În ţările Europei Vestice, poluarea mediului şi toxicitatea produselor chimice asupra sănătăţii omului au făcut să se dezvolte lupta biologică atât în câmp, cât şi în spaţii protejate.

Progresele obţinute în combaterea biologică a principalilor dăunători au făcut din lupta biologică o armă sigură, eficace şi nepoluantă la îndemâna tuturor producătorilor agricoli. Printre factorii care impun dezvoltarea metodelor de combatere biologică menţionăm:
• apariţia fenomenelor de rezistenţă a principalilor dăunători la pesticide;
• dificultatea de a utiliza produse foarte toxice, ca urmare a producţiei care se consumă cel mai adesea în stare proaspătă;
• impactul asupra mediului prin poluarea aerului, apei, solului şi, în final, a producţiei destinate alimentaţiei umane;
• reglementările din ce în ce mai stricte privind utilizarea pesticidelor
Combaterea prin metode biologice presupune utilizarea unor vietăţi (insecte, ciuperci, bacterii etc.) împotriva dăunătorilor culturilor agricole şi poate fi o alternativă la tratamentele chimice

Principalii dăunători combătuţi prin mijloacele biologice în legumicultură sunt: musculiţa albă de seră, păianjenul roşu şi purecii.

Musculiţa albă de seră
Specia Trialeurodes vaporariorum este foarte dăunătoare nu numai în seră, ci şi în câmp şi în solar, mai ales pentru tomate, din cauza secreţiilor dulci pe care le depune pe frunze, constituind un mediu foarte propice pentru dezvoltarea fumaginei. Prezenţa acesteia perturbă creşterea plantei şi depreciază producţia.
De mult timp, entomologii şi cultivatorii au pus la punct o metodă de combatere, utilizând parazitul Encarsia formosa, o mică viespe (0,6 mm lungime), care are toraxul negru şi abdomenul galben.
Adulţii acestei specii zboară activ vara şi primăvara, în general pe timp frumos, iar parazitul îşi depune ouăle în larvele (în formă de solzi) musculiţei albe.
Ouăle eclozează în interiorul „solzilor” după patru zile, larvele hrănindu-se timp de opt zile înainte de a se transforma în pupe. În acest moment, culoarea solzilor se schimbă de la alb la negru-brun, confirmând parazitarea.
Adultul speciei parazite apare zece zile mai târziu. Durata dezvoltării depinde de temperatură şi este mai mare când temperaturile sunt scăzute.
Parazitul nu consumă nici material vegetal (mai puţin secreţiile dulci depuse pe frunze), nici alte insecte şi se introduce în momentul apariţiei primelor musculiţe, iar echilibrul parazit/dăunător trebuie să fie optim.
Prezenţa musculiţei albe şi a secreţiei dulci pe plantele de tomate este sursă de hrană pentru parazit.
Temperatura ambiantă trebuie să fie de peste 13°C, întrucât, în funcţie de temperatură, parazitul îşi poate „urmări” prada şi în exterior, în culturile de câmp.

Tehnici de combatere biologică:
• Metoda „pest-in-first”: câteva muşte albe sunt introduse în cultură cu 14 zile înainte de lansarea parazitului (la un grad de atac de 20 de larve pe plantă). Controlul prădătorului se realizează în 12 săptămâni.
• Din 15 în 15 zile, începând cu momentul plantării, se introduc în cultură câte 8 larve parazitate pe plantă.

Păianjenul roşu (Tetranychus urticae)
Lupta chimică este, în general, puţin eficace împotriva acestui dăunător foarte polifag, care poate produce pagube la majoritatea speciilor cultivate şi, în special, castraveţilor.
Prădătorul cel mai des utilizat este tot un acarian de culoare roşie-orange, foarte mobil, numit Phytoseiulus persimilis.
Fiecare femelă de Phytoseiulus depune 50-60 de ouă timp de 3-4 zile, care eclozează în 2-3 zile, urmând o perioadă cu 3 stadii larvare. Ciclul complet durează 7 zile, adică jumătate din timpul necesar păianjenului roşu pentru aceeaşi evoluţie.
Ca urmare a mobilităţi mari şi a necesităţilor de hrană, parazitul este foarte eficace în căutarea prăzii, fiecare femelă devorând zilnic până la 5 adulţi şi 30 de ouă (sau păianjeni tineri).
Ca şi la Encarsia, supravieţuirea prădătorului este legată de prezenţa prăzii sale.
Spre deosebire de Tetranychus urticae, Phytoseiulus nu hibernează şi de aceea trebuie adus în fiecare primăvară.
Una din metodele folosite constă în a introduce pe fiecare plantă 20 de tetranicus la 10 zile după plantare şi după 14 zile se dispun câte 2 phytoseiulus la câte două plante. Este vorba de aceeaşi metodă „pest-in-first”, în care dăunătorul este introdus înaintea prădătorului pentru a asigura hrana acestuia din urmă.
Controlul intervine după 4-6 săptămâni, dar Tetranicus urticae trebuie reintrodus după 3-4 săptămâni.
Pe tomate, unde densitatea plantelor este mai mare (de patru ori faţă de castraveţi), trebuie aplicată altă tehnică care ar putea consta în lansarea a 20 de prădători pe plantă în „pete de infestare”.

Combaterea purecilor
Culturile legumicole din câmp şi din spaţii protejate sunt atacate de mai multe specii de pureci, cum ar fi Puricele verde al piersicului (Myzus persicae) şi Puricele negru (Aphis fabae).
Purecii manifestă o rezistenţă deosebită la pesticide. Câţiva paraziţi naturali limitează atacul în câmp şi pot însoţi dăunătorii şi în spaţiile protejate. În special, în aceste ultime condiţii, impactul este variabil, în funcţie de specia cultivată, de densitatea dăunătorului – purecilor etc.

Cultura hidroponica-Avantaje si dezavantaje

Cultura hidroponica este sistemul de crestere al plantelor fara sol, care este inlocuit cu o solutie nutritiva ce asigura plantei elementele hidrice si minerale.
Acest tip de cultura a aparut undeva prin secolul al-XIX-lea si s-a extins de-abia dupa 1930 cand a si aparut termenul de “soilless culture”, adica cultura fara sol sau hidroponica, termen introdus de cercetatorii catedrei de Nutritia plantelor de la Universitatea Berkeley din California.
Materialele pentru substraturile de sustinere trebuie sa fie atent selectionate deoarece insusirile fizico-chimice ale acestora influenteaza dezvoltarea culturii. Pentru ca un substrat sa fie eficient el trebuie sa indeplineasca cateva caracteristici si anume: sa aiba o porozitate optima pentru a asigura schimbul de aer corespunzator si a permite respiratia radacinii , sa aiba capacitate de retinere hidrica, sa fie capabil de a drena solutia adica sa prezinte granulatie mica de circa 2-10 mm si granulatie mai mare de 2-3 cm in diametru. Din punct de vedere chimic, substratul nu trebuie sa interactioneze cu solutia nutritiva si nici sa solubilizeze sau sa favorizeze procesul de transfer. Materialele folosite ca substrat pot fi naturale sau produse pe cale industriala. Materialul natural folosit este prundisul de rau, iar dintre cele artificiale amintim – vermiculitul, perlitul, cellagerul, materiale din plastic expandat sau alte material sintetice cum ar fi polistirenul, polibutenul, fenoplastul, poliutrenul etc.
Cultivarea plantelor fara sol prezinta o serie de avantaje foarte importante, in special din punct de vedere nutritional, dar pe langa acestea prin ultilizarea acestor tipuri de culturi se pot obtine si alte avantaje cum ar fi:
• Productivitati mari pe unitatea de suprafata comparativ cu o cultura obisnuita;
• Productii calitativ superioare – fructele plantelor crescute prin acest tip de cultura sunt superioare atat fizic cat si in ceea ce priveste compozitia chimica si fermitatea structurala;
• Precocitatea productiei;
• Economie de manopera la pregatirea solului;
• Posibilitatea de a cultiva pe aceste suprafete in mod repetat aceeasi cultura fara ca sa se manifeste fenomenul de oboseala al solului;
• Controlul riguros al conditiilor fitosanitare a mediului de cultura, acesta putand fi complet sterilizat;
• Reducerea consumului de apa deoarece lipsesc pierderile ce rezulta prin drenare si evaporare.
Dezavantajele pe care le prezinta insa acest tip de cultura sunt legate de costurile ridicate ale investitiei si de faptul ca amortizarea acestor se face pe o perioada indelungata.
Cu toate ca dezavantajul economic este destul de important, aceste culturi merita efortul unei investii datorita multitudinii vaste de avantaje pe care le prezinta, mai ales ca in ziua de astazi valoare nutritiva a produselor agricole cantareste foarte mult in alegerea acestor de catre clienti.

TOTUL despre culturile asociate  si  succesive în câmp,rasadnite, solarii şi sere-solar 

Culturile succesive reprezintă sistemul prin care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă una după alta două sau mai multe culturi într-un an.
Culturile succesive reprezintă o necesitate deoarece permit folosirea intensivă a terenului, folosirea raţională a forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie; o eşalonare mai bună a consumului de legume; obţinerea de venituri importante la unitatea de suprafaţă.
La stabilitatea schemelor de culturi succesive se ţine seama de particularităţile biologice ale speciilor, respectiv familia botanică, perioada de vegetaţie, caracteristicile sistemului radicular, cerinţele faţă de temperatură, apă şi elemente minerale.
Speciile legumicole ce se succed trebuie să facă parte din familii botanice diferite pentru a evita transmiterea de la o cultură la alta a bolilor şi dăunătorilor comuni.
La stabilirea schemelor de succesiuni se aleg specii cu perioade de vegetaţie diferite, unele cu perioada de vegetaţie mai scurtă şi altele cu perioada de vegetaţie mai lungă.
Plantele cu un sistem radicular superficial trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular profund (sau invers), pentru a se valorifica în mod corespunzător rezervele de apă şi elemente nutritive din sol.
Speciile mai puţin pretenţioase la căldură pot fi semănate sau plantate din toamnă, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să se recolteze primăvara timpuriu (Ex. salata, spanacul, ceapa pentru stufat, usturoiul). Alte specii (varza, gulia, conopida) permit înfiinţarea culturilor primăvara devreme, reuşind să asigure producţii timpurii şi creind posibilitatea efectuării altor culturi.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă constituie un criteriu important la stabilirea culturilor succesive, întrucât la acestea consumul de apă este ridicat.
Culturile succesive de legume pretind existenţa în sol a substanţelor nutritive necesare în cantităţi corespunzătoare.
După plantele legumicole care consumă mult azot (spanac, salată, ceapă pentru stufat, vărzoase) se vor cultiva specii cu cerinţe mai reduse faţă de acest element (tomate, castraveţi, morcov, fasole etc).
în cadrul succesiunilor speciile trebuie stabilite în aşa fel încât să se poată utiliza maşinile şi utilajele din dotare pe tot fluxul tehnologic deoarece în acest mod se diminuează consumul forţei de muncă pentru lucrările manuale.
în cadrul acestui sistem de cultură, deosebim o cultură de bază sau principală (cea care ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp, care are importanţă economică mai mare şi care asigură producţii mai ridicate) şi culturi secundare care ocupă terenul o perioadă mai scurtă de timp şi în general asigură producţii mai mici.
Atunci când cultura secundară se cultivă înaintea culturii de bază se numeşte cultură secundară anterioară sau premergătoare, sau anticipată. Atunci când cultura secundară se cultivă după cultura de bază se numeşte cultură următoare sau succesivă.

Culturile succesive în câmp

Culturile succesive în câmp sunt foarte numeroase şi reprezintă un imperativ de intensificare continuă a producţiei de legume atât pe suprafeţe mari, cât şi pe suprafeţe mai mici deţinute de cultivatorii particulari.
în cadrul succesiunilor pot intra trei specii (situaţii mai rare) sau două specii, situaţie întâlnită mult mai frecvent.
Se urmăreşte ca terenul să fie folosit o perioadă mai lungă de timp. La elaborarea tehnologiilor de cultură se va
urmări ca lucrările solului, fertilizarea de bază şi fazială, irigarea, erbicidarea etc. să se efectueze astfel încât să servească tuturor culturilor legumicole din succesiune.
în cazul schemelor cu trei culturi se poate recurge la înfiinţarea din toamnă a culturilor de spanac, salată sau ceapă verde (în prima decadă a lunii octombrie) recoltarea acestora va avea loc primăvara până la data de 20 aprilie, urmează înfiinţarea culturii de tomate timpurii care durează până la data de 15-20 iulie, apoi se înfiinţează o cultură de conopidă de toamnă care se desfiinţează la sfârşitul lunii octombrie.
Dintre schemele frecvente cu două culturi se pot menţiona: varza timpurie (15 III – 15 VI) urmată de fasole păstăi (20 VI – 10 X); mazăre (10 III-25 VI) urmată de varză de toamnă (1 VII-15 XI); conopidă timpurie (15 111-15 VI i urmată de castraveţi de toamnă (20 VI- 30 IX); cartof timpuriu (20 III – 20 VI) urmat de varză de toamnă(25 VI -¬15 XI); tomate timpurii (20 IV – 10 VIII) urmate de spanac (15 VIII – 30 IX); ceapă verde plantată din toamnă (20 IX – 1 V) urmată de vinete sau ardei gras (10 V – 10 X) etc.
Ţinând seama de condiţiile concrete ale zonelor de cultură şi unităţilor producătoare se pot efectua numeroase alte combinaţii. Literatura de specialitate subliniază rezultatele de producţie şi economice superioare, obţinute prin practicarea culturilor succesive. în zona Podişului Transilvaniei cele mai bune scheme s-au dovedit a fi: gulioare -castraveţi (cu producţia de 27,2 t/ha şi o rată a rentabilităţii de 92,7%) şi cartofi-gulii (42,5 t/ha şi 93% rata rentabilităţii) (Indrea D., 1979).
Culturile succesive de legume în sere

Ele prezintă unele particularităţi în principal datorită gamei reduse de specii cultivate.Ponderea cea mai mare o au tomatele, urmate de castraveţi şi ardei gras. Se mai pot cultiva vinete şi pepeni galbeni. Din cauza acestui sortiment limitat nu se pot aplica în practică recomandările valabile pentru rotaţii şi succesiuni cu plante legumicole din câmp. Apar adesea situaţii în care tomatele se cultivă în succesiune dou ă sau mai multe cicluri pe acelaşi teren. Dacă se ţine seama de faptul că ardeiul şi vinetele fac parte tot din familiei Solanaceae, lucrurile se complică şi mai mult. Totuşi trebuie să se ţină seama de posibilitatea efectuării dezinfecţiei termice şi chimice a solului, ca şi efectuarea culturilor fără sol, metodă extinsă foarte mult şi în ţările din Vestul Europei.
Limitarea consumurilor energetice în sere a făcut posibilă evitarea monoculturii, prin introducerea unui ciclu de salată, pe durata lunilor mai reci şi deficitare în lumină (decembrie- ianuarie). în acest scop este necesar ca încă de la începutul lunii decembrie să fie încheiate culturile din ciclul al doilea (tomate sau castraveţi), să se pregătească sera şi să se înfiinţeze cultura de salată cu răsaduri produse prin repicarea sau semănarea direct în ghivece nutritive. în unele sere drept cultură intermediară se cultivă gulioare şi pe suprafeţe mai mici mărar sau pătrunjel pentru frunze .
în sere culturile se realizează în două cicluri: ciclul I: iarnă-vară; ciclul II: vară-iarnă.
Cele mai răspândite scheme sunt: tomate ciclul I urmate de tomate ciclul II; castraveţi ciclul I, tomate ciclul II; ardei gras ciclul I, tomate ciclul II; vinete ciclul I; tomate ciclul II; fasole urcătoare ciclul I, tomate ciclul II, pepeni galbeni ciclul I, tomate ciclul II; ardei gras ciclu prelungit, salată etc. O combinaţie reuşită, pe o perioadă mai lurigă de timp se poate realiza cu flori astfel: castraveţi ciclul I (20 XII – 20 VI), garoafe 2 ani, tomate ciclul II (10 VII – 1
în apropierea centrelor urbane şi industriale, un exemplu de folosire intensivă a terenului prin culturi succesive îl constituie fermele specializate în producerea legumelor verdeţuri pentru eşalonarea cât mai îndelungată a livrării acestora (salată, mărar, pătrunjel pentru frunze, ceapă şi usturoi pentru stufat). Aceste specii nepretenţioase la căldură şi cu perioada de vegetaţie scurtă, se pot înfiinţa în fiecare lună, din martie până în noiembrie şi se pot recolta eşalonat din mai până în toamnă târziu, (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi succesive de legume în solarii se practică cu foarte bune rezultate.
în solarii se pot efectua atât culturi prelungite, cât şi succesiuni de mai multe culturi, acestea reprezentând o cale de recuperare a cheltuielilor efectuate în special cu folia de polietilenă.
în ciclul prelungit pot fi cultivate ca specii principale: tomatele, ardeiul gras, vinetele, castraveţii, pepenii galbeni. în cazul efectuării culturilor succesive, de bază vor fi tot culturile cu mare pondere ca: tomatele, castraveţii, ardeiul
gras, vinetele, varza timpurie, conopida, fasolea pentru păstăi, iar secundare: salata, spanacul, ceapa verde, usturoi verde, ridichi de lună, gulioare etc.
în cazul culturilor efectuate în solarii este foarte important să apelăm la soiuri şi hibrizi cu adaptare la condiţiile de mediu specifice şi în general, cu perioadă scurtă de vegetaţie. în acest fel succesiunile devin mai dinamice şi asigură o folosire mai intensivă a terenului.
S-au experimentat numeroase scheme de culturi succesive în solarii, asa cum se observă din tabelul 5.5.
Cercetările efectuate la I.C.L.F. Vidra au evidenţiat pentru sudul ţării următoarele schme: răsaduri diverse urmate de castraveţi, apoi salată; varză timpurie urmată de tomate; tomate timpurii urmate de castraveţi, apoi salată de toamnă; salată urmată de castraveţi timpurii, apoi conopidă de toamnă; salată urmată de ardei gras şi din nou
salată; varză timpurie, ardei gras şi salată (Didina Posea şi colab., 1978),
în solarii, mai mult decât în câmp, se practică 3 culturi într-un an prin extinderea culturilor anticipate (înfiinţate din toamna anului anterior) care primăvara foarte devreme sunt protejate cu folie de polietilenă ţi se recoltează extratimpuriu permiţând o utilizare mai intensivă a terenului.
Culturi succesive de legume în răsadniţe. Şi răsadniţele se pot folosi cu succes la obţinerea culturilor de legume în tot cursul anului. Ele sunt folosite în principal pentru obţinerea răsadurilor. După scoaterea răsadurilor se pot efectua culturi de pătlăgele vinete, tomate, castraveţi, ardei gras, gulioare, ardei iute.
CULTURI ASOCIATE DE LEGUME
Culturile asociate, sau intercalate, sau paralele, prezintă sistemul în care pe aceeaşi suprafaţă de teren se cultivă două sau nai multe specii. Asocierea se poate extinde pe toată perioada de vegetaţie sau numai pe o etapă din aceasta. Prin asocierea a două sau mai multe culturi legumicole se asigură o folosire deosebit de intensivă a terenului şi a spaţiilor de cultură, obţinându-se o producţie superioară la unitatea de suprafaţă fără costuri suplimentare deosebite.
Şi în acest caz există o cultură principală (de bază) şi alta secundară (asociată).
Cultura principală are importanţă economică mare, ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp, este mai pretenţioasă faţă de lumină. în această categorie sunt cuprinse speciile legumicole care se cultivă la distanţe mai mari între rânduri şi pe rând ca: tomate, ardei, vinete, varză, conopidă, gulie, fasole urcătoare. în fermele mici, private, se pot folosi pentru asociaţii şi alte specii, cultivate la distanţe mai mici: morcov, fasole oloagă etc.
Cultura secundară se caracterizează în general printr-o perioadă de vegetaţie mai scurtă, adesea şi prin habitus mai redus şi pretenţii mai reduse faţă de lumină. Aceasta se poate înfiinţa înaintea, în acelaşi timp, sau după înfiinţarea culturii de bază. Din această grupă fac parte speciile: salată, ridichi de lună, spanac, ceapă verde, gulioare, fasole oloagă, mărar etc.
La stabilirea schemelor de culturi asociate trebuie să se ţină seama de următoarele particularităţi:
cultura secundară ocupă terenul până în momentul în care cultura principală începe să acopere solul cu aparatul foliar sau la sfârşitul perioadei de vegetaţie a acesteia;
legumele ce se intercalează explorează straturi de sol la diferite adâncimi, culturile secundare având o înrădăcinare mai superficială (salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde) decât cele din cultura de bază (tomate, ardei, pepeni);
asocierea culturilor se face prin dispunerea alternativă a rândurilor sau benzilor plantei principale cu acelea ale culturii secundare;
cele două specii cultivate asociat pot aparţine aceleiaşi familii botanice. în unele cazuri se pot cultiva asociat soiuri diferite, aparţinând aceleiaşi specii. De exemplu pe intervalele dintre rândurile de tomate susţinute pe spalier, pentru a folosi mai intensiv terenul, se pot cultiva tomate pitice nesusţinute, sau se pot asocia soiuri urcătoare 63 fasole cu soiuri oloage sau castraveţi susţinuţi pe spalier cu plante lăsate pe sol;
în general se recomandă asocierea plantelor cu talie diferită;
cerinţele faţă de factorii de mediu ale speciilor asociate trebuie să fie cât mai apropiate. în general se obţin rezultate mai bune atunci când speciile secundare prezintă pretenţii mai reduse faţă de lumină, mai ales atunci când specia principală are o talie mai înaltă;
mecanizarea lucrărilor de întreţinere devine mai dificilă decât la culturile pure, de aceea, în special pe suprafeţe mari, se recomandă plantarea culturii secundare de-a lungul rândurilor (şi nu între acestea), între plantele culturii principale. Din această cauză culturile asociate se reco¬mandă mai ales în fermele mici, în spaţii protejate, unde nu împiedică mecanizarea lucrărilor;
aplicarea tratamentelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor capătă o însemnătate deosebită, determinată c e prevenirea poluări produselor şi fitoxicitatea unora dintre acestea;
la elaborarea tehnologiei se va urmări asigurarea condiţiilor pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a tuturor speciilor cultivate asociat, pornind de la ipoteza că va creşte consumul de apă şi substanţe hrănitoare.
Sunt prezentate în literatura de specialitate şi cazuri particulare de culturi asociate, cum ar fi „cultura în culise” – realizată prin intercalarea între rândurile de plante legumicole a unor plante cu port înalt (porumb, sorg) cu rol de protecţie contra curenţilor reci de aer sau „cultura în amestec” – obţinută prin amestecarea seminţelor din planta principală cu o cantitate mică de alte seminţe în scopul realizării unui semănat mai uniform, în acest caz, cultura secundară serveşte şi ca plantă indicatoare (morcov, cu ridichi de lună sau mărar, ceapă cu mac) (Ruxandra Ciofu, 1994).
Culturi asociate de legume în câmp. Se aleg în primul rând culturile la care se practică intervale mai mici între rândurile de plante. între rândurile de tomate timpurii se pot cultiva: varză timpurie sau salată, fasole oloagă, morcovi, gulii, conopida, bulboase. între rândurile de tomate de vară-toamnă susţinute pe spalier se pot cultiva lîe speciile enumerate, fie şi tomate pitice, ardei, vinete, varză de toamnă, ridichi, sfeclă roşie. între rândurile de castraveţi susţinute pe spalier se pot cultiva tomate pitice, ardei, vinete, fasole oloagă, castraveţi pe sol etc. (Voican V., 1988). Culturile perene în primii ani se pretează la culturi asociate de fasole, tomate, ardei etc.
Pe lângă culturile legumicole asociate se pot folosi şi asocieri cu alte culturi, de exemplu porumbul, floarea soarelui, sorg etc. în prima parte putându-se cultiva asociat salată, spanac, ridichi de lună etc. (tabelul 5.6).
xPorumbul se seamănă la 90 cm între rânduri. între rândurile de porumb se intercalează câte două rânduri de legume distanţate la 70 cm unul de altul (varză, conopidă, salată) sau 30 cm (fasole de grădină)
xx) Culturile de varză şi conopidă timpurie se înfiinţează prin răsad repicat în cuburi nutritive cu latura de 5 cm.
Culturile asociate de legume în solarii şi sere-solar
Aceste construcţii necesită cheltuieli mari, de aceea trebuie folosite cât mai intensiv, o cale foarte eficientă fiind folosirea culturilor asociate. Trebuie avut în vedere că speciile legumicole cu cea mai mare pondere în solarii sunt: tomatele, castraveţii, ardeiul, vinetele, fasolea urcătoare, pepenii galbeni. în cazul acestor culturi cu talie înaltă, se obţin rezultate bune la culturile asociate, atunci când acestea sunt efectuate primăvara devreme, uneori fiind înfiinţate chiar înaintea culturilor de bază. în acelaşi scop trebuie folosite specii legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie sau să se aplice metode de cultură care să scurteze perioada de timp de la înfiinţarea culturilor asociate până la recoltare.
Pentru asociere, în solarii, se pot folosi: salata de căpăţână, spanacul, ceapa verde, ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze, mărar, gulioare. Scurtarea perioadei de timp până la recoltare se asigură prin folosirea răsadurilor
repicate în cuburi nutritive (salată, gulie, varză timpurie, conopidă timpurie) şi prin folosirea materialului de plantat vegetativ: arpagic şi bulbi mici pentru obţinerea de ceapă verde, bulbi de usturoi, rădăcini mici de pătrunjel pentru frunze etc.
Schemele de înfiinţare a culturilor vizează folosirea cât mai completă a suprafeţei utile, folosindu-se în acest scop atât intervalul dintre rândurile de ia cultura de bază, cât şi la cele asociate .
Culturi asociate de legume în sere.. în sere se cultivă cu prioritate tomatele şi castraveţii. Tomatele se pretează mai bine pentru culturi asociate, deoarece majoritatea speciilor folosite în asociaţii au cerinţe moderate şi reduse faţă de căldură.
Pentru asociere se folosesc cu precădere salata pentru căpâţână, gulioarele, spanacul, ceapa de arpagic, usturoi verde, ardei iute, mărar, pătrunjel pentru frunze.
Tomatele se pot asocia cu salata şi alte verdeţuri sub registre (mărar, pătrunjel).
Castraveţii se pot asocia şi cu tomatele. Pe intervalul dintre rândurile de castraveţi se cultivă un rând de tomate care se vor cârni la 4 inflorescenţe. Până ce castraveţii cresc şi încep să umbrească se asigură legarea fructelor de tomate. Castraveţii, pepenii galbeni, fasolea urcătoare se pot asocia cu ardeiul iute, vinetele se pot asocia cu salata, ardeiul iute. Pentru folosirea şi mai intensivă a spaţiilor pe registrele de încălzire către capete se pot aşeza lădite din plastic în care se cultivă ardei iute. Pe marginea aleilor principale se pot produce răsaduri destinate culturilor legumicole din câmp.
Culturile asociate în răsadniţe. Şi în răsadniţe se pot efectua unele culturi asociate. Astfel, în cultura de bază de castraveţi se asociază salata pentru căpăţână, ridichile de lună, spanac, morcov etc. în culturile de tomate, ardei, vinete se va asocia salată, ceapă verde, ridichi de lună, mărar etc.