare parte a profesorilor de seminarii nu cred şi nu trăiesc tot ce e scris în Biblie. De aceea şi cei ce studiază e bine să fie cu mare băgare de seamă. Liberalismul şi modernismul a contaminat mintea multor profesori. Dr. Oswald Smith, când l-a trimis pe fiul său Paul la Seminar, după Crăciun, a primit o scrisoare în care printre altele îl spunea: „Ca o chestiune, aici ne-am văzut că alunecăm în modernism şi socialism, fără să ne dăm seama. Când am sosit aici se părea că toţi cred lucrurile fundamentale ca noi: în inspiraţia Scripturilor, în salvarea prin credinţă, în naşterea din Fecioară, în înviere şi chiar în a doua venire a lui Hristos. Dar după Crăciun, când am început să discutăm lucrurile, am descoperit că fără să ne dăm seama, noi am ajuns să avem vederi moderniste. Toate învăţăturile fundamentale ne-au fost dezrădăcinate şi nu ne-a mai rămas nimic în ce să credem… În fine, m-am decis că dacă modernismul e în tot ce mi-a rămas să cred, am să trântesc toate şi să nu mai cred în nimic. Timp de vreo zece zile nu am mai citit nici Biblia, nici nu m-am rugat…” El descrie cum a fost şocat în credinţa lui de spusele profesorilor săi, şi cum datorită rugăciunilor tatălui său, s-a echilibrat în credinţă şi în legătura sa cu Dumnezeu. Azi e o bătălie aprigă în câmpul acesta al învăţăturii şi mulţi ajung amăgiţi cu necredinţă în Cuvântul sfânt.

Altă învăţătură amăgitoare mult plăcută firii pământeşti e că MÂNTUIREA NU SE POATE PIERDE. Odată ce eşti mântuit – spun unii – poţi să faci orice, tu nu-ţi poţi pierde mântuirea, căci nu este cădere din har. Dar Biblia nu spune aşa ceva (Galateni 5:4; 1 Timotei 1:19,20; Evrei 6:1-4). Învăţătura aceasta e o supra-accentuare a unor versete biblice în dauna altora. Baza principală a acestei învăţături e Ioan 10:28: „Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu, vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. Dar în Ioan 15:2, tot Domnul Isus spune: „Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El – Tatăl, vierul – o taie”. E contrazicere între aceste versete? O, nu, ci amândouă sunt adevărate. Noi trebuie să luăm Biblia ca un întreg, nu să accentuăm unele texte, fără să ţinem seama de celelalte. Noi avem viaţa veşnică în Hristos Domnul (1 Ioan 5:11,12), nicidecum aparte de El. El fiind înăuntrul nostru, vrăjmaşii ne pot lua viaţa aceasta, dar nu viaţa veşnică. Ei nu ne pot răpi din mâna Lui. Martirilor li s-a răpit viaţa aceasta trecătoare, dar nu cea veşnică, căci nu i-au putut despărţi de Mântuitorul lor. Asigurarea Lui e că El e în stare să ne păzească. Al doilea text arată starea noastră: lipsa de roadă şi consecinţele ei. Mlădiţă e în viţă, dar fără roadă, atunci Tatăl însuşi o taie. Cauza nerodirii e în neglijenţa care a lăsat să crească spinii şi ei au înăbuşit sămânţa (Luca 8:14).

Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni cu forţa şi nu duce cu forţa pe nimeni în cer. Noi avem încă voinţa noastră liberă. După cum avem dreptul să o acceptăm, tot aşa trebuie „să o ducem până la capăt” (Filipeni 2:12). La fel în Ioan 15:6, se arată că noi, ca mlădiţe, avem încă voinţa liberă şi putem să nu rămânem în viţă. De aceea în Ioan 15:1-11, Domnul Isus foloseşte de 13 ori verbul „a rămâne”. Deci rămânerea e acţiunea noastră. Noi suntem îndemnaţi să rămânem în El. Toate înştiinţările şi toate îndemnurile apelează la voinţa noastră. În timp ce nimeni din afară nu ne poate smulge din mâna Lui, noi ne putem smulge, inima noastră rea şi necredincioasă ne poate despărţi de Dumnezeul cel viu (Evrei 3:12). Biserica din Laodiceea, prin felul ei de trai, L-a scos afară pe Hristos Domnul. El, viaţa veşnică, era afară. Învăţătura aceasta e foarte amăgitoare şi înşeală pe credincioşi. Liberalismului îi place o aşa învăţătură. Şi unii, ca să-şi acopere păcatele şi căderile lor, răspândesc această învăţătură. Biblia ne învaţă să ne dăm „toate silinţele”, să fim „credincioşi până la moarte”. Rămâneţi lângă adevărul întreg al Cuvântului sfânt.

O analiză mai amănunţită a acestei învăţături şi a perseverării în har, cum ne învaţă Biblia, am făcut-o în cartea „Harul lui Dumnezeu”.

O altă învăţătură rătăcitoare este a MARTORILOR LUI IEHOVA. Ei se prezintă cu Biblia în mână şi merg din casă în casă, dar ei nu cred ce spune Biblia. Ei nu cred că Domnul Isus e de o fiinţă cu Tatăl, deci nu cred că e adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, ci afirmă că a fost adoptat ca Fiu la botez. Ei de fapt nu spun lucrul acesta decât după ce au prins bine pe cineva în plasa lor. La suprafaţă nu pare mare lucru, dar în fond e o tăgăduire a Dumnezeirii Domnului Isus şi atunci Jertfa lui răscumpărătoare nu mai are valoare. Aici e partea gravă a învăţăturii lor. Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, e singurul Mântuitor. Biblia spune clar lucrul acesta: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). Apostolul Pavel a scris: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său” (Efeseni 1:7). La fel afirmă şi apostolul Ioan: „Şi noi am văzut şi mărturisim ca Tatăl a trimis pe Fiul Său, ca să fie Mântuitorul lumii” (Ioan 4:14). Când accepţi învăţăturile lor şi tăgăduieşti că El e de o fiinţă cu Tatăl, aşa cum el a zis: „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), ci doar un simplu om, înfiat de Dumnezeu la botez, atunci nu-ţi mai rămâne nici o posibilitate de mântuire, nici o posibilitate a schimbării vieţii, a naşterii din nou prin Duhul Sfânt şi nici o speranţă de viitor.

Ei nu cred că Domnul Isus a înviat cu trupul, ci spun că a înviat doar în spirit. Ei afirmă: „Omul Isus Hristos a murit şi rămâne mort ca om”. Ei nu cred în a doua Sa venire glorioasă, ci spun că a venit în secret în anul 1914. Ei nu cred în Sfânta Treime, ci spun că e o învăţătură diavolească. Nu cred în răspunderea personală pentru păcat, nici în condamnarea veşnică dată de Dumnezeu în ziua Judecăţii, ei nu cred în pedeapsa veşnică, în iad. Ei nu cred în nemurirea sufletului. Deci, cu Biblia în mână, caută să te abată de la adevăr. Face aceasta Duhul Sfânt? Nu, ci duhul diavolului. Apostolul Ioan a scris: „Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este de la Anticrist” (1 Ioan 4:1-3), Deci, învăţătura lor este o învăţătură a dracilor, o învăţătură amăgitoare. Fiţi cu mare grijă.

Ei afirmă că ei sunt cei 144.000 din Apocalipsa (Apocalipsa 7:4-8), deşi textul acolo face precizarea că aceia sunt „din toate seminţiile lui Israel”. Dacă întrebi de care seminţie a lui Israel aparţin, nu pot să-ţi arate spiţa genealogică. Ei merg din casă în casă şi vor să facă prozeliţi, nu oameni mântuiţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Nu acceptă să te rogi cu ei. Nu sunt gata să discute decât textele pe care ei le-au învăţat şi ştiu să le sucească. Pun accent pe împărăţia de o mie de ani pe pământ, de aceea li se zice milenişti. Toată lucrarea lor este să te abată de la adevărul biblic la părerile lor, să te lege de ei, nu de Hristos Domnul. Nu Duhul Sfânt face aceasta, ci alt duh, contrar lui Hristos Domnul. Se cere mult discernământ spiritual, ca să nu fim amăgiţi.

Alt curent de învăţătură amăgitoare e MORMONISMUL. Ei spre înşelare vin cu Biblia, dar ei au o altă evanghelie, a lui Joseph Smith, întemeietorul şi profetul sectei mormonilor, care învăţa poligamia şi a practicat-o din plin. Unii istorici spun că el a avut 24 soţii, alţii spun că a avut până la 84 soţii. Învăţătura lor e că toţi mormonii până la urmă vor fi Dumnezei, că în veşnicie se vor căsătorii şi vor avea câte soţii doresc. Şi ei, deşi au învăţături contrare Evangheliei, sunt foarte harnici în câştigarea de aderenţi chiar dintre credincioşi. În spate este un duh de rătăcire de la învăţătura curată şi clară a Sfintelor Scripturi.

Dave Hunt, scriitor de seamă, bun prieten al românilor, a predicat de mai multe ori în biserica noastră. În cartea sa: „The Cult Explosion”, Irvine, Ca. 1980, la pag. 143, dă cazul lui Joanna Melville, care a fost convertită la mormoni de doi misionari zeloşi ce umblau din casă în casă. La biserica mormonă se spune că spre a-ţi da seama că eşti pe calea bună, că evanghelia lui Smith e adevărată, trebuie să capeţi un semn: începe să-ţi ardă pieptul. Dar Joanna n-a primit semnul acesta. Ea s-a rugat, era sinceră, dar au trecut vreo trei luni şi ea n-a primit semnul acesta. Într-o sâmbătă după masă, îngrijorată de lipsa acestui semn, singură acasă, stătea şi se uita pe geam. Deodată atenţia i-a fost atrasă de o pată luminoasă ce a zărit-o la distanţă, dar care, pe măsură ce se apropia de ea, a devenit tot mai mare, a pătruns înăuntru şi s-a materializat în figura străbunicii ei, la care ea a ţinut foarte mult şi care era moartă de vreo cinci ani. Ea a apărut întocmai cum era şi cu vocea pe care o cunoştea aşa de bine. Aceasta i-a spus să nu mai aştepte semnul, ci să creadă că Joseph Smith e profetul lui Dumnezeu şi să nu părăsească biserica mormonă, căci aceasta e biserica adevărată. Joanna nu şi-a dat seama că a ajuns în necromanţie, fără să vrea, făcuse legătură cu spiritele. De fapt, la mormoni e ceva obişnuit să intri în legătură cu spiritele celor plecaţi. Ea s-a bucurat că însăşi bunica ei, care pe pământ nu a fost mormonă, a venit să o întărească. Nu îşi dădea seama că un spirit a căutat să pună stăpânire pe ea îţi felul acesta. Cu vremea ea a ajuns să-şi dea seama de marea deosebire ce o spune Joseph Smith despre revelaţiile sale şi felul lui de trai în desfrâu nepotolit; a citit despre învăţătura lor de îndumnezeire, despre recăsătorii în lumea de dincolo, şi toate au stârnit nedumeriri. Între timp, soţul a ajuns de s-a predat Domnului şi mergea la o altă biserică. El i-a spus că nu se va face niciodată mormon. Necăjită, ea s-a dus la episcopul lor să-l întrebe ce-i de făcut. Acesta a sfătuit-o să divorţeze şi să se recăsătorească cu un mormon. Sfatul lui a pus-o şi mai mult pe gânduri. Ea îşi iubea soţul şi Biblia îi spunea să nu divorţeze. Apoi a aflat de alte şi alte învăţături ale lor contrare Bibliei. Acum voia să părăsească mormonismul, dar o forţă o ţinea. A început să aibă nopţi de coşmar. Auzea voci nu numai noaptea, ci şi ziua, care îi spuneau să nu părăsească biserica mormonă. După săptămâni de zbucium, a hotărât să se sinucidă, ca să scape, dar Dumnezeu a fost bun cu ea şi a trimis la ea pe un credincios. Acesta a ajutat-o să se predea Domnului şi astfel a scăpat de sub opresiunea spiritului care pusese stăpânire pe ea.

La ea amăgirea a venit cum nu s-a aşteptat. Ce mare trebuie să fie vegherea noastră în aceste vremuri!! Apostolul Pavel spune: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). De obicei noi trecem în mod fugar peste acest verset, dar apostolul ne înştiinţează că în lumea spiritelor sunt grade ierarhice: căpetenii, domnii, stăpânitori şi duhuri ale împărăţiei întunericului. Există inteligenţe super-umane, care în starea aceasta de mare încleştare în lupta spirituală, odată te prăbuşeşte, dacă tu nu eşti înarmat. La luptă dreaptă poate am fi gata să murim pentru Domnul, dar la amăgiri oare putem să rămânem în picioare?

Sesizez şi insist să veghem cu privire la aceste amăgiri, căci ne privesc pe toţi şi mi se pare că noi suntem prea nepăsători. Ne considerăm deştepţi, tari şi ne bizuim că Dumnezeu trebuie să ne păzească. Dar bizuirea nu e izvorâtă dintr-o încredere totală în Domnul şi o trăire în strânsă părtăşie cu El, ci e doar o camuflare a nepăsării noastre. Aici e pericolul! Apostolul spune că noi trebuie „să ne întărim în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Ce am făcut eu ieri, ce am făcut azi ca să mă întăresc? Am eu toată armura lui Dumnezeu? Iar apostolul Ioan spune: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). Fiţi cu mare grijă la curentele de învăţături diavoleşti, care îmbracă haină de lumină. Au fost alţii cu mult mai multe cunoştinţe ca voi, dar lipsiţi fiind de lumina de sus, au fost amăgiţi. Rămâneţi lângă Cuvântul Domnului. Nu vă vindeţi sufletul nici pentru bani, nici pentru poziţii. Nu vreau să speri pe nimeni, ci doresc să fim treji şi tari în Domnul, cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm.

Altă învăţătură amăgitoare este MEDITAŢIA TRANSCEDENTALĂ. Meditaţia asupra Cuvântului sfânt, asupra lucrărilor lui Dumnezeu e o metodă de maturizare în viaţa creştină. Ea e necesară. Psalmistul spunea: „Robul Tău cugetă adânc la orânduirile Tale… voi cugeta la lucrurile Tale cele minunate” (Psalmul 119:23,27). A medita înseamnă a cugeta la ceva. Cugetarea la Dumnezeu, ce bun e El, ne face să izbucnim în mulţumire şi în cântări de laudă. Contemplarea lucrărilor Sale minunate ne umplu de uimire, de adoraţie, de închinăciune. Noi trăim într-un veac al vitezei şi nu prea avem timp de meditaţie, asta e ceva rău. Dar meditaţia transcedentală e de inspiraţie diavolească. Ea a ajuns foarte răspândită astăzi chiar şi în România. Ea e o falsificare a meditaţiei. Numirea sună frumos, dar cu atât e mai înşelătoare. Poate chiar şi unii credincioşi au fost prinşi în cursa aceasta. În timp ce meditaţia creştină are ca obiect de gândire pe Dumnezeu, orânduirile Sale, lucrările minunate, meditaţia transcedentală e detaşarea de la orice obiect, plutirea fără ţintă pe aripile gândului, reducerea la tăcere deplină a minţii. Scopul de reclamă spre a amăgi pe cât mai mulţi e că această meditaţie aduce liniştire minţii, destindere omului vremii noastre atât de stresat.

„E ceva păcătos în aceasta?” – pot întreba unii. Nu destinderea, relaxarea nu e păcătoasă, e binevenită, dar predispoziţia ce se creează, prin aceasta e periculoasă. Experienţa a mii de cazuri e grăitoare. Între meditaţia transcedentală şi spiritism e doar un pas. Transcedental înseamnă ceva ce e deasupra simţurilor noastre. Aceasta e învăţătură orientală prin care oamenii au ajuns la spiritism, au făcut contact cu duhurile răutăţii din văzduh. În mintea mea, să zic în icoană de vorbire, am un pian şi dacă eu renunţ să cânt la el, vine un altul, se aşează şi cântă sau, cum a spus Domnul Isus, că spiritul găseşte casa goală, vine şi aduce cu el alte şapte spirite.

E bine ca cei credincioşi, copiii Domnului, să se desprindă de la cele trecătoare, să stea muţi înaintea Domnului şi să cugete adânc la ce a făcut Domnul pentru ei, la ce este Domnul pentru ei şi la ce fel de oameni ar trebui să fie ei. O aşa meditaţie vă relaxează, vă umple de bucurie, de adoraţie, de încredere în Dumnezeul nostru mare, precum şi de corectare continuă, de creştere în har. Dar nu vă jucaţi cu focul, cu lumea duhurilor, care sunt gata să năvălească mai rău ca barbarii de altădată. Împletiţi în totul meditaţia cu rugăciunea şi trăirea.

O altă învăţătură rătăcitoare este UMANISMUL zilelor noastre, care a captivat deja mintea multora. Trebuie să facem deosebire între „umanism” şi „umanitarism”. Umanismul e religia celor ce zeifică omul. Creştinismul e centrat în jurul lui Dumnezeu, umanismul e centrat în jurul omului. Pe el îl consideră capabil să rezolve toate lucrurile, fără Dumnezeu şi fără minuni. Ei zic că omul îşi este atotsuficient lui însuşi şi prin forţele sale e în stare să găsească soluţii la problemele sociale, economice, politice şi financiare. El poate eradica boli, poate alina suferinţa, poate face sateliţi, poate zbura în spaţiu, poate crea bunăstarea, raiul pe pământ. El e stăpânul lumii, deci el e dumnezeu. Vai, însă, ce mare diferenţă este între afirmaţie şi realitate. Omul a adus iadul pe pământ, iadul înainte de iad.

În general, umanismul este religia intelectualilor care doresc o libertate academică, o independenţă faţă de Dumnezeu, nu vor să-I fie supuşi Lui Dumnezeu. E aroganţa luciferică ce se trâmbiţează în sistemul de educaţie şi se îmbibă în mintea studenţilor până ce va culmina în arătarea lui Anticrist, care pe faţă se va proclama Dumnezeu. Deci umanismul pavează calea pentru ridicarea Fiarei pe tron. Această învăţătură drăcească s-a întins pe toată faţa pământului, atât în ţările capitaliste, cât şi în ţările socialiste sau comuniste.

În revista „The Humanist” pe Sept.- Oct.1992, la pag. 18, sub titlul „The Great Satan of Humanism”, umanistul Albert J. Menendez dă vederile altora despre umanism. Astfel David A. Fisher în „Istoria lumii pentru şcolile creştine”, descrie umanismul ca „o supra-accentuare a vredniciei şi abilităţii umane, ce duce pe om să se glorifice pe sine în locul lui Dumnezeu… În timp ce formele lui istorice pot varia, umanismul conduce poporul în mod inevitabil la depărtarea de Dumnezeu şi de preocupările spirituale.. El promovează ideea falsă că omul e bun şi că e superior lui Dumnezeu. Umanismul secular al veacului al XX-lea leapădă cu totul credinţa în Dumnezeu şi se închină omului ca dumnezeu. Oricum mândria umanismului nu va scăpa nepedepsită”.

Glen Chambers şi Gene Fisher în manualul „Istoria Statelor Unite” pentru şcolile creştine, definesc umanismul ca o „religie de tip uman, care înlocuieşte pe Divinul Creator cu evoluţia, cerul cu speranţa unei utopii realizată de om, pe Hristos cu lideri umani, păcatul cu devieri sociale, doctrinele biblice cu cunoştinţa omenească şi Evanghelia cu reforme sociale”.

Michael R. Lowman în „Istoria Statelor Unite şi perspectiva creştină” spune: „Secularizarea şcolilor publice în timpul decadei precedente a contribuit la revoluţia culturală din decada 60. Şcolile publice au învăţat filozofia umanistă cu permisivitatea ei şi cu teoria evoluţiei, reducând astfel omul la nivelul animalelor, fără să-i dea nici un scop în viaţă”.

Acestea nu sunt părerile mele, ci ale unor oameni competenţi, care au studiat umanismul în învăţăturile lui, precum şi în consecinţele acestei învăţături. Legea umaniştilor este Manifestul II, redactat în anul 1973. În articolul VI se decretează: „Dreptul de control al naşterilor, avortul şi divorţul să fie recunoscute, iar manifestările sexuale să nu fie interzise. O societate civilizată trebuie să fie tolerantă” (V. Kloes, Vestea bună” L.A. Dec. 1989, pag. 24). Şi după 20 de ani de la acest al II-lea Manifest, Statele Unite au milioane de avorturi, 1.170.000 divorţuri anual şi sute de mii sau milioane de bolnavi de AIDS (SIDA). Învăţătura semănată ieri în şcoli, azi aduce roadă, groaznică roadă: prăbuşirea familiei, alcoolism, desfrâu, violuri, avorturi, divorţuri, crime, sinucideri. Biblia spune: „S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit” (Romani 1:22). Umanismul e o învăţătură a dracilor. Încă în Eden, Satan a îndemnat pe Eva să asculte de el, să mănânce din pomul oprit şi „veţi fi ca Dumnezeu” (Geneza 3:5). Dar el e tatăl minciunii, ascultându-l, a urmat nenorocirea, rezultatul dezastruos pentru timp şi eternitate. Cu cât vedem învăţătura aceasta răspândită, cu atât trebuie să ne dăm seama mai bine că Biblia este adevărată, că proorociile ei se împlinesc sub ochii noştri şi că e bine să ascultăm de învăţătura lui Dumnezeu, nu de învăţăturile dracilor

Învăţăturile dracilor aduc Era Nouă (New Age), atât de mult trâmbiţată astăzi, când omul va ajunge pe cea mai înaltă culme a amăgirii. Credincioşii e bine să fie cu mare grijă să nu fie amăgiţi şi ei. Domnul Isus a zis: „Vegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38).

Amăgirea cu Anticrist

„Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei… şi amăgea pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 13:3,4,14)

Aici e o mare proorocie. E mult mai mare decât toate previziunile lui Nostradamus sau ale lui Edgar Cayce, mare spiritist american. Şi ale acestora sunt crezute şi popularizate mereu, iar Biblia e desconsiderată. Amăgirea cu Anticrist e culmea şi cea din urmă amăgire. Şi ea e foarte, foarte aproape.

Mereu se vorbeşte despre globalism, să fie un singur guvern, o singură monedă, o singură religie. În Europa e vorba că deja sunt imprimate noile bancnote. La Bruxeless este deja de câţiva ani giganticul computer poreclit „The Beast” (Fiara), care să fie folosit pentru guvernarea lumii, cu informaţii despre fiecare locuitor al pământului, ca fiecare să poată fi controlat. Henry Spaak fostul secretar general al organizaţiei NATO a zis: „Daţi-ne un om care să poată ţine supuşi pe toţi, şi fie el Dumnezeu, fie diavol, noi îl primim”. Azi suntem purtaţi în mod rapid spre aşa vremuri.

În legătură cu Anticrist sunt o seamă de întrebări: Cine va fi? Din ce popor se va ridica? Cum va fi posibil să supună şi să conducă o lume întreagă? Biserica, mântuiţii Domnului, vor fi pe pământ în timpul domniei lui Anticrist? Se poate ca Dumnezeu să-Şi lase pe prea iubiţii Lui copii în mâinile fiarei? Ce spun unii oameni? Ce spune Biblia?

Ce spune profeţia despre prima fiară?

În Apocalipsa 13 avem descrierea făcută de apostolul Ioan: „Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coame şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs, şi gură, ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice popor, peste orice limba şi peste orice neam. Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat. Cine are urechi, să audă!!” (Apocalipsa 13:1-9).

Ce spune despre fiara a doua?

„Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească, şi să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea: cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un nume de om. Şi numărul ei este şase sute şase zeci şi şase” (Apocalipsa 13:11-18).

Codul de lămurire a termenilor figurativi

Apostolul Ioan se află exilat din pricina credinţei în insula Patmos. Acolo Dumnezeu i-a dat descoperiri cu privire la viitor. Ca să le poată trimite afară din lagărul lor, el le-a pus într-un limbaj figurativ. Balaurul e Satan (Apocalipsa 12:9); întâia fiară e Anticrist, cele şapte capete sunt munţi pe care şade femeia, marea sunt naţiuni, gloate, noroade, limbi; sunt şi şapte împăraţi, cele zece coarne sunt zece împăraţi (Apocalipsa 17:9,10,12); a doua fiară e proorocul mincinos, marea simbolizează mulţimea învolburată a locuitorilor de pe pământ, pământul din care iese a doua fiară e teren stabil, înseamnă creştinismul. Fiara dintâi are rol politic de amăgire. Fiara a doua are rol religios, să facă semne şi minuni spre a amăgi pe cei ce nu i-a putut amăgi prima fiară.

Marea enigmă: cine e fiara?

Cine va fi fiara întâi? Nu ştiu. Şi nu e ţinta acestui studiu să stabilesc cine e fiara, ci vreau să previn pe orice credincios, indiferent de religie, să nu se închine fiarei. S-ar putea să fie unul din Piaţa Comună Europeană, probabil un politician din Roma sau de pe teritoriul Italiei. El va face un legământ cu Israel şi la urmă ajunge să se aşeze în Templu, spre a i se închina. Mulţi au făcut calcule în ce priveşte numărul numelui fiarei 666. Numărul s-a potrivit şi lui Nero, şi papei (Vicarius filli Dei), şi lui Stalin, şi lui Hitler. Spaţiul nu-mi îngăduie să redau socotelile lor. E adevărat că toţi au avut spirit anticristic în ei, dar n-a fost nici unul care să întrunească toate caracteristicile relatate în textul acesta.

Anticristul va avea ferocitate de fiară. Va fi frumos ca înfăţişare şi sprinten, iute, ca un leopard. Va avea forţă de urs şi gură puternică de leu, care înspăimântă pe toţi. Anticristul va fi un mare dictator al lumii, geniu al răului cu supra-inteligenţă. Probabil va înlătura graniţele dintre ţări, va înlătura patriotismul, va schimba sistemul de guvernământ, va schimba sistemul politic, va schimba sistemul monetar. Probabil peste noapte toate conturile de bancă vor fi îngheţate, toţi vor primi un semn sau cifru pe frunte sau pe mână, fără de care nu poţi să vinzi, nici să cumperi.

În general, toate ţările se aşteaptă la mai bine. În prima parte a domniei lui se pare că va reuşi, căci el se dă drept salvator al omenirii din stările de crize, care acum se intensifică tot mai mult. Datorită progresului ştiinţei şi tehnicii te-ai aştepta să fie bunăstare şi belşug, dar noi constatăm că vin zile tot mai grele. Sunt ţări în care între 6000 şi 10.000 mor zilnic de foame. Spectrul negru al războaielor locale, al secetei, pe alocuri al inundaţiilor, al cutremurelor de pământ, al milioanelor de refugiaţi, îngreuiază viaţa. Vin zile grele, aşa cum spune Biblia (2 Timotei 3:1-5). Iar beţiile, furturile, crimele, violurile, desfrâul şi boala SIDA (AIDS) pun vârf păcătoşeniei şi nenorocesc suflete scumpe. Societatea umană e bolnavă, suferă din cauza înmulţirii fărădelegii. Omul s-a depărtat de Dumnezeu şi acum Dumnezeu îl lasă pe mâna lui Satan. Acesta prin Anticrist le promite fericirea, raiul pe pământ. Dar în perioada domniei fiarei va fi marea strâmtorare, necazul cel mare „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi” (Matei 24:21).

El nu se va numi fiara, nici Anticrist, dar credincioşii trebuie să aibă discernământ să-l cunoască ca atare. În prima parte a domniei va fi foarte aclamat de popoarele lumii. Prin iscusinţa şi dibăcia lui în a rezolva unele probleme şi prin felul său de a se impune tuturor va câştiga inima popoarelor, aşa cum a câştigat Lenin.

Martirizarea sfinţilor

Una din principalele sarcini trasate lui Anticrist de către Satan, care l-a investit cu putere şi stăpânire, este să facă război cu sfinţii (v.7), nu să-i stârpească, ci să-i biruiască, să-i determine să i se închine lui, nu lui Dumnezeu, căci împotriva lui Dumnezeu, el va rosti hule (v.5,6). Ţinta e să-i amăgească să se despartă de Hristos Domnul, să-i facă să creadă că el e Hristosul. Aşa cum leul cu răcnetul lui îngrozeşte toate animalele, aşa încearcă el cu gura lui de leu. Vor fi unii credincioşi care se vor înspăimânta şi diavolul le va şopti: „Tu poţi în inima ta să crezi mai departe ce vrei, dar ca să scapi cu viaţă, fă forma aceasta de închinare, nu e mare lucru”. Şi unii vor fi amăgiţi să caute să-şi scape viaţa. Ei uită ce a spus Domnul Isus: „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:25). Vor fi însă mulţi sfinţi care nu cedează, nu i se închină. Atunci se va ridica a doua fiară, dintre oamenii religiei, o altă fiară ce pare blajină, cu două corniţe ca ale unui miel, dar care vorbeşte ca un balaur, deci cu mare autoritate, căci lucrează cu toată puterea fiarei dintâi. Cele două coarne pot simboliza unirea a două mari religii creştine. Slujba ei este să determine pe locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi. E izbitor faptul că deşi e şeful religios, el va lucra cu puterea Satanei. Ca să amăgească pe credincioşi, el caută să imite pe Ilie să coboare foc din cer, spre a demonstra că el e slujitorul Dumnezeului cel viu, şi va face mari semne şi minuni. Cum unii sunt foarte dornici de semne şi minuni, vor cădea uşor în capcana lui. Biblia nu ne spune că în vremea din urmă Dumnezeu va face semne şi minuni, ci ne înştiinţează că le face fiara a doua, Proorocul mincinos, spre amăgirea unor credincioşi. Aici e o imitare a Trinităţii: Satan, Fiara şi Proorocul mincinos.

Fiara a doua porunceşte să se facă o icoană a fiarei dintâi, care va vorbi şi toţi trebuie să se închine. Cei ce nu se vor închina vor fi omorâţi. Apoi va impune tuturor să primească semnul fiarei pe frunte sau pe mâna dreaptă, tatuat probabil cu laser, sau implantat un microcip, sau altfel. Şi din nou ispita va şopti unora care au scăpat de primul val de martiraj, să primească semnul acesta că doar nu e mare lucru, că nimeni nu-l vede, că pot să meargă cu el chiar la biserică. Şi din nou unii vor cădea. Domnul Isus ne-a dat înştiinţarea, vorbind despre zilele din urmă: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate naţiunile din pricina Numelui Meu. Atunci mulţi vor cădea” (Matei 24:9,10). Oare tu vei fi printre martiri sau printre cei amăgiţi care vor căuta să-şi scape viaţa?

Prigoana zilelor din urmă, sub Anticrist, va fi înfricoşătoare şi pustiitoare. Mulţi credincioşi vor fi greu încercaţi. Datorită ştiinţei şi tehnicii avansate, torturile vor fi mult mai cumplite decât în primele veacuri sau chiar decât fioroasele torturi ale Inchiziţiei. Unii vor fi obosiţi de torturi.

Un strigăt binecuvântat la timp

O, binecuvântat va fi atunci strigătul îngerului cu Evanghelia veşnică în văzduh (poate un post de radio clandestin) căci este scris: „Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui” (Evrei 1:7) – care va striga: „Temeţi-vă de Dumnezeu”, deci nu de fiară, „şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7). Aceasta va dezmeticii pe unii aleşi ai Domnului din panica în care au ajuns la răcnetul fiarei, şi îl va face să-şi dea seama că numai de Domnul trebuie să se teamă, că numai Lui trebuie să-I dea slavă, că numai Lui trebuie să I se închine. Doamne, ajută-ne la aceasta!

Mă gândesc însă cu strângere de inimă la acei credincioşi ce azi iubesc lumea şi nu sunt gata să renunţe la unele plăceri, cum vor putea atunci să renunţe la însăşi viaţa lor? Cum vor putea să îndure frigurile foamei cei ce azi nu sunt deprinşi cu postul, ci numai cu mese încărcate? Aurul în cuptor se dovedeşte aur. Atunci Dumnezeu îşi va scoate pe aleşii Săi în faţă, ca să demonstreze lumii dragostea lor faţă de El şi le va oferi onoarea de a deveni martiri, eroi ai credinţei.

Hristos Domnul nu ne-a chemat la o viaţă uşuratică, ci la slujire serioasă şi jertfă. Vechiul tablou dintr-un muzeu italian cu boul între plug şi altar, zugrăveşte reala viaţă creştină. Unii au tras brazde adânci cu Evanghelia până la marginile pământului, iar alţii au urcat cu bucurie pe altarul jertfei. Numai în catacombele Romei sunt vreo două milioane şi jumătate de oseminte ale martirilor din primele veacuri. Dar mulţi au fost înecaţi în Tibru, în mare, alţii au fost prefăcuţi în scrum, iar alte milioane au fost martirizaţi în alte oraşe ale imperiului roman. La numărul acestora se adaugă marea mulţime a urmaşilor lui Hristos Domnul, care au suferit groaznicele torturi ale Inchiziţiei catolice. Spiritul anticristic şi-a făcut mereu lucrarea. Numai ziua judecăţii va da în vileag câţi credincioşi au suferit şi au fost martirizaţi în ţările comuniste şi în ţările musulmane! Dar ce va fi când fiara va stăpâni lumea prin puterea Satanei? Oare vom suferi cu demnitate pentru Cel ce Şi-a dat viaţa Sa ca noi să avem iertarea păcatelor şi viaţa veşnică? Oare tinerii de astăzi vor dovedi acelaşi eroism care l-au dovedit tinerii de altădată care au fost gata să se prezinte chiar voluntar să fie martirizaţi?

O, Doamne, învredniceşte-ne să fim gata să suferim mai degrabă moartea decât să fim amăgiţi de fiară!

Mulţi din fraţii noştri de credinţă în Mântuitorul au suferit foarte greu. Dau aici doar câteva fragmente dintre broşurică a unuia care a vizitat camerele de tortură ale Inchiziţiei, săpate în munte la Nürnberg, Germania. După ce a trecut prin multe camere cu fel de fel de instrumente de tortură, el descrie: „Ne găsim într-o cameră cam de 4 X 4 metri. Aceasta era camera de interogare. De-a lungul unui perete se găseşte o platformă joasă. Aici stăteau inchizitorii, trei la număr: un preot, un cazuist şi un civil… Lanterna noastră ne arăta sălbaticile şi înspăimântătoarele mobile ale acestei camere. În mijlocul ei se află patul orizontal de tortură pe care victima era întinsă până când erau smulse oasele din toate încheieturile lor, întinderea înceta numai când au ajuns la treapta că ameninţa moartea.

„Rezemat de peretele camerei era patul perpendicular de tortură. Acolo era lanţul de fier, care se aduna pe un scripete şi care ridica victima spre bolta tavanului. Tot aici erau cele două mari greutăţi de piatră ce se legau de picioarele victimei. Când victima ajungea aproape sus, se dădea drumul lanţului spre a se desfăşura în jos, dar calculat să se oprească cu o violentă smucitură înainte ca picioarele să atingă pardoseala. Astfel, braţele, picioarele şi şira spinării erau smulse din locul lor şi dislocate, iar în cădere trecea pe lângă tăvăluge cu dinţi, care tăiau adânc, îl scrijileau spatele, lăsându-i trupul o dislocată şi sângerândă grămadă de carne.

La o parte era leagănul de tortură, peste tot cu noduri crude, asupra cărora suferindul, legat de mâini şi de picioare, era legănat cu violenţă de o maşină şi fiecare mişcare îl zdrobea de tot. Când era scos afară era tot vânătăi, umflat, sângerând, dar încă în viaţă. De jur împrejur erau gata la îndemână instrumente mărunte de tortură: şuruburi şi degetare pentru degete, gulere cu ţepuşe pentru gât, bocanci de fier pentru picioare, căluşe pentru gură, cârpe pentru acoperirea feţei spre a permite o înceată strecurare a apei, strop cu strop pe gâtlejul victimei suferind această formă de tortură.

Dacă credinciosul, ajutat de puterea de sus, nu-şi tăgăduia Mântuitorul nici în urma acestor înspăimântătoare suferinţe, era luat şi dus mai departe în inima muntelui într-o altă cameră cioplită în stâncă, camera ’Fecioarei Maria de fier’. În momentul când este atins un resort, idolul îşi deschide larg braţele, care se aseamănă cu uşile unui dulap şi mâinile sunt căptuşite şi pâine cu „poinarde”, un fel de cuţite lungi de 31 cm, cu trei tăişuri. Unele din aceste cuţite sunt aranjate în aşa fel ca să pătrundă în ochii acelora pe care idolul îi înfăşoară în îmbrăţişarea lui; altele pătrund în urechi, în creier, altele îl străpung pieptul, altele îi spinteca abdomenul.

După această îmbrăţişare a morţii, se deschidea o uşă dedesubt şi victima cădea într-un canal săpat anume, care îl ducea în Pegnitz, apoi în Rin şi în ocean”.

Am dat numai o parte din această descriere oribilă, ca să vă daţi seama ce au suferit alţii înaintea noastră şi că Domnul Şi-a lăsat pe preaiubiţii Săi copii să treacă prin ele. Acum, dacă papalitatea a recurs la aşa torturi, ce va face Anticristul când va dezlănţui războiul împotriva sfinţilor?

Va trece Biserica prin Necazul cel mare?

În privinţa aceasta părerile sunt împărţite, mai ales ale teologilor. Sunt trei păreri:

Unii sunt de părere că Biserica nu va trece prin necazul cel mare, ci Hristos Domnul va veni în secret şi va răpi biserica. Teoria răpirii secrete e destul de nouă. „Timp de 1800 de ani, Biserica nu a crezut aşa ceva” -scrie David MacPhearson, directorul Societăţii Biblice „Inima Americii”, în lucrarea sa: „De ce eu cred că Biserica va trece prin necazul cel mare?” Iată cum descrie el originea acestei teorii: „Edward Irving a fost un predicator în biserica scoţiană. Personalitatea sa magnetică a atras mari mulţimi la biserica sa din Londra. În 1830, Irving a fost exclus de prezbiteriu din Londra fiindcă într-o broşura pe care a scris-o, susţinea că natura umană a lui Hristos a fost păcătoasă. El a nesocotit hotărârea lor şi şi-a continuat slujba. În 1831, au început să aibă loc tulburări în timpul slujbei. Anul următor, el a fost mutat de la biserica sa şi doi ani mai târziu a murit.

El relatează că în 1830 Irving avea ca membră în biserică pe Margaret MacDonald, o fetiţă de 15 ani, care pretindea că a avut o revelaţie cu privire la răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare. „De la această presupusă revelaţie – spune MacPhearson – provine această doctrină modernă; ea nu vine din Scriptură, ci din pretinderea falsă că e din Duhul Domnului. Irving a acceptat aceasta şi a predat-o ca învăţătură la un studiu biblic cu privire la profeţii, la care a luat parte şi Darby. Irving l-a influenţat şi pe C.H. Mackintosh şi pe C.I. Scofield, care a popularizat-o, trecând-o în explicaţiile din Scofield Bible… Înainte de 1830, nu se găseşte nici o urmă de evidenţă că Biserica ar fi crezut într-o dublă venire a Domnului sau în răpirea Bisericii înainte de Necazul cel mare”.

John T. Sharit, preşedintele Societăţii misionare creştine, om de 77 ani şi 54 ani ca profesor, în cartea sa: „Soon-Coming World-Shaking Events” (Evenimente ce încurând vor zgudui lumea), 1978, Phoenix, Az., carte tipărită în peste patru milioane şapte sute de mii exemplare, la pag 215,217, spune că Irving vorbea în limbi şi preţuia mesajele unor profeţi şi profetese, care dădeau mesaje în duh, dar mai târziu s-a constatat că acele persoane erau sub controlul demonilor. În acele împrejurări a apărut teoria răpirii înainte de Necazul cel mare, căreia C.H. Spurgeon, Dr. Tregelles şi George Müller s-au opus. Lui Darby i-a plăcut teoria aceasta şi a căutat să calculeze data răpirii, care după socotelile lui şi ale altora ar fi trebuit să fie în anul 1844 său 1847 (Darby, Etudes sur l’Epitre aux Hebreux, p. 146). Dar şi socotelile lui, ca şi a altora, au fost greşite.

John L. Bray, în lucrarea sa: „Originea învăţăturii despre răpirea Bisericii înainte de necazul cel mare”, spune că prima carte care a formulat învăţătura aceasta a fost „Venirea lui Mesia în glorie şi maiestate”, scrisă de Emanuel Lacunza, un preot iezuit catolic din Chile sub numele de Rabi Juan Josafat Ben-Ezra, evreu convertit la catolicism. Cartea lui a fost tipărită în Spania în 1812 şi apoi a fost tradusă în limba engleză de Edward Irving. şi tipărită în 1827 la Londra. Azi ea e dispărută. Bray a mers la Oxford şi a găsit în biblioteca universităţii această traducere a lui Irving.

Toţi cei ce cred în răpire înainte de Anticrist, cred în două veniri ale Domnului Isus şi în două învieri înainte de ultima înviere de la sfârşitul mileniului, ceea ce contrazice total Sfânta Scriptură (Biblia).

A doua părere e că cei credincioşi vor fi pe pământ la arătarea lui Anticrist, dar la jumătatea domniei lui vor fi răpiţi. Deci după trei ani jumătate, pentru Biserică, Domnul va veni şi îi va răpi.

A treia părere e că Biserica va fi pe pământ până la venirea în glorie a Domnului Isus, când orice ochi Îl va vedea. Atunci morţii vor învia, atunci biserica îi va ieşi în întâmpinare, atunci fiara va fi nimicită, atunci va fi sfârşitul acestui veac.

Dar ce spune Biblia?

La 2 Tesaloniceni 2:1-4 se precizează că cei credincioşi vor fi pe pământ sub Anticrist. Apostolul Pavel a scris: „Cât priveşte venirea Domnului Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El… nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai pe sus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”. Aici ni se spune că întâi va fi lepădarea de credinţă, se ridică Anticristul şi numai după aceea e venirea Domnului şi strângerea noastră laolaltă. Orice altă învăţătură apostolul o numeşte amăgire. Şi e dureros că fraţii amăgesc pe fraţi. Tot în acel capitol la v.8 scrie: „Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Deci, Anticristul a fost pe scaunul de domnie, şi-a făcut lucrarea, iar la venirea Domnului va fi nimicit.

Biblia nu vorbeşte de o venire secretă a Domnului Isus. Cineva poate obiecta că este scris că „va veni ca un hoţ noaptea”. Da, sunt două texte care folosesc cuvintele acestea: 1 Tesaloniceni 5:2 şi 2 Petru 3:10, dar acolo e vorba de „ziua Domnului” că vine ca un hoţ, şi în ambele texte referirea e la elementul surpriză sau cum spune: „o prăpădenie neaşteptată”(v.3), nu e nici o aluzie la furt. E o blasfemie să-L acuzi pe Domnul Isus de furt. În versetul 4 e mai clar: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ”. E bine ca cine citeşte să înţeleagă ce spune Biblia, nu să sucească adevărul.

Venirea Domnului va fi anunţată, nu secretă. Cuvântul „răpire” se află la 1 Tesaloniceni 4:15-17, dar aici se spune: „Cad însuşi Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu se va pogorî din cer”.

Textul arată clar că nu e secretă, ci lumea întreagă, şi vii, şi morţii vor şti că El vine. Atunci morţii vor învia cu alte trupuri, iar noi vom fi schimbaţi. Trupurile proslăvite nu vor mai fi ţinute de legea gravitaţiei, ci îl vom ieşi în întâmpinare. A întâmpina pe cineva la aeroport nu înseamnă că după ce ai întâlnit pe cel întâmpinat să te urce în avion, să te răpească. A întâmpina înseamnă a ieşi în calea cuiva care vine la tine.

Venirea Domnului va fi vizibilă. În Apocalipsa 1:7 este scris: „Iată că El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea; chiar şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin!”

Venirea Lui va fi după domnia lui Anticrist şi El va pune capăt Necazului cel mare. El a zis: „Îndată după acele zile de necaz… vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă” Matei 24:29,30. Atunci va prăpădi pe Anticrist „cu arătarea venirii Sale” (2 Tesaloniceni 2:8)

Venirea Lui va fi la cea din urmă trâmbiţă. Atunci morţii vor învia, „cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29). Atunci „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţă răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31; 1 Corinteni 15:50-53).

Venirea Lui va fi în ziua de apoi. În Ioan 6:39,40,44,54, de patru ori Hristos Domnul afirmă că pe ai Săi îi va învia „în ziua de apoi”. La fel, Marta ştia că învierea e „în ziua de apoi” (Ioan 11:24). În Biblie ziua de apoi e ziua finală, e ziua Domnului când „cerurile vor trece cu trosnet… şi pământul cu tot ce este pe el va arde” (2 Petru 3:10). Atunci va fi judecata şi un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 20:11-15; 21:1).

În legătură cu prima părere pomenită că biserica va fi răpită în secret, e bine să cugeţi. Eu nu mă răfuiesc cu nimeni şi nici nu vreau să învăţ pe teologi escatologia, ci aş vrea ca fraţii mei să nu fie amăgiţi. Chiar dacă ai părerea aceasta, trebuie să ştii că Domnul Isus nu vine după programarea făcută de oameni, ci după cea făcută de Tatăl şi înscrisă în Cuvântul sfânt. Dacă e scris că vine în ziua de apoi, El nu vine cu şapte ani sau cu trei ani şi jumătate mai degrabă. Iar dacă vine în ziua de apoi, înseamnă că vei trece prin Necazul cel mare, căci nu te poţi aştepta ca necazul cel mare să fie după ziua de apoi. De asemenea gândeşte-te:

Dacă răpirea ar fi înainte, pe pământ n-ar mai fi sfinţi.

Fiara nu ar avea cu cine face război (Apocalipsa 13:7).

Nu ar fi cine să cadă (Matei 24:10).

Nu ar fi cine să nu se închine fiarei (Apocalipsa 13:15)

Nu ar exista biruitori ai fiarei (Apocalipsa 15:2).

Nu ar mai fi martiri (Apocalipsa 6:11).

Nu ar fi cei ce sosesc din Necazul cel mare (Apocalipsa 7:9).

Nu ar fi cine să ridice capul sus la venirea glorioasă (Luca 21:28).

Ar însemna că Domnul ne-a dus în eroare (Matei 24.29)

Ar însemna că Pavel a scris greşit (2 Tesaloniceni 2:1-8)

Cercetează-ţi personal părerile în lumina Cuvântului sfânt. În Biblie nu sunt greşeli, ele sunt numai în mintea noastră. Şi mintea noastră de multe ori ne minte. Vine marea strâmtorare! Tu crezi că vei fi scăpat prin răpire, dar dacă Domnul nu vine să te răpească, ce vei face? Oare nu vei avea cea mai amară dezamăgire? E Hristos Domnul de vină? O, nu căci El ne-a spus clar lucrurile acestea. Eu cred Cuvântul sfânt aşa cum este scris, fără răstălmăciri omeneşti. Apostolul Petru spune că unii fac răstălmăciri „spre pierzarea lor” (2 Petru 3:16).

Biruinţa finală e în Hristos Domnul

Urmaşii lui Hristos Domnul din vremurile din urmă nu sunt scutiţi de prigoane şi suferinţe, cum n-au fost scutiţi cei de la început. Apostolul Pavel a pus întrebarea „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”.

Dar în acele condiţii critice, el nu deznădăjduieşte, ci strigă: „Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţă, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o aftă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:35-39).

Am simţit imboldul Duhului Sfânt să scriu acestea nu să sperii pe nimeni, ci să ne dăm seama de marile amăgiri din vremile din urmă şi să rămânem în picioare. Bătălia va fi cruntă, dar nu e motiv de groază. Credincioşii, pe tărâm spiritual, trebuie să lupte vitejeşte sub comanda Celui ce are toată puterea în cer şi pe pământ. Apostolul Pavel dintr-o aşa bătălie ne strigă: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Dreapta Domnului câştigă biruinţa. Prin El suntem mai mult decât biruitori! Odată un tânăr în Australia m-a întrebat: „Cum se poate ca cei biruiţi de Anticrist să fie numiţi biruitorii fiarei?” I-am răspuns că fiarei i se pare că i-a biruit omorându-i, dar pentru Dumnezeu, ei sunt biruitori ai fiarei căci au preferat să moară, dar nu au renunţat la credinţa lor, nu i s-au închinat. Despre aceştia se spune: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apocalipsa 12:11). Iar apostolul Ioan a scris: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi l-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai tare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). În cer intră numai biruitorii: „Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri” (Apocalipsa 21:7).

Lăsaţi ca „nemărginita mărime a putere Sale” să se arate în neputinţele noastre. Sus capetele, răscumpăraţi ai Lui! Maranata! Domnul nostru vine! Aleluia!

A Lui şi numai a Lui să fie toată slava şi închinarea!

Încheiere

Eu mă bucur şi mulţumesc Domnului meu că m-a ajutat să scriu cartea aceasta şi aş vrea să-ţi fie de mult folos, ca să nu fii amăgit în nici un fel. Apostolul Petru a scris: „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire” (1 Petru 4:1). Aceasta am căutat să fac în paginile ce le-ai citit, să-ţi înarmez gândirea împotriva oricărei amăgiri, să te ajut să te desparţi de orice neascultare, de orice păcat conştient şi să te determin să fii gata să suferi pentru Domnul şi Mântuitorul, care a suferit osânda noastră. Înarmează-ţi gândirea să-I rămâi credincios până la moarte. Decât să mori de cancer sau de SIDA e mult mai glorios să mori ca martir. Suferinţele acestea sunt de o clipă şi ne aşteaptă gloria eternă.

Preaiubitul meu, leagă-ţi fiinţa în totul cu funiile nevăzute ale dragostei de Domnul Isus, căci El e viaţa vieţii noastre. Îngenunchează chiar acum şi cere Domnului putere pentru o aşa trăire. Spune şi tu cuvintele:

„Chiar dac’ar fi să-’ndur din greu

Dureri, şi lanţuri, şi ruşine,

Ajută-mi, Dumnezeul meu,

Să nu pot să mă las de Tine!”

Doresc să ne întâlnim în cer, biruitori prin Acela care ne-a iubit şi a murit în locul nostru! Doamne, ajută-ne!

https://sites.google.com/site/sfrvmr/11-mari-amagiri-in-vremurile-din-urma

///////////////////////////////////////

Ce spune Biblia despre pocăință?

Ionela Acasandrei (Băloi)

Sau… de ce cred unii că ne jignesc atunci când ne numesc„pocăiți” și preferă mai bine să ne numească după religie?

Sunt anumiți oameni care atunci când vor să jignească pe cineva, îl numesc „pocăit”. De exemplu: „Tu de ce nu vrei sa mergi sa bei cu noi? Vai de tine, ești ca un pocăit!”, „Ești așa de ciudat, parcă-ai fi un pocăit.”…Și toată lumea râde.

Am destui prieteni dragi care atunci când cineva mi se adresează cu apelativul „pocăito”, ei consideră că e cazul să îmi ia apărarea. De ce are lumea astfel de concepții?

– Pentru că lumea nu cunoaște Biblia.

Matei 22:29 “Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.”

Ce spune Biblia despre pocăinţă?

Iată doar câteva versete care vorbesc despre pocăință:

Faptele Apostolilor 2 : 38 “Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, “şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Faptele Apostolilor 3 : 19 “Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.”

Luca 24 : 47 “Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.”

Marcu 2 : 17 “Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Marcu 1 : 15 “El zicea: “S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.”

Matei 4 : 17 “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Faptele Apostolilor 17 : 30, 31 “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Pocăința este o schimbare a minții și a inimii. Pocăința nu înseamnă respectarea unor obiceiuri și tradiții. Pocăința este înțelegerea deplină a faptului că ne naștem, nu cu păcat, ci în păcat și doar Dumnezeu ne poate salva. A murit pentru fiecare dintre noi. Nu mai avem nimic de făcut, nu e nevoie să urcăm cine știe câte trepte, nu e nevoie să mergem în pelerinaj, nu este nevoie să facem nimic altceva decât să credem și să primim salvarea de la Dumnezeu. A crede doar că Dumnezeu există nu te face pocăit. Şi diavolul știe că Dumnezeu există, dar asta nu îl face pocăit.

Iacov 2:19 „ Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci, dar şi dracii cred şi se înfioară.”

Și dracii cred, dar asta nu îi face pocăiți. Este nevoie să îți dorești să Îl cunoști pe Dumnezeu, citind Biblia, care este Cuvântul Lui, și acceptând că suntem mântuiți doar prin El și nu prin faptele noastre bune.

Sunt pocăită și sunt conștientă că a fi pocăit nu înseamnă ceea ce cred și iau în bătaie de joc unii. Oricine se numește “creștin”, ar trebui să fie pocăit. Biblia spune asta. Indiferent de cultul creștin, Biblia este aceeași. Mulți cred că fiecare religie are Biblia ei, dar se rătăcesc tocmai pentru că nu citesc ca să se convingă.

A fi pocăit nu înseamnă a fi după vreo anumită religie. O persoană care se numește pe sine “creștin” și aparține unei religii creștine, și totuși ia în bătaie de joc pocăiții, nu a citit deloc Biblia.

Închei cu două versete pentru pocăiți:

“Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26 : 41).

“Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3 : 8).

Pentru cei care încă nu știu ce să facă, reamintesc versetele din Faptele Apostolilor 17 : 30, 31:

“Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

https://www.stiricrestine.ro/2012/09/08/ce-spune-biblia-despre-pocainta/

////////////////////////////////////////////

Pocăinţa, de R.C. Sproul

Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?

Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, „De ce este importantă în vieţile noastre?” Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.

Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască – nu e vorba de ceva opţional.

Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.

Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: „O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat… nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit.”

În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa – i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.

Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?

E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.

Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: „Ce se întâmplă aici? Nu e drept!” Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.

Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.

Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios „pe patul de moarte” se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/question14.htm

//////////////////////////////////////////////

Și nu s-au pocăit…

Se spune că în vremuri grele, de restriște și de criză oamenii sunt mai căutători de Dumnezeu și de cele sfinte.

Se pare că istoria ne dovedește lucrul acesta, în special istoria evreilor de-a lungul Vechiului Testament. Chiar și la popoarele păgâne se poate observa cumva aceasta. Oamenii puneau bucuriile, vremurile bune sau cele rele, prosperitatea sau falimentul, uneori pe seama zeilor. Daca aveau parte de victorii în războaiele contra dușmanilor sau dacă turmele sau ogoarele lor aduceau rod ei se bucurau și aduceau sacrificii zeilor care i-au binecuvântat. În cazul în care asupra lor se abăteau catastrofe naturale, epidemii sau alte nenorociri, aceștia credeau că zeii sunt mânioși și se răzbună pe ei, și astfel căutau cumva, tot prin sacrificii (uneori chiar umane), să-i îmblânzeasca pe cei de sus.

În timpul persecuțiilor, creștinii adormiți erau uneori treziți la realitate și uneori izbucneau adevărate treziri spirituale. Chiar și la începutul Bisericii primare, în Ierusalimul primului secol, creștinii s-au acomodat destul de bine între zidurile orașului, uitând că, de fapt, Domnul Isus, înainte de a se înălța la cer le-a dat porunca de a merge în toată lumea să predice Evanghelia, începând cu Ierusalim, Iudeea, Samaria și până la marginile lumii. A fost nevoie de o prigoană inițiată de marii preoți ai evreilor și de zelosul Saul din Tars pentru a le strica creștinilor planul și confortul, împrăștiindu-i în toate direcțiile într-un timp foarte scurt.

Am auzit de multe ori, chiar și acuma la început de mileniu trei că pentru a ne trezi la realitatea pierdută cu mai mult timp în urmă, avem nevoie, ca și creștini, de o cutremurare de la Dumnezeu, să ne zgâlțâie cumva, pentru că în caz contrar somnul va deveni tot mai dulce, întocmai ca al celot trei ucenici în Grădina Ghețimani. S-ar putea să fie foarte adevărat, însă am observat că odată cu trecrea timpului, omenirea devine tot mai imună la glasul lui Dumnezeu. Pe omul modern nu-l mai impresionează nimic, decât propriile lui succese, care-l fac să se îngâmfe. Catastrofele naturale, epidemiile, cutremurele de pământ, revoluțiile mulțimilor de oameni nemulțumiți de anumite situații în diverse locuri, et c. au devenit atât de obișnuite încât nu mai surprind aproape pe nimeni și totul pare normalitate. Un atac terorist îngrozitor care trimite rapid câteva zeci de oameni pe lumea cealaltă este uitat repede, iar o criză umanitara o acoperă pe cea precedentă cu viteza luminii.

Citind ultima carte a Bibliei, Apocalipsa lui Ioan, n-ai cum să nu te îngrozești parcurgând firul evenimentelor aducătoare de groază, foamete, boli și în final moartea a sute de milioane de oameni într-un timp foarte scurt. Ai zice că Dumnezeu este mânios de tot, și este drept, așa-i. Cu siguranță că dacă o parte mai mică din viitoarele evenimente s-ar fi întâmplat în trecut, în special în vremurile biblice, cea mai mare parte a oamenilor ar fi căzut cu fața la pământ, pocăindu-se în sac și cenușă înaintea Domnului, cerând îndurare și iertarea de păcatele lor care le-au pricinuit nenorocirea. Nici chiar păgânii nu ar fi stat indiferenți în fața acestor scene îngrozitoare. Da, asta ar fi făcut alții, demult, dar nu și omul postmodern. Spunea-m că pe acesta nu-l mai mișcă nimic. Citesc în Apocalipsa că la sfîrșit, pământul va fi zguduit, lovit, poluat și omenirea pedepsită fără precedent în istorie de un Dumnezeu pe drept mânios, și ai zice că acuma, gata, oamenii au cedat, recunosc gloria lui Dumnezeu si autoritatea lui supremă pe care au ignorat-o atâta timp, se vor pocăi și smeri cerând îndurare, dar…nimic!!! O omenire pe cât de lovită pe atât de împietrită. Într-un singur capitol (16) citesc de trei ori în trei versete că deși plăgile erau tot mai tari în intensitate, durerea tot mai mare, încât oamenii își mușcau limbile de durere, oamenii erau tot mai împietriți, huleau Numele lui Dumnezeu refuzând să se pocăiască și să-I de-a slavă.

https://alexpop7620.wordpress.com/2015/10/22/si-nu-s-au-pocait/

/////////////////////////////////////////////

Pocăința ca poruncă divină

https://alexpop7620.wordpress.com/2017/06/04/pocainta-ca-porunca-divina/

„Dumnezeu nu ține seamă de vremurile de neștiință și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi in care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a inviat din morți…” (Faptele Apostolilor 17: 30-31)

Dumnezeu nu face sondaje de opinie. El nu intreabă pe nimeni dacă ar vrea să meargă in Cer sau in Iad. El doar lansează invitația ca oamenii să se intoarcă la El, să se pocăiască. De fapt, este mai mult decât o invitație, apostolul Pavel spune că este o poruncă. El PORUNCEȘTE oamenilor de pe intreaga suprafață a pământului să se intoarcă la El. Orice om are acces la harul lui Dumnezeu. Nu există o categorie specială de oameni aflată in har, și doar pentru aceștia să fii murit Domnul Isus Cristos, ci El a murit pentru toți (Ioan 3:16), pentru ca fiecare om să aibă șansă mântuirii. Problema este a omului și constă in refuzul pe care il aduce invitației lui Dumnezeu. O poruncă poate fi ascultată și implinită, sau doar ascultată.

Pentru cei care resping invitația lui Dumnezeu nu mai rămâne nimic de negociat, ci doar o așteptare a judecății divine, o judecată dreaptă, prezidată de cel mai drept Judecător care a existat vreodată pe pământul acesta, iar la final fiecare om să-și ia in primire locul pe care și l-a ales voluntar. De ce ar obliga Dumnezeu pe cineva să aleagă Raiul? Sau, de ce ar impiedica pe altcineva să ajungă in Iad, dacă asta este destinația dorită? Nu, nu o va face, pentru că alegerea ne aparține nouă.

https://alexpop7620.wordpress.com/2015/10/22/si-nu-s-au-pocait/

/////////////////////////////////////////

Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei

Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

Care este icoana fiarei, careia Dumnezeu ne avertizeaza sa nu ne inchinam? Pentru a identifica icoana fiarei, trebuie mai intai sa identificam fiara cu doua coarne care ajuta la formarea icoanei fiarei. Aceasta fiara cu doua coarne are urmatoarele semne de identificare:

Aceasta fiara s-a nascut in perioada in care papalitatea a primit rana de moarte, in 1798. Apoc. 13:11

Aceasta fiara s-a ridicat din pamant, spre deosebire de fiara dintai care s-a ridicat din mare. Daca marea reprezinta multe popoare si natiuni, atunci pamantul reprezinta o regiune mai slab populata. Astfel, aceasta natiune se va impune intr-o regiune cu putini locuitori.

Aceasta fiara are doua coarne ca de miel. Conform Bibliei, cornul reprezinta puterea. ,,Avea coarne… si acolo este ascunsa taria lui” Habacuc 3:4. Prin urmare, aceasta natiune are doua puteri separate, distincte una de cealalta. De asemenea, mielul este simbolul lui Hristos; deci, putem deduce ca aceasta natiune s-a intemeiat pe principiile crestine pure si nobile.

Totusi, aceasta fiara vorbeste ca un balaur; o ,natiune ,,vorbeste” prin autoritatile sale legislative si judiciare. ,,Coarnele ca de miel” si ,,vocea de balaur” indica un contrast izbitor intre declaratiile pacifiste si practicile acestei natiuni.

Care natiune corespunde acestor semne de identificare? Nu exista decat un singur raspuns: Statele Unite ale Americii.

SUA s-au infiintat in jurul anului 1798: O singura natiune era in formare in perioada in care papalitatea isi pierdea puterea, in anul 1798. Deci, aceasta profetie indica direct Statele Unite. SUA s-au organizat ca republica federala, pe baza adoptarii Constitutiei, in anul 1787.

SUA au fost create intr-o zona slab populata: SUA nu s-au dezvoltat in Lumea Veche, care era o aglomeratie de multimi super-numeroase, ci in Lumea Noua, unde traiau relativ putini locuitori.

In SUA exista doua puteri separate bazate pe principii crestine: SUA au o forma unica de guvernamant, unde Biserica si Statul se bucura de libertati garantate de Constitutie. Datorita acestui sistem de guvernamant, SUA sunt o adevarata republica (o imparatie fara imparat) unde functioneaza Biserica Protestanta (Biserica fara Papa), ambele puteri fiind complet separate. De asemenea, calitatile sale similare celor ale mielului au facut din SUA un refugiu pentru persecutatii si oprimatii mai multor natiuni.

SUA vorbesc ca un balaur: Legea fundamentala a SUA, inscrisa in Constitutie, garanteaza libertatea de constiinta a individului. Nici un alt drept nu este mai de pret sau mai fundamental. Totusi, SUA au inceput deja si in curand vor ajunge sa repudieze complet fiecare principiu al Constitutiei. Iar ceea ce confera o si mai mare semnificatie acestei miscari este faptul ca principalul tel este generalizarea respectarii duminicii ca zi de inchinare. O astfel de actiune este direct contrara principiilor acestui sistem de guvernare, spiritului institutiilor sale libere, Declaratiei de Independenta si Constitutiei. Constitutia prevede ca ,,Congresul nu va adopta nici o lege privitoare la infiintarea unei religii sau interzicerea practicarii libere a unei religii” si ca ,,nici o proba religioasa nu va fi impusa niciodata pentru calificarea pentru orice post intr-o institutie publica din cadrul Statelor Unite.”

Incompatibilitatea unei astfel de actiuni nu este mai mare decat incompatibilitatea reprezentata in simbol. Este fiara cu doua coarne ca de miel – pura si nevinovata, potrivit marturiei – care vorbeste ca un balaur. Chiar si simpla observare la stiri a ceea ce se petrece in prezent ca si in ultima vreme confirma aceasta descriere biblica.

,,Sustin cu tarie initiativa bazata pe credinta pe care o propunem, pentru ca nu cred ca incalca linia de separatie dintre Biserica si Stat si mai cred ca va face ca America sa devina o tara mai buna.” George W. Bush, facand o referire stangace la Clauza de Infiintare a unei Religii, citat din Conrad Goeringer, AANEWS #889 (28 februarie 2001), din publicatia Ateisti Americani. Aceasta declaratie ataca Declaratia Drepturilor din Constitutie, care interzice guvernului ,,referirea la infiintarea unei religii.”

,,Prioritatile noastre sunt credinta noastra.” George W. Bush, Greensboro, Carolina de Nord. 10 octombrie 2000, citat din Iacob Weinberg, ,,Bush-ism complet”

Mesajul clar transmis de noua administratie este ca America lui George W. Bush este o natiune crestina si ca ne-crestinii sunt bineveniti in ,,casa SUA” atata vreme cat sunt de acord sa accepte statutul de minoritate tolerata, mai degraba decat cel de cetateni pe deplin egali.” Alan M. Dershowitz, in ,,Bush isi incepe mandatul sfidand Constitutia” , Los Angeles Times, 24 ianuarie 2001

Profetia se va implini curand Este evident ca fiara cu doua coarne reprezinta SUA. Dar care este relatia dintre SUA si icoana fiarei? Desi SUA au fost create pe principii opuse papalitatii, in prezent observam cum SUA si Vaticanul conclucreaza mai strans pentru a-si spori influenta. Biblia ne spune ca intr-o zi, in viitorul nu prea indepartat, SUA vor pune in aplicare o lege care va impune cetatenilor sai, si apoi intregii lumi, sa se inchine fiarei, respectiv, papalitatii. ,,Ea [SUA] lucreaza cu toata autoritatea fiarei dintai [papalitatea] inaintea ei si face ca pamantul [mai intai SUA si apoi la nivel mondial] si cei care locuiesc pe el sa se inchine fiarei dintai [prin respectarea duminicii, impusa de papalitate], a carei rana de moarte [1798] fusese vindecata [1929]… Ea a zis celor care locuiesc pe pamant sa faca o icoana fiarei [imitand papalitatea atunci cand a folosit puterea civila pentru a pune in aplicare dogma religioasa] care avea o rana de sabie si traia.” Apocalipsa 13:14,14

In curand SUA vor renunta la libertatea religioasa pentru a impune respectarea Duminicii (semnul fiarei). Aceasta inseamna ca Biserica Protestanta va controla guvernul in indeplinirea programului sau. Cand se va intampla acest lucru, SUA vor fi realizat o icoana a Bisericii Romano-Catolice, unind Biserica cu Statul. Apoi SUA vor vorbi ,,ca un balaur” si isi vor exercita ,,intreaga autoritate a fiarei dintai” Apoc. 13:11,12; si vor demonstra acelasi spirit de intoleranta si persecutie manifestat de fiara dintai, papalitatea.

Prin urmare, intrucat libertatea religioasa se va pierde, persecutia minoritatilor dizidente va fi inevitabila si va urma o repetare a intolerantei religioase din Evul Mediu. ,,I s-a dat sa dea suflare icoanei fiarei [adoptarea legii respectarii duminicii]…, ca sa faca sa fie omorati toti cei care nu se vor inchina fiarei [care respecta sambata ca zi de inchinare si nu duminica]. Si face ca toti, mici si mari, bogati si saraci, liberi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte: Si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta [celor ce respecta adevaratul Sabat li se va interzice sa cumpere sau sa vanda], sau numarul numelui ei…” Apocalipsa 13:15-17

Unii vor primi semnul ,,pe frunte” pentru ca au ales sa ,,creada o minciuna” 2 Tesaloniceni 2:11. Altii, desi convinsi ca duminica nu este adevaratul Sabat, se vor supune pentru a-si salva agoniseala si vor primi semnul ,,pe mana dreapta” , care este simbol al muncii. Pentru ca toate acestea sa fie adevarate, trebuie sa existe dovada ca papalitatea urmareste in prezent ca SUA sa instituie ca zi de inchinare duminica, si ca Protestantii din SUA, (dusmani istorici ai Romei), si-au schimbat atitudinea si isi exprima disponibilitatea de a colabora la adoptarea legilor privind respectarea duminicii. Exista o astfel de dovada? In prezent, multi Protestanti sunt favorabili papalitatii, ceea ce incurajeaza papalitatea sa incerce cu agresivitate sa impuna legislatia privind respectarea duminicii:

,,Toti americanii ar trebui sa ceara Presedintelui si Congresului sa adopte o lege federala – un amendament la Constitutie, daca va fi cazul – pentru ca (falsul) Sabat sa fie instituit ca Zi Nationala de Odihna.” Publicatia CATHOLIC TWIN CIRCLE, 25 august 1985, Articolul ,,Duminica zi libera”

,,In acest sens predecesorul meu, Papa Leon al XIII-lea… vorbea despre repausul duminical ca despre un drept al muncitorilor pe care Statul trebuie sa-l garanteze.” Papa Ioan Paul al II-lea, DIES DOMINI, 31 mai 1998

,,Ca urmare… crestinii vor lupta in mod firesc pentru a se asigura ca legislatia civila le respecta regimul de lucru cu tinerea duminicii ca zi sfanta. In orice caz, este o obligatie de constiinta sa le asigure repausul duminical astfel incat sa le permita sa ia parte la Euharistie, abtinandu-se de la lucrari si activitati incompatibile cu sanctificarea Zilei Domnului…” Papa Ioan Paul al II-lea, DIES DOMINI, 31 mai 1998

,,Crestinii [de pretutindeni] trebuie sa ceara recunoasterea duminicilor si zilelor de sarbatori religioase drept sarbatori legale.” Catehismul Bisericii Catolice, editia populara finala, 2000, par. 2188 Majoritatea liderilor Protestanti din SUA sunt gata sa ingroape securea disensiunilor cu catolicii:

,,Conducatorii bisericilor Protestante Americane si ai celor Ortodoxe de Rasarit care s-au intalnit cu Papa Paul al II-lea vineri au salutat prima lor discutie larg reprezentativa drept un punct de reper pe calea realizarii marii uniri… Reverendul Donald Jones, adept al Bisericii Metodiste Unite si presedinte ale facultatii de studii religioase din cadrul Universitatii Carolina de Sud, a denumit aceasta intalnire ca ,,cea mai importanta intalnire ecumenica a secolului.” Reverendul Paul A. Crow Jr. din Indianapolis, reprezentant ecumenic al Bisericii lui Hristos (Discipolii lui Hristos), a numit evenimentul ,, o noua zi a ecumenismului”, deschizand un viitor in care Dumnezeu <<ne aduna impreuna>>” The Montogomery Advertiser, 12 septembrie 1987

Billy Graham: ,,Am constatat ca toate convingerile mele sunt, in esenta, aceleasi cu ale drept-credinciosilor Romano-Catolici” McCall, ianuarie 1978. El l-a numit de asemenea pe Papa Ioan Paul al II-lea: ,,cel mai mare lider religios al lumii moderne.” The Saturday Evening Post, ianuarie -februarie 1980

Paul Crouch: ,,Voi eradica cuvantul Protestant chiar si din vocabularul meu… nu mai protestez impotriva a nimic… [a sosit] timpul pentru ca atat catolicii cat si ne-catolicii sa devina unul in Spirit si unul in Domnul.” Programul ,,Praise the Lord”, Reteaua de radiodifuziune Trinity, 17 octombrie 1989

Robert Schuller: ,,A sosit timpul ca Protestantii sa mearga la pastor [papa] si sa-i spuna ,,Ce trebuie sa facem pentru a ne intoarce acasa?” Los Angeles Herald Examiner, 19 septembrie 1987, pagina religioasa

David Wells: ,,Daca Catolicismul va deveni si mai catolic in viitor, ceea ce ma astept sa se intample sub actualul Papa, atunci diferentele teologice vor deveni mai evidente, dar aliantele noastre cu catolicii, impotriva culturii seculare, vor fi mai temeinice. In ceea ce ma priveste, sunt pregatit pentru acest compromis.” Eternity Magazine, sept. 1987

L. Packer: ,,Invatatura charismatica protestanta si catolica asupra vietii crestine este identica atat ca intentii cat si ca sens. Oare acest lucru nu este semnificativ pentru viitorul crestinismului?” L. I. Packer, Crestinismul astazi, 22 iunie 1992

Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei

//////////////////////////////////////////

Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (III)

« Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (II)Lupta din Spatele Scenei – Trei Mesaje Revelatoare – Al Treilea Mesaj (IV) »

Apoc. 13:11-12 – Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata.

Apoc. 13:13-14 – Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia.

Apoc. 13:15-17 – I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei. Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei.

Apoc.13:18 – Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

IMAGINEA FIAREI Atata timp căt papalitatea se încadrează în tiparul “fiarei” în Biblie imaginea “fiarei” trebuie să fie o copie a acestui sistem.

“Imaginea fiarei” înseamnă un fals Protestantism care este rezultatul bisericilor protestante în căutarea sprijinului din partea statului pentru impunerea doctrinelor si ideilor asupra oamenilor. În Europa, multe ţari au o biserică statală. Statul şi biserica lucrează împreuna. Biserica primeste asistenţă din partea statului pentru a-şi îndeplini misiunea. Putem observa aici o mare asemanare cu sistemul catolic.

În Evul Mediu am avut exemple elocvente ale felului în care Biserica Catolica şi-a folosit puterea şi a aplicat metode de tortură asupra oamenilor de alte credinţe. Biblia spune că aceiaşi folosire nedreaptă a puterii se va reîntoarce în timpul Apocalipsei 13: 11-18.

De vreme ce Statele Unite nu au un sistem al Bisericii Statale în Constituţia lor nu este credibil faptul că aici va fi introdusă o copie a tipului de guvernământ papal, deşi Biblia spune destul de clar că acest lucru este exact ceea ce se va întâmpla. Se vor folosi de puterea statului pentru a consolida legile cu caracter religios, cu predilecţie legile care privesc respectarea zilei de Duminică drept zi sfântă.

Dar, veţi spune, Statele Unite ale Americii este tărâmul libertăţii religioase. Biblia îl caracterizează ca pe un miel cu două coarne, care vorbeşte precum un dragon. În perioada de început a istoriei sale America apărea ca un tărâm al libertăţii religioase. Coarnele mielului reprezintă tinereţea şi bunătatea – trăsături ale Statelor Unite când ţara începuse să prindă contur la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Protestantismul şi un tip de guvernare republican erau principiile de bază. Libertatea religioasă era în siguranţă, astfel încât fiecare avea dreptul de a-l sluji pe Dumnezeu după propria conştiinţă. Biblia ne arată, totuşi,că această situaţie se va schimba şi ţara ,într-un final ,va vorbi precum un dragon. O naţiune vorbeşte prin adunările ei legislative.

Multi au observat faptul că au început să fie făcute legi privind religia de către Congres, precum HR. 2431. Această lege dă autoritate unui cabinet numit în această funcţie de a supraveghea grupurile religioase de pe tot cuprinsul lumii. Aceia care duc la bun sfârşit persecutia religioasă vor fi pedepsiţi. Acest cabinet va decide ce constituie persecuţie religioasă. Va fi acest pamflet considerat, de exemplu , o persecuţie a bisericii Catolice?

Constituţia americană spune: “Congresul nu va face legi privind introducerea religiei şi nu va interzice libera practică a religiei”. Numai printr-o completă ignorare a acestor garanţii ale libertăţii pot autorităţile naţionale să facă asemenea impuneri religioase.

Acest proces a început deja si vor urma mai multe. Biblia spune că toată puterea papalităţii (prima fiară) va fi folosită de către Statele Unite ale Americii (a doua fiară) în numele papalităţii. Ei vor introduce „imaginea bestiei”. Deja fac acest lucru.

STATELE UNITE VOR FI VÂRFUL DE LANCE PENTRU INTRODUCEREA RESPECTĂRII OBLIGATORII A ZILEI DE DUMINICĂ.

Va fi o surpriză pentru majoritatea oamenilor faptul că America va fi initiatoarea introducerii ,,semnului Fiarei”, respectarea obligatorie a zilei de Duminică, si după aceea alte ţări o vor urma. Aceia care vor rezista acestor giganţi (renegatul Protestantism si Catolicism şi nu vor primi semnul ,,fiarei” vor fi însemnaţi drept rebeli care sunt vinovaţi de toate catastrofele şi dezastrele şi ca perturbatori ai păcii mondiale. Biblia spune că în final vor fi date ordine pentru a fi omorâţi. (Apocalipsa 13: 11-16). În acest moment Isus , Salvatorul lumii se va întoarce să elibereze poporul Lui.

O TERIBILĂ PEDEAPSĂ Biblia spune foarte clar că cei ce vor primi “semnul fiarei “ vor primi şi o teribilă pedeapsă. Biblia ne spune că cei ce vor primi “semnul fiarei” vor fi primii care vor suferi chinuri groaznice în timpul celor “şapte pedepse” care vor veni după ce timpul încercării se va sfărşi. (Apocalipsa 15:5-8) Biblia spune : Şi am auzit un glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei Lui Dumnezeu. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat ura lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşă s-a abătut pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau semnului fiarei. (Apocalipsa 16:1-2).

Următoarele şase pedepse ce se vor vărsa din mânia lui Dumnezeu vor fi aruncate asupra celor ce au primit semnul “fiarei“ în timp ce copiii lui Dumnezeu vor paşi liber.(Apocalipsa 16 :1-2). În ziua de astăzi toţi suntem supuşi puterii distructive a diavolului, iar copiii lui Dumnezeu care au primit recunoasterea lui “pecetea lui Dumnezeu” nu vor fi răniţi de cele “şapte ultime pedepse”, aşa cum poporul lui Israel nu a fost rănit de cele “şapte ultime pedepse” înainte de a părăsi Egiptul. (Exodul 8:22).

Cea din urmă şi cea mai groaznică pedeapsă va fi suferită de cei care au primit “semnul fiarei “ atunci când Satana şi cei care s-au aşezat de partea sa vor fi in sfârşit omorâţi cu foc şi pucioasă. Biblia prezintă astfel lucrurile: “Iar partea celor furioşi si necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în cazanul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este de fapt moartea a doua. (Apocalipsa 21:8)

Aceia care au stat impotriva lui Dumnezeu vor fi judecaţi după faptele lor din acea vreme şi vor fi arşi precum paiele. Vor fi omorâţi. (Apocalipsa 20:11-15 şi Maleahi 4:1) Aceasta este cea din urmă distrugere a răului şi a celor care stau de partea răului.Apoi Dumnezeu va crea un nou cer si un nou pământ unde dreptatea va conduce. Cercul este complet. Omul va trai în paradisul pierdut în Eden unde păcatul nu mai există şi unde omul poate vorbi cu Dumnezeu faţă în faţă din nou, pentru că el va fi primi un trup nemuritor. ( 1 Corinteni 15:50-54) Acesta este un lucru spre care trebuie să privim cu admiraţie şi greutăţile din jurul nostru vor fi nesemnificative în comparaţie cu slava pe care o vor primi cei care vor fi salvaţi. Să ne rugăm Duhului Sfânt să ne ajute să ajungem acolo. Semnele zilelor în care traim ne arată că ceasul nu este departe.

https://andrerox.wordpress.com/2012/06/28/lupta-din-spatele-scenei-trei-mesaje-revelatoare-al-treilea-mesaj-iii/

////////////////////////////////////////

Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara

Ce a mai văzut Ioan? Ioan a văzut o altă fiară. Vezi Apocalipsa 13:11.

De unde a ieşit această fiară? A doua fiară s-a ridicat din pământ. Vezi Apocalipsa 13:11. Din moment ce marea reprezintă lumea veche cu mulţimile ei aglomerate, înseamnă că pământul reprezintă lumea nouă cu puţinii ei locuitori.

Care sunt cele două semne de identificare ale celei de-a doua fiare? Are două coarne ca de miel, dar vorbeşte ca un balaur. Vezi Apocalipsa 13:11. Fiecare altă naţiune a fost descrisă ca o fiară feroce, din pricina intoleranţei atât în plan civil, dar şi religios. Totuşi această naţiune asemeni unui miel ocupă lumea nouă, oferind libertate civilă şi religioasă. De aceea are două coarne ca de miel.

Cum urma să vorbească această fiară? Va vorbi ca un balaur. Vezi Apocalipsa 13:11. Spre sfârşit această naţiune va repudia marile ei principii ce garantau libertatea civilă şi religioasă. Va călca în picioare libertatea de conştiinţă înaintând legi împotriva Legii lui Dumnezeu. Nu uitaţi, această naţiune va arăta ca, sau se va da drept miel, dar va vorbi ca un “balaur.” Un “miel” în Biblie Îl reprezintă pe Hristos ca fiind “Mielul lui Dumnezeu”. Această naţiune este una care se mărturiseşte a fi “creştină”, dar care se va dovedi a vorbi ca un “balaur”.

Câtă putere va fi în stare să exercite această a doua fiară? Tot atâta câta a avut Papalitatea în timpul Evului Întunecat. Vezi Apocalipsa 13:12.

Această a doua fiară este evident Statele Unite. Să analizăm următoarele aspecte: A fost un stat fondat în lumea nouă, zonă puţin populată. S-a ridicat într-o vreme în care prima fiară mergeaîn robie în anul 1798. Constituţia sa se bazează pe libertatea civilă şi religioasă. America este cea mai puternică naţiune care a existat vreodată în istoria lumii. Este foarte aproape la acest moment de a impune o legislaţie religioasă, lepădându-se astfel de gloria ei anterioară. Este o naţiune care se mărturiseşte a fi un “creştină”.

Ce va face oamenilor? Ea va face ca tot pământul să se închine primei fiare şi icoanei ei, sau să primească semnul ei. Aceste acţiuni venite din partea Statelor Unite vor face ca rana de moarte a Papalităţii să fie pe deplin vindecată. Vezi Apocalipsa 13:12, 14–17.

Închinarea adusă fiarei

Biblia spune: “Ea [Statele Unite] lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei, şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi [Papalitatea], a cărei rană de moarte fusese vindecată [atunci când va reveni cu putere politică].” Apocalipsa 13:12.

A doua fiară “ făcea ca pământul … să se închine fiarei dintâi [Papalitatea]”. Legiuitorii din Statele Unite vor fi forţaţi să treacă prin vot o legislaţie religioasă. Această legislaţie va avea de-a face cu închinarea adusă primei fiare, Papalitatea. Dar cine oare din America bate palma cu Biserica din Roma pentru a face presiuni asupra legiuitorilor spre a trece prin vot o legislaţie religioasă?

Ralph Reed, fost director executiv al Coaliţiei Creştine spunea: “Viitorul politicilor americane rezidă în creşterea puterii evanghelicilor şi a aliaţilor lor romano-catolici. Dacă aceste două grupări, evanghelicii având votul alternativ în Sud, iar catolicii pe cel din Nord, pot coopera în anumite chestiuni şi pot sprijini candidaţi cu aceleaşi platforme, atunci ei pot determina rezultatul pentru aproape oricare alt set de alegeri ale naţiunii.” Ralph Reed, Politically Incorrect, 16.

Fostul ambasador american la Vatican, Melady, a afirmat: “Şi cred că, aşa cum evanghelicii au devenit votul de bază al partidului republican, catolicii sunt astăzi votul alternativ în politica americană. Orice candidat care câştigă votul catolic va fi în stare să guverneze America… Votul catolic conţine cheia viitorului Americii. Şi cred că dacă ei se pot uni, dacă catolicii se pot uni cu creştinii evanghelici, protestanţi, care împărtăşesc viziunile lor asupra sanctităţii vieţii omeneşti nevinovate, asupra nevoii libertăţii religioase, a liberului arbitru pentru şcoală şi valori de bun simţ, cred că dacă catolicii şi evanghelicii se pot uni atunci nu mai este nimeni care să candideze pentru vreun oraş sau stat în America şi care să nu poată fi ales, şi nu mai este nici o lege care să nu poată fi trecută atât prin Congres dar şi prin vreo cameră legislativă undeva în America. Aici este forţa motrice în electoratul de astăzi.” Quoted in G. Edward Reid, Duminica’s Coming!, 71.

Coaliţia între mulţi protestanţi evanghelici şi Biserica din Roma câştigă putere în cercurile politice americane. Dar oare va fi America în stare să “facă” astfel încât întreaga lume să se închine primei fiare, Papalitatea? Cât de puternice sunt în realitate atât Statele Unite, dar şi Papalitatea?

După căderea Uniunii Sovietice, Jim Hoagland a scris în Washington Post: “America va determina acum toate evenimentele globale majore.” Quoted in Clifford Goldstein, Day of the Dragon, 25.

Preşedintele George Bush a afirmat: “Este o idee măreaţă: o nouă ordine mondială, unde diverse naţiuni sunt strânse laolaltă pentru un scop comun. … Numai Statele Unite au atât reputaţia morală, dar şi mijloacele de a o susţine.” George Bush, State of the Union address, quoted in Los Angeles Times, February 18, 1991.

Un articol în revista Time numea Statele Unite ca fiind “singura superputere a lumii, fără nici un prospect ca undeva în viitorul apropiat vreo altă putere să rivalizeze cu Statele Unite.” Time, July 29, 1991, 13.

Fostul ambasador american la Vatican, Melady, a afirmat: “Cred că SUA, ca singura superputere a lumii, şi Sfântul Scaun, ca singura stăpânire mondială morală-politică, vor avea roluri importante de jucat în viitor. Acţiunile lor vor avea impact asupra vieţilor oamenilor din toate părţile globului.” Melady, quoted in G. Edward Reid, Duminica’s Coming!, 31.

Malachi Martin a scris: “Papa Ioan Paul II … insistă asupra faptului că oamenii nu au nici o speranţă demnă de încredere cu privire la crearea unui sistem geopolitic atâta vreme cât nu este bazat pe creştinismul romano-catolic.” Malachi Martin, The Keys of This Blood, 492.

Cele două superputeri ale lumii de astăzi sunt Statele Unite şi Vaticanul. Conform profeţiei aceste două superputeri vor ajunge la o stăpânire mondială chiar cu puţin timp înainte de a doua venire a lui Isus Hristos. Statele Unite este într-adevăr cea mai puternică naţiune din istoria lumii, cu o economie puternică şi diversificată, cu o forţă militară superioară.

Vaticanul este instituţia cea mai multirasială şi mai multiculturală din lume, pretinzând avea în custodie aproape a cincime din populaţia globului. Papa este cea mai populară figură internaţională care controlează o infrastructură mondială de şcoli, universităţi, biserici, spitale, biblioteci, ziare, reviste, case de editură, staţii de radio şi televiziune. Are o forţă lucrătoare de jumătate de milion de preoţi care supervizează mai bine de 200.000 de parohii. Banca Vaticanului, “cu echipa sa de consilieri internaţionali care au administrat un portofoliu extensiv al acţiunilor şi investiţiilor Sfântului Scaun în aproape fiecare sector al activităţii comerciale şi individuale”, face din Papalitate o forţă economică majoră în geopolitica de astăzi.” Malachi Martin, The Keys of This Blood, 111.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

////////////////////////////////////////

Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă îl apreciază pe Dumnezeu

Semnele Timpului

De-a lungul secolelor, oamenii au încercat să găsească locul potrivit pentru religie într-o societate din ce în ce mai dominată de ştiinţă şi tehnologie. De multe ori, oamenii obișnuiţi privesc la capetele luminate și la opinile lor vizavi de religie ca la niște puncte de reper într-o realitate fluidă. Dar și opiniile oamenilor de ştiinţă au variat de la o reconciliere a religiei și știinţei la o respingere reciprocă totală a celor două.

Mai jos sunt citate de ştiinţă şi religie ale unor 16 de oameni de ştiinţă de top, ale părinţilor fondatori ai ştiinţei moderne, ale cercetătorilor care au ales să vorbească despre convingerile lor religioase, împărţite pe cele 4 poziţii posibile: împotriva lui Dumnezeu; neutru, dar mai degrabă împotrivă; neutru, dar mai degrabă pentru; în favoarea lui Dumnezeu.

Împotriva lui Dumnezeu
Isaac Asimov – biochimist şi scriitor american

„Emoţional, eu sunt ateu. Nu am dovezi pentru a demonstra că Dumnezeu nu există, dar am bănuieli puternice că nu există, nu vreau să-mi pierd timpul.”

Richard Dawkins – biolog evoluţionist britanic

„Cu cât înţelegi mai bine semnificaţia evoluţiei, cu atât eşti împins mai departe de pe poziţia de agnostic spre ateism. Lucrurile complexe, statistic improbabile, sunt prin natura lor mai greu de explicat decât lucrurile simple, statistic probabile.”

Richard Feynman – fizician american, câştigător al Premiului Nobel în 1965

„Dumnezeu a fost inventat ca să explice misterul. Dumnezeu este întotdeauna inventat pentru a explica acele lucruri pe care nu le înţelegi.”

Victor J. Stenger – fizician american

„În panteism … divinitatea este asociată cu ordinea naturii sau cu Universul în sine … când cercetătorii moderni precum Einstein sau Stephen Hawking îl menţionează pe Dumnezeu în scrierile lor, la asta par să se refere: că Dumnezeu este Natura.”

Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă: Neutru, dar mai degrabă împotrivă
Stephen Hawking – fizician şi cosmolog

„Ceea ce am făcut a fost să demonstrez că este posibil ca modul în care Universul a început, să fie stabilit de legile ştiinţei. În acest caz, nu ar fi necesar să se apeleze la Dumnezeu pentru a decide modul în care Universul a început. Acest lucru nu dovedeşte că nu există niciun Dumnezeu, ci doar că Dumnezeu nu este necesar.”

Rosalind Franklin – biofizician britanic

„În opinia mea, tot ce este necesar pentru credinţă este încrederea că prin a face tot ce putem mai bine, ne vom apropia de succes şi că succesul în obiectivele noastre (de îmbunătăţire a omenirii) prezent şi viitor, merită să fie obţinut… Susţin că credinţa în această lume este perfect posibilă fără credinţa într-o altă lume.”

Sir Arthur C.Clarke – inventator şi scriitor britanic

„Ştiinţa poate distruge religia la fel de bine ignorând-o, precum ar face-o contrazicându-i principiile. Nimeni nu a demonstrat vreodată, din câte ştiu eu, inexistenţa lui Zeus sau a lui Thor – dar au puţini adepţi acum.”

Neutru, dar explorând „ceva-ul” care nu poate fi surprins de un demers știinţific
Charles Darwin – biolog, geolog, scriitor britanic, fondatorul teoriei evoluţioniste

„Imposibilitatea de a concepe cu propriile noastre lucidităţi că acest univers mare şi minunat a apărut la întâmplare, mi se pare argumentul principal pentru existenţa lui Dumnezeu. Dar nu am putut să decid niciodată dacă acest argument are o valoare reală.”

Citește și: Povestea omului care a găsit cea mai mare carte a magiei: Biblia

Albert Einstein – fizician german, autorul teoriei relativităţii

„Orice persoană care este serios implicată în activităţi ştiinţifice, devine convinsă că un spirit se manifestă în legile universului – un spirit mult superior celul uman, unul în faţa căruia noi, cu puterile noastre modeste, ar trebuie să fim umili. În acest fel, calea ştiinţei ne conduce la un sentiment religios de un soi special, care este într-adevăr destul de diferit de religiozitatea cuiva mai naiv.”

Francis Collins – fizician-genetician american

„Ştiinţa este (…) o manieră solidă, într-adevăr, de a studia lumea naturală. Ştiinţa nu este deosebit de eficientă (…) în a face comentarii despre lumea supranaturală. Ambele lumi, pentru mine, sunt destul de reale şi destul de importante. Acestea sunt cercetate în moduri diferite. Ele coexistă. Ele se iluminează reciproc.”

Erwin Schroedinger – fizician austiac, câştigător al Premiului Nobel în 1923

„Sunt foarte uimit că imaginea ştiinţifică a lumii reale din jurul meu este foarte deficitară. Oferă o mulţime de informaţii faptice, pune toate experienţele noastre într-o ordine magnific de coerentă, dar este groaznic de tăcută cu privire la tot ce este foarte aproape de inima noastră, care contează cu adevărat pentru noi. Ea nu ne poate spune nimic despre roşu şi albastru, amar şi dulce, durerea fizică şi plăcere fizică; nu ştie nimic despre frumos şi urât, bun sau rău, Dumnezeu şi eternitate.”

Walter Kohn – fizician american, câştigător al Premiului Nobel în 1998

„Sunt un om de ştiinţă aşa că, în mod natural, m-am gândit la religie prin ochii unui om de ştiinţă. Când fac asta, văd religia nu denominaţional, dar într-un sens mai mult deistic, să spunem. Am fost influenţat în gândirea mea de scrierile lui Einstein, care a făcut observaţii, în sensul că atunci când a contemplat lumea a simţit o forţă mult mai mare decât orice forţă umană. Eu simt la fel. Există un sentiment de veneraţie, un sentiment de reverenţă, şi un sentiment de mare mister.”

Pentru Dumnezeu
Max Planck – fizician german

„Nu este o coincidenţă că cei mai mari gânditori din toate timpurile au fost suflete profund religioase.”

Nevill Mott – fizician britanic, câştigător al Premiului Nobel în 1977

„Ştiinţa poate avea un efect de purificare a religiei, eliberând-o de convingerile epocii pre-ştiinţifice şi ne ajută să ajungem la o concepţie mai corectă despre Dumnezeu. În acelaşi timp, sunt departe de a crede că ştiinţa ne va da vreodată răspunsuri la toate întrebările noastre.”

William H. Brag – fizician, matematician, chimist britanic, câştigător al Premiului Nobel în 1915

„De la religie vine scopul unui om; de la ştiinţă, puterea de a-l realiza. Uneori oamenii se întreabă dacă religia şi ştiinţa nu sunt opuse una alteia. Sunt opuse: în sensul în care degetul mare şi celelalte degete de la mâna mea sunt opuse unul faţă de celelalte. Este o opoziţie prin care orice poate fi prins.”

Wernher Von Braun – specialist în inginerie spaţială

„Mi se pare că este la fel de greu de înţeles un om de ştiinţă care nu recunoaşte prezenţa unei raţiuni superioare în spatele existenţei Universului, cum este a înţelege un teolog care ar nega progresele ştiinţei.”

https://semneletimpului.ro/religie/cei-mai-faimosi-oameni-de-stiinta-il-evalueaza-pe-dumnezeu.html

///////////////////////////////////////////

Mari oameni de ştiinţă creştini – știința și religia împreună

„Religia a fost şi este, cel mai mare obstacol pentru cunoaştere. Să ne amintim cum a început totul.”

Atunci când vine vorba de impactul dintre religie și știință, în aproape toate site-urile și blogurile susținătoare ale ateismului găsim astfel de afirmații ridicate la rang de dogmă. Cei mai mulți atei îmbrățișează fără reținere această concepție promovată ca un motto de bază împotriva credinței în Dumnezeu, alături de celebrul slogan „religia este opiul popoarelor” (Karl Marx).

Defapt sintagma „religia este împotriva științei”, este doar o prelucare grosso modo a ideii că „oamenii religioși sunt împotriva cunoașterii științifice”.

Desigur că dacă nu ar fi existat confuzia de termeni teoria evoluției = ştiinţă și religie = inchiziție, atunci o mare parte dintre ateii de astăzi ar fi înțeles mult mai uşor că oamenii religioși nu sunt împotriva cunoașterii științifice ci doar împotriva teoriei evoluției speciilor, la fel cum sunt și împotriva religiozității greșit înțelese. Desigur că facem aceste generalizări de opinie în linii mari, de altfel existând și atei care nu sunt împotriva religiozității așa cum există și religioși care nu sunt împotriva evoluționismului. Însă aceasta este o altă discuție.

Precizăm dintru început că scopul articolului de față nu este acela de a demonstra falsitatea teoriei transformismului speciilor, și nu urmărim nici să dăm falsa motivație că dacă anumiți oameni de știință celebri au spus că Dumnezeu există, atunci asta ar fi suficient pentru a crede că Dumnezeu într-adevăr există. Prin acest articol urmărim doar să arătăm că afirmația „Religia a fost şi este, cel mai mare obstacol pentru cunoaştere” este doar un mit de propagandă ateistă întrucât intră în condradicție flagrată cu istoria științei, aruncând oamenii superficiali în și mai multă ignoranță.

În acest sens vom enumera câțiva oameni de știință religioși a căror aport la cunoașterea științifică este recunoscut de întreaga comunitate științifică. Mai mult decât atât, de acest aport al oamenilor de știință religioși au beneficiat și beneficiază toți oamenii lumii acesteia, fie ei religioși sau atei. Și dacă vom privi mai atenți la firul istoric al aportului la cunoaștere al oamenilor de știință religioși (creștini în special), vom realiza că este nu numai covârșitor, ci putem spune că este un aport fudamental pentru aplicabilitatea tehnologiei actuale. Așadar, nu numai că religiozitatea acestor oameni nu i-a împiedicat să înainteze în cunoașterea științifică ci religiozitatea a fost unul din factorii motivanți pentru ca acești oameni să depună toate eforturile necesare de a pune știința în slujba oamenilor și în slujba lui Dumnezeu.

Iată câțiva dintre acești oameni de știință:

Louis Pasteur a fost un om de știință francez, pioner în domeniul microbiologiei. Este descoperitorul fenomenului numit izometrie. Prin lucrările sale infirmă pentru totdeauna teoria generației spontane. Tot el a dovedit importanta microorganismelor in procesul de fermentatie si de putrefactie. In urma cercetarilor intreprinse Pasteur a ajuns la concluzia ca o serie de boli, cum ar fi pesta aviara, antraxul, raia porcina, turbarea sunt provocate de microorganisme si a pus bazele bacteriologiei. Împreună cu colaboratorii săi, Pasteur pune la punct primul vaccin împotriva holerei, pe care îl aplică cu succes în 1881.

Issac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrareaPhilosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice de diferite culori.

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”

Roger Bacon a descoperit “spectrul vizibil” cu patru sute de ani înainte ca Newton să folosească prisma pentru a demonstra disociaţia luminii albe. A anticipat inventarea microscopului şi a telescopului.

Blaise Pascal a fost matematician, fizician și inventator. A influenţat dezvoltarea economiei moderne şi a ştiinţelor sociale (prin contribuţia la teoria probabilităţilor). Scrierile lui au fost centrate şi asupra apărării metodei ştiinţifice. Şi asta fără a ne raporta la contribuţiile larg cunoscute ale lui Pascal.

Isaac Barrow matematician, a dezvoltat teoria fundamentală a calculului.

Raymond Vahan Damadian este invetatorul RMN-ului (rezonanță magnetică nucleară) – scanare a corpului uman cu scop de diagnostic. A realizat primul aparat în 1977, iar prima scanare datează din 2 iulie 1977. A primit un patent în 1974 pentru concepţia aparatului şi alte 45 pentru îmbunătăţirile aduse. În 1978 a pus bazele unei corporaţii care a scos pe piaţă primul aparat comercial în 1980. Realizările sale au fost atestate de-a-lungul timpului astfel: este inclus în enciclopedia inventatorilor, ca fiind inventatorul imagisticii de RMN (1987); patentul său este confirmat de Curtea Supremă a SUA (1997); primeşte premiul Lemelson acordat de Massachusetts Institute of Technology (2001). În 2003 este complet ignorat la acordarea premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină din pricina faptului că este un aprig contestatar al darwinismului. Defapt s-a repetat același episod ca și în cazul Doctorului Nicolae Paulescu, care din același motiv nu a primit premiul Nobel.

Nicolae Paulescu a fost om de știință român, medic și fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din București. A descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină și a fost un aprig combatant al teoriei evoluției, fiind celebre dialogurile avute cu doctorul Nicolae Leon si Dimitrie Voinov, în paginile revistelor Convorbiri literare și Spitalul. Ca testament pentru generagiile viitoare de oameni de știinta a lăsat urmatoarele cuvinte: „A demonstra existenta unei cauze prime a vietii, imateriale, unice si infinit intelepte – iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu. Omul de stiinta nu se poate deci multumi sa zica: Credo in Deum ( Cred in Dumnezeu ). El trebuie sa afirme: Scio Deum esse ( Stiu ca Dumnezeu exista ).”

Leon Dănăilă – medic specialist neurochirurg la Spitalul „Gh. Marinescu” din București. El a fost ales ca membru corespondent al Academiei Române (la 24 octombrie 1997) și apoi membru titular al acesteia (din 20 decembrie 2004).

Deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator. Este autor a 39 cărți de specialitate. Datorită acestor specializări și aplicării celor mai moderne tehnici operatorii, a reușit să facă operații neurochirurgicale din cele mai complexe și să scadă mortalitatea operatorie la procente comparabile cu ale celor mai renumite clinici de neurochirurgie din lume. Astfel, în cazul neurinoamelor de acustic a redus mortalitatea operatorie de la 51% la 4%, iar în domeniul anevrismelor intracerebrale de la 49% la 4%. Aceste rezultate se datorează unei tehnici operatorii bine pusă la punt, precum și faptului că a introdus în arsenalul sălii de operație din Romania microscopul operator (1979) și laserul (1984).

Până în prezent a efectuat peste 27.000 intervenții chirurgicale din care 14.700 cu microscopul operator și 715 cu laserul.

George Manu – a fost un fizician român și o figură deosebită în mișcarea națională de rezistență de după al doilea război mondial. Cercetările asupra absorbției radiației alfa în materie întreprinse de Gheorghe Manu la Institut du Radium cuprind determinări experimentale foarte precise și interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-33) și au constituit substanța tezei sale de doctorat, intitulată Cercetări asupra absorbției razelor alfa (Recherches sur l’absorption des rayons α), publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigație a interacției radiației alfa cu materia, ea însăși un subiect nou și actual, și a fost citată extensiv. După îndelungi suferințe, umilințe și presiuni eșuate de a-și compromite credința, a murit în temnița Aiudului iar ultimele sale cuvinte au fost „spune tuturor că nu am acceptat nici cel mai mic compromis”.

Alexandru Mironescu – Savant şi scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, om de cultură, dar şi de discretă şi profundă duhovnicitate, el a îmbinat cercetarea cu credinţa şi scrisul cu rugăciunea, impunîndu-se încă din perioada interbelică, atît ca teoretician al cunoaşterii ştiinţifice, cît şi ca romancier.

Desigur că lista oamenilor de știință religioși este mult mai lungă, însă ne vom opri aici considerând că aceste exemple sunt cât se poate de elocvente pentru a combate ideea manipulatoare conform căreia „religia este împotriva științei”.

https://ortodoxiatinerilor.ro/credinta-stiinta/evolutionism-ateist/17988-mari-oameni-de-stiinta-crestini

////////////////////////////////////////

Interviu cu dr. Brandon van der Ventel

JONATHAN D. SARFATI Savanți creștini

Dr. Brandon van der Ventel a obținut licența în știință în 1992 și doctoratul în 1999, ambele la Universitatea Stellenbosch din Africa de Sud. A fost cadru universitar timp de 12 ani. În prezent, este profesor asociat de fizică[1] (notă: în sistemul lor, „profesor asociat” este al doilea cel mai înalt rang academic, echivalent cu rangul de „cititor” în Marea Britanie).

Dr. Brandon van der Ventel

Majoritatea cercetărilor sale din ultimii doisprezece ani au vizat descrierile relativiste ale reacțiilor nucleare, dar el studiază și probleme de biologie matematică. A publicat 19 lucrări în reviste științifice și are o serie de lucrări prezentate la conferințe internaționale. În 2008, unul dintre studenții doctoranzi în fizică nucleară teoretică ai lui Brandon a primit prestigioasa bursă Fulbright. Brandon este căsătorit cu Tracy-Lee și au un fiu, Levi.

Dr. Brandon van der Ventel este de mult timp interesat de știință. El explică că în copilărie îi plăceau benzile desenate, în care eroi precum Omul Păianjen învingeau adesea inamici puternici folosind cunoștințe științifice. De asemenea, îi plăcea să se joace cu tot felul de gadgeturi pentru a vedea cum funcționează. Cu toate acestea, la universitate a constatat că îi place și mai mult munca teoretică. Așa că s-a specializat în cele din urmă în fizica nucleară teoretică.

De asemenea, Brandon este creștin, spunând că a fost binecuvântat să fie crescut într-o familie în care ambii părinți L-au slujit pe Dumnezeu și și-au educat copiii în adevărul biblic. Mergeau la una dintre cele mai vechi Biserici din Africa de Sud.

Știință și creștinism

Mulți oameni – care ignoră rădăcinile biblice ale științei moderne[2] – sunt uimiți de faptul că unii oameni de știință de top sunt creștini. De asemenea, se susține adesea (de către evoluționiști) că oamenii de știință creaționiști nu publică în reviste recenzate. Prof. v.d. Ventel răspunde ferm:

„Aceasta este o minciună grosolană. Oamenii de știință creaționiști au publicat multe articole în reviste seculare.” El este unul dintre ei! Dar el observă că mult prea des, „lucrarea oamenilor de știință creaționiști este ignorată și respinsă nu pentru că este defectuoasă, ci pentru că respinge paradigma evolutivă (sau miliardele de ani). Acesta este motivul pentru care publicăm în propriile noastre reviste recenzate.[3]

Dr. v.d. Ventel mai subliniază că, credința creștină nu este oarbă: „Biblia este unică prin faptul că se plasează ferm în istoria omenirii. Biblia a rezistat controlului intens al generațiilor de savanți (credincioși și sceptici deopotrivă). Unul dintre cele mai cunoscute este cel al lui Sir William Ramsay, care a început ca un sceptic și totuși, după ani de studiu a arheologiei, precum și a istoriei clasice și a literaturii antice, a ajuns la concluzia: „Puteți verifica cuvintele lui Luca la un nivel de exigență peste cel al oricărui alt istoric și ele suportă cel mai atent control și cea mai dură evaluare.”[4] El subliniază dovezile istorice incredibil de puternice pentru Învierea lui Iisus.[5]

Importanța creației biblice

În 2008, Brandon i-a urmat pe mulți din mediul academic crezând că „Dumnezeu trebuie să fi folosit evoluția cumva”. El spune acum: „În retrospectivă, văd acum nivelul de îndoctrinare care există în continuare”. Dar ce l-a schimbat?

Era de fapt un vorbitor CMI la biserică, după cum a explicat: „Prezentarea m-a provocat ca și creștin în cel mai fundamental mod, și anume plasez eu Biblia ca autoritate completă asupra tuturor, inclusiv a teoriilor științifice?” În special, el a remarcat că punerea la îndoială a Facerii a dus adesea la „o alunecare către necredință, în care putem ajunge să punem la îndoială infailibilitatea întregii Biblii”.

De asemenea, întregul scop al venirii lui Iisus pentru a se jertfi pentru păcatele noastre se baza pe păcatul real al primului om, Adam, care a adus moartea în lume (I Corinteni 15:21–22, 45 și Romani 5:12–19). Așa că a tras următoarea concluzie logică și drastică:

„Dacă povestea căderii Omului reprezintă o „mitologie”, atunci nu este nevoie de un plan de mântuire. Acesta este în cele din urmă un atac la adresa Domnului nostru Iisus Hristos și a lucrării Sale mântuitoare de pe cruce. Acesta este motivul fundamental pentru care mă opun teoriei evoluției.”

Brandon, Levi și Tracy-Lee

Mai mult, el a subliniat: „Domnul Iisus face referire în mod explicit la potopul lui Noe (Luca 17:26–27), dar acest eveniment catastrofal global este negat de evoluționiști și nu are loc în teorie. Acest lucru ridică întrebarea: dacă afirmația Domnului despre Potopul lui Noe este falsă, atunci de ce ar trebui să credem afirmația Sa cu privire la viața veșnică (Ioan 11:25–26)? Aceasta are o relevanță directă pentru propria noastră mântuire” (Romani 10:9).

După această discuție, el spune: „Pagina de internet a Creation Ministries International a fost o sursă neprețuită pentru mine, deoarece am aprofundat controversa creație-evoluție. Pe măsură ce am studiat diversele articole de pagina CMI, am început să realizez că nu există într-adevăr nicio dovadă științifică pentru teoria evoluției. Mulți alți experți din domeniul biologiei, chimiei, fizicii, geologiei, medicinei și alte discipline au abandonat această teorie falsă.”

Mai mult, la nivel fundamental, „îmi dau seama acum că suntem implicați într-o bătălie a viziunilor asupra lumii. Chiar dacă Biblia învață clar că Dumnezeu este revelat prin Natură (Romani 1:20), oponenții lui Hristos aleg să interpreteze dovezile dintr-o perspectivă care îl elimină pe Dumnezeu (Romani 1:21), deoarece în cele din urmă nu vor să se supună lui Dumnezeu ca autoritate supremă. De aceea ei caută cauze naturale ale originii vieții. Noi, ca și creștini, avem un mare avantaj, deoarece Biblia oferă o relatare a creației ca cea a unui martor ocular și, ca oameni de știință, putem studia creația lui Dumnezeu din această perspectivă.”

Datarea radiometrică

Mulți oameni cred că dezintegrarea materialelor radioactive dovedește miliardele de ani, așa că l-am întrebat pe acest specialist în fizică nucleară. El a spus:

„Datarea radiometrică nu măsoară vârsta în mod direct, ci mai degrabă raportul dintre nucleul părinte radioactiv (instabil) și nucleul fiu stabil, precum și rata de dezintegrare actuală.[6] Cu toate acestea, trebuie făcute mai multe ipoteze pentru a continua calculul:

În primul rând, trebuie să presupunem că nu au existat nuclee fiice prezente la început; adică prezența nucleului fiică se datorează în întregime dezintegrării.

În al doilea rând, nu trebuia să existe nicio pierdere de nuclee părinți sau fiice în sau din eșantion. Dar cum putem fi siguri de oricare dintre aceste presupuneri dacă nimeni nu a fost prezent atunci când s-au format rocile sau dacă schimbarea elementelor nu a fost monitorizată de-a lungul întregii istorii geologice?

În al treilea rând, ecuația este valabilă numai dacă rata de dezintegrare (λ) este constantă și există multe dovezi împotriva acestei idei.”

Deci nu este de mirare, după cum dr. v.d. Ventel a subliniat, că o „dată” radiometrică pentru straturile de rocă din apropierea unei fosile „este acceptată doar dacă se încadrează în marea schemă evolutivă a lucrurilor. Dacă nu este așa, atunci fie se prelevează probe noi, fie se utilizează o metodă diferită de datare. Observați, acest lucru nu seamănă cu un sistem de „control și echilibru”, ci mai degrabă cu o situație în care rezultatele sunt „reinterpretate” pentru a se supune dogmei evoluționiste. De asemenea, se știe că metodele de „datare” radioactivă oferă vârste incorecte pentru mostrele cu vârstă cunoscută.”[7]

De asemenea, el subliniază „că datarea cu radiocarbon a probelor de cărbune și a diamantelor indică de fapt un pământ tânăr”. Acest lucru se datorează faptului că, carbonul-14 are un timp de înjumătățire cuprins între 5000 și 6000 de ani. „Cu toate acestea, grupul de cercetare RATE (Radioisotopes and the Age of the Earth – n.t., Radioizotopi și Vârsta Pământului) a descoperit că, cărbunele și lemnul fosilizat care conțin carbon-14 („datat” la milioane de ani). Carbon-14 este, de asemenea, prezent în diamante, deși diamantul este cea mai dură substanță de pe Pământ, astfel nepermițând contaminarea.”[8]

Relații rasiale

În calitate de sud-african „colorat”, Brandon a avut experimentat rasismul în acea țară. El subliniază că ascensiunea apartheidului nu a fost diferită de ascensiunea evoluției teiste. Ambele au pornit de la idei total străine Bibliei și au recurs la „argumente încurcate total pentru a face să pară că ar fi fost intenționate de Dumnezeu.

În schimb, Biblia ar trebui să fie punctul nostru de plecare și nu ar trebui să fie folosită ca o motivație pentru propriile noastre dorințe (deseori păcătoase și egoiste). Ceea ce uită, în mod convenabil, ateii și alți oponenți ai lui Hristos este că Biserica din Africa de Sud a format, de fapt, avangarda rezistenței la apartheid. În contrast, națiunile care adoptaseră complet gândirea evolutivă sau ateismul, cum ar fi Germania nazistă și Rusia sovietică, nu cunoșteau limite în ceea ce privește nivelurile de depravare sau suferința pe care le-au provocat altora.”

El recomandă cu tărie cartea dr. Carl Wieland, One Human Family: „Dacă noțiunea de familie umană, toți descendenții lui Adam, își poate găsi drum în toate sferele societății, atunci practicile discriminatorii bazate pe rasă nu vor putea să găsească niciodată o motivație.”

Sfaturi pentru oamenii de știință tineri

Prof. van der Ventel spune: „Acum mai mult ca niciodată, creștinii ar trebui să intre în domeniul științei. Acesta reprezintă într-adevăr una dintre primele linii de bătălie, deoarece paradigma evolutivă este împinsă atât de puternic. Mulți tineri din colegiu sau universitate resping Biblia pe baza credinței (printre altele) că evoluția este adevărată și că relatarea creației din Facerea este un mit. Întotdeauna există ceva de lucru pentru a oferi dovezi științifice împotriva evoluției și pentru creație; putem face primii pași pentru a inversa valul.”

Astfel, creștinii ar trebui să intre în toate domeniile academice. Dar „te angajezi mereu să susții Cuvântul lui Dumnezeu ca adevăr suprem, chiar dacă înseamnă vrăjmășie cu lumea” (Iacov 4:4).

Mecanica cuantică și relativitatea

Primim adesea întrebări despre aceste ramuri ale fizicii, în care dr. v.d. Ventel este un expert. O mare parte din cercetările sale recente le-au combinat pe ambele pentru a descrie experimentele de împrăștiere nucleară.

În primul rând, el explică:

„Este obișnuit să vorbim despre „Legile Fizicii”, dar acest lucru nu este chiar adevărat. Tot ceea ce se face cu adevărat în fizică este să se furnizeze modele ale lumii naturale pentru a explica anumite fenomene fizice observate. Termenul „Lege” este puțin înșelător și creează impresia că este întotdeauna aplicabil.

De exemplu, el explică că vorbim despre „Legile mișcării lui Newton”, dar ne referim cu adevărat la faptul că ecuațiile newtoniene ale mișcării au avut mare succes în a descrie mișcarea obiectelor mari.”

Dar el subliniază că ele nu sunt aplicabile atomilor și particulelor lor componente. Mecanica cuantică (QM – n.t., Quantum Mechanics) explică proprietățile lor. Și reacțiile nucleare implică conversia materiei și energiei conform celei mai faimoase formule a lui Einstein din Teoria relativității, E = mc². Deci trebuie să folosim o combinație de mecanică cuantică și relativitate specială, numită teoria cuantică a câmpului (QFT – n.t., Quantum Field Theory).”

Dr. v.d. Ventel subliniază:

„Chiar dacă QFT are unele probleme, a avut mare succes în descrierea unei game de experimente efectuate la multe dintre cele mai importante acceleratoare din lume. Modelul standard al fizicii este, de exemplu, o teorie cuantică a câmpului. O ramură a QFT, de exemplu, Electrodinamica cuantică (QED – n.t., Quantum Electrodynamics), a fost numită cea mai de succes teorie din fizică, deoarece a avut un succes enorm în prezicerea observațiilor fizice la nivel subnuclear.

Judecătorul final al oricărei teorii (sau model) este dacă e în conformitate cu rezultatele experimentale și tocmai aici evoluția eșuează lamentabil. Astfel, creștinii nu ar trebui să vadă teoriile fizice precum mecanica cuantică și relativitatea specială (sau generală) ca fiind o amenințare pentru Biblie.”[9]

Autor: Jonathan Sarfati

Sursa: Creation.com | Nuclear physicist embraces biblical creation

Traducător: Cristian Monea

[1] Părerile exprimate în acest interviu sunt cele ale Prof. van der Ventel, nu neapărat cele ale universității sau ale departamentului din care face parte.

[2] Vedeți Sarfati, J., The biblical roots of modern science, Creation 32(3):32–36, 2010; creation.com/roots.

[3] Vedeți Kulikovsky, A., Creationism, Science and Peer Review, J. Creation 22(1):44–49, 2008; creation.com/peer.

[4] Ramsay, W.M., (1851–1939), Luke, The Physician (London: Hodder & Stoughton, 1908), p. 177–179.

[5] Vedeți, de exemplu, Kumar S. (cu Sarfati, J.), Christianity for Skeptics, cap. 1(IV), Creation Book Publishers, 2012.

[6] Formula de dezintegrare exponențială unde avem numărul inițial de nuclee prezente și λ este rata de dezintegrare, care este legată de timpul de înjumătățire (t½) al nucleului părinte radioactiv prin λ = ln2/t½.

[7] Vedeți, de exemplu, Walker, T., How dating methods work, Creation 30(3):28–29

June 2008; creation.com/dating-flaws.

[8] Sarfati, J., Diamonds: a creationist’s best friend, Creation 28(4):26–27, 2006; creation.com/diamonds.

[9] Sunt de acord, dar e bine să avem o confirmare suplimentară de la un specialist. Vedeți Sarfati, J., Should creationists accept quantum mechanics? J. Creation 26(1): 116–123, 2012; creation.com/qm.

https://facerealumii.ro/brandon-van-der-ventel/

////////////////////////////////////////

Francois Mauriac, laureat al Premiului Nobel pentru literatură: Dumnezeu nu se oferă în totalitate pe Sine decât celui care a anihilat tot ce se află în el însuși și care stă în calea iubirii divine

TIHOMIR DIMITROV Savanți creștini

Premiul Nobel: Francois Mauriac (1885-1970) a primit Premiul Nobel pentru literatură din 1952 „pentru profunda sa intuiție spirituală și pentru intensitatea artistică cu care a dezvăluit în romanele sale drama existenței umane”.

Naționalitate: Franceză

Educație: Licence es Lettres (masterat în literatură), Universitatea din Bordeaux, Franța, 1905

Ocupație: Romancier, dramaturg, poet și jurnalist

Francois Mauriac a scris în cartea sa Anguish and Joy of the Christian Life (1931):

„Astăzi, în seara vieții mele, știu răspunsul final. Iisus Hristos este singurul care alină suferința radicală din noi – o suferință atât de consubstanțială condiției umane încât se manifestă cu cruzime din copilărie până la mormânt. Chinul singurătății, umbrele vacilante ale celor pe care îi iubim pe măsură ce ne lasă în misterele oribile ale morții, setea secretă și permanentă pe care o avem pentru satisfacția nelimitată a eului nostru.

Inimile noastre rămân pline de idoli nevăzuți până când suntem răstigniți pe lemnul Crucii împreună cu Hristos, până când încetăm să încercăm să ne hrănim pe noi înșine și dorințele noastre și să ne dăruim complet săracilor, celor nevoiași, membrilor suferinzi ai trupului lui Hristos din întreaga lume.” (Mauriac 1964, Notre Dame)”.

„Dumnezeu nu se oferă în totalitate pe Sine decât celui care a anihilat toate lucrurile, totul, orice care se află în el însuși și în lume și care stă în calea iubirii divine”. (Mauriac 1964, 43, Notre Dame).

„Dumnezeul creștinilor nu dorește pur și simplu să fie iubit. El dorește să fie singurul obiect al iubirii noastre. El nu ne va permite să respingem un singur oftat de la El; orice altă iubire nu este pentru El decât o formă de idolatrie, cu excepția cazului în care este exprimată în numele Său. Această dorință pare de neînțeles. Căci este imposibil să iubești o creatură fără să o îndumnezeiești; totuși suntem obligați să iubim pe toată lumea și totul. Creatura devine astfel o necesitate care uzurpă locul lui Dumnezeu: raiul prezenței Sale, iadul absenței Sale”. (Mauriac 1964, 26; Secțiunea 1 „Anguish”, Dimension Books).

„Necurăția ne separă de Dumnezeu. Viața spirituală se supune unor legi la fel de verificabile ca și cele ale lumii fizice. Puritatea este condiția unei iubiri superioare – pentru o posesiune superioară tuturor posesiunilor: cea a lui Dumnezeu. Da, acesta este jocul și nimic mai puțin.” (Mauriac 1963, 51-52).

În cartea sa Life of Jesus (1936), Mauriac a susținut:

„Dacă există o parte a mesajului creștin pe care oamenii au respins-o cu o obstinație incomparabilă, aceasta este credința în egalitatea tuturor sufletelor și raselor în fața Tatălui din Rai.” (Mauriac 1978).

„Majoritatea creștinilor nu trec niciodată dincolo de litera catehismului. Ei nu au cunoscut nimic despre Dumnezeu. Este un cuvânt care, pentru ei, nu a avut niciodată un conținut real. Ei neagă, dar nu neagă. Hristos nu a fost niciodată în viața lor”. (Mauriac 1970).

„Prin urmare, ne înșelăm când considerăm misticii ca fiind creștini excepționali. Dimpotrivă, ei sunt singurii creștini adevărați. Obosesc în căutarea lui Dumnezeu, așa cum fac senzualiștii în căutarea cărnii. Ei doresc neîncetat să-L obțină; să fie obținuți de El, să-L iubească. Aici dragostea este înțeleasă ca îmbrățișarea lui Dumnezeu cu toată inima, dăruirea completă Lui și căutarea de a fi în întregime uniți cu El.” (Mauriac 1964, 26-27, Dimension Books).

În Holy Thursday: An Intimate Remembrance (1931), Mauriac a descris aspectele etice ale credinței creștine:

„Mai întâi trebuie să urăști păcatul, condiție prealabilă care, în anumite cazuri, este foarte greu de îndeplinit. Apoi, trebuie să ne hotărâm să nu mai păcătuim niciodată – și aceasta nu este doar o chestiune de cuvinte, ci o determinare interioară al cărei judecător unic este Dumnezeu. În sfârșit, frica de pedeapsă nu este suficientă dacă nu este inspirată de iubirea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi iertat fără un început de dragoste”. (Mauriac 1999, Cap. 5).

Sursa: 50 Nobel laureates and other great scientist who believed in God, ediția electronică. p. 53-54, Tihomir Dimitrov

Traducător: Cristian Monea

https://facerealumii.ro/francois-mauriac/

//////////////////////////////////////////////

65.4% dintre laureații premiului Nobel cred în Dumnezeu

Vio Pop

Patru personalități de origine română au obținut înalta distincție: Ioan Moraru (pentru Pace), Gheorghe Emil Palade (pentru Știință și Medicină), Elie Wiesel (pentru Pace) și Herta Muller (pentru Literatură). Dar dintre laureații Premiului Nobel, mai ales in stiințe, mai mult de jumătate, și-au arătat si declarat apartenența la credința crestină, demonstrând că Biblia este adevărată.

Potrivit lucării 100 Years of Nobel Prize (2005), o analiză a premiilor în discuție, dintre anii 1901 și 2000 găsim că 65.4% dintre laureati s-au declarat creștini (cu 423 de premii). Crestinii au câștigat un total de 78.3% din premiile pentru Pace, 72.5% in chimie, 65.3% in fizică, 62% in medicină, 54% in economie and 49.5% în distinctiile literare!

Sursa: Cătălin Dupu

https://www.stiricrestine.ro/2014/11/04/65-4-dintre-laureatii-premiului-nobel-cred-in-dumnezeu/

//////////////////////////////////////////////

Ce spune despre rugăciune un laureat al Premiului Nobel pentru medicină-„Omul are nevoie de Dumnezeu aşa cum are nevoie de oxigen.” Dr. Alexis Carrel

Cunoscut pentru descoperirile sale în domeniul vaselor de sânge şi al transplantului de organe, descoperiri pentru care a primit premiul Nobel, marele chirurg şi biolog francez Alexis Carrel (1873-1944) a fost şi un om profund religios.

De-a lungul carierei sale a constatat influenţa covârşitoare pe care credinţa o are asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi a ajuns să creadă în miraculoasa putere de vindecare a rugăciunii. Despre acest subiect a scris un eseu devenit celebru.

Acest studiu asupra rugăciunii este inspirat din observaţiile sale culese în decursul unei lungi cariere printre oameni din cele mai diferite zone ale lumii, de toate profesiunile şi din toate clasele sociale, bolnavi sau sănătoşi, credincioşi sau necredincioşi. Pe de altă parte, experienţa sa ştiinţifică, studiile de laborator cărora li s-a dedicat ani în şir i-au permis să observe efectele curative ale rugăciunii.

Vă prezentăm în continuare eseul pe care Alexis Carrel l-a scris despre rugăciune:

Introducere

Nouă, apusenilor, raţiunea ni se pare a fi mult superioară intuiţiei. Preferinţa noastră se îndreaptă mai mult către inteligenţă decât către sentiment. Ştiinţa înfloreşte, în timp ce religia stagnează. Îl urmăm pe Descartes şi-l părăsim pe Pascal.

În acest sens, căutăm îndeosebi să ne dezvoltăm inteligenţa. Cât despre activităţile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.

Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituală nu poate fi investigată prin mijloace ştiinţifice. Cum să dobândim deci o înţelegere reală a rugăciunii? Ştiinţa cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, să fie extinsă până la manifestările spirituale. Vom învăţa deci în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.

Definiţia rugăciunii

În esenţă, rugăciunea pare să fie o tensiune a spiritului către substratul imaterial al lumii. În general, ea constă într-o plângere, într-un strigăt de nelinişte, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către cel care este izvorul minunii numită viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, forţă şi frumuseţe, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune este o stare mistică în care conştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.

Tehnica rugăciunii. Cum să ne rugăm

Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele Apusului în tainele trăirii vieţii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iahve era un despot oriental care inspira teroarea şi nicidecum dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.

Pentru a ne ruga trebuie doar să facem efortul de a tinde către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Astfel, rugăciunea făcută după metoda Sfântului Francisc de la Salle pleacă de la o consideraţie intelectuală pentru a deveni, de îndată, afectivă. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său. „Ne prezentăm aşa cum suntem”, spunea într-o zi o Soră a Milei, care de treizeci de ani îşi pusese viaţa în slujba săracilor. De fapt ne rugăm în acelaşi fel în care iubim, adică cu toată fiinţa noastră.

Cât despre forma rugăciunii, aceasta diferă de la scurta aspiraţie către Dumnezeu până la contemplare, de la cuvintele simple, pronunţate de ţăranca oprită înaintea Calvarului aflat la răscrucea drumurilor şi până la măreţia cântecului gregorian ce răsună sub bolţile catedralelor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie să fii convingător pentru a fi mântuit. Când judecăm valoarea rugăciunii după rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire par la fel de acceptabile Stăpânului tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugăciuni, la fel ca flacăra unei lumânări. Ajunge ca formulele acestea neînsufleţite şi această flacără materială să simbolizeze aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu. Ne rugăm de asemenea prin acţiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea că îndeplinirea datoriei este echivalentă rugăciunii. Modalitatea cea mai bună de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru, fie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, aşa şi pe pământ… ” A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în spiritul nostru.

Rugăciunile care se înalţă de la suprafaţa pământului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalităţile celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este în întregime legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportună, insistentă, agresivă dă rezultate. Un orb aşezat la marginea drumului îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să fie o cerere. Omul îi spune Stăpânului tuturor lucrurilor că îl iubeşte, că îi mulţumeşte de darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine contemplaţie. Un ţăran bătrân stătea în ultima bancă a unei biserici goale. „Ce aştepţi?”, îl întrebă cineva. „Îl privesc – răspunse el – şi El mă priveşte.”

Valoarea tehnică a unei ştiinţe se măsoară prin rezultatele sale. Orice tehnică a rugăciunii e bună atunci când reuşeşte să facă legătura între om şi Dumnezeu.

Unde şi cum să ne rugăm

Unde şi cum să ne rugăm? Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există de asemenea rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a spiritului sunt greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească judecata şi să dobândească forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.

Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd să te rogi dimineaţa, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gânduri sau invocări mentale îl pot menţine pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.

Efectele rugăciunii

Rugăciunea este urmată întotdeauna de un rezultat, dacă ea este făcută în mod corect. „Niciun om nu s-a rugat vreodată fără a învăţa ceva”, scrie Emerson. Cu toate acestea, rugăciunea este considerată de oamenii moderni ca fiind un obicei desuet, barbar, o superstiţie zadarnică. În realitate nu cunoaştem aproape deloc efectele ei.

Care sunt cauzele ignoranţei noastre? În primul rând, ne rugăm prea rar. Simţul sfinţeniei este pe cale de dispariţie la oamenii contemporani. Este probabil ca numărul francezilor care se roagă cu regularitate să nu depăşească 4 sau 5 la sută din populaţie. Apoi rugăciunea este adesea ineficientă deoarece cea mai mare parte dintre cei care se roagă sunt egoişti, mincinoşi, orgolioşi, farisei incapabili de credinţă şi de dragoste. În sfârşit, efectele ei, atunci când se produc, ne scapă foarte adesea. Răspunsul la cererile şi la dragostea noastră este dat de obicei lent, insensibil, aproape imperceptibil. Vocea stinsă care murmură acest răspuns în interiorul nostru este uşor înăbuşită de zgomotele lumii. Rezultatele materiale ale rugăciunii sunt şi ele obscure. Ele se confundă în general cu alte fenomene. Puţini oameni, chiar şi dintre preoţi, au avut ocazia să le observe în mod exact. Iar medicii, din lipsă de interes, lasă deseori nestudiate cazurile care se află la îndemâna lor. Dealtfel, observatorii sunt adesea derutaţi de faptul că răspunsul la rugăciune este departe de a fi întotdeauna cel aşteptat. De exemplu, cineva care cere să fie vindecat de o boală organică rămâne în continuare bolnav, dar suferă o inexplicabilă transformare morală. Totuşi, obişnuinţa rugăciunii, deşi are un caracter de excepţie în ansamblul populaţiei, este relativ frecventă în grupurile rămase credincioase religiei strămoşeşti. În aceste grupuri se mai poate încă studia influenţa rugăciunii. Printre nenumăratele ei efecte, medicul are mai cu seamă ocazia să le observe pe acelea pe care le numim efecte psiho-fiziologice şi curative.

Efectele psihofiziologice

Rugăciunea acţionează asupra spiritului şi asupra trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea, de intensitatea şi de frecvenţa ei. E uşor de recunoscut care este frecvenţa rugăciunii şi, într-o anumită măsură, intensitatea acesteia. Calitatea ei rămâne însă necunoscută, căci noi nu avem mijloace de măsurare a credinţei şi a capacităţii de dragoste a aproapelui nostru. Cu toate acestea, felul în care trăieşte cel ce se roagă poate să ne lămurească asupra calităţii invocaţiilor pe care le adresează lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când constă mai cu seamă în recitarea automată a unor formule, ea exercită un efect asupra comportamentului, întăreşte în acelaşi timp simţul spiritual şi moral. Mediile în care rugăciunea este practicată se caracterizează printr-o persistenţă a sentimentului datoriei şi a răspunderii, printr-un nivel mai scăzut al egoismului şi al urii, prin mai marea bunătate arătată celorlalţi. Pare să fie demonstrat faptul că, la indivizi cu o dezvoltare intelectuală egală, caracterul şi valoarea morală sunt superioare în rândul celor care se roagă spre deosebire de cei care nu se roagă.

Atunci când rugăciunea este rostită cu regularitate, influenţa ei devine evidentă şi este comparabilă cu influenţa binefăcătoare a unor glande cu o funcţionalitate normală. Ea determină un fel de transformare mentală şi organică, care se produce progresiv. S-ar putea spune că în conştiinţă se aprinde o flacără. Omul îşi vede adevăratul chip. El îşi descoperă egoismul, lăcomia, greşelile de judecată şi orgoliul. El se supune îndatoririlor morale, încearcă să dobândească umilinţa intelectuală; astfel se deschide în faţa lui Împărăţia Milei. Încetul cu încetul se instalează o linişte interioară, o armonie morală şi spirituală, o mai mare putere de a îndura sărăcia, calomnia, grijile, de a suporta mai uşor prierderea celor dragi, de a suporta mai uşor durerea, boala şi moartea. Astfel, faptul că medicul vede un bolnav rugându-se, poate constitui un motiv de bucurie. Liniştea generată de rugăciune devine un puternic ajutor terapeutic.

Cu toate acestea, rugăciunea nu trebuie să fie asemuită morfinei, căci ea influenţează în acelaşi timp cu starea de calm o integrare a activităţilor mentale, un fel de regenerare a personalităţii. Uneori ea generează curajul, imprimă asupra credincioşilor o influenţă deosebită. Seninătatea privirii, liniştea atitudinii, seninătatea comportamentului şi, când este necesar, acceptarea cu seninătate a morţii, pun în evidenţă prezenţa comorii ascunse în adâncul trupului şi al sufletului. Sub această influenţă până şi ignoranţii, retardaţii îşi folosesc mai bine forţele intelectuale şi morale. Rugăciunea îi ridică pe oameni deasupra nivelului lor intelectual dobândit prin ereditate şi prin educaţie.

Această legătură spirituală cu Dumnezeu îi umple de pace sufletească care iradiază din ei şi le însoţeşte paşii peste tot. Din păcate, în prezent numărul celor care se roagă corect este foarte redus.

Efectele curative

În toate timpurile, ceea ce a atras mai cu seamă atenţia oamenilor a fost aspectul efectului curativ al rugăciunii.

În mediile în care se practică rugăciunea se vorbeşte şi astăzi destul de frecvent despre vindecările obţinute ca efect al cererilor îndreptate către Dumnezeu sau către sfinţii Săi. Dar atunci când este vorba despre boli care pot fi vindecate spontan sau cu ajutorul unei medicaţii obişnuite, este greu de ştiut care a fost adevăratul agent al vindecării. Numai în cazurile în care orice terapie este ineficientă, sau unde aceasta a dat greş, vindecarea se poate atribui rugăciunii. Biroul medical de la Lourdes a adus ştiinţei un mare serviciu demonstrând veridicitatea acestor vindecări. Unii bolnavi au fost vindecaţi aproape instantaneu de afecţiuni cum ar fi lupusul feţei, cancerul, infecţiile renale, ulcerul, tuberculoza pulmonară şi osoasă. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel – o durere puternică, apoi senzaţia de vindecare. Într-un timp relativ scurt simptomele şi leziunile anatomice dispar. Fenomenul se explică printr-o accelerare extremă a proceselor normale de vindecare. O asemenea accelerare n-a fost obsevată demonstrată până în prezent de către chirurgi şi fiziologi în decursul practicii lor medicale.

Pentru ca aceste fenomene să se producă nu e necesar ca bolnavul să se roage. La Lourdes s-au vindecat şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, şi chiar oameni necredincioşi. În preajma lor, însă, acolo, cineva se ruga. Rugăciunea pe care o face altcineva este întotdeauna mai eficientă decât cea făcută pentru sine. Efectul rugăciunii pare să depindă de intensitatea şi calitatea ei. La Lourdes minunile sunt mai puţin frecvente acum decât cu 40-50 de ani în urmă. Aceasta pentru că bolnavii nu mai află acolo atmosfera de adâncă reculegere care domnea odinioară. Pelerinii au devenit turişti, iar rugăciunile lor au devenit ineficiente.

Acestea sunt rezultatele rugăciunii despre care am dobândit o cunoaştere sigură. Pe lângă acestea mai sunt însă multe altele. Vieţile sfinţilor, chiar ale celor din zilele noastre, relatează multe fapte minunate. Este incontestabil faptul că cele mai multe dintre minunile atribuite preotului din Ars, de exemplu, sunt adevărate. Ansamblul acestor fenomene ne introduce într-o lume a cărei explorare n-a fost încă începută şi care va fi bogată în surprize. Ceea ce ştim deja în mod cert este că rugăciunea produce efecte vizibile. Oricât de ciudat poate părea acest lucru, noi trebuie să acceptăm ca fiind adevărat faptul că oricine cere primeşte şi că celui ce bate la uşă i se va deschide.

Semnificaţia rugăciunii

În rezumat, totul se petrece ca un dialog între Dumnezeu şi om. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Nu putem să reducem sentimentul sfinţeniei la spaima pe care omul o încearcă în faţa pericolelor ce-l înconjoară şi-n faţa tainelor universului. Nu trebuie, însă, să considerăm rugăciunea un medicament, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte. Care este deci semnificaţia sentimentului sfinţeniei şi ce loc ocupă natura rugăciunii în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile oamenii din Apus s-au rugat, în antichitate oraşul era în primul rând o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii veniţi din Europa au instaurat civilizaţia Apuseană în lumea nouă prin intermediul bisericilor, al universităţilor, al uzinelor. În decursul istoriei noastre, rugăciunea a devenit o nevoie tot atât de frecventă ca şi aceea de a progresa, de a munci, de a construi sau de a iubi. Sentimentul sfinţeniei pare a fi un impuls venit din intimitatea naturii noastre, pare a constitui o activitate de bază. Diversităţile sale într-un grup de indivizi sunt aproape întotdeauna legate de diversitatea celorlalte activităţi de bază, de simţul moral şi de caracterul esteticului. Noi am acceptat diminuarea şi, uneori, chiar dispariţia din noi a acestui simţ atât de important.

Trebuie să ştim că omul nu poate să se comporte după bunul plac al fanteziei sale, fără a risca. Pentru o reuşită în viaţă el trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi o activitate fundamentală, fie ea de ordin fiziologic, fie intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi a activităţilor curente ale unor intelectuali este tot atât de dăunătoare ca şi degenerarea inteligenţei şi a simţului moral la unii atleţi. Există nenumărate exemple de familii care nu au dat decât copii degeneraţi, ori s-au stins după dispariţia credinţelor ancestrale şi a cultului onoarei. Noi am învăţat, dintr-o aspră experienţă, că dacă majoritatea elementelor active ale unei societăţi îşi pierd simţul moral şi cel spiritual, aceasta conduce la decăderea acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen analog. Renunţarea la activitatea intelectuală este incompatibilă cu reuşita vieţii.

În practică, activităţile morale şi religioase sunt legate între ele. Simţul moral dispare inevitabil după dispariţia simţului sfinţeniei. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum vroia Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să manifeste interes pentru această importantă problemă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul sfinţeniei joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici, părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea întâmplătoare, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne amintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din materie şi din conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar în realitate el nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira şi de a se nutri. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup ci şi din spirit, iar spiritul, cu toate că îşi are originea în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea cosmică şi într-un mediu intangibil, invizibil, imaterial, având o natură asemănătoare celei ce alcătuieşte conştiinţa, şi de care nu reuşim să ne dispensăm fără daune, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără daune, de universul material şi uman. Acest mediu nu ar fi altul decât fiinţa imanentă tuturor fiinţelor, care le transcende pe toate – numită Dumnezeu. Am putea deci să comparăm simţul sfinţeniei cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea ar prezenta o oarecare asemănare cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a spiritului nostru.

Concluzii

În concluzie, simţul sfinţeniei are, în raport cu alte activităţi ale spiritului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale. Prin rugăciune omul se îndreaptă spre Dumnezeu, iar Dumnezeu intră în om. Rugăciunea devine indispensabilă dezvoltării noastre optime. Nu trebuie să considerăm rugăciunea ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi cu duhul, cerşetorii, sau cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri. Omul are nevoie de Dumnezeu tot aşa cum are nevoie de apă şi de oxigen. Adăugat la intuiţie, la simţul moral, la simţul frumosului şi la lumina inteligenţei, simţul sfinţeniei dă personalităţii deplina sa dezvoltare. Este neîndoielnic că reuşita vieţii cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Spiritul este în acelaşi timp raţiune şi sentiment. Trebuie să iubim deci frumuseţea ştiinţei şi de asemenea frumuseţea lui Dumnezeu. Trebuie să-l ascultăm pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Sursa:paxlaur.com

http://www.e-communio.ro/stire6809-ce-spune-despre-rugaciune-laureat-al-premiului-nobel-pentru-medicina

/////////////////////////////////////////

PORTRET: Elie Wiesel – supravieţuitor al Holocaustului, laureat al premiului Nobel pentru pace

Motto: „Nu vă întrebaţi unde a fost Dumnezeu la Auschwitz, întrebaţi-vă unde a fost omul! Să uiţi, să taci, să fii indiferent la cele din jurul tău, sunt unele din cele mai mari păcate” – Elie Wiesel

de Razvan Moceanu

Marţi, 2 iulie, se împlinesc 3 ani de la plecarea la Domnul a lui Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului, activist pentru drepturile omului, scriitor, profesor, filosof, ziarist, eseist american de origine română, laureat al Premiului Nobel pentru pace în anul 1986.

Eliezer Wiesel, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 30 septembrie 1928, la Sighetu Marmației, fiind singurul băiat și al treilea copil dintre cei patru ai lui Şlomo şi Sarei Wiesel, o familie de origine evreiască a cărei activitate de bază era comerţul, familia Weiesel deţinând o băcănie.

Trebuie spus că, în acea perioadă, în orașul Sighet, locuia o populaţie evreiască în procent de 38,6%.

Elie Wiesel a început încă din copilărie, la sugestia tatălui său, să facă studii religioase şi să învețe limbile ebraică şi idiş – aceasta fiind limba în care se comunica, în principal, în familia Wiesel, alături de română, maghiară şi germană.

Elie Wiesel a parcurs şcoala gimnazială la Oradea.

În anul 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, guvernul român condus de Ion Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, familia Wiesel devenind peste noapte, cetăţeni maghiari. Ca urmare a legilor cu caracter antisemit din învâțământul public maghiar, Elie Wiesel este exmatriculat din gimnaziul de la Oradea.

În aprilie 1944, Elie alături de întreaga sa familie a fost internat într-un lagăr de concentrare, iar la 16 mai 1944, întrteaga familie Wiesel era transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde tânărului Elie i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713, devenit identitatea sa timp de aproape un an.

La Auschwitz, femeile erau separate de bărbați, astfel că mama și sora sa, în vârstă de 7 ani, au fost despărțite de restul familiei, iar Elie și tatăl său au rămas să facă muncă silnică în fabrica ce aparținea complexului Auschwitz III Monowitz, Buna-Werke.

La scurtă vreme, mama şi sora sa aveau să fie exterminate în camerele de gazare, iar tatăl său a murit de extenuare, dizenterie și inaniție.

Elie rămas singurul supravieţuitor al întregii familii din lagăr, fiind eliberat de către armata americană, la 11 aprilie 1945, în condiţiile în care era grav bolnav, suferea de inaniţie şi se afla într-o puternică depresie.

El avea să se stabilească la Paris unde, după o perioadă de refacere, a studiat, la Sorbona, literatură, psihologie și filosofie, iar pentru a se întreţine, preda lecții de limba ebraică și dirija corul unei sinagogi.

Şederea la Paris i-a prilejuit lui Elie Wiesel regăsirea cu două dintre surorile sale, aflate într-un orfelinat, dar şi debutul în jurnalism, inițial în presa scrisă, în ziarele evreiești-franceze – L’arche („Arca”) și Tsien in Kamf (în limba idiș) – , mai apoi ajungând reporter, în limba ebraică, la cel mai mare ziar israelian – „Yediot Ahronot”, poziţie prin care a ajuns cunoscut de către personalitățile vremii din întreaga lume.

La începutul anilor ’50, la doar câţiva ani de la crearea statului, Wiesel a vizitat Israelul și a primit cetățenia israeliană.

Prima lucrare a lui Elie Wiesel a fost „And the World Remained Silent” (900 de pagini), scrisă iniţial în idiş şi publicată la Buenos Aires, Argentina, în anul 1954. Cartea de memorii, avea să fie republicată, într-o formă restrânsă (127 pagini), în franceză, cu titlul „La Nuit” – „Noaptea”, volumul fiind descrierea autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste.

În 1955 a călătorit în Statele Unite, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, perioadă urmată de o lungă convalescență.

Ulterior, Elie Wiesel s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, alături de una dintre surorile sale, cealaltă soră alegând să se stabilească la Montreal, în Canada.

Pe parcursul anilor care au urmat, Elie Wiesel a devenit tot mai activ în a condamna acţiunile criminale ale guvernelor nedemocrate, pentru a stopa acţiuni de distrugere a unor comunităţi etnice în mai multe ţări din Europa, Africa sau Asia.

Începând cu anul 1963 Wiesel a devenit cetățean american, iar în anul 1969, la vârsta de 41 de ani, s-a căsătorit cu Marion Erster Rose, colaboratoarea și traducătoarea sa în limba engleză, rodul iubirii lor fiind un fiu, pe nume Elisha.

În perioada 1972-1976 a locuit cu soția sa în Connecticut, apoi, a fost numit profesor („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York. Wiesel a mai activat ca profesor de științe umane și de filosofie la Universitatea Boston (Andrew W. Mellon Professor in the Humanities), Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida.

Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundaţia Elie Wiesel pentru Umanitate, iar între anii 1978 și 1986, ca președinte al Comisiei Prezidențiale a Holocaustului, numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului, a militat pentru construirea în Washington, a Muzeului American al Holocaustului.

În anul 1986, Elie Wiesel a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace, iar Comitetul Norvegian pentru premiul Nobel l-a numit „un mesager al omeniei”.

În anul 1988 a organizat împreună cu președintele Franței, François Mitterrand, o conferință internaţională la care au participat nu mai puţin de 76 de laureați ai premiului Nobel, cu misiunea de a reflecta asupra viitorului plenetei, o conferință se repetă la fiecare doi ani şi în prezent.

După Revoluţia din 1989, s-a implicat şi în România, în rescrierea cât mai obiectivă a tragediei evreilor de aici, în combaterea mesajelor negaţioniste din spaţiul public românesc şi a fost alături de cei care şi-au propus aducerea ţării noastre în spaţiul occidental nu numai instituţional, ci în primul rând, prin reconstrucţia mentalităţilor.

În anul 1993, a fost ales președintele Academiei Universale de Cultură, în anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură iar din anul 2001, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În perioada 1997 – 1999 a fost profesor-invitat pentru studii iudaice la Colegiul Barnard.

În iulie 2002, Elie Wiesel a făcut o scurtă vizită în România, ca invitat al lui Ion Iliescu, președintele României, pentru a inaugura la Sighet Casa memorială Elie Wiesel, casa în care s-a născut și care a fost restaurată de către Guvernul Român. Cu această ocazie, Wiesel a fost decorat cu cea mai înaltă distincție românească, Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer. Casa din Sighetu Marmaţiei în care s-a născut Elie Wiesel a fost, începând din luna februarie a anului 1987 şi pe parcursul anilor următori, obiectul demersurilor pentru a deveni o “casă muzeu”, în care se propunea prezentarea personalităţii lui precum şi viaţa socială şi culturală a evreilor din Maramureş.

Abia către sfârşitul anului 2000, prin intervenţia Muzeului Maramureşului din Sighetul Marmaţiei şi a Fundaţiei Culturale Române s-a obţinut o Hotărâre de Guvern prin care s-au alocat primele sume necesare consolidării casei, iar în anul următor, cu susţinerea Preşedinţiei României şi a Ministerului Culturii şi Cultelor, s-au obţinut fonduri substanţiale prin care s-a finalizat restaurarea clădirii şi s-a hotărât transformarea acesteia în muzeu.

La 22 octombrie 2003, preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu, înfiinţa Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, care l-a avut preşedinte pe Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, şi pe Tuvia Friling, Mihail E. Ionescu și Radu Ioanid, ca vicepreședinți.

Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, înaintat lui Ion Iliescu la 11 noiembrie 2004, a fost un document public prin care România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust.

În raport, comisia conchide, împreună cu marea majoritate a „cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu”, că autorităţile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea cât şi pentru punerea în practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali; execuţiile masive ale evreilor din timpul Pogromului de la Iaşi, discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene. De asemenea, în raport se arată că evreii au fost supuşi degradării pentru simplul motiv că erau evrei, au pierdut protecţia statului şi au devenit victimele lui. O parte a populaţiei roma din România a fost, de asemenea, supusă deportării şi morţii în Transnistria.

La doar un an distanță, în 2005, s-a înfiinţat, din iniţiativa Guvernului României, Institutul Național pentru Studierea Holcoaustului din România „Elie Wiesel” având “ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea, publicarea documentelor şi rezolvarea unor probleme ştiinţifice referitoare la Holocaust, elaborarea şi implementarea de programe educaţionale şi culturale privind acest fenomen istoric”.

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” pune la dispoziția publicului larg interesat de subiect, cât și istoricilor sau cercetărorilor din domeniu o arhivă documentară cu peste 1,5 milioane pagini microfilmate din arhivele publice ale instituţiilor statului implicate în pregătirea şi desfăşurarea distrugerii evreilor din România.

De asemenea, institutul derulează programe de formare pentru profesorii din învăţământul preuniversitar cu subiecte despre Holocaust, xenofobie, discriminare, naţionalism şi susţine proiecte de istorie orală pentru conservarea memoriei celor care au pătimit sau au fost martori ai evenimentelor.

În anul 2006 vedeta televiziunii americane, Oprah Winfrey, l-a convins pe Elie Wiesel s-o însoțească la un pelerinaj la Auschwitz, după care el a declarat că aceasta este, foarte probabil, ultima lui vizită în acest loc.

În anul 2007 primul ministru al Israelului, Ehud Olmert, a încercat să-l convingă să candideze la postul de președinte al Statului Israel, dar Wiesel a refuzat propunerea, președinte fiind ales atunci un vechi om politic şi, de asemenea, laureat al premiului Nobel pentrui pace, Shimon Peres.

Tot în 2007, Elie Wiesel a susţinut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea Holocaustului, ca apărător al drepturilor omului expunându-şi ideile într-o multitudine de probleme și conflicte internaţionale, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheid-ului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosniac, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, sau a kurzilor din Irak.

Şi tot în acelaşi an, „The Elie Wiesel Foundation for Humanity” a inițiat un manifest care condamna campania turcească de tăgăduire a genocidului împotriva armenilor din Turcia, un document care a fost semnat de 53 de laureați ai premiului Nobel.

La 29 septembrie 2008 Rubel Shelly, președintele lui Colegiului Rochester – Universitatea Pepperdine, cu ocazia festivităților de 50 de ani de la înființare, l-a onorat pe Elie Wiesel cu titlul de „Profesor-Invitat de Onoare”.

La acel moment, la vârsta de 80 de ani, profesorul Wiesel continua să predea și să conducă, la Universitatea din Boston, Centrul Elie Wiesel pentru studii iudaice.

La 5 iunie 2009, după 65 de ani, Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă, fiind însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel.

Elie Wiesel a publicat nu mai puţin de 57 de cărți, de o mare diversitate creativă, de la ficțiune la realism, studii iudaice, cărţi despre Holocaust, eseuri politice şi religioase, însă cea mai cunoscută rămâne „Noaptea”, descrierea autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste.

El a fost recompensat cu un număr considerabil de premii şi distincţii, atât pentru activitatea literară cât şi pentru cea privind drepturile omului. Printre aceste distincţii se află „Marele premiu parizian pentru literatură” pentru „Le Cinquième Fils” – în 1983, Congresul american i-a decernat Medalia de Aur a Congresului – în 1985, Premiul „Livre Inter”, pentru volumul „Le Testament d’un poète juif assassiné” („Testamentul unui poet evreu asasinat”) – în 1987, „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York’s Award of Excellence), „Ellis Island Medal of Honor” pentru eforturile depuse în promovarea înțelegereii și acceptării evreilor în lume – în 1992, este Laureatul premiului Médicis pe anul 1998, pentru volumul „Un Mediant de Jérusalem”, iar în 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață – Dayton Literary Peace Prize – Lifetime Achievement Award.

De asemenea, Președintele Republicii Franceze l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, Președintele Statelor Unite i-a conferit Medalia Prezidenţială a Libertăţii, iar la 30 noiembrie 2006, a fost decorat și înnobilat de Regina Angliei cu titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic cu gradul de Comandant. Nu în ultimul rând, să menţionăm faptul că, nu mai puţin de 136 de instituţii de învăţământ superior din întreaga lume i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.

Elie Wiesel a plecat dintre noi la 2 iulie 2016, la New York, la vârsta de 87 de ani.

PORTRET: Elie Wiesel – supravieţuitor al Holocaustului, laureat al premiului Nobel pentru pace

///////////////////////////////////////////

Alexis Carrel, laureat al Premiului Nobel și inventatorul transplantului, mărturisește pe Dumnezeu

TIHOMIR DIMITROV Savanți creștini

Premiul Nobel: Alexis Carrel (1873–1944) a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină și Fiziologie din 1912, pentru „lucrările privind structura vasculară și transplantarea vaselor sanguine și a organelor”. Carrel a creat singur metoda de transplantare a organelor dintr-un corp uman în celălalt. El este fondatorul transplantologiei moderne.

Naționalitate: franceză; ulterior, rezident american

Studii: doctorat, Universitatea din Lyon, Franța, 1900

Ocupație: cercetător la Universitatea din Chicago și la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale, NY; Profesor la Universitatea din Lyon, Franța

În cartea sa Reflections on Life (New York: Hawthorn Books, 1952), Alexis Carrel a scris:

„Iisus ne cunoaște lumea. El nu ne disprețuiește ca Dumnezeul lui Aristotel. Putem vorbi cu El și El ne răspunde. Deși El este o persoană ca noi, El este Dumnezeu și transcende toate lucrurile.” (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 7).

„De ce suntem aici? De unde venim? Ce suntem noi? Este absurd să crezi în supraviețuirea sufletului? Numai religia propune o soluție completă la problema umană. Creștinismul, mai presus de toate, a dat un răspuns clar la cerințele sufletului uman”. (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 5).

„Nevoia de Dumnezeu se exprimă prin rugăciune. Rugăciunea este un strigăt la necaz; o cerere de ajutor; un imn al iubirii.

Rugăciunea ne dă putere să suportăm grijile și anxietatea, să sperăm atunci când nu există un motiv logic pentru speranță, să rămânem neclintiți în mijlocul catastrofelor”. (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 7).

În Reflections on Life, prof. Carrel și-a exprimat atitudinea față de creștinism astfel:

„Suntem iubiți de o Ființă imaterială și atotputernică. Această Ființă este accesibilă rugăciunilor noastre. Trebuie să-L iubim mai presus de toate vietățile. Și noi înșine trebuie să ne iubim unii pe alții.

O nouă eră începuse. Singurul liant suficient de puternic pentru a lega oamenii fusese găsit. Cu toate acestea, omenirea a ales să ignore importanța acestui principiu nou în organizarea vieții sale colective. Este departe de a fi înțeles faptul că numai iubirea reciprocă ar putea să o salveze de la dezbinare, ruină și haos. Nici nu și-a dat seama că nicio descoperire științifică nu a fost atât de plină de semnificație precum revelația legii iubirii de către Iisus cel Răstignit. Căci această lege este, de fapt, aceea a supraviețuirii societăților umane.” (Carrel 1952, Cap. 3, Partea 6).

„Creștinismul oferă oamenilor cea mai înaltă moralitate. Le prezintă un Dumnezeu care poate fi adorat pentru că El este la îndemâna noastră și pe care ar trebui să-l iubim”. (Carrel 1952, Cap. 9, Partea 4).

„Vreau să fiu ca fumul în vânt la dispoziția lui Dumnezeu”. (Carrel, citat în Newton 1989).

„Este, desigur, o pierdere de timp pentru a vorbi cu copiii de teologie și datorie. Dar ar trebui să urmăm sfatul lui Kant și să-l prezentăm pe Dumnezeu lor foarte devreme, într-adevăr, ca un tată invizibil care veghează asupra lor și căruia îi pot adresa rugăciuni. Adevăratul mod de a-L cinsti pe Dumnezeu constă în împlinirea voinței Sale”. (Carrel 1952, Cap. 8, Partea 3).

„Cuvintele lui Iisus pătrund adânc în realitatea vieții. Ele ignoră filozofia; încalcă toate convențiile; sunt atât de uimitoare, încât, chiar și în zilele noastre, sunt greu de înțeles. Celui care respectă legea junglei, porunca de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși pare absurdă”. (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 7 „The Need of God”).

„Cu toate acestea, Iisus ne cunoaște lumea. Oriunde ne-am afla în orice moment al zilei sau al nopții, Iisus este la dispoziția noastră. Putem ajunge la El pur și simplu îndreptându-ne spre El dorința și dragostea noastră. Este un fapt ușor de observat, chiar și în societatea creată de știință și tehnologie, că această nevoie a lui Dumnezeu a persistat.” (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 7 „The Need of God”).

„Millikan, Eddington și Jeans cred, la fel ca Newton, că, cosmosul este produsul unei inteligențe creative.” (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 6).

10.

„Pentru omul modern, singura regulă de conduită este propria sa plăcere. Toată lumea este închisă în propriul egoism, precum crabul în carcasa sa și, din nou, ca și crabul, caută să-și devoreze aproapele”. (Carrel 1952, Cap. 1, Partea 1).

11.

„Este o mândrie pură să te crezi capabil să corectezi natura, căci natura este lucrarea lui Dumnezeu. Pentru a comanda natura, trebuie să o ascultăm”. (Carrel 1952, Cap. 2, Partea 6).

„Civilizația noastră a uitat, într-adevăr, că se naște din sângele lui Hristos; l-a uitat și pe Dumnezeu. Dar încă înțelege frumusețea narațiunilor Evangheliei și a Predicii de pe munte. Este încă mișcată de acele cuvinte de milă și dragoste care aduc pace, și uneori chiar bucurie, celor frânți, necăjiți, bolnavi și muribunzilor” (Carrel 1952, Cap. 3, Partea 6).

„Morala creștină este incomparabil mai puternică decât morala laică. Astfel omul nu va respecta niciodată cu entuziasm legile conduitei raționale decât dacă consideră legile vieții ca poruncile unui Dumnezeu personal. Din păcate, majoritatea bărbaților moderni sunt incapabili să acționeze pentru dragostea aproapelui, a țării lor sau a lui Dumnezeu, pentru că singurul lucru pe care îl iubesc sunt ei înșiși.” (Carrel 1952, Cap. 6, Partea 2).

Vedeți și cărțile lui Alexis Carrel:

– Prayer, New York, Morehouse-Gorham, 1948

– The Voyage to Lourdes, New York, Harper, 1950

– Man, the Unknown, New York, Harper, 1935

Sursa: 50 Nobel laureates and other great scientist who believed in God, ediția electronică. p. 31-32, Tihomir Dimitrov

Traducător: Cristian Monea

https://facerealumii.ro/alexis-carrel-dumnezeu/

///////////////////////////////////////

Dumnezeu Vs Stiinta?

Danut Tanase

Motto: „…Eu va spun: cereti, si vi se va da, cautati, si veti gasi, bateti, si vi se va deschide. Fiindca oricine cere capata, cine cauta gaseste, si celui ce bate i se deschide.” (Luca)

Stiu ca in Romania, in cultura noastra majoritar ortodoxa, este adanc inradacinata imbecilitatea care umbla din gura in gura, si din cap in cap, adica din minte proasta in minte proasta, cum ca Dumnezeu zice clar si raspicat: „Crede si nu cerceta!”. De la analfabet pana la academician si voda, de la „crestini” si pana la ateii cei mai inraiti, toti fac aceasta afirmatie prosteasca, cu aerul omului care stie ce vorbeste, si care prin asta, a descoperit piatra filozofala. Adica ceva de genul: „Nu-ti mai bate capul, nu-ti mai pune intrebari inutile, ca nu ajungi nicaieri. Iti spune mandea care este spilul in religie, in crestinism: Crede si nu cerceta!„Asta spune „crestinul” prost, iar ateul isi bate joc de el pe tema asta. Dar si ateul, in prostia lui, reproseaza tuturor crestinilor, tocmai aceasta zicere, ca fiind reala, in timp ce ea, nu este! Nu-i ca la nebuni? Smecheria suprema este sa crezi ca prostu’, orice, si ai rezolvat problema, nu-i asa?! Intrebare pentru toti cei care cred ca Dumnezeu iubeste nestiinta: Unde ati gasit dumneavoastra in Biblie, gogomania asta, cu „Crede si nu cerceta”? Unde? Ca nu exista asa ceva in Biblie! Preotii de ce nu va spun adevarul, cum ca asa nu exista in Cuvantul lui Dumnezeu, si va lasa sa credeti in continuare, aceasta minciuna satanica, aceasta prostie? Stiti de ce? Ca sa va poata prostii si ei in continuare, cu povestile lor mincinoase despre Dumnezeu. Iata ce spune Viul Dumnezeu in Biblie: „Eu va spun: cereti, si vi se va da, cautati, si veti gasi, bateti, si vi se va deschide. Fiindca oricine cere capata, cine cauta gaseste, si celui ce bate i se deschide. Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. Daca ramaneti in Mine si daca raman in voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea, si vi se va da.” (Luca & Ioan & 1Tesalonicieni) Vedeti cat sunteti de prostiti fratilor, care credeti minciuna satanica cu „Crede si nu cerceta”? Si cand cineva vine si va spune adevarul ca sunteti mintiti si prostiti, va suparati! Stati linistiti ca si protestantii au gogomania lor legata de aceste afirmatii ale lui Dumnezeu. La ei, prosteala suna cam asa: „Cereti, si vi se va da, cautati, si veti gasi, bateti, si vi se va deschide, intrati si veti fi batuti„. Asa il vad ei pe Dumnezeu. Ca pe unul care nu te prea ajuta cu nimic, dar care, odata devenit crestin, adica slujitorul Lui, abia asteapta sa-ti verse pe cap, sacul Lui cu reguli, legi, dogme si porunci, sa te puna sa te zbati zi si noapte ca sa le implinesti perfect, singur sau putin ajutat de El, cica, in timp ce El, Dumnezeu, sta pe tronul Lui, si iti da note de trecere sau de repetentie, cu nuiaua si biciul in mana. Iar daca in final, nu poti sa-i satisfaci la marele fix dorintele si cererile, te casapeste fara mila, adica iti ia gatul ca la pui. Asta inseamna „intra si vei fi batut”. Este o mare prostie o astfel de „Evanghelie”, cu un astfel de Dumnezeu ca titular al iei. Aceasta este „Evanghelia” dupa Satana, nu dupa Dumnezeul cel adevarat. Aceasta este o veste rea, nu o veste buna.

Dumnezeu Vs. Stiinta ? Niciodata ! Categoric nu! Asa ceva nu exista! Asa ceva este doar in capul retardatilor Universului, de pe planeta Pamant, nu a lui Dumnezeu. Cum poate sa fie impotriva stiintei, a cunoasterii, tocmai inventatorul, creatorul creierului, al ratiunii, al gandirii, si a tot ce mai vreti dumneavoastra?! Cum sa faca si sa ceara Dumnezeu asa ceva, de la creaturile Sale?! Daca intentiona asta, ne facea zombi, roboti, „masinarii” ascultatoare, de la Creatie, de prima oara, din prima clipa. Este o mare tampenie sa crezi asa ceva despre Creatorul a tot si a toate, cum ca tocmai El, care este stapanul cunoasterii si al tuturor stiintelor din Univers, se opune acestora! Asa ceva, numai Satana putea sa spuna despre Dumnezeu. Asa ceva este doar o minciuna gogonata! Stiinta Vs.Dumnezeu? Asta da, se cam practica la greu, pentru ca suntem in Imparatia lu’ Dracu’, unde Dumnezeu trebuie atacat permanent, iar pamantenii trebuie sa fie mintiti permanent cu privire la Dumnezeu si Imparatia Lui. Stiinta il ataca dur si permanent pe Dumnezeu. Chiar da la gioale din ofsaid, si in final, il neaga pur si simplu. Ceea ce nu stiu retardatii de pamanteni, este ca toata stiinta lor, este extrem de inapoiata in raport cu stiinta Cerului, si de cele mai multe ori, este o stiinta satanica, adica specifica Iadului in care traim. O stiinta de gestionare a dezastrului produs de Dracu’ si de pacat. O stiinta penibila si primitiva, in multe aspecte. Vom detalia cu alta ocazie de ce afirm asta. Aceasta stiinta nu este cea intentionata de Dumnezeu pentru noi. Noi trebuia sa fim mult, mult mai destepti si mai evoluati decat suntem astazi. Stiinta lui Dumnezeu in aceasta situatie a noastra, este de alta natura. Dumnezeu ne vorbeste noua, retardatilor de pe planeta Pamant, doar despre stiinta Salvarii noastre, si punct. Dumnezeu nu si-a propus sa faca liceu si facultate cu noi, in care sa ne predea toata puzderia de materii pe care le are El la dispozitie sau pe care le invatam noi oamenii, in scolile planetei. La adevarata stiinta, la cea mai inalta stiinta a lui Dumnezeu, legata de ceea ce noi numim fizica, matematica, chimie, psihologie, biologie, arhitectura, etc…, noi pacatosii, nu mai avem acces, datorita despartirii noastre de Dumnezeu. Noi nu am putea intelege ce este in lumea lui Dumnezeu, lumea in care traieste Dumnezeu, fiind prea prosti pentru asta, datorita pacatului care locuieste in noi, si care ne-a facut retardati. Lumea in care traim noi fiind total diferita de cea in care traieste Dumnezeu, este numai normal ca si stiintele celor doua lumi sa fie diferite intre ele. Doar prostii pot crede altfel. Daca confundam cele doua stiinte, riscam sa ramanem prinsi in miile de teorii ale Iadului-Babilon, ca intr-o panza de paianjen. Asta si doreste Dracu’, sa ne-nvartim ca prostii in jurul cozii, pe care sa nu o prindem niciodata. Nici nu pot fi comparate cele doua stiinte, cea Draceasca cu cea Dumnezeiasca. Stiinta Draceasca este redusa si temporara, stiinta Dumnezeiasca este nelimitata si vesnica. Cum poti sa compari asa ceva ? Cum poti compara finitul cu infinitu, cum poti compara geniul cu retardatul ? Cum poti sa compari realizarile unor minti vesnice cu realizarile unor minti vremelnice ? Trebuie sa fii un cretin desavarsit ca sa te apuci sa faci o astfel de comparatie intre cele doua. Dracu’ nu este Dumnezeu si viceversa. IADUL nu este RAIUL, si viceversa. Cele doua imparatii nu pot fi comparate, pentru ca nu au nimic in comun. In consecinta, multe din legile sociale, medicale, fizice, chimice, biologice, politice, etc… care functioneaza acum in IAD, nu vor mai functiona niciodata ca acum, in RAI. Societatea, conducerea societatii, omul si animalele, natura in integralitatea ei, vor avea o cu totul alta functionare ca acum. Totul va fi altfel. ” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Si a adaugat: „Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate.” (Apocalipsa 21) Cand Dumnezeu ne spune ca va face TOATE lucrurile noi, nu vrea sa ne spuna ca o sa ne modernizeze spitalele si puscariile, cimitirele, saloanele de fumat opiu, cazarmile si bordelurile. Dumnezeu vrea sa ne spuna ca TOTUL va fi NOU: noi oamenii, gandirea noastra, valorile noastre, societatea si forma de guvernare, animalele, intreaga natura si planeta, ordinea universala. Nu va mai fi ceea ce vedem noi astazi pe planeta aceasta. Noi nu ne putem imagina acum, cum poate sa fie si sa arate natura, fara sa mai fie atinsa de pacat. Habar nu avem ce inseamna asta, de la nivelul nostru primitiv de ECO si BIO, nu putem sa intelegem pe deplin, o natura pura, curata la modul absolut. Noi nu ne putem imagina tehnologiile si viata sociala din RAI, nivelul de trai atins acolo. Noi comparam totul cu stiiinta si tehnologia pamanteasca, inapoiata si extrem de primitiva. Tampenia idiotilor de pamanteni retardati, este aceea ca ei contrapun stiinta Iadului peste stiinta lui Dumnezeu, si cred in neghiobia lor, ca si dupa incheierea istoriei pacatului, multe lucruri vor fi si vor functiona la fel ca acum. Greska ! Niet! Nu va fi deloc asa! Este o neghiobie fara margini sa crezi asa ceva. Trebuie sa fii regele retardatilor ca sa gandesti astfel. Bietii retardati ai Universului, respingandu-l pe Dumnezeu cu explicatiile Sale, inca nu inteleg ca sunt doar gestionarii unui dezastru facut de Dracu’ asa cum am mai spus. In RAI nu va mai exista ceea ce exista astazi pe planeta Pamant. Noi acum suntem intr-o inchisoare experiment, din toate punctele de vedere, inclusiv stiintific. Dracu’ face experiente pe noi ca Mengele. Ce altceva este medicina la urma urmei ? Ce oranduire sociala, ce nemernicie, ce experiment, ce faradelege, ce fantezie stiintifica, economica, sexuala, politica, etc… nu a fost experimentata pe noi, de catre Dracu’, pe planeta Pamant ? Tot ce a trecut vreodata prin mintea stapanita de Dracu’ a omului, a fost pus in practica pe pamant. Totul pe aceasta planeta il are pe Satan Inside, oameni, animale, natura…stiinta si tehnologie. Nici nu se poate altfel in IAD.

„Dar stim ca, pana in ziua de azi, toata firea suspina si sufera durerile nasterii. Caci firea a fost supusa desertaciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o (Dracu’) – cu nadejdea insa, ca si ea va fi izbavita din robia stricaciunii (de Hristos), ca sa aiba parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Romani)

Dumnezeu nu a avut, nu are si nu va avea niciodata nimic impotriva stiintei de orice fel. Dumnezeu ESTE STIINTA. Dumnezeu este cunoastere, intelepciune si creatie. Dumnezeu a creat planeta Pamant cu tot ceea ce este viu si frumos pe ea, si in ea. Dumnezeu nu este impotriva stiintei cu care ne usuram viata in IAD. Dumnezeu este impotriva „stiintei” mincinoase care il neaga pe El. Doar impotriva acestei stiinte este Dumnezeu. Atat. Iar impotrivirea Lui fata de aceasta stiinta draceasca este aceea ca ne spune ADEVARUL. In asta consta impotrivirea lui Dumnezeu fata de o astfel de stiinta. In Biblie ce fel de stiinta numeste Dumnezeu ca fiind impostoare, mincinoasa, draceasca ? Stiinta care il neaga pe El, creatia Sa si principiile Imparatiei Sale, adica Neprihanirea. Negarea de catre Dracu’ si slugile lui, a tot ceea ce este si a facut Dumnezeu este falsa stiinta. Dumnezeu nu este impotriva faptului ca ne-am facut masini de spalat rufe, aragaze, frigidere, macarale, excavatoare, masini, radio si televiziune, masini de tiparit ziare sau carti, calculatoare si trenuri. Cine crede asta este un imbecil.

Negarea Lui, a lui Dumnezeu, este singura stiinta pe care Dumnezeu o contesta in Cuvantul Sau, care este Biblia. Dumnezeu nu are nimic impotriva ca am descoperit si noi ca pamantul este rotund, desi El ne-a spus mai dinainte asta, in Biblie. Ia cititi aici: „Eu, Intelepciunea, am ca locuinta mintea, si pot nascoci cele mai chibzuite planuri. Domnul m-a facut cea dintai dintre lucrarile Lui, inaintea celor mai vechi lucrari ale Lui. Eu am fost asezata din vesnicie, inainte de orice inceput, inainte de a fi pamantul. … Cand a intocmit Domnul cerurile, eu eram de fata, cand a tras o zare pe fata adancului, cand a pironit norii sus si cand au tasnit cu putere izvoarele adancului, cand a pus un hotar marii, ca apele sa nu treaca peste porunca Lui, cand a pus temeliile pamantului, eu eram mesterul Lui, la lucru langa El, si in toate zilele eram desfatarea Lui, jucand neincetat inaintea Lui, jucand pe rotocolul pamantului Sau, si gasindu-mi placerea in fiii oamenilor.” (Proverbe 8) Iata si alt text biblic care afirma cu mult inaintea descoperirii umane, ca Pamantul pe langa faptul ca este rotund, este si suspendat in Univers: „Inaintea lui Dumnezeu tremura umbrele sub ape si sub locuitorii lor, inaintea Lui Locuinta mortilor este goala, adancul n-are acoperis. El intinde miazanoaptea asupra golului, si spanzura pamantul pe nimic. Leaga apele in norii Sai, si norii nu se sparg sub greutatea lor.” (Iov 26) Cam tari aceste afirmatii biblice, nu-i asa?! Multi habar nu aveti de ele, recunoasteti asta, dar il faceti pe Dumnezeu prost si inapoiat! Ignorantilor! Radeti de ceea ce nu stiti, si batjocoriti ceea ce nu trebuie, spre pierzarea voastra. Dumnezeu nu are nimic impotriva ca stim matematica si geometrie, fizica, chimie, medicina, biologie, etc… Dumnezeu nu este impotriva ca am inventat si noi lucruri cu care sa ne usuram viata in IAD, Imparatia lu’ Dracu’. Dumnezeu nu este impotriva acestor lucruri. Este impotriva minciunilor spuse de Dracu’ despre El, in toate invataturile si religiile mincinoase ale acestei lumi, care au fost inventate de mintea lui bolnava de pacat si de trufie. Multe minti retardate din „crestinism”, incearca sa impace stiinta draceasca cu stiinta dumnezeiasca. Se pierd in tot felul de aberatii despre nimic. Vor sa impace si capra si varza, dar nu reusesc decat sa fie penibili, si sa-si piarda timpul inutil. Si cei care-l contesta pe Dumnezeu, si cei care-l accepta, fac asta printr-un singur lucru: PRIN CREDINTA. Unii cred ca Dumnezeu nu exista, dar nu pot dovedi stiintific asta, iar altii cred ca Dumnezeu exista, si pot dovedi stiintific asta, prin implinirea a tot ceea ce a spus Dumnezeu ca se va intampla pe aceasta planeta. Asa a fost. Oricum CREDINTA este numitorul comun in ambele cazuri.

„Caci este scris: „Voi prapadi intelepciunea celor intelepti si voi nimici priceperea celor priceputi.” Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia? Caci intrucat lumea, cu intelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu in intelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a gasit cu cale sa salveze pe credinciosi prin nebunia propovaduirii crucii.” (1Corinteni)

„Nimeni sa nu se insele: daca cineva dintre voi se crede intelept in felul veacului acestuia, sa se faca nebun, ca sa ajunga intelept. Caci intelepciunea lumii acesteia este o nebunie inaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: „El prinde pe cei intelepti in viclenia lor.” (1Corinteni 3)

Vreti sa va dau un exemplu al adevarului spus aici de Dumnezeu, ca ii prinde pe inteleptii lu’ Dracu’ in insasi viclenia lor ? O sa citez aproximativ o afirmatie a lui Richard Dawkins din cartea lui: „Notiunea ca religia este un domeniu in care cineva poate pretinde ca e expert, trebuie chestionata”. Eu pun observatia asta cu cuvintele mele asa: ”Daca eu nu stiu ce e in capul neveste-mii, cum as putea pretinde ca stiu ce e in capul lui Dumnezeu ?” Vedeti cat de prost este acest Dawkins, cu toate scolile lui, si cu toata stiinta lui pamanteasca? Vedeti cat de manipulativ pune el intrebarea, si tot el cade in propria plasa, ca prostu’? Ce credincios adevarat afirma ca el stie ce este in capul lui Dumnezeu? Niciunul. Doar panaramele teologice pot afirma asa ceva, dar aia nu au mandatul lui Dumnezeu sa spuna asa ceva. Credinciosii adevarati afirma doar ceea ce le-a spus Dumnezeu lor depsre El, adica tot Cuvantul lui Dumnezeu, si nimic mai mult. Pe cand oamenii de stiinta ai acestei lumi, psihologii, psihiatrii, filozofii, etc…au pretentia ca ei stiu prin stiinta lor, ceea ce se petrece in mintea omului, desi Dawkins insusi, spune ca acest lucru este imposibil! In consecinta, pe cale logica, Dawkins spune ca astia toti sunt niste sarlatani. Nevasta-sa pentru el este o taina, ca si pentru psihologi, psihiatrii, etc. Dawkins insusi faulteaza in careu, deci 11 m, tocmai stiinta pe care se bazeaza el ca ateu. Adica prostelile astea cu psihologia, psihiatria, filozofeala, etc…Nu-i prost de-a binelea asta!? El nu vede ca se contrazice singur, in sensul ca pune anumite stiinte enumerate mai sus, sub semnul intrebarii? Atunci pun si eu intrebarea de bun simt, in stil dawkinsian: Cum poate fi asa ceva considerata STIINTA ?! Si ce stiinta este asta, care nu te poate ajuta cu nimic? Si in aceste conditii, nu Dumnezeu are dreptate cand spune ca: „Voi prapadi intelepciunea celor intelepti si voi nimici priceperea celor priceputi.” Unde este inteleptul? Unde este carturarul? Unde este vorbaretul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu intelepciunea lumii acesteia?, iar Dawkins, fara sa vrea, il confirma pe Dumnezeu?! Ba da, asa este! In sensul acesta prosteste Dumnezeu intelepcinea lumii acesteia, in sensul ca o face de ras, asa cum de ras se face si Dawkins, cu afirmatiile lui contradictorii. Zilele acestea, sub ochii nostri, cu ocazia mortii Madalinei Manole, am vazut ca toti psihologii lu’ peste prajit, au recunoscut la televizor in cor, neputinta si limitele groaznice ale „stiintei” lor. Exact ca prostul de Dawkins. In timp ce Dumnezeu iti spune clar ca mintea ta e roaba lu’ Dracu’, si din aceasta cauza faci numai ce vrea el, nu ce vrei tu sau crezi tu ca faci prin fortele tale, si…tot din cauza asta esti prost de dai in gropi, din care habar nu ai cum sa mai iesi. „Si, daca Evanghelia noastra este acoperita, este acoperita pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, a caror minte necredincioasa a orbit-o dumnezeul veacului acestuia (Dracu’), ca sa nu vada stralucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.” (2Corinteni 4)

Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor care inabusa adevarul in nelegiuirea lor. Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu. In adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au dedat la gandiri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat. S-au falit ca sunt intelepti, si au innebunit, si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor intr-o icoana care seamana cu omul muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor, asa ca isi necinstesc singuri trupurile, caci au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii (lu’ Dracu’, care este o creatura, adica o faptura) in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci ! Amin „ (Romani 1)

Iata ce se intampla cand Dumnezeu este dat la o parte, apare omul gunoi cu stiinta lui draceasca, in care mai totul este permis. Ce ne spune aceasta stiinta ? Ca dragostea nefireasca, homosexualitatea, lesbianismul, pedofilia, zoofilia, necrofilia, etc…sunt OK. Ca trebuie sa le acceptam in societate, ca fiind in regula. Ca nu este asa de grav sa furi pe semenul tau, asa cum vedem in lumea si Romania de astazi, de la Vladica pana la opinca. Ba este chiar cool sa furi miliarde, te voteaza retardatii ca fiind baiat destept si descurcaret. Ca viclenia, inselaciunea, curvia, crima organizata, obraznicia, laudarosenia pe toate canalele media si nu numai, precum si alte neleguiri sunt de dorit, si inseamna desteptaciune, descurcareala si succes in viata. Foarte tare…Iar cei furati pupa mana hotilor, asa cum un prost ii pupa mana lu’ Boc. Asta este IADUL. Cei maltratati de Dracu’ il pupa-n c*r. Ce vreti mai mare dovada de prostie si de retard ?! Noi de 20 de ani ii votam pe cei care ne mint si ne fura. Credeti ca in America este altfel ? Nu este. Este fix la fel ca oriunde in lume. Si atunci nu suntem prosti ? Ba da !

„Fiindca n-au cautat sa pastreze pe Dumnezeu in cunostinta lor, Dumnezeu i-a lasat in voia mintii lor blestemate, ca sa faca lucruri neingaduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de porniri rautacioase; sunt soptitori, barfitori, uratori de Dumnezeu, obraznici, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, neascultatori de parinti, fara pricepere, calcatori de cuvant, fara dragoste fireasca, neinduplecati, fara mila. Si, macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu, ca cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac.” (Romani 1)

Concluzia nu poate fi decat una: „Timoteie, pazeste ce ti s-a incredintat. Fereste-te de flecariile lumesti si de impotrivirile stiintei, pe nedrept numite astfel, pe care au marturisit-o unii, si au ratacit cu privire la credinta.” (1 Timotei 6) „Bucurati-va intotdeauna. Rugati-va neincetat. Multumiti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, in Hristos Isus, cu privire la voi. Nu stingeti Duhul. Nu dispretuiti prorociile. Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun. Feriti-va de orice se pare rau.” (1Tesalonicieni)

Multi naivi continua sa creada ca Dumnezeu poate sa fie explicat prin stiinta acestei lumi. Dumnezeu nu poate sa fie explicat decat prin Dumnezeu insusi. Asa a fost dintotdeauna, si nu are cum sa fie niciodata altfel.

Cu respect,

P.S. Ca sa intelegeti ceea ce va spun eu pe aici, va recomand 2 chestii, ca nu le pot numi altfel, la care daca vreti sa va prostiti de-a binelea, va invit sa va aruncati un ochi. Prima chestie este „Codul lui Oreste”, unde puteti vedea Iadul-Babilon in forma pura. Este acolo un amalgam de religii, doctrine, invataturi, basme, povesti lumesti, ocultism, stiinte de tot felul, etc…de te doare capul. Asta la ortodocsi ca sa spun asa, iar la protestanti va recomand site-ul „Oxigen 2”, care are o filosofie de tot rasul, satanica pur sange, ca si la Oreste, cica „o abordare anarho-teologica”! Daca asi fi Petre Roman asi spune ca: „Suna ca Dracu’ „. „Oxigen 2” este un site pe care se prezinta si se discuta discutii despre nimic, adica despre Dumnezeu si Stiinta, adica despre Dracu’. Despre cum se impaca Dumnezeu cu Darwin si Nietzsche, si dinozaurii cu Adam si Eva, si viceversa. Il si vad pe Dumnezeu plin de muschi, pentru ca stiinta nu are, in viziunea pastorului ex-crestin, acum satanist convins, pe numele lui, Edi Constantinescu, combatand prin Jurassic Iad, ca anarhistul nr.1 al planetei si al Universului, legat la cap cu o panglica gen Rambo, cu barba alba si cu UZI-ul la brau, sau poate cu un AKM in mana, dandu-ne in timpul liber dintre doua lupte anarhice cu toti si cu toate, lectii de fizica, geologie, matematica, filozofie, etc… prin care ne explica de ce broasca oracaie si dinozaurii au disparut, si de ce porcul rama, iar rama nu porc. Penibil. Si oamenii isi pierd timpul cu asa ceva! Pe mine asta ma inspaimanta cel mai tare. Asa se intampla cand vrei sa-l explici pe Dumnezeu, cu stiinta retardata a lu’ Dracu’. Te incurci si ramai incurcat in itele Iadului-Babilon. In astfel de situatii, si in general, Sfatul lui Dumnezeu pentru toti prietenii Lui, este acesta: „Iesiti din Babilon, poporul Meu !”

Dumnezeu Vs Stiinta?

/////////////////////////////////////////////

Iadul este Imparatia Prostiei

Motto: „Atunci Dracu’ (sarpele) a zis femeii: „…Dumnezeu stie ca, in ziua cand veti manca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul.” (Geneza 3)

Dracu’ il prezinta pe Dumnezeu Evei in Eden, ca pe unul care este gelos nevoie mare pe faptul ca si ea, Eva, poate sa devina ca Dumnezeu, adica desteapta foc in creierele capului ei. Dracu’ ii spune lu’ Eva ca asta nu se intampla, doar pentru ca ticalosul de Dumnezeu, din invidie si din rautate, dintr-un egoism feroce, le baga lor in cap prostii despre moarte, le pune interdictii sa nu manance fructe din pomii Edenului, ii ameninta ca o sa-i ia Dracu’, adica el, ca sa nu se destepte si ei, si sa nu devina si ei, Eva si Adam, mai inteligenti decat sunt, in creierii capului lor. Eva pune botu’/neuronu’ la minciunile si la prosteala lu’ Dracu’, primul manipulator din Univers, il face si il crede astfel, mincinos pe Dumnezeu, si ajunge impreuna cu Adam, proasta si prostul Universului, dand impreuna nastere unei rase proaste si retardate: pamantenii. Asa a luat fiinta in Univers, Imparatia Prostiei, condusa de Dracu’, adica IADUL in care traim noi. Intre timp, Dracu’ a invatat-o pe Eva sa puna botu’ si in alte parti, dar asta este o alta discutie pe care o vom purta in viitor.

Ca IADUL in care traim este Imparatia Prostiei eu nu am niciun dubiu. Incep sa apara si dovezile stiintifice. Oare cei care se inchina la stiinta ca la singurul lor dumnezeu, or sa le nege ? Sunt tare curios. Pentru multi cretini, stiinta si tehnologia umana sunt dumnezeu pe pamant. Stiu ca multi inca cred in viitoruri luminoase ale omenirii, in particula lui Dumnezeu, in viata prelungita pana la 1000 de ani, dupa care tot trebuie sa crapi si sa ajungi o mortaciune, si in multi alti cai verzi pe preti, dar… Nimic din toate acestea nu se vor intampla, asa cum nu au devenit realitate nici orasele si navele fantastice pe care si le inchipuiau si le desenau imbecilii anilor 60, 70, 80, ca fiind orasele si navele viitorului. Vi-l mai aduceti aminte pe Mironov al nostru care avea in cap pentru anul 2000 numai orase, nave si tehnologii nemaivazute si nemaiauzite? Unde sunt toate acestea? Raspuns: nicaieri. Cei care cunosc desenele si literatura SF (stiintifico-fantastica) stiu la ce ma refer. Nimic din toate acele vise prostesti nu s-a materializat in realitate. Nu-i nimic, avem inca prosteala cu OZN-urile care prinde bine la retardati. Pun botu’ destul de multi fraieri si la prosteala asta.

Asa cum spuneam, o stire foarte interesanta a dat recent ocol planetei. Ea spunea ca in Regatul Prostiei: IADUL, prostii si-au cam atins limitele „desteptaciunii”. Suna ca Dracu’ asta, dar asa este. Pentru ca Dracu’ care ne promitea prin Eva iluminarea, progresul si stiinta maxima, cunostinta si desteptaciunea fara limite, ne-a adus fix in starea de imbecili si de retardati ai Universului, in imparatia sa de pe planeta Pamant. Inchisoarea in care noi traim ca robi ai lu’ Dracu’, poate sa fie numita lejer, Imparatia Prostiei. IADUL este Imparatia Prostiei nu a desteptaciunii, asa cum cred toti dobitocii. Noroc cu Dumnezeu ca ne mai lumineaza si pe noi ca sa intelegem ceea ce traim si ceea ce ni se intampla, si de ce ni se intampla. IADUL in care traim noi pamantenii, este acum centrul universal al prostiei si al retardului. Eu am scris pe acest blog de ma doare mana, ca asa stau lucrurile pe planeta noastra, dar adulacii stiintei si detractorii lui Dumnezeu nu vor sa bage la cap ca mult mai mult decat atata nu se poate pe planeta prostiei, unde prosii domnesc in mod absolut. Am scris de mult ca se vede cu ochul liber ca lumea a inceput sa balteasca in neputinta. Nu mai stie ce sa faca in politica, in economie, in arta, in cultura, in religie, in stiinta, in societate, in familie, etc… Sa nu ma intelegeti gresit, nu vreau sa afirm acum si aici ca gata, stiinta umana nu va mai progresa deloc. Nici pomeneala de asa ceva, nu asta vreau sa spun. Vreau sa spun doar ca in linii mari, cam ceea ce s-a putut afla s-a cam aflat, si ca ceea ce trebuia sa se intample s-a cam intamplat. Urmeaza doar marele final al unei lumi cretine. Lucruri esentiale nu au cum sa mai apara. Nu avem mijloacele de a merge mai departe. Nici stiintifice, nici ca resurse si nici tehnologice. Am si ceva argumente, la care mai puteti sa le adaugati si pe ale dumneavoastra, pe cele pe care le stiti si le acceptati. Sa va enumar eu cateva, dar lista ramane deschisa:

Puscaria Pamant in care traim noi ca prizonieri ai lu’ Dracu’ nu o sa o putem parasi niciodata, asa cum ne aburesc unii, ca o sa calatorim noi prin galaxii nesfarsite si alte balarii din astea pentru cretinoizi creduli. 2. Cladiri mai inalte decat am facut pana acum probabil ca o sa mai facem o vreme, o sa mai adaugam cativa metri in plus si apoi… stop, ca nu o sa putem sa sfidam gravitatia. 3. O sa mai modernizam oleaca Mercedesurile, BMW-urile, Loganurile, etc… dar nu prea mult pentru ca va sa fie un stop si aici, ca nu prea mai avem multe variante de combustibil. O dam acum pe electric si cam atat o sa fie. Orice alt combustibil nu va aduce schimbari senzationale, ca daca le dezvoltam prea mult pe masinile astea, o sa-si ia zborul si devin avioane, si trec astfel in alta specie. 4. Pe luna nu am ajuns asa cum am fost mintiti de americani din simplul motiv ca nu ne-am mai dus niciodata pe acolo. Motivul: pentru ca nu putem. Inchisoarea Pamant nu poate sa fie parasita, asa cum am spus deja. 5.Pozitiile pentru sex si gaurile corpului uman cam astea sunt, o sa mai fie doar ceva sex electronic in viitor, in format 3, 4, 5 sau 7 D, ceva cataloage electronice cu holograme de tute celebre sau mai putin celebre, da’ bune, pe care o sa le poti tavali si poseda electronic, in toate pozitiile stiute, si cam atata si cu asta. 6. Arhitectura cam asta e, ce sa mai inventam mai mult? Si aici lucrurile deja baltesc, vrajeala suprema in domeniu este sa ne intoarcem la chirpici, lemn si sticla, la lumina soarelui si la energia eoliana pentru ca asa este ECO frate, si este mult mai bine, si reducem si costurile. 7. Muzica este din ce in ce mai urata, mai cretina si mai nemuzica. Este din ce in ce mai electronica, adica din ce in ce mai proasta. Avem astazi o muzica confectionata pentru creiere imbibate cu droguri de tot felul: cocaina, marijuana, extasy, etc. Pentru astfel de creiere Bach, Chopin, Mozart, Beethoven, Vivaldi, Verdi sunt balarii, niste neica nimeni. Digeii sa traiasca! 8. Mancarea este din ce in ce mai otravita si fara gust, si nu ne mai duce capul nici macar sa o pastram neotravita si cu gust. Mancam carton, plastic, rumegus si E-uri, cu gust de fructe si legume. 9. Artele sunt la pamant, dupa moartea lui Pavarotti de exemplu, nu a mai aparut niciun mare tenor. In schimb cantaciosi si cantacioase din CD, sunt cu duiumul. O avem in schimb pe Lady Gaga. 10. Filmul, noroc cu calculatoarele ca sa mai facem si noi filme gen Star Trek, Razboiul Stelelor, Avatar, Harry Potter, Matrix, etc. Filme despre care sa discutam savant si doct prin cafenele si pe net, ca sa cada botoxatele si botoxatii la creiere pe spate, de cat de matricsi si de savanti suntem noi in creierii capului nostru de telectuali. Ultima abureala in domeniu este „Inception”. Pai frate, daca ai vazut si vorbesti despre „Inception” intr-un cerc de tute proaste care au facut psihologia si psihiatria, si de tuti prosti preocupati de stiinta frate, de Matrix, de OZN-uri si de alte alea, te-ai scos. Este maxim ce poti aduce ca subiect telectual. Devii un mic Einstein telectual fratie. Esti privit ca fiind echivalentul unei biblioteci ambulante. Ca deh, snobismul asta… e la mare cautare. Si apoi sa vezi filozofeala de 2 bani pe subiect, de o sa zbarnaie netul, cafenelele si berariile. Si dai si spune, si dai si combate, analizeaza, priveste in viitor, filozofeaza, da-te rotund in fel si chip, si sa vezi cum te vor adula si vor da ochii peste cap toate tutele proaste, adoratoare la randul lor de Freud, Platon, Aristotel, Decartes, Darwin, Marx, Einstein, etc. Unde sunt filmele de altadata? 11. Tehnologia cam stagneaza, adica nu s-a mai inventat nimic senzational, doar perfectionam ceea ce avem deja. O sa apara si Ipad 56 si Iphone 58 si tot asa. Dar aici vreau sa va mai zic una tare. Asa cum se poate oberva, cel mai mult se dezvolta tehnologiile de urmarire, ascultare si interceptare ale indivizilor. Scopul final este ca sa avem toti un cip in noi candva. Avem deja camere de luat vederi cam peste tot, telefoanele mobile sunt in buzunarul tuturor prostilor, pe cat posibil sa fie si cu GPS, ca sa stim in orice clipa unde este pampalaul, sa stim ce face, si sa stim in general, cat mai multe lucruri despre el. Televizoarele sunt tot instrumente prin care putem sa fim urmariti, calculatoarele idem, toate sunt tot atatea unelte de urmarire, inregistrare, si de limitare a libertatiilor de tot felul ale indivizilor, ca nu degeaba incet dar sigur se pune de o ultima dictatura mondiala, in frunte cu Dracu’. 12. In medicina o sa mai inlocuim ceva organe cu plastic, silicon, titan, inox, etc… o sa mai inventam ceva aparate si cam atata 13. Mai adaugati si dumneavoastra ce vreti prin comentarii, daca aveti chef, pentru ca eu m-am plictisit de atata prosteala pentru prosti.

Iata acum cam ce se spunea in articolul cu pricina:

„Cercetătorii de la Universitatea Cambridge susţin că dezvoltarea creierului uman a atins stadiul finalul. Răspunzând întrebării spre ce se îndreaptă inteligenţa umană, la finalul unei epoci care a adus descoperiri revoluţionare – ingineria genetică, computerele, navetele spaţiale şi chiar şi organe artificiale, răspunsul oamenilor de ştiinţă e bulversant: spre nicăieri!

Studiul efectuat de cercetătorii britanici relevă faptul că encefalul uman a atins apogeul evolutiv, din acest punct fiindu-i imposibil din punct de vedere fizic să se mai dezvolte. Pentru a-şi spori gradul de inteligenţă, creierul ar trebui să consume mai multă energie şi mai mult oxigen, iar organismul uman nu are resurse pentru a-i putea oferi acest supliment, notează Daily Mail. Această concluzie a rezultat în urma observaţiilor ştiinţifice care au reliefat faptul că cei mai inteligenţi oameni au, de fapt, cele mai eficiente conexiuni cerebrale, cu cel mai bun şi mai rapid transfer de mesaje între diferitele părţi ale encefalului. Eficientizarea acestei reţele, şi dezvoltarea sa în continuare, ar presupune consumul unei cantităţi suplimentare de energie, pe care corpul uman nu o poate produce.

Cercetătorii de la Universitatea Cambridge au analizat structura creierului şi au calculat de câtă energie au nevoie celulele nervoase pentru a funcţiona. Creierul reprezintă numai doi la sută din greutatea unei persoane, dar consumă 20% din energia întregului organism, ceea ce se traduce prin faptul că dacă am deveni mai inteligenţi, având mai mulţi neuroni şi sinapse, impactul asupra rezervei de energie a corpului nostru ar fi imens, iar celelalte funcţii nu ar mai fi susţinute. „Creierul consumă energie pentru a funcţiona, iar acest lucru ne solicită atât de mult, încât ne limitează performanţele. Capacitatea de a deduce presupune foarte multă energie pentru că sistemul nervos central trebuie să coreleze în mod constant informaţii din diferite surse pentru a stabili noi relaţii. Asemenea consum de energie indică faptul că trebuie să existe o limită a informaţiei pe care o putem procesa”, a explicat Simon Laughlin, profesor de neurobiologie, citat de Daily Mail.

Dacă lumea în care trăim este expresia finală a inteligenţei umane, vestea este destul de proastă, chiar şi pentru cei care nu-şi dau seama de lucrul ăsta!”

Concluzia: Cam nasol pentru adulacii neconditionati ai stiintei. Au primit o lovitura naucitoare tocmai de la dumnezeul lor: STIINTA. Inca o data Biblia, care este Cuvantul Viului Dumnezeu, are dreptate absoluta. Sutem prizonieri in propria viata, asa cum frumos spunea cineva. Prizonierii sunt limitati. Unde ati vrea sa ne duca Dracu’ decat spre NICAIERI? Neantul, nefiinta, nimicul, este destinatia finala a lu’ Dracu’ si a tuturor prostilor prostiti de el, care pun botu’ la minciunile lui, si il urmeaza ca berbecii. Succesuri multe dragi atei si pelicani adulaci ai lu’ Dracu’, care inghititi cu nesat toate minciunile lui jegoase. Cam greu sa-i combati p’astia de la Chembrigi, ca sunt de la Chembrigi, nu de la Jegalia sau de la Adunatii Copaceni.

„Pana cand veti iubi prostia, prostilor? Pana cand le va placea batjocoritorilor batjocura si vor uri nebunii stiinta?” (Proverbe)

„Caci impotrivirea prostilor ii ucide, si linistea nebunilor ii pierde.” (Proverbe)

„Invatati-va minte, prostilor, si inteleptiti-va, nebunilor!” (Proverbe)

„Cei prosti au parte de nebunie, dar oamenii chibzuiti sunt incununati cu stiinta.” (Proverbe)

„Toti laolalta sunt prosti si fara minte, stiinta idolilor nu este decat desertaciune, e lemn!” (Ieremia 10)

„Caci voia lui Dumnezeu este ca, facand ce este bine, sa astupati gura oamenilor nestiutori si prosti.” (1Petru 2)

Iadul este Imparatia Prostiei

//////////////////////////////////////////

Știința dovedește existenţa Creatorului: ”Timp de secole savanții au crezut că universul a existat dintotdeauna!”

Contrar părerilor celor mai mulți dintre cercetători, știința indică mai degrabă că universul a fost creat de Dumnezeu, punând la îndoială scenariile care îl exclud pe Dumnezeu de la crearea sa, a afirmat cel mai bine vândut autor și apologet creștin, Lee Strobel.

Lee Strobel a afirmat că știința vine în sprijinul cuvintelor Psalmului 101, 26: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile”. Pe 24 noiembrie el a ținut o conferință cu prilejul „Weekend-ului Apologeticii” la biserica Saddleback din Lake Forest, California, unde a abordat tema „Cazul Creatorului”.

„Sunt anumiți cercetători care vă vor spune că dovezile științei indică inexistența unui Creator. Că acestea resping existența unui Creator”, a spus ateul convertit la creștinism și fost redactor al publicației The Chicago Tribune. Strobel a continuat cu un exemplu: Jerry Coyne are o astfel de părere. El predă ecologie și evoluționism la Universitatea din Chicago. Într-un interviu acordat publicației USA Today a spus: „Știința și religia sunt fundamental incompatibile… Știința ajută religia doar prin dezaprobarea învățăturilor ei.”

Dar oare chiar așa este? Oare știința chiar neagă existența unui Creator? Strobel a explicat apoi celor peste 3 500 de oameni prezenți și unei audiențe on-line: „Și eu eram ateu la fel ca Dr. Coyne, dar am ajuns la o concluzie total diferită de a lui după ce am analizat dovezile, la aceea că, știința, atunci când este făcută metodic, indică într-un mod foarte convingător și puternic existența unui Creator care se aseamănă foarte mult cu Dumnezeul prezent în Biblie.

Cu alte cuvinte, eu cred că știința confirmă Psalmul 101, 26: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.” a spus Strobel. Acesta a mai afirmat că trei ramuri științifice indică „foarte clar existența lui Dumnezeu,” ținând cont mai ales de descoperirile făcute în ultimii 50 de ani. Ramurile la care Strobel s-a referit într-un mod special în discursul său sunt cosmologia (studiul originilor Universului), fizica și ADN-ul.

„Timp de secole oamenii de știință au crezut că universul a existat dintotdeauna, că este etern, că a existat mereu. Dar, mulțumită argumentelor filozofice și descoperirilor științifice din ultimele decenii, aproape toți oamenii de știință sunt acum convinși că universul a avut un început într-un anumit punct temporal din trecutul îndepărtat. Și chiar dacă au fost propuse modele alternative ale universului, Teoria Borde-Guth-Vikenkin ne-a demonstrat că orice univers care se extinde, în medie, pe toată durata sa, cum este și universul nostru, trebuie să aibă o limită spațiu-timp în trecut. Cu alte cuvinte, trebuie să fi avut un început la un anumit punct.”

Potrivit lui Strobel, unul dintre cercetătorii care au formulat teorema, fizicianul Alexander Vilenkin, directorul Institutului de Cosmologie de la Universitatea din Tufts a spus: „Cu dovezile pe care le avem acum, cercetătorii în domeniul cosmologiei nu se mai pot ascunde în spatele posibilității unui univers etern. Nu mai există nici o scăpare. Trebuie să accepte realitatea unui început al universului.”

Strobel a mai adus apoi în discuție problema motivului pentru care unii oameni de știință au dificultăți în a accepta „începutul unui univers”. „Ei bine, lucrurile sunt cam așa: este o problemă doar dacă ești ateu, pentru că dacă universul are un început acest lucru conduce la un argument foarte puternic pentru existența lui Dumnezeu. Este numit argumentul cosmologic Kalam”, a explicat Strobel. Argumentul este foarte simplu, urmează doar trei pași.

Mai întâi, tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Poți da un exemplu de ceva care a început să existe fără să aibă o cauză? Chiar și David Hume, celebrul sceptic a spus: «nu am afirmat niciodată o așa de mare absurditate că ceva ar putea începe să existe fără o cauză.»”

Al doilea pas în demonstrarea argumentului este că tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Universul a trecut de la inexistență la existență. Practic, acum toți oamenii de știință acceptă faptul că universul și timpul însuși a avut un început. Așadar, tot ceea ce începe să existe are o cauză. Universul a avut un început. Prin urmare, universul trebuie să fi avut o cauză.” Strobel a continuat: „Acum, ce fel de cauză poate aduce universul la existență? Trebuie să fie necauzată, întrucât nu poate exista un infinit regres al cauzelor. Trebuie să fie imaterial sau spirit, întrucât a existat înaintea lumii materiale. Trebuie să fie etern, întrucât a creat timpul. Trebuie să fie foarte inteligent și foarte puternic, lucru ce reiese din precizia și puterea folosită pentru crearea universului. Trebuie să aibă voință proprie, întrucât era nevoie să ia o decizie pentru a săvârși actul creației…. Așa că gândiți-vă la asta. Avem un Creator unic, personal, puternic, inteligent, etern, imaterial sau spirit și necauzat – ceea ce este un început destul de bun pentru o descriere a lui Dumnezeu.”

Strobel a mai arătat că fizicianul Dr. Arno Penzias, care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, a demonstrat că universul a avut un început. Penzias a spus: „Cele mai bune informații pe care le avem (privind originea universului) sunt exact ceea ce aș fi prezis, dacă nu aș fi avut ca sursă de cercetare decât cele cinci cărți ale lui Moise, Psalmii și Biblia în integralitatea ei.”

„Așadar, cosmologia aduce dovezi clare care susțin existența unui Creator,” a mai spus Strobel.

După ce a făcut referiri și la celelalte două ramuri de referință (fizica și ADN-ul), Strobel a concluzionat că știința se îndreaptă spre Dumnezeu și nu este departe de El. „Cel mai minunat lucru este că Creatorul nu este distant, detașat, sau vreo zeitate dezinteresată – el nu este Dumnezeul deismului – ci acel El este un Dumnezeu personal pe care îl putem întâlni prin Hristos, pe care îl putem cunoaște, îl putem experimenta și cu Care ne putem petrece veșnicia”, a mai spus el. „El a creat din iubire cosmosul ca habitat pentru mine și pentru tine. El L-a trimis pe Unicul Său Fiu să moară pentru păcatele noastre care ne-au îndepărtat de El așa încât noi să fim iar cu El pentru totdeauna. Aceasta e cea mai minunată veste dintre toate.”

Sursa: doxologia.ro

https://ortodoxia.me/stiinta-dovedeste-existenta-creatorului-timp-de-secole-savantii-au-crezut-ca-universul-a-existat-dintotdeauna/

///////////////////////////////////////////

Steinhardt despre creștinismul firesc

Ioan Alexandru TOFAN

Publicat în Dilema Veche nr. 945 din 19 – 25 mai 2022

Jurnalul fericirii poate fi citit în multe feluri. Este povestea unei convertiri petrecute în condiții excepționale, în chiar inima infernului penitenciar; este un avertisment despre nebunia de care pot fi stăpîniți oamenii, atunci cînd nu mai știu să privească decît în țărînă; este o carte despre felul în care cultura, gîndul îngrijit formulat și îndelung reflectat însoțește adevărul spiritului; este un veritabil îndreptar al omului curajos și demn. Mă opresc aici la o altă lectură posibilă, aceea care deslușește posibilitatea unui creștinism cotidian, al vieții obișnuite. Ea încearcă să apropie între ele lumile, să facă din miracol un însoțitor al lucrurilor mărunte, iar din exigența cutremurătoare a Evangheliei un ritm și un reflex al faptelor noastre de zi cu zi.

Faptul că Dumnezeu însuși se oferă ca reper, că ne cere să-l urmăm în Cer, că iartă și judecă lumea dincolo chiar de puterea apostolilor de a înțelege este înscris în textura acestei lumi, în posibilitățile ei de a fi. Părinții pustiei, cu asceza lor maximală și cu rugăciunea neîntreruptă, nu sînt eroi, ci întruchipări ale firescului vieții. Totul pare posibil la Steinhardt, realitatea creștinismului este una blîndă, luminoasă și îmbucurătoare. Nu este nevoie de o grozavă schimbare a cugetului, de un cutremur al temeliilor unei vieți sau de o renunțare eroică la propriul sine pentru a te putea numi „creștin“; dimpotrivă, este nevoie doar de curaj (creștinismul este religia curajului, o spune răspicat) și de o încredere aristocratică în propria libertate.

Astfel înțeles și trăit, creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului. El transformă, insesizabil, orice fapt sau orice întîmplare într-o oglindă a transcendenței, fără a-i silui pînă la nerecunoaștere natura. Reorientează privirea, domolește acțiunea, limpezește gîndul, împrospătează sufletul. Nu cere imposibilul, notează Steinhardt, ci, dimpotrivă, face posibile lucrurile, le zdruncină doar pentru a le reîntemeia în adevărul lor, în ființa lor bună și frumoasă. Jurnalul fericirii încheagă un chip proaspăt și inedit al creștinismului: ca mod discret și blînd de a colora experiențele noastre în albastrul cerului.

La un moment dat, Steinhardt scrie: „Vasăzică este posibil creștinismul, vasăzică e cu putință să te porți creștinește, să faci gesturi creștine. Creștinismul poate fi și el aritmetizat. Îmi vine a crede că nu în zadar au bătut pentru mine clopotele bisericii Capra“. Aritmetizarea creștinismului înseamnă, pentru Steinhardt, tocmai transformarea sa într-o evidență, limpede și tăioasă, dintre acelea de care se feresc tiranii istoriei. Cu definiția sa, „de fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osîndit de tiranul aflat la putere“. Adevărurile de tipul „Regele este gol“ sau „Nu este bine să tai oameni cu fierăstrăul“ sînt în aceeași măsură „aritmetice“, adică trec dincolo de formule către realitățile pe care abstracțiunea încearcă să le ascundă, iar tocmai firescul lor este cel care sperie; afirmate cu tărie, ele țintuiesc realitatea trainic, iar interpretarea aiurea, îndoiala sau bunul plac nu mai sînt posibile. La fel, creștinismul aritmetizat este unul căruia nu i te mai poți sustrage: este posibil, ba mai mult, este atotprezent, se înființează chiar în adîncul înschisorii. Tot Steinhardt spunea: „Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi aritmeticii“.

Cum poate fi aritmetizat creștinismul? Cum devine el o evidență, dincolo de ceea ce, din lume sau chiar din el însuși, încearcă să îl oculteze? Steinhardt o arată peste tot în Jurnal. Pentru el, curajul nebunesc al credinței este doar o parte a felului firesc, cotidian de a gîndi lumea, iubirea fără margini învelește cu dăruirea ei cutremurătoare saluturile cordiale de zi cu zi, miracolele pîndesc de după colț.

Un exemplu. Despre Hristos, spune la un moment dat: pe lîngă atributele clasice ale tradiției (bun, blînd, fără de păcat), „ne apare și înzestrat cu toate însușirile minunate ale unui gentleman și cavaler“. În două pagini de o frumusețe uluitoare, Steinhardt vorbește despre Dumnezeu ca despre un prieten pe care îl iubește, îl admiră și de la care vrea să învețe virtuțile care țin pe om în lumină. Nu am loc aici decît pentru a aminti concluzia pasajului: „încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sînt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului“ (Jurnalul fericirii, Polirom, 2008, p. 197).

De multe ori, Hristos se întristează cînd nici măcar apostolii nu îi pot răspunde așteptărilor: adorm cînd nu trebuie, nu înțeleg, se tem, pun întrebări aiurea. Cînd, după veacuri, credința noastră e cu atît mai slabă (deși Duhul ar fi trebuit să o întărească, de fapt), ce mai poate însemna urmarea modelului hristic? Cum L-aș putea face pe Domnul să fie mîndru de mine? Steinhardt, care pare că își pune mereu această întrebare, oferă o soluție. Pot încerca să fiu cavaler și gentleman. Să cultiv bunăvoința, curajul, mila, detașarea și toate celelalte enumerate mai sus. O astfel de imitatio Christi este posibilă, iar Don Quijote sau prințul Mîșkin (exemple privilegiate ale autorului Jurnalului fericirii) pot fi excelenți călăuzitori.

Aritmetizarea creștinismului operează aici într-un dublu sens. În primul rînd, arată că este posibil, că ține de firescul felului de a fi om. Virtutea creștină este virtutea seniorială prin excelență, nicidecum o exigență nelumească. Să nu bănuiești, mai spune Steinhardt, pentru a nu-l transforma pe cel bănuit în „șmecher“ poate fi o aritmetizare a îndemnului creștin de a nu judeca, una evidentă, dincolo de interpretări savante sau nuanțe subtile. În al doilea rînd, această aritmetizare afirmă cu putere creștinismul, în ciuda lumii. Evidența lui îl instaurează în mijlocul unei istorii care îl face, cu rătăcirile și nebunia ei, neverosimil. Pictează albastrul cerului pe culoarea gri a lumii și îl provoacă astfel să se adîncească în sine, să se întemeieze. La fel se întîmplă și cu clopotele Bisericii Capra, care sună pentru Steinhardt distinct și clar în tot zgomotul orașului, pentru a-l chema către evenimentul miraculos al întîlnirii cu propria sa viață.

Ioan Alexandru Tofan este prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

https://dilemaveche.ro/sectiune/societate/din-polul-plus/n-steinhardt-despre-crestinismul-firesc-635869.html

/////////////////////////////////////////

Dacă Dumnezeu este bun de ce a îngăduit suferința în lume?

CLAUDIU BALAN

Întrebări esențiale

Este o întrebarea firească. Dacă Dumnezeu – Creatorul nostru, a făcut lumea atât de frumoasă, de ne minunăm de ea în toată natura și în tot universul, atunci de ce totuși a îngăduit ca omul să sufere? De ce nu e și omul fericit și deplin împlinit, așa cum “casa” (natura) în care locuiește este atât de frumoasă și plină de perfecțiune?

Faptul că Dumnezeu este bun e adevărat, pentru că Sfânta Scriptură dă mărturie despre aceasta în multe locuri:

“Bun şi drept este Domnul, pentru aceasta lege va pune celor ce greşesc în cale.” (Ps. 24, 9)

“Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El.” (Ps. 33, 8)

“Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui.” (Ps. 105, 1)

“Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1In. 4, 8)

El Însuși mărturisește despre Sine că este bun și blând:

“Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mat. 11, 29)

Faptul că Dumnezeu a îngăduit suferința în lume este adevărat, dar nu Dumnezeu este autorul suferinței. A îngădui înseamnă a accepta temporar o stare de imperfecțiune / o situație problematică, cu scopul de a o repara / corecta și readuce la starea de perfecțiune.

Dumnezeu a creat lumea în șase zile în deplină perfecțiune, așa încât la sfârșit a spus:

“Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Fac. 1, 31)

După ce Dumnezeu a finalizat creația Sa toate erau excepționale, toate erau noi și unice, totul funcționa așa cum Marele Maestru a vrut, după inima și dragostea Lui blândă, după mintea lui genială. Nu exista violență între animale, nu existau cataclisme naturale, nu exista ură între oameni și nu exista moartea în niciuna din formele pe care le cunoaștem astăzi. Nu exista neascultare a oamenilor și a îngerilor față de Dumnezeu.

Dar totuși Dumnezeu a creat pe îngeri și pe oameni ca persoane, nu ca roboți, având rațiune, fiind conștienți de viața lor și de tot ce-i înconjoară, având libertate de a alege să facă voia lui Dumnezeu sau să n-o facă. Aici e punctul de început al suferinței.

Putea Dumnezeu să creeze îngeri-slujitori ca niște soldăței “robotizați” vii și buni, care să facă numai binele, așa cum astăzi animalele acționează doar din instinctul așezat de Dumnezeu în ele, fără a fi conștiente de sine, fără a avea libertate și rațiune. Putea să ne facă și pe noi oamenii la fel, făpturi frumoase, inteligente dar dependente “robotizat” de instrucțiunile inserate în noi de Creator, ca într-un computer, și în acest caz nu ar mai fi existat oameni care să aleagă greșit, și nici suferință.

Dar Dumnezeu a preferat să creeze pe om după chipul și asemănarea Sa, a Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

„Şi a zis Dumnezeu: ‘Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!’ Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Fac. 1, 26-27)

Adică în ce fel? Dumnezeu L-a creat pe om conștient de sine și de viața sa, rațional, capabil să se exprime prin cuvânt, inteligent, sensibil, iubitor, creator, stăpânitor peste întreaga planetă, dar mai presus de toate l-a creat liber și i-a respectat libertatea.

Faptul că omul e liber să aleagă îl pune în situația ca uneori să greșească și de aici apare suferința în lume. Faptul că îngerii sunt liberi de aceea au apărut unii îngeri care au ales greșit și au căzut din poziția lor, fiind pedepsiți de Dumnezeu și devenind demoni, îngeri care se împotrivesc Creatorului.

Dar exercițiul libertății omului și al îngerilor nu e unul fatalist care-i condamnă la suferință, ci e unul pedagogic prin care Domnul ne învață să alegem mereu doar binele, învățând din greșeli şi crescând în asemănarea cu El.

După neascultarea lui Adam și a Evei, care au mâncat din pomul din rai din care Domnul le spuseseră să nu mănânce, ei au cunoscut moartea și moartea a intrat în întreaga Creație. Sfântul Apostol Pavel ne spune acest lucru:

“De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. (Rom. 5, 12 )

De acum înainte Adam va trebuie să muncească pentru a obține mâncarea pe care înainte o primea fără efort. Va trebui să sufere pentru a-și câștiga existența. Eva va naște copii în dureri și va fi atrasă și stăpânită de bărbatul ei. Adam și Eva nu vor mai trăi veșnic ci trupurile lor vor cunoaște moartea.

Aici este punctul de început al suferinței umanității

Păcatul odată intrat în om se va rostogoli în generaţiile următoare mărindu-se şi diversificându-se continuu în faptele oamenilor.

De aici încolo apare prima crimă, Cain care-l omoară pe fratele său de Abel. De aici începe să se răcească iubirea între oameni, căci S-au depărtat de Dumnezeu prin neascultare şi încep să trăiască în egoism.

De ce există astăzi atât de multă suferinţă în lume? Noi oamenii suntem autorii răului. Noi ne facem rău unii altora. Noi creem răul acum prin faptele noastre. Noi în egoismul nostru, uneori fără să vrem, aducem multă suferinţă oamenilor de lângă noi, uitând că toţi suntem fii lui Dumnezeu şi toate resursele planetei trebuie împărţite echitabil fiecăruia. Uităm că suntem o familie.

E evident în orice familie, în orice comunitate, indiferent cât de mare sau mică: acolo unde oamenii fac binele şi se ajută unii pe alţii, suferinţa e mult diminuată faţă de acolo unde oamenii sunt egoişti şi se luptă doar pentru ei înşişi.

Sunt oameni care suferă din vina alegerilor lor. Dar sunt şi oameni care suferă din vina părinţilor lor, din vina altor persoane din jurul lor. Suferinţa în lume îmbracă atâtea forme şi uneori pare inexplicabilă, dar totul are sens la Dumnezeu.

Da, Dumnezeu a îngăduit suferinţa şi răul în lume, dar a făcut acest lucru ca un tată care îngăduie uneori ca al său copil să sufere puţin ca să-i dea o lecţie, pe care altfel n-ar primi-o printr-o vorbă bună. Tatăl care acceptă să-şi lasă copilul în pericol pentru a-i da o lecţie, suferă El Însuşi alături de copil.

Creatorul nostru nu doar că a îngăduit suferinţa între oameni ci El Însuşi S-a făcut om şi a suportat toată răutatea lumii asupra Sa, lăsându-se răstignit pe Cruce.

Pe Cruce, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, a acceptat tot răul lumii şi l-a întors înapoi către noi în iubire. Pe Cruce Dumnezeu transformă toate răutatea în bunătate, toate neascultarea în ascultare, tot păcatul în fapte bune şi le întoarce înapoi oamenilor, ca să ne arate cât de mult ne iubeşte.

Pe Cruce Domnul nostru a suferit şi suferă alături de toţi cei care acum suferă, şi le dă tuturor putere să treacă peste suferinţă vindecându-i trupeşte şi sufleteşte.

De ce a îngăduit Dumnezeu suferinţa în lume?

Ca să confirme libertatea pe care a dat-o oamenilor.

Ca să transforme treptat răul din noi în bine, cu acordul nostru.

Ca să ne cointereseze şi pe noi să luptăm pentru alegerea binelui.

Ca să nu ni se mai pară porunci cuvintele Domnului, ci Lumină şi Viaţă, Fericire şi Binecuvântare.

Ca făcând toţi experienţa răului să nu ne mai atragă niciodată întunericul.

Ca să ne unească El prin suferinţă şi ca unirea aceasta să fie nedespărţită.

Ca să fim toţi una. Una între noi oamenii şi una cu Dumnezeu.

Ca să refacă întreaga Creaţie aşa cum era la început: bună foarte. Perfectă.

Suferinţa este exerciţiul libertăţii noastre.

“Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (In. 16,33)

Suferința este temporară și ajunge doar până în pragul morții. În viața veșnică, în Împărăția Cerurilor nu va mai exista durere, întristare sau suspin ci doar bucurie permanentă și viață plină de Harul Preasfântului Duh.

Fă binele și vei suferi puțin și binecuvântarea Domnului va fi mereu peste tine!

Autor: Claudiu Balan

https://facerealumii.ro/dumnezeu-bun-suferinta-lume/

//////////////////////////////////////////

Dr. Ed Knorr: „Toate au mult mai mult sens atunci când sunt privite prin prisma biblică”

JANZEN CLARENCE Evoluționismul, Savanți creștini

Dr. Ed Knorr și-a obținut licența în matematică la Universitatea din Waterloo, Ontario, Canada, respectiv masteratul și doctoratul (acesta din urmă implicând cercetări în extragerea datelor și detectarea valorilor extreme) la Universitatea din Columbia Britanică, unde lucrează din 2002 ca și cadru didactic.[1]

Dr. Ed Knorr

Copilăria dr. Knorr în Canada nu a fost tocmai privilegiată. Părinții săi, lipsiți de multă educație formală, erau imigranți germani săraci, dar muncitori, fugind de ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial și de consecințele acestuia pentru a-și construi o viață nouă în Columbia Britanică. Familia ieșea rar să mănânce, și niciodată nu pleca în vacanțe.

Ed predând la un seminar despre profeții

Îl cunosc pe Ed din 1984 drept un creștin foarte activ, cu un interes puternic atât pentru profeția biblică, cât și pentru apărarea creației descrisă în Facerea. Deci, cum a început credința acestui profesor în tehnologia informației?

„Când eram copil”, a spus el, „Canada era mai mult o țară creștină”. El și-a amintit cum toți elevii de clasa a 5-a din școala sa publică au primit Noul Testament. „Am avut și piese de Crăciun la școală, iar scenele cu ieslea erau obișnuite în locurile publice.”

La fel ca în majoritatea țărilor occidentale înainte de apariția impulsului alimentat de evoluție de a-L exclude din ce în ce mai mult pe Dumnezeu din viața publică, era obișnuit ca și părinții necreștini să se asigure că, copiii lor sunt învățați creștinismul. Dr Knorr a spus:

Mama și tatăl meu nu au mers ei înșiși la biserică, dar și-au trimis copiii la o școală duminicală luterană din apropiere. Acolo, am învățat elementele de bază ale credinței și am absolvit ceea ce se numește „confirmare” pentru copiii luterani. Citeam Biblia și mă rugam zilnic. Sincer să fiu, am avut o viață spirituală destul de plată, dar cunoșteam mesajul mântuirii.

Ed supraveghează una dintre cele mai mari colecții de cărți și DVD-uri creștine din Vancouver la biserica sa

Abia când a fost angajat în provincia Alberta, spune el, „credința mea a crescut cu adevărat”. Familia de la care a închiriat o cameră a fost un model bun și a oferit „o mare încurajare spirituală”. Mai târziu, printr-un coleg din industria petrolului și a gazelor, Ed a început să frecventeze Biserica Evanghelică Liberă, devenind în scurt timp implicat total.

Când în cele din urmă serviciul l-a adus înapoi la rădăcinile sale din zona Vancouver, Ed a continuat să fie implicat puternic. Astfel a condus studiile biblice și activitățile didactice la Școala Duminicală (al cărui administrator a fost ceva timp) — „crescând în credință”, spune el. „Cred că ai putea spune că un centru de interes mare în viața mea este predarea și vestirea Cuvântului lui Dumnezeu.”

Întrebat despre evoluție în anii de liceu, Ed a răspuns că, deși la vremea respectivă știa că există puncte de vedere diferite, „probabil că nu s-a gândit prea mult la problemă” și nu era cu adevărat conștient de conflictul pe care îl producea. El a crezut întotdeauna în Facerea și nu s-a îndoit niciodată de Biblie. Dar în anii 1980, importanța creației în șase zile a pus stăpânire pe el, a spus el:

Citeam din ce în ce mai multe cărți creștine, iar câteva erau despre creație și chiar aveau sens. Am studiat cel mai mult profețiile pentru că acestea reprezentau marele meu interes; dar mi-a devenit clar că același Dumnezeu care a promis că va crea un cer nou și un pământ nou și că va învia trupurile noastre poate fi crezut ca Domn, Mântuitor și Creator. Din moment ce Domnul Iisus a considerat Facerea ca fiind o istorie reală, la fel am făcut-o și eu, indiferent dacă școlile publice au recunoscut-o sau nu.

În calitate de bibliotecar șef al bisericii sale, Ed a jucat un rol esențial în dezvoltarea uneia dintre cele mai mari colecții de cărți și DVD-uri creștine din Vancouver, având în prezent aproximativ 6400 de articole. El spune:

Comandam în special cărți care era posibil să nu fie disponibile în fiecare librărie creștină. Și da, avem o mulțime de cărți despre creație și DVD-uri pentru toate vârstele, precum și abonamente la revista Creation și la revista mai tehnică Journal of Creation. Pe lângă profeții, misiuni etc. Cred cu tărie în apologetică în general și în apărarea creației în special.

Ed cu Dr. Jonathan Sarfati de la CMI, în 2018

Avea o resursă preferată despre creație? El a spus:

Am citit recent o carte remarcabilă despre Facerea 1–11 pe care o recomand cu căldură — The Genesis Account, de Jonathan Sarfati.[2] Aceasta este cu siguranță o carte de adăugat pe lista de lectură — acum se află pe lista mea cu cele mai bune 10 cărți din toate timpurile!2

Cum i-a influențat cariera de creaționist faptul că a predat la a treia universitate ca mărime din Canada timp de aproape 20 de ani? El a spus:

Nu a fost o provocare, probabil pentru că în domeniile mele de calcul și matematică tind să nu existe conflicte. Cred că majoritatea oamenilor din universități sunt tăcuți în ceea ce privește credința lor. Am o mare admirație pentru mulți oameni de știință care își iau munca în serios, dedică mult timp și speră să facă o diferență în viața studenților și a lumii.

Am atât o viziune științifică operațională asupra lumii, cât și o viziune istorică biblică. Da, există conflicte, dar Scriptura este standardul suprem și toate au mult mai mult sens atunci când sunt privite prin prisma biblică.

Poate funcționa evoluția din punct de vedere matematic?

Ed împreună cu conducătorul său de doctorat, Dr. Raymond Ng, în 2002

Întrebat despre dovezile științifice/matematice despre origini, Ed s-a referit la munca pionierului creaționist al ingineriei genetice, dr. John Sanford:[3]

Am aflat că există cel puțin 100 de mutații noi în fiecare persoană născută și aproape niciuna dintre acestea nu este avantajoasă. În plus, ADN-ul este poli-constrâns și poli-funcțional: orice mutație într-o singură „literă” a ADN-ului ar putea afecta mai multe gene. Astfel, probabilitatea ca efectele dăunătoare să se adune în timp este mare.

Având în vedere probabilitatea scăzută de mutații avantajoase, înmulțirea probabilităților scăzute pe perioade lungi de timp implică că probabilitățile devin zero din punct de vedere statistic pentru formarea oricărei funcționalități noi și semnificative într-un organism. Lucrurile o iau la vale; noțiunea de design perfect chiar de la început, cu variabilitatea codificată în ADN, are mult mai mult sens științific.

Relevanța programării calculatoarelor pentru biologie părea evidentă, având în vedere că genomul fiecărui organism este „programat” cu cantități uriașe de informații semnificative. Ed mi-a spus:

Programele de calculator (adică software-ul) au specificații precise care urmează pași bine definiți pentru a-i spune calculatorului să facă exact ceea ce software-ul (și, prin urmare, programatorul) îi spune.

Un program vândut de o companie de software poate fi foarte mare și complex – adesea rezultatul multor ani de efort de către programatori cu înaltă calificare. În esență, este un număr binar lung (constând doar din 1 și 0), dar cu o cantitate uimitoare de inteligență încorporată în el. Chiar și atunci, de multe ori nu înțelegem corect, de aceea atât de mult software trebuie să fie corectat și actualizat.

ADN-ul este, de asemenea, un cod digital. Pionierul Microsoft, Bill Gates, a spus: „ADN-ul este ca un program de calculator, dar mult, mult mai avansat decât orice software creat vreodată.”[4] Genomul uman conține aproximativ 3 miliarde de „litere” de informații – echivalentul a 1000 de enciclopedii. Aceasta nu se întâmplă fără o inteligență proiectantă. De la Cădere, s-au strecurat erori (mutații); dar, ADN-ul este o colecție uimitoare de coduri.

Ed ținând o prelegere de informatică

Arbori informatici și tipuri biblice

Oamenii de știință seculari cred într-un singur „arbore al vieții” pentru a descrie descendența comună a tuturor speciilor de pe Pământ; Ed crede că punctul de vedere biblic oferă o explicație mai bună – și anume că există un număr de arbori (deseori numiți „livadă creaționistă”) – fiecare reprezentând un anumit „tip” (Facerea 1:21, 25).

Într-un arbore dat, există mult loc pentru variație și selecție naturală, dar arborii diferitelor „tipuri” nu se unesc. Ed spune:

În informatică, folosim și „arborii” – răsturnați, cu nodul rădăcină în partea de sus și ramurile întinzându-se în jos. Ne referim la o astfel de colecție de arbori neconectați ca la o „pădure”. Fiecare element (nod) din fiecare arbore are o cale unică înapoi la elementul rădăcină de acest tip (vedeți secțiunea de mai jos despre „arborii răsturnați” p. 45), dar nicio legătură cu alte tipuri. Acest lucru se potrivește dovezilor referitoare la viețuitoare.

Pasiunea lui Ed pentru profeții este condusă parțial de contemplarea acestei lumi cu tristețea, violența și tragedia ei. În contrast, el spune: „Dumnezeu promite o creație viitoare restaurată, în care omenirea răscumpărată va trăi într-un univers neafectat de păcat”. El își amintește că mama lui a povestit când membrii familiei și prietenii ei au fost uciși în fața ei de către soldații Armatei Roșii în satul ei din estul Germaniei. El spune:

Li s-a dat o oră să-și îngroape morții „sau altfel”… pentru că soldații aveau să se întoarcă. Deci, cu propriile mâini și fără unelte, au săpat rapid gropile. Aștept cu nerăbdare o lume fără război și nedreptate, cu întoarcerea lui Iisus Hristos.

Creația restaurată

Pentru Ed, această restaurare viitoare merge mână în mână cu creația din Facerea:

Când Dumnezeu îi va învia pe morți, El va face acest lucru foarte repede, „într-o clipeală de ochi” (I Corinteni 15:51–52), nu în perioade mari de timp. Nici promisiunea Sa de a crea un cer nou și un pământ nou nu va dura miliarde de ani.

Unul dintre pasajele sale preferate despre înviere/restaurare este din Iov 19:

Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine. (v. 25–27)

Ed spune:

Iov vorbește în mod clar despre o înviere literală, cu un trup real, fizic, având trup, ochi etc. Suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu și vom fi înviați după chipul lui Dumnezeu. Acest lucru mă convinge mai mult ca oricând că Îl putem crede pe Dumnezeu pe Cuvânt.

Întrebat despre un mesaj pentru cititori, dr. Knorr a vrut să spună următoarele – în special, a spus el, celor dezamăgiți de viață și care se întrebau dacă viața are sens:

Ai fost creat cu un scop. Viața ta are o valoare incredibilă. Dacă Iisus este Domnul și Mântuitorul tău, destinul tău este să devii parte dintr-un viitor palpitant și fără sfârșit – o lume fără păcat. Lumea actuală are multe calități, dar este o lume căzută; ce-i mai bun va urma!

Arbori răsturnați și pădurea vieții

Diagrama de mai jos prezintă un exemplu informatic al unei „păduri” formată din trei „arbori” de ordinul k. (Un arbore de ordinul k [sau m] nu are mai mult de k ramuri în orice punct. Un arbore binar are k=2, ternar k=3. Acești arbori sunt răsturnați în comparație cu arborii adevărați). O „pădure” mai mare ca aceasta, cu mult mai mulți arbori, ar putea fi folosită pentru a reprezenta modul în care descendenții tipurilor originale din Facerea s-au diversificat de la creație.

Fiecare tip original este reprezentat de „nod” superior al fiecărui arbore, iar acestea s-au diversificat (de exemplu, prin împărțirea în specii separate după creație, cum ar fi lupii, coioții, câinii dingo etc.). Toate speciile fiice, descendente din tipul original, se găsesc doar în acel arbore, fără nicio legătură cu niciun alt arbore.

Fiecare creatură este astfel legată de celelalte printr-o descendență comună, dar numai în cadrul acestui tip. În schimb, „arborele evolutiv al vieții”, dacă ar fi reprezentat astfel, ar avea un nod în vârf, iar fiecare specie care a trăit vreodată ar fi conectată la el prin descendența comună. Dovezile biologiei sunt în concordanță cu acest model al pădurii.

Algoritmi și rezolvarea problemelor

Algoritmii sunt ca niște „rețete” scrise în codul calculatorului, instrucțiuni despre cum să rezolvi anumite probleme. De exemplu, luați în considerare căutarea înregistrării unui pacient într-o listă de n = 1 000 000 de dosare medicale, având în vedere numărul de identificare al pacientului respectiv.

Dacă înregistrările nu sunt sortate după numărul de identificare al pacientului, atunci o modalitate de a găsi persoana corespunzătoare numărului de identificare dat este să porniți de la început și să parcurgeți lista una câte una până când găsiți înregistrarea care se potrivește căutării voastre. Acesta este un algoritm destul de naiv și, în medie, va trebui să faceți n/2 = 500 000 de comparații. În cel mai rău caz, dacă numărul de identificare ar fi ultimul din listă (sau nu există deloc), ar fi nevoie de n comparații, adică de căutarea prin toate cele un milion de intrări.

Cu toate acestea, o abordare mai inteligentă ar fi utilizarea unui algoritm (set de instrucțiuni) care îi spune calculatorului să sorteze mai întâi lista de numere de identificare și apoi să efectueze o căutare binară (da sau nu) în listă, după cum urmează. Mai întâi, uită-te la numărul din mijlocul listei, pentru a vedea dacă se potrivește.

Dacă nu, utilizați acel număr pentru a spune dacă numărul de identificare al pacientului furnizat ar trebui să fie în jumătatea superioară sau inferioară, astfel încât cealaltă jumătate poate fi „aruncată”. Se continuă acest proces de împărțire la 2, lista devenind mai mică (cu jumătate) de fiecare dată, restrângând căutarea prin compararea elementului din mijloc al listei rămase, până când se găsește numărul de identificare sau lista este epuizată.

În medie, aceasta necesită un număr logaritmic de pași, proporțional cu log2(n) operații. Cu alte cuvinte, folosind acest algoritm, o căutare într-o listă de 1 000 000 de pacienți va lua cel mult 20 de comparații, indiferent dacă identificatorul pacientului respectiv se află sau nu în listă. Deci acest algoritm este cu mult superior primului.

De fapt, există multe tipuri de liste sortate pe care le putem folosi, inclusiv structuri arborescente (sau mai generic: „structuri de date”). Acestea ne vor permite să adăugăm înregistrări la colecție în mod eficient, astfel încât lista să rămână întotdeauna sortată fără a fi nevoie să resortăm întreaga listă.

Există algoritmi și mai inteligenți care iau în considerare și minimizează numărul de accesări ale unității de stocare sau ale internetului. Deoarece astfel de accesări pot dura cu ordine de mărime mai mult decât un calcul efectuat de „cipul gânditor” al unui calculator (procesorul), acestea accelerează considerabil lucrurile.

De exemplu, în mai puțin de o secundă, sistemele de baze de date pot localiza înregistrări sau colecții de înregistrări (precum toți clienții din Vancouver care au cheltuit mai mult de 100$), folosind structuri de date precum arborii B+ (vedeți diagrama de mai jos) pentru a indexa cantități uriașe de date.

Autor: Clarence Janzen

Sursa: Creation.com | The best is yet to come

Traducător: Cristian Monea

[1] Uneori numit profesor în Canada, meseria sa implică predare și conducere educațională. Cercetarea nu este necesară, deși cercetarea pedagogică poate face parte din conducerea educațională.

[2] Sarfati, J., The Genesis Account: A theological, historical, and scientific commentary on Genesis 1–11, Creation Book Publishers, Powder Springs GA, 2015; disponibilă la creation/s/10-2-606.

[3] Autor al Genetic Entropy (creation.com/s/10-3-513): vedeți creation.com/sanford.

[4] Gates, W., The Road Ahead, Viking, 1995.

https://facerealumii.ro/ed-knorr/

///////////////////////////////////////////

Jertfă vie- Romani 12.1, de David R. Reid

Verset călăuzitor: Romani 12.1

Romani 12.1: Vă îndemn deci, fraților, prin îndurările lui Dumnezeu; să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înțeleaptă.

Citește și Exodul 3.15-18; 8.25-28; 10.8-11; 10.24-26.

Adesea cântăm și vorbim despre slujirea Domnului. În multe ocazii ne predăm din nou Domnului și dorim să ne punem la dispoziția Lui ca „jertfă vie”. Dar, foarte adesea, jertfele vii se strecoară departe de altar chiar înainte ca jertfa să fi avut loc. În Romani 12.1, Dumnezeu ne cheamă să ne punem trupurile la dispoziția Lui ca mijloc de slujire rezonabilă. Nu poate exista o slujire reală pentru Hristos decât dacă suntem dispuși să ne oferim pe noi înșine ca jertfă. Condiția prealabilă pentru o astfel de jertfă este ca noi să fim sfinți și plăcuți. Altfel, toate serviciile noastre sunt doar cântece și vorbe.

Satan cunoaște Romani 12.1 la fel de bine ca orice creștin credincios. El știe că, dacă poate împiedica pe un creștin credincios să ducă o viață sfântă și plăcută, sacrificiul său nu are prea multă valoare. El știe că Împărăția lui Dumnezeu nu se promovează prin cântare și vorbire, ci printr-o „jertfă vie și sfântă”.

În relatarea măreață a exodului, aflăm că voia lui Dumnezeu pentru poporul Său era ca acesta să părăsească Egiptul și să călătorească trei zile în pustiu pentru a-I sluji prin jertfe (Exodul 3.15-18). Dar dușmanul, faraon, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ține poporul lui Dumnezeu în Egipt – departe de locul pe care Dumnezeu îl desemnase pentru jertfă și slujire. Dumnezeu ne-a împărtășit această relatare în Cuvântul Său pentru a ne arăta cum dușmanul cel mai mare al creștinului încearcă să ne împiedice să ne oferim ca jertfă vie. Faraon a folosit patru tactici diferite pentru a împiedica poporul lui Dumnezeu să părăsească Egiptul și să slujească Domnului, Dumnezeului lor. Satan folosește aceleași patru tactici și astăzi pentru a-i face pe creștinii credincioși să facă compromisuri, atunci când vine vorba de a se oferi pe ei înșiși ca jertfe vii Domnului.

În Exodul 8.25 Faraon spune: „Mergeți, jertfiți Dumnezeului vostru în țară”. Diavolul nu are nimic împotriva aducerii de jertfe, atâta timp cât acesta se face „în țara [Egiptului]”. Egiptul reprezintă lumea. Aceasta este zona în care vrăjmașul domnește. Satan este căpetenie și în „lumea religioasă”. El stimulează „religia”. El salută activitățile celor care caută onoarea pentru ei înșiși sub pretextul serviciului religios. El știe că fiecare ființă umană are un gol în inimă, care nu poate fi umplut decât cu Dumnezeul cel viu. Dacă satan poate umple golul unei inimi cu activitățile religioase ale lumii, el este încă stăpân în această viață. Adevăratul creștinism nu este o religie, ci o relație vie cu Dumnezeu prin Isus Hristos. Iar porunca Domnului este să părăsim țara și să facem o „călătorie de trei zile” pentru a aduce jertfă (Exodul 8.27). Cele trei zile arată cu siguranță spre călătoria Domnului nostru prin moarte și înviere. Acesta este punctul crucial despre care este vorba în cazul „jertfei vii”. Am mers noi cu Domnul prin moartea și învierea Sa? Ne-am predat Lui până la punctul în care am murit față de noi înșine și am înviat cu El? Vezi Coloseni 3.1-3. Sau ne mulțumim să ne prefacem, și doar în treacăt să facem slujire pentru Domnul în „țara Egiptului”?

În Exodul 8.28 faraon folosește o a doua tactică: „Vă voi lăsa să plecați, ca să jertfiți Domnului Dumnezeului vostru în pustie, numai nu mergeți foarte departe”. Dacă satan nu ne poate ține în țară, el vrea totuși să ne țină aproape. Atunci satan are un joc ușor cu șiretlicurile sale, ne poate trage înapoi și ne poate distruge mărturia. Un creștin de graniță nu este o „jertfă vie și sfântă”! Un student care are părtășie și se roagă cu creștinii credincioși într-o seară, dar care petrece cu lumea în seara următoare, nu este o „jertfă plăcută”. Chiar și cei necredincioși știu că aceasta nu este o slujbă creștină rezonabilă. Ei se distrează pe seama ipocritului care pretinde că Domnul Isus este prima prioritate în viața lui și apoi nu face ceea ce El poruncește. Domnul ne cheamă să mergem în pustiu, trei zile de drum, pentru a jertfi. Da, este ușor să trăiești aproape de plăcerile și bogățiile Egiptului, dar este greu să trăiești ca o jertfă în pustie. Vezi Evrei 11.24-27.

A treia tactică folosită de faraon în încercarea sa de a determina poporul lui Dumnezeu să facă un compromis se găsește în Exodul 10.11: „Mergeți deci voi, bărbații!”. Acest lucru înseamnă că bărbații pot merge și pot jertfi, dar trebuie să-și lase familiile în urmă. Faraon știa că, dacă ei ar fi lăsat în urmă soția și copiii, nici tatăl nu ar fi putut să slujească Domnului în mod eficient pentru o perioadă de timp. Dacă satan nu ne poate convinge personal să rămânem în sfera lui de influență, viclenia lui este să ne împiedice prin intermediul rudelor noastre cele mai apropiate. Cât succes a avut diavolul cu această tactică! Mulți bărbați și multe femei au eșuat în acest domeniu. Aceștia se hotărăsc în inima lor să își prezinte trupurile lui Dumnezeu ca jertfă vie și sfârșesc prin a le oferi altcuiva. Învățătura este clară.

În Exodul 10.24 găsim descrierea ultimei încercări a lui faraon de a împiedica poporul lui Dumnezeu să se predea total: „Mergeți, slujiți Domnului; numai turmele și cirezile voastre să rămână”. Ce șiretenie: să-ți lași în Egipt mijloacele de trai. Satan știe că, dacă profesiile noastre și alte interese și „lucruri” sunt lăsate în urmă în împărăția lui, el are încă o anumită influență. Putem crede că suntem creștini credincioși puternici și separați, dar dacă unul dintre motivele noastre vitale este să progresăm în această lume, și anume respectând condițiile ei, atunci vitele și turmele noastre sunt încă în Egipt. Atunci există un singur răspuns: „Nici o copită nu va rămâne” (Exodul 10.26). Părăsirea completă a Egiptului, în dăruire totală ca jertfă vie, oferă câteva întrebări de bază și pentru noi înșine. Îmi planific avansarea profesională pentru a mă promova în această viață sau am pus-o la dispoziția Domnului ca parte a „jertfei mele vii și sfinte”? Îmi folosesc posesiunile pentru a-L sluji pe Domnul sau sunt ele „copite” care mă rețin în Egipt? Dacă „turmele și cirezile” nu părăsesc Egiptul, nu poate exista nici o jertfă. Până atunci, slujirea Domnului este doar cântare și vorbă!

Închinarea, relațiile de rudenie, profesia, interesele personale – toate trebuie să facă această călătorie de trei zile. Totul în jurul nostru trebuie să poarte amprenta noii noastre vieți de înviere în Hristos. Acest fel de slujire a Domnului este sfânt și plăcut lui Dumnezeu. Este o jertfă vie.

Tradus de la: Lebendiges Opfer

Titlul original: „Lebendiges Opfer“

din Folge mir nach, 2/1993, pag. 23–25;

Titlul original în engleză: „Living Sacrifice“

Sursa: www.growingchristians.org

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/jertfa-vie-a16189.html

//////////////////////////////////

Consacrarea creştină- Cum să-ți dăruiești complet viața Domnului Isus

Stanley Bruce Anstey

Cuprins

De la preţuire (evaluare) la consacrare

Evaluarea

Devotamentul

Separarea (punerea deoparte)

Transformarea

Transpunerea în practică

Să nu ai gânduri mai înalte despre tine însuţi, decât se cuvine

Consacrarea

Nazirul

O remarcă personală

Versete călăuzitoare: Romani 12.1-8

Vreau să vorbesc în această după-amiază despre ceea ce înseamnă să-ți consacri[1] viața lui Hristos. Să privim mai întâi Psalmul 116:

Psalmul 116.12: Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?

Corinteni 5.15:

Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta [sau: suntem convinşi de aceasta]: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat.

Şi pentru un al treilea loc din Scriptură să privim 1. Petru 4.2,3:

Petru 4.2,3: … ca să nu mai trăiască restul timpului în carne pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu. Pentru că ne este de ajuns că am împlinit, în trecut, voia naţiunilor, umblând în destrăbălări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în idolatrii neîngăduite.

Și, nu în ultimul rând, să ne întoarcem la Romani 12 ca bază textuală pentru această după-amiază. De dragul contextului, aș dori să începem citirea de la sfârșitul capitolului 11, de la versetul 33:

Romani 11.33-12.8: O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că „cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? sau cine I-a dat Lui întâi, şi să-i fie răsplătit?“ Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin. Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă. Şi nu vă conformaţi veacului acestuia, ci fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită. Pentru că, prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia care este între voi să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă. Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie.

Vreau să încep prin a răspunde la întrebarea care trece prin mintea celor mai mulți tineri: „Ce să fac cu viața mea?”. Cred că versetele pe care tocmai le-am citit ne spun exact ce trebuie să facem cu viața noastră: Noi trebuie să o dăm Domnului! Și să-L lăsăm să facă din viața noastră o binecuvântare.

Viața este ca o monedă: o poți cheltui cum doreşti, dar odată ce ai cheltuit-o, n-o mai poţi cheltui încă o dată. Scriptura ne încurajează să ne folosim viața – timpul nostru – cu înțelepciune, pentru că n-o/nu-l putem recupera. Moise s-a rugat: „Învață-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!”. (Psalmul 90.12). El era conştient de scurtimea vieții și dorea să își folosească viața cu înțelepciune.

Versetul din Psalmul 116:12, „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine?”, pe care l-am citit mai întâi, descrie reacția normală care ar trebui să vină din inima poporului Domnului, atunci când se gândesc la ceea ce a făcut El pentru ei, eliberându-i de pedeapsa pentru păcatele lor. Psalmistul s-a întrebat ce ar putea să-I dea Domnului pentru a-și arăta preţuirea (recunoştinţa). Sper ca în această după-amiază să ai şi tu această dorință.

Al doilea pasaj, pe care l-am citit (din 2. Corinteni 5.15: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat”) ne spune că există doar două moduri în care creștinii își pot trăi viața: pentru El sau pentru „ei înșiși”. Alegerea modului în care ne trăim viața ne aparține în cele din urmă. Oricât de mult te-am ruga și te-am îndemna, în cele din urmă alegerea îţi aparține. Sper și mă rog ca tu să faci alegerile corecte în viața ta, în frica Domnului și să alegi să trăiești pentru El. Aceasta este singura cale fericită în viață.

Cel de-al treilea pasaj l-am citit din 1. Petru 4.2,3: „…să nu mai trăiască restul timpului în carne pentru poftele oamenilor, ci pentru voia lui Dumnezeu. Pentru că ne este de ajuns că am împlinit, în trecut, voia naţiunilor, umblând în destrăbălări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în idolatrii neîngăduite.” Aici se arată că există două perioade în viața noastră: există „timpul trecut” și există „restul” timpului nostru. Nu putem face nimic în legătură cu „timpul trecut”, dar putem face ceva în legătură cu „restul timpului nostru” – și despre asta vreau să vă vorbesc în această după-amiază.

De la preţuire (evaluare) la consacrare

Ceea ce avem în fața noastră în Romani 12 este tema consacrării vieții unui creștin credincios pentru slujirea lui Dumnezeu. Dar, observă, tema nu începe cu consacrarea – ea începe cu ceea ce citim la sfârșitul capitolului al unsprezecelea: preţuirea (evaluarea). În această secțiune a Cuvântului lui Dumnezeu, apostolul ne prezintă procesul normal de gândire al oricărui creștin credincios cu o minte corectă. El începe cu evaluarea și se termină cu consacrarea. Să studiem mai atent acest pasaj.

Evaluarea

Romani 11.33-36: O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că „cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? sau cine I-a dat Lui întâi, şi să-i fie răsplătit?“ Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.

În ultimele patru versete din capitolul 11 îl vedem pe apostol izbucnind în laude. El se bucură de „bogăția”, „înțelepciunea” și „cunoașterea” lui Dumnezeu. Are toate motivele să facă acest lucru. În primele unsprezece capitole ale scrisorii, el a prezentat creștinilor credincioşi romani harul lui Dumnezeu care răspunde nevoilor păcătosului. El a arătat că bunătatea lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu și harul lui Dumnezeu au asigurat mari binecuvântări spirituale pentru credincios, cum ar fi iertarea, justificarea și împăcarea. Acum, în acest punct al expunerii sale, când privește înapoi la toate acestea, el exclamă cu inima plină de laudă. El menționează șapte mari atribute ale lui Dumnezeu: „bogăția”, „înțelepciunea”, „cunoașterea”, „judecățile”, „căile”, „mintea” și sfatul lui Dumnezeu care au asigurat aceste mari binecuvântări.

Acesta este punctul în care începe consacrarea în viața unui creștin credincios: preţuirea pentru ceea ce a făcut Domnul pentru noi ne captează inima. De aceea este extrem de important să ne așezăm și să reflectăm la cât de mult ne iubește Domnul și la ceea ce a făcut El pentru noi. Trebuie să ne numărăm binecuvântările. Când facem acest lucru, inimile noastre se umplu de preţuire și laudă. Psalmistul a spus: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul. Limba mea este pana unui scriitor iscusit.” (Psalmul 45.1). Este un fapt: cu cât petrecem mai mult timp cu Domnul, cu atât mai mult va crește preţuirea noastră pentru El.

Permite-mi să te întreb acum: „Îți faci timp în fiecare zi să fii singur cu Domnul?”. Ar trebui să ne facem timp în fiecare zi din viața noastră pentru a sta jos și a reflecta asupra Lui. Aceasta va produce în inimile noastre un răspuns de apreciere și laudă pentru El. El este cu siguranță vrednic (Apocalipsa 5.9). Mai mult, o schimbare extraordinară va avea loc în viețile noastre și ne va determina să ne consacrăm slujirii lui Dumnezeu.

Devotamentul

Vedem în capitolul 12 din epistola către Romani că, în momentul în care aprecierea se naște în credincios, cerinţele lui Hristos se răsfrâng asupra lui. Așa scrie aici:

Romani 12.1: Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.

Acesta este devotamentul: Scriptura prezintă aceste lucruri în această ordine, ca să ne arate că preţuirea conduce la devotament. Persoana, a cărei inimă este plină de recunoștință față de Dumnezeu, va fi dispusă să-și sacrifice viața pentru El.

Devotamentul este strâns legat de stăpânire. Cele două lucruri aparţin realmente împreună. Când îți predai viața domniei lui Hristos, Îi predai cu adevărat conducerea vieții tale. Poate că m-ați mai auzit spunând acest lucru, dar există o diferență între a-L avea pe Hristos ca Mântuitor și a-L avea pe Hristos ca Domn. Una este să-L cunoști pe Hristos ca fiind Cel care ți-a îndepărtat păcatele, dar alta este să-L ai ca Domn al vieții tale. Domnia (stăpânirea) are legătură cu recunoașterea autorității Domnului în viața noastră. Recunoașterea domniei Sale înseamnă recunoașterea autorității Sale în viața noastră. Înseamnă să recunoaștem că El este Singurul care are dreptul de a ne spune ce să facem în viața noastră. Pentru că El ne-a răscumpărat și, prin urmare, are un drept asupra a tot ceea ce suntem și a tot ceea ce facem (1. Corinteni 6.20). Din nefericire, există mulți creștini credincioşi care Îl cunosc pe Hristos doar ca Mântuitor al lor. Dacă ne uităm la viețile lor, este destul de evident că El nu este Domnul lor în sensul practic.

Această „jertfă vie”, la care suntem chemați, este o chestiune individuală; nu este un exercițiu de grup. Este ceva, ce fiecare dintre noi trebuie să facă. Eu nu o pot face pentru tine și tu nu o poți face pentru mine. Este o chestiune personală.

Ea este una din cele trei jertfe creştine din Noul Testament:

Evrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

Romani 12.1: … să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.

Așa cum am spus, în acest prim verset din Romani 12 este vorba despre devotament. Vedem ce înseamnă devotamentul în Faptele apostolilor 15.26, unde se spune: „… oameni care și-au expus vieţile pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos.” Ideea este de a pune ceva deoparte pentru Dumnezeu (Leviticul 27.21,28; 2. Samuel 8.11). Suntem încurajați aici să ne „dedicăm” sau să ne predăm viaţa lui Dumnezeu, pentru ca ea să slujească spre gloria Sa.

Observă, că această misiune nu este o poruncă. El nu spune: „Acum vă poruncesc, fraților…”. Nu, el ne roagă – datorită „îndurărilor” lui Dumnezeu. El vrea ca noi să ne gândim cu luciditate la ceea ce Dumnezeu a făcut în marea Sa îndurare și să răspundem în singurul mod rezonabil: dându-ne viața pentru cauza lui Hristos. Când ne gândim la cât de milostiv a fost Dumnezeu cu noi când ne-a mântuit (Efeseni 2.4), ar fi logic să ne predăm viața Lui, pentru a o pune în slujba Lui.

Mântuirea ne cere să Îi acordăm lui Hristos locul suprem în viața noastră. Dacă suntem conștienți de prețul mântuirii noastre, acest lucru ar trebui să ne conducă pe o stradă cu sens unic, care ar trebui să însemne un devotament necondiționat al vieții noastre

Cuvântul „a aduce [a prezenta]” din acest verset este la timpul aorist în limba greacă, ceea ce înseamnă că „jertfa vie” a vieții noastre pentru cauza lui Hristos ar trebui să fie un lucru care are loc o singură dată. (Dacă cineva dă înapoi în sufletul său și se îndepărtează de umblarea cu Domnul, trebuie să-și dea viața din nou; dar acesta nu este creștinismul normal). Când vine vorba de predarea vieții noastre pentru cauza lui Hristos, aceasta trebuie să fie o dată pentru totdeauna. Nu există cale de întoarcere – este pentru totdeauna. „Trupul” nostru, care reprezintă întreaga persoană (urechea dreaptă, degetul mare de la mâna dreaptă și degetul mare de la piciorul drept; vezi Leviticul 8.24), trebuie pus pe altarul jertfei și dat Domnului pentru a fi folosit de El. Acest lucru este în contrast cu cei care aduceau jertfe în Vechiul Testament. Ei aduceau jertfe moarte pe altarul iudaic, dar Dumnezeu ne spune aici să aducem viețile noastre ca „jertfă vie”.

Acum ai putea spune: „Nu sunt atât de sigur că Dumnezeu vrea viața mea. Nu am nicio abilitate sau dar special. Chiar nu am nimic, pe care aş putea să i-L dau.” Prieteni, vă uitați la voi înșivă și aveți o focusare total greșită. Domnul nu te întreabă despre capacitatea sau incapacitatea ta; El te întreabă despre disponibilitatea ta! Te vei pune la dispoziția Lui? Aceasta este întrebarea. El va face restul – așa cum vom vedea în acest capitol. Un proces extraordinar de transformare va avea loc în viața ta, iar El te va transforma în ceea ce vrea să fii. Vei deveni un vas pentru slujba Sa.

Tot ceea ce se spune în primul verset din Romani 12 are de-a face cu o decizie a voinței. Știi tu, în Matei 16.25, Domnul ne spune că, dacă ne vom pierde viața, o vom găsi. Dar cel care se agață de viața lui o va pierde în cele din urmă. Poate vei întreba: „Ce înseamnă asta?” El a spus: „Pentru că oricine vrea să-şi salveze viața o va pierde”. Aceasta înseamnă că dacă îți păstrezi viața pentru propriile interese, ambiții și plăceri – chiar dacă ești un creștin credincios – o vei pierde în ceea ce privește răsplata. Când vei ajunge în veșnicie, nu vei avea nimic care să reziste la foc și viața ta va fi pierdută, deși sufletul tău va fi salvat. Lucrurile, pe care le-ai făcut pentru interesele tale egoiste, vor fi toate pierdute. Pe de altă parte, Domnul a spus: „Dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va găsi”. Aceasta înseamnă că, dacă ne predăm viața Domnului, o vom „găsi”, în sensul că vom descoperi adevăratul secret și înțeles al unei vieți creștine fericite și rodnice. Pavel a vorbit despre aceasta lui Timotei, şi a spus: „…. strângându-și pentru viitor o temelie bună, ca să apuce [pună stăpânire pe] adevărata viață” (1. Timotei 6.19). Și, prieteni, există numai o singură cale de a-ţi trăi viața – și aceasta este să o dai sută la sută pentru Hristos. Dacă reținem ceva, acest lucru va afecta bucuria noastră în Domnul și devotamentul nostru nu va fi complet.

Uneori devotamentul este confundat cu consacrarea. Diferența este următoarea: în cazul devotamentului, noi punem ceva în mâna lui Dumnezeu – viața noastră (Romani 12.1); dar în cazul consacrării Dumnezeu pune ceva în mâinile noastre – El ne umple mâinile cu o lucrare, pe care trebuie să o facem pentru Numele Lui (Romani 12.6-8). Aceasta este ceea ce face Dumnezeu atunci când ne consacrăm viața Lui: El ne consacră în slujba Sa și ne dă o lucrare de făcut. Așa cum am spus, acest capitol are în vedere slujirea pentru Dumnezeu. Dar el nu începe cu consacrarea, ci cu preţuirea, care duce la dedicare.

De asemenea, se spune că această jertfă a vieții noastre trebuie să fie „sfântă” pentru Dumnezeu. Dacă ceea ce îi dăm este „sfânt”, va fi „plăcut”. Dar dacă continuăm cu vreun păcat în viața noastră, nu putem da o astfel de viață Domnului. Cum am putea gândi că ar fi „plăcută”? Viața ta este un dar acceptabil pentru Domnul, pe care i-L poţi da doar dacă este sfânt.

Ce ne-a dat El? – Foarte mult! Ce Îi putem da noi? Ei bine, nu prea multe, dar Îi putem oferi „jertfa de laudă”, care este rodul buzelor noastre (Evrei 13.15). Îi putem dărui lucruri din domeniul material, care pot contribui la susținerea mărturiei Sale pe pământ (Evrei 13.16) și Îi putem oferi „trupul” nostru. Despre asta este vorba în acest capitol.

El spune că aceasta este „slujirea înţeleaptă”. Înţelept ar putea fi tradus prin „inteligent”. Această jertfă, pe care trebuie s-o aducem pentru Dumnezeu, este ceva ce poate fi justificat în mod inteligent. Putem înțelege ce facem. Din nou, acest lucru este în contrast cu jertfele din Vechiul Testament. Când leviții din cortul întâlnirii își îndeplineau responsabilitățile în ceea ce privește jertfele, erau multe lucruri pe care nu le înțelegeau. Ei chiar nu știau ce fac. Poate că unii dintre ei au venit la Moise și au spus: „De ce trebuie să tăiem jertfele în felul acesta? Și de ce trebuie să le punem în acest mod special? Etc.” Moise ar fi trebuit să răspundă: „Nu știu, dar Domnul ne-a spus să facem așa și ar fi bine să facem așa cum ne-a spus El”. În creștinism, lucrurile stau cu totul altfel. Domnul nu numai că ne salvează și ne pune în slujba Sa, ci ne dă și pricepere asupra acestei lucrări, astfel încât știm de ce facem ceea ce facem. Știm de ce predicăm Evanghelia și știm de ce îi botezăm pe cei care cred în Evanghelie.

Separarea (punerea deoparte)

Acum ajungem la o altă verigă în dezvoltarea fiecărui creștin cu ţinută morală corectă. El spune:

Romani 12.2a: Şi nu vă conformaţi veacului acestuia.

Aceasta este separarea: Mai întâi am avut preţuirea, care conduce la devotament; şi acum avem separarea.

Separarea este un element important în procesul de practică, care conduce la o viață creștină consacrată. Ea este atât de importantă, deoarece căile, plăcerile, principiile și morala lumii sunt foarte contrare unei vieți dedicate Domnului. Lumea te învață să te pui pe primul loc. Acesta este principiul de bază care stă la baza celor mai multe dintre căile ei. Ţi se spune să „îţi faceți propriul lucru” – să trăieşti pentru tine însuţi și pentru propriile interese. Eşti încurajat să ieși și să te faci fericit și să faci lucruri care servesc acestui scop. Dacă ai un vis de a fi ceva sau de a face ceva în această lume – mergi înainte! Dar astfel de lucruri nu fac decât să ne adapteze la căile lor, ceea ce înseamnă că trebuie să ne punem mereu pe noi înșine în centrul a ceea ce facem. Dacă scopul vieții tale este să te faci fericit, nu vei fi satisfăcut și nu vei fi de folos în Împărăția lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca noi să-L punem pe Hristos pe primul loc în viața noastră. Acesta este secretul fericirii. Dacă am înceta să încercăm să ne facem fericiți pe noi înșine și am încerca să-L facem fericit pe Domnul, am afla ce este adevărata fericire!

Lumea vrea să preia gândirea în locul nostru. Vrea să ne spună cum să trăim, ce haine să purtăm, cum să ne aranjăm părul și așa mai departe. Ea dă tonul și vrea să dansăm pe melodia ei. Cei care se află sub influența ei au o nevoie permanentă de a se conforma stilului și obiceiurilor ei. Însă versetul acesta spune: „Nu vă conformați veacului acestuia [sau: cu lumea aceasta]”. Acest lucru se datorează faptului că lumea se opune, în principiu, voinței lui Dumnezeu. Ea trebuie lăsată deoparte pentru că interesele și ambițiile lumii stau în calea cunoașterii voinței lui Dumnezeu. Pentru o inimă care a fost atinsă de dragostea și harul Domnului, aceasta nu este o problemă.

Transformarea

Mai departe se spune:

Romani 12.2b: … ci fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre.

Aceasta este transformarea. Poate tu zici: „Nu cred că viața mea poate fi folosită în slujba Domnului”. Ei bine, aici intervine lucrarea transformatoare a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne va transforma în ceva, pe care El îl poate folosi pentru gloria Sa. Este realmente foarte simplu: dacă Îi dai viața ta (Romani 12.1), El te va transforma într-un vas care poate fi folosit pentru gloria Sa (Romani 12.2). El ne modelează într-un instrument ales de El, pentru a face o lucrare aleasă de El, care va duce în cele din urmă la glorificarea Sa. Când ne conformăm cu lumea, expresia grecească corespunzătoare înseamnă o schimbare superficială. Pe de altă parte, expresia „a transforma” înseamnă o schimbare profundă, radicală. Înseamnă că Domnul ne iubește așa cum suntem, dar dragostea Lui este atât de mare, încât nu ne va lăsa așa cum suntem. Atunci când ne predăm Lui, El Se angajează să ne reînnoiască întreaga noastră ființă.

El ne spune cum funcționează procesul de transformare. El spune: „prin înnoirea minții voastre”. Acest lucru arată că Dumnezeu lucrează din interior spre exterior în aceste exerciții, care duc la viața creștină consacrată. Lucrarea Sa transformatoare începe înăuntrul nostru – în „mintea” noastră – și lucrează în viața noastră. Transformarea are loc ca urmare a schimbării gândirii. Gândirea lumii este total greșită; ea pune EU-l pe primul loc, dar credinciosul, ale cărui gânduri sunt reînnoite, Îl pune pe HRISTOS pe primul loc. Gândirea noastră trebuie să se schimbe sau să se reînnoiască. Dumnezeu vrea ca noi să gândim așa cum gândește El. Gândurile Sale se învârt în jurul glorificării Fiului Său, Domnul Isus Hristos. Biblia spune: „… ca El să aibă întâietate în toate” (Coloseni 1.18). Acesta este marele scop al lui Dumnezeu și el ar trebui să fie și al nostru. Dacă ne saturăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, vom gândi gândurile lui Dumnezeu. H.E. Hayhoe obișnuia să spună: „Citeşte Scriptura până când ajungi să gândeşti în limbajul Scripturii”.

Aici, deci, ne arată că în viața credinciosului a fost adus un motiv cu totul nou, care schimbă complet sensul existenței sale și scopurile sale în viață. Inima lui a fost cuprinsă de dragostea lui Hristos și el este dispus să renunțe la ambițiile sale, pentru ca viața sa să fie folosită pentru cauza lui Hristos. Este un sacrificiu nobil care va fi răsplătit din plin, atât acum, cât și în zilele viitoare.

Faptul că transformarea este opusă adaptării – devenirii conforme – cu lumea arată că ceea ce împiedică procesul de transformare în viața noastră este lumea; gândirea lumească și ambițiile lumești. Și acesta este motivul pentru care, în acest pasaj, separarea precede transformarea. Pentru a spune mai simplu, ori ne conformăm, ori ne transformăm. Nu există o stare statică a sufletului; noi ne mișcăm fie într-o direcție, fie în cealaltă. Dacă ambițiile lumești au pus stăpânire pe mintea noastră, poate că acesta este motivul pentru care există atât de puțină transformare în noi. Trebuie să fim exersați în aceste lucruri.

Transpunerea în practică

Schimbarea gândurilor cu privire la obiectivele și ambițiile noastre în viață ne conduce la cunoașterea voinței lui Dumnezeu pentru viața noastră. Pavel continuă și spune:

Romani 12.2c: … ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desăvârşită.

Atunci când scopul vieții noastre este glorificarea Domnului Isus Hristos, se clarifică multe lucruri care, altfel, ne întunecă privirea. Când Hristos și glorificarea Sa vor fi motivul suprem al vieții noastre, vom începe să vedem lucrurile clar. Vom vedea ce intenționează Domnul să facă cu viețile noastre.

Dumnezeu are un plan pentru viața ta – un plan care Îl va glorifica pe Domnul Isus. Dacă mergem la Domnul cu motive pure, El ne va arăta ce vrea de la noi. El a spus: „Luați seama, vegheați și rugați-vă; pentru că nu știți când este timpul: este ca un om care pleacă din țară, își lăsă casa și dă robilor săi autoritate şi fiecăruia lucrarea lui; și i-a poruncit portarului să vegheze” (Marcu 13.33,34). În Vechiul Testament, preoții trebuiau să meargă la Aaron, marele preot, care atribuia fiecăruia „lucrul său” și „îndatorirea sa” (Numeri 4.19). Aaron este o imagine a lui Hristos. Așa cum Aaron a dat fiecăruia o lucrare de făcut, tot așa și Domnul ne va da o lucrare, pe care trebuie să o facem din pricina Numelui Lui.

Acest pasaj ne spune că El nu vrea ca tu doar să cunoști voia Lui, ci vrea ca tu să deosebeşti voia Lui. Se pare că toţi vor să cunoască voia lui Dumnezeu, dar El vrea oameni care sunt dispuși să facă voia Lui. El a spus: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta” (Ioan 7:17). Noi o „deosebim” prin aceea că umblăm în ea – prin aceea că o probăm și descoperim că ea este aşa de bună, precum spune Dumnezeu că este. Noi dovedim prin experiență că voia Lui este într-adevăr „bună şi plăcută și desăvârşită”. Faptul că Dumnezeu are un plan pentru viețile noastre înseamnă că El are o nouă utilizare pentru trupurile noastre. Înainte, trupurile noastre erau folosite ca vehicule pentru a face propria noastră voință, dar acum trupurile noastre trebuie folosite pentru a face „voia lui Dumnezeu”.

Împlinirea voii lui Dumnezeu va fi ușor diferită pentru fiecare dintre noi, pentru că fiecare dintre noi are un loc diferit de ocupat în trupul lui Hristos, după cum se arată mai departe în acest capitol (Romani 12.4-8).

Dar principiul de bază va fi întotdeauna același: să-L glorificăm pe Domnul Isus. Ce privilegiu fericit este să participi la glorificarea Domnului Isus în această lume!

Să nu ai gânduri mai înalte despre tine însuţi, decât se cuvine

În versetul 3 apostolul vorbeşte apoi despre altceva: să nu ai gânduri mai înalte despre tine însuţi, decât se cuvine. El spune, că fiecare ar trebui

Romani 12.3: … să nu aibă gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească, ci să gândească aşa ca să fie cumpătat, după cum Dumnezeu a împărţit fiecăruia o măsură de credinţă.

Descoperirea faptului că Dumnezeu are pentru noi ceva, pe care noi trebuie să-l facem pentru gloria Domnului, ar trebui să ne determine să îndeplinim cu smerenie acea slujire pentru El. Când ne gândim cu luciditate că merităm să fim aruncați în iad, ar trebui să devenim smeriţi când aflăm că Dumnezeu vrea să ne folosească în planul Său de a-L glorifica pe Fiul Său. Acest lucru ar trebui să scoată mândria din noi și să ne facă creștini smeriţi. Când Pavel se gândea la harul pe care Dumnezeu l-a arătat față de el, prin aceea că l-a folosit pentru a vesti „printre naţiuni bogățiile de nepătruns ale lui Hristos”, el se considera „cel mai mic dintre toți sfinții” (Efeseni 3.8). Acesta este efectul normal al harului lui Dumnezeu care ne atinge inimile. Nu ar trebui să ne umflăm în pene din cauza asta.

Smerenia este foarte importantă atunci când lucrăm pentru Domnul. Atunci când credem că am discernut care este voia lui Dumnezeu pentru viața noastră, vrem să mergem mai departe în această slujire, fără să ne lăudăm prea mult. Nu vrem să fim ca Iehu care a spus: „Vino cu mine și vei vedea râvna mea pentru Domnul!” (2. Împăraţi 10.16). El a făcut ceva pentru Domnul și voia ca toată lumea să vadă asta! A fost o mândrie, într-adevăr. Principiul de bază al lumii este de a atrage atenția asupra propriei persoane, dar acest lucru nu își are locul în slujirea pentru Dumnezeu.

Fraților, trebuie să fim atenți să nu ne punem pe noi înşine în slujba Domnului. Acesta este chiar principiul lumesc al eu-lui, despre care am vorbit. Ne putem face idei exagerate despre importanța noastră, iar asta ne va afecta eficiența noastră în slujire. Este posibil să ne amăgim singuri cu privire la darul nostru. I-am văzut pe unii care au fost chemați de Domnul să facă o lucrare într-un anumit domeniu, dar se pare că li s-a urcat la cap. Ei au început să se „întindă” dincolo de măsura lor și să se laude „în câmpul de lucru al altuia” (2. Corinteni 10.14-16). De exemplu, cineva poate fi chemat să predice Evanghelia, dar, după un timp, nu mai este mulțumit de acest lucru și vrea să fie și învățător – chiar dacă nu are niciun dar pentru asta. Aceasta este carnea în lucrurile lui Dumnezeu.

Mândria este înșelătoare. Este posibil să ne imaginăm că Dumnezeu ne-a chemat să facem anumite lucruri în slujba Sa, dar este doar o dorință carnală. Ne amintim de regele Ozia, care a făcut lucruri nobile în slujba Domnului, ceea ce era lăudabil. Dar mândria l-a copleșit. Ni se spune: „Dar, după ce s-a întărit, i s-a înălțat inima până la cădere și a păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, pentru că a mers în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâiei” (2. Cronici 26.16). Se pare că nu se mulțumea să fie împărat; el voia să fie și preot! Arderea tămâiei în templu era ceva ce numai preoții aveau voie să facă. Domnul l-a lovit imediat cu lepră pe fruntea lui și el „s-a grăbit” să iese din templu ruşinat.

Apostolul spune aici că trebuie să ne privim „cu prudență” la ceea ce suntem în noi înșine și la ceea ce Domnul ne-a dat pentru a face slujba Sa – și să nu trecem dincolo de asta. Noi trebuie să ne exersăm în slujba Sa după „măsura de credință” pe care El ne-a dat-o pentru aceasta. David putea spune: „Doamne, inima mea nu este mândră şi ochii mei nu se înalță şi nu umblu în lucruri prea mari și prea minunate pentru mine” (Psalmul 131.1). Devine evident, atunci când cineva își depășește darul. Va ieși în evidență, ca să spunem așa. Ar putea fi vorba de cei care au un dar de încurajare, mai degrabă decât de învățători, și care ocupă mult timp în orele de studiu biblic pentru anecdote și povestiri, în timp ce cei care ar putea explica textul nu au ocazia s-o facă. Este o rușine; și toate acestea pentru că câțiva frați își depășesc darul și își închipuie că le dau hrană credincioșilor, când în realitate nu prea există substanță în ceea ce spun. Fraților, să fim atenți, multe ore de studiu biblic au fost stricate prin aceasta.

Dacă suntem suficient de mult timp în prezența Domnului în fiecare zi, vom fi smeriţi, căci nici o făptură nu se poate lăuda în prezența Lui (1. Corinteni 1.29). Îmi amintesc că fratele Gordon Hayhoe vorbea despre cei care spun: „Domnul mi-a spus să fac asta și aia…”. El a spus că acea persoană afirma prin aceasta că trăiește atât de aproape de Domnul încât, atunci când Domnul îi comunică ceva, știe fără nicio îndoială despre ce este vorba. Este, de fapt, o mărturisire a unei spiritualități superioare. Este vorba iarăşi doar de acel principiu lumesc al importanței de sine. Fraților, haideți să fim realiști: niciunul dintre noi nu are „Urim și Tumim” (Exodul 28.30), pentru a putea spune cu certitudine că urmărim gândurile lui Dumnezeu atunci când luăm o anumită direcție în slujire. Cel mai bun lucru pe care îl putem spune este că noi credem că avem gândurile Domnului în ceea ce facem pentru El. Avem încredere că El ne-a condus acolo și mergem cu smerenie mai departe pentru a îndeplini această slujbă.

Consacrarea

Atunci când am înţeles că ceea ce credem este voia lui Dumnezeu în ceea ce privește slujirea noastră pentru Domnul, acest lucru îl va determina pe creștinul devotat să se angajeze în această lucrare. Aceasta este consacrarea. Consacrarea înseamnă „a umple mâinile” (Exodul 32.29; 1. Împăraţi 13.33). Așa cum am spus, dedicarea înseamnă să punem ceva în mâinile Domnului – viețile noastre -, dar consacrarea înseamnă că Domnul pune ceva în mâinile noastre: o lucrare pe care trebuie să o facem pentru Numele Său. Un creștin consacrat este cel care își are mâinile deplin în slujba Domnului.

Atunci când mâinile tale vor fi pe deplin în slujba Domnului, nu vei mai avea loc pentru alte lucruri. Acest lucru este ilustrat în cazul ordinării preoților din Vechiul Testament. În Exodul 29, după ce fiii lui Aaron au fost spălați cu „apă” (Exodul 29.4), stropiți cu „sânge”(Exodul 29.20) și unși cu „untdelemn”, Moise le-a umplut mâinile cu zece lucruri care Îl simbolizează pe Hristos în diferite moduri (Exodul 29.22-24). Dacă i-ai fi văzut pe acei preoți în acea zi cu acele zece lucruri în mâini, ai fi înțeles imediat că nu mai aveau loc pentru nimic altceva. Așa ar trebui să fie și cu noi! Un creștin consacrat lui Dumnezeu pur și simplu nu are loc pentru alte lucruri în viața sa. „Hristos este totul” în noua creație (Coloseni 3.11).

Romani 12.4-8: Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie.

În aceste versete, apostolul arată: așa cum fiecare mădular al corpului nostru uman are o „funcție” diferită, la fel este și în trupul lui Hristos. Cu toții am primit diferite daruri care se potrivesc cu lucrarea pe care Domnul o așteaptă de la noi. Unii ne vor spune: nu am niciun dar. Dar acest lucru nu este adevărat. Biblia ne învață că fiecare dintre noi a primit un dar, astfel încât să ne putem ocupa în mod eficient locul în trupul lui Hristos (Efeseni 4.7; 1. Petru 4.10). De multe ori nu este evident care este darul unei persoane, iar acest lucru se poate datora faptului că nu a existat suficient devotament în viața ei. Darby a spus că dacă ar exista mai mult devotament (dedicare) ar exista mai multe „daruri” printre noi. El nu a vrut să spună că darul vine prin dedicare, ci că atunci când o persoană se dedică Domnului, darul său va deveni evident. Acesta va deveni clar vizibil. Problema noastră este că există o lipsă de dedicare.

Apostolul dă exemple de lucruri pe care le-am putea face în slujire. El menționează șapte slujiri, dar lista nu este deloc exhaustivă. Dar atenție: nu toate aceste slujbe sunt slujirea publică prin Cuvânt; unele sunt mai degrabă de natură personală. Primele patru au legătură cu serviciul public, dar ultimele trei sunt mai degrabă personale. Acest lucru arată că Domnul nu cheamă pe oricine să fie predicator sau învățător. Indiferent de slujba pe care suntem chemați să o facem, îndemnul pentru toți este: „Să stăruim în slujire”.

Aceasta este ceea ce este consacrarea. Totul va fi cântărit într-o zi viitoare și va fi răsplătit în consecință (1. Corinteni 3.12-15).

Cu toții avem o lucrare de făcut. Poate fi vorba de predicare sau de învățătură, dar și de păstorire sau, așa cum se spune aici, de practicarea „îndurării”. Poate te întrebi ce este aceasta. Un frate a explicat odată că este un dar special să simpatizezi cu cineva în nevoie. Important: se spune „cu bucurie”. De asta au nevoie oamenii atunci când sunt doborâţi la pământ. Unii au un adevărat dar pentru vizitele la spital și altele asemenea. Ei ştiu exact ce să spună și ce să facă. Într-un cuvânt, au un dar pentru asta. Cu toții ar trebui să avem o inimă pentru cei suferinzi, dar unii au un dar special pentru a-i mângâia pe cei care sunt îndurerați.

Nazirul

Există un corespondent din Vechiul Testament la Romani 12, care exemplifică aceste principii. Este vorba de Numeri 6 – capitolul care are legătură cu nazirul. Cuvântul „nazir” înseamnă „cel pus deoparte sau consacrat”.

El începe prin a spune că „dacă” un bărbat sau o femeie dorea să se dăruiască slujirii Domnului, jurământul de nazir era calea pe care trebuia să o urmeze (Numeri 6.1). Nazireatul nu era o poruncă; era o dispoziție, pe care Dumnezeu o dădea oricărui israelit (bărbat sau femeie) care dorea să se ofere voluntar pentru a-L sluji pe Domnul. Faptul că cineva a vrut să facă acest lucru dovedea că, prin puterea lui Dumnezeu, în sufletul lui se petrecuse ceva care a produs o astfel de reacție. Acest lucru ilustrează efectul preţuirii despre care am vorbit în Romani 11.33-36 și în Psalmul 116.12.

În acest caz, persoana respectivă trebuia să se consacre „Domnului”, făcând jurământul de nazireu (Numeri 6.2). Expresia „pentru Domnul” apare de opt ori în acest capitol. Acest lucru se referă la punerea la dispoziţie „pentru” Domnul și ilustrează dăruirea (devotamentul): aducerea ca o jertfă vie, așa cum am avut în Romani 12.1.

Apoi, nazirul trebuia să se despartă de anumite lucruri, care vorbesc despre lume și plăcerile ei. Rețineți ordinea de aici: el trebuie mai întâi să se consacre „Domnului” și apoi să se „despartă” de lucrurile care aparţin lumii. În mod similar, în Romani 12.2, atunci când creștinul s-a consacrat Domnului, el nu trebuie să permită să se conformeze lumii.

Existau trei lucruri de care nazirul trebuia în mod deosebit să se despartă:

Trebuia să se abțină de la alcool: de la „vin și băutură tare” până la „struguri”, „sâmburi” și „pieliţă” (Numeri 6.3,4). Aceasta vorbește despre plăcerile amețitoare ale lumii – de la formele ei mai blânde la cele mai grosiere.

El nu trebuia să permită ca „briciul” să treacă pe capul lui (Numeri 6.5). Creșterea părului lui era un semn de supunere față de autoritatea Domnului (compară cu 1. Corinteni 11.1-16).

El trebuia să se abțină de la atingerea cu un „cadavru” (Numeri 6.6,7). Un trup este alcătuit, la propriu, din mai multe părți (mâini, picioare, membre, organe etc.), toate conectate împreună într-un grup. De aceea el este o imagine potrivită pentru o grupare de oameni, fie ea politică, socială sau religioasă. Un trup „mort” ar fi o grupare de persoane moarte din punct de vedere spiritual, formată pentru o cauză politică, socială sau religioasă. La fel cum un nazir nu trebuia să atingă literalmente un cadavru, creștinul devotat nu ar trebui să se alăture nici unei organizații politice, religioase sau sociale de persoane moarte din această lume, indiferent de scopul pentru care ele au fost create.

În Numeri 6 nu se detaliază procesul de transformare și nici cunoașterea voinței lui Dumnezeu pentru viața noastră. Cu toate acestea, pasajul atinge subiectul smereniei. În versetele din Numeri 6.9-12, este luată în considerare posibilitatea ca nazirul să nu-și respecte jurământul. Dacă atingea vreunul dintre lucrurile interzise – chiar și numai din greșeală – statutul său de nazir se sfârșea. În semn de recunoaştere, el trebuia să se radă pe cap. Era o recunoaștere exterioară a faptului că consacrarea sa fusese pângărită. Dumnezeu a vrut ca el să se radă pe cap, pentru că nu voia ca el să pretindă în exterior ceva ce nu era în interior (Psalmul 51.6). Dumnezeu urăște ipocrizia. Acest lucru ar necesita onestitate și smerenie din partea nazirului, care sunt atât de necesare în slujba Domnului. Versetul din Numeri 6.12 arată că a existat o ocazie pentru el de a se dedica din nou Domnului. Acest lucru ne învață că Dumnezeu poate folosi un slujitor care a eșuat pe parcurs, atunci când el este restabilit.

Versetele de încheiere ale capitolului (Numeri 6.22-27) au menirea de a arăta că Dumnezeu se poate folosi de nazir pentru a binecuvânta pe poporul Său atunci când preoția (fiii lui Aaron) a eșuat. Acest lucru poate ilustra consacrarea. Preoții, după cum știi, erau instrumentele obișnuite ale lui Dumnezeu de binecuvântare a poporului Său (Maleahi 2.7). Deci, nazirul era „ajutorul” lui Dumnezeu. El trebuia să fie omul lui Dumnezeu într-o vreme în care fiecare „făcea ce era drept în ochii săi” (Judecători 21,25). Acest lucru poate fi văzut în relatările despre cei trei naziri din Biblie: Samson, Samuel și Ioan Botezătorul. Ei au fost ridicați de Domnul într-un moment în care totul în exterior era eșuat și au fost folosiți de El.

În concluzie, Dumnezeu vrea ca noi toți să fim creștinii naziri – într-un sens spiritual, desigur. Dar El nu ne va cere acest lucru. Nu este o poruncă. El vrea ca acesta să fie un răspuns din inimile noastre. Mishnah (scrierile evreiești ale rabinilor) afirmă că un nazir se dedica în mod normal slujirii Domnului timp de 100 de zile, deși unii o făceau pentru mai mult timp, așa cum menționează scrierile. După împlinirea acestor zile stabilite, nazirul se întorcea la viața sa normală (Numeri 6.13-21). Aici există o diferență față de nazireatul creștin; dedicarea noastră în slujba Domnului trebuie să fie un angajament pe toată durata vieții.

În Amos 2:11,12 citim: „«Şi am ridicat dintre fiii voștri profeţi și dintre tinerii voștri nazirei. Nu este așa, fii ai lui Israel?», zice Domnul. «Dar voi ați dat nazireilor să bea vin și ați poruncit profeților, zicând: ‚Să nu profeţiţi!’»” Pentru mine, acest lucru este foarte trist. La urma urmei, ne arată că Dumnezeu a pregătit „tineri” din poporul Său pentru a fi nazirei, dar poporul Său era într-o stare atât de josnică, încât le-a dat să bea vin! Imaginați-vă acest lucru: poporul Domnului i-a scos de pe calea devotamentului pe tinerii care fuseseră instruiți în inima lor. Gândesc că acest lucru se poate întâmpla și astăzi. Poate că un frate tânăr sau o soră tânără are dorința de a se dedica serios Domnului, iar noi îi spunem: „Ai grijă acum; nu exagera, te dezechilibrezi puțin!”. Le spunem să se liniştească și să nu ia lucrurile atât de în serios. Este ruşinos; da, într-adevăr! Ar trebui să încurajăm orice mică dorință pentru Domnul, pe care o vedem printre tineri, în loc să o suprimăm!

Prieteni, puteți deduce de aici: viața consacrată începe cu o preţuire în inimă pentru ceea ce Domnul a făcut pentru noi. Acest lucru îmi amintește de versetul care spune: „Și ceata acelora ale căror inimi le atinsese Dumnezeu a mers cu el” (1. Samuel 10.26). Rugăciunea mea este ca aici să fie mulți tineri ale căror inimi au fost atinse de Dumnezeu și care sunt dispuși să-L urmeze pe Domnul în această chestiune.

Doresc să te încurajez să petreci timp în fiecare zi în prezența Domnului și să reflectezi la starea din care Domnul te-a salvat. Gândește-te cât L-a costat. Gândeşte-te la suferințele ispășitoare, pe care El le-a îndurat pe cruce. A făcut-o pentru că te iubește și nu a vrut să te vadă plecând într-o eternitate pierdută. O astfel de reflecție va crea la tine o preţuire pentru El. Te va conduce să îți predai viața Lui. Fii sigur că nu a existat niciodată un creștin care să își fi dat viața Domnului și să fi umblat cu El și care, la sfârșitul zilelor sale, să își fi dorit să nu o fi făcut. Există recompense actuale pentru o viață devotată. Există dulceața părtășiei, un sentiment profund al aprobării Domnului și rugăciunile ascultate. Există, de asemenea, recompense viitoare, atunci când Hristos Își va stabili public domnia în Împărăția de o mie de ani. Vă spun că merită, chiar dacă drumul ar fi de zece mii de ori mai greu! Vrei tu să-I dai viața ta Lui astăzi? Nu vei regreta că ai făcut acest lucru.

Există un autocolant care spune: „Isus este Copilotul meu”. Dar știți voi, prieteni, Isus nu vrea să fie copilotul nostru; El vrea să fie căpitanul vieții noastre! Îi spuneam cuiva despre acest autocolant și el mi-a spus că a văzut unul pe care scria: „Dacă Isus este copilotul tău, atunci ești pe scaunul greșit!”.

Cineva mi-a spus că domnul Barry, care acum este de mult timp la Domnul, a fost un tânăr adolescent devotat – un creștin devotat. (Viața lui îți arată că nu trebuie să aștepți până la o vârstă mai înaintată pentru a-ți dărui viața Domnului.) A lucrat cu tatăl său la fermă. Ea se afla pe un teren, la care, pentru a ajunge la pășune, trebuia să urce o stâncă abruptă. Într-o zi, după lungi ore de muncă, când erau obosiți, au coborât amândoi acest deal abrupt până la casa lor. Când au ajuns jos, tatăl său s-a uitat înapoi și a observat că nu închiseseră poarta în urma lor – ceea ce însemna că vacile puteau ieși afară. Așa că s-a întors să urce înapoi pe panta abruptă, iar Armistad a spus: „Tată, mă voi duce eu să o închid”. Tatăl său i-a spus: „Armistad, tu faci întotdeauna lucrurile care îmi plac”. Așa că a fugit pe deal în sus și a închis poarta. Când s-a întors de pe deal, l-a găsit pe tatăl său întins cu fața în jos pe pământ. Acesta murise în urma unui atac de cord masiv. Ultimele cuvinte pe care băiatul le-a auzit de la tatăl său au fost: „Întotdeauna faci lucrurile care îmi plac mie”. Acest lucru l-a încurajat pentru tot restul vieții sale. Cel puțin știa că a fost pe placul tatălui său – și aș adăuga că a fost pe placul lui Dumnezeu Tatăl, pentru că a trăit o viață de devotament față de Domnul în toate zilele sale.

Dragi tineri: dacă tatăl vostru sau mama voastră ar muri și ar pleca la Domnul, ar putea pleca cu mângâierea de a fi cât de cât siguri că vreți să continuați să-I fiţi plăcuţi Domnului în viața voastră? Sau vor pleca din această lume cu un semn de întrebare? Ar spune ei: „Mă întreb ce se va întâmpla cu fiul meu sau cu fiica mea?”. Desigur, nimeni nu are o certitudine absolută, pentru că lucrurile se schimbă în viața noastră, dar ar avea părinții tăi o oarecare certitudine că ți-ai consacrat viața Domnului?

O remarcă personală

Nu-mi place să vorbesc despre mine atunci când vorbesc în public. Scriptura spune: „Cine vorbește de la sine însuşi caută gloria lui însuşi” (Ioan 7.18). Nu cred că putem vorbi despre noi înșine fără să ne punem cumva într-o lumină favorabilă – așa suntem noi. De aceea mă feresc de o astfel de vorbire. Dar voi face o excepție acum, pentru a clarifica ceea ce vreau să spun în această după-amiază.

Când eram tânăr, a existat un frate – Wayne Coleman – cu care am vrut să-L urmez pe Domnul împreună. Noi aveam 20 de ani. Am devenit din ce în ce mai interesați de Biblie.

Vreau să mă opresc aici pentru o clipă și să spun că este foarte bine să ai un alt tânăr cu care să-L poţi urma pe Domnul împreună. Puteți să mergeți împreună pe drum, să vă încurajați și să vă faceți confidențe unul altuia. Să ne amintim că Ionatan a avut pe purtătorul de armură al său, care l-a încurajat (1. Samuel 14.6,7).

Pe măsură ce deveneam din ce în ce mai interesați de adevăr, am avut pe inimă să ne rugăm împreună în fiecare seară, pentru că locuiam la câteva blocuri de case distanță. Înainte de a ne ruga, am vorbit obişnuit. Am vorbit și am vorbit – despre multe lucruri. Unul dintre subiectele noastre principale a fost „mediocritatea” în creștinism. Am văzut-o ca fiind dăunătoare. Apoi ne-am gândit la propriile noastre vieți și ne-am dat seama că nu eram cu nimic mai buni. Prietenul meu se referea adesea la ceea ce a spus Samson – că el ar fi fost ca oricare alt om, dacă și-ar fi pierdut nazireatul [Judecători 16.7,11,17]. A spus că aceasta l-a zguduit până în măduva oaselor. Mai presus de toate, se temea să nu fie numai un creștin mediu, mediocru, după standardele degradate de astăzi. Știți la ce mă refer: să ai un picior în lume și unul în lucrurile lui Dumnezeu.

În timp ce vorbeam despre aceste lucruri, ne-am dat seama că Biblia prezintă creștinismul într-un singur mod: a fi complet devotat Domnului, fără condiții, fără a fi „legat”, așa cum a fost legat Samson cu „funii” [Judecători 16.7,8]. Am vorbit adesea despre faptul că singurul mod de a trăi ca un creștin credincios este să mergi până la capăt sau să nu mergi deloc, pentru că aceasta este singura cale cu adevărat fericită. Și ne-am rugat pentru asta.

Îmi amintesc că, într-o seară, ne-am rugat mult timp și am căzut de acord că ar trebui să ne dăruim complet viețile Domnului – ca o predare totală. Îmi amintesc că discuția a decurs cam așa: „Știi tu care este prețul pentru aceasta?”. – „Da, gândesc că da: orice altceva trebuie să dispară din viața noastră.” Am vorbit serios în legătură cu asta. Când privesc acum în urmă, știu că devotamentul nostru a fost plin de imperfecțiuni ¬atât de mult, încât era jenant. Cu toate acestea, am fost sinceri și am luat lucrurile în serios. Prietenul meu a spus: „Știi, trebuie să-I spunem Domnului că vrem să ne predăm viețile noastre în întregime Lui”. – „Bine”, am spus eu. Am îngenuncheat și ne-am rugat în camera mea. Mai întâi el s-a rugat, apoi m-am rugat eu. (Nu spun că trebuie să facem acest lucru în grup; așa cum tocmai am menționat, devotamentul este o chestiune personală).

După aceea am vorbit din nou mult timp. Am căzut de acord: dacă vrem să mergem până la capăt – și mă refer realmente la TOT drumul – ar fi bine să ne despărțim de unele lucruri, care nu erau pentru Domnul. Ei bine, prietenul meu avea un Jaguar XKE – o mașină sport cu un nas lung, foarte lung. El a spus: „Nu pot să-L slujesc pe Domnul cu asta; mai bine ar fi să scap de ea”. Eu aveam un pian negru, foarte frumos și am zis: „Şi eu ar fi mai bine să scap de el!”. Nu știu de unde ne-au venit unele dintre aceste idei, dar cu siguranță am vorbit serios. Încă mă uimește faptul că, atunci când am vândut pianul cu coadă, am recuperat întregul preț de achiziție minus doar 100 de dolari. Și când Wayne și-a vândut Jaguar-ul, cred că a primit totul înapoi. Cred că Domnul a onorat devotamentul nostru, chiar dacă a fost atât de multă imperfecțiune.

Îmi amintesc că în conversațiile noastre de seară spuneam: „Ei bine, dacă vrem să mergem până la capăt, atunci trebuie să învăţăm adevărul”. Cu puțin timp înainte, un frate mai în vârstă din adunarea noastră plecase acasă, iar eu primisem de la el cărțile lui Darby și alte câteva cărți spirituale. Ele erau în camera mea și am spus: „Va trebui să le citim”. Cred că prietenul meu primise și el câteva cărți. Am decis să cumpărăm un teanc de broșuri de la BTP (Bible Truth Publishers). Am cumpărat toate broșurile disponibile, pe care nu le aveam încă. Cred că aveam planuri mari. După ce am primit broșurile, am spus: „Ei bine, ce zici de toate cărțile spirituale, care sunt disponibile? Trebuie să le luăm și pe acelea!” Era o librărie de la Open Brethren [fraţii deschişi] în oraș care avea multe cărți despre „mișcarea fraţilor”. Am cumpărat toate cele pe care nu le aveam încă și am comandat și multe alte cărți de la BTP. Acum a devenit ceva serios cu portofelele noastre!

Încă mai am acele cărți pe raftul meu și încă nu am citit unele dintre ele! Dar noi am luat lucrurile în serios.

Într-o zi, prietenul meu a venit la mine și mi-a spus: „Cred că dacă citesc 40 de capitole în fiecare zi, pot să parcurg Biblia într-o lună!”. Îmi amintesc că i-am spus (cu o expresie inexpresivă): „De ce vrei să aștepți o lună ca să parcurgi Biblia? De ce nu citești 160 de capitole pe zi? Atunci poți să o faci într-o săptămână!”

Apoi am spus: „Trebuie să răspândim Evanghelia. Este ceva ce trebuie să facem în orice caz.” Așa că am decis să distribuim tractate în centrul orașului. Unele dintre aceste broșuri, pe care le-am primit de la adunare, erau atât de învechite încât am crezut că nimeni nu se va interesa de ele. Îmi amintesc că unul dintre ele se numea „Doi iepuri”. Ne-am spus: „Nu putem distribui asta, oamenii vor râde de ele.” În cele din urmă am găsit un tratat scris de Gordon Hayhoe, care nu era depășit. Dar am constatat că a fost defectuos în unele puncte! Iată-ne, doi tineri de 20 de ani, care am constatat că domnul Hayhoe nu-și scrisese corect tratatul! Așa că am schimbat o parte din el! Să nu-i spuneți asta sub nicio formă – dar noi am schimbat realmente câteva lucruri. Am tipărit mii de exemplare, peste 100.000, și le-am distribuit. Știu că sună a laudă și probabil că așa este. Le-am împărțit în centrul orașului și, după câteva ore, ne dureau picioarele și eram gata să renunțăm. Apoi ne-am spus: „Dar dacă am fi avut cu adevărat devotament, am fi continuat!”. Așa că ne-am forțat să continuăm.

Apoi, în conversațiile noastre de seară, am convenit că trebuie să învățăm să predicăm. Ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat: „Cum vom face asta?”. Apoi ne-a venit ideea de a obține înregistrări ale unor vorbitori buni, pentru a învăța de la ei. Gordon și Albert Hayhoe și Ernie Wakefield au fost câțiva dintre ei. Eu am cumpărat toate înregistrările lui Gordon Hayhoe disponibile – aproximativ 130 la număr! Este jenant, dar am încercat să imităm felul în care vorbeau acești frați. Nu știu ce trebuie să fi crezut frații noștri mai mari. Dar ceea ce încerc să vă spun este: Dumnezeu caută tineri serioşi și tinere serioase. Dumnezeu caută o inimă devotată – chiar dacă există unele imperfecțiuni în devotamentul tău; El va lucra la aceste lucruri, în timp ce El te va schimba.

Vorbind de schimbare, vreau să îţi spun că atunci când îţi încredinţezi viața Domnului, El o ia și o transformă în ceva folositor pentru gloria Sa. Tu poți să gândeşti că viața ta este un caz fără speranță, dar cu cât dificultatea materialului este mai mare, cu atât mai multă onoare este dată Celui care îl transformă în mod miraculos într-un instrument pentru gloria Sa.

Noi suntem exemple ale puterii transformatoare a lui Dumnezeu. Noi aveam cele mai proaste perspective de a-L sluji pe Domnul. Wayne, de exemplu, se bâlbâia. Se bâlbâia la școală și se bâlbâia pe străzi. Desigur, s-ar fi crezut că nu ar fi putut fi folosit niciodată pentru a predica Evanghelia. Odată, Norman Berry a venit în oraș și a ținut predici despre cortul din pustie. Și cred că era obosit după ce a vorbit aproape toată ziua. Așa că duminică seara i-a spus lui Wayne: „Tinere, vrei să predici Evanghelia în seara asta?” (Știam că asta urma să se întâmple mai devreme sau mai târziu!) Acum urmăriți ce voi spune în continuare – Wayne a spus, „De… de… desigur!” Și s-a ridicat în picioare și a predicat. Și nu s-a bâlbâit nici măcar o dată! Și de atunci nu s-a mai bâlbâit niciodată! Aici vedeți puterea lui Dumnezeu care a transformat viața unuia care era pregătit să fie folosit de Dumnezeu.

Ceea ce voi spune în continuare este jenant pentru mine. Am trecut prin cariera mea școlară – până la sfârșitul adolescenței – și abia puteam citi. Nu am fost un elev bun. Puteam să citesc cuvintele, dar mintea mea nu se putea concentra niciodată asupra subiectului. Și iată-mă, cu toate cărțile pe care le cumpărasem! Fratelui meu îi plăcea întotdeauna să joace Scrabble cu mine, pentru că nu mă pricepeam deloc la cuvinte. El punea un cuvânt lung pe tablă, iar eu puneam un cuvânt cu trei sau patru litere. Întotdeauna a câștigat. Îmi amintesc că mă rugam Domnului să mă ajute să mă concentrez pentru a putea citi aceste cărți spirituale pe care le aveam. L-am rugat pe Domnul să-mi dea o memorie care să-mi amintească lucrurile pe care le citeam. Am cerut să țin minte pasaje din Biblie. Și vă spun că Dumnezeu mi-a dat chiar atunci puterea de a-mi aminti pasaje din Biblie. Când cineva cita un verset, puteam să-i spun unde se afla scris. Eram numit „concordanța ambulantă”, până când am cerut să nu mi se mai spună aşa, pentru că m-ar fi tentat să devin încrezut. Nu știu sigur de unde a venit aceasta, pentru că niciodată nu am făcut un efort conștient de a memora pasaje din Biblie. Ceea ce vreau să spun, prieteni, este că dacă Dumnezeu ne-a putut transforma pe noi, pe prietenul meu și pe mine, atunci El poate să te transforme și pe tine! Nu lăsa ca neputința ta să te oprească din a-ți consacra viața Domnului! El nu caută aptitudinile tale, ci disponibilitatea ta.

Unii dintre frații noștri au început să se întrebe ce a urmat. Eram doi băieți care alergam ca Ioan Botezătorul! Tot ce știu este că ne-am dedicat viețile cauzei lui Dumnezeu și ceva s-a întâmplat, și numai de bine. Am fost fericiți.

Când John Kemp a auzit despre asta, a venit aici și ne-a spus că ne va duce să predicăm pe străzi. Am crezut că aşa ceva era depășit. Atunci erau vremurile formaţiei hippie și credeam că nu va funcționa. Dar cu toate acestea am ieșit pe stradă și am început să predicăm. Și iată că s-a adunat o mulțime! Oamenii chiar se opreau și ascultau. John a fost plăcut surprins. Unii oameni ascultau, dar alții strigau între timp. Dar vă spun acum că ne-am simțit așa cum ar trebui să se simtă creștinii credincioşi: am simțit ocara lui Hristos și am fost fericiți. Și vă spun: nu aș schimba locul cu nimeni din lume – indiferent cine ar fi – din cauza bucuriei pe care am găsit-o în a-L urma pe Domnul și a-L sluji.

Dacă mi-am luat crucea, a fost doar pentru a Te urma pe Tine;

dacă sunt disprețuit, huiduit, părăsit, nimic nu mă desparte de Tine!

Devotamentul nostru a scăpat atât de mult de sub control, încât am decis să nu ne căsătorim, bazându-ne pe Ieremia 16 și 1. Corinteni 7. Am gândit că trebuie să fim necăsătoriți, ca apostolul Pavel, dacă vrem să mergem până la capăt în această lucrare. Din fericire, mă aflu aici să vă spun că cineva ne-a convins să renunțăm la această gândire! Și sper că devotamentul nostru este un pic mai echilibrat astăzi.

O, prieteni, acestea erau zile fericite! Au existat eșecuri și imperfecțiuni, dar au fost zile fericite. Permiteți-mi să vă pun următoarea întrebare: „Este cineva aici în această după-amiază – un frate tânăr sau o soră tânără – care este dispus să își pună viața în mâinile lui Dumnezeu și să spună: «Bine, Doamne, fă cu viaţa mea ce Îţi place»”? Dă-I viața ta. Timpul pentru a face acest lucru este acum, când eşti tânăr/tânără. Nu aștepta până când vei fi bătrân sau bătrână, pentru că atunci probabil că nu o vei face niciodată. Dă-I floarea vieții tale, nu frunzele căzute. Veți fi fericiți. Și, mai mult decât atât, Îl veți face fericit pe Domnul.

Nu vrei să-L faci fericit pe Domnul? Domnul Hayhoe obișnuia mereu să ne spună că fiecare dintre noi pregăteşte un cadou, pe care într-o zi îl va oferi Domnului Isus. Acesta este viața noastră. Viața ta este ca un cadou de la tine pentru Domnul. În fiecare zi, pe care o trăiești, lucrezi la acel cadou, pe care în cele din urmă îl vei dărui Lui. În acea zi viitoare, la scaunul de judecată, vom sta acolo și, când ne va fi strigat numele, vom veni în față și Îi vom prezenta rezultatele vieții noastre, așa cum am trăit-o aici jos. Într-o zi, numele meu va fi strigat și Îi voi oferi acest cadou. El îl va deschide și eu mă voi uita la fața Lui, pentru a-I vedea reacția. Cum se va simți El când îl va deschide și tot ce va găsi acolo va fi „lemn, fân și paie”? (1. Corinteni 3.12). Dacă mi-am trăit viața pentru mine, nu va fi nimic pentru El. Ei bine, știu că toți vom avea parte de zâmbetul aprobării Sale. Sfânta Scriptură spune: „Și atunci fiecare îşi va avea lăuda de la Dumnezeu” (1. Corinteni 4.5). El va găsi ceva pentru care va putea să ne laude în acea zi. Nu vrei să Îi faci bucurie Domnului Isus? Dacă stăm să ne gândim bine, chiar nu putem să-I dăm prea mult. El are totul în mâinile Sale. „Pentru că orice animal al pădurii este al Meu, vitele de pe mii de dealuri” (Psalmul 50.10). Dar Îl putem face fericit oferindu-I lauda buzelor noastre și devotamentul vieții noastre.

Îngrijorarea mea este că ne simțim cu toții apelaţi acum când vorbesc despre această temă, dar când vom pleca de aici, acest lucru va dispărea rapid. Înainte de ora de adunare m-am gândit dacă să vorbesc sau nu despre acest subiect, pentru că nu vreau să stau aici și să bat toba și să ţin o întrunire palpitantă. Nu vreau să îţi stârnesc carnea, pentru că aceasta nu va dura. Va fi ca și cum un om și-ar trage șosetele în sus – acestea vor aluneca puțin mai târziu.

Nu vreau să fie ca ceea ce a văzut un bătrân când stătea pe un scaun în stația de tren. Era una dintre acele stații în care trenurile nu opresc, ci doar lasă niște saci poștali. În timp ce stătea acolo, a observat un ziar care zăcea lângă șine. Apoi a văzut un tren în depărtare. În timp ce trenul a trecut prin gară, a văzut cum vântul a ridicat ziarul în aer. El a zburat pe acolo și a zburat înainte și înapoi. Pe măsură ce trenul s-a îndepărtat, a observat că ziarul a ajuns din nou pe șine, acolo unde se afla înainte. Prieteni, aceasta este frica mea din această după-amiază. Putem vorbi despre aceste lucruri și ne putem emoționa în interior, dar când ne întoarcem acasă, efectul dispare.

Trebuie să mergem în prezența Domnului, pentru ca această mișcare interioară să persiste.

Un alt verset, pe care Wayne obișnuia să îl citeze adesea – și încă îl citează -, este: „Şi trecând mult timp și călătoria pe mare fiind deja primejdioasă, pentru că trecuse deja şi timpul postului, Pavel i-a îndemnat” (Faptele apostolilor 27.9). „Postul” este un timp de exerciţiu înaintea Domnului. Mă rog la Dumnezeu ca acest lucru să nu se întâmple aici și acum: să nu lăsăm să treacă „postul”. Dragi prieteni, nu lăsați exercițiul să treacă! Țineți cu tărie la el și luați-l în serios în prezența Domnului. Știm cu toții că afară există un dușman care va încerca să ne ia această hotărâre. Nu lăsați să se întâmple asta.

În 1 Împărați 20 citeşti despre Ben-Hadad, care este o imagine a dușmanului sufletelor noastre – diavolul. El a atacat țara Israel. Și ce voia? Le-a spus că casele lor să fie ale lui, bunurile lor și copiii lor – chiar și „cei mai frumoși”. El şi-a revendicat dreptul asupra lor, şi satana îşi revendică dreptul asupra tinerilor noștri. Observați că el i-a vizat în special pe „cei mai frumoși” [cei care fac cea mai bună impresie]. El îi vrea în mod deosebit pe cei care pot contribui cu ceva la sistemul lumii. Dacă ai vreun talent sau vreo abilitate sau dacă ești inteligent sau arătos etc. – atunci tu ești cel pe care îl vrea dușmanul!

Oricum, mai târziu în acest capitol, un profet a venit la împăratul lui Israel și i-a spus că dușmanul lor nu va câștiga această bătălie. El va fi învins. Împăratul l-a întrebat cum se va întâmpla acest lucru, iar profetul a răspuns: „Prin tinerii[2] căpeteniilor provinciilor” (1. Împăraţi 20.14). Nu-i așa că e incredibil? Chiar pe aceia, pe care Dumnezeu i-a pregătit pentru eliberarea poporului Său, dușmanul a vrut să-i aibă! Știți, dacă credincioșii, care sunt adunați în Numele Domnului, trebuie să fie salvați de atacurile vrăjmașului și dacă mărturia va trebui continuată, atunci acestea vor avea loc prin „tineri”! Aceasta este următoarea generație. Aceştia sunteţi voi, dragi tineri! Avem nevoie de voi în prima linie a acestei bătălii spirituale, pentru ca voi să purtaţi de grijă ca adevărul despre strângerea laolaltă în Numele Domnului să fie păstrat în continuare, nu doar în teorie, ci și în practică. Pentru aceasta avem nevoie de oameni implicați.

Fie ca Dumnezeu să-ţi miște inima să-ţi dedici viața pentru cauza lui Hristos și să dovedeşti ce bucurie fericită este să trăieşti pentru El. Nu poți merge prea departe în lucrurile lui Dumnezeu! Tu vei întâlni oameni care îţi vor spune că eşti un pic prea fanatic. Ei bine, atunci, să ne numească fanatici! Acesta este singurul mod de a fi fanatic. Ei l-au acuzat pe Pavel că „şi-a ieşit din fire”, dar el a explicat că acest lucru se datorează faptului că „dragostea lui Hristos îl constrângea” să nu trăiască pentru el însuși, ci „pentru Cel care a murit pentru el” (2. Corinteni 5.13-15).

Permiteţi-mi să închei cu această poezie:

Când voi sta în fața scaunului de judecată al lui Hristos și El îmi va arăta planul Său pentru mine,

Planul vieții mele, așa cum ar fi putut fi,

Dacă ar fi fost conform voii Lui, și văd

Cum l-am blocat aici

şi l-am pus la îndoială acolo,

Iar eu nu am vrut să mă plec sub voia Lui,

Va fi tristeţe în ochii Mântuitorului meu,

Durere, deși El mă iubește încă?

El a vrut să mă aibă bogat, dar eu stau sărac aici,

Lipsit de tot, dar nu de harul Său;

În timp ce amintirile mele se întorc înapoi ca o căprioară vânată

Pe căi, pe care nu mă pot întoarce.

Doamne, anii care mi-au mai rămas,

Îi dau în mâna Ta;

Ia-mă și îndoaie-mă și modelează-mă

Conform modelului pe care Tu l-ai planificat.

Tradus de la: Christliche Weihe

Articolul se bazează pe o predică ţinută în anul 2006 la o conferinţă în Lassen Pines, Kalifornia. Originalul Christian Consecration se poate obţine de pe pagina editurii Christian Truth Publishing, 12048 – 59th Avenue, Surrey, BC V3X 3L3, Canada: http://christiantruthpublishing.blogspot.com/

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/consacrarea-crestina-a14228.html

//////////////////////////////////////////////

A fi creştin!

Coloseni 3.2; Galateni 2.20

James Butler Stoney

Versete călăuzitoare: Coloseni 3.2; Galateni 2.20

Coloseni 3.2: Gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ.

Galateni 2.20: Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.

Este cunoscut că în creştinism fiecare care poartă o mărturie creştină este numit creştin. […]

Naşterea din nou a unui om prin apă şi prin Duh se dovedeşte prin două însuşiri: mai întâi prin credinţa în lucrarea de răscumpărare făcută la cruce şi în al doilea rând prin credinţa în Hristosul înviat şi înălţat la cer, care a purtat judecata lui Dumnezeu care apăsa asupra omului. Apoi prin mărturia Duhului Sfânt, care garantează omului primirea lui la Dumnezeu în Hristos [„Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”, Romani 8.16)]. O altă acţiune a Duhului trezeşte conştienţa că credinciosul se află în Hristos şi prin aceasta el este eliberat de carne, care nu poate plăcea lui Dumnezeu. Sunt mulţi care cred în lucrarea lui Hristos şi într-o oarecare măsură prin harul lui Dumnezeu se bucură de mântuire, însă nu ştiu conştient că ei au primit Duhul lui Dumnezeu (Romani 5.5). Aceştia au puţină putere, până când au parte de acţiunea dublă a Duhului lui Dumnezeu în ei înşişi. De aceea ei nici nu au conştienţa [sau chiar dacă o au, au numai una slabă] legăturii lor cu Persoana lui Isus Hristos. Însă acela care cunoaşte această slujbă a Duhului, poate spune în adevăr: „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Numai atunci când această cunoaştere este primită şi practicată, creştinul primeşte o cunoaştere clară despre Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, precum şi pentru drumul credinţei. Ai învăţat tu în felul acesta că Hristos este viaţa ta? Căci numai aşa El va deveni preţios pentru inima ta într-un fel cu totul nou şi deosebit. Într-adevăr El a devenit mare pentru tine prin lucrarea Sa, dar El va deveni acum mult mai mult prin viaţa Sa, pe care tu ai cunoscut-o acum prin Duhul lui Dumnezeu.

O astfel de cunoaştere trezeşte în tine simţământul că Acela, căruia tu Îi datorezi totul, care este totul pentru tine, nu este pe pământul acesta. Prin aceasta înveţi în continuare să vezi pământul acesta într-o cu totul altă lumină – lucrurile pământului acesta, oricât de bune ar fi în sine, îşi pierd valoarea. Nu degeaba Pavel scrie credincioşilor din Colose: „Gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ” (Coloseni 3.2). Domnul Isus a fost lepădat aici. Însă Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa. Dacă L-ai primit ca viaţă a ta, atunci Îl vei urma acolo unde El este acum – cândva în adevăratul sens al cuvântului şi astăzi în duhul.

Deci aici învăţăm că omul şi-a găsit sfârşitul în cruce, prin aceasta a fost eliberat de sine însuşi ca omul cel vechi şi acum stă în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Apoi am văzut că primirea vieţii Lui mă leagă şi cu locul vieţii Lui, deoarece viaţa Lui este acum viaţa mea. Dacă fiecare credincios ar fi înţeles în inima lui aceste două lucruri, cum se va arăta aceasta în viaţa noastră şi în comportarea noastră faţă de ceilalţi oameni? Cu regret mulţi care într-adevăr cred în lucrarea lui Hristos, nu au conştienţa darului Duhului lui Hristos. Deseori ei cunosc numai puţin despre importanţa răstignirii omului vechi [„eu am fost răstignit cu Hristos”; Galateni 2.20], nu văd că o altă consecinţă este că pământul este scena respingerii şi lepădării lui Hristos, însă cerul este locul Lui actual. Numai dacă noi am băut conştienţi din această apă vie vom cunoaşte tăria şi puterea Duhului – atunci din noi vor curge râuri de apă vie (Ioan 7.38) şi Duhul va lucra neîmpiedicat în noi. Desigur aceştia pot şti şi mărturisi cu destulă certitudine că ei pot sta înaintea lui Dumnezeu numai pe baza lucrării lui Hristos, însă ei nu au pacea adevărată. Ei nu ştiu că păcătosul a fost complet îndepărtat în cruce – spre onoarea lui Dumnezeu. Ei nu se bucură de faptul că înaintea lui Dumnezeu omul vechi a fost răstignit cu Hristos şi că ei stau acum înaintea lui Dumnezeu în dragoste, eliberaţi de omul vechi, care nu poate plăcea lui Dumnezeu. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.”

Deseori astăzi se poate observa că creştinii fac acum Legea veche ca ghid al vieţii lor, deoarece ei nu cunosc cu adevărat pe Domnul ca viaţă a lor. Astfel multe organizaţii bisericeşti au preluat Legea mozaică ca bază pentru comportarea omului. Aceasta a condus ca eforturile multor creştini sinceri sunt îndreptate să onoreze pe Hristos pe pământul acesta prin propria putere, în loc să recunoască pe de o parte ce a făcut Hristos pentru noi şi pe de altă parte ce sursă nouă de putere ne-a fost dată în puterea Duhului Sfânt prin viaţa Sa. Prea des în creştinătate s-a căutat prin biserici mari, clădiri impozante sau chiar prin autoritatea arogantă a anumitor personalităţi mai mult desfăşurarea de putere exterioară şi exhibiţie, în loc să se lase să lucreze viaţa nouă în puterea Duhului. Aspiraţia după putere şi recunoştinţă niciodată nu a fost felul de gândire al Domnului, ea este însă în concordanţă cu felul de gândire al lui antihrist.

Este aproape de neînţeles cum oameni evlavioşi cu Biblia în mână nu vor să recunoască că Hristos a fost lepădat pe pământul acesta şi ca răspuns al lui Dumnezeu pentru aceasta El a fost încununat cu onoarea cea mai mare în cer. Tăgăduirea uneia include tăgăduirea celeilalte. Dacă Hristos nu a fost lepădat, atunci fiecare credincios are libertatea să-şi revendice drepturi pentru sine pe pământul acesta. Vedem clar că numai credinţa în lucrarea lui Hristos pentru mântuirea sufletului nu este totul pentru un creştin. Un creştin credincios este o parte componentă a lui Hristos, aşa cum o ramură este o parte a pomului. Tu nu eşti ca Hristos decât numai în viaţa Sa prin puterea Duhului Sfânt. Dacă nu ai Duhul lui Hristos, atunci tu nu eşti al Lui.

Dacă un credincios a înţeles că Hristos este viaţa lui, dar că această viaţă nu este aici, ci ea „este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”, atunci el va căuta să vină în Adunarea (Biserica) Sa ca piatră vie, unde el întâmpină pe Hristos, mai sublim decât toate puterile răului pământesc, în toată mărimea Sa divină, în toată sfinţenia Sa. Este Adunarea, care conform cu Matei 16 este clădită de Hristos şi nu de om şi care ne este prezentată în 1 Petru ca şi „casă spirituală”. Este Adunarea Lui, care este alcătuită din toţi aceia pe care Tatăl I i-a dat, care au devenit părtaşi propriei Lui naturi şi astfel sunt în armonie cu gândurile Lui. Aici, pe acest loc despărţit de lume, creştinul credincios învaţă să înţeleagă dragostea lui Hristos, care este mai presus de orice cunoaştere, şi interesele Sale, şi devine capabil în umblarea lui „să vestească virtuţile Aceluia care l-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.”

Un credincios, care într-adevăr se bucură de mântuirea lui, dar care face progrese mici dincolo de lucrarea lui Hristos făcută la cruce, nu şi-a găsit încă cu adevărat locul în Adunarea lui Isus Hristos şi ca urmare nu are nici cunoştinţă despre gândurile actuale ale lui Hristos şi interesele Lui pe pământul acesta, ci el rămâne legat de un sistem bisericesc exterior, vizibil şi este preocupat cu rânduielile şi organizaţiile lui. Cu cât el se dedică mai mult acestor structuri bisericeşti sau altor organizaţii religioase asemănătoare, cu atât mai mult el este plin de râvnă pentru menţinerea în vigoare a prescripţiilor exterioare, care sunt total străine vieţii Domnului Isus, căci acolo trec pe prim plan funcţii şi alte lucruri asemănătoare, dar nu darurile. Darurile vin exclusiv şi direct de la Cap prin Duhul şi slujesc în totalitate spre onoarea Domnului Isus. […]

Tradus de la: Christsein!

Titlul original: „Ein Christ!“

din Der Dienst des Wortes, Anul. 8, 1930, pag. 33–37

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/a-fi-crestin-a12817.html

///////////////////////////////////////////

Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu?

Te interesează ceea ce Lui Îi face bucurie?

Elmo Clair Hadley

Versete călăuzitoare: 1Ioan 5.3-5

1Ioan 5.3-5: Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ținem poruncile Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele, pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea; și aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

Aici avem secretul victoriei în viața noastră practică, de zi cu zi. Când am fost născuți din Dumnezeu, am fost făcuți părtași la natura Sa divină, care are bună-plăcere de voința Sa divină și, prin urmare, nu simte poruncile Sale ca fiind grele. Să mergem înainte pe calea poruncilor Sale dă o bucurie profundă inimilor noastre. Și nu numai aceasta, dar Fiul dragostei Sale, care este întotdeauna desfătarea Tatălui, devine o sursă constantă de bucurie și binecuvântare pentru inimile noastre.

Privește-L pe cruce! El atârnă acolo între doi răufăcători. Cine L-a adus acolo? Lumea. Atât lumea religioasă, cât și cea politică și-au dat mâna pentru a face aceasta, dar în spatele a toate acestea se afla satan, „prințul acestei lumi” (Ioan 14.30). Privește-L cum este batjocorit și încoronat cu o coroană de spini, cum drepturile Sale de a domni peste ei sunt negate. „Nu vrem ca acesta să împărățească peste noi”, strigă ei. Și cine este acest Om? Isus, Fiul lui Dumnezeu, singurul Fiu născut al Tatălui, pe care El L-a trimis în această lume din dragoste pentru păcătoșii pierduți. El a mers pe această cale dureroasă în această lume, de la iesle până la cruce, a arătat doar dragoste și har, a căutat doar glorificarea Tatălui și binecuvântarea omului. De bunăvoie a mers la cruce, pentru a-Și da viața ca răscumpărare pentru noi. Încă o dată întrebăm: Cine L-a bătut în cuie pe cruce? În ceea ce privește partea lui Dumnezeu, știm că El era mai presus de toate și a permis ca Hristos să facă ispășire pentru păcatele noastre prin sângele Său. Dar în ceea ce privește partea omului și responsabilitatea sa, lumea a fost cea care l-a pus acolo. Ei nu L-au vrut în mijlocul lor. Ei au spus: „Ia-L pe Acesta, răstignește-L!”

Iubim pe cineva pentru că știm cine este, pentru că vedem ceva la el care pare adorabil. Dar ne este imposibil să iubim doi oameni care sunt diferiți în ceea ce privește gusturile, dorințele, scopurile și intențiile lor. Deci, cum putem iubi pe ucigașii Fiului lui Dumnezeu și în același timp să-L iubim și pe El? Este imposibil. Trebuie să fie ori Hristos, ori lumea. Nu le putem avea pe amândouă.

Este Hristos subiectul preocupărilor inimii tale? Îl iubești pe Cel care a plătit acel preț teribil pentru răscumpărarea ta? Dorești să trăiești în părtășie cu El, să ai acea relație intimă, cordială cu El chiar acum, pe care o vom savura pe deplin în veșnicie, când vom fi cu El și ca El? Așteptăm noi acel moment în care El ne va lua la Sine în glorie, pentru a-L vedea așa cum este? Atunci, cum poate fi posibil să ne simțim confortabil în asocierea cu acea lume care L-a exclus din viața și din inima lor? Ei nu L-au vrut în lumea lor!

Poate că spui: „Dacă El nu ar fi fost născut în acele vremuri întunecate, ci în zilele noastre, nu ar fi fost tratat astfel”. Serios? Atunci de ce nu-și deschid inimile pentru El astăzi? De ce nu Îl primesc în casele și viețile lor? De ce nu se supun voinței Lui? De ce Îl resping ca însoțitor și aliat, ca și conducător și sfătuitor în toate detaliile vieții lor? Dacă nu-L vor ca atare, poți fi sigur că ei nu L-ar primi, dacă ar veni în lume astăzi.

Lumea are astăzi față de El exact aceeași atitudine ca și atunci, numai că nu are ocazia să dorească moartea Lui. Această crimă teribilă făcută Fiului lui Dumnezeu este un fapt istoric cunoscut de toți. Și atâta timp cât cineva nu este în mod explicit de partea lui Hristos, el este de partea lumii care L-a respins și L-a răstignit. Cu toții Îl resping în inimile lor; nu-L vor.

Aceasta este lumea. Dragă prieten credincios, cum poți avea credință în Persoana Sa binecuvântată ca Fiu al lui Dumnezeu și totuși să mergi de mână cu ucigașii Săi? De ce El nu Și-a folosit puterea Sa pentru a Se elibera din mâinile lor, de ce a suferit moartea teribilă de pe cruce? Pentru a ne răscumpăra din consecințele teribile ale păcatului nostru și pentru ca noi să trăim pentru El și cu El pentru eternitate. Așa de mare era dragostea Lui pentru noi.

Cum poți avea credință în Cel care a murit acolo pentru tine, fără ca inima ta să fie atrasă de El pentru tot ceea ce a făcut pentru tine? Cu siguranță nu este posibil să Îl poți iubi și în același timp să fii prieten cu lumea care L-a ucis. Toți oamenii nemântuiți își pun pecetea sub teribila faptă de la Golgota, atâta timp cât continuă să Îi refuze un loc în inimile lor, în viețile lor.

Credința, care crede în El, care crede în ceea ce este El, în ceea ce El a realizat în lucrarea de răscumpărare, această credință biruiește lumea. „aceasta este victoria care a învins lumea: credința noastră. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5.4,5). Lasă-L pe Hristos să fie cu adevărat subiectul preocupări inimii tale și lucrurile acestei lumi își vor pierde în mod ciudat strălucirea. Dar umblarea pe căile lumii nu dă nici bucurie, nici putere, ci doar ne răpește bucuria părtășiei cu Hristos și umple inima de neliniște.

În 1Ioan 2.15-17, lumea este pusă în contrast puternic cu Tatăl. „Nu iubiți lumea, nici cele din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” Vedem aici cât de incompatibile sunt iubirea lumii și dragostea Tatălui între ele. De ce? Pentru că dorința Tatălui și dorința lumii sunt total opuse una față de cealaltă.

Tatăl are plăcere de Hristos; El L-a înălțat nespus de mult și a rânduit ca orice genunchi să se plece înaintea Lui. Noi Îl recunoaștem deja cu bucurie ca Domn al nostru, dar lumea nu Îl dorește. Ea își urmează propriul curs. Vrea să-și trăiască propria viață, vrea să meargă mai departe în poftele și plăcerile ei păcătoase. Dar toate acestea nu sunt de la Tatăl. Este exact opusul a ceea ce este Tatăl. Lumea nu are plăcere nici de voia Tatălui, nici de ceea ce Dumnezeu dorește să înalțe. Cei care iubesc lumea nu doresc să-L aibă pe Dumnezeu în viața lor; voia lui Dumnezeu le este neplăcută.

Vedem astfel că dragostea față de Tatăl și dragostea față de sistemul lumesc sunt total opuse una față de cealaltă; nu le putem iubi pe amândouă în același timp. Cum putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu dacă nu avem inimă pentru Cel pe care El L-a înălțat și dacă dorința noastră nu este de a face lucrurile pe care El le-a poruncit? Care sunt poruncile Lui? Acestea sunt acele lucruri pe care El dorește să le facă copiii Săi. El poruncește lucruri care Îi sunt pe plac. Deci, dacă Îl iubesc pe Dumnezeu, trebuie să iubesc ceea ce iubește El și ceea ce Îi face bucurie.

Cum pot pretinde că Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu am inimă pentru acele lucruri de care El se bucură? Cum pot pretinde că sunt un copil al lui Dumnezeu dacă nu doresc să merg mai departe în comuniune cu Fiul Său, de care El are bună plăcere? Imposibil. Cum poate exista părtășie cu Tatăl nostru, dacă Domnul Isus, a cărui hrană a fost să facă voia Tatălui, nu este subiectul preocupărilor inimilor noastre? Dar în măsura în care El devine pentru inima noastră „Preaiubitul”, „deosebit între zece mii”, vom găsi o bucurie reală, o pace reală și o libertate reală în a merge drept pe calea voinței lui Dumnezeu și în a ne închina și a-L înălța pe Fiul Său.

„Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toți, toți deci au murit; și El a murit pentru toți, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care pentru ei a murit și a înviat” (2. Corinteni 5.14,15). Prin moartea Lui am primit o viață nouă, și cum se va face cunoscut această viață? Nu plăcându-ne pe noi înșine, ci plăcându-L pe El; ne mai trăind pentru noi înșine, ci pentru El. Aceasta este piatra de hotar a ceea ce preocupă inimile noastre.

Dar cineva ar putea întreba: Ce este lumea, care este așa de mult în dezacord cu Tatăl? Ei bine, nu este vorba de lucrurile în sine, ci de ceea ce simțim în inimile noastre în legătură cu ele, dacă le căutăm pe ele sau dacă Îl căutăm pe Hristos. Cum pot să știu ce este din lume și ce este de la Tatăl? Foarte simplu. Puneți întrebările: Pot face asta sau aia pentru a-L glorifica pe Dumnezeu? Îi va plăcea lui Hristos, care a murit pentru mine pentru ca eu să trăiesc? Va fi El cu mine în această chestiune și va pune El binecuvântarea Sa pe ea? Dacă ne punem astfel de întrebări și răspundem la ele în prezența lui Dumnezeu, vom vedea clar în majoritatea cazurilor dacă chestiunea este de la Tatăl și conform voinței Sale, sau dacă este din lume.

O, nu te juca cu aceste lucruri! Dacă o faci, îți va răpi bucuria și victoria. Dacă alergi după lucrurile lumii, conștiința ta va fi tulburată și inima ta va fi neliniștită. Dar dacă umbli pe calea poruncilor Sale pentru glorificarea Fiului Său, vei avea bucurie, pace și satisfacție, precum și conștiența prețioasă că Dumnezeu este cu tine și pentru tine. „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?”. (Romani 8.31). Așa că în inimile noastre va exista întotdeauna o pace profundă. Dacă umblăm pe calea poruncilor Sale, Duhul Sfânt va fi netulburat și El ne va da putere și biruință în viața noastră. Credința care crede și se odihnește în Fiul lui Dumnezeu, răstignit odinioară și acum viu și înălțat, este victoria care învinge lumea.

Tradus de la: Liebst du Gott wirklich?

Titlul original: „Der Sieg – unser Glaube“

din Ermunterung und Ermahnung, Anul 40, 1986, pag. 321–327.

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/il-iube-ti-cu-adevarat-pe-dumnezeu-a15850.html

////////////////////////////////////////////

Scrisoarea lui Albert Einstein catre fiica sa:Afla care este cea mai puternica forta din Univers si cum putem gasi sensul vietii

Mulțumesc pentru lecție! Acum știu că nu voi mai alege bărbați ca tine!

Nimeni nu a greșit vreodată spunând adevărul!

Exista o forta extraordinar de puternica pentru care, pana acum, stiinta nu a gasit o explicatie formala. Este o forta care ii include si ii guverneaza pe toti, forta din spatele oricarui fenomen care are loc in univers si care nu a fost inca identificat de noi. Aceasta forta universala este ……

Dupa esecul omenirii in folosirea si controlarea celorlalte forte din univers care s-au intors in cele din urma impotriva noastra, este imperios sa apelam la o alta forma de energie.

Daca vrem ca specia noastra sa supravietuiasca, daca vrem sa gasim sensul vietii, daca vrem sa salvam pamantul si orice fiinta care il locuieste, dragostea este unicul si singurul raspuns.

Poate ca nu suntem inca pregatiti sa cream o bomba a dragostei, un dispozitiv suficient de puternic incat sa distruga in intregime ura, egoismul si lacomia care devasteaza planeta.

Cu toate acestea, fiecare individ poarta in interiorul sau un mic, dar puternic generator de iubire a carui energie asteapta sa fie eliberata.

Cand o sa invatam sa daruim si sa primim aceasta energie universala, draga Lieserl, vom putea afirma ca dragostea cucereste tot, este capabila sa transceanda orice si tot deoarece iubirea este chintesenta vietii.

Kudika Tarot

Regret adanc ca nu am fost capabil sa exprim tot ceea ce este in inima mea care a batut tacut pentru tine intreaga mea viata. Poate ca este prea tarziu sa imi cer scuze, dar cum timpul este relativ, trebuie sa iti spun ca te iubesc si ca datorita tie am gasit raspunsul suprem!

Tatal tau,

Albert Einstein

NOTA!

Desi scrisoarea i-a fost atribuita omului de geniu, mai mult decat probabil ca ea apartine unui alt autor. Este practic imposibil ca Lieserl Einstein sa fi donat aceste scrisori Universitatii Ebraice deoarece insasi viata sa este o necunoscuta si biografii cunosc prea putine despre existenta sa. In plus, stilul, tonalitatea si cuvintele acestei scrisorii sunt total diferite de cele pe care le putem remarca in scrisorile originale si publicate ale lui Albert Einstein.

Mai mult, se crede ca Albert Einstein nu si-ar fi cunoscut si vazut niciodata aceasta fiica. Publicarea insa in anii ’80 a unei serii de scrisori din corespondenta privata a lui Einstein cu prima sa sotie – Mileva Maric, o colega de origine sarba de la ETH, (descoperite si publicate de Evelyn, nepoata savantului) a starnit furori si a facut senzatie. Atunci se mentiona pentru prima oara existenta unei fiice pe nume Lieserl, fiica lui Einstein si a Milevei Maric. Soarta lui Lieserl ramane pana in ziua de astazi un mister pentru biografi si publicul larg, iar ceea ce cunoastem nu sunt fapte istorice, ci pure speculatii. Nu se stie nici macar daca fata a supravietuit copilariei. Cand Mileva i s-a alaturat lui Einstein in Elvetia, nu a adus-o si pe Lieserl cu ea. Anumite teorii sustin ca Lieserl s-ar fi nascut cu un handicap mental sever si ca ar fi murit in urma unei infectii cauzate de scarlatina. Altele, in schimb, sustin ca fata, oarba din copilarie, ar fi fost adoptate de o prietena de-a Milevei si ca ar fi trait sub numele de Zorka Saviv.

Citeste si:

Răsfață-te regește în clubul Royal Passport Sabon!

Răsfață-te regește în clubul…

Garbo iti recomanda si articolele:

SECRETUL ca sa inveti orice: Albert Einstein, catre fiul sau

25 de lectii de viata geniale de la Albert Einstein

Dialogul genial dintre Einstein si Tagore: Textul pe care trebuie sa-l citesti!

Albert Einstein: 45 de citate impresionante pe care trebuie sa le citesti!

Joc: 20 de citate din Albert Einstein, pentru prieteni!

https://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/18768/scrisoarea-lui-albert-einstein-catre-fiica-sa-cea-mai-puternica-forta-din-univers/pagina-2.html

//////////////////////////////////////////

Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu – interviu cu pr. prof. Gheorghe Holbea

Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre cei mai cunoscuți și importanți scriitori ruși. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conștiință extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane și analiza politicii sociale și spirituale a societății din Rusia epocii sale. Este un clasic al literaturii universale, a cărui operă e o strălucită replică literară și filosofică la criza socială și spirituală a vremii sale. Geniul său se datorează și credinței ortodoxe întipărite lui de mic de către mama sa. Întreaga sa operă este un dialog cu Dumnezeu, o luptă a sufletului său zbuciumat de boală și necazuri. Despre religiozitatea operei lui Dostoievski am vorbit cu pr. prof. Gheorghe Holbea, de la Facultatea de Teologie din București.

Părinte profesor, se folosește foarte des sintagma „caracterul religios al operei lui Dostoievski”. În ce constă amprenta creștinismului asupra operei scriitorului rus?

Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpând, a crescut, transformându-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pământul rus, chiar european. Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat și i-a desăvârșit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu și de indiferentism, l-a oțelit și mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu ființa sa sufleteacă, ce simțea un fior mistic în fața dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ștefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufletești. Sufletul său se prelungește într-al eroilor săi. Ființa sa cunoaște întâlnirea cu Dumnezeu, dar și zbuciumul întâlnirii cu „cel rău”, cunoaște starea de rai, dar și infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată și de cea mai adâncă întunecime.

Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul și libertatea se revelează celui care are viață duhovnicească. Pentru el, creștinismul este religia libertății și a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinților Părinți) este o prelungire înspre adâncul ființei lăuntrice a sufletului. Sufletul conține lumini și umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranță, credință. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicția întreține o trăire plină de tensiune, de suferință și durere.

Disperarea, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile nădejdii, care se înfrățește cu dragostea și cu credința. Credința te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent luptată de ura celui viclean, este lovită de „culmile disperării” și înălțată de nădejdea creștină.

Dostoievski și Freud

Suferința spirituală este mult mai dureroasă și mult mai complicată decât suferința organică. „Bolile spiritului” sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieții spirituale. Personajul dostoievskian trăiește adevărul ca pe „o vâlvătaie în viața de lumină” (spune Nikolai Berdiaev), pe care el nu-l cunoaște încă, dar îl caută.

Dostoievski declară că „dragostea pentru omenire e un lucru intolerabil, de neînțeles și absolut cu neputință fără credința în nemurirea sufletului”. Tragedia lui presupune o purificare, un catharsis și o eliberare. Citindu-l pe Dostoievski ai o mare bucurie, o uriașă eliberare a spiritului, bucuria prin suferință, bucuria răstignirii împreună cu Hristos. Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului, restaurat în divino-umanitatea Mântuitorului. În opoziție cu umanismele ideologice, pentru scriitorul rus omul renaște când crede în Dumnezeu, iar a crede în vocația omului înseamnă a crede în Hristos, în Dumnezeu-Omul.

In „Legenda Marelui Inchizitor” (din „Frații Karamazov”), el afirmă că religia libertății constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos…

Dostoievski se străduiește să descopere chipul hristic în omul decăzut și învață că iubirea de oameni înseamnă, în primul rând, respectarea libertății cu care fiecare om a fost înzestrat de Dumnezeu. El ne conduce prin întuneric, dar scopul său este de a descoperi lumina care iradiază din abisurile ființei umane, creată după chipul și asemănarea cu Dumnezeu. Dacă în psihanaliza lui Freud abisalul este întuneric și atât, în viața creștină lumina lui Hristos biruiește și salvează ființa lăuntrică, străbătând orice întunecime. Scriitorul rus nu inventează o nouă religie, ci rămâne fidel tradiției creștine și credincios Celui care este Calea, Adevărul și Viața. Originalitatea lui constă în analizele sale psihologice și duhovnicești, absolut unice și inegalabile. Ispirat de această cultură a Duhului, autorul Karamazovilor ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conștiința noastră pe albia duhovnicească a stareților.

Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, ci iese din acest labirint – în care Ivan Karamazov va înnebuni – călăuzindu-ne pe calea duhovnicească spre Împărăția Duhului Mângâietor. Această cale este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului ființei umane. Dostoievski arată că, în vise, activitatea sintetizatoare a conștiinței apare slăbită și, din adâncul subconștientului, se ivesc imagini confuze, nesintetizate. Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viața în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coșmar.

Scriitorul se străduiește să demonstreze în opera sa că iubirea, spre deosebire de libidoul freudian, nu este o substanță organică, ci ea repezintă tot ce poate fi mai spiritual (de pildă, iubirea dintre Sonia și Raskolnikov, iubirea lui Mîșkin, a lui Ipollit). Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea eului propriu, pentru a vedea și a primi înlăuntrul său pe ceilalți. Și, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă și eurile pe care le vizează. Este deschiderea brațelor sufletului pentru a îmbrățișa ceea este nevăzut, tainic, în celălalt.

Punct de plecare: parabolele evanghelice

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă și le descrie, păstrând în același timp acel caracter tainic și inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

„Crimă și pedeapsă” narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificații al „Învierii lui Lazăr” (loan 11, 1-45), pe care i-l citește (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie și „înviere din morți” a acestuia. Romanul „Idiotul” dezvoltă pilda copilului, model al desăvârșirii, precum și imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum Sfântul Evanghelist consemnează cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). Romanul „Demonii” e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaților din ținutul Gadarenilor” (Luca 8, 32-37), care îi apare și ca motto. „Frații Karamazov” este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă” (Ioan 12, 24), dar și pe simbolistica Împărăției Cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioșa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obișnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minții umane, după care descrie această experiență charismatică într-un limbaj cu valențe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar și alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul”) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos și duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută și-l cheamă pe Mântuitorul său. Atunci Hristos, simbolizat de prințul Mâșkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această elibe-rare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deși își dorește în principiu unirea cu Hristos, preferă în mod paradoxal plăcerea și iubirea trupească. Așa va proceda și sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâșkin, adică seducția fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească și s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu Mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simțit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanțe normale”. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteți cu toții sănătoși, dar nu aveți nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu știu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeți-mă, nu aș schimba-o pentru toate plăcerile lumii”. Această formă extatică de epilepsie o are prințul Mâșkin.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtășită prin Sfinții Părinți ai căror urmași sunt stareții (părinții duhovnicești) iconizați în starețul Zosima („Frații Karamazov”).

Da. Opera sa se naște și crește în atmosfera duhovnicească a mișcării filocalice din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, când apar și primele ediții ale „Filocaliei” în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat și pline de durere, afirmă că viața este o bucurie și că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esența lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menține prin rugăciune și prin iubire smerită. Starețul Zosima spune că suntem plante ale căror semințe Dumnezeu le-a luat din altă lume și le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi și trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea și moartea. Dar când prin practicarea virtuților se deschid ochii noștri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumusețe.

Starețul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului și a binelui, pe care reușim să o întrezărim pe pământ, și există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voința cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deși în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Și nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept și înțelepciunea Lui și scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieții, cred într-o veșnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toții (…) Și totuși, închipuiește-ți că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existența ei, eu totuși nu o admit nicidecum” (Frații Karamazov). Starețul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiți toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât și în fiecare firicel de nisip. Iubiți orice frunzuliță, orice rază divină. Iubiți dobitoacele, iubiți plantele, iubiți orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe și taina dumnezeiască ce se află în lucruri”. Starețul ne povățuiește: „Dragostea trebuie să știm cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câștigă, se cumpără cu preț scump, cu o muncă îndelungată și după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci așa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar și un răufăcător”.

„Iadul, suferința de a nu mai putea să iubești”

Suferința nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică și dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca și suferința să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor” a decurs viața lui Dostoievski, și la fel și-a închipuit și viața eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfințeniei, a adevăratei vieți creștine care are drept virtuți libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreția, smerenia, toate acestea opuse „virtuților” sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.

Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfățișează pe acesta sub trăsăturile starețului Zosima și ale episcopului Tihon din „Demonii” ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta și cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuși Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viața starețului Zosima? Ce vrea să scoată în evidență Dostoievski?

În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerșetori, de infirmi și de cei mici ai acestei lumi. La starețul Zosima vin, ca la Hristos, toți nefericiții, toți nenorociții acestei lumi. Și, așa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În fața chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericește, promițându-le mângâiere în Împărăția Cerurilor. Starețul suferă împreună cu ei și încearcă, pe cât îi este cu putință, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaș murise îi spune cuvinte pline de mângâiere și face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi”

Mai există, însă, o suferință cu mult mai mare decât suferința cea pământescă. Este suferința celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieții. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simțirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu și a pierderii harului din pricina păcătoșeniei sale”. Profundă este definiția pe care o dă Dostoievski, prin gura starețului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferința de a nu mai putea să iubești”. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie… și totuși sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a știut a-l prețui cum se cuvine, luându-l în râs, și nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimțitor”. Și când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat așa, păcătoșii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferința pe care ar încerca-o cu simțurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferința morală care este mult mai înfricoșătoare”, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoși, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi și a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenței.

Frământarea celui care suferă, neînțelegând cum se poate concilia problema suferinței cu bunătatea și prezența Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primește suferința fără să cârtești, și inima ta se va îmbuna, și vei înțelege că numai tu porți cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciți și nu ai facut-o (…). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârșirea Mântuitorului (…). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu și cu dragă inimă să te așterni la pământ și să-l săruți… Iubește pe toți și pe toate și inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale și scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine”.

Iubirea pentru toți și pentru toate, adică pentru oameni, dar și pentru întreaga făptură, chiar și pentru un firicel de iarbă, și conștientizarea că vinovat pentru răul din lume ești în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtășanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Și iarăși, iubind omul, nu-l vei mai învinovăți și vei recunoaște că vinovat pentru păcatul lui ești și tu. Dacă ar fi lumina ta așa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colțișor din acest pământ îmbibat de păcat și de suferință. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (…) raiul sălășluiește în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi”, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, starețul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viața lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om și la sfârșit el a știut să citească în om numele lui Hristos… a coborât în infernul acestei lumi și a căutat și L-a întâlnit acolo pe Hristos… în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri și Domnul îngerilor”, spune Paul Evdokimov. (interviu realizat de diacon George ANICULOAIE, ‘Ziarul Lumina’, Joi, 11 Februarie 2010)

https://basilica.ro/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu-interviu-cu-pr-prof-gheorghe-holbea/

////////////////////////////////////////

Nu-l mai huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS

Marilyn Monroe

Scrie în Biblie (Galateni 6:7): “Să nu vă lăsaţi înşelaţi; să nu râdeţi de Domnul: căci ce a semănat omul, aceea va şi culege”.

Iată povestea câtorva bărbaţi şi femei care L-au luat în râs pe Domnul:

John Lennon (Cântăreţ):

john_lennon

Cu câţiva ani înainte de a muri, într-un interviu pentru o revistă americană, el a declarat: “Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El” (1966).

Lennon, după ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Hristos, a fost împuşcat de şase ori.

Tancredo Neves (Preşedinte al Braziliei):

În timpul campaniei prezidenţiale, acesta a declarat că, dacă ar obţine 500.000 de voturi din partea partidului său, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea îndepărta de la Preşedinţie.

Bineînteles, a obiţnut voturile, însă s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni preşedinte, apoi a murit.

Cazuza (Compozitor, cântăreţ şi poet bi-sexual):

În timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce îşi fuma ţigarea, a pufăit fumul în aer şi a spus: “Doamne, asta e pentru Tine.”

A murit la vârsta de 32 de ani, de CANCER pulmonar, într-un fel groaznic.

Cel care a construit Vasul Titanic

După ce s-a încheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a întrebat cât de sigur era Vasul.

El a răspuns cu un ton ironic: “Nici chiar Dumnezeu nu îl poate scufunda”. Cred că ştiţi cu toţii ce a urmat.

Marilyn Monroe (Actriţă)

A fost vizitată de Billy Graham, în timpul unei reprezentaţii a unui spectacol. Acesta a declarat că Spiritul Lui Dumnezeu l-a trimis să îi predice.

Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus predicatorul, ea a replicat: “N-am nevoie de Iisus al tău”. O săptămână mai târziu, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Bon Scott (Cântăreţ)

Fostul vocalist al formaţiei AC/DC. Într-un cântec din 1979, el spunea: “Nu mă opriţi: mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern”.

Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat cu propria vomă.

Campinas (in 2005)

În Campinas, Brazilia, un grup de prieteni, beţi, au luat, în drum, o altă prietenă… . Mama a însoţit-o până la maşină şi, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ţinând-o de mână pe fata care se aşezase în masină: “Fiica mea, mergi cu Dumnezeu şi fie ca El să te apere.”

Aceasta a răspuns: “Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru,…. e deja plin.”

Peste câteva ore, a sosit vestea că tinerii au fost implicaţi într-un accident mortal, toţi au murit, maşina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de maşină fusese, însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliţia a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi.

Christine Hewitt (ziaristă şi redactoră de emisiuni de divertisment din Jamaica )

Ea a declarat că Biblia (Cuvântul lui Dumnezeu) este cea mai proastă carte scrisă vreodată.

În iunie 2006 a fost găsită arsă în maşina proprie.

Mulţi alţi oameni importanţi au uitat că nu există nici un alt nume căruia să i se fi acordat atâta autoritate, precum numele Domnului Nostru Iisus Hristos.

Mulţi dintre aceştia au murit, numai Domnul Nostru Iisus Hristos a murit şi a înviat şi este viu.

Dați mai departe, să se trezească mai multă lume…

Articol relatat de portalul dervent.ro

Nu-l mai huliți pe Dumnezeu! Iată SOARTA celor ce L-au luat în RÂS

///////////////////////////////////////

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.

Zac Poonen carti si biografie

EVANGHELIA ADEVĂRATĂ ŞI CEA FALSĂ

de Zac POONEN

Evanghelia dupa Zac Poonen (partea a 2-a)

Zac Poonen – Intrebari si Raspunsuri (1)

(1) Poate un om nascut din nou sa pacatuiasaca?

Înlocuitori falşi pentru Duhul Sfânt

de Zac Poonen

Importanța de a binecuvânta Israelul

Evanghelia completa – Zac Poonen (1996)

Secretul puterii spirituale – Zac Poonen

Un mesaj de speranţă pentru toate cuplurile căsătorite – Zac Poonen

Zac POONEN

Vin nou în burdufuri noi

Vinul Nou

Burduful nou

Slava ei ca ajutor al bărbatului

Chemarea ei ca mamă

Slava ei ca o martoră pentru Hristos

Păcatul

Înălţarea propriei persoane

Minciuna

Înşelăciunea

1. Lipsa temerii de Dumnezeu

2. Lipsa credinţei

3. Necunoaşterea slăbiciunii firii pământeşti

4. Tendinţa de evitare a suferinţei

5. Lipsa strădaniei pentru înaintare

6. Evitarea detronării vieţii sufleteşti

7. Dispreţuirea părtăşiei

1. Fapte făcute fără bucurie

2. Fapte făcute fără iubire

3. Fapte făcute fără râvnă

4. Fapte făcute fără credinţă

5. Fapte făcute pentru câştigul personal şi pentru cinstirea din partea oamenilor

6. Fapte făcute doar pentru liniştirea conştiinţei

7. Fapte făcute din frica de Judecata Divină

8. Fapte făcute pentru obţinerea unui contraserviciu

9. Fapte făcute fără a purta în trup omorârea Domnului Isus

10. Fapte care provin din propria noastră raţiune umană

1. Hristos plus un alt om

2. Biblia plus încă o carte

3. Exclusivitate în părtăşie

4. Nici o răspundere în privinţa evanghelizării

5. Marginalizarea învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă

6. Tendinţa de a tăinui crezul cultului

7. Un grad avansat de uniformitate

Rămânerea în libertate

1. Războaie

2. Foamete

3. Dezastre naturale

4. Creşterea cunoştinţei

5. Dezvoltarea fără precedent a vitezelor de deplasare

6. Oamenii sunt iubitori de plăceri

7. Un duh de neascultare

8. Îndepărtarea de la credinţă

9. Israel

Orarul lui Dumnezeu

11. Responsabilitatea noastră

12. Două chemări ale Duhului Sfânt

1. Credincioşie în viaţa ascunsă

2. Credincioşie în slujire

3. Credincioşie în slujirea fraţilor

Evanghelizare

Ucenicizare

1. Nu măreţie ci sfinţenie

2.Nu viaţa exterioară pe primul loc, ci viaţa interioară

3. Nu activitate agitată ci ascultare

4. Nu evanghelizare fără ucenicizare

5. Dărnicie – nu după modelul Vechiului Testament, ci după modelul Noului Testament,deci dupa modelul lui Iisus…

6. Nu puterea omului, ci puterea lui Dumnezeu

7. Nu adăugarea de membri noi, ci zidirea Trupului lui Hristos

Cei mai faimoşi oameni de ştiinţă care credeau în existenţa lui Dumnezeu

Adauga un comentariu

Cauta un articol

Articole recente