Introducere

Pentru ca mulţi să înţeleagă mai bine această temă grea, dar importantă, a revenirii Domnului, m-am hotărât să scriu această lucrare. Sunt conştient că anumite puncte au fost atinse doar pe scurt şi nu au fost expuse detaliat. Dacă am vrea să le prezentăm în întregime, atunci ar trebui scrise multe cărţi. Cele peste 200 de texte biblice folosite, trebuie să-i dea cititorului posibilitatea să cerceteze personal mai departe în Sfânta Scriptură („ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa” – Faptele Ap. 17:11) şi să fie călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în bogăţiile nepătrunse ale Cuvântului Său.

În timp ce scriam, două lucruri m-au umplut mereu de bucurie: primul, că Domnul mi-a acordat un mare privilegiu şi binecuvântarea de a putea să privesc atât de adânc în planul Său de mântuire; al doilea, că eu nu sunt dator niciunei direcţii de credinţă şi niciunei confesiuni religioase, putând astfel să prezint adevărurile curate şi nefalsificate ale Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod credincios şi în contextul corect. Având în vedere că Dumnezeu mi-a dat har să capăt o privire de ansamblu în gândurile Lui şi în planul Lui măreţ cu omenirea, eu pot să mărturisesc împreună cu psalmistul David: „Căci Ţi s-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor Tale” (Psalm 138:2) şi cu apostolul Pavel: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu!” (Rom. 11:33).

Unul dintre marii bărbaţi ai lui Dumnezeu, folosiţi după vremea apostolilor, a fost Ireneu, care a spus: „Celor care I-au fost plăcuţi, Dumnezeu le-a arătat, ca un arhitect, măreţul Său plan de mântuire”. Un autor de cântări a scris: „Fă-mă liniştit, Doamne, aceasta este ruga mea fierbinte, liniştit pentru a vedea minunile din Cuvântul Tău”. Cuvintele Domnului nostru mai sunt valabile şi astăzi: „ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor” – acelora care sunt doritori să primească şi să fie învăţaţi prin Duhul.

Mă rog ca toţi cititorii să fie binecuvântaţi din punct de vedere spiritual şi să poată fi zidiţi în credinţa scumpă a gloriosului Cuvânt al lui Dumnezeu. Fiecare să cerceteze Scripturile ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa. Această prezentare scurtă este destinată să fie doar o introducere. Restul este între dvs. şi Dumnezeu. Binecuvântatul Său Cuvânt să fie o binecuvântare pentru toţi aceia pe care El deja i-a binecuvântat.

Revenirea lui Hristos, diferitele Sale „”veniri”” şi evenimentele legate de acestea

Erorile dogmatice despre această temă, care s-au strecurat deja în primele secole d.H. în vestirea biblică, se mai găsesc şi astăzi – poate într-o formă uşor schimbată – în biserici. Augustin (354-430), pe care unii istorici îl consideră unul dintre cei mai mari părinţi ai bisericii, a învăţat că naşterea din nou este prima înviere. Dar Pavel, pe care el îl preţuia, se străduia să ajungă la prima înviere ca ţelul cel mai înalt al său, deşi fusese deja născut din nou şi umplut cu Duhul Sfânt (Fil. 3:10-11). Pentru Augustin, Satana fusese deja legat şi biserica era deja în Împărăţia de o mie de ani. Puterea statului unită cu a bisericii a devenit cunoscută ca „statul lui Dumnezeu”.

Nu vom face referire la ceea ce au spus oamenii pe parcursul istoriei bisericii, ci vom prezenta punctul de vedere biblic. Deşi, într-un mod bizar, niciunul dintre apostoli nu s-a ocupat de la A la Z de subiectul revenirii lui Hristos, totuşi, sunt făcute multe referinţe la aceasta, în versete răspândite în întreaga Biblie şi acestea trebuie aşezate în locul de care aparţin. Credincioşii din zilele apostolilor aveau privilegiul de a auzi multe învăţături şi predici în original despre aceste subiecte. De exemplu, Pavel a putut să spună că el a vestit tot planul lui Dumnezeu (Faptele Ap. 20:27). S-ar părea că, în scrisorile lor către biserici, apostolii au considerat că aceste lucruri erau deja cunoscute. Ei doar au reamintit din când în când, ceea ce deja învăţaseră în diferitele adunări locale. Pentru a avea o imagine completă a acestui subiect, trebuie să căutăm locurile respective în întreaga Scriptură şi să le punem laolaltă într-un mod corect.

De la Evanghelia după Matei, până la sfârşitul Apocalipsei, găsim mereu afirmaţii despre diferitele veniri ale Domnului şi despre revenirea Lui. De aceea, trebuie să cercetăm cu atenţie ca să vedem despre ce venire este vorba în fiecare caz. Aceste referinţe biblice nu sunt aşezate într-o ordine cronologică.

Pentru a vedea cât de important este să înţelegem despre ce se vorbeşte, vom alege două pasaje biblice. Uneori acestea pot fi asemănătoare şi totuşi descriu evenimente total diferite. În Matei 25:1-10 ni se spune despre aceia care vor fi pregătiţi la venirea Mirelui şi vor merge împreună cu El la ospăţul de nuntă. În Luca 12:35-40, citim despre aceia care Îl aşteaptă pe Domnul lor, când El Se întoarce de la nuntă. Între aceste două evenimente este un interval de timp de ani de zile şi este vorba despre două veniri şi două grupuri total diferite, deşi în ambele cazuri sunt folosite cuvinte asemănătoare sau chiar identice: nuntă, candele, a fi pregătit, etc.

Fiecare venire a Domnului este în legătură cu diferite evenimente. Să ne gândim numai la cele peste 100 de prorocii vechi testamentare care s-au împlinit la prima venire a lui Hristos. În ceea ce priveşte Biserica nou testamentară, pentru ea sunt trei veniri: prima dată Domnul a venit ca Mântuitor, să-i răscumpere pe ai Săi; a doua oară El vine ca Mire, ca să îi ia acasă pe răscumpăraţii Săi (aceasta va fi revenirea Lui promisă); în al treilea rând, după ospăţul nunţii, El va veni cu ai Săi (Apoc. 19:11-16), ca să lupte cu toate forţele duşmanului, după care va instaura pe pământ Împărăţia de o mie de ani (Apoc. 20).

În această prezentare ne vom ocupa, în primul rând, de revenirea lui Hristos şi de luarea Bisericii Mirese, la a doua Sa venire. Atingerea acestui ţel înalt este dorinţa fiecărui răscumpărat. Toţi credincioşii adevăraţi au aşteptat să vadă ziua aceea, de când S-a înălţat Hristos la cer. Înainte de a pleca de la ai Săi, El a spus: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2-3). El S-a referit de multe ori la acest eveniment măreţ.

În Matei 24, ucenicii I-au arătat Învăţătorului lor, frumosul templu. Spre surprinderea lor, răspunsul Lui a fost: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mat. 24:2).

După aceea, ei I-au pus trei întrebări:

1). „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri?”

2). „Şi care va fi semnul venirii Tale”

3). „şi al sfârşitului veacului acestuia?”

Oricine citeşte cu atenţie capitolul, va constata că Isus a răspuns acestor trei întrebări. Cu privire la venirea Lui, El a spus: „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului” (Mat. 24:27). Şi în alte locuri El S-a referit la aceasta:

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24:37).

„…şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului” (Mat. 24:39).

„Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru” (Mat. 24:42).

„De aceea şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Mat. 24:44).

„Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa” (Mat. 25:10).

„Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21:36).

În zilele apostolilor şi în creştinismul primar, în inimile celor ce crezuseră era o nădejde vie şi o aşteptare a revenirii lui Hristos. Despre această nedejde mărturisesc mai multe pasaje biblice. Vă rog, luaţi în considerare şi următoarele referinţe biblice, într-un duh de rugăciune:

„…ca să vină de la Domnul vremile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos” (Faptele Ap. 3:20).

„Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26).

„…v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare” (1 Tes. 1:9-10).

„Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?” (1 Tes. 2:19).

„Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1 Tes. 4:16).

„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos” (1 Tes. 5:23).

„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor…” (2 Tes. 2:1).

„…să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (1 Tim. 6:14-15).

„De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4:8).

„«Încă puţină, foarte puţină vreme» şi «Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi»” (Evrei 10:37).

„Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. …Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7-8).

„În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite…” (2 Pet. 1:16).

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui?»” (2 Pet. 3:3-4).

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).

„…tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:22-23).

Se va întâmpla în realitate

Asemenea pretenţii pot suna foarte evlavios, dar sunt false şi induc în eroare. Cuvântul grecesc „parusia” înseamnă „prezenţă”, dar presupune întotdeauna o venire personală. „Para-ousia” înseamnă „substanţă prezentă”. Dacă, de exemplu, preşedintele Statelor Unite intră în Casa Albă, atunci aceasta este parusia. Parusia nu este fantezie; o parusie reală presupune venirea vizibilă şi trupească a unei persoane. De aceea, nu există o parusie a lui Hristos, fără ca El să vină personal, trupeşte. O astfel de învăţătură este pur şi simplu o absurditate. Aşa cum prima Lui prezenţă sau „epifanie” (parusia de la prima Sa venire) a fost o realitate, tot o realitate va fi şi venirea Sa personală („parusia” sau prezenţă), în trup, la revenirea Lui. O învăţătură despre parusia lui Hristos, fără ca Hristos să Se arate personal, este lipsită de orice temelie raţională şi biblică.

Revenirea lui Isus Hristos şi evenimentele legate de aceasta, nu sunt o închipuire sau învăţătură, ci sunt realităţi. Pavel scrie: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi…” (1 Cor. 15:51). Fiecare poate să citească în Matei 17, de la vers. 2, ce înseamnă această schimbare sau transfigurare şi cum are loc: „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina”. Ioan L-a văzut pe Domnul nostru pe insula Patmos, având aceeaşi înfăţişare: „Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului” (Apoc. 1:12-18).

Transformarea implică faptul „ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Cor. 15:53). În această desăvârşire nu va exista îmbătrânire, ci tinereţe veşnică. În Iov 33:23-28 este exprimat gândul că noi vom fi schimbaţi, astfel încât vom fi iarăşi tineri. Acolo citim despre ispăşire şi mijlocitor („unul din miile acelea”). Apoi, în vers. 24 este descris preţul răscumpărării. În vers. 25 se spune că aleşii se întorc la zilele tinereţii lor, în vers. 26 că ei se vor ruga lui Dumnezeu şi El le va fi binevoitor. Da, noi vom fi readuşi la floarea tinereţii în trupul de înviere. Tranformarea se va petrece „…într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi” (1 Cor. 15:52).

Acest eveniment măreţ nu este numai pentru cei care trăiesc atunci în Hristos, ci şi pentru toţi aceia care au plecat înaintea noastră cu această nădejde a slavei. Şi Iov îşi exprimă credinţa lui în înviere, astfel: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu” (Iov 19:25-26).

La revenirea Domnului nostru, cei adormiţi în Hristos vor primi un trup de înviere, după cum este scris: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc” (1 Cor. 15:42-44).

„Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El” (1 Tes. 4:14). Cine învaţă că Hristos a venit deja, să ne spună unde sunt cei adormiţi pe care i-a adus cu Sine. Apoi, o asemenea învăţătură acordă un avantaj celor vii, faţă de cei adormiţi şi contrazice afirmaţia clară a sfintei Scripturi: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1Tes. 4:15-17a).

Observaţi, Domnul nu coboară până pe pământ, ci biruitorii, aceia care au adormit în Hristos, vor învia mai întâi, iar cei vii în El vor fi transformaţi şi, împreună, vor fi luaţi să-L întâmpine pe Domnul în văzduh „…şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4:17b).

De-a lungul vremii harului, Domnul este prezent în Duhul, aşa cum a făgăduit. El este cu ai Săi şi, acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Lui, El este în mijlocul lor. În ziua Cincizecimii, El a venit în Duhul ca să locuiască în cei răscumpăraţi, după cum a promis (Ioan 14:18). „…El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:6). Credincioşii adevăraţi sunt călători şi străini pe pământ, ei caută oraşul binecuvântat al cărui Constructor este Dumnezeu. În acelaşi timp, ei sunt deja „…împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19).

La revenirea lui Hristos, toţi aceia care sunt rânduiţi să fie în slavă, indiferent că au adormit deja sau că mai sunt în viaţă, vor primi nemurirea prin puterea lui Dumnezeu de înviere şi vor fi ridicaţi ca să-L întâlnească în văzduh. Toţi aceia care, de la prima venire a lui Hristos până la revenirea Lui, au crezut Cuvântul lui Dumnezeu predicat în vremea lor şi l-au trăit, Îl vor întâlni pe Isus Hristos, care a fost pentru ei nădejdea slavei. Amin! Pavel se exprimă astfel: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în «ziua aceea» Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Tim. 4:8). În fiecare din cele şapte epoci ale Bisericii (Apoc. 2+3), au existat întotdeauna oameni care au ascultat ceea ce a spus Bisericilor Duhul şi au crezut că revenirea Domnului va avea loc în generaţia lor. Ei foloseau cuvântul „Maranata” – Domnul vine – pentru că în inima lor era un dor fierbinte; ei se rugau din inimă: „Vino, Doamne Isuse!” Ei nu s-au înşelat, nici nu vor fi dezamăgiţi. Doar că au plecat înaintea noastră şi aşteaptă până când numărul celor ce vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, este deplin. Acum, chiar la sfârşit, are loc o armonie deplină a Mirelui-Cuvânt cu Mireasa-Cuvânt, astfel încât la final, Duhul şi Mireasa spun acelaşi lucru (Apoc. 22:17).

Aleşii din perioada Vechiului Testament au înviat împreună cu Hristos, conform Matei 27:51-53. „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi” (Evrei 11:39-40). Ei aşteaptă în Paradis până în ceasul când toţi vor vedea desăvârşirea. Atunci, aleşii din perioada Vechiului şi a Noului Testament vor lua parte la marele ospăţ din slavă. La aceasta s-a referit Domnul nostru, când a spus: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Mat. 8:11).

Dorinţă împlinită

„De asemenea şi firea (creaţia) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. …Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8:19+23).

Conform Geneza 1:27, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu…”. Aceasta a fost în trupul duhovnicesc. Mai târziu Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului…” (Gen. 2:7). În acest trup de carne a avut loc căderea omului în păcat. De aceea Dumnezeu, care este Duh, a trebuit să devină om în Fiul, pentru a ne răscumpăra din acest trup de moarte şi pentru a ne readuce în starea de fii ai lui Dumnezeu, în părtăşie cu El. În cele din urmă, vom fi schimbaţi în chipul Lui, în trup duhovnicesc.

„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29).

„Omul dintâi este din pământ, pământesc; Omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi, după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15:47-49).

Cei care cred cu adevărat, au dorinţa să aibă parte de prima înviere, de transformarea trupului şi de răpirea de pe acest pământ în slavă.

„Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde” (Rom. 8:24). Prin lucrarea de răscumpărare împlinită pe crucea Golgotei o dată pentru totdeauna, noi suntem, de fapt, reaşezaţi în aceeaşi stare în care a fost omul înainte de căderea în păcat. Suntem răscumpăraţi în totalitate şi mai aşteptăm doar transformarea trupurilor noastre.

Pavel ardea de dor ca să aibă parte de această înviere privilegiată şi s-a exprimat astfel: „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi” (Fil. 3:10-11).

Aşa de sigur cum un trup pământesc este pus în mormânt, putem fi la fel de siguri că va fi înviat un trup duhovnicesc. Credincioşii adevăraţi care sunt în viaţă la revenirea lui Isus Hristos, vor fi transformaţi şi vor primi trupul de înviere. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2).

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a fost răstignit şi îngropat, a înviat trupeşte a treia zi. După aceea, în trupul de înviere, El a fost patruzeci de zile cu ucenicii Lui, învăţându-i lucrurile referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. El a mâncat cu ei şi a avut părtăşie cu ei (Luca 24:36-49; Faptele Ap. 1:3). „El i-a dus afară până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:50-51). „…S-a înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor. Şi, cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer»” (Faptele Ap. 1:9-11).

După cum am amintit deja, revenirea lui Isus Hristos nu va fi o fantezie religioasă, ci o realitate, un eveniment indiscutabil de la sfârşitul timpului de har, însoţit de semne vizibile. Ceea ce este scris în Luca 17:34-36 va fi o realitate amară pentru mulţi: „Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat”.

Strigătul

Conform 1 Tesaloniceni 4:16 la revenirea Domnului se vor întâmpla trei lucruri: 1) strigătul Lui va răsuna; 2) glasul arhanghelului va răsuna; 3) trâmbiţa lui Dumnezeu va răsuna. Toate acestea se vor întâmpla când Domnul va coborî din cer pentru a-i lua pe răscumpăraţi în slavă. Întâlnirea Miresei cu Mirele nu va avea loc pe pământ, ci în văzduh (1 Tes. 4:17).

În Ioan 11 putem citi despre strigătul Lui poruncitor. S-a întâmplat în timpul slujbei Lui pământeşti: „După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!» Şi mortul a ieşit” (vers. 43-44).

Când Domnul nostru murea, El a strigat cu glas tare şi „îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” (Mat. 27:51-52).

În Ioan 5:25 El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-l vor asculta vor învia”.

Cuvântul Domnului nostru este o poruncă; este Cuvântul Celui Atotputernic. Orice spune El se întâmplă, ce porunceşte El, vine la existenţă. Cuvântul Său nu se întoarce niciodată gol, ci împlineşte întotdeauna scopul pentru care a fost trimis de El. De fapt, El ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale (Evrei 1:3). Cuvântul grecesc „strigăt” (keleusmati), din 1 Tesaloniceni 4:16, provine din limbajul militar şi indică o comandă. Aceasta răsună când Domnul începe să coboare din cer. Cuvântul „strigăt” mai este tradus şi ca un „strigăt poruncitor”. Prin acest strigăt poruncitor al Domnului vor fi treziţi cei adormiţi în Hristos. După aceea va avea loc transfomarea trupurilor celor vii în Hristos. Astfel se descoperă suveranitatea şi autoritatea Domnului domnilor, care are stăpânire şi peste cei vii şi peste cei morţi.

Evrei 12:26 este o mărturie puternică cu privire la atotputernicia Cuvântului Său vorbit: „…al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: «Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul»”.

În Matei 25 citim despre un strigăt la miezul nopţii, care răsună chiar înaintea venirii Mirelui: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” (sau: „Iată, mirele vine; ieşiţi să-l întâlniţi” în traducerea King James – n.tr.). Aici este vorba despre ultimul şi cel mai puternic strigăt de pe pământ, pentru a-i trezi pe cei adormiţi duhovniceşte, la vremea revenirii lui Hristos. Cei ce se trezesc, îşi curăţă candelele şi se pregătesc pentru venirea Mirelui. Acest strigăt le trezeşte atât pe fecioarele înţelepte cât şi pe cele nechibzuite. „Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele” (Mat. 25:7). Cele nechibzuite, desigur, vor porni şi ele să-L întâlnească pe Mire, dar vor constata că nu le ajunge untdelemnul şi de aceea ele nu pot intra la ospăţul de nuntă.

Cu o minte deschisă, trebuie să comparăm cuvântul „strigăt” din Matei 25:6, care în greacă semnifică strigătul de trezire a celor vii care dorm duhovniceşte, cu cuvântul „strigăt” din 1 Tesaloniceni 4:16. Se poate vedea foarte uşor că este vorba despre două cuvinte total diferite. „Strigătul” din Matei 25 semnifică necesitatea unui mesaj actual care se răspândeşte printre credincioşii de pe pământ, iar „strigătul” din 1 Tesaloniceni 4:16 va fi porunca Domnului, care coboară din cer, pentru a-i striga pe cei adormiţi în Hristos.

Fără nicio urmă de îndoială, strigătul din Matei 25 răsună astăzi. Este ultimul mesaj prin care credincioşii sunt treziţi înainte de revenirea lui Hristos. Ei aud Cuvântul vieţii şi primesc mana proaspătă – Cuvântul făgăduit pentru astăzi. Mesajul lui Dumnezeu este Cuvântul acestui ceas, în care sunt cuprinse toate făgăduinţele pentru timpul sfârşitului. Numai aceia care cred acum conform Scripturii şi astfel se pun de partea lui Dumnezeu, vor şi trăi împlinirea făgăduinţelor.

Despre mesagerul care a fost trimis înainte de prima venire a lui Hristos, este scris: „Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie…»” (Isaia 40:3-6). Fiecare cititor al Bibliei ştie că acest Cuvânt profetic şi-a găsit împlinirea prin slujba lui Ioan Botezătorul. El a mărturisit despre sine: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului!», cum a zis prorocul Isaia” (Ioan 1:23).

Acum, înaintea revenirii lui Isus Hristos, încă mai răsună mesajul Cuvântului descoperit, care a fost predicat prin ultimul mesager al ultimei epoci a Bisericii, Laodiceea (Apoc. 3:14-22). Strigătul răsună şi cei care iau seama se trezesc din somnul lor şi îşi curăţă candelele. Fecioarele înţelepte îşi umplu vasele cu untdelemn. Ele au ambele: Cuvântul şi Duhul. Ele recunosc că Dumnezeu îşi aduce acum la încheiere lucrarea Lui şi iau seama la mesajul actual, la Cuvântul profetic pentru timpul acesta. Astfel ele se pregătesc pentru ziua aceea minunată.

Ioan Botezătorul, care a fost premergătorul la prima venire a Domnului nostru, a spus: „Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină” (Ioan 3:29). În acelaşi fel trebuie să audă şi Mireasa acum, glasul Mirelui care este Cuvântul cu toate făgăduinţele pentru acest timp. Aşa cum la prima venire a lui Hristos a existat un mesaj profetic, tot aşa răsună şi astăzi, înainte de a doua venire a lui Hristos, un mesaj profetic. Acesta este strigătul care răsună acum – Cuvântul făgăduit pentru ceasul acesta, mesajul pentru timpul acesta, prin care sunt descoperite toate tainele ascunse în Cuvântul lui Dumnezeu, necesare Miresei.

Strigătul pentru trezirea celor adormiţi duhovniceşte, chemarea afară şi pregătirea, trebuie să aibă loc înaintea venirii Domnului. Apostolul Ioan, când era pe insula Patmos, a văzut Mireasa într-o viziune şi a scris: „Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit” (Apoc. 19:7).

Glasul unui arhanghel

Menţionarea glasului arhanghelului în 1 Timotei 4:16 are, de asemenea, o însemnătate deosebită. Îngerii sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evrei 1:14). La răpire, Răscumpărătorul îi ia pe răscumpăraţi în slavă, iar Satana, împreună cu toţi cei care-l urmează, vor fi aruncaţi jos. Aceasta va marca împlinirea a ceea ce a văzut, de asemenea, apostolul Ioan într-o viziune: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:7-9).

Răscumpărătorul nostru l-a biruit o dată pentru totdeauna pe Satana şi toate puterile rele. „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15). El a învins moartea şi locuinţa morţilor (1 Cor. 15:54-57), a luat robia roabă (Efes. 4:8) şi a înviat biruitor a treia zi. „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18).

Satana încă mai este pârâşul fraţilor. De aceea Hristos, Mijlocitorul Noului legământ, rămâne ca Marele Preot şi Avocat până când Biserica Mireasă este desăvârşită. În momentul în care numărul răscumpăraţilor este complet şi ei se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu „fără pată sau zbârcitură”, atunci Satana nu-i mai poate acuza. El va fi aruncat jos, atunci, împreună cu oştirea care-l urmează.

După cum am văzut în Apocalipsa 12:7-9, sarcina arhanghelului Mihail va fi aceea de a-şi înălţa glasul şi de a-i arăta duşmanului învins care-i sunt limitele. Tot Mihail este acela care s-a împotrivit diavolului pentru trupul lui Moise (Iuda 9). În final, el va fi acela care la timpul stabilit se va ridica şi va lupta pentru poporul Israel, după cum este scris: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău” (Dan. 12:1). Nu m-ar surprinde dacă el ar fi acela care îl va lega pe Satana şi-l va arunca în adânc înainte de Împărăţia de o mie de ani (Apoc. 20:1-3). Învăţătura care spune că arhanghelul Mihail ar fi Hristos, este absurdă. Adevărul este că Iahveh al Vechiului Testament este Isus al Noului Testament, acelaşi Domn ieri, azi şi în veci. Mihail şi Gavril sunt şi în Noul Testament, ce au fost în Vechiul.

Nu mai este necesară o luptă între Biruitorul de pe Golgota şi duhurile biruite ale vrăjmaşului, care încă mai luptă în locurile cereşti (Efes. 6:10-12). „…şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:13). La revenirea Sa, Mirele va fi preocupat doar de Mireasa Lui şi nu de altceva.

Când este vorba despre înştiinţări deosebite sau informaţii referitoare la planul de mântuire, îngerul Gavril este amintit deseori (Dan. 8:16; 9:21). Tot el i-a vestit lui Zaharia naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1:19) şi apoi, Mariei, naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru (Luca 1:26). În lupta viitoare cu vrăjmaşul şi puterile lui, arhanghelul Mihail va ieşi biruitor.

La răpire vor lua parte numai aceia care fac parte din Mireasă, după cum este scris: „Cele care erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă” (Mat. 25:10). Satana nu poate intra pe uşă, pentru că Isus Hristos este uşa. El sare pe altă parte, căci este hoţul şi tâlharul (Ioan 10:1), dar va fi aruncat afară.

În Mat. 22 găsim descrierea ospăţului de nuntă şi a oaspeţilor prezenţi. „Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. «Prietene», i-a zis el, «cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?» Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară»” (vers. 11-13). Unii se poticnesc de cuvântul „prietene”, dar Isus l-a numit aşa şi pe trădătorul Lui, Iuda, în care a intrat Satana: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” (Mat. 26:50). Satana poate apărea îmbrăcat în alb, ca un înger al luminii (2 Cor. 11:14), dar el nu poate purta niciodată o haină de nuntă. Numai Mireasa va avea privilegiul să fie îmbrăcată „cu in subţire, strălucitor şi curat. (Inul subţire reprezintă faptele neprihănite ale sfinţilor)” (Apoc. 19:8).

Despre ceata biruitorilor se spune: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12:11). Dacă noi Îl urmăm cu adevărat pe Isus Hristos, ca şi copii ascultători ai lui Dumnezeu, picioarele noastre vor călca pe urmele Lui. Astfel se împlineşte literalmente, prin noi, următorul verset: „În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim” (Rom. 14:7-8). Pavel şi toţi aceia care au murit cu Hristos, au putut să spună: „…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20). Nu este suficient doar să se predice, să se cânte sau să se vorbească despre aceasta, ci trebuie să devină o trăire reală în vieţile noastre, dacă dorim să intrăm în slava Sa.

Trâmbiţa

Trâmbiţa, care conform 1 Tesaloniceni 4:16, răsună la venirea Domnului, nu este una oarecare, ci este numită „trâmbiţa lui Dumnezeu”. În Vechiul Testament, la ocazii deosebite se obişnuia să se sune din trâmbiţă. Când Domnul a coborât pe muntele Sinai, poporul a văzut fulgere şi a auzit tunetele precum şi sunetul puternic al trâmbiţei (Exod 20:18). Anul de veselie, anul jubiliar – al cincizecilea an, când fiecare putea fi eliberat – era anunţat, de asemenea, în ziua ispăşirii cu sunetul trâmbiţei (Lev. 25:8-12).

Întotdeauna când citim în Sfânta Scriptură despre sunetul trâmbiţei, aveau loc evenimente neobişnuite. În legătură cu revenirea lui Isus Hristos se vorbeşte despre „trâmbiţa lui Dumnezeu”. În timpul acela Domnul Îşi încheie planul Său măreţ de răscumpărare pentru aleşii Lui. Hristos Se va întoarce în acelaşi fel cum S-a înălţat la cer. În Psalmul 47:5 este scris Cuvântul profetic: „Domnul înaintează în sunetul trâmbiţei”. Când răsună trâmbiţa lui Dumnezeu, aleşii sunt chemaţi în slavă la marea sărbătoare. Pavel descrie cum şi unde va avea loc marele eveniment: „…într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna…” (1 Cor. 15:52).

Isus Hristos Se întoarce cu o poruncă puternică – un strigăt, însoţit de glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu. Cei aleşi, indiferent dacă au adormit deja sau mai trăiesc în timpul acela, vor fi luaţi înainte ca mânia lui Dumnezeu – judecăţile – să fie turnate în necazul cel mare. Imediat după acest eveniment important („răpirea Miresei”), care aparţine planului de mântuire, se va încheia timpul harului pentru naţiuni şi Dumnezeu Se va întoarce din nou spre poporul Său Israel – evreii (Rom. 11:25-27). Prorocul Isaia vorbeşte, de asemenea, despre marea trâmbiţă care va suna în acest timp deosebit (Isaia 27:13).

Revenirea Domnului se va petrece dintr-o dată, ca un fulger, într-o clipă. Atunci vor învia mai întâi morţii în Hristos, după care aceia care vor fi gata vor fi transformaţi fizic. Împreună vor fi luaţi ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh şi vor merge cu El în slavă. Aşa cum Enoh, al şaptelea după Adam, a fost mutat şi nu a mai fost găsit pe pământ, la fel acum, la sfârşitul celei de-a şaptea epoci (ultima) a Bisericii, cei care vor avea parte de răpire nu vor mai fi găsiţi pe pământ.

Condiţia

Credinţa biblică este întotdeauna ancorată în făgăduinţele corespunzătoare, care ne sunt date în Cuvânt: „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt «da»; de aceea şi «Amin», pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” („Căci toate promisiunile lui Dumnezeu, în El sunt «da» şi în El sunt «Amin», spre slava lui Dumnezeu, prin noi”, traducerea King James – n.tr.) – 2 Cor. 1:20. Credinţa adevărată vine din predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Rom. 10:17). Acesta este cazul în ceea ce priveşte mântuirea, vindecarea şi toate celelalte făgăduinţe şi la fel este şi cu credinţa de răpire. Ea vine din mesajul actual al Cuvântului descoperit, în care se află aşteptarea şi nădejdea noastră. „Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom. 5:5). „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1).

Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu lucrează întotdeauna împreună în cei răscumpăraţi. Duhul făgăduinţei vine peste cei care primesc Cuvântul făgăduinţei. Ungerea Duhului nu este suficientă – El trebuie să locuiască în noi ca Mângâietor. Duhul a rămas peste Hristos şi a locuit în El, Cel întâi născut, după ce a coborât peste El (Mat. 3:16). Prin aceasta a fost pretins trupul Său şi acelaşi lucru este valabil în cazul trupurilor noastre fireşti. Noi trebuie să avem dreptul de întâi născut şi cele dintâi roade ale Duhului (Rom. 8:23). „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18).

Cine doreşte să trăiască transformarea acestui trup pământesc, trebuie să primească în sine puterea nemuritoare a lui Dumnezeu. La viaţa veşnică se ajunge printr-o naştere din nou reală şi primind pecetea Duhului Sfânt. „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui” (Efes. 1:13-14).

Transformarea acestui trup nu se va întâmpla din exterior spre interior, ci din interior spre exterior. Mai întâi, trebuie să fie înnoit sufletul nostru, în care vine să locuiască Duhul lui Dumnezeu. Apoi, în final, trupurile noastre muritoare vor fi schimbate prin Duhul Său care locuieşte în noi. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu din noi, prin care va avea loc schimbarea.

Este o diferenţă foarte mare între ungerea Duhului, pe care o trăiesc mulţi şi pecetluirea prin Duhul pentru ziua răscumpărării noastre. De aceasta au parte numai aceia care vor trăi transformarea trupului.

Avraam a fost ales şi a devenit „părintele credinţei”. El a primit făgăduinţe, a crezut şi L-a ascultat pe Dumnezeu. Aceasta i s-a socotit ca neprihănire. După ce a crezut Cuvântul făgăduit, dat lui, fiind socotit neprihănit prin credinţă (Rom. 4), Dumnezeu i-a dat pecetea tăierii împrejur.

Pecetluirea prin Duhul Sfânt poate fi trăită numai de aceia care sunt chemaţi afară ca Avraam. Ei primesc o tăiere împrejur în inimile lor şi sunt făcuţi părtaşi naturii divine – ei acceptă substanţa divină: Cuvântul făgăduinţei pentru timpul acesta şi, crezându-l, sunt socotiţi neprihăniţi. Isaac, fiul făgăduit al lui Avraam, a fost de fapt împlinirea făgăduinţei şi a devenit moştenitorul tuturor averilor părintelui său de credinţă. Pavel scrie în legătură cu astfel de credincioşi: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (Gal. 4:28) „Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă” (Rom. 9:8). Cuvântul făgăduinţei (Rom. 9:6) şi Duhul făgăduinţei (Faptele Ap. 2:33) vor fi primite de aceia care sunt numiţi „copiii făgăduinţei”. Duhul înfierii ne face copii ai lui Dumnezeu şi cu aceasta şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos (Rom. 8:15-17).

Pe baza cunoştinţei Sale dinainte, Dumnezeu a putut să-i hotărască mai dinainte pe aceia care urmau să primească viaţă veşnică şi să-i rânduiască mai dinainte ca fii ai Săi (Efes. 1:5). Ei trebuie să fie asemenea chipului Fiului Său (Rom. 8:28-30).

Mulţi credincioşi trăiesc o ungere cu Duhul şi se pot lăuda cu lucruri mari, dar ei merg pe propriile lor căi şi nu sunt interesaţi să îşi aducă vieţile în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel de oameni rămân îngropaţi în părerile lor tradiţionale şi trec pe lângă făgăduinţele date Bisericii pentru această perioadă de timp. Prin aceasta ei depun mărturie că nu au parte de lucrarea finală pe care Dumnezeu este pe cale s-o realizeze. Numai aceia care cred Cuvântul făgăduit pentru ceasul acesta, pot umbla cu Dumnezeu. Pentru a-i fi plăcuţi Lui, noi trebuie să fim în armonie totală cu Cuvântul.

Pavel a fost apostolul care a scris despre descoperirea fiilor lui Dumnezeu şi a subliniat foarte clar partea esenţială cu care are de-a face aceasta: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). Isus a spus că Duhul adevărului va veni şi ne va călăuzi în tot adevărul şi ne va descoperi lucrurile viitoare (Ioan 16:13). Cei care sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu şi care au primit Duhul Sfânt, vor crede şi vor asculta fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu. Lor le este dată avertizarea: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4:30). Ei sunt singurii care vor asculta ce spune bisericilor Duhul. Oricine îşi urmează propriile gânduri şi închipuiri, nu va recunoaşte că Dumnezeu a avut şapte trimişi în perioada celor şapte epoci ale Bisericii; nici nu va recunoaşte că Dumnezeu Şi-a transmis mesajul Său bisericii prin îngerul corespunzător fiecărei epoci. Fiecare dintre cele şapte mesaje adresate celor şapte biserici (Apoc. 2+3) începe cu următoarele cuvinte: „Îngerului Bisericii… scrie-i” şi se încheie astfel: „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul”.

Numai ceata biruitorilor va lua parte la nuntă. Aceşti neprihăniţi vor lăuda în slava cerească: „«Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit! Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.» (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” (Apoc. 19:6b-9).

Planul de timp

Sunt date trei limite de timp: mai întâi, şapte săptămâni de ani; în al doilea rând, şaizeci şi două săptămâni de ani; în al treilea rând, o săptămână de ani. Este fundamental să înţelegem corect aceasta, pentru că Hristos, Mesia, urma să fie ucis la sfârşitul celor şaizeci şi două de săptămâni, care urmează celor şapte săptămâni descrise deja în vers. 26. În vers. 27 este scris: „El (domnitorul, Antihristul) va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât”.

Din momentul când a fost dată porunca pentru reconstruirea Ierusalimului (445 d.H.), până când Mesia a fost ucis (răstignit), au trecut exact şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, adică exact 69 x 7 = 483 de ani. De îndată ce se va încheia timpul de har pentru naţiuni şi răpirea Bisericii-Mireasă va fi avut loc, Dumnezeu începe ultima săptămână de ani pentru Israel. Primii trei ani şi jumătate sunt pentru slujba celor doi martori, iar a doua parte este pentru necazul cel mare.

De îndată ce diavolul, balaurul cel bătrân, este aruncat din ceruri, Biblia spune: „De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:12). Evident că aici este vorba despre perioada scurtă de timp între răpirea Miresei şi începutul Împărăţiei de o mie de ani. În perioada aceasta, Satana îşi va vărsa mânia pe pământ prin Antihrist. Atunci el se va întrupa în vicarul lui, în cel Nelegiuit şi se va arăta cine este în realitate (2 Tes. 2:7-8). El nu a reuşit să-i înghită pe aleşi, Biserica Mireasă care a ajuns „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4:13). De aceea se vorbeşte în Apocalipsa 12 despre un „copil de parte bărbătească”. Balaurul cel mare (Satana), va fi furios pe Biserică – femeia care va rămâne în urmă, dar din care s-a născut copilul de parte bărbătească care „are să cârmuiască toate Neamurile cu un toiag de fier” (Apoc. 12:5). Această făgăduinţă de a cârmui toate naţiunile, nu se referă numai la Hristos, ci este una din cele şapte făgăduinţe date biruitorilor: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier…” (Apoc. 2:26-27).

În profeţia biblică, simbolul unei femei (soţii) este folosit în Vechiul Testament pentru Israel şi, de asemenea, pentru Biserică în Noul Testament. Apocalipsa vorbeşte despre două biserici diferite: Biserica lui Hristos şi cea a Antihristului. Biserica adevărată este arătată în Apocalipsa 12, iar biserica antihristă în cap. 17.

Ioan a văzut în Apocalipsa 12 o femeie învăluită în soare. Aceasta înseamnă că Biserica nou testamentară este învăluită cu Isus Hristos, Soarele neprihănirii. Luna de sub picioarele ei este temelia pe care stă ea: Cuvântul profetic ieşit în perioada Vechiului Testament. Aşa cum luna reflectează lumina soarelui, tot aşa este luminat Vechiul Testament de Soarele neprihănirii ca să ne arate împlinirea prorociilor sale în Noul Testament. Cununa cu douăsprezece stele pe care o poartă femeia, reprezintă învăţătura celor doisprezece apostoli, cu care este încununată Biserica nou testamentară (Faptele Ap. 2:42).

În fiecare epocă au existat cei chemaţi şi cei aleşi. Mulţimea biruitorilor este formată din cei aleşi. Biserica rămasă, este formată din cei chemaţi. Şi ei sunt curaţi şi sfinţi, de aceea Domnul nostru Se referă la ei ca fecioare în pilda din Matei 25, dar care sunt nechibzuite, în comparaţie cu fecioarele înţelepte care intră la nuntă.

Biserica rămasă în urmă nu cade în mâinile Satanei ci, precum Israelul în pustie, va fi hrănită într-un mod supranatural: „Şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile … Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui” (Apoc. 12:6+14). Chiar şi perioada exactă de timp de ocrotire şi hrănire ne este spusă: trei ani şi jumătate.

După aceasta vedem al treilea grup: „Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12:17). Este aceeaşi sămânţă, dar din altă categorie. Cei amintiţi aici nu pot fi decât cei 144.000 de israeliţi. Pentru ca toţi să ştie că în Cuvântul profetic o femeie reprezintă o biserică, vom discuta foarte scurt despre cei 144.000 despre care este scris: „Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri…” (Apoc. 14:4). Aceasta înseamnă că ei nu vor aparţine niciodată de vreo biserică sau confesiune creştină, ci vor fi chemaţi şi pecetluiţi prin slujba celor doi proroci, după răpirea Bisericii Mirese, dar înaintea necazului celui mare şi a prigoanei (Apoc. 7:1-8).

Conform Apocalipsa 11, aceşti proroci îşi vor face slujba pe o perioadă de trei ani şi jumătate, prin care cei 144.000 din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, vor fi pecetluiţi (Apoc. 7:3-8). În vers. 3 se spune: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Aceasta înseamnă că nicio judecată a lui Dumnezeu nu poate să cadă, până când va fi încheiată pecetluirea celor 144.000. În perioada aceea se împlineşte prorocia dată prin Zaharia, că duhul de îndurare şi de rugăciune va fi turnat peste Israel, „şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge…” (Zah. 12:10-11).

Evreii nu L-au recunoscut pe Mesia al lor la prima Lui venire şi de aceea nu L-au primit (Ioan 1:11). Aşa cum Iosif din Vechiul Testament s-a făcut de cunoscut fraţilor săi numai la a doua lor vizită în Egipt (Faptele Ap. 7:13), când ei l-au recunoscut, la fel va fi cu Mesia, când El va veni a doua oară la evrei: ei vor privi la Acela pe care L-au străpuns. Iosif şi-a lăsat în palat mireasa pe care a luat-o dintre naţiuni şi i-a îndepărtat pe toţi atunci când s-a făcut de cunoscut fraţilor săi. „«Scoateţi afară pe toată lumea.» Şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi” (Gen. 45:1).

La fel, Hristos a ales o Mireasă dintre naţiuni; El o va duce la ospăţul de nuntă, apoi o va lăsa în palatele cereşti, ca să Se întoarcă singur şi să Se facă de cunoscut fraţilor Săi, de îndată ce ei vor fi pecetluiţi. Aceasta va fi prima Sa venire după întoarcerea Lui şi răpire. Ioan L-a văzut pe Mântuitor ca Miel împreună cu cei 144.000 pe muntele Sionului (Apoc. 14). Muntele Sionului va fi atunci punctul central de unde lucrările puternice ale lui Dumnezeu vor fi cunoscute în toată lumea: „Şi, pe muntele acesta, înlătură mahrama care acoperă toate popoarele şi învelitoarea care înfăşoară toate neamurile” (Isaia 25:7).

În timpul acela Israelul va recunoaşte că legământul făcut de Dumnezeu cu ei a rămas valabil. Când Domnul Dumnezeu S-a coborât la darea Legii pe muntele Sinai, El S-a arătat în chipul vizibil al unui Înger. De aceea El este numit „Îngerul legământului” (Mal. 3:1). Ştefan s-a referit la Îngerul legământului, atunci când a vorbit despre Moise, în Faptele Apostolilor 7:38: „El este acela care, în adunarea israeliţilor din pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai şi cu părinţii noştri…”.

După ce Domnul S-a făcut de cunoscut fraţilor Săi, evreii, El îşi va pretinde dreptul asupra pământului şi mării, conform Apocalipsa 10. Aceasta va fi a doua Sa venire după întoarcerea Lui şi răpirea Miresei în slavă. „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc” (Apoc. 10:1). În Sfintele Scripturi, curcubeul este semnul legământului (Gen. 9:13-16). De fapt, în acel capitol apare de şapte ori cuvântul „legământ” şi de cinci ori se vorbeşte despre curcubeu ca semnul legământului.

Prorocul Ezechiel L-a văzut pe Domnul pe scaunul de domnie. El relatează: „…şi de jur împrejur era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare care-l înconjura” (Ezec. 1:27b-28). Aproape aceeaşi descriere se găseşte în Apocalipsa 4:2-3: „Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere”. Curcubeul de deasupra capului Îngerului puternic trebuie să facă clar faptul că noul legământ este valabil şi pentru Israel: „…Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele” (Rom. 11:27; Evrei 8:6-13).

„În mână ţinea o cărticică deschisă” (Apoc. 10:2). Aceasta arată foarte clar faptul că, în timpul acestei veniri, cartea care fusese pecetluită cu şapte peceţi, este deja deschisă (Apoc. 5). El Îşi pune acum piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ, apoi strigă „cu glas tare, cum răcneşte un leu”. Aici vedem schimbarea de la miel, care ne vorbeşte de răscumpărare, la leu, care Îl semnifică pe Împăratul.

La cei 144.000 de pecetluiţi, El vine mai întâi ca Răscumpărătorul-Miel: „…ei urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Apoc. 14:4). În aceeaşi legătură prorocul Osea scrie: „Ei vor urma pe Domnul, ca pe un leu care va răcni; căci El Însuşi va răcni şi copiii vor alerga tremurând de la apus” (cap. 11:10). Cuvinte asemănătoare se găsesc în Amos: „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim…” (cap. 1:2). „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel” (Ioel 3:16).

În Apocalipsa 5:5, Domnul nostru este descris tot ca leu: „Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”. Când Iacov l-a binecuvântat pe fiul său Iuda, el a vorbit prin inspiraţia Duhului cuvintele profetice: „Iuda este un pui de leu… Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo (Mesia) şi de El vor asculta popoarele” (Gen. 49:9-10).

„Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc. 10:3), nu înainte! Ori de câte ori vorbeşte Dumnezeu, este ca un glas de tunet. „Ascultaţi, ascultaţi trăsnetul tunetului Său,… Dumnezeu tună cu glasul Lui în chip minunat…” (Iov 37:2-5). „Şi din cer s-a auzit un glas… Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet” (Ioan 12:28-29). Ceea ce au vorbit cele şapte tunete a fost pecetluit şi nu a fost scris. Prin urmare nu poate fi predicat, pentru că nu este o parte din Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta aparţine lucrării finale şi tainice a lui Dumnezeu, pentru timpul acela. Cu această ocazie îngerul acesta puternic Îşi ridică mâna dreaptă spre cer „… şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă” (Apoc. 10: 6).

Prorocul Daniel a văzut în vedenie acelaşi eveniment (cap. 12). El a întrebat cât timp va mai fi până la sfârşitul acestor minuni. Răspunsul a fost foarte clar: „Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme…” (vers. 7). Pe baza acestui text biblic, de la jurământ şi până la sfârşitul acestui sistem lumesc şi începutul Împărăţiei de o mie de ani mai sunt exact trei ani şi jumătate. Amin.

Să facem un scurt rezumat: cei doi proroci îşi vor exercita slujba lor timp de trei ani şi jumătate. În această perioadă nu le poate face nimeni ceva rău, căci ei au autoritate divină absolută: „…le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor” (Apoc. 11:5-6). Descrierea slujbei lor ne aminteşte cu certitudine de cei doi proroci, Moise şi Ilie. Afirmaţia că Enoh ar fi unul din cei doi martori, nu se potriveşte în contextul acesta. Enoh a fost al şaptelea după Adam şi, de aceea, un simbol desăvârşit pentru cei vii din epoca a şaptea, care vor fi transformaţi şi luaţi sus, fără să guste moartea, la sfârşitul acestei epoci. Moise şi Ilie au coborât, de asemenea, pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17). Amândoi sunt amintiţi cu numele în ultimele trei versete din Vechiul Testament (Mal. 4:4-6).

Ca rezultat al predicării şi prorociei celor doi martori, la sfârşitul slujbei lor, cei 144.000 de evrei sunt arătaţi ca pecetluiţi pe muntele Sionului. Domnul vine la ei şi Se descoperă ca Mesia, Mielul lui Dumnezeu. În acelaşi timp, acei israeliţi (cei 144.000) devin deplin conştienţi de valabilitatea legământului nou testamentar. Ei recunosc cine este Antihristul, care rupe atunci legământul pe care l-a încheiat pentru şapte ani (Dan. 9:27). În acest moment începe necazul cel mare şi persecuţia: „…Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni… I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” (Apoc. 13:5-7). Prorocul Daniel a prorocit despre sfinţii Celui Preaînalt: „…şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (cap. 7:25).

După ce vor fi ajuns la sfârşitul mărturiei lor, cei doi martori vor fi ucişi (Apoc. 11:7). În timpul acestei persecuţii îngrozitoare, cei 144.000 vor fi ucişi ca martiri, cum a fost spus mai dinainte în pecetea a cincea. Ei vor trebui să-şi dea viaţa ca fraţii lor care au plecat înaintea lor. Cu privire la aceasta trebuie să citim Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. Atunci se împlineşte Cuvântul: „Şi am auzit un glas din cer care zicea: «Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!» «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»” (Apoc. 14:13).

Domnul nostru a prevestit risipirea poporului Israel între toate naţiunile. El ne-a informat, de asemenea, că îi va aduce înapoi în ţara făgăduită, de la marginile pământului. În această legătură putem citi: „…Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor” (Luca 21:24).

În pecetea a cincea (Apoc. 6:9-11), este vorba despre sufletele celor de sub altar, care au fost ucişi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii pe care o ţinuseră. Aceşti martiri nu aveau mărturia lui Isus Hristos. Ei ţineau de Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu aveau descoperirea că Isus Hristos este Mesia. Ei nu L-au recunoscut. De aceea, grupul acesta este alcătuit din toţi evreii care au fost ucişi pentru simplul fapt că erau evrei, de-a lungul perioadei care a urmat primei veniri a lui Mesia. Pentru că nu au trăit mântuirea, ei strigă după răzbunare. Cei răscumpăraţi se vor ruga: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”. Aceştia din a cincea pecete, „strigau cu glas tare şi ziceau: «Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?»” Dumnezeu, Judecătorul cel drept, a dat fiecăruia din ei o haină albă „şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Cuvântul „robi”, din acest context, nu are legătură cu epocile Bisericii nou testamentare dintre naţiuni. Noi suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Aceasta este relaţia noastră cu Tatăl nostru ceresc. În profeţia biblică, israeliţii sunt denumiţi „robi” şi „roabe”, nu „fii” şi „fiice”. Fără nicio îndoială că denumirea de „tovarăşi” se referă la cei 144.000, despre care se vorbeşte în Apocalipsa 6:11, care sunt roada slujbei celor doi martori şi va trebui să treacă prin cei trei ani şi jumătate de necaz şi persecuţie a Antihristului.

Răzbunarea

„Îndată după acele zile de necaz «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei»” (Isaia 13:10; Ioel 2:31; Apoc. 6:12-17), „«stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Mat. 24:29-30).

„Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare” (Luca 21:25-27).

„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui!” (Apoc. 1:7).

Noi am văzut deja că, după ce Domnul Se întoarce să-Şi ia Mireasa acasă în slavă, El vine şi Se descoperă ca Miel celor 144.000. După aceea, El Se arată ca Înger al legământului, conform Apocalipsa 10:1-6. La sfârşitul necazului celui mare, Hristos vine pentru a treia oară după revenirea Sa, ca să-l nimicească pe Antihrist, care este numit şi „nelegiuit”. Conform prezentării făcute de apostolul Pavel, este evident că Antihristul îşi va putea descoperi deplina putere numai după ce va fi luat din drumul lui Cel ce îl opreşte şi anume, Duhul Sfânt, care lucrează acum în Mireasă. Când Mireasa este transformată prin puterea Duhului Sfânt şi luată în slavă, „atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tes. 2:8). „…va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău (Antihristul)” (Isaia 11:4b).

Altă venire a Domnului este descrisă foarte precis în Apocalipsa 19:11-16. Domnul vine atunci pe un cal alb şi cei care sunt cu El, Îl urmează pe cai albi. Descrierea aceasta vorbeşte despre faptul că El intră în marea bătălie din timpul acela. El a fost numit „credincios şi adevărat” şi Numele Lui este „Cuvântul lui Dumnezeu”. El judecă şi Se luptă cu dreptate. „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu” (vers. 15). O descriere asemănătoare se află în Apocalipsa 14:17-20: „Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu” (vers. 19).

Despre această mare răzbunare finală găsim multe prorocii în Vechiul şi în Noul Testament:

„Se îmbracă cu neprihănire ca şi cu o platoşă, Îşi pune pe cap coiful mântuirii; ia răzbunarea ca o haină şi Se acoperă cu gelozia ca şi cu o manta. El va răsplăti fiecăruia după faptele lui, va da potrivnicilor Săi mânia, va întoarce la fel vrăjmaşilor Săi şi va da ostroavelor plata cuvenită!” (Isaia 59:17-18).

„Aşa vorbeşte Domnul: «Căci în inima Mea era o zi de răzbunare şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei… Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea şi le-am vărsat sângele pe pământ»” (Isaia 63:4+6).

„Iată, Numele Domnului vine din depărtare! Mânia Lui este aprinsă, un pârjol puternic; buzele Lui sunt pline de urgie şi limba Lui este ca un foc mistuitor;… Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ, Îşi va arăta braţul gata să lovească, în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină” (Isaia 30:27+30).

„Du-te, poporul meu, intră în odaia ta şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia!” (Isaia 26:20).

„Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:19-23).

„Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, vine o nenorocire, o nenorocire nemaipomenită! Vine sfârşitul, vine sfârşitul; se trezeşte împotriva ta! Iată că a şi venit! … Vine vremea, se apropie ziua de necaz şi nu de bucurie pe munţi!” (Ezec. 7:5-7).

Judecata acelor puteri care încearcă să lupte împotriva Domnului Dumnezeu, va avea loc într-o singură zi. „«Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!» – Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (Apoc. 16:15-16). Venirea despre care se vorbeşte aici este, evident, în legătură cu marea bătălie de la Armaghedon. Ezechiel a descris cum va fi sfârşitul duşmanilor lui Dumnezeu: „Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năprasnică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el” (cap. 38:22). Zaharia 14:12-15 mărturiseşte, de asemenea, despre judecata care va lovi popoarele ce vor lupta în timpul acela împotriva Ierusalimului: „Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului: Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia şi vor ridica mâna unii asupra altora”.

Despre marea biruinţă asupra Antihristului şi judecata finală a puterilor care luptă împotriva lui Dumnezeu se vorbeşte şi în 2 Tesaloniceni 1:7-8: „…la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. Aceasta cade în „ziua Domnului”, care va fi după ce se încheie timpul de har şi ziua mântuirii. Apostolii şi prorocii s-au referit la aceasta.

„Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde…” (Mal. 4:1).

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Pet. 3:10).

Perioada de tranziţie

Dar înainte de a se întâmpla aceasta, Domnul Îşi va institui judecata şi Îşi va pronunţa autoritatea la vremea aceea. „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apoc. 11:18).

Pentru că vestirea Evangheliei a fost atât de variată în diferitele epoci ale Bisericii, trebuie să se facă dreptate şi toţi cei răscumpăraţi trebuie să recunoască ceea ce este valabil cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Această judecată nu înseamnă condamnare, ci Domnul va pronunţa dreptatea divină.

În timpul acela se vor împlini următoarele versete, pentru cei deveniţi credincioşi în întreaga perioadă a Noului Testament: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10). „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: «Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu»” (Rom. 14:10-12).

Înainte ca grupul acesta neprihănit – sfinţii – să poată judeca împreună cu Judecătorul şi să domnească împreună cu Împăratul, trebuie ca ei înşişi să treacă prin această judecată şi să-şi primească fiecare cununa. Cununile vor fi date biruitorilor. Scriptura vorbeşte despre cununa bucuriei (1 Tes. 2:19 în traducerea Cornilescu: „cununa de slavă”; dar în traducerea King James, „cununa bucuriei” – n.tr.), cununa neprihănirii (2 Tim. 4:8), cununa de slavă (1 Pet. 5:4), cununa vieţii (Iacov 1:12; Apoc. 2:10), etc.

În Daniel 7:26 este scris: „Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna”. Aceasta corespunde cu Apocalipsa 20:4: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata”. Biruitorilor li s-a dat cea mai mare făgăduinţă: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apoc. 3:21). În timpul Împărăţiei de o mie de ani, ei nu doar că vor domni împreună cu Hristos şi vor cârmui peste naţiuni (Apoc. 2:26-28), ci vor lua parte şi la judecată. Pavel scrie: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:2-3). În cartea lui Iuda noi citim despre prorocia lui Enoh, care a vorbit despre această venire deosebită a Domnului: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi…” (Iuda 14-15).

În Mat. 25:31-32 se face, de asemenea, referire la această venire: „Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre”.  În prorocul Isaia 2:2-5 ne este descrisă, de asemenea, această judecată a popoarelor: „El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare”. Aproape aceeaşi descriere se poate citi în Mica 4:1-5.

În ceea ce priveşte poporul Israel, este scris: „Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi «sfânt», oricine va fi scris printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4:3). În timpul acela, când cei care au supravieţuit necazului celui mare şi persecuţiei, vor trebui să se înfăţişeze înaintea judecăţii, va fi o răsplată pentru toţi aceia care în timpul necazului şi-au dat viaţa din pricina mărturiei lui Isus Hristos: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Chiar dacă aceştia nu vor lua parte la ospăţul de nuntă al Mielului, vor fi şi ei în Împărăţia de o mie de ani. Ei vor fi înviaţi înainte de începutul domniei lui Hristos pe pământ şi astfel sunt socotiţi ca făcând parte din prima înviere. În această legătură trebuie să citim şi 2 Timotei 4:1: „Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii şi pentru arătarea şi împărăţia Sa”. Amin.

„Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20: 5-6).

În timpul acela se va împlini şi ceea ce a spus Domnul într-un jurământ: „Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va jura pe Mine. «Numai în Domnul», Mi se va zice «locuieşte dreptatea şi puterea; la El vor veni şi vor fi înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva Lui»” (Isaia 45:23-24).

Următoarele două texte biblice fac parte din aceeaşi legătură:

„Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6).

„…pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2:10-11).

Atunci se vor bucura toţi aceia care au crezut în Hristos. „…când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2 Tes. 1:10).

Cu inimi mulţumitoare, răscumpăraţii care sunt prezenţi atunci, se vor alătura în laude celor douăzeci şi patru de bătrâni, celor patru făpturi vii şi îngerilor care sunt înaintea scaunului de domnie:

„«Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!» Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-au auzit zicând: «A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!»” (Apoc. 5:12-13).

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8). Oricine a citit cu atenţie, a observat că, în acest verset, Domnul nu mai este numit Fiul omului, ci Dumnezeu Atotputernic. Prorocul Isaia a exprimat acest lucru cu următoarele cuvinte: „În ziua aceea vor zice: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam; acum, să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!»” (Isaia 25:9).

Împărăţia de o mie de ani

În timpul domniei de o mie de ani, Domnul va fi Împăratul universal, iar cei care au fost cu El la ospăţul de nuntă, vor domni împreună cu El pe pământ. Cei 144.000 care, la fel, fac parte din prima înviere, li se vor alătura (Apoc. 20:4-6). Atunci, numărul deplin dintre evrei va fi adăugat numărului deplin dintre naţiuni. Aceeaşi făgăduinţă dată Marelui Biruitor, care ne-a adus biruinţa prin moartea şi învierea Sa, după cum este scris în Psalmul 2:9, este dată şi biruitorilor: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier…” (Apoc. 2:26-27).

Mireasa se va afla în Ierusalimul nou, care este casa ei veşnică. Ea este identificată cu acesta, în Scripturi: „Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apoc. 21:2). După nuntă, ea nu mai este numită Mireasă, ci „nevasta Mielului”. Chiar şi în această privinţă, Cuvântul este exact şi desăvârşit. „«Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!» Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu” (Apoc. 21:9b-10). Ierusalimul pământesc va fi umplut atunci de slava lui Dumnezeu, pentru că noul Ierusalim va coborî exact deasupra celui vechi: „Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum, ziua şi un foc de flăcări strălucitoare, noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost” (Isaia 4:5).

Aşa cum am amintit deja, noul Ierusalim va coborî, dar nu va atinge pământul. Va pluti peste cel vechi, iar lumina şi slava sa vor umplea întregul pământ curăţat prin foc. Măsurile Noului Ierusalim sunt date în Apocalipsa 21:16. Acesta va avea forma unei piramide care se va înălţa spre cer.

Credincioşii care I-au rămas fideli Domnului şi şi-au dat vieţile în timpul necazului celui mare, vor fi înviaţi împreună cu martirii evrei înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani. „Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului” (Apoc. 15:2-3). Aici este vorba despre două grupuri: cei care cântă „cântarea lui Moise” (evreii) şi cei care cântă „cântarea Mielului” (credincioşii dintre naţiuni). Sunt credincioşii care nu vor accepta nici semnul, nici chipul fiarei şi nici nu vor primi numărul numelui ei.

La ospăţul nunţii Mielului vor lua parte numai biruitorii, dar în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor fi prezenţi şi ceilalţi răscumpăraţi, chiar dacă se află într-o altă categorie: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-L slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui … şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:14-15+17). Exprimarea folosită aici, că ei Îl vor sluji zi şi noapte, arată cu siguranţă că aici nu este vorba despre veşnicie, ci despre perioada de timp din Împărăţia de o mie de ani. Veşnicia nu are „zi” şi „noapte” şi nici o altă măsură de timp.

După cum am amintit deja, prin judecata de curăţare vor fi nimiciţi cei trufaşi, toţi nelegiuiţii şi toţi duşmanii lui Dumnezeu şi ai Israelului (Isaia 13:6-12). Ei vor fi ca miriştea şi ziua care vine îi va arde. Nu va mai rămâne decât cenuşă (Mal. 4:1+3). Unii nu au citit cu atenţie versetele referitoare la acest lucru şi de aceea ei cred că întreaga omenire, în afară de Mireasă şi cei 144.000, va fi nimicită, dar aceasta ar fi într-o contradicţie grosolană cu multe alte texte biblice. Aceia dintre naţiuni care vor rămâne după judecăţi şi după ultima bătălie, vor trăi mai departe pe pământ şi noi vom domni peste ei: „Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor” (Zah. 14:16). Cum ar putea ei să vină an de an, dacă nu ar trăi pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani?

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă şi vor zice: ,Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!‘ Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului.» Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: ,Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!‘»” (Zah. 8:20-23).

„…şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui»” (Isaia 2:2-3).

„În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui” (Isaia 11:10).

„«În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea» – zice Domnul. «Şi, când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură»” (Isaia 66:23-24).

„…este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi şi să fii aruncat în focul gheenei” (Mar. 9:47-48). Şi această expresie a Domnului nu are voie să fie interpretată arbitrar, ci trebuie ordonată conform Cuvântului profetic în legătura şi perioada de timp corespunzătoare.

În Isaia 65:20-25 ne este descrisă situaţia oamenilor care au mai rămas şi vor trăi atunci pe pământ. Lor li se vor naşte copii, vor construi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul, vor semăna şi vor recolta. Satana va fi legat în timpul acela şi de aceea nu va avea loc niciun rău. „Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărână…” (Isaia 65:25). O descriere asemănătoare se găseşte în Isaia 11:6-9.

Pentru că aceste popoare rămase nu sunt întoarse la Dumnezeu – adică nu sunt născute din nou – printre ele poate să existe nesupunere, boală şi chiar moarte. „Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele…” (Zah. 14:17). „…Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20).

Cu o claritate care ne copleşeşte sunt descrise lucrurile din Împărăţia de o mie de ani: încă mai este valabilă împărţirea în timp, care nu va mai exista în veşnicie. „Dar pe lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezec. 47:12).

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apoc. 22:1-2).

În timpul domniei de o mie de ani, vedem Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, de care are parte întreaga creaţie (Rom. 8:18-22). Atunci se va împlini ceea ce au prevestit prorocii: „Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:9).

„Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel Sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor” (Ezec. 37:27-28).

„Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc. 21:3-4).

„…nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8).

Sfârşitul timpului

Înainte de a doua înviere, de judecata de apoi şi de începerea veşniciei, are loc o ultimă dispută între Dumnezeu şi duşmanul Său împreună cu toţi însoţitorii lui: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apoc. 20:7-9). Acest eveniment are loc după domnia de o mie de ani, dar înainte de a doua înviere şi judecata de la scaunul alb de domnie. Se referă la naţiunile care trăiesc pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar care niciodată nu au devenit o parte din măreţul plan al lui Dumnezeu cu omenirea. Dacă citim cu atenţie cap. 38 şi 39 din cartea prorocului Ezechiel, observăm paralele clare între cele două mari bătălii decisive: cea de la Armaghedon va avea loc chiar înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani. Cealaltă („Gog şi Magog”) va avea loc imediat după trecerea celor o mie de ani. Există o mare asemănare între Ezechiel 39:17-20 şi Apocalipsa 19:17-21. De fapt, în ambele cazuri este vorba despre aceleaşi popoare care vor veni împotriva Ierusalimului, înainte şi după Împărăţia de o mie de ani. Atât timp cât Satana este legat, în timpul Împărăţiei de o mie de ani, totul este liniştit. În momentul în care el va fi dezlegat, influenţa lui va fi iarăşi asupra celor care nu sunt născuţi din nou.

„Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor” (Apoc. 20:9-10).

Înainte de a se scurge timpul în veşnicie, va avea loc judecata de apoi (finală), descrisă în Apocalipsa 20 de la vers. 11. Toţi oamenii care s-au născut în această lume şi au trăit pe pământ, vor învia şi vor trebui să se înfăţişeze înaintea Judecătorului veşnic. Atunci se vor deschide cărţile şi toţi vor fi judecaţi după faptele lor. Este un lucru foarte încurajator când citim că, la acea a doua înviere, va fi deschisă şi Cartea Vieţii. Vor mai fi atunci oameni ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii, deşi n-au fost găsite în Cartea Vieţii Mielului. Este aceeaşi carte, dar cuprinde două categorii diferite. Cartea Vieţii Mielului se referă la cei care au parte de prima înviere; Cartea Vieţii, la cei care trec în viaţa veşnică la a doua înviere. Cei găsiţi în Cartea Vieţii, sunt oameni care, atunci când au trăit pe pământ, cu siguranţă că au crezut în Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal şi de aceea au primit viaţă veşnică. Ei nu au crezut făgăduinţele pentru timpul în care au trăit; poate că au fost ţinuţi în întuneric în diferite confesiuni religioase şi de aceea nu au putut să participe la ospăţul nunţii Mielului şi au pierdut domnia de o mie de ani cu Hristos. Dar toţi aceia care au crezut cu adevărat în Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal vor intra în viaţa veşnică, căci este scris: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte, de asemenea, foarte clar despre soarta celorlalţi, care se vor înfăţişa la judecata de apoi: „Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:15). Iazul de foc este „moartea a doua”. Scriptura este foarte clară în punctul acesta. „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (vers. 14). Acolo se află deja Satana, prorocul mincinos şi fiara. Despre durata chinului lor este scris: „Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. S-ar putea să dureze „ere” întregi. Dar cândva şi aceasta va avea un sfârşit şi în veşnicie nu se va mai auzi nimic despre ei. Din păcate, traducătorii Bibliei au redat de multe ori cuvântul grecesc „aion” cu „veşnic” sau „veşnicie” („etern” sau „eternitate”). Dar în realitate, cuvântul „aion” descrie o perioadă de timp nedefinită, nu veşnicia.

Deşi nimeni nu poate prevesti când se va întâmpla, va exista un moment, în viitor, când timpul va înceta. Timpul va fi desfiinţat, iar lucrurile care au fost de-a lungul „timpului” nu vor mai exista în veşnicie. Lucrurile care au avut un început va trebui să aibă şi un sfârşit. Ne-ar fi fost mai uşor să înţelegem această noţiune dificilă, dacă traducătorii Bibliei ar fi fost luminaţi de Dumnezeu asupra acestui subiect. Lucrurile care au legătură cu Dumnezeu şi care nu au început niciodată sunt veşnice şi vor exista în toată veşnicia. Lucrurile care au avut un început sau au fost create vor avea cândva un sfârşit. Şi în acest punct, cine este învăţat de Dumnezeu nu poate să greşească, indiferent dacă traducătorii Bibliei au ales cuvântul potrivit sau nu.

Amintiţi-vă că despre iazul de foc se spune că este „moartea a doua”. Prima moarte are loc atunci când sufletul părăseşte trupul. A doua moarte va avea loc când duhul de viaţă părăseşte sufletul şi se întoarce înapoi la Dumnezeu. Atunci se va împlini ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezec. 18:4). În mod surprinzător, dar adevărat, nu există niciun loc în Sfintele Scripturi unde să se afirme că omul are un suflet nemuritor. Numai despre Dumnezeu, Cel veşnic, este scris: „…fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea…” (1 Tim. 6:15-16). Cu privire la acest adevăr, cei care-l cercetează şi sunt sinceri în inimile lor vor trebui să fie de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul şi Răscumpărătorul nostru a spus: „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8:24). Moise a vorbit despre slujba pe care o va avea Hristos ca Fiul omului, „Prorocul” şi a spus: „Şi oricine (sau: „orice suflet” – în traducerea King James – n.tr.) nu va asculta de Prorocul acela va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul norodului” (Deut. 18:15-19; Faptele Ap. 3:22-23).

Numai în El avem viaţă veşnică. Numai aceia care au primit viaţa Sa veşnică printr-o experienţă autentică a naşterii din nou, pot să trăiască veşnic. Viaţa veşnică este propria viaţă a lui Dumnezeu, care a fost descoperită în Hristos, pe pământ. Cum am spus, viaţa lui Dumnezeu nu a început niciodată şi de aceea nici nu poate să înceteze şi va fi în toată veşnicia. Citiţi cu atenţie următoarea afirmaţie: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12).

Ar trebui accentuat faptul că nimeni nu va fi pierdut pentru că a fost născut în păcat şi a trăit în păcat. Problema păcatului a fost clarificată o dată pentru totdeauna, când Hristos a fost făcut păcat pentru noi, ca prin El noi să putem deveni neprihănirea lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26). Numai aceia care nu cred că Dumnezeu a fost în Hristos şi a împăcat lumea cu Sine, iertându-ne toate păcatele şi nelegiuirile şi primindu-ne ca fii şi fiice ale Sale, vor muri în păcatele lor (Ioan 8:24).

Credinţa adevărată în Isus Hristos, Domnul şi Mântuitorul, nu este o problemă religioasă, ci o parte din planul veşnic al lui Dumnezeu cu omenirea. Numai în El S-a descoperit Dumnezeu personal şi astfel a venit la noi viaţa veşnică. Aşadar, pentru cine doreşte să primească viaţa veşnică, este absolut esenţial să creadă în Hristos. „…pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:15). Cine nu crede în timpul vieţii sale, este deja osândit (Mar. 16:16). Aceia care rămân în păcatul necredinţei, se despart de Dumnezeu şi vor avea parte de moartea a doua. Cine vrea să fie cu Domnul pentru totdeauna, să nu încerce în felul lui şi prin fapte proprii, ci să recunoască puternica lucrare de răscumpărare realizată în Hristos şi să-şi găsească mântuirea veşnică şi odihna în Dumnezeu.

După judecata de apoi de la scaunul alb de domnie, Dumnezeu va crea cerurile noi şi pământul cel nou. Niciunul dintre cei care vor locui acolo, nu-şi va mai aminti de lucrurile trecute, din timpul vieţii lui (Isaia 65:17). Va fi glorioasa veşnicie, fără boală, suferinţă, durere, moarte şi lacrimi. Ferice de aceia care vor trăi veşnic în acea fericire a slavei! La sfârşit, se va fi meritat că I-am slujit Domnului în timpul acestei vieţi pământeşti. Cei care au această nădejde glorioasă, îi vor revedea pe toţi cei dragi care au plecat înaintea noastră. Ei se vor întâlni cu aceia care L-au iubit şi L-au ascultat pe Domnul şi care, de asemenea, s-au iubit între ei. Nu uitaţi, numai dragostea desăvârşită – dragostea lui Dumnezeu – va intra acolo. Cerurile noi şi pământul nou au fost făgăduite deja în Vechiul şi în Noul Testament şi vor veni la existenţă prin Cuvântul Domnului, după Împărăţia de o mie de ani şi după judecata de apoi de la scaunul alb de domnie, atunci când timpul se va revărsa în veşnicie. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2:9).