Cărți PDF – Zac Poonen

Secretul puterii spirituale – Zac Poonen

Când Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt, El a marcat un traseu ca ei să călătorească prin pustie în drumul lor spre Canan. Ei însă îl cunoşteau atâta timp cât urmăreau stâlpul de nor şi foc, zi după zi. Astăzi, pentru fiecare din copii Lui răscumpăraţi , Dumnezeu are deasemenea o direcţie marcată. Dar ei o pot cunoaşte atâta timp cât umblă cu El în fiecare zi. Dacă este să cuprindem în totalitate scopul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit, trebuie să învăţăm să umblăm cu El. Şi aici vom întâmpina împotrivire din partea lui Satan la orice pas. Asemenea hoţilor care jefuiesc casele bogaţilor mai des decât pe cele ale săracilor, tot aşa şi Satan îşi îndreaptă săgeţile mai des înspre credinciosul spiritual, decât înspre cel trupesc. Deaceea vom descoperi că bătălia devine tot mai densă cu fiecare pas făcut înspre maturitatea spirituală.

Sunt multe forţe care caută să-l împiedice pe credinciosul care urmăreşte să facă toată voia lui Dumneuzeu: lumea cu atracţii variate, trupul cu poftele lui necurate, şi diavolul cu instrumentele lui subtile. Dacă acestea sunt obstacole pentru creşterea spirituală a credinciosului, ne putem întreba de ce Dumnezeu nu le elimină, sau cel puţin să îl păzească pe credincios de ele. Aceasta a fost o problemă care a chinuit multe minţi de-a lungul secolelor.

 Este suficient pentru noi să ştim că Tatăl nostru ceresc este mai înţelept decât noi toţi şi El e cel care a permis acestor puteri să existe. Un motiv bun, cel puţin, ar putea fi zidirea puterii spirituale. Chiar şi în domeniul fizic, muşchii se vor forma doar supuşi la rezistenţă prin exercitiu. Altfel muşchii noştri ar fi moi şi lipsiţi de putere. Un luptător care este antrenat pentru o competiţie va avea nevoie constant de exerciţiu, luptându-se cu alţii pentru a se menţine în formă pentru eveniment. În acelaşi fel puterea noastră spirituală nu se va dezvolta niciodată dacă suntem protejaţi de încercările şi ispitele lumii, ale trupului şi ale diavolului.

Ar trebui să ne aducă mare mângâiere să ştim că Însuşi Domnul Isus a fost ispitit cu fiecare ispită pe care o întâmpinăm (Evrei 4:15). Luca ne spune că Isus a mers în pustie „plin de Duhul Sfânt” şi l-a sfârşitul ispitirii S-a întors „plin de puterea Duhului Sfânt” (Luca 4:1-14). Biruind ispitele comune omului, l-a întărit chiar şi pe El ca om. Nu poate oare face acelaşi lucru pentru noi? Să nu ne imaginăm niciodată că vom deveni puternici spiritual doar citind cărţi creştine şi frecventând adunări religioase. Astfel de activităţi sunt echivalentul servirii mâncării, însă, împreună cu mâncarea avem nevoie şi de exerciţiu pentru a fi puternici. Deaceea cei care se separă de contactul cu oamenii lumii şi trăiesc vieţi creştine protejate nu vor deveni niciodată robuşti spiritual.

Sfinţenia este ca şi sănătatea. Să fii complet sănătos, trebuie să faci exerciţii regulat. Doar atunci vom putea ţine piept bolii. Astfel, pentru a deveni perfecţi, trebuie să trecem prin ispite şi să le depăşim. Dacă ocolim încercarea, nu vom fi făcuţi perfecţi niciodată. Aceasta ne sugerează încă un motiv pentru care Dumnezeu a aşezat fructul oprit în gradina Edenului. I-a dat oportunitatea lui Adam să depăşească ispita şi să devină în mod sigur sfânt. Nu avem nici un motiv să ne temem de ispită. Dumnezeu ne-a garantat în 1 Corinteni 10:13 că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre.

Psalmul 66:10-12 este unul din acele pasaje minunate din Vechiul Testament care ne sugerează ce beneficii nemaipomenite ne pot reveni prin încercari. Focul şi apa ne fac nu doar bogaţi spiritual ci şi sănătoşi spiritual. Oamenii lui Dumnezeu din Biblie au fost supuşi aceloraşi ispite care ne chinuie şi pe noi. Iacov 5:17 ne spune că până şi Ilie a avut aceleaşi pofte şi patimi de depăşit ca şi noi. Şi pentru că aceşti oameni ai lui Dumnezeu au biruit în încercările şi dificultăţile lor, au devenit puternici şi astfel, folositori în mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie ispitei să vină în viaţa noastră pentru a ne testa. Toţi cei ce vor fi folosiţi de Dumnezeu trebuie testaţi. Încercările care le avem când suntem singuri sunt menite să ne dovedească calificarea noastră pentru serviciul public. Depăşirea ispitei este ca şi învăţarea înotului. Nu vei învăţa să înoţi într-o singură zi. Dar dacă eşti plin de hotărâre, mai devreme sau mai târziu îţi vei însuşi abilitatea. Apoi nu îţi va mai fi frică de apă. Exact în acelaşi fel, dacă suntem hotărâţi, vom învăţa secretul victoriei asupra ispitei în Hristos, şi nu ne va mai fi frică nici de aceasta.

Un mesaj de speranţă pentru toate cuplurile căsătorite – Zac Poonen

Zac POONEN

Vin nou în burdufuri noi 

CUPRINS

Capitolul 1

Vinul nou în burdufuri noi

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Capitolul 3

Dumnezeu are nevoie de femei

Capitolul 4

Ori religiozitate, ori spiritualitate

Capitolul 5

Spiritul Noului Legământ

Capitolul 6

Noul Legământ – o asociere cu Isus

Capitolul 7

Isus – ispitit ca şi noi

Capitolul 8

Spiritualitate adevărată – căutând interesele lui Dumnezeu

Capitolul 9

Sfinţire şi părtăşie

Capitolul 10

Biruind duhul lui Antihrist

Capitolul 11

Biruinţa care vine prin lăudarea lui Dumnezeu

Capitolul 12

De ce cad creştinii

Capitolul 13

Fapte moarte

Capitolul 14

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

Capitolul 15

Un alt „Isus’’ şi lucrarea lui

Capitolul 16

Semnele culticului

Capitolul 17

Semne care arată a doua venire a lui Isus

Capitolul 18

Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului

Capitolul 19

Evanghelizare şi ucenicizare

Capitolul 20

Chemarea noastră specifică, ca biserică

Capitolul 21

Frângerea pâinii – un legământ

Capitolul 22

Biserica şi necazul cel mare

Capitolul 23

Adevărul pe care îl credem

Capitolul 24

Crăciunul şi Paştele – creştine sau păgâne?

Capitolul 25

Planul desăvârşit al lui Dumnezeu pentru cei care au căzut

Capitolul 1

Vinul nou în burdufuri noi

Isus a vorbit despre „vinul nou” care „trebuie pus în burdufuri noi” (Luca 5:38). Vinul nou este viaţa lui Isus iar burduful nou este Biserica pe care o zideşte El.

Vinul Nou

La nunta din Cana, unde era prezent Isus, vinul vechi se terminase. Vinul vechi fusese realizat cu efort omenesc, de-a lungul unei perioade de mulţi ani, dar acesta nu a putut împlini nevoia. Aceasta e o pildă a vieţii trăite sub Lege, sub Vechiul Legământ. Se termină vinul vechi; iar Domnul trebuie să aştepte până când acesta se termină complet, ca să ne poată da vinul cel nou. „Fiindcă aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: numai aşteptând intervenţia Mea veţi fi salvaţi. (…) dar voi spuneţi: ‘ne vom obţine ajutorul de la Egipt [de la puterea omenească]!’ Aşa că veţi fi urmăriţi de vrăjmaşii voştri. (…) Iar Domnul aşteaptă după voi [ca să vi se epuizeze propriile resurse, în care vă încredeţi] şi aşteaptă să veniţi la El, ca să vă poată arăta iubirea Lui; El vă va învinge pentru a vă binecuvânta. (…) Ferice de toţi cei care aşteaptă ajutorul Lui!” (Isaia 30:15-18 trad. Living Bible).

Când noi, în repetate rânduri, am încercat din răsputeri să trăim în biruinţă şi am eşuat de fiecare dată, prin aceasta Dumnezeu încearcă să ne înveţe următoarea lecţie: „voi nu puteţi avea biruinţa prin propriile voastre puteri”. Atâta timp cât eşti sub Lege, tu vei fi stăpânit de păcat. Lucrarea primordială a lui Dumnezeu în fiecare dintre copiii Săi este nimicirea în totalitate a puterii eului. La nunta din Cana, înainte ca Isus să-Şi înfăptuiască miracolul, El a aşteptat ca vinul cel vechi să se termine. El aşteaptă, acum, să se termine suficienţa propriilor noastre puteri. Toate eşecurile şi înfrângerile noastre au menirea, din partea lui Dumnezeu, de a ne aduce la punctul final; pentru că El numai în slăbiciunea noastră Îşi poate manifesta în mod desăvârşit puterea (2 Corinteni 12:9). Puterea eului o putem vedea în momentele ispitei şi provocării: când reacţionăm prin cuvinte pline de amărăciune şi prin expresii ale mâniei, când ne justificăm pe noi înşine, când îi criticăm şi îi judecăm pe alţii şi când manifestăm atitudini de ne-iertare; putem vedea această putere în ataşamentul nostru bolnăvicios faţă de lucrurile materiale şi în dedicarea noastră pentru agonisirea lor; în dorinţa de a lupta pentru drepturile noastre şi pentru renumele nostru; o putem vedea, de asemenea, în tendinţa de a căuta răzbunare, etc. Aceste atitudini şi altele similare arată vigoarea eului care este încă în noi. Deci, vinul vechi încă nu s-a terminat; iar Isus stă deoparte, aşteaptă şi „nu face nimic” pentru noi.

O, dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne zdrobească, dacă ne-am smeri pe noi înşine şi am accepta de bunăvoie moartea drepturilor şi a reputaţiei noastre, cât de repede ne-ar putea El conduce la o viaţă a Noului Legământ! Toate împrejurările supărătoare, frustrările şi dezamăgirile, zdrobirile sufleteşti şi celelalte stări prin care trecem au menirea, din partea lui Dumnezeu, să reducă tăria eului nostru la zero.

Acesta a fost modul în care a procedat Dumnezeu cu Iov. În cele din urmă, Iov a atins acel punct-zero în care, punându-şi faţa în ţărâna pământului, a spus: „Doamne, eu sunt nimic [sunt zero] (…) Îmi pun mâna peste gură în tăcere (…) Înainte doar auzisem vorbindu-se despre Tine [de la alţii, neavând o relaţie personală], dar acum Te-am văzut, de aceea mi-e silă de mine şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 40:4; 42:5-6 versiune biblică citată de autor).

Acesta e fenomenul care are loc şi în cazul nostru atunci când Dumnezeu reuşeşte, în sfârşit, să ne zdrobească şi să ne dea o revelaţie despre Sine. Acelaşi Moise, care odinioară se considera pe sine însuşi atât de capabil (la vârsta de patruzeci de ani), acum, (cu patruzeci de ani mai târziu) zdrobit fiind de viziunea lui Dumnezeu spune: „Doamne, eu nu pot vorbi. Trimite pe altul” (vezi Exodul 4:10,13).

O trăire de aceeaşi natură a avut şi marele proroc, Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu. El a spus: „Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate” (Isaia 6:5). Daniel spune că atunci când a primit vedenia pe care i-a dat-o Domnul puterile lui proprii l-au părăsit. El a ajuns la un punct-zero. (Daniel 10:18).

Apostolul Ioan, care era plin de Duhul Sfânt şi umblase deja cu Dumnezeu timp de şaizeci şi cinci de ani, atunci când L-a văzut pe Isus, pe insula Patmos, a căzut la picioarele Lui ca un om mort (Apocalipsa 1:17).

Toţi cei care au văzut slava Domnului au trăit astfel de experienţe! Au căzut cu feţele la pământ şi au rămas fără cuvinte.

După ce Dumnezeu ne aduce, în final, la acest punct El ne poate da apoi cu uşurinţă vinul cel nou, şi anume viaţa lui Isus, natura divină, binecuvântarea excepţională a Noului Legământ încheiat prin sângele lui Isus.

Ce minunat ar fi ca noi toţi să ajungem repede la acel punct şi să trăim în starea aceea, cu feţele la pământ înaintea lui Dumnezeu, în toate zilele vieţii noastre! Fiindcă în acea viaţă există o înaintare din lumină înspre lumină (Proverbe 4:18) şi din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18).

Ioan vorbeşte despre „Umblarea în lumină” (1 Ioan 1:7). Nu există vreo staţionare în lumină, ci mai degrabă o umblare: o înaintare care ne duce din ce în ce mai aproape de Cel în care nu există nici o umbră de întunecime. În acest fel, lumina străluceşte tot mai tare asupra vieţii noastre, noi devenim din ce în ce mai conştienţi de păcatele ascunse care zac în firea noastră pământească, de existenţa cărora nu eram conştienţi înainte, iar sângele lui Isus ne curăţeşte de toate acele păcate ascunse.

Şi iată ce se întâmplă: cu cât ne apropiem mai mult de Domnul cu atât devenim mai conştienţi de păcatul din firea noastră pământească şi vedem din ce în ce mai puţin păcatele altora din jurul nostru. Nu mai dorim să aruncăm cu pietre în femeia prinsă în preacurvie, pentru că în prezenţa lui Isus vedem păcatul din propria noastră fire pământească şi strigăm: „O, nenorocitul de mine!” (Rom 7:24) în loc de: „O, nenorocita de ea!”. Adam a arătat cu degetul către soţia lui chiar şi atunci când a stat înaintea lui Dumnezeu (Geneza 3:12). Însă Dumnezeu l-a făcut conştient de propriul său păcat (Geneza 3:17). Acelaşi lucru îl va face Domnul şi în cazul nostru. De fapt, acesta e testul în urma căruia se va clarifica dacă avem doar o religie şi anumite doctrine sau dacă umblăm cu-adevărat înaintea Feţei lui Dumnezeu.

S-a terminat vinul din viaţa noastră personală, din viaţa căsniciei sau a adunării noastre? Atunci este vremea să căutăm Faţa Domnului şi să recunoaştem în mod sincer nevoia pe care o avem. Numai El ne poate da vinul cel nou! Vinul nou din Cana nu a fost realizat prin efort omenesc. A fost lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu. Tot aşa poate fi şi în viaţa noastră. El va scrie legile Sale în inimile şi-n minţile noastre şi va lucra în noi „şi voinţa şi înfăptuirea” pentru a face voia Lui desăvârşită(Evrei 8:10; Filipeni 2:13). El va tăia împrejur inimile noastre ca să-L iubim şi ne va motiva la umblarea în ascultare de poruncile Lui (Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27). Măsura în care aceste binecuvântări vor fi lucrarea Lui va fi egală cu măsura în care vinul cel nou realizat în Cana a fost lucrarea Lui. Acesta e înţelesul harului. Chiar dacă am încerca o viaţă întreagă, noi nu am putea realiza viaţa lui Isus în noi. Dar dacă purtăm „în trupul nostru omorârea Domnului Isus” (luarea crucii în fiecare zi, moartea faţă de eul nostru, faţă de voinţa proprie, faţă de drepturile noastre şi faţă de reputaţia noastră), Dumnezeu promite să producă vinul cel nou al vieţii lui Isus în noi (2 Corinteni 4:10).

Noi trebuie să alergăm această cursă cu privirea aţintită la Isus, comparându-ne tot timpul numai cu El. Numai aşa va putea exista în inimile noastre un strigăt continuu de felul: „O, nenorocitul de mine!”, având tot timpul înaintea ochilor cât de diferiţi suntem de Isus, chiar şi atunci când am ajuns deja la o viaţă de biruinţă asupra păcatelor conştiente. „Cei ce se compară pe ei înşişi cu alţi credincioşi sunt idioţi spirituali” (2 Corinteni 10:12 versiune biblică citată de autor), pentru că aceasta e calea cea mai sigură înspre mândria spirituală şi spre o sumedenie de alte răutăţi. Atâta timp cât privirea noastră e aţintită la Isus şi ne comparăm tot timpul numai cu El, nu vom fi expuşi pericolului mândriei spirituale. În oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt ne arată mai întâi slava lui Isus şi numai după aceea ne poate schimba în acea asemănare (2 Corinteni 3:18). Pavel a spus că avea o singură ţintă înspre care se arunca înainte cu stăruinţă, şi aceasta nu era obţinerea unui număr cât mai mare de convertiţi prin slujirea lui, ci „premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu (…) [pentru a deveni ca]Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). Apoi a spus că „Gândul acesta [de a ne arunca înainte înspre desăvârşire, înspre totala asemănare cu Isus] deci să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi [în conştiinţa noastră, trăind în biruinţă asupra păcatelor conştiente]” (Filipeni 3:15). Acesta e semnul de recunoaştere al creştinului matur spiritual. În viaţa omului lui Dumnezeu, matur spiritual, slujirea, fie în evanghelizare fie în alte domenii, ocupă un loc secundar în raport cu scopul suprem al acestei chemări cereşti.

Ioan ne mai spune că numai printr-o astfel de umblare în lumina lui Dumnezeu putem avea părtăşie unii cu alţii (1 Ioan 1:7); nu numai părtăşie cu Dumnezeu, ci şi părtăşie cu alţi credincioşi în unitate perfectă. Motivul este foarte simplu. Acela care umblă în lumina lui Dumnezeu, trăind înaintea Feţei Lui, va fi întotdeauna conştient de minusurile lui şi se va judeca în permanenţă pe sine însuşi, neavând de adus nici o acuzaţie altor fraţi. În acest fel nu poate exista vreo dezbinare între oricare doi dintre fraţii sau surorile care umblă pe această cale. Aceasta e Calea Îngustă care duce la viaţă, Cale despre care Isus spunea că cei care o găsesc sunt puţini la număr (Matei 7:14). „Judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu” din care chiar şi „cel neprihănit scapă cu greu”, pentru că Dumnezeu, în Casa Lui, „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Petru 4:17,18; 1 Timotei 6:16). „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? (…) Cel ce umblă în neprihănire [confruntându-se cu adevărul cu privire la sine însuşi]” (Isaia 33:14,15).

Acesta a fost păcatul liderului bisericii din Laodicea, că nu a trăit într-o permanentă judecare a propriei persoane (şi poţi aluneca uşor în acest păcat când eşti într-o poziţie de conducere) şi astfel nu a ştiut că de fapt era un „nenorocit” (Apocalipsa 3:17).

Fie ca noi să trăim înaintea Feţei lui Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre în aşa fel încât zdrobirea şi permanenta judecare a propriei persoane să fie modul nostru normal de vieţuire, strigând: „O, nenorocitul de mine!”. Astfel, chiar şi atunci când vom atinge cele mai înalte culmi ale sfinţeniei pe care un păcătos mântuit le poate atinge aici pe Pământ, vom continua să spunem (cu sinceritate, din toată inima, fără vreo umilinţă falsă): „sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii (…) sunt cel dintâi dintre păcătoşi” (Efeseni 3:8, 1 Timotei 1:15). Astfel vom avea părtăşie cu alţi credincioşi care umblă pe aceeaşi cale şi, treptat, părtăşia noastră reciprocă va deveni tot mai mult asemănătoare cu acea părtăşie pe care Tatăl şi Fiul o au Unul cu Altul(Ioan 7:21). Acesta e vinul cel nou pe care Isus doreşte să ni-l dea.

Burduful nou

Mulţi, care s-au bucurat de mesajul de până acum, s-ar putea ca de aici înainte să nu mai fie dispuşi să plătească preţul pentru a avea şi burduful nou. Însă Isus a spus că „vinul nou trebuie pus în burdufuri noi” (Luca 5:38) şi aici e testată disponibilitatea noastră de a asculta.

Pentru a obţine vinul nou, lupta noastră e împotriva păcatului, dar pentru obţinerea burdufului nou, lupta noastră trebuie să fie îndreptată împotriva tradiţiilor (datinilor) religioase care au „desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu” (Marcu 7:13); şi multora le este mult mai dificil să se elibereze de „datina oamenilor”, decât să se elibereze de păcat! Însă numai „cei ce dau năvală pun mâna pe” Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 11:12). În cazul tradiţiilor religioase nu se poate face abstracţie de tratamentul violent.

Isus a fost răstignit nu datorită faptului că a predicat împotriva păcatului, ci pentru că a predicat împotriva tradiţiilor religioase, care înlocuiseră Cuvântul lui Dumnezeu în comunitatea evreilor (Marcu 7:1-13). El a dat în vileag ipocrizia liderilor religioşi şi lipsa de valoare a tradiţiilor lor, dând afară din Templu pe toţi aceia care se foloseau de evlavia oamenilor pentru a câştiga bani. Tocmai râvna Lui pentru curăţirea Casei lui Dumnezeu a fost aceea care i-a înfuriat atât de mult pe liderii religioşi, încât au cerut răstignirea Lui.

Este puţin probabil că oamenii vor cere răstignirea ta din cauză că predici un mesaj al „zdrobirii” şi al „vinului nou”. Dacă, însă, eşti hotărât să înaintezi şi să proclami tot ce are de spus Dumnezeu, şi anume faptul că vinul nou trebuie pus neapărat în burdufuri noi, te poţi aştepta, în oricare dintre confesiunile creştine, la revărsarea furiei celor ce sunt în ierarhia religioasă.

De ce a spus Isus că nu e voie să punem vinul nou în burduful vechi? Pentru că burduful vechi nu s-ar mai putea întinde ci ar plesni. Burduful vechi a fost cândva folositor, pentru a păstra vinul cel vechi, dar acum, pentru vinul cel nou, nu mai are nici o utilitate.

Sistemul religios evreiesc, burduful vechi, a fost odată ordinat de Dumnezeu prin Moise pentru a păstra vinul cel vechi. Însă după ce a venit Isus şi a pus bazele unui Nou Legământ, a fost nevoie de un burduf nou. Cel vechi trebuia lăsat în urmă. Isus a spus despre cel vechi că nu putea fi nici măcar îmbunătăţit prin aplicarea pe el a unor petice din material nou! Peticele noi ar face doar rupturi în materialul vechi (Luca 5:36).

Am putea crede că, fiind creştini, ne-am debarasat de vechiul burduf evreiesc şi că în biserica creştină avem un burduf nou. Dacă ne uităm, însă, cu băgare de seamă la ceea ce noi numim adunare creştină, vom fi surprinşi să găsim în ea multe caracteristici ale Vechiului Legământ.

Luaţi în considerare doar trei exemple, deşi există multe altele.

În primul rând, evreii aveau o seminţie aparte, de preoţi, şi anume leviţii, care erau chemaţi să intermedieze relaţia dintre popor şi Dumnezeu. Nu toţi evreii puteau fi preoţi. Sub Noul Legământ, însă, toţi credincioşii sunt preoţi (1 Petru 2:5; Apocalipsa 1:6). Deşi acest adevăr este recunoscut teoretic de majoritatea credincioşilor, el este pus în practică de foarte puţini. Aproape fiecare grupare creştină îşi are “preotul”, “pastorul”, “slujitorul lui Dumnezeu” sau “lucrătorul cu normă întreagă” care sunt similari leviţilor din vechime şi conduc închinarea oamenilor lui Dumnezeu. Numai aceşti “Leviţi” pot boteza noii convertiţi şi numai ei pot împărtăşi Cina Domnului. Ei sunt susţinuţi financiar din zeciuielile oamenilor lui Dumnezeu. În timpul adunărilor congregaţionale aceşti “Leviţi” domină programul întâlnirilor şi nu lasă Trupului lui Hristos aproape nici o oportunitate pentru slujire. Întâlnirile „cu un singur vorbitor” sunt parte a burdufului vechi. Sub Noul Legământ fiecare credincios poate bea din vinul cel nou, poate sluji sub ungerea Duhul Sfânt şi poate manifesta darurile Duhului. Pot începe adunarea doi sau trei prooroci, unul sau doi pot manifesta public darul limbilor (dacă există cineva în adunare care să primească tălmăcirea acelor limbi) şi fiecare credincios este liber să proorocească în adunare şi să zidească sufleteşte biserica. Acesta e burduful cel nou (1 Corinteni 14:26-31). Vinul nou este descris în 1 Corinteni 13 şi este viaţa trăită în iubire. Burduful nou este descris în 1 Corinteni 12 şi 14. Însă, oare sunt numeroşi aceia care vor ca lucrurile să fie făcute în felul lui Dumnezeu? Vai! Sunt foarte puţini. Cei mai mulţi sunt mulţumiţi cu burduful lor vechi şi cu “Leviţi” lor plătiţi.

În al doilea rând, din moment ce numai proorocii aveau Duhul, evreii îşi aveau proorocii lor care, în diferite situaţii, puteau afla voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Sub Noul Legământ, însă, proorocii au un rol complet diferit, şi anume, zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4:11,12). Din moment ce acum toţi credincioşii pot primi Duhul Sfânt, ei nu mai trebuie să meargă la anumiţi prooroci pentru a descoperi voia lui Dumnezeu pentru ei (Evrei 8:11; 1 Ioan 2:27). Totuşi mulţi credincioşi trăiesc încă în burduful vechi al pelerinajului, mergând la anumiţi oameni ai lui Dumnezeu ca să afle ce anume trebuie să facă, cu cine să se căsătorească, etc.

În al treilea rând, societatea evreiască era o comunitate mare, cu oameni răspândiţi pe o arie întinsă, dar având un sediu central în Ierusalim şi având ca lider un Mare Preot pământesc. Sub Noul Legământ numai Isus este Marele nostru Preot, în Cer, iar singurul nostru Sediu Central este Tronul lui Dumnezeu. Evreii aveau un sfeşnic al cărui şapte braţe se ramificau dintr-un singur trunchi central (Exodul 25:31,32). Acesta era burduful cel vechi.

Sub Noul Legământ, fiecare biserică locală este un sfeşnic separat, fără braţe. Vedem clar acest fapt în Apocalipsa 1:12, 20 unde cele şapte biserici locale din Asia Mică sunt reprezentate prin şapte sfeşnice diferite, spre deosebire de sfeşnicul evreiesc. Isus, în calitate de Cap al bisericilor, umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice. În acele zile nu exista vreun papă pământesc, vreun secretar general sau vreun preşedinte al vreunei confesiuni. Nici nu era, nicăieri pe Pământ, vreun “frate prezbiter – şef” care să fi avut ultimul cuvânt în orice problemă. Fiecare biserică locală era cârmuită de presbiteri locali. Aceşti presbiteri erau răspunzători direct Domnului, în calitate de Cap al lor. În zilele noastre, însă, vedem în jurul nostru o mulţime de creştini care sunt într-un sistem confesional (burduful cel vechi) cu sau fără un anumit nume; deoarece există anumite grupări care pretind că nu sunt confesionale dar care, cu toate acestea, au toate caracteristicile confesionalismului. Toate acestea reprezintă burduful cel vechi.

Dumnezeu a rânduit burduful cel nou al bisericii locale pentru a preveni răspândirea corupţiei. Dacă cele şapte biserici din Asia Mică s-ar fi ramificat unele dintr-altele atunci doctrinele corupte ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor, precum şi proorociile false ale Iezabelei (Apocalipsa 2:14,15,20) s-ar fi răspândit la toate cele şapte biserici; dar, din moment ce fiecare dintre ele erau sfeşnice separate, două dintre biserici, cea din Smirna şi cea din Filadelfia, au putut să se păstreze curate. Deci, dacă vreţi să vă păstraţi adunarea curată debarasaţi-vă de burduful cel vechi al confesionalismului.

Fie ca Domnul să ridice pe mulţi în ţara noastră care sunt plini de râvnă pentru a demasca şi a rupe legăturile tradiţiilor omeneşti (Matei 11:12) care au ţinut pe atât de mulţi în robie, şi care, apoi, vor zidi Trupul lui Hristos în fiecare localitate.

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume de:

– bărbaţi care să stea înaintea Feţei Lui şi să-I asculte zilnic glasul;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau pentru orice altceva, în afară de Dumnezeu;

– bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;

– bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;

– bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;

– bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine ne-iubitoare faţă de o altă fiinţă omenească, oricât de mare ar fi provocarea în acest sens;

– bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie într-o aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;

– bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

– bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti ne-biblice;

– bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;

– bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;

– bărbaţi care, cu toate că nu sunt asceţi, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;

– bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi care nu sunt productive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

– bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;

– bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, a abuzurilor, a necazurilor, a acuzaţiilor false, a bolilor, a greutăţilor financiare şi a opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;

– bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

– bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;

– bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;

– bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;

– bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;

– bărbaţi care trăiesc călăuziţi, nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;

– bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de Însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);

– bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;

– bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie confesională sau o grupare în jurul unei linii doctrinare) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;

– bărbaţi care au învăţat ca prin ajutorul dat de Duhul Sfânt să-şi ţină în frâu limba şi a căror vorbire este acum aprinsă de Cuvântul Divin;

– bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;

– bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;

– bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;

– bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora (deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii atunci când sunt întrebaţi) şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;

– bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;

– bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;

– bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care nu pot fi determinaţi prin mită să facă vreun compromis, oricât de mare ar fi recompensa oferită de Satan (în bani, prin creşterea prestigiului, sau în alt mod);

– bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;

– bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;

– bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de “urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;

– bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă „lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voii lui Dumnezeu, descoperite pentru viaţa lor;

– bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;

– bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;

– bărbaţi care refuză orice onoare şi orice titluri oferite de alţi slujitori;

– bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;

– bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;

– bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;

– bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;

– bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în Biserică;

– bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”;

– bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;

– bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;

– bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi proorocilor din vechime.

Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta, ca în mijlocul unui neam viclean şi prea-curvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fi tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fi un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat. Din moment ce ştim că „nimic bun nu locuieşte în firea pământească”, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi enumerate mai sus. Deci cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului.

Capitolul 3

Dumnezeu are nevoie de femei

Dumnezeu are nevoie astăzi de femei care să portretizeze cu credincioşie, prin viaţa lor, slava pe care încă de la început a intenţionat să o manifeste El printr-o femeie, atunci când a creat-o pe Eva.

Slava ei ca ajutor al bărbatului

Dumnezeu a creat-o pe Eva ca ea să poată fi un ajutor potrivit pentru bărbat (Geneza 2:18). Vedem slava acestei slujbe atunci când observăm că titlul de „Ajutor” este cel folosit de Însuşi Domnul Isus, când a vorbeşte despre Duhul Sfânt (Ioan 14:16) (în biblia Cornilescu apare „Mângâietor”, dar cuvântul grecesc „Paracleton” poate fi tradus şi ca „Ajutor” – nota trad.).

Aşa cum Duhul Sfânt, în mod invizibil şi tăcut, şi totuşi plin de putere, îl ajută pe credincios tot aşa femeia a fost creată ca să-l ajute pe bărbat. Misiunea Duhului Sfânt este, cum s-ar spune, în spatele cortinei, iar misiunea femeii trebuie să fie la fel.

Viaţa Domnului Isus este de asemenea un exemplu pentru femeie, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că bărbatul este capul femeii exact la fel cum Dumnezeu (Tatăl) este Capul lui Hristos (1 Corinteni 11:3). Domnul Isus a acţionat întotdeauna în supunere faţă de Tatăl Său; şi o soră temătoare de Dumnezeu va acţiona în acelaşi fel în raport cu soţul ei. Greşeala Evei în grădina Edenului a fost aceea că a omis să-l consulte pe soţul ei înainte de a lua o decizie. Astfel Satan a înşelat-o (1 Timotei 2:14). În zona în care a eşuat Eva, Dumnezeu cheamă astăzi soţii creştine să manifeste slava supunerii faţă de soţii lor, exact aşa cum Domnul Isus S-a supus Tatălui şi după cum Biserica este supusă lui Hristos (Efeseni 5:24).

Păcatul a intrat în Univers prin răzvrătirea lui Lucifer; mântuirea a venit prin supunerea lui Hristos. Duhul de supunere smerită faţă de autoritatea lui Dumnezeu este cea mai mare putere din Univers, pentru că este Duhul lui Hristos. Acest Duh a învins, pe cruce, toate duhurile de răzvrătire. Când o soţie se supune soţului ei, ea se supune, de fapt, autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu care îi porunceşte să se supună bărbatului; şi atunci ea este influenţată de cea mai mare putere din Univers. Prin această putere chiar şi bărbaţii necredincioşi pot fi câştigaţi pentru Domnul (1 Petru 3:1,2), şi dacă femeia trăieşte călăuzită de acest Duh de supunere în timpul vieţii ei pământeşti ea va fi mai mult decât biruitoare şi se va califica pentru a împărăţi cu Hristos pe veci (Apocalipsa 3:21).

Aceasta e zona în care Satan o înşeală din nou pe femeie. Aşa cum i-a dus pe îngeri în rătăcire, el le duce acum pe femei, prin acelaşi spirit de răzvrătire, pe calea pierzării. O soţie răzvrătită îşi transformă căminul într-un loc pustiu, mai rău ca orice deşert (aceasta e semnificaţia pasajului din Proverbe 21:19). În schimb, o femeie cinstită şi ascultătoare îşi încununează bărbatul ca rege şi îşi transformă astfel casa într-un palat (Proverbe 12:4). Din punct de vedere spiritual, casa ta poate fi un palat sau un deşert; totul depinde de ce fel de soţie eşti. Nu este de mirare că ceea ce preţuieşte Dumnezeu cel mai mult este un „duh blând şi liniştit” (1 Petru 3:4).

Pasajul biblic din Proverbe 31:10-31 descrie câteva din trăsăturile unei soţii pline de virtute. Starea inimii, lucrul mâinilor şi vorbirea limbii ei sunt descrise ca fiind excelente.

Nu se menţionează nimic în legătură cu frumuseţea ei fizică sau farmecul feminin, fiindcă acestea sunt declarate de Scriptură a fi lipsite de valoare şi înşelătoare (versetul 30). Ar fi ceva minunat ca toate femeile şi fetele să-şi dea seama de acest fapt, şi mai ales băieţii care se gândesc la căsătorie.

„Femeia cinstită” descrisă în acest pasaj are o inimă care se teme de Dumnezeu (versetul 30). Aceasta e temeiul pentru întreaga ei viaţă. Ea lucrează cu mâinile ei: coase haine, pregăteşte mâncare, plantează pomi şi îi ajută pe săraci (versetele 13-22). „Ea deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă” (versetul 26). Ea are frică de Dumnezeu, este harnică şi binevoitoare. Chiar dacă nu este frumoasă la faţă, slava lui Dumnezeu se manifestă prin inima ei curată, prin mâinile ei aspre şi prin vorbirea ei blândă. (Prin contrast, femeile lumeşti au o inimă murdară, mâini fine şi o vorbire vulgară!). Dumnezeu caută astăzi femei prin care să se manifeste slava Sa tocmai în aceste domenii-cheie.

Ca soţie, această femeie cinstită este un ajutor adevărat pentru soţul ei. Ea îi face bine soţului ei nu numai din când în când, ci în mod sistematic şi până la sfârşitul vieţii ei (versetul 12); cu alte cuvinte, ea nu îşi pierde niciodată dragostea dintâi pentru el. De asemenea, ea se adaptează profesiei şi chemării lui în viaţă, suplimentând venitul lui prin munca ei de zi cu zi de-acasă; este cumpătată şi foarte atentă la cumpărături astfel încât să nu irosească banii familiei. Ea îl eliberează pe soţul ei de responsabilităţile casei, ca el să se poată implica într-o misiune, în teren, pentru Domnul (versetele 23-27). Nu e de mirare că soţul ei o laudă (versetul 29) spunând că ea le întrece pe toate femeile din lume (inclusiv pe femeile prim-ministru şi pe femeile-predicator). O asemenea soţie merită, desigur, să fie lăudată şi în public (versetul 31), pentru că ea a înţeles slava chemării ei ca femeie.

Noul Testament pune un accent deosebit pe „slujirea sfinţilor” în casele noastre. „Puneţi cu bucurie la dispoziţie casele voastre celor care au nevoie de hrană sau de un loc unde să stea peste noapte (…) şi formaţi-vă obiceiul de a invita musafiri la masă (1 Petru 4:9; Romani 12:23 trad.LB).

Ospitalitatea în casă este în primul rând responsabilitatea soţiei. Ea poate primi răsplata unui prooroc, fără a fi ea însăşi o proorociţă, pur şi simplu prin găzduirea în căminul ei a unui prooroc (Matei 10:41). Ea va fi răsplătită şi pentru ospitalitatea cu care i-a primit pe unii dintre cei „foarte neînsemnaţi fraţi” ai Domnului Isus (Matei 10: 41). A-l primi pe un apostol în casa noastră este echivalent cu a-L primi pe Isus Însuşi (Matei 10:40). La fel, şi primirea unui copil în Numele lui Isus este echivalentă cu primirea Domnului Isus (Matei 18:5). Ce posibilităţi excepţionale sunt deschise pentru surori în domeniul ospitalităţii! Creştinii din primul veac (cărora le-au scris Pavel şi Petru cu privire la ospitalitate) erau, în general, foarte săraci; totuşi erau îndemnaţi să ofere sfinţilor ceea ce puteau: o mâncare simplă şi un loc de dormit pe podea. Când credincioşii caută lauda din partea oamenilor ei se simt incapabili de a primi oaspeţi până când nu vor putea oferi mâncăruri alese şi condiţii excelente de cazare. Însă din 1 Timotei 5:10 reiese că în primul secol până şi văduvele sărace au slujit sfinţilor în casele lor!

Slava lui Dumnezeu străluceşte printr-o femeie care şi-a înţeles chemarea de a fi făuritoarea unui cămin cald şi primitor.

Chemarea ei ca mamă

Adam a numit-o pe soţia lui „Eva” pentru că ea a fost o mamă. În lumina curată a prezenţei lui Dumnezeu, în Eden, el ştia clar care va fi misiunea soţiei lui, iar Eva înţelegea clar slava ei ca mamă. Păcatul şi tradiţiile omeneşti, însă, (influenţate de Satan) au ajuns să tulbure într-o asemenea măsură percepţia maternităţii în gândirea femeii, încât ea nu mai poate înţelege slava chemării ei de a fi mamă. În timp ce Dumnezeu numeşte copiii „daruri” (Psalmul 127:3), ei sunt etichetaţi acum în mod satanic ca ”accidente”. Tot despre aceşti micuţi se spune că sunt o ”bătaie de cap” în timp ce Dumnezeu îi consideră o „binecuvântare” (Psalmul 127:5; Psalmul 128:4). Aceste fapte ne arată cât de departe s-au abătut chiar aşa-zişii creştini de Dumnezeu devenind satanici în gândirea lor!

În schimb, gândirea mamei lui Timotei, Eunice, a fost una total diferită. Ea şi-a înţeles chemarea în mod clar. Chiar dacă bărbatul ei era necredincios (Faptele Apostolilor 16:1), acest fapt nu i-a diminuat credinţa. Era o femeie cu o „credinţă neprefăcută” (2 Timotei 1:5) care cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu. Ea a semănat acest Cuvânt în inima lui Timotei (2 Timotei 3:14-15) şi, mai mult decât atât, i-a transmis lui Timotei şi credinţa care era în inima ei. Căminul în care a crescut Timotei a fost o oază, pregătită cu grijă de mama lui, în care Eunice l-a ajutat să respire „aerul curat” al credinţei în mijlocul unei lumi pline de „gazele otrăvitoare” ale necredinţei. Din moment ce în viaţa Eunicei existau roadele unei „credinţe neprefăcute”, putem fi aproape siguri că Timotei a văzut-o adesea pe mama lui rugându-se, lăudându-L pe Dumnezeu, punându-şi toată încrederea în Dumnezeu în situaţii dificile şi evitând întotdeauna cicălirile şi lamentările. Deci, nu e de mirare că Timotei a devenit un apostol, un colaborator apropiat al apostolului Pavel. Munca depusă de mama lui a adus, în final, rodul mult dorit.

Aceasta e o provocare pozitivă care ar trebui să motiveze toate mamele secolului douăzeci şi unu. Prin faptul că pentru o scurtă perioadă, de 16 – 20 de ani, Eunice a fost o mamă de nota zece pentru Timotei, în căminul ei, ea a făcut mai mult pentru Domnul şi pentru Biserică decât ar fi putut face în 100 de ani, dacă ar fi călătorit ca predicatoare prin lume! O altă femeie a lui Dumnezeu, care a trăit într-un trecut mai apropiat şi care a fost mamă a cincisprezece copii, a fost Susana Wesley. Sărăcia i-a decimat familia, unii din copiii ei decedând la vârste fragede. Ea, însă, i-a crescut pe cei rămaşi în viaţă cu frică de Dumnezeu, ocupându-se personal de instruirea fiecăruia în parte. Unul dintre fiii ei, John Wesley, crescând, a ajuns un instrument deosebit de puternic în mâinile lui Dumnezeu. Prin lucrarea şi scrierile lui au ajuns binecuvântaţi în ultimele două secole milioane de oameni din toate colţurile lumii. Susana Wesley n-ar fi putut face vreodată nici o mică parte din ceea ce a făcut fiul ei, dacă şi-ar fi neglijat casa şi s-ar fi dus să lucreze pentru a câştiga bani sau ar fi călătorit prin lume ca învăţătoare a Bibliei sau ca evanghelistă.

Conversând cu Timotei despre slujirile bărbaţilor şi ale femeilor, Pavel scrie că deşi femeia nu poate avea slujba de învăţător sau de cârmuitor, ea poate avea slujba de mamă (1 Timotei 2:12, 15). Din contextul acestei scrisori este evident că Pavel recunoaşte calitatea de mamă ca pe o slujbă a Bisericii. Aceasta e a doua slujbă la care o cheamă Dumnezeu pe femeie: să fie o mamă temătoare de Dumnezeu pentru copiii ei. Timotei văzuse slava acestei slujbe în familia lui, în care a crescut, iar acum era rândul lui să îi înveţe pe efeseni despre această slavă.

Se vorbeşte adesea de superioritatea, pe plan profesional, a bărbaţilor faţă de femei, însă există în mod sigur un domeniu în care femeile sunt neîntrecute, şi anume, domeniul maternal. Însuşi acest fapt arată că Dumnezeu a creat-o pe femeie să fie mamă. Mamele care şi-au neglijat copiii, fie mergând să lucreze pentru câştigarea mai multor bani (pentru dobândirea unui trai şi mai luxos), fie chiar ca să devină predicatoare, au avut întotdeauna, după trecerea anilor, trista experienţă de a-şi vedea copiii suferind într-un fel sau altul, din cauză că acei copii fuseseră neglijaţi. La momentul constatării acestei stări de fapt, ele, cu tot regretul, nu mai puteau întoarce timpul înapoi. Aceasta ar trebui să fie o atenţionare pentru generaţia mamelor tinere. Dacă o mamă este nevoită să lucreze pentru asigurarea supravieţuirii familiei ei, în cazul acesta Dumnezeu va da în mod sigur un har suplimentar familiei respective; dar dacă motivul este sporirea confortului şi dobândirea unui nivel de trai ridicat atunci se poate aştepta la faptul că „va secera din firea pământească [numai] putrezirea” pentru că Dumnezeu nu va fi obiectul batjocurii nimănui (Galateni 6:7-8).

Fie ca ochii tuturor mamelor să fie deschise ca să vadă slava la care sunt chemate.

Slava ei ca o martoră pentru Hristos

Aşa cum am văzut, prima mărturie a femeii în favoarea lui Hristos este să fie un ajutor potrivit pentru soţul ei şi o mamă pentru copiii ei. Însă Dumnezeu o cheamă, de asemenea, să fie o martoră prin vorbirea ei. În vremea Noului Testament, Dumnezeu nu a rânduit niciodată o femeie în slujba de apostol, în slujba de prooroc (ca slujbă [Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:28-29], nu ca dar [Faptele Apostolilor 21:9; 1 Corinteni 11:5; 1 Corinteni 14:31] – nota trad.), în slujba de evanghelist, de păstor sau de învăţător. În vremea Vechiului Legământ au existat femei cu slujba de prooroc (proorociţe), ultima fiind amintită Ana (Luca 2:36). În Noul Testament (după Ziua Cincizecimii), singura femeie care a pretins că este rânduită în slujba de prooroc a fost ”proorociţa” mincinoasă Iezabela (Apocalipsa2:20). De aceea, fiecare femeie din zilele noastre care pretinde că are slujba de proroc sau de predicator este o urmaşă a Iezabelei. Să nu ne înşelăm în privinţa acestui fapt. Toţi cei ce sunt un „Ilie” ai lui Dumnezeu trebuie să se împotrivească unor astfel de „Iezabele” şi să dea în vileag falsitatea lor (1 Împăraţi 21:20-23). În Noul Testament femeile pot prooroci ocazional, aşa cum au proorocit şi fiicele lui Filip (Faptele Apostolilor 21:9). (Însă din context reiese clar că aceste surori nu aveau slujba de proroc, deoarece atunci când Dumnezeu a vrut să-i transmită un mesaj apostolului Pavel, pe când acesta era la casa lui Filip, El nu a folosit-o pe niciuna dintre cele patru fiice ale lui Filip, ci l-a adus pe Agab care avea slujba de prooroc, de la o depărtare de 80 de kilometrii [Fapte 21:8-11]). Domnul Isus nu a chemat niciodată pe vreo femeie în slujba de apostol, pentru că nu a intenţionat vreodată ca o femeie să aibă autoritate peste bărbat (1 Timotei 2:12). Însă, cu toate că nici una dintre aceste slujbe nu sunt accesibile femeilor, ele pot, totuşi, să fie martore pentru Domnul în multe alte feluri.

Maria Magdalena a fost primul martor ocular al învierii lui Hristos. Ea nu avea slujba de evanghelist, dar a fost o martoră credincioasă care a certificat lucrurile văzute şi experimentate de ea. Pentru a putea fi martore eficiente, aşa cum au fost ucenicele lui Isus, fiecare femeie ar trebui să fie botezată cu Duhul Sfânt şi cu foc (aşa cum au fost botezate Maria şi celelalte femei în ziua Cincizecimii) (Fapte 1:8, 14). Restricţiile culturale le împiedică pe multe femei din India să audă vreodată Evanghelia de la vreun bărbat, aşa că la ele pot ajunge numai femeile pline de Duhul Sfânt. De aceea, fiecare soră temătoare de Dumnezeu în Cristos trebuie să-şi asume responsabilitatea de a împărtăşi Evanghelia femeilor cu care vine în contact: rudenii, prietene, vecine, slujnice, etc.

Din învăţătura Noului Testament reiese că o femeie se poate ruga cu voce tare şi poate prooroci şi în biserică, cu condiţia, însă, ca ea să aibă capul acoperit (1 Corinteni 11:5). Una dintre principalele slujbe, în care se pot angaja toate surorile, este slujirea de mijlocire în rugăciune pentru zidirea Bisericii. În aceste zile din urmă, Dumnezeu caută în mod sigur femei care vor intra în mijlocire tainică pentru împlinirea scopurilor Lui. De asemenea, femeile pot să şi proorocească. Pasajul din Fapte 2:17-18 afirmă în mod clar că atunci când Se va revărsa Duhul Sfânt vor prooroci atât bărbaţii cât şi femeile. Aceasta e unul dintre privilegiile acordate femeii în Noul Legământ. Într-un spirit al supunerii, ea poate împărtăşi Cuvântul lui Dumnezeu în adunările Bisericii, cu condiţia să nu încerce „să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” (1 Timotei 2:12). Totuşi, femeile mai în vârstă sunt îndemnate să le înveţe pe surorile mai tinere lucruri practice legate de gospodărirea căminelor lor (Tit 2:4-5). Darul „ajutorărilor” este unul dintre darurile pe care Dumnezeu le-a rânduit în biserică (1 Corinteni 12:28). Toate surorile, tinere sau în vârstă, ar trebui să caute acest dar astfel încât să poată ajuta în biserică pe diferite căi practice. Citind Romani 12, vedem că în Biserica Primară erau multe astfel de surori evlavioase; una dintre ele era Fivi care „s-a arătat de ajutor multora” (Romani 16:1-3, 6, 12). Dumnezeu doreşte să fie şi în Biserica de astăzi multe astfel de surori.

Învelirea capului femeii (învăţătură descrisă în 1 Corinteni 11: 1-16) simbolizează următoarele:

(a) Că slava bărbatului trebuie să fie acoperită în Biserică (versetul 7)

(b) Că şi slava femeii trebuie să fie acoperită în Biserică (versetul 15), deoarece părul lung este podoaba (slava) femeii. (Femeile sunt conştiente de aceasta şi de aceea multe dintre ele nu îşi acoperă capul decât parţial!)

(c) Că ea este supusă autorităţii bărbatului (versetul 10) fie că este vorba de soţ, fie de tată sau de prezbiterii Bisericii.

Potrivit versetului 16, fiecare dintre bisericile care sunt ale lui Dumnezeu vor insista asupra acestei acoperiri a capului femeii.

O femeie trebuie să fie o martoră credincioasă pentru Hristos şi prin îmbrăcămintea ei.

Duhul Sfânt interzice cu desăvârşire tuturor femeilor creştine trei lucruri: coafurile extravagante, hainele scumpe şi bijuteriile (menţionate de două ori: 1 Timotei 2:9 şi 1 Petru 3:3). Fiecare soră temătoare de Dumnezeu, care tremură în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, va împlini cu scumpătate chiar şi „cea mai mică din aceste” trei porunci (Matei 5:19). Femeile trebuie să fie, de asemenea, modeste şi discrete în modul lor de a se îmbrăca (1 Timotei 2:9). Scopul îmbrăcămintei este de a acoperi trupul femeii, nu de a-l expune. Nici o femeie temătoare de Dumnezeu nu va permite ca hainelor ei să li se dea un croi şi-o „formă” după moda femeilor din lume. Fustele scurte, bluzele decoltate, buzele rujate şi unghiile vopsite sunt semne ale urmaşelor Iezabelei (2 Împăraţi 9:30), nu ale unor martore ale Domnului Isus Hristos. (Citiţi cu atenţie Isaia 3:16-24 şi veţi vedea cum denunţă Dumnezeu vinovăţia purtării îmbrăcămintei moderne şi a bijuteriilor la fiicele lumeşti ale Sionului).

Din moment ce Satan luptă cu înverşunare să distrugă, printre altele, şi deosebirile pe care le-a pus Dumnezeu între sexe, nu este de mirare că a convins-o pe femeia din secolul douăzeci şi unu să îşi taie părul scurt, ca bărbaţii, şi să poarte haine bărbăteşti (fapte despre care Dumnezeu a spus că sunt o urâciune înaintea Lui – Deuteronom 22:5). Toate soţiile dominante şi femeile-predicator fac parte din grupul femeilor creştinătăţii rătăcite care se depărtează tot mai mult de Dumnezeu şi de Cuvântul Său.

Dumnezeu are nevoie de femei care, în mijlocul tuturor acestor comportamente dezonorante ale femeilor din lume, vor avea atitudini care se încadrează în limitele stabilite de Cuvântul Lui şi vor manifesta în toate domeniile vieţii adevărata slavă a feminităţii. Hotărăşte, deci, din toată inima ta că în aceste zile din urmă vei fi o femeie după inima lui Dumnezeu în mijlocul acestui neam păcătos şi preacurvar şi în mijlocul unei creştinătăţi pline de compromisuri.

Pentru aceasta Dumnezeu îţi va da har, dacă tu Îl doreşti din toată inima ta.

Capitolul 4

Ori religiozitate, ori spiritualitate

Unul dintre cele mai mari pericole care îl pândesc pe creştin în strădania lui de a ajunge la o viaţă sfântă este ca în final, în loc să ajungă un om spiritual (duhovnicesc), să ajungă, de fapt, un om religios. Credinciosul lipsit de discernământ confundă adesea religiozitatea cu spiritualitatea, dar între cele două există o diferenţă aşa de mare ca cea dintre Cer şi Pământ. Religiozitatea este omenească pe când spiritualitatea este divină. Legea îi poate face pe oameni religioşi, dar nu spirituali. Religiozitatea este preocupată de lucrurile exterioare, vizibile. Spiritualitatea are de-a face în primul rând cu ceea ce este înăuntru, în inimă.

Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează că în zilele din urmă vor fi mulţi care vor avea „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”; cu alte cuvinte, vor fi religioşi dar nu spirituali (2 Timotei 3:5). Ei vor merge cu pioşenie la adunări, se vor ruga şi vor citi zilnic Biblia, vor frecventa chiar nopţi de veghe, vor da zeciuială din venitul lor, etc. În acelaşi timp, însă, ei vor căuta cinstirea şi respectul oamenilor, vor trăi pentru sine, vor iubi banii, vor fi interesaţi de bârfe, etc. Astfel de oameni sunt religioşi şi nu spirituali. Ei au o formă de evlavie fără a avea, însă, puterea evlaviei. Iată câteva exemple.

Daca eşti mai interesat să frecventezi adunările decât să-ţi răstigneşti firea pământească (Galateni 5:24), eşti religios, nu spiritual. Dacă eşti mai interesat să îţi respecţi programul de citire a Bibliei, dimineaţa, decât să îţi controlezi limba, pe tot parcursul zilei, eşti religios, nu spiritual. Dacă eşti mai interesat în a posti şi a te ruga decât să fi liber de iubirea de bani, eşti religios nu spiritual. Dacă eşti mai interesat de sporirea numărului de convertiţi decât de sfinţirea vieţii personale, eşti religios, nu spiritual.

Toate activităţile oamenilor religioşi menţionate în exemplele de mai sus sunt bune. Însă rămâne o întrebare legată depriorităţi. Priorităţile corecte sunt acelea care îl fac pe un om să fie spiritual.

Oamenii religioşi sunt interesaţi doar de „slova” Cuvântului scris şi, în final, ajung să aibă neprihănirea Legii. Oamenii spirituali, în schimb, sunt interesaţi de puterea transformatoare a Cuvântului lui Dumnezeu („Cuvântul care se manifestă în carne şi sânge” – traducere literală) şi astfel ajung să aibă neprihănirea lui Dumnezeu, natura divină.

Oamenii religioşi îşi justifică acţiunile făcând referire la cuvintele sau faptele unor oameni ai lui Dumnezeu. În schimb, oamenii spirituali nu caută niciodată să se justifice înaintea oamenilor.

Oamenii religioşi sunt mai interesaţi de aprecierea oamenilor decât de aprecierea lui Dumnezeu. Pe oamenii spirituali îi interesează numai aprecierea lui Dumnezeu. Omul religios poate medita ani întregi la cuvintele de laudă pe care le-a spus despre el vreun frate din comitetul bisericii. Omul spiritual, în schimb, asemeni lui Isus, refuză să primească atestare din partea oamenilor (Ioan 5:34). El ştie că cei din jur nu cunosc putreziciunea pe care el însuşi o vede înăuntrul lui şi astfel îşi dă seama că lauda din partea oamenilor nu are nici cea mai mică valoare.

Oamenii religioşi sunt legalişti şi sunt „sub Lege”. Ei gândesc în termenii de „minimum necesar pentru a-L mulţumi pe Dumnezeu”. De aceea ei calculează exact la cât se cifrează 10% din venitul lor şi apoi dau lui Dumnezeu suma respectivă, fără nici o tragere de inimă. În Vechiul Testament, această atitudine a dus, în final, până acolo încât izraeliţii aduceau ca jertfă Domnului animale bolnave sau cu defecte (Maleahi 1:8). Trebuie să veghem, pentru că exact aceeaşi atitudine ni se poate forma nouă faţă de poruncile din Noul Testament. De exemplu: o soră se poate gândi în termenii de „minimum necesar” pentru a ţine slova poruncii din Noul Testament care îi porunceşte să fie supusă soţului ei; sau când îşi acoperă capul în timpul adunărilor o poate face în aşa fel încât să nici nu se poată spune că nu şi-a acoperit capul, dar să nici nu fie ascunsă în totalitate frumuseţea părului ei! Bărbaţii şi femeile pot gândi din perspectiva minimului necesar atunci când se gândesc cum să câştige calificativul de ”spirituali” fără a renunţa, dacă se poate, la nimic. O întrebare care este mereu prezentă în minţile unor astfel de oameni este următoarea: „Care este cel mai mic lucru din această lume la care pot renunţa?”. Oamenii cu asemenea mentalitate nu pot fi niciodată spirituali. Ei pot fi doar religioşi.

Însă, atitudinea lui Isus a fost complet alta. El n-a încercat niciodată să descopere care erau cerinţele minime pentru a plăcea Tatălui Său. Dimpotrivă, El a căutat să afle care era maximul pentru ca totul să poată fi oferit Tatălui. De aceea, El a căutat să afle spiritul şi puterea transformatoare a fiecărei porunci. Astfel, El a cunoscut că nu e destul să fie evitat doar actul fizic (carnal) al adulterului (chiar dacă aceasta era minimul cerut de Lege). El a înţeles că spiritul poruncii „să nu preacurveşti” din Lege este să respingi pofta senzuală la nivelul inimii. În acelaşi fel, vedea adevărul că mânia şi uciderea sunt similare. Astfel, căutând mereu maximul şi înţelegând spiritul şi puterea transformatoare din spatele fiecărei porunci, El împlinea Legea.

O mireasă profund îndrăgostită de mirele ei nu se gândeşte niciodată la minimul necesar care trebuie făcut pentru a beneficia de bunurile partenerului ei. Dimpotrivă, ea cugetă în inima ei la maximul pe care l-ar putea face pentru el. Aceasta e şi atitudinea Miresei lui Hristos. Aici vedem diferenţa dintre slugă şi mireasă. Cei care sunt „sub Lege” nu pot fi mai mult decât simple slugi. Angajatul lucrează pentru salariu şi de aceea face mereu calcule de rentabilitate în privinţa muncii depuse. De exemplu, îşi măsoară munca prin numărul de ore lucrate. Dacă lucrează în plus se aşteaptă să fie plătit în plus. Însă un fiu, sau o soţie, va lucra oricât de mult timp nu pentru răsplată, ci din dragoste. În aceasta constă diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate.

Atitudinea minţii care se întreabă: „Ce aş putea stoarce de la Dumnezeu?” duce la religiozitate. În schimb, atitudinea care gândeşte în termenii: „Cum aş putea face ca Dumnezeu să obţină maximul de roade din viaţa pământească pe care o pot trăi pentru El doar o singură dată?” va duce la adevărata spiritualitate. Atunci va fi ceva absolut normal pentru noi „să mergem cu El două mile” când cerinţa minimă era să mergem doar una.

Adam şi-a făcut un şorţ din frunze de smochin, cu care să se acopere. Această acoperire cu frunze de smochin reprezintăreligiozitatea, şi anume, atitudinea prin care omul tinde să fie prezentabil înaintea oamenilor şi chiar înaintea lui Dumnezeu! Isus a blestemat acel pom care, prin faptul că era acoperit cu frunze de smochin, dădea impresia că e un smochin roditor(Marcu 11:13, 14:21) – fiindcă există un blestem rostit peste toate formele de religiozitate. Dumnezeu urăşte religiozitatea. El i-a dat lui Adam un alt acoperământ, şi anume, din piele. Această acoperire, cu pielea unui miel dat ca jertfă pentru păcat, reprezintă adevărata spiritualitate – propria natură a lui Dumnezeu pe care ne-o dă El, pe care nu omul şi l-a fabricat pentru sine. Când a trecut Isus pe lângă smochin „nu era încă vremea smochinelor” (Marcu 11:13). Am putea spune că Vechiul Legământ nu era vremea şi mediul potrivit pentru roada Duhului. Însă acel sistem legalist care ducea omul în robie a fost desfiinţat. Dumnezeu l-a rânduit pentru o perioadă pentru arăta nevoia pe care o are omul. Legea nu a fost dată ca un mijloc suficient, prin ea însăşi, care să rezolve definitiv problema sfinţirii omului. Scriptura din Evrei 8:7 spune că „dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea” – şi acest „cusur” al sistemului era că omul care încerca să ajungă la sfinţenie prin el nu devenea spiritual, ci doar religios. Pentru a deveni spiritual, omul trebuia să intre în Noul Legământ.

Dumnezeu a dat Legea pentru ca să se vadă dacă omul se va mulţumi cu o neprihănire exterioară, onorată de oameni, sau dacă va căuta ceva mai mult. De vreme ce mulţi credincioşi sunt satisfăcuţi de o neprihănire exterioară, ei rămân mulţumiţi de lauda pe care le-o aduc oamenii în sistemul legalist, camuflaţi fiind în acoperământul de frunze al religiozităţii omeneşti. Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire” (Romani 1:16). Ea blestemă frunzele, făcându-le să se ofilească, şi ne dă adevărata sfinţire, cea pe care a vrut dintotdeauna Dumnezeu să o dea omului.

Însă, pentru a primi această Evanghelie trebuie neapărat ca mai întâi să ne pocăim, în mod radical. Cuvântul „radical” derivă din cuvântul „rădăcină” iar prin „pocăinţă radicală” înţelegem acel proces care are loc în mod complet, începând de la rădăcinile vieţii noastre şi până la ultima frunzuliţă a ei. Ioan Botezătorul, care a venit ca precursor al lui Isus cu un mesaj al pocăinţei, a spus că Isus va înfige securea la rădăcina pomilor. Fiecare păcat are o rădăcină din care se dezvoltă. Dacă pocăinţa noastră vizează numai fructele pomului (adică păcatele) înseamnă că nu am fost radicali în pocăinţa noastră. De exemplu, păcatul clevetirii (calomnierii) îşi are rădăcina într-o atitudine greşită faţă de un frate. Pocăinţa radicală va îndepărta nu numai clevetirea în sine, ci şi atitudinea greşită faţă de fratele respectiv. Îndepărtarea doar a manifestării exterioare este echivalentă cu tăierea cu o foarfecă a codiţei fructului. Isus, însa, nu a venit cu o foarfecă, ci cu o secure (ca să se ocupe de rădăcină). El caută fructe autentice, nu doare frunze. Acolo unde vede numai frunze, El rosteşte un blestem, chiar şi astăzi, şi uscă frunzele religiozităţii oamenilor (acolo unde este lăsat să o facă) pentru a-i putea face apoi roditori. Multe alte păcate sunt, de asemenea, rezultatul unor atitudini greşite, adânc înrădăcinate în noi, cum ar fi umblarea după foloasele proprii, iubirea de bani, etc. Omul spiritual este unul care judecă în lumina lui Dumnezeu rădăcina lăuntrică a păcatului din propria-i viaţă, şi care nu se mulţumeşte numai cu tăierea codiţei fructelor pentru impresionarea oamenilor.

Oamenii religioşi pot fi înşelaţi cu uşurinţă. Este posibil, de exemplu, ca un soţ să aibă o atitudine greşită faţă de soţia lui timp de şase luni şi totuşi, datorită unui autocontrol puternic, să nu o jignească deloc; dar care apoi, într-o zi, să ”explodeze” mânios, într-un potop de cuvinte jignitoare la adresa ei. Dacă, după săvârşirea acelui păcat, el îşi închipuie că a avut biruinţă timp de şase luni dar a căzut în păcat doar pentru un moment (când şi-a ieşit din fire), se înşeală singur. Nu, el nu avuse biruinţă, ci timp de şase luni a tot acumulat „dinamită lângă dinamită” în încărcătura lui explozivă. Apoi, după ce a expirat numărătoarea inversă, la aprinderea unui mic „chibrit”, a explodat întreaga încărcătură. De fapt, el trăise în păcat tot timpul, dar păcatul nu se manifesta în exterior o perioadă lungă de timp. Aprinderea chibritului în sine nu ar fi cauzat explozia dacă nu ar fi fost acolo încărcătura explozivă, adunată timp de şase luni.

Dacă nu ne luptăm „lupta cea bună” pentru ca în atitudinea noastră faţă alţii să ne ţinem „în dragostea lui Dumnezeu”(Iuda 21), atunci păcătuim, chiar dacă continuăm să avem o mărturie bună din partea celor din jur. Din cauză că cei mai mulţi credincioşi nu au discernământ, ei pot chiar considera că suntem spirituali. Satisfacţia provocată de părerile lor bune e la fel de absurdă ca şi satisfacţia pe care ar provoca-o cuiva aprecierea abilităţilor sale muzicale care vine de la un afon în muzică!

Dacă vrem să fim radicali în pocăinţa noastră şi să fim eliberaţi de religiozitate, trebuie să spunem în mod răspicat păcatului pe nume. Mânia trebuie să fie numită cu adevăratul ei nume, şi anume: „ucidere” (Matei 5:21,22). Dacă nu faci aşa cu fiecare păcat, eşti condamnat la o viaţă de religiozitate în toate zilele vieţii tale şi nu vei deveni niciodată cu adevărat spiritual. O persoană religioasă poate fi foarte strictă în ce priveşte neprihănirea exterioară. Fariseii dădeau zeciuială chiar şi din menta, mărarul şi chimenul lor. Nu s-ar fi clintit nici măcar cu un milimetru de la rigorismul neprihănirii lor exterioare. Totuşi s-au îndepărtat la kilometri întregi faţă de iubire, faţă de milă şi de bunătate. La fel poate fi şi cu cei care urmăresc neprihănirea în zilele noastre. E posibil să fii 100% strict şi corect în ce priveşte neprihănirea exterioară şi totuşi să ratezi complet calea dragostei. Calea neprihănirii în Noul Legământ este calea dragostei – şi trebuie sa fim deosebit de vigilenţi pentru a ne asigura că nu ne abatem cu nici un milimetru de la această cale. Aceasta e calea spiritualităţii.

Prin religia falsă ajung mai mulţi oameni în Iad, decât prin trăirea unei vieţi lumeşti, exteriorizate. De aceea, trebuie să facem distincţie foarte atentă între religiozitate şi spiritualitate. Lucrările noastre care se văd în exterior, chiar dacă sunt bune, pot fi totuşi o formalitate dacă nu sunt motivate de o iubire ferventă pentru Domnul. Astfel de lucrări nu sunt alt ceva decât „fapte moarte”, pentru că din ele lipseşte puterea iubirii. În Scriptură ni se porunceşte să ne pocăim de faptele moarte – adică de lucrările religioase care nu vin dintr-o inimă plină de devotament faţă de Hristos (Evrei 6:1,2; 2 Corinteni 11:3).

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu”; nu numai în privinţa banilor ci şi în privinţa ascultării. Când ascultarea de Dumnezeu devine o povară, este clar că ne-am rătăcit de pe calea spiritualităţii şi bătătorim deja calea religiozităţii. În Legământul cel Nou, tot ceea ce Îi dăm lui Dumnezeu trebuie neapărat să fie dat din iubire, cu bucurie şi de bună voie. Altfel devenim legalişti şi ajungem iarăşi înapoi sub Vechiul Legământ – având spiritualitatea şi atitudinea unei slugi şi nu a unui fiu.

Apostolul Iuda scrie în epistola lui despre trei oameni care în loc să fie spirituali au fost religioşi: Cain, Balaam şiCore (Iuda 11). În cele ce urmează, să ne uităm la viaţa fiecăruia dintre ei.

Primul dintre cei trei oameni religioşi amintiţi în Iuda 11, Cain, nu a fost un ateu. El a fost un om profund religios care credea în faptul că lui Dumnezeu trebuie să I se aducă jertfe (Geneza 4:3). Abel aducea şi el jertfe lui Dumnezeu, dar diferenţa dintre cele două jertfe, respectiv diferenţa dintre Cain şi Abel era ca diferenţa dintre Iad şi Rai şi ca diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate. Cain şi Abel simbolizează două căi, şi orice om de pe Pământ urmează ori calea lui Cain, cea a religiozităţii, ori calea a lui Abel, cea a spiritualităţii. Cain este prototipul acelora care jertfesc lui Dumnezeu lucruri exterioare: bani, servicii, timp, etc. În schimb, Abel, când a înjunghiat mielul şi l-a pus pe altar s-a pus, într-un mod simbolic, pe sine însuşi pe altar.

Oamenii religioşi pot aduce daruri şi rugăciuni, şi pot face multe lucrări bune, dar ei nu înţeleg ce înseamnă să te aduci pe tine însuţi ca jertfă lui Dumnezeu. Probabil că ei îşi vor plăti cu exactitate zeciuielile, dar ei nu îşi vor da eul la moarte în momentele în care sunt ispitiţi. Aceasta e diferenţa între Legământul Vechi şi cel Nou. Este imposibil să intri în Noul Legământ fără să mori faţă de tine însuţi, dar în Vechiul Legământ puteai intra fără îndeplinirea acestei condiţii. Isus nu a venit să dea zeciuieli, ci să se dea pe Sine Însuşi ca jertfă bine primită şi plăcută înaintea lui Dumnezeu. Cain şi Abel simbolizează cele două căi prin care oamenii Îl caută pe Dumnezeu: calea lată şi calea îngustă, calea religiozităţii şi calea spiritualităţii adevărate. Un slujitor poţi fi şi fără să fi murit faţă de tine însuţi, dar fiu nu poţi să fi fără această transformare.

Dumnezeu „a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui”. Citim în Vechiul Testament că Dumnezeu răspundea prin foc din Cer la jertfele care Îi erau deosebit de plăcute şi, probabil, şi cu jertfa lui Abel s-a întâmplat aşa. Când un om îşi dă în mod sistematic la moarte eul său, zi după zi, atunci peste viaţa şi slujirea lui se va manifesta un foc din Cer. Acesta e botezul autentic cu Duhul Sfânt şi cu foc despre care a vorbit Ioan Botezătorul, şi despre acest botez a spus el că va fi dat de către Isus acelora în vieţile cărora rădăcinile păcatului vor fi fost deja tăiate de secure. În schimb, credincioşii în vieţile cărora nu este nimic altceva decât fapte corecte făcute în aparenţa exterioară, pot avea o viaţă bună, dar focul şi ungerea venite din Cer vor lipsi din vieţile lor. Botezul fals, care vine de la Satan şi care gâdilă sentimentele (imitaţie care este foarte gustată şi savurată astăzi de mulţi), este ca un gunoi în comparaţie cu adevăratul botez cu Duhul Sfânt şi cu foc pe care îl dă Isus acelor ucenici ai Săi care aleg calea crucii.

Al doilea dintre cei trei oameni religioşi amintiţi în Iuda 11 este Balaam. El este prototipul unui predicator care vrea să Îl slujească pe Dumnezeu, dar care, concomitent, este interesat şi în câştigarea banilor precum şi în legarea unor relaţii cu ”oamenii mari” ai lumii (Numeri 22). El caută onoare şi câştig material pentru sine însuşi, folosind în acest scop proorocia în Numele Domnului. În zilele noastre există nespus de mulţi prooroci mincinoşi de tipul lui Balaam. Toate doctrinele lor sunt, în fond, corecte, fiind în concordanţă cu „slova” Scripturilor, dar, ceea ce nu pot vedea credincioşii fără discernământ duhovnicesc, ei sunt motivaţi de spiritualitatea lui Balaam (de iubirea de bani şi de onoarea dată de oameni). Ei sunt aceia despre care scria Pavel în Filipeni 2:21 că fiecare dintre ei umblă după foloasele proprii. În biserica din Pergam erau oameni care trăiau după învăţătura lui Balaam (Apocalipsa 2:14). În Biserică nu există nici o diferenţă între umblarea după onoarea dată de oameni şi umblarea după bani. Ambele sunt variaţiuni ale spiritualităţii lui Balaam.

Al treilea şi ultimul dintre oamenii religioşi amintiţi în Iuda 11 este Core. El era din neamul preoţesc al lui Levi(Numeri 16), dar era nemulţumit de slujirea pe care i-a încredinţat-o Domnul. El dorea ca faima lui să crească şi el însuşi să devină o personalitate proeminentă, de calibrul lui Moise. Invidia şi setea lui de putere (ascunsă sub o haină religioasă) s-au dovedit a fi, în final, mijloacele pieirii lui. Pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest păcat de răzvrătire împotriva autorităţii desemnate de El Însuşi peste poporul Lui a fost atât de drastică încât pieirea lui Core şi a celor care s-au răzvrătit împreună cu el (Datan, Abiram şi familiile lor) a fost una nemaiîntâlnită în Scripturi, şi anume, au fost coborâţi de vii în Iad (Numeri 16:32,33).

Majoritatea prezbiterilor, predicatorilor şi pastorilor de azi sunt auto-instituiţi. Ca atare, contestarea autorităţii lor şi confruntarea cu ei nu va fi, probabil, o greşeală gravă, ba chiar poate fi, în unele cazuri, ceva necesar! Dar răzvrătirea împotriva unui slujitor rânduit de Însuşi Dumnezeu va aduce asupra răzvrătiţilor cea mai severă judecată din partea Aceluia care l-a pus în slujbă pe acel slujitor. Unui om spiritual nu i-ar trece nici prin gând să facă aşa ceva, însă oamenii religioşi o vor face. Aşa este nebunia spirituală care însoţeşte religiozitatea.

Core este întruchiparea acelora care se află într-o concurenţă bolnăvicioasă cu alţi slujitori din Biserică. Persoana cu care intrase Core în competiţie, Moise, era un om temător de Dumnezeu şi „foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Numeri 12:3). Dacă îţi este greu să-l lauzi şi să-l apreciezi pe un frate temător de Dumnezeu, aceasta e o indicaţie a faptului că în tine este ceva din spiritualitatea lui Core. Dacă, însă, emiţi şi păreri critice despre el atunci eşti plin de spiritualitatea lui Core. Dacă pleci urechea la cei care îl critică, eşti ca unul din cei două sute cincizeci de răzvrătiţi care s-au alăturat lui Core şi care au fost, şi ei, judecaţi de Dumnezeu.

Dacă nu discernem spiritualitatea de religiozitate nu vom putea deveni niciodată spirituali. Dobândirea acestui discernământ a ajuns să fie astăzi una dintre cele mai stringente nevoi, deoarece chiar pentru zilele din urmă s-a scris că „mulţi vor avea forma evlaviei tăgăduindu-i, însă, puterea” (puterea evlaviei fiind „propovăduirea crucii”). Duhul Sfânt ne avertizează, de asemenea, că mulţi creştini se vor abate de la calea stabilită de Dumnezeu pentru noi de a fi evlavioşi, alipindu-se „de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor”, adoptând anumite interpretări religioase cum ar fi abţinerea de la căsătorie şi de la anumite feluri de mâncare, etc.

Asemenea fariseilor, care „legau sarcini greu de purtat, şi le puneau pe umerii oamenilor”, şi în creştinătate s-au impus, în mod legalist, multe imitaţii ale adevărurilor biblice cum ar fi obligativitatea mărturisirii în public a păcatelor (pentru a deveni ”umili”), interzicerea luării medicamentelor în caz de boală (pentru a mări ”credinţa”), etc., etc. Toate aceste impuneri legaliste nu sunt altceva decât „învăţături ale dracilor” menite să îi îndepărteze pe creştini de adevărata „taină a evlaviei” (Citiţi pasajul biblic cuprins între 1 Timotei 3:16 şi 1 Timotei 4:5).

Singura cale care duce la adevărata spiritualitate este darea zilnică la moarte, pe altar, a propriului nostru eu, aşa cum a făcut Isus (Romani 8:36, 2 Corinteni 4:10-12). Orice altă cale este greşită.

Capitolul 5

Spiritul Noului Legământ

În Vechiul Testament, imediat după cele Zece Porunci (Exodul 20) urmează o lege dată de Dumnezeu izraeliţilor care este de toată frumuseţea şi care este foarte potrivită pentru a descrie diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ. Acolo, înExodul 21:1-6 citim despre robul evreu care a slujit timp de şase ani din cauză că fiind un sclav era obligat să slujească; şi care, apoi, l-a slujit pe stăpânul său dintr-un cu totul alt motiv – pentru că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:5). Aceste versete au fost o completare a Legii, întruchipând în mod profetic spiritualitatea Noului Legământ, ce avea să vină.

Cei şase ani de sclavie obligatorie corespund cu slujirea legislativă a lui Dumnezeu. Următorii ani, începând cu anul al şaptelea, corespund „odihnei ca cea de Sabat pe care a rânduit-o Dumnezeu pentru poporul Său” (Evrei 4:9). Conform Legii, oamenii se puteau odihni în ziua a şaptea numai după ce au lucrat timp de şase zile. Dar când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat mai întâi o zi de odihnă şi numai după aceea şase zile de lucru (pentru că ziua a şaptea a lui Dumnezeu a fost prima zi de viaţă a lui Adam). Aceasta ne învaţă că toată munca pe care o depune omul pentru Domnul trebuie să fie izvorâtă din relaţia de iubire şi de părtăşie cu El; altfel ar fi legalistă şi lipsită de valoare.

Faptul că trăim în vremea Noului Legământ nu înseamnă că trăim şi în spiritualitatea Noului Legământ. E posibil să fi înţeles mesajul „biruinţei asupra păcatului” şi să trăim, totuşi, după principii legaliste. În pasajul din Romani 7:1-6 vedem că până şi omul care s-a împărtăşit deja din Evanghelia Biruinţei (prezentată în Romani capitolul 6) poate fi prins încă în legătura legalismului. Vedem acest fapt adeverindu-se şi în practica vieţii de zi cu zi. Mulţi care au ajuns la o verticalitate şi la o viaţă bună din punct de vedere moral trăiesc, totuşi, după principii legaliste.

E posibil să trăieşti o viaţă apreciată de cei din jur ca virtuoasă, ale cărei motivaţii, însă, să fie greşite. Sub Vechiul Legământ, izraeliţii trebuiau să ţină Legea, dar motivaţia supunerii lor nu putea fi judecată de Lege. Mulţi dintre ei au ţinut Legea de frica judecăţii, iar alţii în speranţa unui contraserviciu. Aceste două motivaţii sunt, însă, incompatibile cu spiritualitatea Noului Legământ. În acest Nou Legământ, spiritul Legii contează mai mult decât slova (litera) ei (Romani 7:6). E posibil să ţinem toate poruncile şi totuşi Dumnezeu să ne mustre spunând: „Am ceva împotriva ta. Tu nu mai ţii poruncile Mele din dragoste pentru Mine, aşa cum le ţineai la început. Deci pocăieşte-te” (Apocalipsa 2:4 parafrazat). Cu toate că principiul ascultării „din inimă” de poruncile lui Dumnezeu a fost deja enunţat şi în Vechiul Legământ – „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta” (Deuteronom 6:5-6) – totuşi, accentul a căzut pe ţinerea faptică a Legii. Sub Noul Legământ, însă, dacă ascultarea liderului Bisericii din Efes nu a izvorât din iubire, acest fapt a constituit un păcat aşa de grav încât el era în pericolul de a-şi pierde ungerea, în cazul în care nu se pocăia de păcatul acesta. Oare ne dăm noi seama că nu este de ajuns să ţinem poruncile dacă motivaţia noastră, în ţinerea lor, nu este corectă?

Când ne curăţim de întinăciunile carnale, dobândim o mărturie bună înaintea oamenilor. Însă, numai în condiţiile în care„ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului” vom avea în favoarea noastră sprijinul mărturiei lui Dumnezeu, şi numai aşa putem „să ne ducem sfinţirea până la capăt” (2 Corinteni 7:1). Există „fărădelege în darurile noastre sfinte” (Exod 28:38). Ce poate fi această fărădelege dacă nu incorectitudinea motivaţiei în strădania noastră de a ajunge neprihăniţi?

În spatele acestei fărădelegi se ascunde răul şi mai grozav al căutării onoarei din partea oamenilor. Atunci când căutăm cinstirea şi laudele celor din jur (mai ales în biserică), avem grijă ca partea vizibilă a vieţii noastre să ne-o ţinem în ordine. Acest rău, ascuns în legalismul nostru, este acela care trebuie neapărat detectat şi îndepărtat, căci altfel ne va distruge el pe noi.

În pilda celor Zece Fecioare (Matei 25:1-13) este clar că nici una dintre ele nu erau „curve”. Toate erau fecioare, reprezentându-i pe aceia care s-au curăţit de întinăciunile carnale şi, ca urmare, au o mărturie bună înaintea oamenilor. Candelele lor erau aprinse şi oamenii le lăudau văzând lucrările lor bune (Matei 5:16). Însă, ceea ce oamenii din jur nu ştiau era faptul că unele dintre aceste fecioare nechibzuite nu aveau untdelemn înăuntru, reprezentându-i pe creştinii care nu au o viaţă interioară. Chiar dacă toate cele zece erau spirituale în aparenţă, în ochii credincioşilor fără discernământ, totuşi Dumnezeu vedea că numai cinci dintre ele aveau adevăr (realitate) în fiinţa lor cea mai profundă (Psalmi 51:6). Celelalte cinci erau caracterizate de legalism, ţinând litera Legii şi fiind mulţumite cu mărturia lor bună înaintea oamenilor. Prea puţin şi-au dat ele seama că la răpire vor face parte dintre cele lăsate în urmă. Mirele le-a spus „nu vă cunosc”. El nu le-a numit „lucrătoare ale fărădelegii” aşa cum a fost numit un alt grup (Matei 7:23), pentru că aceste cinci fecioare nu căutau să facă răul. Totuşi, ele nu s-au împărtăşit din spiritualitatea şi natura lui Hristos în viaţa lor lăuntrică. Domnul le-a spus (cu alte cuvinte): „Nu am nici o părtăşie cu duhul vostru. În duhul vostru este spiritualitatea legalismului, chiar dacă partea vizibilă a vieţii voastre este corectă. Voi sunteţi Fariseii Noului Legământ”. Aceasta e semnificaţia sugerată de cuvintele „nu va cunosc”.

Este posibil să ţinem litera poruncilor Noului Testament şi totuşi să nu răspândim în jurul nostru spiritualitatea lui Hristos. De exemplu, când cineva ne face ceva rău putem asculta de porunca „biruieşte răul prin bine” şi putem merge la omul care ne-a făcut dauna, poate chiar ducându-i un cadou scump, pentru a-i arăta iubirea noastră şi pentru a-i face bine, în conformitate cu porunca. Totuşi, când ne apropiem de acea persoană, în duhul nostru putem avea următoarele cuvinte nerostite: „Uită-te la mine, marele sfânt, care vin să-ţi fac bine, ţie, unui păcătos înrăit”. Într-o asemenea situaţie, chiar dacă am cheltuit mulţi bani ca să cumpărăm acel cadou şi am depus un efort considerabil pentru înfăptuirea acestui ”bine”, totuşi jertfa noastră nu are o mireasmă plăcută înaintea lui Dumnezeu, pentru că „eul” nostru nu a fost sacrificat (vezi Efeseni 5:2).

Gândiţi-vă la o altă situaţie: în timp ce soţia unui frate este agitată şi supărată, fratele respectiv poate sta în linişte, fără a-i răspunde soţiei lui nici măcar un singur cuvânt. Un observator extern, căruia îi lipseşte discernământul duhovnicesc, poate aprecia că soţul e ”sfântul” iar soţia e ”păcătoasa”. Însă Dumnezeu, care „cântăreşte inimile” oamenilor poate avea o cu totul altă părere, atât despre soţie cât şi despre soţ, deoarece cuvintele pe care soţul nu le-a rostit, dar le-a gândit în duhul inimii lui, puteau fi următoarele: „Doamne îţi mulţumesc că eu am biruinţă asupra mâniei, spre deosebire de soţia mea”. El poate nu-şi dă seama că soţia lui, aşa biruită cum este, poate fi mai acceptabilă înaintea lui Dumnezeu decât el, fariseul auto-îndreptăţit. Cu adevărat, „vameşii şi curvele merg înaintea fariseilor în Împărăţia lui Dumnezeu”. Fără îndoială că a-ţi ieşi din fire este ceva înjositor pentru un creştin, dar fariseismul este cel puţin atât de înjositor. Ceea ce trebuie neapărat să facem este să ne curăţim duhul de orice „aluat al fariseilor” cu care acesta poate fi întinat în asemenea situaţii. Aceasta e calea mântuirii.

În pilda Fiului Risipitor, cele două atitudini, atât cea a lui Hristos cât şi a fariseului, ne sunt portretizate clar în persoanele tatălui, respectiv a fiului celui mare. Tatăl a fost foarte bucuros să-şi vadă fiul cel mic întorcându-se la el cu pocăinţă, chiar dacă tânărul nu avusese încă biruinţă asupra păcatelor din viaţa lui. Însă, fiul cel mare, având o spiritualitate fariseică, nu l-a putut întâmpina pe fratele său în acelaşi mod. Daca ar fi fost după el, l-ar fi pus pe fratele lui să locuiască cel puţin un an împreună cu slugile, pentru a-i verifica autenticitatea pocăinţei.

Această spiritualitate fariseică din firea noastră pământească este cea mai evidentă în atitudinea noastră faţă de cei care ne-au pricinuit dureri, într-un fel sau altul. Chiar şi atunci când aceştia îşi cer iertare pentru greşeala lor, noi putem să-i ”punem pentru un timp în casa slugilor” pentru a le testa pocăinţa. Însă Isus ne spune: „chiar dacă [o persoană] păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: ‘Îmi pare rău!’ – să-l ierţi”, şi nu ne învaţă să îi punem la îndoială autenticitatea pocăinţei (Luca 17:4). Noi trebuie să acceptăm cererea aceea la valoarea ei nominală. Poate că nu e sinceră, dar judecata o face Dumnezeu – nu noi. Noi putem vedea aparenţa exterioară; Dumnezeu vede inima.

În Ziua Judecăţii vom descoperi că, în această viaţă, a fost mult mai important din ce cauză am realizat ceva, decât ce anume am realizat (că motivaţia din spatele unei acţiuni era mult mai importantă decât acţiunea în sine) (1 Corinteni 4:5). Fratele mai mare „nu a încălcat niciodată vreo poruncă” de-a tatălui său (Luca 15:29). Cu toate acestea, la finalul povestirii îl găsim în afara casei tatălui (Biserica), deoarece în duhul lui era spiritualitatea legalismului. El a fost o „fecioară”, dar nu a avut untdelemn în vasul său. În cele din urmă, motivaţia lui a fost scoasă la iveală. El slujise pentru un contraserviciu. El îi reproşează tatălui său: „chiar dacă am ascultat de toate poruncile tale, tu niciodată nu m-ai răsplătit”!

Isus i-a pus în gardă pe ucenicii Săi împotriva acestei atitudini. După ce tânărul bogat plecase întristat pentru că, având multe bogăţii, nu era dispus să lase totul pentru Isus, Petru a pus întrebarea: „ce răsplată vom avea noi care [spre deosebire de acest tânăr bogat] am lăsat totul şi Te-am urmat?” (Matei 19:27). Răspunsul lui Isus s-a finalizat cu pilda gospodarului care şi-a angajat lucrători la vie. Acest gospodar a angajat cinci grupuri de lucrători. Din aceste cinci grupuri, patru au fost angajate pe baza unui contract de muncă prestabilit. Numai ultimul grup a mers la lucru fără contract (Matei 20:1-16). Aceasta e punctul esenţial al pildei. Primul grup a lucrat pentru un salariu specific de un dinar (versetul 2). Grupurile doi, trei şi patru au muncit, de asemenea, pentru salariu, deşi suma nu a fost specificată (versetele 3-5). Aceste patru grupuri de lucrători îi simbolizează pe toţi aceia care ţin poruncile, care Îl slujesc pe Dumnezeu sau care fac sacrificii exterioare pentru El – dar care în secret îşi fac planuri, aşteptându-se la o anumită recompensă pentru toate acestea (recompensă materializată, probabil, în bucuria firii pământeşti de a sta pe un tron în Împărăţia de o mie de ani, de a purta o coroană regească, sau, ceva aparent ”spiritual”, de a face parte din Mireasa lui Hristos). Toţi creştinii de acest fel lucrează pentru o recompensă şi acesta e spiritualitatea Vechiului Legământ.

Singura răsplată pe care o doreşte un om cu adevărat spiritual (duhovnicesc) este cea de a fi părtaş într-o măsură cât mai mare la natura sfântă şi iubitoare a lui Dumnezeu şi de a avea o părtăşie cât mai apropiată cu El. Aceasta e „coroana” pe care o aşteaptă el cu bucurie, punându-şi „toată nădejdea în harul care îi va fi adus la arătarea lui Isus Hristos” şi aceasta e răsplata pe care o va aduce cu Sine Isus, când va reveni (Apocalipsa 22:12). Această răsplată va fi direct proporţională cu măsura de credincioşie cu care un om „şi-a dus mântuirea până la capăt”, curăţindu-şi viaţa nu numai de întinăciunile firii ci şi de cele ale duhului – în special de spurcăciunea lăuntrică a „aluatului fariseilor”. De aceea, la înviere, între un credincios şi altul va fi o diferenţă atât de mare în privinţa strălucirii slavei ca diferenţa care există între strălucirea diferitelor stele (1 Corinteni 15:41-42); fiindcă Cel ce va răsplăti fiecare „fecioară”’ va fi un Dumnezeu al Dreptăţii, şi El va judeca potrivit cu ceea ce a văzut El, şi nu după ceea ce au văzut oamenii (2 Corinteni 5:10).

În pilda de mai sus, numai ultimul grup de lucrători a venit la muncă fără vreun contract prestabilit, ştiind că nu merită o mare răsplată pentru munca lor de o oră, dar având încredere în bunătatea gospodarului. (Matei 20:7). Ei au venit la lucru în spiritualitatea Noului Legământ. De aceea ei au fost răsplătiţi primii şi au primit (în raport cu munca depusă) mult mai mult decât toţi ceilalţi (Matei 20:16). Pe de altă parte, cei din primul grup de lucrători au avut aceeaşi atitudine ca fiul cel mare, fariseic, din pilda Fiului Risipitor; ei erau auto-îndreptăţiţi, legalişti şi speculativi.

Exemplul şi Înainte-mergătorul nostru în acest Nou Legământ este Isus. Motivul pentru care a ţinut El poruncile Tatălui Său cu siguranţă că nu a fost nici câştigarea vreunei remuneraţii sau poziţii de onoare, fie aici, fie în veşnicie, şi, cu atât mai puţin, nici frica de pedeapsa Tatălui Său. Citim că a îndurat crucificarea numai datorită bucuriei ce avea să urmeze – bucuria supremă a părtăşiei cu Tatăl. Numai în prezenţa Tatălui sunt bucurii nespuse (Psalmi 16:11). Părtăşia cu Tatăl Său a fost ceea ce Şi-a dorit Isus în toate zilele vieţii Sale pământeşti. De aceea „în zilele vieţii Sale pământeşti a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” – adică de la despărţirea de Tatăl şi de la întreruperea părtăşiei cu El (Evrei 5:7). De-a lungul celor treizeci şi trei de ani petrecuţi pe Pământ, Isus S-a ferit de această„moarte”. În cele din urma, în Ghetsimani, când a înţeles că părtăşia dintre El şi Tatăl Său va fi întreruptă pe cruce timp de trei ore (când va trebui să sufere durerea de a fi părăsit de Dumnezeu pentru păcatele noastre) El a strigat din nou căutând să afle dacă exista vreo altă cale; dar nu a existat nici o altă cale. Atunci, după ce a fost confruntat cu ceea ce va trebui să plătească, a acceptat acel preţ şi, din dragoste pentru noi, a mers la cruce plătind cel mai mare preţ pe care l-ar fi putut plăti vreodată.

Numai atunci când ne împărtăşim din această spiritualitate a lui Hristos, care doreşte cu înflăcărare părtăşia cu Tatăl, putem fi eliberaţi de legalism. Eliberarea de legalism (care „strecoară ţânţarii şi înghite cămilele”) nu poate fi dobândită prin vreo tehnică sau metodă omenească. Există numai o singură cale. Aceasta e cea descrisă în 2 Corinteni 3:18. În acest pasaj, Pavel, după ce în tot capitolul evidenţiază contrastul dintre Vechiul şi Noul Legământ (versetele 6-17), încheie cu afirmaţia că Duhul Sfânt a venit pentru a ne arăta slava lui Isus în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi pentru a ne transforma, apoi, „în acelaşi chip al Lui”.

În primul rând, Duhul Sfânt doreşte să ne arate cum a trăit Isus pe acest Pământ. El S-a născut sub jurisdicţia Vechiului Legământ (Galateni 4:4). Totuşi, când Isus a meditat la poruncile Legii, El a înţeles mai mult din acele porunci decât orice izraelit care a fost înaintea Lui. Aşa cum am văzut în capitolul anterior, Isus a înţeles că porunca „să nu preacurveşti” includea şi evitarea poftei de a săvârşi adulterul, la nivelul gândurilor inimii, iar porunca de a nu ucide includea, de asemenea, eliminarea mâniei. Când Isus era pe Pământ, în sufletul Lui exista o puternică dorinţă de a-L asculta pe Tatăl în mod desăvârşit, nu doar a ţinând litera Legii. Astfel, cu toate că S-a născut sub Lege (Galateni 4:4), Isus a inaugurat un Nou Legământ. Pe acest Isus vrea să ni-L arate Duhul Sfânt pe paginile Scripturii.

A-L urma pe Isus în acest domeniu înseamnă a medita la Scripturi aşa cum a făcut El. Atunci vom găsi în poruncile lui Dumnezeu mai mult decât au găsit alţii în ele.

Cuvintele rostite de Isus erau Duh şi viaţă (Ioan 6:63). Din acest motiv, mulţi nu L-au putut înţelege când era pe Pământ şi din acelaşi motiv mulţi nu-L pot înţelege astăzi. Semnificaţia evidentă a pasajului din 2 Tesaloniceni 2:1-12 este că Dumnezeu îi luminează numai pe aceia care iubesc adevărul; pe toţi ceilalţi îi lasă în înşelăciunea lor. Când medităm la Cuvântul lui Dumnezeu cu o inima plină de dragoste pentru adevăr, nu ne mai felicităm pe noi înşine pentru că am ţinut „slova” poruncii, ci ne judecăm adesea pe noi înşine pentru faptul că nu am ţinut poruncile dintr-o spiritualitate corectă.

Dintre cele Zece Porunci omul le putea ţine pe primele nouă, dar pe a zecea nu o putea ţine – deoarece aceasta viza păcatul invidiei, ceea ce îşi avea rădăcinile în partea lăuntrică a omului. Legea nu-l putea descoperi pe unul care a poftit bunurile aproapelui său şi de aceea nici nu-l putea pedepsi pentru acest păcat. Iată de ce Pavel, chiar dacă a spus că era „fără prihană în privinţa neprihănirii pe care o dă Legea”, totuşi a recunoscut că nu putea ţine porunca a zecea (comparaţi Filipeni 3:6 cu Romani 7:7-10). El a fost unul dintre acei puţini care au fost destul de sinceri pentru recunoaşterea acestui fapt. Din acest motiv, Dumnezeu a putut să-l conducă mai departe, în Legământul cel Nou.

A zecea poruncă a fost pusă acolo de Dumnezeu pentru a testa sinceritatea omului. Pe aceia care au fost destul de sinceri pentru a recunoaşte că au eşuat în ţinerea ei, Dumnezeu i-a condus mai departe. Numai pentru aceia a devenit Legea„un îndrumător spre Hristos” şi spre Noul Legământ (Galateni 3:24). Ceilalţi, care îşi tăinuiesc păcatul lăuntric, rămân sub jurisdicţia Vechiului Legământ. Acesta e principalul motiv pentru care mulţi creştini din zilele noastre rămân fără biruinţă. Ei nu sunt suficient de sinceri pentru a-şi recunoaşte eşecurile din viaţa lăuntrică. Se mulţumesc în continuare cu onoarea primită de la oameni. Iubirea lor pentru adevăr nu este mai mare decât iubirea pentru ei înşişi. Astfel, Dumnezeu îi lasă în înşelăciunea lor.

Niciodată nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca omul să trăiască prin instrucţiuni şi regulamente. Legea a fost dată pentru a-i arăta omului neputinţa prin sine însuşi şi pentru a-i testa sinceritatea (aşa cum am văzut mai înainte). De aceea, după ce a venit Hristos Legea a fost dată la o parte şi a fost inaugurat un nou legământ (Evrei 8:7,8,13).

Când Dumnezeu l-a pus pe Adam în Eden, i-a spus să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cu alte cuvinte, omul nu a fost menit să trăiască după un regulament al „binelui şi răului”, evitând tot ce era rău şi înfăptuind tot ce era bun. Acesta e punctul în care creştinismul adevărat diferă de cel fals şi diferă, de asemenea, de toate celelalte religii.

Dumnezeu a intenţionat ca omul să trăiască prin pomul vieţii – prin călăuzirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care să îi spună ce era plăcut lui Dumnezeu şi ce nu (vezi 1 Corinteni 6:12 şi 10:13). A trăi prin cunoştinţa binelui şi răului înseamnă a trăi prin Lege. Aceasta ne poate duce doar în robie, fără să putem înţelege spiritualitatea care motivează Legea.

Prin ţinerea exterioară a poruncilor putem dobândi o viaţă îndreptăţită pe dinafară (devenind ca fecioarele nechibzuite din pildă), dar singura modalitate de a obţine untdelemn în vasele noastre este prin curăţirea noastră de întinăciunile duhului care nu pot fi văzute de niciun om.

Pavel, pe când le scria creştinilor din Efes adevăruri specifice Noului Legământ, ştia că doar cuvintele lui, în sine, nu le puteau da o descoperire dumnezeiască. Aşa că s-a rugat ca ochii lor lăuntrici să fie deschişi de către Duhul Sfânt (Efeseni 1:17,18).

Aceasta trebuie să fie şi rugăciunea noastră pentru noi înşine.

Capitolul 6

Noul Legământ – o asociere cu Isus

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu”, dar Isus a venit ca să ni-L descopere ca Tată (Ioan 1:18). Isus a dezvăluit Numele de „Tată” al lui Dumnezeu (Ioan 17:6). În acest Nume (şi în toate resursele existente în Numele Lui) aveau să-şi găsească ucenicii ocrotirea (Ioan 17:11-12).

În vremea Vechiului Testament Dumnezeu locuia în Cortul Întâlnirii, în spatele unei perdele (cortine) groase. Nimeni nu ştia cu exactitate ce fel de Persoană era Dumnezeu. Fariseii prezentau oamenilor o imagine deformată despre Dumnezeu, care Îl făcea să arate ca un tiran dificil şi nemilos. Atunci a venit Isus care a rupt perdeaua şi ne-a arătat că, de fapt, înăuntru locuia un Tată iubitor. Satan, însă, a fost din nou activ, proiectând, atât înaintea credincioşilor cât şi a necredincioşilor, o imagine falsă despre Dumnezeu. Acum este chemarea Bisericii să facă ce a făcut Isus, şi anume, să prezinte adevărata imagine a lui Dumnezeu, aceea de Tată iubitor. Numai dacă îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată putem intra în posesia tuturor binecuvântărilor Noului Legământ. El este numit „Dumnezeul oricărui har” (1 Petru 5:10) şi fiindcă „har” înseamnă „ajutor la vreme de nevoie” (Evrei 4:16) înseamnă că Dumnezeu va fi întotdeauna Ajutorul nostru. El este întotdeauna de partea noastră şi împotriva Diavolului. De aceea Isus L-a numit pe Duhul Sfânt „Apărător” (în original „Paracleton”: „Apărător”, „Ajutor”, în traducerea Cornilescu „Mângâietor” – nota trad.) (Ioan 14:16).

Legea a fost dată prin Moise iar scopul ei a fost să dea în vileag păcatul (Romani 7:13) şi, astfel, să dovedească ineficacitatea noastră în lupta cu păcatul (Galateni 3:24). Însă Legea nu a furnizat vreun ajutor pentru ca omul să poată birui păcatul. Aşa că Legea nu avea cum să-l conducă pe om la puritate interioară. Dumnezeu a dorit dintotdeauna ca în adâncul inimii să fie puritate, nevinovăţie, neprihănire (Psalmi 51:6). Sub jurisdicţia Legii, niciun om nu putea ajunge la această stare de curăţie. Însă acum, Isus a întemeiat un Legământ mai bun. Este mai bun în următoarea privinţă: Legea dădea numai porunci, dar sub har Dumnezeu ne-a înzestrat nu numai cu porunci, ci şi cu un Exemplu (Isus în timpul vieţii Sale pământeşti) şi cu un Ajutor (Duhul Sfânt) pentru a ne face capabili să ţinem poruncile. Aceasta e diferenţa dintre Vechiul şi Noul Legământ. Celor mai mulţi din creştinătate Satan, prin faptul că a ascuns de ei adevărul venirii lui Isus într-un trup ca al nostru, le-a răpit încurajarea pe care ne-a dat-o Isus prin Exemplul vieţii Sale pământeşti. În al doilea rând, Satan le-a răpit şiputerea care vine prin Acel Ajutor, Duhul Sfânt, fie prin falsificarea, fie prin negarea botezului cu Duhul Sfânt. La ora actuală există deja mase întregi de oameni care au primit un fals ”botez cu Duhul Sfânt” care nu le-a dat nici puterea de a combate pofta firii pământeşti nici îndrăzneala de a se împotrivi Diavolului. Cât de îngrozitoare este lucrarea de rătăcire pe care a plăsmuit-o Satan!

Sub Lege, omul încerca să placă lui Dumnezeu şi eşua. Sub har, Dumnezeu lucrează în noi şi ne face capabili să facem ceea ce este plăcut Lui (Filipeni 2:12,13). Cei care încearcă, probabil în mod sincer, să fie pe placul lui Dumnezeu dar încercarea lor rămâne fără succes sunt încă sub Lege. Cei mai mulţi dintre ei sunt deosebit de împovăraţi de propriile lor sforţări pentru a ţine poruncile. Chiar pe astfel de oameni „trudiţi şi împovăraţi” îi cheamă la Sine Isus pentru a preschimba jugul lor istovitor cu jugul Lui bun, şi pentru a le lua povara şi a le da în schimb sarcina Lui uşoară (Matei 11:28-30). Jugul este un simbol al asocierii (al parteneriatului) – fie în căsătorie fie în activităţile economice. Isus ne invită să intrăm într-o asociere cu El în care El furnizează capitalul iar noi obţinem profiturile!

Ioan a numit minunile lui Isus „semne” (Ioan 2:11). Cu alte cuvinte, fiecare minune a fost o pildă cu un mesaj specific. În esenţă, unicul mesaj care ni se transmite prin minunile din toată Evanghelia lui Ioan este aceasta: Isus vrea să intre într-o asociere cu noi.

La nunta din Cana, Isus ar fi putut umple vasele cu vin – din nimic; dar atunci nu ar fi existat nici un parteneriat. Ar fi fost un „serviciu divin cu un singur lucrător”. De aceea slujitorii au fost chemaţi pentru a contribui şi ei la minune prin înfăptuirea părţii lor, partea uşoară, prin umplerea vaselor cu apă. Apoi Isus a făcut partea dificilă – de transformare a apei în vin (Ioan 2:1-11).

La fel, când a hrănit mulţimea de cinci mii de bărbaţi, Isus ar fi putut produce hrană din nimic. Totuşi El S-a folosit de mâncarea unui băiat; şi, în asociere cu acest băiat, El a hrănit mulţimea (Ioan 6:1-13). Băiatul a înfăptuit ceea ce putea el; Isus, la rândul Lui, a înfăptuit ceea ce a putut El!

Isus i-a cerut orbului din naştere să îşi facă partea lui (Ioan 9:1-7). El a trebuit să se spele în scăldătoarea Siloamului. Apoi Isus a înfăptuit partea grea, şi i-a deschis ochii.

Vedem acelaşi principiu la învierea lui Lazăr. Prietenii lui au făcut partea uşoară – dând la o parte piatra de pe mormânt. Apoi Isus a înfăptuit partea grea – a învierii lui Lazăr dintre morţi. (Ioan 11:38-44).

După învierea lui Isus îi vedem pe ucenici, într-o noapte, mergând la pescuit. Ei „n-au prins nimic în noaptea aceea”(Ioan 21:3). Aceasta e o imagine a strădaniei omului care se află sub Lege! Apoi a venit Isus. El le-ar fi putut umple barca cu peşte fără ca ei să-şi arunce mrejele în mare. Dumnezeul care a poruncit peştilor să vină în jurul bărcii lui Petru ar fi putut porunci cu uşurinţă aceloraşi peşti să sară în barca lui. Însă atunci nu ar mai fi existat vreun parteneriat. Aşa că omul a trebuit să-şi facă partea lui. Ucenicii au trebuit să-şi arunce mrejele în mare. Astfel, în asociere cu Isus, minunea a avut loc. Omul face partea uşoară iar Isus face partea dificilă. Aruncarea mrejelor a fost un act de ascultare al credinţei – despre care vorbeşte Pavel în Romani 1:5.

Aceasta e Evanghelia Noului Legământ pe care au vestit-o apostolii. Unde această Evanghelie nu este înţeleasă, omul tinde să oscileze ori în extrema legalismului (străduindu-se din răsputeri toată noaptea, mereu şi mereu, cu barca goală şi fără biruinţă) ori în cealaltă extremă a harului fals (unde nu este nici o străduinţă dar nici biruinţă!).

Multe suflete sincere sunt trudite şi împovărate, gemând sub greutatea sarcinii poruncilor auto-impuse. După cum oamenii lui Faraon îi biciuiau pe izraeliţi să producă mai multe cărămizi, aşa şi diavolul (deghizat într-un „predicator al neprihănirii” – 2 Corinteni 11:14,15) îi biciuieşte pe mulţi credincioşi sinceri spunându-le: „nu citeşti Biblia îndeajuns; nu te rogi şi nu posteşti destul; nu Îl mărturiseşti pe Domnul îndeajuns, etc”. Fără să-şi dea seama, mulţi predicatori iau partea diavolului, ducând poporul lui Dumnezeu în condamnare prin astfel de predici. Toate aceste condamnări sunt rezultatul ignoranţei faţă de Evanghelia Noului Legământ.

Isus este Păstorul care Îşi conduce turma mergând în fruntea ei. El nu foloseşte un bici şi nu le fugăreşte din spate, ca unul care „este plătit şi nu îi pasă de oi”. Toţi predicatorii care îşi biciuiesc turma sunt „cei plătiţi, care nu sunt păstori, şi ale căror oi nu sunt ale lor”. Adevăraţii păstori sunt aceia care conduc prin exemplul lor personal. Mulţi au ajuns în robie pentru că au dat ascultare acestor „plătiţi”.

Dumnezeu nu Şi-a trimis Fiul în lume pentru a condamna omenirea, ci pentru a o mântui (Ioan 3:17). Prin urmare, cei care aduc condamnare altora nu sunt trimişi de Dumnezeu. Slujitorii lui Dumnezeu conduc întotdeauna oamenii la mântuire.

Isus vrea sa ne fie Partener pe toată durata vieţii noastre. Când Petru a venit la Isus să obţină taxa pentru Templu, Isus i-a spus să arunce undiţa în mare şi să prindă un singur peşte. În gura peştelui, a spus Isus, va fi un argint, care va fi suficient pentru plata taxei atât pentru El cât şi pentru Petru. „Pentru Mine şi pentru tine”, au fost cuvintele lui Isus (Matei 17:27). Gândeşte-te la aceste cuvinte: „Pentru Mine şi pentru tine”. Aceasta înseamnă asociere. Isus e interesat să ne ajute chiar şi în plata impozitelor şi taxelor. De la bunurile pământeşti, care ne afectează viaţa de zi cu zi, până la lucrurile care vor dăinui în veşnicie, Isus ne cheamă să ne trăim viaţa după principiul „tu şi cu Mine”.

Isus a spus că atunci când luăm acest jug al asocierii cu El, vom putea găsi odihnă pentru sufletele noastre (Matei 11:28-30). Aceasta e odihna în care suntem îndemnaţi să intrăm, prin oprirea din propriile noastre lucrări (Evrei 4:10,11).

Nu este uşor să ne oprim din propriile lucrări, pentru că viaţa eului nostru este viguroasă. De aceea Dumnezeu trebuie să aranjeze circumstanţele noastre în aşa fel încât să fim zdrobiţi. El lasă ca planurile noastre să fie încurcate şi ca speranţele să ne fie spulberate. Schemele şi planurile noastre sunt ruinate iar noi cădem, din nou şi din nou, în păcat. În acest mod, Dumnezeu ne învaţă să ne oprim din lucrările noastre pentru a le putea înfăptui pe ale Lui.

Sabatul din vremea Vechiului Testament a fost o imagine a acestei odihne pe care o dă Dumnezeu poporului Său în Noul Legământ (Evrei 4:9,10). Înainte de a putea face vreo lucrare care are valoare în veşnicie trebuie ca mai întâi să intrăm în odihna lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam în ziua a şasea, El a sfinţit ziua următoare ca pe o zi de odihnă. Această zi, deşi cronologic era ziua a şaptea, pentru Adam a fost prima zi. Legea, care a fost dată cu două mii cinci sute de ani mai târziu, spune: „şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti”. Dar pentru Adam, Dumnezeu a stabilit în primul rând o zi de odihnă şi de părtăşie şi abia apoi şase zile de lucru. Iată harul lui Dumnezeu. Sub har, „ziua de odihnă” este prima. Trebuie să intrăm în odihnă înainte de a-L putea sluji pe Domnul. Atunci fiecare zi din viaţa noastră poate fi un sabat şi aceasta e intenţia lui Dumnezeu în privinţa noastră.

Când fariseii L-au întrebat pe Isus de ce a permis Moise divorţul în legea veche, El a răspuns că aceasta a fost o concesie temporară, pentru om, până când inimile oamenilor erau împietrite (Matei 19:8). Însă Isus a accentuat că de la început nu aceasta era voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Multe lucruri din Lege făceau parte din voia îngăduitoare a lui Dumnezeu – nu din voia Lui desăvârşită. Însă, acum, din moment ce a fost stabilit Noul Legământ, Dumnezeu vrea ca noi să trăim în voia Lui desăvârşită – aşa cum a plănuit El „de la început” pentru om (Matei 19:8). Aşa că pentru noi, ca şi pentru Adam, odihna lui Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc. Viaţa creştină trebuie să fie un sabat de o continuă odihnă în Dumnezeu.

Numai când intram în odihnă putem atesta cu bucurie că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele (1 Ioan 5:3). Acolo unde poruncile lui Dumnezeu sunt considerate o povară, iar mesajul lepădării de sine şi a ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu este considerat o robie, este clar că persoana în cauză nu a venit încă sub jugul lui Isus şi că lucrează încă sub propriul ei jug, sub Lege.

In Curtea Exterioară a Cortului Întâlnirii şi chiar şi în Locul Sfânt este multă activitate. Însă în Locul Preasfânt, în spatele perdelei, nu este nici o activitate, ci numai părtăşie. Chiar şi slujirea lui Dumnezeu se revarsă din intimitatea acestei părtăşii. Aceasta e diferenţa dintre slujirea din Vechiul Testament şi cea din Noul Testament. Vedem aceasta diferenţă ilustrată foarte clar prin Marta şi Maria, în întâmplarea descrisă în Luca 10:38-42. Maria era (simbolic vorbind) în Locul Preasfânt – în odihnă, la părtăşie cu Domnul. Marta era implicată în slujire neliniştită („pentru Domnul”) în Curtea Exterioară. Isus a spus că ceea ce a ales Maria era „singurul lucru” de care toţi avem nevoie.

Perdeaua a fost ruptă acum de Isus şi noi putem intra plini de curaj în Locul Preasfânt şi putem locui acolo, în părtăşie cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, în toate zilele vieţii noastre. Ce minunat ar fi să putem înţelege aceasta: că ceea ce doreşte Dumnezeu de la om nu este în primul rând slujire, nu în primul rând citirea Bibliei sau rugăciuni şi post, cipărtăşie.

Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa – nu pentru că Dumnezeu a avut nevoie de un grădinar în Eden, ci pentru că El a dorit să aibă pe cineva cu care să poată avea părtăşie. Dumnezeu ne-a mântuit din groapa păcatului, dar nu pentru că ducea lipsă de slujitori, ci pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El. Astăzi, din cauza lipsei de înţelegere a acestui aspect, mulţimi întregi de credincioşi sunt trudiţi şi împovăraţi, la fel ca Marta.

La vârsta de nouăzeci şi cinci de ani, după ce a umblat cu Dumnezeu timp de şaizeci şi cinci de ani, apostolul Ioan, inspirat fiind de Duhul Sfânt, a scris o epistolă. Tema acestei epistole a fost „părtăşia” (1 Ioan 1:3). Văzând atâtea biserici şi lideri de biserici care şi-au părăsit dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4) cărora le mergea doar numele că sunt vii (din cauza activităţilor lor creştine multe şi variate), dar care erau de fapt moarte în ochii lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:1), Ioan a înţeles, desigur, faptul că marea nevoie a creştinilor era ca ei să fie conduşi în bucuria părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, în odihna din spatele perdelei.

Omul poate găsi bucurie în multe domenii de activitate. Unii şi-o găsesc în sport, alţii în muzică sau într-o carieră profesională iar unii şi-o găsesc chiar în lucrarea creştină. Însă bucuria cea mai pură din tot Universul poate fi găsită numai în părtăşia cu Tatăl (1 Ioan 1:4). Psalmistul spune: „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse” (Psalmi 16:11). Aceasta a fost„bucuria care-I era pusă înainte” şi care l-a determinat pe Isus să-şi ia zilnic crucea şi să îndure în final Calvarul (Evrei 12:2). Părtăşia cu Tatăl a fost comoara cea mai de preţ a lui Isus. În comparaţie cu această comoară El a considerat fără valoare toate celelalte lucruri din Univers. Isus a ştiut că paharul din care va trebui să bea era întreruperea acestei părtăşii, timp de trei ore, la Calvar, când pentru omenirea pierdută va trebui să îndure agonia unei veşnicii în Iad (Matei 27:45). Apoi, Tatăl va trebui să Îl părăsească şi părtăşia de care S-a bucurat împreună cu Tatăl din veşnicii va trebui să fie întreruptă pentru trei ore. Ideea întreruperii părtăşiei cu Tatăl era atât de înspăimântătoare pentru El încât, încă din grădina Ghetsimani, ajunsese într-un chin ca de moarte şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge. Paharul în legătură cu care Se ruga fierbinte să fie îndepărtat de la El a fost tocmai acesta: întreruperea părtăşiei cu Tatăl Său.

O dacă am putea înţelege şi dacă am putea fi pătrunşi de aceste adevăruri! Cu câtă uşurinţă vorbim şi cântăm despre a-L urma pe Isus! A-L urma cu-adevărat pe Isus înseamnă a preţui părtăşia cu Tatăl la valoarea la care o preţuieşte Isus. Atunci păcatul va deveni extrem de ticălos în ochii noştri deoarece el întrerupe părtăşia noastră cu Tatăl. Atunci, o atitudine lipsită de iubire faţă de o altă fiinţă omenească nu ar mai fi tolerată, pentru că ar întrerupe părtăşia noastră cu Tatăl, etc.

Fie ca Domnul să ne dea o descoperire ca să înţelegem în mod clar că adevăratul creştinism nu este cu nimic mai puţin decât o viaţă de părtăşie neîntreruptă cu un Tată Ceresc iubitor.

Capitolul 7

Isus – ispitit ca şi noi

Secretul unei vieţi evlavioase este în Isus, Cel care a trăit pe Pământ ca Om, „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”, dar care nu a păcătuit nici măcar odată nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta, nici în atitudini sau motivaţii, şi în nici un alt mod (1 Timotei 3:16; Evrei 4:15).

Din moment ce numai aceia care au ajuns la o viaţă evlavioasă sunt cei ce pot convieţui fără dezbinare, ca un singur Trup în Hristos, putem merge un pas mai departe şi spune că o biserică locală poate fi exprimarea Trupului lui Hristos numai acolo unde credincioşii l-au înţeles pe Domnul nostru Isus în acest fel. Acesta e adevărul al cărui stâlp şi temelie trebuie să fie Biserica (1 Timotei 3:15,16).

Ispita nu este acelaşi lucru cu păcatul. Acest fapt reiese clar din Iacov 1:14,15. Ispita nu poate deveni păcat fără ca, mai întâi, mintea noastră să fie de acord cu acea ispită. Din Matei capitolul 4 reiese clar faptul că Isus a fost ispitit. Însă mintea Lui nu a fost de acord nici măcar o singură dată cu vreo ispită. Astfel, El nu a păcătuit niciodată. El Şi-a păstrat inima curată.

Isus a fost născut din Duhul Sfânt. El nu a avut „omul cel vechi” cu care ne-am născut noi. Noi avem o „fire a păcatului” pe când Isus avea o „fire pământească asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). Însă Biblia ne învaţă că Domnul nostru „a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi” (Evrei 4:15). Nu suntem chemaţi să disecăm aceste adevăruri, după cum nu ţine de competenţa noastră nici analizarea misterului întrupării lui Dumnezeu; noi trebuie doar să credem aceste adevăruri. Fapt este că, spre deosebire de Adam, Isus a ascultat de Tatăl Său în toate condiţiile şi în ciuda tuturor ispitirilor.

Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus că „a să asculte (…) şi (…) a fost făcut ”(Evrei 5:7-9). Cuvântul „învăţat”este un cuvânt legat de educaţie. Prin urmare, acest verset ne spune că Isus, ca Om, a primit o educaţie în ce priveşte ascultarea. El a ascultat de Tatăl Său în fiecare situaţie şi astfel Şi-a desăvârşit educaţia Sa ca Om. Astfel, El a devenit Înainte-mergătorul nostru, ca şi noi să putem călca pe urmele Lui având biruinţă asupra ispitei şi ascultând de Dumnezeu(Evrei 6:20). desăvârşitînvăţat

Domnul nostru Se poate identifica cu noi când „ne împotrivim până la sânge în lupta împotriva păcatului” deoarece şi El, la rândul Său, a fost ispitit ca şi noi (Evrei 2:18; 4:15; 12:2-4).

Lui Isus, ca Fiu al Omului, puritatea nu a I-a fost adusă „pe tavă”, ci a fost dobândită prin luptă. Însă, acele lupte nu erau zbateri interminabile, ci erau o serie de confruntări cu noi şi noi ispite în care numărul provocărilor ispititoare era mereu egalat de numărul victoriilor. Astfel, pe parcursul vieţii Sale pământeşti, Isus S-a confruntat cu fiecare tip de ispită cu care suntem noi ispitiţi – ieşind biruitor asupra lor.

Fiecare dintre noi am trăit timp de mulţi ani în păcat, astfel că firea păcătoasă poate fi asemănată cu o cutie plină cu şerpi veninoşi care au fost bine hrăniţi – de noi!! Numele acestor şerpi sunt necurăţie, mânie, răutate, dezbinare, amărăciune, iubire de bani, egoism, mândrie, etc. Cutia are o deschizătură pe unde, de fiecare dată când suntem ispitiţi, aceşti şerpi îşi scot capetele. Noi i-am ţinut bine pe aceşti şerpi în vremurile dinaintea întoarcerii noastre la Dumnezeu. Ca urmare, ei sunt bine hrăniţi, sănătoşi, puternici. Unii şerpi au fost hrăniţi mai mult decât alţii, aşa că acele pofte au o mai mare putere asupra noastră.

Acum, că am murit împreună cu Hristos faţă de păcat, chiar dacă aceşti şerpi sunt încă viguroşi, atitudinea noastră faţă de ei s-a schimbat! Am fost făcuţi părtaşi naturii divine şi „cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24). Spre deosebire de vremea când nu eram întorşi la Domnul, acum, când un şarpe îşi scoate capul prin deschizătura cutiei (când suntem ispitiţi într-o anumită zonă) îl lovim peste cap cu un băţ şi el se întoarce înapoi în cutie. Când suntem ispitiţi din nou, în aceeaşi zonă, şarpele respectiv iese iarăşi din cutie, iar noi îl lovim din nou. Treptat şarpele va deveni tot mai slab. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi şerpi din cutie; şi dacă suntem credincioşi în fiecare ispită şi lovim şerpii în loc să-i hrănim, în curând vom simţi că scade puterea ispitelor. Firea păcătoasă nu poate fi„împuşcată” sau „spânzurată” dintr-o dată. Ea poate fi doar răstignită. Crucificarea este o moarte lentă dar sigură. De aceea, trecerea prin felurite ispite este „un prilej de mare bucurie” pentru noi (Iacob 1:2) – deoarece ne dă ocazia să lovim şerpii şi să îi slăbim. Altfel, această slăbire nu ar fi posibilă.

Să luăm de exemplu domeniul gândurilor murdare. Dacă suntem credincioşi în această zonă, vom vedea cum după o vreme moare acest „şarpe” din gândurile noastre. Dacă în perioada dinaintea pocăinţei am hrănit timp de mulţi ani acest şarpe, s-ar putea ca moartea lui să survină doar după o luptă asiduă de câţiva ani. Însă, dacă suntem credincioşi moartea va avea loc în mod sigur. Una dintre consecinţe va fi că şi visurile noastre vor deveni din ce în ce mai curate. Visele murdare vor deveni tot mai mult o raritate. Dacă totuşi frecvenţa viselor murdare este în creştere, aceasta indică faptul că am devenit din nou necredincioşi în viaţa lăuntrică a gândurilor noastre. Acesta e un test bun prin care putem să ne măsurăm credincioşia în domeniul gândurilor noastre. Visele murdare sunt păcate inconştiente, aşa că, în plus faţă de atitudinea corectă de revizuire a credincioşiei noastre, nu trebuie să ne şi auto-condamnăm pentru ele (Romani 7:25; 8:1). Scriptura ne spune în 1 Ioan 1:7 că dacă umblăm în lumină sângele lui Isus ne curăţeşte în mod automat de orice astfel de păcat.

Credincioşia incoruptibilă va aduce biruinţa absolută. Însă în zona sexualităţii, spre exemplu, credincioşia incoruptibilă implică faptul că nici măcar nu mai admirăm un chip atrăgător (din sexul opus), chiar dacă o astfel de admirare nu este legată de gânduri sexuale. Aceasta e credincioşia la care ne cheamă Scriptura în Proverbe 6:25 („N-o pofti în inima ta pentru frumuseţea ei”). De aceea ajung atât de puţini la puritatea visurilor din timpul nopţii pentru că foarte puţini sunt credincioşi în acest domeniu.

Subconştientul nostru e puternic afectat de lucrurile la care ne gândim în momentele noastre de veghe – nu de ispitele care străfulgeră instantaneu prin mintea noastră, ci de reacţia noastră la acele ispite. Dacă subconştientul nostru primeşte mesajul că urâm păcatul, chiar şi în gândurile şi-n atitudinile noastre, şi că trăim înaintea Feţei lui Dumnezeu, atunci el va „funcţiona în consens” cu dorinţa noastră pentru curăţie (vezi Psalmi 51:6). De aceea, întrebarea importantă nu este: „ce crede credinciosul de lângă mine despre curăţia mea?”, ci mai degrabă: „ce mesaj îi transmit eu subconştientului meu?”; şi aproape totdeauna, visurile din timpul nopţii îţi vor da răspunsul.

Cei care nu urmăresc curăţia desăvârşită nu vor putea înţelege niciodată despre ce tot vorbim noi aici. Cei care tratează cu superficialitate visurile lor murdare nu îşi dau seama că aceste visuri sunt indicatoare ale necredincioşiei din viaţa ascunsă a gândurilor lor. Asemenea credincioşi vor considera că ceea ce spunem noi este extrem de sever şi nerealist, pentru că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie”.

Totuşi, vestea bună este că oricât de murdară a fost viaţa lăuntrică a gândurilor tale ea poate deveni perfect curată dacă eşti credincios în urmarea căii pe care a deschis-o Isus. Această credincioşie va curăţa, chiar dacă în timp, şi domeniul visurilor tale. Timpul de curăţire va depinde de măsura în care ai alimentat firea păcătoasă în vremea când erai neîntors la Dumnezeu. Însă, printr-o credincioşie care nu cunoaşte compromisuri, poate fi omorât chiar şi cel mai puternic „şarpe”.

Isus i-a chemat la El numai pe cei trudiţi şi împovăraţi. Numai atunci te califici să poţi veni la El pentru biruinţă când eşti trudit şi împovărat de propria-ţi viaţă lipsită de biruinţă. Lumea este plină cei ce sunt trudiţi şi împovăraţi de alţii şi de felul în care alţii îi tratează pe ei. Unii creştini sunt, şi ei, trudiţi şi împovăraţi de compromisul şi deşertăciunea lumească pe care o văd în bisericile lor. Însă aceste ”trudiri şi împovărări” nu califică pe nimeni pentru a intra în posesia biruinţei. Numai aceia care sunt trudiţi şi împovăraţi de ei înşişi sunt invitaţi de Domnul ca să vină la El.

Numai cei însetaţi după biruinţă pot veni la El (Matei 11:28; Ioan 7:37). Cei care plâng de fiecare dată când păcătuiesc în viaţa lăuntrică a gândurilor lor şi care se căiesc amarnic pentru păcatele lor secrete vor înţelege foarte repede adevărul lui Dumnezeu, în timp ce alţii vor considera că această doctrină este o erezie – fiindcă adevărurile duhovniceşti nu sunt înţelese de către mintea firească, ci doar prin descoperirea dată de Dumnezeu acelor inimi care îşi plâng cu amar păcatele tainice. Dumnezeu îşi dezvăluie tainele (inclusiv taina unei vieţi evlavioase) numai acelora care „se tem de El” (Psalmi 25:14). „Odihna” promisă de Isus acelora care sunt trudiţi şi împovăraţi de viaţa lor lipsită de biruinţă este odihna biruinţei depline asupra păcatului.

În Scriptura din Evrei 4,această odihnă este comparată cu luarea în stăpânire a ţării Canaan. Uriaşii cananniţi au fost doborâţi, unul câte unul, de-a lungul unei lungi perioade (vezi Exodul 33:29). Astfel, peste fiecare zonă ocupată pentru Domnul a venit odihna şi pacea. Uriaşii Canaanului reprezintă poftele din firea noastră pământească. Uriaşii care se arătau reprezintă păcatul conştient. Uriaşii ascunşi în peşteri reprezintă păcatul inconştient.

Pasajul din Evrei 4 mai vorbeşte şi despre „o odihnă ca cea de Sabat” pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru copii Săi. După şase zile de muncă ei puteau intra în Odihna lui Dumnezeu. Tot aşa, Dumnezeu ne lasă să ne străduim cu propria noastră tărie timp de „şase zile” – şi să eşuăm din nou şi din nou. Când am ajuns la capătul încrederii în propriile noastre abilităţi („încetând să mai depunem propriile noastre eforturi” – Evrei 4:10), intrăm în odihna ca de Sabat a lui Dumnezeu – în viaţa plină de puterea Duhului Sfânt. Nici o cantitate de efort a propriului nostru eu (nici chiar o aşa-numită “dare la moarte a firii trupeşti”) nu poate face ca inima noastră păcătoasă să fie una sfântă. Această transformare o poate face numai Duhul Sfânt prin faptul că ne face părtaşi naturii Divine. Dacă suntem credincioşi, putem trăi în această odihnă ca de Sabat în toate zilele vieţii noastre. Dacă suntem necredincioşi, vom ajunge înapoi la propria noastră „strădanie”.

Nu este voia lui Dumnezeu să ne luptăm cu un anumit păcat toata viaţa. Din contră, El doreşte ca „fiecare uriaş din Canaan” să fie doborât. La fiecare etapă a creşterii noastre – fizice şi duhovniceşti – suntem ispitiţi în noi moduri. Un copilaş de patru ani e ispitit de păcatul mâniei, dar nu cu dorinţe sexuale. Acestea vin mai târziu, în anii adolescenţei. Totuşi nu este voia lui Dumnezeu ca un om să rămână fără biruinţă în zona sexualităţii, an după an, mărturisindu-şi doar speranţa că într-o zi va fi biruitor. El poate ajunge repede la biruinţă dacă este predat lui Dumnezeu fără rezerve. Moartea poate surveni, chiar şi în acest domeniu, şi natura divină poate triumfa.

Scriptura din Romani 6 vorbeşte despre succesiunea vieţii de biruinţă. Cunoscând faptul că am murit împreună cu Hristos (versetul 6 – acceptând prin credinţă acest fapt, chiar dacă nu-l putem înţelege) ne socotim, în mod consecvent, morţi faţă de păcat (versetul 11) şi dăm mădularele noastre numai lui Dumnezeu, pentru a fi folosite ca unelte ale ascultării şi ale neprihănirii (versetele 13-18). Ca rod al acestora avem sfinţirea (creşterea în sfinţenie) iar ca rezultat final: viaţa veşnică – care este o altă expresie pentru „natura divină” (versetul 22). Aşa că scopul nostru final este să fim părtaşi naturii divine. Însă aceasta începe numai când acceptăm poziţia noastră de morţi împreună cu Hristos pe cruce şi ne considerăm în consecinţă morţi faţă de păcat.

Cum a trăit Isus această succesiune a vieţii de biruinţă? El „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi”. Dar El nu s-a luptat tot timpul cu aceleaşi ispite. Dacă Isus a fost ispitit ca noi, El trebuie să fi fost ispitit, ca noi, şi în domeniul sexual. Însă în această zonă El trebuie să fi obţinut deja victoria deplină în anii adolescenţei, datorită deplinei Sale credincioşii. Ca urmare, deja la vremea intrării Sale în slujirea publică El ajunsese la o astfel de statură duhovnicească încât nici nu a mai fost ispitit în acest domeniu. Femeile puteau să-I şteargă picioarele fără ca El să fie câtuşi de puţin ispitit. Cei care ei înşişi nu sunt credincioşi în lupta împotriva ispitei din această zonă, nu pot înţelege acest adevăr.

La sfârşitul celor patruzeci de zile de ispitiri crunte în pustie, Satan ştia foarte bine că o încercare de a-L ispiti pe Isus în zona sexualităţii sau a banilor era inutilă, deoarece Isus cucerise deja definitiv, cu mulţi ani înainte, acele zone pentru Dumnezeu. Ultimele trei ispite, în pustie, au fost de un nivel aşa de înalt încât implicaţiile lor subtile le putem înţelege numai dacă noi înşine suntem credincioşi în urmarea căii pe care a urmat-o Isus.

Şcoala ispitei este la fel ca orice altă şcoală. Cu toţii trebuie să începem în grupele de grădiniţă. Şi Domnul nostru, la rândul Lui, trebuie să fi fost ispitit mai întâi cu cele mai elementare tentaţii; dar El niciodată nu a stat mai mult timp în clasele şcolii ispitei decât minimul necesar obţinerii victoriei în fiecare dintre acele clase. Când a ajuns la vârsta de treizeci şi trei de ani, când a murit pe cruce, El a putut spune că „s-a isprăvit”. Fiecare ispită a fost biruită. Fiecare examen de la şcoala ispitei a fost luat cu nota maximă. El a fost făcut desăvârşit. Educaţia lui ca Om a fost completă (Evrei 5:8,9).

Pentru o persoană care nu este credincioasă la „grupele de grădiniţă” ale ispitei (de exemplu: gânduri sexuale murdare, mânie, minciună, etc.) încercarea ei de a înţelege nivelul ispitelor pe care le-a biruit Isus la „clasa de doctorat” este şi ridicolă şi arogantă. Daca tu însuţi eşti credincios vei înţelege. (Iată ce a spus Isus în mod desluşit în Ioan 7:17). Daca, însă, eştinecredincios în momentele ispitei nu vei înţelege niciodată, oricât de multe cărţi ai citi şi oricâte înregistrări de predici ai asculta. Nu prin marele număr de înregistrări ascultate sau de cărţi citite sunt descoperite tainele lui Dumnezeu, ci direct, din Însăşi gura lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său.

Sunt unii care îi învaţă pe alţii că deşi Isus nu a păcătuit, totuşi El avea o fire păcătoasă ca a noastră şi că El a avut “păcat în firea Lui pământească”. Aceasta e erezie. Nimeni nu poate sta cu vreun fel de păcat înaintea lui Dumnezeu – chiar dacă are păcat doar în firea lui pământească – fiindcă Dumnezeu este atât de curat încât nici măcar nu se poate uita la păcat. Dacă Isus ar fi avut păcat în firea lui pământească, El nu ar fi putut avea părtăşie cu Tatăl Său nici măcar o singură zi din viaţa Lui pământească. Aceasta e dovada cea mai clară a faptului că Isus NU a avut fire păcătoasă. Singurul motiv pentru care Dumnezeu poate avea părtăşie cu noi (care avem păcat în firea noastră pământească) este faptul că suntem îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos, Care nu a avut în Sine nici un păcat.

Alţii încearcă să acrediteze doctrina conform căreia Isus ar fi putut păcătui în mod inconştient. Şi aceasta e erezie. Sub Vechiul Legământ, trebuia adusă o jertfă chiar şi pentru păcatul inconştient, când un om îşi dădea seama de comiterea lui(Levitic 4:2, 13, 27, 28). Deci chiar şi pentru păcatul inconştient trebuia făcută ispăşire. Sub Noul Legământ, dacă umblăm în lumină în ceea ce priveşte păcatul conştient, sângele lui Isus spală imediat orice păcat inconştient, de îndată ce este comis (1 Ioan 1:7). Aşa se menţine părtăşia noastră cu Tatăl. Dacă ar fi existat chiar şi un singur păcat inconştient în viaţa lui Isus, nu ar fi existat nici un sânge prin care să se facă ispăşire pentru acel păcat. Aceasta e dovada cea mai clară a faptului că Isus NU a păcătuit nici măcar inconştient.

Păcatul inconştient este rezultatul faptului că am trăit timp de mulţi ani în egoism şi în mândrie. Isus nu a trăit aşa nici un moment. El nu a avut vreun vis murdar fiindcă toate gândurile lui conştiente erau curate. În El nu s-a găsit nici un păcat – nici în viaţa Lui conştientă nici în fiinţa Lui inconştientă.

Noi, însă, avem păcat inconştient în noi, deoarece atitudinile, obiceiurile şi uzanţele vieţii noastre din trecut au dat o înclinaţie egoistă şi arogantă sufletului nostru. Acum Duhul Sfânt a venit pentru a face ca sufletul nostru, plin de strâmbătate, să devină drept.

La acest punct, cei care au ajuns la o viaţă de biruinţă asupra păcatului trebuie să fie foarte atenţi şi sinceri. Din păcate, mulţi care au ajuns la o anumită măsură a biruinţei îşi scuză multe manifestări străine de Natura lui Hristos din comportamentul lor, vorbirea lor, etc., numindu-le pur şi simplu “greşeli” sau “fapte ale trupului”. Dacă, însă, ar analiza temeiul acestor “fapte ale trupului” ar descoperi că motivul de bază al acestora era, de fapt, propria lor îngâmfare şi propriul lor egoism. Însă, Satan îi înşeală (iar Dumnezeu îl lasă pe Satan să îi înşele) deoarece Dumnezeu vede că asemenea credincioşi nu iubesc adevărul despre propria lor persoană (1 Tesaloniceni 2:10, 11) – chiar dacă sunt foarte corecţi în chestiunile exterioare şi au o bună mărturie în biserică. Lumina nu străluceşte tot mai tare în viaţa lor (Proverbe 4:12) pentru că ei îşi scuză mereu acţiunile! Fiecare dintre noi trebuie să trăim zdrobiţi şi sinceri ca nu cumva să ajungem şi noi în acea stare.

Dumnezeu nu pretinde ca aici, pe Pământ, să FIM ca Isus. El ştie că aşa ceva e imposibil deoarece a fi se referă la întreaga noastră personalitate. Vom putea fi ca El numai la revenirea Lui (1 Ioan 3:2). Aici pe Pământ, Dumnezeu ne cere doar să TRĂIM cum a trăit Isus (comparaţi 1 Ioan 2:6 cu 1 Ioan 3:2). Conduita trăirii (umblarea) este un act conştient şi se referă numai la înfăptuirea a tot ce ştim că trebuie să facem. În acest domeniu, al conştientului, suntem chemaţi să Îl urmăm pe Isus.

Vestea bună a Evangheliei este că deoarece Isus a devenit om, a fost ispitit ca şi noi în toate privinţele şi a biruit; iar noi putem birui aşa cum a biruit El (Apocalipsa 3:21). Nu mai trebuie să continuăm să păcătuim în viaţa noastră conştientă.

Aleluia pentru o Evanghelie atât de glorioasă!

Capitolul 8

Spiritualitate adevărată – căutând interesele lui Dumnezeu

„Dar mă tem că, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos (…) căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii” (2 Corinteni 11:3,14,15).

„Israel, care umbla după o Lege, care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta” (Romani 9:31)

Fariseii din Israel urmăreau neprihănirea, dar au fost duşi în rătăcire de Satan. Aceasta constituie un avertisment pentru toţi cei care urmăresc neprihănirea în zilele noastre. Ar fi o înfumurare din partea noastră să considerăm că noi nu putem fi înşelaţi. Protecţia noastră împotriva înşelării constă numai în „umblarea în lumină” şi în iubirea adevărului, aşa cum se găseşte el în Cuvântul lui Dumnezeu şi în viaţa trăită de Isus pe Pământ (2 Tesaloniceni 2:10,11).

Dacă nu facem din Cuvântul lui Dumnezeu ghidul nostru, atunci sinceritatea, în sine, nu ne poate proteja împotriva înşelării. Petru a fost cu-adevărat sincer şi totuşi a ajuns să fie purtătorul de cuvânt al lui Satan, sugerându-I lui Isus să acţioneze într-un mod greşit (Matei 16:21-23). Când Isus a vorbit pentru prima oară ucenicilor Lui despre cruce ei nu au putut înţelege faptul că crucea este calea lui Dumnezeu. Ei erau obişnuiţi cu evanghelia Vechiului Testament care promitea prosperitate, sănătate, binecuvântarea familiei cu mulţi copii şi alte binecuvântări pământeşti. A suferi şi a muri însemna tocmai contrariul a ceea ce vestea această evanghelie a Vechiului Testament.

Vechiul Testament era centrat pe binecuvântări personale şi pe existenţe materiale. Evanghelia Noului Testament este centrată pe scopurile lui Dumnezeu şi pe realităţi cereşti. Când a venit Ioan Botezătorul, pregătind calea pentru această Evanghelie a Noului Testament, mesajul lui a fost: „Pocăiţi-vă [întoarceţi-vă înapoi], căci Împărăţia Cerurilor [spre deosebire de împărăţia pământească şi de binecuvântările pământeşti] şi Împărăţia lui Dumnezeu [spre deosebire de împărăţia binecuvântărilor personale] este aproape” (Matei 3:2; Marcu 1:14,15). Isus a spus că începând cu vremea lui Ioan Botezătorul va fi predicată Împărăţia Cerurilor şi Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 11:12; Luca 16:16); dar El a mai spus şi faptul că pentru a intra în această Împărăţie trebuie să fim dintre aceia care „dau năvală”. Iubirea de sine precum şi iubirea confortului, a laudei din partea oamenilor, a profitului obţinut de pe urma altor oameni, a bunăstării materiale, etc., sunt atât de adânc înrădăcinate în firea noastră pământească, încât numai cei care sunt pregătiţi să ia măsuri drastice împotriva acestor patimi ale lor vor putea vreodată intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când Petru I-a sugerat lui Isus calea uşoară şi confortabilă, Isus l-a mustrat spunând: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Matei 16:23). Atunci când gândurile noastre urmăresc interese personale devenim o piatră de poticnire pentru Isus şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci Satan reuşeşte să ne ducă în rătăcire.

Esenţa mântuirii de păcat este eliberarea de „umblarea după foloasele proprii”. Lucifer a umblat după foloasele lui şi astfel păcatul a apărut în Univers. Isus niciodată nu a umblat după foloasele Lui şi astfel a adus mântuire. O neprihănire care îi permite omului să umble în continuare după foloasele proprii este o neprihănire falsă. Totuşi, aceasta e singura neprihănire existentă în multe grupări, chiar şi în cele care vestesc sfinţenia. În caracterul lui de bază, omul are o înclinaţie de profitor şi ca atare ar dori să obţină toate avantajele Cerului cu un minim de efort şi inconveniente în ceea ce-l priveşte pe el. Astfel, este mereu predispus să inventeze o teologie convenabilă care să nu-i deranjeze confortul şi interesele.

E posibil ca un om să fi învins mânia, păcatele sexuale şi amărăciunea, şi să-şi fi refăcut viaţa în toate domeniile (tratând fiecare zonă a vieţii care a fost afectată de păcatele din trecut), şi totuşi să urmărească propriile lui foloase, şi anume, confort şi avantaje pentru sine sau pentru soţie (în scriptura din 1 Corinteni 7:33 astfel de urmărire a confortului soţiei este numită „îngrijire de lucrurile lumii”!), sau cinstire din partea oamenilor (nu neapărat din partea celor din lume, dar cu atât mai mult al celor din biserică; mai ales onoarea şi stima fraţilor din comitet), sau câştig personal (urmărind ambiţii profesionale etc.), etc.

Este posibil să crezi, să înţelegi şi chiar să fi în stare să explici altora taina evlaviei, şi totuşi să nu fi înţeles tainafărădelegii.

Sursa tainică a tuturor fărădelegilor este dorinţa noastră de a umbla după propriile noastre foloase. Aceasta e una dintre cele mai înşelătoare dorinţe ale firii noastre pământeşti. Cineva îşi poate închipui că este duhovnicesc numai datorită faptului că a învins câteva păcate de suprafaţă, în timp ce se află sub tirania „umblării după propriile foloase” care îi controlează toate deciziile şi acţiunile. Aşa este înşelăciunea lui Satan când vine ca slujitor al “neprihănirii”! Aşa este taina fărădelegii!

În zilele noastre nu ducem lipsă de cunoştinţe biblice. De fapt, este foarte probabil ca cei mai deştepţi dintre noi să poată explica doctrinele Noului Legământ chiar mai bine decât Pavel însuşi (care a avut prima revelaţie ale acestora)! Totuşi, mai mult ca sigur că viaţa noastră este la mii de kilometri depărtare în urma vieţii lui Pavel, în ceea ce priveşte eliberarea de „umblarea după propriile foloase”!

Virtutea determinantă a unui adevărat om al lui Dumnezeu nu este faptul că promovează o anumită doctrină – ci mai cu seamă faptul că nu umblă după propriile lui foloase. În pasajul din Filipeni 2:19-21 Pavel spune că majoritatea conlucrătorilor lui umblau mereu după foloasele proprii şi de aceea nu i-a putut trimite la Filipi. Timotei, în schimb, a fost o excepţie splendidă. Fără-ndoială că toţi conlucrătorii lui Pavel aveau doctrine perfect aliniate. Totuşi ei umblau după propriile lor foloase. Poate că ei se considerau neprihăniţi şi superiori din punct de vedere spiritual faţă de alţii din jurul lor. Însă Pavel a putut vedea lipsa de profunzime a “neprihănirii” lor. Aceeaşi situaţie persistă şi astăzi.

Ceea ce au avut în comun toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor istoriei creştine, este aceasta: ei nu au umblat după propriile lor foloase. Nu excelenţa doctrinară i-a făcut oameni ai lui Dumnezeu, ci mai degrabă acest factor comun: că nu au umblat după foloasele lor. Se poate că unii dintre ei să nu fi avut o înţelegere atât de acurată a adevărului ca şi noi. Însă spiritualitatea lor a constat în faptul că ei, după lumina şi înţelegerea pe care au avut-o în propria lor generaţie, au căutat Împărăţia lui Dumnezeu în mod altruist, cu jertfire de sine.

Dacă noi, astăzi, avem mai multă lumină în privinţa anumitor adevăruri din Scriptură, trebuie neapărat să ne amintim că aceluia „cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”. Dacă credem că neprihănirea constă pur şi simplu în învingerea mâniei, a păcatelor sexuale, etc., atunci suntem în mare pericol. Există oameni pioşi din alte religii care au învins aceste păcate (în ce priveşte manifestarea lor exterioară). Conform relatărilor, un lider religios renumit a afirmat că nimeni nu putea să îl înfurie. Însă aceasta nu e neprihănirea lui Hristos. Nu e altceva decât refulare! De asemenea, mulţi călugări pretind că nu au nici un ataşament faţă de lucrurile materiale. Ei, într-adevăr, îi fac de ruşine pe mulţi “credincioşi”!

Putem asemăna toate aceste păcate ale firii pământeşti cu filistenii care împreună cu căpitanul lor, Goliat, stăteau împotriva lui Israel. Dintre toţi duşmanii, însă, Goliat este uriaşul „umblării după propriile foloase”. Dacă David ar fi omorât, unul câte unul, doar soldaţii filisteni, aceasta nu ar fi însemnat obţinerea biruinţei – ci, în cel mai bun caz, o prelungire a luptei de eliberare, care ar fi durat mulţi ani. Însă citim că atunci când David l-a ucis pe Goliat, toţi ceilalţi filisteni au fugit (1 Samuel 17:51). Acesta e secretul. Dacă vrem să câştigăm o victorie reală asupra păcatului, trebuie să concentrăm toate atacurile noastre pe uriaşul „umblării după foloasele proprii”. Atunci celelalte păcate vor fi învinse în mod automat.

Isus a venit să înfigă securea la rădăcina pomului. Roadele pomului sunt multe – minciuna, furtul, pofta, mânia, amărăciunea, etc. Totuşi, rădăcina tuturor acestor păcate este umblarea după foloasele proprii. Aici trebuie neapărat să fie înfiptă securea; altfel vom fi înşelaţi.

Este posibil să credem că umblăm în sfinţenie, numai din cauză că ştim, din experienţă, că nu ne pierdem niciodată autocontrolul şi pentru că folosim un anumit limbaj religios. Totuşi, mintea, energia şi timpul nostru pot fi implicate în agonisirea tot mai multor bunuri materiale pentru căminele noastre, pentru a face pe plac soţiilor noastre, pentru a-i face fericiţi pe copiii noştri şi pentru obţinerea unui confort corespunzător clasei de mijloc. A trăi aşa şi a avea impresia că suntem sfinţi este culmea auto-înşelării.

Pavel se temea ca nu cumva gândurile creştinilor din Corint „să se strice de la curăţia şi credincioşia faţă de Hristos”. Este un pericol real ca devotamentul faţă de soţiile noastre să fie mai mare decât devotamentul nostru faţă de Hristos. Prima poruncă nu este să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, ci să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, din tot sufletul nostru, din toată puterea noastră şi cu toată mintea noastră. Iar când această poruncă este împlinită cu prioritate în viaţa noastră atunci vom fi capabili să-i iubim aşa cum trebuie şi pe aproapele nostru şi pe soţia noastră.

Urmărirea neprihănirii de către creştini poate fi asemuită cu un pendul care se balansează într-o extremă, iar apoi, văzându-şi greşeala, se îndreaptă înspre cealaltă extremă. Pe ambele margini ale „căii înguste” există prăpăstii, iar Satan vrea să cazi într-una din ele – şi nu-i pasă prea mult în care dintre ele vei cădea!

Îl lăudăm, însă, pe Dumnezeu pentru lucrarea Duhului Sfânt. „Dacă vă veţi abate de la căile lui Dumnezeu şi veţi ajunge în rătăcire [la dreapta sau la stânga], veţi auzi o Voce în spatele vostru care vă va spune: ‘Nu, aceasta e calea; mergeţi pe-aici’” (Isaia 30:21 trad.LB). Acesta e principalul scop al slujirii profetice în biserică: de a lăsa ca această Voce să ne vorbească şi să ne ţină chiar pe mijlocul căii înguste. Slujirea profetică în biserică şi Cuvântul scris al lui Dumnezeu sunt mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne ţine pe mijlocul căii înguste care duce la viaţă.

Văzând absurditatea comportamentului unora din creştinătate care, accentuând activităţile exterioare, şi-au neglijat viaţa de familie, noi suntem acum în pericolul de a „balansa” în cealaltă extremă, crezând că creştinismul constă numai în a ne iubi soţia, copiii şi pe alţi creştini care vorbesc pe “limba“ noastră şi fac parte din „ghetoul” nostru! Bineînţeles că trebuie să trăim în dragoste faţă de familia noastră şi faţă de membrii adunării din care facem parte şi să biruim păcatul din viaţa personală; dar devotamentul nostru faţă de Hristos trebuie neapărat să fie exprimat şi în urmărirea progresului Împărăţiei Lui, chiar dacă aceasta implică un cost în viaţa personală şi ne cere sacrificiu. Curăţia interioară şi jertfirea exterioară nu se exclud reciproc fiindcă Isus le-a avut pe amândouă în viaţa Lui.

Apostolul Pavel s-ar fi putut stabili confortabil în Tars, ca om de afaceri creştin, şi ar fi putut trăi acolo o viaţă sfântă. Însă el nu a procedat aşa. Devotamentul lui faţă de Hristos l-a constrâns să aducă Domnului o jertfă care să îl coste totul în această viaţă.

Acum două sute de ani, doi dintre fraţii Moravian au auzit despre o colonie de sclavi pe o insulă din Indiile de Vest şi au decis să se vândă pe ei înşişi ca sclavi acolo, pentru tot restul vieţii lor, ca să poată predica Evanghelia acelor sclavi. Alţi doi au auzit despre o colonie de leproşi din Africa unde dacă intra cineva nu mai avea voie să iasă, pentru a nu se răspândi lepra. Ei s-au oferit voluntar să intre în acea leprozerie, pentru tot restul vieţii lor, pentru a-L prezenta pe Hristos bolnavilor internaţi acolo.

Nu cunosc detaliile doctrinei în care au crezut aceşti bărbaţi. Însă în mod sigur ei nu au umblat după foloasele lor şi cu siguranţă au adus Domnului o jertfă care i-a costat totul.

Măruntele noastre lepădări de noi înşine pălesc în comparaţie cu ceea ce au jertfit asemenea bărbaţi pentru Domnul. În veşnicie ne vom întâlni cu asemenea bărbaţi şi vom descoperi că din Mireasa lui Hristos fac parte bărbaţi şi femei care au avut aceeaşi natură ca şi Hristos, şi anume, nu au „umblat după propriile lor foloase”. Unii dintre noi suntem în pericolul de a crede că înţelegerea unei doctrine ne face vrednici să facem parte din Mireasa lui Hristos. Însă nu este aşa. Ceea ce ne califică pentru aceasta este o viaţă de urmărire a intereselor lui Dumnezeu şi nu ale noastre personale.

Cât de superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu cele ale unor astfel de oameni. Ce trufie enormă este din partea noastră să credem că Îl urmăm pe Isus mai bine decât au făcut-o aceşti oameni, doar din cauza cunoştinţelor mai multe despre adevăr! Cât de mult ne-a costat să-L slujim pe Dumnezeu – vorbind în termenii pierderilor de bani, de confort, de avantaje şi de sănătate? Probabil că foarte puţin, sau nimic. Aceasta ar trebui să ne smerească şi sa ne pună pe gânduri. Poate că am evitat o viaţa de jertfire din cauza comodităţii.

Fiecare creştin care ştie citi în limba engleză ar trebui să citească şi să fie provocat de biografiile unor bărbaţi ca Hudson Taylor, C.T.Studd, David Brainerd, William Carey, Jim Elliot, etc. Duhul Sfânt a folosit exemplele multor bărbaţi înEvrei 11 şi exemplul lui Pavel în 2 Corinteni 11, ca să încurajeze credinţa noastră; de asemenea exemplele acestor eroi ai credinţei din epoca modernă ne pot provoca să ieşim din creştinismul nostru centrat pe sine şi pe familie, şi afară din iubirea de confort şi de bunuri materiale, într-o viaţă complet devotată lui Hristos.

În vremea lui Isus erau mulţi care vindeau oi şi porumbei, şi schimbau bani în Templu în numele religiei. Însă Isus i-a scos afară. Evlavia devenise un instrument de câştig material pentru ei. Oridecâteori evlavia devine un instrument de câştig pentru noi, câştig de bani, de confort, de comoditate, etc, putem fi siguri că ne aflăm pe o cale greşită, chiar dacă avem impresia că urmărim neprihănirea. Pentru Isus, evlavia a însemnat renunţarea la tot ceea ce lumea aceasta consideră preţios. Dacă suntem cu-adevărat predaţi Lui, atunci preţul evlaviei va fi acelaşi şi pentru noi. (Citiţi de exemplu Matei 19:29 şi vedeţi dacă a trebuit să renunţaţi vreodată la lucrurile menţionate de Isus acolo).

Isus a spus că putem găsi mărgăritarul de mare preţ numai dacă renunţăm la tot ce avem (Matei 13:46; Luca 14:33). Pavel a trebuit să piardă totul „ca să Îl câştige pe Hristos” (Filipeni 3:8). Dacă noi, cei de azi, am reuşit să Îl câştigăm pe Hristos fără să renunţăm la tot ce avem, înseamnă că ceea ce am “câştigat” este, de fapt, un alt “hristos”. În aceasta a constat temerea lui Pavel pentru creştinii din Corint – că vor ajunge să urmeze un „alt Isus” care nu le cere să renunţe la toate lucrurile(2 Corinteni 11:4). Putem să ne înşelăm pe noi înşine şi prin definirea teologică a expresiei „a renunţa la tot ce avem” într-un asemenea mod, convenabil, încât în mod practic nu va trebui să renunţăm la nimic. Dacă în această chestiune nu privim adevărul drept în faţă (acceptându-l cu curaj şi asumându-ne răspunderea pentru împlinirea lui) atunci vom ajunge să fim duşi în rătăcire de către un duh al iluziei, prin care vom percepe denaturat realitatea. Dumnezeu Însuşi ne va lăsa să fim înşelaţi.

Simpla admirare a oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu nu ne va face duhovniceşti. Mulţi oameni L-au admirat pe Isus când a fost pe Pământ; dar ei nu au devenit duhovniceşti. Au fost şi mulţi care au crezut în El, „dar Isus nu Se încredea în ei”(Ioan 2:24,25) – pentru că ştia cine era predat din toată inima lui şi cine nu. El cunoaşte şi astăzi inima noastră.

Haideţi să nu mai triumfăm de bucurie asupra micilor filisteni pe care i-am lichidat din când în când pe-aici şi pe-acolo, în timp ce Goliat stă încă înalt şi neclintit. Piatra din praştia noastră trebuie să fie neapărat aţintită asupra acestui uriaş care se numeşte „umblarea după propriile foloase”. Acesta e cel pe care trebuie să-l doborâm şi să-l decapităm dacă vrem ca adevărata biruinţă să fie a noastră. „Viaţa care este în lumea aceasta”, pe care Isus ne-a spus s-o urâm, este tocmai această viaţă care umblă după propriile foloase (Ioan 12:25).

Dacă umblăm în lumină şi căutăm să scoatem la iveală centrarea pe sine care murdăreşte cele mai multe dintre acţiunile şi deciziile noastre, şi dacă ne judecăm pe noi înşine fără cruţare în acele zone, atunci vom începe să avem biruinţă asupra acestui uriaş.

Odată Isus i-a spus lui Petru că vorbea cuvintele lui Satan, foarte curând după ce i-a vorbit despre zidirea Bisericii(Matei 16:18-23). Biserica pe care nu o pot birui porţile Iadului este alcătuită din aceia care caută să promoveze interesele lui Dumnezeu şi nu pe cele ale lor. Ea nu este zidită pe aceia care au doar o cunoaştere intelectuală a doctrinei evanghelice şi care au doborât câţiva filisteni de rang inferior.

Capitolul 9

Sfinţire şi părtăşie

Cuvântul „părtăşie” aparţine Noului Legământ. Părtăşia despre care vorbeşte Noul Testament are ca model acea părtăşie pe care Isus şi Tatăl au avut-o împreună în timpul vieţii pământeşti a lui Isus. Rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi a fost ca părtăşia dintre ucenici să fie de aceeaşi natură cu cea dintre El şi Tatăl Său.

Sub Vechiul Legământ, chiar dacă unii oameni puteau ajunge pe culmi înalte ale sfinţeniei, totuşi părtăşia dintre aceştia era la un nivel scăzut. În Vechiul Testament au existat bărbaţi evlavioşi ca Moise, Ilie, Daniel şi Ioan Botezătorul, ca să amintim doar câţiva dintre ei. Aceşti oameni au avut o sfinţenie care depăşeşte sfinţenia celor mai mulţi credincioşi din zilele noastre. Însă aceasta se datorează faptului că cei mai mulţi dintre credincioşii de azi nu au intrat în Legământul cel Nou.

Noul Legământ îi conduce pe ucenicii lui Isus la o sfinţire lăuntrică, care, la rândul ei, îi conduce la o părtăşie, unii cu alţii. Când citim despre marii oameni ai credinţei menţionaţi în Evrei 11 observăm că majoritatea dintre ei au fost individualităţi solitare. Aşa a fost în vremurile Vechiului Testament. Însă, de îndată ce privim în Noul Testament, vedem că Isus i-a trimis doi câte doi pe ucenicii săi. Aceasta era ceva nou. Isus a venit nu doar pentru a ne duce la o sfinţire lăuntrică ci şi pentru a ne conduce la părtăşie.

Dacă un credincios ajunge la o viaţă de biruinţă asupra păcatului, în sinea lui, şi totuşi nu ajunge la o părtăşie cu alţi credincioşi, atunci din sfinţirea lui lipseşte ceva extrem de important. Sfinţirea fără părtăşie este o amăgire. În zilele noastre sunt mulţi care călătoresc peste tot în lume, predicând sfinţenia; dar ei înşişi sunt individualităţi singuratice, asemenea celor din vremurile Vechiului Testament. Asemenea predicatori trăiesc încă sub Vechiul Legământ. Mereu se constată, ulterior, faptul că ei nu au zidit vreo părtăşie de fraţi în localitatea în care îşi au domiciliul stabil.

Însă cu apostolii primului veac nu a fost aşa. La scurt timp după Ziua Cincizecimii, citim că Petru şi Ioan ieşeau împreună în lucrare. Petru i-a spus ologului să se uite la ei, adică atât la Petru cât şi la Ioan (Fapte 3:4). Petru şi Ioan lucrau în echipă. În Ziua Cinzecimii, chiar dacă cel care a predicat a fost Petru, totuşi citim că el s-a ridicat împreună cu cei unsprezece(Fapte 2:14). Părtăşia este ceea ce iese în evidenţă peste tot în capitolele 2 şi 4 din Faptele Apostolilor.

Petru şi Ioan nu aveau acelaşi temperament. Ei erau foarte diferiţi ca structură psihologică. Petru era tipul prompt şi foarte activ – grăbit să se laude că el nu se va lepăda niciodată de Domnul, sărind rapid în marea Galileii de îndată ce L-a văzut pe Domnul la ţărm (Ioan 21), etc.; Ioan, pe de altă parte, era tipul de om liniştit şi gânditor căruia îi plăcea să fie singur şi să aibă vedenii cereşti (ca la Patmos). Dumnezeu aduce întotdeauna împreună, în Biserică, oameni care sunt foarte diferiţi (din punct de vedere uman) – pentru a putea demonstra o unitate în diversitate care este cu mult mai glorioasă decât unitatea a doi oameni asemănători ca tip temperamental.

În Faptele Apostolilor 13:2 îi vedem pe liderii bisericii din Antiohia postind şi închinându-se Domnului, căutând călăuzirea Lui. La un moment dat Duhul Sfânt le vorbeşte, spunându-le să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru slujirea Lui. Observăm din nou că, spre deosebire de vremurile din Vechiul Testament, Duhul a chemat doi oameni, şi nu unul singur. Venise vremea Noului Legământ şi nu mai era loc pentru o slujire individualistă. Era necesară o exprimare a Trupului lui Hristos – iar pentru aceasta era nevoie de minim două persoane.

În această situaţie vedem cum Duhul Sfânt a chemat din nou, la slujirea împreună, două persoane cu temperamente totaldiferite. Pavel era un om exigent, fără compromisuri, care nu tolera jumătăţile de măsură la nimeni. În Fapte 15:36-39, când Pavel şi Barnaba au avut o discuţie în legătură cu cererea lui Marcu de a-i însoţi în a doua lor călătorie misionară, Pavel a refuzat această cerere deoarece cu ocazia primei lor călătorii misionare Marcu îi părăsise pe la jumătatea drumului. Barnaba (căruia i s-a dat acest nume [Fiul Mângâierii] datorită faptului că avea o astfel de slujire, remarcabilă, de îmbărbătare – Fapte 4:36), pe de altă parte, vroia să-i dea lui Marcu încă o şansă. În privinţa acestei chestiuni, atât Pavel cât şi Barnaba s-au ataşat într-o măsură aşa de mare de propriul punct de vedere încât au ajuns să se despartă unul de celălalt. Evident că amândoi erau oameni cu voinţă puternică şi, la acel moment, încă nu ajunseseră (în dezvoltarea lor spirituală) la dobândirea înţelepciunii de sus care este „uşor de înduplecat” (Iacob 3:17).

Apostolii nu erau “gata sfinţiţi”. La fel ca oricare dintre noi, şi ei au avut nevoie, la rândul lor, să se dezvolte în viaţa personală şi să primească din ce în ce mai multă lumină în ce priveşte firea lor pământească. Mai târziu, Pavel, Barnaba şi Marcu au ajuns într-o binecuvântată părtăşie unii cu alţii (ceea ce reiese în mod evident din 2 Timotei 4:11).

Pavel şi Barnaba aveau temperamente diferite iar Duhul Sfânt îi adusese împreună. Totuşi, ei nu au ştiut cum să o scoată la capăt unul cu altul pentru a putea progresa împreună. Aceasta e situaţia şi astăzi în privinţa multor credincioşi. O asemenea stare a lucrurilor este tolerabilă printre cei imaturi; dar cu ce am putea scuza existenţa unei astfel de situaţii chiar printre cei ce sunt creştini de mai mult de zece ani? Aceasta e o stare jalnică, în cel mai bun caz.

Pavel s-a concentrat pe „adevăr”. Barnaba s-a concentrat pe „har”. Dacă fiecare dintre ei ar fi înţeles şi ar fi apreciat nevoia sa de celălalt, slava lui Dumnezeu ar fi putut fi văzută în ei „plină de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Împreună, ei ar fi putut realiza ceva ce niciunul dintre ei nu a putut înfăptui în mod individual. De aceea au fost ei aduşi împreună de către Duhul Sfânt. Dacă o biserică ar fi avut parte numai de slujirea unui om ca tânărul Pavel atunci fiecare membru ar fi fost dat afară şi numai Pavel ar fi fost lăsat ca membru! Dacă, însă, aceeaşi biserică ar fi avut parte numai de slujirea unui om catânărul Barnaba ea ar fi putut ajunge o organizaţie fără coloană vertebrală tip „lasă-mă şi eu te las”, asemănătoare unei meduze – plină de oportunişti. Împreună, însă, Pavel şi Barnaba ar fi putut zidi adevărata biserică. În episodul din Fapte 15,Satan i-a împiedicat să înţeleagă tocmai acest adevăr glorios. Îi mulţumim, însă, lui Dumnezeu că l-au înţeles mai târziu.

Când Barnaba s-a despărţit de Pavel, Duhul Sfânt a pregătit pentru Pavel un alt conlucrător – Timotei. Citim despre această persoană în Fapte 16:1, imediat după incidentul din Fapte 15. Duhul Sfânt nu avea de gând să-l lase pe Pavel să slujească de unul singur. El a pregătit pentru el un conlucrător care, din nou, era exact opusul temperamental al lui Pavel. Timotei era tipul de om sfios, retras şi timid – un introvertit, în contrast cu Pavel cel extrovertit. Erau însă foarte asemănători în devotamentul lor pentru Domnul, în faptul că erau predaţi fără rezerve şi în libertatea lor faţă de „umblarea după propriile foloase” (Filipeni 2:19-21). Însă din punct de vedere temperamental erau la poluri diferite. Totuşi Pavel a ajuns să-l aprecieze pe Timotei mai mult decât pe oricare alt conlucrător al său. În ciuda temperamentelor lor diferite ei au avut o părtăşie minunată împreună. Iată că, în cele din urmă, Duhul Sfânt a reuşit să Îşi ducă la îndeplinire planul în viaţa lui Pavel.

A imita slujirea altcuiva este o absurditate – pentru că atunci propria slujire în Trup a aceluia care imită este stânjenită. Aceasta e nesăbuinţa multor tineri. Ei admiră slujirea anumitor oameni ai lui Dumnezeu şi încearcă s-o imite, fără ca ei înşişi să aibă aceeaşi chemare. Ca urmare, ei se îneacă în marea poftelor trupeşti şi a sufletismului. În Evrei 11:29 ni se spune că în timp ce izraeliţii au putut traversa Marea Roşie fără nicio problemă, fiindcă Dumnezeu i-a chemat să o facă, egiptenii s-au înecat în ea deoarece au încercat să-i imite pe izraeliţi. Această întâmplare este un avertisment pentru toţi aceia care încearcă să imite slujirea altora.

Să ne uitam la câteva exemple. Foarte puţini sunt chemaţi la o lucrare ca a lui Ieremia, de a smulge, a tăia, a dărâma, a nimici, a zidi şi a sădi (Ieremia 1:10). Cineva care nu are această chemare, dar care încearcă să imite lucrarea lui Ieremia, poate să-şi distrugă nu numai propria slujire, unică, dată de Dumnezeu în Trupul lui Hristos, ci şi propriul său suflet. În aceeaşi ordine de idei, Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează: „să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” (Iacob 3:1). Cei care sunt chemaţi anume de Dumnezeu să fie învăţători în Biserică (1 Corinteni 12:29; Efeseni 4:11) vor avea harul de a-şi împlini slujba în mod triumfător. Ceilalţi, care îi imită, nu numai că se vor îneca ei înşişi, dar vor avea dezastruoasa neşansă să îi înece şi pe alţii într-o mare a confuziei şi a învăţăturilor false.

Noul Legământ are menirea de a-i conduce pe oameni în Trupul lui Hristos. În Vechiul Legământ nu a existat nici un „Trup”. Aceasta din cauza că atunci Duhul Sfânt nu locuia în oameni. Ca urmare era imposibil ca doi oameni să ajungă înpărtăşie unul cu celălalt. Comportamentul lor fiind unul „omenesc” le era imposibil să aibă părtăşie. Însă, comportamentul acelora care au intrat în Noul Legământ este „divin”, fiindcă sunt părtaşi naturii divine (2 Petru 1:4). Astfel părtăşia devine posibilă într-un mod glorios şi Trupul lui Hristos poate fi zidit.

Când oamenii de azi, din vremurile Noului Testament, nu pot avea părtăşie unii cu alţii, este foarte clar faptul că ei sunt lumeşti, infantili şi „omeneşti”. Creştinii din Corint au avut o problemă similară iar Pavel i-a mustrat pentru aceasta spunând: „tot lumeşti sunteţi. În adevăr (…) nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3:3). Când oamenii sunt „omeneşti” ei caută să se adune cu oameni asemenea lor. Albii se vor aduna cu albii, cei de culoare vor avea adunările lor separate, şi aşa mai departe. Acestea sunt cluburi, şi nu Biserica lui Isus Hristos!

În schimb, Dumnezeu a plănuit Trupul lui Hristos în aşa fel încât oamenii veniţi din diferite medii sociale şi din comunităţi diferite, cu naţionalităţi, temperamente, capacităţi intelectuale, nivele sociale şi financiare diferite să fie aduşi cu toţii împreună, astfel încât prin părtăşia unora cu ceilalţi să fie date jos colţurile aspre ale caracterului fiecăruia. Astfel, există o dezvoltare simultană atât a sfinţeniei cât şi a părtăşiei.

În Evrei 12:14 ni se spune să urmărim părtăşia („pacea cu toţi oamenii”) şi sfinţirea. În Noul Legământ, acestea două nu pot fi despărţite una de cealaltă. Ele sunt ca cele două picioare ale noastre. Pentru a merge înainte, când umblăm, dacă păşim cu piciorul stâng, următorul pas va trebui să-l facem cu piciorul drept. Trebuie să fie neapărat la fel şi cu sfinţirea şi părtăşia. Ne întâlnim foarte des cu creştini a căror atenţie este absorbită în aşa mare măsură de mesajul sfinţeniei încât trec cu vederea nevoia de părtăşie. Ei sunt ca oamenii ologi care încearcă să sară înainte într-un singur picior – sfinţenia. Ei sunt interesaţi de propria lor curăţire în ceea ce priveşte gândurile murdare, vorbirea, faptele şi, probabil, chiar şi atitudinile şi motivaţiile. Însă ei nu pun mare preţ pe cultivarea părtăşiei cu alţi credincioşi în Trupul lui Hristos. În aceste condiţii putem spune că urmărirea sfinţeniei în viaţa lor este o căutare egoistă care îi va duce, în cele din urmă, la destinaţia greşită – pentru că sfinţenia fără părtăşie este o falsitate. Nu avem voie să uităm niciodată acest fapt.

Pot exista şi anumite cazuri care reprezintă opusul, şi anume, în care oamenii caută părtăşia, dar nu urmăresc sfinţirea în viaţa lor personală. O astfel de părtăşie, fără sfinţire, este de asemenea o falsitate.

Pentru ca mersul înainte să fie eficient, ambele picioare trebuie să ne fie puternice. În versetul precedent (Evrei 12:12,13) ni se spune să întărim acel mădular care şchiopătează (oricare este acela) astfel încât să fie vindecat. Aici avem o promisiune pe baza căreia fiecare dintre noi putem cere lumina lui Dumnezeu pentru a ne analiza viaţa şi a ne judeca pe noi înşine în mod corect.

Unitatea pe care suntem chemaţi să o avem trebuie să fie ca unitatea pe care a avut-o Isus cu Tatăl Său în timpul vieţii Sale pământeşti. Între ei a existat o unitate duhovnicească. Atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt exercită slujiri diferite în privinţa răscumpărării noastre. Tatăl L-a trimis pe Fiul. Fiul S-a făcut trup şi a murit pentru păcatele noastre. Duhul Sfânt lucrează acum în noi pentru a ne transforma în asemănarea Fiului. Nu există nici o urmă de confuzie în aceste slujiri. Totuşi, toţi Trei sunt una, într-un chip desăvârşit. Tot aşa trebuie să fie neapărat şi în Biserică.

Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a dat o slujire specială pentru absolut fiecare membru al Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12:7,8). Am putea spune că Dumnezeu a trasat un cerc în jurul fiecărei persoane. În unele cazuri cercul este foarte mare iar în alte cazuri este foarte mic (Matei 25:15). În interiorul propriului tău cerc, tu Îl poţi găsi pe Dumnezeu (Fapte 17:26,27). În afara cercului tău, tu poţi doar să te autodistrugi, amestecându-te în treburile altor oameni. Petru spune că în loc să suferim din cauză că ne amestecăm în treburile altora, ar trebui să ne judecăm pe noi înşine şi să suferim în propriul nostru trup (1 Petru 4:15, 17, 19).

De exemplu: poate că nu intră în atribuţiile noastre (nu intră în „cercul” nostru) să ne preocupăm de modul în care alţi fraţi îşi cresc copiii sau îşi cheltuiesc banii. Dumnezeu nu ne-a dat nici un fel de autoritate în „cercul” altcuiva. Aşa că trebuie „să fim cu luare aminte” numai la noi înşine (1 Timotei 4:16).

Am putea spune că atunci când trăiam în lume am trasat pentru noi înşine un cerc foarte mare, ceea ce ne angrena în formularea de păreri personale în privinţa multor oameni şi multor treburi. Acum, însă, trebuie neapărat să fim atenţi pentru a rămâne în interiorul cercului pe care l-a trasat Dumnezeu în jurul nostru ca persoane. În cele mai multe cazuri, acest cerc conţine numai o singură persoană, şi anume, propria ta persoană! Dacă eşti părinte, cercul va conţine, de asemenea, şi familia ta. Dacă eşti un prezbiter într-o biserică, cercul îi va conţine şi pe cei din biserica ta. Însă, în marea majoritate a celorlalte cazuri, fiecare persoană trebuie să se judece numai pe sine.

Tocmai când ne depăşim atribuţiile, şi trecem dincolo de limitele cercului nostru, se întâmplă că părtăşia cu alţii este distrusă; şi sfinţirea noastră personală este, de asemenea, împiedicată!

Ni se porunceşte să „ne supunem unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:21). Aceasta înseamnă că frica lui Hristos trebuie să ne facă temători ca nu cumva să călcăm în cercul altuia. Trebuie să fim cumpătaţi atunci când avem părtăşie unii cu ceilalţi pentru a nu fi intruşi în treburi care nu ne privesc.

Curiozitatea este un păcat care duce la moarte şi care totuşi este nedescoperit în viaţa multor credincioşi. Ea este una dintre primele manifestări ale amestecării în treburile altora. De obicei copii sunt curioşi să tragă cu urechea la conversaţiile altora. Pavel spune: „când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc” (1 Corinteni 13:11). Însă cei mai mulţi credincioşi nu renunţă la acest obicei rău nici după ce devin oameni mari. O astfel de curiozitate îi duce în final la obiceiul şi mai rău de a bârfi. Cei care practică acest obicei, caracteristic femeilor în vârstă, vor constata că sunt incapabile să se auto-disciplineze şi să trăiască o viaţă evlavioasă (vezi 1 Timotei 4:7). De asemenea, nici pornografia nu este altceva decât modul în care Satan satisface curiozitatea nefastă a firii pământeşti de a vedea trupurile goale ale altora.

Isus a fost şi El ispitit să fie curios, ca şi noi, dar El a refuzat cu fermitate să iasă în afara cercului trasat în jurul Său de către Tatăl Lui. Astfel, în cei treizeci şi trei de ani şi jumătate petrecuţi de El pe Pământ nu a păcătuit nici măcar odată în această zonă a vieţii. Când vedem ce slabi suntem în acest domeniu, al curiozităţii, putem înţelege cât de măreaţă realizare a fost biruinţa lui Isus chiar şi numai în acest singur domeniu. A fi curios de cine cu cine urmează să se căsătorească, cine urmează să nască, etc., este divertismentul oamenilor ne-evlavioşi. Nici un frate şi nici o soră, predaţi din toată inima lui Dumnezeu, nu se vor angrena într-un astfel de divertisment.

Depăşirea limitelor „cercului personal” mai poate fi văzut şi în modul în care unii presbiteri, soţi şi părinţi stăpânesc peste cei care sunt sub autoritatea lor. Noi nu avem voie sub nici o formă să îi îngrozim vreodată pe copiii noştri sau să exercităm presiune asupra soţiei noastre sau asupra unor fraţi din biserică. Cuvintele lui Elihu sunt foarte potrivite aici: „Astfel frica de mine nu te va tulbura, şi greutatea mea nu te va copleşi.” (Iov 33:7).

Fiecare dintre noi trebuie sa fim atenţi ca nu cumva cei care sunt în vreun fel sub autoritatea noastră (copii, soţie, servitori, credincioşi, etc) să nu se simtă vreodată terorizaţi, apăsaţi sau ameninţaţi de noi. Este foarte uşor să ne depăşim limitele când suntem împuterniciţi peste alţii. Atunci părtăşia este distrusă.

Un soţ poate să o domine pe soţia lui în aşa măsură încât prin aceasta să îi strivească personalitatea. Aşa ceva e absurd. Dumnezeu a făcut ca soţul şi soţia să fie diferiţi unul de altul, astfel încât fiecare să-i poată fi de ajutor celuilalt. Oricare ar fi tema de discuţie, este foarte probabil ca tu, soţul, să vezi lucrurile dintr-un anumit unghi iar soţia ta dintr-un alt unghi. Este ca şi cum tu ai fotografia o clădire dinspre Nord, iar soţia ta ar fotografia aceeaşi clădire dinspre Sud. Când cele două fotografii sunt puse una lângă alta ele pot arăta complet diferit. Însă numai aşa poţi avea o vedere completă a clădirii. În consecinţă, tu ai lucra ca un soţ nechibzuit dacă ai distruge individualitatea soţiei tale, pentru a o forţa să „fotografieze” lucrurile numai din unghiul tău de vedere! Atunci chiar tu vei fi acela care vei avea de pierdut. Dacă ai fi lăsat-o să-şi exprime liber punctul de vedere, ai fi obţinut o vedere complementară asupra chestiunii aflate în discuţie şi aceasta ar fi lărgit propria ta înţelegere, făcându-te mai înţelept. Sunt multe situaţiile de acest gen, în care soţul trebuie să se cureţe de propria-i nebunie.

Sfinţirea şi părtăşia formează o pereche inseparabilă.

În orice relaţie: fie în relaţia dintre soţ şi soţie, fie în cea dintre fraţi sau dintre surori, „pasul” înainte cu piciorul stâng al sfinţirii trebuie să fie urmat de pasul făcut cu piciorul drept al părtăşiei.

Cei care umblă în lumina lui Dumnezeu (1 Ioan 1:7) vor folosi ambele „picioare” pentru a umbla. Astfel, lumina ce scoate la iveală răul care locuieşte în propria lor fire pământească va fi din ce în ce mai puternică; şi în acea lumină, judecându-se şi curăţindu-se, vor descoperi că părtăşia lor cu alţii care umblă pe aceeaşi cale va deveni şi ea, la rândul ei, din ce în ce mai plină de slavă. Astfel Biserica va răspândi slava lui Hristos înspre lumea din jur.

Capitolul 10

Biruind duhul lui Antihrist

Trăim în zilele în care apariţia pe scena lumii a Antihristului este iminentă. Însă, înainte ca el să devină vizibil în ochii tuturor, ca reprezentant şef al lui Satan, va exista o evoluţie treptată a stării lucrurilor în lume care vor netezi calea înaintea venirii lui – ceva asemănător cu panta care duce la vârful muntelui. Urcuşul acestei pante a început încă din primul secol – după cum ne spune Ioan în 1 Ioan 2:18 – „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti”. În acest verset, Duhul Sfânt precizează că la momentul când s-a scris această Scriptură, în jurul anului o sută după Hristos, s-a intrat deja în ultima oră.

Acum ne aflam în secundele finale ale veacului. Situaţia este atât de avansată încât panta a ajuns deja foarte aproape de vârf. Noi trebuie să trăim ca unii care au înţeles semnele vremurilor în care trăim (Matei 16:3).

Împărăţia lui Antihrist va fi una politică, economică şi religioasă. În cele ce urmează vrem să analizăm numai aspectul religios al acestei împărăţii. Diavolul şi-a împlinit scopurile mult mai eficient prin religiile false decât prin guvernele ateiste; şi, de asemenea, mult mai eficient prin creştinismul fals, decât prin religiile false. De aceea vorbeşte Ioan despre antihriştii care activau în bisericile creştine ale primului secol. Ei au fost îndepărtaţi, totuşi, din mijlocul apostolilor prin predicarea plină de putere ale acestora din urmă. „Ei au ieşit din mijlocul nostru” spune Ioan (1 Ioan 2:19).

Duhul Antihristului este prezent acum din abundenţă în creştinătatea zilelor noastre. Avem nevoie să identificăm clar semnalmentele acestui duh, căci numai atunci îl putem da afară din firea noastră pământească şi, apoi, din bisericile noastre.

Caracteristicile Antihristului sunt descrise pe scurt în 2 Tesaloniceni 2:3-12:

1) El este numit omul păcatului (versetul 3).

2) El este unul care se înalţă pe sine însuşi, vrând să fie ca Dumnezeu (versetul 4).

3) El este unul care minte şi înşală (versetele 9,10).

Acestea ne dau o indicaţie despre caracteristicile pe care ne putem aştepta să le regăsim şi la antihriştii care activează astăzi în comunităţile creştine, aşa cum au făcut-o şi în zilele apostolului Ioan.

Păcatul

Antihristul este numit omul păcatului. Duhul său se va manifesta în creştinătate printr-o atitudine delăsătoare în privinţa păcatului. Înainte de revenirea lui Hristos, predicarea împotriva păcatului va stârni din ce în ce mai mult antipatia acestei generaţii de pe urmă. Va fi foarte mult predicată egalitatea socială, promovându-se acţiunile de caritate, de alfabetizare a maselor, de ajutorare a celor afectaţi de calamităţile naturale, etc., – toate acestea fiind lucruri bune. Însă, nu se va pune accentul aproape deloc pe păcate, cum ar fi: iubirea banilor şi a lucrurilor materiale, gândurile necurate de natură sexuală, atitudinile de ne-iertare, izbucnirile de mânie, căutarea laudei din partea oamenilor, calomnierile, bârfirile, etc., (păcate menţionate de Isus în Matei 5-7). „Taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7) va lucra sub forma unui har fals care le va conferi oamenilor o falsă siguranţă, că viaţa veşnică le este asigurată numai datorită faptului că ei “L-au acceptat” cândva pe Hristos, chiar dacă ei continuă să trăiască o viaţă păcătoasă. Asemenea predicare gâdilă urechea şi de aceea mulţi credincioşi o vor asculta cu plăcere (2 Timotei 4:3,4).

În pasajul din Apocalipsa 13, unde este descrisă dominaţia Antihristului, ni se spune că el le lasă adepţilor săi opţiunea de a-l urma fie în mod public,fie în mod secret. Astfel, ei vor putea primi semnul lui fie pe frunţile lor (dacă doresc să-l slujească în mod public) fie pe mâna lor dreaptă (dacă doresc să îşi menţină reputaţia de credincioşi într-o adunare creştină dar, în acelaşi timp, vor să beneficieze şi de privilegiile care decurg din primirea semnului „fiarei”) (Apocalipsa 13:16,17). În schimb, cei care Îl urmează pe Isus, şi sunt descrişi în versetul următor, nu au o astfel de opţiune. Semnul Lui trebuie să fienumai pe frunţile lor (Apocalipsa 14:1).

Sub dominaţia Antihristului, nici măcar alimentele de bază nu vor putea fi cumpărate fără „semnul fiarei”. Noi nu am ajuns încă la acel punct culminant, dar suntem foarte de aproape de el. În India este greu să găseşti o slujbă sau să fii admis în instituţiile educaţionale fără să iţi murdăreşti mâna dreaptă cu o mită (una dintre semnele fiarei). În unele fabrici, muncitorii care nu contribuie în fiecare an la festivalul „Ayudha Puja” sunt pedepsiţi prin faptul că li se dau sarcini mai grele de efectuat decât celorlalţi. Mulţi aşa-numiţi credincioşi se compromit în asemenea situaţii şi totuşi, duminică de duminică, vin la biserică pentru a se închina Domnului ca nişte credincioşi “duhovniceşti”. Cum este posibil aşa ceva? Pentru că nimeni din biserică nu cunoaşte necinstea şi păcatul comis de ei în timpul săptămânii. Semnul fiarei este acolo, în mod invizibil, pe mâna lor dreaptă. Ei pot chiar să îşi justifice faptele spunând că “omul trebuie să ‘strecoare’ câte un pic dacă vrea să supravieţuiască”. Aceştia sunt cei care consideră că plecăciunea înaintea lui Satan este justificabilă dacă aceasta este făcută în secret, într-un mod în care persoana nu îşi pierde mărturia în ochii creştinilor! Astăzi, în adunări care sunt “după model nou-testamental” există chiar şi presbiteri care au primit deja, în secret, semnul fiarei pe mâna lor dreaptă. În astfel de adunări, prin aceşti lideri, duhul Antihristului este la conducere. Aici este motivul ascuns al atâtor altercaţii şi duşmănii în multe biserici şi, de asemenea, a stării de moarte spirituală din ele.

Numai aceia care au o atitudine radicală împotriva păcatului de orice fel şi care sunt hotărâţi să urască păcatul aşa cum l-a urât Isus (Evrei 1:9) pot avea puterea de a da în vileag şi de a scoate afară păcatul din adunările de credincioşi.

Înălţarea propriei persoane

Lucifer a devenit Satan prin faptul că a vrut să se înalţe pe sine însuşi pentru a deveni ca Dumnezeu şi pentru a putea obţine astfel închinarea tuturor celorlalţi îngeri. Astăzi dorinţa pentru închinare este prezentă peste tot – în cercurile politice, în cele de afaceri şi, de asemenea, în cercurile religioase. În multe religii false există aşa numiţii oameni-zeu cărora, oricât ar părea de ciudat, li se aduce închinare.

De asemenea, în creştinătate vedem oameni care doresc să se înalţe pe ei înşişi deasupra altora prin titluri ca „Părinte”, „Doctor în teologie”, „Pastor” – exact ca „Rabinii” evrei pe care i-a condamnat Isus. La rădăcina tuturor acestor titulaturi şi ranguri se ascunde aceeaşi dorinţă satanică de a obţine închinarea altora. Este vorba de acelaşi duh, de care va fi animat Antihrist, care „se va înălţa pe sine însuşi (…) dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Această dorinţă de a obţine închinarea altora se manifestă şi în alte moduri, mai subtile, de exemplu, prin trimiterea de rapoarte pline de date statistice şi poze (de obicei majoritatea pozelor îl surprind pe lider predicând sau rugându-se, etc.).

Dorinţa de înălţare peste ceilalţi credincioşi poate fi întâlnită şi în uneltirea cuiva pentru a ajunge prezbiter într-o adunare, în dorinţa lui de a călători ca predicator renumit în toată lumea, de a da sfaturi altora în diverse chestiuni (chiar şi când ceilalţi nu îi cer sfatul!), de a critica şi a rosti judecată asupra lucrării altora ca “cenzor autoproclamat” (Iacob 3:1), de a ţine predici impresionante pentru a obţine cinstirea oamenilor, de a încerca să pară un predicator mai bun decât alţii, imitând darurile şi slujirea altora, de a se autojustifica atunci când cade în păcat (Luca 16:15), şi în multe alte modalităţi prin care cineva caută să obţină un nume pentru sine însuşi.

Trebuie să vedem în mod clar că toate aceste dorinţe, împreună cu multe altele şi mai urâte, zac latente în firea noastră pământească putând izbucni în orice moment, şi, dacă vrem să fim liberi de ele, este nevoie de judecarea lor severă. Numai atunci vom putea avea autoritatea şi puterea să dăm afară din biserici acest duh al lui Antihrist.

Minciuna

Antihristul va amăgi lumea prin „tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii”(2 Tesaloniceni 2:9,10).

Satan este tatăl tuturor minciunilor (Ioan 8:44). Copilul lui Dumnezeu care scoate o minciună prin gura lui nu face altceva decât să îşi ofere limba şi gura ca pe un cuib al lui Satan în care acesta va cloci şi va scoate noi minciuni. Minciuna este acel păcat în care fiecare dintre noi suntem experţi. Noi, „mincinoşii, ne rătăcim odată cu ieşirea din pântecele mamei noastre” (Psalmi 58:3). Există diferite forme ale minciunii, cum ar fi: spunerea “jumătăţilor de adevăruri”, prezentând numai „o singură faţă a monedei” (când încercăm să ne auto-justificăm), exagerarea rapoartelor despre lucrarea noastră sau relatarea fantasmagorică a peripeţiilor (care este caracteristică multor biografii creştine din zilele noastre şi pe care credincioşii imaturi le asimilează fără nici un discernământ), simularea durerii şi a stării de boală pentru obţinerea compătimirii şi ataşamentului celor din jur, pretinderea virtuţii de a fi un om generos sau de a fi curat de anumite păcate lăuntrice (în timp ce, de fapt, nu este aşa), sau relatarea anumitor întâmplări “care au avut loc” după rugăciune şi post sau în timpul scoaterii demonilor cu scopul de a crea impresia că persoana prin care s-au făcut aceste isprăvi e un expert în domeniu. Există sute de posibilităţi pentru a minţi.

Dacă eşti biruit de păcat, dar îl recunoşti în mod sincer, fiind îndurerat şi plin de căinţă, există o mare nădejde cu privire la tine. Însă, dacă pretinzi că ai biruinţă asupra păcatului sau creezi altora această impresie prin predicarea ta, când, de fapt, eşti învins de el în viaţa ta privată sau în cea lăuntrică, atunci fii sigur, chiar dacă susţii că eşti “un credincios botezat cu Duhul”, cuvintele lui Isus îţi sunt adresate chiar ţie: „Făţarnicilor! Cum veţi putea scăpa de chinurile Iadului?” (vezi şi Matei 23:33).

Minciuna nu poate fi smulsă, din rădăcini, din viaţa noastră dacă nu luăm o atitudine radicală împotriva ei, de fiecare data când o detectăm în viaţa noastră. Sunt mulţi care vorbesc limbajul sfinţeniei, dar care nu au luat o atitudine radicală împotriva minciunii din viaţa lor. Duhul Antihristului continuă să aibă putere asupra lor, fiindcă ei caută să se auto-justifice înaintea oamenilor, dar nu se tem de Dumnezeu „care într-o zi va aduce la judecată orice lucru ascuns” (Eclesiastul 12:14; Romani 2:16). Adunările noastre trebuie să fie în mod obligatoriu locaşuri ale adevărului, unde mincinoşii de orice fel să fie neapărat demascaţi, fără cruţare, prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşa au fost scoşi antihriştii în vremea lui Ioan şi numai aşa vor fi scoşi antihriştii şi în zilele noastre.

Înşelăciunea

Am văzut că Antihristul va amăgi lumea prin semne şi minuni mincinoase. Fenomenele supranaturale, minunile, au o putere mare de a înşela oamenii. Aici, în India, noi am văzut multe cazuri de lideri religioşi păgâni care şi-au strâns mulţimi de adepţi pentru ei înşişi, făcând minuni prin putere satanică.

Pe de altă parte, „puterea de a face minuni” şi „darul tămăduirilor” (al vindecărilor) sunt parte integrantă a echipamentului pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii Sale, pentru ca Biserica să-şi îndeplinească misiunea pe Pământ. Isus, Petru şi Pavel au înfăptuit minuni de o asemenea grandoare încât ele nu au fost egalate până în zilele noastre. Acestea s-au întâmplat datorită credinţei lor. Înregistrările „faptelor apostolilor” reprezintă o permanentă mustrare pentru micimea credinţei noastre, a celor de astăzi. O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om, care deşi trăieşte, este orb, mut, surd şi paralizat, conform Scripturii din 1 Corinteni 12 (unde darurile sunt comparate cu membre ale trupului cum sunt ochii, urechile, mâinile, etc.). Noi nu vrem să fim ca acei credincioşi fără credinţă care spun că vremea minunilor a trecut. Acea vreme a trecut, probabil, pentru ei, datorită necredinţei lor! – dar nu pentru aceia care cred.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că toţi cei ce fac minuni în Numele lui Isus trebuie urmaţi orbeşte. Există mulţi care fac asemenea minuni, care vor fi respinşi şi alungaţi în final de Domnul Însuşi! (Matei 7:22,23). Atunci de ce permite Dumnezeu unor astfel de oameni să facă minuni în Numele lui Isus? Răspunsul este dat în mod desluşit în Deuteronom 13:1-5. Dumnezeu îi lasă pentru a ne pune la încercare şi pentru a vedea dacă ne vom lăsa duşi în rătăcire prin semne şi minuni, sau dacă vom urma poruncile evidente ale Scripturii. De aceea este important să verifici dacă nu cumva liderul tău spiritual este unul care va fi alungat el însuşi de către Hristos în Ziua Finală a Judecăţii (Referitor la această temă citeşte cu atenţieApocalipsa 13:13,14 pentru a înţelege că proorocul mincinos, care arată ca un miel, ca un ucenic al lui Isus (Apocalipsa 13:11), înşală oamenii prin semne şi minuni!).

Atunci cum ne vom păzi ca să nu fim înşelaţi şi noi? Prin faptul că verificăm lucrătorul creştin prin care s-a făcut minunea, având în vedere cele trei caracteristici ale Antihristului menţionate mai sus. Puneţi-vă următoarele întrebări şi veţi avea răspunsul corect cu privire la lucrătorul respectiv:

1) Viaţa şi slujirea lui îi conduc pe oameni la eliberarea de sub puterea păcatului, sau doar la iertarea păcatelor? Pune el accent pe curăţia inimii şi a vieţii?

2) Este el un om smerit, având o atitudine rezervată faţă de propriile sale merite, aşa cum erau Isus şi apostolii? Ori este interesat să îşi creeze o anumită imagine, făcând ca voi să depindeţi de el, de sfaturile lui şi de profeţiile lui, astfel încât voi să nu puteţi fi uniţi cu Capul vostru care este Hristos? Are el spiritualitatea unui slujitor sau, din contră, a unui şef care dă ordine celor din jurul său?

3) Aţi găsit corectitudine şi sinceritate în viaţa lui – o verticalitate şi o incoruptibilitate – mai ales în chestiunile care implică banii? (Feriţi-vă de aceia care sunt mereu interesaţi de zeciuielile şi dărniciile voastre).

Isus, Petru şi Pavel ar trece acest test, dar nu mulţi predicatori şi aşa-zişi “vindecători” din zilele noastre l-ar trece.

Prin duhul Antihristului, Satan a spurcat creştinătatea. Fie ca Dumnezeu să ridice mulţi lucrători în ţara noastră care să aibă puterea apostolilor de a da afară acest duh din bisericile din India (şi din bisericile româneşti din întreaga lume! – nota trad.).

Capitolul 11

Biruinţa care vine prin lăudarea lui Dumnezeu

Chemarea noastră, ca ucenici ai lui Isus, este să trăim prin credinţă. Principalul semn distinctiv al credinţei este atitudinea de laudă şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu. „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui”(Psalmi 106:12). Totuşi, izraeliţii despre care vorbeşte această Scriptură L-au putut lăuda pe Dumnezeu numai după ce au văzut că egiptenii fuseseră înecaţi în Marea Roşie. Atunci ei L-au crezut pe Dumnezeu şi L-au proslăvit. Ei au umblat „prin vedere”.

Însă noi umblăm prin credinţă. Putem crede Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a vedea că vrăjmaşii s-au înecat în mare, şi Îl putem lăuda pe Dumnezeu chiar în timp ce vrăjmaşii sunt încă înaintea noastră. Credem că Dumnezeu se va ocupa de ei în felul Său şi la timpul hotărât de El. Acesta e motivul pentru care noi, care suntem sub jurisdicţia Noului Legământ, putem să-L slăvim pe Dumnezeu în orice circumstanţă şi în orice vreme.

În pasajul din Evrei 2:12,13 citim că, în mijlocul adunării, Isus Însuşi ne conduce în lauda adusă lui Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru că „ne punem încrederea în El”. Încrederea în Dumnezeu şi lauda la adresa Lui sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Credinţa fără laudă şi mulţumire este, de fapt, o imitaţie a credinţei – o credinţă moartă. Ca „fraţi” ai lui Isus (aşa ne numeşte El în Evrei 2:11,12) suntem chemaţi să urmăm exemplul Fratelui nostru mai mare în proslăvirea Tatălui, atât în mod personal cât şi „în mijlocul adunării” Bisericii.

Dumnezeu este un Împărat măreţ, dar tronul Lui nu este din argint şi nu este din aur. Un astfel de tron ar fi de o calitate mult prea inferioară pentru El. „Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, spune psalmistul (Psalmi 22:3). Laudele formează tronul pe care stă Dumnezeu ca Împărat. De aceea Cerul este un loc al laudelor continue. Îngerii Îl laudă necontenit pe Dumnezeu. Acesta e tronul pe care stă Dumnezeu în Cer. Când Duhul Sfânt vine în inima noastră El coboară Cerul acolo, astfel că putem şi noi să-I pregătim Dumnezeului nostru un tron de laude pe care El să fie întronat – în inimile noastre, în casele noastre şi în Biserică.

Iată de ce este atât de important să ne ducem mântuirea până la capăt, îndepărtându-ne „cu frică şi cutremur” de toate „cârtirile” şi „şovăielile”: pentru că Dumnezeu (Duhul Sfânt) „lucrează în inimile noastre” la pregătirea unui tron pentru Tatăl (citiţi cele trei versete din Filipeni 2:12-14 şi vedeţi corelaţia între ele). Dumnezeu lucrează de asemenea şi în exterior, şi anume, în toate circumstanţele noastre pentru a le face să „lucreze împreună spre binele nostru”. Deci nu avem nici un motiv să cârtim sau să fim şovăitori – dacă credem Scriptura din Romani 8:28.

Nu putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu în Biserică, la modul real, dacă în alte împrejurări, acasă sau la serviciu, suntem cârtitori şi şovăitori. Adevărata laudă poate proveni dintr-o viaţă răstignită. Este semnificativ faptul că singurul verset din Biblie care ne spune că Dumnezeu stă pe tronul laudelor poporului Său se găseşte în mijlocul unui psalm care zugrăveşte cu însufleţire răstignirea (Psalmul 22:3). Psalmul începe cu strigătul lui Isus pe cruce şi vorbeşte despre mâinile şi picioarele Lui străpunse (versetul 16); iar apoi, chiar în mijlocul acestui psalm Isus se referă la noi ca la fraţii Lui mai mici şi ne invită să ne unim cu El în pregătirea unui tron de laude pentru Tatăl (vedeţi versetele 22,23). La rândul nostru, şi noi suntem crucificaţi împreună cu El pe aceeaşi cruce – şi acolo, în timp ce suntem răstigniţi cu El faţă de lume şi faţă de poftele noastre, cântăm lauda lui Dumnezeu. Aici putem înţelege de unde provine perfidia şi falsitatea acelei mari mulţimi de “laudă şi închinare” din multe biserici unde Mesajul Crucii nu are locul central. Unii care şi-au dat seama de această perfidie şi falsitate au reacţionat împotriva a tot ce se poate numi „laudă şi închinare” şi au hotărât că aşa ceva nu îşi are locul în închinarea Noului Legământ. Aceasta, însă, ar însemna căderea în prăpastia de la cealaltă margine a căii înguste!

Pe cruce, răstigniţi împreună cu Hristos, pregătim un tron de laudă pentru Tatăl. Psalmul 118 este un alt psalm despre cruce şi despre Hristos (vedeţi versetele 11-14, 22). Ne punem pe noi înşine pe altar şi ne legăm cu frânghii de cruce (versetul 27), şi fiind întinşi acolo „aducem mulţumiri Domnului” (versetele 28,29) şi spunem „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (versetul 24).

Isus a fost uns ca şi Cap al nostru ca să ne dea „untdelemn de bucurie şi o haină de laudă” (Isaia 61:1-3) în locul unui duh de apăsare şi de depresie. Dacă trăieşti sub apăsarea duhului de depresie, poţi fi sigur că este lucrarea lui Satan. Isus a venit să alunge acest duh din viaţa ta odată pentru totdeauna, şi să te înveşmânteze cu o haină a laudei. Dumnezeu nu vrea niciodată ca noi să fim deprimaţi, descurajaţi sau rău-dispuşi – fiindcă nici Isus n-a fost niciodată deprimat, descurajat sau rău-dispus; iar noi suntem chemaţi să trăim chiar aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:6). Însă, această trăire este posibilă dacă ne luăm crucea în fiecare zi, cum a făcut Isus.

În Psalmi 8:2 citim că din gurile copiilor şi a bebeluşilor Dumnezeu Îşi face „o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor Săi”. Isus a citat acest verset atunci când marii preoţi i-au criticat pe copii pentru strigătele lor de laudă la adresa lui Dumnezeu (Matei 21:15,16). Marii preoţi, ca mulţi în zilele noastre, nu au considerat de cuviinţă ca cineva să strige sau să-şi ridice vocea în laudă şi închinare în Locaşul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei credeau că în prezenţa lui Dumnezeu oamenii ar trebui să aibă feţele alungite de conformism şi să păstreze tăcerea. Isus, însă, a fost puternic emoţionat la auzul vuietului laudei, deoarece acest vuiet Îi amintea de Căminul lui Ceresc unde vocile îngerilor care Îl laudă pe Dumnezeu sunt asemenea tunetelor! Acesta este unul dintre motivele pentru care Satan şi oştirile lui nu pot să locuiască în Cer: ei nu pot suferi strigătele de laudă sinceră adusă lui Dumnezeu. Ei nu le pot suferi nici când astfel de laude sunt înălţate în vreo biserică, aici pe Pământ. Aşa că ei vor încerca una dintre următoarele două metode: fie să fure sinceritatea din laudă, fie să oprească de tot strigătele de laudă. Dacă cineva se uită în jur la diferitele confesiuni creştine va constata că aproape în fiecare dintre ele Satan a avut succes cu o metodă sau cu cealaltă.

De ce urăşte Satan lauda care este adusă lui Dumnezeu din toată sinceritatea inimii? Isus a citat Scriptura din Psalmi 8:2 şi a spus că „întăritura de apărare împotriva potrivnicilor lui Dumnezeu” despre care se vorbeşte în acest psalm era de fapt „lauda” (Matei 21:16). Lauda este întăritura prin care vrăjmaşul este alungat (Psalmi 8:2).

Însă, doar strigătele goale, care nu provin dintr-o viaţă sfântă, nu au nici un fel de putere. În Exodul 32 citim că izraeliţii au făcut un viţel de aur, chiar l-au numit „Iehova” (versetul 5), şi au dansat şi au strigat către noul lor “Iehova” cu o voce aşa de puternică încât Moise şi Iosua, aflaţi la o depărtare de câţiva kilometrii, au auzit vuietul acestor strigăte (versetele 17-19). Însă, Satan era chiar în mijlocul acestei laude carismatice! În mijlocul lor era imoralitate ca şi în mijlocul multora din zilele noastre care strigă şi dansează în numele lui “Isus”.

Aşa cum am spus mai devreme, lauda noastră devine plină de putere numai atunci când ea provine dintr-o viaţa răstignită, dintr-o viaţă sfântă.

În Luca 19:37,38 când toţi ucenicii lui Isus au început să-L laude plini de bucurie şi cu glas tare pe Dumnezeu, Fariseii au fost deranjaţi şi I-au cerut lui Isus să le spună ucenicilor să rămână în linişte; dar Isus a răspuns că dacă acei ucenici ar fi tăcut, pietrele ar fi izbucnit în strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu (versetul 40). Astfel vedem părerea lui Isus despre lauda puternică şi o vedem şi pe cea a fariseilor. Cum stau lucrurile în biserica ta? Îi urmezi pe farisei, ori Îl urmezi pe Isus? Ne temem să strigam şi să-L lăudăm pe Dumnezeu în adunare tocmai din cauza faptului că ne dorim atât de mult lauda oamenilor (mai ales a celor din conducerea bisericii). Tradiţia religioasă, ţinută de un anumit grup, s-ar putea să fi „încruntat din sprâncene” împotriva laudei puternice, aşa că toţi membrii acelui grup au ajuns să respecte şi să urmeze orbeşte o astfel de tradiţie. Dacă, însă, vrem să fim cu adevărat urmaşii lui Isus şi să luăm în stăpânire Împărăţia (care se ia cu năvală), trebuie să fim plini de râvnă împotriva unor asemenea tradiţii (Matei 11:12).

Isus a petrecut milioane de ani în prezenţa Tatălui Său, unde ambianţa era una de laudă şi închinare. Când a venit pe Pământ şi a trebuit să trăiască între oameni religioşi ursuzi şi mohorâţi, cu privirile acrite de rigorism, aceasta a însemnat pentru El o schimbare izbitoare faţă de climatul Cerului. De aceea, era cuprins întotdeauna de emoţie când vedea pe unii care aveau în ei ceva din atmosfera laudei cereşti.

În cartea Apocalipsa, unde numeralul simbolizator „şapte” apare de mai multe ori, avem, de asemenea, şapte viziuni scurte despre lauda care este în Cer. Dacă aveţi răbdarea să citiţi şi să meditaţi la acele Scripturi, ele vă vor revoluţiona complet modul de gândire despre Cer. Pasajele sunt următoarele: Apocalipsa 4:8-11; 5:8-14; 7:9-12; 11:15-18; 14:1-4; 15:1-4 şi 19:1-6. Coloana sonoră a fiecăreia dintre aceste scurte viziuni despre Locuinţa noastră din viitor este o laudă plină de bucurie „ca bubuitul unor tunete puternice” (Apocalipsa 9:16). Acolo, fiinţele cereşti Îl laudă pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui, pentru sfinţenia Lui, pentru judecăţile Lui, etc. Acolo nu se aude nici un cuvânt de plângere şi nici un înger nu este posac, cu faţă alungită şi cu priviri întunecate! Dacă nu ne familiarizăm de pe-acum cu acea ambianţă, când vom ajunge în prezenţa Domnului şi îi vom auzi pe sfinţii glorificaţi spunând în mod repetat „Aleluia” şi „Amin” vom avea parte de un „şoc cultural”. Atenţie, totuşi, la faptul că exclamările de „Aleluia” şi „Amin” din Cer nu sunt lipsite de conţinut. Ei spun „Aleluia (…) pentru că…” (vedeţi Apocalipsa 19:1,2,6). Scriptura spune: „Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte!” (Psalmi 29:2; Psalmi 96:91). În aceste podoabe sfinte, lauda şi închinarea sunt pline de frumuseţea sfinţeniei. Duhul Sfânt a venit tocmai pentru a reproduce această frumuseţe în viaţa noastră şi în bisericile noastre.

Ni se spune că „cei o sută patruzeci şi patru de mii” au învăţat această cântare nouă pe când erau încă pe Pământ(Apocalipsa 14:1-4). Cântarea veche, pe care o cântă toată lumea, pe Pământ, este una a „cârtirilor şi a şovăielilor” împotriva oamenilor şi circumstanţelor. Însă, acei puţini la număr care-L „urmează pe Miel oriunde merge El” (versetul 4), adică aceia care-şi iau crucea în fiecare zi, au învăţat să îşi urască propria lor viaţă (Luca 14:26) şi astfel au eliminat complet cârtirile şi şovăielile din viaţa lor; ei, având credinţă în suveranitatea lui Dumnezeu (Romani 8:28), au învăţat să aducă mulţumiri pentru toate lucrurile (1 Tesaloniceni 5:18; Efeseni 5:20) şi pentru toţi oamenii (1 Timotei 2:1). În toate situaţiile dificile prin care au trecut pe Pământ, ei au purtat „în trupurile lor, omorârea Domnului Isus” şi au învăţat noua cântare de laudă şi închinare, în toate împrejurările şi pentru toţi oamenii. Astfel, în Ziua de pe Urmă, ei stau împreună cu Mielul pe Muntele Sionului.

Nu este de ajuns să îl lăudam pe Dumnezeu în inimile noastre. Ca „rod al buzelor” noastre, trebuie să-I aducem „o jertfă de laudă” (adică lauda care provine dintr-o viaţă răstignită); şi aceasta e una dintre puţinele activităţi din Noul Testament despre care ni se spune că trebuie înfăptuite în mod continuu (Evrei 13:15). Isus spune că „din prisosul inimii vorbeşte gura” (Matei 12:34). Deci, dacă vorbirea noastră nu are mireasma laudei, aceasta e o indicaţie clară a faptului că inima noastră nu este plină de laudele lui Dumnezeu. „Noi mărturisim cu gura noastră, şi aceasta duce la salvare (mântuire)” (Romani 10:10 – versiune citată de autor).

Într-o traducere literală a Scripturii din Psalmi 50:23 citim: „Cel ce aduce o jertfă de mulţumire, acela Mă cinsteşte şi Îmi pregăteşte o cale pentru a-i arăta salvarea (mântuirea) Mea”.

Dumnezeu este capabil să ne salveze din multe situaţii, dar o va face numai când începem să-L lăudăm – fiindcă numai lauda este semnul credinţei. În multe situaţii, numai rugăciunea, în sine, nu ne poate elibera. Trebuie neapărat să continuăm rugăciunea până la punctul în care avem asigurarea Duhului Sfânt, în inima noastră, că rugăciunea ne-a fost ascultată. De la acel punct încolo, credinţa a luat naştere şi „credem că am şi primit”, chiar dacă nu putem vedea încă răspunsul. Atunci, şi numai atunci, putem primi ceea ce am cerut în rugăciune, aşa cum ne spune Isus în Marcu 11:24. Care este, însă, dovada că s-a născut o astfel de credinţă în inima noastră? Încetăm să ne mai rugăm şi începem să Îl lăudăm pe Dumnezeu. Aceasta, şi numai aceasta, e dovada cea mai clară a credinţei. În acest mod, noi Îi pregătim o cale lui Dumnezeu prin care să ne arate salvarea (eliberarea) Lui.

În Scriptura din 2 Cronici 20 vedem un exemplu despre modul cum funcţionează această legitate. Îl vedem pe Iosafat împresurat de o mare mulţime de vrăjmaşi (versetul 2). Iosafat a procedat în modul cel mai înţelept, lăsând un exemplu tuturor celor ce, în viitor, vor fi înconjuraţi de probleme. El a postit şi s-a rugat, căutând Faţa Domnului. Rugăciunea lui ne este descrisă în versetele 6-12, şi acolo remarcăm şapte aspecte esenţiale ale acestei rugăciuni.

1) El Îl laudă pe Dumnezeu pentru suveranitatea Lui (versetul 6).

2) Îşi împrospătează în memorie minunile înfăptuite odinioară de Dumnezeu (versetul 7).

3) Îi aminteşte lui Dumnezeu de promisiunea Lui, făcută în Scripturi (versetul 9).

4) Îi aminteşte lui Dumnezeu că ei (poporul Israel) sunt moştenirea Lui proprie (versetul 11).

5) Îi spune lui Dumnezeu că ei nu au nici o putere, care ar proveni din ei înşişi, pentru a face faţă situaţiei (versetul 12).

6) Îi spune lui Dumnezeu că ei nu se încred în propria lor înţelepciune (versetul 12).

7) Îi spune lui Dumnezeu că ei îşi pun toată încrederea în El (versetul 12).

Acesta e un model bun şi pentru rugăciunile noastre. Citim că Dumnezeu a dat imediat răspunsul şi a spus că se va ocupa El Însuşi de situaţie. Iosafat L-a crezut pe Dumnezeu şi a trimis înainte, în fruntea oştirii, un cor format din cântăreţi care „îmbrăcaţi cu podoabe sfinte” Îl lăudau „cu glas tare şi puternic” pe Dumnezeu. Prin acea jertfă de laudă, adusă lui Dumnezeu înaintea vrăjmaşilor, Iosafat a pregătit o cale prin care Dumnezeu să Îşi arate eliberarea şi să-i salveze. Iar Dumnezeu chiar aşa a şi lucrat. I-a zdrobit pe duşmani cu desăvârşire (versetul 22).

Un alt exemplu, al modului cum funcţionează această legitate, ni se prezintă în cartea lui Iona. Citim că Iona se afla de trei zile şi de trei nopţi în stomacul peştelui şi el nici măcar nu se rugase în tot acel timp (1:17). „Atunci”, ni se spune înversetul 1 din capitolul 2 (aceasta a fost după cele trei zile şi trei nopţi), Iona a început să se roage. Poate că în primele trei zile Iona a încercat să se târască înspre gura peştelui – la fel cum încercăm şi noi orice metodă posibilă de a ieşi din problemele noastre. Majoritatea oamenilor Îl caută pe Dumnezeu numai după ce toate resursele omeneşti se dovedesc a fi inutile. Aşa a fost şi în cazul lui Iona: L-a căutat pe Dumnezeu numai după ce eforturile sale cele mai bune s-au dovedit a fi ineficiente.

Iar Dumnezeu aşteaptă până când ajungem la capătul propriului nostru eu. Atunci, Iona s-a rugat un timp îndelungat, dar nu s-a întâmplat nimic pană când nu a început să aducă „jertfa mulţumirii”, spunând că mântuirea vine numai de la Domnul (Iona 2:9). Când Iona, în mijlocul problemelor lui încă nerezolvate, a început să Îl laude pe Dumnezeu, el a pregătit prin această laudă o cale prin care Dumnezeu să-i arate eliberarea Lui. Domnul a şi poruncit imediat peştelui (citim în Iona 2:10) să îl verse pe Iona pe uscat.

Cât de mult avem de gând să mai zăbovim în stomacul peştelui (adică în problema noastră specifică) înainte de a aduce jertfa mulţumirii? Dumnezeu nu ne poate elibera pentru că nu Îl onorăm prin laude aduse în orice situaţie; şi, în acest fel, nu Îi pregătim o cale prin care să ne elibereze (Psalmi 50:23).

Un ultim exemplu: din Faptele Apostolilor capitolul 16. Acolo citim despre Pavel şi Sila care erau întemniţaţi din cauză că au predicat Evanghelia. La miezul nopţii, în loc să doarmă (şi în loc să se plângă sau să cârtească – ceea ce pentru ei ar fi fost de neconceput), au început să se roage şi să cânte laude lui Dumnezeu. Ei nu au avut nici o nemulţumire. S-au încrezut pe deplin în suveranitatea lui Dumnezeu şi L-au proslăvit. Imediat după aceea, Dumnezeu a şi deschis uşile închisorii pentru ei. Această eliberare a fost posibilă prin faptul că Pavel şi Sila, prin jertfa de laudă adusă ca rod al buzelor lor, au pregătit o cale prin care Dumnezeu să lucreze pentru ei.

Cheia care poate deschide gura oricărui peşte şi uşa oricărei închisori este în mâinile Domnului nostru minunat(Apocalipsa 3:7).Când El deschide o uşă nimeni nu o poate închide; şi până când El nu o deschide, orice soluţie omenească nu poate decât să eşueze. Este uşor să Îl lăudăm pe Dumnezeu când totul merge conform dorinţelor şi planurilor noastre. Când, însă, au loc evenimente contrare aşteptărilor noastre, atunci a sosit momentul şi împrejurarea care sunt favorabile aducerii jertfei de laudă – deoarece în asemenea situaţii trebuie să plătim un preţ pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. În acest mod, noi pregătim o cale prin care Dumnezeu să ne arate salvarea Lui.

Scriptura din Psalmi 149:5-9 ne îndeamnă ca laudele lui Dumnezeu să fie în gura noastră când suntem „în aşternutul nostru” (unde, stând culcaţi, obişnuim să ne îngrijorăm!), şi ne spune că prin astfel de laude putem să legăm puterile întunericului şi să facem ca judecata rostită în Cuvântul lui Dumnezeu asupra lor, să fie executată (Romani 16:20). Acesta e un privilegiu păstrat pentru toţi copii lui Dumnezeu (Psalmi 149:9).

Deci, haideţi să învăţăm cântarea cea nouă a „laudei în toate împrejurările” şi a „mulţumirii pentru toate lucrurile şi pentru toţi oamenii” şi s-o cântăm tot restul vieţii noastre pământeşti – ca prin ea să-L onorăm pe Dumnezeu şi să putem experimenta eliberarea Lui în toate zilele vieţii noastre. Amin.

Capitolul 12

De ce cad creştinii

De ce cad creştinii în păcat?

Înainte de a analiza motivele căderii creştinilor, trebuie neapărat să facem o distincţie netă între „a fi ispitit” şi „a păcătui”. Scriptura din Iacov 1:14,15 afirmă în mod clar faptul că „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi”. Apoi, când mintea celui ispitit îşi dă consimţământul la oferta ispitei, se produce o concepţie şi în inima celui ispitit se naşte păcatul.

Când „cunoaştem adevărul” faptului „că omul nostru cel vechi [acest intelect care vrea să păcătuiască] a fost răstignit împreună cu Hristos” (Romani 6:6), atunci, prin credinţă, putem să ne „dezbrăcăm de omul cel vechi” şi încetăm să maicomitem păcate în mod deliberat. Suntem născuţi din nou (1 Ioan 3:9). Vom mai fi ispitiţi, dar mintea noastră (omul cel nou) nu se va mai învoi cu „trupul păcatului”.

Însă, chiar dacă am încetat să mai comitempăcate, totuşi putem să mai cădem „deodată în vreo greşeală” (Galateni 6:1). Există o diferenţă între a comite păcat şi a cădea în vreo greşeală.

Chiar dacă omul nostru cel vechi a fost răstignit (Romani 6:6), totuşi firea pământească are încă, în noi, suficientă vitalitate ca să ne ademenească. Noi, însă, suntem hotărâţi pe deplin că vom fi credincioşi lui Hristos, Mirele nostru; şi nu avem nici o intenţie să ne „dăm pe noi înşine” dorinţelor firii pământeşti. Nu comitem adulter (preacurvie) în mod fizic, căci atunci am fi „suflete prea curvare” (Iacov 4:4) şi, astfel, am face parte din „Mama Curvelor” (Apocalipsa 17:5), şi nu din Mireasa lui Hristos. Însă, spre exemplu, o femeie poate concepe în mod forţat, chiar dacă ea nu s-a dat pe sine însăşi, în mod voluntar, unui bărbat. Femeia care a fost astfel înjosită are, totuşi, o virtute faţă de una care s-a dat pe sine însăşi, în mod deliberat, la preacurvie. Diferenţa dinte cele două femei întinate ne ajută să înţelegem diferenţa dintre căderea în păcat (când suntem biruiţi de dorinţele firii noastre pământeşti) şi comiterea păcatului (când intenţionat alegem să săvârşim ceva despre care ştim că este rău şi ne dăm pe noi înşine dorinţelor firii pământeşti).

Însă, deşi căderea în păcat nu este la fel de rea ca şi comiterea păcatului, ea duce la acelaşi rezultat, şi anume, la o concepţie care dă naştere la păcat. Promisiunea Noului Testament este că Isus poate să ne păzească nu numai de comiterea păcatului, dar şi de căderea în păcat (Iuda 24). Aceasta e viaţa de biruinţă – în care suntem păziţi şi de căderea în păcat.

Dacă ai încetat să mai comiţi păcate, dar constaţi că, totuşi, mai cazi în ele, atunci următoarele subcapitole îţi vor dezvălui anumite motivele ale acestor căderi.

1. Lipsa temerii de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu este începutul (alfabetul) înţelepciunii (Proverbe 9:10). Aceasta e prima lecţie din şcoala înţelepciunii. Dacă nu învăţăm alfabetul, nu putem merge mai departe. „Frica de Domnul este urârea răului”, pentru că Dumnezeu Însuşi urăşte răul (Proverbe 8:13). Când luăm aminte la chemarea lui Dumnezeu de „a fi sfinţi căci El este sfânt” şi suntem pătrunşi de această chemare, atunci vom urî păcatul.

Multor credincioşi le vine foarte uşor să biruiască unele păcate (mânia, păcate sexuale, etc.) când sunt în prezenta altor credincioşi, deoarece le este frică de faptul că îşi vor pierde reputaţia. Însă, atunci când sunt singuri ei cad foarte uşor în asemenea păcate. Ei cad, prin urmare, nu datorită incapacităţii lor de a birui aceste păcate, ci pentru că iubirea propriei lor reputaţii este mai mare decât frica lor de Dumnezeu. Ei pun un preţ mai mare pe aprecierea oamenilor decât pe cea a lui Dumnezeu. Astfel de creştini au nevoie să-şi simtă ticăloşia, să plângă şi să se pocăiască de faptul că „s-au închinat făpturii[omului] în locul Făcătorului” (Romani 1:25) şi au nevoie să-şi înalţe glasul înspre Dumnezeu, din toată inima lor, ca Dumnezeu să îi înveţe frica Lui. Promisiunea biblică este că „dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul”, căci Dumnezeu te va învăţa frica Lui (Proverbe 2:3-5; Matei 5:6). El va fi găsit doar de cei care Îl caută din toată inima (Ieremia 29:13). Numai aceia vor fi mângâiaţi (întăriţi şi ajutaţi – Matei 5:4) de Mângâietor care varsă lacrimi pentru fiecare cădere.

Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul de a trăi doar în prezenţa lui Dumnezeu.

Motivul pentru care Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi o zonă privată – gândirea – este ca să vadă dacă avem sau nu frica Lui. Dacă ne pasă doar de reputaţia externă înaintea oamenilor, vom fi nepăsători cu privire la gândirea noastră. Prin acest lucru Dumnezeu face diferenţa între cei care doresc biruinţa totală şi cei care doresc doar o biruinţă exterioară asupra păcatului. Dacă vărsăm lacrimi pentru păcatele din gândire aşa cum facem pentru păcatele externe, vom avea biruinţă.

2. Lipsa credinţei

Orice progres în umblarea creştină se face prin credinţă. Cei neprihăniţi trăiesc prin credinţă (Romani 1:7), iar cărarea lor devine ca o lumină care străluceşte din ce în ce mai puternic (Proverbe 4:18).

Putem avea credinţă pentru iertarea păcatelor şi pentru renunţarea la omul vechi, încetând astfel să comitem păcate; şi totuşi se poate să nu avem credinţă că Isus ne poate apăra de căderea în păcat. Asemenea israeliţilor la Cades-Barnea, când privim la uriaşii din ţară (firea noastră pământească) putem fi atât de plini de necredinţă, încât să nu intrăm în ţara promisă a biruinţei.

Una dintre cele mai importante legi din Împărăţia lui Dumnezeu este că fiecăruia i se dă după măsura credinţei lui(Matei 9:29) – nici mai mult nici mai puţin. La Dumnezeu nu este parţialitate; El îi răsplăteşte din belşug pe aceia care Îl caută prin credinţă (Evrei 11:6). Astfel că unii intră într-o viaţă de biruinţă (aşa cum Iosua şi Caleb au intrat în ţara Canaanului), în timp ce alţii rămân doborâţi şi învinşi. Calea care duce la viaţă este îngustă şi puţini sunt cei care o găsesc, fiindcă puţini sunt aceia care trăiesc în credinţă şi frică de Dumnezeu. Isus nu a putut face multe „lucrări pline de putere” în oraşul Lui natal din cauza necredinţei oamenilor. El avea dorinţa de a-i vindeca. Dar necredinţa lor L-a limitat (Matei 13:58). La fel se întâmplă şi astăzi. El vrea să facă lucrări măreţe pentru noi, dar este limitat de lipsa noastră de credinţă.

Credinţa este mult mai mult decât un simplu crez intelectual. Este ceva să crezi că Isus are puterea de a-i ajuta pe oameni să nu cadă, şi cu totul altceva să ai credinţa că Isus te va ajuta pe tine însuţi să nu cazi. Cea dintâi este o calitate intelectuală pe care chiar şi Satan o are. Cea din urmă este o calitate a inimii, care duce la biruinţă.

Dumnezeu promite că „ păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră ” (Romani 6:14). Ai credinţă în promisiunea lui Dumnezeu, şi atunci când vei aluneca adu-ţi aminte că promisiunea lui Dumnezeu nu se schimbă. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne statornic. Ridică-te, mărturiseşte-ţi speranţa în Cuvântul lui Dumnezeu, şi mergi înainte, până când într-o zi speranţa se va transforma în credinţă, şi vei avea parte de biruinţă.

3. Necunoaşterea slăbiciunii firii pământeşti

Firea noastră pământească este complet neputincioasă să facă voia lui Dumnezeu. Învăţătura lui Isus a fost foarte clară în acest sens (Matei 26:41). Pavel şi-a dat seama de acest fapt şi a afirmat că nimic bun nu locuieşte în firea lui pământească(Romani 7:18). Cel care reuşeşte să înţeleagă acest adevăr va acţiona în cel puţin două direcţii: va fugi de ispită şi se va rugastăruitor pentru a primi ajutor din partea lui Dumnezeu. Când în viaţa unui om nu sunt prezente aceste două fapte este evident că el nu s-a convins încă de slăbiciunea firii sale pământeşti.

Isus ne-a învăţat să ne rugăm „nu ne duce în ispită” (Matei 6:13). Spunem această rugăciune din toată inima fiindcă suntem convinşi că firea noastră pământească este slabă. Chiar şi un remarcabil om al lui Dumnezeu ca Timotei a fost îndemnat să fugă de poftele tinereţii şi de iubirea de bani (2 Timotei 2:22; 1 Timotei 6:10, 11). Unii poate au crezut că fiind atât de avansat în viaţa creştină, Timotei n-ar fi putut fi ispitit în aceste zone. Însă Pavel ştia că acest pericol era real. Aşa că el îl îndemna pe Timotei să fugă de ispită. Cel care reuşeşte să înţeleagă faptul că firea lui pământească este slabă va lua asculta cu dragă inimă de acest îndemn.

Chiar mai mult, cel care îşi dă seama de slăbiciunea sa va striga către Dumnezeu ca să primească har care să-l ajute să-şi biruiască slăbiciunea. Fiecare dintre noi suntem slabi, dar nu toţi suntem la fel de conştienţi de slăbiciunea noastră. Omul slab fuge când vede pericolul, dar nu şi cel puternic pentru că acesta din urmă are păreri înalte despre sine însuşi. El nu strigă după ajutor. De aceea va cădea.

Smerenia adevărată înseamnă să îţi recunoşti slăbiciunea firii pământeşti, să fugi, din această cauză, dinaintea ispitei şi să strigi după ajutor. Numai aceştia primesc harul lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu dă harul Său numai celor smeriţi (1 Petru 5:5).

4. Tendinţa de evitare a suferinţei

În păcat, există o anumită plăcere – dar ea este înşelătoare şi de scurtă durată (Evrei 3:13; 11:25). Suferinţa se află la partea opusă faţă de plăcere. A suferi înseamnă a ne priva propria fire pământească de plăcerea păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că dacă ne înarmăm cu această atitudine putem s-o sfârşim cu păcatul şi să facem voia lui Dumnezeu în toată viaţa noastră (1 Petru 4:1, 2). „Pătimirea în trup” despre care se vorbeşte în versetul 1 nu trebuie redusă doar la simpla suferinţă fizică, trupească, căci ştim bine că doar prin acest fel de suferinţă încă nimeni nu s-a oprit vreodată din practicarea păcatului. Aici este vorba, în primul rând, de durerea lăuntrică cauzată firii pământeşti prin refuzarea satisfacerii dorinţelor ei. Refuzăm să ne facem pe plac nouă înşine, după cum nici Isus nu Şi-a făcut niciodată pe plac Lui Însuşi (Romani 15:3). Astfel, putem cunoaşte o parte esenţială din părtăşia noastră la suferinţele Lui.

O atitudine hotărâtă de a „pătimi în trup”, spune Petru, este armura noastră în momentele decisive ale luptei. Însă noi trebuie să avem armura înainte de începerea luptei. Căutarea armurii abia după începerea atacului violent al ispitei nu va fi de nici un folos, fiindcă de obicei în acele momente critice armura nu poate fi găsită. Nu, nicidecum. Trebuie să fii înarmat înainte de începerea conflictului. Când nu avem această armură (atitudinea hotărâtă ca mai degrabă să suferim în lepădarea de sine decât să avem chiar şi cea mai mică plăcere a vreunui gând păcătos) atunci suntem în pericol ca în momentele critice ale ademenirii să dăm înapoi şi să cedăm în faţa ispitei (Evrei 10:38).

Dar dacă suntem hotărâţi ca mai degrabă să murim decât să păcătuim – adică să fim „ascultători până la moarte” aşa cum a fost Isus (Filipeni 2:8), atunci această armură va fi tăria şi protecţia noastră „în ziua cea rea” a luptei.

Dacă, de exemplu, iubim lucrurile materiale ne vom pierde foarte uşor pacea şi vom cădea în păcat atunci când ne vom confrunta cu pierderi materiale sau când cineva ne va distruge vreun bun. Dar dacă alegem calea „pătimirii în trup”, încrezându-ne cu-adevărat în faptul că Dumnezeu rânduieşte toate lucrurile spre binele nostru (Romani 8:28), vom putea privi cu bucurie la orice pierdere materială (Evrei 10:34).

5. Lipsa strădaniei pentru înaintare

Petru spune că dacă mergem înainte în viaţa creştină (adăugând mereu trăsături din caracterul lui Hristos) nu vom cădea niciodată (2 Petru 1:5-10). Mulţi creştini cad în păcat pentru că devin mulţumiţi cu progresul lor spiritual, în loc să meargă înainte înspre desăvârşire. Pavel şi-a petrecut viaţa făcând un singur lucru – alergând înainte către ţinta de a fi mai mult ca Isus(Filipeni 3:11-14). Aceasta l-a ajutat să nu stagneze şi să nu păcătuiască. El l-a îndemnat pe Timotei nu doar să fugă de ispită, ci să alerge după teama de Dumnezeu, după dragoste, blândeţe, etc., (1 Timotei 6:11; 2 Timotei 2:22).

Mulţi au încetat să mai comită păcate şi se mulţumesc cu atât, chiar dacă ei continuă să cadă în păcat. În acest fel ei nu se vor putea opri niciodată din cădere.

Dacă vrem să facem progrese în descoperirea răului ascuns înăuntrul nostru, trebuie să ne judecăm în mod continuu, în orice situaţie, în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Umblând în lumină, vom putea să fim părtaşi naturii divine într-o măsură tot mai mare.

În acest fel, vom putea adăuga virtute la credinţa noastră: dragoste de fraţi, iubire, etc. Dacă ne umplem neîncetat mintea cu gânduri bune (Filipeni 4:8), păcatul nu va putea intra cu uşurinţă în minţile noastre. Mintea goală este cea mai uşoară pradă pentru păcat.

6. Evitarea detronării vieţii sufleteşti

Viaţa sufletească domneşte în toţi urmaşii lui Adam; ei trăiesc conform raţiunii şi sentimentelor. Însă, când suntem convertiţi, şi lepădăm lucrările păcătoase ale firii pământeşti, de multe ori nu ne dăm seama că şi viaţa sufletească (felul omenesc de a gândi, raţionaliza şi simţi) trebuie detronată. Noi considerăm că aceste lucruri sunt nevinovate şi inofensive. Totuşi, rămânerea pe tron a vieţii sufleteşti este motivul pentru care mulţi creştini cad în păcat.

Stârnirea sentimentelor în adunările creştine, de exemplu, duc la multe excese, aberaţii şi la păcat. A trăi în sentimente nu este acelaşi lucru cu a trăi în Duhul. Acestea sunt atât de diferite ca Cerul de Pământ. O întâlnire foarte emoţională nu este neapărat o întâlnire duhovnicească, pentru că în multe cazuri oamenii pleacă de la asemenea întâlniri plini de încântare, însă numai pentru a comite imediat păcate după aceea. Sentimentele noastre sunt înşelătoare.

În mod similar, şi intelectul nostru e înşelător. Majoritatea creştinilor trăiesc sub autoritatea intelectului, şi încearcă să înţeleagă lucrurile lui Dumnezeu prin raţiunea umană şi gândirea logică. Rezultatul este că, în curând, ei devin umflaţi de cunoştinţe biblice moarte şi cad (1 Corinteni 8:1). Căderea lor poate fi una foarte subtilă, fiindcă mândria nu pare la fel de urâtă ca şi adulterul, dar în realitate provoacă o cădere mai mare. Din păcate, ea duce la multe alte căderi.

Smereşte-te, detronează-ţi intelectul şi sentimentele şi fii ca un copil care trăieşte simplu, fără să pună la îndoială ascultarea de Dumnezeu. Urăşte-ţi viaţa sufletească şi toate lucrurile care vin din ea, trăieşte în Duhul Sfânt, în dependenţă deplină de înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. În acest fel îţi vei păstra sufletul şi vei fi ajutat să nu cazi.

7. Dispreţuirea părtăşiei

În Noul Testament nu există creştinism individualist. Proorocii din Vechiul Testament (ca Ilie şi Ioan Botezătorul) au trăit în singurătate, dar aceasta se întâmpla pe vremea când exista doar o „umbră” şi nu exista vreun „Trup” (Coloseni 2:17). Însă acum, noi avem Trupul lui Hristos, şi pe măsură ce ne găsim locul în acest Trup, Capul (Hristos) ne ajută să nu cădem. Pavel spune clar că protecţia împotriva greşelilor şi creşterea creştină ne sunt date numai atunci când suntem puternic ataşaţi de Cap şi când ţinem degajate liniile de alimentare înspre celelalte membre ale Trupului (Coloseni 2:19).

Isus a spus că Biserica nu va fi biruită de Porţile Iadului (Matei 16:18). Satan va ieşi biruitor negreşit împotriva unui creştin singuratic, care încearcă să trăiască de capul lui, izolat de alţi creştini. Nu este de ajuns să mergem la adunare de două ori pe săptămână. Trebuie neapărat să preţuim părtăşia cu alţi membrii ai Trupului lui Hristos ca să putem fi integraţi în Trup. Numai atunci când ne găsim locul ca membre complet funcţionale în Trupul lui Hristos vom putea să ne bucurăm de biruinţa Capului. Atunci, în vremurile în care ispitele sunt prea mari ca să le facem faţă pe cont propriu, ceilalţi membri ai Trupului devin puterea noastră (Eclesiastul 4:9-12). Încurajarea reciprocă în Trup este modalitatea lui Dumnezeu de a ne ajuta să nu cădem în păcat (Evrei 3:13). Preţuieşte părtăşia, şi vei avea parte de mult mai puţine căderi.

Deci, vedem că nu există vreo experienţă de tipul „odată pentru totdeauna” care să garanteze faptul că vom fi păziţi automat, numai datorită experienţei respective, de căderi. Însă, dacă suntem ascultători de aceste Legi ale Duhului ele ne vor elibera de puterea păcatului şi vom fi păziţi de cădere (Romani 8:2). Atunci, ca un ecou, vom putea striga şi noi împreună cu apostolul: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos” (2 Corinteni 2:14).

Capitolul 13

Fapte moarte

Noul Testament vorbeşte despre faptele firii pământeşti (Galateni 5:19) şi despre fapte moarte (Evrei 6:1).

Cei care se dedau la faptele firii pământeşti (imoralitatea, cearta, invidia, mânia, etc.) nu vor moşteni în nici un caz Împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia acestor fapte este atât de evidentă, încât unui creştin i-ar fi greu să cadă în asemenea păcate fără să fie mustrat în cugetul lui.

Faptele moarte, însă, sunt mult mai înşelătoare. Ele sunt fapte bune în exterior, dar provin dintr-o sursă coruptă (căci nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească) şi, de aceea, în ochii lui Dumnezeu, sunt ca o haină mânjită (Romani 7:18, Isaia 54:6).

Dumnezeu ne porunceşte să ne pocăim nu numai de păcate ci şi de faptele moarte. Numai după ce avem această fundaţie solidă putem alerga cu stăruinţă spre desăvârşire (Evrei 6:1).

Este bine cunoscut între creştini faptul că sângele lui Hristos curăţă orice păcat. Mai puţin cunoscut este, însă, faptul că înainte de a-L putea sluji pe Dumnezeu aşa cum se cuvine trebuie ca sângele lui Hristos să ne curăţească cugetul de faptele moarte (Evrei 9:14).

De aceea, este esenţial să înţelegem clar în ce constă faptele moarte.

1. Fapte făcute fără bucurie

Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2 Corinteni 9:7). El iubeşte, de asemenea, pe cel care face voia Lui cu bucurie. El merge înaintea celor care se bucură în neprihănire (Isaia 64:5). Când izraeliţii nu l-au slujit pe Dumnezeu cu bucurie, au primit pedeapsa să fie robi ai vrăjmaşului (Deuteronom 8:47, 48). Împărăţia lui Dumnezeu constă în neprihănire însoţită de bucuria Duhului Sfânt (Romani 14:17). Numai aceia care sunt încântaţi să înfăptuiască voia lui Dumnezeu vor putea aduce bucurie inimii Lui.

Să luăm, spre exemplu, tema zeciuielii. În Vechiul Legământ, zeciuiala era o lege. Însă Isus şi apostolii Săi nu poruncesc nimănui să dea zeciuială în Noul Legământ. Totuşi, există nenumăraţi păstori care îşi obligă bisericile să dea zeciuială în mod regulat, fie făcând promisiuni de prosperitate nespusă fie ameninţând cu judecata divină. Aşa că oamenii dau, dar fără bucurie. Acest mod de a dărui nu este spontan, ci apăsat şi plin de murmure. Pastorii sunt mulţumiţi atunci când colecta este plină, dar nu şi Dumnezeu. Pastorii îi iubesc pe cei care dau mult, însă Dumnezeu iubeşte numai pe cei care dau cu bucurie!

Principiul Noului Legământ NU este „să dai atât de mult cât poţi”, ci „să dai atât de mult cât poţi da ”. Dumnezeu nu vrea mai mult de atât. Bineînţeles că vei primi în proporţie cu ceea ce dai (2 Corinteni 9:7; Luca 6:38) – dar aceasta e o altă temă. Dumnezeu nu doreşte nici un dar şi nici o faptă care sunt date de silă. Tot ceea ce facem fără bucurie este o faptă moartă. cu bucurie

2. Fapte făcute fără iubire

Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni sunt stâlpii principali pe care sunt clădite celelalte porunci (Matei 22:40). Dacă dărâmi aceşti stâlpi, totul se năruie. Din acest motiv a fost mustrat liderul bisericii din Efes. Faptele lui nu mai erau motivate de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (Apocalipsa 2:2, 4). Dacă urmăm poruncile lui Dumnezeu fără a trăi spiritualitatea care le dă viaţă, faptele noastre devin fapte moarte. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne facă păstori ai turmei Sale, trebuie să trecem testele Lui (aşa cum a trebuit să treacă şi Petru aceste teste) ca să se vadă faptul că Îl iubim mai presus de toate lucrurile (Ioan 21:15-17). Dacă nu, slujirea noastră este fără nici o valoare. În acelaşi fel, nu este de ajuns ca doar să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă. Trebuie să-i iubim din toată inima. Altfel trăim doar după slova Cuvântului, nu şi potrivit spiritualităţii Lui. În mod similar, dacă slujim fraţilor sau surorilor din biserică pentru că aşa am fost învăţaţi, dar continuăm să îi criticăm (poate pentru că nu ne-au mulţumit), slujirea noastră devine o grămadă de fapte moarte. Toată jertfirea noastră pentru lucrarea Domnului se transformă în faptă moartă dacă ea nu îşi are rădăcina în iubirea noastră pentru Dumnezeu.

3. Fapte făcute fără râvnă

„Ştiu faptele tale (…) eşti căldicel, nici rece, nici în clocot (…) Fii plin de râvnă, deci (…)” (Apocalipsa 3:15-19). Faptele făcute cu jumătate de inimă sunt fapte moarte. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi din toată puterea noastră (Marcu 12:30). Lauda şi închinarea noastră trebuie să fie din toată inima; nu să fie lipsite de viaţă. Rugăciunile noastre trebuie să aibă neapărat în ele încărcătura responsabilităţii, iar proorociile noastre trebuie să fie pline de zel. Trebuie să fim „plini de râvnă cu duhul” (Romani 12:11). Focul trebuie să ardă pe altar tot timpul (Levitic 6:13). Trebuie să ardem mereu, fiind înconjuraţi de flăcările darurilor Duhului, pe care le-a pus Dumnezeu în noi – nu să le dispreţuim din cauză că mulţi au abuzat de ele (2 Timotei 1:7). Multe adunări creştine din zilele noastre sunt într-o stare de amorţeală, fără focul Duhului Sfânt. Ei sunt gata să fie respinşi de Domnul (Apocalipsa 3:16) din cauza lipsei de râvnă. Trebuie să ne pocăim de asemenea fapte moarte.

4. Fapte făcute fără credinţă

După cum credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:26), tot aşa şi faptele fără credinţă sunt moarte. Multe întâlniri de rugăciune sunt moarte din cauza lipsei de credinţă. Cinci minute de rugăciune plină de credinţă sunt mai puternice, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, decât o noapte de rugăciune fără pasiune. Isus s-a rugat toată noaptea, iar noi trebuie să facem acelaşi lucru când este nevoie – dar, în mod sigur, nu ca o faptă moartă. Credinţa înseamnă de asemenea prezenţa convingerii (încredinţării) personale (Romani 14:22). Tot ceea ce facem fără convingere personală este o faptă moartă. Doar pentru că vreun mare om al lui Dumnezeu crede şi predică o anumită doctrină, nu înseamnă că noi trebuie să îl imităm. Totuşi, creştinătatea este plină de credincioşi care urmează orbeşte pe alţi oameni, fără nici o convingere proprie. Imitarea duce întotdeauna la moarte. Israeliţii au trecut Marea Roşie prin credinţă. Egiptenii au încercat să-i imite, dar s-au înecat (Evrei 11:29). Aceasta e un avertisment pentru noi. Nu imita acţiunile sau slujirile altora. Nu avem voie să imităm nici accentul cu care vorbeşte un om pe parcursul slujirii lui. Această imitare ar fi, de asemenea, o faptă moartă. Trebuie să prorocim doar potrivit cu măsura credinţei noastre (Romani 12:6). Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să fim noi înşine, pentru că El vrea ca fiecare dintre noi să îşi aducă contribuţia unică în Trupul lui Hristos.

5. Fapte făcute pentru câştigul personal şi pentru cinstirea din partea oamenilor

„Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1).

Vedem aici un om care din punct de vedere duhovnicesc era mort, dar care era mulţumit de faptul că îi mergea numelecă era viu. El preţuia mai mult părerea oamenilor decât părerea lui Dumnezeu (Ioan 5:44; 12:43 ); rezultatul a fost că toate faptele lui erau moarte. Tot ceea ce facem ca să-i impresionăm pe oameni, sunt fapte moarte. Lucrurile pe care le facem doar ca să putem istorisi altora ce isprăvi am făcut sunt, de asemenea, fapte moarte (Matei 6:1-18). Faptele vii sunt făcute în taină, numai înaintea Feţei lui Dumnezeu, luând toate măsurile posibile ca ele să rămână ascunse de ochii oamenilor. Atunci când ne mândrim cu tot ce am făcut pentru Dumnezeu, începem să ne „bucurăm de lucrul mâinilor noastre” (Faptele Apostolilor 7:41), şi faptele noastre se transformă, instantaneu, în fapte moarte. În acest fel este construit Babilonul, după cum reiese foarte clar din Daniel 4:30.

De îndată ce suntem ispitiţi să ne gândim la părerea altora despre noi sau despre lucrarea noastră, trebuie să aruncăm acele gânduri la gunoi, căci de acolo au venit şi acolo le este locul. Chiar şi părerile pe care le au marii oameni ai lui Dumnezeu despre noi trebuie să le scoatem din mintea noastră şi să le aruncăm la gunoi. Neprihănirea noastră înaintea oamenilor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15).

Doar cel care este radical are speranţă să scape de faptele moarte. În mod similar, slujirea Domnului făcută pentru un salariu este o faptă moartă. Lucrarea făcută în schimbul banilor nu este o lucrare creştină. Ea este o lucrare făcută în sistemul lumii acesteia, chiar dacă i se atribuie numele de ”creştină”. Este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu având un ochi îndreptat şi înspre bani.

6. Fapte făcute doar pentru liniştirea conştiinţei

Păgânii sunt îndreptaţi către lucrări ca şi postul, rugăciunea şi facerea de bine doar din pricina acuzaţiilor aduse de propria lor conştiinţă (Romani 2:15).

Este posibil ca şi creştinii să înfăptuiască asemenea lucrări izvorâte din tendinţa de liniştire a conştiinţei lor. Mulţi citesc Biblia şi se roagă în fiecare zi, doar pentru a se despovăra de mustrările cugetului lor. Din acelaşi motiv ei merg la adunare, dau zeciuială, dau bani săracilor, etc. Toate aceste lucrări sunt fapte moarte. Există predicatori care transformă în capital această slăbiciune a creştinilor şi fac presiuni psihologice asupra lor, urgentându-i să facă odată ceva pentru milioanele de oameni care pier ”fără Hristos”. Oamenilor li se spune: „ori dăruieşte, ori du-te şi fă ceva”. În consecinţă, unii dau bani iar alţii se lasă de serviciu şi intră în lucrarea creştină. Însă, datorită faptului că ambele grupuri au acţionat fără călăuzirea Domnului, doar pe baza emoţiilor momentului respectiv, tinzând să scape de sentimentele de vinovăţie, ajung să se învârtă într-un ciclu interminabil de fapte moarte.

7. Fapte făcute din frica de Judecata Divină

Este bine ca păcatul să fie evitat din cauza fricii de judecata lui Dumnezeu, dar cu siguranţă că nu acesta a fost motivul lui Isus când a evitat păcatul. El a evitat păcatul din cauză că a vrut să facă voia Tatălui. Acesta trebuie să fie şi motivul nostru. Să presupunem, pentru o clipă, că nu ar exista nici o pedeapsă pentru poftirea după femei, sau pentru minciună, sau pentru mânie; am comite acele păcate?; sau am continua să le evităm din dorinţa de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu? Fiecare dintre noi trebuie să răspundă în dreptul său la această întrebare, şi „să-şi ducă mântuirea până la capăt”, fără fapte moarte, „cu frică şi cutremur”. A ierta pe alţii doar pentru că nu vrem să fim pedepsiţi de Dumnezeu, sau pentru că vrem ca Dumnezeu să ne ierte, este o faptă moartă – pentru că este motivată de frica de judecată. Nici aceia care citesc Biblia şi se roagă în fiecare dimineaţă doar ca să evite vreun accident rău în timpul zilei, nu sunt mai buni! Toate acestea fac parte din categoria celor mai rele superstiţii păgâne!

8. Fapte făcute pentru obţinerea unui contraserviciu

Deşi este adevărat că Isus va răsplăti pe cei credincioşi (Apocalipsa 22:12), şi că cel mai important lucru din viaţa noastră este să fim plăcuţi Domnului (2 Corinteni 5:9) ca într-o bună zi să putem auzi cuvintele „bine, rob bun şi credincios”, totuşi, Isus ne avertizează să nu lăsăm dorinţa egoistă de a primi o răsplată cerească să ne motiveze jertfele şi slujirea în Numele Lui.

Când Petru s-a comparat cu tânărul bogat (care tocmai plecase de la Isus) şi i-a pus lui Isus întrebarea „Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27), Isus i-a dat, ca răspuns, pilda lucrătorilor (Matei 20:1-16). Acolo vedem că cei care au lucrat pentru bani (răsplată) au fost cei din urmă, iar cei care au lucrat fără să se îngrijoreze de bani au ajuns cei dintâi (chiar dacă munca lor a fost mai puţină decât munca celorlalţi).

Ideea călăuzitoare conform căreia „calitatea primează în raport cu cantitatea” exprimă bine diferenţa dintre faptele moarte şi faptele vii. Faptele făcute cu gândul la un contraserviciu, la o poziţie superioară altor creştini în cadrul Miresei lui Hristos, de exemplu, vor fi considerate fapte moarte în Ziua Judecăţii.

Dacă îţi purifici gândirea, faci bine celor din jur, îţi iubeşti soţia sau eşti supusă soţului, doar cu gândul la o răsplată, înseamnă că eul este încă la cârma vieţii tale şi toate faptele tale ”bune”, centrate pe tine însuţi, sunt fapte moarte!

Cei care primesc coroane, în slava cerească, le aruncă de îndată la picioarele Domnului, spunând: „numai Tu eşti vrednic” (Apocalipsa 4:10, 11). Numai atunci putem fi eliberaţi de faptele moarte când ne curăţim pe noi înşine de orice altă motivaţie în afară de cea de a-L glorifica pe Dumnezeu. Dacă ţinem, în memoria noastră, o evidenţă a tuturor faptelor bune pe care le-am făcut, acele fapte bune devin fapte moarte.

Isus ne-a dat două imagini despre Ziua Finală a Judecăţii – una în care oamenii au înşirat înaintea Domnului toate faptele bune pe care le făcuseră în timpul vieţii lor pământeşti: „Doamne, noi am proorocit în Numele Tău, noi am vindecat bolnavii în Numele Tău, etc.” (Matei 7:22, 23). Aceştia vor fi respinşi de Domnul. În cealaltă imagine îi găsim pe cei neprihăniţi care sunt foarte surprinşi atunci când Domnul le aminteşte de faptele lor bune pe care le-au înfăptuit de-a lungul vieţii. Ei întreabă plini de surprindere: „Doamne, când am făcut noi toate acestea?” (Matei 25:34-40). Ei au uitat de binele pe care l-au făcut de-a lungul vieţii – pentru că motivul lor nu a fost primirea unei răsplăţi. Aici vedem un contrast puternic dintre faptele moarte şi faptele vii. În care categorie ne încadrăm noi?

9. Fapte făcute fără a purta în trup omorârea Domnului Isus

Faptele vii sunt numai acelea care izvorăsc din viaţa lui Isus, din interiorul nostru. Este imposibil să avem această viaţă a lui Isus fără să fi purtat, mai întâi, omorârea Lui – crucea de zi cu zi (2 Corinteni 4:10). Dacă doar ne controlăm limba, ca vorbirea să nu ne fie iritată, sau expresia feţei, ca privirea să nu ne fie încruntată, dar fierbem pe dinăuntru, în continuare, de mânie şi de nelinişte, aceasta nu este deloc biruinţă – este doar refulare (înăbuşire). Tehnicile de refulare şi de suprimare sunt din yoga şi n-au nimic comun cu învăţătura lui Isus Hristos. Isus ne-a spus să ne luăm crucea în fiecare zi. Aceasta înseamnă să dăm în fiecare zi la moarte firea noastră pământească (Galateni 5:24). Spre deosebire de moartea prin împuşcare sau strangulare, moartea prin crucificare este un proces de durată. Firea pământească nu poate fi împuşcată sau spânzurată într-o clipită; ea poate fi numai răstignită. Dacă, însă, suntem credincioşi în a-l ţine răstignit pe cruce pe acest criminal, la un moment dat moartea va surveni – şi, într-o zi, vom înceta să mai păcătuim – chiar şi lăuntric (1 Petru 4:1). Atunci faptele vii ale Duhului vor curge ca râuri de apă vie din fiinţa noastră cea mai profundă (Ioan 7:38). Atunci, atitudinile noastre interioare vor corespunde cu aparenţa exterioară şi cu lucrările noastre, vizibile tuturor celor din jurul nostru. Atunci nu va mai fi nevoie de zâmbete artificiale sau de orice altă formă de pietate exterioară.

10. Fapte care provin din propria noastră raţiune umană

Lucrarea altruistă şi plină de sacrificiu pe care a făcut-o Marta pentru Domnul, şi pentru ucenicii Săi, este un exemplu grăitor de fapte bune care sunt fapte moarte (Luca 10:38-42). Ea a lucrat numai din cauză că a simţit că aşa se cuvenea. Însă, „caracteristica cea mai importantă a unui slujitor este aceea că el face acele lucrări care îi sunt date de către stăpânul său” – nu ceea ce simte el însuşi că ar fi bine (1 Corinteni 4:2 trad.LB). Aşa că Maria fusese mai înţeleaptă fiindcă ea, înainte de toate, s-a aşezat la picioarele lui Isus pentru a asculta voia Lui cu privire la acţiunile ei. Scriptura din Evrei 4:10, 12 spune că Cuvântul lui Dumnezeu desparte ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc; şi în aceeaşi măsură în care suntem chemaţi să încetăm să mai păcătuim suntem chemaţi şi să încetăm să mai facem propriile noastre lucrări. Faptele sufleteşti sunt fapte moarte. Isus nu a făcut nimic din propria Lui iniţiativă (Ioan 5:30). Dumnezeu nu caută nici astăzi oameni cu idei strălucite despre cum anume ar trebui făcută lucrarea Lui (fiindcă astfel de idei pot produce doar „Ismaeli”), ci caută oameni care sunt îndeajuns de smeriţi pentru a recunoaşte lipsa lor de înţelepciune şi de putere, şi care se vor pune la dispoziţia lui Dumnezeu ca El să îi folosească după buna Lui plăcere. Dumnezeu nu caută abilitate, ci disponibilitate.

Acum, că am fost informaţi despre faptele moarte, marele pericol pentru unii dintre noi poate fi ca, bătând în retragere dinaintea prăpastiei „fapte moarte”, să cădem în prăpastia de la marginea opusă a căii înguste, şi anume, în cea a „lipsei totale a faptelor”. Această prăbuşire ar fi şi mai rea. Lucrările vii ale Duhului pot fi înfăptuite, prin noi, numai în cooperare cu Duhul Sfânt prin trăirea unei vieţi disciplinate – şi aici nu este vorba de lege, ci de disciplină.

Deci, haideţi să ne curăţim nu numai de orice întinăciune a cărnii, ci şi de orice întinăciune a duhului (2 Corinteni 7:1), pentru ca, în ziua Nunţii Mielului, lucrările noastre înfăptuite în neprihănire să poată deveni haina noastră de nuntă(Apocalipsa 19:8).

Capitolul 14

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

Există două feluri de credincioşi – cei care caută numai binecuvântarea lui Dumnezeu şi cei care caută aprobarea Lui; şi între cele două categorii de credincioşi există o diferenţă enorm de mare. În Apocalipsa 7:9-14, citim despre o mare mulţime de credincioşi – atât de mare încât nu se poate număra. Mărturia lor este că îşi datorează mântuirea Dumnezeului lor(versetul 10) şi că hainele lor sunt spălate şi albite în sângele lui Hristos (versetul 14 ); sau, cu alte cuvinte, că Dumnezeu i-a binecuvântat. Fără-ndoială că această mărturie este bună, dar este una foarte diferită de cea a grupului de credincioşi menţionaţi în Apocalipsa 14:1-5.

Acolo citim despre un grup al căror membrii pot fi număraţi. De fapt, ei numără doar un efectiv de 144.000, un număr foarte mic, dacă luăm în considerare faptul că au fost selecţionaţi din miliardele de oameni care au trăit vreodată pe pământ. Mărturia lor este că L-au urmat pe Hristos în mod desăvârşit, că în gura lor nu s-a găsit minciună, şi că nu s-au întinat cu „femei” (adică, cu femeia menţionată în Apocalipsa 17 – Babilon şi cu fiicele ei). Cu alte cuvinte, ei au fost plăcuţi înaintea lui Dumnezeu.

Observaţi contrastul. Primul grup a primit binecuvântările lui Dumnezeu. Al doilea a primit aprobarea lui Dumnezeu. Primim ceea ce căutăm. Dacă ţintim la binecuvântările lui Dumnezeu, atunci tot ce vom obţine vor fi acele binecuvântări; şi dacă ne mulţumim numai cu binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu, atunci nu vom ajunge să fim promovaţi pentru a primi binecuvântările Lui duhovniceşti.

Majoritatea credincioşilor se mulţumesc să fie binecuvântaţi de Dumnezeu – şi dintre aceştia cei mai mulţi ţintesc numai la binecuvântările de ordin material. De aceea librăriile creştine abundă în cărţi despre cum să fii vindecat, cum să ajungi bogat prin faptul că dai zeciuială, etc. Accentul se pune pe bunăstarea fizică şi materială – pe sănătate şi prosperitate. Aceasta e simptomatica cea mai clară a unei vieţi centrate pe sine. Totuşi, citim în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus a murit pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi înşine, ci numai pentru El (2 Corinteni 5:15); sau, cu alte cuvinte, să nu facem pe placul nostru, ci numai pe placul Lui; sau, exprimat încă într-un alt mod, Isus a murit ca să ne elibereze de o viaţă centrată pe noi înşine şi ca să ne conducă într-o viaţă centrată pe Dumnezeu.

Una dintre situaţiile care ne pot pune în încurcătură în aceste zile este aceea a modului în care Dumnezeu binecuvântează o mulţime de lucrări creştine care sunt atât de profund compromise în caracterul lor. Oare aceasta să însemne că Dumnezeu nu este deranjat de compromisurile şi devierile de la Cuvântul Său? O astfel posibilitate este exclusă din start. Dumnezeu binecuvântează multe slujiri, chiar dacă nu le aprobă în totalitate.

Chiar şi când Moise a acţionat în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi a lovit stânca (când Dumnezeu îi spusese să vorbească stâncii) Dumnezeu a ”binecuvântat” acea slujire neascultătoare. De fapt, prin slujirea aceea, fuseseră binecuvântaţi două milioane de oameni. Însă, ulterior, Dumnezeu l-a tratat cu severitate pe slujitorul Său neascultător (Numeri 20:8-13). Motivul pentru care Dumnezeu a binecuvântat acea slujire a fost iubirea Sa faţă de acele două milioane de oameni nevoiaşi; binecuvântarea nu a însemnat nicidecum aprobarea lui Dumnezeu a faptei slujitorului Său. La fel se întâmplă şi în zilele noastre.

Multe slujiri sunt binecuvântate din cauză că Dumnezeu iubeşte oamenii aflaţi la strâmtorare, care au nevoie de mântuire, vindecare, etc. Însă, în mod cert, El nu aprobă multe dintre faptele care sunt făcute astăzi şi care poartă eticheta ”în Numele lui Isus”. El îi va pedepsi în mod sigur, la momentul potrivit, pe predicatorii care au făcut compromisuri.

Singura condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească o persoană pentru a obţine binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu este ca ea să fie ori bună, ori rea! Aceasta deoarece Isus a spus că Dumnezeu trimite razele Soarelui şi ploaia atât peste cei buni cât şi peste cei răi (Matei 5:45). De aceea, binecuvântarea materială nu este deloc un semn al faptului că Dumnezeu aprobă viaţa cuiva. În pustie, timp de patruzeci de ani, două milioane de israeliţi au trăit în neascultare de Dumnezeu; atât de mare a fost neascultarea lor încât Dumnezeu s-a mâniat pe ei (Evrei 3:17). Totuşi, în toţi acei ani, Dumnezeu le-a dat mâncare şi vindecare – şi încă în mod miraculos (Deuteronom 8:2). De aceea, nici chiar răspunsurile miraculoase la rugăciunile din domeniul binecuvântărilor fizice nu sunt o indicaţie a faptului că Dumnezeu este mulţumit de viaţa unei persoane.

În schimb, când Isus era în vârstă de treizeci de ani aprobarea lui Dumnezeu s-a aşezat asupra Lui, numai pentru un singur motiv: datorită faptului că Isus fusese credincios în învingerea ispitelor în toţi acei ani. El a trăit o viaţă centrată pe Tatăl Său, nu pe Sine însuşi. El nu a lucrat niciodată într-un mod în care „să-Şi placă Lui însuşi” (Romani 15:3). La botezul Lui, Tatăl a depus mărturia: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea”, şi nu: „Acesta e Fiul meu preaiubit pe care L-am binecuvântat”. A doua mărturie nu ar fi avut nici o relevanţă. Prima mărturie, cea care a indicat aprobarea lui Dumnezeu, a fost aceea care a însemnat totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă a căuta aceeaşi mărturie, din partea Tatălui, pe care a avut-o Isus.

Ca urmaşi ai lui Adam, noi toţi suntem născuţi cu un caracter centrat pe noi înşine. Creştem mari, aşteptând ca totul să se învârtă în jurul nostru şi să ne slujească nouă. Când ne convertim, ne aşteptăm şi din partea lui Dumnezeu să ne slujească şi să ne binecuvânteze în diferite feluri. La început, venim la El pentru a fi binecuvântaţi cu iertarea Lui; apoi, mergem mai departe căutând binecuvântarea vindecării, răspunsuri la rugăciuni, prosperitate materială, serviciu, locuinţă, partener de căsătorie, etc. Însă, e posibil ca viaţa noastră să rămână în continuare centrată pe noi înşine chiar dacă, între timp, am devenit profund „religioşi” în ochii noştri şi în ochii altora. Dumnezeu este pentru noi doar încă Una dintre multiplele persoane care ne-au intrat pe „orbită” şi se învârt în jurul nostru; iar noi căutăm să stoarcem tot ce putem de la El. Fiul risipitor s-a întors pentru a primi mâncare de la tatăl său; dar, chiar şi aşa, tatăl l-a primit cu braţele deschise. Dumnezeu ne primeşte chiar când motivele noastre sunt din cale-afară de egoiste. El ne iubeşte atât de mult încât doreşte să ne primească chiar şi când motivul venirii noastre la El este, în mod evident, unul egoist. El ne primeşte, în nădejdea că ne vom maturiza rapid şi ne vom da seama că spiritualitatea adevărată înseamnă să fim părtaşi propriei Sale naturi, care preferă, mai degrabă, să dea decât să primească. Însă, cu marea majoritate a copiilor lui Dumnezeu, această dorinţă a Lui nu devine niciodată o realitate. Ei trăiesc şi mor centraţi pe sine, gândindu-se numai în termenii „Eu”, „Mie” şi „Al meu”, în sfera binecuvântărilor materiale şi fizice.

A fi matur înseamnă a avea mintea înnoită astfel încât ea să nu mai fie centrată pe ceea ce putemobţine noi de la Dumnezeu, ci, mai degrabă, pe ceea ce ar putea primi El de la noi, ştiind că pentru realizarea acestui scop măreţ avem la dispoziţie, aici pe Pământ, doar o singură viaţă. Această înnoire a minţii noastre este cea care aduce transformare (Romani 12:2); şi tocmai această transformare i-a făcut vrednici pe cei 144.000 (din Apocalipsa 14) să stea împreună cu Mielul, pe Muntele Sionului.

Adevărata spiritualitatenu înseamnă numai obţinerea biruinţei asupra mâniei, a irascibilităţii, a gândurilor murdare de natură sexuală, a iubirii de bani, etc. Ea înseamnă că am încetat să mai trăim pentru noi înşine. Înseamnă că ne-am oprit din „umblarea după propriile noastre foloase”, şi anume, din umblarea după propriul nostru câştig, confort, convenienţă, voinţă, drepturi, onoare şi chiar din umblarea după propria noastră ”spiritualitate”.

Când ucenicii i-au cerut lui Isus să-i înveţe cum să se roage, El i-a învăţat o rugăciune în care nu apar, nici măcar odată, cuvinte ca „Eu”, „Mie” sau „Al meu” (Luca 11:1-4). În acea rugăciune, El ne-a învăţat ca în primul rând să fim interesaţi de sfinţirea Numelui, venirea Împărăţiei şi înfăptuirea voii Tatălui, iar apoi, să fim interesaţi de bunăstarea (atât materială şi cât şi duhovnicească) a întregii frăţietăţi (de aceea apar cuvintele „noi”, „nouă” şi „ne” [pe noi]; şi nu apare deloc „eu”, „mie” sau „pe mine”). Este uşor să învăţăm rugăciunea aceasta pe dinafară (aici fiind valabile ambele sensuri ale expresiei „pe dinafară”) şi să o repetăm ca un papagal. Însă, pentru a învăţa această lecţie în inima noastră este nevoie să ne lepădăm de tot ce avem, la modul real, şi să-L punem pe Dumnezeu în centrul inimii noastre. Dacă ne judecăm pe noi înşine cu sinceritate atunci legea pe care o vom găsi cel mai des în mădularele noastre (Romani 7:22) va fi legea egoismului care, de-a lungul întregii vieţi, urmăreşte propriul nostru interes şi umblă după propriile noastre drepturi.

Isus ne-a învăţat să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu – adică să detronăm „Eul” şi să-L punem pe Dumnezeu, şi interesele Lui, în centrul vieţii noastre. Isus a renunţat la confortul Cerului pentru a înfăptui voia Tatălui Său pe Pământ. Pavel a renunţat la confortul unei vieţi trăite ca om de afaceri creştin în luxul oraşului Tars pentru a fi un apostol care a înfruntat multe dificultăţi pentru Domnul. Fiecare dintre apostoli a trăit această viaţă de jertfire, centrată pe Dumnezeu. Spre deosebire de mulţi dintre „predicatorii călători” ai zilelor noastre, apostolii au dat tot ce au avut pentru promovarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ.

O sfinţenie care ne permite să continuăm să umblăm după propriul nostru confort şi să ne promovăm, în continuare, propriile interese este o sfinţenie falsă – chiar dacă am biruit mânia şi gândurile murdare. Iată adevărul pe care nu l-au putut pricepe mulţi; şi, din această cauză, Satan a reuşit să îi înşele. Mulţi creştini călătoresc sau migrează în alte ţări căutând avantaje, confort şi avere. Ei pot avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu în viaţa lor, dar nu de aprobarea Lui – pentru că nimeni nu poate sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (bogăţie, plăcere, confort, etc.). Dacă credem că binecuvântarea lui Dumnezeu, peste viaţa noastră şi peste cea a copiilor noştri, este o indicaţie a faptului că El este mulţumit de noi atunci Satan ne-a înşelat cu-adevărat. Binecuvântarea lui Dumnezeu şi aprobarea Lui sunt două lucruri complet diferite. Mărturia pe care trebuie să o avem la sfârşitul vieţii noastre pământeşti este cea pe care a avut-o Enoh înainte de a fi luat de pe Pământ: „plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Doar trei cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică, despre viaţa lui pământească, decât aceasta. Această mărturie au avut-o Isus şi Pavel. Simpla mărturie că „a fost binecuvântat de Dumnezeu” nu are nici o valoare, pentru că există milioane de necredincioşi care pot avea, de asemenea, această mărturie.

Dumnezeu îi caută pe aceia care vor urmări aprobarea, şi nu doar binecuvântarea Lui.

Capitolul 15

Un alt „Isus’’ şi lucrarea lui

Imaginează-ţi că ai fost în Palestina cu aproximativ 1980 de ani în urmă şi că ai auzit de lucrarea Unuia, numit „Isus din Nazaret”, care vindecă bolnavii. Neavând încă niciodată ocazia să Îl poţi vedea personal, eşti încântat când, în Ierusalim, vezi o mare mulţime care participă la o întrunire de vindecare unde vorbitorul principal este cineva numit ”Isus”.

Pe măsură ce te apropii, îi vezi acolo sus, pe podium, împreună cu ”Isus” (vorbitorul) pe Pilat şi pe Irod, iar lângă ei sunt aşezaţi Ana şi Caiafa. Atunci ”Isus” se ridică şi începe să vorbească mulţimii, spunându-le cât de onoraţi pot să se simtă ei cu toţii, în ziua aceea, dat fiind faptul că cei doi conducători laici supremi ai Palestinei, „preacinstiţii Irod Arhelau şi Pilat din Pont au luat din timpul lor preţios şi au venit pentru a onora întrunirea cu prezenţa lor”; şi nu numai atât, dar „doi mari oameni ai lui Dumnezeu, înalt-preasfinţiile lor Ana şi Caiafa sunt, de asemenea, prezenţi pentru a binecuvânta reuniunea”.

După aceste cuvinte de introducere, ”Isus” îi invită pe Irod şi pe Pilat să rostească câteva cuvinte de deschidere a întrunirii. Atât Irod cât şi Pilat îl laudă pe ”Isus” arătând cât de mult bine face comunităţii, prin slujirea lui, şi că merită sprijinul tuturor oamenilor. Apoi, „înalt-preasfinţiile lor Ana şi Caiafa” sunt invitaţi de ”Isus” pentru a spune câteva cuvinte şi pentru a ”deschide cu rugăciune”. Cei doi îl laudă, şi ei, într-un mod deosebit pe ”Isus” şi solicită tuturor membrilor confesiunilor lor să sprijine din toată inima slujirea acestuia.

Apoi ”Isus” îl invită pe Iuda Iscarioteanul să spună câteva cuvinte despre nevoile financiare ale lucrării. Iuda vorbeşte despre zecile de mii de dinari de care echipa de slujire are nevoie pentru finalizarea unor proiecte. El anunţă că la organizatori se găsesc anumite „formulare” care vor fi completate de aceia care contribuie cu mai mult de 1.000 de dinari, iar pentru aceştia ”Isus” a promis că se va ruga cu o rugăciune specială (nu contează dacă sponsorii sunt credincioşi sau necredincioşi – toţi cei bogaţi sunt bineveniţi şi cu cât sunt mai bogaţi cu atât mai bine!). Apoi Irod ia cuvântul şi îi informează pe oameni că tot ce vor da pentru această slujire se va deduce din impozitul datorat statului. Urmează colecta. Apoi ”Isus” are un scurt mesaj, demonstrează câteva dintre puterile lui miraculoase, care îi umple de uimire pe oamenii simpli, şi îi vindecă pe câţiva bolnavi. Apoi, înainte ca cineva să-l poată aborda personal, ”Isus” părăseşte reuniunea împreună cu Irod, Pilat, Ana, Caiafa şi Iuda (şi pungile cu bani) îndreptându-se cu carul de triumf al regelui înspre palatul arhiepiscopal din centrul Ierusalimului pentru a se ospăta împreună cu ei.

Oarecum, după ce ai asistat la toate acestea, cu toate că eşti proaspăt întors la Dumnezeu având foarte puţin discernământ şi foarte puţină experienţă, simţi, totuşi, că ceva nu e în regulă. Nimic din ceea ce ai văzut nu pare să se potrivească cu ceea ce ai auzit despre Isus de la unii dintre apostolii Lui ca Matei, Petru sau Ioan.

De îndată Satan îţi şopteşte „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Dar tu îi răspunzi „să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi” (1 Ioan 4:1).

În cele din urmă, ajungi la următoarea concluzie: „acesta nu e Acel Isus despre care am auzit. Cu siguranţă este vorba de „un alt Isus” (2 Corinteni 11:4). Ai dreptate. Era un alt ”Isus”.

Cum ai ajuns la această concluzie? Pentru că Ungerea care este în tine ţi-a spus următoarele adevăruri (1 Ioan 2:19, 20, 27 ):

1. 1. Adevăratul Isus nu ar căuta sponsorizări de la conducătorii laici sau vreo recomandare de la conducătorii religioşi pentru lucrarea lui. Nici nu i-ar linguşi pe niciunul dintre ei. Când un fruntaş al Iudeilor a venit odată la Isus, El i-a spus că trebuie să se nască din nou(Ioan 3:1-10). Isus l-a numit pe regele Irod „o vulpe”(Luca 13:31, 32), şi, când a stat înaintea lui, a refuzat să vorbească cu el (Luca 23:8, 9).

1. 1. Adevăratul Isus nu ar cere niciodată bani de la cineva – nici măcar pentru lucrarea Lui. El Şi-a făcut cunoscute nevoile doar Tatălui Său. Tatăl, apoi, îi inspiră pe oameni sau chiar pe un peşte (o singură dată) să se îngrijească de nevoile lui Isus(Luca 8:1-3; Matei 17:27).

1. Adevăratul Isus nu şi-ar „vinde” rugăciunea pentru nici un preţ. Simon magicianul din Samaria i-a oferit odată bani lui Petru în schimbul rugăciunilor sale, dar Petru l-a mustrat pentru viclenia modului său de gândire conform căruia un dar divin ar putea fi cumpărat cu bani(Faptele Apostolilor 8:18-23). Simon s-a pocăit de-ndată. Dar mulţi, de-a lungul secolelor, au rămas nepocăiţi. Papii din biserica Romano Catolică (preoţi care pretind că sunt urmaşi ai acelui Petru care-l mustrase pe Simon magicianul) şi-au vândut întotdeauna rugăciunile. Martin Luther s-a ridicat împotriva acestor nelegiuiri, aşa cum a făcut Petru în vremea sa. Însă, unii dintre urmaşii lui Luther (protestanţii din zilele noastre) au început să-şi vândă „rugăciunile” şi „prorociile”; iar mulţi, asemenea lui Simon, sunt gata să plătească pentru ele.

Isus ne-a avertizat, în mod specific, că în zilele din urmă, înşelăciunea va fi atât de subtilă încât şi cei aleşi vor fi aproape de amăgire – în mod deosebit prin semne şi minuni (Matei 24:24). Dacă este vreo slujire pe care trebuie să o cercetăm cu mare atenţie în zilele noastre, aceea e slujirea prin „semne şi minuni”. Isus ne-a spus să nu-i credem pe cei care vor spune că El a venit în camera lor şi le-a vorbit (Matei 24:26). Trupul înviat al lui Isus nu a părăsit pentru nici o clipă dreapta Tatălui în toţi aceşti (peste 1.900) ani de la înălţarea Lui. Ultimii despre care menţionează Scripturile că L-au văzut pe Isus, şi anume, la dreapta Tatălui, au fost Ştefan şi Pavel (Faptele Apostolilor 7:53; 9:3). Nici măcar Ioan nu a văzut trupul fizic al lui Isus, pe insula Patmos, ci doar simboluri care Îl reprezentau pe Isus (Apocalipsa 1:13-16). Când Isus va părăsi Cerul, acel eveniment va fi a doua Lui venire pe Pământ.

Aşadar, acum, în aceste vremuri din urmă, când ţi se va spune „Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu-i crezi.

Trăind între atâţia credincioşi naivi, noi trebuie să avem discernământ. În aceste zile din urmă, Cuvântul lui Dumnezeu luminează Calea cu o lumină clară pentru toţi cei care o doresc. Dacă urmăm această lumină, nu vom fi niciodată înşelaţi.

Capitolul 16

Semnele culticului

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri… şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu ” (Coloseni 2:18, 19).

„Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! Şi care totuşi zice: ‘Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt!’ (…) Asemenea lucruri sunt un fum în nările Mele, un foc, care arde necontenit” (Isaia 65:2, 5).

„Şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea vegheaţi” (Faptele Apostolilor 20:30, 31).

Culticul înseamnă să fi devotat, pe lângă Domnul Isus Hristos, şi unei persoane sau unei doctrine. Înseamnă să clădim corturi şi pentru „Ilie” şi pentru „Moise”, pe lângă cel clădit pentru Domnul. Aceasta aduce întotdeauna un nor care ascunde prezenţa lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca vieţile noastre să fie centrate doar pe Isus (Matei 17:18).

În zilele de pe urmă se va înregistra o creştere a numărul de confesiuni (culte) creştine. Mulţi vor cădea pradă acestor culte, pentru că ei vor adora pe mesagerul Domnului în loc să aibă o relaţie personală cu Isus, Capul.

Ca să fim salvaţi de la acest pericol, este bine să cunoaştem unele semne ale culticului, pentru a putea avea întotdeauna garda ridicată.

Există o diferenţă între a face parte dintr-o confesiune şi a fi cultic.

Este posibil să te afli într-o biserică ale cărei doctrine sunt bazate pe Scripturi, cu lideri după voia lui Dumnezeu, şi totuşi să fi cultic în atitudinea ta faţă de lideri, faţă de grupul tău sau faţă de credincioşii din alte biserici. Culticul este văzut nu numai în doctrine greşite, ci şi în atitudini greşite.

Cei care au o doctrină sănătoasă şi duc o viaţă corectă, deseori nu pot vedea culticul care poate fi prezent în atitudinile lor.

1. Hristos plus un alt om

Primul semn al culticului este că acesta are un lider (de obicei fondatorul grupului) care este foarte respectat, şi viaţa lui este considerată perfectă, iar învăţăturile sale egale cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt i-a lăudat pe evreii de la Berea ca având „o inimă aleasă”, datorită faptului că „cercetau Scripturile în fiecare zi” ca să verifice dacă învăţăturile lui Pavel erau, sau nu, conforme Scripturilor. Pavel a fost un mare apostol. Însă, chiar şi învăţăturile lui trebuiau verificate cu Scriptura, ca să se vadă dacă erau în concordanţă cu Ele sau nu (Faptele Apostolilor 17:11).

Biblia spune că chiar şi atunci când proorocii vorbesc în adunări, „ceilalţi să judece” (1 Corinteni 14:29). Ce trebuie să judece ceilalţi? Doar ceea ce au judecat şi creştinii din Berea – dacă cuvintele proorocilor sunt, sau nu, conforme Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este cel mai puternic scut împotriva culticului.

Credincioşii cultici îşi respectă liderul atât de mult încât ei acceptă tot ceea ce îi învaţă acesta, fără să verifice dacă ceea ce li se predă este fundamentat din punct de vedere al Sfintelor Scripturi. Ei nu au o inimă aleasă ca şi creştinii din Berea.

Într-un grup cultic, după moartea fondatorului un succesor preia conducerea şi el este recunoscut ca liderul grupului. În consecinţă, se aşteaptă din partea fiecărui membru al grupului să îl recunoască pe noul lider drept cel mai măreţ om al lui Dumnezeu. Rezultatul unei asemenea atitudini este subordonarea fără întrebări la autoritatea şi învăţătura unui astfel de lider. Autoritatea lui peste toţi membrii grupului este la fel de absolută precum cea a Papei iar cuvântul său este legea.

În multe grupuri cultice, dacă liderul are un fiu el este învăţat, din aproape în aproape, să preia câteva dintre responsabilităţile de conducere ale grupului. Apoi, toţi membrii încep, în mod treptat, să îl respecte pe fiu aşa cum l-au respectat pe tată.

2. Biblia plus încă o carte

Al doilea semn al culticului este că are încă o carte pe lângă Biblie (de obicei scrisă de liderul grupului) care este considerată la fel de infailibilă precum însăşi Biblia.

Multe grupuri cultice neagă faptul că dau o asemenea onoare scrierilor fondatorului; dar atitudinile lor faţă de acea carte indică faptul că o consideră egală cu Scriptura. Acţiunile lor vorbesc mai tare decât cuvintele lor.

În primele etape de formare ale unui grup cultic, se poate să fi existat sinceritate şi devotament faţă de Domnul. În unele cazuri, însuşi fondatorul se poate să fi fost un om după voia lui Dumnezeu. Însă, mai târziu, la un moment dat, membrii grupului întemeiază o întreagă doctrină pe baza învăţăturilor liderului, care primeşte aceeaşi autoritate ca şi Biblia.

Părerile personale ale fondatorului devin Cuvântul lui Dumnezeu pentru membrii grupului. Acolo unde fondatorul este un om cu adevărat după voia lui Dumnezeu, el nu va permite acest lucru în timpul vieţii sale. Dacă, totuşi, fondatorul nu este un om al lui Dumnezeu el va proclama autoritate divină pentru învăţăturile sale, încă în timpul vieţii lui.

Membrii unui asemenea grup vor citi, vor re-citi şi iarăşi vor citi cartea scrisă de fondator. Mulţi vor purta cu ei acea carte peste tot unde călătoresc şi vor cita din ea chiar şi în întâlnirile lor, cu aceeaşi autoritate cu care citează Scripturile biblice. Dacă acea carte comentează vreun verset, sau explică o doctrină într-un anume fel, aceea va fi singura explicaţie pe care membrii o vor folosi pentru acel verset sau doctrină.

Citirea continuă a acestor cărţi duce la spălarea creierului, astfel că membrul grupului începe să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu doar în felul în care este interpretat Cuvântul în acea carte. Astfel că, datorită limitării gândirii sale, un asemenea membru devine incapabil să primească lumina proaspătă de la Duhul Sfânt în legătură cu anumite versete din Scriptură – pentru că de fiecare dată când citeşte acele versete mintea lui are o anumită preconcepţie despre mesajul lor. Astfel, mintea lui este din ce în ce mai programată, până când devine complet închisă faţă de descoperirea Duhului Sfânt.

Aici vedem o mare asemănare cu modul în care preoţii Romano Catolici îşi învaţă membrii, că Biblia trebuie interpretată numai în felul în care a fost interpretată de teologii Romano Catolici.

Orice întrebări cu privire la doctrina grupului sau la învăţăturile liderilor sunt complet descurajate.

3. Exclusivitate în părtăşie

Un al treilea semn al culticului este exclusivitatea în părtăşie.

Credincioşii cu o gândire cultică sunt de părere că părtăşia cu alţi credincioşi născuţi din nou din afara grupului lor are o foarte mică valoare spirituală. Un grup cultic va descuraja membrii săi de la orice contact cu alţi credincioşi, în afară de încercările de a atrage noi membri înspre grup. Un astfel de grup se consideră Singura Biserică Adevărată şi crede că toţi cei care aparţin Miresei lui Hristos vor fi, în cele din urmă, îndreptaţi către ei. Îngâmfarea lor este de necrezut!

Asemenea exclusivitate în părtăşie îi transformă pe mulţi credincioşi cultici în snobi şi farisei legalişti. ”Înţelegerea superioară” pe care ei pretind că o au cu privire la Biblie, creează în ei o atitudine de „Noi” şi „Ei”, faţă de ceilalţi credincioşi, care le umple inimile de îngâmfare. Majoritatea unor astfel de credincioşi cultici nu văd fariseismul din viaţa lor, şi se consideră slujitori smeriţi şi devotaţi lui Isus! Iată ce putere de înşelare are mintea umană! Cei din afara grupului, însă, văd adevărata lor stare.

Sfinţenia adevărată este produsul harului lui Dumnezeu (Romani 6:14). Dumnezeu dă har numai celor smeriţi (1 Petru 5:5). Aşadar prima caracteristică a sfinţeniei adevărate trebuie să fie smerenia. Acolo unde lipseşte smerenia, „sfinţenia” pe care par să o aibă majoritatea culticilor este o neprihănire a legii (produsă prin efort omenesc). Din acest motiv, mulţi cultici tind să se laude cu ”vieţile lor sfinte” sau ”căminele lor sfinte”. Dacă sfinţenia lor ar fi fost produsul harului lui Dumnezeu, ei nu s-ar mândri cu aceste lucruri.

Credincioşii cultici citesc de obicei numai cărţile scrise de liderii grupului lor. Revistele lor vor avea articole scrise numai de membrii grupului. Majoritatea grupurilor cultice îşi vor avertiza membrii să nu citească nimic scris de alţi credincioşi – pentru că, susţin ei, nu au mai existat oameni cu teamă de Dumnezeu după zilele apostolilor, în afară de liderii grupului! Culticul are o mare putere de amăgire.

Credincioşii cultici cântă doar cântările scrise de membrii grupului. Cărţile lor de cântări conţin doar asemenea cântări. Orice alte cântări sau imnuri de laudă sunt considerate periculoase!

Grupurile cultice îşi ţin membrii în interiorul unui înveliş asemănător cu gogoaşa viermelui de mătase, făcându-i astfel ignoranţi faţă de lucrările lui Dumnezeu prin alţi oameni, de-a lungul istoriei, sau chiar prin oameni din zilele lor. Când trăieşti în izolare faţă de alţi credincioşi temători de Dumnezeu, este foarte uşor să pierzi contactul cu realitatea şi să trăieşti într-o lume de auto-amăgire şi vanitate.

Dacă excludem din cercul nostru de părtăşie chiar şi un singur copil al lui Dumnezeu, pe care Tatăl nostru Ceresc l-a acceptat, oricare ar fi motivul, noi vom fi cei care pierdem – căci Dumnezeu a rânduit ca „să putem pricepe împreună cusfinţii (…) dragostea lui Hristos” şi să ajungem plini de „toată plinătatea lui Dumnezeu”(Efeseni 3:18, 19). TOŢI

Totuşi, acest fapt nu încurajează mişcarea ecumenică sau compromisul. Va fi imposibil să lucrăm împreună cu credincioşi care fac parte din sisteme babiloniene. Trebuie să stăm la distanţă şi să încurajăm şi pe alţi credincioşi să se îndepărteze de asemenea grupuri (Apocalipsa 18:4). Dar inimile noastre trebuie să fie deschise faţă de părtăşia cu oricare dintre slujitorii temători de Dumnezeu ai lui Isus. Dacă Isus Hristos a primit pe cineva, ce drept avem noi să-l respingem, chiar dacă cel pe care l-a primit Isus nu este întru totul de acord cu noi? (Luca 9:49, 50).

Exemplul lui Pavel şi Barnaba ne arată faptul că părtăşia împreună, ca indivizi, este posibilă, chiar dacă indivizii nu lucrează în aceeaşi echipă (Faptele Apostolilor 15:36-41). Ei au fost în dezacord puternic într-o singură privinţă şi au găsit cu cale să nu mai lucreze împreună; dar ei nu au rupt părtăşia unul cu celălalt, nici nu s-au urât unul pe altul şi nici nu şi-au adresat vorbe urâte unul altuia. Dacă ar fi făcut oricare dintre aceste lucruri, ei ar fi devenit cultici; dar ei s-au iubit unul pe celălalt şi au lucrat separat, fără îndoială, continuând să se roage unul pentru celălalt. Culticii găsesc imposibilă o asemenea situaţie. Ei pot avea părtăşie doar cu cei care le sunt servili.

4. Nici o răspundere în privinţa evanghelizării

Un al patrulea semn al culticului este că nu există vreo povară pentru a sluji, cu propovăduirea Evangheliei, înspre cei păcătoşi.

Deşi există grupuri cultice care sunt implicate în evanghelizare limitată a păgânilor, în general, majoritatea credincioşilor cultici lucrează doar între alţi creştini. Ei nu au nici o dorinţă de a predica Evanghelia „la orice făptură”, după cum a poruncit Isus (Marcu 6:15). Ei se ocupă, însă, numai cu atragerea altor credincioşi în grupul lor.

Fiindcă majoritatea grupurilor cultice sunt foarte unite, mulţi oameni găsesc siguranţă în mijlocul lor. Membrii unui grup cultic ţin unii la alţii, se ajută unii pe alţii în multe feluri. Creştinii fără siguranţă, dezamăgiţi de creştinismul lipsit de iubire, de care au avut parte, care caută siguranţa şi acceptarea nu în Dumnezeu, ci într-o comunitatea de credincioşi, sunt adesea atraşi de aceste grupuri, în care găsesc dragoste şi părtăşie. Însă, ei nu au habar de pericolele cu care se vor confrunta în viaţa lor creştină, prin faptul că sunt foarte exclusivişti.

Credincioşii cultici vor da atenţie şi afecţiune oricărui nou-venit, ca să-l convingă să devină membru al grupului. Ei ştiu că odată intrat, noul recrut va accepta în mod treptat toate învăţăturile lor, inclusiv „autoritatea divină” a liderului lor.

După câţiva ani petrecuţi într-un asemenea grup, majoritatea credincioşilor nu vor mai putea părăsi grupul, de frica singurătăţii şi izolării. Această frică, împreună cu gândul că „se depărtează de la Biserica Adevărată” îi ţin captivi, pentru tot restul vieţii, pe credincioşii cultici.

Credincioşii cultici tind să nu facă sacrificiile pe care mulţi misionari temători de Dumnezeu le-au făcut de-a lungul secolelor, ca să trăiască ani întregi în condiţii primitive în mijlocul păgânilor pentru a încerca să-i aducă la Hristos. Culticii sunt, de obicei, indiferenţi la asemenea muncă misionară – ceea ce e, omeneşte, normal, fiindcă asemenea lucrare misionară este greu de realizat!

Predicatorii cultici, care decid să meargă în ţări păgâne, merg doar ca predicatori musafiri. Ei preferă calea uşoară, de a numi reprezentanţi din adunarea locală drept lideri, ca aceştia să poată planifica întâlniri în perioada vizitelor anuale în acea ţară. În schimb, liderii bisericilor sunt răsplătiţi cu daruri, sau chiar mituiţi cu o călătorie la sediul grupului.

Ucenicii lui Hristos nu au oferit niciodată asemenea răsplăţi, fiindcă ei erau săraci. Astfel că lucrarea lor pentru Dumnezeu, în ţările păgâne, a fost una autentică.

5. Marginalizarea învăţăturii despre îndreptăţirea prin credinţă

Al cincilea semn al culticului este că marginalizează învăţătura îndreptăţirii prin credinţă, şi învaţă că faptele sunt un mod de a obţine iertarea.

Scriptura vorbeşte într-adevăr despre fapte, ca o dovadă a credinţei (Iacov 2:24). Însă, Scriptura învaţă de asemenea că„celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Romani 4:5).

Aici, pericolul nu este doar de lipsa echilibrului, ci mai cu seamă iminenţa ereziei; căci atunci când un adevăr biblic este dus la extremă, astfel încât exclude alte adevăruri biblice, el devine erezie. Mai mult, dacă credem într-o anumită doctrină, dar nu o predicăm în biserică, este ca şi cum nu am crede deloc în ea. Adevărul nespus, asemenea unui muşchi nefolosit, îşi pierde în mod treptat funcţia, şi în cele din urmă este pierdut.

Adevărul nu se găseşte într-o extremă sau în alta; nici în mijloc. El se găseşte în amândouă extremele, aduse împreună.

Trebuie să fim atenţi ca învăţăturile noastre să nu fie o reacţie la extremele în care se găsesc alţii. Mulţi predicatori folosesc învăţătura îndreptăţirii prin credinţă ca pe un permis pentru păcat. Însă, acest fapt nu trebuie să ne facă pe noi să renunţăm la predicarea acestui adevăr şi să trecem în cealaltă extremă, la îndreptăţirea prin fapte.

Credincioşii cultici, în general, predică numai iertarea prin fapte. Religiile ne-creştine fac acelaşi lucru. Dacă un credincios cultic vorbeşte despre Romani 4, o face în aşa fel încât să convingă pe alţii că acest capitol ne învaţă iertarea prin fapte! Credincioşii cultici încearcă să minimalizeze importanţa adevărului că Isus a fost făcut de Dumnezeu neprihănirea noastră (1 Corinteni 1:30), şi se concentrează pe „porunca legii să fie împlinită în voi” (Romani 8:4), fără să-şi dea seama că primul adevăr este fundaţia celui de-al doilea.

De asemenea, credincioşii cultici minimalizează valoarea sângelui lui Hristos, şi vorbesc despre el doar într-o modalitate mistică, super-spirituală.

Cântările dintr-o anumită biserică sunt, adeseori, o reprezentare bună a principiilor acelei biserici. În cărţile de cântări ale grupurilor cultice sunt foarte puţine cântări care vorbesc despre iertarea păcatelor, neprihănirea prin credinţă sau spălarea de păcat prin sângele lui Isus.

Sângele vărsat pe Calvar, despre care Isus şi ucenicii Lui au vorbit adesea (Luca 22:20; Efeseni 2:13) şi despre care vom cânta o veşnicie întreagă, în Cer (Apocalipsa 5:9), primeşte o atenţie deosebit de limitată în cântările grupurilor cultice.

Deşi este adevărat că mulţi credincioşi duc o viaţă bună în aparenţa exterioară, totuşi, mulţi dintre ei sunt apăsaţi lăuntric de povara învăţăturilor primite de la liderii lor. Majoritatea sunt nesiguri de faptul că Dumnezeu este mulţumit de ei; rezultatul este o viaţă de permanentă vinovăţie, şi una plină de condamnarea lui Satan, Acuzatorul Fraţilor. Aceşti oameni, însă, sunt foarte reticenţi în recunoaşterea acestor probleme, de frică să nu fie văzuţi ca necredincioşi.

Prin semănarea continuă a seminţei acestor sentimente, de vinovăţie, liderii acestor grupuri deţin controlul asupra membrilor. Astfel că multe predici din aceste grupuri au scopul de a-i face pe oameni să se simtă vinovaţi. De obicei se vorbeşte despre vină, la modul general, fără să fie identificat un anume păcat sau vreo atitudine păcătoasă.

Deşi există mulţi credincioşi puternici în asemenea grupuri, care nu se lasă copleşiţi de astfel de sentimente, cei mai slabi sunt adeseori înrobiţi de Satan. Această stare e fapt provine din omiterea predicării îndreptăţirii prin credinţă.

6. Tendinţa de a tăinui crezul cultului

Al şaselea semn al culticului este secretul care înconjoară convingerile lor.

Credincioşii cultici sunt, de obicei, evazivi în răspunsurile lor când sunt confruntaţi de alţi credincioşi, din afara grupului lor, cu privire la convingerile lor care nu au nici un temei în Scriptură. Atunci când nu pot dovedi că doctrinele lor nu îşi au rădăcina în Scriptură, răspunsul lor este aproape totdeauna următorul: „ai nevoie de descoperire de la Duhul Sfânt!”. Astfel, ei pretind că primesc o revelaţie specială de la Dumnezeu care nu se poate găsi în Scriptură.

Credincioşii cultici se bucură să vorbească despre „misterele” care le-au fost descoperite de Duhul Sfânt şi care sunt date doar celor care cred din toată inima – adică numai acelora care devin membri în grupul lor!

Ei nu cred că există credincioşi adevăraţi în afara grupului lor. Astfel, credincioşii curioşi sunt atraşi de acest „grup elitist”, care are ”lumina adevărului”. Există o mare poftă în firea pământească de a-ţi închipui că eşti un preferat al lui Dumnezeu – mai presus de ceilalţi credincioşi – căruia Dumnezeu îi descoperă mistere ascunse, la care ceilalţi credincioşi nu au acces.

Culticul înflăcărează această poftă care se afla în fiecare dintre noi.

Dar care este adevărul?

Adevărul este că toate misterele lui Dumnezeu sunt descoperite în Scripturi. Efeseni 4:6 spune clar că misterul lui Hristos a fost necunoscut doar în Vechiul Testament – nu şi în vremurile noastre. Coloseni 1:26, 27 spune că Dumnezeu Şi-a manifestat tainele faţă de toţi sfinţii. Nu mai este nimic ascuns – pentru că Noul Testament a adus lumină asupra tuturor tainelor. Credincioşii cultici pretind, însă, că există multe mistere ascunse. Cele două mari taine menţionate în Noul Testament vorbesc despre evlavie şi despre Biserică (1 Timotei 3:16; Efeseni 5:32).

Ambele mistere sunt scrise şi învăţate în Scripturi. Dacă cineva nu le-a văzut, înseamnă că nu citeşte Biblia îndeajuns, sau este prea mândru ca să-şi schimbe punctul de vedere. Însă, în mod sigur nu există vreun secret pe care Dumnezeu l-a descoperit în mod ascuns cuiva, care să nu fie descoperit pe paginile Scripturii. Să fim cu băgare de seamă la „misterele” despre care vorbesc culticii.

7. Un grad avansat de uniformitate

Al şaptelea semn al culticului este cererea de uniformitate de la toţi membrii.

Credincioşii cultici sunt de părere că unitatea poate exista doar acolo unde este uniformitate. Ei adesea interpretează greşit 1 Corinteni 1:10 – „să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire” – ca să-şi susţină punctul de vedere. Chiar şi o variaţie minoră de la norma stabilită de ei este inacceptabilă. Ei nu înţeleg că acest verset se referă la un acord în duh, nu un acord în fiecare detaliu.

Credincioşii cultici nu sunt capabili să „primească bine pe cel slab în credinţă” (Romani 14:1) – adică un frate cu un punct de vedere diferit de al lor. Ei îi primesc bine doar pe cei care sunt de acord 100% cu ei. În grupurile cultice nu este loc pentru predicarea capitolului 14 din Romani, pentru că diversitatea nu este binevenită în mijlocul lor. Toate elementele unui grup cultic – inclusiv programul fiecărei întâlniri – trebuie să fie exact la fel cu modelul stabilit de lideri.

Există o presiune la nivelul subconştientului exercitată constant asupra membrilor să se conformeze în toate aspectele după modelul stabilit şi practicat de lideri. Toţi credincioşii care acceptă să fie formaţi după un asemenea model ca nişte oameni fără minte, sau roboţi, fără să pună întrebări, sunt consideraţi smeriţi şi fac „parte dintre cei aleşi”. Toţi ceilalţi sunt consideraţi „mândri” şi „neluminaţi”!

Supunerea membrilor este obţinută prin intermediul avertizărilor împotriva rebeliunii faţă de lideri. Sunt folosite „povestiri groaznice” despre aceia care au îndrăznit să se împotrivească liderilor grupului. Astfel, credincioşii naivi sunt presaţi să se conformeze. În mod treptat, ei îşi pierd capacitatea de a discerne şi devin înrobiţi în grup.

Isus a venit să aducă libertate. Culticul aduce robie. Mulţi credincioşi au nevoie să fie eliberaţi din închisorile în care au fost puşi de predicatorii cultici.

Evreii din zilele lui Isus erau nu numai robi ai păcatului, dar şi ai tradiţiilor şi părerilor liderilor religioşi ai vremii. Isus a trebuit să-i elibereze de amândouă aceste robii. Mulţi dintre cei care L-au primit pe Hristos au fost eliberaţi de păcat, dar aveau în continuare frică de liderii religioşi, aşa că ei nu au avut puterea să se rupă de „datinile bătrânilor”, chiar dacă au văzut că ele nu erau Scripturale, ca să nu fie excomunicaţi din grupul lor (Ioan 12:42, 43).

Putem observa cât de puternică este robia faţă de părerile liderilor religioşi, prin faptul că chiar şi după douăzeci de ani de slujire, în plinătatea Duhului Sfânt, Petru s-a temut să se îndepărteze în mod public de anumite tradiţii evreieşti, ca nu cumva să îi supere pe anumiţi lideri creştini evrei. Pavel, care era doar un ucenic în formare, la acea vreme, a avut curajul să-l confrunte pe Petru în mod public şi să scoată la iveală problema acestuia de a urma „tradiţiile bătrâneşti”. Nici măcar Barnaba nu a avut curajul să facă acest lucru (Galateni 2:11-21).

Dumnezeu nu doreşte ca cineva să se conformeze unui model exterior, sub presiune, fără să aibă convingere personală. Singura ascultare cerută de Dumnezeu este cea care este dată de bunăvoie şi cu bucurie – „pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7). El urăşte tot ce este dat din obligaţie. Dumnezeu nu se amestecă niciodată în libera alegere a vreunuia dintre noi. El ne dă întotdeauna libertatea să alegem – să-L ascultăm sau să nu-L ascultăm – aceeaşi libertate pe care le-a dat-o lui Adam şi Eva, în Eden. Dumnezeu ştie că doar într-o atmosferă de libertate desăvârşită se poate naşte şi creşte sfinţenia adevărată.

Sfinţenia adevărată este sfinţenia desăvârşită în frică de Dumnezeu, nu în frică de oameni (2 Corinteni 7:1). Ascultarea dorită de Dumnezeu este una care se naşte din dragoste şi mulţumire faţă de El, nu din teama judecăţii sau speranţa răsplătirii.

Orice ascultare care se naşte din presiunea de a fi conformat unui model, sau din dorinţa de a fi acceptat într-un grup, este o faptă moartă. Nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ea are valoare numai în ochii celorlalţi membrii ai grupului.

În această privinţă Dumnezeu ne va încerca pe fiecare dintre noi ca să vadă dacă dorim aprobarea Lui, sau aprobarea semenilor.

Rămânerea în libertate

„Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneţi dar tari, şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1).

Cea mai mare luptă din viaţa creştină nu este lupta împotriva mâniei sau gândirii murdare. Este lupta împotriva dorinţei de a obţine aprobarea oamenilor. Dacă vrem să trăim liberi, trebuie să punem preţ doar pe voia lui Dumnezeu.

Poţi avea parte de o viaţă bună, chiar dacă ai o atitudine cultică; dar cu o asemenea atitudine nu vei putea niciodată să împlineşti întreg planul pe care îl are Dumnezeu pentru tine pe Pământ. Împărăţia lui Dumnezeu este accesibilă numai acelora care luptă înverşunaţi împotriva gratiilor puse în jurul lor de predicatorii cultici.

Trebuie să ne eliberăm de robia faţă de părerile oamenilor, cu orice preţ, dacă vrem să fim părtaşi la libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu.

Capitolul 17

Semne care arată a doua venire a lui Isus

După anul 1939, lumea nu a mai fost la fel ca până atunci. S-a întâmplat ceva în acea perioadă care a început un lanţ de reacţii în multe domenii şi care se va sfârşi doar în ziua când va reveni Isus.

Isus a spus că nimeni, în afară de Tatăl, nu cunoaşte exact ziua şi ora revenirii Lui. Dar a spus, de asemenea, că dacă luăm aminte la semnele prezise de El este posibil să ştim când se apropie revenirea Lui (Matei 24:33, 36).

Este esenţial deci, să învăţăm care sunt aceste semne:

1. Războaie

(Matei 24:7). Isus a spus că zilele din urmă vor fi ca zilele lui Noe (Matei 24:37). Violenţa a fost una dintre cele mai semnificative caracteristici din vremea lui Noe. „Pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:11, 13). Această descriere este foarte asemănătoare cu ceea ce se poate spune despre lumea din zilele noastre. Atacuri teroriste, răscoale, omoruri şi războaie între ţări sunt evenimente cotidiene. Există multe motive ale acestei creşteri în ce priveşte violenţa. Abolirea pedepsei capitale (instaurată de Dumnezeu în Geneza 9) în multe ţări a dus la o rată ridicată a omorurilor. Violenţa arătată deschis, şi fără ruşine, în filmele din zilele noastre a inoculat în copii violenţa, încă de mici. Înflorirea industriei de divertisment (sute de posturi de televiziune, casete video şi DVD-uri cu filme uşor accesibile) expune un număr tot mai mare de oameni la violenţă. Popularitatea artelor marţiale (care expun oamenii la spirite demonice) poartă, de asemenea, mesajul violenţei. Toate aceste lucruri au început ca un potop după anul 1939 – când Satan a tulburat întreg pământul cu Al Doilea Război Mondial. Mânia şi ura care au fost eliberate în acea perioadă au adus în lume o mulţime de duhuri demonice. După anul 1939, războaiele au fost un fenomen permanent în istoria lumii. Bomba atomică, care a fost lansată în 1945 a marcat începutul perioadei nucleare, cu toate consecinţele ei.

Niciodată în istoria lumii nu s-a văzut o asemenea violenţă sau un aşa de mare număr de războaie ca şi cum a urmat după Al Doilea Război Mondial.

2. Foamete

(Matei 24:7). Întotdeauna a existat foamete în istoria lumii. Însă, după Al doilea Război Mondial, în paralel cu o creştere continuă a populaţiei, foametea a omorât milioane de oameni – mai mult decât oricând în istoria omenirii. Seceta şi recoltele moarte au devenit un fenomen foarte răspândit după anul 1950. Aceste semne îşi vor mări tot mai mult proporţiile în anii viitori.

3. Dezastre naturale

(Matei 24:7). Cutremure, inundaţii, uragane şi erupţii vulcanice sunt dezastre naturale care vor creşte la număr pe măsura ce se apropie zilele din urmă. Şi acestea au crescut semnificativ după Al Doilea Război Mondial.

4. Creşterea cunoştinţei

(Daniel 12:4). Daniel a proorocit că nivelul cunoştinţelor omeneşti va creşte mult în zilele din urmă. Nivelul cunoştinţelor ştiinţifice adunate din perioada lui Adam până în anul 1939 (dintr-o perioadă de peste 5.900 de ani) a crescut de douăzeci de ori din anul 1939 până în prezent. Un grafic al nivelului de cunoştinţe arată foarte clar un nivel constant timp de 99% din istoria lumii, iar apoi o creştere bruscă de douăzeci de ori mai mare în ultimul secol. Iată încă un semn clar al faptului că întoarcerea Domnului este aproape.

5. Dezvoltarea fără precedent a vitezelor de deplasare

(Daniel 12:4). Timp de 5.800 de ani omul s-a deplasat cu aceeaşi viteză – în mare parte călare. Chiar şi în anul 1.900, viteza maximă de deplasare era de 80 km/h. Dar astăzi, omul a călătorit în spaţiu cu o viteză de peste 38.000 km/h. Turismul global a devenit popular doar după Al Doilea Război Mondial. Daniel a proorocit despre acest fenomen, ca despre unul dintre semnele sfârşitului – „mulţi vor merge încolo şi încoace” (traducere din limba engleză – nota trad.).

6. Oamenii sunt iubitori de plăceri

(2 Timotei 3:4). Aici Pavel spune în mod concret că în zilele din urmă oamenii vor iubi mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu. Pe lângă violenţă, perversiunile sexuale au fost cealaltă preocupare majoră din vremea lui Noe (Geneza 6:2). Vedem aceasta foarte clar în zilele noastre. Întotdeauna a existat imoralitate sexuală între oameni; dar niciodată în istoria lumii nu a fost practicată cu atâta deschidere şi neruşinare ca în zilele noastre. Vedem şi aici aspectul progresiv al deteriorării standardelor morale ale lumii întregi după Al Doilea Război Mondial. Pământul a fost umplut cu duhuri necurate. Televizorul, cinematograful, casetele video şi DVD-urile sunt unelte pe care Satan le foloseşte cu mult succes în promovarea cultului căutării de plăcere.

Pavel a spus că una dintre doctrinele demonilor din zilele din urmă va fi interzicerea căsătoriilor (1 Timotei 4:1-3). Vedem această interzicere în zilele noastre dusă la două extreme. O extremă este ascetismul unor grupări care susţin că pentru a fi sfânt, trebuie să rămâi necăsătorit. La cealaltă extremă sunt aceia care nu mai cred în instituţia căsătoriei, ci doar trăiesc împreună. De vreme ce omul în zilele de pe urmă va fi „fără dragoste firească”, nu este surprinzător faptul că avortul are din ce în ce mai mulţi susţinători (2 Timotei 3:3). Mâinile multor doctori sunt pătate cu sângele nevinovat al bebeluşilor omorâţi prin avort, mai mult decât au fost pătate mâinile lui Irod în Betleem (Matei 2:16).

Isus a spus că zilele de pe urmă vor fi ca acelea din vremea lui Lot (în Sodoma). Relaţiile homosexuale sunt privite ca normale. „Ca Sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără s-o ascundă” (Isaia 3:9). Aşa că Dumnezeu i-a părăsit. SIDA face parte din judecata lui Dumnezeu pentru păcatul lor (Romani 1:26-28).

Distrugerea a milioane de tineri prin droguri este o altă dovadă că această generaţie iubitoare de plăcere se îndreaptă cu mare viteză către groapa pierzării.

7. Un duh de neascultare

(2 Timotei 3:2). Neascultarea nu a mai fost niciodată la un asemenea nivel ca după Al Doilea Război Mondial – copii faţă de părinţi, elevi faţă de profesori, slujitori faţă de stăpâni (în fabrici, birouri, etc.). Educaţia superioară i-a transformat pe tinerii din ziua de azi în oameni aroganţi şi lipsiţi de respect faţă de părinţi sau faţă de oamenii în vârstă, în general. Acest duh de neascultare a pătruns în şi creştinism. Astfel, vedem atâtea biserici în lumea întreagă unde păstorii şi prezbiterii sunt la discreţia tinerilor din adunările lor, căutând să le facă pe plac în toate lucrurile.

După Al Doilea Război Mondial, femeile au început să lucreze în afara casei – mai mult decât oricând în istorie. Au început să câştige bani, lucru care le-a făcut pe multe femei arogante, independente şi refuzând să accepte locul stabilit de Dumnezeu sub autoritatea soţului. Acest duh a pătruns chiar şi în biserici. Toate acestea arată cât de răspândit este acest duh de neascultare care se ridică împotriva autorităţii.

Femeile de astăzi nu mai doresc să fie mame. Tot aşa cum femeile au ajuns în poziţii de prim-ministru (lucru nemaiauzit înainte de Al Doilea Război Mondial), şi în biserică ele au început să ia poziţii de păstori şi de prezbiteri. Acesta este duhul lui Iezabela (Apocalipsa 2:20) şi trebuie alungat din biserici de duhul şi puterea lui Ilie, la fel ca în vremurile din Vechiul Testament (1 Împăraţi 20:21-23).

8. Îndepărtarea de la credinţă

(1 Timotei 4:1). Acesta este un verset foarte important, mai ales atunci când îl citim în context. Duhul Sfânt accentuează faptul că mulţi se vor îndepărta de la credinţă în zilele din urmă. Versetul anterior vorbeşte despre taina evlaviei (1 Timotei 3:16). Mai întâi de toate, creştinismul s-a îndepărtat de la evlavie. Acest lucru a dus la îndepărtarea de ascultare faţă de poruncile lui Isus (mai ales de cele din Matei 5-7). Apoi urmează predicarea harului fals. Toate acestea au fost prezente în primul secol; dar ele au crescut exponenţial după Al Doilea Război Mondial.

Mişcarea ecumenică, cultele false, falsificările darurilor Duhului Sfânt, etc., s-au multiplicat enorm în ultimii patruzeci de ani.

Isus a vorbit de trei ori despre înşelăciunile care vor avea loc în zilele din urmă (Matei 24:5, 11, 24). În acele versete, Isus vorbeşte despre proorocii falşi, şi despre încercarea lor de a-i amăgi, prin semne şi minuni, chiar şi pe cei aleşi. Începând cu anul 1945 şi până în prezent în creştinism au existat numeroase semne şi minuni făcute de aşa-zişi „vindecători” – majoritatea făcând parte din aceste lucrări false despre care ne avertizează Isus. Oamenii nu sunt interesaţi să verifice dacă cel care face aceste minuni este temător de Dumnezeu şi dacă îi îndeamnă pe toţi să urmeze toate poruncile lui Isus, aşa cum au făcut apostolii. Din acest motiv, ei sunt înşelaţi (Deuteronom 13:1-4).

9. Israel

(Luca 21:29-32). Isus vorbeşte în aceste versete despre copacii care înfrunzesc (naţiuni care devin independente). Acest fenomen a fost mai puternic după anul 1945 decât oricând înainte, în istoria lumii. India a devenit independentă în anul 1947. Multe alte naţiuni şi-au câştigat independenţa după 1945. Dar Isus ne-a spus să fim atenţi la smochin, adică la Israel (Luca 21:29). Isus a venit la Israel în căutarea unui fruct. Nu a văzut decât frunzele ritualurilor religioase goale; aşa că Isus a blestemat smochinul şi acesta s-a uscat (Matei 21:19). La patruzeci de ani de la răstignirea lui Isus, Dumnezeu a îngăduit ca armata romană condusă de generalul Titus să intre în Ierusalim şi să distrugă Templul evreilor. Apoi, evreii au fost împrăştiaţi în toate colţurile Pământului. Timp de 1.900 de ani, acest smochin a rămas uscat.

Însă Isus ne spune să fim cu luare aminte la vremea când acest smochin uscat va începe să înfrunzească din nou. Moartea milioanelor de evrei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a atras simpatia mondială faţă de evrei, şi mulţi s-au întors în ţara lor în Mai 1948. În Iunie 1967 evreii au recucerit Ierusalimul. Smochinul a început să înfrunzească. Isus a spus că Ierusalimul va fi sub domnia Neamurilor până când „se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Noi acum trăim în vremurile despre care a vorbit Isus.

Orarul lui Dumnezeu

Dumnezeu i-a dat omului şase zile de lucru şi a rânduit ca a şaptea zi să fie o zi de odihnă. Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani (2 Petru 3:8). Aceasta înseamnă că omul are 6.000 de ani de lucru. Al şaptelea mileniu (perioada de 1.000 de ani) va fi un mileniu de odihnă, în care Isus va domni pe Pământ ca Rege. De la Adam până la venirea lui Hristos au fost aproximativ 4.000 de ani. Acum ne aflăm la sfârşitul perioadei de 2.000 de ani de când a venit Hristos, ceea ce dă un total de „şase zile”.

Izraeliţii au primit două zile în pustie ca să se sfinţească iar în a treia zi Domnul a venit în mijlocul lor (Exodul 19:10, 11, 16). Biserica a primit 2.000 de ani (2 zile) ca să se sfinţească şi să se pregătească pentru venirea Domnului. „A treia zi, (Domnul) ne va scula” (Osea 6:2).

11. Responsabilitatea noastră

Ca să fii gata pentru întoarcerea lui Hristos, trebuie ca mai întâi să renunţi la orice păcat de care eşti conştient, şi să recunoşti înaintea lui Dumnezeu că eşti un păcătos. Apoi trebuie să crezi că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce plătind astfel pedeapsa pentru toate păcatele tale, a înviat a treia zi şi astăzi este în Cer. Cheamă-L în inima ta ca Domn şi Mântuitor, ca să îţi ierte toate păcatele şi să te facă un copil al lui Dumnezeu. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3).

După cum citim în acest verset, singura dovadă că avem nădejdea în revenirea lui Hristos este să ne curăţim. Să nu ne oprim din curăţire până când nu ajungem la standardul de curăţie al Stăpânului nostru. Iată de ce a fost dat Duhul Sfânt în Ziua Cinzecimii – ca să ne arate slava lui Hristos în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi să ne schimbe, treptat, în acelaşi chip ca al Lui „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18).

12. Două chemări ale Duhului Sfânt

Biblia se încheie (în ultima ei carte) cu două chemări ale Duhului:

1. 1. Celor necredincioşi: „Vino” (Apocalipsa 22:17), pocăieşte-te şi crede în Hristos.

1. Celor credincioşi: „Biruieşte” (Apocalipsa 2:7 – 3:21), şi fă parte din Mireasa lui Hristos.

Capitolul 18

Fiind pregătiţi pentru venirea Domnului

Când ne gândim la întoarcerea lui Hristos pe Pământ, cel mai important lucru nu este să cunoaştem data exactă, ci să fim pregătiţi din punct de vedere spiritual pentru revenirea Lui. Mulţi care cunosc proorociile cu privire la revenirea Lui, nu se curăţă zilnic după standardul Său de curăţire. Astfel că pentru ei nădejdea întoarcerii lui Isus este o nădejde moartă, nu una vie(1 Ioan 3:3). Pe de altă parte, chiar dacă nu înţelegem toate detaliile prorociilor biblice sau interpretarea semnelor în cartea Apocalipsa, este totuşi posibil să fim 100% pregătiţi pentru venirea Lui, dacă ne concentrăm asupra lucrurilor despre care Isus ne-a spus să fim cu luare aminte.

Când Isus le-a spus ucenicilor despre revenirea Lui, în Matei 24, El a accentuat de mai multe ori faptul că ei trebuie să fie mereu în alertă (Matei 24:42, 44; 25:13). Deci, să fii în alertă spirituală şi pregătit în orice clipă, este mult mai important decât să ai cunoştinţe despre proorocii.

În Matei 25 (care urmează chiar după prorociile din Matei 24) Isus vorbeşte despre trei domenii în care suntem chemaţi să fim în alertă şi credincioşi ca să putem fi gata pentru venirea Lui.

1. Credincioşie în viaţa ascunsă

(Matei 25:1-13). În această pildă, Isus vorbeşte despre zece fecioare. Nici una dintre ele nu era o femeie curvă (veziIacov 4:4 pentru definiţia prea-curviei spirituale). Fiecare dintre ele erau fecioare. Cu alte cuvinte, aveau o mărturie bună înaintea oamenilor. Fiecare avea candela aprinsă (Matei 5:16). Faptele lor bune erau văzute de cei din jur. Totuşi, dintre aceste zece fecioare doar cinci erau înţelepte; dar acest lucru nu se putea vedea din exterior. Numai cinci dintre ele au luat untdelemn în vase (versetul 4). Untdelemnul din vas nu era vizibil noaptea, spre deosebire de cel din candelă care ardea, şi se referă la viaţa ascunsă, nevăzută de cei din jur în întunericul acestei lumi. Fiecare avem un vas. Întrebarea este dacă avem sau nu untdelemn în el.

Untdelemnul este folosit în Scriptură ca simbol al Duhului Sfânt şi se referă, aici, la viaţa care vine de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt în duhul nostru. Manifestarea exterioară a acestei vieţi este lumina (Ioan 1:4). Conţinutul din interior este untdelemnul. Mulţi se preocupă doar de înfăţişarea lor exterioară; dar aceasta e o nebunie. În vremuri de încercare şi testări ne dăm seama că lumina exterioară este insuficientă. Avem nevoie de conţinutul vieţii interioare ca să ieşim biruitori.

„Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea” (Proverbe 24:10). Momentele de criză din viaţa noastră ne arată cât de puternici sau slabi suntem. În această pildă, momentul de criză a fost că mirele şi-a întârziat puţin venirea. Timpul este elementul care arată realitatea spiritualităţii noastre.

Cel credincios îndură până la sfârşit şi este mântuit. Timpul arată de asemenea cine are conţinut în viaţa interioară, şi cine nu. Mulţi sunt ca şi sămânţa care a răsărit de îndată, dar care nu are viaţă interioară. Solul din inimile lor nu are adâncime(Marcu 4:5).

Din acest motiv este greu să ştim care este spiritualitatea sau starea inimii unor creştini noi. În schimb, totul va fi văzut în timp, dacă avem răbdare. Modul în care trebuie să îl aşteptăm pe Isus este să avem o viaţă interioară plină de curăţie şi credincioşie înaintea lui Dumnezeu – în gândire, atitudini şi motivaţii, iar pe acestea cei din jur nu le pot vedea. Dacă nu avem aceste lucruri şi totuşi credem că suntem pregătiţi pentru venirea lui Hristos, ne înşelăm singuri.

2. Credincioşie în slujire

(Matei 25:14-30). În cea de-a doua pildă, accentul cade pe folosirea cu credincioşie a talanţilor primiţi de la Dumnezeu. Aceşti talanţi reprezintă lucrurile materiale, bani, abilităţi naturale, oportunităţi în viaţă, daruri spirituale, etc.

Nu suntem cu toţii egali la acest capitol – vedem în pildă că unul a primit cinci, altul doi şi un altul a primit un singur talant. Însă, fiecare a trebuit să fie la fel de credincios cu ceea ce i-a fost dat. Celui căruia i se dă mai mult, i se va cere înapoi mai mult. Aşadar, cel care şi-a multiplicat cei doi talanţi în patru a primit aceeaşi răsplată ca şi cel care şi-a multiplicat cinci talanţi în zece.

Judecata a căzut asupra celui care şi-a ascuns talantul „în pământ” (versetul 18) – el este singurul care şi-a folosit talantul pentru slava lumii, nu pentru slava lui Dumnezeu. Nimeni nu poate spune că nu i-a fost dat vreun talant – cu toţii am primit ceva de la Dumnezeu. Întrebarea este la ce am folosit aceşti talanţi. Tot ce am folosit pentru noi înşine este echivalent cu talantul ascuns în pământ. Ceea ce folosim pentru slava lui Dumnezeu va fi socotit comoara noastră în cer. Prin acest aspect putem observa sărăcia multor credincioşi.

Motto-ul nostru ar trebui să fie „Totul pentru Dumnezeu şi nimic pentru mine însumi”. Abia atunci vom fi gata pentru venirea lui Hristos. Nu putem fi ucenici ai lui Isus dacă nu am renunţat la tot ce avem.

Cel care nu îşi foloseşte lucrurile ca să-L slujească pe Dumnezeu şi totuşi crede că este pregătit pentru întoarcerea lui Hristos, se înşeală singur.

3. Credincioşie în slujirea fraţilor

(Matei 25:31-46). Am văzut, mai sus, că Isus se ocupă de atitudinea noastră faţă de fraţii noştri aflaţi în nevoie. Această nevoie poate fi spirituală sau fizică.

În această pildă vedem nişte oameni care au moştenit împărăţia fiindcă au slujit fraţilor ca şi cum ar sluji lui Isus. Slujirea lor a fost atât de ascunsă, încât mâna stângă nu a ştiut ce face mâna dreaptă (Matei 6:3). Aşadar, când Domnul le aminteşte de binele făcut, aceştia nu-şi mai aduc aminte! (Matei 25:38).

Isus ne învaţă aici că orice lucru făcut pentru cei mai neînsemnaţi fraţi este considerat ca făcut Domnului (Matei 25:40). Este important faptul că aici Isus vorbeşte de cei mai neînsemnaţi, pentru că tendinţa noastră este să îi slujim pe cei mai importanţi credincioşi şi să uităm de cei săraci şi dispreţuiţi! Cei care sunt preocupaţi de mâncare şi băutură, de a cumpăra şi a vinde, de a planta doar în beneficiul lor, vor fi lăsaţi în urmă când va reveni Isus (Luca 17:28, 34).

Numai aceia a căror slujire pentru Domnul a însemnat şi grija faţă de fraţi, vor fi luaţi împreună cu Isus. Într-un alt pasaj, Isus vorbeşte despre un alt grup de oameni – care reprezintă opusul acestui grup. Ei sunt cei care ţin minte fiecare faptă bună făcută în numele Domnului. Când stau în faţa Scaunului de Domnie, ei îi amintesc lui Isus că au scos demoni, au predicat, au vindecat bolnavii în Numele Lui, etc. Însă ei sunt alungaţi de Isus, în ciuda faptului că au făcut toate aceste lucrări bune, pentru că le lipseşte prima cerinţă, de a avea o viaţă ascunsă plină de sfinţenie înaintea lui Dumnezeu.

Este interesat să observăm contrastul între aceste două grupuri.

Cei care au vindecat bolnavii sunt alungaţi (Matei 7:22, 23); dar cei care au vizitat bolnavii moştenesc Împărăţia!(Matei 25:34, 36). Dumnezeu nu ne cere să vindecăm bolnavii dacă nu ne-a fost dat ca „talant” darul vindecării. Însă putem să vizităm bolnavii, să-i încurajăm şi să-i binecuvântăm în Numele lui Isus. Atunci vom realiza că suntem pregătiţi pentru venirea Domnului, în timp ce mulţi care au vindecat bolnavii vor fi lăsaţi în urmă! Ca să putem sluji altora în acest fel, trebuie să fim gata să fim incomodaţi.

Aceia care nu concep ca planurile lor să fie deranjate de oameni nevoiaşi, vor fi cu siguranţă lăsaţi în urmă la venirea lui Isus. Trebuie să ne jertfim timpul, banii, şi mai presus de orice, planurile şi voia proprie, dacă vrem să slujim altora în Numele Domnului.

Egoismul este atât de adânc înrădăcinat în firea noastră pământească încât chiar şi după ce ne-am curăţit de păcatul poftirii cu privirea, sau de mânie, este posibil să trăim încă numai pentru noi înşine. Poate exista chiar şi sfinţenie, ca şi sfinţenia fariseilor, care este preocupată doar de sine. Aceasta e o sfinţenie falsă; totuşi, este foarte uşor să fim înşelaţi de ea.

Isus ne-a învăţat să ne rugam „Dă-ne (…) Iartă-ne (…) Nu ne duce pe noi (…)” (Matei 6:11-13). O sfinţire care nu pune în noi o grijă pentru cei din jur care sunt încă în păcat şi în nevoi, este un fals lipsit de valoare care nu merită decât să fie aruncat la gunoi.

Trebuie să ne înnoim gândirea („înnoirea minţii” Romani 12:2) ca să ne punem în „locul altora” şi să încercăm să înţelegem situaţia în care se află ei. Aceasta e grija lui Isus care ne pregăteşte să moştenim Împărăţia veşnică. Cel care se gândeşte doar la nevoia sa şi a familiei sale şi totuşi crede că este pregătit pentru venirea Domnului, atunci oricât de „sfânt” ar fi el, se înşeală singur.

Capitolul 19

Evanghelizare şi ucenicizare

O greşeală foarte des întâlnită între creştini este că, într-o anumită temă, sunt atât de absorbiţi de un anumit pasaj din Scriptură încât exclud alte pasaje din Scriptură care sunt în legătură cu aceeaşi temă.

Prima încercare a lui Satan (după cum vedem din ispitirea lui Isus în pustie) este să ne facă să acţionăm pe baza nevoii noastre (eşti flămând: porunceşte acestor pietre să se transforme în pâine) sau pe baza gândirii proprii, nu după voia lui Dumnezeu. Isus a respins acea ispită, spunând că El face totul după voia lui Dumnezeu (Matei 4:4). La fel trebuie să facem şi noi.

Însă, atunci când Satan vede că ne folosim de Cuvântul lui Dumnezeu („Este scris (…)”), următoarea încercare este de a folosi Cuvântul lui Dumnezeu împotriva noastră. La a doua ispită, el a venit la Isus cu cuvintele „Este scris (…)” (Matei 4:6). Dacă Isus nu ar fi cunoscut tot Cuvântul lui Dumnezeu, El ar fi fost înşelat de citatul lui Satan din Scriptură, după cum se întâmplă cu mulţi creştini în zilele noastre. Isus, însă, a respins şi a doua ispită, spunând: „De asemenea este scris (…)” (Matei 4:7).

Aşa că este foarte important să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Întregul adevăr este găsit în „Este scris (…)” şi în „De asemenea este scris (…)”. Este scris „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15). De asemenea este scris „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19). Trebuie să luăm aminte la ambele porunci, şi în ascultare să căutăm să împlinim voia lui Dumnezeu pentru noi.

Evanghelizare

Primul pas este să mergem în toată lumea, aşa cum ne porunceşte Isus în Marcu 16:15. Această poruncă nu este dată fiecărui credincios în parte, ci întregului Trup al lui Hristos. Din cauza limitărilor noastre umane este imposibil pentru un singur individ sau pentru o biserică locală să predice Evanghelia fiecărui om din lume. Fiecare dintre noi avem o parte foarte mică în această sarcină; dar acea parte, oricât de mică ar fi, trebuie îndeplinită de fiecare dintre noi. Aici intră în imagineFaptele Apostolilor 1:8. Fiecare credincios trebuie să fie umplut de puterea Duhului Sfânt, dacă vrea să fie un martor pentru Hristos. Nu toţi suntem chemaţi să fim evanghelişti (pentru că Isus a rânduit doar câţiva ca evanghelişti în trupul Său, Biserica – Efeseni 4:11), dar toţi suntem chemaţi să fim martori.

Un evanghelist are un câmp de lucru mai extins decât un martor. Martorul trebuie să spună despre Hristos oamenilor pe care îi întâlneşte în cercul său – rudenii, vecini, colegi şi alţi oameni pe care îi întâlneşte în fiecare zi. Oricare ar fi ocupaţia noastră, fiecare dintre noi putem fi martori.

Însă Hristos a rânduit şi evanghelişti în biserică, însă nu numai cu scopul de a „câştiga suflete” sau de a „aduce oameni la Hristos”, ci şi pentru „a zidi Trupul lui Hristos” (după cum citim în Efeseni 4:11, 12). Aici găsim cea mai mare greşeală a evanghelizării din zilele noastre. Evangheliştii din ziua de azi, din păcate, nu au mult de a face cu zidirea Trupului lui Hristos, ci se ocupă doar de mântuirea sufletelor. Însă, odată mântuit, un astfel de suflet ajunge în bisericile moarte, unde se pierde din nou, sau în cel mai bun caz devine căldicel, gata să fie vărsat din gura lui Dumnezeu (Apocalipsa 3:16). Oricum, el nu este zidit în Trupul lui Hristos; iar scopul lui Satan este astfel împlinit, pentru că această persoană devine de două ori mai rău, fiu al gheenei (Matei 23:15) – în primul rând pentru că era pierdut în păcat, iar în al doilea rând pentru că acum a fost convins de un evanghelist că este mântuit! Singurul lucru care este zidit prin asemenea evanghelizare este imperiul privat al evanghelistului; şi, din păcate, în majoritatea cazurilor, singurul motiv este căutarea slavei oamenilor.

Isus spune despre evanghelişti că trebuie să fie „pescari de oameni”; dar evanghelizarea făcută în cooperare cu pastori sau preoţi ne-mântuiţi, este ca şi pescuitul cu o plasă plină de găuri. Nu ne-am putea închipui că Petru sau Isus i-ar fi chemat vreodată pe Ana şi pe Caiafa să facă parte din întâlnirile lor de evanghelizare! Totuşi, astăzi majoritatea evangheliştilor fac acest lucru şi nu numai atât, dar îi şi laudă pe aceşti preoţi ne-mântuiţi. Asemenea evanghelişti fac mari compromisuri.

În plus, peştii prinşi în plasă ajung din nou în ocean (în marile confesiuni moarte), numai pentru a fi prinşi din nou, la următoarea evanghelizare, ca apoi să ajungă din nou în ocean. Acest proces este repetat de multe ori în astăzi, de mulţi evanghelişti care coordonează întâlniri inter-confesionale. Aceste întâlniri aduc bucurie, însă nu îngerilor din Cer, ci legiunilor lui Satan!

Adeseori proclamarea mesajului că Isus iartă păcate şi vindecă boli este însoţită de semne şi minuni. Însă, întrebarea care rămâne este: câte suflete au fost zidite în Trupul lui Hristos ca rezultat al acestui tip de evanghelizare?

Apostolii (în primul secol) nu s-au ocupat niciodată de acest stil de evanghelizare. Ei trimiteau pe toţi nou-convertiţii în biserica locală ca să fie ucenici şi să fie zidiţi. Din păcate, secolul 20 a fost martor la apariţia slujbei evangheliştilor-vindecători ca slujire proeminentă în creştinătate. Aceasta este încă un indiciu al îndepărtării creştinismului de la învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu.

Cele cinci slujiri menţionate în Efeseni 4:11 (apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători) sunt menţionate în ordinea priorităţii în 1 Corinteni 12:28. Acolo citim: „şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor [adică evangheliştii, fiindcă toţi evangheliştii din Noul Testament au avut darul vindecării]; [şi în ultima categorie] darurile ajutorărilor, cârmuirilor[păstorii], şi vorbirii în felurite limbi.” Vedem clar că în ochii lui Dumnezeu, slujirile apostolilor, proorocilor şi învăţătorilor sunt mult mai importante pentru zidirea Trupului lui Hristos decât cea a evangheliştilor. Evanghelistul îşi poate găsi locul în slujire, doar atunci când este în poziţia corectă, după slujirile de apostol, prooroc şi învăţător. Numai atunci lucrarea evanghelistului poate ajuta la zidirea Trupului lui Hristos. Evangheliştii secolului douăzeci s-au îndepărtat de la Cuvântul lui Dumnezeu în această privinţă.

Ucenicizare

Scopul evanghelizărilor (după cum este poruncit în Marcu 16:15) poate fi înţeles numai în lumina poruncii de a face ucenici în toate colţurile lumii (Matei 29:18). Acesta este planul întreg al lui Dumnezeu pentru cei pierduţi.

Noul convertit trebuie să fie ucenicizat. Din păcate, în zilele noastre nici măcar convertitul nu este cu-adevărat întors, pentru că în multe cazuri el nu s-a pocăit cu-adevărat. La întâlnirea de evanghelizare i s-a spus că el trebuie doar să creadă, fără ca să i se spună nimic despre pocăinţă. Majoritatea convertiţilor din zilele noastre sunt ca bebeluşii prematuri, scoşi afară de moaşe nerăbdătoare (”evangheliştii”), în dorinţa lor de a-şi putea completa cât mai bine rapoartele cu noi date statistice despre noii convertiţi, pe când bebeluşii nu erau gata încă să se nască. Aceşti bebeluşi născuţi prematur fie mor, fie trăiesc cu probleme tot restul vieţii. Îngerii se bucură pentru păcătosul care se pocăieşte, nu pentru cel care doar crede (Luca 15:7, 10).

Însă, chiar şi acolo unde este prezentă pocăinţa adevărată, şi o persoană a fost convertită cu-adevărat, ea trebuie condusă în ucenicie, ca să fie împlinită voia lui Dumnezeu cu privire la el. Evanghelizarea care nu duce la ucenicie este ceva incomplet. Adeseori dorinţa evanghelistului de a-şi zidi propria împărăţie îl împiedică să lucreze împreună cu cei care pot să îi conducă pe noii convertiţi înspre ucenicie.

Nu trebuie să judecăm asemenea predicatori, pentru că nu este datoria noastră să-i judecăm. Dar ei cu siguranţă vor răspunde înaintea Domnului pentru faptul că nu au condus noii-convertiţi la ucenicie.

Privind împreună, atât la trimiterea din Marcu 16:15 cât şi la cea din Matei 28:19, 20, putem înţelege care este scopul întreg al lui Dumnezeu.

Primul pas în călăuzirea oamenilor către pocăinţă şi credinţă trebuie să fie botezul în apă (după cum porunceşte Isus înMarcu 16:16). Evangheliştii care nu predică botezul în apă de frică să nu îi supere pe unii preoţi ne-convertiţi, etc., sunt în dezacord cu predica lui Petru din Ziua Cinzecimii (Faptele Apostolilor 2:38).

Mai departe, în Matei 28:19 Domnul Isus ne porunceşte să facem ucenici. Acest lucru implică îndemnarea acestor convertiţi să se detaşeze de o exagerată dragoste de familie care i-ar putea împiedica să-L urmeze pe Domnul (Luca 14:26), să se detaşeze de bunurile materiale (Luca 14:33), şi să-şi poarte crucea în fiecare zi pentru tot restul vieţii (Luca 14:27). Acestea sunt cerinţele minime pentru a deveni un ucenic.

Matei 28:19 repetă nevoia de a fi botezat în apă. Chiar dacă botezul este menţionat în ambele trimiteri, rar găsim un evanghelist în zilele noastre care are destul curaj să predice despre nevoia botezului în apă. Ei se tem de oameni mai mult decât se tem de Dumnezeu; ei preferă să rămână inter-confesionali, şi astfel să arate foarte bine în ochii oamenilor, decât să predice întreg Cuvântul lui Dumnezeu şi să arate bine în ochii lui Dumnezeu.

Matei 28:20 spune că acest ucenic nou trebuie învăţat despre tot ce a poruncit Isus – şi mai mult decât atât, el trebuie învăţat să asculte şi să pună în aplicare fiecare dintre poruncile lui Isus. O simplă privire la Matei capitolele 5, 6 şi 7 scoate la iveală câteva dintre poruncile lui Isus – pe care majoritatea credincioşilor nu le iau în considerare. Iată ce sarcină grozavă este să împlineşti ambele trimiteri împreună.

Există o nevoie mare de oameni care văd cât de important este să propovăduim întreg Cuvântul lui Dumnezeu, care urmează din toată inima (atât cât pot înţelege) toate poruncile lui Isus, şi care doresc să zidească Trupul lui Hristos.

Isus a spus că ucenicii Lui vor putea fi recunoscuţi după un singur semn – iubirea unii faţă de alţii.

Notează acest lucru! Ucenicii nu sunt recunoscuţi prin lucrări mari, sau bani mulţi, ci prin dragostea fierbinte ce o au unii pentru alţii. Întâlnirile de evanghelizare care atrag mii de oameni la mesajul lui Dumnezeu, trebuie să îndrepte paşii oamenilor spre adunările locale, unde ucenicii au dragoste unii pentru alţii.

Trist este că în locurile unde se fac mereu evanghelizări mari şi cruciade de vindecare, este greu de găsit o biserică despre care să se poată spune că membrii nu se ceartă, nu se lovesc pe la spate, etc., cu atât mai puţin să se spună despre ei că sunt plini de dragoste. Este uşor de înţeles de ce noilor convertiţi le este greu să trăiască o viaţă de biruinţă. Însă, ce scuze au diaconii sau liderii din unele biserici care se ceartă şi se atacă unii pe alţii?

Acesta e cel mai clar indiciu că Marea Trimitere din Matei 28:19, 20 – ucenicie şi ascultare desăvârşită de poruncile lui Isus – a fost complet ignorată. Trimiterea din Marcu 16:15 (credinţa şi botezul în apă) este singura împlinită, dar adeseori doar pe jumătate (botezul în apă fiind omis).

În Marcu 16:15-20 se pune accentul pe evanghelizare, mesajul fiind confirmat de semne şi minuni făcute de Domnul. ÎnMatei 28:19, 20 accentul se pune pe ucenicie, viaţa ucenicului fiind manifestată prin supunere desăvârşită faţă de poruncile lui Isus. Mulţi creştini urmează prima parte, dar nu şi pe a doua. Însă prima fără a doua este la fel de incompletă şi nefolositoare ca şi o jumătate de trup omenesc. Însă, cine are ochi să vadă aceste aspecte?

Când Isus a predicat despre ucenicie mulţimilor, foarte curând mulţimea a scăzut până au rămas doar cei unsprezece ucenici (compară Ioan 6:2 cu 70). Ceilalţi oameni au găsit că mesajul era prea tare pentru ei şi au plecat (Ioan 6:60, 66). Însă, prin acei unsprezece ucenici, Dumnezeu Şi-a dus la îndeplinire planul în lume şi a continuat lucrarea începută de Hristos.

Noi, la rândul nostru, trebuie să ducem mai departe lucrarea ca Trup al Său pe Pământ. După ce evanghelistul a adunat mulţimile, noi trebuie să îi conducem pe cei convertiţi către ucenicie şi supunere. Numai în acest fel va putea fi zidit Trupul lui Hristos.

Capitolul 20

Chemarea noastră specifică, ca biserică

Care este chemarea noastră clară ca biserică în oraşele din ţările diferite în care ne-a pus Dumnezeu?

Dacă vrem să ne supunem fără nici un compromis Cuvântului lui Dumnezeu, există cel puţin şapte domenii în care trebuie făcută o schimbare faţă de starea actuală a majorităţii creştinilor.

1. Nu măreţie ci sfinţenie

Babilonul (biserica falsă) este numit „cel mare” de unsprezece ori în cartea Apocalipsei. Ierusalimul (Mireasa lui Hristos) este numit „oraşul cel sfânt” (Apocalipsa 12-21).

Dacă noi, ca „biserică” umblăm după măreţie în ochii lumii, atunci ne apropiem de Babilon. Isus a spus că „ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15). Astfel, trebuie să verificăm constant dacă există vreun lucru în biserica noastră (chiar şi cântările sau predicile noastre) care este spus sau făcut cu scopul de a impresiona oamenii. Numerele au fost întotdeauna impresionante în ochii lumii. Dacă ne place să vorbim despre statisticile creşterii numărului de membri, ne apropiem de Babilon. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea să creştem numeric. El vrea să creştem, atâta timp cât suntem o „turmă” pe care o poate recomanda altor „oi”. Dar creşterea la număr nu este neapărat un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu – cultele eretice cresc şi ele la număr, împreună cu religiile păgâne. Adeseori statisticile lor sunt chiar mai impresionante decât cele multor grupări creştine!

Sfinţenia este o trăsătură a bisericii adevărate (Ierusalim). Aşa că creşterea în Ierusalim este măsurată de creşterea în sfinţenie – care include iubirea de semeni. Isus a spus că este foarte strâmtă calea care duce la viaţă, şi puţini o vor găsi. Cei care prezintă poarta îngustă exact aşa cum a făcut-o Isus, nu vor avea o creştere mare în ce priveşte numărul de membri (Matei 7:13, 14). Însă, dacă deschidem poarta puţin mai mult decât a făcut-o Isus, numărul membrilor va creşte foarte repede. Multe biserici se poticnesc la acest capitol. Isus a vorbit despre poarta strâmtă şi calea îngustă în contextul „predicii de pe munte”(Matei 5-7). Conţinutul acestor capitole constituie calea îngustă şi poarta strâmtă.

Pasajul din 1 Corinteni 3:13 spune foarte clar că în ziua judecăţii Isus va privi la calitatea lucrărilor noastre – nu la cantitate. O slujire de calitate poate fi prezentă doar în viaţa unuia care trăieşte într-un proces de auto-evaluare continuu.

Biserica trebuie să fie diferită de orice confesiune din jur. Odată ce pierdem această diferenţă, vom ajunge o nouă confesiune moartă.

2.Nu viaţa exterioară pe primul loc, ci viaţa interioară

În Vechiul Legământ se punea accentul pe exterior – „din pricina împietririi inimilor” (Matei 19:8). Legea căuta curăţia în exterior. Noul Legământ, însă, caută curăţia „partea dinăuntru a paharului” (Matei 23:25, 26). Isus spune prin acel verset că odată curăţit pe dinăuntru, paharul va fi curat şi pe din afară, astfel încât nu va fi nevoie să curăţim exteriorul. Vedem aceasta foarte clar în Matei 5:21-30. Dacă cineva îşi curăţă inima de mânie, va dispare pericolul exterior de a omorî pe cineva. În acelaşi fel, dacă inima este curăţită de gânduri necurate, de natură sexuală, dispare şi pericolul exterior de a comite adulter. Curăţă interiorul paharului şi exteriorul va deveni automat curat.

În majoritatea bisericilor se pune accentul pe exterior – evitarea cinematografului, ţigărilor, alcoolului, jocurilor de noroc, bijuteriilor, etc. – iar aceste biserici vor ajunge degrabă sub Vechiul Legământ! Singura modalitate în care putem scăpa de murdăria exterioară este să nu ne concentrăm pe ea, ci mai întâi să ne concentrăm atenţia asupra atitudinii interioare, lumeşti, care stă la rădăcina murdăriei.

Curăţia interioară nu poate exista fără auto-judecare. Este imposibil să zidim biserica dacă această curăţie interioară nu este predicată mereu. Biblia ne spune să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi ca să evităm împietrirea prin înşelăciunea păcatului (Evrei 3:13; 10:25). Majoritatea „bisericilor” creştine nu sunt interesate de asemenea învăţături decât, probabil, din când în când. În nici un caz în fiecare zi! Aşa că ele duc la crearea de farisei, cu paharul curat doar în exterior. Mireasa lui Hristos trebuie neapărat să fie cu totul altfel.

3. Nu activitate agitată ci ascultare

Accentul în creştinism a fost întotdeauna pus pe „activitate” – predicarea la colţul străzii, umblarea din casă în casă, slujirea misionară, etc. Toate acestea sunt bune. Însă, din păcate, în minţile multor creştini, ele au înlocuit ascultarea desăvârşită.

Isus a spus că trebuie să-i învăţăm pe toţi creştinii să păzească toate poruncile Lui (Matei 28:20). Dumnezeu pune mai mare accent pe supunere decât pe jertfire (1 Samuel 15:22). Ideea că Dumnezeu ne cere să trecem prin diferite stadii de suferinţă fizică pentru a ne dovedi dragostea, este o idee păgână. Acest concept este foarte dominant în cultura păgână din India, şi din păcate, şi-a găsit locul şi în creştinism. Spiritualitatea este astfel rezumată la a te lăsa de serviciu şi a locui într-un loc dificil, sub povara multor greutăţi, etc. Toate aceste lucruri cer un sacrificiu destul de mare, dar acest sacrificiu nu poate înlocui ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubirea noastră pentru Isus nu poate fi arătată prin sacrificii, ci numai prin supunere faţă de poruncile Lui – aşa cum Isus Însuşi spune în Ioan 14:15. Supunerea faţă de învăţăturile lui Isus din Matei 5-7 este o mult mai mare dovadă a iubirii noastre pentru El decât dacă am renunţa la jumătate din salariu pentru El, sau dacă am renunţa la serviciu şi am deveni misionari.

Creştinismul confesional este foarte clar prezentat în activitatea agitată a Martei (Luca 10:39-42). Ea a fost sinceră, plină de sacrificiu, altruistă şi plină de râvnă în slujirea ei din bucătărie. Totuşi, Isus o mustră. Duhul ei era plin de amărăciune şi critică la adresa surorii sale, Maria, care părea că nu face nici un sacrificiu pentru Domnul. Maria stătea liniştită la picioarele lui Isus, aşteptând să audă cuvintele Lui, înainte de a-L sluji.

Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră – nu activitate agitată, ci ascultarea Cuvintelor lui Isus urmată de supunere – nu să facem ceea ce credem noi că este bine, ci să facem voia lui Dumnezeu.

4. Nu evanghelizare fără ucenicizare

Unii credincioşi rezumă Cuvântul lui Dumnezeu la o singură poruncă – de a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia la orice făptură (Marcu 16:15). Această poruncă trebuie categoric împlinită de Trupul lui Hristos – în mod deosebit de aceia care au fost rânduiţi ca Evanghelişti în Trupul lui Hristos (Efeseni 4:11). Însă această sarcină va rămâne incompletă dacă nu luăm în considerare şi porunca lui Isus de a face ucenici din toate neamurile (Matei 28:19).

Mulţumim Domnului pentru toţi aceia care au mers în toată lumea, ducând Evanghelia celor care nu au auzit niciodată de Isus. Însă, tristul adevăr despre evanghelizare în secolul douăzeci şi unu este că cele trei aspecte ale poruncii din Matei 28:19, 20 – să facem ucenici, să-i botezăm în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi să-i învăţăm să păzească toate poruncile lui Isus – sunt aproape complet ignorate.

Când o mulţime de credincioşi pun accent pe evanghelizare fără să facă ucenici, devine datoria noastră să refacem echilibrul – ucenicia – şi să completăm sarcina.

Mulţi se gândesc numai la sarcina neterminată de a duce Evanghelia în toate părţile lumii. Dumnezeu a rânduit această sarcină pentru cei care au chemarea de evanghelist. Însă, pentru toţi ceilalţi, Dumnezeu a rânduit sarcina – mult mai dificilă – de a face ucenici.

O ilustraţie foarte potrivită este atelierul unui dulgher, care face mese, unde majoritatea muncitorilor lucrează la picioare, iar un număr foarte mic lucrează la partea de sus a mesei. Rezultatul este un număr mare de mese terminate pe jumătate. În mod sigur că Isus, când a lucrat ca dulgher, a terminat o masă înainte să se apuce de alta. El a ştiut întotdeauna că este important să termini ceea ce ai început (chiar şi pe cruce când a strigat „S-a isprăvit!”). El aşteaptă acelaşi lucru de la noi. Noi suntem lucrători alături de El, şi trebuie să terminăm fiecare lucru pe care îl începem. Toţi noii convertiţi trebuie făcuţi ucenici.

5. Dărnicie – nu după modelul Vechiului Testament, ci după modelul Noului Testament,deci dupa modelul lui Iisus…

Majoritatea credincioşilor sunt complet ignoranţi faţă de diferenţele dintre Legământul Vechi şi cel Nou. Astfel că mulţi predicatori pot să le impună „zeciuiala” din Vechiul Testament ca pe o poruncă.

Când Isus s-a adresat fariseilor, care erau încă sub Vechiul Legământ, El le-a spus să dea zeciuiala – fiindcă aşa poruncise Moise (Matei 23:23). Însă, când s-a adresat ucenicilor Săi şi le-a vorbit despre Noul Legământ, Isus nu a pus deloc accentul pe un anumit procentaj al dărniciei lor,ci numai pe motivele lor (Matei 6:1-4). În Noul Legământ contează calitateadărniciei, nu cantitatea ei (vezişi 2 Corinteni 9:7). Noi trebuie să alegem dacă vrem să fim farisei sau ucenici ai lui Isus!

Revistele creştine din zilele noastre sunt pline de îndemnuri la zeciuială, şi la dărnicie materializată în bani pentru felurite organizaţii sau pastori. Aproape toate revistele şi publicaţiile creştine au devenit poluate cu acest duh comercial al Babilonului – a cere bani pentru tot felul de proiecte în Numele lui Isus.

Apostolii nu s-au ocupat niciodată cu un astfel de cerşit. Nici Isus nu a cerut bani de la nimeni. Ceea ce vedem astăzi este complet diferit de atitudinea pe care au avut-o Isus şi apostolii. Totuşi, majoritatea credincioşilor ignoră acest aspect, şi continuă să încurajeze aceste obiceiuri poluante.

Noul Testament vorbeşte mai mult despre oferirea trupului ca jertfă înaintea lui Isus decât despre oferirea banilor(Romani 12:1). Noi trebuie să punem accentul pe aceste principii în biserică. Dumnezeu se va îngriji de toate nevoile noastre financiare atâta timp cât noi căutăm mai întâi Împărăţia Lui (Matei 6:33).

6. Nu puterea omului, ci puterea lui Dumnezeu

În creştinismul de astăzi, puterea sufletului omenesc a devenit o imitaţie ieftină a puterii Duhului Sfânt. Cea mai mare parte a creştinismului carismatic este plină de puterea sufletului deghizată în puterea Duhului Sfânt. Dacă vrem să nu fim amăgiţi, trebuie să cerem discernământ ca să putem face diferenţa între suflet şi duh; această problemă trebuie adusă la lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Dumnezeu lucrează prin slăbiciunea omenească. „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de ruşine pe cele înţelepte” (1 Corinteni 1:27). Adevărurile lui Dumnezeu sunt ascunse de cei înţelepţi, şi descoperite „pruncilor” (Matei 11:25). Acolo unde teologii se folosesc de inteligenţa umană, vom găsi Babilonul – chiar dacă acei teologi au doctrine corecte.

Înălţarea intelectului uman este cea mai uşoară cale de a zidi Babilonul. Acest pericol este prezent în bisericile unde oamenii inteligenţi nu au înţeles nevoia de renunţa la puterea sufletului, şi continuă să folosească puterea minţii pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. În biserică, cel care se bazează pe inteligenţa lui proprie este o piedică în lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu lucrează prin savanţii plini de mândrie, ci prin oamenii smeriţi, temători de Dumnezeu.

Poziţiile de autoritate în biserică trebuie ocupate pe baza vieţii personale, nu pe baza altor aspecte. Puterea lui Dumnezeu este întotdeauna manifestată prin Duhul Sfânt şi prin mesajul crucii (1 Corinteni 1:18; 2:4) – nu prin personalităţi dominante.

În bisericile în care nu se pune accentul pe puterea Duhului Sfânt şi pe mesajul crucii, se deschide uşa către manifestarea puterii sufletului omenesc. În acest caz, revelaţia şi puterea Duhului Sfânt sunt înlocuite cu inteligenţa şi cu priceperea omenească, care duc la zidirea Babilonului – chiar dacă este predicată sfinţenia!

7. Nu adăugarea de membri noi, ci zidirea Trupului lui Hristos

În Vechiul Testament era imposibil ca poporul lui Dumnezeu, evreii, să devină un singur Trup. Aceasta a devenit posibil doar după ce Isus S-a ridicat la Cer şi a turnat Duhul Sfânt peste credincioşi. În Vechiul Testament, Israel era o congregaţie. Naţiunea a crescut la număr, dar a rămas o congregaţie. În Noul Testament biserica este un Trup, nu o congregaţie.

Dacă doi nu devin una, atunci avem o simplă congregaţie. Aspectul important cu privire la Trupul lui Hristos nu estemărimea, ci unitatea lui. După acest standard este greu de găsit „o biserică” despre care se poate afirma că nu este o congregaţie. Putem găsi peste tot congregaţii care cresc în număr – dar nu şi în unitate. Certurile, invidia şi concurenţa sunt prezente chiar şi în conducerea bisericilor.

Dumnezeu doreşte să aibă o expresie a Trupului lui Hristos peste tot în lume. Creştinismul babilonian nu poate împlini acest scop; dar lucrarea lui Dumnezeu continuă printr-o rămăşiţă care realizează că semnul ucenicilor lui Isus este iubirea de semeni, nu creşterea în număr a membrilor.

În trupul lui Hristos, fiecare persoană este importantă, chiar dacă nu are vreun dar anume. Fiecare este important prin faptul că este un membru al Trupului lui Hristos. Citim în Cuvânt că Dumnezeu dă mai multă importanţă membrului lipsit de dar, pentru a se menţine unitatea în Trup (1 Corinteni 12:24, 25). În Biserică trebuie să urmăm exemplul lui Dumnezeu şi să dăm cinste chiar şi celor care nu au nici un dar, atâta timp cât sunt smeriţi şi temători de Dumnezeu. În Babilon sunt cinstiţi: predicatorul priceput, cântăreţul talentat, şi noii convertiţi care au o anumită poziţie socială. Dar în Biserică (cortul lui Dumnezeu), dăm cinste celor temători de Domnul (Psalmi 15:1, 4).

Există o mare diferenţă dintre Babilon şi Ierusalim.

Dumnezeu ne cheamă astăzi să ieşim din Babilon şi să zidim Ierusalimul (Apocalipsa 18:4).