Pentru că Gândirea, Învăţătura, Puterea Lui este bună, eficientă, adevărată, corectă, paşnică, sănătoasă, profitabilă, curată, iubitoare, veşnică, de ce n-o practicăm, n-o primim, n-o mâncăm şi n-o bem ca pe Apa vie şi Pâinea cea de toate zilele, plămădita din Bunătăţi Dumnezeieşti care ne dau puteri Cereşti!…” Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură…”Ioan, cap.6/51-58) De ce ne hrănim şi iradiem gândurile, învăţătura gunoierului pornograf, viclean, certăreţ, idolatru, preacurvar, hoţ, egoist, cârtitor, beţiv, desfrânat, gelos, mânios, batjocoritor, mândru? Acestea sunt hibridate de satan şi întoarse asupra omului, familiei, a lumii întregi şi spurcă  întregul univers! De ce nu i le dăm lui Isuss şi nu ne naştem din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, pentru a ne umple cu Plinătatea Bunătăţilor Sale…” Dumnezeiasca Lui putere…

Gabriel Liiceanu “Pâinea Vieții”… Pâinea vie, care s-a pogorât din cerCe înseamnă a mânca trupul şi a bea sângele Domnului…Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. (Ioan 6:56)…Adevarul Bibliei despre CINĂ (1)Mânia lui Dumnezeu împotriva oricărei necinstiri şi nelegiuri…Cum s-au întâlnit românii cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii”Amintiri cu sfinti…Volumul I- Oameni care au fost, influente care vor ramane …Dreptatea va birui…Iertarea  Tot ce ne-a învățat Domnul Isus – Partea 33…Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…Cateva comori daruite de Dumnezeu prin slujbasii Lui : A.W.Tozer,Sundar Sing,Charles Haddon Spurgeon, Watchman Nee… BILLY GRAHAM

Pentru că Gândirea, Învăţătura, Puterea Lui este bună, eficientă, adevărată, corectă, paşnică, sănătoasă, profitabilă, curată, iubitoare, veşnică, de ce n-o practicăm, n-o primim, n-o mâncăm şi n-o bem ca pe Apa vie şi Pâinea cea de toate zilele, plămădita din Bunătăţi Dumnezeieşti care ne dau puteri Cereşti!…” Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură…”Ioan, cap.6/51-58) De ce ne hrănim şi iradiem gândurile, învăţătura gunoierului pornograf, viclean, certăreţ, idolatru, preacurvar, hoţ, egoist, cârtitor, beţiv, desfrânat, gelos, mânios, batjocoritor, mândru? Acestea sunt hibridate de satan şi întoarse asupra omului, familiei, a lumii întregi şi spurcă  întregul univers! De ce nu i le dăm lui Isuss şi nu ne naştem din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, pentru a ne umple cu Plinătatea Bunătăţilor Sale…” Dumnezeiasca Lui putere

 

…ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţă; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;. cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci, dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1/3-11)

 

 

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor

 

 

Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit că Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au falit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slavă Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;

 

 

 Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase;

 

căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor în una care este împotriva firii; Tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor. Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urători de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, Fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.”(Rom.cap. 1)

 

 

Ce înseamnă a mânca trupul şi a bea sângele Domnului

Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă.” Ioan 6:53.

R 5342 W. T. 1 noiembrie 1913 (pag. 328-329)

În acest capitol Domnul li se adresează evreilor, care nu credeau în El, ci murmurau din cauză că le spusese că El era adevărata Pâine din Cer. Expresia Şa mânca trupul şi a bea sângele” avea o adâncă semnificaţie spirituală pe care nimeni în afară de israeliţii adevăraţi n-o putea primi. şi acest lucru este şi acum adevărat. Lumea, când Isus va lucra cu ea în Veacul viitor, va avea într-adevăr ocazia să mănânce din trupul Său — să-şi însuşească meritele sacrificiului Său; dar nu va avea ocazia să participe la Paharul Său — să bea din sângele Său. Simbolic, Paharul înseamnă viaţa sacrificată. Lumea nu va avea nici o parte în suferinţele lui Cristos, reprezentate în Pahar.

Cuvintele Domnului nostru implică: Dacă acceptaţi propunerea Mea din Veacul Evanghelic, puteţi avea viaţă, şi s-o aveţi mai abundentă decât a avut omul vreodată sau decât putea s-o aibă. Puteţi avea viaţă inerentă — „viaţă în voi înşivă”.

Cele două mântuiri ilustrate

Noi credem că în Scripturi se face deosebire între pâine, care simbolizează trupul Domnului, şi vin, care simbolizează sângele Lui. Biserica, pentru a fi acceptată de Domnul ca membri ai Corpului Său glorificat, trebuie să se împărtăşească de ambele acestea prin participare. Pâinea, după cum explică apostolul, reprezintă pentru noi nu numai pe Domnul nostru, ca Pâinea Vieţii necesară pentru noi, ci ne reprezintă şi pe noi ca membrii Săi, ca să fim frânţi cum a fost Domnul nostru; iar vinul reprezintă nu numai sângele Domnului nostru, ci şi sângele Bisericii — că noi suntem părtaşi cu El în suferinţele Sale de sacrificiu. 1 Cor. 10:16, 17.

Privilegiul părtăşiei la Paharul Domnului nu este pentru lume. Lumea nu va avea parte în suferinţele lui Cristos, pentru că toată ocazia de a participa la suferinţele şi la gloria Sa se vor fi sfârşit când Biserica va fi glorificată. Domnul a spus: „Beţi toţi din el” — beţi-l tot. Nu va mai fi nimic de băut pentru lume. Iar noi care suntem din clasa Bisericii Şîmplinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Colos. 1:24.

„Trupul Fiului Omului” reprezintă Restabilirea la privilegiile umane, adică mijlocul pentru obţinerea ei, şi redă omului viaţa pe care o pierduse — viaţa pierdută în Adam — viaţa umană, viaţa pământească. Ea va fi darul lui Dumnezeu prin Cristos. Dar furnizarea acestei Pâini nu va fi suficientă. Lumea va trebui să mănânce din Pâine şi să aibă ajutorul pe care-l va da Domnul prin împărăţia Sa. Isus a spus (versetul 51): „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”.

Dintr-un punct de vedere se poate vorbi despre lume că nu este moartă. Ea şi-a pierdut dreptul la viaţă, dar Dumnezeu a făcut aranjamente prin Isus, prin care acea viaţă va fi restabilită. A fost pierdută în Adam, dar va fi restabilită prin Cristos, al doilea Adam. în timpul acestor şase mii de ani, lumea a fost într-o stare de înfometare şi decăzută. Dar Dumnezeu a dat această Pâine şi ea va fi pentru lume în Veacul Milenar.

Nu se arată simbolic nicăieri în Scripturi că lumea se va împărtăşi din sânge, şi astfel va participa la suferinţele lui Cristos. Numai puţini sunt reprezentaţi ca împărtăşindu-se din sânge. Acest lucru este arătat în Leviticul 16. Sângele stropit a doua oară pe Capacul Ispăşirii este pentru tot poporul, satisfăcând astfel Dreptatea. Aceasta reprezintă eliberarea întregii omeniri din sentinţa morţii, dându-le tuturor ocazia să mănânce din Pâine şi să nu moară.

În altă ilustraţie găsim că sângele este folosit ca să reprezinte acceptarea aranjamentului divin de către om. în pecetluirea Legământului Legii, care este un tip al Noului Legământ, Moise a stropit întâi cărţile Legii, reprezentând satisfacerea Dreptăţii. Apoi cu acelaşi sânge a stropit tot poporul (Evr. 9:19; Exod. 24:8). Stropirea cărţilor Legii a cerut numai câteva secunde; dar stropirea poporului a cerut mult timp.

La începutul Veacului Milenar — imediat ce Biserica va fi unită cu Capul ei dincolo de văl — sângele va fi stropit pentru a satisface Dreptatea pentru lume. Apoi, ca Mijlocitor, Cristos va începe să facă o lucrare pentru toţi care o vor primi. şi lucrarea aceea este reprezentată simbolic prin stropirea poporului cu sânge. Cu alte cuvinte, fiecare membru al omenirii va fi privilegiat să vină în relaţie de Legământ cu Dumnezeu prin Mijlocitorul, acceptând termenii pe care El îi va prezenta în timpul Domniei Milenare.

Cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute

Dacă oamenii vor împlini cerinţele în timpul Domniei lui Mesia, la încheierea acelei perioade ei vor fi perfecţi; şi El îi va prezenta înaintea Tatălui şi toţi vor fi primiţi în deplină relaţie de legământ cu El, toţi care vor îndura cu credincioşie proba aplicată atunci.

În contextul nostru (versetul 54) citim: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică”. Declaraţiile Domnului nostru în multe împrejurări sunt atât de largi încât ele cuprind nu numai Turma Mică, ci şi Marea Mulţime, şi în aceasta arată mare înţelepciune. în acest verset Domnul nu spune: „are viaţa veşnică” în el însuşi, pentru că dintre cei care acum fac un Legământ de sacrificiu şi devin părtaşi Paharului şi Pâinii, sunt unii care nu vor ajunge la viaţă inerentă — nemurire — ci vor trece prin mare strâmtorare şi vor obţine viaţă pe un plan spiritual mai jos. Ei nu vor avea viaţă inerentă, chiar dacă va fi viaţă veşnică. Cei care vor obţine nemurirea vor avea viaţă veşnică pe planul cel mai înalt. Cei din Marea Mulţime vor avea viaţă veşnică, dar nu nemurire — nu viaţă în ei înşişi.

Când Domnul nostru a spus, „Căci trupul Meu este adevărată hrană şi sângele Meu adevărată băutură” (versetul 55), înţelegem că a vrut să spună că aceasta este cea mai valoroasă hrană şi băutură cunoscute vreodată. Nici o altă pâine nu are aşa valoare şi nici o altă băutură n-ar putea fi aşa de preţioasă ca aceasta, prin împărtăşirea din ele putându-se obţine glorie, onoare şi nemurire — natura divină, viaţa în sine.

Ploaia de mană antitipică

Pâinea din cer a fost trupul Domnului, pe care El urma să-L dea pentru viaţa lumii. şi Isus explică faptul că aceasta a fost simbolizată prin mana care a căzut în pustie. El a spus: ŞPărinţii voştri au mâncat mana în pustie şi au murit. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. El a mai spus (Ioan 12:24): „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă”. şi El a căzut pe pământ şi a murit. Iar noi devenim părtaşi cu El în moartea Lui. Noi participăm la suferinţele şi la moartea Lui, ceea ce lumea nu va face niciodată. Ea va avea parte de rezultatul lor.

Toată lucrarea acestui Veac Evanghelic este pregătirea hranei pentru omenire şi a sângelui cu care va fi stropită. Dar Mesajul Domnului din textul nostru n-a fost intenţionat pentru lume. După cum ne spune El: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor”.

Numai o clasă specială a putut cunoaşte ceva despre Taina lui Dumnezeu în toţi aceşti o mie nouă sute de ani — în aceste două milenii. Aceste lucruri au fost ascunse de lume în general. Acum însă credem că a sosit timpul când ele trebuie date lumii, conştientizând lumea de binecuvântările pe care le are Dumnezeu de dat în curând. Scripturile ne spun că Taina va fi dezvăluită în timpul sunării trâmbiţei a şaptea — care sună acum. Aducerea la cunoştinţă a acestor adevăruri, prin urmare, ar părea să fie ploaia de mană.

 

Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. (Ioan 6:56)

Contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu ne va face înţelepţi spre mântuire; cunoaşterea acestui Cuvânt ne va asigura atât fericirea, cât şi succesul în desăvârşirea caracterului creştin.

Toţi aceia care în credinţă primesc Cuvântul lui Dumnezeu vor fi împlinitori ai acestui Cuvânt. Mintea lor va fi îmbogăţită printr-o cunoaştere adevărată, pe care Domnul Hristos o reprezintă ca mâncând trupul şi bând sângele Lui. Şi în timp ce trăiesc adevărul, ei le prezintă şi altora Cuvântul vieţii. Astfel, ei devin o influenţă printre influenţe, o mireasmă de la viaţă spre viaţă.

Domnul Hristos a spus: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este pâinea care s-a pogorât din cer…” (Ioan 6:63,56-58). Satana va face tot ce poate pentru a satisface pofta de hrană care nu aparţine cunoaşterii singurului Dumnezeu adevărat şi a lui Isus Hristos, pe care El L-a trimis. Aceia care păstrează trăsăturile grosolane de caracter, care continuă să manifeste defecte omeneşti în cuvintele şi în atitudinile lor dau mărturie despre faptul că ei nu mănâncă trupul şi nu beau sângele Fiului lui Dumnezeu. (Youth’s Instructor, 8 decembrie 1898)

Cuvântul lui Dumnezeu care locuieşte în inimă este acela care va dezvolta facultăţile spirituale. (…)

Isus i-a iubit pe oameni şi a luat toate măsurile ca sufletul răscumpărat cu sânge să aibă o naştere din nou, o viaţă nouă, care-şi are originea în propria Sa viaţă. (…) „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:12). Aceia care cred în Hristos îl au pe El ca sursă a puterii şi a caracterului lor. (Youth’s Instructor, 10 ianuarie 1895)

 

Pâinea vie, care s-a pogorât din cer

Elder D. Todd Christofferson

Vârstnicul D. Todd Christofferson

Dacă tânjim să rămânem în Hristos și ca El să rămână în noi, atunci sfințenia este ceea ce căutăm.

A doua zi după ce Isus a hrănit în mod miraculos cele cinci mii de persoane în Galileea cu doar „cinci pâini de orz și doi pești”1, El le-a vorbit din nou oamenilor în Capernaum. Salvatorul și-a dat seama că mulți dintre oameni nu erau interesați de învățăturile Sale, ci doreau să primească de mâncare din nou.2 Drept urmare, El a încercat să îi convingă de măreața valoare a „[mâncării] care rămâne pentru viața veșnică, și pe care [o] va da Fiul Omului”.3 Isus a spus:

„Eu sunt Pâinea vieții.

Părinții voștri au mâncat mană în pustiu, și au murit.

Pâinea, care se pogoară din cer, este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea, și să nu moară.

Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii”.4

Cei care Îl ascultau nu au înțeles ceea ce Salvatorul a vrut să le transmită, ei înțelegând afirmația Sa doar literal. Gândindu-se cu groază la ce le-a spus, ei s-au întrebat: „Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?”5 Isus a continuat:

„Adevărat, adevărat, vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului, și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă.

Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură”.6

Apoi, El a explicat înțelesul profund al metaforei Sale:

„Cine mănâncă trupul Meu, și bea sângele Meu, rămâne în Mine, și Eu rămân în el.

După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi și el prin Mine”.7

Cei care Îl ascultau încă nu înțelegeau ceea ce Isus spunea și „mulți… după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: «Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?»… [Și] din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi, și nu mai umblau cu El”.8

A mânca trupul Său și a bea sângele Său este un mod neobișnuit de a exprima cât de mult trebuie să-L includem pe Salvator în viața noastră – chiar în ființa noastră – pentru a putea fi unul. Cum se întâmplă acest lucru?

Mai întâi, înțelegem că, sacrificându-și trupul și sângele, Isus a ispășit pentru păcatele noastre și a învins moartea, atât cea fizică, cât și cea spirituală.9 Atunci, în mod clar, noi luăm din trupul Său și bem sângele Său când primim de la El puterea și binecuvântările ispășirii Sale.

Doctrina lui Hristos exprimă ceea ce noi trebuie să facem pentru a primi harul ispășitor. Și anume, să credem și să avem credință în Hristos, să ne pocăim, să fim botezați și să primim Duhul Sfânt „și apoi [va veni] iertarea păcatelor [noastre] prin foc și prin Duhul Sfânt”.10 Aceasta este poarta, accesul nostru la harul ispășitor al Salvatorului și la cărarea strâmtă și îngustă care ne duce înapoi în împărăția Sa.

„Prin urmare, dacă înaintați ospătându-vă din cuvântul lui Hristos și îndurați până la sfârșit, iată, astfel a spus Tatăl: Voi veți avea viață veșnică…

Și acum, aceasta este doctrina lui Hristos, singura și adevărata doctrină a Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt, care este un Dumnezeu, fără de sfârșit”.11

Simbolismul împărtășaniei din cadrul cinei Domnului este frumos de contemplat. Apa și pâinea reprezintă trupul și sângele Lui, Cel care este Pâinea vieții și Apa vie12, aducându-ne aminte în mod delicat de prețul pe care El l-a plătit pentru a ne mântui. Când pâinea este frântă, ne aducem aminte de trupul rănit al Salvatorului. Vârstnicul Dallin H. Oaks a spus odată că, „întrucât este ruptă și sfâșiată, fiecare bucățică de pâine este unică, tot așa cum sunt și persoanele care se împărtășesc din ea. Cu toții avem diferite păcate de care să ne pocăim. Cu toții avem nevoi diferite care să fie întărite prin ispășirea Domnului Isus Hristos, de care ne aducem aminte în cadrul acestei rânduieli”.13 Când bem apa, ne gândim la sângele pe care El l-a vărsat în Ghetsimani și pe cruce și la puterea sa care sfințește.14Știind că „niciun lucru necurat nu poate intra în împărăția Lui”, ne străduim să fim printre „aceia care și-au spălat veșmintele în sângele [Salvatorului] datorită credinței lor și a pocăirii de toate păcatele lor și a fidelității lor până la sfârșit”.15

Am vorbit despre faptul de a primi harul ispășitor al Salvatorului care ne înlătură păcatele și efectele acelor păcate. Dar, în mod figurat, a mânca din trupul Său și a bea din sângele Său are un alt înțeles, acela fiind faptul de a ne însuși calitățiile și caracterul lui Hristos, înlăturând omul firesc și devenind sfinți „prin ispășirea lui Hristos Domnul”.16 În fiecare săptămână, când luăm din pâinea și apa de la împărtășanie, am face bine să ne gândim cât de total și complet trebuie să încorporăm caracterul Său și modelul vieții Sale fără de păcat în viața noastră și în ființa noastră. Isus nu ar fi putut să ispășească pentru păcatele altora decât dacă El Însuși era fără de păcat. Întrucât dreptatea nu putea să îi pretindă nimic, El putea să se ofere pe Sine Însuși în locul nostru pentru a satisface cerințele dreptății și, apoi, să dea dovadă de milă. Pe măsură ce ne aducem aminte și cinstim sacrificiul Său ispășitor, noi ar trebui, de asemenea, să cugetăm asupra vieții Sale fără de păcat.

Acest lucru sugerează faptul că noi trebuie să ne străduim din răsputeri pentru a ne face partea. Nu putem fi fericiți să rămânem așa cum suntem, ci trebuie să înaintăm în mod constant către „înălțimea staturii plinătății lui Hristos”.17 Precum tatăl regelui Lamoni în Cartea lui Mormon, trebuie să fim dispuși să renunțăm la toate păcatele noastre18 și să ne concentrăm asupra a ceea ce Domnul așteaptă de la noi în mod individual și ca grup.

Nu cu mult timp în urmă, un prieten mi-a relatat o experiență pe care a avut-o când slujea ca președinte de misiune. El a avut o operație care necesita câteva săptămâni de recuperare. În timpul recuperării sale, el a dedicat timp cititului din scripturi. Într-o după amiază, când se gândea la cuvintele Salvatorului din al 27-lea capitol din 3 Nefi, el a adormit. Apoi, el mi-a relatat:

„M-am cufundat într-un vis în care mi-a fost arătată viața într-un mod panoramic și foarte clar. Mi-au fost arătate păcatele, alegerile neinspirate, momentele… în care nu am avut răbdare cu oamenii, dar și momentele în care am omis să fac sau să spun lucruri bune… O trecere în revistă cuprinzătoare a vieții mele mi-a fost arătată în doar câteva minute, dar mi s-a părut că a trecut mult mai mult timp. M-am trezit speriat și, aproape instantaneu, am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog, am implorat iertare, exprimându-mi sentimentele din inimă așa cum nu mai făcusem niciodată înainte.

Înainte de vis, nu știam că aveam atât de mare nevoie de a mă pocăi. Deodată, am devenit foarte conștient de greșelile și slăbiciunile mele, încât părea că distanța dintre cine eram eu și sfințenia și bunătatea lui Dumnezeu era de milioane de kilometri. În rugăciunea pe care am rostit-o în acea după-amiază târzie, mi-am exprimat din toată inima cea mai adâncă recunoștință Tatălui Ceresc și Salvatorului pentru ceea ce Ei au făcut pentru mine și pentru relațiile pe care le prețuiam și pe care le aveam cu soția și copiii mei. Cât am stat în genunchi, am simțit dragostea și mila lui Dumnezeu, care erau atât de palpabile, în pofida faptului că mă simțeam atât de nedemn…

Pot spune că nu am mai fost același din aceea zi. Inima mea s-a schimbat… Ceea ce a urmat a fost faptul că am dezvoltat mai multă empatie față de alții, având o mai mare capacitate de a iubi, însoțită de un sentiment de urgență privind faptul de a propovădui Evanghelia… Puteam să înțeleg mai bine ca niciodată mesajele de credință, speranță și privind darul pocăinței care se găsesc în Cartea lui Mormon”.19

Este important să recunoaștem faptul că revelația clară privind păcatele și slăbiciunile acestui om bun nu l-a descurajat sau nu l-a făcut să dispere. Da, a avut un șoc și a simțit remușcare. A simțit în mod profund nevoia de a se pocăi. A fost umilit, dar a simțit recunoștință, pace și speranță – o speranță adevărată – datorită lui Isus Hristos, „Pâinea vie, care s-a pogorât din cer”.20

Prietenul meu a vorbit despre distanța pe care a simțit-o în visul său dintre viața sa și sfințenia lui Dumnezeu. Sfințenie este cuvântul potrivit. A mânca din trupul și a bea din sângele lui Hristos înseamnă a căuta sfințenia. Dumnezeu ne poruncește: „Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt”.21

Enoh ne-a sfătuit: „De aceea, învață-i pe copiii tăi că toți oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască sau ei nu vor putea, în nici un mod, să moștenească împărăția lui Dumnezeu, pentru că niciun lucru care nu este curat nu poate locui acolo sau nu poate locui în prezența Sa; pentru că, în limba lui Adam, Om al Sfințeniei este numele Lui și numele Singurului Său Născut este Fiul Omului, chiar Isus Hristos”.22 Când eram copil, mă întrebam de ce, în Noul Testament, se face referire la Isus ca fiind (și chiar și El își spune) Fiul Omului, când El este de fapt Fiul lui Dumnezeu, dar afirmația lui Enoh clarifică faptul că acest nume este, de fapt, o recunoaștere a divinității și sfințeniei Sale – El este Fiul Omului Sfințeniei, Dumnezeu Tatăl.

Dacă tânjim să rămânem în Hristos și ca El să rămână în noi23, atunci sfințenia este ceea ce căutăm, atât în trup, cât și în spirit.24 O căutăm în templu, pe care stă scris: „Sfințenie Domnului”. O căutăm în căsniciile noastre, în familiile și căminele noastre. O căutăm în fiecare săptămână pe măsură ce ne desfătăm în ziua sfântă a Domnului.25 O căutăm chiar și în detaliile vieții noastre zilnice: în cuvintele, hainele și gândurile noastre. Președintele Monson a spus: „Suntem produsul a ceea ce citim, vedem, auzim și gândim”.26 Noi căutăm sfințenie pe măsură ce ne ducem crucea în fiecare zi.27

Sora Carol F. McConkie a spus: „Noi recunoaștem multitudinea încercărilor, ispitelor și suferințelor care ne pot duce departe de tot ceea ce este virtuos, pur și demn de laudă înaintea lui Dumnezeu. Dar experiențele noastre din timpul vieții muritoare ne dau ocazia să alegem sfințenia. De cele mai multe ori, sacrificiile pe care le facem ca să ținem legămintele noastre sunt cele care ne sfințesc și ne fac sfinți”.28 Și, la „sacrificiile pe care le facem”, aș dori să adaug slujirea pe care o oferim.

Noi știm că, „atunci când [suntem] în slujba aproapelui, [suntem] numai în slujba Dumnezeului [nostru]”.29 Și Domnul ne aduce aminte că o astfel de slujire a fost o parte centrală a vieții și caracterului Său – „Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți”.30 Președintele Marion G. Romney ne-a oferit următoarea explicație înțeleaptă: „Slujirea nu este ceva ce facem pe acest pământ pentru a ne câștiga dreptul de a trăi în împărăția celestială. Slujirea reprezintă un element de bază al unei vieți exaltate în împărăția celestială”.31

Zaharia a profețit că, în ziua domniei milenare a Domnului, chiar și zurgălăii cailor vor avea inscripția „[Sfințenie] Domnului”.32 Știind acest lucru, sfinții pionieri din aceste văi au pus acest memento, „[Sfințenie] Domnului”, pe lucruri aparent obișnuite sau comune, precum și pe cele direct asociate practicării religiei. A fost inscripționat pe pahare și tăvi pentru împărtășanie și a fost scris pe certificatele de rânduire ale Celor Șaptezeci și pe steagul Societății de Alinare. „[Sfințenie] Domnului” a apărut, de asemenea, pe fereastra Zion’s Cooperative Mercantile Institution (Instituția Comercială Cooperativa Sionului), magazinul ZCMI. A fost pusă pe capul unui ciocan și pe o tobă. „[Sfințenie] Domnului”a fost inscripționat pe clanțele ușilor din casa președintelui Brigham Young. Aceste referințe la sfințenie în locuri aparent neobișnuite sau neașteptate pot părea nepotrivite unora, dar ele sugerează cât de mult și de constant trebuie să ne concentrăm asupra sfințeniei.

Pahar pentru împărtășanieTavă pentru împărtășanieVitrina magazinului ZCMIciocantobeclanță

Luând din trupul Salvatorului și bând sângele Său înseamnă a alunga din viața noastră orice nu este compatibil unui caracter asemănător cu cel al lui Hristos și de a ne însuși atributele Sale. Înțelesul mai larg al pocăinței este acesta: nu doar îndepărtarea de păcatul comis în trecut, ci și „întoarcerea inimii și a voinței către Dumnezeu”33 pentru a merge înainte. Așa cum prietenul meu a trecut prin asta în visul său revelator, Dumnezeu ne va arăta defectele și slăbiciunile, dar El, de asemenea, ne va ajuta să transformăm lucrurile slabe în lucruri puternice.34 Dacă vom întreba cu sinceritate: „Ce-mi mai lipsește?”35, El nu ne va lăsa să ghicim, ci, cu dragoste, El ne va da un răspuns de dragul fericirii noastre. Și El ne va da speranță.

Este un efort copleșitor și ar fi foarte înfricoșător dacă am fi siguri în năzuințele noastre de a dobândi sfințenie. Adevărul glorios este că noi nu suntem singuri. Avem dragostea lui Dumnezeu, harul lui Hristos, alinarea și îndrumarea Spiritului Sfânt și înfrățirea și încurajările sfinților ce fac parte din trupul lui Hristos. Să nu ne complacem în locul în care ne aflăm, dar nici să nu ne descurajăm. Într-un imn simplu, dar care ne invită să cugetăm, suntem îndemnați:

Timp să fiți sfinți voi să vă faceți, căci lumea înainte zorește.

Ca în taină, cu Isus, mult timp să petreceți.

Și căutându-L pe Isus, precum El să fiți;

Și astfel, în al vostru comportament, prietenii voștri pe Isus îl vor zări.36

Depun mărturie despre Isus Hristos, „pâinea vie, care s-a pogorât din cer”37, și că „cine mănâncă trupul [Său], și bea sângele [Său], are viața veșnică”38, în numele lui Isus Hristos, amin.

Gabriel Liiceanu “Pâinea Vieții”

Despre Isus nu știu să spun decât atât: cred că este persoana care a suferit cel mai mult pentru felul în care arătăm noi, oamenii. Căruia i-a păsat ca nimănui pe lume. De aici și nebuneasca Lui încercare de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior.

Nimeni, vreodată,  nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.

Însă e specia umană capabilă să răspundă la o asemenea provocare, venită din partea cuiva care s-a așezat simultan în afara și înăuntrul ei? Sau: va fi ea în stare vreodată? Este ea în stare de o răsturnare de comportament, care ar urma să ne scoată din spațiul mizeriei noastre constitutive? Din ceea ce, în termeni biblici, este numit „cădere”, dar care în fapt nu este decât un stadiu de trecere ce poate sfârși tot atât de bine cu o apocalipsă sau cu nașterea hrisalidică a unei alte omeniri? Vom fi noi pregătiți vreodată pentru marele salt care să ne ridice deasupra noastră, pentru a ne despărți definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine?

Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine. De ce a luat ea forma înfruptării dintr-un trup? Și ce „gust” are trupul acesta?

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el. După cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine”. (Ioan 6, 53-57)

Totul, în înțelegerea mesajului cristic, pornește de la măsura în care putem să ne reconsiderămfelul de a fi. Când Isus se referă la trupul Său și apoi, în ocurență, la noi, oamenii, folosind metafora frângerii pâinii, suntem noi capabili să ne gândim la altceva decât la un trunchi dotat cu picioare, mâini, cap, gură, ochi? Și-atunci ce vrea să însemne „a mânca trupul Meu”? De unde să începem? Despre ce „trup” este vorba? Ce suntem noi?

Suntem, desigur, trupul nostru și totuși nu suntem trupul nostru. Micul domn Friedemann din nuvela lui Thomas Mann nu este trupul lui mic, ci sufletul lui îndrăgostit de doamna von Rinnlingen, rănit de moarte de ea și care-l face, în cele din urmă – el, sufletul – să moară. El, sufletul micuțului domn, ia decizia să moară, și nu trupul său. El nu mai poate trăi, în timp ce trupul, considerat în sine, ar putea. Suntem înalți sau scunzi, grași sau slabi, cu ochi căprui sau albaștri, tineri sau îmbătrâniți, dar ce legătură are asta cu faptul că, în nevăzutul nostru, suntem răi sau buni, drepți sau părtinitori, oameni de bine sau lichele perverse și că, în cele din urmă, ne-am ales, prin hotărârile noastre, într-un fel sau altul destinul? Ce suntem în mai mare măsură?

Chipul pe care-l întâlnim când ne cunoaștem unul pe altul și prin care ne identificăm și ne recunoaștem în lume? Sau felul nostru de a fi, firea noastră, caracterul nostru, adică dispoziția internă nevăzută a componentelor sufletului nostru, potrivit cărora reacționăm când suntem puși față în față cu viața și cu situațiile în care ea ne așază? Iar această  dispoziție cu adevărat nu se vede. Cel mai greu îmi e să văd „ceea ce stă în fața ochilor mei”, spune Wittgenstein. Iar când e vorba de oameni, de noi înșine, lucrul acesta e cu atât mai adevărat, tocmai pentru că ceea ce se află sub ochii mei poate foarte bine să adăpostească, ascunzându-l, pe nevăzutul și necunoscutul din mine. Tocmai pentru că adevărata mea realitate începe de-acolo de unde sfârșește partea din mine care se vede, nu există o relație directă între aparența noastră și ființa noastră ascunsă și nevăzută. Sigur, putem să ne purtăm bunătatea pe chip, dar tot atât de bine putem fi îngeri urâți la chip sau diavoli cu chip de înger. Și tocmai de aceea putem înșela, induce în eroare, seduce, putem fi escroci, duplicitari și ipocriți. Putem purta mască și, de aceea, putem lăsa impresia că suntem altceva decât suntem.

Unde, așadar, se află realitatea noastră mai reală și adevărul ființei noastre? În nevăzut, desigur, și nu în corpul nostru vizibil. În sufletul, și nu în trupul nostru.

De aceea, important nu e cum arată Isus, mai precis nu e deloc necesar ca El să fie frumos. Ajunge doar, ca semn al solidarității Lui cu noi, că își asumă, demonstrativ și pentru o clipă doar, un trup. Însă așa cum pe Socrate, cel mai urât atenian, Alcibiade îl descrie ca fiind omul cel mai frumos, asemuindu-l cu acele figurine hidoase de sileni care, odată deschise, vădeau înăuntrul lor figuri sublime de zei, la fel, la Isus, importantă e divinitatea lăuntrică a Ființei Sale. Chestiunea aspectului cristic nu are de fapt nici o relevanță și nu e întâmplător faptul că noi nu deducem mimica lui Isus decât din descrierea mișcărilor Sale sufletești, în Evanghelii nefiind vorba de ea niciodată în mod explicit, așa cum din Evanghelii nu primim nici o informație referitoare la statura Lui sau la orice alt detaliu ținând de aspectul Lui fizic.

Așadar „dă-ne nouă pâinea noastră spirituală…”, sau „pâinea vieții”, sau „trupul Meu este cu adevărat o hrană” înseamnă: Dă-ne, ca model de viață, frumusețea trupului Tău interior nevăzut. Dă-ne ca hrană frumusețea fericirilor de care ne-ai vorbit în Predica de pe munte. Dă-ne putința ca adevărata noastră ființă, cea nevăzută, să semene Ființei Tale, să fie adică în așa fel dispusă în alcătuirea ei, încât să putem răspunde răului cu bine, dușmanului cu iubire, mâniei cu blândețe.

Să observăm că rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în care ne rugăm pentru ártos epi-oúsios, pentru „pâinea supra-substanțială”, adică pentru „pâinea spirituală” , vine imediat după capitolul Fericirilor, și ceea ce ni se spune în ea că trebuie să-I cerem lui Dumnezeu nu poate să nu fie legat de versetele care au precedat-o: Pâinea Cerului este acel formidabil model comportamental cristic, care ne busculează și ne contrariază obiceiurile și care se desfășoară sub ochii noștri sub forma unor surprinzătoare recomandări; acestea, pentru cel care crede, trebuie să devină de-acum adevărata lui hrană.

 

 A te hrăni cu trupul lui Isus revine pur și simplu la a interioriza corpul Lui nevăzut în corpul tău nevăzut, înseamnă a te mișca în viață avându-I purtarea sub ochi și poruncile în suflet.

Aici survine pentru prima oară în istoria speciei umane ideea că există o hrană de o calitate aparte, una complet nouă, care nu poate fi gătită și mâncată ca atare, una care nu e pentru trupul vizibil, deși dovada existenței ei se face printr-o întrupare: întrupare a corpului invizibil – alcătuit dintr-un pumn de valori cardinale  având în centrul lor iubirea – în corpul vizibil al lui Isus.

Acest pumn de valori, amănunțit în componența lui în Predica de pe munte (Matei5, 3-12 și Luca 6, 20-23), este o hrană prin care Dumnezeu Însuși devine comestibil în actul donării Sale, plin de generozitate și de iubire infinităO hrană din care, mâncându-se, nu se mai moare,pentru că ea perpetueză în eternitate valorile pe care stă viața. Prin Isus spiritul (logos-ul, cuvântul) se dăși se dă ca hrană tuturor oamenilor, în măsura în care Isus propune pentru prima oară în istoria omenirii un comportament bazat pe o constelație de valori axate exclusiv pe iubireși bunătate, nu pe egoism, invidie, violență, ură și crimă.

Iar acest comportament se propune  pe sine ca model. Modelul cristic, alcătuit din fiecare vorbă a lui Isus și din fiecare gest și faptă a persoanei Sale, este hrana spirituală și „pâinea vieții”. Isus este pâine supra-substanțială întrupată, corp subiectiv care se încearcă pe El Însuși în suferință, pentru a-i convinge pe oameni să-și reformuleze eul invizibil în orizontul iubirii din care ideea vrăjmașului a dispărut cu desăvârșire. Oferirea acestei pâini nevăzute crescute în jurul iubirii nu mai reprezintă o viață asigurată de pe o zi pe alta ca în cazul manei primite de poporul lui Israel în pustiu, ci viața asigurată pentru o veșnicie în care nu mai există zile, tocmai pentru că valorile după care se ghidează ea n-au vârstă istorică.

Acesta este mesajul lui Isus. Celor care-l ascultă, Isus nu le propune, așadar, un act de canibalism („La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei și ziceau: «Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?» – Ioan 6, 52), ci, rămânând în termenii metaforei pâinii, El le spune că Dumnezeu se distribuie oamenilor în puritatea unei etici care nu-și are (deocamdată) măsura pământească decât în El, Isus.

Acesta e mesajul nebunesc al lui Isus (“Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” –1 Corinteni 1.18), lucrul scandalos pe care contemporanii Lui n-au cum să-l înțeleagă („Vorbirea aceasta e prea de tot: cine poate s-o sufere?” – Ioan 6, 60), pentru că El rămâne de neînțeles tocmai în noutatea și incredibilul ofertei Lui.

Debutul capitolului, cel cu înmulțirea pâinilor, face ca mulțimea să coreleze prezența lui Isus (doar) cu mâncarea care apare în mod miraculos, fără truda prealabilă a obținerii ei. Înțelegerea ei se oprește în acest punct.

Însă, făcând minunea cu pâinile, Isus sugerează un tip de hrană și de hrănire fără precedent: oare nu există, asemeni pâinilor înmulțite, mâncate și care de fapt nu se termină niciodată („au umplut douăsprezece coșuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toți” – Ioan 6, 13), un bun din care, oricât ai consuma, nu se împuținează? Căldura sau lumina soarelui, de pildă, nu se împuținează în funcție de numărul de oameni care stau la soare. Dar nici prietenia nu se epuizează, împărțindu-se, între un număr finit de inși. Ea se distribuie între oricâți, fără ca substanța ei să fie în vreun fel afectată. Dar nu sunt la fel și bunătatea, mila, iubirea, sacrificiul, dragostea de dreptate, de adevăr și toate celelalte? Nu sunt toate valorile bune ale sufletului la fel? Nu te poți hrăni din ele clipă de clipă toată viața? Și nu e asta profitabil pentru toată lumea? Nu sunt toate valorile care te sporesc pâini ale spiritului?  Un gânditor român a numit aceste bunuri speciale bunuri care se distribuie fără să se împartă.Tocmai acest corpus spiritual, care aglutinează toată omenia din noi în jurul Lui, și care se distribuie fără să se împartă este învățătura lui Isus despre „pâinea vieții”, morala care, generalizată, ar modifica omenirea din temelii. Pâinea vieții e tocmai această colecție de valori pe care trebuie să se așeze viața pentru ca ea să fie bună.

Mulțimea stă în preajma lui Isus câtă vreme crede că acesta va repeta experiența și că, mâncând iarăși după voie, ea se va sătura încă o dată. De aceea își pierd interesul pentru El și Îl părăsesc în clipa în care Isus mută episodul înmulțirii pâinilor pe altă treaptă, vorbindu-le de  hrănirea cu „pâinea vieții”. Acesta e adevărul greu de conceput: că există un set de valori inepuizabil, centrat pe agápe, pe iubirea gratuită, iubirea care se dă fără să aștepte nimic în schimb; și că acest corpus spiritual le e transmis oamenilor printr-un model de viață și de moarte, modelul vieții lui Isus. „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată…” (Ioan 6, 35). În Mine este o cantitate inepuizabilă de milă, iubire, bunătate. Acestea sunt pâinile nevăzute ale trupului Meu nevăzut. Luațși mâncați din ele. Ele sunt adevărata hrană. Pe ea, pe această pâine supra-substanțială, ártos epi-oúsios, v-am învățat s-o cereți când vă rugați lui Dumnezeu. În rest, nu trebuie decât să faceți ca Mine. Nu trebuie decât să Mă imitați(urmați).

După acest discurs mulțimile se împrăștie, cei mai mulți ucenici pleacă și Isus rămâne cu „cei puțini”, doar cu doisprezece dintre ei, care, nici ei, nu înțeleg mare lucru din spusele Lui. „Voi nu vreți să vă duceți?” (Ioan 6, 68), îi întreabă El, pregătindu-se pentru marea singurătate a crucii. Dar ei nu vor, căci simt că de-acum nu mai pot trăi fără Învățătorul care e El. Nu-L înțeleg nici ei pe deplin, dar Îl iubesc și-I fac credit. Nu știu nici despre ce trup vorbește Isus, nici despre ce sânge, nici despre ce nevăzut, nici despre ce veșnicie. „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan 6, 69)

„Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” Dar de ce nu poate fi primit acest mesaj și de ce e el resimțit ca un lucru care „scandalizează” (skandalízei – Ioan 6, 62), ca unul, adică, în care mintea „se poticnește”? În nici un caz pentru că este absurd (iudeii nu erau greci, ca să nu accepte paradoxul), în nici un caz pentru că nu poate fi în sine conceput și înțeles, ci pentru că reperele de înțelegere ale contemporanilor lui Isus (și, ca să fim onești, ale întregii omeniri de după el) se împotmolesc într-o comunitate,  într-un „trib” (națiune), într-o „Lege”, într-o religie anume, în istoria particulară a câte unei comunități, pe scurt, într-un fragment de umanitate. Isus gândește planetar, acolo unde noi suntem obișnuiți să gândim particular și „național”. Iudeilor, care ascultându-L pe Isus, se raportează strict la Dumnezeul care a făcut legământul cu poporul ales și i-a însoțit istoria, Isus le vorbește de un Dumnezeu universal, care vine de dinainte de Avraam, un Dumnezeu al Genezei scăldat de astădată în compasiune și iubire pentru creația Sa. Un Dumnezeu care imprimă omenirii o grilă de valori universale, nemaiafectate de condiția căderii, a crimei și de relativismul istoriei.

Dacă oricine, acceptând provocarea unei reconstrucții din adânc, poate primi pâinea nevăzută a vieții, înseamnă că oricine, la rândul lui, o poate da mai departe.

La limită, oricine poate deveni apostolul laic al lucrurilor care-și ascund frumusețea în nevăzutul lor. Adevărul e că miza vieții se joacă mereu în nevăzut. „Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întâi sufletul?” îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lău­dându-i-l pe frumosul Charmides, îi pro­pun tânărului să-şi dezgolească o clipă trupul.

Nu este în fond prea multă imagine și cult al aparenței în lumea noastră? Nu suntem tot timpul părtași la un desfrâu al privirii? Până și credința este trăită astăzi scenografic, cu fast vestimentar, difuzoare și televiziuni.

Mai e loc undeva, între toate acestea, pentru împărăția aceea mică cât bobul de muștar?

Gabriel Liiceanu “Pâinea Vieții”

integral  pe   contributors.ro

 

 

DOCTRINA ÎMPĂRTĂȘANIEI – Este trupul și sângele lui Hristos prezent?

Întrebare:

Ma intereseaza  doctrina  impartasaniei precum ca doar simbolizeaza trupul si sangele lui Hristos spre deosebire de catolici sau ortodocși care afirma prezenta reala a trupului si sangelui in împărtășanie. As dori un raspuns mai explicit la acest capitol.

Ce scrie în Biblie?

Pentru început este bine să trecem în revistă textele principale din Noul Testament în care este abordat acest subiect. Toate evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca) prezintă cuvintele Domnului Isus Hristos când a institut Euharistia. Iată aceste pasaje:

Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.” (Matei 26:26-29)

Pe când mâncau, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Marcu 14:22-25)

Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli. El le-a zis: „Am dorit mult să mănânc paştile acestea cu voi înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi a luat pâine; şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi. Dar iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este rânduit. Dar vai de omul acela prin care este vândut El!” Şi au început să se întrebe unii pe alţii cine din ei să fie acela care va face lucrul acesta. (Luca 22:14-23)

Evanghelistul Ioan ne prezintă în Evanghelia care îi poartă numele o altă împrejurare unde Domnul Isus Hristos a spus că trupul Lui este o mâncare și sângele Lui este o băutură și cine nu bea sângele Lui și nu mănâncă trupul Lui nu poate să aibă viață veșnică. Textul este următorul:

Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu, şi au murit. Pâinea care Se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.” La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate Omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?” Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine. Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă Pâinea aceasta va trăi în veac.” Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum. Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă. (Ioan 6:48-63)

Un ultim text care vorbește despre Cina Domnului se găsește în Epistola I a lui Pavel către Corinteni și este următorul:

Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.” Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm. Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni. (1 Corinteni 11:23-34)

Diferență de opinie între confesiunile creștine

Preotul ortodox Serafim Joanta scrie este de părerea că  ”Sfanta Impartasanie ni-L aduce pe Hristos in sufletele si in trupurile noastre. Hristos e cu noi nu numai in mod spiritual, nevazut, ci, fiindca suntem si trupuri, Hristos ni Se impartaseste si in chip material, sub forma painii si a vinului.”  Într-un catehism ortodox mai scrie următoarele despre Cina Domnului “Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul si Sângele Domnului sunt painea din grâu curat si dospită si vinul, tot curat, din struguri. Prefacerea pâinii si vinului în Trupul si Sângele Domnului, în vremea Sfintei Liturghii, are loc atunci când preotul sau episcopul, ridicând mâinile, fruntea si inima către cer se roagă fierbinte”. Deci, teologia bisericii ortodoxe spune că în vremea Sfintei Liturghii are loc prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. Același lucru este crezut și de catolici și chiar și de unele confesiuni protestante.

Privind la textele de mai sus, vedem că de fiecare dată sunt citate cuvintele Domnului Isus care a spus despre pâine că este trupul Lui și despre conținutul paharului că este sângele Lui. Totuși, nu este scris nicăieri în Biblie că aceste elemente se transformă în sângele și în trupul Domnului Isus Hristos, adică că devin o substanță diferită. Însăși cuvântul “preface” sau “transformă” nu-l găsim nicăieri în textele citate mai sus. Și însăși Domnul Isus când a spus la Cina cea de Taină că aceste elemente sunt trupul și sângele Lui, imediat după aceea a spus că nu va mai bea din acel rod al viței până în ziua când îl va bea cu ucenicii nou în Împărăția Tatălui Său. Deci, Domnul Isus vorbește în continuare despre conținutul paharului nu ca despre sânge al Său, ci ca despre rod al viței, ceea ce înseamnă că a rămas să fie aceeași substanță.

Și în Evanghelia după Luca și în Epistola I a lui Pavel către Corinteni este scris că Domnul Isus le-a spus ucenicilor și despre scopul care  a fost urmărit de El prin instituirea Cinei Domnului și anume “să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”.  De aceea spune Apostolul Pavel că unii pot să participe la Cina Domului fără să deosebească trupul și sângele Domnului Isus și că aceasta este periculos, pentru că oamenii dau un alt sens Cinei Domnului decât cel pe care îl are. Este bine cunoscut că sunt un mare număr de creștini care participă la Sfânta Împărtășanie  fără să realizeze valoarea jertfei Domnului Isus Hristos și fără să beneficieze personal de aceasta jertfă prin pocăință și naștere din nou. Ei cred despre Cina Domnului ceea ce aceasta nu este și că așa se mai curăță de păcate (de fapt își mai iau pe suflet și alte păcate luând parte la ea în chip nevrednic) sau poate că se vindecă de boli, sau că așa ajung să fie mântuiți, sau cine ști ce cred, numai nu ceea ce trebuie să creadă.  Este importat pentru oameni să știe că Cina Domnului este și o judecată.

Importanța înțelegerii figurilor de stil

Dumnezeu folosește în Biblie multe figuri de stil care trebuiesc abordate și înțelese ca atare. Una din figurile de stil folosite des de Domnul Isus a fost metafora, care este o comparație din care lipsește termenul de comparației. Iată câteva din ele:

  • Eu sunt lumina lumii (Ioan 8:12) – este clar că prin această metaforă Domnul Isus a vrut să spună că El este ca și lumină a lumii.
  • Eu sunt Ușa oilor (Ioan 10:7) – este clar că prin această metaforă Domnul Isus s-a comparat pe sine cu o ușă a staulului unei stâni de oi.
  • Eu sunt Păstorul cel bun (Ioan 10:11) – Domnul Isus se compară pe sine cu păstorul de la oi, dar El nu a fost în timpul vieții sale pământești păstor la oi, ci a folosit această imagine ca să prezinte adevăruri spirituale importante. Deci, prin această metaforă Domnul Isus e compară cu un păstor de la oi.

Deci, trebuie să luăm în considerație că este folosită metafora, această figură de stil și în pasajele unde Domnul Isus spune că pâinea este trupul Lui și rodul viței este sângele Lui.

Dar ce este Cina Domnului pentru tine și ce crezi despre prezența trupului și sângelui Domnului Isus Hristos în pâinea și vinul care sunt folosite la Sfânta Împărtășanie?

Adevarul Bibliei despre CINĂ (1)

Cati dintre voi nu ati luat cina ultima data sau ultimele dati, pentru ca in saptamanile dinainte, sau zilele dinainte, v-ati certat cu X-lescu, sau ati facut ceva ce nu Ii place Domnului, desi v-ati cerut iertare de la El, va simtiti nelinistiti si nu ati luat cina? Am o veste buna pentru voi.  Invatatura conform careia nu poti lua cina din aceste motive pentru ca ti se poate intampla ceva foarte nasol dupa aia, este una ca multe altele nebiblica.

Haideti sa deschidem Cuvantul Domnului la 1 Corinteni capitolul 11 si sa citim incepand cu versetul 20 pana la versetul 34, pagina in Biblie 1121, link pe net AICI (ma joc si eu putin cu limbajul de lemn de la bise). Pavel se supara pe cei carora le vorbeste aici, pentru ca oamenii astia nu mai faceau diferenta intre mancarea pentru umplerea stomacului si cina Domnului. Si incearca sa le explice cum stau lucrurile.

27. De aceea, oricine mananca painea aceasta sau bea paharul Domnului in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.
28. Fiecare sa se cerceteze, dar, pe sine insusi, si asa sa manance din painea aceasta si sa bea din paharul acesta.
29. Caci cine mananca si bea isi mananca si bea osanda lui insusi, DACA NU DEOSEBESTE TRUPUL LUI HRISTOS. 
30. Din pricina aceasta sunt intre voi multi neputinciosi si bolnavi, si nu putini dorm.

Din ce cauza sunt multi neputincios si bolnavi si nu putini dorm? Din cauza faptului ca oamenii astia nu deosebeau trupul lui Hristos de hrana lor zilnica, sau pentru ca desi faceau distinctia teoretica intre acestea, habar nu aveau ce inseamna de fapt cina Domnului.

Teoria bine cunoscuta in biserica, si general acceptata este ca nu poti sa iei cina, daca nu te-ai marturisit, daca nu ai tinut trei zile de post, daca nu te-ai curatit. De unde reiese asta oare? Unde scrie ca trebuie facute toate astea? Unde scrie ca daca cumva s-a intamplat ceva nasol in viata ta intre timp, ai calcat pe bec nu poti sa iei cina?

Nu trebuie sa asteptam nici macar o secunda dupa ce ne dam seama ca am gresit, ca sa ne cerem iertare de la Dumnezeu, da decum trei saptamani sau mai mult pana vine cina. Am gresit, ne-am dat seama ca am gresit, automat ne-am cerut iertare si Biblia ne garanteaza ca El este vrednic si credincios sa ne ierte de pacatele noastre (1Ioan 1:9). Cine asteapta sa vina cina ca sa se curateasca, acela nu a inteles nimic in ce priveste umblarea cu Isus.

Asta trebuie sa fie un stil de viata, fie ca e vorba sau nu de cina, nu poti sta cu pacatul dupa tine pana vine marturisirea la biserica, pana are timp pastorul sa te asculte, pana vine cina, ti 3 zile de post si dupa aia esti ok. Unde scrie in Biblie ca postul iarta pacatele, din cate stiu doar jerfta lui Isus face asta. Nu pentru cina trebuie noi sa fim sfinti, tre sa fim sfinti pentru ca in asta consta la urma urmei umblarea noastra cu Dumnezeu.

O sa imi spui „vai dar teoria asta e cumva asa usurateca, chiar puteam lua oricum cina, nu ne mai marturisim, nu ne mai curatim?” Un pocait firesc isi poate pune problema asta, pentru ca nu a inteles nimic la urma urmei. Asta seamana cu secventa in care Pavel spune ca atunci cand sunt multe pacate harul se inmulteste, iar unii banuiesc ca imediat s-au gandit ca asta ar fi cumva liber la pacat, ca na daca tot se inmulteste harul cand pacatuieste omul. Asa e si aici, nici vorba de liber la pacat, de fapt e sfintire continua.

Biblia nu ne pune nici o conditie in ce priveste luarea cinei, ni se spune doar sa discernem actul in sine, sa deosebim trupul lui Hristos de celelalte procupari culinare, sa intelegem ce inseamna de fapt acest act, daca chiar vrem sa avem parte de beneficiile lui.

Adevarul Bibliei despre CINĂ (2)

Din pasajul pe care l-am scris in partea 1 AICI, se poate intelege gresit ca oamenii erau bolnavi, neputinciosi si nu putini dormeau din cauza ca luau cina intr-un mod gresit, si asta vad ca e perceptia in biserica, doar ca ceva nu e logic, adica nimic nu e logic.

Ce inseamna cina? Jertfa lui Isus! Ce a facut Isus pe cruce? A luat pacatul, boala si blestemul, nu? Si atunci de unde pana unde cineva poate lua cina si se poate trezi cu boala, neputinta, si adormire, din moment ce cina, care reprezinta jertfa lui Isus tocmai lucrurile astea le-a rezolvat.

Oamenii astia erau bolnavi, neputinciosi si nu putin dormeau, tocmai pentru ca nu intelegeau semnificatia cinei, ei erau deja bolnavi inainte sa ia cina, si luarea cinei nu schimba cu nimic starea lor pentru ca de fapt ei nu deosebeau acest act de o mancare obisnuita, sau nu intelegeau ce e in spatele acestui act. Fie ca erau neglijenti sau nu stiau, ei nu beneficiau de esenta cinei, si anume eliberarea de lege, de blestem, de boala, de pacat, si ramaneau tot bolnavi, neputinciosi si adormiti.

Ce am obtinut prin jertfa lui Isus? Iertare, vindecare, eliberare, aprovizionare in toate aspectele vietii…. exact asta sta in spatele cinei, dar daca nu esti constient de lucrurile astea, si nu sti ca ai dreptul la ele, daca cina ti se pare un act banal strict simbolic, cu atat te alegi cu simbolul, iti astamperi cel mult foamea si setea naturala, dar daca sti ce e in spatele cinei, in spatele jertfei lui Isus, atunci rezultatul e cu totul altul. Deosebesti cina de ceva banal, simbolic, traditie, si intelegi ce inseamna ea de fapt, primesti acele beneficii care in caz contrar nu apar si tu ramai tot bolnav, neputincios si adormit.

Pavel le spune ceva de genul „mai oamenilor, deosebiti odata si voi trupul lui Hristos, intelegeti odata ce inseamna asta, ca sa scapati de boli, de neputinta si sa va treziti, uite pentru ca nu deosebiti trupul lui Hristos, sunteti bolnavi, neputinciosi si dormiti”

De fapt nu ti se poate intampla nimic rau daca iei cina, nu ai cum sa iei jertfa lui Isus si sa te tresesti cu blestemul pe cap, e imposibil. De luarea cinei nu este legat nici un blestem, eventual este legat ramanerea in blestem, dar cu nici un chip nu poti sa te trezesti cu un blestem nou din cauza cinei.

Da, se poate sa ramai in blestemul in care esti, luand cina, dar nedeosebind trupul lui Hristos, neintelegand in ce consta jertfa lui Isus, de fapt rezultatul sa fie zero, sa iti bei osanda proprie, boala, neputinta, te osandesti singur la perpetuarea acestor stari din viata ta. Blestemului care e deja existent poti sa ii prelungesti viata prin faptul ca habar nu ai ce inseamna ca Isus a murit pentru tine. Si in nestiinta asta ne balacim cu totii mai mult sau mai putin, stim cu mintea dar in duhul nostru e un ghiveci, insa slava Duhului Sfant, ca ne lumineaza treptat si ne invata cine e Isus, ce inseamna jertfa Lui si cum trebuie sa traim ca si copii ai lui Dumnezeu, care sunt drepturile si mostenirea noastra in El.

Cei care au impresia ca marturisirea rezolva problema lor in ce priveste cina, in cazul in care au gresit, vreau sa ii intreb daca sunt siguri ca marturisindu-se au enumerat toate pacatele, adica absolut toate, si alea facute din nestiinta? Niciodata nu poti fi sigur ca ai marturisit tot, s-ar putea ca inclusiv atunci cand astepti sa ajunga paharelul cu vin si painea pe rand la tine in biserica, sa iti treaca prin cap ganduri aiurea si in cazul asta ce te faci? Daca teoria asta ar fi adevarata cred ca unul nu am mai scapa cu viata, dar slava Domnului nu e asa.

De ce crestinii din biserica primara luau zilnic cina? Sa fi fost doar o moda, se plictiseau si au mai bagat si acest obicei in program? Sau cumva sa fi fost ceva vital pentru viata lor de crestin? De ce crestinii din ziua de azi iau cina cel mult o data pe luna, si nu in fiecare zi? A scazut in importanta cina? Daca cina este o chestie strict simbolica, ne putem permite sa o luam odata pe luna, daca nu nu

 

Adevarul Bibliei despre CINĂ (3)

Ioan 6:53. Isus le-a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca, daca nu mancati trupul Fiului omului si daca nu beti sangele Lui, n-aveti viata in voi insiva.
54. Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi.
55. Caci trupul Meu este cu adevarat o hrana, si sangele Meu este cu adevarat o bautura.
56. Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane in Mine,
57. Dupa cum Tatal, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu traiesc prin Tatal, tot asa, cine Ma mananca pe Mine va trai si el prin Mine. 
si Eu raman in el.

„Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane in Mine……….  conectat la ce insemn Eu, conectat la mostenirea pe care o are in Mine, conectat direct cu esenta a ceea ce sunt Eu, conectat cu iertarea, vindecarea, eliberarea, izbavirea de sub blestem pe care le-am rezolvat odata cu jertfa Mea”.

Crestinii din biserica primara erau conectati in fiecare zi, crestinii zilelor noastre cel mult o data pe luna. Si ce ne impiedica sa schimbam asta? Nu stiu. Comoditatea, indiferenta, lipsa de intelegere asupra importantei cinei, de fapt oamenii nu deosebesc trupul lui Hristos, nu ii vad importanta, o trateaza ca pe ceva optional, cand de fapt e ceva vital. Si apoi ne miram ca suntem bolnavi, neputinciosi si adormiti. Pai daca nu deosebim trupul lui Hristos, daca nu intelegem ce se intampla cand luam cina, cand tratam totul cu superficialitate, pentru ca asa am fost invatati.  Imaginati-va ca in zilele noastre un crestin ia cina de cel mult 12 ori pe an, iar crestinul de acum 2000 de ani lua cina de 365 ori pe an, e o oarecare diferenta, nu?

Ioan 15:5-6 Cine ramene in Mine si in cine raman Eu, aduce multa roada……. daca nu ramane cineva in Mine, este aruncat afara ca mladita neroditoare si se usuca (nu putini dorm 1 Corinteni 11:30). Daca ramaneti in Mine (cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane in Mine! Ioan 6:53), si daca raman in voi cuvintele Mele, cereti orice veti vrea si vi se va da. …. 11.V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea sa ramana in voi si bucuria voastra sa fie deplina.

Cina a devenit un fel de condamnare, cand de fapt e opusul condamnarii, e de fapt acceptarea, condamnarea a luat-o Isus pe cruce, tocmai asta inseamna cina, eliberarea de condamnare. Invatatura bisericii cu privire la cina, a adus condamnarea pe umerii multor enoriasi, dar invatatura Biblei iti ia acuma acesta povara, si iti spune ca atunci cand iei cina, te inoiesti, te vindeci, te eliberezi, daca intelegi ca Isus a facut asta pentru tine pe cruce.

Sunt destui care au experimentat vindecarea luand cina, sunt destui care dupa ce au hotarat sa ia cina in fiecare zi au descoperit brusc ca ceva s-a schimbat in viata lor fare nici un efort, sau care s-au trezit brusc ca nu se mai tem de diavolul, ca nu mai intra in panica atunci cand sunt atacati de cel rau, ca din senin sunt mai puternici, echilibrati, desi toata viata au fost niste panicati si fricosi.

Nu mi-a fost usor sa ies din mentalitatea cu care am fost obisnuita cu privire la cina, de cateva luni mintea mea a tot revenit la acest subiect, si am simtit ca ma invart in jurul a ceva foarte pretios dar nu eram in stare sa pun punctul pe i. Multumesc insa Duhului Sfant pentru lumina pe care a dat-o diverselor persoane pe care le-am ascultat sau cu care am discutat pe tema asta in ultima vreme, si asa treptat, pus totul cap la cap, am ajuns sa inteleg cat de importanta e cina, si cata incarcatura poate avea, si ma bucur f tare ca „folclorul” de la biserica nu e adevarat, ar fi fost dezastru sa fie adevarat.

 

 

Mânia lui Dumnezeu împotriva oricărei necinstiri şi nelegiuri


Romani 1:18

Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întîi a Iudeului, apoi a Grecului; 17 deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „CEL NEPRIHĂNIT VA TRĂI PRIN CREDINŢĂ.” 18 Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor. 19 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi, 21fiindcă măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. 22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înebunit; 23 şi au schimbat slava Dumnezelui nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi tîrîtoare.

„NU ESTE NIMENI NEPRIHĂNIT”

Astăzi facem o întoarcere majoră în epistola lui Pavel către Romani. Romani 1:16-17 este tema epistolei: Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea credincioşilor de mânia viitoare. Şi această Evanghelie – această veste bună a morţii şi învierii lui Isus – are puterea de a mântui credincioşii de mânia lui Dumnezeu, pentru că în Evanghelie, zi după zi, săptămână după săptămână, an după an, Dumnezeu continuă să-Şi descopere neprihănirea Sa ca şi un dar care se primeşte prin credinţă şi care ducle la credinţă, astfel încât cei care au neprihănirea de la Dumnezeu (şi nu de la ei înşişi) nu vor pieri ci vor avea viaţa veşnică.

Odată ce a descris măreţia temei sale, la care va reveni şi o va dezvolta într-un fel minunat şi profund în capitolele viitoare, în Romani 1:18-3:19 Pavel intră într-o descriere a păcatului omenesc şi a mâniei lui Dumnezeu. În Romani 1:18 la 32 Pavel vorbeşte despre starea celor dintre Neamuri separaţi de Evanghelie şi separaţi de harul mântuitor. Apoi în Romani 2:1-3:8 Pavel face referire mai mult sau mai puţin la starea Iudeilor. Apoi în Romani 3:9-10 el concluzionează astfel: „Ce urmează atunci? Sîntem noi [Iudeii] mai buni decît ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „NU ESTE NICI UN OM NEPRIHĂNIT, NICI UNUL MĂCAR.” Acesta este punctul culminant din Romani 1:18-3:10. Apoi Pavel dă verset după verset în Romani 3:10-19 pentru a-şi susţine tema păcătoşeniei universale, a vinei şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu din fiecare inimă omenească.

El încheie această secţiune cu acest rezumat din Romani 3:19, „Ştim însă că tot ce spune Legea [Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul Testament], celor ce sunt supt Lege [Iudeilor], pentru ca orice gură [toate naţiunile, toate neamurile] să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Vom discuta mai târziu în această serie de ce a ales Dumnezeu să reducă la tăcere lumea raportându-se mai ales la Iudei. Dar acesta este adevărul. Pavel pare să spună că dacă Iudeii, cu toate avantajele revelaţiei divine date lor, n-au fost neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci doar păcătoşi şi vinovaţi (3:9), cu atât mai puţin ar putea Neamurile să deschidă gura şi să protesteze că ei sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.

Apoi Pavel explică în versetul 20: indiferent de cât de benefică ar fi fost Legea lui Dumnezeu, atunci când nu este folosită cum ar trebui aşa cum mulţi din Israel au făcut-o, nu face decât să complice problema păcatului. El spune, „[Iudeii şi toată lumea trebuie să stea în tăcere în vinovăţia lor] căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.” Nici Legea Iudaică, nici idolatria Neamurilor nu poate face pe cineva neprihănit înaintea lui Dumnezeu.

Apoi în Romani 3:21 Pavel se întoarce la tema din 1:17, „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege.” Vedeţi cât de similară este aceasta cu Romani 1:17 – în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă. Şi de aici înainte Pavel dezvăluie măreţia Evangheliei a darului neprihănirii lui Dumnezeu..

Deci ce avem aici în Romani 1:18 la 3:20 este o demonstraţie a păcatului şi vinovăţiei din inima şi viaţa fiecărei fiinţe omeneşti, fie Iudei, fie Neamuri. În această dimineaţă ne vom ocupa de începutul acestei secţiuni, şi anume de Romani 1:18.

DE CE MAI MULTE PREDICI DESPRE PĂCAT?

Ce ar trebui să răspund dacă cineva ar spune, „O, nu! O să lâncezim luni de zile privind la păcat şi vinovăţie şi o să fie extraordinar de obositor”? Vreau să spun trei lucruri unei persoane care ar spune aşa ceva:

1. Diagnosticele superficiale duc la remedii false

Diagnosticele superficiale duc la remedii false şi nu la vindecare. Dacă vrei să găseşti remedii adevărate pentru o boală, şi dacă vrei să aduci o vindecare durabilă pentru cei bolnavi, atunci ai nevoie de mai mult decât o privire superficială asupra bolii. Cei cărora le pasă cel mai mult despre un tratament pentru SIDA sau cancer, îşi petrec majoritatea timpului studiind această boală.

2. Dacă înţelegi păcatul şi mânia vei deveni mai înţelept

O înţelegere profundă a păcatului şi mâniei te va face o persoană cu mult mai înţeleaptă cu privire la natura umană – a ta şi a altora. Şi dacă eşti mai înţelept cu privire la natura sufletului omenesc, vei putea să lupţi cu succes împotriva propriului tău păcat, şi vei putea să-i binecuvintezi mult mai mult pe alţii cu gânduri şi sfaturi înţelepte. Am discutat în ultimile luni cu bărbaţi şi femei din această biserică despre faptul că ceea ce avem nevoie să cultivăm aici la Bethlehem în următorii ani sunt oameni înţelepţi – bărbaţi şi femei care se maturizează cu trecerea anilor şi devin înţelepţi: oameni cu discernământ, profunzi, care să iubească oamenii din toată inima şi buni cunoscători ai naturii umane şi ai naturii lui Dumnezeu, care pot vedea amestecul dintre păcat şi sfinţenie care-i nedumireşte pe sfinţi şi care ameninţă să ne distrugă. Dacă fugi de studiul naturii umane păcătoase – dacă spui, nu-mi place să mă gândesc la păcat – tu de fapt fugi de tine însuţi, şi fugi de înţelepciune, şi cel mai rău dintre toate, fugi de cele mai profunde aspecte ale dragostei.

3. Cunoscând natura păcatului şi a mâniei te va face să preţuieşti Evanghelia.

Probabil cel mai important lucru pe care l-aş spune, şi cel mai ferm înrădăcinat în Romani 1:18, este că atunci când vei cunoaşte adevărata stare a inimii tale şi natura păcatului şi mărimea şi dreptatea mâniei lui Dumnezeu vei ajunge să înţelegi Evanghelia măreaţă şi să o iubeşti, să o preţuieşti, să te delectezi în ea şi să o răspândeşti aşa cum n-ai mai făcut-o niciodată înainte. Şi lucrul acesta este esenţial pentru că este calea prin care Evanghelia mântuieşte credincioşii. Dacă nu înţelegi Evanghelia, dacă nu o preţuieşti şi nu te hrăneşti din ea zi după zi, nu te va mântui (vezi 1 Corinteni 15:1-3; Coloseni 1:23). Dar cunoscând adevărul cu privire la păcat şi mânie te va ajuta să faci aceasta.

„PENTRU CĂ …”

Ceea ce ne aduce acum la începutul lui Romani 1:18. Uitaţi-vă la legătura dintre versetele 17 şi 18 (pe care Noua Versiune Internaţională o omite fără nici o scuză; şi pe care o omite şi traducerea Cornilescu – n.tr.) şi anume, „căci” sau „pentru că”– Versetul 17: ”deoarece în ea [în Evanghelie] este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „CEL NEPRIHĂNIT VA TRĂI PRIN CREDINŢĂ.” (18) [Pentru că] mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” De ce introduce Pavel versetul 18 cu cuvântul „căci” sau „pentru că”?

El face aceasta ca să arate că orice va spune despre păcat este destinat să susţină Evanghelia din versetul 17. El nu menţionează Evanghelia de dragul păcatului. El vorbeşte despre păcat de dragul Evangheliei. A înţelege păcatul este fundamentul care susţine valoarea Evangheliei şi nu vice versa. Scopul principal al lui Pavel nu este să ne conducă de la Evanghelie la păcat, ci de la păcat la Evanghelie. Dacă ai fost prins comiţând o infracţiune şi trebuie să fii judecat, şi eu îţi spun, „Am o scrisoare aici de la Tribunalul Comitatului Hennepin care spune că au renunţat la acuzaţiile împotriva ta, pentru că erai vinovat şi pasibil de o pedeapsă severă,” care este motivul pentru care îţi spun lucrul acesta? Motivul pentru care îţi spun că eşti vinovat este ca să te ajut să înţelegi şi să preţuieşti vestea bună că s-a renunţat la acuzaţiile îndreptate împotriva ta. Acesta este şi motivul pentru care apare „căci” la începutul versetului 18.

Deci felul în care sper să mă ocup de problema păcatului în Romani 1:18-3:20 este să îl las pe acesta să ne îndrume mereu şi mereu către valoarea, gloria, necesitatea, gratuitea şi bucuria Evangheliei darului neprihănirii lui Dumnezeu. Rugăciunea mea este să ajungem să scăpăm de diagnosticele superficiale, şi să cultivăm o înţelegere profundă a naturii umane căzute (cu care ne luptăm cu toţii) şi să ne întoarcem mereu şi mereu la necesitatea, fumuseţea şi libertatea Evangheliei îndreptăţirii prin credinţă şi numai prin credinţă. Dacă se vor întâmpla aceste trei lucruri menţionate aici, nu cred că timpul nostru în aceste capitole va fi obositor, ci mai degrabă va fi un timp în care Evanghelia va fi înălţată, un timp dătător de speranţă, care va da naştere la dragoste, pe măsură ce creştem în a ne cunoaşte din ce în ce mai profund pe noi înşine, pe Dumnezeul nostru şi Evanghelia dată nouă.

AVEM NEVOIE DE EVANGHELIE PENTRU CĂ MÂNIA LUI DUMNEZEU SE DESCOPERĂ

Cum începe Pavel această secţiune în versetul 18? Începe dându-ne motivul pentru care sunt necesare Evanghelia şi darul neprihănirii lui Dumnezeu. Ele sunt necesare „pentru că mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, cari înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” Avem nevoie de Evanghelia din Romani 1:16-17, avem nevoie de darul neprihănirii lui Dumnezeu, pentru că mânia lui Dumnezeu este acum revărsată asupra întregii lumi necinstite şi nelegiuite. Remarcaţi folosirea de două ori a cuvântului „nelegiuire” în versetul 18. Mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva „nelegiuirii” şi adevărul este înăduşit în „nelegiuire.” Cu siguranţă Pavel vrea să vedem aceasta în legătură cu descoperirea neprihănirii din versetul 17.

Cu alte cuvinte, motivul pentru care avem nevoie ca Dumnezeu să-şi descopere neprihănirea SA faţă de noi în Evanghelie şi să ne-o dea ca şi un dar prin credinţă este deoarece noi suntem vinovaţi şi ne împotrivim adevărului în nelegiuire şi, de aceea, mânia lui Dumnezeu este împotriva noastră. Noi avem nevoie de neprihănire. N-o avem. Mânia lui Dumnezeu este revărsată asupra noastră în nelegiuirea noastră. Este vreo speranţă? Da, Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire pentru că în ea se descoperă neprihănirea lui Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă. Avem o neprihănire care nu este a noastră, şi anume, neprihănirea lui Dumnezeu.

TREI CĂI PRIN CARE SE DESCOPERĂ MÂNIA LUI DUMNEZEU

Acum ar trebui să întrebăm, „Cum se descoperă mânia lui Dumnezeu?” Primul lucru de remarcat este că verbul „se descoperă” este acelaşi verb la acelaşi timp cu cel folosit în versetul 17. Acolo „neprihănirea lui Dumnezeu se descoperă.” Aici „mânia lui Dumnezeu se descoperă.” În ambele cazuri este timpul prezent, acţiune continuă. Cu alte cuvinte se petrece acum, nu doar în viitor. Este o zi a mâniei care vine (Romani 2:5, 8-9; 5:9). Dar înaintea revărsării finale a mâniei lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu este prezentă şi acum.

Cum? Aflăm din Romani că sunt cel puţin trei căi.

1. Universalitatea morţii oamenilor descoperă mânia lui Dumnezeu

Din Romani 5 vedem că moartea universală a oamenilor este o revelare sau manifestare a mâniei lui Dumnezeu. Moartea este judecata lui Dumnezeu asupra necinstirii şi nelegiuirii rasei omeneşti care sunt înrădăcinate în Adam. În versetul Romani 5:15 citim, „prin greşeala unuia singur [şi anume Adam], cei mulţi au fost loviţi cu moartea.” Apoi în versetul 16 moartea este numită o judecată şi o condamnare: „căci judecata venită de la unul, a adus osânda.” Deci puteţi vedea că moartea este văzută ca judecată şi osândă, şi anume ca o expresie a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Apoi în versetul 18 vedem din nou: ” după cum printr-o singură greşeală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii.” Deci primul răspuns este acela că mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva păcatului omenesc prin universalitatea morţii omului.

2. Universalitatea deşertăciunii şi nefericirii sunt dovezi ale mâniei lui Dumnezeu

Din Romani 8 vedem că deşertăciunea şi nefericirea universală sunt dovezi ale mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului omenesc. Începem cu Romani 8:18: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. (19) De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. (20) Căci firea a fost supusă deşertăciunii.” Opriţi-vă aici şi gâniţi-vă la ceea ce înseamnă aceste lucruri înainte de a citi mai departe.

Eu cred că suferinţele despre care vorbeşte în versetul 18 sunt inevitabile în această lume căzută. Şi în mod specific înseamnă că poţi să-ţi plănuieşti bine pensia, şi cu un an înainte de a te bucura de ea să ai un atac cerebral, şi toată planificarea pare zadarnică. Munceşti cu mâinile tale ani de-a rândul ca să-ţi faci o casă simplă, şi cu o săptămână înainte să te muţi în ea, o loveşte un fulger şi se face scrum. Munceşti din greu toată primăvara ca să plantezi şi când plantele sunt gata să răsară, vine o inundaţie şi ia totul. Creaţia a fost supusă deşertăciunii. În versetul 21 este numită „robia stricăciunii.”

Acum citim mai departe în Romani 8:20 ca să vedem de unde a venit supunerea la deşertăciune: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă.” Aceasta înseamnă că Dumnezeu a supus creaţia deşertăciunii. Satana şi Adam nu au putut să fie cei care au făcut aceasta, pentru că Pavel a spus că s-a făcut „cu nădejde.” Nici Satana nici Adam în grădina Edenului nu aveau în plan o speranţă pentru rasa umană. Ei au păcătuit pur şi simplu. Dar Dumnezeu şi-a arătat mânia împotriva păcatului şi a supus creaţia deşertăciunii, nu ca şi ultim cuvânt, ci cu o nădejde viitoare. Va veni o zi când sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Geneza 3:15). Dar nefericirea şi deşertăciunea lumii în care trăim este pentru că Dumnezeu a supus creaţia deşertăciunii, şi este o mărturie a mâniei Sale împotriva păcatului

3. Degradarea profundă a comportamentului omenesc descoperă mânia lui Dumnezeu.

Deci prima cale prin care mânia lui Dumnezeu se descoperă împotriva necinstirii şi nelegiuirii este în moartea universală a omului. A doua cale este în deşertăciunea, nefericirea şi suferinţa creaţiei. A treia cale este una care este în mintea lui Pavel chiar aici în Romani 1, şi anume, degradarea profundă a gândirii şi comportamentului omenesc. Vedeţi aceasta de trei ori în Romani 1:24-28.

După ce descrie necinstirea şi nelegiuirea omului în Romani 1:19-23 Pavel spune în versetul 24, „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu Îşi descoperă mânia împotriva păcatului lăsându-i pe oameni să devină şi mai păcătoşi. Apoi în versetul 26: „Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase.” Şi apoi în versetul 28: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.”

Deci acestea sunt trei căi prin care mânia lui Dumnezeu se descoperă în veacul de acum împotriva necinstirii şi nelegiuirii universale a omului. El i-a dat pe toţi la moarte, El a supus totul deşertăciunii, şi El i-a lăsat pe mulţi în voia minţilor şi inimilor lor depravate.

MÂNIE AMESTECATĂ CU MILĂ

Ne mai rămâne timp poate pentru o întrebare arzătoare: Este acesta singurul răspuns al lui Dumnezeu pentru necinstirea şi nelegiuirea oamenilor? Răspunsul la această întrebare este Nu – nici în cazul necredincioşilor nici al credincioşilor.

Să luăm cazul necredincioşilor. Mânia este întotdeauna amestecată cu milă în acest veac al speranţei. Uitaţi-vă la Romani 2:4-5. Aici el vorbeşte celor care pierd din vedere acest mare adevăr: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? (5) Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.”

Da există bunătate în mijlocul mâniei. Dumnezeu întotdeauna face mai mult. Isus a spus, „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). Pavel a spus păgânilor din Listra, „[Dumnezeu] măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). El a spus aceasta unor oameni care mureau, sufereau şi păcătuiau sub mânia lui Dumnezeu.

Dumnezeu avertizează cu mânia Sa şi curtează cu bunătatea Sa. El vorbeşte pe ambele limbi: severitate şi tandreţe. Vă amintiţi cum a interpretat Isus venirea lui Ioan Botezătorul pe de o parte ca pe aceea a unui profet sever, îmbrăcat în păr de cămilă, care mânca lăcuste, trăia în deşert şi condamna preacurvia, iar pe de altă parte, propria Sa venire ca pe aceea a unuia care mergea la petreceri, făcea vin, vindeca copiii, şi era un Mântuitor care ierta păcatele? El a spus, „V-am cântat din fluier, şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale, şi nu v-aţi tânguit.” Ci voi aţi zis, „Ioan are drac şi Isus este un mâncăcios” (Matei 11:17-19). Evanghelia a venit pe ambele limbi, dar ei n-au ascultat.

O, necredinciosule, Dumnezeu îţi vorbeşte în durerea ta ca să te avertizeze, şi Dumnezeu îţi vorbeşte în bucuria ta ca să te curteze. Nu interpreta greşit vocea lui Dumnezeu.

MOARTEA, SUFERINŢA ŞI PĂCATUL ÎN VIAŢA UNUI CREDINCIOS

Care este situaţia pentru cei credincioşi? În conformitate cu Romani 1:17 avem darul neprihănirii lui Dumnezeu prin credinţă. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru noi a fost revărsată asupra lui Isus care a murit în locul nostru (Romani 8:3). Romani 8:1 spune, „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” 1 Tesaloniceni 5:9 spune, „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie.” Ce sunt atunci moartea noastră, suferinţele şi păcatele noastre? Sunt ele încă mânia lui Dumnezeu împotriva noastră? Dacă nu, atunci ce sunt?

Răspunsul este că moartea, suferinţa şi păcatul nu sunt mânie, osândă şi pedeapsă din partea Tatălui nostru Ceresc. Fiecare este modificată fundamental de Evanghelia lui Hristos care a fost răstignit în locul nostru.

1. Moartea este o poartă spre paradis

Pentru credincioşi, boldul  şi victoria morţii au fost îndepărtate. „UNDE ÎŢI ESTE BIRUINŢA, MOARTE? UNDE ÎŢI ESTE BOLDUL, MOARTE?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:55-57). Pentru credincioşi, moartea nu este mânia lui Dumnezeu împotriva lor; este ultima gură de aer pe care o trage un duşman învins care deschide neintenţionat o uşă spre paradis.

2. Deşertăciunea şi suferinţele sunt căi spre sfinţenie

credincioşi, deşertăciunea este îndepărtată de suferinţă. Pentru cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemaţi după planul Său, „toate lucrurile lucrează spre bine” (Romani 8:28). Pedeapsa este transformată în purificare. Forţele distructive devin forţe disciplinare. Şi haosul aparent şi deşertăciunea calamităţilor vieţii devin, mâna severă, dar iubitoare, a Tatălui nostru din ceruri, aşa cum am învăţat anul trecut din Evrei 12.

3. Puterea păcatului este înlocuită cu dragostea pentru neprihănire

În cele din urmă, nu numai că boldul morţii este înlocuit cu speranţă; şi deşertăciunea suferinţei înlocuită cu un scop; dar domnia şi puterea degradantă a păcatului sunt înlocuite de dragostea pentru neprihănire (punctul principal din Romani 6). Dumnezeu nu ne lasă în voia unei minţi depravate, ci ne dă darul Duhului Sfânt.

De aceea să ne trezim la adevărul din Romani 1:18 şi anume că mânia lui Dumnezeu se descoperă acum în acest veac împotriva necinstirii şi nelegiuirii omului. Nu putem înţelege lumea sau Evanghelia fără acest adevăr. Dar să ne trezim de asemenea la adevărul că Dumnezeu ne descoperă şi altceva în acelaşi timp. El ne descoperă darul neprihănirii pentru toţi cei ce cred în Hristos. Şi cu această neprihănire nu mai este nici o mânie sau condamnare pentru noi. Pentru tine (oricine ai fi tu!), care crezi, moartea devine o poartă spre paradis; suferinţa devine o cale spre sfinţire; şi păcatul devine un duşman detronat cu care ne luptăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu.

Deci să fugim de mânia lui Dumnezeu şi să ne refugiem în puterea scumpă a Evangheliei lui Dumnezeu. Amin.


© Desiring God

Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

 

Eu sunt Calea, Adevărul și Viața

 

Toate drepturile rezervate John Lennox si reprodus cu permisiunea autorului. Pentru mai multe resurse ca aceasta (in engleza) vizitati www.johnlennox.org
Copyright of John Lennox and reproduced by his permission. For more resources like this (in English), see www.johnlennox.org

Referințe

Haideți să citim din Scriptură, Ioan capitolul 14: „’Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.’ ‚Doamne’, I-a zis Toma, ‚nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?’ Isus i-a zis: ‚Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.’ ‚Doamne’, i-a zis Filip, ‚arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.’ Isus i-a zis: ‚De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’?”

 

Să ne rugăm. Tată, Te lăudăm pentru Cuvântul Tău care vine la noi plin de prospețime și autoritate. Te rugăm să ne dai înțelegere, să ne disciplinezi imaginația, dar mai presus de orice, Îți cerem ca Tu să descoperi inimilor noastre în această dimineață, cine este Fiul lui Dumnezeu, supremația și unicitatea Lui. Dă-ne un răspuns corect la ceea ce înțelegem, pentru că ne rugăm pentru slava Domnului nostru Isus. Amin.

 

Când eram copil am învățat că dacă stau pe umerii tatălui meu pot să văd mai departe decât el. Și în lucrurile lui Dumnezeu, și în înțelegerea Scripturii am ajuns la aceste discuții bazându-mă pe minți mai luminate decât a mea, pe inimi mai mari decât a mea și pe cei care au trăit în trecut. Așadar, vreau să vorbesc un moment despre sursele mele. Foarte multe cărți au fost scrise despre Evanghelia după Ioan de-a lungul secolelor de pe urmă cărora am profitat. Dar sunt două în mod special, care m-au însoțit în mod continuu. Prima este volumul juridic de Don Carson… Înțelegerea lui mi-a adus beneficii enorme, arătându-mi multe lucruri care mie mi-au scăpat. Oare cum de nu am văzut asta? Dar nu am văzut-o. Iar apoi, prietenul și mentorul meu, profesorul David Gooding, care acum are 80 de ani. Și de 50 de ani lucrăm împreună și el a scris o carte intitulată, În școala lui Hristos. Carte care este incredibil de utilă datorită pătrunderii și căldurii sale în timp ce discută despre lucrarea de care ne vom ocupa noi.

Și în legătură cu asta, lăsați-mă să vă dau un cadou. Deoarece cărțile lui David Gooding au fost retipărite sub numele de Myrtlefield House, dacă nu vă permiteți să le cumpărați le puteți avea gratis. Tot ce trebuie să faceți este să tastați keybibleconcepts. com de unde pot fi descărcate în multe limbi. Acesta este un mic cadou gratuit pentru voi. Dar vă recomand în mod special, ultima sa carte intitulată, Bogățiile înțelepciunii divine, despre cum folosește Noul Testament pe cel Vechi, ceea ce cred eu că va fi o resursă bogată pentru anii care vor urma pentru persoanele care găsesc dificile anumite pasaje din Noul Testament care se referă la pasaje la fel de dificile din Vechiul Testament.

Sarcina noastră de astăzi este să ne gândim la faimoasa declarație a Domnului nostru: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Contextul global este Evanghelia după Ioan, al cărui scop precizat, așa cum am văzut în prima discuție, este că am ajuns să credem că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și crezând în El, avem viață în Numele Lui. Dar contextul mai apropiat, este reprezentat de ultima învățătură dată de Domnul ucenicilor săi în Ierusalim, în ajunul răstignirii Sale. Păcatul a adus urâțenie și înstrăinare în lume în așa măsură încât atunci când Dumnezeu a devenit om și Și-a vizitat propria planetă și proprii oameni, aceștia nu l-au primit. Și în cele din urmă, L-au omorât. Și cu toate astea, de așa natură este înțelepciunea și harul lui Dumnezeu încât a transformat acel rău într-un act suprem de răscumpărare, Singurul care poate să se ocupe de distrugerea provocată de păcat.

Au fost, totuși, unii care L-au primit, oameni ca Petru, Iacov, Ioan și ceilalți ucenici, femei ca Maria, Marta și Ioana. Erau atrași de El, de puritatea și integritatea Lui, de înțelepciunea și dragostea Sa. La fel ca acei ucenici din Cana Galileii, I-au văzut slava și au știut instinctiv că El, mai presus de toți ceilalți, era cu totul și în mod special demn de încredere ca fiind Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Și Isus a început o călătorie cu ei, și Și-a asumat sarcina de a-i transforma prin învățătura Sa, prin exemplul Său și prin puterea Sa. Exemplul suprem care este găsit în aceste capitole care ne arată o casă necunoscută din Ierusalim, într-o cameră de sus împrumutată. Mă gândesc deseori la persoana necunoscută care le-a închiriat Domnului și ucenicilor Săi casa lui. Ce lucruri incredibile se întâmplă sub acest acoperiș timp de câteva ore.

Contextul este prezentat în capitolul 13:1: „Înainte de Praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Paștele reprezenta celebrarea exodului poporului Israel din Egipt. Eliberarea lor de sub puterea și dominația lui Faraon, să fie liberi și ca să-i slujească lui Dumnezeu portivit cu propria conștiință și cu îndrumarea lui Dumnezeu și să pornească într-o călătorie. De sărbătoarea Paștelui au început o călătorie care-i va conduce în cele din urmă în țara promisă, sub conducerea lui Moise. Dar înainte ca acea eliberare să aibă loc atunci când călătoria a început, Paștele a trebuit să fie sărbătorit pentru că Israelul trebuia să învețe, așa cum oamenii trebuie să învețe astăzi, că eliberarea politică nu este deajuns. Oamenii sunt păcătoși, de aceea ei trebuie să fie eliberați de mânia lui Dumnezeu, datorită păcatului lor. Dacă problema păcatului nu este rezolvată, atunci cei din ziua de azi care sunt eliberați de sub opresiunea politică sunt în pericolul de-a deveni tiranii de mâine.

Un festival religios nu putea să realizeze ceea ce trebuia să fie realizat, și din această cauza sărbătorirea Paștelui arăta înainte spre ceea ce s-a întâmplat la cruce. Problema nu era legată de animale și Dumnezeu, așadar, niciun miel nu putea rezolva problema. Dar sărbătoarea Paștelui proiecta lumina prin istorie și acum avea să aibă loc realitatea în Ierusalim, realitate către care arătase vechia sărbătoare. Acum avea loc sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu care avea să ia păcatul lumii și care-Și va elibera poporul nu de un simplu Faraon, ci de prințul acestei lumi. Dușmanul, dușmanul lui Dumnezeu și opresorul poporului Său care pândește în umbra acelor ultime ore din Ierusalim. Aceasta avea să fie o eliberare infinit superioară exodului din Egipt. A fost un exod, adică o ieșire afară. Și vedeți, Isus în capitolul 13, versetul 1 se gândește să plece din lumea aceasta la Tatăl. Cu totul supranatural, bineînțeles.

Mai există o lume, doamnelor și domnilor. Aceasta nu este singura lume care există. Și acum, când ultimele ore se apropie acolo unde realitatea va avea loc central, ne gândim la planeta noastră nu ca la un sistem închis, ci ne gândim la cel care este Fiul lui Dumnezeu și care este pe cale să părăsească această lume, să meargă afară și să devină pionierul acestei călătorii pentru aceia care se încred în El. Isus știa că mai are puțin și pleacă, gândurile Lui zburau la minunata și glorioasa călătorie, să meargă la Tatăl. Și noi nu putem să înțelegem ce însemna asta. Armonia care este în Dumnezeu, părtășia care este în Dumnezeu. Și în următoarele ore avea să se întâmple ceva pe care mintea noastră nici nu poate să priceapă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Tot ce putem să facem este să ne plecăm capetele și să ne închinăm. Și Domnul știa că aceasta era calea înapoi către Tatăl. Observați că El nu vorbește de întoarcerea în casa Tatălui, ci vorbește despre întoarcerea la Tatăl. Vorbește despre părtășia de care S-a bucurat o eternitate. Și cu toate astea, având mintea îndreptată spre gloria părtășiei cu Tatăl, „fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”

Ucenicii Săi nu ocupau un loc secundar în gândurile Lui. Având mintea îndreptată spre așteptata glorie și, simultan, avea să demonstreze ce înseamnă dragostea absolută. El a trebuit să deschidă calea care implică ca nicio alta o moarte, îngropare, înviere și înălțare. Prințul acestei lumi era activ în acest punct, semănând în inima lui Iuda trădarea. Dar Dumnezeu avea să transforme acest act de trădare totală și răzvrătirea într-un mijloc de eliberare. Puterea de care au avut în cele din urmă ucenicii nevoie ca să răspândească mesajul salvării, păcii și eliberării. Dar mai întâi El trebuie să deschidă acea cale, într-un mod pe care niciun om nu l-ar putea săvârși. Și El se întoarce ca să-și pregătească ucenicii pentru plecarea Sa, dar și pentru călătoria lor. Și nu este doar o călătorie geografică sau spațială. Este o călătorie în părtășia cu El, mai profundă decât oricând. Este o călătorie a transformării caracterului prin puterea Duhului lui Dumnezeu pe care Hristos avea să-L trimită la ei. Este o călătorie a creșterii devotamentului față de Domnul și o creștere a dragostei față de El. Avea să-i învețe ce însemnă pentru El să-i iubească până la capăt, în așa fel încât să înțeleagă mesajul Său central, adică o relație. Învățătura este în două părți.

La sfârșitul capitolului 14, Isus spune: „Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” Acum, după cum bine știți, ni se întâmplă să avem musafiri acasă care spun, „Să mergem!” Și uneori, spre întristarea noastră mai stau o ora sau trei, când noi sperăm să ne culcăm, dar ei nu pleacă. Păi, dacă presupunem că Domnul s-a ridicat să plece la sfârșitul capitolului 14, atunci a două parte a învățăturii Sale despre adevărata viță, ar trebui să fie plasată afară, poate când treceau prin vie. Fie că erau înlăuntru sau afară, tonul se schimbă. Pentru că în capitolele 15 și 16, Domnul se întoarce spre ucenici ca să-i pregătească pentru imensa sarcină de-a aduce roade în afară, într-o lume ostilă. Există un interior și un exterior. Și misiunea noastră este să analizăm pe scurt pregătirea lăuntrică pentru martorul de afară. Să reținem aceste două lucruri. Tot ce se întâmpla înlăuntru era să-i aducă atât de aproape de El încât să aibă curaj și în afară ca să fie martori eficienți la ceea ce a făcut în ei și pentru ei.

Perspectiva interioară are mai multe elemente. Isus spală picioarele ucenicilor Săi, expune trădarea lui Iuda, expune slăbiciunea lui Petru și, apoi, le spune ucenicilor în capitolul 14 despre misiunea Lui de a obține salvarea pentru ei. În cameră erau 13 persoane, Isus și cei 12 pe care-i alesese. Unul dintre ei se afla în finalizarea procesului de a-l trăda pe Domnul. Și înainte să se sfârșească noaptea, avea să-l vândă pentru 30 de arginți. Altul, Petru își proclamă cu putere loialitatea față de Isus. Și totuși, în următoarele 24 de ore avea să se lepede de Isus de trei ori. Cât despre restul ucenicilor, aceștia aveau să-L părăsească și să fugă când au văzut că nu s-a opus arestului. Și cu toate astea, El care nu-și făcea iluzii în privința lor, după cum vom vedea, era pe cale să transforme într-așa măsură 11 dintre acești oameni, încât noi să ne aflăm astăzi aici. Plini de curaj aveau să ducă Evanghelia în lume în asemenea măsură încât noi să stăm astăzi aici și să ne minunăm de harul și de puterea Duhului lui Dumnezeu care i-a condus.

Așadar, în acea camera din Ierusalim, El le modela caracterul, pregătindu-i pentru misiunea lor. Și prima lecție s-a ivit din pricina faptului că nu era niciun servitor acolo care să îndeplinească sarcina obișnuită de spălare a picioarelor după plimbarea făcut prin praf. Și Isus a făcut-o. Din câte se pare niciun ucenic nu s-a gândit la asta și a fost incredibil de stânjenitor când Domnul i-a spălat picioarele lui Petru, acesta I-a zis: „Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!” Și Isus i-a răspuns: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” Observați prepoziția. Nu spune: Nu vei avea parte în Mine. El spune: „Petre, dacă vrei să fi cu Mine în lucrarea de-a atinge lumea, în lucrarea de-a obține sfințirea interioară, atunci trebuie să mă lași să fac asta.” Dar apoi traduce acest lucru printr-un nivel complet nou. Pentru că Petru realizează dintr-o dată că în joc este mărturia, să fie cu Domnul, și spune: „Spală-mă tot.” „Nu este necesar”, îi spune Domnul. „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot, şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Căci ştia pe cel ce avea să-l vândă, de aceea a zis: ‘Nu sunteţi toţi curaţi.’” Așadar, Domnul nostru aduce această chestiune la un nivel spiritual.

Imaginea este clară desigur. În lumea antică, numai în cazul în care erai incredibil de bogat, nu aveai propria baie. Te duceai la băile publice ca să faci o baie. Și dacă trebuia să mergi la o cină, de duceai mai întâi la o baie publică și te spălai din cap până-n picioare. Și apoi mergeai pe străzile pline de praf ale orașului și ajungeai la ușa gazdei și erai întâmpinat de un servitor care-ți spăla picioarele. Și apoi erai curat tot. Aceasta era ideea. Dar Domnul o aplică la un nivel mult mai profund. El vorbește despre curățirea spirituală și morală. „Și voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Ce a vrut să spună? Păi, în altă parte, Scriptura vorbește și folosește metafora spălării pentru două niveluri distincte. Tit 3:5 vorbește despre provizia fundamentală a lui Dumnezeu cu care se ocupă de caracterul nostru: spălarea nașterii din nou care nu vine prin faptele noastre. Așadar, acesta este un lucru fundamental care nu trebuie repetat mereu. Când ne încredem în Hristos primim viața veșnică care prin definiție este eternă. Și mă voi întoarce la acest lucru imediat.

După aceea trebuie mereu să-L lăsăm pe Hristos să ne spele mâinile și picioarele. Nu trebuie să fim regenerați din nou, să fim spălați din nou, dar trebuie să-i dăm voie lui Hristos să o facă. Și cum o face? Vă mai amintiți acele versete din Efeseni unde li se spune bărbaților să-și iubească nevestele cum și-a iubit Hristos Biserica? Se vorbește acolo de spălarea prin Cuvânt. Și cuvântul folosit pentru spălare, „loutro” în greacă, face referire la vechiul lighean care se afla în cort. Și să șțiți că este o ilustrație strălucită pentru că dacă priviți înapoi în Exod la acel lighean în care-și spălau picioarele, la început preotul și Israelul se spălau din cap până-n picioare o singură dată, apoi în fiecare zi își spălau mâinile și picioarele. Dar lucrul interesant legat de lighean era că acesta era construit din oglinzi. Oglinzile folosite de femei ca să-și aranjeze fața. Și în zilele noastre le folosesc și unii bărbați. Și atunci când se uitau în lighean se vedeau pe ei. O ilustrație atât de strălucită și totuși atât de simplă. Pentru că actul curățirii lui Hristos este spălarea cu apă prin Cuvânt. Ne uităm în Cuvânt și este o oglindă după cum spune Iacov, și ne vedem pe noi înșine. Și evidențiază părțile murdare, și Hristos dorește să ne pocăim și să le ștergem. Acest proces este constant. Spălarea nașterii din nou nu se mai repetă niciodată. Dar geniul minunat a lui Dumnezeu constă în faptul că ne-a dat Duhul Sfânt care locuiește în noi, ne dă Cuvântul care este înafara noastră și care, dacă privim în el, acționează ca o oglindă. Și ne arată ce trebuie făcut.

Așadar, Domnul nostru îi învață pe ucenici despre curățire, curățirea care este necesară pentru a putea fi implicați în marea Sa misiune. Și ajunge apoi la demascarea lui Iuda. Un act simbolic puternic care expune nu doar cine este trădătorul, dar și natura păcatului său. “Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” Gândiți-vă cu atenție la ce vrea să spună. A ridica călcâiul împotriva cuiva înseamnă a lovi acea persoană după ce ai trecut de ea. Nu te văd că vi și dintr-o dată ai ridicat piciorul. Este o metodă urâtă de-a face pe cineva să cadă, nu-i așa? Este mult mai onest să vii și să lovești în față nu-i așa? Și Iuda avea să lovească cu călcâiul pe cel care i-a dat să mănânce pâine. Și acest gen de prietenie, după cum am înțeles că se practica în oriental mijlociu, dacă intrețineai un grup de oameni la cină, tu ca gazdă, ai fi putut în mijlocul cinei să iei o bucățică de pâine s-o înmoi în vin și să-ți întinzi mâna în mijlocul mesei, oricine ar fi putut s-o ia. Și dacă acolo se afla cineva care își dorea cu disperare prietenia ta, întindea mâna și lua bucățica ca o invitație sinceră de prietenie.

Acest lucru este foarte profund și foarte sensibil pentru mine. Iuda luase pâinea de la Hristos ani de zile. Luase totul de la Hristos, era răspunzător și de finanțe. Dar ceea ce nu a luat niciodată a fost prietenia lui Hristos. A luat darurile fără să-l ia și pe Dătător. Și aceasta este o analiză a ceea ce Scriptura numește „lumesc”. Înseamnă să iei darurile fără să te împrietenești cu Dătătorul. Și cât de bine ne pricepem să facem asta. Această inima înșelătoare a mea. Și aproape e ca și cum Domnul spune: „Iudo, dacă mai trebuie încă puțină pâine, ia-o omule!” Și cu o totală lipsă de sinceritate, el o ia. Și apoi citim acele cuvinte groaznice: „Și Satana a intrat în Iuda.” Hristos a fost sincer când i-a oferit prietenia? Bineînțeles. Acest lucru ridică o serie de probleme teologice, dar din moment ce eu nu sunt teolog nu am de gând să mă ocup de ele. Să acceptăm la nivelul credinței. Este tragic, doamnelor și domnilor. Erau la sărbătoarea Paștelui și mâncau împreună și se vorbește de multe ori despre mâncat în Noul Testament.

Dar Domnul îl expune pe Iuda din mai multe motive. Și bineînțeles că unul dintre motive era ca ceilalți ucenici să știe că Iuda Îl va trăda. Altfel s-ar fi putut trage concluzia că Iuda a reușit să-l păcălească pe Domnul și că Acesta era incapabil să facă diferența între un ucenic adevărat și unul fals. Pentru că expunerea din acest capitol este un contrast între descoperirea lui Iuda și cea a lui Petru. Și noi trebuie să ne întrebăm, ce diferența este între cei doi? Unul l-a trădat pe Domnul, iar celălalt s-a lepădat de El. Ce se întâmplă? Dar înainte de toate, esența păcatului constă în luarea darurilor. Acela care ia bucățică Mea. Observați cuvântul „mea”. El deține toate lucrurile, fulgii de porumb pe care i-ai mâncat în această dimineață, până la urmă sunt fulgii Lui de porumb. El ți i-a dat. Este bine să mulțumim la masă, nu-i așa? Îmi amintesc de o dată, ați mai experimentat asta? Stai într-un restaurant, ești departe de casă și te întrebi, să închid ochii sau ar fi ridicol?

Eram în Israel în cea mai ortodoxă universitate, vizitând un profesor și am decis să închid ochii pentru că eram singur într-un colț. Trei minute mai târziu m-a bătut cineva pe umăr și un bărbat m-a întrebat dacă poate să ia loc. I-am spus că poate, și m-a intrbat: „Nu ești evreu, nu?” I-am răspuns că nu sunt și l-am întrebat cum de și-a dat seama. Mi-a spus: „Te rugai, nu-i așa?” I-am spus că da. Mă întreabă: „Crezi în Dumnezeu, crezi că este real?” Și pentru următoarele două ore mi-a spus tragedia vieții sale, și asta doar din cauză că mi-am închis ochii. Acum nu vreau să fiu legalist, dar sunt momente în care acest act de mulțumire contează tocmai pentru că trăim într-o lume nemulțumită. Și trebuie să fim atenți la adevăratul diagnostic de aici pentru că este extrem de important. Păcatul înseamnă să iei lumea fără Isus, înseamnă să iei pâinea Lui, averea Lui și talentele Lui și să nu ai niciun loc pentru El. Și lucrul acesta ne spune că esență sfințirii este devotamentul față de El, să petreci timp cu El și să te bucuri de părtășia cu El și să-i dai voie să dezvolte această părtășie. Și eșecul de-a înțelege acest lucru i-a condus pe unii oameni la ideea că sfințenia înseamnă adoptarea practicilor legaliste, să poarte haine învechite, să țină un trăi rigid și totuși în inima să nu aibă niciun loc și nici dragoste pentru Domnul. Și din păcate, este posibil și să studiezi Scriptura doar ca o simplă profesie sau ca pe un hobby, să ții predici pentru alții și cu toate astea să nu cauți o prietenie personală cu Hristos. Acesta este primul lucru care trebuie urmărit.

Și istorisirea lui Iuda ne avertizează că este posibil să pari un predicator adevărat și totuși, de dragul unei poziții, a puterii sau a unui câștig să-I fii necredincios lui Isus dpdv. moral, spiritual, intelectual și, prin urmare, teologic. Păcatul care este opus sfințeniei este otravă. Era ceva glorios, după cum am arătat, la felul în care Domnul Își oferă prietenia la cină. Un lucru glorios. Și acum Isus începe să vorbească cu Iuda și îi dă voie acestuia să plece. Și i-a zis: „Ce ai să faci, fă repede!” Și nimeni nu a înțeles ce spunea pentru că toți credeau că-l trimite să cumpere ceva pentru praznic sau să dea la săraci. Acest lucru este uluitor. Vă puteți imagina ce fel de ton ar fi folosit Domnul nostru când îi îndemna pe ucenici să dea săracilor? Acela a fost tonul pe care i s-a adresat trădătorului. Ce lecție măreață pentru noi care ne supărăm atât de repede. Este magnific. Aceasta este dovada a ce înseamnă să fii Fiul lui Dumnezeu și asta pentru că acest lucru transcende simpla și patetica noastră umanitate. Aceasta este dumnezeirea adevărată pentru că acesta este Dumnezeu.

Și Isus le reamintește ucenicilor că va pleca. Versetul 33: „Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum.” Acesta nu era un subiect nou. Într-adevăr, cu ceva timp în urmă, la sărbătoarea corturilor în Ierusalim, după cum consemnează Ioan, un grup a venit să-l aresteze, și El i-a informat că oricum avea de gând să plece, că și cum ar fi spus: „Nu are niciun rost să mă arestați pentru că Eu oricum plec!” Ioan 7:33-34: „Isus a zis: ‘Mai sunt cu voi puţină vreme şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimis. Voi Mă veţi căuta, şi nu Mă veţi găsi; şi unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni.’” Și ei bineînțeles că au fost intrigați și credeau că se duce să le predice iudeilor. Nu aveau nicio idee că așa cum a fost intrarea Lui în lume – unică – viața Lui nu a început în această lume, Cel Întrupat nu și-a început viața la Betleem. Viața Lui nu a început acolo și asta în sensul absolut. La început era Cuvântul. Etern și co-etern cu Tatăl. Ei nu aveau nici cea mai mică ideea că așa cum a venit în lume, avea s-o părăsească. Nu știau că vorbește despre cruce, înviere și înălțare.

Dar acum ucenicii trebuiau să înțeleagă. Nu puteau încă să-L urmeze, întocmai cum le spusese. Dar avea o porunca nouă – să se iubească așa cum i-a iubit El. Porunca de a se iubii unii pe alți era nouă, chiar și să iubească cum i-a iubit El era ceva nou. Amintiți-vă de textul care spune că: „I-a iubit până la capăt.” Ioan 13:34: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Și iubirea Lui a fost unică așa cum aveau să vadă când El era răstignit pe cruce pentru ei, purtând păcatul lor. Niciodată nu a mai iubit cineva în felul acesta. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Și, totuși, ucenicii erau slabi. Erau oare așteptările Lui realiste, că ei vor face ceva, având în vedere că și ei aveau slăbiciuni ca și noi, care sunt evidente în caracterul uman a lui Petru? Cine ar fi crezut că va înțelege? Domnul pleca, el își dorea să plece, fusese spălat de către Domnul și Petru nu vede nicio barieră mai ales când spune: „Doamne de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Este foarte ușor, nu-i așa? Atunci când simți căldura prietenilor creștini în preajmă, să cânți tot felul de cântece de închinare și să-I faci Domnului fel de fel de promisiuni care nu durează nici măcar 5 minute. Petru nu era diferit și acest lucru este o încurajare. El nu cunoștea adevărul despre sine, dar cel ce era Adevărul avea să i-l arate și avea să fie foarte dureros. Cu siguranță că Domnul nu a sugerat nimic, Petru tocmai văzuse expunerea lui Iuda, „Eu nu sunt ca Iuda, Doamne, eu îmi voi da viața pentru Tine.” Serios? „Adevărat, adevărat îţi spun că nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine de trei ori.”

Era o întrebare legată de adevăr. Domnul trebuie să expună trădarea lui Iuda. Și acum trebuie să-i expună slăbiciunea lui Petru. Cunosc eu adevărul despre mine? Dar tu îl cunoști? Bineînțeles că niciunul dintre noi nu crede că este perfect asta dacă nu ne apărăm comportamentul în fața soțiilor. Este incredibil cum perfecționismul își face loc în această situație, nu-i așa domnilor? Și mulți dintre noi ne hotărâm să-i slujim Domnului și să trăim pentru El, dar majoritatea dintre noi am descoperit că în ciuda bunelor intenții și a hotărârii, resursele noastre sunt inadecvate. Și suntem prinși de o situație neașteptată și ne poticnim, și amărăciunea eșecului care se repetă este ceva cu care ne confruntăm toți, nu-i așa? Și ne poate duce la disperare și la renunțare. Nu renunțați.

Hotărârea lui Petru avea să se prăbușească într-o stare de negare care avea să ducă la lacrimi pline de regret. Și cu toate acestea, Isus i-a răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.” Nu i-a spus acest lucru lui Iuda, așa-i? Este o diferență între Petru și Iuda. Eșecul lui Petru va fi depășit. Spre deosebire de Iuda, el era un credincios adevărat, fusese spălat din cap până-n picioare, dar avea nevoie de o lucrarea delicată din partea Domnului ca să-l pună din nou pe picioare, pentru că atunci când Cuvântul lui Dumnezeu s-a apropiat de Petru, el s-a privit în oglindă când stătea în fața lui Isus, și aceasta i-a spus „Te vei lepăda de mine”, Petru nu a crezut cuvântul lui Dumnezeu. Și dacă nu ascultați Cuvântul Domnului, trebuie să învățați lecția prin calea grea. Nu ni s-a întâmplat asta deseori? Ar fi putut să fie diferit dacă Petru nu ar fi întrebat: „Doamne, chiar așa sunt eu? Vorbește-mi Doamne despre mine. Spune-mi ce pot să fac pentru că ultimul lucru pe care-l vreau este să mă implic în negare.” Dar el nu a crezut cuvântul Domnului. Și ceea ce Domnul ar fi putut să expună în atmosfera călduroasă din camera de sus, căldura și lumina focului ar fi devastat încrederea de sine a lui Petru. Și el s-a lepădat.

Și Domnul a știut că niciodată nu va aduce roadă dacă nu-și va confrunta slăbiciunea. Petru credea că este destul de dedicat și din această cauză nu a crezut ce a spus Domnul. Este greu, nu-i așa? Să găsesc în mine ceea ce spune Pavel (Romani 7:18): „Nimic bun nu locuiește în mine.” Și cu siguranță trebuie să fi fost incredibil la urmă când Petru își aduce aminte de cuvintele lui Isus: „Dar mai târziu vei veni.” Acest lucru este foarte important, doamnelor și domnilor. Pentru că de multe ori când călătoresc, întâlnesc oameni care-mi spun, „Știi, am cunoscut un om care era credincios cu adevărat. Dar acum este ateu și în mod sigur și-a pierdut viața veșnică.” Ce facem cu astfel de situații? Păi cu siguranță este o chestiune de judecată. Tu ai crezut că era credincios cu adevărat, este aprecierea ta. Îmi spui acum că și-a pierdut viața veșnică, este tot judecata ta. Nu-ți poți da seama de adevăr doar uitându-te la o situație din exterior. Teoretic există doar două posibilități. Fie omul era autentic și este posibil să-ți pierzi viața veșnică, fie nu este autentic și nu a fost de la bun început. Cum vom afla adevărul? Prin Scriptură, doamnelor și domnilor, nu prin observațiile noastre. Acest lucru este extrem de important.

Aflăm în Ioan 6, din minunata declarație a lui Hristos că voia Tatălui pentru El este să nu piardă pe niciunul din aceia care pe care i-a atras Tatăl și care i-au fost încredințați. Și să știți că acest lucru este incredibil. Don Carson a evidențiat acest lucru serile trecute și eu am să repet: dacă Hristos te pierde pe tine, a eșuat în împlinirea voii Tatălui dacă ești autentic. Și concluzia pe care o trag este că Iuda nu a fost niciodată autentic. Și pericolul perspectivei opuse este acesta, dacă îi spui cuiva: „Tu ai fost un creștin autentic, ai avut viața veșnică, dar ți-ai pierdut-o”, atunci îi lași cu impresia că știi care este adevărul. Trebuie să rezolvăm problema teologic. Și aceasta este una dintre doctrinele cele mai minunate din Scriptură, îmi amintesc când am înțeles-o pe vremea când eram student la Cambridge. Hristos a creat o provizie, doamnelor și domnilor. Nu doar pentru vina noastră, nu doar dăruindu-ne Duhul Sfânt. El a creat o provizie pentru susținerea credinței noastre. „Dar mai târziu vei veni.” Cum a putut Domnul să-i spun asta lui Petru? Pentru că, așa cum ne spune Luca, și trebuie să fur ceva din Luca, dar el nu se va supăra. S-a întors către ucenici și le-a spus (Luca 22:31-32): „Satana a cerut să vă cearnă pe toți ca grâul, dau Eu m-am rugat pentru tine Petre, pentru ca credința ta să nu se piardă; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.”

Acum, lăsați-mă să vă lămuresc. Ați observat că Hristos nu s-a rugat pentru mărturia lui Petru? Această a eșuat. El nu s-a rugat pentru ținerea sub control a vorbirii lui Petru. Și aici a eșuat, s-a jurat și a blestemat. Hristos s-a rugat ca credința lui să nu se piardă. Acum, haideți cu mine să-l urmărim pe Petru cum se leapădă de Domnul. Și în timp ce jură și bleastămă, eu va întreb, este acel om un credincios? Aveți grijă ce răspundeți. Când a cântat cocoșul, și Petru a plâns cu amar, nu era plânsul unui om pierdut, ci al unei oi care a învățat două lucruri. Primul – cât de departe poate ajunge o oaie când nu este realistă în ce privește loialitatea față de Domnul, și cât de departe este dispus Pastorul să meargă. Acele cuvinte incredibile: „Dar Eu m-am rugat pentru tine.” Și iată-mă în fața dumneavoastră, doamnelor și domnilor, și cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, am crezut-o și ieri, dar cum rămâne cu mâine? Aceste versete s-au dovedit atât de adevărate în viața mea: „Eu m-am rugat pentru tine John, ca să nu se piardă credința ta.” Multe alte lucruri se vor pierde dar învățăm lecția: Domnul nu mă va pierde pe mine și nici pe tine dacă ți-ai pus încrederea în El. Există o provizie nu doar pentru vina noastră sau pentru caracterul nostru, ci și pentru menținerea credinței noastre. Este incredibil. Și te poate ține tare atunci când curentul este împotriva ta.

Așadar, mergem mai departe la modul în care este făcut acest lucru. Din păcate capitolul 14 se găsește în Bibliile noastre, și noi facem diferența între capitolul 13 și 14. Dar lăsăți-mă să vă citesc așa cum ar fi sunat în original (Ioan 13:37-38,4:1): „’Doamne’, I-a zis Petru, ‚de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine.’” Isus i-a răspuns: ‚Îți vei da viața pentru Mine? Adevărat, adevărat îți spun că nu va cânta cocoșul, până te vei lepăda de Mine de trei ori. Să nu vi se tulbure inima.’” Poftim? În aceeași frază, El anunță slăbiciunea și eșecul, și apoi le spune să nu li se tulbure inima. De ce? Din cauza a ceea ce v-am spus până acum. Este minunat, și atât de încurajator. „Să nu vi se tulbure inima.”

Cu siguranță era multă tulburare în cameră. Descoperirea trădării lui Iuda și plecarea acestuia. Vestirea plecării Domnului și prezicerea lepădării lui Petru. Acestea sunt de ajuns ca să tulbure orice grup de oameni. Și Domnul, bineînțeles, că-și dă seama de acest lucru. Și după ce-i spune în mod direct lui Petru ce avea să facă, îi mai spune să nu i se tulbure inima. Cum a putut să facă așa ceva? Și, desigur, în asta constă minunea. El știa că-l va reabilita pe Petru și pe ceilalți; relația avea să fie mai profundă ca rezultat al acestui lucru. Dar acum El începe să-i pregătească pentru aceste lucruri, luându-le gândul de la propriile persoane, de la propriile probleme și reacții psihologice. „Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine.” Ceea ce poate însemna o sumedenie de lucruri. Și las deoparte ceea ce cred că înseamnă până când vă veți da seama singuri din text. Credeți în Dumnezeu, ei toți credeau. Aveți credință în Mine, aceeași încredere pe care v-o puneți în Dumnezeu, puneți-o în Mine. „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Departe de problemele lor, „în casa Tatălui Meu”, această expresie a fost folosită în Ioan pentru templul din Ierusalim, dar această casă este una mult mai mare. Este casa Lui din cer.

„În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Este puțin mai complexă decât noțiunea simplistă pe care o au unii oameni despre ea. Cum arată casa Tatălui lui Isus? Ne putem doar imagina. Templul din Ierusalim avea desigur multe camere pentru slujbele preoților. Dar există o lume viitoare unde vei merge în spațiu. Vei avea un locaș. Eu mă bucur că am o camera aici în Sydney și nu sunt îngrămădit cu alte persoane, știu că mulți dintre voi așa stați. Păi, sper să îndurați și să supraviețuiți. Dar ne dăm seama că avem nevoie de spațiu, nu-i așa? Avem nevoie de spațiu și Dumnezeu ni-l va oferi în lumea viitoare. Și, iertați-mă, dar omul de știință din mine vrea să speculeze, dar nu o voi face pentru că mai sunt multe de spus.

„Știți unde Mă duc și știți și calea într-acolo. Mă voi întoarce și vă voi lua acolo unde sunt Eu pentru ca voi să fiți cu Mine.” El nu le spune că-i va duce în rai, deși acest lucru este sugerat. Pot să ajung în Buckingham Palace în Londra și să nu o întâlnesc niciodată pe regină. El ne va duce la Tatăl „ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” El va îndeplini scopul salvării tale. „’Șțiți unde Mă duc și știți și calea într-acolo.’ ‚Doamne’, I-a zis Toma, ‚nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?’ Isus i-a zis: ‚Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.’” Și acum trece de la scopul călătoriei la cale. El nu se preocupă să-i învețe pe ucenici doar despre locașurile din cer, ci își dorește să-i învețe despre Tatăl Însuși.

Și capitolul 14 are scopul de-a descoperi cele trei elemente ale acestei afirmății: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Și Tomo, „dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” Și Filip, puțin exasperat de această enigmă spune: „Arată-ne pe Tatăl, și ne este de ajuns.” Și ceea ce se întâmplă în continuare depășește puterea mea de descriere. „Isus i-a zis: ‘De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe?’Nu-ți dai seama ce se întâmplă chiar în acest moment? De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar, arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu vin de la Tatăl, tu stai chiar lângă El.’” Este nemaipomenit, doamnelor și domnilor, când acești oameni smeriți realizează că au ajuns la Tatăl. El stătea de cealaltă parte a mesei în fața lor. Nu înțelegeți ce se întâmplă? A fost un moment nemaipomenit. Acesta este apogeul a ceea ce a spun Ioan în primul capitol: „Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Cuvântul s-a făcut trup. Acesta este Dumnezeu, stand în camera de sus, încarnat în Hristos. Și dintr-o dată are loc explozia din mintea și inima lor când realizează că au ajus la Tatăl. Acesta credeți și voi că este Isus?

Vedeți, Evanghelia lui Ioan este menită să ne facă să credem că Isus este Hristosul, Fiul Lui Dumnezeu. Și ne arată acest lucru capitol după capitol, până când dintr-o dată, acești oameni care credeau că casa Tatălui este departe și, dintr-o dată, distanța dispare. Și Tatăl este la aceeași masă cu ei. Mintea mea nu poate să cuprindă asta, dar este magnific, nu-i așa? „Eu sunt Calea.” Calea către o persoană este o altă persoană. Și Hristos este calea către Tatăl. Bănuiesc că au rămas stupefiați. Este esențial, este apogenul, dar nu reprezintă sfârșitul. Stăteau la aceeași masă, și când Dumnezeu încarnat a fost pe pământ, niciun om nu a mai stat vreodată atât de aproape de Dumnezeu. Și voi știți la fel de bine ca și mine că persoana de lângă tine stă doar la câțiva centimetri distanță. Dar s-ar putea să fiți la mile distanță în spirit. Nu cunoașteți adevărul despre persoană care stă lângă dumneavoastră, nu-i așa? Și nici ei despre voi, de cele mai multe ori. Vedeți, pentru a-L putea cunoaște pe Tatăl apropierea fizică este minunată, dar nu este nici pe departe deajuns. Trebuie să cunoașteți adevărul despre Tatăl. Trebuie să aveți viața Tatălui.

Eu am avut un tată minunat și sunt foarte recunoscător pentru asta pentru că știu că mulți nu au avut. Eu mi-aș cunoaște tatăl mai bine decât ar putea oricare dintre voi pentru că am viața lui. Și acum acest sentiment, în loc să se domolească, crește. Și mi-ar lua cel puțin două ore ca să vă explic, dar probabil este bine că nu am timpul necesar, pentru că vrem doar să evidențiem lucrurile mari.

„Eu sunt Adevărul.” Ce declarație! Observați ceea ce nu spune. El nu spune că afirmă lucruri adevărate, deși și acest lucru este adevărat. „Eu sunt Adevărul.” Întrebarea despre adevăr este una dintre cele mai fundamentale întrebări pe care și le poate pune omul. Care este adevărul despre floare? Adevărul este că există diferiți pigmenți care produc culoarea. Și care este adevărul despre pigmenți? Păi totul se reduce la nivelul biochimic și apoi coboară la nivelul atomic, apoi la nivelul subatomic. Și care este adevărul despre acești bozoni și particule? Și pe măsură ce sapi tot mai adânc în această întrebare despre adevăr, dintr-o dată apare o voce care spune: „Eu sunt Adevărul!” Cât de ușor Îl reducem pe Isus la nivelul de prieten – și El este prietenul nostru. Dar, ceea ce are nevoie lumea noastră să audă este afirmația sigură a ceea ce înseamnă să pretinzi că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El este Adevărul. El este răspunsul la fiecare lanț de întrebări și niciuna nu merge înapoi la infinit. Zguduitoare afirmație și, bineînțeles, că dacă nu este adevărată este un nonsens total. C. S. Lewis a văzut acest lucru cu mulți ani în urmă.

Dar a știut ceva și mai important. El pleca, dar nu-i lasă orfani. „Mă veți vedea din nou.” Și ultimul punct pe care vreau să-l spun este acesta. Există doau tipuri de locașuri în acest capitol. Și suntem mult mai interesați de primul decât de al doilea. Cuvântul „monai” din greacă este folosit doar aici în Noul Testament. „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri.” Dar ascultați asta: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el și vom locui împreună cu el.” Cuvântul „casă” înseamnă „a locui”. Este foarte bine să spun că într-o zi mă voi duce la locașul meu, dar cum rămâne cu locul pentru Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt? Chiar acum în inima mea. Cum vi se pare? Și există o condiție, ați abservat? „Dacă Mă iubește cineva” – totul este despre dragoste, chiar de la început. „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu.” Și Tatăl și Fiul se pregătesc să locuiască în mine. Cum aș putea vreodată înțelege asta? Și este și mai profund. Și mai profund decât ce se întâmplă la acea masă. Și acest lucru se poate întâmplă prin evidențierea plecării lui Isus că să trimită Duhul, însăși viața lui Dumnezeu în inima oamenilor.

Isus este total unic și suprem. Și, doamnelor și domnilor, ne este util să înțelegem asta. El nu se compară cu nicio religie, pentru că nicio altă religie nu ne oferă ceea ce ne oferă El. Religiile au obiceiul de a se descrie ca fiind calea sau drumul. „Eu sunt Calea”, a spus Isus. Și ne spun despre o cale care începe cu o poartă, o ceremonie, mergi pe cale și apare un guru, sau un preot care te învață. Și la capăt dai de o poartă mare unde te așteaptă judecata. Și dacă meriți, atingi nirvana, sau cerul, sau oricealtceva ar fi. Și cum am călătorit prin lume am întâlnit milioane de creștini practicanți care cred că creștinismul este o astfel de cale. Dar nu este. Calea creștină este o Persoană și primim siguranță nu la sfârșitul căii, ci la început pentru că nu se bazează pe merit. Nu seamănă cu un curs universitar. Depinde de lucrarea lui Hristos de pe cruce. Și Isus a stat în această lumea și a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvintele Mele și crede în cel ce M-a trimis, are viața veșnică și nu mai vine la judecată.” Cum a putut să spus așa ceva? Pentru că El este Judecătorul. Și dacă Dumnezeu a acceptat ceea ce a făcut Fiul Său pe cruce pentru noi, putem să știm că într-o zi vom fi cu El. Nu datorită meritului nostru, ci al Lui. Și de aceea suntem liberi că să trăim pentru El, așa cum le spun oamenilor. Eu nu le vorbesc oamenilor ca să capăt acceptarea, o fac pentru că am primit-o deja. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Oare cât de mult cred eu asta? Se va vedea după cum arată caracterul meu și în câte locuri din inima mea le-am permis Tatălui, Fiului și Duhului să ocupe.

Tot ce ne-a învățat Domnul Isus – Partea 33

 
Autor: Zac Poonen 

© Christian Fellowship Church, Sursa originală: http://www.cfcindia.com

Referințe

Astăzi deschidem la Matei 8:18, şi ne continuăm studiul despre tot ce ne-a învăţat Domnul Isus. Amintiţi-vă că noi urmăm instrucţiunile Domnului Isus din Matei 28:20, unde a spus că trebuie să mergem în toată lumea şi să-i învăţăm pe oameni tot ce ne-a învăţat şi poruncit El. Aşadar, încercăm să vedem ce ne-a învăţat Domnul Isus prin cuvintele şi faptele Sale şi prin viaţa Sa.

El a dat învăţătură în două moduri: prin cuvintele Sale şi prin faptele Sale. Matei 8:18 – „Isus a văzut multe noroade împrejurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte. Atunci s-a apropiat de El un cărturar”, un cărturar este un învăţat al Scripturii, cineva care a studiat Biblia mulţi ani. Erau mulţi astfel de oameni în acele zile, ca şi astăzi. Ştiţi… absolvenţii colegiilor biblice.”Şi I-a zis: ‘Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge. ‘ Isus i-a răspuns: ‘Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” El i-a spus imediat preţul pe care va trebui să-l plătească, dacă voia să-L urmeze pe Hristos. Domnul Isus nu le-a ascuns niciodată oamenilor preţul dificultăţilor sau pierderilor fizice, pe care le-ar suferi, dacă L-ar urma pe El. Astăzi, mulţi oameni încearcă să ascundă asta, dar nu şi Domnul Isus. Chiar de la început… De exemplu, El i-a spus tânărului bogat: ‘Dacă vrei să mă urmezi, trebuie să renunţi la toţi banii tăi. ‘ El nu a spus asta tuturor. Dar în cazul acelui tânăr bogat, iubirea lui de bani era aşa de înrădăcinată, ca un cancer, încât tot organul trebuia îndepărtat. În timp ce în cazul unui om ca Zacheu, Domnul a acceptat că el a dat doar jumătate din averea sa săracilor. A fost suficient. În cazul lui Lazăr, Maria şi Marta, Domnul nu a cerut nimic. Aşadar, acest cancer este avansat în mod diferit la diferiţi oameni. Aşadar, vedem că Domnul, într-un caz, i-a spus cuiva să renunţe la tot ce avea. Iar aici, El a simţit ceva la această persoană.

Domnul avea un discernământ extraordinar, când le vorbea oamenilor exact potrivit cu nevoile lor. Acesta e unul dintre lucrurile care se întâmplă când umblăm cu Dumnezeu mulţi ani… Face parte din vorbirea profetică. Lucrarea profetică nu are loc doar la amvon. Lucrarea profetică are loc chiar şi în conversaţii obişnuite, când discerni, cu ajutorul lui Dumnezeu, nevoia unui om, iar Dumnezeu îţi dă exact cuvântul potrivit, de care acea persoană are nevoie. Deci, când Domnul i-a răspuns, nu i-a dat un răspuns standard, pe care să-l fi dat tuturor. El nu i-a spus acestui om să vândă tot ce are şi să dea săracilor. Asta a spus unei persoane. Acestui om i-a spus: ‘Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi’. Cărturarii tind să citeze versete standard din Biblie. Ei au fost învăţaţi la seminarii: pentru problema asta – citează versetul acesta, pentru problema aceea – citează versetul acela. Iar slujirea lor faţă de oameni sau sfaturile date acestora, se bazează pe înţelegerea academică a Bibliei. Întocmai cum oamenii sunt angajaţi de companii de computere să răspundă clienţilor la telefon. Iar când clientul are o problemă, operatorul telefonic caută şi introduce în computer problema specifică, primeşte un răspuns din computer şi i-l citeşte la telefon clientului. Nu acesta e modul în care ar trebui să slujim. Slujirea trebuie făcută prin discernământ supranatural. De aceea avem nevoie de ungerea Duhului Sfânt, pentru a avea exact cuvântul potrivit, precum profeţii Vechiului Testament. Când ei erau unşi de Duhul Sfânt, aveau exact cuvântul potrivit pentru fiecare persoană care venea.

Slujirea este o treabă foarte costisitoare. Nu e ceva ce poţi face doar prin studierea Bibliei. Trebuie să umbli cu Dumnezeu. Când umbli cu Dumnezeu, acea părtăşie cu El îţi va da cuvântul potrivit pentru fiecare ocazie. De aceea vedem că Domnul Isus mereu spunea lucruri diferite la oameni diferiţi. De exemplu, când fariseii voiau să omoare cu pietre femeia prinsă în preacurvie, Domnul Isus nu le-a ţinut o predică despre legalism. Ce ai fi făcut tu într-o astfel de situaţie? El nu le-a ţinut o predică despre milă. El L-a căutat pe Tatăl, a aşteptat câteva momente, de aceea scria pe nisip, ca să fie sigur în mintea Lui, şi de îndată ce a auzit de la Tatăl, a spus o singură propoziţie: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Atât. Apoi, ei au plecat unul câte unul. Nu printr-o predică s-a rezolvat problema, ci printr-o propoziţie. Acesta e un exemplu a felului în care şi noi putem umbla în lucrarea noastră, dacă umblăm cu Dumnezeu. E un preţ de plătit pentru asta. Trebuie să păstrăm o conştiinţă curată, să umblăm în smerenie, să fim liberi de iubirea de bani. Să fim dedicaţi în totalitate. Nici o zonă a vieţii noastre nu trebuie să rămână nepredată Domnului. Aşa a trăit Domnul Isus.

Când cărturarul a venit la El, Domnul Isus a sesizat ceva la el. Şi a zis: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” El a discernut că acest om era un cărturar, care credea că slujindu-L pe Domnul putea trăi confortabil, aşa că i-a spus: ‘S-ar putea să nu ai un loc în care să dormi. ‘ Acesta e un răspuns pentru mulţi oameni care dau învăţătură în ziua de azi, că Domnul Isus era un om foarte bogat. Există această învăţătură care a circulat în ultimii 40 – 50 de ani, sau 30 – 40 de ani sau mai mult în ultimii 25 de ani, de care nu se auzise niciodată înainte în creştinism. Şi asta se întâmplă fiindcă trăim vremuri în care mulţi predicatori au devenit fantastic de bogaţi, primind zeciuieli şi daruri de la adepţii lor, predicând astfel, primind astfel de daruri, şi oportunităţile care există prin televiziune şi multe alte feluri de a strânge bani de la mulţi oameni care nu ţi-au văzut faţa niciodată. Să strângi bani prin poştă şi prin bancă, etc. Sunt predicatori care devin multimilionari. Cum să-şi justifice milioanele şi totuşi să poată spune că Îl urmează pe Isus? Singurul mod e să găsească cumva versete ici şi colo, ca să demonstreze că Domnul Isus a fost un om bogat.

De exemplu, ei spun că soldaţii romani nu I-au rupt cămaşa, fiindcă era cumva de firmă. E ridicol! Dar aici avem o dovadă clară a felului cum a trăit.”Fiul omului nu are unde-Şi odihni capul.” Nu întotdeauna găsea un loc unde să doarmă. El nu era un om bogat, nu era o persoană care putea să se cazeze la un han de 5 stele din acele zile şi să cheltuie banii adunaţi de la oameni. El era un predicator foarte simplu. Iată o dovadă a faptului că „Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Vreau să deschideţi la Ioan 7:37, unde citim despre acea predică măreaţă pe care a spus-o în Templu, unde în ultima zi a praznicului a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” Şi au fost multe alte cuvinte pe care le-a spus. A fost aşa de impresionant, încât mulţimile au spus în Ioan 7:40: „Acesta este cu adevărat Prorocul.” Fariseii împreună cu alţii trimiseseră nişte oameni să-L prindă, iar când s-au întors aprozii, au fost întrebaţi: „De ce nu L-aţi adus?” (v. 45) Chiar şi acei ofiţeri militari, care se duseseră să-L prindă pe Isus, s-au întors spunând: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” (v. 46) Ei erau impresionaţi de predicile măreţe pe care le-a rostit, cu prilejul acelui eveniment în Templu.

Citim apoi, la sfârşitul capitolului, după ce totul s-a terminat, că toţi s-au întors la casele lor (Ioan 7:53). Amintiţi-vă că Domnul Isus era în Ierusalim, casa Lui era la mai bine de 100 km depărtare, în Capernaum, şi toţi s-au întors acasă. Dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. Aceste două propoziţii formează, de fapt, una singură, deşi a fost despărţită în două de împărţirea capitolelor, Ioan 7:53 şi Ioan 8:1. Toţi s-au dus la casele lor, dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor. Te-ai gândit vreodată la asta? Un predicator vine din alt oraş şi predică mesaje puternice, care îi binecuvântează pe toţi, iar la sfârşitul zilei, nimeni nu-L întreabă: „Unde dormi în noaptea asta?” Pur şi simplu L-au ignorat şi s-au dus acasă. Însă Domnul Isus nu avea o casă în Ierusalim. Aşadar, ce face El, când toţi au plecat şi nimeni nu L-a invitat la el? El spune: ‘Ei bine, nu plouă. Pot merge să dorm sub un copac, în Muntele Măslinilor. ‘ Se duce la Muntele Măslinilor, doarme acolo, sub un copac… „Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul. Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” De ce nu a cheltuit din banii pe care Iuda Iscarioteanul îi avea în punga sa, în acel moment, şi să se fi dus să stea la un han? El nu ar fi făcut asta, fiindcă… L-am întrebat pe Domnul cu privire la asta, odată când am văzut asta. Am spus: „Nu voiai să fii odihnit, Doamne, pentru ziua următoare? Ai fi putut să te odihneşti la un han, în loc să dormi în aer liber.” Am simţit că Domnul mi-a spus că mulţi din banii care veneau la Iuda Iscarioteanul veneau de la văduve sărace care îşi ofereau bănuţii, şi El nu S-ar fi gândit niciodată să folosească bănuţii văduvelor sărace, ca să Se ducă să stea într-un hotel luxos. Prefera, mai degrabă, să rămână afară. O astfel de credincioşie vedem în Domnul Isus. Nu încerc să spun că e greşit să stai la hotel. Nu mă înţelegeţi greşit şi nu mă citaţi greşit. Ce vreau să spun e că sunt momente şi situaţii când e nevoie de asta, dar în acest caz particular, El a fost călăuzit de Tatăl, să nu folosească acei bani, ci să se ducă să doarmă în aer liber.

(Ioan 8:2) A doua zi,”dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa.” Iar lucrul interesant pe care-l văd aici e că nimeni nu-L întreabă: „Doamne, unde ai dormit azi-noapte?” Nu. E uimitoare insensibilitatea oamenilor. Şi vedem aici, că El a continuat să-i înveţe. El nu a avut nici o nemulţumire. Nu e minunat să-I urmăm exemplul? Că oamenii te ignoră, deşi tu eşti marele predicator invitat, şi nu ai nici o plângere faţă de nimeni. E un mod minunat de a trăi. Vreau să vă încurajez pe toţi care sunteţi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu, care vă aşteptaţi ca oamenii să facă atâtea lucurui pentru voi, aveţi multe aşteptări şi sunteţi dezamăgiţi când nu fac anumite lucruri sau aveţi o mică plângere sau nemulţumire în inima voastră, să-L urmaţi pe Domnul Isus, să fiţi mulţumitori cu ce aveţi, şi să nu aveţi nici o aşteptare. Astfel, vă veţi bucura întotdeauna în Domnul. Nu veţi avea nici măcar un motiv de cârtire sau de nemulţumire, vreodată în inima voastră.

Când Domnul Isus a spus în Matei 8:20, că „Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”, a fost literalmente adevărat în anumite cazuri, după cum am văzut în evanghelii. Şi probabil în multe alte locuri. Nu avem consemnarea completă a perioadei Sale de slujire de 3 ani şi jumătate. Deci, ce voia să-i spună acestui om e: ‘Vrei să Mă urmezi oriunde voi merge? ‘ Matei 8:19 – ‘Asta vrei să faci? Ştii cât te va costa? Nu vei putea să exploatezi oamenii săraci sau să profiţi de banii lor, sau să trăieşti în lux. Nu. Dacă vrei să Mă urmezi, fii dispus să fii incomodat, să renunţi la unele din conforturile tale, precum un pat bun, mâncare bună, şi multe alte lucruri de genul ăsta. ‘

Apoi citim în Matei 8:21 – „Un altul, care era dintre ucenici, I-a zis: ” – Acesta era un ucenic, primul fusese un cărturar. – ‘Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să îngrop pe tatăl meu. ‘ Nu ştiu exact la ce se referea prin asta. E foarte dificil de spus, fiindcă nu-mi pot imagina, dacă tatăl lui murise, era vorba doar de a merge la serviciul de înmormântare, Domnul Isus să fie atât de insensibil, încât să spună: ‘Nu poţi merge nici măcar la serviciul de înmormântare al tatălui tau, dacă vrei să Mă urmezi. ‘ Nu cred că e exact asta. E greu de spus. Poate, spun doar poate, însemna: „Lasă-mă să aştept până moare tatăl meu, şi să-l îngrop, apoi vin şi Te urmez. Ştii, am anumite obligaţii acasă. Când tatăl meu va îmbătrâni şi după ce va muri şi-l voi îngropa, Te voi urma.” Iar Domnul a spus: „Vino după Mine… şi lasă morţii să-şi îngroape morţii.” Oricare ar fi motivul celor spuse, un lucru e clar: sunt momente când Domnul ne vorbeşte şi ne spune: ‘A Mă urma pe Mine şi lucrarea Mea e mai important chiar decât o obligaţie socială, precum îngroparea tatălui tău’.

Uneori se întâmplă aşa. Îmi amintesc că eram la o conferinţă, la mijlocul ei, când am auzit că mama mea era pe moarte. Era în ultimele momente… fusese bolnavă de ceva vreme. Iar apoi am auzit că a murit. Iar în acea dimineaţă, L-am căutat pe Domnul cu privire la asta. Am spus: „Doamne, ce să fac? Sunt sigur că toţi de la această conferinţă vor înţelege, dacă plec de aici. Fiindcă trebuie să mă duc la înmormântarea mamei mele. Nimeni nu se va împotrivi.” Iar Domnul mi-a dat acest verset mie. Aşa că i-am scris fratelui şi sorei mele şi fiiilor mei, care erau acolo, că nu pot veni. Să se ocupe ei de tot. Şi am continuat conferinţa. Nu spun că asta e o regulă. Sunt momente când Dumnezeu Însuşi îţi spune ceva, iar dacă eşti un ucenic, trebuie să accepţi orice. Aşa că nu m-am dus şi nu am nici un regret. O voi vedea pe mama mea în cer. Ea a fost mântuită şi s-a dus să fie cu Domnul. Pentru mine e ca şi cum s-a dus în altă ţară. Bine, n-am putut să fiu acolo să o petrec. Nu-i nimic.

Dragi fraţi şi surori, dacă vreţi să fiţi ucenici radicali ai Domnului Isus Hristos, dacă vreţi să trăiţi cum a trăit El, dacă vreţi să împliniţi ce a planificat Dumnezeu pentru voi în singura viaţă de pe pământ, vreau să vă spun, nu puteţi trăi după anumite reguli sociale. Acum… Nu mă citaţi ca să faceţi asta o lege în viaţa voastră. Nu am făcut din asta o lege pentru nimeni. Ce vreau să spun, e că trebuie să fii dispus să fii incomodat, şi să poţi sacrifica orice, dacă vrei să-L urmezi pe Domnul. Domnul Isus a spus: ‘Dacă îţi iubeşti tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu eşti vrednic de Mine. ‘ Aceasta e o învăţătură radicală, însă e tipul de ucenicie, care lipseşte atât de mult în creştinism astăzi, şi acesta e unul din motivele pentru care e atât de multă superficialitate în vieţile celor mai mulţi creştini. De aceea sunt atât de puţini creştini în lume care pot spune altora: „Urmează-mă, după cum şi eu Îl urmez pe Hristos.” Lumea are nevoie de mai mulţi astfel de creştini. Aşadar, aici vedem că Domnul Isus i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii… ” şi „S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El.”

Adesea, Domnul Isus spunea un cuvânt cuiva. Nu mai era altceva de spus. Şi, după cum am spus, Domnul Isus poate că nu ar fi dat acelaşi răspuns altcuiva, care, de asemenea, ar fi vrut să participe la înmormântarea tatălui său. Domnul Isus avea un cuvânt potrivit pentru fiecare persoană în parte. Nu trăim sub Lege în Noul Testament. În Vechiul Testament erau legi. În situaţia asta faci asta, în altă situaţie faci aşa. Era foarte clar. Dar în noul legământ, suntem călăuziţi de Duhul Sfânt. Într-o anumită circumstanţă, se poate ca Domnul să ne spună să facem ceva, iar într-o circumstanţă similară, cu o altă ocazie, se poate ca Domnul să ne spună să facem exact opusul. Aceasta e frumuseţea în a fi călăuzit de Duhul Sfânt. La un moment dat, se poate să-ţi spună să participi la o înmormântare, iar altă dată, se poate să-ţi spună să nu participi. Vedeţi? Aşa este. Din păcate, mulţi creştini încă caută să trăiască după reguli. De aceea, atunci când aud un predicator, sau aud o predică, ei caută reguli. Vreau să vă spun că eu nu predau reguli aici. Domnul Isus nu a făcut asta.

Ce putem învăţa din tot ce ne-a învăţat Domnul Isus prin viaţa Sa? În principiu, să ascultăm vocea Duhului Sfânt. El te va călăuzi clipă de clipă. Biblia spune la Romani 8, e un verset frumos şi trebuie înţeles cum se cuvine, Romani 8:14 – „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Cum rămâne cu toţi ceilalţi? Ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Există o diferenţă între copii şi fii în Noul Testament.”Dar tuturor celor ce L-au primit… , le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. De îndată ce Îl primeşti pe Hristos, devii un copil al lui Dumnezeu, eşti născut din nou. Dar dacă Îi permiţi Duhului Sfânt să te călăuzească după aceea, zi de zi, atunci eşti un fiu matur. Mulţi creştini sunt încă bebeluşi. De aceea trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Trebuie să trăim sub ungerea Duhului Sfânt în fiecare zi. Dacă putem învăţa un lucru din felul în care a trăit Domnul Isus, din tot ce ne-a învăţat prin faptele Sale, e să fim călăuziţi de Duhul Sfânt clipă de clipă. Chiar şi referitor la răspunsuri, răspunsuri scurte cât o propoziţie, pe care le dă oamenilor, potrivite exact nevoilor lor.

Mă întreb dacă tu crezi că Dumnezeu îţi poate da ţie o astfel de ungere, ca să ai un cuvânt potrivit cu nevoia fiecăruia. Să vă citesc un verset care mi-a fost de mare ajutor în viaţa mea. Luca 21:15 – e o promisiune pe care am revendicat-o adesea în viaţa mea, nu numai pentru lucrarea publică, ci chiar şi pentru conversaţii private cu oameni care vin la mine, şi-mi pun întrebări.”Vă voi da o gură şi o înţelepciune căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri.” Pentru mine a fost o mare promisiune în viaţa mea. Dacă nu crezi că Domnul poate face asta pentru tine, nu vei experimenta. Dar dacă revendici promisiunea, e ca şi cum ai duce un cec la bancă ca să-l schimbi în bani. Dacă e semnat de Domnul Isus, du-l la banca cerului, şi spune: „În Numele lui Hristos, revendic asta. Asta e pentru mine”. Că pot avea un cuvânt şi o înţelepciune pentru orice situaţie, căruia nimeni nu va putea să-i reziste sau să i se împotrivească. S-ar putea să mă urască, să mă numească în toate felurile, poate Beelzebul, cum L-au numit pe Domnul Isus. Nu contează. Dar va fi înţelepciunea lui Dumnezeu.

Dragi fraţi şi surori, tânjiţi după asta, atât fraţi cât şi surori. Biblia spune că şi surorile pot profeţi în noul legământ. Asta nu înseamnă să dai învăţătură de la amvon. Înseamnă să ai un cuvânt potrivit cu nevoile oamenilor. Acesta este cuvântul profetic. Aşadar, vedem aici ceva minunat în felul în care Domnul Isus le-a răspuns acestor doi oameni, care aveau două nevoi diferite. Duhul lui Dumnezeu I-a dat discernământ.

În concluzie, vreau să spun două lucruri. Domnul mi-a vorbit, pe vremea când căutam să-L cunosc pe Dumnezeu, ca să aflu cum pot avea un cuvânt pentru fiecare ocazie în care trebuie să vorbesc. Fie că vorbesc individual cu oamenii, sau la un program TV, ca acesta, sau de la amvon la o conferinţă. Domnul mi-a vorbit, şi mi-a spus: ‘În primul rând, inima ta trebuie să fie umplută cu Cuvântul Meu’. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-ţi umple inima. ‘Iar în al doilea rând, inima ta trebuie să fie plină de dragoste pentru oamenii Mei’. Asta e tot. Dacă ai ungerea Duhului Sfânt, desigur, asta e primordial, şi nu te bazezi doar pe asta, ci studiezi Cuvântul lui Dumnezeu, şi îţi umpli mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi Îl laşi pe Duhul lui Dumnezeu să-ţi umple inima cu dragoste pentru oamenii lui Dumnezeu, te pot asigura de un lucru, că Dumnezeu îţi va da întotdeauna un cuvânt potrivit cu nevoia oamenilor cu care vorbeşti. Am experimentat asta de mulţi ani. Şi, Dumnezeu nu are favoriţi. Ce face pentru mine, va face şi pentru tine. Asta am crezut cu mulţi ani în urmă, că ce a făcut Dumnezeu pentru Domnul Isus, va face şi pentru mine.

Vreau să vă încurajez să credeţi asta, ca şi voi să puteţi umbla pe pământ, şi să-L slujiţi pe Tatăl, întocmai ca Domnul Isus. Dumnezeu să vă binecuvinteze! Vom continua în următorul episod.

Iertarea – Charles H. Spurgeon   

Referințe

 

Sunt unele texte sfinte care au fost folosite ca o mare binecuvantare pentru convertirea sufletelor. De aceea au fost numite texte mantuitoare. Nu stiu de ce este asa insa stiu ca Dumnezeu a folosit aceste texte pentru a aduce multi oameni la crucea lui Isus Hristos. Nu cred ca sunt mai inspirate ca altele insa se potrivesc mai bine cu conditia spirituala a oamemilor nemantuiti.

Sunt atatea stele frumoase in cer unele se pot vedea mai des nu pentru ca sunt mai frumoase sau mai stralucitoare ca altele insa sunt pozitionate in grupuri incat oridecate ori privesti spre cer cauti Carul mare, Gaina cu pui, si altele. Ceea ce nu inseamna ca le poti fixa mai bine.

Presupun ca aceste texte au fost folosite cu putere pentru ca stralucesc mai bine in ochii celor pacatosi si petru ca atrag atentia asupra Crucii lui Isus Hristos.

„Eu iti sterg faradelgile pentru Mine, si nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele tale. ” Isaia 43: 25

Sa notam cateva puncte:

–          Recipientii indurarii: oamenii carora le vorbeste in mod special si personal Domnul.

–          Actul indurarii: „Eu iti sterg faradelegile pentru Mine. ”

–          Motivul indurarii: „Pentru Mine”

–          Promisiunea indurarii „Si nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele tale.

 

I.             RECIPIENTII IERTARII „(cei ce primesc sau pot primi)

VREU CA toti sa ascultati.

Sunt unii aici care sunt cei mai mari dintre pacatosi.

Unii care au pacatuit impotriva lui Dumnezeu, impotriva luminii si cunoasterii.

Unii care si-au folosit toata puterea si autoritatea ca sa pacatuiasca, asa ca au venit aici manati de aceasta stare de autocondamnare.

Insa toti care ati venit ati venit in locul potrivit, pentru ca aici este persoana potrivita, care va poate oferi iertarea deplina.

Vreau sa va vorbesc despre dragostea rabdatoare a lui Dumnezeu.

Asa ca sa mergem sa descoperim impreuna din Biblie aceastE persoanE despre care vorbesc.

Sa primvim numai la 43: 22-25

Vedem ca sunt oameni care nu se roaga si care nu striga la Dumnezeu.

PE CARE II NUMIM Nerugativi.

„tu nu m-ai chemat Iacove. . . ”

Sunt aici din aceia care nu se roaga si nu s-au rugat. Care nu stiu ce este aceia rugaciune?

Pot sa vanez si sa spun despre unii de aici – tu nu esti dinacela care se roaga.

Poate ca sunt unii care rostesc rugaciuni cu gura insa nu au dorinta de conversatie cu Dumnezeu. Le este o povara sa se roage. Nu le place rugaciunea. Cine iubeste pacatul nu se roaga insa cine se roaga nu pacatuieste.

Este oare rugaciunea o practica constanta a inimii tale?

Oare cati ar trebuie sa veniti aici in fata si sa marturisiti ca nu va place rugaciunea? Ca nu va place sa comunicati cu Dumnezeu? Ca nu va rugati prea des? Ca nu va faceti timp de conversatie cu Dumnezeu?

Sufletele fara rugaciune sunt sufletele fara de Cristos!

Nu poti avea o relatie de partasie cu Cristos, sau nu poti sa comunici tu Tatal, daca nu te apropii de scaunul Harului si petreci timp acolo.

Si daca te vezi acum asa cum esti este bine sa regreti aceasta stare si sa te apropii de Acela care iti poate sterge faradelegile din cauza Lui. Chiar dincolo de lipsa ta de interes fata de El.

Sunt altii aici care au dispretuit si dispretuiesc religia. Care nu sunt oameni religiosi.

Din aceia care nu s-au obosit cu cautarea lui Dumnezeu. 43: 22b.

Din aceia care au fost indiferenti fara de Dumnezeu si chiar dispretuitori, pe care nu i-a interesat nimic divin.

Carora nu le pasa de legile lui Dumnezeu, de dorintele lui Dumnezeu.

Insa care au mai mers la biserica duminica – din obicei.

Care mai tin sarbatorile insa pe care nu-i intereseaza planul lui Dumnezeu pentru ei.

Insa cu toate ca tie nu ti-a pasat de Dumnezeu lui Dumnezeu ii pasa de tine. Si EL promite ca iti va sterge faradelegile si nu-si va mai aduce aminte de pacatele tale.

Daca voua nu va pasa de Dumnezeu lui ii pasa de voi.

Sunt altii aici nemultumitori.

Isaia 43: 23-24a „Nu mi-ai adus oi ca ardere de tot si nu m-ai cinstit cu jertfele tale. ”

Care au fost nemultumitori. Care desi au belsug de binecuvantare si a caror bogatii se inmultesc insa care nu au adus nimic din toate acestea sa le inapoieze lui Dumnezeu.

Asa a vorbit Dumnezeu poporului sau pe care il hranea si adapa in fiecare zi si care era tare nemultumitor.

Cati oameni nemultumitori sunt si azi printre noi. Oameni care se fac vinovati de pacate cum este avaritia, zgarcenia, lacomia, egoismul si individualismul.

Care cred si se fac vinovati de pacatul ca isi atribuie toate reusitelor lor, puterii lor si capacitatilor lor.

Care uita de Dumnezeu.

Insa cu toate acestea ca voua nu v-a pasat de Dumnezeu lui Dumnezeu ii pasa de voi si vrea sa va de-a iertarea Sa in dar. Vrea sa stearga faradelegea aceasta si sa uite pacatele voastre1

Apoi sunt unii chiar nefolositori.

Care-l chinuie pe Dumnezeu cu pacatele lor si care-l obosesc cu nelegiuirile lor.

Scopul lui Dumnezeu este ca omul sa-l glorifice pe Dumnezeu. De aceea a creat Dumnezeu cerul si stelele. Marea si uscatul, ca toate sa-l glorifice pe El.

Tu poate esti dinacela care nu l-ai onorat pe Dumnezeu ci l-ai dispretuit si blestemat pe Dumnezeu. Intreaba-te ce ai facut? Ce ai facut tu pentru Dumnezeu? – ti-ai adunat o comoara de manie pentru ziua cea infricosata?

Nu ai facut nimic care sa-i placa lui Dumnezeu. Nu ai tinut cont de Cuvnatul Sau de voia Sa, de dorinta SA.

Insa cu toate acestea lui ii pasa de tine si vrea sa te ierte si sa-ti uite faradelegiel.

Sunt unii pe care ii putem numi pacatosii bisericii. (Pacatosii Sionului)

Acestia sunt copiii fratilor care au crescut in prezenta lui Dumnezeu in Sion – care insa s-au indepartat tare de Dumnezeu.

Care adesea spun: „o noi stim ce e in Sion, insa nu am vrut sa ramanem acolo.

Acesta este pacatul lor – pacat impotriva luminii si cunostintei de Dumnezeu. Acestia se fac vinovati de mare pacat – de rebeliune si dispret. Ei calca in picioare cunoasterea si lumina lui Dumnezeu si nici nu tin seama de lacrimile parintilor lor.

Tu ai crescut ca Timotei insa nu ai ajuns ca el, tu cunosti teoria mantuirii insa esti departe de ea. Desi il cunosti pe Dumnezeu te apropii de El nu ca un copil, ci ca un dusman! Ce dureros? Sa cresti langa Cristos si sa fii fara Cristos.

Acesti au devenit batjocoritori si hulitorii bisericii lui Dumnezeu. Acestia care s-au aliat lumnii si au luptat si lupta impotriva Fiului.

Multii vor fi in iad, multi dintre cei ce au crescut in Sion. Cat de trist.

Tu careia iti vorbesc azi nu te temi de Dumnezeu? Nu te inspaimanti de focul nimicitor?

Nu doresti tu iertarea lui Dumnezeu pentru toata tarasenia ta?

Fiul este aici nu sa te condamne ci sa te ierte. „El pe care l-ai cunoscut si dispretuit, El vrea sa te ierte si sa uite faradelegile tale. El iubitorul si induratorul Fiu lui Dumnezeu.

Apoi sunt unii care il obosesc pe Dumnezeu cu pacatele lor.

Acestia sunt cei care au umblat o vreme cu Dumnezeu insa l-au abandonat pe Dumnezeu. Care se numesc  apostati sau cazuti din credinta. Ei pot fi si in biserica si inafara ei. Unii mai vin altii nu mai vin. Insa nu este mare diferenta intre ei caci trairea lor este la fel. Si pacatele lor la fel de otravitoare.

Poit fi in Biserica fara credinta si poti fi in lume fara credinta. Sa fii otravit de sarpele.

Acum trebuie sa te decizi ori pentru Dumnezeu ori pentru Satan. Ori acceptat ori respins.

Insa cu toate ca ai ratacit ani multi de la credinta El vrea azi sa te ierte si sa te primesca asa cum esti. Sa te spele si sa uite faradelegile tale.

Unii pote spuneti cum poti spune asa ceva? Acestia nu merita iertarea. Insa nu decidem noi cine merita si cine nu merita. Ci Dumnezeu. Asa ca veniti toti asa cum sunteti. La Mielul lui Dumnezeu care vrea sa va ridice pacatele.

 

II.           ACTUL INDURARII, iertarii

Acum ca am aflat persoanele pe care Dumnezeu vrea sa le ierte, ce este aceia iertarea?

Este o iertare Divina.

Iertarea divina este singura si unica iertare posibila. Pentru ca nimeni nu poate ierta pacatele decat unul singur Dumnezeu. Nici preotul, nici papa nici sfintii. Numai Dumnezeu.

Eu iti iert(sterg) pacatele. ”

Iertarea este un act divin.

Exemplu: daca un om imi greseste, il pot ierta, insa daca ii greseste lui Dumnezeu eu nu il pot ierta. Si chiar daca eu il iert el tot nu este iertat. El trebuie sa caute iertarea lui Dumnezeu.

De aceia iertarea adevarata este de la Dumnezeu si numai de la Dumnezeu.

Sa presupunem ca sunt asa de pacatos incat regele uman nu ma iarta, si nici eu nu ma iert, insa daca ma iarta Dumnezeu aceasta este achitarea de care am nevoie pentru mantuire. Poate unii sa stea sub condamnarea legilor unei tari si sa nu pota fi achitati si iertati – insa ceea ce conteaza este sa fie iertati de Dumnezeu.

(De aceea avem misiunea prin inchisori. Unii pot fi neiertati de stat insa iertati de Dumnezeu. Care este cea mai frumoasa iertare si este tot ce trebuieste pentru mantuire. )

Daca Dumnezeu spune il iert este tot ce am nevoie pentru a intra in cer.

Numai Dumnezeu poate sa ierte deplin si satisfacator. Iertarea umana este afectata de egoismul uman si are inca probleme.

De aceea Dumnezeu este cel ce spune: „Eu, Eu iti sterg faradelegile, pentru Mine. ”

Este o iertare surprinzatoare.

Iata repetitia – EU, da Eu – este asa ca sa nu ne indim de aceasta. Orice repetie in textele Scripturii atrage atentia si enfatizeaza adevarul pe care Dumnezeu vrea sa-L comunice.

De aceea de doua ori Eu-  ca sa nu ne indoim de aceasta.

Asa ca bietul pacatos aproape ca nu-i vina sa creada asa ceva. Este prea de tot sa fie adevarat.

Se spune ca Alexandru inainte sa atace o cetate punea o lumina inaintea portilor ei; iar daca lucuitorii cetatii se predau inaite ca flacara sa se stinga ii ierta si le pastra viata, insa daca lumina se stingea – ii condamna la moarte.

Stapanul nostru este insa mai indurator ca acesta, pentru ca daca si-ar fi manifestat harul numai printr-o luminita, unde eram noi acum? Sunt unii aici care aveti multi ani si care inca mai aveti parte de harul si indurarea lui Dumnezeu – pentru ca inca mai arde lumina vietii pentru voi. Insa trebuie sa va predati azi acum.

Sunt unii care ati trait atatia ani in pacat – flacara inca mai arde pentru voi, insa nu va mai arde prea mult. .

Asa ca pana ce flacara mai arde;

Fie ca pacatosul sa se intoarca.

Este o iertare prezenta.

Nu spune ca iti voi sterge faradelegile, sau ca iti voi uita pacatul, ci spune ca acum o face.

Eu iti sterg faradelegil, iti iert acum – pacatele.

Sunt unii care cred ca nu se pot ierta pacatele in aceasta viata. Ca asta este numai pentru viata cealalta.

Ce saraci si nenorociti pot fi. Fara nadejde si fara siguranta.

Insa sa stiti ca Dumnezeu ne spune in Biblie ca noi putem avea iertare de pacate chiar acum. Acum aici.

Se poate oricand pacatosul crede in iertarea lui Dumnezeu.

Daca esti pacatosul pacatosilor sa stii ca azi poti sa te predai si sa fii iertat deplin. Sa fii cel mai mare dintre pacatosi iertat.

Iertat pentru totdeauna.

Este o iertare deplina.

Aceasta este iertare lui Dumnezeu – ea reflecta caracterul lui Dumnezeu. Nu mai se poate adauga nimic la ea.

El a facut prin Fiul sau totul pentru iertarea noastra.

Iar de pe Cruce Fiul lui Dumnezeu a strigat S-a sfarsit. Totul a fost infaptuit. Pentru a putea fi iertat pe deplin.

Poate crezi ca ar mai fi de platit ceva? Nu mai este nimic de platit. Totul a fost platit.

Poate ca uneori te vei confrunta cu soapta diavolului care va veni la tine precum la Martin Luther.

„Aduceti catalogul cu pacatele mele. ” A zis M. L. si i-au adus un sul mare si negru. „Acesta este tot”, a zis M. L.

Nu  a zis diavolul, asa ca M. L. a zis aduceti-l tot. Iar la urma a scris „Sangele Fiului Sau Isus Hristos mi-a sters toate pacatele. ” Asa este iertarea divina. Toatala.

 

III.         MOTIVUL IERTARII

Poate cineva zice: „De ce m-ar ierta pe mine Dumnezeu? ” Ca eu nu am facut nimic ca sa merit acesta iertrare? ”

Asculta ce spune Dumnezeu: „Eu nu te iert pentru cine esti tu ci pentru cine Sunt Eu. ”

Dar „Doamne nu voi fi multumit indeajuns? ” insa iertarea Mea nu este pentru cat de mult imi multumesti tu ci pentru Indurarea Mea. ”

„Insa Doamne nu cred ca am sa pot sa te slujesc cu toata puterea mea si nu cred ca voi fi vrednic de iertaera ta. ”

„Iertarea Mea nu este pentru ce poti face Tu, ci pentru ce pot face Eu. Si pentru ce am facut Eu. ”Zice Domnul.

Nu este nadejde aici?

Este cea mai mare nadejde posibila!

Pentru ca iertarea Sa nu se datoreaza puterii si socotelilor umane, ci Puterii si dorintei divine.

Daca un moribund sarac este salvat de doctor spune: ”nu am cu ce sa ma revansez doctore pentru tot binele pe cere mi l-ati facut? ”

La care doctorul spune: „dar nu ti-am cerut nimic. Te-am ajutat pentru ca asa am vrut eu si sa-mi incerc mai departe abilitatile. Si ca sa fac lumii de cunoscut ca am putere sa vindec boli.

Asa si Dumnezeu doreste sa vindece de aceasta boala si cu cat esti mai afectat de boala aceasta cu atat mai mult El doreste sa te vindece.

Vino la Cristos sarace pacatos – asa cum esti dezbracat, murdar, dezamagit, bolnav, pierdut si mort. Vino asa cum esti.

El te va primi pentru ceea ce este El nu pentru felul in care esti Tu.

Pentru ca motivul iertarii Sale este Dorinta si Dragostea Sa iertatoare si nu meritele tale.

 

IV.         PROMISIUNEA IERTARII

„Nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele tale. ”

Iata sun unele lucruri pe care nici Dumnezeu nu le poate face! Cu toate ca este Omnipotet, El nu paote sa faca unele lucruri.

El nu poate sa minta! El nu-si poate uita poporul! Nu poate sa-si incalce Legamantul si El nu poate sa uite.

Este imposibil pentru Dumnezeu sa uite. El nu este ca oamenii finiti, iar in infinitatea Sa el nu poate fiu micsorat si finit de nimic. De aceea El nu poate sa uite este contrar naturii Sale infinite.

Insa ce vrea sa ne spuna insa aceasta expresie din punct de vedere teologic? Ce inseamna ca Dumnezeu nea-a uitat pacatele?

Mai intai: ca nu vom fi pedepsiti pentru ele cand vom sta inaintea Sa ca mare Judecator.

Crestinii vor avea multi acuzatori. Diavolul va veni si va spune: il stiu eu pe acesta este cel mai mare pacatos.   Insa Dumnezeu va spune: „O, nu-mi aduc aminte de el? ”

O acela, acuzatorul acela si persecutorul si inselatorul acela. Dumnezeu va zice „Nu-mi aduc aminte de asa ceva. ”

Asa ca se vor ridica multi sa parasca si sa ocarasca sfintii lui Dumnezeu. Insa Dumnezeu a spus: „Cine va ridica para inaintea alesilor lui Dumnezeu? ” iar daca Judecatorul nu-si aminteste de pacatele lor cu ce sa fie ei acuzati?

Toate au fost aruncate departe de noi in marea uitarii. Mica 7: 19 „El va avea iarasi mila de noi, va calca in picioare nelegiuirile noastre si va arunca in fundul marii toate pacatele lor. ”

Apoi a doua insemnatate: nu-mi voi aduce aminte de pacatele lor ca sa-i suspectez.

Se spune ca un tata avea un fiu care si-a luat partea de avere si care a trait cum a dorit el, insa intr-o zi s-a intors la tatal sau, iar tatal a spus: „Te voi ierta. ” A doua zi insa tatal i-a zis: „iata am afaceri de facut intr-un oras departe iata aici sunt prea multi banii ce ai sa faci. ” Iata-l pe tata care nu se poate increde in fiul risipitor chiar intors acasa. M-am increzut inainte in el si iata ce-a facut cu banii mei?

Tatal nostru din ceruri insa spune: „nu-mi voi mai aduce aminte de pacatele sale. ” El nu doar ca uita trecutul insa isi investeste darurile celor pe care i-a iertat. El nu-i suspecteaza niciodata. El ii iubeste chiar daca acestia nu au mers niciodata bine. El le incerdinteaza Evanghelia, face din ei misionari si pastori si invatatori si face din ei slujitorii Fiului Sau. Pentru ca El a spus: „nu-mi voi aduce aminte de pacatele lor. ” (Din oameni ratati face diamante ale Fiului sau. Din betivi, destrabalati, aroganti si egoisti – face vase alese ale harului. )

Dumnezeu nu este partinitor asta inseamna ca uita pacatele. El nu ne trateaza dupa pacatele pe care le-am facut cand eram in nestiinta si necredinta.

El ne trateaza in harul sau. Fara sa meritam – si pe fiecare ne trateaza asa.

Pentru ca aceasta este bunatatea si dragostea Sa.

Gaditi-va la Maria Magdalena

La Apostolul Pavel

La Apostolul Petru, etc.

El ne ofera aceiasi mostenire vesnica. Fara sa fie partinitor si partial.

GANDITI-VA LA NOI? LA TOTI CEILALTI?

Aici este binecuvantarea  care paote sa-ti de-a iertarea bietule pacatos.

Pleacate inaintea Crucii lui Isus Hristos si cere-ti iertare pentru toate pacatele tale?

Crezi ca nu te va ierta? Te va ierta pentru ceea ce este El si nu ceea ce esti tu?

Crezi ca ai pacate prea mari ca sa fie iertate. El are puterea de a ierta. Cu cat sunt mai mari cu tat harul lui va avea o extensie mai mare.

Nu stii cum sa vii? Vino asa cum esti El te va primi.

Pentru ca oricine va Chema Numele Domnului V-a fi mantuit.

Dreptatea va birui

Autor: Max Lucado 

 

Doresc să mă unesc în a felicita cu cei mulți care spun „La mulți ani, San Antonio!” 300 de ani! Ce piatră de hotar extraordinară! Și vorbind de pietre de hotar extraordinare, acest week-end marchează încheierea unei campanii de colectare de fonduri la Biserica Oak Hills, intitulată „Suntem chemați.” Vă voi da mai multe detalii în viitorul apropiat, într-un raport foarte detaliat, dar deocamdată ajunge să spunem că am făcut pași mari înspre scopul nostru de a deveni, din nou, o biserică fără datorii. În ultimii 3 ani nu doar ați atins bugetul în fiecare an, ci ați dat mult mai mult și ne-ați ajutat să ajungem din ce în ce mai aproape de a fi din nou o biserică fără datorii. Foarte bine, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Ați făcut o treabă bună! Și mulțumim, Doamne. De asemenea ne apropiem de sfârșitul unei serii de predici foarte extinsă, intitulată „Speranță de nezdruncinat”. Am început seria de predici în august și suntem la doar câteva lecții de final.

În fiecare săptămână privim la câte o promisiune diferită din Biblie. Înainte de a privi la această promisiune, întotdeauna facem o declarație, așa că vă încurajez s-o faceți împreună cu noi. Stați cu spatele drept, cu umerii drepți, umpleți-vă plămânii cu aer și inimile cu nădejde și s-o spunem cu toată seriozitatea: Ne clădim viețile pe promisiunile lui Dumnezeu. Datorită faptului căci Cuvântul Său e de neclintit, nădejdea noastră e nezdruncinată. Nu stăm pe problemele vieții sau pe durerea din viață, ci stăm pe marile și prețioasele promisiuni ale lui Dumnezeu. Amin!

 

Iubite Tată ceresc, suntem foarte recunoscători pentru promisiuni și pentru purtarea Ta de grijă. Stăm pe ele astăzi și Te rugăm să-l ierți pe vorbitorul nostru, căci știi că păcatele lui sunt multe. Ajută-ne să-L vedem pe Hristos, doar pe El. Prin Hristos ne rugăm. Amin.

 

În 14 decembrie 2012, Daniel Bardon, un copil de 7 ani, s-a trezit la o dimineață splendidă. S-a uitat afară în orașul său, Newtown, Connecticut, și a văzut cerul de o culoare portocalie. Pomii de Crăciun, cu luminile lor, iluminau peste tot.”Nu-i așa că-i frumos?” l-a întrebat pe tatăl său. Și chiar era. Tatăl a făcut o poză acelei scene, iar dimineața a fost plină de momente tandre. La un moment dat Daniel a fugit pe poteca din față în pijamale și papuci de casă. N-a vrut ca fratele său să nu fie pupat și a vrut neapărat s-o îmbrățișeze pe sora lui înainte ca ea să plece. Ea și tatăl ei au cântat „Jingle bells” la pian. Mai târziu Daniel a fugit jos pe scări cu periuța de dinți în gură ca să nu piardă prilejul să-i spună mamei „la revedere” înainte ca ea să meargă la lucru. Era o dimineață plină de bucurie, fără griji, minunată – dar nimeni nu-și putea imagina că va fi ultima lui dimineață. Daniel a fost unul din 20 de copii și 6 adulți care au fost împușcați de un om deranjat la minte la școala primară Sandy Hook în acea dimineață. Sandy Hook n-a fost primul masacru în istoria americană, dar în mod sigur a părut a fi cel mai crud.

La urma urmei n-a fost o întâlnire a unor adulți, ci a fost o grupă de copii. Nu era o zonă de război, ci un cartier liniștit. Nu erau gangsteri, ci erau copii care purtau genți de școală, mâncau din cutiuțele lor de mâncare și îl iubeau pe Moș Crăciun. Și peste toate, era și Crăciun. Acești copii n-au meritat o astfel de moarte, iar părinții lor nu merită o jale atât de persistentă. Și nouă tuturor ni s-a adus aminte de un lucru atât de obișnuit: viața nu este corectă. Când ai învățat aceste cuvinte? Nu e corect! Ce faptă te-a expus la cântarul dezechilibrat al vieții? Poate un accident de mașină te-a lăsat orfan, sau te-au uitat prietenii, sau un profesor te-a ignorat, sau un adult te-a abuzat.

Te-ai rugat vreodată rugăciunea psalmistului: „Doamne, până când Te vei uita la ei?” (Ps. 35:17) Și când ai pus pentru prima oară întrebarea profetului: „Pentru ce propășește calea celor răi?” (Ier. 12:1) De ce? De ce, într-adevăr? De ce vânzătorii de droguri se îmbogățesc și cei ce violează scapă și șarlatanii sunt aleși în guvern și ucigașii ies din pușcărie și escrocii se descurcă și ticăloșii ajung în poziții și ipocriții sunt aleși? Până când va înflori nedreptatea? Ei bine, Dumnezeu are un răspuns direct la această întrebare: Nu mult, nu atât de mult cât credem noi. Și Scriptura răspunde acestei întrebări cu o promisiune foarte profundă: „Căci Dumnezeu a rânduit o zi când va judeca lumea.” (Fapte 17:31) Pe măsură ce am privit la promisiunile lui Dumnezeu în ultimele luni, am observat că multe din ele stârnesc emoții precum dragoste, tandrețe, speranță, încurajare, dar aceasta e o promisiune care stârnește… ce putem spune? Un simț al sobrietății. E un pic sumbră.”Căci Dumnezeu a rânduit o zi când va judeca lumea.” Cu alte cuvinte nu stă nepăsător, nu așteaptă plictisit. Fiecare filă din calendar ne aduce tot mai aproape de ziua când Dumnezeu va judeca tot răul.

Judecata nu e doar o posibilitate îndepărtată, ci e o inevitabilitate sigură. Scriptura spune,”Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor. 5:10) Creștinii au multe opinii și gânduri despre secvența exactă a evenimentelor din ziua judecății, dar sunt de acord în unanimitate cu privire la 3 realizări ale zilei judecății. Haideți să privim la ele.

(1) În acea zi Dumnezeu va pardona poporul Său în mod public. Dumnezeu va pardona poporul Său în mod public. Apostolul Pavel i-a asigurat pe Corinteni că „toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.” Prin „noi” se referă la toată umanitatea. Pavel nu s-a exclus pe sine și nici noi nu putem face lucrul acesta. Noi toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Poate că nu vrem s-o facem, mai ales considerând că aceasta va fi ziua când „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Rom. 2:16) Eu nu vreau să-mi auziți gândurile secrete. Nu vreau să-mi auziți gândurile mele secrete. Nu vreau să cunoașteți de câte ori am amânat a studia pentru predică și de câte ori n-am vrut să vorbesc cu vreun membru al Bisericii. Prefer ca Biserica să nu-mi cunoască gândurile mele secrete și probabil că nici tu nu vrei ca ale tale să fie cunoscute. Deci de ce ne va judeca Domnul Isus Hristos gândurile noastre secrete? Răspuns: de dragul dreptății. Dreptatea contează pentru Dumnezeu. Trebuie să declare orice păcat ca iertat. Va judeca gândurile noastre secrete, dar le va judeca prin Hristos Isus, deci este un har. Dumnezeu filtrează toate judecățile Sale prin Isus Hristos, așa încât noi, credincioșii nu vom sta pe banca de judecată singuri, ci vom avea un avocat, cineva care stă lângă noi, adică Isus Hristos.

Poate că scena va fi cam în felul următor: scaunul de judecată va declara că Max l-a mințit pe profesorul lui, dar Domnul Isus va spune,”Eu am luat pedeapsa pentru aceasta.” „Max a întins adevărul” – iar Hristos va spune,”Eu am murit pentru aceasta.” „Max a cârtit iarăși” – „Știu, dar l-am iertat.” Și așa mai departe va continua citirea, până când fiecare păcat al fiecărui credincios este declarat și iertat.”Asta va dura mult,” vă gândiți. Știu, dar vom avea mult timp. Sau poate Cerul va avea un alt fel de timp. În orice caz știm că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și dreptatea cere o socoteală detaliată. Iată de ce: El nu va permite vreo urmă de nedreptate în Împărăția Lui. Fiecare cetățean va ști că fiecare păcat a fost iertat în mod public. Raiul nu poate fi Rai cu secrete sau cu trecuturi ascunse. Nu veți fi dați de rușine. Ci, din contră, veți fi uimiți cum veți crește pe măsură ce lista de păcate se lungește. Veți simți nimic altceva decât recunoștință pentru marele har al lui Dumnezeu.

Veți simți ceea ce prietenul meu a simțit în ziua când judecătorul a declarat inocența lui. A fost acuzat de 66 de lucruri de către guvernul federal și judecata lui a durat 3 săptămâni agonizante. Dacă ar fi fost găsit vinovat, ar fi putut să-și petreacă restul vieții în pușcărie. Eu eram în călătorie când am primit un mesaj pe telefon și zicea „Juriul s-a întors, verdictul e pe punctul de a fi citit.” Soția mea, Denalyn și cu mine, ne-am oprit din ceea ce făceam și am așteptat următorul mesaj. Și am așteptat, și am așteptat, și am așteptat… În cele din urmă mi-am pierdut răbdarea și am trimis un mesaj unui avocat care ajuta în cazul acela. Am zis,”De ce durează atât de mult?” A scris înapoi următoarele,”Judecătorul trebuie să dea un verdict la fiecare din capetele de acuzație, unul câte unul. Registrul tribunalului cere o înscriere permanentă cu privire la fiecare acuzație.” A durat 20 de minute pentru a citi întreg verdictul. Prietenul meu a stat în picioare în timp ce judecătorul declara „nevinovat” de 66 de ori. Așa că juriul l-a auzit pe judecător, echipa legală l-a auzit, martorii din sala de judecată l-au auzit, acuzatorii l-au auzit, reporterul tribunalului l-a auzit… Dacă era și o echipă de întreținere în sala de judecată și ei l-au auzit pe judecător. Ca să nu existe nicio întrebare cu privire la verdict, tribunalul a înregistrat același cuvânt sau aceeași expresie cu privire la fiecare acuzație: nevinovat, nevinovat, nevinovat…

Ascultați-mă – Dumnezeu promite aceeași proclamație de har și inocență pentru tine și pentru mine. Vom sta înaintea scaunului de judecată, dar vom sta acolo cu Domnul Isus ca avocatul nostru și la fiecare călcare de lege Dumnezeu va declara iertare. Diavolul va auzi verdictul, sfinții vor auzi verdictul, demonii vor auzi verdictul, îngerii vor auzi verdictul: nevinovat, nevinovat, nevinovat… Rezultatul va fi un Rai împodobit și inundat de dreptate. Niciun sfânt nu-l va privi pe altul cu suspiciune. Nicio persoană nu se va uita la alta și va zice,”Cred că tu te-ai strecurat cumva aici.” Nu se va întâmpla. De asemenea, niciun sfânt nu se va uita la trecutul său cu vinovăție. Totul va fi descoperit, totul va fi iertat și această manifestare publică a iertării va produce în noi un simț etern al recunoștinței față de Dumnezeul nostru.

Și pe măsură ce El, în mod public, își iartă poporul, priviți la următoarele: (2) Dumnezeu va lăuda slujirea robilor Săi. 1 Corinteni 4:5 – „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu.” Gândiți-vă la aceasta: Dumnezeu va trece prin viața ta, zi după zi, moment după moment, instanță după instanță, eveniment după eveniment și va emite un elogiu după altul.”Ai avut răbdare cu fratele tău. Foarte bine!” „Te-am văzut cum ai dat scaunul tău pe autobuz femeii în vârstă. Foarte bine!” „Te-ai apropiat de copilul singuratic din clasă. Bună treabă!” „Ai rămas treaz în timpul unei predici de-a lui Lucado. Minunat!” „Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea, pe care ați arătat-o pentru Numele Lui, voi, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți.” (Evrei 6:10) Vedeți, parte din natura unui Dumnezeu drept este să spună,”bine ai lucrat.” Trebuie să recunoască lucrurile bune care au fost făcute, căci este un Dumnezeu al dreptății și echitabilității. Deci Dumnezeul nostru cel drept va recunoaște isprăvnicia credincioasă.

Dacă îți investești comorile tale de pe pământ pentru a-L onora, El îți va da mai multe daruri în Rai. Dacă îți investești talanții pentru a-L onora pe pământ, El îți va da mai mulți talanți în Rai. Da, același pix care scrie gândurile și acțiunile noastre impure le notează și pe cele pure. Și ghici cine va fi acolo ca să I se alăture, la linia de sosire. Isus Hristos – și El va zice,”Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri.” (Mat. 25:23) Vedeți, Dumnezeu notează și răsplătește bunătatea ta. Dumnezeu notează și răsplătește bunătatea ta. E corect ca s-o facă și deoarece este un Dumnezeu corect și drept, va declara iertarea poporului Său, va aplauda slujirea sfinților Săi.

Și încă una: (3) Dumnezeu va respecta dorințele celor răi. Unii care vor sta înaintea lui Dumnezeu,”nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; … și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare.” (Rom. 1:21,3) Știți aceasta, că există oameni care-și petrec toată viața dezonorându-L pe Dumnezeu, nesocotind pe Împăratul, bătându-și joc de ideea unei prezențe sau puteri suverane. Ei îndepărtează gândul că va fi vreodată o judecată sau că vor trebui să dea socoteală de faptele lor. Și un Dumnezeu drept trebuie să recunoască aceasta. Un Dumnezeu drept trebuie să facă ceva cu cei ce-L resping. Un Dumnezeu drept trebuie să respecte dorințele celor ce-și petrec viețile spunându-I lui Dumnezeu că nu există, sau spunându-I lui Dumnezeu să-i lase în pace. Știți, chiar și sistemul nostru judiciar, care câteodată e fragil, nu forțează pe cineva care are nevoie de avocat să accepte un avocat pus de tribunal. Tribunalul oferă avocat, dar dacă cineva spune „nu, ci voi sta în fața judecății singur, mulțumesc frumos,” tribunalul zice „da.” Așa face și Dumnezeu. Dumnezeu oferă un avocat, pe Isus Hristos. Dumnezeu oferă să-L trimită pe Fiul Său și L-a trimis pe Fiul Său și promite să-L aibă pe Fiul Său prezent la judecata finală pentru a sta alături de noi să ne apere și să aibă toate gândurile noastre secrete filtrate prin El, dar dacă cineva alege să-și petreacă viața spunând,”nu-mi trebuie Isus, nu cred în Isus, nu mă încred în Isus,” atunci în ziua aceea, ziua de pe urmă, vor sta înaintea lui Dumnezeu fără avocat. Și în timp ce Dumnezeu citește lista păcatelor lor, nu va fi decât tăcere.”Mi-ai negat prezența.” Tăcere.”Mi-ai abuzat copiii.” Tăcere.”Ai ponegrit Numele Meu.” Tăcere.”L-ai respins pe Fiul Meu.” Tăcere.

Ce alt răspuns poate fi dat? Ce apărare poate fi oferită? Dumnezeu este drept, Dumnezeu are dreptate. Nimeni din rai sau iad Îl va acuza pe Dumnezeu de nedreptate atunci când va anunța „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!” (Mat. 25:41) Focul cel veșnic n-a fost pregătit pentru noi, copiii Lui. A fost pregătit pentru diavol și îngerii lui. Dar pentru cei ce-și petrec viețile urmând felul de a fi al diavolului și îngerilor lui și care dau la o parte cauza, sacrificiul și dragostea Dumnezeului cel atotputernic, aceștia vor fi aruncați în același foc și vor suferi aceleași consecințe pentru păcatele lor care le suferă diavolul și îngerii lui. Dreptatea va birui, căci Dumnezeu este un Dumnezeu drept.”Pentru că (Dumnezeu) a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate.” (Fapte 17:31) Poate nu-ți pasă de această promisiune, poate simți că lumea este un loc drept și că totul e corect și viața a fost corectă față de tine. Dacă asta te descrie pe tine, atunci numără-ți binecuvântările. Alții dintre noi, însă, cunosc mânia care iese la suprafață când simțim nedreptatea. Alții au fost furați, oameni răi au furat zile de la cei dragi ai noștri. Fapte rele s-au petrecut iar noi am suferit consecințele răutății altcuiva. Și credem că Dumnezeu este un Dumnezeu drept.

Cred că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și cred că fratele meu a fost jefuit și cred că diavolul trebuie să plătească prețul. Fratelui meu i-au fost furate multe zile fericite, sănătatea lui, finanțele lui și parte din familia lui din cauza alcoolismului. Știu că fratele meu a avut partea lui – a deschis sticla, a băut băutura, n-a fost inocent. Înțeleg asta. Și-a făcut alegerile lui. Dar sunt convins că Satana a avut o ceată specială de demoni pentru a-l ispiti, iar când au găsit slăbiciunea fratelui meu, nu l-au lăsat în pace și l-au trântit la pământ și i-au luat stâpânirea de sine. Acum fratele meu este în Hristos și s-a încrezut în Hristos și cred că a murit în Hristos. Sunt gata să-l văd pe Satan plătind pentru crimele făcute împotriva fratelui meu. Satana nu i-a putut lua mântuirea, dar i-a luat multă bucurie, pace și fericire fratelui meu și familiei lui. Și aștept momentul când voi sta lângă Dean, fratele meu, în trupuri răscumpărate și cu sufletele mântuite și împreună îl vom vedea pe diavolul legat în lanțuri și aruncat în iazul de foc. Și atunci vom începe să luăm înapoi ce a furat diavolul. Stau pe această promisiune. Vrei să faci și tu aceasta?

„Pentru că (Dumnezeu) a rânduit o zi, în care va judeca lumea.” Poți lăsa ca acest legământ să potolească mânia pe care o simți față de lumea aceasta dureroască? Da, dezastre au rănit fiecare colț al planetei noastre, de la Sandy Hook la Suțerland Springs, fiecare generație, de la lagăre de exterminare la genocide, distrugere masivă, lupte personale. Cu doar câteva săptămâni în urmă m-am aflat într-o conversație cu o familie care a descoperit că gemenii lor de 6 ani au fost abuzați sexual de un bunic. Nu cu mult timp în urmă, unul din vecinii noștri de pe stradă, a fost jefuit armat în sufrageria lui. Nu e drept ca aceste lucruri să se întâmple. Pur și simplu nu e drept, nu e corect. Când te întrebi dacă răutatea va rămâne nepedepsită sau nedreptățile vor rămâne nerezolvate, lasă ca această promisiune să gratifice ceea ce este o dorință de la Dumnezeu după dreptate. Dumnezeu va avea cuvântul final și poți fi sigur că „Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme.” (Ps. 7:11)

Aș fi neglijent dacă aș încheia acest mesaj fără un cuvânt pentru cei din voi care chiar acum Îl respingeți pe Dumnezeu. Asumați că nu va fi nicio consecință a acestei decizii. Ați ales să trăiți fără un Împărat sau să vă faceți pe voi înșivă împărat sau împărăteasă. Pretinzi că nu există Dumnezeu și că nu va fi o zi a socotelilor. Crezi minciunile de la Hollywood sau din psihologia populară, care zice că totul se rezolvă până la urmă și că dacă există o viață după aceasta, toți vor avea o viață bună. Așa-i? Greșit! Greșit! Autoritatea ultimă cu privire la viața veșnică nu ești tu și nu sunt eu, ci este Împăratul împăraților cel înviat, care a murit pe cruce dar a înviat din morți, și toată autoritatea în cer și pe pământ nu mi s-a dat mie și ție ci I s-a dat Lui. El este autoritatea cu privire la viața veșnică și El e Cel ce ne-a spus că toată istoria se îndreaptă înspre 2 destine: rai sau iad. Vreau să fii în clar că te iubește. Te iubește. Dumnezeu te iubește cu o dragoste intensă, pasionată, sacrificială, atât de jertfitoare încât Dumnezeu Și-a trimis Fiul, pe Isus Hristos, pentru a fi Salvatorul pentru păcatele tale și pentru a fi avocatul tău în ziua judecății. Dar dragostea nu își forțează niciodată intrarea în inima unei persoane. Niciodată.

Și, din dragoste, Dumnezeu ți-a dat un mare dar, adică darul abilității de a alege, de a avea voință liberă. Și alegerea este a ta. Alegerea este veșnică. Alegerea este serioasă. Alegerea este importantă, dar alegerea este a ta. Prietene, sunt multe lucruri în viață unde nu ai de ales. Poate ai fi ales alți părinți sau o altă formă a trupului. Poate ai fi ales să trăiești în altă epocă din istorie. Există multe lucruri unde nu avem de ales, dar lucrul de cea mai mare importanță e că poți alege unde îți vei petrece veșnicia și poți alege dacă ziua judecății va fi o zi de bucurie sau o zi de groază. Alegerea aceasta e a ta. Și dacă nu ești absolut sigur că ziua judecății va fi cea mai minunată zi din viața ta, căci te-ai încrezut în Isus Hristos, atunci nu amâna această decizie încă o zi. Nu amâna. Avem oameni în fiecare campus care sunt echipați și pregătiți să te ajute să faci acest prim pas. Avem pastori, prezbiteri, membrii maturi, avem oameni pretutindeni în jurul tău care te vor ajuta să faci acest pas. Dacă pleci de-aici astăzi fără a lua această decizie, e alegerea ta, căci noi suntem aici pentru a te ajuta. Și eu mă rog ca să ne lași să facem aceasta. Haideți să ne rugăm împreună.

 

Tată ceresc, Te binecuvântăm și Îți mulțumim. Îți mulțumim pentru descrierea clară a direcției în care se îndreaptă istoria. Ne rugăm să ne pregătești inimile pentru a Te primi și să ai milă de noi. Așteptăm acea zi, așteptăm acea zi când dreptatea Ta va fi afișată și noua Împărăție va începe. Prin Hristos ne rugăm. Amin.

Hristos Își va zidi biserica

Autor: Max Lucado 
Referințe

Ginerele meu Brett a crescut într-un orășel din vestul Texas-ului într-o familie cu trei copii și au atât de multe amintiri amuzante! Amintiri despre cum au crescut într-un orășel, într-o biserică mică. Una dintre istorioarele mele preferate are de-a face cu fratele mai mic al lui Brett, pe nume Reed. Reed avea doi ani și într-o duminică dimineață a încercat răbdarea tatălui său. Cine știe ce a făcut, dar se agita energic și nu reacționa la avertizările tatălui său, așa că pe la mijlocul serviciului divin, Wess, tatăl, a decis să îl scoată pe Reed din biserică. Așa că s-a ridicat și a început să meargă pe culoar în timp ce Reed devenea tot mai isteric. Ei bine, la fiecare adunare bisericeasă există aceste momente de liniște, nu? Între o rugăciune și o cântare, nu intenționat, dar se întâmplă. Într-unul dintre aceste momente, Reed – în spatele sălii și-a dat seama ce urma să i se întâmple părții lui posterioare și a început să țipe – chiar într-unul dintre acele momente de liniște – așa încât toți l-au auzit: „Cineva să mă salveze!”

Nu este nicidecum ultima persoană care să ceară așa ceva la biserică. Cu toții venim să cerem ajutor și uneori căutăm mântuirea. Și acesta este locul potrivit de a veni pentru că biserica, după voia lui Dumnezeu, a existat ca grup, ca și o comunitate de oameni care sunt furnizorii de ajutor și speranță a lui Dumnezeu. Și, în timp ce ne uităm la toate promisiunile pe care le găsim în Biblie, există o promisiune care în mod special are de-a face cu biserica. Parcurgând Biblia uitându-ne la câteva promisiuni, există mai bine de 7000 de promisiuni, și nu avem nicio șansă să ne uităm la toate, dar poate o selecție ne va încuraja să ne construim viețile pe aceste promisiuni. Una dintre aceste promisiuni este legată de biserică. Înainte de a ne uita la ea, haideți să facem ceea ce facem în fiecare săptămână, să facem o declarație. Dacă sunteți pentru prima dată aici, dacă ne urmăriți online pentru prima oară, stăm drepți în picioare, ne îndreptăm umerii, ne umplem plămânii cu aer și inimile cu speranță și suntem atenți să spunem cu încredere, așa că haideți să începem: Ne clădim viața pe promisiunile lui Dumnezeu. Deoarece Cuvântul Său este neclintit, speranța noastră este nezdruncinată. Noi nu cedăm în fața problemelor din viață sau durerilor. Noi ne bazăm pe promisiunile minunate și prețioase ale lui Dumnezeu. Amin.

 

Îți mulțumim Doamne pentru promisiunile pe care ni le dai și astăzi. Doamne, azi ne uităm la promisiunea bisericii. Ne rugăm să vorbești fiecărei inimi ale noastre. Iartă-l pe vorbitor, păcatele lui sunt multe. Ajută-ne să-L vedem pe Hristos, doar pe Hristos. În Numele lui Hristos ne rugăm și toată biserica să spune „amin”.

Care este momentul vostru preferat de la o nuntă? Iubesc nunțile. Îmi place mult tortul de la nuntă, îmi place băutura de la nuntă, îmi place sărbătoarea de la nuntă, îmi place atmosfera romantică. Cred că tuturor le plac mult nunțile. Și cei mai mulți dintre noi avem un moment preferat și bănuiesc că pentru mulți momentul preferat este când mireasa își face apariția la capătul culoarului. Și cu toții ne ridicăm și ne întoarcem și ne uităm: „Ați mai văzut o asemenea frumusețe? !” Îmbrăcată în acea rochie frumoasă, cu coafura perfectă, machiajul tocmai potrivit.  Este probabil cel mai frumos moment al unei nunți – cu excepția acestuia. Am o idee.  Gândiți-vă la asta împreună cu mine. Din perspectiva mea ca slujitor, de-a lungul anilor am văzut altceva care merită atenția dumneavoastră. Nu e doar mireasa, ci expresia de pe fața mirelui când vede mireasa. Este atât de frumoasă… nu am văzut niciodată o mireasă urâtă! Am văzut miri care puteau arăta mai bine, dar nu am văzut niciodată o mireasă urâtă. Dar din perspectiva mea, uitându-mă la mireasă – în timp ce toată lumea se uită la ea – îmi îndrept atenția asupra tipului. Încercați asta o dată, veți vedea ce am văzut eu de-a lungul anilor. Uneori fața lor este albă ca varul,  uneori sunt toți transpirați și de cele mai multe ori stau cu gura căscată și cu ochii cât cepele în timp ce se uita la mireasa frumoasă. Odată am văzut un călăreț dur plângând. Nu se aseamănă nimic cu acel moment când mirele își vede mireasa.

Și nu se aseamănă nimic cu acel moment când Isus Hristos Își vede Mireasa.  Da,  are și El una. Biserica. Motivul pentru care Biserica este adesea numită mireasa lui Hristos este în principal datorită referirilor la mireasa lui Hristos ale apostolului Ioan. În cartea Apocalipsei de mai multe ori el se referă la mireasă vorbind despre Biserică ca fiind mireasa lui Hristos. Uitați două exemple, unul din Apocalipsa capitolul 19 și unul din Apocalipsa capitolul 21. Apocalipsa 19:7-8:  „Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și curat.” Apocalipsa 21:2: „Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.”

Așa că aceste vedenii ne invită și ne entuziasmează să privim Biserica ca fiind mireasa lui Hristos. Obiectul celei mai profunde afecțiuni a Sale. Cu ea Își va petrece tot restul veșniciei. Nu vedem Noul Ierusalim ca pe un oraș cu pietre prețioase, cu străzi și porți, ci Noul Ierusalim ca orașul de rezidență pentru cei salvați, răscumpărați, locuitorii cetății. Mireasa lui Hristos sunteți voi. Voi. Hristos și-a lipit inima de voi. Și cei asupra cărora Își revarsă afecțiunea chiar acum reprezintă Biserica. El Își pregătește biserica să fie parte din familia Sa veșnică. De aceea este important să ne uităm la această promisiune pe care o face Bisericii.

Așa că haideți să începem. Dacă doriți să completați spațiile libere, aceasta este promisiunea bisericii. Isus a spus (Matei 16:18): „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuintei mortilor nu o vor birui.” Isus a spus aceste cuvinte în Cezareea lui Filip. Orice tur prin Israel face o oprire și în Cezareea lui Filip, în nord, la Marea Galileii. Ruinele sunt încă acolo, priveliștea unei porți mari, deschise, care a ajuns să fie cunoscută drept Poartă a Iadului. Este un oraș fenomenal care este localizat chiar la granița dintre Israelul antic și lumea neamurilor. Era un oraș cosmopolit alcătuit din mai multe culturi. Oamenii obișnuiau să vină din sud, până din Etiopia și din nord, până din Efes. Rezultatul a fost acest amestec de religii, de mâncăruri, de mirosuri, valori, organizații. Era un fel de Las Vegas, era un pic ca Times Square, un pic orașul Vatican.

În mijlocul acestui amestec, acestui oraș multicultural, Isus a pus două întrebări (Matei 16:13-14): „Isus a venit în părtile Cezareii lui Filip și i-a întrebat pe ucenicii Săi: , Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?’ Ei au răspuns: ‚Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alții: Ilie; alții: Ieremia sau unul din proroci.’” Până în acest moment ucenicii Îl urmau pe Isus de aproximativ doi ani, așa că Isus știa că ei știau ce zic alți oameni despre El. Dar ce voia Isus să știe, nu era ce ziceau alții, ci a doua întrebare (Matei 16:15): „‚Dar voi’ le-a zis El, ‚cine ziceți că sunt?’” Nu credeți că aceste cuvinte plutesc în aer ca un sunet de clopoțel? „Dar voi cine ziceți că sunt?” S-ar putea să greșesc, poate Petru i-a dat răspunsul repede, dar cred că a fost o pauză lungă, poate unul dintre apostoli și-a dres vocea, poate altul a lovit pământul cu sandala, altul a privit într-o parte. Se gândeau la răspuns, dar niciunul dintre ei nu l-au pronunțat până acum și știm că se întotdeauna se poate conta pe Petru să vorbească primul. Așa că Petru a zis următoarele. Asta cred că a spus (Matei 16:16): „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” Fiecare evreu adevărat știa că Hristos avea să vină, în mintea evreului, Hristos însemna Cel Suprem, prezența însăși a lui Dumnezeu, nu doar Cel Dintâi, ci Singurul, o categorie separată, nu Cuvântul Final, ci Singurul Cuvânt care merită să fie spus, Alesul, Petru s-a uitat la Isus și I-a zis: „Tu ești acea persoană, Tu ești Hristosul.” Isus a fost mulțumit. El a zis: (Matei 16:17-18) „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui.” Când Isus spune „pe această piatră”, El nu spune „pe tine, Petru îmi voi zidi Biserica mea”, El spune, „pe mărturisirea ta, această mărturisire de credință, pot construi pe ea”. Această credință că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu este fundația singurei comunități veșnice din istoria lumii: Biserica. Isus spune: „Eu voi zidi Biserica și puterea Locuinței morților nu o va birui.”

Asta ne duce la al doilea punct care este permanența bisericii. Unii dintre voi sunteți familiarizați cu traducerea mai veche ce spune „porțile Locuinței morților nu o vor birui”. În orașele antice, porțile orașului erau locuri de întâlnire pentru cei care luau decizii pentru oraș. Așa că porțile orașului sau porțile Locuinței morților înseamnă sesiune de strategii, sesiune de planificare, de luare de hotărâri. Aparent, Satan are o poartă, un loc unde el și supușii săi se adună și fac planuri și au strategii. Și Isus zice că strategiile iadului de a distruge Biserica nu vor avea succes. El recunoaște că vor veni, de aceea Biserica este prinsă uneori pe picior greșit, dar Biserica va birui. Biserica va reuși. Diavolul va ataca, dar Biserica va rămâne în picioare. De ce? Nu pentru că Biserica este puternică, nu pentru că Biserica este talentată, Biserica va birui pentru că Ziditorul ei este credincios. Isus a făcut această promisiune: „Îmi voi zidi Biserica”. Isus, tâmplarul din Nazaret încă zidește, El este un zidar. A zidi înseamnă a da formă, a modela, a crea.

Cu câțiva ani în urmă am angajat un pietrar care să construiască un grătar în curtea noastră. Era un zidar nemaipomenit. Mă uitam cu uimire la Jose care a apărut cu o furgonetă plină cu pietre și unelte de care avea nevoie, cu tot ce era nevoie pentru a lega pietrele unele de altele. Într-o oră a descărcat totul în curte și am ieșit să îi spun ce voiam și el a zis: „Pot să îmi dau seama deja, am făcut asta de o mie de ori.” Avea în jur de 60 de ani, cred că era adevărat. În câteva ore pusese fundația, până la amiază pusese pietrele unele peste altele, până la finalul zilei construise deja scheletul grătarului, în următoarea zi a revenit cu detaliile. A fost fascinant să îl privesc cum ia o piatră, cum îi cioplește colțurile, cum ia o altă piatră și o taie în două, ia o altă piatră și o netezește, apoi le cimentează împreună după imaginea din mintea sa.

Isus face asta chiar acum. El zidește Biserica, iar noi suntem pietrele vii ale Bisericii Sale. Câți dintre voi ați simțit dalta Lui? Câtora dintre voi li s-a tăiat un colț? Câți dintre voi ați fost neteziți? El ne-a cimentat împreună în credința noastră, în dragostea pentru El, în încrederea noastră în El, prin puterea Duhului Sfânt, ne-a adus împreună la locul potrivit și la timpul potrivit. Credem că ești adus aici prin voința divină în această congregație, pentru a fi parte din această congregație. Și cred că El te-a pus să fii parte din ceea ce El creează. Poate te-a pus lângă cineva de care nu îți place, dar nu ai de ales, pentru că El Își organizează Biserica, El Își zidește Biserica. El a zis „Eu îmi voi zidi biserica”. Noi nu suntem ziditorii Bisericii, noi putem facilita, putem împinge roaba, putem căra niște pietre, dar El este ziditorul, „Eu îmi voi zidi Biserica”, nu „S-ar putea să îmi zidesc Biserica”, „Sper să am șansa să îmi zidesc Biserica”, „dacă reuseșc să îi fac pe acei oameni să colaboreze, poate o să construiesc”. Nu! „Îmi voi construi Biserica.”

Cuvântul care ne este atât de obișnuit apare pentru prima oară în Biblie. Ekklesia înseamnă „a fi chemat”. Îmi voi zidi aleșii, chemați din lume în această relație specială, îi voi zidi într-o lume veșnică. Și puterile iadului și porțile iadului nu o vor birui. Cezarii vor veni și vor pleca, templul din Cezareea lui Filipi va deveni ruine, dar biserica lui Hristos construită din persoana lui Hristos va birui. Satan va încerca să ne învingă, uneori s-ar putea să pară că reușește, ne va apuca timp de o generație sau două, ne va duce pe drumul întunecat al unor vremuri întunecate, ne va separa unul de celălalt, dar „el nu va birui”. Poate ultimii 2000 de ani nu ne-au învățat mare lucru, dar ne-au învățat că ceea ce a zis Isus în Cezareea lui Filipi, e adevărat. Câte națiuni au venit și au plecat în ultimii 2000 de ani? Câte civilizații s-au ridicat pentru a cădea, câte sisteme au fost create și distruse, dar Biserica este încă în picioare.

Și Isus ne cheamă să fim parte din ea. Pentru că El vorbește nu numai despre promisiunea Bisericii, despre permanența Bisericii, El ne cheamă să fim parte din pasiunea Lui pentru Biserică. El ne cheamă să fim activi și implicați, să participăm și să dăm ce avem mai bun Bisericii. Pot să spun „Mulțumesc”? Pentru că atât de mulți dintre voi fac asta… atât de mulți dintre voi fac asta. Nu există nici un mod de a spune destul „mulțumesc” fiecăruia dintre voi. Pentru ceea ce faceți ca expresia lui Isus să fie vibrantă, vie și unificatoare. Mulțumesc! Mulțumesc pentru fiecare ușă deschisă, pentru fiecare mână strânsă, fiecare scutec pe care l-ați schimbat, fiecare copil îmbrățișat, fiecare curs predat, fiecare studiu biblic pe care l-ați găzduit la casele voastre, fiecare persoană consiliată, fiecare predică plictisitoare pe care ați îndurat-o, fiecare cec pe care l-ați scris, fiecare timp de răbdare pe care l-ați arătat, mulțumesc. Mulțumesc, mulțumesc. Și cred că știți în inimile dumneavoastră ce spune Biblia și anume că merită. Amin. Și nu e ușor pentru că Satan are toate motivele să distrugă și să fărâmițeze Biserica. De aceea uneori este treabă grea. Dar merită. Așa că mulțumim.

Unii dintre voi aveți sentimente neclare față de Biserică. Sunteți fani ai lui Hristos, dar țineți Biserica la distanță. Apreciați ce a făcut Hristos în trecut, dar să fiți parte din ceea ce face azi… Biserica… Aveți motivele dumneavoastră, acel pastor din copilărie care a exagerat, sau acea biserică dezbinată care s-a rupt, conducerea care nu a administrat bine finanțele sau Biblia și v-a lăsat un gust amar în gură și ați devenit un membru din subcultura civilizației noastre care are o etichetă care spune: Isus – da, biserica – nu, mulțumesc! Vă place de Hristos, dar de Biserică, nu prea mult. Dacă această atitudine te descrie, pot să îți reamintesc blând, dar ferm că aceasta este Biserica cu toate defectele și este mireasa lui Hristos. Iar mireasa se pregătește acum pentru mire și nu prea cred că Mirele ar privi cu ochi buni atitudinea ta față de mireasa Lui. El o iubește. Ar avea nevoie de niște machiaj, cu siguranță, iar rochia ei de mireasă pare să fie prăfuită și ruptă. Și pentru cineva care își petrece eternitatea cu Prințul Păcii, ea poate să fie irascibilă uneori. Înțeleg asta. Dar totuși, Hristos iubește Biserica. El iubește mireasa. Poate o persoană să spună cu sinceritate că Îl iubește pe Hristos fără să iubească pe cine iubește Hristos?

Pe lângă asta, dacă ești în Hristos, ești în Biserică. Da, este adevărat. Dacă ești în Hristos, ești în Biserică. Când i-ai zis „da” lui Hristos, ai zis „da” familiei Sale eterne. Isus nu a adăugat o invitație declarației Sale: „Îmi voi construi Biserica, vrea cineva să mi se alăture?” Nu a făcut asta, e parte din învoială. E parte din învoială. Știu, avem toate problemele și durerile de cap posibile, suntem de diferite latitudini, atitudini și triburi, nu cădem de acord în politică, președinți și chiar premilenialism. Toate acestea ne pot separa, dar există un lucru de care avem nevoie crea să ne unească și acesta este aminul pe care îl spunem la ce a zis Petru: „Cred că Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu.” De asta e tot ce avem nevoie. Noi credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Pe această fundație Isus Își construiește familia Sa veșnică, această mișcare, această mireasă a lui Hristos, așa că pot să te provoc să îți reînnoiești angajamentul față de familia veșnică a lui Dumnezeu? Pot să te provoc să te rogi pentru Biserică? Să îți folosești punctele tari unice pentru a încuraja Biserica, să folosești resursele tale financiare pentru a sprijini Biserica și când vezi că Biserica era nevoie de ceva, ridică-te și fii o sursă de sprijin.

Dacă vă uitați săptămâna asta la seria video mă veți auzi spunând o istorioară. Vreau să adaug ceva la poveste, însă înainte de a adăuga ceva trebuie să o spun din nou, e o poveste cu adevărat amuzantă. Am avut o idee, cu 15, poate 20 de ani în urmă predicând pe această temă, mireasa lui Hristos, Biserica ca mireasă a lui Hristos. Și în timpul predicii urma să avem o mireasă venind spre altar. Biserica nu știa, era secret. Am avut o voluntară, o rochie de mireasă, cu voalul pe față în așa fel încât să nu se vadă fața deloc și la un moment dat, după un semnal, trupa de închinare a început să cânte, la un semnal biserica s-a ridicat în picioare, le-am îndreptat atenția spre mireasă și iat-o. Nu știu ce a fost în capul meu. Dar vălul îi acoperea fața de-a binelea. Trebuia să facem o repetiție, dar nu am făcut-o. Așa că ea nu putea să vadă. Deloc. Și și-a dat seama când a făcut primul pas că nu știa unde este altarul. Și s-a izbit direct de ultimul rând. S-a dat înapoi câțiva pași și a dat într-o altă parte din rândul din spate. Într-un sfârșit a dat de culoar și a început să meargă în zig-zag pe culoar. Ce n-am menționat în video și este o parte importantă din studiu, din ilustrație, este modul în care a reacționat biserica. Oamenii din toată sala au sărit în picioare, au sărit să o ajute, din compasiune, câțiva oameni au ajutat-o pe mireasă să ajungă la altar. Și probabil că e cea mai importantă morală din ilustrație. Și cu siguranță vor fi vremuri până când va veni Hristos când mireasa lui Hristos va eșua, Biserica va avea nevoie de puțin ajutor pentru a rămâne pe drumul cel bun. Dar când realizăm că suntem toți împreună, nimeni nu poate să vadă tot, dar cei ce văd, fac tot ce pot să îi ajute pe cei care nu pot, atunci putem celebra momentul în care mireasa lui Hristos îi va fi prezentată. Ce față vom vedea când vom privi fața Mirelui în acea zi! Amin? Amin! Îți mulțumim, Doamne. Îți mulțumim, Doamne. Promisiunea lui Hristos (Mat 16:18) – „Îmi voi zidi biserica și toate puterile iadului nu o vor putea birui.” Amin. Haideți să ne ridicăm.

 

Doamne, stăm în picioare să Te cinstim, Te binecuvântăm, Te lăudăm și Îți dăm glorie. Îți mulțumim și ne închinăm că Tu și doar Tu ești rege și Tu și doar Tu meriți să fii Rege. Te rugăm să reînnoiești legământul făcut cu biserica Ta. În Numele lui Hristos ne rugăm, amin.

 

Lupta împotriva păcatului pâna la sânge

 

Lupta împotriva păcatului pâna la sânge (Evrei 12:1-7)
Evrei 12:4 Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.

A te lupta până la sânge împotriva păcatului înseamnă să lupt cu toată puterea mea, să lupt fără să mă dau bătut, să lupt indiferent de câtă durere îmi pricinuiește această luptă, să lupt în așa fel încât sa câștig.
Păcatul este lipsa de conformitate față de legea lui Dumnezeu, față de Învățătura apostolilor dată de Dumnezeu Bisericii, față de Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptă, morală sau atitudine. Păcatul este a avea o altă direcție decât cea cerută de Dumnezeu, referitor la orice domeniu din viață.
În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Cel mai frecvent utilizat este ht’ (חָטָא transliterat chata, fonetic khaw-taw’) și împreună cu derivatele lui el reda ideea de-a nu lovi o țintă sau a devia de la direcția propusă.
Principalul termen folosit pentru păcat în Noul Testament este hamartia, care este echivalent cu ht’ din ebraica. În greaca clasică este folosit cu sensul de-a nu lovi o țintă sau de-a lua un drum greșit.
Alți termini folosiți cu sensurile lor sunt: paraptoma = eroare de măsură, gafa, nelegiuire – parabasis = călcare de lege, a trece dincolo de norma acceptată – Asebeia = lipsa de evlavie – Anomia = fărădelege, dispreț față de lege -Kakia și poneria = depravare morală și spiritual – adikia = nedreptate, strâmbătate, nelegiuire ectc, folosite pentru un rău făcut aproapelui.
Există păcate cu voie (cu știință ) și fără voie, există păcate de comitere și de omitere, cu fapta, vorba și gândul.
Consecințele păcatului: 
A.  Stricăciunea (degradarea), B.  Vinovăția (Este sentimentul de auto-condamnare a omului, bazată pe dezaprobarea lui Dumnezeu față de păcat. Este conștienta faptului că el merită să fie pedepsit, datorita faptului că a încălcat voia lui Dumnezeu. Atunci când omul își simte vinovăția+ datorita pacatului, exista tendinta de-as ascunde  responsabilitatea față de acel păcat.), C. Robia sau sclavia [Păcatul robește (Ioan cap 8:34-36) – Numai Domnul Isus poate elibera de robia păcatului. In Romani 6, Pavel aduce la cunoștință că un om este fie rob al păcatului fie rob al neprihănirii.], D.  Suferința [Păcatul aduce suferință atât pentru păcătos cât și pentru alții în jurul său. Cea mai mare parte a suferinței umane din aceasta lume se datorează păcatului. – (Gen 3:17-19) ], E. Orbirea morală și spiritualăF. Moartea (Trei aspecte ale morții: a. Moartea fizicăb. Moartea spirituală, c. Moartea veșnică sau moartea 2-a, înseamnă despărțirea definitivă de Dumnezeu.)
Ca sa nu avem parte de moartea veșnică noi trebuie să experimentăm o altă moarte, moartea față de păcat.
„Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” (Rom 6:10-12)

Câteva realități biblice cu privire la lupta împotriva păcatului:

1. Biruința este dată doar prin credința în Isus (Evrei 12:2)
Romani 10:10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,
În fața păcatului, noi nu putem să ne ancoram în altceva decât în Hristos Domnul.
Păcatul aduce moartea, despărțirea de Dumnezeu și prin firea pamântească omul este rob al păcatului, prin păcat omul este despărțit de Dumnezeu. Până când omul nu crede în Isus, firea îl conduce pe om în inima lui. Atunci când omul crede în Isus, se pocăiește de păcatele sale, de atunci Domnul prin Duhul Sfânt conduce și Domnește înăuntrul omului. Acolo se naște omul duhovnicesc din Dumnezeu, care se lasă condus de Duhul lui Dumnezeu.

„Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.  Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,  blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.  Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.  Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” ( Galateni 5:17- 25)

“ Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roşie, ca să ocolească ţara Edomului. Poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum şi a vorbit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-aţi scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă şi ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă.” Atunci Domnul a trimis împotriva poporului nişte şerpi înfocaţi, care au muşcat poporul, aşa încât au murit mulţi oameni în Israel.  Poporul a venit la Moise şi a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.  Domnul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi.”” (Numeri 21:4-8)

“Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului,  pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.  Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3:14-17)

“Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.  Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;  dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.  O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?  Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru! … Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului. (Romani 7:21-25)

2. Păcatul se cuibărește în inimă, el trebuie mărturisit și să ne lepădăm de el

„Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.  Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” (Matei 15:18-19)
„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!”(Psalmii 51:10)
„Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl ţin într-o inimă bună şi curată şi fac rod în răbdare.” (Luca 8:15)
„Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rinichii şi inima!” (Psalmii 26:2)
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile!” (Psalmii 139:23)

Păcatul trebuie identificat în inimile noastre, în funcție de dorințele din inimă, noi lăsăm și gândurile noastre să ne conducă.
Păcatul trebuie mărturisit și trebuie să ne lepădăm de el.
„Mărturisiţi-vă acum greşeala înaintea Domnului Dumnezeului părinţilor voştri şi faceţi voia Lui! Despărţiţi-vă de popoarele ţării şi de femeile străine.” (Ezra 10:11)
„Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:16)
” Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire;  şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire,  dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.” (1 Petru 2:1-3)
„Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2:22)

3. Inima trebuie umplută cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt
„Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” (Psalmii 119:11)
„Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.” (Romani 5:5)
Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Corinteni 3:16)
Ca să umpli inima cu cuvântul, trebuie să-ți folosești mintea, gândurile, să citești Cuvântul, să-L memorezi, să meditezi la El

„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.  Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.  Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.  Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.  Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini şi să-ţi fie ca nişte fruntare între ochi.  Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.” (Deuteronom 6:4-9)
„Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13)
„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Romani 12:2)
„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos.  Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.  Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.   (1 Petru 1:13-15)
„Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie.  Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos;  dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:19-24)

4. Practica vieții înseamnă lepădare de mine în detrimental păcatului
„Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” (1 Ioan 3:24)
„Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti” (Geneza 4:7)
„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;  cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia;  cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni.” (2 Petru 1:5-7)

Păcatul este de-o gravitate enormă, atât de grav încât Dumnezeu din Cer și-a dat Unicul Fiu să moară pentru noi, ca să fim mântuiți din păcat. Este singura soluție pentru a scăpa de păcat, venind la Hristos, crezând Evanghelia și trăind conform Cuvântului Său, în sfintenia cerută de Dumnezeu.
Am învățat astăzi câteva realități biblice cu privire la lupta împotriva păcatului: Biruința este dată doar prin credința în Isus. Păcatul se cuibărește în inimă, el trebuie mărturisit și să ne lepădăm de el. Inima trebuie umplută cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Practica vieții înseamnă lepădare de mine în detrimentul păcatului.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru

 

                    ISUS HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORUL NOSTRU

 

Venirea Domnului Isus Hristos aici pe pământ a fost strict necesară şi face parte din planul de mântuire a lui Dumnezeu. A fost o împlinire a făgăduinţei lui Dumnezeu din Eden, după ce prima pereche de oameni  a păcătuit (Geneza 3,6-15).

La vremea hotărâtă, Domnul Hristos a părăsit slava cerească şi s-a născut în Betleemul Iudeii, din fecioara Maria, ca o taină a întrupării Sale (Isaia 7,4 şi 49,5 Luca 2,6 şi 7). Era importantă venirea Domnului Isus Hristos pe pământul acesta ca să mântuiască, să răscumpere şi să salveze o lume căzută în păcat şi robită de Satana. O lume întunecată care nu cunoştea pe Dumnezeu Creatorul şi era fără nici o nădejde. Scopul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om (Matei cap. 4,6-17; Ioan cap. 1,1-5; cap. 9,4-17).

Dar, prin Domnul Isus Hristos, această despărţire poate fi refăcută. Dumnezeu, încă înainte de căderea omului în păcat, a făcut planul de mântuire şi de salvare a acestuia de pedeapsa păcatului şi de sub puterea Satanei (Luca cap. 10,8; Ioan cap. 8,4). Pentru a se implica direct în salvarea omenirii, a se apropia de nevoile oamenilor şi prin toate acţiunile Sale de milă şi dreptate, Domnul Hristos, devenit om, s-a făcut reprezentantul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei cap. 2,5-18). A făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu Tatăl din ceruri şi voia Sa cea sfântă. Prin învăţăturile Sale pline de înţelepciune şi milă, a căutat să-i îndrepte pe calea sfântă a lui Dumnezeu. Îndemna omenirea la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, la trăirea în dragoste unii faţă de alţii şi la iertarea semenilor noştri aşa cum şi Dumnezeu este gata să ne ierte abaterile. I-a învăţat să apeleze la Dumnezeu prin rugăciune pentru ajutor şi iertare (Matei cap. 18,1-22; Luca cap. 6,7-38; Ioan cap. 6,9; Efeseni cap. 4,2). În umblarea Sa, Domnul, plin de milă şi de dragoste la vederea suferinţelor şi nevoilor oamenilor, a slujit şi a făcut numai bine tuturor. Domnul Isus a văzut cât de mare era nevoia omului de Dumnezeu (Isaia cap. 61,1; Luca cap. 4,8-19). Venirea Mântuitorului a fost o manifestare a harului şi dreptăţii Sale pe pământ. Mulţi erau uimiţi de învăţăturile Sale căci vorbea ca unul care are putere şi “niciodată n-a vorbit cineva că Omul acesta” (Luca 4,2 şi cap. 20,1). A venit să aducă lumină ca omenirea să cunoască pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Ioan cap. 8,2-14.6. 30-32). A venit să aducă vindecare pentru toţi bolnavii care au venit la El. Prin atingerea Sa a alinat multe dureri. Dar cea mai mare vindecare adusă de Domnul Isus a fost vindecarea de păcat şi de sub robia păcatului (Isaia cap. 53,5; Ioan cap. 1,9; Matei cap. 14,4.6). A chemat şi încă mai cheamă omenirea la ascultare de Dumnezeu, îndemnându-i să meargă pe urmele Sale, învăţând de la El să aleagă să slujească pe Dumnezeu (Luca cap. 9,3-24). Prin naşterea din nou,   fiecărei persoane i s-a dat favoarea de a intra în împărăţia harului Său (Romani cap. 14,7-18; Evrei cap. 4,6). Aceasta este salvarea omenirii din păcat – Domnul Isus Hristos trimis de Dumnezeu pe pământ (Ioan cap. 8,2; 1Petru cap. 2,9-10).

Oamenii, pentru a fi iertaţi de tot trecutul lor întunecat, trebuie să facă alegerea cea bună: să asculte de Dumnezeu din dragoste pentru El, cu pocăinţă (Ioan cap. 14,5). Dumnezeu le oferă iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice (Matei cap. 4,7). Cine doreşte viaţa, să-L aleagă pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător personal. Prin această alegere omul poate deveni copil al lui Dumnezeu şi, trăind în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ajunge să fie asemenea Domnului Isus Hristos în caracter şi în fapte (Ioan cap. 1,2-13; Ioan cap. 3,3-5). Domnul Isus, pe lângă îndemnurile şi învăţăturile Sale date oamenilor de a veni la Dumnezeu, de a-L cunoaşte cercetând Scripturile şi ascultă de voia şi poruncile Sale, de a trăi în dragoste unul faţă de altul, a făgăduit celor ce aveau să-L primească răsplătirile Sale aici jos pe pământ dar şi fericirea vieţii veşnice în raiul lui Dumnezeu (Matei cap. 6,1-34; Ioan cap. 5,9; Ioan cap. 15,2.6. 17; Luca cap. 6,0; Matei cap. 25,4).

Dar au fost şi mulţi împotrivitori din norod care L-au urmărit mereu ca să-L ispitească, să-L prindă şi chiar să-L omoare. Căci nu credeau în Domnul Isus Hristos şi nici lucrările Sale. Aceştia erau o parte din învăţătorii legii, preoţi şi cărturari care, deşi cunoşteau Scripturile Vechiului Testament, nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos ca fiind Mesia trimis de Dumnezeu. Căci multe profeţii au vorbit despre venirea Mântuitorului (Matei cap. 22,8; Ioan cap. 8,9.1-26). Duşmanii aceştia ai Domnului Isus erau egoişti, lipsiţi de milă şi dragoste pentru semenii lor, plini de invidie şi de răutate împotriva Domnului Hristos (Matei cap 23,3-25). Au început să urască pe Domnul deoarece le mustra păcatele şi au văzut că mulţimile de oameni din ţinuturile Palestinei îl urmau pe Domnul Isus, îi ascultau învăţăturile şi erau fericiţi în prezenţa unui aşa Mare Învăţător. El le-a adus vindecare şi speranţă în suflete (Ioan cap. 4,0-42; Marcu cap. 3,7-8). Venirea Domnului Isus a avut scopul de a aduce omenirii căzute în păcat şansa reabilitării faţă de Dumnezeu prin iertarea primită, prin trăirea unei vieţi noi prin credinţă (Osea cap. 13,4; Fapte cap. 5,1).

Toată omenirea este sub povara păcatelor şi vinovată înaintea lui Dumnezeu, moştenind păcatele primilor noştri părinţi (Romani cap. 3,0-12; cap 5,2.8-19). Prin păcătuire era sortită morţii căci plata păcatului este moartea conform dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6,3). Dar Dumnezeu, datorită milei Sale a hotărât, prin planul de mântuire, ca oamenilor de pe pământ să li se ofere posibilitatea iertării şi a salvării veşnice de sub condamnarea păcatului şi a morţii (Ioan 3,6). Acest plan minunat a fost posibil prin Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care, de bună voie şi din dragoste şi milă pentru omenirea păcătoasă, a venit pe pământ ca om, ca să moară ca miel de jertfă pe crucea calvarului în locul fiecărui om de pe faţa pământului. Deci, ca să nu moară omul, a murit Domnul Isus Hristos, Fiul iubit a lui Dumnezeu. Căci dreptatea legii lui Dumnezeu, care este veşnică, cerea moartea păcătosului (Ioan cap. 1,9; 1Timotei cap. 1,5-16). Ce preţ enorm a costat salvarea noastră şi care ne dă garanţia mântuirii şi a vieţii veşnice – viaţa Fiului lui Dumnezeu! A murit El ca noi să trăim (Evrei cap. 10,9-24; 1Petru cap. 2,4-25). Un lucru esenţial este faptul că prima pereche de oameni, Adam şi Eva, care au păcătuit, nu au murit imediat dar au fost scoşi afară din Rai dezbrăcaţi de slavă divină şi despărţiţi de Dumnezeu. Nu mai era posibil ca omul păcătos să rămână în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi să mai aibă drept la pomul vieţii. Adam şi Eva şi generaţiile de oameni ce le-au urmat de-a lungul tuturor timpurilor şi până în prezent (Romani cap. 3,3) aveau să-şi ducă cu greu existenţa pe un pământ blestemat, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului, cunoscând suferinţele, boala şi, după ani de trudă şi durere, să aibă parte de moarte fizică. Prin păcătuire au pierdut nemurirea şi au devenit muritori (Geneza cap. 2,5-17; cap. 3,1-24; cap. 4,8; cap. 5,5). Dumnezeu are milă de ei, nu-i omoară ci le-a dat un timp de vieţuire, suferind blestemul şi efectele păcatului lor ca o lecţie de pocăinţă şi un timp de har şi de îndreptare cu nădejdea în făgăduinţă venirii Mântuitorului pentru a-i salva din robia păcatului şi a Satanei. De moartea fizică are parte orice fiinţă de pe faţa pământului.

Dar lucrarea Mântuitorului are un scop mult mai mare şi anume: iertarea şi viaţa veşnică în Raiul lui Dumnezeu, acolo de unde au căzut Adam şi Eva (Geneza cap. 3,5; Romani cap. 5,4-17.1). Dumnezeu doreşte să întemeieze Împărăţia slavei Sale al cărei Împărat este Domnul Isus Hristos, unde va fi şi poporul Său cel sfânt, răscumpărat de pe pământ şi curăţit de păcate cu sângele sfânt al jertfei Sale (Daniel cap. 22,4; cap. 7,7; 1Tesaloniceni cap. 4,6-17; Apocalipsa cap. 22,4). Domnul a venit să aducă vestea bună a păcii. A chemat omenirea la împăcare cu Dumnezeu, la îndreptare a vieţii şi a faptelor lor (2Corinteni 5,0). În totală dependenţă de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. S-a descoperit pe Sine ca Mântuitor milostiv, trimis de Tatăl ceresc, ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele omenirii. Toate minunile săvârşite de El au fost pentru folosul altora. Ca reprezentant al omenirii pentru care şi-a dat viaţa la calvar ca jertfă de răscumpărare, Domnul Isus Hristos a devenit singurul Salvator şi singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1Timotei cap. 2,5).

Un lucru greu de înţeles pentru o judecată normală a minţii: de ce Domnul Hristos care a venit şi a făcut numai bine tuturor, a adus speranţă şi salvare, a fost răsplătit atât de crunt, cu atâta ură, răzvrătire, dispreţ, batjocură, chin, durere şi moarte “şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap. 2,6-8)? Acestea le-a suferit şi le-a suportat Domnul din partea unora ce erau în fruntea naţiunii (Ioan cap. 1,0-11). Preoţii şi conducătorii iudeilor, fariseii, cărturarii îl urau pe Domnul Isus căci, mulţimile se îmbulzeau să-I asculte cuvintele pline de înţelepciune şi să-I vadă lucrările pline de putere. Unii oameni de frunte credeau în El dar nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă credinţa ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii norodului au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a atrage atenţia mulţimii de la Isus. În spatele complotului, făcut împotriva Domnului şi a lucrării Sale, era Satana care l-a înşelat pe Iuda. Iuda nu a avut o inimă predată Domnului ci L-a urmat cu făţărnicie, urmărind alte scopuri egoiste. La un moment potrivit când Satana a pus stăpânire pe Iuda, s-a hotărât să vândă pe Domnul Isus preoţilor pentru suma de treizeci de arginţi. Iuda iubea mai mult banii decât pe Isus (Matei cap. 27,9; Luca cap. 22,1-6).

Domnul începe să treacă prin momente foarte grele de durere: trădarea şi vânzarea Sa de către unul din ucenici Lui. Ştiind clipele de grea suferinţă ce-i stăteau în faţă, s-a rugat către Dumnezeu Tatăl în grădina Ghetsemani. A cerut ajutor de la Tatăl să poată bea acel pahar al suferinţei. Ca om trebuia să sufere singur despărţirea de Dumnezeu pentru păcatele omenirii. Nu şi-a folosit în nici un fel puterea divină de a se salva sau a diminua din chinurile ce avea să le îndure pentru păcatele noastre. Căci a fost pedepsit şi a suferit ca cel mai mare păcătos, cu toate că El, Domnul Hristos, era fără păcat (Isaia cap. 53,5; 2Corinteni cap. 5,1). În grădina Ghetsemani Domnul Isus a simţit groază în fiinţa Lui pentru despărţirea Sa de Dumnezeu Tatăl, din cauza păcatelor lumii. S-a rugat să-I fie îndepărtat paharul suferinţei ce trebuia să-l bea, dar cu toate acestea după cum totdeauna Domnul Isus s-a supus voinţei lui Dumnezeu, a exclamat: “Totuşi nu cum voiesc Eu ci cum voieşti Tu!” (Matei cap. 26,9). L-a mai durut în suflet pe Mântuitorul şi faptul că cei trei ucenici, care L-au însoţit în grădină, nu au vegheat ci au adormit în acele momente grele pentru El. Ucenicii nu şi-au dat seama de importanţa momentului, pentru a înţelege chinul, suferinţa şi groaza din sufletul Domnului Isus, care avea transpiraţia pe faţă ca picăturile de sânge (Matei cap. 26,6-45). După aceste momente, la plecarea lor din grădina Ghetsemani, ceata de ostaşi înarmaţi, în frunte cu Iuda, au venit să-L prindă pe Domnul. Erau înarmaţi şi s-au purtat cu Domnul Isus foarte brutal. L-au legat ca pe cel mai mare răufăcător şi L-au dus la judecată. Preoţimea, care a condus prinderea Domnului, cu viclenia şi iscusinţa lor, au urmărit cu orice preţ condamnarea şi moartea Lui. Judecata a fost condusă de membrii sinedriului care s-au unit toţi împotriva Domnului Isus. Nu au existat motive de condamnare a Domnului Isus, căci El făcuse numai bine oamenilor într-un mod făţiş. Dar acest complet de judecată, condus de Satana din umbră, i-a transformat în uneltele sale. Erau plini de ură împotriva Domnului Isus deoarece, în diferite ocazii, le-a mustrat păcatele, ipocrizia şi lipsa de milă pentru semenii lor. Acestor duşmani ai Domnului, cu funcţiile ce le aveau de a fi preoţi şi mai mari ai poporului, nu le-a păsat niciodată de suferinţele şi nevoile mulţimii. Au urmărit în mod egoist propriile interese, având şi pretenţia că sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi că-I respectă Legea (Matei 23,1-28). Ei au respins pe Domnul slavei care şi pentru ei a venit ca Lumină şi Salvator. Ei au iubit mai mult întunericul decât lumina. Au preferat să-L respingă pe Domnul Isus şi să se răzvrătească chemării iubitoare (Ioan cap. 3,9; cap. 8,2-13).

Domnul Hristos are parte de o judecată nedreaptă din partea acelui grup de oameni răi şi nelegiuiţi ce erau sub controlul Satanei. I s-au adus Domnului mărturii şi acuzaţii mincinoase fără a fi dovedite (Exod 23,1). La întrebările, acuzaţiile şi necredinţa lor răspunsul Domnului Isus era calm, izvorât dintr-o inimă răbdătoare şi blândă lipsită de păcat şi care nu putea fi provocată. Pentru a obţine condamnarea Domnului Hristos, judecătorii s-au bazat în mare măsură pe gălăgia mulţimii, care era formată atunci din “pleava” Ierusalimului. Mulţi s-au unit cu acei criminali ai Domnului, dându-şi încuviinţarea pentru condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, fără să ştie de ce o fac şi fără să cunoască prea bine pe Cel condamnat (Luca cap. 23,8-24; Exod 23,2-7; Fapte cap. 2,2.3. 36-37). S-au lăsat influenţaţi şi duşi cu “valul”. Caiafa, marele preot, a grăbit judecata Domnului Hristos, o judecată nedreaptă, fără pic de milă şi plină de răzbunare. În apărarea Domnului Isus nu a fost nimeni care să-L apere. Căci cei ce l-au urmat, apropiaţii Lui, acum, în aceste momente grele pentru Domnul, de frică, toţi au fugit şi L-au părăsit. Chiar dacă nu au existat dovezi clare împotriva Domnului, ei, cei răi, au inventat multe lucruri neadevărate ducând lumea la o înţelegere greşită despre persoana Domnului Isus, afirmând că nu era El Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi L-au acuzat de înşelăciune cu toate că nu a înşelat pe nimeni (Matei cap. 26,9-68; Luca cap. 22,6-67; Ioan cap. 19,7). Pilat, dregătorul, cel care a cercetat pe Domnul, căci a fost adus înaintea sa ca făcător de rele, cerându-i-se condamnarea la moarte, nu a găsit nici o vină Domnului Isus; şi nici Irod. Şi-a dat seama că din invidie şi din ură a fost condamnat Domnul de către mai marii poporului evreu. Pilat a încercat să-L elibereze prin schimbul făcut cu Baraba care era un tâlhar. Dar mulţimea, orbită de ură ce venea de la Satana, a cerut, cu strigăte, răstignirea Domnului Isus. Şi-au asumat răspunderea de a suporta, ei şi copiii lor, consecinţele sângelui vărsat al Mântuitorului şi s-au lepădat de Domnul Slavei, Salvatorul lor şi au ales să li se dea un tâlhar, un ucigaş (Matei cap. 27,5-25). O dată cu sentinţa condamnării la moarte a Fiului lui Dumnezeu, Domnul a fost dat în mâinile păcătoşilor, a soldaţilor romani ce aveau să aducă la îndeplinire sentinţa (Matei cap. 27-31). Dar înainte de aceasta Domnul a fost supus la cele mai mari insulte şi batjocuri – a fost scuipat. Soldaţii romani L-au dezbrăcat de hainele Lui, pe care apoi şi le-au însuşit trăgând la sorţi şi au îmbrăcat pe Domnul cu o haină stacojie, i-au pus în mână o trestie şi pe frunte i-au aşezat o cunună de spini. În multe feluri îl batjocoreau pe Domnul Isus: îl scuipau, îl loveau cu pumnii şi cu trestia peste cap (Ioan cap. 19,2-3). Din fruntea Sa, datorită spinilor înfipţi, curgeau şiroaie de sânge. “Atât de schimonosită îi era fată, că-ţi întorceai privirile de la ea” (Isaia 52,4). După toate acestea, I-au pus crucea grea pe umăr şi L-au silit pe Domnul Isus să şi-o ducă singur pe dealul Golgotei, unde avea să fie răstignit. După acele zile de epuizare psihică şi fizică, fiind bătut, flămând şi însetat, Domnul Isus, ca om, a ajuns la capătul puterilor. Fiind lipsit de putere şi de vlagă, a căzut sub greutatea crucii fără a se mai putea ridica. Atunci soldaţii, ce-L forţau din urmă, au înţeles că Domnul Isus, cel condamnat nu mai era în stare să îşi ducă crucea. Au silit atunci pe un om numit Simon, ce trecea întâmplător pe acolo, să ducă crucea Domnului Isus până la locul răstignirii. Împreună cu Domnul Isus mai trebuiau să moară prin răstignire şi doi făcători de rele, care-şi meritau soarta (Luca cap. 23,6). Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care Domnul Isus fusese tratat şi nu a fost apărat de nimeni. La toate aceste chinuri şi nedreptăţi la care a fost supus Domnul nu a răspuns în nici un fel pentru a se răzbuna. Ba mai mult El s-a rugat pentru cei ce aveau să-L omoare ca “Dumnezeu să-i ierte căci nu ştiu ce fac” (Luca cap. 23,4). Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Să îi umplea de ură. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată nu a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman, cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. La toate suferinţele Sale Domnul avea să mai îndure o lovitură. Când era în sala de judecată Domnul a auzit şi a văzut acea situaţie când unul dintre cei mai apropiaţi ucenici s-a lepădat de El. Petru, care s-a amestecat cu cei ce-L condamnau pe Domnul, la întrebările lor s-a lepădat de Domnul Isus, spunând că nu-L cunoaşte. A căzut în ispita vrăjmaşului, de care Domnul Isus îl avertizase. Dar într-un moment când Domnul priveşte cu milă la ucenicul Său, lui Petru i se trezeşte conştiinţa pentru ceea ce a făcut: lepădarea sa de Domnul. Atunci se retrage într-un loc singur unde regretă păcatul său şi plânge cu amar. Domnul, pentru pocăinţa lui Petru îi dă iertarea Sa. Chiar mai mult: după învierea Sa l-a întărit pe Petru în credinţa şi l-a pus în slujba şi în fruntea Bisericii Sale (Matei cap. 26,9-75; Ioan cap. 21,5-17). Nu la fel a fost primită şi căinţa lui Iuda, pe care Satana l-a îndemnat să se sinucidă, pentru a nu mai avea răgaz de pocăinţă (Matei cap. 27,1-5) Iuda fiind cel pierdut – “fiul pierzării” (Ioan cap. 17,2).

Mântuitorul profetizase cu mult înainte, în Vechiul Testament, felul tratamentului la care avea să fie supus. (Ps. Cap 22,6-18; ps. Cap. 69,0-21; Isaia cap 53). Sosiţi la locul execuţiei, pe dealul Golgota, osândiţii au fost legaţi şi ţintuiţi pe cruci cu piroane ce le-au străpuns palmele şi picioarele. Apoi crucea, cu cel ce era răstignit pe ea, era ridicată şi înfiptă în pământ. Aceasta pentru a fi văzuţi de toţi cei ce asistau la acest “spectacol îngrozitor”. De acest tratament inuman, imposibil de descris suficient în cuvinte, a avut parte şi Domnul nostru Isus Hristos. Numai că această privelişte nu i-a impresionat pe cei mulţi care şi-au dat încuviinţarea la moarte, unindu-se cu vrăjmaşul. El şi-au confirmat batjocurile şi cuvintele de dispreţ şi ocară la adresa Domnului Isus Hristos. Pe crucea Domnului, Pilat a scris inscripţia: “Isus din Nazaret Împăratul iudeilor” cu toate că, în sala de judecată ce-i ce L-au dat la moarte s-au lepădat de acest împărat al lor (Matei cap. 27,7-43). Pe cruce, Domnului Isus, epuizat de sângele scurs din răni şi de durere, în acea agonie a Sa, I-a venit o singură rază de mângâiere: a fost rugăciunea tâlharului pocăit – unul dintre cei doi care au fost aduşi împreună cu Domnul la moarte. Acest tâlhar şi-a dat seama că Domnul Isus era nevinovat şi că suferea pe nedrept şi că El, Domul, era Hristosul Fiul lui Dumnezeu. Îşi cere iertare de la Domnul şi cu pocăinţa din inima lui, are credinţă şi roagă pe Domnul să-i facă parte de împărăţia Sa cea veşnică. Ceea ce Domnul Isus face: primeşte pe acest tâlhar pocăit ca pe întâiul rod al suferinţelor şi jertfei Sale şi îi făgăduieşte tâlharului că va fi cu El în rai.

În ceasul morţii Sale, Domnul Isus şi-a adus aminte şi de mama Sa, care era îndurerată crunt în inima ei. Văzând-o acolo, neputincioasă să-şi ajute în vreun fel Fiul, Domnul Isus pentru a nu o lăsa singură, o dă în grijă ucenicului Ioan, ce se afla şi el acolo (Ioan cap. 19,5-27; Luca cap. 23,9-43). Şi acum Domnul Slavei, ca om, era gata de moarte.” Nu frica de moarte era aceea care apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi povara crucii erau ceea ce au provocat chinul Său de nedescris. Suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui şi că fără ajutorul lui Dumnezeu omenirea avea să piară şi vedea mulţimile, deşi aveau la îndemână harul şi un ajutor îmbelşugat.” (H. L. L.). Asupra Domnului Hristos ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş a lui Adam apăsa asupra inimii Sale.

O dată cu chinurile Domnului, când era gata să-şi dea sufletul, crucea Domnului Isus, a fost învăluită de întuneric, ceea ce a îngrozit pe mulţi care asistau la această privelişte. Unii au recunoscut că Acest osândit era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dar preoţii şi mulţi alţii, ucigaşi ai Domnului, au rămas împietriţi, batjocorindu-L mai departe pe Domnul slavei, cu vorbele lor pline de dispreţ şi de răutate (Matei cap 27,5-46; Luca cap. 23,5-37; Marcu cap 15,9-34). “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” “(Marcu cap. 15,3-34). A fost strigătul disperat al Domnului Hristos că a simţit în acele momente că Dumnezeu Tatăl şi-a întors faţă de la Fiul Său. “Fiul nevinovat a lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său sfârtecat în bătăi, mâinile acelea atât de des întinse pentru binecuvântări, pironite acum pe lemn; picioarele acelea neobosite în a sluji din iubire, pironite pe cruce, acel cap împărătesc, străpuns de coroana de spini, buzele tremurânde gata să strige de durere şi tot ceea ce a îndurat – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, mâinile şi picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţă Sa – toate acestea vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe valuri, care a făcut pe demoni să tremure şi boala şi suferinţa să înceteze, El a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă – S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, purtătorul de păcat, pentru tine s-a făcut păcat, îndurând mânia judecăţii divine.” (H. L. L.). Într-unul din momentele agoniei Sale, Domnul de pe cruce a strigat că-I este sete. Unul din ostaşi i-a întins un burete îmbibat în oţet şi fiere pe care, la atingerea buzelor Sale, Domnul l-a respins. Oare cine dintre noi şi-ar putea satisface setea cu fiere şi oţet, în loc de apă curată de izvor, necesară vieţii? El, Domnul, care este chiar Apa Vieţii, Pâinea Vieţii, Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa, Păstorul cel Bun, Marele Preot, Salvatorul, Răscumpărătorul, El este totul “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei” (Coloseni cap. 2,3). El, Fiul lui Dumnezeu şi Stăpânul Universului, acum însetat pe cruce, depindea de bunăvoinţa (pe care nu a găsit-o) şi ajutorul oamenilor creaţi de El (Ioan cap. 1,1-5). Se constată cât de degradată şi de stricată era conştiinţa şi inima acelor oameni şi cât de orbiţi erau, căci nu ştiau pe cine chinuiesc (Apoc. Cap. 1,7). Un lucru important este şi faptul că la toate aceste chinuri ale Sale la care era supus, Domnul Isus Hristos nu a spus nici un cuvânt de blestem sau de răzbunare împotriva ucigaşilor Săi ci s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl să-i ierte căci “nu ştiu ce fac”. Apoi după ridicarea întunericului ce învăluia crucea, Domnul Isus Hristos a strigăt de pe cruce: “S-a sfârşit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul! Apoi şi-a plecat capul şi a murit (Luca cap. 23,6). Prin aceste cuvinte ale Domnului, El declară că lucrarea de mântuire de pe pământ a adus-o la îndeplinire şi a sfârşit-o, după care s-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu. Din momentul când Domnul Isus Hristos a sfârşit ceea ce El avea să aducă la îndeplinire, planul pentru mântuirea omului, atunci a luat sfârşit şi sistemul jertfelor de animale (Evrei cap. 10,0-22). Căci moartea şi adevărata jertfă pentru plata păcatelor a fost adusă de Marele nostru Mântuitor, Isus Hristos (Luca cap. 23,6; Ioan cap 19,0-33; Evrei cap. 2,9.0. 17; cap. 5,7-10; 1Petru cap. 2,1-25).

Cine doreşte mântuirea şi viaţa veşnică, să aleagă, prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi jertfa Sa de la cruce. Căci Domnul Isus Hristos, după învierea şi înălţarea Sa la cer, devenind Mare Preot, şade la dreapta Tatălui şi mijloceşte, primeşte rugăciunile de la toţi acei care cred în El şi în mântuirea Sa (Matei cap. 28,6-20; Evrei cap. 3,1.2; cap. 10,7-39; cap. 12,2-3; cap. 13,0-21).

„Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru milostiv, în Numele Domnului Isus Hristos şi a jertfei Sale de la cruce, ajută-ne să ne pocăim, să Te iubim, să trăim o viaţă nouă pentru Tine şi să credem în Tine şi fă-ne parte de Împărăţia Ta cea veşnică, unde ai promis că ne pregăteşti locuri. Pentru toate îţi mulţumim, AMIN.”

 

Bucuria de a fi ucenicul Domnului Isus Hristos Marele Învăţător de atunci şi de acum

 

Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământul acesta la vremea hotărâtă de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire planul de mântuire şi de salvare a omenirii din robia păcatului şi de sub pedeapsa veşnică (Luca cap. 2:12; Ioan cap. 1:1-10). După venirea Sa pe pământul acesta, ca om, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru a avut în planul acţiunilor Sale să ajute omenirea păcătoasă, să o înveţe voia lui Dumnezeu şi să-L prezinte pe Dumnezeu Tatăl ceresc în puterea, mila şi dragostea Sa pentru oameni. Omenirea, pentru a fi salvată din întuneric, din ignoranţă şi necunoaştere trebuia să cunoască pe Dumnezeu, pe Domnul Isus, Fiul Său şi voia Sa cea sfânta (Ioan cap. 14:7-9; cap. 17:3). Domnul a chemat cu vocea Lui blândă şi dintr-un simţământ de milă şi de dragoste pe toţi oamenii, pe orice suflet creat de El să vină la mântuire şi la ascultare de poruncile Sale. Domnul Isus, prin vorbele şi faptele Sale, a fost şi este Singurul Învăţător moral pentru tot ce este bine, singurul Salvator şi model desăvârşit de neprihănire, bunătate, milă, evlavie, smerenie, slujire şi sfinţenie ca nimeni altul (Matei cap. 11:29, cap. 20:28; 2 Cor. cap. 7:1). Unul din scopurile venirii Sale pe pământ ca om a fost să fie un model desăvârşit de neprihănire şi vieţuire în ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, pe lângă faptul că trebuia şi numai aşa se putea, să se jertfească pe cruce, ca plată a păcatelor noastre (Filipeni cap. 2:8). Tot ce a învăţat pe oameni, tot ce a înfăptuit, minunile de vindecare, a înviat morţi, a săturat cu pâine lumea flămândă, a scos afară demoni din cei stăpâniţi de Diavol, a fost făcut în comuniune cu Dumnezeu Tatăl numai prin puterea, voia şi poruncile Lui. Cine a văzut şi a cunoscut pe Domnul Isus Hristos în măreţia înţelepciunii, a dragostei şi a puterii Sale, a cunoscut şi pe Dumnezeu care l-a trimis (Matei cap. 16:16; Luca cap. 4:16-19).

 

După ce a fost botezat de Ioan în râul Iordan, după mărturia dată de Dumnezeu Tatăl despre El şi investirea Sa, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu îşi începe lucrarea Sa de pe pământ chemând lumea la pocăinţă cu mesajul Împărăţiei Sale care este aproape (Ioan cap. 1:1-5,4-18,2-34; Marcu cap. 1:9-11,4, 15). Zile întregi, neobosit, umbla din loc în loc şi învăţa pe oameni tot ce este bine şi frumos pentru viaţa lor în acord cu voinţa sfântă a lui Dumnezeu, lucrând pentru oameni şi pentru nevoile lor spirituale. A venit să împlinească şi să întărească legea lui Dumnezeu, cele zece porunci, codul moral de vieţuire dat oamenilor şi nu să o desfiinţeze (Matei cap. 5:17 şi cap. 7:12). În timpul zilei învăţa noroadele şi vindeca pe toţi cei bolnavi care veneau la El, iar multe nopţi le petrecea în rugăciune şi în comuniune cu Dumnezeu Tatăl ceresc, de unde primea putere, sfătuire învăţătura pentru ca ziua să lucreze pentru oamenii amărâţi, împovăraţi, bolnavi sufleteşte şi trupeşte şi care aveau atât de mare nevoie de speranţă şi de un aşa Salvator. Domnul cu mila şi dragostea Sa vede ce este în sufletul şi în inima oamenilor şi tot ce ne oferă El este potrivit nevoii noastre de Dumnezeu, de vindecare şi de mântuire. Marele nostru Învăţător Domnul Isus Hristos este modelul de milă şi de iubire pentru noi, păcătoşii, dovedind acestea prin tot ajutorul oferit tuturor celor care au răspuns chemării Sale, al celor care L-au căutat şi L-au găsit şi prin jertfa Sa sfântă de la calvar. Este gata şi dispus să ajute pe oricine este în necaz şi în suferinţă şi care Îl caută. Nimeni din cei ce au venit la El, cerând ajutor, nu a plecat cu “mâinile goale”. Domnul este exemplul bunătăţii şi a dragostei pentru oameni şi un exemplu desăvârşit de răbdare şi smerenie în suferinţă (Isaia cap. 53). Când era batjocorit şi chinuit pe nedrept nu s-a răzbunat dar s-a rugat către Dumnezeu Tatăl pentru iertarea acelor vrăjmaşi ai Săi. Învăţăturile Sale date oamenilor pentru a le împlini în viaţa zilnică, le-a arătat prin exemplul personal ca om, exemplul de bunătate şi milă, căci a făcut numai bine tuturor, de dragoste chiar şi pentru cei ce I s-au împotrivit, de blândeţe şi ascultare de Dumnezeu Tatăl ceresc. Scopul suprem al tuturor acţiunilor şi lucrărilor Sale era să lumineze, să trezească omenirea şi să o scoată din bezna păcatului şi să o îndrepte pe calea credinţei în Dumnezeu şi pe calea ascultării de toate poruncile Sale scrise în Biblie. Toate Evangheliile sunt o mărturie a lui Dumnezeu şi au în centrul scrierilor lor pe Domnul Isus Hristos, Marele nostru Mântuitor, Învăţător şi Răscumpărător. Lucrarea de învăţare a Domnului Isus Hristos face parte din planul de mântuire. Căci Domnul a venit ca lumină pentru o lume căzută în păcat şi în întuneric. Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Marele nostru Învăţător, prin toate minunile înfăptuite şi prin toate învăţăturile Sale pline de putere, înţelepciune şi motivate de milă şi dragoste pentru oameni, a adus salvarea omenirii de sub robia păcatului şi a vrăjmaşului şi de sub pedeapsa veşnică.

 

Domnul cu mila Sa, atunci dar şi acum, cheamă omenirea să vină la El, să asculte de poruncile Sale pentru a avea viaţa veşnică (Ioan cap. 3:16; 1Ioan cap. 2:25 şi cap. 3:9-11). Noroadele, oameni, de orice vârsta şi de orice categorie socială erau atraşi de un aşa Mare Învăţător, căci “vorbea ca unul care are putere” şi cu o înţelepciune deosebită. Mulţi îl ascultau pe Domnul cu interes şi cu plăcere şi au crezut că El nu era un om oarecare. Au crezut că El era Mesia cel trimis de Dumnezeu în lume. Domnul mereu şi mereu a folosit toate ocaziile, vorbind oamenilor potrivit cu nevoia şi cu sărăcia lor spirituală (Matei cap. 5 “Fericirile de pe munte”). Vedea ce este în inima omului şi Domnul a ales la început să-i aibă aproape pe cei doisprezece bărbaţi din popor pentru a-i face ucenici ai Săi. Aceştia au fost aleşi şi chemaţi de Domnul, fiecare la timpul potrivit. Ei erau oameni obişnuiţi simpli si cu diferite ocupaţii. Domnul îi cunoştea şi, chiar dacă ei aveau defecte de caracter, i-a ales pentru ceea ce ei aveau să devină: primii Săi ucenici, Apostolii Săi gata să creadă pe Domnul să asculte şi să se supună Lui. Gata să se lase modelaţi şi transformaţi de Domnul şi pregătiţi să facă şi ei ce a făcut Domnul Isus Hristos: lucrarea pentru mântuirea lor şi a celor din jur. Şederea Domnului Isus pe pământul acesta era temporară şi El ştia că avea să-şi încheie lucrarea aici o dată cu jertfa de la Cruce, cu învierea şi înălţarea Sa la cer. Pentru aceasta, Domnul şi-a ales la început pe cei doisprezece ucenici pentru ca ei să înveţe de la El şi să-i formeze ca lucrători destoinici pentru evanghelizarea lumii (Matei cap. 4:18-22; Marcu cap. 1:16-20; Ioan cap. 1:35-51). Aceştia să înveţe de la Domnul supunerea, ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, cu toată lepădarea de sine şi trăirea în sfinţenia şi neprihănirea văzută la Învăţătorul lor. Să aibă credinţă în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos, Fiul Său. Acceptarea ucenicilor de a urma pe Domnul, lăsând ocupaţiile lor obişnuite, a fost rod al credinţei lor în El despre care au crezut că este Fiul lui Dumnezeu, cel profetizat şi aşteptat în lume. Ucenicii trebuiau să accepte învăţăturile Domnului Isus ca venind de la Dumnezeu Tatăl. Erau conştienţi că Domnul Isus nu făcea nimic de la Sine şi nimic independent de Dumnezeu. Era una cu Tatăl Său in Divinitate, în lucrare, în acţiune şi în scop.

 

Domnul prin alegerea acestor primi ucenici a urmărit şi i-a învăţat tot ce ei aveau nevoie pentru sfinţenia şi pocăinţa lor personală şi predarea lor trup, duh şi suflet lui Dumnezeu. Domnul, cu mila şi dragostea Lui şi prin modul de a-i atrage la Sine a reuşit să ajungă la inima lor. Ei trebuiau să fie modelaţi de Domnul, întăriţi în credinţă prin Duhul Sfânt să poată cunoaşte bine pe Dumnezeu, pe Domnul Isus Hristos şi lucrarea de mântuire pentru omenire (Ioan cap. 17). În toată umblarea Domnului de predicare a Evangheliei printre oameni şi la multele minuni înfăptuite de El aceşti ucenici L-au urmat peste tot. Ucenicii au fost primii care pentru Domnul Hristos au lăsat toate interesele şi ocupaţiile personale şi L-au urmat până la sfârşitul vieţii lor cu credinţă şi bucuria nădejdii mântuirii şi în făgăduinţele Domnului (Matei cap. 4:18-22). Au fost aleşi de Domnul pentru a fi o mărturie de credinţă şi credincioşie în faţa lumii încât mesajul Evangheliei să fie dus de ei din generaţie în generaţie în lumea întreagă (Matei cap. 24:14; Luca cap. 5:10). Ca martori şi reprezentanţi ai Săi, Domnul Isus, i-a umplut cu Duhul Sfânt şi i-a împuternicit să vorbească cu multă îndrăzneală şi curaj oamenilor de pretutindeni despre Domnul Isus Hristos, Mântuitorul lumii, despre jertfa de la calvar şi despre planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor (Ioan cap. 3:16; Faptele Apostolilor).

 

În tot timpul şederii Domnului Isus Hristos pe pământ, după alegerea lor, ucenicii au fost nedespărţiţi de Domnul şi Învăţătorul lor. Au crezut în El, L-au iubit şi au primit cu bucurie toate învăţăturile Sale. S-au lăsat modelaţi şi transformaţi de Duhul Sfânt, încât Domnul a făcut din ei mărturii autentice şi lucrători destoinici pentru ducerea Evangheliei în lumea întreagă. Această lucrare a fost făcută de ucenici fiind motivaţi de o dragoste sinceră şi profundă pentru Domnul şi Învăţătorul lor şi dragoste pentru semenii lor. Ei au luat la cunoştinţă tot de i-a învăţat Domnul şi de mandatul încredinţat de Învăţătorul lor înainte de înălţarea Sa la cer (Matei cap. 28:11-20).

 

Faptele Apostolilor

 

Caracteristici ale ucenicilor Domnului Isus Hristos care se impun tuturor ucenicilor din toate generaţiile:

 

·        Ucenicii când au auzit despre Domnul Isus şi mântuirea Sa au fost interesaţi să-L cunoască pe Domnul şi să cunoască lucrarea Sa în lume. La chemarea lor de către Domnul Isus au lăsat totul şi L-au urmat, fiind martori ai Săi la toate lucrările, minunile şi învăţăturile venite din partea Domnului Isus Hristos. Au fost interesaţi şi dispuşi să-L cunoască.

 

·        În urma celor văzute şi auzite de ucenici la Domnul Isus Hristos, Marele Învăţător ei L-au crezut şi au căpătat credinţă în Dumnezeu în făgăduinţele lui şi în toate adevărurile sfinte prezentate lor de Domnul. În felul acesta au înţeles şi au cunoscut pe Domnul Isus Hristos şi harul său de mântuire. Ei au fost primii cărora li s-a spus şi au cunoscut înainte să se întâmple despre suferinţele şi jertfa Domnului Isus Hristos. Pentru ca ei să creadă Domnul le-a făcut de cunoscut înainte ca să se întâmple ceea ce El avea să sufere pentru păcatele întregii lumi. Aceşti primi ucenici au fost primii martori a tuturor evenimentelor ce s-au întâmplat atunci. Au asistat la prinderea, răstignirea şi moartea Domnului Isus, apoi au fost martori la învierea şi înălţarea Domnului la cer (1Ioan cap. 1:1-10).

 

·        Cunoscând pe Domnul ca pe Fiul lui Dumnezeu ei au primit cu bucurie tot ce i-a învăţat Domnul să facă. După plecarea Domnului Isus la cer, ucenicii rămaşi pe pământ, plini de bucurie, de dragoste, de credinţă şi umpluţi cu Duhul Sfânt au fost împuterniciţi de Domnul să fie Apostoli şi reprezentanţi ai Săi pe pământ. La rândul lor, ucenicii, luminaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, au lucrat pentru Domnul Hristos la mântuirea celor din jur. Viaţa lor era predată lui Dumnezeu prin ascultarea de toate poruncile Sale şi trăirea în sfinţenie. Ei sunt plini de bucurie descoperind pe Domnul Isus Hristos şi mântuirea Sa ca pe cea mai scumpă comoară. Astfel ei au pus pe Dumnezeu şi lucrările Sale pe primul loc în viaţa lor (1Ioan cap. 4:13-14).

 

·        Sunt plini de dragoste. Fiind umpluţi de Duhul Sfânt sunt plini de roadele Sale în caracterele şi viaţa lor personală.

 

·        Sunt credincioşi lui Dumnezeu împlinind poruncile Lui în orice situaţie a vieţii. Chiar şi în momente extreme de încercare ei rămân statornici în credinţa şi în dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos, Învăţătorul lor.

 

Toţi cei care acceptă mesajul Domnului şi răspund chemării Sale cu credinţă sunt consideraţi ucenici ai Săi. Ucenicul adevărat pune chemarea Domnului Isus mai presus de interesele personale, indiferent cât l-ar costa. Aşa au fost primii ucenici. Primii ucenici ai Domnului Isus Hristos sunt nucleul bisericii lui Dumnezeu de pe pământ şi sunt cunoscuţi în lume ca fraţi sfinţi, creştini credincioşi lui Dumnezeu. Aceste caracteristici sunt valabile pentru membrii bisericii lui Dumnezeu din toate generaţiile (Fapte cap. 2:22-41, cap. 5:42, cap. 6:7). Relaţia ce a existat între Domnul Isus Hristos şi ucenicii Săi este modelul pentru relaţia dintre Domnul Isus şi membrii Bisericii Sale ce a existat de-a lungul timpurilor şi până în prezent. Adevăraţii ucenici mai sunt caracterizaţi şi de consacrarea lor lui Dumnezeu şi slujirii Sale. Ei au o relaţie specială cu Dumnezeu la fel ca şi poporul Israel din vechime. Astăzi Biserica lui Dumnezeu, formată din ucenici sfinţi, consacraţi, este considerată un popor sfânt, bazat pe legământul încheiat cu Dumnezeu (1Petru cap. 1:9-10). După cum Dumnezeu este Sfânt El doreşte şi de la noi ascultare şi sfinţenie în toată purtarea şi să fim oameni ai rugăciunii (1Petru cap. 1:15-16). Primii ucenici s-au dovedit credincioşi lui Dumnezeu şi sfinţiţi prin Cuvântul Său. Doar în aceste condiţii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Prin puterea Duhului Sfânt au predicat Evanghelia cu mult curaj şi îndrăzneală la cei ce nu cunoşteau pe Dumnezeu. Biserica de atunci se bucura de pace şi împreună simţire unii faţă de alţii prin legătură frăţească (Fapte Ap. Cap. 2:42-47). Dumnezeu i-a folosit în lucrarea de trezire a lumii încât la numărul lor se adăugau cu miile şi Biserica se înmulţea. Prin ucenici se făceau multe minuni de vindecare în Numele Domnului Isus Hristos. Lucrarea misionară pe care o făceau era întărită de semne şi minuni făcute în popor. Chiar dacă au întâlnit împotriviri şi au fost prigoniţi pentru cauza lui Dumnezeu, din dragoste pentru Domnul lor, care şi-a dat viaţa la calvar, au rămas credincioşi Domnului şi Învăţătorului lor până la ultima suflare din viaţă. Erau stăpâniţi de bucuria nădejdii în făgăduinţa reîntâlnirii cu Domnul Isus Hristos (Ioan cap. 14:1-3). Au fost conştienţi că în viaţa acesta sunt numai călători. Deci cât le-a îngăduit viaţă Dumnezeu pe pământ, s-au consacrat slujirii Domnului cu trup, duh şi suflet, cu bucuria mântuirii şi a nădejdii vieţii veşnice ce le-a fost făgăduită (Evrei cap. 11).

 

Este strict necesar şi de importanţă majoră, dacă dorim cu adevărat mântuirea şi viaţa veşnică, să ne verificăm viaţa şi faptele de zi cu zi şi să căutăm să ne îndreptăm conform învăţăturilor şi poruncilor lui Dumnezeu scrise în Sfânta Evanghelie – Biblia (1Ioan cap. 2:1-6). Ucenicii Domnului au primit învăţătură direct prin tot ce le-a spus Domnul Isus Hristos. Aceste învăţături sunt valabile şi destinate şi nouă cei de azi care formăm Biserica Domnului de pe pământ. Ca dovadă a acestui lucru avem ca studiu Sfânta Evanghelie pe care Dumnezeu a rânduit să fie păstrată pentru noi şi să avem cunoştinţă de scrierile ei sfinte. Prin ea ne sunt dăruite aceleaşi învăţături şi aceleaşi făgăduinţe ca şi atunci când a venit Domnul Isus Hristos pe pământ, iar tot ce a fost scris după plecarea Domnului la cer au fost mesajele lui Dumnezeu pentru noi, cei rânduiţi pentru mântuire. Acestea au fost scrise prin slujitorii Săi inspiraţi de Duhul Sfânt (2Timotei cap. 3:16-17). Deci şi noi, cei de azi, avem harul mântuitor al Domnului Isus Hristos, toată învăţătura pentru o viaţă de sfinţenie şi de slujire şi aceeaşi răspundere înaintea lui Dumnezeu de credincioşia şi ascultarea noastră de El (Evrei cap. 2:3; Apoc. Cap. 22:12).

 

Rugăciune:

 

Doamne Dumnezeul meu cel Sfânt şi veşnic, te rog, în Numele Domnului Isus Hristos, Fiul Tău, iartă-mi păcatele şi dăruieşte-mi Duhul Tău cel Sfânt care să-mi stăpânească fiinţa, mintea, inima şi gândurile pentru a mă lumina pe calea Ta cea sfântă. Doresc sincer să fiu mântuită şi să-mi faci parte de viaţa veşnică în împărăţia Ta. Pentru aceasta ajută-mă să îţi fiu un adevărat ucenic, un slujitor consacrat Ţie şi lucrării Tale. Ajută-mă să am o relaţie sfântă cu Tine prin rugăciuni zilnice, citirea şi studierea Bibliei şi trăirea după toate poruncile şi învăţăturile Tale sfinte. Mă încred în mila ajutorul şi în bunătatea Ta şi îţi mulţumesc Părinte ceresc în Numele Domnului Isus Hristos.

 

A Ta să fie Slava, Cinstea, Gloria, Mărirea şi Închinarea în vecii vecilor, Amin! Olga Bucaciuc, Suceava

Cateva comori daruite de Dumnezeu prin slujbasii Lui : A.W.Tozer

 
Autor: Anonim 

A.W.Tozer

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „În căutarea lui Dumnezeu: viaţa lui A.W.Tozer”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici creştine şi alianţe misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „În căutarea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – puritani şi oameni mari ai credinţei.

„I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine…mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-ai spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers.Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.

„Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele.Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”. Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.” (Tozer)

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

 

Sundar Sing

Autor: Anonim 

Sundar Sing

1889 – S-a nascut in Rampur, Punjab

1903 – Convertirea

1904 – Alungat de acasa

1905 – Botezat in Simla; incepe viata de sadhu

1907 – Lucreaza in spitalul pentru leprosi in Sabathu

1908 – Prima vizita in Tibet

1909 – Intra la colegiul din Lahore pentru a se pregati pentru lucrare

1911 – Returneaza licenta de predicator; se intoarce la viata de sadhu

1912 – Calatoreste prin nordul Indiei si prin statele budiste din muntii Himalaya

1918 – 1922 – Calatoreste prin lume

1923 – S-a intors din Tibet

1925 – 1927 – Isi petrece timpul scriind in liniste

1927 – Pleaca spre Tibet dar se intoarce datorita bolii

1929 – Incearca sa ajuga in Tibet si dispare

Scurta biografie

Sadhu Sundar Singh a disparut undeva pe colinele de la poalele muntilor Himalaya in 1929. Fiind un martor crestin a fost in aceeasi masura bine primit, persecutat si chiar lasat sa moara. Multi misionari si chiar lideri crestini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla in roba lui galbena si cu turban, nefiind in pas cu crestinismul contemporan. Si totusi, chiar daca nu auzise de cuvantul „indigenizare”, in prima jumatate a secolului al XX-lea el a facut mai mult decat oricare alt om pentru a stabili ca „Isus apartine Indiei.” El a aratat ca crestinismul nu este ceva de import, strain, vreo religie indepartata ci este indigen nevoilor, aspiratiilor si credintei indiene. Ramane unul dintre figurile importante ale crestinismului indian.

Sundar Singh s-a nascut in 1889 intr-o importanta familie sikh, ce detinea pamant, in statul Patiala, in nordul Indiei. Adeptii sikhismului, respingand politeismul hindus si intoleranta musulmana, au devenit o natiune importanta cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh il ducea in fiecare saptamana sa stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfant, care traia undeva in jungla la cativa kilometri departare, dar in acelasi timp il trimitea la o scoala de misiune crestina unde putea sa invete limba engleza. Moartea mamei lui la varsta de patrusprezece ani l-a aruncat intr-o stare de violenta si disperare. S-a intors impotriva crestinilor, i-a persecutat pe noii convertiti la crestinism si a ridiculizat credinta lor. Ca ultima sfidare a cumparat o Biblie si a ars-o fila cu fila la el acasa in timp ce prietenii lui stateau si il priveau. In aceeasi noapte s-a dus in camera lui decis sa se sinucida pe o sina de tren.

Totusi, inainte de rasarit, si-a trezit tatal spunandu-i ca L-a vazut pe Isus Hristos intr-o viziune si I-a auzit vocea. A declarat ca incepand cu acel moment il va urma pe Isus Hristos. Desi nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos si in cei douazeci si cinci de ani cat a mai trait a fost un martor eroic al Domnului sau. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testata atunci cand tatal lui i-a cerut cu insistenta sa renunte la aceasta absurda „convertire.” Cand a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio in onoarea lui, apoi l-a denuntat si l-a dat afara din familie. Cateva ore mai tarziu, Sundar si-a dat seama ca mancarea lui fusese otravita, iar viata lui a fost salvata doar cu ajutorul unei comunitati crestine din apropiere.

Cand a implinit saisprezece ani a fost botezat ca si crestin la biserica din Simla, un oras sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp inainte de botez a locuit la Caminul Crestin pentru leprosi (Christian Leprosy Home) in Sabathu, aproape de Simla, slujind pacientilor leprosi de acolo. A ramas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul in care s-a intors dupa botez. Apoi, in octombrie 1906, a plecat de acolo pe o noua cale. Era un adolescent inalt, puternic si frumos, imbracat in roba galbena si cu turban. Toti il priveau insistent cand trecea pe langa ei. Roba galbena era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform traditiei un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor si care pe drumurile pe care le facea prin sate si orase fie cersea fie statea deoparte, in liniste, de multe ori era murdar si medita in jungla sau in vreun loc pustiu. Tanarul Sundar Singh alesese si el calea sadhu-ului, dar urma sa fie un sadhu care actiona.

„Nu sunt vrednic sa calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca si El, nu vreau casa nici bunuri. Ca si El voi apartine drumului, voi impartasi durerea poporului meu, voi manca cu cei care imi vor da adapost, si voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”

Si-a testat imediat vocatia intorcandu-se in satul sau natal, Rampur, unde a fost primit foarte calduros. Aceasta era o pregatire slaba pentru lunile care aveau sa urmeze. Foarte putin pregatit sa indure greutati fizice, sadhu-ul de saisprezece ani a mers in nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecatoarea Bannihal in Kahsmir, si apoi inapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici si in Frontiera Nord-Vest infestata de talhari si in Baluchistan. Roba lui galbena si subtire nu prea l-a protejat de zapezi iar picioarele lui au fost pline de rani din cauza drumurilor pietroase. Nu trecusera prea multe luni iar micile comunitati crestine din nord il numeau „apostolul cu picioarele sangerande.” Acest inceput i-a aratat la ce anume sa se astepte in viitor. S-au aruncat cu pietre in el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta avand o foarte ciudata apropiere de Isus, si dupa aceea a disparut, si a fost lasat sa doarma intr-o coliba de la marginea drumului in neasteptata companie a unei cobre. Intalniri de natura mistica si fizica, persecutii si primiri calduroase, vor caracteriza experientele sale in urmatorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea in departare linia lunga de zapada a muntilor Himalaya impreuna cu varful rozaliu Nanga Parbat. Peste acestia era Tibetul, un teren budist inchis unde misionarii incercasera sa patrunda cu Evanghelia dar esuasera. Inca de cand se botezase, Sundar simtea ca Tibetul il chema, iar in 1908, la varsta de nouasprezece ani i-a trecut granitele pentru prima data. Orice strain care intra in acest teritoriu inchis si fanatic, dominat de budism si inchinare celui rau, risca atat teroare cat si moarte. Singh a primit acest risc cu ochii si cu inima larg deschise. Starea poporului l-a ingrozit. Locuintele lor lipsite de aer, ca si ei de altfel, erau mizerabile. Chiar si el a fost batut cu pietre pe cand se spala in apa rece deoarece ei credeau ca „oamenii sfinti nu se spala niciodata.” Hrana se putea obtine cu mare greutate, iar el a trait cu orz tare si uscat. Ostilitatea era peste tot. Si toate astea se intamplau doar in „Tibetul de jos” aproape de granita. Sundar s-a intors in Subathu hotarat sa revina in urmatorul an.

A avut o dorinta mare: sa viziteze Palestina si sa retraiasca unele dintre intamplarile din viata lui Isus. In 1908 s-a dus la Bombay, sperand sa se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamagire guvernul a refuzat sa ii acorde autorizatie si a fost nevoit sa se intoarca in nord. In timpul acestei calatorii si-a dat dintr-o data seama de existenta unei dileme fundamentale a misiunii crestine in India. Un brahman lesinase in caruta aglomerata si sufocanta iar la urmatoarea statie, seful de statie de origine Anglo-Indiana, a venit repede cu un pahar cu apa. Brahmanul – dintr-o casta inalta hindusa – a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apa dar o putea primi doar daca era din propriul vas de baut. Cand acest vas i-a fost adus a baut si si-a revenit. Sundar Singh si-a dat seama ca in acelasi fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferita intr-o infatisare (forma) occidentala. Si-a dat seama ca din cauza robei sale sadhu multi raspundeau mesajelor sale.

Insa avea sa urmeze o dezamagire si mai mare. In 1909 a fost convins sa inceapa pregatirea pentru lucrarea crestina la colegiul anglican din Lahore. De la bun inceput a fost chinuit de colegii lui pentru ca era „diferit” si fara indoiala prea arogant. Aceasta perioada a incetat cand capul razvratitilor impotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugandu-se incet pentru el, cu dragoste in voce si cuvinte. Insa alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu pareau irelevante in ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, si apoi, pe masura ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus ca acum trebuia sa renunte la roba de sadhu si sa poarte imbracamintea clericala europeana care era „respectabila”; trebuia sa foloseasca o forma de inchinare anglicana; sa cante imnuri englezesti; si sa nu predice niciodata in afara parohiei fara o permisiune speciala. „Sa nu mai vizitez niciodata Tibetul?”, a intrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemarii lui Dumnezeu. Cu mare tristete in inima a parasit colegiul, imbracat tot in roba lui galbena, iar in 1912 si-a inceput calatoria anuala in Tibet pe cand zapezile incepeau sa se topeasca pe cararile si trecatorile din Himalaya.

Povestirile din acei ani sunt uimitoare si uneori de-a dreptul incredibile. Intr-adevar au fost oameni care au insistat ca acele intamplari au fost mai degraba mistice decat reale. In acel prim an, 1912, s-a intors cu o extraordinara relatare legata de faptul ca gasise intr-o pestera intr-un munte – Maharishi din Kailas – un pustnic crestin in varsta de 300 de ani, cu care petrecuse cateva saptamani in partasie. Alte povestiri erau mai credibile, desi mai teribile. Fusese cusut intr-o piele uda de iac si lasat sa fie omorat pe masura ce aceasta se micsora sub soarele dogorator … fusese legat in materiale in care se aflau lipitori si scorpioni pentru a-l impunge si a-i suge sangele … fusese legat de un pom ca momeala pentru animale salbatice. Cu ocazia acestor intamplari si a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” – ucenici secreti ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el sustinea ca ii intalnise peste tot in India.

Nu se stie daca el a castigat multi ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor calatorii in Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Sa-L recunoasca pe Isus Hristos insemna sa ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate sa fi ramas fara efecte.

Pe masura ce inainta in varsta (in perioada cand avea intre 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, si cu mult inainte sa implineasca treizeci de ani numele si infatisarea lui erau cunoscute in toata lumea crestina. Pentru a-si mentine smerenia, a descris in termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil si umil, cu simtul umorului si cu mare iubire pentru natura. Aceasta, impreuna cu „ilustratiile” sale din viata de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor carora s-a adresat. Multi oameni au zis: „Nu doar seamana cu Isus, chiar vorbeste cum probabil Isus a vorbit.” Si totusi vorbele lui si discursurile proveneau dintr-o meditatie profunda pe care o facea dis de dimineata asupra Evangheliei. In 1918 a pornit intr-o calatorie lunga in sudul Indiei si Ceylon, iar anul urmator a fost invitat in Burma, Malaya (Malaezia?), China si Japonia. Cateva dintre povestirile lui din aceste calatorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor salbatice, asa cum a avut asupra leopardului care s-a furisat langa el in timp ce el se ruga si s-a ghemuit langa el in timp ce Sundar il mangaia pe cap. Avea putere asupra raului, de pilda cu vrajitorul care a incercat sa il hipnotizeze cand erau intr-un vagon si a invinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru esecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii si neputintei, desi nu a permis niciodata ca darurile sale de vindecare sa fie cunoscute public.

De mult Sundar Singh dorea sa viziteze Anglia iar oportunitatea a aparut in momentul in care Sher Singh, tatal lui, a venit la el si i-a zis ca si el devenise crestin si dorea sa ii dea bani pentru calatoria sa in Anglia. A vizitat Occidentul de doua ori, a mers in Anglia, Statele Unite si Australia in 1920 si din nou in Europa in 1922. A fost primit de crestini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmarile Primului Razboi Mondial iar acestia aveau o atitudine superficiala in ceea ce privea viata. Sundar a fost ingrozit de materialismul, goliciunea si lipsa religiei pe care a gasit-o peste tot, punand-o in contrast cu constientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricat de limitata era ea. Odata intors in India si-a continuat lucrarea, desi era evident ca era tot mai slabit din punct de vedere fizic.

Darurile lui, farmecul lui personal (forta lui), relevanta lui Hristos asa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh pozitia de lider intr-o biserica indiana. Dar pana la sfarsitul vietii sale a ramas omul care nu cauta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a apartinut nici unei denominatiuni, si nu a incercat sa inceapa una, desi a avut partasie cu crestini de tot felul. El a trait (ca sa folosesc o expresie mai recenta) pentru a face cunoscut poporului sau pe „Isus al drumului indian.”

In vara din 1923 a facut ultima din calatoriile sale regulate in Tibet si s-a intors epuizat. Zilele in care mergea din loc in loc sa predice erau in mod evident pe sfarsit, iar in urmatorii ani, in propria sa casa sau in cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditatiei, partasiei si a scris unele lucruri pe care avusese ocazia sa le predice.

In 1929, impotriva tuturor sfaturilor prietenilor sai, Sundar s-a hotarat sa mai faca o ultima calatorie in Tibet. In aprilie a ajuns la Kalka, un mic oras mai jos de Simla, era un barbat prematur imbatranit in roba galbena printre pelerini si sfinti care isi incepeau propria lor calatorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri departare. Unde a mers dupa aceea nu se stie. Fie ca a cazut in vreo prapastie, a murit de oboseala, sau a ajuns in munti, va ramane un mister. Sundar Singh fusese vazut pentru ultima oara. Dar a ramas mai mult decat amintirea sa si a ramas unul dintre persoanele cele mai pretuite si creatoare din istoria si dezvoltarea bisericii lui Hristos in India.

 

Charles Haddon Spurgeon

 
Autor: Anonim 

Charles Haddon Spurgeon

Intreaga suflare baptista din lume sarbatoreste, la 19 iunire 1934, centenarul nasterii lui Spurgeon. El a fost ultimul puritan. Insemnatatea lui este covarsitoare, atat pentru baptisti cat si pentru nenumaratii ucenici ai lui Isus. Milioane de buz vor rosti, cu adanca multumire, numele acestui barbat, pentru ca Dumnezeu l-a intrebuintat sa-i aduca la cunoasterea Adevarului.

Cu toate ca vocea lui a amutit acum demult, prin cele 66 de volume de predici, el mai vorbeste si astazi. Ele sunt pentru multi un izvor nesecat de binecuvantari. Toate acestea inseamna influenta permanenta a unei personalitati mari, aleasa in chip deosebit de Dumnezeu.

Sumara lucrare de fata doreste sa aduca modesta ei contributie la cunoasterea vietii, sufletului si operei acestui „principe printre predicatori”.

Traim alte vremuri decat acelea in care a trait Spurgeon. Marturia lui insa este scoasa din eternele adevaruri dumnezeiesti, care nu pier si nu se demodeaza niciodata. El a vestit, ca nimeni altul- o viata intreaga – unul si singurul adevar simplu si mantuitor: credinta in Isus cel rastignit. Dominat de mai putine particularitati si de mult mai putine secrete decat au oamenii in general, Spurgeon si-a pus intreaga inima in cuvantarile si scrierile sale. Sinceritatea lui naturala, care nu pastra nimic pentru sine ci dadea tuturor toate, a plamadit din comunitatea lui, o adevarata fratietate. El putea da altoar, pentru ca sigur, capata de la Domnul cu care traia in stranse legaturi.

Daca vrem sa sarbatorim cat mai folositor centenarul nasterii lui Spurgeon, atunci sa nu cinstim geniul lui de predicator admirandu-l pana la invidie, sa nu-l veneram cu exagerarea, pana la pasiunea lipsita de orice critica dreapta, dar nici sa nu ne obosim a scoate in relief ceea ce se afla la periferia mesajului sau, ci, sa devenim ceea ce a fost el: Transmitatorii binecuvantarilor primite prin harul lui Domnului nostru Isus Hristos.

Charles Haddon Spurgeon s-a nascut la 19 iunie 1834 in Cheveldon, tinutul Esex, in sud-vestul Angliei. Strabunicii lui erau originari din Olanda si faceau parte din miile de credinciosi care au gasit refugiu in Anglia in timpul persecutiilor ducelui de Alba.

S-a ajuns la o separe a familiei lui Spurgeon de biserica de stat. Strabunicii lui erau oameni cu o evlavie curata care si-au crescut copiii in temere de Dumnezeu. Fiul lor, James, bunicul lui Spurgeon a fost timp de 54 de ani pastorul comunitatii independente din satul Stambourne.

Inca din copilarie au inceput sa se arate cele doua insusiri ale caracterului lui care l-au facut atat de renumit: iubirea neclintita de adevar si vointa de fier. Serviciul divin si citirea Cuvantului lui Dumnezeu nu le facea cu sila, ci de placere si uneori cauta un loc ascuns unde sa se poata ruga. Cateodata predica fratilor si surorilor lui.

Neobisnuita dezvoltare spirituala a copilului, starnise atentia generala. Batranii adunarii, cu fetele grave, care se adunau in casa pastorului de obicei, sambata seara, ramaneau uimiti de observatiile potrivite, pe care le arunca copilul in toiul convorbirii lor. Siguranta si indrazneala, care mai tarziu l-au facut celebru ca vorbitor, se aratau din frageda copilarie.

Odata cu anul 1849 incepu pentru Spurgeon un timp de grele lupte sufletesti. De multa vreme era stapanit de un simtamant puternic al pacatelor sale. „Ma simteam nenorocit,”- istorisea el in acea vreme – „abia mai puteam lucra. Ma hotarasem sa vizitez fiecare biserica si am inceput cu cea din oraselul in care lociuam, gata sa fac orice, numai sa ma ierte Dumnezeu. Am facut ocolul tutoror bisericilor, am respectat si respect pe barbatii care predicau in ele, totusi trebuie sa spun ca n-am auzit pe nici unul din ei predicand intreaga Evanghelie. Predicau adevaruri mari, bune , dar eu vroiam sa stiu: cum mi se pot ierta pacatele? Tocmai lucrul acesta nu mi se spusese. Voiam sa audc cum poate capata pacea un pacatos, care-si simte povara pacatelor si in locul acetei Evanghelii, auzii o predica: „Nu va inselati, Dumnezeu nu se lasa batjocorit!”, care nu-mi arata calea scaparii, ci dimpotriva imi mari chinurile.

Intr-o zi de iarna, pe cand imi petreceam vacantele in Colchester, mergeam din nou spre biserica. Ningea insa atat de tare ca nu mi-am putut continua drumul. M-am oprit si am intrat intr-o sala necunoscuta. Era adunarea „metodistilor primitivi”. Auzisem in multe randuri de ei. Voiam sa cunosc cu orice chip, calea mantuirii, chiar daca as fi capatat cea mai cumplita durere de cap. M-am asezat pe o banca si serviciul divin incepu. La amvon s-a suit un om slab care citi cuvintele: „Intoarceti-va la Mine si veti fi mantuiti toti cei care sunteti la marginile pamantului!” (Is.45:22). Isi pironi ochii asupra mea, ca si cand intreaga mea inima i-ar fi fost cunoscuta si spuse: „Tinere, te afli in mari nevoi. Nu vei iesi din ele, daca nu vei privi la Hristos”. Apoi isi ridica mainile si striga, asa cum numai un metodist primitiv poate striga: „Priveste! Priveste! Priveste!” … – „Trebuie numai sa privesti”, spuse el. Si eu vazui indata calea mantuirii. O, cum imi salta inima de bucurie! Am fost tamaduit ca si israelitii, care au privit la sarpele de arma. Asa s-a pocait Spurgeon.

Spurgeon cunoscu, de copil, biserica independenta; in timpul unui serviciu divin metodist primi mantuirea, iar alegera lui personala l-a condus la baptisti.

Faptul ca nu socotea ca ceva nefolositor stiinta teologica, atat pentru el cat si pentru altii, reiese limpede si din indemnurile spre studiu temeinic, pe care le dadea elevilor sai. Dar Spurgeon nu neglija nici stiintele generale. El cunostea si iubea poetii englezi, in special pe Shakespeare. Una din cartile lui favorite era „Calatoria crestinului”, de John Bunyan. Stiintele naturale il atrageau cu deosebire si isi castigase cunostinte mari in acest domeniu.

Cand se hotari sa renunte la cultura universitare, se gandi ca ii este sortita existenta modesta a unui predicator sarac, intr-o comunitate mica. Nu presimtea cat de curand urma sa devina un predicator vestit.

Tanarul de 20 de ani, ajuns astfel pastorul unei comunitati londoneze si dupa patru luni, era un predicator iubit si stimat, la ale carui predici venea poporul in siruri nesfarsite. Dar n-a fost scutit nici de atacurile acelora care nu-l putea inghiti pe tanarul baptist, cu fata rotunda, cu limbajul inflacarat, care nu se misca in liniile vechi ale stilului demodat, care nu tinea predica fara sa nu se adreseze pacatosilor, staruind „sa se pociasa, sa creada in Evanghelie, sa priveasca la Isus si sa fie mantuiti”. Unii dintre colegii lui, evlaviosi in fond, neputand totusi inabusi invidia, ii profeteau un sfarsit trist. Insa cine s-a hotarat odata sa-l asculte, era captivat de felul nou si cuceritor in care Spurgeon vestea vechile adevaruri biblice.

Intr-o duminica , printe ascultatorii lui Spurgeon in Music Hall, se alfa si Livingstone. Dupa predica, el spuse lui Spurgeon ca, in toata viata lui, nici un serviciu divin nu l-a miscat atat de mult, ca acesta. Cand se va intoarce iarasi in singuratatea Africii, nimic nu-l va mangaia mai mult ca amintirea omului lui Dumnezeu, care a facut asa o adanca impresie asupra miilor de oameni. In Music Hall a predicat numai pana la sfarsitul anului 1859.

Comunitatea lui Spurgeon crescu curand la peste cinci mii de membrii inscrisi. Alte mii de oameni, membrii ai bisericilor de alta credinta sau nuanta religioasa, veneau sa-l asculte aici. Era mereu inghesuiala la intrarile Tabernacolului.

Predicile pe care le-a tinut Spurgeon in Tabernacol, timp de aproape 39 de ani, au fost mereu noi.

In celelalte seri libere, predica si in alte parti. Pentru a se recrea, se duse intr-o vara, pentru 12 zile in Scotia. A doua zi dupa sosire, primi o invitatie pentru predica. Prietenul al carei oaspete era, pentru a-l scapa de incurcatura inchirie un iaht si calatori impreuna cu el in largul marii; pestii doar nu-l puteau ruga sa le predice.

In anul 1854 iesi de sub tipar prima predica si din ianuarie 1855 se tipari cate una in fiecare saptamana. Aceste predici se vindeau intr-un numar enorm, cu un pence bucata. Predicile se tipareau in cate 100.000 exemplare, iar una, in care Spurgeon face apologia botezului crestin, asa cum il practica baptistii, atinse un tiraj de 300.000 exemplare. La sfarsitul anului 1891 se tiparisera 2236 predici, in ordine saptamanala. Adunat impreuna predicile alcatuiesc un numar respectabil de 66 de volume. Numarul urias de predici se explica usor prin faptul ca Spurgeon a predicat aproape 40 de ani in sir, in fiecare duminica de 2 ori, numai in Londra. Cei care le citesc nu sunt numai protestanti, ci si catolici si ortodocsi.

El credea ce spune Dumnezeu: „Cuvantul meu nu se va intoarce fara rod la Mine” si credea neclintit, ca prin fiecare predica, Dumnezeu va mantui suflete; si i se facea dupa credinta lui. Aceasta siguranta neclintita era unul din semnele si urmarile caracteristice predicilor sale. Asa a predicat, intr-un local lipsit de orice podoaba, far orga, fara amvon, fara vesminte pastorale, fara seminar, barbatul ale carui buze au fost atinse de carbunii aprinsi de pe altarul lui Dumnezeu si in a carui inima ardea focul Duhului Sfant.

Completa explicatie a succesului acestui instrument ales, sta in mana Aceluia care incuie si nimeni nu poate descuia, descuie si nimeni nu poate incuia.

Activitatea lui Spurgeon, ca scriitor, este tot atat de vasta ca si cea de predicator. Cine ar dori sa cumpere toate scrierile sale, ar trebui sa se ingrijeasca mai intai de o biblioteca mare. Si oricine ar voi sa citeasca toate, ar trebui sa renunte pentru multi ani la orice lectura.

Afara de cele 66 de volume de predici, a scris mai mult de 100 de carti. Numai datorita faptului ca poseda un instinct extrem de dezvoltat de a nimeri repede si precis obiectul cel mai potrivit, fara a pierde timpul in sovairi, precum si in insusirii de a economisii, nu numai minutele ci si secundele, prin impartirea sistematica a zilei, numai astfel a putut Spurgeon sa produca atatea scrieri si opere frumoase.

Spurgeon publica adesea in foaia lui, schite frumoase, originale, din calatorie, din care nu putea sa lipseasca predicatorul. Astfel, folosi si descrierea turnului Eiffel din Paris, pentru a scrie despre mania de a se crede mare.

Pe data de 8 ianuarie 1856, se castori cu Susana Thompson. Casa din Helensburgh, in care au petrecut primi ani de casnicie, era situata destul de departe de zgomotul orasului, in plina campie, care ii oferea lui Spurgeon recreatia atat de necesara. Casnicia era foarte fericita. Era o casnicie ideala. El tinea la sotia lui cu multa dragoste delicata; ea impartasea, intelegatoare, marea lui insarcinare si participa la toate bucuriile lucrului sau, chiar daca uneori viata familiara suferea din cauza deselor sale calatorii de evanghelizare.

Baietii gemeni, Thoma si Charles, singurii copii care au rezultat din casnicia lor, crescura pentru bucuria parintilor si ii urma in credinta. Ambii devenira predicatori.

La 20 ianuarie facu ultima plimbare. In ziua urmatoare trebui sa stea in pat, din cauza durerilor groaznice de cap, si starea lui se inrautati. Doua zile mai tarziu, spuse secretariatului sau: „Lucrul meu s-a terminat”. Transmise inca salutari prietenilor; dar mai mult zacu fara cunostinta si cei din jurul sau, care stateau zi si noapte de veghe, asteptara zadarnic un ultim cuvant din partea lui. Duminica 31 ianuarie, 1892, la ora 11 seara, trecu in vesnicie.

 

Watchman Nee

Autor: Anonim  |

Watchman Nee

Watchman Nee (pinyin: Ní Tuòshēng;, 1903-1972) a fost un crestin de origine chineza si un lider al bisericii Chineze dealungul secolului XX. Nee devine crestin in 1920 la 17 ani si devine scriitor in acelasi an. In 1921 el intalneste un misionar britanic pe nume M.E. Barber care a exercitat o influenta puternica asupra acestuia.

 

Din lucrarile lui Nee amintim:

The Spiritual Man – CFP

The Church and the Work: Rethinking the Work – CFP

Spiritual Authority – CFP

Mystery of Creation – CFP

Gospel Dialogue – CFP

The King and The Kingdom of Heaven – CFP

Interpreting Matthew – CFP

“Come, Lord Jesus” – CFP

The Better Covenant – CFP

Aids to Revelation – CFP

The Overcoming Life – CFP, LSM

The Normal Christian Life – CLC, Kingsway Publications

The Normal Christian Church Life – LSM

The Breaking of The Outer Man and The Release of The Spirit – LSM

The Song of Songs – LSM

Opera sa cea mai impozanta ramane “The Normal Christian Life”(Viata crestina normala) ea reflecta viziunea teologica a sa asupra primei jumatati a cartii Romani, scriere pe care o consideram pivotul de baza al vietii crestine normale.

Teologia si viziunea lui Nee evidentiaza nota dominanta a gandirii asiatice focalizata in special pe HOW? nu pe WHAT? sau WHY? Datorita acestui pattern de gandire Nee considera, ca mult mai important decat motivarea cuiva sa devina crestin este sa ii arate cum poate sa se ridice la nivelul standardului de conduita crestina si totodata sa ii ofere un nou flux de viata o noua natura capabila de un comportament crestin. Gandirea non asiatica pune un accent mare asupra celor doua intrebari WHAT? sau WHY?(ce? si de ce?) iar HOW? (cum?) ramane in limitele evidentului,dar cum in matematica “evidentul” este defapt cel mai putin evident – ramane sa constientizam ca acelasi principiu ramane valabil si in stradania noastra de a ne defini un caracter crestin.

Falimentul vietii crestine ramane desigur o consecinta a neintelegerii mecanismului al parghiilor interiore, delimitarea zonelor si a fortelor care se exercita in noi, granitele dintre natura umana inclinata permanent spre rau, natura divina si primita de la Dumnezeu.

In viziunea lui Nee, natura umana originara actioneaza ca o forta gravitationala care exercita o atractie permanenta spre rau, rau exprimat in diferite moduri, fapt pe care noi il putem observa in lupta cu viciile noastre. O persoana cu inclinatii spre agresivitate dupa convertirea la viata crestina normala va simti o dificultate crescuta in a-si subordona pornirile, irascibilitatea, o persoana obisnuita cu o viata mai putin morala va constientiza in orice moment ca tendintele lui se exprima spre imoralita in ciuda eforturilor sale de franare. Incapacitatea noastra de a invinge aceasta natura este practic cauza care determina actiunile noastre in opozitie cu caracterul crestin. Succesele temporare ale noastre de a ne invinge viciile sunt niste zvacniri ale vointei, care reprezinta o victorie de scurta durata.

Succesul crestinului apare ca urmare a convertirii prin puterea data de Dumnezeu, care actioneaza ca si o forta gravitationala permanenta dar care isi exprima atractia in opozitia cu prima, totodata oferind potentialul de a iesi de sub tutela primeia.

Desigur ca specificul gandirii non asiatice care are tendinta de a elimina de la inceput orice teorie relativa la parghiile interne care compun si determina atitudinile noastre, va considera o aberatie viziunea lui Nee, in schimb cei care au incercat sa isi invinga viciile mai mult sau mai putin vizibile in exterior cunosc dificultatea, defapt in Romani cap 7 Pavel afirma dificultatea de a face ceea ce isi propunea, descriind astfel directiile diametral opuse de deplasare ale gandirii si comportamentului propriu zis, antiteza dintre ele.

Evident ca pentru o persoana sensibila la standardul de comportament si gandire specific unui caracter crestin integru, viziunea lui Nee va reprezenta o provocare la a patrunde mai mult cartea Romani, care in esenta nu este doar un manual autentic de teologie crestina ci si un curs de “mecanica interna”.

Ultima carte scrisa de Billy Graham disponibila in romaneste

 
Autor: Regus David

Ultima carte scrisa de Billy Graham disponibila in romaneste

“Aproape de casă”, ultima carte scrisă de Billy Graham este disponibilă şi în româneşte. Cartea care a câștigat premiul Christian Book of the Year Award, oferit de Evangelical Christian Publishers Association pe anul 2012.

Introducere

Niciodată nu m-am gândit că voi trăi încât să ajung așa de bătrân.

Toată viața am fost învățat cum să mor ca și creștin, dar nimeni nu m-a învățat vreodată cum ar trebui să trăiesc anii de dinainte de a muri. Mi-aș fi dorit ca ei să o fi făcut deoarece sunt un om în vârstă acum și, credeți-mă, nu este deloc ușor.

Cel care a spus prima dată că bătrânețea nu este pentru cei slabi a avut dreptate. Ia orice grup de oameni bătrâni adunați laolaltă și aproape garantat subiectele lor preferate de discuție vor fi cele mai recente dureri și suferințe.

În curând voi sărbători ce de-a nouăzeci și treia aniversare și știu că nu va mai fi mult până când Dumnezeu mă va chema acasă, în cer. Mai mult ca niciodată aștept acea zi — nu doar pentru lucrurile minunate pe care cerul le păstrează pentru mine și pentru fiecare credincios, ci pentru că știu că în cele din urmă toate poverile și întristările care mă apasă în această etapă a vieții se vor sfârși. În ultimul an, bolile inerente bătrâneții și-au luat din greu tributul de la mine. Aștept de asemenea acea zi pentru că voi fi împreună cu Ruth, iubita mea soție și cel mai bun prieten timp de aproape șaizeci și patru de ani, care a mers acasă în 2007 pentru a fi cu Domnul pe care L-a iubit și L-a slujit cu atâta credincioșie. Deși mă bucur că luptele ei cu slăbiciunile și cu durerea au ajuns la final, eu încă mă simt ca și cum o parte din mine a fost ruptă și îmi este dor de ea mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată.

Nu, bătrânețea nu este pentru cei slabi.

Billy Graham are acest verset biblic afisat cu majuscule in toata casa lui

Evanghelistul Franklin Graham a dezvaluit ca tatal sau,preotul de renume din Carolina de Nord,Billy Graham,are un verset biblic afisat in litere mari in jurul casei sale si il numeste ,,Versetul vietii,,
Si acest verset este:Galateni 6:14
,,In ce ma priveste ,departe de mine sa ma laud cu altceva decit cu crucea Domnului nostru,Isus Hristos,prin care lumea este rastignita fata de mine ,si eu fata de lume’’!
Acest verset a fost numit ,,un mare verset pentru noi sa traim’’-Billy Graham
Acest verset este fixat pe perete in dormitorul sau, tiparit in litere foarte mari,de fapt,este in sala de mese ,in baia lui si in alte locuri in jurul casei! afirma fiul sau Franklin Graham.
A fost pasiunea tatalui meu ,sa l memoreze ,sa i sature inima si mintea cu el,si a facut versetul sau de viata.Billy Graham in virsta de 98 ani -,,In timp ce se descurca bine are provocarile fizice care vin cu virsta lui ‘’afirma Franklin.
,,El se bucura de vizite din partea membrilor familiei,inclusiv de sora lui,care este singurul sau frate care ramine .Nepotii si  stranepotii vin de asemenea.’’
El a mentionat ca pastorul tatalui sau ,Don Wilton din Spartanburg ,Carolina de Sud ,continua sa l viziteze saptaminal,ceea ce inseamna ,,atit de mult,,..
Ioan 3:16 -versetul preferat din 1995 .Billy Graham afirma in acel moment caci  este singurul verset pe care il propovaduieste mereu in cruciadele sale Evanghelice.
Are doar 25 de cuvinte in traducerea in limba engleza a lui,dar este Evanghelia pe scurt,
Cineva a numit o ,,o Biblie miniaturala,,a spus el.
El a cerut ,de asemenea , crestinilor sa depuna eforturi pentru a intelege Biblia ,despre care a spus ca este mai importanta decit orice alta carte.
Articol tradus de Daniela Enescu(Barbu)

ULTIMUL CAPITOL AL LUI BILLY GRAHAM

Acolo unde sunt eu. Cerul, vesnicia si viata noastra de dincolo - Billy Graham

Chiar daca viziunea lui pamanteasca se apropie de apus, gloria Cerului straluceste din plin, in timp ce iubitul evanghelist Billy Graham, impartaseste din trecutul si prezentul sau, realitatea vesniciei.
Desi Billy Graham nu mai poate predica de pe stadioanele lumii, in aceasta cartee veti simti ca inima lui inca bate cu putere avand siguranta neclintita ca isi va petrece eternitatea cu Isus Hristos, Salvatorul lumii. In cartea ACOLO UNDE SUNT EU, Billz Graham ne invita si ne incurajeaza pe toti sa meditam la nadejdea noastra vesnica.
Cand a fost intrebat „Unde este Cerul?”, Billy Graham a raspuns cu intelepciune: „Cerul este acolo unde este Isus Hristos, iar eu merg la El in curand.”
Promisiunea cea mai mare care a fost data neamului omenesc vine de la Rascumparatorul nostru, care a spus: ” Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine… Eu ma duc sa va pregatesc un loc… Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.” (Ioan 14:1-3)
Chiar dupa sarbatorirea celei de-a 95-a aniversari, domnul Graham a proclamat cu hotarare: „Cand voi muri sa spuneti tuturor ca m-am dus la Domnul si Mantuitorul meu Isus Hristos, ACOLO UNDE SUNT EU.”
Cuvant inainte de Franklin Graham

Introducere

Capitolul 1. Pomul vietii vesnice: de la inceput la fara de sfarsit (Geneza)
Capitolul 2. Eliberarea vesnica: eliberare sau sfidare (Exodul)
Capitolul 3. Jertfa vesnica: darul sangelui (Leviticul, Numeri)
Capitolul 4. Judecata vesnica: alege viata (Deuterenomul)
Capitolul 5. Puterea vesnica: alegi sau pierzi (Iosua)
Capitolul 6. Judecatorul vesnic – Rascumparatorul vesnic: puternic si rebel – supusa si protejata (Judecatori, Rut)
Capitolul 7. Imparatul vesnic, tronul vesnic, imparatia vesnica: puterea omului sau puterea lui Dumnezeu (1 si 2 Samuel, 1 si 2 Regi, 1 si 2 Cronici)
Capitolul 8. Indurarea ramane vesnic: razbunare sau reconstructie (Ezra, Neemia, Estera)
Capitolul 9. Rascumpararea vesnica: sac, cenusa si bucurie (Iov)
Capitolul 10. Bucuria vesnica: pregatirea plecarii acasa (Psalmii)
Capitolul 11. Intelepciunea vesnica in cer: Eu sunt intelepciunea (Proverbe)
Capitolul 12. Vesnicia pusa in inima: furand sau pecetluind inima (Eclesiastul, Cantarea Cantarilor)
Capitolul 13. Sufletul vesnic: viata unui duh (Isaia)
Capitolul 14. Iubirea vesnica: lacrimi care vorbesc (Ieremia, Plangerile lui Ieremia)
Capitolul 15. Pacea vesnica: Promisiuni de pace (Ezechiel)
Capitolul 16. Inchinarea in imparatie pentru totdeauna: ingenuncheat sau in picioare (Daniel)
Capitolul 17. Numele Lui este vesnic: invatand de la Profetii Mici (Cele 12 carti)
Noul Testament
Capitolul 18. Rugaciunea vesnic ascultata: hoinaresti sau te rogi (Matei)
Capitolul 19. Rasplatirile vesnice: castigarea favoarei Sale (Marcu)
Capitolul 20. Cautarea vietii vesnice: alergand la El, apoi plecand de la El (Luca)
Capitolul 21. Casa vesnica – acolo unde sunt Eu: viata vesnica (Ioan)
Capitolul 22. Lucrarile vesnice ale lui Dumnezeu: idolii sunt neputinciosi – Dumnezeu lucreaza (Fapte)
Capitolul 23. Lauda vesnica: suferinta sau cantare (Romani)
Capitolul 24. Indreptatirea vesnica: temelia vesnica (1 si 2 Corinteni)
Capitolul 25. Crucea vesnica: lemnul dat la o parte – iar crucea in inimile noastre (Galateni)
Capitolul 26. Biserica vesnica: trezire si actiune (Efeseni)
Capitolul 27. Gloria vesnica: slavirea Celui Sfant (Filipeni, Coloseni)
Capitolul 28. Separarea sau unirea vesnica: tara celor pieduti sau tara celor vii (1 si 2 Tesaloniceni)
Capitolul 29. Slujirea vesnica: cartire sau ascultare (1 si 2 Timotei)
Capitolul 30. Evanghelia vesnica: ducerea mesajului (Tit, Filimon)
Capitolul 31. Mantuirea vesnica: respingere sau acceptare (Evrei)
Capitolul 32. Coroana vesnica: participare la Marea Incoronare (Iacov, 1 si 2 Petru)
Capitolul 33. Cuvantul vesnic: cuvantul conteaza (1 Ioan)
Capitolul 34. Adevarul vesnic: incercat si verificat (2 si 3 Ioan)
Capitolul 35. Focul vesnic: smulgerea sufletelor din foc (Iuda)
Capitolul 36. Domnia vesnica a Imparatului: ieslea, crucea si coroana (Apocalipsa)

Cum s-au întâlnit românii cu Billy Graham, supranumit „pastorul Americii”

Deși prea puțin cunoscut în România, revista Time l-a inclus pe William Franklin Graham Jr (alias Billy Graham) în lista celor mai influenți 100 de oameni ai secolului XX, clasament în care s-a situat pe locul 4. De asemenea, în sondajele Gallup, „Most Admired Men in the World”, Graham are 60 de prezențe în top 10, mai multe decât orice altă personalitate, în cei 71 de ani de când se efectuează acest sondaj.

A consiliat mai activ sau mai discret președinții americani de la Truman la Obama, fiind mai apropiat de Dwight D. Eisenhower, Lyndon Johnson și Richard Nixon. Supranumit „pastorul Americii” sau „papa protestant al Americii” (nume dat cu reproș), a fost invitat și consultat în momente-cheie ale istoriei recente a SUA. A întreținut relații de prietenie cu Regina Elisabeta II a Marii Britanii, cu Johnny Cash sau cu Papa Ioan Paul al II-lea. Începând cu 1967 (Iugoslavia), a obținut permisiunea să viziteze mai multe țări din spatele „Cortinei de Fier”, ajungând și în România, unde, în anul 1985, a predicat în fața a peste 100 de mii[1] ascultători, inclusiv în lăcașuri de cult ortodoxe[2].

Activitatea sa îndărătul „Cortinei de Fier” rămâne însă una controversată. Deși o foarte importantă realizare într-un context politic extrem de ostil religiei, a fost privită cu nemulțumire de către anumiți reprezentanți ai bisericilor persecutate din țările comuniste. Unii îl considerau naiv, alții, trădător sau chiar „o unealtă a propagandei” comuniste, fiindcă nu a adus în atenția publică oprimarea creștinilor de către regimurile totalitare din țările vizitate.

În România, turneul lui Billy Graham a inclus orașele Suceava (și câteva dintre mănăstirile din Moldova), Cluj, Oradea, Arad, Timișoara, Sibiu și București. În câteva fotografii-document[3], evanghelistul apare în compania unor lideri evanghelici și a unor înalți ierarhi ortodocși, printre care traducătorul oficial Remus Rus sau viitorul patriarh Teoctist. Demersurile pentru acest turneu au început cu 8 ani înainte de vizita propriu-zisă. După cum mărturisește Graham în autobiografie (Just as I Am), organizația sa a oferit României ajutor umanitar imediat după cutremurul devastator din 1977. Atunci au avut loc și primele tatonări pentru vizita de mai târziu.

România beneficia deja, din 1975, de facilitățile oferite de „Clauza națiunii celei mai favorizate”, pe care SUA o foloseau și ca mijloc de presiune politică pentru respectarea drepturilor omului, având în vedere că, în fiecare an, Congresul trebuia să reînnoiască decizia în baza unei evaluări. Billy Graham consideră că dorința autorităților române de a-și păstra acest statut în relația cu Statele Unite a fost motivul pentru care i s-a permis să întreprindă acest turneu. Era, după cum aveau să ateste documentele desecretizate, un clasic exercițiu de imagine prin care regimul comunist voia să demonstreze Occidentului că nu îngrădește libertatea religioasă.

În aceeași scriere autobiografică mai apare un aspect interesant legat de chestiunea maghiară. Graham susține că, în timpul vizitei în orașele din Transilvania, atât reprezentanții guvernului, cât și liderii etnicilor maghiari au încercat să-l atragă în conflictul generat de românizarea minorității maghiare. Pe invitația adresată lui Billy Graham și-au pus semnătura 14 grupări religioase, începând cu ortodocșii majoritari și continuând cu romano-catolicii, reformații, baptiștii și chiar și comunitatea evreiască.

Vizita în România s-a desfășurat într-un climat deosebit de tensionat, povestește evanghelistul, reprezentanții săi fiind în permanentă negociere cu autoritățile pentru programul fiecărei zile și, după declarațiile sale, existând, la un moment dat, chiar riscul ca Graham să fie declarat persona non grata pe teritoriul României. Printre alte șicane, cu excepția orașelor Oradea și Arad, autoritățile fie n-au permis instalarea difuzoarelor, fie au tăiat firele ori întrerupeau transmisia în exteriorul clădirilor în care se desfășurau întâlnirile, cu toate că aprobaseră inițial această facilitate.

Nu se poate spune că vizita n-a beneficiat totuși de sprijin oficial, câtă vreme călătoria prin țară s-a desfășurat cu două avioane ale Taromului puse la dispoziția echipei lui Graham. Era planificată, se pare, chiar și o întâlnire cu Ceaușescu, la finalul turului, dar a fost anulată în ultimul moment și înlocuită cu o întrevedere cu alți demnitari.

Privit din perspectiva bisericii persecutate din România, demersul n-a fost o reușită în toate privințele. Istoricul-pastor Vasilică Croitor[4] consideră, pe baza documentelor consultate în arhive, că reprezentanții lui Billy Graham au acceptat câteva compromisuri grave care, în esență, vizau cosmetizarea inacceptabilă a realităților religioase din țară. Ca urmare a condițiilor negociate, Billy Graham a evitat, se pare, să se întâlnească cu reprezentanții celor persecutați[5] (acceptând întrevederi doar cu liderii religioși agreați de autorități), iar în Statele Unite a prezentat situația din România (inclusiv președintelui american) „în termeni elogioși”.

Potrivit documentelor, organizația lui Billy Graham (Billy Graham Evangelistic Association – BGEA) și mai cu seamă Alexander Haraszti – consilierul personal al evanghelistului, inițiator și negociator în cadrul discuțiilor cu autoritățile de la București – și-au dat silința să respecte termenii înțelegerii, prezentând cenzurii comuniste – pentru confirmări și modificări – toate materialele care urmau să fie publicate în SUA cu privire la acest turneu. Iar o parte dintre observațiile făcute s-au regăsit și în forma finală a filmului și a cărții ce urma să fie difuzată în diaspora evanghelică românească din America.[6] Totuși, cum cartea avea să apară în 1989, după ce Ceaușescu renunțase, într-un acces de orgoliu dictatorial, și la „Clauza națiunii celei mai favorizate”, tonul final avea să reflecte și schimbarea de politică survenită între timp.

Richard Wurmbrand, pastorul luteran care făcuse ani grei de pușcărie în România comunistă, prezentase cauza bisericii persecutate în Congresul american, într-o celebră audiere din anul 1966, pe care Mircea Eliade o consemna impresionat în jurnal. Material de studiu în această depoziție a fost însuși trupul lui Wurmbrand, care păstra cicatricile de pe urma torturilor. Prin urmare, imaginea edulcorată, ba chiar favorabilă autorităților comuniste, produsă de echipa din jurul lui Graham a stârnit reacții de protest din partea liderilor evanghelici, în frunte cu Wurmbrand, care trecuseră prin cazne grele din cauza opresiunii.

E dificil de cântărit exact și imparțial impactul acestei vizite asupra românilor, dar, la nivel de imagine, se pare că dictatorul și clica sa au punctat binișor, chiar dacă temporar, prin intermediul lui Billy Graham, care s-a dovedit prea concesiv. Trebuie remarcat și că eforturile autorităților de la București pentru reușita acestei campanii de PR s-au întins între 1981-1989, cu toate negocierile premergătoare și cu discuțiile de postprocesare a materialelor publicitare.

Dar nu e mai puțin adevărat că pentru creștinii evanghelici obișnuiți din țară, care nu erau familiarizați cu dedesubturile acestei afaceri, evenimentul a rămas înconjurat de aura providențială și miraculoasă a unui nesperat desant de libertate. Martorii oculari încă retrăiesc nostalgia unor trăiri deosebit de intense – o descătușare după ani de zile de discreție impusă și de camuflare a identității lor de „pocăiți”.

Într-o Românie cenușie, în care întrunirile religioase erau permise în interiorul lăcașurilor de cult, prezența pe străzi a zeci sau sute de mii de oameni, adunați să-l asculte pe cel mai important evanghelist al secolului XX, purta toate însemnele speranței că „orânduirea” comunistă – ce părea invulnerabilă până atunci – se poate clătina.

Dacă ținem cont și de faptul că regimul se declara oficial ateu și că promova insistent ideologia materialist-dialectică în școli, prezența lui Billy Graham (pentru care Evanghelia era mai presus de orice filosofie, politică sau ideologie) putea fi interpretată ca o intervenție divină subversivă, menită să conteste și să ridiculizeze jumătate de veac de îndoctrinare ideologică.

E de reținut și faptul că, într-un interviu recent[7], pastorul Iosif Țon, unul dintre inițiatorii și semnatarii unei scrisori de protest adresate autorităților și care predica deja din exil (unde ajunsese forțat în 1981) pe unde radio, afirmă că, prin intermediul cunoscuților pe care îi avea în țară, obținea în fiecare seară detalii despre ce se întâmplase în ziua respectivă în turneul lui Billy Graham, iar pe urmă furniza informațiile celor de la Radio Europa Liberă, care le difuzau în buletinele de știri. Trebuie luat în calcul, așadar, și acest efect cumulat al publicității care se făcea vizitei evanghelistului, de vreme ce mulți creștini evanghelici ascultau posturile interzise. Pentru moralul unei populații dintr-un stat totalitar, aceste evenimente în răspăr cu orice politică oficială contau.

Totodată, trebuie adăugat că nici Europa occidentală nu era chiar naivă cu privire la Ceaușescu și intențiile sale. Într-o corespondență la cald, din septembrie 1985 (vizita s-a desfășurat în intervalul 7-17 septembrie), corespondentul Eric Bourne descria destul de lucid și precis situația pentru publicația „The Christian Science Monitor”, exemplificând prigonirea creștinilor cu cazuri concrete documentate (baptistul Constantin Sfatcu – condamnat la închisoare pentru trafic cu Biblii; preotul Calciu-Dumitreasa, recent eliberat la presiuni internaționale – condamnat la 21 de ani de închisoare)[8].

În consecință, chiar dacă în plan extern s-ar putea ca regimul comunist să fi devenit, temporar, ceva mai simpatic pentru opinia publică occidentală, în plan intern, oamenii de rând care au participat la întâlnirile din fiecare loc în care a predicat Graham știau foarte bine că nu au motive să mulțumească Partidului sau „conducătorului iubit”. Ambivalența ce însoțește acest episod de istorie recentă nu poate fi suprimată câtă vreme arhivele documentează fapte și acțiuni, însă mentalul colectiv și istoria personală a martorilor păstrează atmosfera și impactul pozitiv al acelui moment de mare însemnătate simbolică.

Baptist prin apartenență confesională, Billy Graham s-a afirmat ca evanghelist și tele-evanghelist, fiind unul dintre promotorii folosirii mass-media în activitatea de predicare. A predicat în peste 185 de țări, la peste 200 de milioane de ascultători (peste 80 de milioane, după alte surse). Iar prin intermediul materialelor televizate, înregistrate sau radiodifuzate se estimează că mesajul său ar fi ajuns la peste 2 miliarde de persoane.[9]

Născut pe 7 noiembrie 1918, în Carolina de Nord, Graham s-a convertit înainte să împlinească 16 ani. A fost ordinat în 1939, într-o biserică ce aparținea Convenției Baptiste de Sud. Și-a început activitatea de evanghelist[10] în 1947, s-a lansat ca personaj de anvergură internațională în 1949 și a condus peste 400 de „cruciade” (cum le numea el inițial, iar pe urmă le-a schimbat numele în „misiuni”) de evanghelizare până în anul 2005, când s-a retras din activitatea publică din motive de sănătate. Mesajul de adio și l-a rostit în 2013 și a fost transmis de numeroase posturi tv din SUA și Canada. În 1943 s-a căsătorit cu Ruth (d. 2007) și au avut împreună cinci copii.

A cultivat relații cordiale cu foarte mulți creștini protestanți (de diverse denominațiuni) de prim rang, fiind socotit un fel de lider neoficial al protestantismului evanghelic american. Însă influența sa coezivă s-a resimțit și dincoace de ocean, unde, împreună cu teologul anglican John Stott a fondat Lausanne Movement, organizație ce are drept scop să aducă laolaltă lideri influenți și idei pentru misiunea globală.[11] Această atitudine în general binevoitoare, deschisă, i-a atras și critici din partea unora din zona protestantă dură, acuzat fiind de „ecumenism”.

În chestiunea drepturilor civile, a fost un susținător și prieten al lui Martin Luther King Jr., militând împotriva segregării. L-a invitat pe Luther King alături de el la amvon, în timpul unei „cruciade” din New York, iar în 1963, Graham a plătit cauțiunea lui King, care fusese arestat.

Din punct de vedere politic, dacă lăsăm la o parte prietenia cu Lyndon Johnson și cu Richard Nixon, Graham a reușit să se țină departe de partizanate. S-a delimitat mereu de dreapta politică americană, precum și de „Majoritatea Morală”, o mișcare tot cu obiective politice – spre deosebire de fiul său, Franklin Graham, care a preluat conducerea organizației fondate de Billy și care este mult mai vocal politic. În plan extern, a fost un critic înverșunat al comunismului. A refuzat ani la rând să viziteze Africa de Sud din pricina politicii de apartheid, până când i s-a permis să aibă în audiență public mixt.

În 1956, împreună cu teologul Carl F.H. Henry, a fondat revista Christianity Today, cea mai credibilă și prestigioasă publicație evanghelică americană. De asemenea, a susținut și încurajat înființarea altor organizații de anvergură mondială precum World Vision, TransWorld Radio, World Relief. A scris peste 30 de cărți și a primit numeroase distincții naționale și internaționale.

N-a fost ocolit de episoade controversate de-a lungul vieții. Atât metodele sale de evanghelizare, cât și doctrina pe care o susținea au fost contestate – o adevărată modă în spațiul teologic american. Cu toate acestea, el a rămas un personaj foarte apreciat de către publicul american. Faptul se datorează, probabil, modestiei și integrității morale de care a dat dovadă, precum și precauției și înțelepciunii cu care se pronunța în chestiuni deosebit de sensibile.

Billy Graham a decedat pe 21 februarie 2018, la vârsta de 99 de ani.

Surse folosite:

Billy Graham, Just as I Am, HarperCollins, 1999.

Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, Medgidia, Succed Publishing, 2010.

https://billygraham.org/story/billy-graham-evangelist-to-the-world-dead-at-age-99/

https://www.christianitytoday.com/ct/2018/billy-graham/

http://www.wnd.com/2018/02/billy-graham-dead-at-94/

https://www.biography.com/people/billy-graham-9317669

NOTE__________

[1] http://adevarul.ro/locale/timisoara/foto-vizita-romania-comunista-unuia-cei-mai-influenti-oameni-secolului-xx-fost-billy-graham-1_5a05d1c55ab6550cb806c967/index.html[2] Evenimentul a devenit subiectul unei cărți ce reconstituie vizita celebrului evanghelist pe baza documentelor din arhivele CNSAS: Denisa Bodeanu, Valentin Vasile, Afacerea „Evanghelistul”. Vizita lui Billy Graham în România (1985).

[3] https://istorieevanghelica.ro/2010/12/03/evanghelizarea-lui-billy-graham-in-romania-comunista1985-%E2%80%93-arhiva-foto/

[4] Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei, Medgidia, Succeed Publishing, 2010. Autorul face un studiu de caz pe vizita lui Billy Graham în România (p. 351-356).

[5] Deși nu se mai practicau epurări precum cele din anii ’50-’60, totuși Securitatea mai opera arestări și încă obținea sub tortură angajamente de colaborare. Traficul de biblii era una dintre infracțiunile care se plătea cu ani de închisoare.

[6] Billy Graham in Romania, World Wide Publications, 1989.

[7] https://www.youtube.com/watch?v=WssqWuU0eXY

[8] https://www.csmonitor.com/1985/0920/obil.html

[9] http://www.wnd.com/2018/02/billy-graham-dead-at-94/

[10] Evanghelistul este cel care predică, proclamatorul și trebuie distins de evanghelic, termen care se referă la orice persoană care aderă la teologia evanghelică, rezumată de către Babbington în 4 piloni: conversionism (necesitatea unei convertiri), crucicentrism (crucea lui Christos ca reper esențial al credinței și teologiei), bibliocentrismul (Biblia ca autoritate supremă, așezată deasupra tradiției) și activism (un creștinism ce se vădește în acțiuni concrete specifice).

[11] https://www.lausanne.org/about-the-movement

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

 

Currently there are „4 comments” on this Article:

  1. D. Bulzan spune:

    Articolul surprinde foarte bine discrepanța dintre calculele politice din spatele vizitei din România a lui Billy Graham și efectul benefic, încurajator pe care aceasta l-a avut asupra moralului creștinilor din România, mai ales al evanghelicilor, care erau cei mai persecutați și supravegheați.

    Vizita arată modul improbabil în care Providența se folosește de oameni, situații și evenimente pentru pune istoria în mișcare. Graham voia să predice evanghelia, iar Ceaușescu voia să-și îmbunătățească imaginea cu o perdea de fum. Nici unul nici altul nu știau ce va urma în 1989. Nu poți să nu vezi în Piața Operei din Timișoara din 1985, plină-ochi de oameni, o repetiție generală pentru protestele pentru libertate și demnitate din 1989.

    Cât despre Alexander Haraszti, arhitectul vizitelor lui Billy Graham în Europa de Est din anii 70 și 80, acesta a fost un om uns cu toate alifiile. Despre el se bănuiește, nu fără temei, că ar fi jucat la două (sau mai multe) capete. Iar Securitatea din România s-a folosit de el, se pare, nu doar să dezinformeze vestul cu privire la opresiunea din România, ci și să decredibilizeze oameni incomozi ca Iosif Țon.

    • Mihai Eftimescu spune:

      Citesc in articol despre INFLEXIBILTATEA manifestata de Richard Wurmbrand fata de Biily Graham pe care il acuza de o oarecare forma de colaborare cu regimul comunist din Romania. Cand s-a mai pomenit asa ceva – sa se condaneasca intre ei niste crestini ?
      Acest tip de iacobinism (atentie ”iacobinism” nu vine de la Epistola lui Iacov) aduce aminte de fostul Presedinte al Comisiei Europene, Barosso ajuns la varsta maturitatii lider oțelit al dreptei populare dupa ce a debutat in politica ca adept al comunismului maoist. Si Richard Wurmbrand a contabilizat in tineretea sa o perioada de apartenenta la Internationala Comunista, despre care majoritatea covarsitoare a crestinilor evanghelici romani nu stiau deloc pana acum un minut. Este un mic mister de ce acest pacat al tineretii lui RW este ascuns cu maxima discretie, in timp ce prigonirile facute de Saul/Pavel contra crestinilor sunt frecvent evocate pentru a sublinia maretia, reala, a convertirii.
      In ceea ce priveste incercarea Securitatii de a-l decredibiliza pe Iosif Ton… hm !

      • D. Bulzan spune:

        Uite că până și Richard Wurmbrand n-a fost perfect!! 🙂 E aceasta o surpriză?
        Atât convingerile lui din tinerețe cât și poziția lui intransigentă față de alți creștini care nu erau automat și agresiv anticomuniști sunt bine cunoscute. Nu cred că ascunde nimeni ceva. În primul rând nici RW nu a ascuns aceste lucruri! Pe de altă parte, oamenii își amintesc ce vor sau ce le place despre un om….
        Atitudinea intransigentă a lui RW nu s-a mărginit la opinia despre vizita lui Billy Graham, desigur. Cu mult înainte de vizita lui Graham am auzit despre el că susține în mesajele lui că toate bisericile legal acceptate în țările din Est sunt compromise și singurele biserici adevărate sunt cele „subterane”. Ca atare el descuraja orice formă de colaborare a creștinilor din Apus cu creștinii din bisericile legal recunoscute. Or realitatea a fost mult mai complicată. Bisericile subterane despre care vorbea el n-au prea existat, sau dacă au existat au fost atât de puțin semnificative că n-a rămas mare lucru în urma lor. În fapt bisericile oficiale erau ca un iceberg, în care o mică parte a activității era cunoscută autorităților, cu conduceri împăciuitoare sau pe alocuri obediente, iar cea mai mare parte, esența de fapt, era ferită de ochii autorităților. Ei bine, RW, datorită experiențelor prin care a trecut, nu a avut ochi pentru astfel de nuanțe. E greu să-i facem acum proces de intenție, dar o posibilitate e că dacă mesajul lui ar fi fost mai nuanțat în această privință aceasta ar fi redus din unicitatea lui și a organizației sale și automat și din atenția pe care o primea și din finanțarea atrasă de organizația sa…
        Cu toate acestea, RW rămâne un mare om al lui Dumnezeu, care a reprezentat o inspirație pentru mulți.

  2. Eu personal, am luat parte la înghesuiala intrării în Catedrala Metropolitană Timișoara, să aud și să văd pe Billy G.! Eram pe atunci bărbat, tânăr, plin de vlagă, dar nu a lipsit mult să fiu călcat în picioare la propriu; toți voiau înăuntru, pentrucă afară nu erau difuzoare și nici lumină, știut fiind că 2 laturi ale Catedralei, erau spre parc… întunecos! Alături de mine, s-a nimerit (în lungul șir) o femeie de prin Caraș (după dialect) o țărancă, venită și ea să vadă pe fr.Billy…! Fusese strivită, nu știu ce s-a ales biata de ea…! În timpul audiției, acuza dureri…! Dar dincolo de ruperi de oase, ”organizate” de sistem, în sensul :”Na-vă…dacă vă trăbă” – am auzit pe fr.Billy, pronunțând:”Fratele în Hristos Nicolaie Corneanu” (mitropolitul SS de atunci)…! Notați vă rog: sânt Evanghelic-neo-protestant și am tot respectul pentru credința Ortodoxă, dar nu pentru ”slugoi”! Cu ceva vreme înainte, rămăsesem fără serviciu, din cauza credinței! Mitropolia Banatului, avea un post liber de ”diriginte de șantier”! Corespundeam profesional cu brio și eu credeam că din punct de vedere al religiei, sântem de aceeași parte a baricadei! Dar Corneanu,m-a respins, motivând: ”Chiar așa am ajuns”? Și acum era frate cu mine în Hristos…? Diabolic, dar Billy, nu cunoștea detaliile, fiind ”condus” de mână de către SS…!

Cinci cărți de Billy Graham prezentate de Roxana Popovici

Colega mea Roxana Popovici a prezentat în această săptămână în fiecare zi câte o carte scrisă de evanghelistul Billy Graham. Prezentarea a fost făcută la RVE Suceava în cadrul emisiunii ”Portret de carte”. Sper ca în curând să apară și în limba română autobiografia lui Billy Graham.  Iată o scurtă prezentare realizată de Roxana Popovici a cinci cărți care poartă semnatura lui Billy Graham.

raspunsuri-la-intrebarile-v

Pace cu Dumnezeu Billy Graham

Duhul Sfant Billy Graham

Motivul sperantei mele Billy Graham

Calatoria Billy Graham

Amintiri cu sfinti

 

Volumul I- Oameni care au fost, influente care vor ramane …

 

 

Aduceti-va aminte de mai marii vostri,
care v-au vestit Cuvintul lui Dumnezeu;
uitati-va cu bagare de seama la sfirsitul felului lor de vietuire,
si urmati-le credinta!” – Evrei 13:7

 

 

 

Amintiri cu sfinti, vol. III

Partea I

 

Prefata

 

 

 

Amintirile sunt comorile pe care nu ni le poate fura nimeni. Ascunse in cutele memoriei noastre, aceste amintiri sunt veritabile puncte de reper, clipe in care cineva sau ceva ne-a atins „existential” si ne-a modificat pentru totdeauna traiectoria in procesul devenirii noastre intru fiinta.

Oamenii despre care va voi vorbi in aceasta carte au fost instrumentele omenesti care, in mana unui desavarsit Maestru, mi-au modelat caracterul meu aflat intr-o continua si necesara formare.

De ce am intitulat aceasta carte „Amintiri cu sfinti” ? Au fost oare acesti oameni „sfinti” in adevarata acceptie a cuvantului? Eu cred ca da. Pentru altii este insa probabil nevoie de o mica explicatie.

Asemenea soarelui care-si reflecta stralucirea in bobul de roua sau in ciobul de sticla, si Dumnezeu isi poate reflecta ceva din sfintenia Lui in viata oamenilor. Unii sunt curati si neprihaniti ca roua diminetii, altii sunt doborati de viata ca ciobul ratacit in praful pamantului. Stralucirea divina se desfata insa si intr-unii si-n ceilalti, manifestand prin ei pentru noi ceva din splendoarea unor alte tarmuri si a unor alte vremuri de dincolo de inviere.

Sfintii bisericii crestine nu sunt figuri bizantine lunguiete agatate pe peretii cladirilor bisericesti, ci oameni in carne si oase ca si noi. Ei au scadente si slabiciuni, dar asta nu-i face sa fie cu nimic mai putin „alesi ai lui Dumnezeu” intr-o lume in care El are de facut o lucrare speciala, paradoxala si mult prea putin inteleasa:

„De pilda, fratilor, uitati-va la voi care ati fost chemati: printre voi nu sunt multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, si lucrurile dispretuite, ba inca lucrurile care nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt; pentru ca nimeni sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu. Si voi, prin El, sunteti in Christos Isus. El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentruca, dupa cum este scris: „Cine se lauda, sa se laude in Domnul” (1 Corinteni 1:26-31).

Oamenii despre care va voi vorbi seamana cu vecinii si cu prietenii vostrii. Ceea ce ii face deosebiti insa este apartenenta lor la Biserica adevarata a lui Christos.

Cred ca a venit vremea sa spunem iarasi ca a fi crestin inseamna a fi un sfant in devenire. Credinta adevarata nu ne poate lasa straini de sfintenia divina. Iata ce scria Luther:

„Credinta nu este un vis omenesc sau o iluzie. Credinta este lucrarea lui Dumnezeu in noi. Ea ne stramuta in lumea divina pentru renasterea noastra in Dumnezeu. Ea il omoara pe vechiul Adam din noi si ne face o faptura noua, ne recreaza inima, curajul, intelegerea si toate celelalte fatete ale personalitatii. Credinta vine prin lucrarea Duhului Sfant. Ea implica o putere de viata care ne impinge irezistibil spre bine. Credinta nu intreaba care sunt faptele bune ce trebuiesc facute, ci trece la infaptuirea lor, fara nici un fel de intrebare.”

Cartea aceasta este o colectie de amintiri populate cu astfel de oameni ai credintei, a caror fapte mi-au influentat viata si m-au facut sa vad ceva din caracterul divin al Celui ce traia in ei.

O viata sfanta are glas. Ea vorbeste chiar si in momentele de tacere, fiind sau o continua atractie sau o perpetua condamnare.

Sfintenia este mai mult decat o categorie a teologiei sistematice, mai mult decat o expresie de crez crestin. Sfintenia trebuie sa fie o dimensiune intrinseca a crestinului adevarat. Ori de cate ori spunem: „Credem in Duhul Sfant!”, declaram constienti sau nu, ca exista un Dumnezeu viu, doritor si capabil sa intre in fiinta umana si sa o indumnezeiasca.

Din pacate, in multe locuri si ocazii, asa zisul crestinism national sau traditional este foarte departe de spiritualitate si mult mai aproape de simbolismele seci. Este mult mai usor sa zidim temple, decat sa fim noi insine Temple ale Duhului Sfant.

Cartea aceasta vrea sa arate tuturor ca sfintenia nu este rezervata unor persoane exotice si singulare, desprinse din normalul social si izolate de viata cotidiana. Ca si Mantuitorul lor, sfintii zilelor noastre sunt oameni care umbla printre noi in praful pamantului, rad si plang ca si noi, izbandesc si cad ca si noi, dar se deosebesc cateodata de noi prin faptul ca ei nu privesc caderea ca pe ceva normal, ci doar ca pe ceva nedorit si accidental intr-o vietuire plecata dincolo de firesc, sa umble mana in mana cu Creatorul universului.

Iata un fragment din comportamentul unei astfel de persoane, plecate, dincolo de obisnuit, sa umble in lumina partasiei cu Dumnezeu:

Lui C.T. Studd toate lucrurile i-au fost oferite in viata „de-a gata”, „pe tava”. El a mostenit o avere impresionanta de la tatal sau, unul din cei mai bogati oameni din Anglia de la sfarsitul secolului XIX. Sanatos si chipes, a fost un sportiv de clasa mondiala, capitanul echipei de cricket pe care multi au considerat-o cea mai buna din istoria Marii Britanii.

C.T. Studd a renuntat insa la toate acestea si s-a dus ca misionar crestin in China, India si Africa. Iata de ce, aceste cuvinte ale lui au o asa de mare putere:

„Christos ne-a chemat sa-i hranim pe cei flamanzi, nu pe cei ghiftuiti; sa-i mantuim pe cei pierduti, nu pe cei incapatanati; sa-i chemam la pocainta pe cei pacatosi, nu pe cei batjocoritori. El nu ne-a chemat sa stam acasa, sa zidim si sa decoram capele comfortabile, biserici si catedrale in care sa-i leganam spre adormire pe cei ce se pretind crestini. Nu ne-a dat sa rostim discursuri abile, rugaciuni stereotipe sau sa interpretam elevate performante muzicale, ci ne-a trimis sa zidim biserici vii, alcatuite din sufletele celor declasati, sa smulgem oameni din ghiarele diavolului, sa-i scoatem din falcile iadului, sa-i aducem la Christos, sa-i invatam sa lupte si sa-i transformam in armata atotputernicului Dumnezeu.”

„Asa ceva nu poate fi realizat decat printr-o miscare „muncitoreasca”, neconventionala, si neformalista a Duhului Sfant, in care nu sunt venerate nici biserica si nici Statul, nici omul si nici traditiile, ci este inaltat numai Christos si El crucificat. ”

„Mantuitorul ne-a chemat sa-L marturisim lumii nu prin haine popesti, nu prin odajdii de argint sau lanturi si cruciulite de aur, nu prin turle inalte de biserici sau fete de masa brodate pe altare, ci printr-un sacrificiu personal nebunesc si printr-un eroism debordant dovedit in transeele din linia intai a frontului”.

Este evident ca o astfel de gandire este dovada unei maturitati spirituale. Un astfel de om a inceput sa vada lumea din punctul lui Dumnezeu de vedere si si-a insusit strategia Lui de lucru.

La o asa stare nu se ajunge insa intotdeauna usor. Convertirea este o minune de o clipa, dar sfintirea este o lucrare care dureaza toata viata. Aceasta „sfintire” se face prin mijloacele harului, dar nu este atinsa automat prin frecventarea formala a slujbelor bisericesti. Asa cum bine a observat cineva: „Lebada nu-i alba pentru ca sta in apa, nici omul nu-i sfant pentru ca merge la biserica …”

Sfintirea inseamna fundamental doua lucruri: sa-ti declari proprietarul (pe Dumnezeu) si sa fii preocupat de calitatea caracterului tau. Va veni o vreme cand pana si pe zurgalaii cailor va fi scris: „Sfinti Domnului!” Orice oala din Ierusalim si din Iuda va fi inchinata Domnului (Zah. 14:21,22).

Pana atunci, sfintirea presupune doua miscari fundamentale, despartirea de aspectul „lumesc” al cotidianului pacatos si alipirea de Christos, prin ascultarea de indemnurile Duhului Sfant. De fapt, aceste doua miscari nu sunt separate, ci concomitente. Alipirea de Christos este singura cale sigura pentru deslipirea de lume. Nu singuratatea te face un sfant, ci partasia adevarata cu Christos in umblarea de fiecare zi.

Exista diferite grade de sfintenie. Unii au ajuns mai departe, altii sunt inca la cele incepatoare. Si unii si ceilalti insa au apucat pe calea sfinteniei, ca pe un drum ireversibil care va fi incununat de intrarea pe portile cerului.

Unul din „eroii” acestor amintiri, Richard Wurmbrand, ne-a vizitat odata la Biserica romaneasca din Anaheim, California si ne-a surprins cu un mesaj exprimat intr-o forma paradoxala:

„Nu-i nimic ca nu poti fi un sfant mare. Incearca insa sa fi macar un sfant mai mic!”

In fata nedumeririlor noastre, el ne-a ilustrat afirmatia cu o fabula amuzanta:

„Se zice ca o doamna tocmai iesise la plimbare cu un caine de rasa foarte impunator si foarte scump. La coltul strazii, i-a intampinat o jigodie micuta si plapanda, care a inceput sa-i dea tarcoale dulaului zicand:

„Buna dimineata, domnule dulau! Ce mai faceti?”

Dulaul l-a privit batjocoritor de sus si i-a dat un vant de l-a rostogolit dincolo de bordura, in praful strazii:

„Fugi mai de aici. Tu esti caine? Fugi de aici, potaie!”

Sculandu-se anevoie de jos si scuturandu-se stanjenit de praf, catelusul a ridicat totusi privirea sus plin de indrazneala si a zis:

„N-aveti dreptate, domnule dulau. N-oi fi eu tot asa de mare ca si dumneavoastra. Oi fi chiar mic si pricajit cum spuneti, dar un lucru nu puteti spune totusi despre mine: ca sunt … pisica! Sunt si eu tot la fel de caine ca si dumneavoastra.”

„Morala este simpla si evidenta: Nu putem fi toti sfinti de dimensiuni mari, dar asta nu trebuie sa ne descurajeze! Putem si trebuie sa fim niste sfinti mai mici, asa cum ne ajuta harul lui Dumnezeu si puterile noastre. Nimeni n-are voie sa renunte la sfintenie. Dumnezeu are sfinti de toate dimensiunile. Daca nu poti fi unul dintre cei mari, fi unul mai mic, dar fi sfant in toate zilele vietii tale!”

Amintirile care urmeaza mi-au iluminat cararea pe care m-a dus providenta divina. Chiar si astazi, simpla lor rememorare imi umple sufletul cu o duioasa si calda recunostinta. Daca si cititorii mei vor simti, macar in parte ceva asemanator, satisfactia mea va fi deplina.

Un copil a stat cu bunica lui intr-o dupa-amiaza insorita in interiorul unei catedrale. Lumina patrundea multicolor prin vitraliile care infatisau chipuri de slujitori ai lui Dumnezeu de pe paginile Scripturilor si din filele de istorie. Dupa ani si ani de zile, cineva l-a intrebat la un examen de teologie:

„Ce este un sfant?”

Cu reminscenta unei amintiri inca vie in suflet, copilul de alta data a raspuns:

„Un sfant este un om care lasa lumina sa straluceasca prin el!”

 Partea II

Cure Simion

Eram inca tinerel, cu visuri luminoase si idealuri inalte. M-am intilnit cu fratele Cure Simion si el m-a intrebat: „Este adevarat ca vrei sa te faci pastor, ca tatal tau?”. „Da, i-am raspuns”, intr-un fel timid, de parca m-ar fi prins cu un gind prea inalt pentru starea mea spirituala. „Ei bine”, a continuat el, „daca vrei sa te faci pastor sa ceri de la Domnul sa-ti dea … o beregata larga”.

L-am privit surprins si am tacut nedumerit asteptind o lamurire. Fratele Simion a continuat: „Pastorii trebuie sa aibe o beregata larga ca sa-i poata inghiti pe toti asa cum sint ei, fara sa-i ramana in gat vreunul.” Au trecut ani de zile pana cand mi-am dat seama ca atunci primisem una dintre cele mai adanci lectii de teologie pastorala. Nu cred ca m-am rugat vreodata asa cum m-a invatat fratele Simion, dar mi-am dat seama adesea de nevoia ca pastorul sa poata avea un spirit de toleranta ingaduitoare si plina de rabdare sfanta.

Sfatcu Niculae

Cine a spus ca simplitatea este uneori complexa si lipsa de carte nu inseamna neaparat si lipsa de intelepciune? Un exemplu despre aceste realitati il constituie si fratele Sfatcu de la Iasi. L-am cunoscut pe cand faceam practica in Biserica de acolo, in anii de Seminar, cand teoria de la scoala era completata de realitatea de pe terenul bisericilor.

Nea iCulita a fost omul care m-a impresionat cel mai mult in anii aceia ai inceputului. Om de o inalta tinuta morala, contabil prin educatie si intemeietor, alaturi de Pricop Tarniceru, al Bisericii Baptiste din dealul Sarariei, fratele Sfatcu a fost un munte de umor si o cascada de intelepciune.

Pe cand familiile celor doi erau si singurele din nou formata biserica, fratele Sfatcu ii spunea fratelui Tarniceru duminica dimineata: „Matale incepe ora de rugaciune, ca eu ma duc prin piata si prin hala sa chem ceva oameni sa vina.”

Cu aceasta „chemare de oameni” Sfatcu si Tarniceru au umplut incet, incet adunarea. Oamenii erau adusi la Biserica, dar erau adusi mai ales acasa. Niciodata in viata mea n-am vazut oameni mai primitori si case mai ospitaliere. Tinerii pe care i-am gasit eu cand am inceput sa merg la Iasi ii spuneau lui nea iCulita simplu: „tata Sfatcu”.

In saracia lui a crescut o casa de copii. Lipsit el insusi de accesul la scoli inalte i-a indemnat pe ai lui sa nu se multumeasca cu putin. Dionisie a ajuns profesor. Aurora si Tudorica au ajuns medici. Costica a ajuns inginer mecanic. Genoveva era pe cale sa ajunga profesoara cand a avut zborul frant de interventia organelor de Securitate. Astazi, ea conduce o organizatie misionara in America. Toti au mostenit de la nenea Sfatcu o minte harnica si o extraordinara putere de asimilare.

La servici, domnul Sfatcu ducea mereu un teanc de carti si in mod invariabil cativa cartofi copti, hrana saracului. Nu stiu cum se facea, dar, desi aveau alte mancaruri mai alese, toti colegii si sefii pofteau la cartofii aceia copti a caror aroma ii tragea de nas si-i aduna in jurul biroului acestui om sarac, la un pranz de glume si voie buna.

In biserica, le-a facut pe toate: a cantat la armoniu, la vioara, in cor, a dirijat corul, a tinut ore de rugaciune, de scoala duminicala, a predicat si a vizitat neobosit oamenii.

Cei care l-au cunoscut, l-au vazut foarte rar nervos. Avea mereu un zambet sagalnic pe buze, ochii mari si buni, iar mainile erau parca pornite intotdeauna sa mangaie si sa alinte.

M-a luat intr-un sfarsit de saptamana cu el sa vizitam niste bisericute mici, peste dealuri si vai acoperite cu paduri si vii nesfarsite. Pe drum, mi-a tinut vesel adevarate lectii de zoologie, botanica si istorie. Se oprea sa-mi spuna ce pasare canta si urma carui animal am intalnit-o. Stia totul despre copacii pe care-i saluta ca pe niste prieteni vechi, deprinsi cu vizitele lui „pastorale.” De la dansul am aflat ca numirile manastirii „Galata” si a orasului Galati vin de la cete de „gali” plecati tocmai din Franta de azi sa faca comert in interiorul batranului continent. Noaptea, ma invata numele constelatiilor si tresarea copilareste ori de cate ori o stea cazatoare strapungea ca o sulita intinderea cerului.

Despre spiritualitatea adanca a lui neaiCulita am sa va vorbesc prin doua intamplari, una din anii de activitate intensa si alta desprinsa din anii din urma, cand boala necrutatoare i-a ingreuiat pasii si l-au tintuit mai mult la pat.

Toti oamenii care-l stiau, cunosteau ca fratele Sfatcu este implicat in traficul cu Biblii. Il stiau crestinii care veneau de peste mari si tari si-l stiau chiar si cei de la Securitate. Acestia din urma il luau adesea la „sediu” si cautau sa-l razgandeasca cu intrebari dure si cu amenintari: „Ai sa ajungi in inchisoare! Esti impotriva politicii Statului! Ai contacte interzise de lege cu straini care viziteaza Romania. Spune-mi numele strainilor cu care ai avut contact! Cine te-a vizitat acasa?”

Acestui potop inchizitional, nenea Culita le facea fata cu un zambet tamp agatat smecher ca masca peste inteligenta lui sclipitoare si le raspundea invariabil cu fraza: „La mine acasa nu primesc straini. La mine acasa vine multa lume. Toti sunt sau prieteni sau rude. Cei care au venit aseara au fost fratii mei de departe. Asta dumneavoastra nu puteti intelege … Aia n-au fost straini. Eu n-am calcat legea. Au fost frati de-ai mei de departe. Nu va intereseaza pe dumneavoastra numele lor …”

Intr-una din diminetile primavaratice cand l-am ajutat sa iasa putin afara, la soare, l-am vazut cum se opreste parca fermecat in loc si admira explozia florala a ciresului din fata casei. Il stiam sentimental, dar de data aceasta, atentia lui trecuse dincolo de frumusetea care aprinde inima si ajunsese la simbolistica ce aprinde credinta: „Il vezi? Ce frumos este! Este o telegrama de la Domnul Isus care-mi spune ca ma … iubeste!” Ochii lui erau scaldati in lacrimi, buzele inflorisera si ele intr-un zambet tainic si fertil, udate parca de izvorul de deasupra.

Pricop Tarniceriu

„Un-te duci iar, omule ?”

„Icisa, la Husi femeie si vin degraba …”

Dialogul acesta prefata de obicei o calatorie misionara a fratelui Pricop. Sora Lenuta, patita de atatea ori, stia ca, de-acum, n-o sa-l mai vada decat peste cateva saptamani. Pleca de obicei „icisa”, dar se intorcea cine stie de pe unde, dupa ce colinda tara in lung si in lat, pe la rude si pe la prieteni din biserici.

Ca s-o impace, venea viclean cu un carton de prajituri in mana, indulcindu-si astfel consoarta si … soarta. A avut intelepciunea oamenilor din popor, care stiu sa faca haz de necaz, usurand astfel tragedia unei vieti cu o coteala, nu de putine ori, nedreapta.

N-a fost niciodata un bun predicator, dar le-a vorbit oamenilor din inima si i-a castigat cu seriozitatea lui sprijinita mereu pe un aer de saga si zambet.

Copiii i-au mostenit si saracia si inventivitatea glumeata. De la Biserica din dealul Sarariei si pana la casa lor de langa „Cetatuia” era drum lung si tare anevoios, mai ales pe arsita, pe zapada sau pe „zloata.” Cand se intorceau seara tarziu de la repetitiile de cor, Victor si Silvia, doi dintre copiii lui, pusesera la cale o solutie: „Un stalp te duc eu in spinare si un stalp ma duci tu, ca sa ne odihnim pe rand. Bine?”

Arareori m-am simtit mai bine acasa la altcineva. Cand m-a invitat prima data sa iau masa in casa lor, nu m-am putut ridica sa ma rog in picioare in bucataria lor scunda, dar am simtit ca smerita lor locuinta de lut are drept acoperis … cerul. Pot spune cu mana pe inima ca Dumnezeu era la El acasa in caminul fratelui Pricop si sorei Lenuta.

Cand l-a biruit leucemia, s-a dus sa vada un doctor de specialitate. „Mosule, trebuie sa te ingrijesti mai bine de acum. Trebuie sa mananci consistent ca sa-ti intaresti sangele. Iti trebuie doua, trei gratare pe zi. M-ai inteles?”

Erau ani grei de lipsuri si privatiuni, cand romani cu mai multa dare de mana decat nenea Pricop traiau cu fasole si cartofi.

Cu gandul plecat la saracia lui funciara, fratele Pricop i-a raspuns, cu obiceiul celor ce s-au deprins sa schimbe tragedia in gluma, ca s-o poata suporta mai usor: „Domnule doctor, eu acasa am un gratar si, daca spuneti dumneavoastra ca trebuie, mai cumpar unul sau doua, ca sa am trei. Dar de unde si cu ce iau eu … carne?”

Ar trebui sa spun aici ca, asemena fratelui Pricop, majoritatea oamenilor lui Dumnezeu pe care i-am intalnit au avut un puternic simt al umorului. Cred ca am putea spune ca exista baze biblice pentru aceasta realitate. Sfanta Scriptura intelege buna dispozitie ca un factor fertilizator. Cei ce strabat valea suferintei o transforma intr-un izvor (binecuvantare) si canta: „Toate izvoarele mele sunt in Tine” (Ps. 87:7).

Petrica Plesoianu

Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca. Aceasta realitate am experimentat-o in casa lui Petrica si Valerica Plesoianu din Galati.

Am ajuns in casa lor in lunile de practica din Seminar. Indragostit de Iasi, fusesem trimis pentru vara sa predic in biserica baptista din Galati. Am plecat spre Galati impotriva vointei mele, ingenuncheat de porunca directorului de Seminar. M-am dus hotarat sa nu-mi placa, dornic sa stau doar putin si s-o iau apoi repede spre plaiurile populate cu prietenii mei ieseni. Putin stiam eu atunci ca providenta divina pregatise pentru mine la Galati intalnirea cu doi oameni minunati si cu … viitoarea mea sotie.

„Tataia Plesoianu e-un pupacios!” „Mamaia” stia acest lucru si n-o deranja de fel. Petrica Plesoianu era unul din diaconii ordinati ai bisericii si m-a luat sa stau in gazda pentru lunile de practica. N-aveau o camera in plus, dar aveau o inima mare in care incapeam acum si eu, dupa cum incapuse si fata unei familii din Arad, plecata acasa pentru lunile vacantei de vara.

Mi-am dat seama ca familia Plesoianu era iubita in Biserica mai ales pentru seriozitatea fratelui Petrica si pentru ghidusenia nevinovata a sorei Valerica. Erau amandoi oameni profund credinciosi si-si traiau viata cu cinste si onoare. Venisera la baptisti de la Oastea Domnului, unde cunoscusera anii de mari treziri spirituale, cantarile lui Niculita Moldoveanu, poeziile lui Traian Dorz si adunarile de mii de oameni veniti cu steaguri si cu tobe sa sarbatoreasca intalnirea sufletelor cu Evanghelia. Lipsa lor de formalism bisericesc era presarata cu tresariri spontane de bun simt si sinceritate. Cand unul din copiii adunarii s-a dus in fata sa spuna o poezie care incepea cu: „Biblia! / Carte buna, carte sfanta/ N-am nici frati si nici surori …” mamaia Plesoianu s-a trezit spunand cu voce tare: „Taci ma din gura, ca noua sunteti la mama-ta.” Credinta ei sincera nu suporta falsul nici macar in gura unui copil ravnitor sa recite realitatea din poezia altuia.

In apartamentul acestor oameni am invatat o sumedenie de lucruri despre lucrarea cu oamenii. Cea mai mare lectie am primit-o insa intr-o deplasare la Tichilesti, comuna din judetul Tulcea, unde exista o colonie de leprosi. Venisem de la Bucuresti hotarat sa vizitez, daca se va putea, biserica leprozeriei. Eram plin de elan misionar si doream sa ma intorc la Seminar cu un raport care sa-i impresioneze pe colegii mei si cu care sa ma pot lauda apoi toata viata. Am fost foarte bucuros sa aflu ca „tataia” era unul din cei care mergeau de regula la Tichilesti ca sa dea Cina Domnului si ca sa le duca cate ceva de care aveau nevoie.

Priveam aceasta vizita la leprozerie cu teama si totodata cu fascinatie. In mintea mea, Tichilesti era „Africa” mea misionara care ma astepta sa ma boteze ca lucrator crestin, „jungla periculoasa” in care trebuia sa-mi dovedesc capacitatea de sacrificiu.

Cei ce fusesera pe acolo inaintea mea ma sfatuisera sa fiu prudent, sa stau la distanta de oamenii de acolo si, daca voi fi pus sa stau la masa cu ei, sa mamanc doar oua fierte, protejate in coaja lor de atingerea cu mainile bolnave ale leprosilor.

Plecarea spre Tichilesti s-a petrecut spre sfarsitul lunilor de practica. Daniela Ban, studenta din Arad venise intre timp si ea la Galati, asa ca am plecat toti patru, tataia, mamaia si noi doi. Orele petrecute pe drum, in obosita Dacie 1100, au trezit in mine teritorii noi, nebanuite si neasteptate. Mamaia ne tot necajea cu „apropouri” care faceau sa ni se roseasca obrajii. In mintea si inima ei, fata ei de la Arad era cea mai buna sotie pentru seminaristul tinerel si neexperimentat venit de la Bucuresti. Tare i-ar fi placut sa ne ajute sa intelegem ce potriviti eram unul pentru celalalt. In dragostea ei, planurile de nunta fusesera facute chiar mai inainte ca noi doi sa ne fi vazut la fata.

Dincolo de „sacaielile” glumete ale lui „mamaia” inima mea se pregatea sa se „jertfeasca” pe altarul misionar din leprozerie. Desi imi era rusine s-o recunosc, fiecare kilometru care ne apropia de Tichilesti crestea in mine angoasa unei intalniri periculoase. Prin minte imi treceau tot felul de ganduri, care de care mai nelinistitoare: „Ce-ar fi daca Dumnezeu va ingadui sa fiu infectat cu lepra si voi ramane la Tichilesti pe toata viata?”, „Cum voi reusi sa-i salut pe cei din biserica de acolo fara sa ma ating de loc de ei?”, „Ce voi face daca vizita se va prelungi si va trebui sa ramanem si peste noapte acolo?”

Eram din ce in ce mai nelinistit si ajunsesem sa ma indoiesc foarte tare de intelepciunea care ma indemnase sa propun aceasta vizita.

„Mamaie, lasa-i in pace. Nu vezi ca lui Daniel nu-i pica de loc bine …” Tataia citise foarte bine expresia de ingrijorare de pe fata mea, dar era cu totul strain de motivatia stanjenelii mele. Ca sa „schimbe placa”, fratele Plesoianu a dat tonul la o cantare de la biserica. Cuvintele ei, nepregatite intentionat de dansul, au venit ca un balsam peste suferinta mea interioara si m-au facut sa depasesc, pentru cateva clipe macar, impasul lipsei mele de credinta.

Adevarata vindecare a venit insa doar peste cateva ceasuri mai tarziu. A fost o vindecare instantanee si deplina. Doctorul care mi-a servit leacul n-a fost titrat in teologie, n-a rostit nici cuvinte mari si, ca sa fiu sincer, nici n-a stat de vorba cu mine.

Nelinistea mea a atins momentul maxim cand masina s-a oprit in curtea leprozeriei si cand privirile mele s-au oprit pe chipurile desfigurate de atacul acestei boli necrutatoare: oameni fara degete, unii fara nas, altii fara ochi, femei cu gauri adanci in obraji, barbati cu cionturi in loc de maini si picioare. O frica paralizanta m-a lipit de scaunul masinii, o sila pagana imi intorcea pe dos maruntaiele si eram plin de teama ca voi vomita fara sa ma pot abtine. O ameteala tulbure mi-a incetosat ochii.

Atunci … l-am vazut pe „el”, l-am privit cu uimire pe fratele Plesoianu, pe „pupaciosul” sorei Valerica. N-am sa uit niciodata scena aceea! L-am vazut oprind cu nerabdare motorul si tasnind pur si simplu din masina. L-am privit uimit repezindu-se la oamenii aceia marcati de lepra si … pupandu-i cu foc, unul dupa altul, barbati si femei, pentru el, frati si surori „in Domnul”. A fost ca o strafulgerare de lumina, ca o cumpana asezata deasupra fiintei mele nevoiase, ca o cantareala a adevaratelor valori. Cred ca, in ceasul acela, L-am vazut prin fratele Plesoianu pe insusi Domnul Isus venit in vizita sa-si vada fratii. Sub binecuvantata influenta a acestui sfant plecat in misiune am invatat si eu sa nu ma mai tem. Am descoperit repede ca ma aflam intre oameni ca toti oamenii, pe care nu pericolul potential, ci doar preferinta personala ii face sa locuiasca acolo. Am vorbit cu ei, am luat masa la ei, mancand fara retinere „din tot ce mi s-a pus inainte”. Am dormit in casele lor curate si am admirat perdelutele imaculate de la geamurile camerelor. Am predicat in bisericuta lor curata ca in palma si am dat mana bucuros cu fiecare dintre ei. Tataia reusise sa ma faca sa ma simt ca acasa „cu sfintii si-ntre sfinti”.

Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca.

Vizita mea la Tichilesti a fost o astfel de trecere peste niste vami ale vazduhului, un prag al devenirii mele interioare, o imprejurare spre care am plecat gata „sa pierd”, dar din care m-am intors imbogatit si transformat prin marturia unui sfant al lui Dumnezeu, Petrica Plesoianu. „Pupaceala” lui m-a facut sa-mi fie rusine de mine. Peste aceasta pocainta, Domnul Isus a asezat harul unui curaj izvorat din altarul consacrarii depline. Anumite dimensiuni ale vietii nu se dezvolta decat in ceasurile in care ne confruntam cu moartea. Anumite inmultiri ale bucuriei nu le traim decat atunci cand ne aplecam cu simpatie asupra suferintei altora. Intalnirea aceea cu Isus in fratele Plesoianu mi-a binecuvantat credinta.

Mamaia nu m-a lasat nici ea fara binecuvantare. Cu aceea rostita de ea imi insotesc calatoriile de mai bine de 23 de ani. Chiriasa ei de la Arad s-a mutat nu peste multa vreme sa locuiasca permanent in inima mea.

Marcu Nichifor

Nu mai era nevoie de un motiv in plus ca sa-mi placa sa merg in practica la Piatra Neamt. Fusesem deja acolo inainte cu cativa ani si indragisem si oamenii si muntii aceia frumosi si neplecati sub vanturile si furtunile vremii.

Motivul a aparut totusi sub forma unei posibile calatorii pe urmele fratelui Marcu Nichifor, de la Piatra Neamt la Borca si de la cheile Bicazului , de-a lungul cascadelor cristaline pana in valea carierei de piatra si apoi peste munti, la Damuc.

Urmele pe care le lasa un om in amintirea celor din jur sunt cea mai adevarata carte de vizita a sa. Am cules pentru posteritate cateva din marturiile celor care l-au avut cativa ani printre ei si i-au simtit influenta sfintitoare.

Costel Dupu, convertit si crescut de fratele Marcu, l-a avut ca mentor si in anii de inceput ca pastor in bisericile din judetul Neamt. Intr-o calatorie misionara la Borca, localitate facuta celebra de Ion Creanga in „Amintirile ..” sale, umblarea peste munti, pe drumuri forestiere l-a obosit neobisnuit de mult pe fratele Marcu, asa ca acesta s-a oprit si a spus: „Mai Costelus, hai sa ne rugam sa ne trimita Domnul o masina sau un tractor, ca nu mai pot merge mai departe. S-au rugat acolo, in mijlocul pustietatii de verdeata, neauziti decat de brazii fosnitori si de pasarile din ramuri. Drumurile erau neumblate de luni de zile. Iarba crescuse in voie si nu se vedeau nici un fel de urme de roti.

Dupa zece-cincisprezece minute, fratele Marcu s-a uitat dojenitor la Costel si i-a spus: „Spune drept: asa-i ca nu te-ai rugat cu credinta? Hai sa ne mai rugam odata si, de data asta, mai sincer si mai cu credinta. Spune-i Domnului daca ti se pare greu si lasa-l pe El sa raspunda. S-au mai rugat deci inca o data, de data aceasta, marturiseste Costel, si cu ceva credinta din partea lui. N-au apucat sa spuna bine : „Amin” si dincolo de linistea padurii, ca un murmur inganat morocanos de un motor care-si incerca puterile la deal, s-a si anuntat venirea unui camion de la lucrarile forestiere. Dumnezeu il cunostea foarte bine pe fratele Marcu. Lucrau de multa vreme impreuna si minunile rugaciunilor ascultate devenisera de mult semnele unei intovarasiri binevoitoare.

Alta data, drumul spre Borca s-a curmat in desisul padurii din cauza noptii care se coborase parca pe neasteptate. Sau poate ca fiind singur, fratele Marcu s-a lasat furat de frumusetea naturii sau de dulceata partasiei cu Domnu Isus din viata lui intensa de rugaciune. Sigur este ca odata cu intunerecul s-a coborat peste munti si un aer racoros si umed, care te patrundea pana la oase. Erau ultimele zile ale toamnei si de dupa culmi, iarna isi trimetea deja solii zgribuliti sa-i anunte apropierea. Dupa un obicei invatat de demult, fratele Marcu s-a invelit in haine si s-a culcat intr-un ghemotoc de muschi si de licheni. Doar ochii si-i pastra la vedere, sa priveasca bolta instelata pana ce somnul tragea peste zare cortina grea a genelor obosite. Dintr-o data, linistea a fost rupta de zgomotul unor unor pasi mici si vreascuri rupte. De dupa un palc de brazi s-au ivit ca doua lumini fosforescente ochii unui lup singuratec.

„M-am gandit ca mi l-a trimis Dumnezeu ca sa nu fiu singur si i-am zis: „Sezi si matale aici si odihneste-te”.

Parca vrajit, lupul s-a culcat langa o radacina.

„Nu stiu ce a facut dumnealui, ca atunci cand m-am sculat eu, plecase. A fost mai harnic decat mine si s-a sculat mai de dimineata”.

Fratii din Piatra Neamt mi-au povestit o alta intamplare: gata sa plece la Bucuresti cu acceleratul, fratele Marcu a insistat sa mai petreaca cateva minute in rugaciune cu gazda.

„Nu-i vreme, frate Marcu! Pierdeti trenul! Trebuie sa plecam imediat la gara!”

„Lasa matale trenul! Este vreme si pentru el. Mai intai sa ne rugam Domnului si El va purta de grija.”

Cand am plecat de acasa, dupa ceasul nostru, trenul tocmai plecase din gara. Soseaua este insa paralela cu calea ferata si fratele Marcu a iesit inaintea trenului, facandu-i cu mana sa se opreasca. De cand suntem noi, nu s-a auzit ca un accelerat sa opreasca dupa ce a apucat sa plece din statie. De data aceea insa … a oprit si Marcu Nichifor s-a urcat linistit in primul vagon. Noi n-am facut cercetari sa aflam ce a gandit mecanicul. Poate ca s-a gandit ca este ceva pe linie si cineva a fost trimis inainte ca sa-l opreasca, poate ca a gandit altfel … Ce este insa sigur ca am vazut acceleratul oprind pentru un sfant care L-a cinstit pe Dumnezeu cu rugaciunea sa.

Tepes de la Piatra Neamt

„Ard iarasi focuri pe muntii Moldovei.”

Acesta este titlul unui articol pe care l-am scris la putina vreme dupa sosirea mea in Statele Unite. Imi ceruse Societatea Misionara Romana un material despre viata crestinilor sub persecutiile comuniste. M-am gandit bine si am ales sa scriu despre un om mic de statura, dar mare in curaj si credinta: Tepes de la Piatra Neamt.

L-am cunoscut in casa lui de cizmar. Parte din incaperi le pusese la dispozitia Bisericii Baptiste. Erau timpuri grele, cand autorizatiile de cumparare si functionare pentru biserici se dadeau foarte greu. Fratii se obisnuisera sa vina in casa lui. Mirosea putin a clei si a cauciuc, dar atmosfera era placuta si inima fratelui era larg deschisa pentru musafiri.

S-a intamplat ca Securitatea a dat peste fratele Tepes pe cand era impreuna cu Victor Tarniceriu la o astfel de adunare „neautorizata.” Venisera si altii, printre ei o femeie mai in varsta „de peste munte”, venita setoasa dupa „apa cea vie.”

Dupa strigate si amenintari, celorlalti li s-a dat drumul. Au ramas doar cei trei si atunci a inceput … bataia. Fratele Tepes a cazut cel dintai la pamant. Victor Tarniceriu, mai tanar si mai rezistent, a fost batut mai indelung, mai sistematic. Dupa ce au obosit cu barbatii, reprezentantii autoritatii de stat s-au intors amenintatori si spre femeie.

„Tu ce cauti, fa, aici? Ai vazut ce-au patit acestia ? Vrei si tu ? Mama ma-tii! Ca-ti traznesc o palma de-ti sar dintii din gura!”

Femeia i-a privit linistita. Ochii ei mari, asezati lumina peste obrajii intunecati in care anii, necazurile si durerile sapasera brazde adanci, erau limpezi si adanci ca apa lacurilor de munte in care se rastoarna albastrul cerului.

” Spune! Mai vii pe aici?”

Fara sa se grabeasca, femeia a raspuns si vorbele ei s-au rostogolit cu danganul clopotelor de biserica care aduc aminte oamenilor despre existenta unui Dumnezeu deasupra firii:

„Am sa mai vin … Vin pana s-o face biserica baptista si in satul nostru … Ne cheama credinta si … am sa mai vin.”

Transpirati de oboseala bataii date celor doi, pusi pe frant oase si pe scos dinti, „oficialii” au privit-o mirati si descumpaniti totodata. Privirile lor neputincioase s-au oprit asupra acestei femei batrane, cu trupul cat pumnul, cu spinarea incovoiata, dar cu vorba dreapta si respiratia lor s-a oprit pentru o clipa.

Unele vieti se aseamana cu acele flori care infloresc si raspandesc parfumul lor spre inserare. In ochii femeii ardeau doua focuri nedomolite pe care privelistea fratilor ei batuti la sange nu le stinsesera. Erau ca flacarile aprinse altadata pe coamele dealurilor moldave sa vesteasca celor de prin satele din vai ca se apropie „dusmanul”. Sub aceste flacari, ceva din sufletul „batausilor” s-a frant si pornirea lor dusmanoasa s-a stins. Cu ochii in podea, unul din ei a bolborosit:

„Bine, mamaie, bine. Du-te acum si fa asa cum vrei matale. Fa cum vrei matale …”

Exista unele infrangeri care sunt mai triumfatoare decat orice biruinta. Biruinta raului nu este niciodata finala. Dupa negura comunismului ateu, tara traieste astazi iarasi sub lumina Evangheliei.

Putini din sutele de credinciosi din Piatra Neamt mai stiu astazi de patania aceea. Fratele Tepes este si acum printre ei. L-am reintalnit in 1999, cand am condus un grup de americani dornici sa cunoasca si sa ajute bisericile din Romania. Era chiar mai mic de statura si, am observat, nebagat in seama si prea putin pretuit de cei ce au venit la credinta mai de curand.

Oare cati dintre ei stiu ca pentru pastrarea credintei in Piatra Neamt a fost nevoie de platirea unui pret de suferinta si durere?

Uitat de oamenii de acum, fratele Tepes va avea totusi parte de o rasplata. Va purta cununa pastrata eroilor care s-au luptat lupta cea buna si au pastrat credinta pana la capat.

Daca n-ar exista dusmani, n-ar exista lupte; daca n-ar exista lupte, n-ar exista biruinte; daca n-ar exista biruinte n-am purta cununa.

Filip Dinca

Una din cele mai fierbinti amintiri o pastrez din zilele de foc ale miscarilor de descatusare din prigoana comunista care au aparut in crestinismul roman prin anii 1974-1979. Au fost anii in care a inceput sa-si rosteasca in Bucuresti incendiarele sale „Cuvinte catre tineri” preotul Calciu Dumitreasa, anii in care a aparut ca un ghiocel primavaratec o floare rara in viata societatii romanesti: Apararea Libertatii de Constiinta si Religioase (ALCR) din nucleul careia au facut parte initial Pavel Nicolescu, Nelu Tarziu, Nelu Moldovan, Petru Cocartau, Nicolae Radoi si Iuhaz Emeric.

Pe atunci, emisiunile postului de radio „Europa libera” pomeneau neancetat de actiunile neanfricate ale contestatarilor din „lagarul comunist”. Liderii baptisti, desi necunoscuti la fata, devenisera niste nume cunoscute in toata Romania. Pe culoarul unui vagon de tren de clasa a I-a, l-am auzit pe unul zicand: „Daca pica vreodata comunistii, stiu cine va lua conducerea in Romania: partidul baptist. Astia stiu ce vor, domnule! Astia sunt gata sa moara pentru ce cred si sunt foarte bine organizati.”

Eram pe atunci in Seminar si, dupa noua procedura lansata de curajosii contestatari care ne erau modele demne de urmat, semnam si noi „Memorii” protestatare catre Conducerea Departamentului Cultelor, organul de Stat care reglementa viata cultelor religioase din Romania. In aceste „memorii”, ca seminaristi, ceream autoritatilor sa permita Uniunii Baptiste sa aduca la Seminar ca profesori pe cei mai inzestrati lideri din miscarea crestina baptista. Ceream ca, pe langa profesorii insuficienti pe care-i aveam sa fie adusi si oameni ca Vasile Talos, Liviu Olah, Petre Belicov si Iosif Ton. In cele scrise, deplangeam regimul de „infometare spirituala la care eram supusi si contestam climatul de teroare in care se urmarea sa ni se franga „coloana vertebrala” a demnitatii noastre de reprezentanti, nu ai puterii trecatoare, ci ai puterilor ceresti. In loc de a fi o scoala de profeti, Seminarul fusese transformat de Departamentul Cultelor, cu complicitatea celor din Uniunea Baptista, intr-o fabrica de oameni obedienti regimului, depersonalizati si redusi la statutul de curele de transmisie intre Departamentul Cultelor si comunitatile de credinciosi din tara. Veniti la Bucuresti ca tineri cu vise marete si luminoase, noi, seminaristii ceream sa nu fim sacrificati ca si promotiile dinaintea noastra si sa fim lasati sa ne pregatim temeinic pentru slujirea crestina.

Tin minte ca la un moment dat, Departamentul Cultelor a fortat Uniunea Baptista, obedienta pana la tradarea apostata, sa ne exmatriculeze pe toti cei douazeci de seminaristi care studiau atunci la Seminarul Teologic Baptist din strada Berzei nr.29. Numai ca s-a nimerit atunci ca a venit la Bucuresti o delagatie a Aliantei mondiale baptiste conduse de Denton Lotz si de Gerhard |lass si, cu engleza pe care o balbaiam si cu posibilitatea de a ma furisa in sediul Uniunii din sos. N. Titulescu nr. 56A, unde tatal meu era pastor, am reusit, printre lacrimi sa le spun si lor adevarul despre situatia de la Seminar. La interventia oaspetilor straini si dornic sa salveze aparentele de libertate religioasa, Departamentul a sfatuit Uniunea sa revina asupra deciziei luate si sa amane pedepsirea noastra pentru o alta data, cand vremea le va fi mai prielnica.

Asa s-a facut ca am fost reprimiti la cursuri. Represaliile s-au abatut insa asupra noastra cand, fie intr-un fel, fie intr-altul, cei socotiti „capi” ai razvratirii au fost impiedicati sa intre in lucrarea din bisericile baptiste.

Unul din cei care a fost pedepsit printre primii a fost colegul si prietenul meu Filip Dinca. El era „patat” in ochii autoritatilor din mai multe puncte de vedere, cel mai important fiind acela ca, venind de la Ploiesti, era considerat un „pui al lui Iosif Ton.” Ploiestiul devenise pentru autoritati o citadela a pazitorilor de credinta, un fort incapatanat care refuza sa cada sub incidenta „circularelor” Departamentului Cultelor.

Revenit dupa o perioada de studii teologice in Anglia si instalat ca pastor la biserica baptista din Ploiesti, Iosif Ton, devenise catalizatorul unor energii pana atunci latente in persecutatii pastori ai bisericilor baptiste si concentrase in actiuni coerente torentul de impotrivire fata de abuzurile autoritatilor atee, pornite pe desfiintarea vietii religioase in Romania comunista. Meritul primordial al actiunilor lui Ton Iosif a constat in accentuarea caracterului de martiraj in marturia crestina. Lucratorii religiosi au fost incurajati sa aleaga intre doua alternative foarte clare: sa sufere „sub” persecutie sau sa sufere „din cauza” persecutiei. Prima atitudine insemna sinucidere spirituala si capitulare prin acceptarea limitarilor impuse de Stat, in timp ce a doua atitudine insemna biruinta spirituala prin eliberarea de frica paralizanta si prin acceptarea martirajului personal, ca semn al loialitatii absolute fata de Christos. Prima atitudine sacrifica „turma” si salva pastorul obedient autoritatilor, cea de a doua insemna potential „sacrificarea” pastorului, dar reaseza turma in prerogativele ascultarii totale de Christos.

Ca sa ne dea tuturor celorlati o „lectie”, Departamentul Cultelor a dispus exmatricularea lui Filip Dinca din Seminar. Directorul Seminarului si reprezentantii Uniunii s-au executat imediat. Despartirea de Filip a fost grea si dureroasa. Din lacrimile de atunci s-a turnat cerneala cu care am scris o poezie de razvratire si de protest. Ma durea mai ales faptul ca „lupii” din afara staulului bisericii lucrasera in complicitate cu asa zisii „pastori” vanduti cu trup si suflet autoritatilor pagane. Va rog sa nu judecati forma poeziei, este departe de a fi ceea ce se numeste o „reusita”. Cautati sa traiti mai degraba efectul contaminarii cu flacarile care-mi dogoreau sufletul tanar, care-si vedea, vai, visele prabusite cu aripile frante:

 

Pentru Filip Dinca

 

Cad in suflet flori de geamat

Pe-un morman de clipe moarte,

Da, … voi duce pan-la capat

Carul visurilor noastre.

 

Intr-o tara de-ntunerec

Mii de ochi si munti de soapte

Se ridica-n spre pieirea

Celor ce-i slujesc lui Sapte.

 

Pentru-un frate ce nu-mi este

Nici cu mine, nici departe,

Gandul meu se razvrateste,

Bate-n toti si cere moarte.

 

Cand pastorii dau cu lupii mana

Turma s-o pazeasca,

Mieii-s jertfele ce maine,

Targu-acest or sa-l sfinteasca.

(7 Februarie 1978)

 

M-am reintalnit cu Filip in America, la Ne[ }ork. Pastorea acolo o biserica americana, care avea si o sectie romaneasca. Vorbea foarte bine engleza si se integrase de minune in viata americana. Este inca o dovada ca „dusmanii” nu ne pot bloca destinul atunci cand inima noastra este in intregime predata Domnului. Tradarile din Seminar i-ar fi garantat un post caldut pe meleagurile Romaniei. Credinciosia lui care l-a facut gata de sacrificiu l-a propulsat spre o alta slujire, plina de demnitate si de impliniri personale. Cand Dumnezeu inchide o usa, El lasa intotdeauna undeva deschisa o … fereastra.

Richard Wurmbrand

Cam prin 1988, pe cind ma bucuram de privilegiul de a creste in Los Angeles la umbra unor stejari duhovnicesti ca Simion Cure, Pit Popovici, Liviu Olah si Richard Wurmbrand, l-am vizitat la spital pe fratele Richard, care ne speriase pe toti cu o serie de lesinuri. L-am gasit pe fratele Richard impreuna cu „ingerul lui pazitor”, tanti Bintea.

„Brinzei”, mi-a zis dansul de cum m-a vazut, „sa-mi aduci hainele imediat ca vreau sa plec acasa. Nevasta asta a mea m-a bagat in spital degeaba si nu vrea sa ma ia acasa. Imediat sa-mi aduci tu niste haine si sa ma scoti de aici.”

Obisnuit cu felul dansului de a fi, nerabdator si greu de deslusit intre gluma si vorba serioasa, mi-am plimbat un timp privirea prudent cind la tanti Bintea, cand la dansul, ingaimand un taraganat: „Sa vedem, sa vedem …”

Mai inainte ca sa se auda ceva de sub zimbetul care inflorise pe fata sotiei, nenea Richard a continuat torential: „Nu stiu ce este cu Bintea. Nu ma mai intelege! Sa-ti spun tie ce mi s-a intimplat: Am eu un prieten, care tot asa a lesinat si el putin si Dumnezeu l-a dus pana in al treilea cer si i-a aratat frumusetile paradisului. Cind s-a trezit din lesin era bine mersi si nimeni nu s-a grabit sa-l interneze! Si tot asa s-a intamplat si cu un alt prieten al meu, si el a cazut intr-un fel de lesin, si Dumnezeu i-a dat sa ne scrie cartea Apocalipsei. Nu stiu cum pe mine nu ma intelege Bintea! Ea , cum am lesinat nitel, gata m-a bagat la spital. Cand m-am trezit, eram aici si-mi luasera hainele. Ce stie ea ce descoperiri mi-a dat Domnul si ce revelatii am primit eu! Te rog imediat sa-mi aduci hainele ca sa pot pleca acasa!”.

Bineinteles ca n-am indraznit sa contrazic un „inger pazitor” de talia sorei Bintea. De altfel, Domnul ne-a ascultat rugaciunile si dupa citeva zile nenea Richard a fost iarasi acasa. Mi-a ramas insa in minte spiritul sau evreiesc de autoironie si de necapitulare in fata necazurilor. Toate acestea imbracate intr-un profund romanesc: „Hai sa facem haz de necaz!”.

 

Richard Wurmbrand

O alta amintire despre fratele Wurmbrand o am dintr-o alta situatie grea, cand moara suferintelor si tavalugul incercarilor au venit peste familia noastra. Medicii descoperisera ca sotia mea, Daniela, are un nodul tare in sanul drept si planificasera o biopsie. M-am intilnit cu fratele Richard pe firul telefonic, nemaiavind nici rabdarea si nici timpul necesar sa mai alerg pina la dinsul. M-a surprins foarte repede, asa cum facea de obicei, cu pornirile dumnealui greu de prevazut. In loc sa ma mingiie asa cum nadajduiam, mi-a spus brusc: „Haide sa ne rugam!”

L-am auzit atunci, prin firul telefonic, rostind una dintre cele mai interesante rugaciuni pe care mi-a fost dat sa le aud vreodata. Cuvintele ei mi s-au infipt ca fierul aprins peste pielea marcata, lasind in urma lor o urma de nesters. Iata-le:

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov. Iarta-ne ca te deranjam cu un fleac ca acest bot mic de carne. Tu conduci universul si galaxiile de milioane de stele si sori, si noi te deranjam cu o problema mica. Te rog insa sa o rezolvi Tu pentru ca noi nu o putem rezolva nici pe asta. Te rog sa-i dai sanatate sotiei lui Daniel si iti multumim ca Tu ne iubesti si ne vrei binele. Amin!”

Simion Cure

Este mare lucru sa fii cu picioarele pe pamant, dar este si mai important sa te si misti cu ele. Lumea are nevoie de oameni care pot infaptui ceva, nu de cei ce stiu sa explice foarte convingator de ce au stat degeaba. Toata omenirea poate fi impartita in trei categorii: cei de neclintit, cei care pot fi pusi in miscare si cei care ii pot misca pe altii.

Prin vara anului 1986, adunarea noastra s-a mutat intr-un fost garaj al Bisericii „Magnolia” din Anaheim, California. Iata ce ne-a spus fratele Simion ca sfat, despre importanta crestinilor anonimi:

Lumea se entuziasmeaza de vizitatorii straluciti care vin sa predice, dar lucrarea avanseaza numai daca se nasc oameni anonimi care sa staruiasca in lucrurile mici si necesare din biserica.

In armata exista o vorba si este bine sa tinem seama de ea: „Biruinta finala si cuceririle sunt facute de infanterie.” Cu alte cuvinte, nu poti castiga razboiul fara infanteristi.

Aviatia zboara pe deasupra, dar vine si pleaca. Arunca bombele, face pagube imense inamicului, dar nu poate lua in stapanire pamantul.

Artileria trage de departe. Ea pune dusmanul in deruta, distrugand structurile de aparare. Totusi, cu artileria numai, tara distrusa ramane tot a dusmanului.

Trebuie sa vina dispretuitii tuturor, „iepurii”, „marsaluitorii”, care sa inainteze pe jos, pas cu pas, si teritoriul cucerit se masoara cu pasul lor. „Orice loc pe care veti pune talpa piciorului vostru vi-l voi da voua”, le-a spus Dumnezeu evreilor cand i-a trimis in Canaan. Trebuie cineva care sa puna talpa jos si sa ia in stapanire. Infanteristii batjocoriti sunt cei care pun steagul pe reduta. Numai ce cuceresc ei ramane cucerit.

Fratilor, lucrarea depinde de ceea ce faceti fiecare dintre voi in locul acesta. Nu lasati totul in seama aviatiei sau a artileristilor. Predicatorii vestiti vin si pleaca, dar cineva trebuie sa stea mereu aici in spartura. Daca voi nu va veti face partea, nu se va vedea lucrarea avansand si Imparatia cerurilor nu se va lati in locul acesta.

David Ban

Lumea are nevoie de oameni care pot infaptui ceva, nu de cei ce stiu sa explice foarte convingator de ce au stat degeaba.

Nelu Cinteanu, unul din pastorii bisericilor din Sacramento, Statele Unite, mi-a povestit doua din intamplarile traite cu David Ban, unul din predicatorii laici carora le datoreaza asa de mult lucrarea cu Evanghelia din Romania:

„Fratele David Ban, originar din Covasant, jud Arad, era bine cunoscut, nu numai in judetul Arad ci pretutindeni, ca un om deosebit al lui Dumnezeu. Tinerii din biserica Sofronea, judetul Arad, pe care am pastorit-o in perioada 1983-1991, imi spuneau adesea: „Frate Nelu, Vineri nu ai ce cauta la noi fara mosu Ban, (cum ii incuraja dansul sa-l numeasca). Cand isi incepea mesajul, fratele David, cu mult bun simt, ma intreba :

– Cat pot sa vorbesc?…

Eu ziceam: Douazeci.

Dansul (avand in jur de 80 de ani si auzul mai slab) intelegea: „Nouazeci” …

Adevarul este ca cele nouazeci de minute binecuvantate treceau mai repede decat cele douazeci proiectate de mine.

Altadata, pe cand lucram la Institutul de proiectare al vagoanelor situat in fata garii din Arad, l-am intalnit dimineata coborand din tramvai si indreptandu-se spre tren:

– Unde mergi, frate David, asa de dimineata?

La Radesti, ca acolo n-au pastor. Azi este Vineri si stau pana Duminica la ei. Maine trebuie sa vizitez cativa saraci si sa le mai dau cate ceva …

– Bine, dar dumneata la peste 80 de ani faci asta?

– Daca nu eu, cine? imi raspunse el.

Mai apoi mi-a fost rusine ca l-am intrebat.

Si astazi ma urmareste intrebarea-raspuns pe care mi-a dat-o: „Daca nu eu, cine?”

Parca si acum il vad, putin aplecat de spate, tinand intr-o mana inconfundabila lui geanta, cu Biblia si cartea de cantari, iar in cealalta o plasa cu alimente pentru cei saraci.”

John MacArthur

Apropo de rugaciune pentru cei bolnavi, eram in primii mei ani de America si Domnul imi deschisese o usa de har ca sa pot studia si invata din experientele Bisericii „Grace Communit] Church” din Panorama Cit]. Pentru doi ani am fost cooptat alaturi de cei 43 de pastori ai Bisericii si in fiecare marti dimineata ne adunam pentru studiu, rugaciune, informare si partasie. In vremea aceea a venit mama din Romania ca sa fie operata de cancer. Tristetea de pe fata mea a fost repede observata de ceilalti si a trebuit sa le spun necazul care ma lovise.

Stiind ca am nevoie de intarire si dindu-si seama ca am un respect deosebit fata de John MacArthur, pastorul invatator al adunarii, moderatorul grupului a spus:

„John, nu vrei sa te rogi tu pentru Daniel si pentru mama lui”.

In sala aceea 44 de capete s-au plecat umile si am auzit una dintre acele rugaciuni scurte si pline de miez, din care nu poti scoate nimic si la care nu mai ai nimic de adaugat:

„Doamne, Tatal nostru prin Domnul Isus, Mintuitorul nostru iti multumim ca soarta noastra este in mana Ta. Te rog sa-l convingi pe Daniel, in tulburarea in care se afla, ca Tu esti prea puternic ca sa se poata intimpla ceva fara aprobarea Ta si ca Tu esti prea bun ca sa lasi sa se intimple ceva care sa fie spre raul copiilor Tai. Multumim pentru slava pe care o vei manifesta si in aceasta imprejurare. In numele lui Isus. Amin.”

N-a fost de loc o rugaciune sentimentala. Cel putin aparent. Sapte ani dupa rostirea ei insa, mama mea traieste si pot marturisi ca am experimentat din plin si atotputernicia Domnului si bunatatea Lui. John m-a invatat atunci sa privesc realitatea mea din prisma posibilitatilor si caracterului lui Dumnezeu. El era un astfel de om deprins sa „treaca dincolo” de obisnuit si sa se sprijine pe nevazutul stabil al prezentei si puteri divine. De fapt, atata timp cat nu iesim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. … S-ar putea ca definitia eroismului credintei si sfinteniei sa fie chiar aceasta: sa faci imposibilul posibil, prin alipirea totala de Dumnezeu.

 

Petru Popovici

Invatatorul mediocru spune. Cel bun explica. Cel si mai bun demonstreaza, iar cel mai bun inspira.

In primii ani de ucenicie linga fratele Pit l-am auzit spunindu-mi: „Frate Daniel, sa lasi intotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Sa nu vrei tu sa rezolvi toate lucrurile. Sint pastori care se poarta de parca Dumnezeul lor ar fi neputincios sau in concediu. Tu sa nu faci asa. In viata mea eu m-am invatat sa spun ce cred ca trebuie, sa fac ceea ce cred ca este necesar si apoi sa astept ca Domnul sa faca restul. Sa n-ai niciodata pretentia sa faci tu totul. Lasa o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este linga tine si intervine cu puterea Sa.”

Probabil ca in aceasta „strategie de lucru” sta secretul reusitelor fratelui Pitt. El n-a cautat sa „le faca pe toate”, acceptandu-si limitarile omenesti si facandu-I loc „Celui Atotputernic” sa-Si implineasca voia. Cei din jur n-au priceput intotdeauna „ce se intampla”, dar au vazut rezultatele si s-au grabit sa-l proclame pe fratele Pitt un „om al lui Dumnezeu”. Prin aceasta, ei au recunoscut implicit ca Dumnezeu se implica personal in lucrarea fratelui Pitt si-i transfera ceva din caracterul Sau dumnezeiesc. De fapt, maretia nu este niciodata a oamenilor, ci doar imprumutata, ca lumina soarelui intr-un bob de roua. Numai Dumnezeu este maret.

Cea dintai dovada a unei mari personalitati este un sentiment profund de nevrednicie. Cei cu adevarat mari isi dau seama ca ceea ce li se intampla nu este „in ei”, ci doar se manifesta „prin ei”, pastrand intotdeauna un sentiment de umilinta. Ei reusesc sa vada ceva bun in fiecare om din jur, dovedind mereu o capacitate imensa, nelimitata, de simpatie.

Ideile mari au fost intotdeauna simple. La fel sunt si oamenii cu adevarat „mari.” Ei se ascund modesti la umbra aripilor Celui Atotputernic. De fapt, „marimea” este o problema de comparatie. Transatlanticul pare mare in port, dar foarte mic in imensitatea oceanului!

Din experienta, pot sa va spun ca oamenii mari nu se simt niciodata mari, in timp ce oamenii mici nu se simt niciodata … mici. Cel mai sigur semn ca cineva nu este important este silinta cu care isi da importanta.

Adevarata maretie cauta intotdeauna sa lucreze in taina si sa treaca neobservata.

Mandria este asa de vicleana ca daca nu veghem ajungem sa fim mandri pana si de … smerenia noastra! Asa s-a intamplat cu invatatoarea de Scoala Duminicala care, la terminarea lectiei despre vamesul smerit si fariseul mandru, i-a indemnat pe copii: „Haideti acum sa-I multumim Domnului ca noi nu suntem asa de mandri ca fariseul din Biblie”.

Vasile Brinzei

Auzind ca in America se rup bisericile si se cearta crestinii, tatal meu, Vasile Brinzei, mi-a spus la plecare: „Sa nu te certi cu fratii. Sa nu ranesti pe aceia pentru care a murit Hristos. Mai bine sa te duci sa vinzi cartofi la aprozar sau sa tai iarba decit sa te certi cu fratii. (Nu stiu de ce „vanzarea cartofilor la aprozar” a fost pentru tatal meu o extrema a existentei, dar pot spune ca toata viata sa, el a cautat sa nu se certe cu fratii, si sa nu-i raneasca pe altii).

Petru Popovici

Cand m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am gasit murdar pana la urechi, cu tot felul de scule in mana, umbland la un „compozer” electromecanic, vechi cam de varsta mea.

In scurta vreme, prin amabilitatea unor tineri electronisti priceputi, scoteam impreuna din imprimanta prima revista gata asezata pentru tipar.

„Vedeti frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie sa tot reparati harbul ala. Nu ne mai chinuim sa taiem cu foarfeca si sa lipim cu clei. Mult mai usor si mai repede!”

„Da,” ne-a raspuns dansul,” dar si rasplata voastra de la Domnul va fi mai mica! Eu stiu ca Domnul ma va rasplati pentru toata migaleala mea si nu va uita de stradaniile mele. Nu cautati sa va fie intotdeauna usor. Dumnezeu merita sa-L slujim si cu transpiratie si chiar cu … lacrimi.”

 

Alta data, cand priveam imbufnat un teanc de carti „gresite” la tipar, mi-a soptit bland: „Nu te necaji, nimic nu-si pierde rasplata! Chiar si munca aceasta „zadarnica” nu va fi uitata. Dumnezeu se uita la inima si va sti sa rasplateasca. Noi nu lucram doar pentru oameni, ci pentru Domnul.”

Petru Popovici

Nu este un secret pentru nimeni ca fratele Petru Popovici a inundat Romania cu carti crestine intr-o vreme in care o asa initiativa era absolut imposibil de abordat in interiorul tarii. Din indepartata America, pana acestui neobosit cronicar ne-a informat, ne-a educat si ne-a intretinut arzanda flacara credintei. Exista insa astazi o „anumita” categorie de tineri imberbi care stramba din nas si privesc de sus cartile pe care ne-am facut noi educatia. Ei ridica si pun in discutie problema „lipsei de nivel academic” in limbajul cartilor scrise in U.S.A.

De curand, chiar si in revista tineretului roman din Statele Unite ale Americii am dat peste un articol care mi-a starnit „interesul” si nedumerirea. Textul era plin de expresii absconse si de neologisme rare, care compatimea deferent lipsa de „relevanta lingvistica” a literaturii produse de crestini.

M-am simtit obligat fata de cititorii de pretutindeni sa dau o explicatie. Initial, articolul a fost gandit ca un raspuns la unele intrebari „nedumerite” despre calitatea cartilor tiparite de noi in U.S.A. Ulterior, ele au devenit un fel de „proclamatie program” a celor din scoala fratelui Petru Popovici.

Am plecat de la premiza ca ni se reclama lipsa unui limbaj „academic contemporan”. Ni se spune ca aceasta carenta duce la lipsa de „relevanta” a cartilor noastre in „climatul actual”, in care „Biserica din Romania este chemata sa faca un impact social semnificativ si sa influenteze benific toate nivelele si sectoarele sociale.”

„In acest context”, ni se spunea, „Cartile scrise de fratele Petru Popovici par astazi puerile si, desi au un continut bogat, nu trezesc decat interesul celor cu o „formatie intelectuala submedie.”

Nici eu, Daniel, n-am scapat mai usor. Cartile scrise sau traduse de mine: „Grija de frati”, „Introducere in Teologie”, „Biserica locala” au fost declarate si ele „populiste” si lipsite de o terminologie adecvata. „Reclamantii” se arata nemultumiti mai ales de faptul ca si o lucrare monumentala ca „Biblia cu explicatii”, destinata sa devina un instrument pentru educarea crestina a neamului, „pacatuieste” prin aceeasi lipsa de „nivel academic” in terminologie si stil.

M-am framantat daca se cade sau nu sa raspund acestor critici. Un timp am fost convins ca nu sunt chemat de Dumnezeu sa intru in polemici neroditoare. O maxima adecvata acestei situatii spune ca „Un critic literar este deobicei cineva care are destul talent ca sa-si dea o parere, dar nu suficient pentru a scrie el insusi o carte”.

Am ajuns insa astazi la concluzia ca, daca nu un raspuns polemic, cel putin o lamurire plina de dragoste este necesara.

De ce am produs noi carti „lipsite de limbaj academic”? Nu pot raspunde pentru fiecare dintre autorii din America, dar pot spune ce s-a intamplat in cazul meu.

Pana pe la varsta de 20 de ani, am fost fascinat de literatura si pasionat peste masura de filosofie (Da, asa se scrie, cu „s”. „Filozofie” inseamna cu totul altceva, un fel de dragoste de intuneric, cum bine m-a invatat Henr] Wald, unul dintre cei mai straluciti specialisti in limbaj si semantica pe care i-a avut Romania).

A urmat apoi chemarea spre slujire in lucrarea cu Evanghelia si procesul de formare ca seminarist si, apoi, ca pastor. Venirea in America mi-a prilejuit continuarea studiilor si largirea domeniului de cunostinte in sfera lucrarilor de literatura religioasa aparuta de-a lungul secolelor.

De ce ma straduiesc eu sa caut intotdeauna cel mai simplu si mai direct sens al cuvintelor?

Iata de ce:

– Cand Biblia a fost scrisa in limba greaca, ea a fost scrisa in „|oinee”, dialectul stradal, folosit de lumea pestrita a intamplarilor cotidiene. Exista si o alta varianta a limbii grece, mult mai elevata si mai eleganta: greaca literara. De ce o fi randuit Dumnezeu, in intelepciunea Lui desavarsita, ca inspiratia divina sa fie inscrisa in limbajul, uneori teribil de stangaci, al dialectului grec popular? Nu cred ca a fost hotararea lui Pavel sau a vreunui alt apostol! Dumnezeu a fost suveran absolut in aceasta problema.

– Cand a fost tradusa pentru prima data in limba latina, Biblia s-a intitulat „Vulgata”. Nu pentru ca ar fi avut un caracter „vulgar” (termenul derivat din limba romana), ci pentru ca era scrisa in latina folosita de cei din popor („Vulg” inseamna popor). Denumirea, la fel ca si in cazul traducerii grecesti, accentueaza ca forma si calitatea limbajului nu apartinea clasei erudite, paturii intelectuale selecte a tribunilor, senatorilor si patricienilor. Intreb iarasi: „De ce, in providenta Lui absoluta, Dumnezeu a voit ca Biblia sa fie tradusa in limba „vulgului” din gloriosul Imperiu Roman?

– Cand Cel mai mare orator al tuturor veacurilor, trecute, prezente si viitoare, a coborat printre oameni ca sa le vorbeasca, El a ales sa li se adreseze intr-un limbaj naturalist, populist, simplu si lipsit de „teologismele sofisticate” ale marilor rabini ai vremii („noroadele au ramas uimite de invatatura Lui; caci El iI invata ca unul care avea putere, nu cum iI invatau carturarii lor” – Mat. 7:28-29). Batjocorit atunci de carturari si clasificat drept unul „fara scoala”, oare ar fi tratat El mai bine de criticii nostri de astazi?

– Cand providenta divina l-a ales pe Pavel pentru scrierea indreptarului de invatatura al Bisericii („dupa ispravnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca sa intregesc Cuvantul lui Dumnezeu” – Col. 1:25), desi cunostea oratoria si stilul inalt al „vorbirilor induplecatoare ale intelepciunii”, apostolul a hotarat sa li se adreseze crestinilor nu pe aceasta cale, ci in glasul simplu al omului de pe strada. „Cat despre mine, fratilor, cand am venit la voi, n-am venit sa va vorbesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau intelepciune stralucita” – 1 Cor. 2:1-5). De ce oare a simtit Pavel ca asa si numai asa trebuie sa faca?

Concluzia mea personala a fost ca eficienta maxima a limbajului sta in capacitatea lui de a comunica adevarul la un numar cat mai mare de oameni. Din acest punct de vedere, toata populatia unei natiuni intelege versiunea „vulgata” a limbii vorbite in tara respectiva. Cu cat ne ridicam la un „nivel mai inalt” al limbajului, cu atat numarul celor in stare sa-l inteleaga plenar se reduce.

Mi-a trebuit un timp si un proces de „simplificare” a felului meu de a vorbi. M-am silit si ma silesc si acum mereu, sa ating performanta simplitatii evanghelice. Sa nu credeti ca este usor. Avem cu toti tendinta de a deveni sofisticati si specializati, pentru a-i impresiona pe cei din jur.

N-am sa uit impresia formidabila pe care mi-a produs-o rectorul Institutului „Logos”, Greg Cantelmo, profesor la cursul de Religii comparate si Istoria Filosofiei. La prima noastra clasa, acest om extrem de prezentabil, a inceput prin a ne vorbi 10 minute intr-un limbaj atat de „inalt”, ca ne uitam unul la altul sa vedem daca-l pricepem vreunul. La sfarsitul celor 10 minute, Greg s-a oprit, s-a uitat la noi serios si … a izbucnit intr-un hohot de ras homeric, amplificat parca de ecoul din mintile noastre ramase dintr-o data … goale.

Cand s-a potolit din ras, facandu-ne cu ochiul, Greg ne-a spus: „Vedeti, cursurile pe care le puteti face cu mine va pot transforma in astfel de oameni. Va dati seama ce caraghiosi puteti deveni? Eu am facut facultatea de filosofie. Stiu si eu sa vorbesc ca filosofii si sa ma port ca ei, dar .. ar fi caraghios sa o fac zilnic! Limbajul este ca si un costum de haine cu care te imbraci. Unii se imbraca „sa faca impresie”, altii ca sa arate ce posibilitati materiale au, altii ca sa-i atraga pe semeni in cursa pacatului. Majoritatea oamenilor se imbraca insa zilnic in haine obisnuite si merg obisnuit, printre oameni obisnuiti. Exista si costume de gala, pe care nu le imbracam decat la ocazii speciale. Noi, rectorii avem uniforme pentru serbarile de graduare. Acestea nu sunt insa hainele noastre de fiecare zi. Am fi caraghiosi daca am umbla prin piata cu ele sau daca ne-am duce, imbracati cu ele, in vizita la cineva.”

„Cred ca va dati seama care a fost intentia mea si prima voastra lectie de „Filosofie a Religiilor”. Oricat de fascinante vor fi cunostintele pe care le veti acumula pe durata acestui studiu, nu uitati ca exista lucruri mult mai importante in viata, in primul rand „viata insasi”. Daca nu veti pricepe tot, nu va omorati cu firea, daca veti pricepe tot, nu-i omorati pe altii cu un limbaj care sa va doveasca neaparat „superioritatea”.

Intalnirea cu acest Greg Cantelmo a fost una dintre desfatarile vietii mele de student in America. Daca asa a fost prima lectie a cursurilor lui, cum credeti ca a fost examenul final? Pur si simplu s-a deghizat rand pe rand in exponent al tuturor „variantelor” false de religie si religiozitate si a venit sa stea de vorba cu noi, „crestinii”, despre „adevarul nostru”. Din felul in care reuseam sa ne „convingem” si „convertim” reciproc a rezultat nota finala. Nu uit ca, la un moment, dat a iesit din clasa si s-a intors imbracat ca un preot luteran, dar avand in mana o tigara aprinsa. Era, dupa cate imi aduc aminte, intruchiparea unui „teolog liberal”.

Simplitatea si transparenta acestui genial profesor mi-au intarit si mai mult convingerea ca „idealul invataturii crestine trebuie sa ramana simplitatea Evanghelica”.

Nu va grabiti sa spuneti ca pledez pentru bigotism si pentru ignoranta. Nu ma categorisiti drept „proletcultist”.

La o conferinta a unei dioceze din Anglia, unul dintre preoti, adeptul unui stil calugaresc excentric, a vorbit cu patos, facand elogiul „ignorantei”. Dupa el, a trebuit sa ia cuvantul unul dintre episcopi. Cu un umor intr-adevar englezesc, acesta a iesit in fata, a tacut un rastimp, iar apoi a spus cam asa: „Inteleg ca fratele nostru Ii multumeste lui Dumnezeu pentru ignoranta si dupa parerea mea, in ceea ce-l priveste, are cu prisosinta pentru ce sa multumeasca”.

Stiu ca, anii de zile, conditiile de persecutie ne-au redus la o viata de „subterana culturala” si ca acum trebuie sa iesim cu capul sus si sa ducem marturia pana in cele mai inalte sfere ale existentei sociale. Daca ma credeti ignorant de aceste „noi realitati”, n-aveti dreptate. Problema este cu mult mai adanca.

Pentru un crestin, alegerea limbajului folosit pentru raspandirea Evangheliei in marea masa a populatiei unei tari nu este usoara si nu trebuie luata in chip usuratic. Grabiti sa intram la galele selecte ale intelectualitatii citadine, s-ar putea sa ne intoarcem apoi intre oamenii de pe strada sau de pe ulita tot cu fracul sau redingota pe noi si sa ajungem „de rasul lumii”.

Intr-o convorbire pe care am avut-o de curand cu fratele Aurel Popescu, pastor in Portland, dansul deplangea aceiasi folosire neinspirata a limbajului sofisticat in publicatii pe care le-a citit in tara: „Unii scriitori vor sa para mai „adanci” si folosesc cuvinte cu sensuri care raman obscure pentru majoritatea cititorilor. Apa unor astfel de izvoare literare pare adanca pentru ca e … tulbure. Dar daca te arunci in ea, dai cu capul de beton”.

Dorinta de a ne insusi prea repede si prea superficial un limbaj „academic” sofisticat, plin de neologisme si teologisme la fel de esoterice ca si hieroglifele egiptene, ne poate duce spre o bufonerie caricaturizata deja, cum nu se poate mai bine, de nemuritorul Caragiale. S-ar putea prea bine ca „nerozia noastra” sa-i forteze pe oamenii simpli sa foloseasca si ei un limbaj din care ei insisi sa nu inteleaga prea mult! Vom ajunge astfel sa-i dam dreptate celui care a spus ca „cel care vorbeste despre ceea ce nu cunoaste este frate cu acela care se intoarce de acolo de unde n-a fost.” Doamne, fereste-ne de confuzie!

Cine ar putea oare prefera limbajul „neologismelor sofisticate” si s-ar apuca sa „retraduca” textul sacru in „pasareasca” revistelor de cultura contemporana ar putea ajunge la o astfel de varianta a psalmului 23:

Psalmul 23 intr-o traducere academica

Domnul si cu mine suntem intr-o relatie de pastor-fiinta pastorita si asta ma plaseaza intr-o pozitie cu o excelenta prognoza de zero negativ.
El ma alimenteaza cu verdeata suculenta a spatiilor verzi si ma conduce in proximitatea laterala a acumularilor acvative non-torentiale.
El imi restaureaza nivelele initiale de satisfacere ale tiparului meu prihologic.
In ciuda unui progres ambulatoriu prin intersectia slab iluminata cu incidenta mortalitatii, in mine nu se vor manifesta senzatii de teroare anxioasa datorita tangentialei mele atingeri cu atotputernicia Lui.
Proteza care-I inlesneste mersul si dispozitivul de constrangere pe care-l foloseste imi induc o stare de comfort personal.
Tu proiectezi si produci o structura portanta de nutrienti chiar si in contextul prezentei unor elemente ostile si necooperante.
Initiezi un ritual folcloric care implica extracte vegetale infuzate asupra capului meu, iar containerul desemnat alimentarii mele exchibitioneaza constant o totala depasire a parametrilor lui volumetrici.
Da, factorul ne-deductibil de intensitate emotionala si atributul de nonviolenta amabilitate ma vor insoti pe toata durata nemortaliatii mele.
si voi avea drept de rezidenta permanenta in spatiile de habitat aflate in proprietatea Domnului pe o durata nedefinita cu acces pozitiv spre axa infinita a timpului.

Cine ar prefera o asemenea „reactualizare, prin contextualizare” a acestui indragit psalm? Macar spre linistea mea, dati-mi voie sa cred ca … nimeni.

De ce mi-a fost mie atat de greu sa ma deprind sa vorbesc simplu si sa scriu cu o pana usoara si chiar mangaietoare uneori? De ce mi-e greu sa raman asa si de ce doar prin stradanie pot sa ma pastrez asa? Iata de ce: Am observat ca si eu ma imbrac cu cuvintele ca altii cu hainele si umblu asa de lesne „dupa slava pe care v-o dati unii altora” (Ioan 5:44).

Dati-mi voie sa cred ca nu sunt singurul care sunt bantuit de aceasta ispita.

Va rog sincer sa analizati fondul, nu forma, celor scrise mai sus si, in masura in care gasiti de cuviinta si in acord cu buna cuviinta, sa cautam impreuna sa „transmitem” adevarul Evangheliei „dupa chipul si asemanarea” Celui ce ne-a vorbit pe pamant si dupa pilda celorlati vestitori ai Sai care I-au purtat mesajul inaintea noastra.

Pentru totdeauna in slujirea Lui, D. B. (10 Oct. 1996)

 

Adaug aici un fragment din cartea „Alexander Fleming” scrisa de Andre Maurois, tradusa si aparuta in limba romana in Editura Medicala, 1965:

„Descoperirea penicilinei a deschis o era noua in tratarea bolilor. Medicul zilelor noastre abia poate sa-si inchipuie cat de dezarmati se simteau inaintasii lui in fata unor anumite infectii. El nu cunoaste disperarea lor in fata anumitor boli, pe atunci mortale, care acum sunt vindecabile, ba chiar inlaturate cu totul. …

De ce tocmai acest cercetator, modest si tacut, a fost beneficiarul celei mai fericite intamplari a epocii sale? … In stiinta nu exista nimic mai usor decat ceea ce s-a descoperit ieri, dar nimic mai greu decat ceea ce se va descoperi maine. …

Iata doi oameni: Wright si Fleming. Amandoi au fost la fel de devotati stiintei. Dar Fleming, lipsit de orice retorica, nu cunostea arta de a ului publicul, asa cum stia s-o faca atat de bine Wright. Acesta avea dusmani, si inca foarte multi, dar nici chiar dusmanii, in fata acestei personalitati puternice, nu indrazneau sa-i conteste o anumita maretie. Nimeni nu ignora ca, cine indraznea sa puna la indoiala valoarea lucrarilor lui Wright, se expunea unui torent de argumente stralucite si sarcastice. Dimpotriva, ce putea fi mai ispititor decat credinta de a fi superior unui om maruntel, stoic si rezervat, care n-ar fi facut nimic ca sa risipeasca aceasta iluzie? Putea fi combatut fara nici un pericol, pentru ca niciodata n-ar fi spart formidabila sa carcasa de tacere, pentru un motiv atat de neinsemnat in ochii lui.

„Omul de geniu, a scris lordul Beaverbrook, este adesea egoist. Cand – asa cum se intampla uneori – este insa modest si simplu, lumea este inclinata sa-l subestimeze. Sir Alexander Fleming era un geniu care facea parte din aceasta rara speta. Acum, desigur, gloria lui este universala … In timpul vietii sale, insa, in propria lui tara, meritele lui n-au fost decat cu greu recunoscute.” (pag. 266-267).

 

„Omul se uita la ce izbeste privirea”, la floricele de stil si la limbajul elevat si esoteric. Dumnezeu se uita la inima si pretuieste modestia care nu-i zdrobeste cu apasarea ei pe cei din jur. Domnul Isus a fost un exponent al geniului batjocorit din pricina modestiei in atitudine si-n aspectul exterior.

Apostolul Pavel a simtit si el aceiasi lipsa de resprect si de pretuire din partea unora din Biserica din cauza „simplitatii” sale:

„De vreme ce multi se lauda dupa firea pamanteasca, ma voi lauda si eu. Doar voi suferiti cu placere pe nebuni, voi, care sunteti intelepti! Daca va robeste cineva, daca va mananca cineva, daca pune cineva mana pe voi, daca va priveste cineva de sus, daca va bate cineva pe obraz, suferiti!” (2 Cor. 11:18-20).

Richard Wurmbrand

Cele mai durabile impresii le fac cuvintele ascultate in vreme de adinca sensibilizare provocata de o suferinta sau de un necaz. In Februarie 1992, dupa o calatorie in Pensilvania, m-am intors acasa cu o tulburare a vederii la ochiul sting. M-am grabit sa-mi vars necazul catre familia Wurmbrand si dinsul mi-a inlesnit o vizita la un specialist din Pakistan, convertit de curind la crestinism si botezat. Inainte insa de a ajunge la doctor, fratele Richard mi-a spus: „Baga de seama Brinzei, ca uneori o vedere prea buna ne impiedica sa vedem adevaratele frumuseti din viata. Eu am calatorit in peste 50 de tari, dar cele mai frumoase lucruri nu le-am vazut in tarile pe care le-am vizitat, ci inlauntrul meu. Cauta sa vezi Imparatia lui Dumnezeu inauntrul tau si sa te bucuri de frumusetea ei si a Imparatului ei”. In spaima care ma stapinea, la gindul ca sint pe cale sa-mi pierd vederea, imi venea sa-i raspund scurt si nepoliticos: „In veci amin!, dar sa stiti ca tot ma duc la doctor”. Nu de predici aveam eu nevoie in ceasul acela!

Abea dupa ce am ramas singur am inteles talcul ascuns al cuvintelor lui. Fratele Richard observase repede ca problema mea cea mare nu era la ochi, ci la inima. Panica mea dadea pe fata o lipsa de incredere in Domnul si o pierdere prea usoara a linistii pe care ar trebui sa ne-o dea credinta. Am inteles ca trebuie sa ma uit mai atent in mine insumi si sa-L las pe Imparatul meu sa faca ce vrea El in Imparatie. Intr-adevar, uneori o vedere prea buna in afara ne fura de capacitatea de a vedea in launtrul nostru lucrurile minunate ale Domnului. „Doamne, da-mi ochi sa vad frumusetea lucrarii Tale in mine!”.

A privi inseamna un lucru, a vedea inseamna altul, a intelege inseamna un al treilea, a invata din ceea ce ai inteles inseamna o treapta mai sus, dar singurul lucru care conteaza in ultima instanta este ceea ce faci, ca rezultat al invataturilor pe care le-ai tras.

Richard Wurmbrand

„Sa poti sa binecuvintezi oricind si pe oricine! Iata o stare pe care ar trebui sa o avem toti.” Cu aceste cuvinte, care s-au substituit oricarei urari de bine, m-a intimpinat odata fratele Wurmbrand la el acasa. Tocmai citise Biblia si venise din teritoriul ei cu o revelatie noua si surprinzatoare: „Melhisedec l-a binecuvintat pe Avraam atunci cind acesta tocmai se intorsese de la casapirea dusmanilor sai. In ochii altora, Avraam putea trece drept un ucigas ordinar, in ochii altora putea fi un om bun, care se intorcea insa de la un macel. Sigur ca in minia lui, Avraam fusese crud si omorase multi oameni. Melhisedec ii iesise insa inainte cu binecuvantarea. Este usor sa-i critici pe oameni, este mult mai dumnezeieste insa sa-i binecuvintezi. Doamne fa-ne niste mostenitori ai binecuvantarii!”

Simion Cure

„Dumnezeu nu dispretuieste inceputurile slabe.”

Pe 22 Aprilie 1989, am fost impreuna cu dansul la San Bernardino, California, prima adunare cu un grup de romani care s-a tinut in capela din sediul lui „Campus Crusade”. Iata cateva din spusele „mosului”:

„Sunt lucruri importante si mari la timpul lor pe care lumea nu le baga in seama; lucruri mici care au semnificatie majora.

Copilul care scoate primele cuvinte bolborosite si pocite este mai admirat decat un academician care tine discursuri. Pentru academician, nu este mare scofala, dar copilul este in atentia si admiratia tuturor.

Tot asa, nimeni nu se entuziasmeaza cand un vlajgan puternic ridica dintr-o smucitura sacul si-l pune pe umar, dar toata casa se uita cu bucurie la copilul care duce cu mana lui prima cana cu apa. Aproape toata apa este varsata cand ajunge cu ea la destinatie, dar mama il pupa, tata ii striga: „Bravo!”, iar audienta spune: „Halal baiat! O sa fie harnic!”

Richard Wurmbrand

Numai fratele Richard poate predica despre anumite subiecte. Am sa incerc sa redau mai jos doua dintre ele.

Pentru noi toti care-l asteptam cu gurile cascate, introducerea dinsului a parut cel putin bizara: „Multi predicatori doresc sa vorbeasca despre lucruri importante si complicate. Eu vreau sa va vorbesc astazi despre „nimic” … A urmat apoi o ora de delectare duhovniceasca ancorata pe subiectul acesta al nimicului.

Nimicul este cea mai tare substanta din univers. Mai tare ca orice otel din lume. Dumnezeu a suspendat pamintul pe „nimic”. Un cablu de otel suficient pentru a sustine pamintul s-ar rupe sub propria lui greutate, dar Dumnezeu a stiut ca otelul nu rezista, asa ca a folosit „nimicul”!

Nimicul este materia de lucru preferata a lui Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute de Dumnezeu din „nimic”! Diamantul cel mai pretios a fost facut din „nimic”. Frumusetea frumusetilor din lume a fost facuta din „nimic”.

Nimicul este cea mai inalta stare spirituala la care trebuie sa ajunga un credincios. La un moment dat se certau fratii din cauza spiritul de competitie. Si atunci Pavel le-a spus: „Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca: asa ca nici cel ce sadeste, nici cel ce uda nu sint nimic; ci Dumnezeu care face sa creasca” (1 Cor. 2:6-7). Auziti, Pavel ajunsese ceea ce trebuia sa ajunga pentru ca fratii sa nu se mai certe cu el, Pavel ajunsese in sfirsit: „nimic”!

Altadata, nenea Richard a ales sa ne vorbeasca despre: „Nebunia lui Dumnzeu” (1 Cor. 1:25). „Toate religiile lumii cauta sa-si prezinte pe dumnezeul lor ca pe cea mai inteleapta fiinta. Numai Biblia ne spune despre Dumnezeu ca ar fi nebun.” Sigur ca aceste vorbe ar fi fost considerate blasfemie daca ar fi fost rostite de o alta gura, dar din gura fratelui Richard ele au fost acceptate si lamurite apoi cu prisosinta. „Dumnezeu priveste lucrurile care nu sint ca si cum ar fi” (1 Cor. 1:27-28). etc. In final, numai un Dumnezeu care lucreaza impotriva evidentelor a putut sa se incurce cu oameni ca noi. „De pilda fratilor, uitati-va cu bagare de seama la voi care ati fost chemati; printre voi nu sint multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii …” (1 Cor. 1:26-27). Care Dumnezeu si-ar fi pus mintea cu noi ca sa ne aleaga pentru Sine si sa se laude cu noi inaintea cerului? Cu adevarat, mare este taina mantuirii noastre si cine este cel ce o poate pricepe?

Richard Wurmbrand

Alte subiecte curioase ale fratelui Richard: „Exista lucruri pe care nu le poate face Dumnezeu?”

Intre cele mentionate de Biblie este si unul nebagat in seama: „Dumnezeu nu mai poate de bucurie in mijlocul copiilor Sai”. Sa traim asa ca sa facem bucurie Domnului nostru. Exista astfel de copii ai Domnului. Exemplele noastre ar trebui sa fie cei care si-au consacrat viata scopurilor lui Dumnezeu. Scriptura ne spune ca Dumnezeu cauta astfel de oameni, a caror inima sa fie intreaga a Lui („Caci Domnul isii intinde privirile peste tot pamantul, ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui” – 2 Cronici 16:9)î

Cand l-am auzit vorbind despre acest subiect, fara sa vreau, mintea mi-a zburat la o alta intamplare, in care „ceea ce nu poate face Dumnezeu” a aparut intr-o cu totul alta imprejurare:

Vrand sa vada daca elevii au inteles lectia despre atotputernicia lui Dumnezeu, invatatoarea intreba: „Ce parere aveti: exista ceva ce nu poate face Dumnezeu?”

Peste clasa se asternu o tacere deplina. De abia dupa cateva minute, unul ridica in sfarsit mana sus. Crezand ca lectia ei n-a fost destul de clara, invatatoarea ofta, dar totusi il ruga resemnata pe cel cu mana ridicata sa spuna ce are de spus: „Spune draga, ce nu poate face Dumnezeu?”

„Dumnezeu nu le poate face tuturor pe plac.”

Richard Wurmbrand

Ce sa faca cel aflat sub batjocura? Fratele Richard imi spunea o istorioara indiana cu doi oameni care s-au dus la Buda si au cerut sa-i vorbeasca. Buda i-a primit, dar spre surprinderea sa, cei doi au inceput sa-l ocarasca pentru toate lucrurile de sub soare. Cuvintele lor erau adevarate insulte: ticalosule, ucigasule, nebunule, etc. Dupa un timp, cei doi au obosit sa vorbeasca si s-a asternut tacerea. Atunci, Buda le-a spus: „Stiam ca ati venit sa-mi dati ceva. Toata lumea care vine la mine imi aduce cate ceva. De obicei eu primesc darurile lor, dar darurile voastre nu-mi plac. Va rog sa le pastrati, caci sunt ale voastre. Eu n-am ce sa fac cu astfel de cuvinte. Luati-le inapoi!”

Morala este evidenta, cand stim sa ne ridicam la adevarata noastra demnitate, batjocora este a batjocoritorului, nu a noastra! Vorbele rele ii caracterizeaza pe cei ce le spun si nu se cade sa ne pierdem linistea pentru ele. Sa nu le facem loc in inima noastra, ci sa le lasam in inimile celor care le-au adus.

Richard Wurmbrand

Lumea e plina de „purtatori de vorbe”. Cand te vorbesc altii de rau, traieste frumos, ca nimeni sa nu-i creada.

Nenea Richard m-a prins vrand sa aflu ceva despre o cearta dintre doi frati din locul pe care dansul tocmai il vizitase. Curiozitatea mea a fost corectata, ca de obicei, cu o alta pilda:

„Doi oameni nu se aflau in cele mai bune relatii. Unul dintre ei spunea numai lucruri rele despre celalalt, dar, surprinzator, celalalt spunea tuturor numai cuvinte frumoase despre cel dintii.

Mirat si contrariat, un ascultator s-a dus la cel ce spunea lucruri frumoase si i-a zis: „Bine, dar tu nu ai auzit ce spune el despre tine si despre purtarea ta. El spune ca tu esti de vina, ca esti un om rau, nebun, desfranat, etc. Cum de tu spui numai cuvinte frumoase despre el?”

Dupa ce a stat putin sa se gandeasca, omul bun a raspuns cam asa: „Vezi, s-ar putea sa spunem amandoi adevarul sau s-ar putea sa mintim amandoi. Tu trebuie sa vezi care este realitatea!”

Petru Popovici

A-ti place sa predici este una, iar a-i iubi pe cei carora le predici este alta!

Am fost cu fratele Pit Popovici sa impacam doi pastori si doua biserici aflate in cearta. Unul din pastori venise dupa celalalt in localitate si acum ii rupsese o parte din turma, deschizind o a doua biserica. In caldura „argumentatiei” l-am auzit pe fratele Pit spunindu-i pastorului nedreptatit:

„Nu faci bine, nu cu razbunare se castiga inima oamenilor. Ai sa-ti golesti biserica. Daca vrei sa castigi, fii intelept si fii bun! Oamneii sint niste „cersetori dupa dragoste”. Merg acolo unde simt ca sint iubiti. Nu te supara pe cei ce pleaca. Cheama-i inapoi pentru o serbare de despartire si multumeste Domnului in public pentru vremea in care ati slujit impreuna. Fa-i sa simta ca ii iubesti din toata inima, indiferent daca vor sta sau daca vor pleca in alta parte. Cind vor apare probleme in cealalta adunare, si nu este Biserica unde sa nu apara probleme, oamenii acestia isi vor aminti ca undeva este un pastor care i-a iubit si ii iubeste. Vor veni inapoi si vei fi mult mai cistigat atunci. Nu tine pe nimeni cu forta. Nu uita ca oamenii merg pina la capatul lumii pentru cineva care ii iubeste. Fii tu un astfel de om”!

Mi-am dat seama atunci ca este imposibil sa-i ridici pe altii la un nivel mai inalt decat acela la care te aflii tu insuti. Marimea influentei pe care o avem asupra altora depinde de grija pe care le-o purtam.

 

Richard Wurmbrand

Pe data de 4 Ianuarie 1994 am fost in vizita la familia Wurmbrand impreuna cu Aurel Popescu si Gelu Hategan care venisera din Portland sa-l vada. Profitand de ocazie, au venit cu noi si amandoi tatii mei: Vasile Branzai, si Traian Ban. Cele cateva ore petrecute in compania lui Mihai Wurmbrand, a sorei Bintea si a fratelui Richard au fost un deliciu. Mai intai am observat un anunt in limba engleza pe care nu-l mai vazusem inainte. Pe o placa frumos ornata si asezata pe masuta de la intrare scria citet: „Intrati cu incredere; aici nu santeti straini, ci doar prieteni cu care n-am avut ocazia sa ne intalnim inca”.

Richard Wurmbrand

Printre cele spuse noua de fratele Wurmbrand ne-a rasunat multa vreme in minte o destainuire de-a dansului: „Pe Dumnezeu Il iubim pentru El insusi, nu pentru ce ne da. Eu pe Bintea am iubit-o fara sa aibe zestre! Am iubit-o pentru ea insasi. Tot asa trebuie sa-L iubim si pe Dumnezeu. Chiar daca nu mi-ar da cerul vesnic, eu tot l-as iubi pe Dumnezeu. Pe Diavolul nu-L pot iubi, si nu l-as iubi nici atunci cand mi-ar putea darui cerul.

Iubirea adevarata este legata de cel pe care-l iubesti nu de ceea ce are sau ne da el.

Se spune ca un prelat i-a spus odata unei femei chinuite de pacat: „Doamna va iert toate pacatele. Duceti-va in pace”. Noaptea i-a aparut in vis Dumnezeu si l-a mustrat: „Cine esti tu sa ierti pacatele? Te crezi Dumnezeu? Pentru ca ai vorbit de pe pozitia de preot, eu am s-o iert pe femeia aceea, dar pe tine am sa te pedepsesc si n-am sa te mai las sa intri in cer”.

La auzul acestor vorbe, prelatul a inceput sa chiuie si sa joace de bucurie. Cand Dumnezeu l-a intrebat de ce face aceasta, prelatul a raspuns: „De multa vreme vreau sa-ti arat ca Te iubesc pe Tine fara sa ma gandesc la rasplata. Acum am ocazia sa-ti arat cat de mult te iubesc”.

Cand l-a auzit cum vorbeste, Dumnezeu i-a zis: „Pentru o asa iubire meriti sa intri in cer”.

„Stiam, i-a replicat prelatul, „doar nu credeai ca te-am crezut cand mi-ai spus ca nu ma lasi in cer. Stiam ca doar ma iubesti si Tu”.

Socanta la prima vedere, aceasta destainuire a fratelui Wurmbrand, m-a urmarit zile la rand, pana cand am ajuns sa-mi dau seama ca Dumnezeu si rasplata cerului sant inca foarte strans legate in inima mea egoista. Dragostea mea nu s-a lepadat inca total de sine si Dumnezeu stie ca inca nu-L iubesc asa cum merita El cu adevarat.

Aurel Popescu

Saptamana de rugaciune mondiala de la inceputul anului 1994 a avut ca tema: „Relatia Duhului Sfant cu cel credincios”. Miercuri seara, Biserica din Belflo[er l-a avut ca musafir pe fratele Aurel Popescu, venit intr-o vizita de la Portland. Subiectul serii era: „Umplerea cu Duhul Sfant”. L-am auzit atunci spunand ceva foarte profund despre „personalitatile” pe care vrea Duhul Domnului sa le umple.

Ne-a vorbit despre dorinta Duhului de a ne umple pe fiecare dintre noi individual, apoi ne-a spus: „Exista si alte personalitati, nu individuale, ci colective. Familia mea este o personalitate compusa unica. Nu ne asemanam cu alte familii decat intr-o oarecare masura. Fiecare familie isi are individualitatea ei. Dumnezeu vrea ca Duhul Sfant sa umple fiecare familie in parte si sa modeleze relatiile si manifestarile care-i dau identitatea.

Exista apoi personalitatea colectiva a Bisericii. Biblia numeste Biserica „un trup”. Chiar daca santem mai multe madulare, alcatuim un singur trup. Fiecare Biserica este diferita de alta; are o personalitate a ei proprie in functie de personalitatile credinciosilor care o alcatuiesc. Duhul Sfant vrea sa umple aceasta personalitate colectiva a Bisericii si sa o anime cu lucrari si stari duhovnicesti binecuvantate.

Biserica este mai mult decat un grup de oameni care se aduna din cand in cand ca sa piarda vremea impreuna, ascultand tot felul de predici, unele destul de proaste. Dumnezeu numeste Biserica „trupul lui Christos”. Santem o unitate compusa din parti individuale. Aceasta unitate complexa trebuie plasata sub binecuvantata lucrare a Duhului Sfant. El trebuie sa lucreze prin noi, sa rodeasca in noi si sa-l vesteasca lumii pe Christos prin noi.

Rugaciuni copilaresti

Anul 1993 a fost pentru noi „anul papagalului”. Ani la rand, fetele mele si-au dorit sa aiba in casa un „pet”: o pisica sau un caine cu care sa se joace. Eu nu am o simpatie deosebita pentru aceste animale asa ca dorinta lor a ramas mereu neimplinita. Le-am cumparat in schimb un acvariu imens cu pesti, dar … in scurt timp mi-am dat seama ca grija acvariului a cazut tot in seama noastra. Ca sa scapam, am daruit acvariul unei … alte familii.

In primavara lui 1993, am vazut, intr-o vizita la familia Ceausu, un altfel de „pet”: un papagal micut si vesel care sarea cand pe umarul unuia, cand pe bratul altuia. Ne-am zis repede: „Iata ce cautam noi! Un astfel de „pet” va satisface pe toata lumea. Zis si facut, doar ca la magazin am aflat ca papagalul costa in jur de $50!

„Eu nu dau $50 de dolari pe o cioara vopsita”, am zis eu si am plecat acasa tristi.

Daniela a continuat sa se roage Domnului pentru papagal. Copilareste, ea a intuit ca Dumnezeu poate face o minune ca sa ni-l dea pe o alta cale. Si asa a fost …

Intr-o dupa amiaza, venind de la Biserica, exact cand sa fac la dreapta pe strada noastra, ce-mi cade in fata masinii intr-un zbor precipitat? Ati ghicit: un papagal. Am oprit repede masina (intamplator, nu era nici un fel de trafic pe sosea) si m-am apropiat sa-l prind. Pasarea a zburat sovaielnic pe un gard de beton de la marginea soselei. M-am furisat pe langa gard, am ridicat repede o mana si … l-am prins. Era un papagal micut si pricajit, dar era … un papagal!

L-am adus acasa si a trebuit sa-l hranim cu pipeta vreo patru saptamani, caci era doar un pui de curand scos din ou.

Dumnezeu ascultase cererea sotiei mele si facuse o minune.

Ce sa va mai spun, pana la urma a trebuit sa cumpar o colivie si tot am dat cei $50!

Chuck Smith

Pastorul Chuk Smith, de la Calvar] Chapel din Costa Mesa, California, a povestit de la amvon o alta intamplare, auzita in confesiunile de la un cerc de rugaciune. O doamna ramasa vaduva de curand a povestit ca , dupa moartea sotului, s-a simtit multa vreme singura si parasita de lume. Se plimba prin casa si i se parea pustiu de tot. Ii era mai ales greu sa se uite spre fotoliul unde sotul ei obisnuia sa-si petreaca dupa amiezele. Amarata si plangand, a inceput sa se roage Domnului pentru o pisica cu care sa-si mai indulceasca singuratatea.

In acelasi timp, o alta familie din Biserica parasea casa indreptandu-se spre adunare. Cand sa intre in masina, cei doi au auzit venind de undeva de sus, mieunatul disperat al unui pisoi. Cand si-au ridicat privirile au vazut cu surprindere un ghemotoc de blana cu ochi atarnat intre cracile unui pom. Pentru ca se grabeau, au dat din cap si au vrut sa plece, dar pisoiul: „Miau! Miau!” de parca se sfarsea lumea. Pomul nu era destul de batran ca sa poata suporta greutatea barbatului. Au incercat sa dea pisiul jos cu un bat, dar „creatura” n-a vrut sa colaboreze.

Ingenios din fire, barbatul a nascocit un „proiect”: „Legam o sfoara de una din cracile pomului, celalalt capat il legam de bara masinii, eu plec incet cu masina, iar cand se apleaca pomul, tu iei binisor pisoiul”. Zis si facut. Masina a plecat incetisor din loc, pomul a inceput sa se curbeze frumos, aplecandu-se spre pamant, pisoiul cobori treptat spre bratele intinse ale sotiei, pana cand, dintr-o data: „Poc!” Sfoara s-a rupt, pomul s-a indreptat violent asemenea unei catapulte, iar pisoiul a zburat ca un proiectil prin aer peste cateva case. „S-a dus, s-a dus” a spus barbatul, „lasa ca astea au noua vieti. Haide sa nu intarziem la Biserica”.

Peste cateva zile, la supermarket, au vazut-o pe vecina lor vaduva impingand un carucior plin cu mancare pentru pisici.

„Nu stiam ca aveti pisica”, au spus ei.

„Sa vedeti minune” a venit raspunsul. Tocmai ma rugasem Domnului sa-mi dea o pisica care sa-mi tina de urat. Am iesit in curte sa plec la Biserica si ce sa vezi? Mi-a cazut in cap, venit chiar din cer, un pisoi speriat si cu blana ca de arici. Nu crezusem ca Dumnezeu poate raspunde chiar asa de repede la rugaciunea mea. Am fost mai speriata decat pisicul. Slava Domnului ca El m-a ascultat!”

Sigur ca papagalul meu a fost normal sa zboare, dar sa zboare o … pisica? Dumnezeul nostru asculta uneori chiar si cererile noastre cele mai copilaresti.

 

Marcu Nichifor

Fratele Marcu povestea odata pocait: „Tocmai ajunsesem in gara cand mi-am dat seama ca n-am destui bani pentru bilet. Trebuia sa ma intorc in sat si sa cer de la o familie. Ca sa nu mai car dupa mine geanta grea, m-am rugat Domnului si L-am rugat pe El sa pazeasca geanta pana ma voi intoarce.

Am pus-o jos langa o treapta si m-am dus. Domnul s-a tinut de cuvant si am gasit geanta exact unde o lasasem. Bucuros, am multumit Domnului, ridicand-o de jos si punand-o alaturi de mine pe policioara ghiseului. Pana sa ma scotocesc prin buzunare si sa platesc m-am intors cu spatele la geanta. Cand am dat s-o iau, nu-i! Mi-o furase cineva chiar de langa mine.

Crezusem ca pot pazi singur geanta. Multumisem Domnului pentru paza lui parca spunand: „Multumesc ca ai vazut de ea cand am fost plecat. De acum o pazesc eu insumi. Am gresit, ce mai! Mai bine Ii spuneam Domnului sa continue sa aibe El grija si de geanta mea si de … mine”.

Ioan Dan

Fostul Presedinte al Baptistilor din Romania era un om ager la minte, mare la inima, dar mic de statura. Acest lucru l-a scapat de cateva ori din grele incercari.

Pe vremea cand adunarile erau interzise si cand jandarmii ii duceau „din post in post” si din bataie in bataie pe predicatorii Evangheliei, dansul mergea sa predice prin sate.

Odata, la usa camerei in care erau adunati au rasunat glasuri amenintatoare. Fratele Dan s-a dus sa deschida, dar n-a mai apucat sa o faca: usa a sarit din clanta si s-a rotit lundu-l cu ea si pe fratele Dan. Trupul lui mic a fost ascuns in dosul usii. In zadar au cautat jandarmii prin casa. Nicunuia dintre ei nu le-a trecut prin cap ca un om ar putea incapea in spatiul restrans din dosul usii.

Altadata, fratele Dan s-a ascuns de jandarmi sub o gramada de lemne cladite unul peste altul pentru iarna. A stat acolo cateva zile. Niste gaini isi facusera cuib sub gramada de lemne, astfel ca fratele a supravietuit band in fiecare zi doua oua proaspete.

Fratele Dorca

Fratele Dorca din Biserica fratilor penticostali fusese pe vremuri un jandarm aspru si fara mila. Impreuna cu un alt sergent arestasera intr-o zi pe un „predicator” de-al pocaitilor si s-au apucat sa-l bata ca sa afle de la el locul de adunare. Dorca il tinea de cap, iar celalalt il lovea cu patul armei. Curand, mainile jandarmului au simtit sangele cald curgand. Atingerea aceea i-a produs un soc dureros in inima: „Ajunge!” s-a rastit el, „Destul!” A trebuit sa se repeada la celalalt si sa-l prinda de maini. Intrase in nebunia unei violente salbatice.

Scapat din maini, „pocaitul” s-a scurs la podea, ramanand intins ca o zdreanta. Gemea doar incetisor. Jandarmul Dorca a fugit in cealalta camera si a inceput sa planga amarnic. Un fel de greutate se lasase pe inima lui si o caldura nemai simtita ii topise indarjirea. L-a apucat dintr-o data mila de cel batut, l-a apucat disperarea in fata violentei cu care se obisnuise.

Dupa un timp, Dorca s-a dus iar in prima camera. Pocaitul se ridicase acum si incerca sa se stearga de sange. Era ametit de tot. „Unde stai? Vrei sa te duc acasa?” Buimacit si temator inca, omul s-a ferit: „Nu, sa traiti, nu-i nevoie. Ma descurc singur. Dumnezeu sa va rasplateasca bunatatea”.

A doua zi, Dorca s-a dus la om acasa cu ceva mancare si medicamente. Speriata, nevasta celui batut i-a dat drumul in camera.

„Iarta-ma omule! Iarta-ma! Spune-mi unde va adunati diseara. Nu te teme ca nu va mai bat. Vreau sa vin si eu s-ascult. Mi-e sila de ce-am facut aseara”, a mormait jandarmul.

Rugamintea i-a fost ascultata si Dorca s-a dus sa asculte. Oamenii din adunare l-au primit la inceput cu teama, dar apoi cu bucurie. Dupa ce s-a convertit, autoritatile l-au mutat mai intai la un depozit, iar apoi l-au dat afara de tot.

In cativa ani, a ajuns sa fie el insusi arestat si interogat. Sergentul l-a avertizt: „Tu stii ce urmeaza. Mai bine spune tot, ma! Te fac eu sa spui tot”. A sunat insa telefonul si sergentul a alergat de urgenta la locul unui incendiu care izbucnise intr-o casa.

Dorca a ramas singur in incaperea rece si s-a rugat firbinte ca Domnul sa nu-l lase si sa-i dea putere sa indure. Inaintea ochilor ii aparea mereu scena cu „predicatorul” batut de el odinioara. Pe maini, parca simtea curgand inca sangele acela cald si lipicios. „Doamne, iarta-ma si izbaveste-ma”.

A doua zi au venit in arestul politiei „sefii de la centru”. L-au gasit pe Dorca acolo, asteptand linistit.

„Tu ce cauti ma aici?”

„Astept pe domisergent sa scoata totul din mine. M-a lasat aseara aici si mi-a promis ca vine repede”.

„Du-te omule acasa, sergentul nu mai vine. S-a bagat aseara intr-o casa care luase foc si a cazut tavanul pe el. A murit acolo. Dumneata du-te acasa”.

Dumnezeu Il iertase si-i ascultase rugaciunea.

Richard Wurmbrand

Acelasi vant care stinge lumanarea, atata focul. Acelasi soare care topeste gheata, intareste noroiul.

Cam prin 2 Martie 1994, la numai cateva zile dupa ce fusese in spital si aflase ca are „Cardiopatie ischemica”, fratele Wurmbrand mi-a spus o „taina”:

„Vrei sa-ti spun cum sa faci ca sa ti se intample in viata intotdeauna doar ce-ti place?”

„Bineinteles”, i-am raspuns eu cu gura, desi in inima mea eram foarte sceptic.

„Ei bine, atunci trebuie sa te hotarasti sa-ti placa tot ce ti se intampla!”

„Bine, bine”, am spus eu, „asta este usor de zis, dar greu de facut”.

„Dimpotriva! Daca, primesti ca din partea Domnului si faptul ca ti-e greu sa faci asta, chiar si greul acesta devine usor! Totul este sa stii sa te rogi cu toata convingerea: „Doamne, faca-se voia Ta, nu a mea”.

Am tacut si m-am cautat o clipa prin-nauntru. La inventarul meu personal mi-am dat seama ca totul este o problema de vointa. Fratele Richard spusese: „Trebuie sa te hotarasti sa-ti placa tot ce ti se intampla!”

Simion Cure

Dupa o lunga, obositoare si lipsita de rezultate aparente sedinta de Comitet, in care s-a incercat zadarnic impacarea unor tineri casatoriti intrati in criza, l-am dus acasa cu masina pe fratele Cure. Locuia pe atunci in orasul Bell, din aria Los Angeles. Desi eu locuiam intr-o cu totul alta directie, imi placea sa fac acest ocol pentru a mai sta putin de vorba cu dansul.

Am comentat putin ceea ce se petrecuse la Biserica si, dupa ce a oftat, a rostit una dintre vorbele lui de duh care pot tine loc de cursuri de facultate: „Deh, sfaturi poti da, dar minte, nu!”

Amin, frate Cure!

Simion Cure

Fratele Simion Cure m-a rugat odata sa scriu o introducere pentru un volum de poezii pe care dorea sa-l tipareasca. Intentia dansului a fost buna, dar … n-a fost sa fie asa. Volumul cu pricina n-a mai aparut. Eu am ramas insa cu o „introducere” pe care nu stiam unde sa o pun.

O asez acum ca pe o destainuire a dansului si a mea, la inceputul acestei culegeri de scplipiri luminoase care mi-au aprins, de-a lungul anilor, trairile sufletului si mi-au iluminat calea.

„Ce este un poet ? Cine poate scrie poezie ? Se spune, pe drept cuvant ca „muzica este poezia inimii, iar poezia este muzica mintii”.

Cantecul este respiratia inimii, poezia este cantecul mintii.

Se cere multa inima si nu mai putina minte pentru a scrie poezie. Volumul de fata este produs de un om cu o inima de aur si cu o minte de otel.

Exista poeti care se nasc si poeti care se fac. Cei dintai scriu pentru ca exista, ceilalti pentru ca sa existe. Poeziile din aceasta carte sunt rasuflarile unui om care „n-ar fi putut altfel”.

Am intalnit oameni „daruiti” si oameni care stiu sa se daruiasca. Primii sunt oameni constienti adesea doar de propria lor valoare, cei din urma sunt convinsi de valoarea altora.

Multumim fratelui Simion pentru acesti „stropi de roua”. Ei vor fi o desfatare pentru toti cei ce cunosc „zorii de zi” si traiesc in dimineata sufletului.

Multumim Doamne pentru atingerea degetelor Tale pe corzile sufletului nostru. Fa-le sa vibreze si sa cante doar pentru Tine”.

Iata una din poeziile acelui volum:

 

Nu-s poet, nici semi …

Scriu ca sunt roman

Fac si eu ce face

Sluga la stapan.

Nu-s o slug-aleasa

Si nici prea cucernic,

Chiar de-as face totul,

Sunt un rob netrebnic.

 

Sunt un rob netrebnic

Si-s in drumetie

Printr-o-ntunecime

Si printr-o pustie.

Drumul e cu pietre

Sub picioare tare,

Fructele sunt acre,

Apele amare.

 

Numai Tatal, Bunul

Parinte-al iubirii

Poate sa ne-nvete

Taina indulcirii;

Sa ne-nvete drumul,

Sa ne-arate tara,

Sa ne-arate Crucea

Lemnul de la Mara.

 

Sa ne dea putere

Cand ne obosim

Si sa ne-nsoteasca

Pana la Elim …

Dar pana acolo,

Cat e? Domnul stie

Cat timp ne va tine

Mersul prin pustie?

 

Doamne-Atotputernic,

Parinte-al zidirii!

Fa sa-mi vada ochii

Cortul intalnirii.

 

Probabil ca cea mai cunoscuta poezie a fratelui Cure ramane acea intitulata: „De ce-i asa? O stie El!”

 

De ce ades mi-e dat pe cale

Sa-ndur dureri si fel de fel,

De ce-s lovit adesea oare?

Eu nu-nteleg, dar stie El!

 

Cand cunoscut-am Adevarul

Si vrut-am sa spun despre El,

Silit am fost sa tac adesea …

De ce-i asa, o stie El!

 

Din painea mea am dat altora

Fari sa ma tem ca ma insel.

Rasplata? M-au lovit cu pietre …

De ce-i asa, o stie El!

 

Cand m-am luptat cu valul vietii

Si cand era s-ajung la tel,

Ma vad cu barca rasturnata …

De ce-i asa, o stie El!

 

Cand moartea lupta pe-ndelete

Sa rup-al dragostei inel,

Raman copii sarmani pe drumuri …

De ce-i asa, o stie El!

 

Greu apasat privesc adesea

Calvarul, Crucea si pe Miel;

De ce sunt lacrimi fara vina,

Eu nu-nteleg, dar stie El!

 

Cand mi-am trait mereu viata

In curatii de porumbel,

Stropit am fost cu murdarie,

De ce-i asa, o stie El!

 

Eu nu-nteleg, dar cred intr-una

Si cred cu patima si zel,

Ca multe din ce mi se-ntampla

Nu le-nteleg, dar stie El!

 

Si cand ajunge-voi in ceruri,

Cu Domnul, in al Sau Castel,

M-oi intreba: Cum de-s acolo?

Raspuns la toate-mi va da El!

Simion Cure

Pe vremea cand era inca in puterea maturitatii si cand pe alocuri, fratii din comunitatea Timisoara incepusera sa-l cunoasca mai bine, s-a intamplat ca pe undeva prin Banat, o biserica era tulburata ca un roi de albine salbatice la care venise ursul la miere.

Se zvonea chiar si ca fratii se cam luasera la bataie si in invalmasala se rupsesera cateva banci, nu se stie pe spinarea cui.

Fratii din conducerea comunitatii se cam codeau sa se duca sa puna lucrurile la punct. Nimanui nu-i place sa fie partas la un scandal!

Dupa o socoteala cam impiedicata, au spus: „Du-te tu mai frate Cure, ca tu ai mai mult curaj decat noi si mai stii si cum sa-i iei pe frati”.

Zis si facut. In ziua „adunarii generale”, fratele Simion sta asezat pe prima banca si simtea cum creste in spatele lui tensiunea si cum se incing spiritele. Aerul fosnea scortos ca o coala de celofan mototolita.

Dintr-o data, fratele Cure a sarit in picioare si a strigat tare:

„Fratilor si oameni buni, vreau sa va fac la inceput o intrebare, ca sa ne intelegem bine si sa stim cu cine lucram si cu cine avem de-a-face: Cine vrea sa fie in urmatoarea ora instrumentul Diavolului printre noi?”

„Dumnezeu vrea sa traim in dragoste si in buna invoiala. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al randuielii. Stiu insa ca Diavolul vrea sa ne tulbure si sa ne faca sa ne certam si sa ne distrugem unii pe altii. Intreb inca o data: Cine vrea sa fie unealta dracului printre noi azi? Sa se ridice in picioare, ca sa stim si noi cu cine avem de a face.”

Peste casa aceea de rugaciune s-a asternut dintr-o data tacerea, o tacere adanca, socata, amestecata cu pareri de rau si cu un inceput de pocainta.

Se spune ca Biserica aceea a avut atunci cea mai linistita si mai frumoasa adunare generala din toata istoria ei.

Sa fi fost influenta vorbelor fratelui Simion? Sa fi fost influenta Duhului Sfant? Eu nu stiu. Judecati si dumneavoastra …

 

 

Partea II

Ziceri de duh …

O singura litera schimbata, un singur sunet pronuntat diferit intr-un cuvant, o intonare putin schimbata si ce diferenta! Iata doar cateva exemple:

– viata de „casnicie” sau viata de „caznicie”?

– un om „optimist” sau unul „of-timist”?

– dimineata, unii se intorc la muncile „zilnice”, altii la cele „silnice”!

– unii ar dori ca toata lumea sa fie plina de oameni „cumsecade”, dar mie mi-ar place daca macar cativa dintre ei ar fi si „cum-se-ridica” !

– ca sa reusesti in viata, unii spun ca trebuie sa fii „capabil”, altii sustin ca poti optine aceleasi rezultate si daca esti doar „cap-abil”!

– cred ca un om „obraznic”, de fapt „n-are obraz”.

Vernon McGee

„Legalismul si libertinajul sunt la fel de gresite si de periculoase. Legalismul se poate asemana cu apa cristalina, rece si iute de munte: malurile sunt bine precizate si apa este curata. Libertinajul se aseamana cu apa lina si puturoasa de la ses: plina de meandre, cu maluri instabile si macinate de inundatii. In apa de munte te poti ineca repede din pricina curentilor si a stancilor de granit; in raurile campiei poate inota oricine, dar apa lor este plina de noroi si, daca o bei, este vatamatoare.”

„Crestinismul nu este nici legalism, nici libertinaj. Un copil al lui Dumnezeu este liber de Lege, dar, din dragoste de fiu, se reaseaza in ordinea cosmica divina, ascultand de Legea lui Christos.”

Adaug la aceste cugetari si cateva din culegerea mea personala:

Nu uita ca unul dintre sinonimele „libertatii” este si „fara-de-legea”! Nu fii nihilist, ci crestin!

Cand libertatea distruge ordinea, dorinta dupa ordine va pune capat libertatii.

Prea multi oameni tanjesc dupa libertate doar pentru a-si permite sa faca „lucruri neingaduite”.

Shimon Perez

Vorbind intr-un interviu despre Iaser Arafat, Simon Perez, prim ministrul Israelului spunea: „El are un vis: sa recucereasca Ierusalimul pentru arabi si sa stabileasca un stat Palestinian. Nu este drept si nu poti sa-i iei cuiva dreptul sa viseze. Fiecare dintre noi avem visul nostru si este normal sa fie asa. Viata este alcatuita insa si din vis si din realitate, asa ca fiecare visam, dar dimineata ne sculam ca sa facem compromisuri, adaptand visurile noastre la realitate.”

Cat de potrivite sunt aceste cuvinte pentru cei care trebuie sa-si „adapteze” pornirile imaginatiei la dimensiunile, vai, asa de stramte, ale realitatii!

Richard Wurmbrand

L-am gasit culcat in casa parintilor mei. Auzisem ca este putin bolnav si l-am intrebat: „Cum va simtiti?”

„Minunat!” mi-a raspuns, „Dumnezeu mi-a dat exact ce-i cel mai bun si mai potrivit pentru mine astazi. Daca altceva ar fi fost mai bun, Dumnezeu mi l-ar fi dat. Noi, care suntem rai ne straduim sa dam daruri bune copiiilor nostri. Dumnezeu, care este infinit in bunatate si putere, ne da in fiecare zi tocmai ceea ce este cel mai bun pentru noi.”

 

In 2 Februarie 1995, l-am gasit insa foarte bolnav. Tocmai ma intorsesem de la o sedinta din Ohio, cand am aflat ca nu putuse veni sa predice in lipsa mea, cum promisese in Duminica trecuta. Avea sa-mi spuna ca fusese pentru prima data cand nu se tinuse de cuvant. Uneori l-au dus pe o targa, dar tot s-a dus sa predice acolo unde a apucat sa promita.

„Am avut o seara foarte rea”, mi-a spus dansul, „A venit un director de-al misunii noastre din Cehia si mi-a povestit ce frumoase lucruri se petrec pe acolo. M-a apucat insa un fel de slabiciune si un fel de ameteala si m-am dus la culcare. Am vrut sa spun „Tatal nostru”, dar … crede-ma, pentru prima oara in viata mea nu mi-am putut aduce aminte cum incepe. Pur si simplu nu-mi puteam aduce aminte cuvintele …”

„Noaptea m-am simtit si mai rau. Inima a inceput sa bata de doua ori mai repede decat normal. Doctorul mi-a spus ca nu poate face nimic. N-am dormit toata noaptea si Bintea a vegheat si ea impreuna cu mine. La inceput a fost mai rau. Am simtit ca Diavolul se apropie de mine si ma ameninta: „Aha, acum vei merge tu la judecata. Inaintea lui Dumnezeu o sa iasa la iveala toate pacatele din viata ta. Acolo nu vei putea predica. Vei sta doar la judecata. Nu vei putea citi din cartile tale lui Dumnezeu. El stie toate. Va scoate la iveala tot ce ai facut rau si nu stie inca nimeni.”

„M-am nelinistit un pic, dar pe urma i-am spus: „Si ce daca. Este ceva foarte frumos si cu pacatele mele. Este scris: „Veniti sa ne judecam si de vor fi pacatele voastre rosii cum este carmazul, vor fi albe ca zapada.” Dumnezeu va face si din pacatele mele ceva frumos: vor fi albe ca zapada!”

Am incheiat astfel discutia cu Diavolul si m-am linistit. S-a lasat peste mine o pace adanca, adanca. Ne-am rugat impreuna cu Bintea si am spus: „Doamne, tu conduci miliarde de fiinte in univers si esti desavarsit in intelepciune. Ce sa-ti cer eu si ce sfat sa-ti dau? … La varsta mea este cam obraznic sa-ti cer sa mai fiu si sanatos. Spun doar atat: Cum vrei tu, ce vrei tu si cand vrei tu! Tu stii mult mai bine decat mine ce trebuie sa faci cu mine.”

Richard Wurmbrand

Si mie, ca si multor altora mi-a fost dat sa fiu luat cu asalt si surprins de „cuvintele sucite” ale fratelui Richard. Una dintre cele mai folosite expresii ale dansului, este si aceasta:

„Branzei, sa te fereasca Dumnezeu sa fii un pastor bun! …”

La o asa fraza nu gasesti de obicei raspuns si urmeaza un moment de pauza mirata.

„Sa nu fii doar bun. Cauta sa fii … excelent! Dumnezeu merita ceea ce este cel mai bun! Cauta sa fii excelent!”

Pe un perete al casei sale, am gasit satisfacut si originea acestei provocari adresate mai ales lucratorilor cu Evanghelia. Pe o bucata de lemn, frumos lacuita, se puteau vedea distinct urmatoarele cuvinte sapate cu migala: „Ceea ce suntem, este darul lui Dumnezeu pentru noi. Ceea ce devenim, este darul nostru pentru Dumnezeu!”

Intelepciune „menonita”

Pe o alta placa de lemn, prinsa cu un cui modest in perete, am citit in casa unui frate menonit din Pensilvania: „Omul nu poate numara nici macar cate seminte sunt intr-un mar, dar Dumnezeu poate numara pana si cate mere sunt intr-o samanta!”

Richard Wurmbrand

Era prin 13 Mai 1995. L-am dus pe Beniamin Poplaceanu, pastor de la Sibiu si fost coleg drag de Seminar, sa-l intalneasca pe fratele Richard la el acasa. Impreuna cu noi a venit si Emil Cristea, un frate din Bellflo[er, indragostit de carti si pasionat de „zicerile” fratelui Wurmbrand.

„E bine ca-ti plac cartile, dar vreau sa-ti spun ceva”, a zis nenea Richard. „Nu uita ca numai Dumnezeu este Adevarul. Biblia este un adevar despre Adevar. O carte despre Biblie este doar un adevar despre adevar, despre Adevar, iar o predica inspirata de lectura unei carti este un adevar, despre un adevar, despre un adevar, despre Adevar! Nu te multumi doar cu cartile, cauta Realitatea ultima, pe Dumnezeu insusi. Sunt multi oameni care citesc carti, dar altceva este sa-L cunosti pe Dumnezeu; sa umbli cu El.”

Tot atunci, afland cu durere despre unele „ruperi” de Biserici, dansul a comentat oftand: „Se incurca oamenii in fleacuri si se cearta, daca ar umbla dupa lucrurile cele mai importante, nu s-ar intampla asa ceva. Se spune ca cineva si-a trimis fiul sa aduca o caldare de apa din ocean. Baiatul s-a dus si a facut intocmai. Cum pleca dinspre tarm, oceanul se tanguia cu zgomot: „Sarmanul de el, a venit la mine si a plecat doar cu o galeata de apa sarata … Eu am perle de mare pret, comori ascunse … si el s-a multumit sa plece doar cu apa sarata.”

„Oamenii nu stiu sa zaboveasca si sa caute frumusetea si comoara tainica din lucruri. Se cearta pentru fleacuri, cand in fiecare dintre ei locuieste Dumnezeu Duhul Sfant, au darurile minunate ale Duhului si au faptura cea noua facuta dupa chipul lui Dumnezeu!”

Pentru fratele Beniamin si pentru cei din Romania, mesajul a fost: „Cautati puncte de convergenta, nu de divergenta! Doar asa veti putea vesti Evanghelia impreuna cu Biserica Ortodoxa si cu toate celelalte Biserici din tara. Cand eram in inchisoare, am fost pus sa stau cu hoti si cu pungasi. Erau hoti, condamnati pentru jaf si talharie la drumul mare. M-am gandit cum sa le predic Evanghelia. Daca as fi inceput cu: „Dumnezeu a zis: „Sa nu furi”, nu m-ar fi ascultat nimeni si poate m-as fi ales si cu o bataie buna … M-am mai gandit un pic, m-am rugat si le-am zis cam asa: „Stiti ca Dumnezeu ii iubeste in mod special pe hoti? Este scris in Biblie. Intr-un loc in care Isus spune ca se va intoarce pe pamant, El a trebuit sa le explice cum va veni si putea sa aleaga orice comparatie: „ca un imparat”, „ca un judecator”, „ca un mare dregator”. El insa a preferat sa se compare pe Sine cu un … hot. Este scris ca El va veni „ca un hot, noaptea.”

Multe zile dupa aceea, hotii ma tot rugau sa le vorbesc si se laudau in gura mare: „Dumnezeu stie cum sunt hotii. El ne cunoaste pe fiecare!”

Cautati si voi lucrurile care va unesc cu ceilalti. Nu va grabiti sa vorbiti despre divergente.

„Eram in Japonia si m-a luat deoparte un proaspat misionar, care mi-a spus: „Eu sunt nou pe aici. Stii care sunt punctele de conflict intre religiile lor si crestinism? Spune-mi si mie, ca sa stiu cum sa predic.”

I-am raspuns direct: „Dumneata ai venit ca sa-i castigi pentru Christos sau ca sa te certi cu ei. Ce te intereseaza „divergentele” ? Cauta „convergentele” care sa te ajute sa stai de vorba cu ei.”

Richard Wurmbrand

Se intorsese tocmai din South Carolina, unde fusese invitat sa vorbeasca studentilor misionari de la International Christian Universit]. L-am gasit bucuros si multumit ca facuse o lucrare buna: „Nu stiu ce fac cei care conduc scolile astea misionare. I-am gasit pe cei de acolo total nepregatiti. E drept ca stiau bine greaca si ebraica, dar se pregateau sa mearga in tarile musulmane! … I-am intrebat: „Stiti sa vorbiti limba araba?” Nu stiau. „Dar cum sa rezistati la un interogatoriu si la tortura ati invatat?” Nici nu se gandisera la asa ceva. „Plecati intre necrestini fanatici. Sunteti gata sa muriti pentru Christos? Stiti ca El a spus: „Mergeti in toata lumea”, dar n-a adaugat si cum „sa veniti acasa”. Unii dintre voi s-ar putea sa nu se mai intoarca. Ati studiat ceva din vietile martirilor?” Majoritatea nici nu pusesera ochii pe o astfel de carte. Cred ca le-a prins bine vizita si mesajul meu. Saracii, plecau total nepregatiti pe campul de misiune.”

Simion Cure

Hazul si ironia fratelui Simion nu l-au parasit nici in clipele de incercare si suferinta, cand ingerul mortii parea ca-l atinge usurel cu poala hainei lui datatoare de fiori. Dupa o inmormantare a unui frate de aceeasi varsta cu dansul din Biserica Bellflo[er, pasind agale printre mormintele din Rose Hills, mi-a soptit oftand: „Hei, Danila, ma trec fiorii emotiei … A inceput sa-i strige din catalog pe cei de pe pagina mea … Am iesit din garantie! Cand te trec astia la pensie, stii ca nu mai faci prea multe parale”.

Altadata, cand doctorul i-a descoperit un inceput de diabet, a comentat laconic: „Toata viata mi s-a spus ca sunt cam acru … Am gasit cu cale sa ma „indulcesc” la batranete …”

Simion Cure

Nu numai predicile, ci si scrisorile fratelui Cure au fost pline de farmec, duiosie si patrundere spirituala. Iata una adresata fratelui Sandu Susman din Akron, in data de 17 Ianuarie 1984. Fratele Simion scria din Ne[ }ork:

„Scumpii mei

M-a cuprins un dor de casa, dor de patria de sus”, dar pana la implinirea acestor doruri, mi-e dor de voi.

Am plecat de la voi la varsta de 69 de ani si ma reintorc la 70 (azi, 17 Ianuarie, sarbatoresc apogeul varstei).

Dar … s-a aprins becul rosu, si nici aici in N.}. nu am aflat un „Energ] Station” si astfel merg, merg, pe rosu … Cat? Nu stiu. EL singur stie, in care drum, in ce vale, varf de deal, sau in vreo rapa, „carul” se va opri.

Mai am un singur dor … Sa pot pleca la El din holda Lui. Oh … dac-as putea muri sub jugul Lui!

Singura mea mangaiere e ca am facut cat am putut. Mai mult nu-mi cere nici El, decat ceea ce pot. Marti, 24 Ianuarie, ma voi intoarce la Cleveland. Mi-e dor de liniste, dar n-o aflu. Mi-e dor de bine, dar nu-l gasesc. Mi-e dor de voi si sper sa va vad, si sa ma mangai cu voi.

Imbratisati pe ceilalti dragi ai nostri.

Cu aceleasi sentimente si afectiune.

Simion Cure

 

P.S.

Sotia e … binisor si speram sa ne vedem. Harul Domnului ne este dat amandorura in aceeasi masura.

Cu aceeasi dragoste.

Simion Cure

Anton Croitoru, unul din cei veniti din Romania ca sa munceasca un timp in America, tocmai murise intr-un accident de masina. Ramasese in tara o vaduva tanara si cativa copii. La priveghiul din Bloomington, California, in luna Martie 1989, am ascultat aceste cuvinte de mangaiere:

Domnul Isus ii spune lui Simon Petru: „Lasa-ma sa te spal Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

De multe ori auzim noi cuvintele acestea: „Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Iata aici, fratele Tomel asezat intr-un cosciug si ramane o femeie zdrobita si raman in urma copii orfani sa creasca fara tata. Cum s-o mangaiem noi pe vaduva?

„Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.” Este insa suficient sa stim si sa credem ca El face ceea ce face. A fost Dumnezeu in tot ce s-a petrecut? Sigur ca a fost. Chiar daca noi nu putem pricepe.

Rahela plange in Israel si nu vrea sa fie mangaiata. De ce? Cum ar putea fi ea mangaiata? Ce i-am putea noi da ca mangaiere? Ca sa fie mangaiata, ea vrea copiii ei inapoi si nimeni nu putea face asta.

„De ce plangi, Rahela?” Pentru ca mi s-au dus copiii si nu mai sunt.

Slavit sa fie Dumnezeu ca noi avem, astazi o alta nadejde si stim ca El ne va da inapoi ceea ce ne-a luat moartea! Pana atunci insa, ramanem cu durerea.

„Lasa-Ma, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum”. Ajunge sa stim doar ca El este la lucru.

Poporul evreu striga catre Moise in Egipt: „Mai bine ne lasai in pace. Ne-ai facut viata si mai amara. Ne-ai nenorocit de tot.” Ce facea Domnul, ei nu puteau pricepe atunci. Nici Moise nu pricepea, dar el avea incredere in planurile Celui ce-l chemase.

Iov nu pricepea nici el de ce s-au abatut dintr-o data toate nenorocirile din lume asupra lui. Ii mor vitele, ii piere averea, se prapadesc copiii, il indeamna nevasta la rau, il judeca fara motiv prietenii …

„Lasa, Petre. Ce fac Eu, tu nu poti pricepe acum.”

Iov raspunde la toate cu increderea lui in Domnul: „Femeie, vorbesti ca o nebuna, cum sa blestemam pe Domnul. Ce, primim din partea Lui binele si sa nu primim si raul? Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Numele Lui fie binecuvantat.”

Dumnezeu nu lucreaza dupa mintea noastra. Daca ar fi facut atunci dupa mintea lui Petru, nu i-ar fi spalat picioarele si urmarea ar fi fost tragica: „Daca nu te spal Eu, nu vei avea parte cu Mine.”

Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, Domnul Isus nu ar fi murit pe cruce. Tine-ti minte ca Petru I-a spus: „Sa Te fereasca Dumnezeu sa nu Ti se intample asa ceva.” Daca ar fi fost dupa mintea lui Petru, noi n-am fi astazi aici cu nadejdea vesniciei si a iertarii.

Ce bine ca Dumnezeu nu face dupa mintea noastra. El face cum stie El ca este bine.

Inteleptul Solomon spune: „Am ajuns la cunostinta ca tot ce face Dumnezeu dainuieste in veci si la ce face El nu mai este nimic de adaugat si nimic de scazut, si ca Dumnezeu face asa ca lumea sa se teama de El” (Prov. 3:14).

Ajunge sa stim ca Dumnezeu este prezent in ceea ce se intampla. „Aici este degetul lui Dumnezeu”, s-au plecat cu admiratie neputincioasa vrajitorii Egiptului.

Daca Dumnezeu este in moartea aceasta, atunci El stie ce face, chiar daca nu ne da astazi noua socoteala. Intr-o buna zi ne vom convinge ca ceea ce a facut El a fost cel mai bine.

Simion Cure

Iata alte cateva fragmente din intelepciunea vorbelor rostite de acest om deosebit:

Pe tatal fiului risipitor nu l-a durut dupa partea de avere pe care i-a luat-o fiul sau. Paguba lui a fost alta! Pe el l-a durut cand fiul i-a intors spatele crezand ca altundeva este mai bine decat la tata acasa. Aceasta a fost durerea. Tata vrea sa-si tina toti copiii acasa. Rasplata lui este sa-i vada pe toti impreuna, aproape de el.

 

„Adu-ti aminte de unde ai cazut si pocaieste-te. Altfel vin sa-ti iau sfesnicul.” Din pricina aceasta multe biserici nu mai dau lumina. Ei sunt oameni buni, dar nu s-au pocait si Domnul le-a luat sfesnicul. Ei nici nu stiu ca nu mai au in ei lumina …

„Apoi, frate, eu nu stiu de ce se tem unii de disciplina! Desi suna ca-poezie, „disciplina” nu este sora cu „ghilotina”.

Disciplina vine de la cuvantul „discipol”. Nu ai ce cauta in Biserica, daca nu vrei sa devii un discipol.

Autoritatea maestrului modeleaza ucenicul. Scopul nu este pedepsirea, ci transformarea in ceva mai bun. Dumnezeu vrea sa ne imprime felul lui de a fi prin disciplina bisericeasca.

Trebuie sa predicam din cand in cand si despre lucruri care tin de disciplina. Cei de la circulatia rutiera opresc din cand in cand traficul si retraseaza marcajele de pe strazi. S-au sters de atata umblare peste ele. Trebuiesc revopsite si reasezate, asa ca sa fie vazute de toti.

Nu se poate fara disciplina bisericeasca! Biserica nu este o sala de asteptare de la gara unde unul doarme, altul se scoala, unul mananca, altul citeste, unul vine, altul pleaca … In Biserica nu se face cum vrea fiecare. Ea nu este condusa dupa capul unora din Comitet sau dupa placerea unui grup de rudenii. Biserica este condusa de Christos, dupa normele prevazute in Biblie.

Richard Wurmbrand

M-a chemat la dansul pentru ca nu se simtea bine si auzise ca nici eu nu ma simteam „excelent”. Pe dansul il apasa boala si batranetea, pe mine ma apasau niste vorbe si niste atitudini ale unora din Biserica. Sangeram inauntru si mi-a simtit inima grea. Probabil ca s-a gandit din timp la ceea ce vroia sa-mi zica, pentru ca a inceput repede, fara tatonarile de rigoare. Eram un grup destul de mare, dar dansul a vorbit uitandu-se la mine:

„Multa vreme m-am framantat cu un text din Evanghelie. Isus imi spune ca trebuie sa fiu desavarsit, „cum Tatal meu din ceruri este desavarsit”. Am citit si i-am spus: „Doamne asa ceva nu se poate. Nu este cu putinta si nu este drept sa-mi ceri asa ceva. Nu poti cere ramei care se taraste pe pamant sa zboare ca soimul. Eu sunt om pacatos si Dumnezeu este Dumnezeu! Imi ceri sa fiu desavarsit, si nu oricum de desavarsit, ci ca Dumnezeu insusi!”

Dumnezeu m-a vazut suparat si mi-a zis: „Lasa ca mai vorbim noi despre asta.”

Dupa un timp, Domnul mi-a aratat un text in Vechiul Testament care spune ca „Robul Domnului este surd”. Auzi, Dumnezeu nu are auz perfect! Sunt lucruri pe care El nu le aude sau „se face ca nu le aude”. I-am spus: „Doamne asa pot sa fiu si eu!

Altadata mi-a aratat alt text in care scrie ca „Dumnezeu nu vede nici o nelegiuire in Iacov”. Nu ca n-ar fi nelegiuire in Iacov, dar Dumnezeu nu vede. Asta inseamna ca El nu vede prea bine … M-a intrebat: Asa poti fi ca Mine?” I-am raspuns ca „da”.

Intr-o alta ocazie mi-a dat sa citesc un text care spune ca Dumnezeu arunca pacatele noastre in „marea uitarii”. Auzi, Dumnezeu nu tine minte. El „uita” anumite lucruri despre noi. Cu memoria nici eu nu stau prea bine! Deci pot sa fiu ca El!

Dumnezeu nu aude, Dumnezeu nu vede, Dumnezeu nu tine minte! Ca un asa Dumnezeu pot sa fiu si eu … desavarsit!”

A intervenit de alaturi si sora Bintea: „Scrie undeva despre imparatul Saul ca „s-a facut ca nu aude”, anumite vorbe rele spuse despre el. E bine sa stii ce sa pastrezi si ce sa dai la o parte ca sa poti conduce poporul Domnului”.

Richard Wurmbrand

Toamna aduce fiorii reci ai unei morti inevitabile. Aflat in vacanta la Portland am aflat ca sora Bintea a fost internata in spital, pentru o operatie. La varsta ei, orice interventie chirurgicala era „majora” , cu consecinte greu de intrevazut.

M-am intors la Los Angeles si pe 3 Iulie 1996 am plecat la spital cu parintii nostri. L-a poarta spitalului ne-am intalnit cu fratele Wurmbrand. Era intr-un carucior cu rotile care-l ajuta sa-si depaseasca neputintele trupului, dar nu si pe ale inimii: „Sunt intr-o mare incercare! O opereaza pe Bintea …”

Ne-am dus impreuna in salonul spitalului si am facut roata in jurul patului in care statea sora Wurmbrand. Deloc trista sau ingrijorata, doar cu fata brazdata de spasmele involuntare produse de durerile acute, dansa ne-a vorbit duios despre „Cel ce numara firele de par de pe capul celor credinciosi”:

„Am cunoscut odata un tanar matematician. Era doctor in matematici si se specializase in computere. L-am admirat si l-am laudat pentru priceperea lui, dar i-am spus ca Dumnezeu stie sa numere mai bine decat el. Saracul de el, nu-L cunostea pe Dumnezeu si era pierdut. I-am explicat ca eu nu stiu nimic in comparatie cu el, dar ca si el are inca de invatat de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel mai mare matematician cu putinta. El numara stelele de pe cer, firele de par de pe capul oamenilor si ne socoteste chiar si numarul zilelor vietii noastre. Ce minunat este sa stii ca El se preocupa de toate acestea si ca face asa pentru ca ne iubeste.”

A intrat asistenta medicala sa o pregateasca pentru operatie, asa ca ne-am retras in liniste. Am mai apucat totusi sa-l mai vad si sa-l mai aud pe fratele Richard, care s-a apropiat cu caruciorul de patul sotiei sale, a apucat-o de mana si i-a spus plin de caldura: „Te iubesc mai mult decat in ziua nuntii!”

Fiorii inghetati ai toamnei au fost izgoniti pentru cateva clipe de flacara din cuvintele dragastoase. In ochii celor doi stralucea acum o lumina hotarata sa biruiasca dincolo de limitele obisnuite ale firii.

Petru Popovici

Am vorbit la telefon, fara sa ne vedem fata desi eram pe aproape. Dansul venise la Portland in Iulie 1996 pentru nunta uneia dintre nepoatele sale. Eu ma aflam pe acele meleaguri intr-o vacanta. L-am intrebat cum se mai simte. Mi-a raspuns: „Rau, dar e bine”.

I-am spus ca si fratele Richard este bolnav. Mi-a raspuns: „Stiu. Am vorbit si eu cu el la telefon. Mi-a spus ca este foarte rau si i-am spus si lui ca asta este foarte bine. Semn ca ne apropiem de plecarea „acasa”.

L-am intrebat cum s-a acomodat cu clima din Atlanta. Mi-a raspuns cam in aceeasi atmosfera a asteptarii: „Este foarte umed, dar daca si asta grabeste clipa plecarii mele, atunci este si asta „foarte bine”.

Mi s-a parut foarte grabit sa „plece”. Era asemeni unei pasari calatoare care simtea ca se apropie toamna. Cred ca incepuse sa nu se mai simta bine „aici”. Anticipa deja „mutarea” …

Jiva Emil

Era prin vara anului 1974. La Biserica pastorita de fratele Chiu Mihai in Parneava, Arad, se organiza in fiecare luni seara, un studiu pentru pregatirea celor ce tin Scoala Duminicala. Se studia intotdeauna lectia de Duminica urmatoare. Veneau frati din multe Biserici si fiecare participa cu ceea ce se pregatise sau cu ceea ce ii descoperea Domnul. Discutiile erau uneori aprinse, dar arareori ieseau din limita politetii si a ravnei ingaduite.

Cand am ajuns eu pe acolo, se discuta tocmai despre relatiile din familie, asa cum sunt ele descrise de apostolul Pavel in Efeseni 5. Se oprisera mai ales la afirmatia: „Barbatul este capul nevestei” (Efes. 5:23) si doreau sa afle care este limita in care o femeie trebuie sa-si urmeze sotul in toate lucrurile. Cineva a trecut la domeniul foarte practic si a cerut o lamurire pentru situatia casatoriilor mixte, cand un membru al Bisericii Baptiste se casatoreste cu cineva din Biserica Pentecostala: Cine hotaraste in ce Biserica se vor inchina de acum inainte ?

Unul din frati a sugerat ca, barbatul fiind „capul”, o sotie trebuie sa stie ca isi va urma sotul si ca este normal ca toate aceste casatorii „mixte” sa se integreze acolo unde este membru sotul.

Altcineva a spus ca lucrurile nu stau chiar asa de simplu; in aceste situatii intervine de obicei si restul familiei, socrii, cumnatii, etc. De multe ori, astfel de casatorii produc tensiuni care duc la crize dureroase. Uneori se pune chiar problema divortului. „Merg oare doi oameni pe un drum fara sa fie invoiti?” (Amos 3:3). S-a cerut parerea fiecaruia si fiecare a cam spus cum se face in Biserica din care face parte. Discutiile nu progresau de loc si „consensul” era foarte departe.

Spre surprinderea tuturor, fratele Emil Jiva, care tacuse malc pana atunci, a rupt tacerea cu afirmatia: „Eu, fratilor, raman langa formula ortodoxa!”

S-a facut liniste si fete uimite asteptau o lamurire pentru „abaterea doctrinara” …

Fratele Emil Jiva a continuat: „In liturghia ortodoxa se spune asa: „Se cununa robul Domnului cutare cu roaba Domnului cutare …” Cand aceasta este adevarat, nu vor apare probleme. Daca si el si ea sunt „robi ai Domnului”, cei doi vor asculta in smerenie de Domnul si nu vor avea ambitii personale. Daca insa sunt altfel, se vor certa nu numai pentru Biserica la care sa mearga, dar si pentru multe, multe alte lucruri.”

A trecut de atunci multa apa pe sub moara vremii. Am participat la cununii si am fost martori la intelegeri si la neintelegeri … De multe ori insa, in situatii de criza, mi-au rasunat in urechi ecoul cuvintelor fratelui Emil Jiva: „Robul Domnului … si cu roaba Domnului …” Intr-adevar, aceasta este rezolvarea tuturor problemelor!

English Expresions

„Lateral inteligence” (Inteligenta laterala). Am auzit despre aceasta expresie intr-unul din foarte reusitele seriale de televiziune britanica. Intr-o intriga cu accentuate nuante politiste, unul din personaje dezvaluie altor doua intregul complot si solutionarea lui revoltator de simpla. Cei doi exclama: „Dar cum de n-am rezolvat noi problema? Totul este atat de simplu! Aveam toate datele!” Replica detectivului este rece, britanica si, revoltator de simpla: „Pentru ca voi aveti o inteligenta laterala!”

Din contextul actiunii, am inteles ca, pentru britanici, o inteligenta laterala este o activitate intensa a creierului, care nu aduce insa progres, inaintare, ci doar imbogatire sterila de cunostinte, o dezvoltare „laterala”.

M-am gandit de multe ori de atunci ca aceasta expresie se potriveste si poporului roman, lipsit de spiritul intreprinzator si practic al celor care au „detinut rolul principal al actiunii pe scena istoriei”. Inteligenta laterala este inteligenta de arhivari, este viata unui popor „vegetal”, cum ne definea cu regret si revolta poeta romana Ana Blandiana.

Ne pricepem foarte bine sa adunam informatii si sa le „depozitam” in cutele inteligentei noastre de „cultura generala”. Ne lipseste insa geniul dinamic specific „inteligentei frontale”, care stie sa ia taurul de coarne si sa-l rapuna. Aceasta „inteligenta frontala” este ilustrata de „oul lui Columb”, de taierea „nodului gordian” si de un alt termen al limbii engleze: „Science starters” .

Radu Cosasu scrie intr-unul din fascinantele sale articole: „Oamenii simpli ajung la intelepciunea inteleptilor prin forta practicii lor, nu prin rasucirea firului in patru.” Un alt mucalit de aceiasi talie, a adaugat: „Intelepciunea a fost intotdeauna constanta pe pamant. Doar populatia a fost in crestere …”

Adevarata inteligenta este mult mai mult decat o acumulare de cunostinte. Ea este masurata in felul creator in care poate folosi cunostintele acumulate. Unul care gandeste incet, dar care stie sa ajunga la niste concluzii proprii folositoare este cu mult mai inteligent decat acele „enciclopedii ambulante” care plutesc in deriva pe marea vietii.

Beniamin Natanaiahu, prim ministrul Israelului, declara intr-un interviu din luna Decembrie 1996, ca Israelul a fost in anul respectiv pe locul doi in lume in ceea ce priveste aceste descoperiri (inaintea Germaniei si Japoniei). „Science starters” denumeste acele descoperiri cu aplicabilitate imediata in domeniul avansarii stiintei si industriei. Tara care reuseste sa aiba cei mai multi „science starters” are „valuta forte” in acest secol al informaticii si tehnologiei.

Eroii, martirii, dictatorii, reformatorii si inventatorii au fost intotdeauna oamenii inteligentei frontale. Ceilalti sunt holograme, umbre, fantome: vii sunt numai cei care-si prefac ideile in fapte, dau realitate cuvintelor rostite, trec pe plan existential conceptele si visarile planului ideativ – si sunt decisi a plati, la nevoie, cu pretul ce nu poate fi tocmit, pretul maxim, singurul care nu inseala niciodata, cel bun, pe nume: viata.

Este interesant de remarcat ca Biblia, este cartea „intelepciunii”. Aceasta „intelepciune” este, in definitia stricta a textului, o inteligenta aplicata pentru progresul binelui (individual sau colectiv). Biblia nu are cuvinte prea blande despre „inteligenta laterala” („Care mereu invata si niciodata nu ajung la cunostiinta adevarului”, „cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste”, etc.). „Intelept este doar acela care, afland adevarul, trece imediat la actiune: „Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi daca le faceti”!

Nicolaie Tonoiu

Cand, dupa ani grei de suferinte si persecutii, fratele Tonoiu si-a facut bagajele si a plecat din tara ca sa se stabileasca in sanul minusculei comunitati de crestini din Los Angeles, multi au privit aceasta mutare ca pe o „pierdere”. Unul dintre cei care l-au gazduit in primele zile in California l-a si intrebat chiar: „Frate Tonoiu, locul dumneavoastra era inca intre multimile de credinciosi din Romania. Ce-o sa faceti dumneavoastra aici?”

Raspunsul dansului a fost uimitor si a devenit foarte repede „proverbial” printre cei chemati la umilinta exilului: „Am venit sa ajung „nimic”. In tara nu ma lasau fratii, ma imbulzeau Bisericile si-mi dadeau mereu impresia ca sunt „cineva”. Dumnezeu vrea sa ma faca „nimic”, ca pe Apolo si pe Pavel. Vreau sa ajung si eu ca ei, un „nimic” in ochii mei, ca sa ma pretuiasca mai mult Domnul Christos!

L-am avut printre noi o vreme, l-am rugat de multe ori sa ne predice la Biserica noastra dintr-un „garaj” amenajat ca sala de adunare. Ne-a predicat insa foarte rar. Raspundea cel mai adesea: „Puneti pe altul. Eu am venit sa ascult si sa ma bucur cu voi.”

Nicolaie Tonoiu

Fata fratelui Tonoiu, devenita prin casatorie Cernucan n-a fost nici ea scutita de grele incercari, desi venise in America iluziilor cu cativa ani buni mai inainte. Cand simtea ca nu mai poate, se asternea pe scris „acasa”, lui tata. Raspunsurile calatoreau inapoi, pline de dragoste si ingreuiate de intelepciune: „Nu ma mir ca ti-este mai greu si ai si mai multe necazuri. Asta inseamna ca Dumnezeu te promoveaza intr-o clasa superioara. La gradinita mai mult ne jucam. Cand ajungem la scoala incep materiile mai grele, dar de abia la liceu si la facultate dam cu adevarat de „greu”. Daca-mi scrii ca ai necazuri, eu ma bucur. Inseamna ca Dumnezeu te-a gasit vrednica. Esti mai mare in ochii Lui si te pune la teste mai complicate. Nu uita sa privesti viata ca pe o scoala a uceniciei. Dumnezeu ne desavarseste prin suferinte. Ca si pe Fiul Sau de altfel.”

Dupa cate stiu, desi a tradus enorm, fratele Tonoiu n-a scris, dupa cate stiu eu, nici o carte. A scris insa multe pagini frumoase in vietile celor care i-au stat in preajma. Comunitatile crestin dupa evanghelie din Ploiesti si Bucuresti poarta si astazi ceva din amprenta duhovniceasca a dansului.

Vasile Talos

Se spune, nu fara temei, ca „apele adanci sunt ape linistite”. Venit in vizita pe meleagurile Californiene, fratele Talos ne impartasea cateva din gandurile sale de presedinte al baptistilor romani. Il framanta mai ales regandirea unei strategii de lucru in care Uniunea sa se puna la dispozitie initiativelor locale, fara a le stanjeni sau incerca sa le „coordoneze”.

„Sa va explic cum inteleg eu ca ar trebui sa functioneze: Acum cativa ani am vizitat una din familiile Bisericii pe care o pastoresc. O familie linistita, cu mult har si multa maturitate in activitatea Bisericii. L-am gasit acasa pe fratele in varsta, tata socru. M-a strafulgerat dintr-o data o intrebare pe care am tinut neaparat sa i-o pun: „Frate X, locuiesti aici impreuna cu copiii si n-am auzit niciodata despre o cearta sau despre o neintelegere intre dumneavoastra. Cum de reusiti?”

Mi-a raspuns molcom: „Frate Talos, eu am o filosofie de viata in treaba asta. Ea suna cam asa: „Intotdeauna la dispozitie, niciodata in cale!” Sunt, e drept, aici impreuna cu ei, dar nu ma amestec in treburile lor. Daca ma intreaba, le raspund. Daca ma solicita sa-i ajut, o fac cu placere. Altfel, imi vad de ale mele si ma rog in fiecare zi pentru ei. Fiecare familie are dreptul sa invete din anumite greseli pe care este necesar sa le faca ei insisi.”

„Intotdeauna la dispozitie; niciodata in cale”. Cam asa ar trebui sa functioneze si Uniunea Baptista in relatie cu Bisericile si cu Comunitatile din tara.

Vorbele fratelui Talos mi-au ramas pentru totdeauna in memorie. Nu stia ca mi-a dat si mie o lectie fundamentala de viata. De atunci, am repetat principiul acesta in multe vizite si in multe situatii. Sa stiti ca da rezultate!

„Un sfat cerut este pretios,

Unul nedorit este de prisos.”

Barzilai en Dan

Ca unul care am trait „crestinismul” in doua continente, am fost mereu banuit ca port influenta mediului „de dincolo”. Cand eram in Romania mi se zicea ca sunt „occidental” in conceptii, in America sunt banuit de „bigotism romanesc”. Adevarul este ca, daca imi dati voie sa folosesc „oarecari termeni fandositi”, eu sufar de „extrateritorialitate” si de „imunitate” diplomatica.

Mai clar spus, eu cred, ca adevaratii crestini s-au stramutat deja launtric intr-un teritoriu nou: acela delimitat de granitele revelate in Biblie.

Un crestin nu poate fi doar Roman sau doar American, ci el trebuie sa fie in primul rand un cetatean „al cerului.”

„Cetatenia aceasta n-a fost niciodata la moda. Nu intamplator, regimul din Romania dintre cele doua razboaie mondiale ii considera pe crestinii evanghelici, „bolsevici”, iar comunistii ne-au poreclit „influente ale imperialistilor americani”.

Imposibil de clasificat sau de asimilat cu vreo alta cultura sau civilizatie, adevaratul crestinism sufere de „extrateritorialitate”. Niciodata si nicaieri „la moda.”

Pedepsit cu exilul pentru „vina” de a fi altfel decat „religia oficiala a Statului”, un astfel de crestin a declarat: „Nu ma puteti exila. Patria mea este pretutindeni, iar casa mea este oriunde imi pot pleca genunchii ca sa ma inchin lui Dumnezeu in duh si in adevar.”

Exista o fratie tainica a celor ce „locuiesc in Biblie”. Ei se recunosc repede si se impaca de minune, caci aceiasi Biblie locuieste in fiecare dintre ei.

Acesti „cetateni ai cerului” sunt asemanatori unor diplomati care-si reprezinta tara pe post de ambasadori. Luati mereu la intrebari de „cultura si puternicii zilei”, ei se bucura in inimile lor de ceea ce eu numesc „imunitate juridica”. Apostolul Pavel isi publica acest drept in 1 Corinteni 4:1-5:

„Iata cum trebuie sa fim priviti noi: ca niste slujitori ai lui Christos si ca niste ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Incolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui.”

„Cat despre mine, prea putin imi pasa daca sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecata. Ba inca, nici eu insumi nu ma mai judec pe mine. …”

„De aceea sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intunerec si va descoperi gandurile inimii. Atunci, fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu.”

In inteles duhovnicesc, crestinul iese de sub incidenta jurisprudentei umane din cauza misiunii pe care o are si nu poate fi judecat decat de Dumnezeu in ziua „dreptei Sale rasplatiri.”

Mihai Chiu

Un om in toamna vietii, care a venit in vizita la Los Angeles in primavara lui 1997, sa-si rastoarne printre noi cosul cu roade adunate in activitatea de-o viata. Venea dupa o foarte binecuvantata saptamana de studiu si evanghelizare petrecuta la Sacramento. A ales sa ne vorbeasca despre „intaietatea in fapte bune” asa cum este expusa ea in epistola lui Pavel catre Tit. L-am auzit atunci spunand ceva asa de clar, asa de profund si totusi asa de simplu cum nu mai auzisem la nici un alt predicator:

„In problema faptelor exista doua greseli insuflate de Diavol. El vine la noi sa ne amageasca si sa ne opreasca de la mantuirea frumoasa pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu. Pentru cei ce se apropie de mantuire, diavolul zice: „Mai intai trebuie sa faceti fapte, multe si foarte grele”, cand de fapt Dumnezeu nu vrea sa facem nimic, ci doar sa credem. Pentru cei ce au primit mantuirea, diavolul are o alta inselatorie: „De-acum, voi nu mai trebuie sa faceti nimic! Ati fost mantuiti prin har si aceasta va este de ajuns pentru vesnicie.” Observati greseala: „Fapte inainte de mantuire” si „Nici un fel de fapte dupa mantuire”.

Biblia spune exact invers! Mantuirea nu se obtine prin fapte, „ca sa nu se laude nimeni”. Dar am fost mantuiti pentru „faptele bune pregatite mai dinainte de Dumnezeu, ca sa umblam in ele”. Fara credinta, faptele sunt sterile si nu produc mantuirea; fara fapte, credinta este moarta. La intalnirea cu Christos trebuie sa ai credinta, in umblarea cu El trebuie sa dai dovada de ascultare!”

Cuvintele fratelui Mihai Chiu mi-au clarificat in cateva clipe problema aceasta a „faptelor bune” si insemnatatea pe care le-o da Dumnezeu. Predica dumnealui a cazut in inima mea pe un pamant bun si pentru ca, doar cu cateva zile inainte citisem in „Jurnalul fericirii” al lui N. Steinhardt alte cateva randuri extraordinar de clare si revelatoare in aceasta foarte importanta problema a „faptelor”. Iata-le:

„In LiEtre et le Neant, Sartre consacra un stralucit capitol verbelor „a fi” si „a face”; plin de observatii interesante, subtile si rodnice. As vrea sa ma opresc numai la „a face” si „a fi”, accentuand latura – as zice – escatologica.

Viata este hotarator legata de verbul „a face”: trairea noastra pe acest pamant, trecerea noastra prin aceasta lume constituie faza lui „a face”. Moartea (ori starile prevestitoare asemanatoare ei) stau sub semnul lui „a fi”. (Moartea insasi ar putea fi definita ca trecerea in starea lui „a fi”, un „a fi” absolut, purificat de orice contingenta.)

Pe vesnicul „a fi”, noi ni-l cladim singuri, iar vesnicia aceasta – rai ori iad – e functie variabila de ceea ce facem. Picatura cu picatura, zi de zi, clipa de clipa, actiune dupa actiune, gest dupa gest, facandu-l ne pregatim permanentul este.

Raiul si iadul pot asadar fi considerate ca stari de fiintare pura; constiinta (sau sufletul) se afla acolo insingurata si neajutorata de nimeni si de nicaieri, fata in fata cu vesnicia, cocotata pe maldarul de faptuiri savarsite in faza lui „a face”.

Dincolo – oricat am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazar si al bogatului nemilostiv) – nu mai putem face nimic niciodata (nevermore zice Poe): verbul „a face” piere, e ca si cum nici n-ar fi fost vreodata. Ramane insa, in toata groaznica lui plinatate si semnificatie, verbul „a fi” – el si nimic altceva.

Fara prieteni, fara televizor, fara zgomotul vecinilor … Atunci, se va vedea ce ti-ai cladit, pe care ti le-ai ales: oile sau caprele.

Verbele „a face” si „a fi” sunt deopotriva de gingase: unul prin evanescenta lui, celalalt prin vesnicia lui. Goethe arata cat de greu este „a face”. Dar greutatea sa paleste in fata lui „a fi”, cand acesta ii urmeaza. Fericiti cei ce pot intampina pe „a fi” si pot intra in imparatia lui multumiti fiind de felul in care si-au incheiat relatiile cu „a face”.

La distanta dintre doua generatii distincte si dincolo de circumstantele diferite ale protestantismului si ortodoxiei, rostirile fratelui Chiu si randurile fratelui Steinhardt fac parte din aceeasi familie, invatatura din invatatura aceluiasi Tata.

Sabina Wurmbrand

21 August 1997. Am plecat in vizita la familia Wurmbrand cu Sonia, cumnata fratelui meu, sora adventista dintr-o biserica din Brasov. Cum fratele Richard tocmai dormea, ne-a intretinut putin sora Sabina. „Sunt foarte emotionata”, a zis Sonia, „ma bucur sa va vad. Tocmai am citit din bilioteca cumnatului meu o carte scrisa de sotul dumneavoastra si acum citesc una scrisa chiar de dumneavoastra. Este foarte interesant sa cunosti autorul unei carti, intelegi cartea altfel, mai bine …”

Strangandu-i mainile si privind-o cu o coplesitoare bunatate, sora Sabina a zis: „La fel este si cu Biblia, nu-i asa? Cine-L cunoaste pe Dumnezeu are sanse sa inteleaga mai bine Biblia. Cine nu-L cunoaste, tare se mai necajeste ca nu intelege o seama de lucruri. Ce bine este ca-L cunoastem pe Domnul, nu-i asa?”

Biblia este singura carte al carei Autor este prezent cand o citesti.

Ioan Sima

23 August 1997. O zi „caracteristica” in viata de lucrator cu Evanghelia printre emigrantii romani din Los Angeles. Dimineata, am participat la o inmormantare a unei surori din biserica pentecostala „Bethel” din Fullerton. Am predicat Evanghelia impreuna cu fratele Nelu Pruneanu si cu un seminarist venit in vizita de la Seminarul Pentecostal din Bucuresti. Dupa amiaza, cam pe la ora 4, am primit un telefon de la sora Eugenia Avramescu, sotia preotului ortodox din Anaheim. Era agitata. Ma suna din casa unei familii care venise doar de cateva zile. Copilul ei in varsta de opt anisori era bolnav: febra mare si dureri abdominale. „Daca-l ducem la „Urgenta”, n-au asigurare medicala si costa foarte mult”, mi-a spus dansa. „Nu stiti pe cineva, un cadru medical care ne-ar putea ajuta?”

M-am gandit repede la toti pe care-i stiam. Ca un facut, majoritatea se aflau plecati din localitate. Mi-am adus aminte insa de fratele Ioan Sima, predicator la Biserica Crestinilor dupa Evanghelie din Riverside. Am rugat-o sa-mi dea zece minute sa-l caut si daca nu voi reveni, sa alerge cu copilul la un spital. Fratele Sima mi-a raspuns repede si amabil: „Am sa le dau un telefon numaidecat. Vad eu ce este de facut. Daca nu este grav ii invit sa vina maine la dumneavoastra la Biserica. Este duminica si vin iarasi sa-i consult pe cei care n-au asigurare medicala.”

Un baptist „strangand aproape” la durerea unor frati pentecostali. O preoteasa ortodoxa in vizita la o necajita familie nou venita. Un pastor baptist care mijloceste interventia unui medic-predicator crestin dupa evanghelie … Minuni din viata de fiecare zi. Sau: „Ce bine este Doamne, cand este bine!”

Richard Wurmbrand

Cel ce-i acuza foarte usor pe ceilalti, este de cele mai multe ori unul care se acuza singur. De obicei vedem lucrurile nu asa cum sunt ele, ci asa cum suntem … noi.

Il vizitam a doua oara impreuna cu unul din fratii pastori veniti din Romania. Din vorba in vorba, fratele musafir a ajuns sa descrie situatia dezolanta a bisericilor din tara, pline de frati firesti, etc. … Atmosfera se inourase cumva de pesimism si de resemnare. Se lasase parca o ceata a „defetismului” religios. Am tacut cu totii. Era o tacere stinghera pe care nu stiam cum sa o rup. Deodata, glasul fratelui Wurmbrand a rasunat triumfator: „Slava Domnului pentru crestinii firesti! Din ei se poate face cel mai usor crestini duhovnicesti! Nu-i asa? E mult mai usor sa lucrezi cu ei decat cu musulmanii sau cu ateii. Dumnezeu v-a dat o materie prima cu care sa lucrati foarte usor. Sunt milioane de credinciosi firesti in Romania. Este treaba voastra sa-i faceti „duhovnicesti.”

Dintr-o singura trasatura de condei, logica fratelui Richard transformase handicapul intr-un avantaj, neajunsul intr-o oportunitate!

Cand te plangi de starea jalnica in care se afla societatea, intreaba-te: „Sunt parte din problema sau din solutie?”

Sabina Wurmbrand

Durere, dalta dulce a devenirii mele …

In Februarie 1998, am sunat-o sa-i spun ca fratele Aurelian Popescu tocmai avusese un accident si lovindu-se la cap, a stat cinci zile in spital.

M-a intrebat: „Dar tu ce mai faci?” Stia ca treceam prin zile rele, de grea incercare sufleteasca. Suparasem cumva pe Domnul si vreo 50 din cei 240 membrii ai bisericii noastre ne parasisera pentru a forma o noua adunare. Am oftat si i-am spus ca ma tin deocamdata deasupra valurilor.

„Vreau sa-ti spun ceva, daca ai timp sa ma asculti. Am citit ceva interesant intr-o revista din Germania. Niste hoti si-au pus in gand sa jefuiasca o banca. Au vizitat-o mai intai si si-au dat seama ca nu va fi lucru usor. Banca avea paznici si la intrare si inauntru, iar toti functionarii stateau fiecare la locul lui, atenti la tot ce se intampla.”

„Seful bandei de hoti a spus: „Stiu ce vom face, aduceti-mi un baiat care vinde ziare pe strada!”

In ziua hotarata, baietelul tocmit de seful hotilor a intrat in cladirea bancii si a inceput sa strige ca pe strada, facand reclama ziarului pe care-l vindea. Au sarit repede oamenii de ordine si i-au spus ca asa ceva nu se poate, in banca nu este voie sa vinzi ziare. Baiatul a inceput sa strige si mai tare si sa fuga printre oameni. Ca sa puna capat mai curand taraboiului au sarit in ajutor si oamenii de paza de la usi. Apoi au sarit si functionarii de la locul lor si au dat o mana de ajutor sa-l prinda pe nazdravanul vanzator de ziare. In timpul acesta, hotii au operat si au jefuit banca.”

„Intelegi de ce ti-am spus asta?” m-a intrebat sora Bintea. „Inteleg foarte bine si va multumesc frumos”, i-am raspuns eu.

„Asta este tactica diavolului,” a continuat dansa, „el trimite pe cineva sa faca scandal si-i face pe lucratori sa-si paraseasca posturile. Atunci, marele hot isi duce planul cel rau la indeplinire. Nu te lasa pacalit, stai la lucrarea ta si vei vedea ca totul va trece. Ai vazut ce ploaie grozava a fost ieri. Astazi insa cerul este senin de toata frumusetea.”

„Nu uita ca toate bataliile noastre nu le dam cu cei din jurul nostru, ci in noi insine. Cauta sa iesi biruitor si Domnul te va binecuvanta daca iei examenul. Nu toate necazurile noastre sunt rele. Este scris ca Domnul Isus a fost dus „de Duhul” in pustie ca sa fie ispitit. Incercarea Lui a facut parte din planul divin. Dupa ce Domnul a trecut-o cu bine au urmat minunile si lucrarile minunate pe care I le-a dat Dumnezeu sa le faca. Cauta si tu sa treci cu bine examenul. Cine stie ce lucrari a pregatit si pentru tine Domnul ?”

I-am spus atunci ca urma sa avem sedinta duminica. Mi-a raspuns: „Spune fratilor sa nu puna prea mult la inima sedintele. Si ele trec. Dumnezeu nu lucreaza prea mult cu sedinte. Nu le lua nici tu prea in serios.”

Richard Wurmbrand

26 Septembrie 1998. L-am vizitat iarasi dupa ce m-am intors dintr-o excursie de o luna in Romania. Surprinzator, l-am gasit asezat la biroul de lucru si imbracat ca de oaspeti. Am inteles ca au vrut sa ne faca o „impresie”. N-am reusit insa sa-l intretinem decat aproximativ 45 de minute, dupa care a obosit si a trebuit sa-l lasam sa se odihneasca.

M-a rugat sa ma asez cu scaunul langa dansul si si-a dezlantuit sirul intrebarilor curioase: „Cum a fost in Romania? Ce fac fratii? Cum m-am simtit in biserici? etc.” I-am spus ca pretutindeni am vorbit despre dansul si ca am transmis predica pe care mi-o incredintase. Intr-o pauza a inceput sa cante o cantare invatata de mult si repetata mereu in ceasuri grele, cantarea celor care nu mai au nimic si nici nu-si mai doresc nimic, pentru ca-L au pe Domnul:

 

„De sus din slava senina Tatal priveste la noi

Ochiul Lui toate le vede;

Mai mult de-atat ce mai vrei? ”

 

Una din strofe are un continut magnific:

 

„Iar cand in ceasuri supreme

Nu stii nici ce sa-I mai cei

Domnul priveste la tine!

Mai mult de-atat ce mai vrei?”

 

S-a oprit din cantat, m-a privit o clipa si mi-a spus: „Asta este toata problema omenirii: Nu stiu ce este important. Alearga dupa nimicuri. Daca-L ai pe Dumnezeu … ce-ti mai trebuie? Omul are sansa extraordinara sa-L primeasca pe Dumnezeu in inima lui si sa se bucure de tot ce inseamna prezenta Lui in viata. Suntem cele mai fericite fapturi din univers! Ce ne-am putea dori mai mult?”

Christine Branzai

Uneori viata este o trecere prin valea suferintelor.

Saptamana trecuta l-am condus pe ultimul drum pe fratele Valeanu Daniel, o cunostinta indelungata si un frate foarte bun in credinta.

Duminica l-am vizitat pe fratele Iosif Ton dupa operatia la care fusese supus pentru cancer la prostata.

Ieri am internat-o in spital pe mama: cancer la pancreas. Al treilea fel de cancer in trupul ei. Lupta ei cu cancerul, pe durata de mai bine de 14 ani se inteteste. Maine dupa amiaza o va opera doctorul Gossard, acelasi care i-a facut acum 14 ani prima operatie pentru cancer la san, la acelasi Glendale Adventist Medical Center. Sansele operatiei de maine nu sunt prea mari. 20% din pacientii supusi unei astfel de interventii nu se mai scoala de pe masa. Ca sa fie si mai dificil, mama a slabit in ultimele patru luni foarte mult in greutate. Am lasat-o in salon cu tata si m-am dus sa-l vizitez in Palos Verdes pe fratele Richard Wurmbrand si sa-i dau Cina. Am inima grea si ochii mi se incetoseaza cu amenintarea ruperii unui baraj plin de lacrimi pe care abia le mai stavilesc.

La Biserica, am cautat sprijin intr-un mesaj ancorat in promisiunile lui Dumnezeu. Mi-am spus in primul rand mie insumi ca „toate lucreaza spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” De sase mii de ani, mortalitatea este, cu exceptia notabila facuta in cazurile lui Enoh si Ilie, de suta la suta. Cand te duci la o maternitate vezi minunea lucrarii lui Dumnezeu, nasterea unui suflet neprihanit. Cand vizitezi un bolnav aproape de moarte vezi ce am adus noi oamenii in universul lucrarii lui Dumnezeu: uratenia pacatului a produs blestemul si moartea. Ce bine ar fi fost sa nu fie! Peregrin intre nastere si moarte, omul trece prin multe necazuri si se zbuciuma in suferinta. Mi-am adus aminte de istorioara cu imparatul care i-a cerut inteleptului sa-i de-a un sfat care sa-l ajute sa se inveseleasca atunci cand este trist si sa-l faca cumpatat in efervescenta bucuriei. Dupa cateva zile, inteleptul a venit inapoi cu un inel pe care era scris: „Si aceasta va trece!” Imparatul l-a rasplatit regeste.

In dimineata de dupa acest mesaj rostit in Biserica, am deschis computerul si, surpriza, pe ecran era un „screen saver” nou. Fata mea cea mare (15 ani), foarte sensibila la suferintele mele imi montase un mesaj nou, scris in limba ei, limba engleza: „iN this [ill pass.” (Si aceasta va trece). Multumesc fata tatei si multumesc Doamne pentru o asemenea fetita.

Richard Wurmbrand

La ultima vizita acasa la nenea Richard am descoperit o placa noua asezata pe birou. I-o daruise cineva care auzise ca nu poate dormi noaptea. Redau textul de pe aceasta placa pentru frumusetea si intimitatea Lui dumnezeiasca:

„Before ]ou go to bed, give ]our troubles to God;

He [ill be up all night an] [a]”.

(„Cand te duci la culcare, lasa-i toate grijile tale Domnului:

El si asa nu doarme toata noaptea.”)

Petru Popovici

A trebuit un om ca Petru Popovici ca sa puna in cuvinte potrivite o iesire dintr-un impas mult prea frecvent in bisericile noastre. Sambata 3 Octombrie 1998, la o sedinta furtunoasa tinuta in Biserica din Atlanta se vorbea despre „ruperea” adunarii. Aceasta Biserica, scutita de abuzurile climaterice din Chicago sau Florida, cunoscuse in ultimii ani cea mai rapida crestere numerica din bisericile Asociatiei. Numarul lucratorilor era si el mare pentru lucrarea dintr-o singura adunare.

Cand disputa a ajuns la cote incandescente, fratele Pit a rostit in cuvinte o solutie duhovniceasca nesperata: „Fratilor, nu trebuie sa ne despartim, ci sa ne impartim. Atlanta e mare si romanii sunt raspanditi peste tot. Sa mai deschidem o misiune in partea de sud si o alta in partea de Nord a regiuni.”

Iata niste cuvinte surprinzatoare si sublime prin simplitatea lor: „sa ne impartim, fara sa ne despartim.” A te desparti are intotdeauna o conotatie negativa, implicand dusmanie si adversitate. A imparti un grup din motive strategice sau chiar si pentru linistea fiecaruia exprima o stare de maturitate duhovniceasca in care nu se rup toate legaturile si nu se prabusesc puntile lucrarii impreuna. Doamne, ce simplu este cand cuvintele pot face lumina! Si, Doamne, multumim pentru fratele Pit!

Sora Bintea

M-a sunat Marti, caci auzise de necazul cel nou: Sarah, fata mea cea mica cazuse si-si rupsese mana stanga. Doctorul prevestea necesitatea unei operatii. Adaugata la necazurile care parcasera deja in poarta casei noastre, aceasta fractura ne clatina rau. I-am spus: „Sora Bintea, scrie ca „un val cheama alt val…” si ne-a trecut iarasi apa peste cap …”

Dansa m-a uimit inca o data cu maturitatea si cu experienta credintei ei de granit: „Valurile acestea grele nu numai ca nu ne ineaca, ci vor aduce ceva bun. Dumnezeu nu ingaduie raul trecator decat pentru ceva bun. Asteptati-va intotdeauna la ceva bun din partea lui Dumnezeu.Dumnezeu nu ingaduie niciodata un rau din care sa nu iasa un bine. Nu te uita la ce este rau acum, ci asteapta-te la un bine. Intotdeauna asteapta-te la un bine cand este vorba de Dumnezeu si de ceea ce face sau ingaduie El.”

Botanistii ne spun ca arborii au neaparata nevoie de vanturile puternice din Februarie si Martie care le rasucesc trunchiurile si le fac loc radacinilor sa patrunda si mai adanc in paman. Fara rafalele nemiloase, frunzele n-ar avea de unde sa primeasca hrana necesara. Tot asa avem si noi nevoie de adversitatile vietii pentru a ne dezvolta resursele interioare de caracter. O perioada furtunoasa de necazuri si de incercari poate fi doar preludiul unei primaveri in care viata isi va redobandi frumusetea si rodnicia. Se cade sa invatam sa privim prin credinta dincolo de aspectul superficial al lucrurilor si sa acceptam raul ca pe o necesara pregatire a binecuvantarilor viitoare.

Doctorul Gunnel

Gunnel este numele oncologului care a tratat-o pe mama timp de peste 14 ani. Am stat de vorba aseara cu el pe culoarul din fata salonului unde se odihnea, dupa operatie, mama.

„O admir in mod deosebit pe mama ta. Are linistea maturitatii spirituale si este o femeie foarte tare. Am privit-o toti acesti ani si imi place foarte mult de ea.

Vin uneori la mine oameni pe care i-a pocnit cancerul la 86 de ani si-mi spun revoltati: „De ce mie si de ce acum? Nu vreau sa mor!” Ei se rascoala impotriva prezentului, in loc sa se uite inapoi la darul unei vieti asa de indelungate si de sanatoase.

Alteori vin „frati” exasperati si-mi spun: „Trebuie sa ne rugam mai mult! Sau poate ca n-avem destula credinta!”

Acestora, intuind ca se zbucuima cu concepte teologice gresite incerc sa le spun ceva care sa-i lamureasca. Iata ce le spun:

„In toata istoria omenirii a existat doar o singura persoana cu puterea de a se vindeca de orice boala si de a nu muri niciodata si El a ales sa moara de cea mai crunta si mai chinuitoare dintre morti. Noi, toti ceilalti, nu avem aceasta posibilitate. Primim doar ceea ce ni se daruieste si ne supunem. Cel ce a ales sa-si demonstreze dragostea fata de noi prin alegerea Sa dumnezeiasca are drept la toata increderea noastra.”

Liviu Tiplea

A venit sa ne dea o mana de ajutor cu predica de Vineri stiind ca suntem tulburati de valul de incercari recente(un grup din biserica tocmai se hotarase sa plece in alta parte si sa formeze o alta adunare). A predicat extraordinar de frumos si de cald din capitolul 6 al cartii profetului Daniel (groapa cu lei). A rostit cateva idei principale cu adanca rezonanta in sufletele celor prezenti. Subliniind atitudinea increzatoare si optimismul constant al profetului, Liviu a citat o maxima de circulatie bisericeasca:

„ATITUDINEA ta determina ALTITUDINEA spirituala la care ajungi.” Profetul s-a inaltat sub palele vanturilor potrivnice pentru ca avea aripile spiritului asezate intr-o pozitie corecta.

Viata cere ca toate organismele vii adapteze la mediul inconjurator, intelegand prin aceasta ca exista doua posibilitati: sa incerce sa schimbe mediul inconjurator sau, daca aceasta nu este posibil, sa accepte sa se schimbe ele insele pentru a supravietui.

Subliniind credinciosia din viata de rugaciune a profetului („ca si mai inainte”), Liviu a spus: „Exista obiceiuri foarte bune care dau masura comportamentului in vremuri de criza. Ce ai facut intotdeauna vei face si in continuare. „Ca si mai inainte” acesta exprima o practica sistematica a Celui care imprietenindu-se cu „Leul din semintia lui Iuda, nu i-a mai fost teama de leii din groapa pedepsei dusmane.”

Ascultandu-l pe Liviu, m-am adus aminte ca citisem undeva aceste cuvinte:

„Adversitatile nu sunt neaparat rele. Ele ne pot ajuta sa invatam rabdarea, bunatatea, compatimirea altora si cate altele… Bethoven a compus cea mai reusita muzica a sa dupa ce a surzit cu desavarsire. Pascal a ajuns sa scrie cele mai adanci cugetari ale sale despre Dumnezeu, om, viata si moarte in scurtele intervale de liniste pe care i le-a permis o suferinta fizica chinuitoare. Robertson a scris un eseu literar a carui tema a fost enuntata sub forma unei constatari surprinzatoare: „Cele mai frumoase scrisori sunt scrise de ranitii aflati pe patul de moarte”.

V-ati gandit vreodata ca paraiasul si-ar pierde susurul daca i-ai lua pietrele din cale ?

Cu cat traiesc mai mult , cu atat imi dau mai mult seama de importanta atitudinilor. Pentru mine, ele sunt mai importante decat faptele, mai importante decat trecutul, decat educatia, decat banii, decat circumstantele, decat esecurile, decat biruintele, decat orice ar zice sau ar face ceilalti oameni.

Atitudinile sunt mai importante decat aspectul exterior, decat talentul si decat priceperea. Ele hotarasc daca un om, o familie, o companie sau o Biserica propaseste. Lucrul cel mai remarcabil este ca atitudinile sunt in puterea noastra. Nu poti schimba ziua de ieri si nu poti determina cum se vor purta cu tine oamenii; nu poti evita inevitabilul. Poti in schimb sa canti pe singura „coarda” care-ti sta la indemana: atitudinea ta in fata realitatii.

Sunt convins ca viata este 10% ce mi se intampla si 90% ce reactie am fata de ceea ce mi se intampla. La fel este si cu tine. Schimba-ti deci atitudinile, daca vrei sa-ti schimbi viata.

Lucrurile sunt pentru noi ceea ce credem noi despre ele. Asta inseamna ca, pe termen lung, atitudinea noastra fata de lucruri este mai importanta decat lucrurile propriu-zise.

Nu greutatea de rupe de sale, ci felul in care o ridici.

Nu pozitia te face fericit sau nefericit, ci dis-pozitia.

Atitudinea este molipsitoare: Daca stii sa vezi ceva bun in fiecare om, aproape toti vor sfarsi prin a vedea ceva bun si in tine.

In esenta, atitudinea noastra fata de lumea inconjuratoare depinde de ceea ce suntem noi insine. Un egoist va fi intotdeauna suspicios cu ceilalti. Un om generos va avea incredere in cei din jur. Daca suntem sinceri si cinstiti nu ne vom grabi sa-i banuim de necinste pe altii. Intr-un anumit sens, cand privim la cei din jur este ca si cum am privi intr-o oglinda in care ne vedem propria reflexie sau mai bine spus, cand ne dam parerea despre ceilalti ii vedem intotdeauna prin ochelarii proprei noastre personalitati.

De exemplu, cel ce iubeste traieste intr-o lume de prieteni, cel ce uraste traieste intr-o lume de dusmani.

Acesta nu este un adevar teoretic, ci unul cu profunde implicatii practice. Ma gandesc la toti aceia pe care i-am vazut „reusind” si-mi dau seama ca ceea ce face ca un om sa aibe succes este atitudinea lui.

Daca este un om entuziast cu o atitudine pozitiva si daca-i place sa infrunte obstacolele cu voiosie jumatate din calea catre succes este deja strabatuta. Si invers, daca un om este mereu inbufnat, cu o gandire negativista, marcata de un pesimism congenital, care refuza intotdeauna ideile noi si schimbarile de situatii, el poate fi sigur ca va fi un etern invins fara nici un fel de sansa.

Atitudinea este mult mai importanta decat aptitudinile. Apropie-te de ceea ce este simplu ca si cum ar fi complicat si de ceea ce este complicat, ca si cum ar fi ceva simplu; prima data ca nu cumva o prea mare incredere in sine sa te faca neglijent, iat a doua, pentru ca nu cumva neincrederea sa te faca sa te temi.

Atitudinea este cea ceea ce da farmecul unui om. Mandria si infumurarea ne coboara in ochii oamenilor, smerenia si duhul slujirii crestine ne fac placuti si cautati de cei din jur.

Imi amintesc o vorba de duh spusa intre noi de Titi Bulzan, pastorul bisericii din cartierul aradean Bujac:

„Nu conteaza cati culti sau cati desculti sunt in poporul Domnului, atitudinea mea fata de ei trebuie sa fie una de credinciosie.”

La aceste cuvinte, vreau sa adaug ceva ce am citit nu de mult si am adunat in jurnalul meu de „perle”:

„O mica deosebire poate atrage mari consecinte. Deosebirea despre care vorbesc este atitudinea. Ea ne indreapta spre fericire sau dezastru.

Unul bate in clapele pianului si face zgomot, altul le mangaie si face muzica. Nimanui nu i-ar trece prin cap sa spuna ca pianul este de vina. Cam la fel stau lucrurile si cu viata. Poti trai in haos sau in armonie. Studiaza, ca sa sti sa canti la pianul vietii si vei raspandi in jur melodii fermecatoare. Daca te vei multumi sa canti fals, totul va fi urat in jur. Viata nu este nici ea de vina.”

Pentru un crestin, inaltarea spirituala va fi determinata intotdeauna de atitudinea lui fata de Dumnezeu. Valurile si suferintele vietii nu ne pot dobori daca stim sa stam linistiti pe stanca increderii.

Cand se abate nenorocirea asupra ciocarliei, ea isi canta in inalt necazul. Cred ca si noi am putea urma exemplul acestei surioare inaripate.

Richard Wurmbrand

L-am vizitat de Craciun, in 1998. Am vorbit despre „pacea” oferita de Cel nascut in iesle si de tulburarile care tocmai rabufnisera in Israel. Natanaiahu era in criza de guvern si se intrevedeau alegeri anticipate si formarea unui nou Parlament. Arabii cereau teritoriile pierdute in razboi. Evreii inabuseau demonstratiile. Fratele Richard, deplangand rautatea aratata de ambele parti a zis: „Si arabii sunt oameni. Au si ei drepturile lor, chiar daca evreii sunt poporul ales. Nu este suficient sa scrie intr-o carte ca esti poporul ales, trebuie sa ai si purtari „alese”; sa fii „ales” in umbletele tale.

O alta perla: „Primul ritual religios pe care l-am vazut eu a fost un dans. Copilaria am petrecut-o in parte la Istambul. Tatal meu era dentist si a fost acolo sa-si practice meseria. Eu m-am urcat pe un gard si i-am vazut pe turci dansand in cinstea dumnezeului lor, Alah. De atunci, am dansat si eu de multe ori. Psalmul 149:3 spune despre dansul acesta („Sa laude Numele Lui cu jocuri!”). Am dansat si in celula din inchisoare. Veneau gardienii sa se uite la „nebunul” care danseaza. Ma intrebau de ce dansez. Eu le raspundeam: „Joaca un copil daca-i dai o bomboana sau un cadou? Cum sa nu dansez eu de bucurie ca sunt un copil al lui Dumnezeu si El L-a dat pe Isus Christos pentru mine?”

„Cand eram de noua ani, m-a dus fratele meu in sinagoga si l-am vazut pe batranul rabin, care mergea schiopatand in baston. El tara mai mult unul din picioare, dar canta de rasuna toata cladirea.

Cand m-am dus acasa, l-am imitat pe rabin, crezand ca asa trebuie sa fac si eu ca sa-mi vorbeasca Dumnezeu si sa stiu asa de multe ca rabinul. Dumnezeu mi-a vorbit insa in alt fel si asta peste cativa ani de zile.”

 

Richard Wurmbrand

23 Februarie 1999. Veneam dupa doua zile petrecute in desertul Arizonei. Sambata si Duminica fusesem la Phoenix pentru un servici de ordinare ca pastor a fratelui Octavian Dobos. Profitand de ocazie, ne-am repezit sa vizitam si Sedona, aceasta oaza depresionara situata la 128 de mile nord de Phoenix, ascunsa intre stanci rosii, transportate parca dintr-o alta lume. Impresionanta priveliste i-a facut pe reprezentantii religiei Ne[ Age s-o proclame una dintre zonele de convergenta spirituala a cosmosului. Noi ne-am asezat pe una din stancile spectacol si am proclamat Numele lui Dumnezeu, Creatorul tuturor vazutelor si nevazutelor.

Era deci Luni si, dupa doua zile in arsita desertului m-am grabit sa alerg spre racorosul Palos Verdes, in coasta Pacificului, sa-i vad pe doi dintre cei mai dragi oameni de pe pamant. Ne-a deschis usa tanti Bintea si ne-a condus in camera de pe palierul de sus, unde nenea Richard era asezat intr-un fotoliu, langa birou.

Pentru ca eram un grup destul de numeros, ne-am apucat iar de fotografii. Printre stralucirile flas-urilor, nenea Richard a exclamat cu umor: „Am aproape 90 de ani (ii implinea pe 24 Martie) si n-am facut inca nici o fotografie. M-au pozat mereu altii. N-am condus niciodata masina. M-am descurcat insa destul de bine. Am fost in toata lumea!”

Dupa ce ne-am linistit si ne-am asezat in jurul dansului, ne-a spus limpede si clar ca lumina care scalda apele oceanului din zare: „Spune-ti tuturor ca viata consta in a iubi!”

Privind in jur la ochii plini de duiosie care-l priveau cu drag, am inteles ca vorbea din experienta, ca unul care era tinut in viata de iubirea celorlalti, in special de iubirea sotiei sale.

„Am primit un telefon de la Sergiu Grossu, din Paris. Mi-a spus ca implineste 79 de ani si simte din ce in ce mai mult urgenta timpului. Mesajul trimis de el a fost: „Rascumparati vremea! Rascumparati vremea!”

M-am uitat fara sa vreau la David, americanul din Ne[ }ork, care si-a parasit „business-ul”, ca sa vina sa-l slujeasca ca o sluga pe nenea Richard. Dumnezeu ii rasplatise jertfa. Venise doar de cateva zile din India, unde impreuna cu Job, reprezentantul misiunii fratelui Wurmbrand, participase la o cruciada cu peste 200.000 de participanti.

David, acest doctor Luca al ceasului, nu fusese nici macar sigur de propria mantuire cand venise la familia Wurmbrand. Acum ne arata extatic videocaseta cu intrunirile din Madras. „Rascumparati vremea!”

Ceasurile au trecut discrete, pe neobservate. Am cantat mult si am ascultat-o mai ales pe sora Bintea. Nenea Richard n-a vorbit decat de doua sau trei ori. De fiecare data ne-a repetat sfasietor aceleasi cuvinte. Vorbea despre niste torturi nemaintalnite la care fusesera supusi niste crestini din Somalia. Niste lucruri pe care nici nu ni le poate spune. Uitand mereu ca ni le-a spus, o lua mereu de la capat, ca o placa veche de patefon, zgariata de prea multa folosire.

„Am primit niste vesti asa de teribile, ca ma tot gandesc la suferintele fratilor. Am stat tot timpul si am ascultat. N-am spus nimic. Probabil ca va mirati. Si eu singur ma mir, dar nu pot sa va spun mai mult. Sunt niste chinuri pe care nu vi le pot descrie!”

L-am privit cu drag, fara nici o stanjeneala. Delicatetea momentului era depasita de simpatia noastra profunda. Mi-am amintit atunci de ceea ce citisem despre apostolul Ioan care, foarte batran fiind, nu mai predica ca alta data, ci se redusese la repetarea unui mesaj invariabil: „Copilasilor, sa ne iubim unii pe altii.”

Acum repeta si nenea Richard. O repetare obsesiva, ca o blocare a memoriei in puncte de maxima suferinta sau maxima impresionare.

„Spuneti tuturor ca viata consta in a iubi!”

Linda si Lars

14 Septembrie 1999, Piatra Neamt. La sfarsitul unui studiu tinut de Dirk DeWolf, unul dintre romani intreaba: „Cum putem sti daca o lucrare este facuta in puterea Duhului Sfant sau in firea pamanteasca?” Raspunsul veni instantaneu, asemanator unei sentinte: „Who gets the credit?” (Cine primeste lauda?” Daca lucrarea este facuta in firea pamanteasca, omul cauta lauda pentru el insusi. Daca lucrarea este facuta in Duhul, omul ramane mereu cu un sentiment de nevrednicie si de smerita neadecvare.

21 Septembrie 1999, Los Angeles, dupa o seara extenuanta, dar extraordinara cu corul de copii de la „Caminul Felix” din Oradea, cineva se apropie de Linda si-i spune cu admiratie: „Va asteapta o mare cununa in ceruri!” Linda inchide ochii si raspunde oftand: „Tot ce-mi doresc acolo este un simplu pat in care sa ma odihnesc …” Ascultandu-i de aproape, mi s-a parut ca aud ecoul unor cuvinte scrise in alta parte: „Vino, rob bun si credincios. Intra in bucuria stapanului tau.” si „Ei se vor odihni de ostenelile lor, caci faptele lor ii urmeaza” (Mat. 25:21; Apoc. 14:13).

Richard Wurmbrand

Vremuri ale minunilor. L-am cautat ieri, dar mi s-a raspuns ca nu poate fi vizitat din cauza starii precare de sanatate. Ne-a primit astazi, 25 Octombrie 1999. Ii promisesem de cand cu intoarcerea din Romania ca ma voi duce la dansii cu Cina Domnului. Trecusera de atunci aproape patru saptamani in care am stat departe din cauza unei gripe care s-a tinut scai de mine.

Inainte de a merge la dansul, am petrecut cateva clipe de vorba cu tanti Bintea. Ca intotdeauna, era inarmat cu un mesaj proaspat, pregatit si gandit special pentru noi. Venisem impreuna cu un pastor american tanar, ales de curand la o Biserica din orasul nostru si cu un alt tanar roman care se pregatea sa inceapa o misiune in Romania.

„Unul din cele mai frumoase capitole din Biblie este capitolul doi din cartea Deuteronom. Poporul Domnului se afla in fata unui mare eveniment. Trebuiau sa treaca Iordanul si erau ingrijorati de ceea ce-i astepta pe malul celalalt. Se gandeau la primejdiile luptelor si la cate si mai cate. Se intrebau probabil: „Cum va fi maine?”

„Moise, omul lui Dumnezeu este trimis sa le tina un discurs care sa-i pregateasca. Curios ca in loc sa le vorbeasca despre „ziua de maine” si sa le raspunda la intrebarile din inima lor, omul lui Dumnezeu le vorbeste despre ieri, despre vremea ultimilor patruzeci de ani in care „incaltamintea nu li s-a tocit in picioare si hainele de pe ei nu s-au rupt.” Daca vrei sa stii cum va fi maine, uita-te la ieri! Acelasi Dumnezeu este si ieri si azi si maine! Amintirea minunilor din trecut este cea mai buna pregatire pentru bataliile din viitor. Luati de iuresul vietii, noi ne gandim prea mult la „maine” si uitam sa ne amintim ce a facut Dumnezeu pentru noi pana acum. Aceasta trebuie sa o facem si atunci vom avea o stare buna pentru infruntarile care ne asteapta inainte.”

Ca de obicei, mi-am dat seama ca tanti Bintea a fost intotdeauna un predicator mai bun decat nenea Richard, sau mai bine zis: amandoi au fost invaluiti de un nor al harului in care ti-era foarte greu sa spui unde se sfarseste unul si unde incepe celalalt. Dupa aceasta introducere, ne-am dus in camera dansului.

L-am gasit, surprinzator, asezat in fotoliul de langa biroul de lucru. Nu-l mai vazusem de mult stand in capul oaselor. Era limpede si ochii-i straluceau de o mare bucurie interioara.

„Mi s-a umplut iarasi casa cu frati. Ce mai e nou?”

I-am transmis salutari din partea unei doamne din Piatra Neamt care se pocaise in urma citirii uneia din cartile scrise de dansul.

„Care dintre ele?”

Luat prin surprindere, am inceput sa baigui ceva …

„Te intreb care carte pentru ca vreau sa o citesc si eu. Poate ma mai pocaiesc si eu!”

Am izbucnit intr-un hohot de ras. Ma prinsese iarasi cu una din glumele dansului. Ma surprinsese pentru ca nu-l mai credeam in stare de glume.

I-am transmis dorinta lui Danut Manastireanu, fondatorul scolii Richard Wurmbrand din Iasi, de a avea o biografie a dansului. Mi-a spus ca exista asa ceva, dar este raspandita in vreo sase carti. Am insistat, gandindu-ma ca l-am putea face sa-si mai aminteasca lucruri pe care nu le vom mai putea afla din alta parte.

„Vreau sa ne spuneti ceva despre copilaria petrecuta la Istambul.” Dana, sotia mea, a spus: „Poate ne spune ceva tanti Bintea.” A zambit si a spus: „Nu stie Bntea prea multe, ca daca ar fi stiut, poate ca nu s-ar mai fi maritat cu mine!” De data aceasta era vesel de-abinelea. Mi-am dat seama ca ii lipsisem mult si savura acum reintalnirea noastra. Mi-am dat seama si ce mult ne lipsise dansul noua …

In timpul Cinei, m-a intrerupt si ne-a zis:

„Stiti? In ebraica, cand zici ” Luati, acesta este trupul Meu” … scoti aceleasi sunete ca si cand ai zice: „Luati, este spre binele vostru …” Limba folosita de Domnul Isus este foarte bogata in sensuri. Ce a facut El a fost spre binele nostru si El ne spune acelasi lucru si astazi.

Coincidenta a facut ca ei sa implineasca tocmai atunci 63 de ani de casnicie, asa ca le-am cantat un romanesc si insufletit: „La multi ani …” Li s-au umezit ochii, iar tanti Bintea a spus: „Stiu foarte multe lucruri despre Richard si mai stiu si ca il iubesc si acuma foarte mult!”

„Au zis toti ca nu va fi o casnicie reusita” a murmurat fratele Richard. Ea a suferit foarte mult. Nemtii i-au ucis parintii. Vina lor a fost doar ca erau evrei. I-au omorat si fratii si surorile. Si ei au fost vinovati ca s-au nascut evrei. A ramas doar ea singura. Singura a ramas si cand am stat eu in inchisoare. Mi-au dat 20 de ani si apoi la rejudecare mi-au dat 25 de ani. In tot timpul acesta ei i-au spus ca eu sunt mort; ca n-are nici un rost sa ma mai astepte. Dumnezeu a avut insa alte planuri. M-a scos de acolo si am facut inconjurul lumii sa spun oamenilor despre minunile lui Dumnezeu.”

A intervenit sora Bintea: „Intr-o zi, intr-o mare adunare de studenti, s-a ridicat un tanar in mijlocul salii si l-a intrebat pe Richard: „Ati vazut cu ochii dumneavoastra macar o singura minune facuta de Dumnezeu?”

Richard a tacut putin, iar apoi i-a raspuns: „Nu, n-am vazut doar minuni cu ochii mei … Eu insumi sunt o minune a Lui. M-a crutat cand au fost omorati mii de evrei ca sa vorbesc in locul tuturor. M-a scos din celula mortii ca sa marturisesc despre viata daruita de El.”

La plecare, tanti Bintea a insistat sa citim primele cinci versete din psalmul 105. „Acesta, a spus dansa, este un program de viata”:

” Laudati pe Domnul,

chemati Numele Lui!

Faceti cunoscut printre popoare ispravile Lui!

Cantati, cantati in cinstea Lui!

Vorbiti despre toate minunile Lui!

Faliti-va cu Numele Lui cel sfant!

Sa se bucure inima celor ce cauta pe Domnul!

Alergati la Domnul si la sprijinul Lui,

cautati necurmat fata Lui!

Aduceti-va aminte de semnele minunate pe care le-a facut,

de minunile si de judecatile rostite de gura Lui.”

Tanti Bintea

Ne-a tinut putin de vorba, pana ce-l pregateau pe nenea Richard pentru vizita noastra. Ca de-obicei, ochii dansei straluceau cu sclipirea unei inteligente binevoitoare, pregatita intotdeauna sa imparta din prea plinul inimii. Daniela, sotia mea, purta un tricou pe care-l cumparase din Israel. Intr-o asezare multicolora, cineva pictase pe el toate literele alfabetului evreiesc.

„Ia te uita, ce lucrare!” a exclamat tanti Bintea. „Fiecare litera este mai frumoasa ca alta! Sti, la evrei fiecare litera are povestea ei. Exista credinta ca alfabetul poporului ales le-a fost daruit de insusi Dumnezeu, asa ca fiecare litera are o mare insemnatate. Exista si o carte minunata pe acest subiect. „Ai citit-o?” O vazusem, dar nu apucasem inca sa o citesc. „Lasa ca o caut eu si ti-o dau sa o citesti”, m-a asigurat dansa.

„Literele”, a continuat, „sunt semne cu mare insemnatate. Din ele se formeaza cuvintele. M-am gandit zilele acestea la taina limbajului … Fiecare popor isi are trairile lui si le exprima in cuvinte. Acestea formeaza un limbaj si fiecare popor isi are limbajul lui. Sentimentele sunt aceleasi, dar cuvintele sunt diferite in fiecare limba. Asta este limitarea cuvintelor. Ele nu pot cuprinde toata trairea sufletului. Cineva spunea ca „toate cuvintele sunt o bucata inghetata de suflet, un fragment de spirit care s-a solidificat.”

Asultand-o vorbind pe tanti Bintea, mi-am amintit ca citisem undeva ca aceste „cuvinte” sunt un ecou al trairilor. Sufletul a trecut de mult mai departe, dar ecoul mai persista, intr-o inertie a miscarii sufletesti care le-a cauzat.

Cine ar putea spune cate astfel de „taine” stia tanti Bintea si cate erau inca doar cautate de mintea dumneaei ascutita. Si cine, in afara unor putini intimi, stie ca pe multe din cartile scrise de R. W. ar fi trebuit sa apara alaturi de numele lui si numele … ei ?

Modestia tacuta a unei sotii de exceptie … sau: un ajutor potrivit pentru un om de dimensiuni atat de neobisnuite.

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.