Publicat la:
Octombrie 18, 2021
Harta feţei deconspira problemele de sănătate; Dieta contra depresiei; Obiceiuri care iti pun in pericol sanatatea; Test de respiratie pentru a depista devreme cancerul de esofag si de stomac; Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent; Blocajul mental:3 strategii pentru a depasi capcanele creierului etc ..Culturile de legume infiintate prin rasad si material saditor in luna martie sunt: ceapa arpagic; usturoiul; varza timpurie; gulioare; conopida timpurie; salata, etc Calitatea rasadului de legume; Fertilizarea rasadurilor la culturile horticole profesionale; Alungirea rasadurilor si corelarea acestui fenomen cu factorii lumina si temperatura; Tratamentele recomandate dupa plantarea rasadurilor in camp/Pastilele nutritive Ellepress; Semanatul si repicatul rasadurilor
Dostoievski, în romanul său “Demonii”, ne dezvăluie un secret despre ceea ce se întâmplă cu timpul după viaţă… Cele mai frumoase femei ale secolului XX…Marele scriitor rus Tolstoi a inventat o nouă religie: tolstoismul… Ca si Adrian Porumboiu=baron de vaslui si fiul umbla cu hotia vopsita … Regizorul Corneliu Porumboiu şi producătorul de film Ada Solomon, puşi sub acuzare de DIICOT …Nume mari ale cinematografiei, puse sub acuzare de DIICOT pentru evaziune fiscală şi spălare de bani… Bogaţi versus săraci: 1% din populaţia globului deţine o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99%…
TOP 7 Cele mai bogate femei. Christy Walton ocupă primul loc… Pictori celebrii din lume… Cinci motive care arata ca avem nevoie de arta… EXCLUSIV DOCUMENT: Cum s-au răzbunat statul român și Securitatea pe partizanul Ion Gavrilă Ogoranu, în 2005, cu doar un an înaintea morții. ”Moșu” a plecat în mormânt vinovat de tot ce i-a pus în cârcă Securitatea… Moarte și cenușă: cum au fost incinerați martirii de la Timișoara. Elena Ceaușescu și decizia finală… Mișcarea pentru drepturile omului din România în anul Centenarului …
Vindecarea miraculoasă – fragment din carte… Iadul Vesnic…Ce se întâmplă atunci când mori?„Toţi ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos”… Romani 14;10. Dar pentruce judeci tu pe fratele tău? by john Fischer… J. N. Darby-Trupul creştinului; siguranţa unei case veşnice a lui Dumnezeu în ceruri, ca o nădejde reală şi practică în timp ce suspinăm în acest cort… Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne face să biruim teama de ea şi teama de suferinţă… Fiecare să ia seama cum clădește deasupra… Acasă… la Domnul ?! PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU… Sărbătoarea Trămbiţe – Yom Teruah… VALENTIN LEONAȘ, În pragul dintre ani… În nimeni decât în Tine… Geneza si Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși – Daniel Branzei
EXCLUSIV DOCUMENT: Cum s-au răzbunat statul român și Securitatea pe partizanul Ion Gavrilă Ogoranu, în 2005, cu doar un an înaintea morții. ”Moșu” a plecat în mormânt „”vinovat”” de tot ce i-a pus în cârcă Securitatea
La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, județul Alba, fostul partizan anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu și-a scos cazierul de la Poliția Județeană, fiindcă voia să facă un credit la bancă pentru a-și repara acoperișul.
Nu doar că mult așteptatul cazier stipula, la mai bine de 15 ani de la Revoluție, condamnările pe care i le-a alocat dictatura comunistă (condamnarea la închisoare și cea la moarte în contumacie), dar banca la care a apelat i-a refuzat degrabă creditul, deși suma solicitată va fi fost una modică, mulțumită fostului căpitan al Securității Brașov, Ioan Taropa, travestit în director de credite al băncii respective.
Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, cazierul (foto) partizanului Ion Gavrilă Ogoranu, document care certifică, fără a mai fi fost nevoie, perpetuarea caracterului criminal al regimului comunist.
Istoricul și scriitorul Marius Oprea – care l-a cunoscut îndeaproape pe ”Moșu” Gavrilă Ogoranu – relatează episodul petrecut în 2005:
”La începutul anului 2005, după ce o furtună îi distrusese o parte din acoperișul casei sale de la Galtiu, județul Alba, Ion Gavrilă Ogoranu, ‹inamicul public numărul 1› al Securității, ultimul mare partizan anticomunist, a făcut un drum la Brașov, pentru a-și scoate cazierul de la Poliția Județeană. Voia să facă un credit la bancă, pentru a-și repara acoperișul.
I s-a eliberat cazierul, în care însă figurau încă, în anul de grație 2005, toate condamnările împotriva lui din anii comunismului: de la condamnarea la închisoare, la aceea la moarte, în contumacie.
Nu s-a mirat prea mult ‹Moșu› Gavrilă Ogoranu cînd banca, în baza acestui cazier, i-a respins creditul. A ridicat din sprîncene însă cînd i-am spus că Ioan Taropa, directorul de credite al băncii la care apelase este fost căpitan la Securitatea din Brașov. Și mi-a lăsat drept amintire o copie a ‹cazierului› eliberat de Poliția Brașov. Așa a și murit, un an mai tîrziu, pe 1 mai 2006 – vinovat, în ochii autorităților, de tot ceea ce i-a pus în cîrcă Securitatea”.
Moarte și cenușă: cum au fost incinerați martirii de la Timișoara. Elena Ceaușescu și decizia finală
Istoricul Mădălin Hodor – cercetător acreditat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) și angajat al instituției încă de la înființarea acesteia – relatează, într-o postare pe Facebook, contextul în care s-a luat decizia incinerării revoluționarilor martiri de la Timișoara, în decembrie ’89, la Crematoriul Cenușa, chiar în preludiul sângeroaselor evenimente care aveau să se declanșeze în București producând, finalmente, prăbușirea clanului genocidar Ceaușescu. Vă amintim că cenușa revoluționarilor asasinați la Timișoara avea să fie adunată în patru cazane și aruncată într-un canal din Popești-Leordeni
Hodor atrage atenția că, în timp ce s-a tot încercat ca întreaga vină pentru acest sacrilegiu să fie pusă în cârca sucombatei Elena Ceaușescu, nimeni nu a vorbit vreodată despre vinovăția Armatei, a Securității, a Miliției, a Partidului, a Primăriei, a Procuraturii ș.a.m.d., de parcă întreaga dictatură a lui Ceaușescu s-ar fi rezumat doar la el și la sinistra sa consoartă. Podul.ro vă prezintă considerațiile lui Mădălin Hodor.
”Doua înmormântări <simandicoase>
Cei cinci bărbați stau în biroul administratorului Crematoriului Cenusa. Zamfir, fost ofițer de securitate, este însoțit de un <medic legist>, de fapt colonelul Baciu din IGM. Li se cere sa semneze un angajament ca nu vor divulga secretul de stat nimănui. Apoi li se înmânează câte un plic care conține 2000 de lei. <Banii sunt de la stat, munca se plătește> spune <legistul>. Statul muncise pe 17 decembrie la Timișoara, iar acum trebuia sa scape de rezultatele muncii.
Cele doua cuptoare au fost aprinse și cei cinci muncitori au ars cadavre pana la ora 10:00 pe 20 decembrie. Apoi cenusa a fost adunată în 4 cazane și aruncată la un canal din Popești – Leordeni. Unul dintre ei a declarat ulterior ca pretextul sub care fusese chemat de acasă a fost ca urma sa participe la <o înmormântare simandicoasa>.
Despre acest episod se spune ca știm tot. Aproape. Ca în mai toate cazurile din decembrie 1989 nu știm. Știm doar ceea ce este digerabil. Și ce putem noi digera? Că ordinul de ardere al cadavrelor a fost dat de Elena Ceaușescu. O spune toată presa de 29 de ani. O fi adevărat? Este, doar că parțial. Pentru că atunci când ea i-a chemat pe Bobu și Postelnicu în seara zilei de 18 decembrie le-a spus textual ca <aceste cadavre sa nu mai existe>. Nu le-a spus să le ardă, să le îngroape sau ce să facă cu ele. Nici nu își bătea ea capul cu detaliile astea.
Aici au intervenit ei. Băieții. Ei au găsit soluția. Apoi după 1990 au dat vina pe Ceauseasca. Comod, nu? La câte făcuse ea, de ce nu ar fi ordonat și sa fie arse cadavrele? Mai ales ca varianta asta îi scutea pe toți ceilalți de explicații. De exemplu pe Gheorghe Diaconescu, prim procuror adjunct al RSR. În iunie 1991 el a dat o declarație interesantă. Și ce găsim în ea? Păi faptul că problema cadavrelor s-a pus înainte de ordinul Elenei Ceaușescu și că s-a pus la Timișoara. De către cei care le produsesera în primul rând. Normal. Era în primul rând problema lor. Ei au fost cei care s-au întrebat primii <ce facem cu ei?>.
Diaconescu e acolo și oferă soluții. Le spune că îi pot declara <necunoscuți> caz în care e treaba Primăriei. Coman îl cheamă imediat pe Moț. Dar Moț nu vrea. Nu vrea să își pună orașul în cap. Să îi îngroape într-un județ limitrof. O unitate militară? Sare Coman: <Totuși într-o unitate militara nu se cuvine>. Da. Nu se cuvenea. Armata i-a împușcat. Tot Armata să îi îngroape? Nu se stabilește nimic. În afara de propunerea aceluiași Diaconescu: să adune toți morții într-un singur spital. Să le fie mai ușor în caz că…
La 21-22 îl cheamă Nuță iarăși. Coincide cu ordinul de la București. Diaconescu îi găsește super nervoși. Acum chiar trebuie sa facă ceva. Îi cer sa fie de acord cu o <nouă expertiză legală la București>. Diaconescu ezita. Una este să dai sugestii, alta este sa te angajezi cu semnatura. Macri se enervează, iar Coman îl trage de o parte. Și șeful lui, Popovici, <făcuse pe prostul>. Oricum acum nu mai conta. Erau acoperiți de ordinul de sus.
Diaconescu a fost citat la proces ca martor. Nu complice. Martor. Postelnicu a făcut la rândul lui <pe prostul> și a dat vina integral pe Elena Ceaușescu. Nu a suflat nimeni nicio vorbă despre celelalte vinovații. A Armatei, a Securității, a Miliției, a Partidului, a Primăriei, a Procuraturii. Adevărul este ca banda de criminali de la Timișoara ar fi făcut probabil exact același lucru și fără ordin. Cautau asta deja.
Dar așa cum am ajuns la concluzia că dictatura lui Ceaușescu s-a rezumat la el și soția sa, de ce nu am înmormanta lângă cenușa timișorenilor și ceea ce nu ne convine sa știm? Ar fi două înmormântări <simandicoase>”, scrie Mădălin Hodor, pe Facebook.
Mișcarea pentru drepturile omului din România în anul Centenarului
Solidarizarea individuală din ianuarie 1977 cu Charta 77 cehoslovacă, printr-o scrisoare deschisă adresată lui Pavel Kohout, unul dintre lideri, urmată în februarie de o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceauşescu și, aproape concomitent, Scrisoarea deschisă adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad constituie principalele acte publice constitutive ale Mişcării românești pentru drepturile omului din 1977. Ultimul dintre textele numite a avut iniţial 7 pagini, un rechizitoriu-petiţie prin care se cerea respectarea tuturor drepturilor constituţionale şi universale ale omului pentru români. A fost respins ca prea dur de către familia Manoliu (mamă și fiu), cu care Goma a ajuns să discute eventualitatea unui atare gest, după ce fusese refuzat de prieteni şi scriitori. Tot ce conta era începerea unei astfel de mișcări și în România, prin urmare, Paul Goma a acceptat o variantă mai scurtă, dar numai „cu condiţia să vorbească despre toate drepturile cetăţeneşti, nu doar despre dreptul la emigrare”[1], cunoscîndu-se detaliul că familia Manoliu şi ceilalţi primi semnatari ai Scrisorii erau interesaţi de obţinerea paşaportului, adică de respectarea punctuală a dreptului de liberă circulație.
Prima Scrisoare deschisă a fost adresată dramaturgului ceh Pavel Kohout prin intermediul câtorva diplomați occidentali, datorită cărora textul – înmânat în ultima săptămână a lunii ianuarie 1977 – a ajuns şi la postul de radio Europa Liberă. Până la începutul lunii aprilie, conform documentării interne a Securităţii, Radio Europa Liberă a difuzat 76 de materiale, aparţinând lui Goma, sub formă de interviuri sau articole, precum şi comentarii cu privirile la acţiunile scriitorului, care fusese arestat pe 1 aprilie 1977.
Implicarea totală a lui Paul Goma a scos România de sub imperiul tăcerii în care supraviețuiau cetățenii români în epocă. În cursul lunii aprilie ziarul „Libération” scria că Mișcarea pentru drepturile omului a luat prin surprindere autorităţile române, care credeau că printr-un discurs naționalist vor putea controla situația. Ziariștii occidentali considerau „că România lui Ceauşescu poate fi pusă pe picior de egalitate cu Cehoslovacia lui Husak şi cu Rusia lui Brejnev în ce priveşte capitolul drepturilor omului”. Documentele desecretizate recent de CIA confirmă că și mediul diplomatic și de informații avea aceeași perspectivă asupra a ce se întâmpla în Europa de Est, în România situația fiind cu atât mai delicată, cu cât statele occidentale erau interesate în politica lor externă de cultivarea lui Ceaușescu. Diferendele personale și obiectivele diferite i-au împiedicat pe români să dea naștere unei mișcări puternice, precum în Cehoslovacia, cu toate acestea, consideră analiza americană, s-au putut găsi și motive comune, în ciuda faptului că mișcarea din România este „mică și dezorganizată” (precum cea din Iugoslavia). Prin solidarizarea publică cu autorii Chartei 77, Paul Goma a criticat puternic autoritarismul lui Ceaușescu – „În România, Goma spune clar, nu sovieticii sunt problema, ci însuși Ceaușescu”[2].
Dar ce nu ştiau analiştii occidentali, cu precădere americanii? Nu ştiau cum anume „lucrează” Securitatea pentru a-i „anihila” pe opozanți. Unul dintre mulţii diplomaţi străini interesaţi de „cazul Goma”, ataşatul comercial francez, Bruno Lafuma, enumeră într-o discuţie din martie 1977 cu unul dintre informatorii Securităţii, ultimele nemulţimiri manifestate în ţările din Est, între care „grupul protestatar PAUL GOMA”[3] din România. Termenul „disident”/„disidență” este folosit rar în documentele diplomatice străine în legătură cu Goma și cu membrii mișcării pe care a inițiat-o și a condus-o. De altfel, însuși scriitorul nu acceptă eticheta de disident pentru sine. Este o discuție mult mai amplă, care nu are loc aici.
Un posibil profil al opozantului Goma în epocă este creionat chiar de agentura Securității: „Sursa relatează următoarele despre studentul Goma Paul din anul II fac. de limba și lit. română: Sub ochelarii fumurii, Goma ascunde o inteligență ascuțită, amestecată cu o mare șiretenie îmbrăcată în naivități de copil. La prima vedere pare un copil mare între colegii lui”[4]. Ceea ce ne amintește de o replică, mult mai profundă decât la prima vedere, a Monicăi Lovinescu, din ultimul interviu pe care l-a dat Doinei Jela: „dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?”[5].
O notă din 26.01.1977 relatează că pe 25 ianuarie a avut loc în casa familiei Manoliu „o reuniune pentru vernisajul ultimelor lucrări ale lui Sergiu Manoliu”, la care au participat peste 25 de persoane, francezi, suedezi, belgieni, un consilier de la Ambasada RFG, două filipineze, și trei români: informatorul, prietena pictorului și Goma, care îi confesează informatorului că „a încercat să determine pe unii scriitori să lanseze un manifest de solidaritate cu un grup de scriitori cehoslovaci care au lansat un protest public împotriva (sau ceva similar)”, redactorul notei nu scrie împotriva cui. „N-a reușit nimic. I s-a răspuns: «să vedem, să mai așteptăm poate totuși mi se va publica cartea etc.»”. „Așa sunt românii”, ar mai fi spus Goma, repetând ce-i spusese Cioran cu ani în urmă, când s-au întâlnit la Paris: „românii sunt o turmă”. Sursa (care e pictor) l-a întrebat ce perspective are în acest demers: „pe plan general – nicio perspectivă. Pe plan personal mi-e teamă să nu mă silească să părăsesc țara, ceea ce pentru moment nu aș vrea”[6]. O notă internă din 3 februarie menționează că în ultimul timp Goma este tot mai preocupat de „evoluția «mișcărilor protestatare» inițiate de unii intelectuali din diferite țări socialiste și în același timp urmărește realizarea «versiunii românești» a acțiunii”. Aflăm de aici și că măsurile de izolare a lui Goma au dat rezultate: „în prezent el se află în relații mai apropiate decât (sic!) cu un singur scriitor – Nicolae Breban”, căruia Goma îi propusese să semneze împreună o adeziune la mișcarea cehilor și slovacilor, dar Breban îl rugase să aștepte, „deoarece are promisiunea că i se va publica ultimul manuscris”. Drept urmare, Goma a scris singur un text pe care l-a expediat. După informațiile Securității, pe 28 ianuarie (adică la 3 zile după întâlnirea din casa Manoliu), scrisoarea lui Goma era în posesia consilierului politic al Ambasadei Statelor Unite la București – J. Tipton, „care îi caracteriza conținutul ca fiind o proză încâlcită, scrisă într-un stil greoi”[7]. Aici e nevoie de o precizare. Paul Goma nu era și nu a devenit om politic, ci scriitor. Pe de altă parte, nici disident nu a fost – și a subliniat de nenumărate ori că nu este disident, ci opozant. Sublinierea e datorată confuziei generalizate despre fenomenul disidenței. Un scriitor (nu un grup constituit, cum a fost Charta 77) își poate exprima liber convingerile, inclusiv solidarizările, în stilul său, care nu este unul politic sau ideologic, nici măcar în sensul consacrat civic, în România neexistând mișcări subterane de rezistență intelectuală, nici nuclee de societate civilă. Abia Mișcarea pentru drepturile omului inițiată și susținută de scriitor începând din februarie 1977 va ridica această chestiune și pentru România. Remarca lui Tipton, care nu știm în ce măsură înțelegea românește, este cel mai probabil datorată agenților Securității, care lucrau eficient în mediul diplomatic de la București (unul dintre ei fiind scriitorul Alexandru Ivasiuc, fost deținut politic).
În acea seară de 25 ianuarie, Paul Goma a distribuit diplomaților străini prezenți în casa familiei Manoliu 9 din cele 15 exemplare ale Scrisorii către Kohout. Patru dintre ei aveau să o trimită în Occident prin canale diplomatice. A fost transmisă de Radio Europa Liberă miercuri, 9 februarie 1977. Cu o zi înainte, pe 8 februarie, expediase Scrisoarea către Conferința de la Belgrad, precum și scrisoarea deschisă adresată lui N. Ceaușescu, dar și alte texte, prin intermediul lui „Louis” (diplomatul belgian Etienne Dussart), plic ce trebuia să ajungă la scriitorul Dumitru Țepeneag, la Paris[8].
Dintr-un raport datat 9 februarie aflăm că agențiile de presă UPI și AFP confirmau că „Paul Goma a trimis presei din străinătate o scrisoare deschisă în sprijinul intelectualilor cehoslovaci care au semnat «CARTA 77»”[9].
O notă internă din 10 februarie redă textul scrisorii. Deducem că a fost transcrisă după înregistrarea de la radio Europa Liberă, crainicul referindu-se la ea astfel: „textul scrisorii deschise adresate de Paul Goma dramaturgului cehoslovac Pavel Hohout și colegilor săi care au semnat «CARTA 77», scrisoare prin care scriitorul român se solidarizează cu intelectualii din Cehoslovacia care luptă pentru respectarea drepturilor omului din țara lor”[10]. Presa internațională a reflectat același lucru: „Scrisoarea de sprijin adresată de Paul Goma semnatarilor «CARTEI 77» din Cehoslovacia este evocată astăzi la loc de frunte de multe ziare din Germania Federală.
Ziarul «DIE WELT» a publicat pe prima pagină fotografia romancierului român sub titlul «Pentru prima oară un român sprijină pe criticii regimului de la Praga».
«DIE DEUTSCHE ZEITUNG» a apărut cu o relatare intitulată «Un scriitor român publică Carta 77».
«[Süddeutsche] Zeitung» de la München relatează despre scrisoarea scriitorului român într-un articol intitulat «Blocul răsăritean. Militanții drepturilor omului devin și mai curajoși»”, reproducând „cu litere de o șchioapă” un pasaj din scrisoarea lui Goma.
„Frankfurter Allgemeine Zeitung” a publicat pe prima pagină „un lung reportaj sub titlul următor «Nemulțumirea din Europa Răsăriteană ia aspecte tot mai curajoase». Subtitlul acestui reportaj este următorul «Într-o scrisoare din București adresată lui KOHOUT se afirmă textual: noi trăim cu toții sub același jug»”. Același ziar publica și un editorial dedicat scrisorii de solidarizare a lui Goma, precum și un interviu cu Milovan Djilas „despre drepturile omului în Jugoslavia”. Și nota lucrătorului de Securitate reține un pasaj relevant din acest editorial: „Faptul că mișcarea de protest din răsărit ține puțin seama de diferențele de nivel pe planul politicii externe ar putea să surprindă pe unii din Occident. Oare intelectualii de acolo nu ar trebui (oare), mai mult ca noi, din Occident, să prețuiască calea politică proprie a României sau independența Jugoslaviei. Cu toate acestea, cei oprimați de Ceaușescu nu văd într-o lungă perspectivă nici un avantaj în faptul că conducerea încearcă să întărească țara cu un leninism românesc, împotriva leninismului sovietic. Scriitorul GOMA vorbește în numele a sute de mii de concetățeni atunci când se referă textual la ceea ce numește «ocupația românească a României» și GOMA nu este fiștecine. În 1956, când repercusiunile revoltei maghiare se îndreptau spre România, el a fost aruncat în închisoare. Cartea sa «OSTINATO» a iritat atât de mult partidul încât acesta a pus în scenă un scandal la Expoziția cărții de la Frankfurt din 1971 unde era prezentat acest roman în traducere germană. O lună mai târziu Ceaușescu a strâns chinga în domeniul politicii culturale. Dar nu numai GOMA ci întreaga Românie dorește un socialism mai suportabil”[11]. Acest din urmă document al Securității, din care am citat mai mult, este relevant din mai multe puncte de vedere. În primul rând, comentariile jurnaliștilor germani arată că Paul Goma nu era „fiștecine” (cum a tradus ofițerul), un „necunoscut” sau „scriitor netalentat”, cum se dorea să se imprime în mintea românilor. În al doilea rând, mai arată că termenii-cheie în demersul lui Goma sunt: drepturi, libertăți, solidarizare și că nu contează, de fapt, cine și cum o exprimă. În al treilea, dar nu în ultimul rând, din aceste comentarii occidentale se vede că societatea civilă, mass-media din Occident, știau să discearnă între prioritățile diplomatice ale statelor, retorica drepturilor omului și drepturile propriu-zise ale indivizilor. În acest context, mult-lăudata politică externă independentă față de Moscova a regimului Ceaușescu pare și mai mult un voal subțire ce nu poate camufla regimul dictatorial intern, abuzurile și ilegalitățile practicate de regim împotriva cetățenilor.
Lucrurile se complică atunci când încercăm o privire mai atentă asupra societății românești din anul 1977. În ce măsură era capabilă să asume un act de solidarizare într-o chestiune de ordin civic, dar în absența unor forme, fie și incipiente, de organizare civică? Dacă ne rezumăm la breasla din care făcea parte și Goma – a scriitorilor, fotografia este sumbră. În ciuda unor opinii destul de diferite, dar niciodată asumate, ci formulate doar între cunoscuți, unii dintre ei informatori ai Securității, în mare, breasla scriitorilor a fost și a rămas una conformă ideologic. Informatorul „Ady”, însărcinat să ia pulsul lumii literare, constată într-o notă din 14 februarie 1977 că declarațiile din ultima vreme din presa străină ale lui Goma, precum și „Carta 77” – care „nu este de altfel importantă la noi” – sunt puțin comentate. Singurul aspect pe care informatorul îl consideră demn de atenție este o opinie pe care scriitorul Iosif Naghiu ar fi auzit-o de la un membru al Consiliului Asociației Scriitorilor în legătură cu eventualitatea excluderii lui Goma din Uniunea Scriitorilor (din care va fi exclus în aprilie, când era închis la Rahova). Acel membru, „și alții”, scrie agentul în paranteză, „se vor abține pentru că nu consideră o vină faptul de a publica articole și cărți în străinătate”, iar „acei care ar semna pentru o asemenea excludere peste câțiva ani ar fi disprețuiți pentru abuz și lașitate la fel cu cei care au aplicat astfel de sancțiuni în timpul lui Gh-Dej”[12]. (Din câte știm, scriitorii care au semnat pentru excluderea lui Goma din USR nu doar că nu au fost „disprețuiți pentru abuz și lașitate” după 1990, ci unii au devenit chiar rezistenți anticomuniști postfactum, toți bucurându-se de aprecierea cobreslașilor și lumii românești.) O altă perspectivă asupra acelorași evenimente, culeasă tot din mediul USR, este oferită de informatorul care semnează „Consul”, într-o notă redactată tot în ziua de 14 februarie: „Majoritatea scriitorilor se abțin de la discuții profunde și se limitează la chestiuni aparent obștești. Scrisoarea lui Paul Goma, transmisă la Europa Liberă, nu a făcut impresie în lumea scriitorilor, făcând excepție câteva aluzii nesemnificative. Astfel, Gica Iuteș, o fostă susținătoare a debutului ca prozator al lui Paul Goma, dezaprobă evoluția acestuia și califică gestul său mai nou drept «ridicol». G.I. susținea că Paul Goma «nici măcar nu s-a realizat bine ca scriitor și a început să pozeze în cavaler al umanității; nu are niciun fel de măsură și gestul său este oricum foarte deplasat» (…) Alte opinii se formează pe neputința de a explica «cum este posibil, cum i se permite lui Paul Goma să formuleze critici absurde la adresa țării și a partidului». «Se consideră că diferența pe care a făcut-o Paul Goma între situația din Cehoslovacia și situația din România» ar cam trebui să-i fie «fatală». Se apreciază că afirmația lui P. Goma «noi suntem ocupaţi de români» trebuie să rețină mai mult atenția întrucât este prima dată când se atacă direct suveranitatea statului, chiar dacă pare «o glumă bună»”[13].
Deja din a doua decadă a lunii februarie, presa internațională începe să vorbească despre România datorită unui alt moment marca Goma, anume Scrisoarea deschisă adresată participanților la Conferința de la Belgrad. Putem considera că scrisoarea de solidarizare cu Charta 77, expediată în luna ianuarie, precum și Scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu constituie preambulul pentru textul din 8 februarie, semnat de 8 persoane, între care Goma și soția sa, Ana-Maria. Este, ceea ce dorise scriitorul de la început: un gest colectiv, nu individual, care să poată atrage atenția asupra încălcării drepturilor omului „și” în România, nu doar lumii libere, ci și regimului de la București. Consoana „și” este foarte importantă în discursul și în stilul Goma, având de cele mai multe ori rolul de a sublinia ceea ce este esențial și lipsește dintr-un „tablou”.
Nu trebuie neglijat în acest „tablou”, care este societatea românească a anului 1977, un segment semnificativ din punct de vedere social și cultural, puternic amprentat de naționalismul comunist, combinat cu interese cât se poate de punctuale. Și de această dată, o atare ipoteză de lucru ne este oferită tot de mediul literar și nu credem să fie întâmplător. Scriitorii sunt, în orice epocă și regim politic, mai aproape de manipularea discursivă. Într-o lungă notă, din 2 martie 1977, un agent cu nume de cod indescifrabil prezintă „ecouri din lumea scriitoricească”, la cele două scrisori: către Kohout și către Conferința de la Belgrad, care ar fi „stârnit o vie indignare în rândul celor mai mulți scriitori”, „e vorba de un caz de crasă nerușinare să insulți societatea în care trăiești și să faci tot efortul posibil ca s-o denigrezi peste hotare”, Goma este etichetat „trădător”, unii suspectează că tot ce se întâmplă e „cu voie de la poliție”, de vreme ce „i se permite totul” (cu alte cuvinte, trebuia eliminat/anihilat, pentru a-i închide gura?); „Cazul Goma” a determinat însă și „îngrijorarea unor oameni cinstiți în sensul că noua ieșire a lui Goma va produce noi mâhniri Conducerii de Partid și de Stat umbrind prestigiul scriitorilor și așa deteriorat uneori. «Asta ne mai lipsea, zice C. Chiriță (și la fel V. Rebreanu și M. Scorobete) acum când conferința [e vorba de Conferința scriitorilor – F.B.] se apropie și am fi vrut și noi să obținem unele beneficii de tiraj, drepturi, hârtie…».”; o altă îngrijorare este legată „de gândul că poate noul caz Goma va incita la asemenea ieșiri și pe alții. Iar dacă împrejurări grave fac ca ei să nu fie opriți la timp, atunci înseamnă că pe teren literar vor câștiga tot așa[-]zișii «neconformiști» vrăjmași ascunși sau mai puțin ascunși ai unei literaturi militante, patriotice, în spirit de partid”. Se pare că agentul se plimba mult, tot el oferindu-ne și opinia scriitorilor din Oltenia (între 26-28 februarie avusese întâlniri la Craiova, Calafat, Poiana Mare cu N. Stoian, Ilarie Hinoveanu și alții), ale căror reacții au accente de bolșevism: „Aici, Goma e înfierat de toți ca un trădător josnic și așa după cum afirmă Ilarie Hinoveanu «dacă vor încerca alții să-l urmeze pe Goma cu scopul de a denigra țara și pe Președintele ei, noi oltenii vom veni la București și-i vom jupui de vii pe toți trădătorii». «Președintele nostru trebuie sprijinit și apărat» zice Ilarie Hinoveanu”, iar „sursa” se declară de acord cu el[14].
La 41 de ani de la Mișcarea pentru drepturile omului și tot atâția de azil politic, toate variantele de compromitere și anihilare a lui Paul Goma, gândite în laboratoarele Securității, dar nefiind simple invenții, ci decupaje din mentalitatea curentă postbelică românească – active în tipurile de raportare la realitate pe care le-am depistat, de exemplu, în lumea literară – sunt recognoscibile și azi în diversiunile mediatice și în unele raportări mai mult sau mai puțin instituționalizate la tot ceea ce diferă de politica oficială și/sau de noua recrudescență a mecanismelor ideologice.
Un pasaj dintr-un alt document american secret, redactat un an mai târziu, în septembrie 1978, ne-ar putea oferi o filieră de interpretare pentru nereușita mișcării pentru drepturile omului din România: „Cine sunt disidenții?” Răspunsul: „activiștii disidenți din Europa de Est provin din stratul educat al societății, ceea ce se numește intelighenția. Ei sunt femei și bărbați de toate vârstele, dedicați politic, idealiști, al căror zel și angajament îi predispun la a plăti regimului pentru comportamentul deschis, nonconformist, un preț personal substanțial”. Acesta ar fi vizibil, de exemplu, în Polonia, unde disidenții sunt academicieni, avocați, scriitori, jurnaliști, foști oameni politici necomuniști și militari, preoți catolici și studenți; sau în Cehoslovacia, unde filosofii, scriitorii, dramaturgii, politicienii au ajutat la generarea și implementarea ideilor reformiste ale anului 1968. În vizibil contrast, este prezentată în document situația României: cu excepția câtorva scriitori și savanți, a unui grup de clerici baptiști[15], „disidenții” au fost potențiali emigranți sau membri ai minorităților naționale nemulțumite. Cu toate că disidenții au avut o oarecare creștere numerică, se mai spune în document, ei nu au reușit, în general, să-și mărească cercul de activiști politici dincolo de un segment restrâns al intelectualității, un potențial scenariu de politizare a altor segmente ale populației eșuând. Spre deosebire de Polonia, unde au existat grupuri disidente, având un suport masiv din partea populației, ajutorul fiind atât financiar, cât și moral, în plus, beneficiind și de simpatia pasivă a comuniștilor cu vederi liberale. La toate acestea, s-a adăugat influența Bisericii Catolice. În privința Cehoslovaciei, numărul disidenților a crescut rapid, mai ales din rândurile intelectualității, mai spune documentul. În România, mișcarea lui Goma, menționează analiza americană, a crescut de la 7 (corect 8, cu tot cu Goma) la 300 (din documentele Securității reies 427 de persoane) în mai puțin de șase luni, dar este o creștere iluzorie deoarece multe persoane au aderat pur și simplu pentru a obține dreptul de a ieși din țară. Un alt paragraf se referă la „Ce doreau disidenții?”. Sunt extrase câteva idei generale: multipartitism, abolirea sau relaxarea cenzurii, reducerea centralizării, a birocrației, a controlului, în special în domeniul economic și în sfera administrativă; independență față de URSS; respect pentru drepturile și libertățile omului. Autorii analizei consideră că disidențele poloneză și cehoslovacă sunt „programatice”, lăsând să se înțeleagă că „mișcarea” din jurul lui Goma „caută schimbări mai modeste”, tocmai pentru că mobilul semnatarilor Scrisorii Goma ar fi fost facilitarea emigrării. Să menționăm aici că Scrisoarea adresată Conferinței de la Belgrad nu se referea doar la respectarea dreptului de liberă circulație. În contextul în care conducătorul Mișcării a menționat de câte ori a avut ocazia că nu dorește pașaport pentru a părăsi România, nu acesta fiind motivul și scopul inițiativei sale temerare, iar alte sute de semnatari au aderat (după cum o arată documentele din DUI Goma) din același motiv al imposibilității de a mai suporta regimul dictatorial, expresia „grupare de paşaportari” este vulgară și minimalizatoare. O dovedesc chiar cele trei texte din ianuarie – februarie 1977, două în nume propriu și unul colectiv, expediate de Goma în Occident. Față de cifrele aderenților depistați de Securitate, dintre care numai o parte au părăsit România, mulți alți cetățeni români au obținut pașaport fără să adere la Mișcarea Goma, ci doar „șantajând” Securitatea cu eventualitatea aderării și, evident, unor noi scandaluri mediatice externe. Este un aspect care lipsește din ce s-a spus/scris până acum.
Impactul mișcărilor disidente, spune analiza americană, nu a fost cel așteptat, disidenții nu au schimbat în mod fundamental legile și nici nu au determinat guvernele să adopte politici conciliante, disidenții reușind doar să fie hărțuiți și victime ale unor forme diverse de represiune. Un adevăr inconfortabil: „nicio mișcare disidentă din Europa comunistă n-a generat o discordie politică serioasă în cadrul conducerii partidului, care ar fi putut furniza vehiculul pentru schimbare politică”.
Așadar, în ciuda diferențelor de moștenire istorică și culturală, de temperatură civică și de susținerea internă sau externă, regimurile comuniste din Europa au supraviețuit cutremurelor oamenilor din 1977, ceea ce nu poate însemna decât un singur lucru: tăria de monolit a regimurilor de tip totalitar, susținute de instituții represive. În privința trăsăturilor naționale ale mișcărilor disidente, desigur, lucrurile sunt diferite. Lipsa de aderență a intelectualității române face diferența – aici nefiind vorba de zecile de aderenți ai lui Goma absolvenți de diferite studii superioare, profesori de școală sau de liceu, actori, alte tipuri de artiști, ci de ceea ce documentele americane au înțeles prin „intelighenția”. Aspect vizibil nu doar în felul în care ne raportăm mental și discursiv la istoria recentă, ci și în lipsa de discernământ politic. Cu toate acestea, documentele secrete surprind percepții legitime din punctul de vedere al emitentului, pliate pe adevăruri deja cunoscute din istoria recentă, însă au mai degrabă veleități tactice ținând de câmpul diplomației și serviciilor de informații. Realitatea a ceea ce numim tehnic „disidență”, pentru a ușura comunicarea, nu poate fi acoperită decât din totalitatea surselor la care avem acces, pentru a completa un tablou veridic. Același document citat mai sus, după ce analizează măsurile luate de guvernele Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, ajunge la concluzia că „regimul Ceaușescu… rămâne probabil cel mai represiv din Estul Europei”.
Ceea ce este neașteptat în aceste documente desecretizate este tocmai că nu aduc nimic nou, în afară de unele – să le numim – „perspective speciale”, pe care le intuiam, dar care nu fuseseră prea transparente din punct de vedere oficial. Cum ar fi că disidenții au prins curajul de a ridica probleme legate de drepturile omului în momentul în care la Washington s-a instalat administrația Carter, „orientată spre drepturile omului”. „Această sincronizare – spune analiza americană – a provocat, fără îndoială, anxietate ierarhiei politice din România, că ștrangularea disidenței ar putea pune în pericol eforturile sale de a continua relația specială cu Statele Unite. În plus, președintele Ceaușescu se întreabă, probabil, în ce măsură atacarea cultului personalității de către disidență reflectă o opinie mai largă.”[16] Ceaușescu avea de ce să se teamă, într-un alt document secret american se spune: „Nu avem cunoștință de vreun individ sau facțiune în cadrul conducerii, care ar putea contesta poziția sa. Cultul personalității sale rivalizează doar cu nord-coreeanul Kim Il-song”[17].
Poate că într-adevăr regimul Ceaușescu a fost cel mai represiv din Estul Europei. Represiv și absurd, după cum reiese și dintr-o emisiune a lui Noël Bernard, transmisă la Radio Europa Liberă, în seara zilei de 14 aprilie 1977: „La scurt timp după ce Paul Goma a adresat lui Pavel Kohout scrisoarea cunoscută, conducerea P.C.R. a luat o iniţiativă chibzuită, sănătoasă. D. Cornel Burtică l-a însărcinat pe D. Nicolae Breban să ia legătura cu Paul Goma (…) A urmat un episod bizar, tragicomic: D. Breban a încercat să-l viziteze pe D. Goma la el acasă, dar a fost împiedecat de securitate să intre în apartamentul lui Paul Goma! S-a dus în oraş şi a încercat să-i telefoneze lui Paul Goma, dar convorbirea a fost întreruptă (…). Astfel D. Breban a fost obligat să apeleze la D. Burtică pentru ca acesta să dea ordin să i se permită să-i transmită lui Paul Goma mesajul său. Fapt este că D. Paul Goma a fost primit de două ori de D. Burtică. Dialogul era promiţător. (…) Potrivit unor informaţii, D. Burtică i-ar fi spus Dlui Goma că dacă s-ar fi limitat la sprijinirea semnatarilor Chartei 77 din Cehoslovacia nu ar fi existat nici o problemă. Este, de altfel, şi sensul interviului acordat de D. Nicolae Breban televiziunii vest-germane. Or, după cum se ştie, D. Goma nu s-a oprit aici. El a cerut respectarea drepturilor omului nu numai în Cehoslovacia, dar şi în România. (…) Din nefericire, regimul de la Bucureşti a optat pentru metoda dură (…). Reprezenta oare Paul Goma descris de Eugen Barbu drept «un scriitor fără talent şi care nu înseamnă nimic în conştiinţa românească» – un pericol care ameninţa regimul Dlui Ceauşescu? (…) Era necesară campania absurdă de denigrare a Occidentului?”[18]
Documentele din surse interne, însă, „umanizează” ceva mai mult împrejurările interne ale anului 1977. „Garbis”, întîlnit ca informator şi în alte dosare (Ion D. Sîrbu, Dorin Tudoran), culege el însuşi opinii diferite. La 27 martie 1977 îl informează pe lucrătorul de Securitate asupra discuţiilor din jurul „cazului Goma”. Vlad Muşatescu ar fi spus că autorităţile sunt înnebunite din cauza creşterii numărului de aderenţi ai Mişcării Goma. Nicolae Breban s-ar fi plîns lui Sorin Titel că este terorizat de telefoanele primite de la o ziaristă sîrbă care dorea „să-l întrebe fel şi fel de lucruri, mai ales asupra stării lui P. Goma”. Ziarista era, de fapt, Dessa Trevisan, de la „The Times”. Tot „Garbis” informează că „tînărul prozator Stelian Tănase, bun prieten cu N. Breban” considera că e greşită atitudinea lui Breban de a fi refuzat propunerea lui Goma de aderare la Charta 77[19]. Punând accent pe latura externă a „ofertei” românești, documentele americane, recent desecretizate, obturează deliberat detaliile portretului-robot al intelectualului român susceptibil de a deveni „disident”, deoarece, după cum am mai spus, prioritățile diplomației americane erau altele și ele vor balansa abia când oficialii de la Washington vor fi nevoiți să accepte că Nicolae Ceaușescu nu are trăsăturile unui Făt-Frumos care să lupte cu Balaurul (de la Răsărit), ci este doar o fantoșă la a cărei configurare, din păcate, au contribuit, în ciuda unei creșteri tot mai mari a controlului ideologic intern. Ceea ce în Polonia sau Cehoslovacia era bun făcut (de către disidenți), în România nici nu trebuia încurajat, ci doar menționat în documentele cu circuit intern. Este un adevăr inconfortabil.
Ținând cont de toate aceste aspecte, pare puțin că Mișcarea pentru drepturile omului din România a reușit „doar” să procure pașapoarte către lumea liberă unui număr însemnat de români (în comparație cu numărul celor care îl obțineau uneori după luni sau ani de umilințe și reveniri sau niciodată). Mișcarea Goma a însemnat mult pentru un context social, mental și politic, așa cum era cel românesc, reușind să scoată România pentru câteva luni[20] nu doar din amorțeala proverbială, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului cronicizării conformismului ideologic, dar a și reușit să o situeze pe harta disidenței europene, o hartă pe care unii au numit-o a demnității. Dacă Havel – pe care, deseori, lumea intelectuală românească îl contrapune lui Goma, formulând întrebarea deloc nevinovată: De ce n-am avut și noi un Havel? – a fost disident socialist, nu anticomunist, Goma a fost opozant anticomunist, nu disident[21]. Dincolo de orice încercare de a-i încadra pe cei care în 1977 au reușit să tulbure regimurile politice din țările lor, dar și să cutremure conștiințele concetățenilor și pe ale europenilor, ei rămân oglinda în care se reflectă societățile din care provin. După 41 de ani de la acest eveniment, pe care jurnaliștii francezi l-au numit „cutremurul oamenilor”, Paul Goma rămâne singurul român care în 1977 (și în toată perioada comunistă) a încercat să-și adune concetățenii într-o mișcare civică. A și reușit, în ciuda opiniei generalizate a confraților scriitori și intelectuali că ar fi un „necunoscut” – un păcat capital în opinia adepților conformiști ai unei inventate „rezistențe” (prin cultură).
[1] Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Ratio et Revelatio, Oradea, 2015, p. 90.
[2] „Weekly Summary”, 27 aprilie 1977, CIA-RDP79-00927A011500170001-8, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP79-00927A011500170001-8.pdf (31.01.2017).
[3] subl. mea, Flori B.
[4] DUI, 2217, vol. 3, f. 27, sursa „Panait”, informare dată în Casa: Steaua, primit: lt. maj. Achim Victor, pe 13.12.1966. Rândurile redate în italice sunt subliniate în original cu creion roșu.
[5] Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.
[6] DUI 2217, vol. 4, f. 281 r-v.
[7] Ibidem, f. 289 r-v.
[8] Pe larg, în Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[9] DUI 2217, vol. 4, f. 296 v.
[10] Ibidem, f. 298.
[11] Ibidem, ff. 298-299 r-v.
[12] Nota privind ultimele declarații ale lui P. Goma, în ibidem, ff. 346-347.
[13] Ibidem, f. 348.
[14] Ibidem, ff. 242-254.
[15] E vorba de grupul de neoprotestanți, între cei mai cunoscuți, pastorul Pavel Nicolescu, semnatar al Scrisorii; În Culoarea curcubeului, Goma notează: „2 aprilie: Neoprotestanţii semnatari ai protestului sînt arestaţi, bătuţi îngrozitor, ameninţaţi cu un proces.”
[16] Citatele și opiniile menționate sunt din „Dissidence in Eastern Europe”, septembrie 1978, CIA-RDP80T00634A000900110001-5, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP80T00634A000900110001-5.pdf (1.02.2017)
[17] „MEMORANDUM. Subject: Romania: A Situation Report”, 22 septembrie 1978, CIA-RDP80T00634A000400010023-7, disponibil la https://www.cia.gov/library/readingroom/docs/CIA-RDP80T00634A000400010023-7.pdf (1.02.2017)
[18] Pe larg, în Paul Goma, Cod „Bărbosul”, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[19] Pentru detalii, v. Flori Bălănescu, Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.
[20] În realitate, mai mult de un an, dacă socotim represiunea împotriva mai multor grupuri de tineri, aderenți la Mișcarea Goma, care au pus presiune asupra regimului de la București, după modelul mentorului; pentru detalii, v. Flori Bălănescu, Grup Canal 77. „Paraziții sociali” și Mișcarea Goma pentru drepturile omului, Editura Ratio et Revelatio, 2015.
[21] Ușurătatea cu care se consideră uneori că Paul Goma este disident comunist, pentru că ar fi fost membru al PCR, este incalificabilă. În august 1968, după celebra scenă a balconului executată de Ceaușescu, s-a zvonit că scriitorii se pot înscrie în Gărzile Patriotice, așadar, primeau armă. Lui Goma i s-a spus că numai membrii de partid pot primi armă. I s-a părut un preț mic intrarea formală în partid, atât timp cât primea armă și spera într-o mișcare de eliberare a… Basarabiei. A fost, poate, singura naivitate a scriitorului, dar numai din dragoste și devotament pentru Barasabia. Ulterior, unii colegi din USR l-au tot presat să predea carnetul de membru de partid, se înțelege, Goma era o rușine din perspectiva eticii și echității socialiste… I l-a confiscat Securitatea mai târziu, într-una din perchezițiile secrete.
Cinci motive care arata ca avem nevoie de arta
“Daca as putea spune in cuvinte, nu ar mai exista niciun motiv de a picta” – Edward Hopper
Arta, in formele ei numeroase, exista in fiecare comunitate, in fiecare cultura si in fiecare tara. Arta a fost creata de la inceputul timpurilor, evidentiata in picturi rupestre si pe piatra, iar in lumea de azi stim ca arta reprezinta o forta economica majora. Cu toate acestea, continuam sa ne intrebam indreptatit, de ce avem nevoie de arta.
De multe ori anumite persoane resping unele forme de arta spunand: “pot si eu sa fac asta” sau “nu inteleg despre ce e vorba”. Poate ca tocmai faptul ca ajungem sa consideram fara valoare un lucru pe care ne asteptam sa-l putem face si noi sau faptul ca ne asteptam sa intelegem usor cum stau lucrurile – poate ca acestea descriu pierderea intelepciunii si creativitatii in lumea de azi si intaresc dorinta noastra de a savura arta.
Iata care sunt cele cinci motive pentru care avem nevoie de arta:
1. Arta este un comportament uman natural. Actul artistic reprezinta un comportament primar. Copiii din intreaga lume fac acest lucru din instinct. Fiecare cultura are arta sa. Ca si limba, arta reprezinta un comportament uman fundamental. Mai simplu spus, arta este o parte a ceea ce suntem noi. Avem nevoie de arta pentru ca arta ne face fiinte umane complete.
2. Arta inseamna comunicare. Arta, ca si limba de altfel, este o modalitate ideala de a exprima idei si de a impartasi informatii. Arta ne ofera o metoda de comunicare pe care putem sa nu o intelegem pe deplin sau nu stim sa o exprimam cum trebuie. Ne ajuta sa impartasim ganduri, idei, viziuni care nu pot fi descrise prin cuvinte. Avem deci nevoie de arta pentru a dispune de o gama completa de exprimare.
3. Arta inseamna vindecare. Crearea sau trairea actului artistic ne poate relaxa, stimula si ne poate calma. Procesul de creare artistica presupune folosirea trupului si a mintii, ne ofera oportunitatea de a privi in interior si de a reflecta mai bine la anumite lucruri. Avem nevoie de arta pentru a ne mentine sanatosi.
4. Actul artistic descrie povestea noastra. Arta este o lectie de istorie, conservarea culturii si autobiografie. Operele de arta ne permit sa intelegem mai bine istoria. Arta reflecta valorile culturale, credintele si identitatea noastra. Deci, avem nevoie de arta pentru a intelege, a impartasi istoria noastra individuala si comuna.
5. Arta presupune o experienta comuna. Actul artistic poate fi o activitate colectiva. Chiar si pictorul are nevoie de producatorul de vopsea, de hartie, pensule, de modele umane pentru a realiza o opera de arta. Avem nevoie de arta pentru a socializa cu alti semenii nostri.
Pictori celebrii din lume
Pictura, cea mai reprezentativa forma a artei:
Pictura reprezinta una dintre cele mai reprezentative forme ale artei, iar drept dovada este numarul pictorilor care au revolutionat acest mijloc de exprimare artistica. Pictura a fost prezenta inca din cele mai vechi timpuri ale existentei umane, bineinteles ilustrata sub diferite forme si intelesuri.
Pictori celebrii din lume
Pablo Picasso, este considerat drept cel mai mare pictor al lumii. Pablo Picasso s-a nascut in anul 1881, intr-o familie spaniola, iar ambitia si perseverenta acestuia l-a propulsat direct printre cei mai reprezentativi pictori ai lumii. Pablo Picasso si-a manifestat interesul pentru pictura si desen inca de la o varsta frageda, drept dovada fiind lectiile de arta primite de la tala sau, inca de la varsta de 7 ani. Momentul de glorie al artistului are loc undeva la inceputul anului 1900 imediat dupa ce acesta s-a mutat la Paris, iar odata cu trecerea timpului, Pablo Picasso a utilizat mai multe teorii artistice. Despre Pablo Picasso se spune ca lucrarile acestuia au dominat intreaga cultura a secolului 20, fiind model pentru urmatoarele generatii de pictori.
Leonardo da Vinci este considerat drept al 2 lea mare pictor al lumii, de asemenea si acesta a contribuit decisiv la formarea artei. Leonardo da Vinci, s-a facut remarcat doar datorita picturii, acesta fiind si un deosebit sculptor, de asemenea, s-a facut remarcat datorita gandiri filozofice. Leonardo da Vinci s-a nascut in anul 1452 si este considerat drept un simbol al picturii renascentiste. Leonardo da Vinci, prezinta un interes pentru arta abia la varsta de 10 ani, iar la varsta de 14 ani incepe sa studieze la Florenta. Leonardo da Vinci s-a facut remarcat si datorita numeroaselor sale abilitati, iar in acest sens chiar Regele Frantei a afrimat ca “ nimeni nu stie mai multe decat da Vinci “. De departe cea mai cunoscuta pictura a lui da Vinci este celebrea Mona Lisa.
Giotto di Bondone, s-a nascut in anul 1267 si este considerat drept un Adam al picturii, fiind considerat de catre anumiti critici de arta drept primul pictor din intreaga istorie a acestei arte. Giotto di Bondone a fost un celebru pictor renascentist, insa acesta si-a pus amprenta si asupra picturii moderne. Giotto di Bondone, s-a facut remarcat si datorita utilizarii scenelor reale folosind drept teme principale in operele lui.
Paul Cezanne, este considerat unul dinte cei mai mari pictori ai lumii, datorita contributiei acestuia in acest domeniu. Paul Cezanne, s-a nascut in anul 1839, iar pe langa pictura acesta avea pasiuni si pentru literatura, muzica, arhitectura si sculptura. Paul Cezanne a fost dintotdeauna interesat de forma obiectelor transpuse in lucrarile lui, acesta dovedind o maiestrie de invidiat in ceea ce priveste aranjamentul culoriilor.
Caravaggio, s-a nascut in anul 1571, iar criticii de arta il considera drept unul dintre cei mai mari pictori ai lumii. Operele acestui artist sunt evidentiate prin caracterul realist, viata de zi cu zi fiind o adevarata susrsa de inspiratie pentru artist. Lucrarile lui Caravaggio sunt considerate si in prezent un adevarate enigme, asta in ciuda faptului ca au trecut numerosi ani de la creearea lor.
Vincent van Gogh, este cel mai important pictor al secului 19, asta datorita formelor, compozitiilor si emotiilor care le transmite acesta prin intermediul operelor sale. Vincent van Gogh si-a inceput viata artistica, inca de la o varsta relativ frageda, acesta reusind in decursul a 10 ani sa realizeze numai putin de 2100 de lucrari, iar 860 dintre acestea sunt realizate in ulei.
Rembrandt van Rijn, s-a nascut in anul 1606 si este de departe cel mai celebru pictor olandez. Rembrandt van Rijn, s-a facu remarcat datorita portretelor sale si datorita metodei de aplicare a tahnicii clar – obscur. Portretele realizate de artist, surprind chiar si cele mai amanuntite trasaturi ale presonajelor portretizate.
Johannes Vermeer, este cel mai de seama pictor al curentului baroc, fiind considerat un maistru al luminii, drept dovada fiind lucrarile acestuia. Johannes Vermeer, s-a facut remarcat si datorita tablourilor sale alegorice. Una dintre cele mai renumite picturi alea artistului este “ Fata cu cercel de perla “.
Jackson Pollock, este pictorul care a schimbat perceptia asupra picturii, de asemenea fiind unul dintre cei mai de seama pictori ai expresionismului abstract. Jackson Pollock, a revolutionat intreaga pictura, astfel el a reusit sa realizeze tablouri cu intregul lui corp.
Michelangelo Buonarroti, pe langa talentul de pictor, acesta a fost si un sculptor si arhitect de exceptie. Artistul este cel mai renumit pictor italian al tuturor timpurilor.
Sursa imagine Wikipedia
Ca si Adrian Porumboiu=baron de vaslui si fiul umbla cu hotia vopsita … Regizorul Corneliu Porumboiu şi producătorul de film Ada Solomon, puşi sub acuzare de DIICOT …Nume mari ale cinematografiei, puse sub acuzare de DIICOT pentru evaziune fiscală şi spălare de bani
Regizorul Corneliu Porumboiu şi producătorul de film Ada Solomon au fost aduşi luni la DIICOT şi puşi sub acuzare pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, a informat G4Media citând surse judiciare. Dosarul penal vizează circa o sută de persoane şi firme, printre care şi casele de film Pro Cinema şi Castel Film.
Luni dimineaţă, o parte dintre inculpaţi au fost audiaţi timp de mai multe ore.
Potrivit procurorilor DIICOT, firmele şi persoanele implicate ar fi obţinut finanţări de la Centrul Naţional al Cinematografiei şi apoi ar fi apelat la firme fantomă pentru a-şi reduce TVA-ul şi impozitul pe profit.
În cazul Adei Solomon ar fi vorba de două facturi considerate false, una de 2000 de lei şi alta de 200 de lei. Contactată de G4media.ro, Ada Solomon a refuzat să comenteze acuzaţiile DIICOT.
Corneliu Porumboiu nu a putut fi contactat până la momentul publicării ştirii.
Articolul complet aici.
TOP 7 Cele mai bogate femei. Christy Walton ocupă primul loc
Cele mai bogate femei din lume deţin o avere totală de 930 miliarde de dolari, estimările arătând că resursele lor financiare vor creşte şi în acest an. Din numărul total de 2.325 de miliardari din lume, femeile reprezintă 12%, conform statisticilor din 2014.
Din cele 286 de femei miliardare, numai 17% şi-au câştigat singure averea, potrivit CNN.
Numărul cel mai mare de femei miliardare care şi-au clădit singure averea este în SUA, însă se estimează că numărul acestora va fi depăşit de cel al femeilor care s-au îmbogăţit în statele emergente.
Cele mai bogate femei au o medie de vârstă de 61 de ani, peste 65% dintre ele moştenind averea de la companii multinaţionale, cum ar fi Walmart sau L`Oreal.
Christy Walton, care a moştenit averea soţului ei, John Walton – fiul fondatorului Walmart, Sam Walton -, după decesul acestuia, în 2005 este cotată ca cea mai bogată femeie din America şi din lume, cu o avere estimată la 37,9 miliarde de dolari.
În 2013, aceasta s-a implicat în industria filmului, susţinând producţia filmului “Bless Me, Ultima”, care are la bază un roman controversat al lui Rudolfo Anaya.
În Statele Unite ale Americii trăiesc 609 dintre cei mai bogaţi oameni de pe mapamond (bărbaţi şi femei).
Cea mai bogată femeie din Europa
Liliane Bettencourt, moştenitoarea L`Oreal, care a împlinit 92 de ani în 2014, este cea mai bogată femeie din Europa şi totodată cea mai în vârstă dintre miliardare.
La vârsta de 15 ani, Bettencourt a fost atrasă de produsele cosmetice şi a început să lucreze la compania deţinută de tatăl ei. În prezent, are o avere de 31,3 miliarde de dolari şi este pe primul loc în Europa şi pe locul doi în lume în topul celor mai bogate femei.
În Europa trăiesc 775 dintre cei mai avuţi oameni.
Cea mai bogată femeie din zonă australo-asiatică
Gina Rinehart, este moştenitoarea unor afaceri în domeniul minier, având cea mai mare avere dintre femeile din zona australo-asiatică. Numită de Forbes “regina comerţului cu minereu de fier”, Reinehart are 60 de ani şi controlează Hancock Prospecting. Averea sa este estimată la 14,8 miliarde de dolari.
Aceasta s-a implicat şi în domeniul media, deţinând un important număr de acţiuni la Fairfax Media şi Ten Network Holdings.
Cele mai bogate femei din America Latină
Vanessa, Maria şi Johanna Slim sunt fiicele miliardarului mexican Carlos Slim. Ele ar fi beneficiat de pe urma creşterii averii tatălui lor începând din 2003, iar astăzi se estimează că fiecare deţine câte 6,3 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă o avere cumulată de aproape 19 miliarde de dolari.
Cele trei surori au participat la organizaţiile filantropice ale tatălui lor, nelucrând însă în afacerile propriu-zise ale familiei, potrivit Instituţional Investor.
Cea mai bogată femeie din Asia
Chinezoaica Yang Huiyan, în vârstă de 33 de ani, este cea mai bogată femeie din Asia şi totodată cea mai tânără femeie din top.
Aceasta a primit 70% din acţiunile companiei imobiliare chineze Country Garden de la tatăl său în anul 2007, iar în prezent se estimează că are o avere de 6,3 miliarde de dolari.
Cea mai bogată femeie din Orientul Mijlociu
Israeliană Shari Arison, născută în Statele Unite ale Americii, este cea mai bogată femeie din Orientul Mijlociu după ce a moştenit averea tatălui ei, Ted Arison, fondatorul companiei Carnival Corporation, având activităţi în domeniul croazierelor. Aceasta deţine în prezent Arison Investments, acţionarul majoritar al băncii israeliene Hapoalim.
Shari Arison a învestit şi în compania de apă Miya, implicată în creşterea eficienţei distribuţiei de apă în zonele urbane
Cea mai bogată femeie din Africa
Nigeriana Folorunsho Alakija ocupă locul unu dintre femeile din Africa cu afaceri în domeniul petrolului, modei şi publicisticii. Având o avere estimată la 1,2 miliarde de dolari, este proprietară a Famfa Oil. Meritul ei ca şi-a construit singură averea, începând cu o croitorie.
Bogaţi versus săraci: 1% din populaţia globului deţine o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99%
Organizaţia britanică Oxfam a dat publicităţii pe 19 ianuarie un raport îngrijorător în care se relatează că cei mai bogaţi oameni ai lumii deţin acum 48 la sută din avuţia mondială, procentul crescând de la 44 la sută în 2009, la 48 la sută în 2014. Din restul de 52% din avuţia mondială aproape 46% este deţinut de restul celor 20% dintre cei mai înstăriţi, în timp ce 80% din populaţia mondială nu îşi împarte decât 5,5% din patrimoniul mondial.
Potrivit raportului, dacă tendinţele se menţin, iar inegalităţile vor continua să crească, până în 2016 cei mai înstăriţi 1% din oameni vor avea peste jumătate din bogăţiile lumii.
Mai pe înţelesul tuturor, cei mai bogaţi oameni din lume, reprezentând 1% din populaţia globului, vor deţine în 2016 o avere cumulată echivalentă cu cea deţinută de restul de 99% din populaţia lumii.
„În 2014, membrii elitei internaţionale deţineau, în medie, o avuţie de 2,7 milioane de dolari fiecare în timp ce 80% din populaţia mondială deţine în medie 4.166 de dolari fiecare”, se arată în raportul Oxfam.
„Amploarea inegalităţilor la nivel mondial este pur şi simplu vertiginoasă şi prăpastia dintre bogaţi şi restul populaţiei se adânceşte rapid”, a declarat directorul Oxfam, Winnie Byanyima.
O cincime dintre cei mai bogaţi oameni la nivel global „au afaceri în sectoarele financiar şi de asigurări”, averea acestora avansând cu 11% anul trecut. Miliardarii din domeniile farmaceutic şi îngrijirea sănătăţii au avut chiar mai mult de câştigat în 2014, activele acestora urcând cu 47% faţă de anul precedent, potrivit mediafax.
Studiul Oxfam se bazează pe datele furnizate de Credit Suisse şi de Forbes.
Winnie Byanyima, director executiv al Oxfam Internaţional şi unul dintre cei şase co-preşedinţi ai ediţiei din acest an a WEF, trage un nou semnal de alarmă asupra inegalităţilor tot mai mari la nivel social şi spune că va folosi reuniunea din Elveţia pentru a cere liderilor lumii acţiuni urgente care să oprească adâncirea diferenţei dintre bogaţi şi săraci. Aproximativ 2.500 de participanţi din peste 140 de ţări şi peste 300 de lideri politici din întreaga lume sunt aşteptaţi în perioada 21-24 ianuarie la cea de a 45-a ediţie a Forumului Economic Mondial de la Davos.
Începând din ianuarie 1971, Forumul european Mondial de la Davos – organizaţie non-profit elveţiană – joacă rolul de „comunitate a actorilor majori de pe scena globală”, deopotrivă din sectorul public şi privat, din societatea civilă şi mediul academic. În fiecare an sunt dezbătute transformările economice, de mediu, geopolitice, tehnologice şi sociale din lume, care sunt însoţite atât de oportunităţi pentru economiile lumii, cât şi de riscuri majore.
Cele mai frumoase femei ale secolului XX
Printre cele mai frumoase femei ale secolului XX, potrivit opiniei publice, se numără în general actriţe celebre şi talentate care au rămas în istoria cinematografiei mondiale, devenind modele pentru societatea acelor timpuri sau imaginea unor renumite case de modă. Opiniile sunt diferite pentru că fiecare are propriile preferinţe, astfel că s-au făcut mai multe topuri pe această temă.
Vă prezentăm o selecţie a celor mai frumoase femei ale secolului XX, distinse, elegante şi fermecătoare, care au trecut proba timpului, unele lăsând în urmă o bogată filmografie.
1. Audrey Hepburn (1929-1993) – A fost una dintre cele mai frumoase şi importante actriţe de cinema a anilor cincizeci şi şaizeci. În 1955 a primit Globul de Aur pentru „Cea Mai Favorită Femeie” din industria filmului la acel moment.
A câştigat un Oscar pentru cea mai bună actriţă în rolul prinţesei Ann în ”Vacanţă la Roma” (1953), trei premii Globul de Aur, un Emmy, un premiu Grammy, patru BAFTA, două premii Tony şi trei David di Donatello. În filmul The Nun’s Story (1959), actriţa a avut unul dintre cele mai dificile roluri, Films în Review notând: „Interpretarea sa în rolul Sister Luke este una dintre cele mai bune văzute vreodată pe marele ecran”. Institutul American de Film a inclus-o pe locul trei ale celor mai mari staruri din istoria filmului, şi are o stea pe Hollywood Walk of Fame. Imaginea ei de simbol al cinematografiei a rămas vie de-a lungul timpului.
În urma unui studiu efectuat de compania de shopping televizat QVC, din SUA, actriţa a fost votată cea mai frumoasă femeie a secolului XX, la începutul anului 2006 cea mai frumoasă femeie a tuturor timpurilor, iar în aprilie 2014 a fost desemnată cea mai frumoasă femeie din ultimii 50 de ani. Audrey Hepburn a întruchipat o nouă imagine a feminităţii datorită siluetei delicate, graţioase şi manierelor aristocratice, pentru care a fost admirată şi imitată. Foarte remarcată a fost ţinută ei din Breakfast at Tiffany’s din 1961, cu rochia neagră Givenchy, perle şi mănuşi.
În 1988 a fost numită ambasador oficial al UNICEF şi, din acel moment până la moartea sa, s-a dedicat asiduu muncii umanitare. În semn de recunoaştere Hepburn a primit în 1992 Medalia Prezidenţiala a Libertăţii (Presidential Medal of Freedom) iar în 1993 Premiul umanitar Jean Hersholt. Prima sa misiune a fost în Etiopia, în 1988, unde a vizitat orfelinatul Macallè. După această primă călătorie ea a declarat: „Mi s-a frânt inima. Nu pot suporta ideea ca două milioane de persoane mor de foame. (…) Termenul „Lumea a treia” nu-mi place pentru că facem toţi parte dintr-o singură lume. Vreau ca lumea să ştie că majoritatea fiinţelor umane suferă”.
2. Grace Kelly (1929-1982) S-a născut în Philadelphia într-o familie bogată, de origine irlandeză, fiind considerată, chiar şi astăzi, cea mai frumoasă actriţă a tuturor timpurile şi, fără îndoială, una dintre cele mai talentate.
A început ca model iar, la 22 de ani, a avut primul ei rol în „Fourteen Hours” (1951), regizat de Henry Hathaway. Statutul său a fost confirmat în 1954, cu o nominalizare la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol secundar Mogambo, avându-l alături pe Gary Cooper, şi cu decernarea Globului de Aur. În 1955 a câştigat premiul Oscar şi Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă în filmul The Country Girl (1954). Actriţa preferată a celebrului regizor Alfred Hitchcock, ea a jucat în trei filme ale acestuia: Dial M for Murder (1954), Rear Window (1954) – considerată o capodoperă a genului, şi To Catch a Thief (1955), alături de Cary Grant.
Institutul de Film American a inclus-o pe Kelly pe locul 13 al celor mai mari staruri din istoria filmului. Când Alfred Hitchcock i-a propus un al patrulea film – Marnie, ea ar fi fost fericită să ajungă din nou în lumina reflectoarelor, însă acest lucru nu s-a mai întâmplat.
La 19 aprilie 1956, Grace Kelly s-a căsătorit cu Rainier III de Monaco, inaugurând ”nunta secolului” transmisă în direct la televiziune. Avea 26 ani, iar prinţul Rainier 31. Rochia ei de mireasă este în prezent păstrată la Muzeul de Artă din Philadelphia, fiind donată de Grace Kelly în persoană.
Deşi faimoasă, fiică de miliardari, având o aură de senzualitate şi un tip de frumuseţe rece, blondă cu ochi albaştri, înaltă (1.7O m) şi subţire, actriţa avea puţin din aerul marilor dive de la Hollywood: era destul de timidă, rezervată, de o dulceaţă tristă şi severă, părând chiar puţin neprietenoasă.
Una dintre cele mai frumoase actriţe care au apărut vreodată pe marele ecran, Grace Kelly a rămas până în zilele noastre, un simbol al eleganţei şi rafinamentului.
3. Catherine Deneuve, vedetă a cinematografiei franceze, s-a născut la Paris pe 22 octombrie 1943, şi a debutat în film la vârsta de 13 ani. Rolul din filmul ”Umbrelele din Cherbourg” (1964) în regia lui de Jacques Demi, i-a adus celebritatea, la numai 20 de ani.
Cu o carieră de o jumătate de secol, a jucat în 120 de filme sub bagheta unor faimoşi regizori, printre care Roman Polanski, Luis Bunuel şi Lars von Trier.
Academia Franceză de Cinema i-a acordat, în 1980, premiul pentru cea mai bună actriţă în The Last Metro (1980), la Festivalul de Film de la Veneţia în 1998 a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă în Place Vendome, iar în 1992 pentru rolul Eliane din drama istorică „Indochina” (1992), a fost nominalizată la Oscar şi distinsă cu cel de-al doilea premiu César (echivalentul francez al premiului Oscar).
Frumuseţea sa misterioasă şi distantă a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru designerul Yves Saint Laurent, în 1992 devenind şi un model pentru linia sa de îngrijire a pielii. În 2001, a fost aleasă ca ”noua faţă” a L’Oréal Paris.
Considerată cea mai frumoasă femeie din lume de revista americană Look, Catherine Deneuve este una din puţinele actriţe din Hexagon care figurează în Hall of Fame de la Hollywood, simbolizând în străinătate eleganţa franceză.
4. Elizabeth Taylor (1932-2011) considerată ultima mare divă din epoca de aur a Hollywoodului pentru abilităţile sale actoriceşti şi frumuseţea sa unică. Printre cele mai mari succese: The Giant (1956) alături de Rock Hudson şi James Dean, Cat on a Hot Tin Roof -1958 (Pisica pe acoperişul fierbinte), cu Paul Newman, Last Summer (1959) alături de Montgomery Clift şi Katharine Hepburn.
La numai 17 ani, Liz Taylor a fost recompensată cu premiul de popularitate pentru cea mai frumoasă costumaţie la gala premiilor Oscar din 1949. În 1960, Taylor era actriţa cel mai bine plătită de la Hollywood pentru rolul din Cleopatra.
În 1961 a primit un Oscar pentru filmul BUtterfield 8, dar şi numeroase aprecieri pentru ţinuta sa elegantă. Peste 6 ani Liz Taylor a câştigat al doilea Oscar la secţiunea cea mai bună actriţă pentru Who’s Afraid of Virginia Woolf? (1966) (Cui i-e frică de Virginia Woolf?), unde l-a avut alături pe Richard Burton.
Designerul Michael Kors spunea despre Taylor că era ”incredibil de frumoasă, amuzantă, isteaţă, fermecătoare şi mereu strălucitoare. În lumea de astăzi sunt puţine persoanele care îmbină toate aceste calităţi cu o viaţă publică bogată şi un mare talent”.
Este una dintre luminile strălucitoare ale industriei filmului american, clasată de Institutul American de Film pe locul al şaptelea al celor mai mari staruri feminine din toate timpurile.
5. Claudia Cardinale s-a născut în Tunisia, la 15 aprilie 1938, fiind cea mai importantă actriţa italiană a anilor şaizeci şi singura care a atins o faimă internaţională comparabilă cu cea a Sophiei Loren sau Lollobrigida în anii cincizeci. Drumul său spre glorie începe la vârstă de 17 ani, după ce cucereşte titlul de „cea mai frumoasă italiancă din Tunis”.
„Frumuseţea sa în acelaşi timp solară şi nocturnă, clară, misteriosă şi tulburătoare”, a fost apreciată de către marii regizori ai epocii de aur ai cinematografiei italiene. A colaborat cu Luchino Visconti (Gattopardo, Vaghe stelle dell’Orsa), Fellini (8½), Bolognini (Il bell’Antonio, La viaccia, Senilità) etc. Filmul 8 1/2 (1963), dar mai ales Gattopardo (1963) o fac cunoscută în lumea întreagă, ca strălucită interpretă, despre care Alberto Moravia spunea că”este o frumuseţe dăltuită de Michelangelo dar care va rămâne, mai presus de „fenomenul artistic”, ea însăşi!
Vorbind fluent franceza, italiana, spaniola, engleza şi araba, ea face parte din comisiile festivalurilor de film şi devine Ambasador UNESCO din 1999 pentru „The Defense of Women’s Rights since„.
Claudia Cardinale a reprezentat un nou model feminin, o femeie cu o voinţă puternică, care vrea să fie liberă şi independentă şi aspiră la un rol egal în relaţiile afective şi profesionale.
6. Sophia Loren este o actriţă italiană, universal recunoscută ca una dintre cele mai faimoase actriţe din istoria cinematografiei mondial, fiind votată, în 2006, drept „cea mai naturală frumuseţe din lume”. Ascensiunea sa în lumea cinematografiei începe cu rolul din Aida (1953), oferit de producătorul Carlo Ponti.
În 1999, Institutul American de Film a clasat-o pe locul 21 din lista celor 25 cele mai mari staruri feminine din toate timpurile. A câştigat Oscarul pentru cea mai bună actriţă în filmul La ciociara regizat de Vittorio De Sica. În timpul carierei sale îndelungate, a obţinut două premii Oscar (dintre care unul pentru întreaga sa activitate), un premiu Globul de Aur, un Leu de aur, Coppa Volpi, un Palme d’Or la Cannes, un premiu BAFTA, şase David di Donatello şi două Nastri d’argento.
7. Rita Hayworth (1918-1987) – Actriţă şi dansatoare americană, una dintre cele mai frumoase femei din istoria cinematografiei,
Hayworth a jucat alături de James Cagney în The Strawberry Blonde (1941), cu Tyrone Power în Blood and Sand (1941), You Were Never Lovelier (1942) alături de Fred Astaire, şi Cover Girl (1944), alături de Gene Kelly. În 1943 se căsătoreşte cu marele actor şi regizor Orson Welles, cu care joacă în The Lady from Shanghai (1947). Filmul cel mai cunoscut al acestei frumoase actriţe rămâne Gilda (1946) care i-a adus un mare succes, devenind femeia cea mai dorită din America.
Situându-se printre cele mai frumoase şi seducătoare femei din istoria filmului, Rita Hayworth a avut însă 5 căsători nereuşite şi murit în 1987 în apartamentul ei din New York singură, după o lungă comă.
Bogate, fascinante, celebre, talentate, fericite sau mai puţin fericite, acestea sunt doar câteva dintre cele mai frumoase femei ale secolului XX, adorate de fani din toată lumea care au rămas în istoria cinematografiei.
Marele scriitor rus Tolstoi a inventat o nouă religie: tolstoismul
Tolstoi a propovăduit religia lui Christos, despuiată însă de misterele şi dogmele ei, ceea ce l-a determinat, chiar, să redacteze, începând cu 1879, o critică a teologiei dogmatice şi să traducă evangheliile, urmărind concordanţa lor. Totuşi, preocupat în primul rând de morala practică, el a adoptat o interpretare a creştinismului care lăsa deoparte în mod deliberat cunoaşterea naturii divine şi speranţa în viaţa veşnică. „Dumnezeu este Dumnezeu tocmai pentru că eu nu sunt capabil să-mi reprezint fiinţa Lui întreagă. De altfel, Dumnezeu nu este o fiinţă. Dumnezeu este lege şi putere”, scria el. Un anumit fond păgân îl făcea să creadă în posibilitatea unui bine exclusiv pământesc.
Pentru el religia se confundă cu morala, iar principiul ei esenţial se reducea la iubirea de Dumnezeu, adică a Binelui, a Vieţii şi a aproapelui, iubire îndrumată de raţiune, aceasta din urmă fiind indispensabilă oricărei conduite morale. Religia sa, simplificată la maximum, se rezumă la cinci comandamente: 1) Să nu te înfurii (principiu pe care cu siguranţă i-a fost foarte greu lui Tolstoi să-l respecte!); 2) Să nu comiţi adulter; 3) Să nu juri; 4) Să nu te opui răului prin violenţă; 5) Să nu fii duşmanul nimănui (ceea ce constituia o condamnare a războiului).
Aceste precepte extrem de simple nu trebuie să ne interzică nicicum să cunoaştem fericirea. În viziunea lui Tolstoi, pentru a fi fericit este suficient, în primul rînd, să trăieşti în comuniune cu natura, deci la ţară, în măsura posibilităţilor. Pentru boierul bogat care fusese Tolstoi, confortul nu apărea ca o condiţie a fericirii. Mergea chiar pînă la a pretinde că doar sărăcia permite atingerea unei fericiri autentice. În vederea menţinerii echilibrului personal, practicarea unei munci fizice este bine venită. Punând în practică acest principiu, Tolstoi a vrut să înveţe să facă cizme din piele. Desigur, o viaţă de familie (tot la ţară, de preferinţă) şi relaţii „conviviale”, cum am spune astăzi, cu oamenii, constituie formele elementare ale unei existenţe fericite. În fine, o stare bună a sănătăţii şi o moarte lipsită de suferinţe sînt indispensabile. În ceea ce priveşte acest din urmă punct, Tolstoi consideră că ţăranul simplu este favorizat.
În ceea ce priveşte acest din urmă punct, Tolstoi consideră că ţăranul simplu este favorizat. Îl pune în mod constant în opoziţie dotrina creştină, aşa cum o înţelege el, cu ceea ce tot el numeşte doctrina lumii. Însă trebuie să recunoaştem că în căutarea ascetică a perfecţiunii morale şi religioase se întrevede multă nostalgie şi mult regret, consecinţe ale multor tentative nereuşite de a atinge un ideal visat.
Într-adevăr, profetul de la Iasnaia s-a arătat de multe ori veleitar şi contradictoriu. Multe din eşecurile pe care le-a înregistrat în punerea în practică a ideilor sale se explică printr-o anumită incapacitate de a transpune în realitate un ideal atât de exigent precum al său. Proprietatea Tolstoi este de acord cu Proudhon în privinţa conceperii proprietăţii ca furt. O consideră a fi incompatibilă cu creştinismul. Din învăţăturile lui Iisus a reţinut în special (ebionism în ebraică) şi că dezmoşteniţii vor fi mântuiţi. Căci este scris: Fericiţi voi, cei săraci, că a voastră este Împărăţia Cerurilor. Şi: Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Conform Vechiului Testament, cel care are milă de sărman împrumută Domnului şi el îi va răsplăti fapta lui cea bună.
Ca mulţi alţi intelectuali, Tolstoi a fost toată viaţa atras de popor, de ţărani, însă nu a reuşit niciodată să stabilească un contact autentic cu cei simpli. Oricum ar fi, el crede că pământul, elementul natural ca şi soarele, râurile sau marea, nu trebuie să fie proprietatea nimănui. Tolstoi, deşi proprietar al unui vast domeniu, adoptă vechi ul proverb rusesc: „Pămîntul nu este al nimănui, căci este al lui Dumnezeu”.
Boier fără grija zilei de mâine, el nu ezită să considere proprietatea funciară drept un păcat. Banul reprezintă pentru el cheia violenţei şi a puterii. El perpetuează privilegiile. Corupe fraternitatea umană. Judecătorul este plătit pentru a-l condamna pe hoţ sau pe prostituată, ale căror „infracţiuni” rezultă în mod fatal dintr-o organizare socială injustă, după opinia multora. Birocratul este plătit pentru a percepe impozite asupra muncii, iar aceşti bani vor servi la întreţinerea îndestulării celor mari sau vor fi folosiţi pentru fabricarea armelor necesare războiului. Preotul este plătit pentru a predica săracilor resemnarea etc.
Dostoievski, în romanul său “Demonii”, ne dezvăluie un secret despre ceea ce se întâmplă cu timpul după viaţă
Scriitorul rus Dostoievski, în romanul său “Demonii”, pune în scenă dialogul dintre două personaje principale, Stavroghin și Kirilov, care au o discuție înflăcărată despre viață și moarte. Astfel, Stavroghin îl întreabă pe Kirilov dacă crede într-o viață veșnică viitoare:
– Nu în viața veșnică, de apoi, ci in veșnicia vieții de aici. Există clipe, ajungi la asemenea clipe, când timpul încetează brusc să curgă și vine veșnicia.
– Speri să atingi o asemenea clipă?
– Da.
– Nu cred că așa ceva este posibil în vremea noastră, răspunse Nikolai Vsevolodovici, de asemenea fără nicio ironie, cu glas tărăgănat și oarecum dus pe gânduri. În Apocalipsă îngerul jură că timpul nu va mai fi.
– Știu. E foarte bine spus acolo: clar și precis. Când omul, în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee justă.
– Și ce se va întâmpla cu timpul? Unde îl vor ascunde?
– Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect.
Dostoievski zugrăvește foarte bine senzația pe care o simt misticii atunci când intră într-o stare spirituală superioară: dilatarea timpului, până la dispariţia acestuia. Probabil că la fel se întâmplă şi după moartea unei persoane…
Harta feţei deconspira problemele de sănătate; Dieta contra depresiei; Obiceiuri care iti pun in pericol sanatatea; Test de respiratie pentru a depista devreme cancerul de esofag si de stomac; Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent; Blocajul mental:3 strategii pentru a depasi capcanele creierului etc
Harta feţei deconspira problemele de sănătate;
Dacă analizezi cu atenţie aspectul pielii de la nivelul feţei, poţi afla multe lucruri importante despre starea ta de sănătate.
Medicina chineză ne arată ce zone ale feţei se află în strânsă legătură cu organele corpului şi când existe anumite dezechilibre în organism, majoritatea observându-se la exterior prin apariţia petelor, a eczemelor, coşurilor sau a schimbării culorii pielii.
Frunte – pot apărea probleme la nivelul intestinelor subţiri şi a vezicii biliare
Dacă îţi apar coşuri, iritaţii sau eczeme pe frunte înseamnă că mănânci prea multe grăsimi şi alimente conservate, care duc la încetinirea digestiei. Poate fi vorba şi de un consum prea mare de zahăr şi alcool, de nopţi pierdute şi stres.
Soluţia: consumă alimente proaspete, bea multă apă, dormi mai mult şi evită consumul de alcool.
Între sprâncene – pot apărea probleme la nivelul ficatului
Dacă te doare între sprâncene, înseamnă că sistemul tău digestiv se simte obosit şi are nevoie de mult timp pentru a digera produsele de origine animală. Este posibil, de asemenea, să fii alergic la anumite alimente.
Soluţia: consumă alimente proaspete, plimbă-te mai des în natură, fă yoga sau alt tipuri de exerciţii care să te ajută să te relaxezi.
Sub pleoapele inferioare ale ochilor – pot apărea probleme la nivelul rinichilor
Dacă pielea de sub ochi este mai închisă la culoare sau simţi dureri în această zonă, de vină ar putea fi consumul de alcool, tutunul, circulaţia deficitară a sângelui sau inima care este slăbită.
Soluţia: redu consumul de cafeină şi de alcool, evită să bei băuturi care conţin îndulcitor artificiali, iar în schimbul lor consumă cât mai multă apă.
Nas – pot apărea probleme la nivelul inimii
Dacă apar modificări ale aspectului pielii în zona nasului, este foarte probabil să ai probleme cu circulaţia sângelui, să ai colesterolul mare sau tensiunea ridicată.
Soluţia: verifică-ţi nivelul colesterolului şi reglează-ţi tensiunea arterială, dacă este necesar. Pentru a-ţi detoxifica organismul, ba ceai verde şi fă mişcare.
Obraji – pot apărea probleme la nivelul plămânilor
Fumatul în exces, poluarea şi astmul pot afecta plămânii, lucru care se poarte observa la nivelul pielii de pe obraji.
Soluţia: Evită consumul alimentelor procesate, renunţă la tutun şi foloseşte produse cosmetice care nu conţin parabeni şi alte substanţe toxice.
BĂRBIE – POT APĂREA PROBLEME LA NIVELUL STOMACULUI
Dacă îţi apar iritaţii sau coşuri pe bărbie, de vină ar putea fi alimentele bogate în zaharuri şi grăsimi, dar şi băuturile pe bază de cofeină şi de alcool. Toate acestea au un impact negativ asupra stomacului, lucru care se poate observa la nivelul feţei, în zona bărbiei. De asemenea, stresul şi nopţile pierdute afectează sistemul digestiv.
Soluţia: consumă cât mai multe fructe şi legume proaspete şi evită pe cât posibil consumul în exces de alimente bogate în sare sau băuturile pe bază de cafeină. Un somn de calitate ajută şi el la refacerea mucoasei stomacale.
Când e timpul să-ţi laşi copilul la computer
Cum poti slabi cu humus?
Ingredientul de baza al humusului sunt boabele fierte de naut. Acestea au un continut ridicat de proteine si fibre, fiind considerate un aliment esential pentru sanatate.
8 gustari sanatoase cu mai putin de 200 de calorii
Pentru mentinerea unui stil de viata sanatos, gustarile joaca un rol la fel de important precum mesele principale.
Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent
Unele alimente pe care le consumam frecvent pot sa ne puna in pericol sanatatea, din cauza substantelor nocive din continutul lor. Chiar daca poate pe unele le-ai crezut sanatoase, potrivit site-ului naturalon.com ele devin periculoase din cauza unor substante care se formeaza in timpul procesarii sau in urma adaosului de aditivi nocivi. Iata 6 astfel de alimente pe care ar fi bine sa le eviti si sa gasesti alternative sanatoase:
Test de respiratie pentru a depista devreme cancerul de esofag si de stomac;
Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent
Cand vine vorba de igiena personala, ne gandim ca cu cat ne spalam mai des, mai mult si mai viguros, cu atat suntem mai sanatosi si mai „fresh”.
Dieta contra depresiei
Blocajul mental: 3 strategii pentru a depasi capcanele creierului
Blocajele ni se intampla tutror si ne tin departe de indeplinirea visurilor noastre. La baza blocajelor se afla numeroase nuante si o istorie personala care a facut ca acel blocaj sa se instaleze in viata noastra. Iti propunem trei metode prin care le poti depasi.
Tot ce trebuie să știi despre CALCIU
Știai că organismul uman conține în jur de 1 kg de calciu, din care 99% este stocat în oase și dinți? Acest mineral este esențial la orice vârstă, atât în copilărie, ajutând la consolidarea sistemului osos, cât și la maturitate, fiind necesar în prevenirea osteoporozei.
Sa acordam atentie marita elementelor nutritive
…Culturile de legume infiintate prin rasad si material saditor in luna martie sunt: ceapa arpagic; usturoiul; varza timpurie; gulioare; conopida timpurie; salata, etc Calitatea rasadului de legume; Fertilizarea rasadurilor la culturile horticole profesionale; Alungirea rasadurilor si corelarea acestui fenomen cu factorii lumina si temperatura; Tratamentele recomandate dupa plantarea rasadurilor in camp/Pastilele nutritive Ellepress; Semanatul si repicatul rasadurilor
…Culturile de legume infiintate prin rasad si material saditor in luna martie sunt: ceapa arpagic; usturoiul; varza timpurie; gulioare; conopida timpurie; salata, etc
Ceapa arpagic
Data plantarii: 20 -30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 28/66 cm; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 3-3,5 cm
Necesar rasad, material saditor: 800 – 1300 kg/ha;
Observatii: norma se calculeaza in functie de numarul de bulbi la kg.
Usturoi
Data plantarii: 1 – 30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 28/66 cm; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 3 – 4cm;
Necesar rasad, material saditor: 800 – 1300 kg/ha;
Observatii: se planteaza obligatoriu manual
Varza timpurie
Data plantarii: 5 martie – 5 aprilie;
Distanta intre randuri: 50 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 26 – 30 cm;
Necesar rasad, material saditor: 70 – 80 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat in cuburi cu latura de 5 cm, bine dezvoltat cu 6-8 frunze, nealungit.
Gulioare
Data plantarii: 15 -30 martie;
Distanta intre randuri: 4 x 30/60 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 22- 24 cm;
Necesar rasad, material saditor: 120 -130 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat, la varsta de 55 zile, sanatos, viguros si foarte bine calit.
Conopida timpurie
Data plantarii: 15 – 30 martie;
Distanta intre randuri: 75 cm; teren nemodelat;
Distanta intre plante pe rand: 18 -20 cm;
Necesar rasad, material saditor: 70 – 80 mii fire;
Observatii: se utilizeaza rasad repicat in cuburi cu latura de 7 cm, in varsta de 45 de zile, viguros si foarte bine calit;
Salata
Data plantarii: 1 -15 martie;
Distanta intre randuri: 2 x 20 – 40 – 2 x 20 / 70; teren modelat;
Distanta intre plante pe rand: 13-18 cm;
Necesar rasad, material saditor: 200 mii fire/ha;
Observatii: pe minim 30 % din suprafata se va folosi rasad repicat in cuburi cu latura de 3 cm.
Calitatea rasadurilor de legume
Pentru a obtine culturi legumicole de calitate, in primul rand trebuie sa pornim cu un start bun, acest start bun fiind reprezentat de niste rasaduri de o calitate superioara. Pe langa asigurarea conditiilor de mediu optime si protectia fitosanitara a tinerelor plantute impotriva bolilor si daunatorilor, producatorii de legume trebuie sa aiba in vedere si aprovizionarea suficienta cu substante nutritive a plantelor.
Tinand cont ca o mare parte dintre rasaduri se produc in substraturi profesionale – turba – ce contine o cantitate limitata de ingrasaminte, nu trebuie neglijata fertilizarea, in special la culturile la care durata producerii rasadului este mai mare.
O situatia speciala dintre substantele nutritive o prezinta fosforul, pentru ca la temperaturi mai scazute, nu este disponibil plantelor. Aceasta lipsa a fosforului apare de multe ori dupa transplantare, tocmai intr-un moment in care tinerele plantute au foarte mare nevoie de el, deoarece fosforul are un rol important in dezvoltarea sistemului radicular al plantelor. In general, nu trebuie asteptata aparitia simptomelor de carenta vizuale, deoarece in acel moment plantele deja sufera de absenta acelui tip de hrana. Trebuie actionat si pe baza experientelor anterioare.
Carenta de fosfor se manifesta prin intarzierea cresterii, ramificare redusa, sistemul radicular slab dezvoltat si coacere intarziata. Plantele afectate de carenta in fosfor prezinta o pigmentare (antocian) rosie violacee a frunzelor si tulpinilor. Insuficienta fosfatului in cloroplaste reduce procesul de fotosinteza. Din cauza faptului ca sinteza acidului ribonucleic (ARN) este redusa, sinteza proteinelor este, de asemenea, redusa.
Pentru a evita aparitia simptomelor vizuale ale carentei de fosfor recomandam aplicarea produsului MAGIC P STAR. Acesta este un fertilizant mineral lichid care garanteaza o disponibilitate maxima a elementelor nutritive pe durata celor mai sensibile faze de dezvoltare. Formularea sa speciala cu fosfor, magneziu, fier, si zinc asigura un efect ”starter” chiar si la temperaturi sau luminozitate scazute, datorita efectelor sale pozitive asupra dezvoltarii radacinilor. MAGIC P STAR se poate aplica atat foliar cat si prin fertigare dupa transplantarea plantelor sau in timpul infloritului.
Un alt fenomen de care ne putem lovi in producerea unor rasaduri sanatoase il reprezinta alungirea rasadurilor. Principalii factori care pot determina aparitia acestui fenomen sunt lumina insuficienta, temperaturile prea ridicate sau lipsa corelatiei dintre lumina si temperatura, umiditatea in exces. In anumite situatii poate fi si excesul de azot. Prevenirea aparitiei acestui fenomen se poate face prin dirijarea corecta a factorilor de vegetatie (lumina, caldura, apa, fertilizare) si ca o masura de ajutor mai poate fi aplicat produsul ALGAREN TWIN. Acest produs prin aplicare foliara sau prin udare ajuta la o inradacinare mai puternica a rasadurilor si reduce distanta dintre internoduri. Prin reducerea distantei dintre internoduri se mentin plantele mai scurte nepermitandu-le sa se alungeasca.
ALGAREN TWIN contine auxine si citochinine intr-un raport specific ce stimuleaza plantele sa produca citochinine endogene, care induc radacinarea si o legare a fructelor mai abundenta. Produsul se mai poate folosi si pentru imersia radacinilor (cuburilor nutritive) a rasadurilor intr-o solutie de 0.2-0.4%.
In producerea rasadurilor,Summit Agro va poate ajuta cu urmatoarele produse:
Seminte de hibrizi de varza si tomate din categoria Profesionale
Ambele sunt marca japoneza Kaneko
Hibrizii de varza extratimpurie si timpurie (Sougetsu, Rare Ball si Irodori) au o perioada de vegetatie de 50 – 65 zile si ajung la o greutate a capatanii de 1,2 – 2,0 kg.
La tomate hibridul timpuriu Kanpuku ajunge la o greutate a fructului de 200-230 g. Are cresterea nedeterminata. Gustul si culoarea fructului sunt deosebite si foarte apreciate in zonele unde se cultiva, iar toleranta sa la mana este un avantaj pentru cultivator.
Produsul Tachigaren 30 L
Il recomandam atat ca fungicid cat si ca stimulator de crestere a sistemului radicular. Se poate folosi pentru prevenirea infectiei plantulelor cu agenti patogeni de sol cum ar fi: caderea rasadurilor, mana de sol, fusarioza, verticilioza. Se aplica atat pe substratul de cultura imediat dupa semanat cat si dupa rasarirea, repicatul sau plantatul definitiv al rasadurilor. Aplicarea se face odata cu operatiunea de udare. Pe langa efectul fungicid, Tachigaren stimuleaza cresterea si fortificarea radacinilor, ceea ce implicit se va reflecta in rapiditatea de crestere si dezvoltare a partilor aeriene.
Fungicidul Triumf 40 WG
Este un produs pe baza de hidroxid de cupru. Poate fi folosit pentru desinfectia spatiului de cultura si a substratului de semanat sau la producerea cuburilor pentru repicat. Aplicat pe plante previne atacul de mana. Cuprul este si bactericid.
In situatii accidentale cand temperatura tinde sa ajunga la limita inghetului ori in caz de brume, aplicarea produsului Triumf pe frunze reduce pagubele, prin faptul ca impiedica formarea particulelor de gheata.
Fungicidul Topsin
Este de asemenea un produs folosit de legumicultori si la producerea rasadurilor. Combate un numar mare de patogeni specifici care pot infecta plantele inca din faza de rasad. Se aplica prin stropire pe suprafata rasadurilor in semanatura sau individual prin udare la fiecare planta. Rasadurile produse fara balot nutritiv, pot fi scufundate cu radacinile intr-o solutie de Topsin inainte de plantarea definitiva.
Produsele Triumf + Topsin pot fi utilizate si la desinfectia uneltelor si a amestecurilor de pamant folosite la umplerea ghivecelor, inainte de plantat.
Moluscocidul Optimol 4 G
Daca apar urme de melci prin solar sau alt spatiu de cultura va recomandam sa folositi moluscocidul Optimol. Fiind granulat aplicarea sa se va face prin simpla imprastierea a granulelor pe sol sau substratul umed. Efectul sau este imediat si va fi vizibil a doua zi dimineata.
Fertilizantul starter Teprosyn
Este un produs care se aplica pe semintele ce urmeaza a fi semanate. Ajuta la o crestere rapida a plantelor imediat dupa germinare. Plantele vor gasi azotul, fosforul si zincul in forme usor asimilabile si foarte aproape de radacinita. Pentru aplicarea produsului, pe cantitati mici de seminte, se poate folosi un vas in care se introduc semintele, se adauga un amestec de produs si apa dupa care se omogenizeaza.
Fertilizantul foliar Elite
Daca amestecurile de pamant folosite nu satisfac necesarul de hrana al rasadurilor, recomandam folosirea fertilizantului foliar Elite, care contine 20%N: 20%P: 20%K + alte elemente.
TACHIGAREN 30 L – fungicid si stimulent pentru rasaduri
Tachigaren 30 L este un fungicid sistemic destinat protejarii rasadurilor si prezinta efect de stimulator de crestere.
Stimuleaza cresterea radacinilor, formarea de radacini secundare si perisori absorbanti. Plantutele tinere tratate devin mai rezistente la conditiile nefavorabile de mediu, in special temperaturi scazute. Produsul previne acumularea infectiei in sol in cazul practicarii monoculturii si diminueaza efectul retardant.
TACHIGAREN are efect sinergic cu ionii metalici din sol si nu afecteaza microflora solului. Produsul nu manifesta efect fitotoxic asupra plantelor la dozele omologate.
Stadiul omologarilor in Romania:
Cultura tomate rasaduri: 0,1 % (3 l solutie / mp rasaduri); Combate Pythium spp, Phytophtora parasitica, Rhizoctonia solani
Tomate dupa plantare: 0,1 % (200 ml solutie / planta); Combate Phytophtora parasitica, Rhizoctonia solani, Fusarium spp;
Tutun rasaduri: 0,15 % 20-30 l solutie / 100 mp; Combate Pythium spp, Rhizoctonia solani, Thielaviopsis basicola.
Recomandari de utilizare:
TACHIGAREN 30 L se foloseste in rasadnite pentru tratamente la sol, administrate o data cu apa de udat, atat inainte de rasarire cat si dupa ce plantele au rasarit. Dupa infiintarea culturilor, tratamentele se recomanda a se face prin udarea la radacina plantelor individual sau prin instalatiile de irigare prin picurare cu doza recomandata.
TACHIGAREN este un fungicid nepoluant pentru mediul inconjurator. In sol se descompune usor in dioxid de carbon.
Pastilele nutritive Ellepress
Daca vorbim de noutati in producerea rasadurilor, cu siguranta nu putem neglija pastilele de turba si avantajele pe care acestea le prezinta.
Compania Ellegaard producere pastilele nutritive si amestecurile de inalta performanta, care se raspandesc pe scara larga in intreaga lume.
Avantajele utilizarii pastilelor nutritive Ellepress:
-
reduc perioada de formare a radacinilor cu 3 pana la 12 zile;
-
radacinile plantelor devin mai sanatoase si mai puternice, iar plantele cresc mai uniforme;
-
amestecul de turba este steril, asadar veti avea in final rasaduri foarte sanatoase;
-
gama larga de utilizare – pot fi folosite pentru producerea de rasaduri din seminte dar si pentru inmultirea prin butasi/lastari a plantelor ornamentale;
-
transport facil al rasadurilor/plantelor la locul de plantat;
-
continut de aer de 14% care permite radacinilor sa respire, reducand riscul de aparitie a putregaiului si a altor boli specifice;
-
pH si elemente nutritive optime pentru majoritatea plantelor de cultura;
-
elimina toate activitatile si timpul pierdut cu producerea cuburilor nutritive;
-
un raport calitate/pret extraordinar de bun.
Semanatul si repicatul rasadurilor
Semantul in vederea producerii rasadurilor se face in randuri, la 5 cm distanta, in cazul in care acestea se repica si la 8 cm in conditiile in care care nu se repica
Pe rand, semanatul rasadurilor se face mai des in cazul in care se repica si mai rar cand nu se efectueaza repicatul.
Adancimea de semanat este conditionata de dimensiunea semintelor, fiind intre 0,5 – 1,5 cm.
Se practica pentru culturile de sera si rasadnita semanatul direct in ghivece nutritive, inlaturandu-se asfel repicatul. Masinile de confectionat cuburi nutritive (Winel, Vise, Flier, etc) sunt prevazute cu dispozitiv special de semanat direct in cub.
Cantitatea de samanta necesara producerii rasadului pentru un hectar de cultura difera de la o specie la alta: ardei 0,8-1,5 kg; castraveti 0,7 kg; conopida 0,4 kg; tomate 0,25-0,30 kg; vinete 0,8 -1,0 kg; telina 0,1 kg.
Insamantarea se face esalonat, in decurs de 7-10 zile, asigurandu-se astfel conditii ca repicatul si plantatul sa fie executate in timpul optim.
Un rasad de calitate, destinat atat culturii in solarii, in tunele cat si in camp deschis se recomanda sa aiba 35- 60 de zile varsta.
Dupa efectuarea semanatului, samanta se ocopera cu un strat de 0,5-1,5 cm amestec de pamant, se uda, si se intinde peste samanatura o folie de polietilena, care se mentine astfel pana la inceputul rasaririi culturii.
Factorii de vegetatie, in special: temperatura, umiditatea si aerisirea trebuie asfel condusi incat rasarirea sa fie grabita, iar in perioada de la repicat la plantat sa fie preintampinata alungirea rasadului si imbolnavirea acestuia.
Repicarea rasadului se face cat mai timpuriu, in faza de cotiledoane si inceputul aparitiei primei frunze adevarate, la circa 6-10 zile de la rasarire, avand grija ca stratul nutritiv sa aiba umiditate de 70-80% din capacitatea pentru apa a amestecului si temperatura de 20-22 grade C.
Rolul cel mai de seama al lucrarii de repicare consta in accesul corespunzator al luminii la plante, precum si al suprafetei spatiului de nutritie necesar.
Desimea de repicare are o mare influenta asupra calitatii rasadului cat si asupra costului acestuia. Pentru culturile de tomate timpurii in camp, rasadul de calitate si la un pret de cost redus se obtine in cuburi de 5/5/5 cm, iar pentru cultura tomatelor in solarii se impune varianta de 6/6/6 cm.
Tratamentele recomandate dupa plantarea rasadurilor in camp
In cazul cand nu s-a efectuat ultimul tratament foliar la rasaduri in rasadnita, la 5-7 zile de la plantarea rasadurilor in camp, dupa ce rasadurile s-au prins, se recomanda efectuarea unui tratament fitosanitar dupa cum urmeaza:
BOLI – TOMATE
(Patarea alba a frunzelor, Patarea bruna, Patarea cafenie a frunzelor, Alternarioza, Antracnoza, Mana tomate, etc.)
-
- CAPTADIN 50 PU – 0,25% (Putregaiul plantutelor, Putregaiul radacinilor, Mana tomatelor);
- MERPAN 80 WDG – 0,15% (Mana tomatelor, Putregaiul plantutelor, Putregaiul radacinilor);
- BRAVO 500 SC – 0,2% (Mana tomatelor, Alternarioza, Antracnoza, Patarea cafenie, Putregaiul cenusiu);
-
-
-
- 0,4% (Patarea alba a frunzelor);
-
-
-
- BOUILLIE BORDELAISE WDG – 0,75% (Mana tomatelor, Patarea pustulara, Patarea frunzelor si basicarea fructelor, Patarea pustulara)
BOLI – ARDEI
(Alternarioza ardeiului, Fainare, Ofilire vasculara, Mana de sol, Patarea frunzelor si basicarea Fructelor etc.)
-
- ORTIVA 250 SC – 0,075% (Alternarioza, Fainare);
- MELODY COMPACT 49 WG – 0,2% (Patarea frunzelor si basicarea fructelor);
- TOPAS 100 EC – 0,04% (Fainare)
BOLI – VINETE
(Mana sol, Ofilire vasculara etc.)
-
- TOPSIN 500 SC – 0,07 – 0,14%
In cazul cand sunt precipitatii abundente de peste 18-20 mm, temperaturi de 10-12°C, timp de 3-5 zile, umiditate atmosferica mai mare de 90%, prezenta picaturilor de apa ce persista pe frunze cel putin 10-12 ore, se vor efectua tratamente folosind fungicide sistemice (ECUATION PRO – 0,04%, FOLIO GOLD 537,5 SC – 0,2%). Pentru combaterea daunatorilor specifici legumelor (musculita alba de sera, paduchele verde si rosu al tomatelor, paduchele verde al piersicului etc.), in solutie se va adauga si un insecticid: DECIS MEGA 50 EW – 0,02% sau MAVRIK 2 F – 0,05%.
Tratamentele fitosanitare se vor executa la timpul optim respectandu-se dozele sau concentratiile din instructiunile de folosire. Se vor respecta cu strictete normele de protectia muncii, a mediului, de protectie a albinelor (conf,Leg,383/2015), animalelor, pestilor si altor vietuitoare acvatice.
RASADURILE DE LEGUME
Producerea de rasaduri de legume este un proces complex ce necesita foarte multa atentie. Este considerate ca o prima etapa in tehnologia culturilor legumicole
Importanta producerii rasadurilor este foarte mare. Un rasad de calitate, bine dezvoltat, cu un sistem radicular puternic, viguros, liber de boli si daunatori, are avantaje: planta si fructe sanatoase, productie mai mare, mai inaintata cu aproximativ 50 zile fata de culturile infiintate direct in camp etc
In functie de dorintele clientului rasadurile pot fi: planta mama, rasad care se produce in paleta alveolara de 104-160 buc si rasad optim pentru plantare, rasad care se produce in paleta alveolara de 104-160 buc si care la 30 zile va fi repicat intr-un ghiveci ales de client cu dimensiunile de 9,10 sau 12 cm.
Temperatura este foarte importanta cand vine vorba de producerea de rasaduri.
Aceasta se regleaza in functie de specie: tomate, ardei, vinete, varza etc. Fiecare dintre acestea are nevoie de o climatizare controlata pentru a se dezvolta armonios.
Activitatea de producere a rasadurilor de legume pe langa ca asigura cantitati suficiente de rasad si la momentul optim cerut de fiecare specie, urmareste si obtinerea unor plante viguroase, cu tulpina groasa, culoare specifica si perfect sanatoase.Turba intruneste toate calitatile necesare obtinerii unor rasaduri de calitate, avand putere de absorbtie mare, structura foarte afanata si continut ridicat de substante organice, fiind totodata libera de boli si daunatori.
Perioada de producere a rasadurilor incepe cu luna decembrie pentru culturile din sere si solarii incalzite si continua cu cele din sere si solarii reci, iar apoi cu culturile din camp.Fiecare specie de rasad de legume necesita un anumit timp de maturizare a plantei pana la plantareSc Bio Plant Srl va sta la dispozitie pentru comenzi la rasaduri de legume de calitate CONTACT:
SC BIO PLANT SRL
Loc. Seleus, nr. 122, jud. Arad
Tel: 0257.895.522
0757.021.960.
0752.124.541
Calitatea rasadului de legume
Rasadurile produse pentru culturile protejate trebuie sa fie viguroase si sanatoase. Normele de calitate a rasadurilor in momentul plantarii sunt urmatoarele
ARDEI
- Inaltime: 15-17 cm;
- Numar de frunze: 8-12 buc.;
- Diametrul coletului: 5-7 mm;
- Muguri floriferi: 1;
- Grad dispersie radacini: 90 – 100%;
- Varsta optima: 50-90 zile.
CASTRAVETI
- Inaltime: 10-18 cm;
- Numar de frunze: 4-6 buc.;
- Diametrul coletului: 7-9 mm;
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 90-100%;
- Varsta optima: 35-45 zile.
CONOPIDA TIMPURIE
- Inaltime: 12-15 cm;
- Numar de frunze: 5-7 buc.;
- Diametrul coletului: 6-8 mm;
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 80-90%;
- Varsta optima: 45 -55 zile.
PATLAGELE VINETE
- Inaltime: 15-17 cm;
- Numar de frunze: 6-8 buc;
- Diametrul coletului: 5-7 mm;
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 80-90%;
- Varsta optima: 50-90 zile.
PEPENE GALBEN
- Inaltime: 10-18 cm;
- Numar de frunze: 4-6 buc.;
- Diametrul coletului: 6-8 mm;
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 90-100%;
- Varsta optima: 30-40.
SALATA
- Inaltime: 8-12 cm;
- Numar de frunze: 6-8 buc;
- Diametrul coletului: –
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 80-90%;
- Varsta optima:35-45 zile;
TOMATE
- Inaltime: 14-20 cm;
- Numar de frunze: 8-10 buc;
- Diametrul coletului: 6-8 mm;
- Muguri floriferi: 1;
- Grad dispersie radacini: 80-90%;
- Varsta optima:45-65 zile.
VARZA TIMPURIE
- Inaltime: 12-15 cm;
- Numar de frunze: 5-7 buc;
- Diametrul coletului: 6-8 mm;
- Muguri floriferi: –
- Grad dispersie radacini: 80-90%;
- Varsta optima: 45-55 zile.
Amestecuri pentru rasad
O lucrare de sezon, care se desfăşoară în această perioadă, o reprezintă pregătirea materialelor pentru producerea răsadurilor. Vremea amestecurilor de pământ pregătite în gospodăriile proprii pare să se apropie de sfârşit, tot mai mulţi producători folosesc substratul de cultură gata pregăt
Avantajele sunt multiple: se reduc riscurile de infestare cu agenţi patogeni, seminţe de buruieni şi dăunători, se scurtează durata de obţinere a răsadurilor cu 10-15 zile, scade volumul şi greutatea materialelor manipulate etc.
Printre cele mai comune formulări existente pe piaţă, cu recomandare pentru producerea răsadurilor de legume amintesc: KTS 3 FINE; KTS 3 STANDARD; KTS 3 STANDARD + PERLITE.
KTS 3 FINE se utilizează doar pentru răsadurile care urmează a fi repicate, acest tip de substrat asigură dezvoltarea rădăcinilor cotiledonale, are pH 6 şi conţine 1g/l fertilizanţi.
KTS 3 STANDARD este destinat pentru umplerea ghivecelor în care urmează să semănăm direct sau să repicăm. Conţine 1g/l fertilizanţi şi are pH 6.
KTS 3 STANDARD + PERLITE are o destinaţie mai specială care vizează culturile de legume pe substrat (la găleţi sau saci).
Pentru toţi producătorii care au trecut sau urmează să treacă la acest sistem de producere a răsadurilor este important de reţinut faptul că, udatul răsadurilor pe substrat este diferit de cel practicat în sistemul clasic.
Datorită faptului că aceste substraturi conţin mai multe tipuri de turbă, capacitatea de înmagazinare a apei este extrem de mare. Aşadar, este greşit să facem după semănat sau repicat o udare de aprovizionare, fiind mai indicat să udăm permanent cu cantităţi moderate.
Fertilizarea rasadurilor la culturile horticole profesionale/
Folosirea unor rasaduri de calitate superioara reprezinta punctul de plecare pentru realizarea unor culturi care sa ne asigure obtinerea productii ridicate si o calitate superioara a recoltei, pentru a ne putea diferentia pe piata de ceilalti producatori. Prin rasad de calitate intelegem atat folosirea unor seminte cu un potential genetic de productie ridicat cat si tehnologia prin care aceste rasaduri sunt obtinute.
Pe langa asigurarea conditiilor de temperatura, umiditate si lumina optime, protectia eficienta impotriva bolilor si daunatorilor, folosirea unui substrat de calitate (care sa asigure permanent umiditatea necesara, un anumit nivel de fertilizare) producatorii de legume trebuie sa aiba in vedere si aprovizionarea suficienta si la timpul potrivit cu substante nutritive a plantelor. Deoarece turba care este folosita ca substrat profesional contine o cantitate redusa de ingrasaminte, nu trebuie neglijata sub nici o forma fertilizarea rasadurilor pana ce sunt transplantate.
Unul dintre elementele minerale cele mai importante in prima parte a dezvoltarii tuturor plantelor il reprezinta fosforul. Pe langa functiile sale multiple, in planta, fosforul stimuleaza dezvoltarea sistemului radicular. Carenta de fosfor se manifesta prin reducerea cresterii, ramificare redusa, sistem radicular slab dezvoltat. Plantele afectate de carenta in fosfor prezinta o pigmentare (antocian) rosie violacee a frunzelor si tulpinilor. Insuficienta fosfatului in cloroplaste reduce procesul de fotosinteza.
Pentru o fertilizare corespunzatoare a rasadurilor recomandam aplicarea prin udare a produsului cu un continut ridicat de fosfor solubil in apa, KINGLIFE 12-48-8 + microelemente chelatate in concentratie de 300-500 g/100 l apa. Acest produs contine 48% fosfor solubil in apa, si este rapid absorbit de catre plante. Ca un indicator al garantiei calitatii produsului, solubilitatea lui in apa este de 435 g/l.
De asemenea se pot folosi prin udare produsele din gama GREENPLANT in concentratie de 300-500 g/100l apa si anume: GREENPLANT 10-50-10 + microelemente chelatate, GREENPLANT 12-36-12+2Mg + microelemente chelatate, sau GREENPLANT 15-30-15+2Mg + microelemente chelatate. Produsele din aceasta gama se adreseaza producatorilor cu suprafete mai mari fiind ambalate doar la saci 25 kg.
Ambele produse, KINGLIFE si GREENPLANT se vor folosi la udarea rasadurilor in amestec cu ALGAREN TWIN. Algaren, datorita actiunii sale nutritive si a raportului particular dintre auxine si citokinine, stimuleaza plantele sa produca citokinine endogene care induc radacinarea. Algaren se va aplica prin udare in concentratie de 100-150 ml/100 litri apa.
Un lucru care trebuie stiut este faptul ca fosforul nu mai este disponibil plantelor la temperaturi scazute, manifestandu-se carenta. Aceasta lipsa a fosforului apare de multe ori dupa transplantare, tocmai intr-un moment in care tinerele plantute au foarte mare nevoie de el. Nu trebuie asteptata aparitia vizibila a simptomelor de carenta, deoarece in acest moment plantele deja sufera de absenta unui element nutritiv. In general, trebuie actionat si pe baza experientelor anterioare.
Pentru a preveni situatia in care tinerele rasaduri nu pot absorbi fosforul datorita temperaturii scazute, recomandam aplicarea produsului MAGIC P STAR. Acesta este un fertilizant mineral cu formulare lichida care asigura o disponibilitate maxima a elementelor nutritive pe durata celor mai sensibile faze de dezvoltare. Formularea sa speciala cu fosfor, magneziu, fier, si zinc asigura un efect ”starter” chiar si la temperaturi sau luminozitate scazute, datorita efectelor sale pozitive asupra dezvoltarii radacinilor. MAGIC P STAR se poate aplica atat foliar (150 ml/100 l apa) cat si prin fertigare dupa transplantarea plantelor sau in timpul infloritului.
Un alt fenomen negativ de care ne putem lovi in producerea unor rasaduri sanatoase il reprezinta alungirea rasadurilor. Principalii factori care pot determina aparitia acestui fenome sunt lumina insuficienta, temperaturile prea ridicate sau lipsa corelatiei dintre lumina si temperatura, umiditatea in exces. In anumite situatii poate fi si excesul de azot. Prevenirea aparitiei acestui fenomen se poate face prin dirijarea corecta a factorilor de vegetatie (lumina, caldura, apa, fertilizare) si ca masura suplimentara de ajutor, poate fi aplicat produsul ALGAREN TWIN. Acest produs prin aplicare foliara sau prin udare ajuta la o inradacinare mai puternica a rasadurilor si reduce distanta dintre internoduri. Prin reducerea distantei dintre internoduri se mentin plantele mai scurte, mai robuste cu un aspect mai compact.
Alungirea rasadurilor si corelarea acestui fenomen cu factorii lumina si temperatura
Lumina este factorul hotarator in obtinerea unor rasaduri de calitate, cu care trebuie sa corelati permanent ceilalti factori. Toate speciile legumicole sunt exigente si sectiomeaza imediat prin etiolarea pronuntata rasadurilor la o intensitate scazuta a luminii.
In perioada februarie-mai cand are loc producerea rasadurilor la majoritatea speciilor legumicole, la noi in tara sunt variatii mari in ceea ce priveste numarul mediu lunar de ore de stralucire a soarelui. In aceasta perioada se asigura conditii optime de lumina: prin orientarea corecta a constructiilor fata de punctele cardinale; inclinarea usoara a tocurilor de rasadnita spre sud; utilizarea unor structuri de sustinere usoare, vopsite in culori deschise; mentinerea curata a materialelor de acoperire a constructiilor; folosirea instalatiilor de iluminare artificiala in sere; asigurarea desitatii optime a rasadurilor; raritul ghivecelor cand rasadurile incep sa se umbreasca.
Temperatura se asigura diferit in functie de specie si faza de vegetatie, corelandu-se permanent cu intensitatea luminii.
Fiecare specie legumicola are cerinte specifice fata de temperatura, iar asigurarea acesteia trebuie facuta diferentiat, motiv pentru care se recomanda ca in acelasi spatiu sa se produca simultan numai rasaduri cu cerinte asemanatoare.
Din tabel se observa modul in care nivelul temperaturii este corelat cu intensitatea luminii. Fata de zilele insorite, in cele cu nor si mai ales noaptea, temperatura trebuie scazuta in limitele aratate la fiecare specie.
|
Cultura |
Perioada |
Temperatura substrat nutritiv (°C) |
Temperatura in aer (°C) |
||
|
Zile insorite |
Zile innorate |
Noaptea |
|||
|
Tomate |
-pana la rasarit |
22-24 |
22-24 |
22-24 |
20-24 |
|
-in primele 4-6 zile dupa rasarire |
10-12 |
12-14 |
10-12 |
10-12 |
|
|
-pana la repicat |
17-19 |
18-20 |
15-16 |
15-16 |
|
|
-dupa repicat |
20-22 |
20-22 |
16-18 |
16-18 |
|
|
-cu 8-10 zile inaintea plantarii |
14-16 |
14-16 |
12-14 |
10-12 |
|
|
Ardei, |
-pana la rasarire |
22-25 |
22-25 |
22-25 |
22-25 |
|
-in primele 4-6 zile dupa rasarire |
12-14 |
12-14 |
10-12 |
10-12 |
|
|
-pana la repicat |
18-20 |
18-20 |
15-16 |
12-14 |
|
|
-dupa repicat |
20-22 |
20-22 |
16-18 |
15-16 |
|
|
-cu 6-8 zile inaintea plantarii |
14-16 |
14-16 |
12-14 |
10-12 |
|
Pentru a rasari uniform si intr-un timp anume, plantele au nevoie de temperatura optima specifica. La temperaturi mai mici rasarirea intarzie, iar semintele se clocesc, in timp ce depasirea nivelului optim, determina o rasarire mai rapida dar duce la obtinerea unor plante plapande si sensibile la boli. Temperaturile optime pentru o germinare buna sunt: 24°C pentru tomate si ardei, 26°C pentru vinete si 32°C pentru castraveti.
Timp de 4-6 zile dupa rasarire, rasadurile au nevoie de mai putina caldura pentru a nu se alungi, iar in continuarea acestei perioade, temperatura trebuie sa creasca treptat pentru a se asigura cresterea si inradacinarea corespunzatoare a plantelor. Cu 6-8 zile inainte de plantare, temperatura trebuie din nou scazuta in vederea „calirii” rasadurilor.
Principalii factori care pot determina aparitia fenomenului de „alungire” sunt lumina insuficienta, temperatura prea ridicata sau lipsa corelatiei dintre lumina, temperatura si umiditatea in exces. In anumite situatii poate fi si excesul de azot.
Prevenirea aparitiei fenomenului de „alungire” a rasadurilor se poate face prin dirijarea corecta a factorilor de vegetatie (lumina, caldura, apa, fertilizare) o masura suplimentara de ajutor poate fi aplicarea produsului ALGAREN TWIN. Acest produs, prin aplicare foliara sau prin udare ajuta la o inradacinare mai puternica a rasadurilor si reduce distanta dintre internoduri. Prin reducerea distantei dintre internoduri se obtin plante mai scurte, mai robuste cu un aspect mai compact.
ALGAREN TWIN contine auxine si citochinine intr-un raport specific ce stimuleaza plantele sa produca citochinine endogene, care induc cresterea radacinilor si o legare mai abundenta a fructelor. Produsul se mai poate folosi si pentru imersia radacinilor (cuburilor nutritive) rasadurilor intr-o solutie de 1%.
Rasadnite pe pat cald in solarii
Controlul factorilor de mediu la culturile din sere si solarii, respectiv microclimatul in spatiile protejate, se refera la dirijarea temperaturii din aer si sol, dirijarea luminii, aerisirea si dirijarea umiditatii relative a aerului. La rasadnite temperatura se asigura prin incalzire pe baza de combustibil/biocombustibil, dar se poate recurge si la confectionarea de rasadnite simple si duble pe pat cald in interiorul solariilor.
In acest caz se creeaza mai multe avantaje, respectiv: se pastreaza mai bine caldura biologica degajata de gunoi; se imbunatatesc conditiile de lucru in rasadnite; se reduc riscurile in realizarea culturilor; se obtin legume mai timpurii; se poate trece de la culturile de rasadnita, in prima etapa, la culturile in solarii in cea de-a doua etapa a perioadei de vegetatie, numai prin indepartarea ferestrelor si infiintarea sistemului de sustinere, cand este cazul, etc.
Pe stratul gros, cald de gunoi, introdus si cladit intr-un solar ce are latimea de 5,40 m, se pot amenaja trei randuri de rasadnite cu latimea de 1,5 m, avand si doua poteci cu latimea de 0,45 cm, intre ele.
In situatia in care temperatura din rasadnita este prea ridicata se recurge la aerisire prin ridicarea ferestrelor si sustinerea lor pe suporti speciali, numiti ”aere”. Acest lucru este valabil si pentru dirijarea luminii si umiditatii relative a aerului.
Ce se întâmplă atunci când mori?
„Toţi ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos”
2 Corinteni 5:1-10
Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică. 2 Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, 3 negreşit, dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. 4 Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă. 5 Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. 6 Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, 7 pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. 8 Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. 9 De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămânem acasă, fie că suntem departe de casă. 10 Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.
Dacă credeţi în teoria evoluţionistă, teorie care atrage şi fascinează minţile multor oameni contemporani, atunci înseamnă că, pentru voi, ceea ce vi se întâmplă când muriţi nu are mai multă importanţă decât ceea ce i se întâmplă unui pom atunci când moare. S-a terminat. Treci în nefiinţă. Nu simţi nimic, nu ştii nimic, nu conştientizezi nimic. Opinia dumneavoastră despre această serie de predici ar fi că e absurdă. Nu are nimic de a face cu realitatea – cu ceea ce se întâmplă.
Dar dacă găseşti scris pe tăbliţa inimii tale adevărul că există un Dumnezeu Creator şi că eşti creat ca să ai o relaţie cu El, că ceea ce te deosebeşte de balene, delfini şi cimpanzei nu sunt mutaţiile şi chimicalele, ci persoana în asemănarea lui Dumnezeu, atunci probabil că vei sta treaz în miez de noapte şi te vei gândi la veşnicie. Deoarece în Eclesiastul 3:11 ni se spune că „Dumnezeu a pus gândul veşniciei în inima omului.”
Şi dacă, la fel ca alte milioane de oameni, L-ai întâlnit pe Isus Cristos în paginile Bibliei şi ai fost convins că El merită încrederea ta, atunci nu trebuie să fii nesigur de ceea ce urmează după moarte. El ne-a spus multe pentru a ne încuraja şi a ne elibera de goliciunea teoriei evoluţioniste şi de frica de moarte.
Ceea ce am înţeles este că toţi credincioşii în Isus vor fi cu El atunci când vor muri. Versetul 8: „Ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” Fiindcă pentru aceia dintre noi care se încred în Isus ca Mântuitor şi Domn „a trăi este Cristos şi a muri este un câştig.” (Filipeni 1:21) „…Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Cristos, căci ar fi cu mult mai bine.” (Filipeni 1:23)
În al doilea rând, am observat că există ceva mai mult decât părăsirea trupului nostru şi plecarea la Cristos. Este şi o înviere a trupului. Asta este ceea ce am înţeles săptămâna trecută: „Toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” (1 Corinteni 15:51-52) Cristos va veni şi va schimba trupul stării noastre smerite într-unul asemănător cu trupul Său glorios. (Filipeni 3:21) El nu spune că vom fi suflete fără trup pentru totdeauna. Va exista o înviere a morţilor.
Astăzi ne concentrăm atenţia asupra unui al treilea adevăr despre ceea ce se întâmplă atunci când credincioşii mor. Versetul asupra căruia ne centrăm atenţia în această dimineaţă este al zecelea: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Am să fac patru observaţii simple şi clare privitoare la această judecată. Apoi vom aborda problema următoare: de ce vor fi judecaţi şi creştinii dacă Isus Cristos a fost deja judecat pentru ei (Romani 5:8-9), iar acum nu mai este nicio condamnare pentru aceia care sunt în Isus Cristos (Romani 8:1).
1. Toţi creştinii se vor înfăţişa înaintea lui Cristos ca judecător: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos.” Nu doar cei necredincioşi, ci şi „noi.” Şi nu doar unii dintre noi, ci „toţi.”
2. Cristos va fi judecătorul nostru. Judecata este şi a lui Dumnezeu (Romani 14:10-12 – „Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu…”), dar Dumnezeu „I-a dat [lui Cristos] putere să judece” (Ioan 5:27). Deci Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Tatăl sunt una în judecata Lor, dar Fiul este Cel care ne va sta înainte ca Judecător.
3. Judecata noastră va avea loc după ce vom muri. Aceasta se înţelege din text iar Evrei 9:27 clarifică: „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” Nu avem nevoie să fim mai expliciţi decât atât. Să specificăm doar că înainte de a intra în starea finală de glorie cu trupurile noastre înviate, pe pământul cel nou, vom sta înaintea lui Cristos ca Judecător.
4. Când ne vom înfăţişa înaintea lui Cristos ca Judecător, vom fi judecaţi după faptele noastre din această viaţă. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” Aceasta nu este o învăţătură separată în Noul Testament. Isus a spus în Matei 16:27 – „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” Şi în ultimul capitol al Bibliei Isus spune: „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:12) Cu alte cuvinte, e important modul în care îţi trăieşti viaţa.
Acum întrebarea mai grea: de ce este important cum trăiesc? De ce faptele făcute în trup sunt o dovadă în această sală de judecată? Scopul acestei judecăţi este oare acela de a declara cine este pierdut şi cine este mântuit, potrivit cu faptele făcute în trup? Sau acela de a desemna măsura răsplăţii în viaţa viitoare conform cu faptele făcute în trup?
Eu cred că răspunsul Noului Testament le cuprinde pe ambele. Faptele îi vor dovedi pe cei care vor intra în viaţa viitoare dar vor şi arăta măsura răsplăţii lor în viaţa ce va veni. Vă voi arăta într-o clipă de ce cred asta. Acum vreau să mă opresc la cea mai mare problemă a creştinilor când vine vorba de aşa ceva. Pentru mulţi credincioşi, cele spuse mai sus par a fi în contradicţie cu mântuirea prin har şi prin credinţă. Efeseni 2:8-9 spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Mântuirea nu este „prin fapte.” Asta înseamnă că faptele nu câştigă mântuirea. Faptele nu Îl fac dator pe Dumnezeu cu plata onorariului. Asta ar contrazice harul. „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23) Mântuirea se distribuie prin har, fără plată, şi e primită prin credinţă, nu prin fapte.
Atunci, cum pot eu să spun că judecata credincioşilor nu va fi doar o declaraţie publică a măsurii răsplăţii în împărăţia lui Dumnezeu potrivit cu faptele noastre, ci şi o declaraţie publică a mântuirii noastre – a intrării noastre în împărăţie – conform faptelor noastre?
În câteva cuvinte, răspunsul ar fi că faptele vor fi dovada publică adusă înaintea curţii lui Cristos, care va confirma credinţa noastră ca fiind una autentică. Iar faptele noastre vor fi o dovadă publică, adusă ca să arate măsura variată a ascultării noastre în credinţă (Romani 12:3; 1 Tesaloniceni 1:3; 2 Tesaloniceni 1:11). Altfel spus, mântuirea este prin credinţă şi răsplata este prin credinţă, însă dovada credinţei invizibile în sala de judecată a lui Cristos va fi o viaţă transformată. Faptele noastre nu sunt baza mântuirii noastre, ci dovada. Ele nu sunt fundamentul, ci proba.
Acum să vă arăt de ce cred asta.
Există o învăţătură atât în scrierile apostolului Pavel cât şi în cuvintele lui Isus, o învăţătură potrivit căreia credincioşii vor primi răsplată variată în funcţie de gradul exprimării credinţei lor în fapte de slujire, dragoste şi dreptate. De exemplu, în 1 Corinteni 3:8 Pavel spune: „Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.” Iar în Efeseni 6:8 Pavel spune că robul „va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut.”
Cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc pilda polilor din Luca 19:12-27. Isus compară plecarea Sa la cer şi întoarcerea Sa cu întâmplarea unui nobil care, înainte să plece de acasă, a dat câte un pol la zece servitori de ai săi, spunându-le să-l pună fiecare în negoţ, până la întoarcerea sa. Omul le-a cerut socoteală la întoarcerea sa. Unul dintre servitori a pus polul în negoţ şi a câştigat alţi zece. Nobilul îi răspunde că răsplata lui va fi autoritatea peste zece oraşe. Un altul a avut un câştig de cinci poli. Şi nobilul i-a dat ca răsplată stăpânirea a cinci oraşe. Altul a păstrat mina şi nu a făcut nimic cu ea. Acestuia nobilul i-a spus: „Te voi judeca după cuvintele tale.” Şi i-a luat singurul pol ce-l avea.
Ceea ce ne învaţă pilda este acelaşi lucru pe care ne învaţă şi Pavel: sunt diverse niveluri de răsplată în funcţie de credincioşia vieţilor noastre. Dar Pavel merge mai departe arătând că există o pierdere nu numai a răsplăţii, ci şi a veşniciei celor care pretind a fi credincioşi, dar care nu fac nimic să arate că preţuiesc darurile lui Dumnezeu şi că Îl iubesc. Acesta este cazul celui de-al treilea servitor, care nu a făcut nimic cu darul său. El nu numai că şi-a pierdut răsplata, dar şi-a pierdut şi viaţa. Isus spune în Matei 25:30 – „Iar pe robul acela netrebnic aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
Aceasta ne conduce la al doilea scop al judecăţii. Primul scop al judecăţii era de a face o demonstraţie publică a diverselor niveluri de răsplată primite de creştini pentru practicarea credinţei lor în ascultare. Al doilea scop al judecăţii este să declare în mod deschis realitatea credinţei şi mântuirii poporului lui Dumnezeu prin dovada faptelor lor. Mântuirea se datorează credinţei. Mântuirea este arătată prin fapte. Când Pavel spune (în v.10) că noi „vom fi recompensaţi… după binele sau răul pe care-l vom fi făcut”, el nu spune că doar răsplata noastră va fi conform faptelor noastre ci şi mântuirea noastră.
De ce cred aceasta?
Există numeroase texte care se îndreaptă în această direcţie. Epistola lui Pavel către Romani 2:5-7 este unul dintre acestea şi se referă la „revelaţia dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” În versetele 6-8 spune: „[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui: va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce […] se împotrivesc adevărului…” Cu alte cuvinte, aşa cum spune textul nostru, judecata este „după faptele fiecăruia.” Dar aici problema este viaţa veşnică în antiteză cu mânia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel a expus de mai multe ori anumite fapte precizând că „cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5:21; 1 Corinteni 6:9-10) Altfel zis, când aceste fapte sunt expuse la judecată ca mod de viaţă al unei persoane, ele vor fi dovada că credinţa lor este moartă; şi ei vor fi pierduţi. Aşa cum a spus Iacov în cartea sa, în capitolul 2, versetul 26: „…credinţa fără fapte este moartă.” Aşa va arăta la judecată.
Isus a expus lucrurile astfel (şi a folosit exact aceleaşi cuvinte pentru faptele bune şi rele, pe care le găsim aici în 2 Corinteni 5:10): „…vine ceasul, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele; cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.” Ioan 5:28-29 Cu alte cuvinte, modul în care ai trăit va demonstra dacă ai înviat pentru viaţă sau pentru a experimenta judecata ca şi condamnare.
Cu cinci versete mai sus, în Ioan 5:24, El spune: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele […] are viaţa veşnică.” A auzi şi a crede înseamnă să ai viaţa veşnică – prin har şi prin credinţă. Dar când această credinţă este reală – nu una moartă – viaţa se schimbă şi Isus poate spune, fără nicio reţinere: faptele acestei vieţi vor fi temeiul public al judecăţii la înviere. Fiindcă faptele noastre sunt dovada realităţii credinţei noastre. Şi credinţa în Cristos ne mântuieşte.
Să închei cu o ilustraţie care cred că va clarifica modul în care faptele au efect la Judecata de Apoi.
Amintiţi-vă istorisirea modului în care cele două femei prostituate au adus copilul în faţa regelui Solomon ca el să acţioneze ca judecător între ele. El a cerut să i se aducă o sabie şi copilul să fie tăiat în două. O jumătate să i se dea uneia dintre femei, iar a doua jumătate celeilalte. Adevărata mamă a strigat printre lacrimi: „O, domnul meu, dăruieşte-i ei copilul şi în niciun caz să nu îl omori.” Solomon a răspuns: „Daţi copilul acestei femei, căci ea este mama.”
Ce urmărea Solomon? El nu urmărea o lucrare prin care să câştige un copil. El dorea un act prin care să dovedească faptul că acel copil aparţinea prin naştere femeii. Acesta este modul în care priveşte Dumnezeu la faptele noastre. El nu aşteaptă fapte care să ne aducă scuze la judecată. El aşteaptă fapte care să dovedească faptul că noi suntem deja în graţia Sa. Însuşirea iertării noastre a fost sângele lui Isus, suficient o dată pentru totdeauna, ca să ne acopere toate păcatele. Şi mijloacele care ne aparţin sunt credinţa şi numai credinţa.
Copyright 1993 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org
Tradus de Daniel Ilaş
Continuare pe https://www.rcrwebsite.com/pilgrim/page_04.htm
Toţi ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup
Ioan 5.24 Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă – versetul este folosit de cei care vor să falsifice Biblia prin extragerea versetelor separate (și au tupeul să dea din gură cu Sola Scriptura!), ca să le iasă lor ca adevărată erezia nimicitoare cu mântuirea pe veci – că sunt mântuiți și nu mai scapă, orice ar face ei apoi. Doar să crezi pe moment și ești mântuit pe veci. Ei nici nu mai merg la judecată (de parcă nu știe Dumnezeu ce fac ei!).
2 Corinteni 5.10 Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup – degeaba ai intrat pe calea mântuirii, dacă ai ieșit din procesul propriei tale mântuiri! Harul poate fi primit degeaba (sola gratia) / vedeți ce spune Biblia / , așa cum și credința inițială (sola fide) nu mântuie fără fapte (roade vrednice de pocăință), vedeți Iacov 2 etc.
Se presupune că cei care au crezut într-un moment, vor uni cu credința lor fapta etc, adică își vor schimba (prin Duhul Sfânt) preocuparea spre lucrurile de sus și vor umbla cu Domnul, fiind beneficiari ai harului. Odată ce ești beneficiar al mântuirii inițiale (cu ceea ce implică ea), ai ajutor de sus ca să umbli cu Domnul, până la capăt. La sfârșitul listei / vedeți articolul / ni se spune că așa vei ajunge la mântuirea finală. Deci dacă umbli cu Domnul până la capăt, cu ajutor de sus, vei ajunge la premiu, în veșnicia fericită. Nu vei fi condamnat la judecată, pentru că după justificarea inițială prin credință ți-ai făcut îndreptățirea prin umblarea ta practică, cu faptele tale: Iacov 2.24 Deci vedeţi că omul ajunge la justificare (îndreptățire) prin fapte şi nu numai prin credinţă.
Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup – epistolele sunt adresate fraților (celor intrați pe calea mântuirii), nu celor din lume: 2 Corinteni 1.1 Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia. Apostolul ne scrie că TOȚI ne vom înfățișa înaintea lui Dumnezeu, la Judecată (fără avocat) – atunci singura scăpare îți va fi umblarea până la capăt cu Domnul, cu ajutor de sus (acest ajutor este harul), nu datul din gură cu solele și cu mântuirea falsă pe veci!
Toţi vor fi judecaţi în faţa lui Dumnezeu.
Este scris în Biblie: Apocalips 20:12. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Oamenii vor fi judecaţi pentru ceeace au făcut.
Este scris în Biblie: Matei 16:27. Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
Standardul la judecată va fi Legea lui Dumnezeu.
Este scris în Biblie: Iacov 2:10-12. Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: Să nu preacurveşti, a zis şi: Să nu ucizi. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii. Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei.
Judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă.
Este scris în Biblie: Fapte 17:31. Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.
Nimeni nu va scăpa de judecată.
Este scris în Biblie: 2Corinteni 5:10. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.
Nimic nu va putea fi ascuns la judecată.
Este scris în Biblie: Eclesiastul 12:14. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.
Ce scenă a judecăţii a fost prezentată lui Daniel?
Este scris în Biblie: Daniel 7:9-10. Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flacări de foc şi roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.
La curtea de judecată, Domnul Hristos este Avocatul (Apărătorul) nostru.
Este scris în Biblie: 1Ioan 2:1. Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit.
Ce dovadă prezintă Apărătorul în favoarea noastră?
Este scris în Biblie: Apocalips 3:5. Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.
Romani 14;10. Dar pentruce judeci tu pe fratele tău?…
Romani 14;10. Dar pentruce judeci tu pe fratele tău? Sau pentruce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
Intrun posting anterior am spus ceva despre acest termen de a judeca. Oricum, Versetul ne aduce In atentie relatia dintre Frati.Avem si alte locuri In Cuvant care ne da acest drept. Dar nu de a judeca ci de a analiza atitudinile unui frate sau a unei surori. Dar nu Inainte de a ne judeca (analiza) pe noi Insine sa ne vedem cum stam In relatia cu Dumnezeu. Ca, sa vedem de ce duh suntem calauziti atunci cand am vrea sa analizam un aspect sau altul din viata unui Frate sau a unei surori care consideram noi ca nu este potrivit cu Cuvantul lui Dumnezeu.Ap, Pavel era judecat de unii care Ii contestau apostolia.Si la un moment dat spune el;1 Corinteni 4;3. Cît despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sînt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine.
In toate timpurile In strangerile laolalta au fost situatii cand trebuiau “judecate” analizate unele situatii din adunare. Asa cum am spus sa fim foarte atenti In privinta aceasta.Dar pentruce judeci tu pe fratele tău?Este mult mai Intelept sa nu apelam la aceasta forma de a analiza viata unui Frate sau a unei Surori Inainte de a face-o cu noi Insine..Este Dumnezeu care are toata privirea Indreptata asupra rascumparatilor Lui.Recent Un Frate cu sotia mi-au facut o vizita. Si fratele a adus In atentie versetul;2 Corinteni 5;10. Unde citim;Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, Fratele avea o Intelegere difarita .Avem In Cuvant destule locuri care ne arata ca; Cei rascumparati nu mai sunt judecati In Intelesul pe care Fratele Il avea si l-a adus In discutie. Subiectul acesta ca si multe altele Din Cuvant,nu-l putem Intelege daca nu armaonizam Cuvantul lui Dumnezeu.
Mi-am expus gandul cu privire la acest subiect.Si ca versetul trebuie inteles In armonie cu alte locuri unde citim ca; Domnul Isus a luat asupra lui judecata noastra a celor pe care i-a rascumparat.Orce Frate are aceasta libertate de as expune ceia ce gandeste asupra unui subiect sau altul din Cuvant.Sigur, ma gandesc sa nu fie cu ideei preconcepute de alti. Sa lasam Duhul lui Dumnezeu sa ne aduca o lumina propie fiecaruia dintre noi.Iata un verset care ne vorbeste ca cei rascumparati, adusi la viata nu mai vin la judecata.Ioan 5;24. Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.Daca totusi ar fi sa aplicam aceasta stare de judecata la cei rascumparati ne vom Incadra In acest verset;1 Petru 4;17. Căci sîntem în clipa cînd judecata stă să înceapă dela casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celorce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?Cu alte cuvinte, Cei rascumparati sunt judecati aici pe pamant, Acolo, nu intra nimic Intinat.
Noi suntem judecati aici pe pamant ca unii care facem parte din Casa lui Dumnezeu.I-am adus Inainte Fratelui si Momentul de Intalnire cu Scumpul nostru Mantuitor pe norii Cerului.1 Tesaloniceni 4;17. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.Fratele sustine acest verset In care citim;2 Corinteni 5;10. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut cînd trăia în trup.Personal, Inteleg ca; Odata ce Il vom Intalni pe Scumpul nostru Mantuitor suntem ca El.Dece? Pentruca Il vom vedea asa cum este. Cu alte cuvinte In trupuri de slava.Si Cuvantul spune ca Il vom vedea asa cum este.1 Ioan 3; 2. Prea iubiţilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci cînd Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă Îl vom vedea aşa cum este.
Acest verset din 2 Corinteni 5;10.Ma gandesc ca trebuie sa fie o alta Intelegere. Si iata dece? Pentruca, atunci cand ne vom Intalni cu Domnul Hristos, ne va lua si ne va duce in Casa Tatalui.Iata ce are de spus Cuvantul cu privire la cei ai Lui rascumparati. Iata ce spune Domnul Isus;Matei 25;34. Atunci Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: «Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită dela întemeierea lumii.In acest verset nu vedem ca ar fi vre-o judecata fie ea si de rasplatire.Simplu ne ia si ne duce Inaintea Tatalui Sau si al nostru.Daca e sa privim si la ceia ce citim In Cartea Apocalipsei,cu privire la cununi, Vom vedea ca Insasi cei douzeci si patru de Batrani Is aruncau cununile le picioarele Mantuitorului.Intreg ca,Cerul va avea privirea Indreptata la Fiul lui Dumnezeu. Apocalipsa 4;10. In noua structura a trupului de slava,nu mai poate fi invidie din pricina diferentieri Intre sfinti.Ap, Pavel nu mentioneaza de judecata care va avea loc In cer.Deaceia trebuie sa Intelegem ca;In Cer nu va mai fi aduse Inaintea celor rascumparati lucrurile negative . Dece? Pentruca ei deja sunt In trupuri de slava Inaintea lui Dumnezeu.Toate au fost de natura pamanteasca.Si ce e pamantesc nu are nimic de aface cu Cerul.
Acolo suntem Sotia Mieluui si nimic mai mut. Interpetarea ca unii vom fi as zic renumereti In bine si alti In rau?.Nu Is gaseste locul In Scriptura o astfel de gandire. Chiar si logic analizand acest aspect, nu vom putea gasi ceva care sa ne Indreptateasca ca va fi o diferentiere Intre cei rascumparati.As Indrazni sa spun ca; Sangele Domnului Isus ca pret platit pentru rascumpararea fiecarui In parte comporta aceiasi valuare de curatiere pentru toti care au fost nascuti din nou.Chiar daca se vor gasi si unii care vor spune cum mi-a spus cineva ca Ii place sa creada…..Este una sa-ti placa sa crezi fireste, cu credinta aceasta de natura umana.Poti crede ceia ce vrei si alta sa ne supunem autoritati Cuvantului lui Dumnezeu.Iata aceste cuvinte din Romani 14;10…….Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.Cum trebuiesc ele Intelese In armonie cu Cuvintele Domnului Hristos? Care spune asa;nu vine la judecată,.Ioan 5;24.Am adus Inainte cu ceva timp In urma etapele vieti in crestere spre maturitatae a unui Copil al lui Dumnezeu.
In aceste etape se Incadreaza si ce spune Ap, Pavel despre el insusi.1 Corinteni 13;11. Cînd eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gîndeam ca un copil; cînd m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.Spuneam atunci ca orce varsta is are gradul ei de cunostinta . dar si de a asimila din cunostinte.Daca totusi vrem sa armonizam ceia ce spune Ap, Pavel cu ceia ce spune Ap, Petru,va trebui sa armonizam cu 1 Petru 4;17….. judecata stă să înceapă dela casa lui Dumnezeu…… Deci, Inteleg ca nu este vorba de judecata dupa ce ne Intalnim cu Domnul Isus pe norii Cerului.Aici pe pamant Dumnezeu lucreaza la curatirea deplina a celor rascumparati.Odata ajunsi In Casa tatlui lucrurile sunt deja stabilite. Adica; Nimic Intinat nu va intra acolo. Nu avem In Cuvant niciun loc In care sa citim ca Domnul Isus va zice celor rascumparati la Intalnirea cu El pe nori aceste cuvinte; Veniti binecuvantatii Tatalui Meu “sa va duc la scaunul de judecata”?
John Balarie
Los Angeles California!
J. N. Darby–
https://comori.org/noul-testament/2-corinteni/epistola-a-doua-catre-corinteni/capitolul-5-14/
Trupul creştinului; siguranţa unei case veşnice a lui Dumnezeu în ceruri, ca o nădejde reală şi practică în timp ce suspinăm în acest cort
Nu numai că există lucruri invizibile, care sunt glorioase, ci creştinul chiar are parte de aceste lucruri. „Noi ştim“, spune apostolul în numele tuturor creştinilor, că, dacă această casă pământească – trecătoare, cum este ea – este distrusă (şi nu lipsea mult ca aceea a lui Pavel însuşi să fie distrusă), avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă, în ceruri. Ce siguranţă minunată! El ştia aceasta. Creştinii de asemenea cunosc aceasta, ca parte a credinţei lor. Noi ştim* – iată o certitudine că această glorie îi aparţinea! El ştia aceasta prin puterea Duhului Sfânt care îi aducea în inimă o speranţă practică şi reală, ca realitate a credinţei. El privea această glorie ca pe ceva care îi aparţinea şi cu care trebuia să fie îmbrăcat şi de aceea gemea în cortul lui, nu ca majoritatea oamenilor care gem pentru că nu-şi pot împlini dorinţele cărnii, căci inima nu este satisfăcută nici chiar dacă dorinţele cărnii sunt împlinite; nici nu gemea pentru că nu era sigur dacă era acceptat sau pentru că nu ştia dacă avea să aibă parte de glorie, ci gemea pentru că trupul îl stânjenea, împiedicând viaţa divină şi nepermiţându-i să se bucure deplin de această glorie pe care viaţa cea nouă o vedea şi o dorea, glorie pe care Pavel o privea şi o admira ca fiind a lui. Firea omenească, pământească, era o povară pentru Pavel. El nu suferea pentru că nu îşi putea împlini dorinţele firii, ci suferea pentru că era în continuare legat de această fire muritoare şi pentru că vedea deja că există ceva mai bun.
* Acest „noi ştim“ este o expresie tehnică prin care sunt descrise lucrurile de care au parte creştinii. „Noi ştim că legea este spirituală“; „noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit“ etc.
Dorinţa apostolului de a fi „îmbrăcat peste“, ceea ce este muritor dispărând dinaintea puterii de viaţă în Isus
Totuşi el nu dorea să fie dezbrăcat, pentru că vedea în Hristosul glorificat o putere de viaţă care este capabilă să absoarbă şi să anuleze orice urmă a firii muritoare; iar faptul că Hristos era acolo sus, în glorie, era rezultatul acestei puteri şi, în acelaşi timp, manifestarea lucrurilor cereşti care aparţin alor Săi. Astfel, apostolul nu dorea să fie dezbrăcat, ci să fie îmbrăcat, iar ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă, pentru ca acel caracter muritor al firii omeneşti să dispară în faţa puterii de viaţă pe care el o vedea în Isus şi care era viaţa lui. Această putere este de aşa natură, încât nu este necesar ca omul să moară. Aceasta nu era o nădejde care să aibă ca temelie doar simpla dorinţă trezită la vederea gloriei, ci el ne spune că Dumnezeu chiar pentru acest lucru îi crease pe creştini. Dumnezeu Însuşi i-a format pentru această glorie în care Hristos, ultimul Adam, este la dreapta lui Dumnezeu. Ce siguranţă minunată! Ce bucurie este această încredere în harul şi în puterea lui Dumnezeu! Ce bucurie de nedescris să poţi să-I atribui totul lui Dumnezeu Însuşi şi să fii astfel asigurat de iubirea Lui, să-L poţi slăvi ca pe Dumnezeul dragostei, Binefăcătorul nostru, odihnindu-ne pe lucrarea Lui desăvârşită. Nu este vorba doar de a ne odihni pe o lucrare făcută pentru noi, ci, mai mult, este vorba de conştienţa că Dumnezeu ne-a făcut tocmai pentru aceasta: „Noi suntem lucrarea Lui“.
Gloria care ne stă înainte; arvuna Duhului; puterea lui Hristos de a transforma trupurile noastre la venirea Sa
Mai este necesar un lucru pentru a ne bucura de această speranţă, de vreme ce nu suntem încă în glorie. Dumnezeu ne-a dat acest lucru: arvuna Duhului. Astfel ne este pusă înainte gloria, iar noi suntem formaţi pentru glorie chiar de Dumnezeu Însuşi şi avem arvuna Duhului până când vom fi în glorie şi ştim că Hristos a învins atât de complet moartea, încât, dacă vine timpul, noi vom fi transformaţi pentru glorie fără a mai trece prin moarte, iar ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Aceasta este ceea ce avem, prin har, în ultimul Adam, prin puterea de viaţă în care a înviat Hristos.
Efectul prezent al deţinerii vieţii în Hristos în ce priveşte moartea şi judecata
Apoi, apostolul vorbeşte despre efectul vieţii în ceea ce priveşte omul dintâi – cel firesc şi căzut – şi în ceea ce priveşte moartea şi judecata; căci aici mărturia este completă.
Care este deci efectul vieţii lui Hristos aplicate la moarte şi la judecată, roadele păcatului, cele două lucruri de care se teme omul firesc? Dacă trupurile noastre nu sunt încă transformate şi dacă ceea ce este muritor încă nu a fost înghiţit de viaţă, suntem totuşi plini de încredere, pentru că, fiind făcuţi pentru glorie şi pentru că Hristos (care a arătat puterea victorioasă ce I-a deschis calea către cer) este viaţa noastră, dacă părăsim acest cort şi nu mai suntem în trup înainte de a fi îmbrăcaţi în glorie, această viaţă pe care o avem în Hristos rămâne intactă, pentru că, în Isus, ea a triumfat deja asupra puterii morţii. Astfel, dacă murim, noi vom fi cu Domnul, pentru că umblăm prin credinţă şi nu prin vederea lucrurilor minunate care sunt speranţa noastră. Prin urmare, preferăm să nu mai fim în trup, ci să fim cu Domnul şi de aceea căutăm să Îi fim plăcuţi, fie că vom fi găsiţi afară din trup, fie prezenţi în trup, în momentul când Isus va veni pentru a ne lua la El ca să fim părtaşi la gloria Lui.
Şi aceasta ne conduce la cel de-al doilea aspect – judecata; pentru că toţi trebuie să fim manifestaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească potrivit cu ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău (vezi versetele 9,10). Acesta este un gând scump, care ne aduce bucurie, chiar dacă este ceva solemn, pentru că, dacă am înţeles într-adevăr harul, dacă poziţia noastră este în har, dacă ştim ce este Dumnezeu, că este numai iubire şi lumină pentru noi, atunci dorim să fim cu totul în lumină. Este o eliberare minunată să fim în lumină. Este o povară, o adevărată piedică să ai vreun lucru ascuns; şi, deşi noi am avut mult păcat în noi, pe care nimeni nu-l cunoaşte (poate chiar am comis păcate, care n-ar folosi nimănui să le ştie), este o adevărată mângâiere – dacă cunoaştem dragostea perfectă a lui Dumnezeu – că totul trebuie să fie descoperit într-o lumină perfectă, de vreme ce Dumnezeu Însuşi Se află acolo în acea lumină. Aşa stau lucrurile prin credinţă şi pentru credinţă, oriunde există o pace solidă: suntem înaintea lui Dumnezeu aşa cum este El şi aşa cum suntem noi; în noi nu este decât păcat, cu excepţia a ceea ce a lucrat El, atunci când ne-a adus la viaţă; şi Dumnezeu este numai iubire în această lumină în care suntem aşezaţi, pentru că El este lumină şi Se descoperă pe Sine Însuşi. Dacă nu cunoaştem harul, ne temem de lumină şi nici nu poate fi altfel, dar, atunci când cunoaştem harul, când ştim că păcatul a fost desfiinţat în ceea ce priveşte gloria lui Dumnezeu şi că ceea ce L-a dezonorat nu mai este înaintea ochilor Lui, atunci ne place să fim în lumină. Aceasta este o bucurie pentru noi, ceva de care inima are nevoie, fără de care nu poate fi satisfăcută, acolo unde există o viaţă nouă. Natura omului nou iubeşte lumina şi curăţia în toată perfecţiunea ei, lumină care nu admite întunericul şi care îndepărtează tot ceea ce nu este din ea. A fi în lumină şi a fi astfel manifestat este unul şi acelaşi lucru, pentru că lumina este cea care descoperă totul.
Prin credinţă, noi suntem în lumină atunci când conştiinţa noastră este în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi potrivit cu perfecţiunea acestei lumini atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa cum am spus, acesta este un eveniment solemn, pentru că totul va fi judecat potrivit luminii, dar inima doreşte aceasta, pentru că – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – noi suntem lumină în Domnul.
La scaunul de judecată al lui Hristos ne vom privi retrospectiv întreaga viaţă
Şi nu numai atât, ci, atunci când creştinul este astfel manifestat, el este deja glorificat şi în totul asemănător cu Hristos, nemaiavând nicio rămăşiţă din vechea fire în care a păcătuit. El poate privi în urmă tot parcursul drumului pe care Dumnezeu l-a condus în har, l-a ajutat, l-a susţinut şi l-a păzit de cădere, El, Cel care nu-Şi depărtează privirile de la cel drept. Atunci el va cunoaşte aşa cum a fost cunoscut. Ce istorie a harului şi îndurării! Acum, dacă privesc în urmă, păcatele mele nu mai apasă asupra conştiinţei; chiar dacă am oroare de ele, ştiu că Dumnezeu le-a aruncat înapoia Lui. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, dar ce dragoste, ce răbdare, ce bunătate şi ce har sunt incluse aici! Şi cu cât mai mult va fi totul perfect atunci când vom fi acolo! Atunci când vom da socoteală pentru noi înşine înaintea lui Dumnezeu, acest lucru nu va fi decât spre bucuria noastră, în armonie cu lumina şi cu iubirea, fără ca în noi să mai fie vreo urmă de rău. Noi vom fi ca Hristos. Dacă cineva se teme să vadă toate lucrurile puse înaintea lui Dumnezeu, atunci cred că nu a fost eliberat în ceea ce priveşte dreptatea şi nu a ajuns să înţeleagă că el este dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, deci un astfel de suflet nu este deplin în lumină din punct de vedere al conştiinţei. Nu va trebui ca noi să fim judecaţi pentru vreun lucru, de vreme ce Hristos a înlăturat toate păcatele noastre.
Răsplata: pierdere sau câştig
În pasajul pe care îl studiem mai este însă o idee, anume cea a răsplătirii. Apostolul nu vorbeşte despre o judecată a persoanelor, pentru că este vorba despre sfinţi, iar Hristos a fost Înlocuitorul lor şi a fost judecat în locul lor. „Nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus“ şi ei nu sunt judecaţi, ci fiecare se înfăţişează înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ca să primească răsplata pentru ceea ce a făcut în trup. În realitate, noi nu merităm nicio răsplată pentru binele pe care l-am făcut: harul a produs faptele noastre bune. Totuşi vom primi o răsplată prin har, adică prin acel lucru care a produs în noi binele; ceea ce harul a lucrat prin noi ne va fi socotit ca fiind al nostru. Dacă creştinul a neglijat harul şi mărturia lăuntrică pe care o dă Duhul, atunci el nu a produs roadele care se cuveneau şi va suferi consecinţele. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-ar fi abandonat în starea respectivă şi nici că Duhul Sfânt nu ar fi lucrat în el cu privire la starea în care se găsea, acţionând în conştiinţa lui şi judecând carnea ce îl împiedica să aducă roadele normale ale prezenţei Duhului Sfânt în omul cel nou. Duhul Sfânt face tot ceea ce este necesar pentru starea inimii omului în care locuieşte şi planul perfect al lui Dumnezeu cu privire la acea persoană se împlineşte. Răbdarea, înţelepciunea şi căile în guvernare ale lui Dumnezeu, ca şi purtarea Lui de grijă pentru fiecare credincios în mod individual, se manifestă în iubire şi în condescendenţă. Fiecare îşi va avea locul pe care i l-a pregătit Tatăl. Dar, dacă rodul normal al prezenţei şi al lucrării Duhului Sfânt nu va fi produs într-un suflet care are (sau ar trebui să aibă, potrivit cu avantajele de care s-a bucurat) o anumită măsură de lumină, atunci va fi arătat ceea ce a împiedicat acel rod. Atunci vom judeca potrivit judecăţii lui Dumnezeu tot ce a fost bun sau rău, cu un sentiment solemn pentru ceea ce este Dumnezeu şi cu adorare pentru ceea ce a fost El pentru noi. Lumina perfectă va fi atunci apreciată, iar căile lui Dumnezeu vor fi cunoscute şi înţelese în toată perfecţiunea lor prin punerea în lumina lui Dumnezeu a întregului curs al vieţii noastre şi a lucrărilor lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom înţelege că iubirea desăvârşită şi suverană a lui Dumnezeu, care depăşeşte orice am putea gândi, a dominat viaţa noastră cu un har negrăit.
Măreţia lui Dumnezeu pusă în evidenţă de scaunul de judecată al lui Hristos; perfecţiunea şi delicateţea lucrărilor Sale vor fi cunoscute şi înţelese
Astfel, prin această judecată, va fi susţinută măreţia lui Dumnezeu, ca şi perfecţiunea şi tandreţea căilor Sale, acestea urmând să rămână înscrise pentru eternitate în sufletele noastre. Atunci vom putea înţelege în toată perfecţiunea ei lumina fără nori şi fără întuneric. A înţelege aceasta înseamnă a fi în lumină şi a te bucura de ea. Şi lumina este Dumnezeu Însuşi. Ce lucru minunat să fim manifestaţi astfel! Ce iubire este aceea care, în înţelepciunea ei desăvârşită şi pe căi minunate, domină tot răul şi poate aduce fiinţe ca noi să se bucure de această lumină fără nor! Ce iubire arată Acela care a putut să facă să ne bucurăm de această lumină, pe noi, fiinţe care am cunoscut binele şi răul, acest prerogativ care aparţine doar acelora despre care Dumnezeu a putut spune: „ca unul din Noi“, pe noi, care am ajuns sub jugul răului şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, din cauza conştiinţei rele! Aveam în această conştiinţă o mărturie suficientă cu privire la judecata lui Dumnezeu, astfel încât să ne facă să fugim de El, dar nimic care să ne determine să-L căutăm pe Acela care singur putea găsi un remediu pentru starea noastră. Ce iubire şi ce înţelepciune sfântă s-au găsit în Dumnezeu pentru a aduce asemenea fiinţe la sursa binelui şi a fericirii, unde puterea binelui respinge categoric şi complet răul!
Cât despre cei nedrepţi, în ziua judecăţii ei vor trebui să răspundă personal pentru păcatele lor, fiind în totul responsabili pentru acestea.
Harul lui Dumnezeu şi cârmuirea Lui îl determină pe cel credincios să placă Domnului
Cu toată fericirea de a fi în lumina perfectă, fericire deplină şi cu un caracter divin, acest subiect este prezentat aici din punctul de vedere al conştiinţei. Dumnezeu Îşi menţine măreţia prin judecata prezentată aici: „Domnul S-a făcut cunoscut, a făcut judecată“ (Psalmul 9:16 ). În acest psalm este vorba de guvernarea lumii, iar aici, în capitolul nostru, de judecata eternă, finală şi personală. Consider că este de un mare folos pentru sufletele noastre să avem chiar de pe acum în vedere judecata lui Dumnezeu şi, prin aceasta, conştiinţa să ne fie animată de sentimentul imuabil al măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu am fi sub har, acest gând al judecăţii ar fi insuportabil, însă păstrarea sentimentului măreţiei lui Dumnezeu ca Judecător nu contravine harului, ci, dimpotrivă, numai sub har acest sentiment poate fi autentic. Căci cine ar putea suporta, chiar şi pentru un moment, gândul că va primi răsplata pentru cele făcute în trup? Doar cineva complet orb!
Dar autoritatea sfântă a lui Dumnezeu, care se manifestă în judecată, face parte din relaţiile noastre cu El, iar păstrarea acestui sentiment despre care vorbim este asociată cu savurarea deplină a harului, acestea făcând parte din afecţiunile noastre spirituale. Aceasta este temerea de Domnul şi, în acest sens, „fericit este omul care se teme întotdeauna“ (Proverbe 28:14 ). Dacă gândul la judecată face să scadă sentimentul că Dumnezeu ne iubeşte pentru eternitate, atunci părăsim singurul teren pe care putem fi în relaţie cu El, aceasta în afară de cazul în care am putea spune că pierzarea este o relaţie. Dar, în atmosfera dulce şi plăcută a harului, conştiinţa îi păstrează acestuia drepturile şi autoritatea faţă de pornirile păcătoase ale cărnii, oricât de subtile ar fi manifestările ei, iar conştiinţa face aceasta prin sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, în virtutea unei sfinţenii care nu poate fi separată de caracterul lui Dumnezeu fără a nega însăşi existenţa Lui; dacă Dumnezeu există, El este sfânt. Conştienţa că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos angajează inima celui credincios să caute să-I placă Domnului în toate privinţele. Şi cât de solemn este pentru un păcătos să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu! Iar dragostea din inima credinciosului, stârnită de chiar acest fapt solemn, îl împinge să caute să-i convingă pe oameni să fie mântuiţi, în timp ce el îşi păstrează propria conştiinţă în lumină. Cel care umblă în prezent în lumină, cel a cărui conştiinţă reflectă această lumină, nu se va teme de ea în ziua în care gloria ei va fi manifestată. Urmează ca noi să fim manifestaţi la scaunul de judecată al lui Hristos, însă, umblând în lumină cu sentimentul temerii de Dumnezeu, realizând cum judecă El răul, noi suntem deja manifestaţi înaintea lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nimic nu stă în calea iubirii Lui. În consecinţă, umblarea celui care este manifestat înaintea lui Dumnezeu este recunoscută cu timpul în conştiinţele altora; un astfel de om este manifestat ca umblând în lumină.
Umblând în lumină şi căutând salvarea acelora asupra cărora planează judecata
Aici vedem cele două mari principii practice ale slujirii: 1. Umblarea în lumină, cu sentimentul judecăţii solemne a lui Dumnezeu asupra fiecăruia; 2. conştiinţa fiind astfel curată în lumină, acest sentiment cu privire la judecată (care nu poate nelinişti sufletul şi nici nu poate eclipsa iubirea lui Dumnezeu) face ca inima să caute, din dragoste, sufletele care sunt în pericol să ajungă la judecată. Acest fel de purtare este determinat de faptul că Hristos, Mântuitorul, a murit pe cruce şi astfel iubirea lui Hristos ne constrânge, pentru că, dacă vedem că Unul a murit pentru toţi, aceasta înseamnă că toţi muriseră. Aceasta era starea oricărui suflet, iar apostolul căuta acele suflete pentru ca ele să trăiască pentru Dumnezeu, prin Hristos.
Dar aceasta merge mult mai departe. În primul rând, în ce priveşte soarta omului căzut – moartea – ea este acum un câştig pentru cel credincios. Dacă este absent din trup, credinciosul este cu Domnul. În ceea ce priveşte judecata, el îi recunoaşte solemnitatea, dar aceasta nu îl face să tremure: el este în Hristos, va fi ca Hristos şi va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Hristos, Cel care i-a înlăturat toate păcatele pentru care trebuia să fie judecat. El este manifestat în totul înaintea lui Dumnezeu şi aceasta are un efect sfinţitor. Dar aceasta stimulează şi iubirea noastră faţă de alţii. Nu numai teama de judecata ce va veni asupra oamenilor îl constrânge pe cel credincios, ci şi iubirea lui Hristos, care s-a arătat prin moartea Lui. Acest lucru dovedeşte nu numai că oamenii au comis păcate care aduc judecata, ci şi faptul că toţi erau morţi. Duhul lui Dumnezeu tratează sursa şi rădăcina stării lor şi nu se limitează numai la roadele unei firi rele – toţi erau morţi. Aceeaşi învăţătură importantă o avem şi în Ioan 5:24 : „Cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată [aici este vorba de judecata asupra păcatului], ci a trecut din moarte la viaţă“ – el a ajuns să iasă din starea de om pierdut şi este într-o altă stare, în Hristos. Acesta este un aspect foarte important al adevărului, iar deosebirea între cele două stări, care este prezentată pe larg în Romani, se găseşte în mai multe pasaje.
Privirea la păcatele şi căderile de dinainte şi de după convertire produce atât umilinţă cât şi adorare faţă de Dumnezeu
Lucrarea de manifestare înaintea lui Dumnezeu în lumină este deja de pe acum reală, în măsura în care noi realizăm lumina. Chiar de pe acum, având pace cu Dumnezeu, eu pot să privesc în urmă la tot ce eram înainte de întoarcerea la El. Aceasta mă smereşte şi mă face să ador harul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut El pentru mine, dar nu mai am frică şi ştiu că păcatul nu-mi mai este imputat. Nu trezeşte aceasta un profund sentiment pentru tot ce este Dumnezeu în sfinţenie, har şi iubire, în răbdarea fără limite faţă de mine, în felul cum mă păzeşte, mă sprijină şi mă restabileşte? Aşa va fi în mod desăvârşit atunci când ne vom înfăţişa înaintea Lui şi vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.
Ne bucurăm de comuniune atunci când judecăm totul aşa cum judecă Dumnezeu
Pentru ca acest aspect să fie redat şi mai clar – fiindcă este extrem de important – aş mai adăuga câteva observaţii. Ceea ce avem în acest pasaj este descoperirea perfectă înaintea tronului de judecată a tot ceea ce este şi a fost cineva, fără ca el să fie socotit vinovat. Fără îndoială, atunci când cel rău va primi lucrurile făcute în trup, el va fi condamnat. Dar aici nu se spune că este „judecat“, pentru că atunci toţi ar trebui să fie condamnaţi, ci această manifestare are rolul de a prezenta totul din punct de vedere moral înaintea inimii omului, care este atunci capabil să judece el însuşi, pe când, dacă omul ar fi judecat, atunci el nu ar putea judeca. Suntem eliberaţi de orice frică, suntem în lumină perfectă – pentru că, deşi conştientizăm păcatul, ştim totuşi că acesta nu ne este imputat, având sentimentul iubirii perfecte, chiar dacă aceasta este într-un mod care ne smereşte – şi, în acelaşi timp, avem sentimentul autorităţii şi guvernării divine pe deplin demonstrate în suflet. Totul este judecat de sufletele noastre în acelaşi mod în care judecă Dumnezeu Însuşi şi astfel ne bucurăm de comuniune cu El. Acest lucru este nespus de scump.
Credinciosul va fi deja glorificat înainte de a se prezenta la scaunul de judecată al lui Hristos
Trebuie să ne amintim faptul că, atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vom fi deja glorificaţi. În iubirea Lui, Hristos va veni El Însuşi să ne ia şi să schimbe trupul umilirii noastre cu un trup glorios ca al Său. Noi vom fi glorificaţi şi vom fi asemenea lui Hristos înainte să aibă loc această judecată. Şi trebuie să remarcăm ce efect are aceasta asupra lui Pavel. Îi produce oare teamă gândul că va fi manifestat în totul? Nicidecum. El realizează cât de solemn este momentul şi cunoaşte frica de Domnul. El Îl are pe Domnul înaintea ochilor. Şi care este consecinţa? El doreşte să-i convingă pe alţii că ei au nevoie de această temere. Există, dacă putem spune aşa, două aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dreptatea Lui, care judecă totul, şi iubirea Lui perfectă. Ambele aspecte sunt reunite pentru noi în Hristos şi sunt ale noastre în El. Dacă realizăm cu adevărat ceea ce este Dumnezeu, ambele îşi vor avea locul lor. Credinciosul în Hristos este dreptatea pe care Dumnezeu, pe tronul Lui, trebuie s-o aibă înaintea Sa, potrivit cu caracterul Său, pentru ca noi să fim cu El şi să ne bucurăm de El. Iar la scaunul de judecată, unde trebuie să ne înfăţişăm, Hristos este dreptatea noastră. El judecă potrivit cu dreptatea, pentru că El este drept, iar noi suntem această dreptate, dreptatea lui Dumnezeu în El. Acest lucru nu pune nicidecum la îndoială destinul sufletului, ci ne va face să adorăm un asemenea har şi, în acelaşi timp, va înflăcăra şi mai mult sentimentul de har pe care îl avem, înţelegând totodată şi consecinţele groaznice pentru cei care nu au parte de acest har şi care trebuie să vină la judecată. De aceea, această a doua parte a firii divine – iubirea – va lucra în noi pentru alţii şi, cunoscând frica de Domnul, vom căuta să îi convingem pe oameni. Astfel, Pavel, având conştiinţa acestui moment solemn, avea dreptatea pe care o vedea la Judecătorul Însuşi, pentru că judecata era făcută chiar cu dreptatea Lui. Şi atunci el căuta în modul cel mai serios ca şi alţii să fie salvaţi prin lucrarea care îl adusese şi pe el la Dumnezeu, şi spre această lucrare ne îndreaptă el gândul acum (versetele 13,14). Dar această anticipare a judecăţii şi a faptului că noi vom fi manifestaţi în totul are în prezent asupra celor sfinţi un efect potrivit cu natura judecăţii. Cel credincios realizează aceasta prin credinţă; el este manifestat şi nu se teme de acest lucru. Toate căile lui Dumnezeu manifestate faţă de el în trecut îi vor fi puse înainte atunci când va fi în glorie, dar el este chiar acum descoperit înaintea lui Dumnezeu şi conştiinţa lui este în prezent exersată în lumină. Astfel, gândul la scaunul de judecată are o putere sfinţitoare.
Trei principii aparent contradictorii sunt puse împreună pentru a oferi caracterul complet al slujirii creştine
Remarcaţi ce motive şi principii importante găsim aici: principii aparent contradictorii, dar care, pentru un suflet ce umblă în lumină, în loc să se contrazică şi să se anuleze unul pe celălalt, se reunesc pentru a da caracterul deplin al slujirii creştine şi al slujitorului creştin.
În primul rând este gloria, însoţită de o asemenea putere de viaţă, încât cel care o realizează nu doreşte moartea, pentru că vede puterea de viaţă în Hristos, putere ce poate absorbi tot ceea ce este muritor în el; şi o vede cu certitudinea deţinerii ei în prezent. Creştinul este atât de conştient că are această viaţă, pentru că Dumnezeu l-a făcut pentru aceasta şi pentru că i-a dat arvuna Duhului Sfânt, încât moartea, dacă vine, nu este altceva pentru el decât o fericită absenţă din trup pentru a fi în prezenţa Domnului.
Gândul că va fi înălţat la Hristos îl face pe credincios să aibă dorinţa de a-I fi plăcut şi Îl prezintă pe Hristos – ceea ce constituie cel de-al doilea motiv sau principiu al slujirii – ca Judecător, ca Cel care va răsplăti fiecăruia după ceea ce a făcut. Aici, gândul solemn la teama pe care trebuie s-o avem de o asemenea judecată pune stăpânire pe inima apostolului. Ce diferenţă între acest gând şi „clădirea de la Dumnezeu“, pe care apostolul o aştepta ca pe o certitudine! Acest gând nu îi producea panică deloc, ci, cu sentimentul solemn al realităţii acestei judecăţi, el căuta să îi convingă pe alţii.
Aici este introdus al treilea principiu, anume iubirea lui Hristos faţă de cei pe care Pavel căuta să îi convingă, iubire care se arată în moartea Lui, acest lucru fiind mărturia că toţi eram deja morţi şi pierduţi.
Astfel, în acest pasaj găsim gloria şi certitudinea că ne vom bucura de ea, dar şi moartea, care este un mijloc prin care credinciosul poate ajunge să fie prezent la Domnul; apoi este scaunul de judecată al lui Hristos, unde trebuie să se înfăţişeze fiecare; şi, în final, iubirea lui Hristos manifestată prin moartea Lui, când toţi eram morţi.
Cum să împaci şi să coordonezi în inimă aceste principii? Apostolul era arătat înaintea lui Dumnezeu şi, de aceea, gândul că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos nu avea asupra lui alt efect decât acela de a-l sfinţi şi de a-i produce sentimentul solemnităţii acelui eveniment, pentru că el personal nu avea să fie judecat. Dar acesta era pentru el un motiv serios pentru a le predica altora, potrivit cu iubirea lui Hristos, arătată prin moartea Lui. Ideea că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată nu şubrezea cu nimic siguranţa pe care o avea cu privire la gloria viitoare*. Sufletul lui, aflat deplin în lumina lui Dumnezeu, reflecta ceea ce era în acea lumină, anume gloria lui Hristos ca Om înălţat la cer. Iar lucrarea iubirii lui Hristos era întărită în el prin chiar gândul la scaunul de judecată, la care toţi oamenii trebuie să se prezinte.
* Adevărul este că scaunul de judecată face să se arate şi mai mult siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu, pentru că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ şi pentru că, atunci când va apărea Hristos, noi vom fi asemenea Lui.
O conştiinţă curată
Ce minunată combinaţie de motive găsim în acest pasaj pentru a forma o slujbă care era caracterizată de prezentarea tuturor aspectelor în care Se descoperă Dumnezeu şi prin care El lucrează asupra inimii şi conştiinţei omului! Pentru că toate aceste lucruri îşi capătă forţa împreună doar într-o conştiinţă curată! În cazul în care conştiinţa nu ar fi curată, atunci scaunul de judecată ar umbri gloria, cel puţin în ce priveşte partea mea la ea, şi ar slăbi sentimentul dragostei lui Hristos în sufletul meu. Într-un astfel de caz, omul ar fi preocupat cu el însuşi, şi aşa ar trebui să fie, căci este necesar să se judece pe sine. Dar, atunci când conştiinţa omului este curată înaintea lui Dumnezeu, el vede scaunul de judecată ca neavând nimic împotriva lui ca persoană şi aceasta, în consecinţă, are un efect moral deplin, fiind un motiv în plus pentru o umblare în integritate şi dând o energie solemnă chemării pe care iubirea lui Isus îl împinge pe slujitor să o adreseze oamenilor.
Rezultatul morţii şi învierii lui Hristos; creaţia cea nouă
În ceea ce priveşte măsura în care relaţiile noastre cu Dumnezeu au efect în slujba pe care trebuie să o facem faţă de alţii, apostolul mai adaugă un aspect care caracteriza umblarea lui, aspect care era, de asemenea, un rezultat al morţii şi al învierii lui Hristos: el trăia într-o sferă cu totul nouă, într-o nouă creaţie, şi lăsase în urmă, ca într-o altă lume, tot ceea ce ţinea de existenţa naturală, în carne, pe pământ. Adevărul că Hristos murise pentru toţi demonstrează că toţi erau morţi şi că El a murit pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Acela care a murit pentru ei şi care a înviat (versetele 14,15). Ei sunt în relaţie cu această sferă în care Hristos a intrat după ce a înviat, iar moartea este sentinţa peste vechea stare de lucruri. Dacă ei trăiesc, atunci trăiesc într-o sferă nouă, într-o nouă creaţie, al cărei Cap este Hristos. În ceea ce priveşte relaţia cu lumea, Hristos este mort. Lumea ar fi trebuit să-L cunoască în calitate de Mesia în viaţa Lui de pe pământ şi în legătură cu promisiunile făcute oamenilor care trăiau în carne pe pământ, dar apostolul nu-L mai cunoaşte în acest fel. Hristos, în ceea ce priveşte caracterul Lui de Mesia, a murit, iar acum, fiind înviat, El are un caracter nou şi ceresc.
În consecinţă, dacă cineva este în Hristos, el aparţine noii creaţii şi nu mai aparţine deloc celei vechi; lucrurile vechi au trecut. Toate lucrurile sunt făcute noi (versetele 16,17). Sistemul căruia îi aparţinem nu este rodul firii omeneşti şi al păcatului, cum este tot ceea ce se găseşte pe pământ în carne. În această nouă creaţie, văzută deja ca un sistem care, din punct de vedere moral, există înaintea lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Tot ce face parte din creaţia nouă este de la Dumnezeu, de la Cel care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos. Noi trăim într-o nouă ordine de lucruri, într-o creaţie nouă, care este în întregime de la Dumnezeu şi ne bucurăm de aceasta pentru că suntem făpturi noi în Hristos. Şi tot ceea ce este în această lume nouă este de la El şi corespunde firii celei noi. De asemenea, Dumnezeu îi încredinţase apostolului o slujbă a împăcării, potrivit cu ordinea de lucruri în care Pavel însuşi fusese introdus. Fiind împăcat şi având cunoştinţă despre acest lucru, prin descoperirea pe care i-o făcuse Dumnezeu, Pavel vestea împăcarea de al cărei efect se bucura el însuşi.
Dumnezeu era în Hristos; Hristos făcut păcat de către Dumnezeu, pentru ca noi să devenim dreptatea Lui
Toate acestea decurgeau dintr-un adevăr de o imensitate profundă, acela că Dumnezeu era în Hristos. Dar, pentru ca şi alţii să fie părtaşi cu El şi pentru ca apostolul să fie slujitor al împăcării, a trebuit ca Hristos să fie făcut păcat pentru noi. Unul dintre aceste două adevăruri prezintă caracterul sub care Dumnezeu S-a apropiat de noi, iar celălalt, eficacitatea lucrării făcute pentru credincios.
Primul adevăr prezentat aici cu privire la slujba apostolului, care constituie subiectul acestor capitole, este că Dumnezeu era în Hristos atunci când El era pe pământ. Şi aceasta nu era pentru judecată, ci Dumnezeu, din iubire, coborâse în lumea care se depărtase de El. Acesta era Hristos; Dumnezeu era în El. De acest adevăr important şi esenţial se leagă trei lucruri. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându-le păcatele şi încredinţându-i apostolului cuvântul împăcării. Ca rezultat al acestei a treia consecinţe a întrupării lui Hristos, apostolul era un ambasador al lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu îndemna prin intermediul lui, Pavel rugându-i pe oameni, în Numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu. Acest caracter de ambasador al apostolului presupune absenţa lui Hristos, ambasadorul fiind acela care vorbeşte în Numele Lui. Mesajul se întemeiază pe alt adevăr foarte important, anume că, pe Acela care nu a cunoscut păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (versetele 21). Acesta era adevăratul mijloc de a ne împăca pe deplin cu Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea Lui descoperită complet. Dumnezeu ne-a iubit în starea în care eram şi L-a dat pe Fiul Său, care era fără pată şi în care nu era nici urmă de înclinaţie spre păcat sau principiu păcătos, şi L-a făcut (pentru că Fiul S-a oferit să împlinească voia lui Dumnezeu) păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim în El – Cel care, în acea stare, L-a glorificat în mod perfect – expresia dreptăţii divine înaintea puterilor cereşti pentru toată eternitatea, pentru ca să facă din noi plăcerea Lui în ceea ce priveşte dreptatea, ca „să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“. Omul nu este drept înaintea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a făcut pe sfinţi să fie, în Isus, dreptatea Lui. În noi, această dreptate divină este pe deplin dovedită, bineînţeles că întâi în Hristos, care este aşezat la dreapta Lui, apoi în noi, care suntem în El. Ce adevăr minunat, care produce laudă în fiinţa noastră atunci când Îl privim pe Isus, un adevăr înaintea căruia inima tace şi se pleacă în adorare, umplută de uimire faţă de aceste minuni ale harului*.
* Trebuie să remarcăm că, în versetul 20, trebuie omis cuvântul „vă“, de vreme ce acest verset expune modul în care apostolul îşi împlinea slujba faţă de lume.
2 Corinteni / Epistola a doua către Corinteni / Capitolul 4- J. N. Darby
Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne face să biruim teama de ea şi teama de suferinţă
Apostolul revine la slujba lui şi la suferinţele legate de aceasta, arătând că învăţătura despre Hristos, Învingătorul morţii, când este cu adevărat primită în inimă, ne face să învingem orice teamă de moarte şi de toate suferinţele legate de vasul de lut în care este purtată această comoară.
Pavel vesteşte Persoana glorioasă a lui Hristos
După ce a primit slujba dreptăţii şi a Duhului, la baza căreia stă Hristos glorificat şi contemplat în gloria Lui cu faţa descoperită, apostolul nu numai că arată o mare îndrăzneală în limbajul folosit, ci şi o mare perseverenţă, credinţa lui necapitulând în faţa dificultăţilor. Mai mult chiar, cu un curaj pe care, prin har, i-l dădea această învăţătură, el nu ascunde nimic din gloria revelată şi nu o micşorează în niciun fel. El nu corupe învăţătura, ci o prezintă curată şi strălucitoare, întocmai cum a primit-o. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; aşa cum îl primise el, la fel îl primiseră ei de la el: Cuvântul nealterat al lui Dumnezeu. Pavel era prin aceasta aprobat şi se recomanda astfel conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu. Nu toţi puteau spune aceasta. Gloria Domnului Isus reieşea din predicarea apostolului cu toată claritatea şi în toată splendoarea ei. Dacă această veste bună pe care o predica el rămânea ascunsă, acest lucru nu se întâmpla ca în vremea lui Moise, aceasta nu doar pentru că acum gloria Domnului era deplin descoperită în Hristos, ci şi pentru că ea era manifestată, fără văl, în predicarea pură a apostolului. În aceasta constă legătura dintre gloria împlinită în Persoana lui Hristos, ca rezultat al lucrării răscumpărătoare, şi slujba care, prin puterea Duhului Sfânt care acţionează prin instrumentele alese de Domnul, vesteşte întregii lumi această glorie. Această slujbă îi făcea pe oameni responsabili pentru primirea adevărului, responsabili de a se supune acestui Hristos glorios din cer care, în har, a împlinit cerinţele dreptăţii pentru cel păcătos şi îi invita să vină cu toată libertatea pentru a se bucura de iubirea şi de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Singurul mijloc de a ne apropia de Dumnezeu; lumina gloriei lui Hristos care străluceşte în inimă
Nu există altă cale pentru a ne apropia de Dumnezeu, iar cel care caută altă cale înseamnă că o declară pe aceasta insuficientă, afirmând că ceea ce este Hristos şi ceea ce a făcut El este imperfect şi pretinzând că poate face ceva mai bun decât a făcut Hristos. Acest lucru este imposibil, pentru că ceea ce vestea apostolul este manifestarea gloriei lui Dumnezeu în persoana Fiului, în relaţie cu iubirea perfectă şi cu împlinirea desăvârşită a cerinţelor justiţiei divine, astfel încât lumina curată este partea celor care intră pe calea vestită de apostol. Nu poate exista ceva mai bun decât atât, doar dacă ar exista ceva mai bun decât Dumnezeu, manifestat în toată plinătatea harului şi a perfecţiunii Sale. Deci, dacă această descoperire rămâne ascunsă, ea este ascunsă numai pentru cei care sunt pe calea pierzării, pe care dumnezeul acestei lumi i-a orbit, pentru ca lumina acestei veşti bune despre gloria lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească în inimile lor.
În locul „evangheliei gloriei lui Hristos“, unii traduc „evanghelia glorioasă“, dar nu acesta este sensul. Am văzut că Hristos este în glorie şi că gloria lui Dumnezeu poate fi văzută pe faţa Lui. Apostolul face aici aluzie la această glorie ca fiind ceea ce caracterizează evanghelia pe care o predica. Aceasta este dovada că păcatul pe care l-a purtat Hristos a fost total desfiinţat, dovada victoriei asupra morţii şi a introducerii omului în prezenţa lui Dumnezeu, în glorie, potrivit planurilor eterne ale dragostei lui Dumnezeu. Aceasta este, în acelaşi timp, deplina desfăşurare, prin har, a gloriei lui Dumnezeu în Om, pe care ne-o arată Duhul pentru ca noi să fim transformaţi în chipul Lui. Aceasta este slujba glorioasă a dreptăţii şi a Duhului, care îi deschide omului cale liberă la Dumnezeu, o cale pe care omul poate intra cu toată libertatea chiar în Locul Preasfânt.
Strălucirea evangheliei slavei lui Hristos prin lucrarea puterii lui Dumnezeu în inimă; comoara în vase de lut
Hristos fiind vestit astfel, consecinţa era fie acceptarea cu bucurie a veştii bune şi supunerea inimii faţă de evanghelie, fie orbirea produsă de Satan. Pavel nu se predica pe sine însuşi (aşa cum făceau alţii), ci Îl predica pe Isus Hristos Domnul; nu se prezenta pe sine celor cărora li se adresa decât ca slujitor al lor, de dragul lui Isus. Iată aici un alt principiu important: strălucirea evangheliei gloriei lui Hristos este lucrarea puterii aceluiaşi Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, a făcut dintr-o dată să strălucească lumina în mijlocul întunericului. Dumnezeu a luminat inima apostolului pentru a face să strălucească cunoştinţa gloriei Sale pe faţa lui Isus Hristos. Evanghelia străluceşte printr-o lucrare divină asemănătoare celei prin care, la început, printr-un singur cuvânt, lumina a strălucit în mijlocul întunericului. Inima apostolului era vasul, sfeşnicul în care fusese pusă această lumină aprinsă pentru a străluci în mijlocul acestei lumi, înaintea ochilor oamenilor. Ceea ce strălucea era descoperirea gloriei în Persoana lui Hristos care, prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, lucra în inima apostolului pentru ca această glorie să lumineze în lume prin evanghelie. Puterea lui Dumnezeu lucra pentru a o face să strălucească, aşa cum s-a întâmplat prin cuvântul: „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină“ (Geneza 1:3). Dar comoara acestei descoperiri a gloriei este pusă în vase de lut, şi aceasta tocmai pentru ca puterea care lucrează în această descoperire să fie numai cea a lui Dumnezeu şi nu a unor instrumente. În toate instrumentele, slăbiciunea care le era caracteristică se arăta în încercările (care aveau şi acest scop) prin care Dumnezeu făcea să treacă mărturia. Cu toate acestea, puterea lui Dumnezeu se manifesta într-un mod cu atât mai evident, cu cât vasul se arăta mai slab în dificultăţile de pe cale. Mărturia era dată, lucrarea se făcea, iar rezultatul se producea chiar atunci când omul era zdrobit şi nu mai avea resurse în prezenţa opoziţiei faţă de adevăr.
Vasul de lut şi Dumnezeu; acceptarea prin credinţă a morţii şi manifestarea vieţii lui Isus
Omul era afectat de necazuri, adică era afectat vasul, dar nu se simţea strâmtorat, pentru că Dumnezeu era cu el. Omul, adică vasul, nu avea mijloace pentru a ieşi din necaz, dar nu era lipsit de resurse, căci Dumnezeu era cu el. Persecutat, aceasta era partea vasului, dar nu părăsit, căci Dumnezeu era cu el. Aruncat la pământ, acesta era vasul, dar nu nimicit, pentru că Dumnezeu îl păzea. Pavel purta mereu în trupul său omorârea lui Isus (el era făcut asemenea lui Isus prin aceea că omul, cu firea lui, era redus la zero), pentru ca viaţa lui Isus, pe care moartea nu a atins-o şi care a triumfat asupra morţii, să se manifeste în trupul său muritor. Cu cât omul natural era mai anihilat, cu atât era mai clar că acolo se desfăşura o putere care nu era a omului. Acesta este principiul care îşi găsea realizarea morală în inimă prin credinţă. Ca slujitor al Domnului, Pavel realiza în inima lui moartea a tot ceea ce era viaţă omenească, pentru ca puterea să fie numai de la Dumnezeu, prin Isus cel înviat. Dumnezeu îl făcea să realizeze acestea prin împrejurările prin care trebuia să treacă, pentru că, trăind în lume, era întotdeauna dat morţii datorită lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate în trupul lui muritor. Astfel, în apostol, moartea lucra numai asupra a ceea ce era omenesc, firesc, făcând ca viaţa naturală să dispară, pentru ca viaţa lui Hristos să se desfăşoare în el din partea lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta lucra şi în corinteni prin intermediul apostolului. Ce slujire! Ce încercare completă a inimii omului şi ce chemare glorioasă pentru om este aceea de a fi asimilat lui Hristos, de a fi un vas al puterii care să poarte viaţa Lui curată şi, printr-o abnegaţie care se leapădă de sine şi de propria viaţă, să fie din punct de vedere moral asemănător lui Isus! Ce poziţie în har şi ce asemănare cu Hristos! În acest fel, viaţa lui Hristos trece prin inima unui om şi o schimbă (aceasta este însăşi esenţa creştinismului), iar acest lucru are loc nu prin puterea omului, ci prin puterea lui Dumnezeu care se manifestă în slăbiciunea omului.
Mărturia dată pentru Hristos şi suferinţa împreună cu El
Pentru acest motiv, apostolul poate folosi cuvintele Duhului lui Hristos din Psalmul 116:10: „Am crezut, de aceea am vorbit“ (2. Corinteni 4:13), ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă: «Cu orice preţ, în pofida pericolelor şi împotrivirii, am vorbit pentru Dumnezeu şi am dat mărturie; am încredere în Dumnezeu şi pot să dau mărturie pentru El şi pentru adevărul Său, oricare ar fi consecinţele, chiar dacă ar trebui să mor făcând aceasta». Adică: «Am procedat aşa cum Hristos Însuşi a procedat, pentru că ştiu că Acela care L-a înviat pe Isus va face la fel şi pentru mine şi mă va înfăţişa înaintea Lui împreună cu voi în aceeaşi glorie în care Hristos Se află în cer. Şi, pentru mărturia pe care am dat-o despre această glorie, am suferit moartea ca şi El». Aici trebuie să facem o deosebire clară între suferinţele lui Hristos pentru dreptate şi pentru lucrarea dragostei Sale, pe de o parte, şi suferinţele Lui pentru păcat, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima categorie de suferinţe, avem privilegiul de a fi părtaşi cu El, dar, în ce priveşte cea de-a doua categorie de suferinţe, El este singur.
Suferinţe uşoare de o clipă şi greutatea eternă de glorie
Apostolul spune: „Cel care L-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi“ (versetul 14), pentru că, mai adaugă el, gândul lui Hristos pentru ai Săi este: „toate sunt pentru voi, pentru ca harul, prisosind prin cei mai mulţi, să facă să prisosească mulţumirea, spre gloria lui Dumnezeu“ (versetul 15). De aceea apostolul nu se lăsa descurajat, ci, dimpotrivă, dacă omul din afară se trecea, omul dinăuntru se înnoia din zi în zi, pentru că necazul uşor, de o clipă (pe care îl socotea în acest fel având în vedere gloria, necazul fiind pentru el doar un lucru trecător), lucra pentru el o greutate eternă de glorie care nu poate fi exprimată de limbajul omenesc şi care depăşeşte orice închipuire a omului. Această înnoire avea loc în mod constant, de aceea el nu era câtuşi de puţin descurajat, indiferent de ce se întâmpla, căci el nu privea la cele văzute, care sunt temporare, ci la cele nevăzute, care sunt eterne. Astfel, puterea vieţii divine, cu toate consecinţele ei, se desfăşura în sufletul apostolului: el cunoştea rezultatul tuturor necazurilor şi încercărilor prin care trecea în această lume.
Fiecare să ia seama cum clădește deasupra
1 Corinteni 3.10-15 – Fiecare să ia seama cum clădește deasupra
Verset de aur: 1 Corinteni 3.10
În această zi vorbim pornind de la textul acesta, şi avem în vedere ultimele cuvinte din versetul 10: „Fiecare să ia seama cum clădeşte deasupra.” Lucrarea fiecărui copil al lui Dumnezeu poate fi verificată. Modul în care se va verifica lucrarea fiecăruia este neobişnuit. Nimeni când inaugurează o casă nu o aprinde; tai o panglică, te uiţi cât de drepte sunt rosturile, cât de bine se închid geamurile, dar nici de cum nu-i dai foc. Calitatea lucrării fiecăruia dintre noi se va vedea dacă trece sau nu testul focului.
Știm că este vorba despre „Ziua judecăţii Domnului;” un text asemănător avem în 2 Corinteni 5.10 (Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata, după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.). Aşadar, lucrăm ştiind că vom fi verificaţi, ştiind că tot ce am făcut va fi aprins. De aceea, cred că întrebarea cea mai importantă pentru lucrarea fiecărui copil al lui Dumnezeu, trebuie să fie aceasta: Oare ce am lucrat va rămâne în picioare după ce i se va da foc? Cu ce materiale ar trebui să lucrez? Şi cum ar trebui să lucrez? Pentru că atunci ce contează cel mai mult este dacă lucrarea mea făcută cu ajutorul lui Dumnezeu va rămâne în picioare. Noi ne putem evalua unii la alţii lucrările, şi trebuie să facem lucrul acesta, dar nu trebuie să pierdem din vedere că fiecare dintre noi vom fi evaluaţi de către Dumnezeu, pe care nu-l poate înşela nimeni, şi înaintea căruia nu putem ascunde materialele cu care am lucrat.
De aceea, uitându-ne cu atenţie la lista aceasta din versetul 12, vedem că ea merge descrescător ca şi valoare a materialelor. Începe cu aurul şi se termină cu trestia. Oricât de mult am iubi stilul de lucru şi am construi cu materiale din acestea de pe urmă, ele nu rezistă când le aprinzi. Ceea ce vrea să spună apostolul Pavel legat de materiale e următorul lucru: „Caută să lucrezi ţinând seama de lucrurile care au valoare.” Ține seama de lucrurile care nu se strică, care nu pier, şi lasă la o parte lucrurile care nu durează, care se deteriorează, care se strică! Care sunt lucrurile acelea? Cu alte cuvinte, în contextul lucrării fiecăruia dintre noi, în trupul lui Hristos, care sunt lucrurile pe care le considerăm a fi de mare preţ? Pentru viaţă, pentru slujire, pentru orice. Întrebarea legată de valori este fundamentală.
Mântuitorul în Predica de pe munte ne-a spus un adevăr universal: unde este comoara ta acolo este şi inima ta. De aceea este absolut esenţial să mă întreb, ce anume mă captivează? Ce mi-a cucerit inima? Valorile au această putere, mă gândesc neîncetat la ele. Aceasta este prima observaţie legată de valori: valorile cuceresc inima. O a doua observaţie legată de valori este că „Fiecare om are valorile lui,” fie că e tânăr, fie că este bătrân, fie că este bărbat, fie că este femeie. Fiecare este cucerit de ceva. Valorile pot fi bune sau rele. Vă dau un exemplu din cartea Faptele Apostolilor 19 când apostolul Pavel a slujit în Efes împreună cu echipa lui. Cei din Efes şi-au dat seama că ceva deosebit de primejdios are loc, oamenii aceştia ne aduc o învăţătură care subminează faima oraşului nostru. Noi, cei din Efes, preţuim în mod deosebit un lucru, pe zeiţa noastră şi măreţia ei. În Fapte 19 ei strigând câteva ceasuri: mare este Diana Efesenilor! Desigur, noi ca şi copii ai lui Dumnezeu socotim că aceasta este o valoare greşită, dar e tot valoare, pentru că a cucerit inima acelor oameni. O a treia observaţie legată de valori: de multe ori vorbim cu prejudecăţi despre ceva. Exemplul potrivit din Noul Testament cu privire la aceasta este în Ioan capitolul 1. Cuvântul de acolo spune aşa, Ioan 1.46: Natanael i-a zis; „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” „Vino şi vezi i-a răspuns Filip.” Știţi ce a vrut să spună Natanael cu aceasta? Cei din Nazaret sunt vai de ei, niciodată nu a ieșit nimic bun de acolo. Aceasta ne spune nouă următorul lucru: oamenii se influenţează unii pe alţii când vorbesc despre lucruri de preţ. Noi ne uităm la cei mai bătrâni ca noi, şi căutăm să prindem ceva de la ei. Ne uităm unii la alţii, şi de multe ori luăm valori greşite unii de la alţii. Ultima observaţie pentru început legată de valori este că deşi ni s-a arătat ce este bine, şi ştim ce cere Domnul de la noi, noi nu luăm seama. Acesta este un cuvânt din cartea profetului Amos. Dumnezeu a descoperit lucrurile lui, cerinţele lui, dar noi nu luăm seama. Adesea ni se potriveşte cuvântul pe care-l spune Mântuitorul în Luca 16: „Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.”
De aceea, în ziua de astăzi, vreau să fim deosebit de atenţi la valorile pe care le avem, la ceea ce îmi cucereşte inima. Fie că sunt bune, fie că sunt rele mă duc după ele, şi s-ar putea ca eu să fi luat în inima mea lucrurile pe care oamenii le înalţă, dar care înaintea lui Dumnezeu sunt o urâciune.
De unde a ştiut apostolul Pavel, şi evident ne întrebăm și noi, care sunt adevăratele valori? Este nevoie să căutăm şi să citim tot ce spune Noul Testament despre lucrurile de preţ, despre lucrurile care înaintea lui Dumnezeu au valoare, şi pe acelea, şi numai pe acelea, să le luăm şi să le facem valorile noastre şi cu ele să lucrăm pentru ca atunci în ziua Domnului, când Domnul dă foc lucrării mele şi lucrării tale ea să rămână în picioare.
Din cele patru Evanghelii învăţătura cu privire la lucrurile de preţ dată de Mântuitorul, se află în cea mai mare parte în Evanghelia după Matei. De aceea ne uităm acolo la câteva versete esenţiale, versete prin care Mântuitorul ne identifică lucrurile pe care El le consideră de preţ. Știm că în timpul lucrări lui, Mântuitorul a fost prins în multe dispute. Avem în Matei 6.26 următoarele cuvinte: Uitaţi-vă la păsările cerului, ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte, oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Fiecare dintre noi este de mare preţ. Mântuitorul accentuează mereu lucrul acesta. Ulterior spune când a avut confruntarea cu privire la ce poţi să faci şi ce nu poţi să faci într-o zi de Sabat: Dacă-ţi cade oaia în fântână, ce faci? Caz ipotetic; evident te cobori şi o scoţi din fântână. Mântuitorul întreabă, cu cât mai de preţ este un om decât o oaie? Lucrul acesta îl găsim în Matei 12.12. Fiecare om are mare preţ înaintea lui Dumnezeu, şi eu trebuie să-l consider ca fiind de mare preţ. Numai dacă-l văd aşa pe aproapele meu, eu îl voi iubi, îl voi preţui îl voi ajuta, îl voi sprijini. Dacă lucrezi în felul acesta, slujirea ta are şansă să treacă testul.
Un alt lucru pe care Mântuitorul ni-l arată ca fiind de preț este Împărăţia cerurilor. Matei 6.33: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Când mă uit la lucrurile care mă captivează, care mă absorb, care mă atrag, şi Împărăţia cerurilor trebuie să fie pe lista aceea. Pentru a întări acest lucru Mântuitorul repetă în Matei 13.44: Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină, omul care o găseşte o ascunde, şi de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea. Ce face omul acesta? Vinde tot ce are ca să cumpere ţarina, ca să aibă comoara. Aşa e împărăţia cerurilor. Cât de mult preţuiesc eu împărăţia lui Dumnezeu? Cât se va vedea în ziua Domnului?
Mântuitorul continuă lista aceasta în Matei 11.28-30: Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară. Este cineva care să aibă pe lista de valori „jugul lui Hristos?” Știm ce e acela jug. E acel dispozitiv în care animalul îşi bagă capul şi e gata de lucru, e gata să tragă, fie la plug, fie la căruţă. E în slujba unui stăpân, s-a angajat acolo. Pentru a sublinia acest lucru Mântuitorul spune cu alte cuvinte în Luca 9.62: Isus i-a răspuns; „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Avem aproapele, avem împărăţia cerurilor, apoi avem jugul lui Hristos, şi urmează să mai vedem încă două lucruri: Matei 23.23: Vai de voi cărturari şi Farisei făţarnici, pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar din chimin şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege; Dreptatea, Mila şi Credincioşia, pe acestea trebuie să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Mântuitorul identifică pentru noi esenţa, cele mai însemnate lucruri, dreptatea, mila şi credincioşia.
Toate câte le-am spus sunt lucruri de preţ, dar aceasta ultima vine să identifice cel mai însemnat lucru. La o confruntare cu cărturarii, aceștia l-au întrebat: Învăţătorule care este cea mai importantă poruncă din lege? Spune-ne care este cel mai însemnat lucru pe care ni-l cere Dumnezeu? Noi ştim ce a răspuns Isus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Aproapele, împărăţia, jugul lui Hristos, dedicarea pentru lucrare şi Dumnezeu însuşi; în linii generale acestea sunt lucrurile despre care Cristos ne spune că au valoare. Cu ele trebuie să lucrezi, cu ele trebuie să zideşti. Noi suntem acel fel de Biserică ce crede cu putere ceea ce spune Iuda în epistola lui, Iuda 3: Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul, să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Credinţa aceasta n-o schimbă nimeni. Pavel spune temelia a fost aşezată şi nimeni nu pune o alta. Până aici totul e limpede, au făcut-o alţii pentru noi, dar când vine rândul nostru să zidim pe temelia aceasta, cum facem, cu ce lucrăm? Numai cu lucruri de preţ pentru că urmează să fim verificaţi de cineva pe care nu-l putem înşela. Cel care cercetează inima, Cel care ne cunoaşte căile, Cel care ne cunoaşte lucrurile ascunse, Acela urmează să ne judece.
Să revenim la textul din 1 Corinteni capitolul 3. Știm câte necazuri au fost în Corint (dezbinări, partide, curvie, incest, viclenie, erezie); cum înveţi pe cineva să zidească bine când au porniri atât de rele? Cum a lucrat Pavel între ei folosind aur, argint, şi pietre scumpe, iar apoi să-i înveţe pe ei să facă la fel?
Textul de bază din partea apostolului Pavel pentru cei de la Corint se află în 1 Corinteni 15.3-8: V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi. Că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre cari cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
După ei toţi, ca unei stârpituri mi s-a arătat şi mie. Când apostolul Pavel a început lucrarea într-un oraş păgân, a venit cu lucrul cel mai important, Evanghelia. Evanghelia care vorbeşte despre moartea lui Cristos, despre învierea lui Cristos, şi despre înălţarea lui Cristos este mesajul care aduce mântuire pentru toţi oamenii. Din orice popor ar fi, înainte de orice, cel mai important lucru este mesajul mântuirii, este Evanghelia. Acesta este şi şansa noastră, să aşezăm lucrurile în ordinea corectă, înainte de toate Cuvântul, Evanghelia, adevărul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.
Mai găsim următoarele lucruri în aceste două epistole către cei din Corint: 1 Corinteni 12.24b: Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel, ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste. Întotdeauna când vin oamenii laolaltă ei se i-au la întrecere. Cei care sunt mai puternici şi pot mai mult, lasă în urmă sau lasă la o parte pe cei care pot mai puţin. Cei care sunt mai dotaţi domină pe cei mai slabi. Aşa a fost şi la Corint, iar apostolul Pavel caută să-i înveţe că nu trebuie să fie aşa. Cele mai neînsemnate mădulare ale trupului capătă atenţia cea mai mare, şi trebuie să fie la fel şi în trupul lui Hristos. Cel mai neînsemnat trebuie să fie în atenţia mea şi în atenţia ta, de ce? Pentru că aşa ne-a învăţat Mântuitorul. Cel mai important lucru pe care-l cere Dumnezeu omului, e să-l iubească cu toată inima, iar apoi să iubească pe aproapele ca pe sine însuşi. Să nu ne aşteptăm ca lumea din jur să ne înveţe lucrurile acestea, nu. Pentru cei dinafară omul este bun numai atâta timp cât poate lucra, când nu mai poate lucra, altul la rând. Pentru cei din afară eşti bun atâta timp cât poţi fi folosit, când nu mai eşti tânăr, când nu mai eşti sănătos eşti scos pe linie moartă. Preţuirea trebuie să fie constantă, şi când eşti copil, şi când eşti tânăr, şi când eşti adult, şi când eşti bătrân. La sfârşitul capitolul 12 din 1 Corinteni vedem lupta din Biserică. În biserică era dezbinare, unii merg cu unii, alţi cu alţii. Apostolul Pavel îi pregăteşte pentru o cale nespus mai bună, şi apoi le vorbeşte despre dragoste. După ce termină de descris dragostea, apostolul Pavel identifică pentru noi, aşa cum a făcut-o Mântuitorul în Evanghelia după Matei, trei lucruri esențial: credința, nădejdea și dragostea, dar dintre acestea cea mai mare este dragostea. În felul acesta avem un exemplu cum să înveţi o Biserică adevăratele valori. Să iubeşti şi să preţuieşti pe fratele tău este unul dintre cele mai grele lucruri pe care le cere Dumnezeu. Pavel a avut greutăţi în Corint, dar calea a fost una singură.
Dacă oamenii de acolo nu lucrează, şi dacă eu nu lucrez între ei cu lucruri de preţ, atunci lucrarea e în zadar. Când o aprinde Dumnezeu nici nu se mai ştie că a fost Biserică la Corint, nu rămâne nimic în picioare. De aceea noi trebuie să punem problema în felul acesta: când dă Dumnezeu foc la lucrarea noastră, ce rămâne? Dacă am lucrat cu lucruri de preţ lucrarea îmi va rămâne în picioare.
PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU
https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_28
De ce ne-a creat Dumnezeu? A avut un scop în minte încă de la început? Nu ştia că toţi se vor răzvrăti împotriva Lui? Nu prevăzuse consecinţele răzvrătirii noastre, toată suferinţa şi tristeţea cu care s-a confruntat omenirea de atunci încolo? Şi atunci de ce ne-a mai creat?
Biblia răspunde acestor întrebări. Ea ne spune că, încă înainte de a-i crea pe Adam şi pe Eva, El ştia că ei şi toţi ceilalţi vor păcătui. Surprinzător, El deja concepuse un plan de mântuire prin Hristos pentru umanitatea căzută. Despre acest plan dinainte de creaţie Pavel a scris:
Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (2 Tim. 1:8b-9; subliniere personală).
Harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicie, nu pentru veşnicie. Acest lucru indică faptul că sacrificiul morţii lui Isus este ceva ce Dumnezeu a planificat înainte de vremurile trecute.
În acelaşi mod, Pavel a scris în scrisoarea lui către Efeseni:
…după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efes. 3:11; subliniere personală).
Moartea lui Isus pe cruce nu a fost ceva organizat mai târziu, o planificare rapidă pentru a repara ceea ce Dumnezeu nu prevăzuse.
Nu numai că Dumnezeu a avut un plan înainte de veşnicie de a ne acorda harul Său, dar a şi ştiut înainte de veşnicie cine va alege să primească harul Său şi chiar a scris numele acestora în cartea vieţii:
Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei din Apocalipsa], toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat [Isus] (Apoc. 13:8; subliniere personală).
Căderea lui Adam nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Nici căderea mea, nici căderea ta. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui şi a ştiut, de asemenea, cine se va pocăi şi va crede în Domnul Isus.
Următoarea întrebare
Dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că unii vor crede în Isus Hristos şi alţii Îl vor respinge, de ce i-a creat pe oamenii despre care ştia că Îl vor respinge? De ce nu i-a creat pe cei despre care ştia că se vor pocăi şi vor crede în Isus?
Răspunsul la această întrebare este mai dificil de înţeles, dar nu imposibil.
Mai întâi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Adică, fiecare dintre noi are privilegiul de a decide pentru el însuşi dacă Îl va sluji sau nu pe Dumnezeu. Decizia noastră de a asculta sau nu, de a ne pocăi sau nu, nu este predeterminată de Dumnezeu. Ea reprezintă decizia luată de noi.
Astfel stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie testat. Desigur că Dumnezeu a ştiut ce vom face, dar noi trebuia să facem ceva la un anumit moment pentru ca Dumnezeu să prevadă.
Putem lua ca exemplu un meci de fotbal. Dumnezeu ştie scorul înainte de a se juca partida, dar trebuie să existe un meci care să fie jucat pe scor pentru ca Dumnezeu să cunoască rezultatul. Dumnezeu nu prevede (şi nu poate prevedea) rezultatele meciurilor de fotbal care nu sunt jucate niciodată, deoarece nu există rezultate pe care să le poată prevedea.
În acelaşi fel, Dumnezeu nu poate prevede deciziile agenţilor morali liberi, decât dacă acestora li se dă posibilitatea de a lua deciziile respective. Trebuie să fie testaţi. Şi de aceea Dumnezeu nu a creat (şi nu putea crea) numai oamenii despre care ştia mai dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Isus.
O altă întrebare
Aş putea fi, de asemenea, întrebat: „Dacă tot ceea ce doreşte Dumnezeu sunt oameni ascultători de El, atunci de ce ne-a creat cu liberul arbitru? De ce nu a creat o rasă veşnică de roboţi ascultători?”
Răspunsul este că Dumnezeu este Tată. El doreşte să aibă o relaţie tată-copil cu noi şi această relaţie nu poate exista cu roboţi. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a avea o familie eternă de copiii care au ales de bună voie să Îl iubească. Conform Scripturii, acesta a fost planul Său predestinat:
…în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4b-5; subliniere personală).
Dacă vrei să ai o idee despre cât de multă bucurie ar fi putut avea Dumnezeu din partea unor roboţi, ia în mână o păpuşă şi pune-o să îţi spună că te iubeşte. Nu cred că vei fi înduioşat! Păpuşa aceea spune doar ce o faci să spună. Nu te iubeşte cu adevărat.
Ceea ce face ca dragostea să fie specială este faptul că ea se bazează pe alegerea pe care o face o persoană prin liberul arbitru. Păpuşile şi roboţii nu ştiu nimic despre dragoste, fiindcă nu pot decide nimic pe cont propriu.
Deoarece Dumnezeu a dorit o familie de copii care să aleagă să Îl iubească şi să Îl slujească din inimă, El a trebuit să creeze agenţi morali liberi. Această decizie implica şi asumarea riscului ca unii agenţi morali să aleagă să nu Îl iubească şi slujească. Şi aceşti agenţi morali liberi, după ce s-au opus o viaţă întreagă lui Dumnezeu care Se descoperă pe Sine şi care atrage toţi oamenii prin creaţia Lui, prin conştiinţa lor şi prin chemarea Evangheliei, vor trebui să înfrunte pedeapsa dreaptă, dovedindu-se a fi demni de mânia lui Dumnezeu.
Nici o persoană din Iad nu poate îndrepta un deget acuzator înspre Dumnezeu, deoarece El le-a oferit o cale prin care fiecare persoană să poată scăpa de pedeapsa Iadului. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie mântuită (vezi 1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9), însă fiecare persoană trebuie să decidă în dreptul ei.
Predestinarea Biblică
Dar cum rămâne cu acele pasaje biblice din Noul Testament care vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a predestinat şi ne-a ales înainte de întemeierea lumii?
Din nefericire, unii cred că Dumnezeu a ales în mod specific anumiţi oameni ca să îi mântuiască şi pe restul ca să îi condamne, bazându-şi această decizie pe ceva ce aceştia nu au făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi ales deja cine să fie mântuit şi cine nu. Această idee elimină în mod evident conceptul liberului arbitru şi în mod categoric nu este propovăduit de Biblie. Haide să considerăm ce spune Scriptura despre predestinare.
Într-adevăr, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a ales, dar acest fapt trebuie bine precizat. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales să răscumpere oamenii pe care îi ştia dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Evanghelie sub influenţa atragerii Lui, însă de propria lor alegere. Citeşte ce spune apostolul Pavel despre oamenii pe care Dumnezeu îi alege:
Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa“? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.“ Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har (Rom. 11:2-5; subliniere personală).
Observă că Dumnezeu i-a spus lui Ilie că „Şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi“, dar aceşti şapte mii de bărbaţi luaseră mai întâi decizia de a nu-şi „pleca genunchiul înaintea lui Baal“. Pavel a spus că în acelaşi fel exista şi o rămăşiţă de evrei credincioşi conform alegerii lui Dumnezeu. Deci putem spune că da, Dumnezeu ne-a ales, dar Dumnezeu i-a ales pe cei care au luat mai întâi decizia corectă în viaţa lor. Dumnezeu a ales să îi mântuiască pe toţi cei care cred în Isus şi acesta a fost planul Său chiar înainte de creaţie.
Preştiinţa lui Dumnezeu
În acest context, Scriptura ne învaţă, de asemenea, că Dumnezeu îi ştia dinainte pe cei care vor lua decizia bună în viaţa lor. De exemplu, Petru a scris:
…către aleşii care trăiesc ca străini…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl (1 Petru 1:1-2a; subliniere personală).
Suntem aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu. Pavel a scris, de asemenea, despre credincioşii cunoscuţi mai dinainte:
Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Rom. 8:29-30).
Dumnezeu i-a ştiut dinainte pe cei care vor alege să creadă în Isus şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, devenind copiii lui Dumnezeu născuţi din nou în familia Lui extinsă.
Pentru a păstra acest plan etern, Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, ne-a îndreptăţit (ne-a sfinţit) şi, în final, ne va glorifica în viitoarea Sa Împărăţie.
Într-o altă scrisoare Pavel a scris:
Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui (Efes. 1:3-6; subliniere personală).
Acelaşi adevăr este prezent şi aici – Dumnezeu ne-a predestinat pe noi, cei despre care ştia dinainte că ne vom pocăi şi vom crede, înainte de întemeierea lumii, să devenim copiii Lui sfinţi prin Isus Hristos.
După cum am menţionat deja, unii răstălmăcesc înţelesul acestui pasaj biblic, ignorând tot restul învăţăturii biblice şi susţinând că de fapt nu am avut nici o alegere în ceea ce priveşte mântuirea – decizia se presupune că I-a aparţinut lui Dumnezeu.
Această doctrină este numită „alegerea necondiţionată“. Dar cine a mai auzit de o astfel de „alegere necondiţionată“, adică despre o alegere care nu se face pe baza împlinirii anumitor condiţii? În ţările democrate, candidaţii politici sunt aleşi pe baza unor condiţii existente în mintea noastră pe care trebuie să le împlinească. Ne alegem partenerii de viaţă pe baza unor condiţii pe care trebuie să le împlinească şi a unor caracteristici care îi fac doriţi. Totuşi, unii teologi vor să credem că presupusa alegere a lui Dumnezeu referitoare la cine să fie mântuit şi cine nu este o „alegere necondiţionată“, care nu este bazată pe vreo condiţie pe care să o împlinească oamenii! Astfel, mântuirea indivizilor este pur şi simplu „noroc chior“, capriciul unui monstru crud, nedrept, ipocrit şi lipsit de inteligenţă numită Dumnezeu! Această frază în sine – „alegere necondiţionată“ – se contrazice pe sine, întrucât cuvântul alegere presupune condiţionare. Dacă este o „alegere necondiţionată“ atunci nu este de fapt o alegere; este doar baftă.
Imaginea de ansamblu
Acum putem vedea imaginea de ansamblu. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui cu toţii, dar a alcătuit un plan prin care să ne mântuiască înainte chiar de a se fi născut vreunul dintre noi. Acest plan descoperea dragostea şi dreptatea Sa extraordinare, întrucât El cerea ca Fiul Său neprihănit să moară în locul nostru. Şi Dumnezeu nu numai că a predestinat ca noi, cei care ne vom pocăi şi vom crede să fim iertaţi, dar să şi devenim asemenea Fiului Său Isus, după cum a spus şi Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).
Noi, cei care suntem copiii lui Dumnezeu născuţi din nou, vom avea într-o zi trupuri nemuritoare şi vom trăi într-o societate perfectă, iubindu-L şi având părtăşie cu minunatul nostru Tată ceresc! Vom trăi pe un pământ nou şi într-un Ierusalim nou. Toate aceste lucruri au fost făcute posibile prin moartea jertfitoare a lui Isus! Slavă Domnului pentru planul Său predestinat!
Viaţa prezentă
De îndată ce am înţeles planul etern, putem înţelege mai bine şi ce înseamnă viaţa prezentă. În primul rând, această viaţă slujeşte ca un test pentru fiecare dintre noi. Decizia fiecăruia în parte stabileşte dacă se va bucura de privilegiul binecuvântat de a fi unul dintre copiii lui Dumnezeu şi dacă va trăi alături de El pentru totdeauna. Cei care se smeresc pe ei înşişi răspunzând chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi crezând, vor fi înălţaţi (vezi Luca 18:14). Această viaţă este în primul rând un test pentru viaţa viitoare.
Această perspectivă ne ajută, de asemenea, să înţelegem unele dintre misterele care împresoară viaţa. De exemplu, mulţi s-au întrebat: „De ce li se permite lui Satan şi demonilor lui să ispitească oamenii?“ sau „Când Satan a fost aruncat din ceruri, de ce i s-a permis să aibă acces pe pământ?“
Acum putem vedea că până şi Satan slujeşte unui scop divin în planul lui Dumnezeu. În primul rând, Satan slujeşte ca alegerea alternativă pentru umanitate. Dacă singura alternativă ar fi fost aceea de a-L sluji pe Isus, atunci toată lumea I-ar fi slujit fie că ar fi vrut, fie că nu.
Ar fi ca în cazul unor alegeri electorale în care toată lumea trebuie să voteze, dar nu există decât un candidat. Acel candidat ar fi ales în unanimitate, însă nu ar putea avea niciodată încrederea că este iubit sau chiar plăcut de vreunul dintre alegătorii săi! Aceştia nu au avut nici o altă alegere, nu l-au putut vota decât să îl voteze pe el! În aceeaşi postură ar fi şi Dumnezeu dacă nu ar fi nimeni care să concureze cu El pentru inimile oamenilor.
Analizează lucrurile din următorul unghi: Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu i-ar fi pus pe Adam şi pe Eva într-o grădină în care să nu le fi fost interzis nimic? Atunci Adam şi Eva ar fi fost nişte roboţi datorită contextului. Nu ar fi putut spune: „Am decis să ascultăm de Dumnezeu“, deoarece nu ar fi avut posibilitatea de a nu I se supune.
Mai important încă, Dumnezeu nu ar fi putut spune „Ştiu că Adam şi Eva Mă iubesc“, deoarece Adam şi Eva nu ar fi avut nici o şansă de a-şi dovedi dragostea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să dea agenţilor morali liberi posibilitatea neascultării pentru a-Şi putea da seama dacă aceştia doresc să I se supună. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (vezi Iacov 1:13), dar îi testează pe toţi (vezi Ps. 11:5; Prov. 17:3). Una dintre modalităţile prin care îi testează este aceea de a-i permite lui Satan să îi ispitească, slujind astfel scopului divin al planului veşnic al lui Dumnezeu.
Un exemplu perfect
În Deuteronom 13:1-3 citim:
Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei“ – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – „şi să le slujim!“ să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (subliniere personală).
Este logic să concluzionăm că nu Dumnezeu a fost cel care a dat acelui profet fals abilitatea supranaturală de a face semne şi minuni – trebuie să fi fost Satan. Totuşi, Dumnezeu a permis şi a folosit ispita lui Satan ca pe un test prin care să descopere ce era de fapt în inimile oamenilor Săi.
Acelaşi principiu este ilustrat şi în Judecători 2:21-3:8, când Dumnezeu a permis lui Israel să fie ispitit de către naţiunile înconjurătoare pentru a hotărî dacă vor asculta sau nu de El. De asemenea, şi Isus a fost dus în pustie de Duhul cu scopul de a fi ispitit de diavol (vezi Mat. 4:1), fiind astfel testat de Dumnezeu. El trebuia să Se dovedească fără păcat, şi singura cale de a dovedi acest lucru era aceea de a fi testat prin ispite.
Nu trebuie să dăm toată vina pe Satan
Satan a înşelat deja un mare număr de oameni, orbindu-le minţile pentru a nu vedea adevărul Evangheliei, însă trebuie să conştientizăm că Satan nu poate orbi chiar pe oricine. El îi poate înşela doar pe cei care îi permit acest lucru, pe oamenii care resping adevărul.
Pavel a declarat că necredinioşii „au mintea întunecată“ (Efes. 4:18) şi ignorantă, dar a expus, de asemenea, şi rădăcina motivului pentru care au mintea întunecată şi ignorantă:
…să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17b-19; subliniere personală).
Cei nemântuiţi nu sunt doar oameni nefericiţi care au fost din păcate prinşi în capcană de Satan. Ei sunt mai degrabă păcătoşi răzvrătiţi care sunt ignoranţi de bună voie şi care vor să fie înşelaţi în continuare, deoarece inima lor este foarte împietrită.
Nici o persoană nu trebuie să rămână înşelată, şi viaţa ta o dovedeşte din plin! De îndată ce ţi-ai despietrit inima faţă de Dumnezeu, Satan nu te-a mai putut ţine în minciună.
În cele din urmă, Satan va fi legat pe perioada celor o mie de ani de domnie a lui Hristos şi atunci nu va mai avea nici o influenţă asupra nimănui:
El [îngerul] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:2-3).
Observă că, înainte de închiderea lui, Satan „a înşelat neamuri“, dar, când va fi legat, nu le va mai putea înşela. Totuşi, odată eliberat, va înşela naţiunile din nou:
Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului… ca să-i adune pentru război…Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit (Apoc. 20:7-9; subliniere personală).
De ce l-ar elibera Dumnezeu pe Satan pentru această scurtă perioadă de timp? Motivul este acela ca toţi cei care Îl urăsc pe Hristos dar care au simulat ascultarea faţă de El în timpul domniei Lui să se poată manifesta. Apoi vor putea fi judecaţi pe drept. Acela va fi testul final.
Din acelaşi motiv i se permite lui Satan să se manifeste acum pe pământ – pentru ca cei care Îl urăsc pe Hristos în inima lor să poată acţiona şi apoi să poată fi judecaţi. De îndată ce Dumnezeu nu va mai avea nevoie de Satan pentru a-Şi împlini scopurile divine, înşelătorul va fi aruncat în iazul de foc şi torturat acolo pentru totdeauna (vezi Apoc. 20:10).
Pregătirea pentru lumea viitoare
Dacă te-ai pocăit şi ai crezut Evanghelia, ai trecut primul şi cel mai important test din această viaţă. Totuşi, nu te gândi că nu vei mai fi testat(ă) în continuare, pentru ca în acest fel Dumnezeu s-ar putea să stabilească dedicarea ta continuă şi credinţa în El. Numai cei care „continuă în credinţă“ vor fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu ca „sfinţi şi fără vină“ (Col. 1:22-23).
Dincolo de acest aspect, din Scriptura este clar că toţi vom sta într-o zi în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, când vom fi răsplătiţi individual conform supunerii noastre faţă de El pe pământ. Deci, suntem în continuare testaţi, pentru a dovedi că suntem demni de răsplăţile viitoare din Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a scis:
Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“ Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu (Rom. 14:10-12; subliniere personală).
Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5:10).
De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5; subliniere persoanlă).
În ce va consta răsplata
În ce anume va consta răsplata dată celor care îşi dovedesc dragostea şi devotamentul faţă de Isus? Scriptura vorbeşte despre cel puţin două tipuri diferite de răsplată – lauda de la Dumnezeu şi mai multe posibilităţi de a-L sluji. Ambele sunt revelate de Isus în pilda omului de neam mare:
„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli, şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.» Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.» A venit un altul, şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea»“ (Luca 19:12-27).
Este foarte clar că omul de neam mare care absentase, dar care în cele din urmă se întorsese, Îl reprezenta pe Isus. La venirea lui Isus va trebui să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut cu darurile, abilităţile, lucrările şi oportunităţile pe care ni le-a dat, reprezentate de banii daţi fiecăruia dintre slujitorii din această pildă. Dacă am fost credincioşi, vom fi răsplătiţi cu laudă din partea Lui şi ni se va da autoritatea de a-L ajuta să împărăţească şi să domnească peste pământ (vezi 2 Tim. 2:12; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6), care este reprezentat de oraşele peste care au fost autorizaţi cei doi slujitori credincioşi din pildă să stăpânească.
Dreptatea cu care vom fi judecaţi
O altă pildă pe care a spus-o Isus ilustrează dreapta judecată cu care vom fi judecaţi:
„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi, şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi vă voi da ce va fi cu dreptul.» Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: «De ce staţi aici toată ziua fără lucru?» Ei i-au răspuns: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi veţi primi ce va fi cu dreptul.» Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: «Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.» Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: «Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“ (Mat. 20:1-16).
Isus nu învăţa prin această pildă că toţi slujitorii lui Dumnezeu vor primi aceaşi răsplată la sfârşit, întrucât nu numai că acest lucru nu ar fi drept, dar ar şi contrazice alte scripturi (vezi, de exemplu, Luca 19:12-27; 2 Cor. 3:8).
Mai degrabă, Isus îi învăţa că fiecare slujitor al lui Dumnezeu va fi răsplătit nu numai pe baza a ceea ce a făcut pentru El, ci şi pe baza câtor oportunităţi le-a oferit. Lucrătorii din pilda lui Isus care au muncit o oră ar fi muncit toată ziua dacă ar fi găsit un gospodar care să le dea această ocazie. Deci, cei care au dat tot ce au putut în acest timp de o oră, au fost răsplătiţi în mod egal cu cei cărora li s-a dat posibilitatea să muncească toată ziua.
În concluzie, Dumnezeu dă ocazii diferite fiecăruia dintre slujitorii Săi. Unora le dă marea oportunitate de a sluji şi binecuvânta mii de oameni prin folosirea darurile extraordinare pe care li le-a dat. Altora le dă ocazii şi daruri mai puţine şi totuşi pot primi aceeaşi răsplată la sfârşit, dacă sunt la fel de credincioşi cu ceea ce le-a dat Domnul.[1]
Concluzia
Nu este nimic mai important ca ascultarea de Dumnezeu, iar într-o zi toţi vor înţelege acest lucru. Oamenii înţelepţi ştiu acest adevăr şi se comportă ca atare!
Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12:13-14).
Ucenicizatorul autentic ascultă de Dumnezeu din toată inima lui şi îşi dă toată silinţa să-şi motiveze ucenicii să facă la fel!
Pentru un studiu mai aprofundat referitor la acest subiect important al judecăţii viitoare vezi: Mat. 6:1-6, 16-18; 10:41-42; 12:36-37; 19:28-29; 25:14-30; Luca 12:2-3; 14:12-14; 16:10-13; 1 Cor. 3:5-15; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 1:17; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6.
[1]De asemenea, această pildă nu ne învaţă că cei care se pocăiesc la o vârstă fragedă şi care lucrează cu credincioşie de mulţi ani vor fi răsplătiţi la fel ca cei care se pocăiesc în ultimul an de viaţă şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu credincioşie doar un an. Acest lucru ar fi nedrept şi nu ar fi bazat pe oportunitatea pe care a creat-o Dumnezeu pentru fiecare, întrucât Dumnezeu a dat fiecăruia în viaţă posibilitatea de a se pocăi. Astfel, cei care vor lucra mai mult timp vor primi o răsplată mai mare decât cei care vor lucra mai puţin timp.
Acasă… la Domnul ?!
Ce vrea Pavel să spună prin expresia: “să părăsim trupul acesta ca să fim acasă la Domnul ” (2 Cor. 5:6,8)?
În 2 Cor. 5:1-11, Pavel pune în contrast trupul pământesc, pieritor, supus bolilor, suferinţei şi morţii, cu trupul glorios, veşnic, nemuritor, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi în ceruri.
Contextul versetului este foarte interesant:
2 Corinteni 5:6-10: „Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul. De aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi, fie că rămînem acasă, fie că suntem departe de casă. Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.”
Expresia “să părăsim trupul acesta” înseamnă să părăsim trupul acesta muritor, plin de infirmităţi pământeşti.
Expresia “să fim acasă cu Domnul” înseamnă să fim în trupul glorios şi nemuritor pe care Il vom primi la cea de-a doua venire a lui Isus.
Versetul din 2 Cor. 5:4 ne dă o lămurire, atunci când apostolul doreşte ca “ce este muritor să fie înghiţit de viaţă”. Aceste cuvinte sunt ecoul celor pe care Pavel scrisese în 1 Cor. 15:51-54: “trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”.
În 2 Cor. 5 , la fel ca şi în 1 Cor. 15 , Pavel tânjeşte după nemurirea pe care o va da Isus la cea de-a doua venire a Sa (vezi şi 2 Tim. 4:6-8).
Când omul moare – nu se duce nici la Domnul şi nici în iad. Biblia este foarte clara în privinţa aceasta. El merge în locuinţa morţilor şi acolo aşteaptă rostirea sentinţei din partea lui Dumnezeu.
Răsplătirea va fi la venirea Domnului pe norii cerului.
Pastor Viorel Dascalu
Sursa: www.intrebariimportante.ro
Sărbătoarea Trămbiţe – Yom Teruah
„Vorbeste copiilor lui Israel si spune-le: „Sa nu care cumva sa nu tineti Shabatele Mele, caci acesta va fi intre Mine si voi si urmasii vostri un semn dupa care se va cunoaste ca Eu sunt YaHWeH, care va sfintesc. (Exod.31:13)
Le-am dat legile Mele şi le-am făcut cunoscut poruncile Mele, pe cari trebuie să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele. Le-am dat si Shabatele Mele, sa fie ca un semn intre Mine si ei, pentru ca sa stie ca Eu sunt YaHWeH care-i sfintesc. Sfintiti Shabatele Mele, caci ele sunt un semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt YaHWeH, ELOHIM al vostru!” (Ezec.20:11,12,20)
,,Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: În luna a şaptea, în cea dintîi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trîmbiţe, şi o adunare sfîntă. Atunci să nu faceţi nici o lucrare de slugă,(Levític 23:24-25)
În luna a şaptea, în cea dintîi zi a lunii, să aveţi o adunare sfîntă: atunci să nu faceţi nicio lucrare de slugă. Ziua aceasta să fie vestită între voi cu sunet de trîmbiţă. (Númeri 29:1)
Sărbătoarea se ţine la 1 Tişrei (luna a şaptea biblică) şi trebuie prăznuită cu adunare de sărbătoare sfântă. În această zi este interzisă orice lucrare de slugă.
Ferice de poporul, care cunoaşte sunetul trîmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, YaHWeH!
El se bucură neîncetat de Numele Tău, şi se făleşte cu dreptatea Ta.(Psalm. 89:15-16)
Această sărbătoare are ca eveniment aşteptat de poporul lui YaHWeH, prin a aviza a doua venire a lui Yahshua, si un indemn la pocainta.
Sunaţi* cu trîmbiţa în Sion! Vestiţi** un post, chemaţi o Adunare de Sărbătoare!
Strîngeţi poporul, ţineţi o Adunare sfîntă*!
Aduceţi** pe bătrîni, strîngeţi copiii şi chiar pruncii de la ţîţă! Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din odaia ei!
Sunaţi din trîmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfînt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua lui YaHWeH, este aproape! –(Yoel 2)
Neglijarea Praznicului Trâmbiţelor, aducătorul aminte al faptului că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea tronului de Judecată al lui YaHWeH, poate să-i facă pe oameni să trăiască moralmente iresponsabil.
Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Yahshua, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care -l va fi făcut cînd trăia în trup. (2 Corínteni 5:10)
Shalom Israel
!!!https://israelshabbatschalom.wordpress.com/tag/sarbatoarea-trambitei/
VALENTIN LEONAȘ, În pragul dintre ani
Într-un mod involuntar sau intenționat, în aceste zile ne uităm în urmă la un an trecut și încercăm să privim în viitor. Ce ar trebui să stârnească în noi privirea în trecut și cum ar trebui să ne uităm în viitor?
În primul rând, faptul că te gândești la aceste lucruri arată că ești în viață, deci trebuie să fii umplut cu mulțumire și recunoștință la adresa lui Dumnezeu că te-a purtat încă un an. Mulți care au fost cu noi la începutul anului, nu mai sunt printre noi. Au plecat. Asta nu înseamnă că au fost mai răi decât noi; probabil că reversul e adevărat, adică, au fost făcuți desăvărșiți și primiți în slavă. Dar faptul că încă ești în viață este un har. O, dacă ai putea vedea de câte ori ai fost purtat, păzit, izbăvit de îngerii pe care Dumnezeu i-a trimis în slujba ta! „Cine aduce mulțumiri ca jertfa, acela Mă proslăvește.” Ps. 51:23
În al doilea rând, uitându-te la biruințele de care ai avut parte, la răspunsurile la rugăciuni, dă-i toată slava lui Dumnezeu. Dacă tu conștientizezi că nimic bun nu locuiește în tine, că tot ce poți produce tu prin tine este doar păcat, atunci, glorifică-L pe Dumnezeu pentru carul Lui de biruință în care ai fost purtat. De altă parte, trebuie să conștientizezi că toată slava este a lui Dumnezeu. Așa stau lucrurile. Dacă nu Îl slăvești pe El, tu Îi furi din ceea ce El nu dă nimănui și nu împarte cu nimeni – slava Lui! El este un Dumnezeu gelos. Ai grijă să nu te umfli în pene. Mândria merge înaintea căderii. Nu vei mai avea biruințe în viitor dacă nu Îi dai toată slava lui Dumnezeu. Imediat ce te înalți, cazi; deci, slăvește-L pe Dumnezeu!
În al treilea rând, uitându-te la căderile tale, la păcatele și greșelile tale, căiește-te, plângi și învinuiește-te doar pe tine înaintea lui Dumnezeu pentru ele. Nu le scuza prin prisma circumstanțelor în care ai fost și nu da vina pe alții. Tu ești vinovat. Pocăiește-te! Chiar nu poți vedea păcatele tale din anul trecut? Ai ajuns cumva desăvârșit? Ai grijă în punctul acesta să nu spui doar la modul general: „Nu se poate să nu fi greșit în anul acesta, de aceea, te rog, Doamne, iartă-mă dacă am greșit cu ceva. Amin”. Un frate tălmăcea bine această atitudine cam așa: Când cineva vine în felul acesta înaintea lui Dumnezeu, de fapt, el Îi spune ceva de felul acesta: „Eu nu cred că am greșit cu ceva, dar dacă Tu ești atât de limitat să crezi asta, și continui să susții acest lucru, atunci, iartă-mă”. Asta nu e pocăință. Asta este mai mult o învinuire a lui Dumnezeu. Asta nu te va ajuta la nimic. De fapt, ai face mult mai bine dacă nu ai face-o deloc. Dacă o faci la general, îți măgulești conștiință că te-ai pocăit, dar dacă nu o faci deloc, atunci îi permiți conștiinței să te mai necăjească. Retrage-te în cămăruța ta, și gândește-te la căderile tale. Fii specific, enumeră păcatele care te-au biruit cel mai des. Plângi înaintea Domnului și roagă-L să aducă biruință. „Cine își ascunde fărădelegile, nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare.” Prov. 28:13
În al patrulea rând, privind în urmă și văzând momentele când ai umblat călăuzit de Duhul, bucură-te în Duhul Sfânt și amintește-ți cuvintele Domnului Isus care a spus: „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia din acești micuți, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-și va pierde răsplata” (Matei 10:42). Tot ce ai făcut „din El, prin El și pentru El” este nepieritor, rămâne, te vei întâlni cu aceste fapte. Ce mare har ca tu să poți, cu lucruri pieritoare să aduni comori nepieritoare, într-un loc unde hoțul nu le sapă și nu le fură, și unde nu le mănâncă rugina și molia! Fii încredințat ca apostolul Pavel că El are putere să păzească ce I-ai încredințat până în ziua aceea (2 Tim. 1:12).
În al cincilea rând, gândește-te la faptul că anul trecut, e trecut. Nu mai poți schimba nimic. Cutremură-te la realitatea aceasta: timpul pe care l-ai irosit, e irosit; oportunitățile pe care le-ai ratat, sunt ratate; cuvintele nefolositoare pe care le-ai spus, sunt rostite, scrise și va trebui să dai socoteală de ele. Nu te vei mai întâlni cu anul trecut decât în ziua judecății. Ce serioasă e viața! „Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor. 5:10) „De aceea ne și silim să-I fim plăcuți”, spunea apostolul cu un verset mai sus; și, de aceea trebuie și tu, privind în viitor, să te hotărăști:
În primul rând, să fii unul care trăiește cu ziua, nu cu săptămâna sau cu luna, și, mai rău, cu anul. Fă-ți planul pentru o singură zi în acest an. Datorită fragilității vieții, datorită faptului că viața ta pământească se poate încheia oricând, dar mai ales datorită împrejurărilor în care ne aflăm, adică a faptului că Domnul Isus este la ușă, refuză să te mai gândești la viața aceasta într-o perspectivă lungă. Dacă mai ai o zi, consider-o un har, trăiește-o ca fiind ultima și trăiește-o la maxim. Încheie fiecare zi cu rugăciunea Miresei: „Vino, Doamne Isuse!”
În al doilea rând, ca să trăiești această zi în acest fel, începe fiecare zi cerând Duhul Sfânt cu plinătate peste tine. Frate, altfel nu vei putea, nu vei putea să trăiești cu folos! Sărăcia în duh deschide cămările cerului, bogăția în duh este cauza tuturor lipsurilor și sterpiciunii spirituale. Ce ai primit ieri, sper că ai folosit, astăzi e o nouă zi și ai nevoie de o nouă măsură din Duhul Sfânt. Cere, caută, bate, căci doar aceia primesc. „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13)
În al treilea rând, lucrul cel mai important din această singură zi este să te închini lui Dumnezeu. Mai important decât a face ceva pentru Dumnezeu, este să te închini Lui. De fapt, nu vei putea face nimic care să rămână pentru eternitate dacă nu primești instrucțiuni în închinare. Dumnezeu ne-a creat pentru Sine Însuși, și acesta este și motivul răscumpărării: „ca să ne aducă la Dumnezeu”. O zi în care nu te închini înaintea lui Dumnezeu este o zi pierdută. A venit ceasul când închinătorii adevărați se închină Tatălui în duh și adevăr. Și Tatăl dorește închinători! Vrei să trăiești făcându-I pe plac? Închină-te!
În al patrulea rând, stând în închinare și adorare în prezența lui Dumnezeu, cere-I să te umple de cunoștința voii lui Dumnezeu. Desigur, voia lui Dumnezeu este descoperită în Cuvânt și e nevoie să-L citim și să-L studiem zilnic; dar presupunând că suntem angrenați în acest exercițiu zilnic, vreau să subliniez că trebuie să fim umpluți cu voia specifică a lui Dumnezeu pentru noi în această singură zi. El a pregătit pentru noi mai dinainte fapte în care să umblăm, dar trebuie să stăm în rugăciune să vedem faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru acea zi. El descoperă pas cu pas, zi de zi. Luptă-te pentru asta cum se lupta și Epafra ca „desăvârșit și deplin încredințat să stărui în voia lui Dumnezeu”. S-ar putea să nu primești în fiecare zi o lumină deplină cu privire la tot ceea ce trebuie să faci și atunci va trebui să te încrezi în promisiunea pe care El a făcut-o în Isaia 50:10: „Cine umblă în întuneric și nu are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, și să se bizuie pe Dumnezeul lui.” El te va purta în voia Lui și atunci când bâjbâi în întuneric, căci El este credincios făgăduințelor Lui, dar nu o va face pentru cei „care se culcă pe paturi de fildeș, și stau întinși a lene pe așternuturile lor; mănâncă miei din turmă, și viței puși la îngrășat, aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiți ca David în instrumentele de muzică, beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn, și nu se întristează de prăpădul lui Iosif!” (Amos 6:4-6).
În al cincilea rând, umblă călăuzit de Duhul. Umblă în acele fapte. Fă voia lui Dumnezeu, căci cine a știut-o și nu a făcut-o va fi bătut cu multe lovituri. E posibil să știi ce ți se cere, dar să nu mergi pe acel drum. De ce? Pentru că Duhul Sfânt te călăuzește mereu pe un drum al crucii; și deși cu mintea ai dori să împlinești voia lui Dumnezeu, asculți de îndemnul cărnii: „nu pe acolo că mă doare”. Pe apostolul Pavel, Duhul Sfânt îl înștiința că îl așteaptă lanțuri și necazuri, dar el nu se dădea înapoi, căci el nu ținea la viața lui ca și cum i-ar fi fost scumpă, ci mergea înainte asemeni Domnului Isus care Și-a întreptat fața hotărât spre Ierusalim. Pe tine ce te înștiințează Duhul Sfânt că te așteaptă în acest an? Vezi ca nu cumva să fii atât de lipsit de spiritualitate încât să numești îndemnurile cărnii, îndemnuri ale Duhului Sfânt.
Dacă vei face așa, îți garantez că oricâte zile va avea anul acesta pentru tine, va fi un an mai bun. Și dacă te vei așeza pe acest prag al reflecției în fiecare seară, va fi și mai bun. Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! Vino, Doamne Isuse!
Iadul Vesnic
Toti crestinii adevarati sunt fericiti si sunt liberi de mania lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu ne-a dat HAR prin faptul ca HRISTOS a fost zdrobit de MANIA TATALUI CA Noi SA FIM LIBERI DE MANIA LUI. Isaia 53:10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.
La multi nu le place ce aud, dar priviti ce spune chiar PAVEL :
Romani 5:1 Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
9. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
11. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.
Acum vreau sa va intreb, la ce impacare se refera aici ? Dumnezeu nu ne putea accepta langa EL daca nu rezolva mai intai problema pacatului, problema platii pacatului nostru vesnic, care era iadul vesnic, de aceea L-a trimis pe HRISTOSUL Cel vesnic, ca sa sustina Dreptatea MANIEI VESNICE la cruce, astfel Hristos Domnul SA NE POATA ELIBERA DE MANIA VIITOARE. 1Tesaloniceni 1:10 şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.
Priviti chiar si in Ioan 3:36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”
Dragilor Dumnezeu isi dezlantuie Dreptatea Lui impotriva pacatosului neiertat care nu L-a vrut pe El, de ce ? Pentru ca El este rau ? Nu dragilor, ci pentru ca EL este Drept si Sfant si noi deja suntem rai, nascuti in pacat si practicam pacatul. Dar uitati-va la Harul lui Dumnezeu, har si un dar care nimeni nu IL merita, harul care ni-L arata pe HRISTOS DOMNUL zdrobit de Dreptatea Tatalui pentru noi, ca noi sa fim cu adevarati IMPACATI CU DUMNEZEU prin HRISTOS.
Nu uitati ca Acest Dumnezeu pe care multi nu-L concep DREPT si Sfant, a omorat toata omenirea prin potop, inecati. Acum nu vreau sa priviti imediat partea vostra egosita si sa ziceti ” Dumnezeu este rau” sau ”nu vrem un astfel de Dumnezeu”, ci priviti faptul ca Dreptatea si Sfintenia lui Dumnezeu are o repulsie asupra pacatosului neschimbat incat totul in jur se va spulbera Apocalipsa 6:16 Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului;
Ei bine, priviti ce spune Petru in 2 Petru 3:7 Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.
Acum poate va intrebati, unde mai este scaparea si unde mai este fericirea si Vestea Buna ? EXACT ASTA VREAU SA VA ARAT, ca Vestea Buna este in HRISTOS care a platit plata pacatului nostru la cruce, numai prin El si numai cum zice El vom fi izbaviti de DREPTATEA LUI Dumnezeu care va venii peste toti cei nelegiuiti. ESTE CA SI CU SANGELE DIN Exodul 12, sangele de pe usiori usilor, care i-au izbavit pe evrei de moarte, de urgia si plaga a zecea. Exodul 12:12 În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.
13. Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului.
Aici Dumnezeu face referire la SANGELE LUI HRISTOS, care numai prin Mielul care rIdica pacatul lumii suntem izbaviti de Dreptatea MANIEI LUI DUMNEZEU.
Ei bine totul din Vechiul Testamant ne arata ca Dumnezeu este Drept, Sfant dar si plin de Har prin faptuL ca se indura de noi, in HRISTOS care a platit plata pacatelor noastre. Asta trebuie sa ne faca sa ne plecam inaintea Lui, sa ne smerim constienti ca nu meritam decat iadul si mania Lui, sa ne pocaim, SA ACCEPTAM HARUL LUI DUMNEZEU PRIN CREDINTA IN HRISTOS DOMNUL si sa traim cu pasiune pentru EL, pasiune care este izvorata din Harul nemarginit al TATALUI CERESC, din Dragostea Lui, ca El a patit totul in Hristos Domnul in trupul Lui pe lemn.
Pentru inceput vreau sa spun ce este EVANGHELIA, pentru ca multi nu stiu ceea ce inseamna Evanghelia si multi fac parte din culte care nu se bazeaza pe Scriptura, ci pe alte scrieri sau invataturi ale dracilor precum spune in 1 Timotei 4:1 Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor,
2. abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor.
2 Ioan 1:8 Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină.
9. Oricine o ia înainte, şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul.
10. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”
EVANGHELIA este mila lui Dumnezeu prin care El care este Drept si Sfant iarta pacatosul prin DOMNUL ISUS HRISTOS pe care L-a zdrobit la cruce. Evanghelia este Mesajul Glorios al Domnului Hristos Isus, este vestea buna si speranta omului pacatos si nelegiuit. Nu este o alta cale spre iertarea pacatelor decat plata pe care a facut-o HRISTOS DOMNUL inaintea TATALUI CERESC.
Pentru ca sunt atat de multe pareri impartite si false cu privire la iad, vreau in lumina Scripturii sa va scriu ceea ce este iadul vesnic si ce cuprinde aceasta invatatura.
Vreau sa mentionez ca daca cineva care citeste Biblia nu crede cuvant cu cuvant exact ceea ce este scris, nu este crestin si ma tem pentru trairea si invatatura lui. Cei mai multi sunt intr-o invatatura falsa, eretica si ei zic ca sunt bine, dar haideti sa mai dovedim inca o data acest lucru.
Vreau sa va scriu aproximativ toate versetele care cuprind faptul ca iadul este vesnic si cum acesta reprezinta flacara dreptatii lui Dumnezeu impotriva oricui care nu s-a pocait si care nu-L are pe HRISTOS DOMNUL.
Domnul Isus Hristos a fost clar in aceasta invatatura, iar apostolii au propovaduit aceasta invatatura a iadului vesnic. Toti cei care trec peste ceea ce este scris, nu accepta Invatatura Sanatoasa a Domnului Hristos si nu sunt adevarati crestini.
Evanghelia cuprinde lucrurile clare, cuprinde informatiile adevarate despre toate invataturile si una din acestea este invatatura despre iadul vesnic, despre care vreau sa vorbesc acum.
Iadul nu este temporar, ci vesnic si exprima repulsia Dumnezeului celui Sfant impotriva pacatosului. Indiferent daca ai crede sau nu ca statuia Libertatii este in America, ea oricum se afla acolo si sunt dovezi clare pentru existenta ei; tot asa este si cu iadul vesnic, este acolo si dovada ca el este vesnic este ca avem o Biblie cu o invatatura clara despre aceasta si acum 2000 de ani DOMNUL ISUS HRISTOS S-a nascut, a trait, a murit si a invitat, ca sa plateasca plata pacatelor noastre, TATALUI CERESC.
Ei bine dupa tot ce am auzit referitor la Invatatura Sanatoasa precum “daca o ia cineva inainte si nu ramane in Invatatura Domnului Isus Hristos, nu are pe Dumnezeu si nu are nici pe Fiul, dati-mi voie sa va spun ca Domnul ISUS a spus clar ce inseamna iadul vesnic si as vrea sa raspundem la urmatoarele intrebari :
1. De ce Iadul este vesnic ?
“Cand te gandesti la iadul vesnic, chinul vesnic, poate te intrebi, de ce un raspuns atat de sever ? Si intrebarea ca sa fie si mai profunda, multi ar putea sa intrebe, de ce primim o pedeapsa vesnica, chin vesnic pentru o perioada limitata de pacatuire ? Nu cumva este disproportionata judecata considerata, pentru ca in 70 de ani de pacatuire ar trebui sa primim 70 de ani de iad, chin si suferinta ? Dar voi stiti ca nu acesta este felul prin care justitia lucreaza. Ce ar trebui sa spunem ca in cele 10 secunde de a ucide un copil, trebuie sa primim 10 secunde de inchisoare ? Justitia nu lucreaza asa. Nu conteaza cat timp este duratia crimei, ci profunzimea, severitatea, gravitatea faptei. Severitatea si gravitatea crimei, nu se catalogheaza prin cat timp a durat crima, ci de o serie de factori si unul din acestia este demnitatea persoanei impotriva caruia ai pacatuit. O insulta impotriva presedintelui este pedepsita mult mai grav decat o simpla insulta adresata unei persoane pe strada. Dumnezeu este Infinit de Vrednic, de Sfant si Drept, iar pacatele facute in prezenta Lui si impotriva Lui au o consecinta enorma, pedeapsa infinita.“ John Piper.
Daca iadul nu ar fi vesnic, Dumnezeu nu ar fi drept. De ce ? Pentru ca Dumnezeu este vesnic, iar pacatul comis impotriva Dumnezeului vesnic are consecinta, pedeapsa vesnica. Imediat ne uitam la textele care sustin aceasta afirmatie. Dar vreau sa va avertizez foarte clar ca sunt culte si religii in lume, chiar si in tara la noi, care nu sustin ca iadul este vesnic, ci ei spun ca Dumnezeu este dragoste si bun si nu are cum sa ii trimita pe oameni in iadul vesnic, ci oamenii sunt pedepsiti de Dumenzeu zic acestia, devenind in nefiinta, adica neexistenti. Aceasta afirmatie este erezie si blasfemie la invatatura Scripturii, pentru ca Dumnezeu este Drept si Sfant, iar daca iadul nu este vesnic, atunci ce a platit HRISTOS ? Daca iadul nu este vesnic atunci “ sa mancam si sa bem caci maine murim” vorba Apostolului Pavel in 1Corinteni 15:32. Dar iadul este vesnic si aceasta ar trebui sa ne schimbe total gandirea. Ereticii spun, ca dupa moarte nu este iadul vesnic, ci doar treci in nefiinta, devii neexistent, ceea ce este o erezie si o blasfemie la adresa Invataturii Scripturii. Iadul este vesnic.
Priviti textele clare, care sustin ca IADUL ESTE VESNIC, este pentru totdeauna, este mereu si mereu, este chinul vesnic :
Matei 18:8 Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic.
Matei 25:41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!
Marcu 9:43 Dacă mâna ta te face să cazi în păcat, taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,
44. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.
45. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge,
46. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.
47. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l; este mai bine pentru tine să intri în Împărăţia lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi, şi să fii aruncat în focul gheenei,
48. unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge.
2 Tesaloniceni 1:8 într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.
9. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,
Evrei 10:27 ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
29. fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.
Apocalipsa 14:11 Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!
Apocalipsa 20:10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.
Apocalipsa 20:14 Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.
15. Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.
Iuda 1:6 El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.
Daca Biblia este atat de clara si este clar scris: “ Focul vesnic, unde focul nu se stinge, o pierzare veşnică, fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor, nici ziua nici noaptea n-au odihnă, vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor, puşi în lanţuri veşnice”, atunci inseamna ca iadul este vesnic.
2. Ce inseamna ca unii cred ca iadul nu este vesnic ?
Atentie, toti cei care zic ca iadul nu este vesnic sunt falsi si vreau sa va zic un adevar mare acum. Daca iadul nu este vesnic precum zic multi adventisti, martori ai lui Iehova si altii, daca iadul nu este vesnic, va intreb, atunci HRISTOS ISUS DOMNUL ce a platit la cruce ? EL Dumnezeul vesnic, de ce a venit, daca nu trebuia sa plateasca o plata vesnica ? Aici este esenta Evangheliei, centrul Evangheliei prin faptul ca Dumnezeul cel Sfant si Drept IL zdrobeste pe HRISTOS DOMNUL la cruce platind pedeapsa vesnica. De ce nu a trimis un inger sau o creatura ca sa plateasca o plata a pacatului temporara ? Dragii mei, nu numai ca mi se intarata duhul in mine cand aud invataturile ereticilor, dar judecati si voi, Biblia nu este clara ? Daca am crede ca IADUL NU ESTE VESNIC, atunci inseamna ca jertfa LUI HRISTOS nu semnifica atat de mult, ci este un pistol cu apa. VA DATI SEAMA cati au Evanghelia diluata si o alta Evanghelie, pentru ca ai cred ca iadul nu este vesnic ? Ei sustin si invata pe oameni ca de fapt pacatul nu este atat de grav, ca iadul nu este un chin vesnic, vai de ei si vai de toti care ii asculta.
Hristos stia clar ca in acele 6 ore El suporta toata mania dreptatii lui Dumnezeu impotriva pacatosului, Hristos stia ca acolo El plateste plata vesnica a acelor alesi, de aceea in gradina Ghetsimani a zis “ Luca 22:42 „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta.”
– Daca iadul nu ar mai fi vesnic, atunci de ce mai suntem motivati sa-i avertizam pe oameni si sa-i chemam la pocainta? Eu stiu ca cei mai multi din cultele eretice, ii cheama pe oameni pentru bani, adepti, fonduri, afaceri, sau ei chiar cred ca sunt adevarati si se insala si pe ei insisi si pe cei ce ii asculta. Aici vorbesc despre invatatura Apostolilor data noua crestinilor adevarati si aceasta invatatura este clara precum iadul este vesnic. Daca iadul nu ar fi vesnic, atunci de ce sa mai mergem sa predicam Evanghelia cand putem sa stam linistiti, ca oamenii cu toate ca traiesc in pofte si in pacate, dupa moarte nu este o consecinta vesnica. Blasfemie. VAI DE NOI, BLASFEMIE. Daca ar fi sa ne luam dupa acesti eretici, precum iadul nu este vesnic cum spun ei, atunci ar trebui sa credem ca Hitler, Stalin si alti criminali in masa nu sunt pedepsiti drept, precum si toti idolatrii si iubitorii de pacate, ci sunt trecuti in nefiinta asa cum spun ereticii. Este atat de ridicol sa credem asa ceva, incat aproape ca imi este rau cand ma gandesc ca acesti eretici manjesc Dreptatea si Sfintenia lui Dumnezeu spunand lucuri pe care nici nu le cunosc, nici nu sunt adevarate. Biblia nu sustine asa ceva, ci Biblia sustine ca iadul este vesnic, punct. E ridicol si o nebunie in acelasi timp.
– Daca nu crezi ca iadul este vesnic, atunci jertfa lui HRISTOS nu are valoare si pacatul tau nu este grav.
Multi zic ca Dumnezeu este bun si nu trimite pe nimeni in iadul vesnic, dar va zic ca bunatatea lui Dumnezeu se arata prin faptul ca ne-a dat o posibilitate ca sa nu mergem acolo, prin faptul ca DOMNUL HRISTOS a platit iadul vesnic, iar daca noi credem in EL si ne pocaim, suntem salvati de EL de acest chin vesnic care reprezinta Dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este bunatatea lui Dumnezeu biblica, nu cum isi imagineaza cei mai multi bunatatea lui Dumnezeu.
– Ortodocsii si catolicii cred in pomeni, ca daca cineva a murit si ei fac pomeni, il ajuta pe mort sa ajunga in Rai, dar Domnul Isus Hristos spune altceva in Luca 13:25 Odată ce Stăpânul casei Se va scula şi va încuia uşa, şi voi veţi fi afară şi veţi începe să bateţi la uşă şi să ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!”, drept răspuns, El vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi.”
Luca 16:23 Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui
24. şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.”
25. „Fiule”, i-a răspuns Avraam, „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.
26. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar vrea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.”
NU EXISTA A DOUA SANSA, NIMENI NU POATE FI MANTUIT DUPA MOARTE, ci doar aici.
Daca iadul nu este vesnic, de ce a murit Hristos Domnul DACA NU AVEA DE CE SA NE SCAPE ? E nebunie.
3. De ce unii cred ca Iadul nu este vesnic ?
Multi sunt invatati gresit, iar cei mai multi au conceptii gresite traind dupa parerea lor. DATI-MI VOIE SA VA ZIC, ca daca in fata mea este o masina Seat Leon, degeaba imi dau eu cu parerea ca este Mercedes, cand in talonul si in cartea masinii este scris clar ca este Seat Leon. Ei bine tot atat de simplu este scris si in Scriptura de Apostolii care au umblat cu HRISTOS DOMNUL, ca iadul este vesnic. Multi iau in batjocura ca iadul este vesnic si fac tot felul de glume pe seama acestui loc de chin vesnic.
– Degeaba glumesc cu ceea ce nu cunosc, ca prin acest lucru daca nu se vor pocai nimeni si nimic nu ii va scapa de aceasta sentinta dreapta a judecatii lui Dumnezeu. Iuda 1:10 Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire, ca dobitoacele fără minte.
– Pentru cei care cred ca iadul este aici pe pamant, va zic asta pentru ca am auzit aceasta erezie si afirmatie care este o minciuna a diavolului, o minciuna a diavolului pentru ca el stie ca va ajunge in iadul vesnic si ii insala pe multi cum ca acesta nu este vesnic sau ca aici pe pamant este iadul si chinul omului manifestat prin tristete, suferinta, saracie sau boala, acestora le zic ca degeaba cred ei asta, cand Biblia data de Dumnezeu este foarte clara si va intreb, daca iadul ar fi aici pe pamant, de ce Biblia spune clar in Evrei 9:27 ”Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”?
2Corinteni 5:10 Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.
Am o intrebarea, la ce judecata se refera aici ?
Daniel 12:2 Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.
Ei bine vreau sa va intreb, ce inseamna ” ocara si rusine vesnica “? Daca iadul nu ar fi vesnic, atunci de ce sunt atatea versete care sustin acest lucru ” focul cel vesnic, ocara si rusina vesnica, unde focul nu se stinge, etc”?
Matei 13:41 Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea
42. şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.
Referitor la afirmatia: “acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” sau “in focul cel veşnic “ , vi se pare ca aici pe pamant oamenii au un chin non stop ? Aici cu toate ca avem probleme si necazuri, avem si dragoste, odihna, liniste, pace si implinire. Deci nu va inselati crezand minciunile celui rau.
Precum cei care s-au pocait si au crezut in DOMNUL HRISTOS au viata vesnica, tot asa cei care nu s-au pocait si au trait departe de voia lui Dumnezeu, refuzand justificarea data de EL, vor avea parte de chinul vesnic.
4. Cine stapaneste Iadul ?
Multi cred ca iadul este al diavolului si astfel au impresia gresita despre cine stapaneste iadul. Multi zic ca iadul este iad pentru ca Dumnezeu nu este acolo sau ca e lipsit de prezenta lui Dumnezeu. FALS. Dragii mei, iadul este iad pentru ca Dumnezeu ESTE acolo si stapaneste totul. Sa nu uitam ca El este Omniprezent si ATOTPUTERNIC, dar uitati-va ce spune Biblia:
Apocalipsa 14:10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului.
Ce inseamna “ va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” ? Inseamna ca Mielul Hristos Isus este stapan peste iad si iadul este al Lui.
Priviti acest verset care arata clar ca iadul a fost creat de Dumnezeu pentru diavol, demoni ( ingerii cazuti) si pentru toti cei care nu vor sa se pocaiasca.
Matei 25:41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!
Cei de la stanga Lui sunt oamenii nepocaiti care nu L-au vrut pe Hristos. Altii mai spun ca “atunci cand vom ajunge in iad ne vom distra “, dati-mi voie sa va spun in iad nu este un loc de distratie, dati-mi voie sa va spun ca conform Bibliei si la ceea ce am citit, nu diavolul stapaneste iadul, ci diavolul este chinuit impreuna cu toti cei care nu s-au pocait si cu toti demonii. Deci nu diavolul stapaneste iadul, ci diavolul este chinuit impreuna cu cei care nu L-au vrut pe HRISTOS si nu au vrut sa se pocaiasca.
Matei 25:31 Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
32. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;
33. şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.
Deci iadul este creat de Dumnezeu si Dumnezeu stapaneste iadul. Punct.
5. Cine ajunge acolo ?
In iad vor ajunge toti cei care L-au respins pe HRISTOS CA DOMN SI MANTUITOR al vietii lor, toti cei care au ales mai bine pacatul si pofta lor, decat sa accepte justificarea data de Dumnezeu pentru ei. Urmatoarele texte ne arata clar acest lucru: 1Corinteni 6:9 Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii,
10. nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Galateni 5:19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20. închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,
21. pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Efeseni 5:5 Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu.
Apocalipsa 21:8 Dar, cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
Apocalipsa 22:15 Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!
Iadul este vesnic si multi nu fac nimic ca sa vina la HRISTOS, iar cei care stiu acest lucru, unii crestinii, nu IL propovaduiesc pe Hristos Domnul si nu vestesc acest Mesaj Glorios precum omul poate fi iertat si salvat de Legea Dreptatii si Maniei lui Dumnezeu care va fi satisfacuta prin iadul vesnic.
Desi multi crestini stiu ca iadul este vesnic, totusi acestia nu sunt stimulati sa se duca sa predice Evanghelia si cum iarta Dumnezeu pacatosul, sunt lenesi si neroditori, dar daca ei ar fi nemantuiti lor le-ar face placere ca altii sa le zica sa se pocaiasca, dar ei acum odata cu sacii in caruta, au ajuns lenesi, in rutina, moi si au uitat ca au fost curatiti de vechile lor pacate. 2 Petru 1:8-9.
Toti acestia din aceste versete pe care le-am citit vor merge in iadul cel vesnic, DACA nu se vor pocai si DACA nu vor crede cu adevarat in Numele Fiulul lui Dumnezeu, insusi Dumnezeu intrupat in om, Isus Hristos Domnul.
Va dati seama ce Har, prin faptul ca Hristos Domnul ne-a izbavit de mania lui Dumnezeu, iadul vesnic ?
Uitati-va ce impotrivire mare de sine a avut DOMNUL ISUS , EL Creatorul care putea sa ne mistuie pe toti a venit si a platit plata lui Dumnezeu Tatal pentru noi, plata pe care nimeni nu putea s-o plateasca. Evrei 12:3.
Multi traiesc dupa niste conceptii si parari false, fie ca sunt influentati de diferinte culte, fie ca ei cred gresit, tot minciuna a diavolului este, dar iadul dupa cum Biblia spune si am vazut clar scris, este real si este vesnic si reprezinta plata pacatelor noastre.
Aceasta este o chestiune care îi deranjează pe mulți dintre cei care au o înțelegere incompletă cu privire la trei lucruri: natura lui Dumnezeu, natura omului și natura păcatului. Ca ființe umane căzute, păcătoase, natura lui Dumnezeu este un concept greu de înțeles pentru noi. Tindem să Îl vedem pe Dumnezeu ca pe o Ființă bună, miloasă, a cărui dragoste pentru noi depășește și umbrește toate atributele Sale. Cu siguranță că Dumnezeu este iubitor, bun și milos, dar El este mai întâi și mai presus de toate un Dumnezeu Sfânt și Drept. Atât de Sfânt este El, încât nu poate tolera păcatul. El este un Dumnezeu a cărui mânie arde împotriva celui rău și neascultător (Isaia 5.25; Osea 8.5; Zaharia 10.3). El nu este doar un Dumnezeu iubitor – El este însăși dragostea! Dar Biblia ne spune de asemenea că El urăște toate felurile de păcat (Proverbele 6:16-19) si totusi Biblia spune ca Dumnezeu uraste pacatosul (Psalmul 5:5). Iar El ca sa ne accepte langa El a trebuit sa rezolve mai intai problema omului pacatos, cerand plata vesnica a pacatelor noastre, plata platita de Hristos Domnul la cruce, zdrobit de dreptatea maniei lui Dumnezeu. Și, în vreme ce este milos, există limite pentru mila Sa. „Căutați-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55.6-7).
Realitățile blestemului veșnic, ale iadului etern și ale pedepsei veșnice sunt înfricoșătoare și răscolitoare. Dar este bine că putem fi într-adevăr înspăimântați. În vreme ce acest lucru poate suna macabru, există vești bune. Dumnezeu vrea să fim salvați de la iad, tocmai de aceea L-a zdrobit pe HRISTOS DOMNUL la cruce in locul nostru. Dar pentru că Dumnezeu este de asemenea corect și drept, nu poate permite ca păcatul nostru să rămână nepedepsit si nu poate permite sa fie langa El omul neschimbat din starea depravata a pacatului. Cineva trebuie să plătească pentru pacate noastre. În marea Sa milă și dragoste, Dumnezeu a asigurat propria plată pentru păcatul nostru. El L-a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, să plătească pedeapsa pentru păcatele noastre, murind pe cruce pentru noi. Moartea lui Isus a fost o moarte infinită, pentru că El este un Dumnezeu/om infinit, plătind pentru datoria infinită a păcatului nostru, așa încât noi nu va trebui să o plătim în iad o veșnicie (2Corinteni 5.21), dacă ne pocaim cu adevarat, daca lasam poftele si pacatele lumii si venim la HRISTOS DOMNUL prin credinta sa fim schimbat total si facand voia Tatalui Ceresc.
Pocainta reala a omului este parerea schimbata despre Invatatura Sanatoasa a lui HRISTOS, despre depravarea totala si starea noastra de pacat si despre iadul vesnic.
HARUL LUI DUMNEZEU care ne invata sa o rupem cu pacatele este manifestat prin faptul ca EL ne iarta, ne schimba, ne justifica, ne da viata vesnica, dar acestea sunt posibile numai si numai prin CALEA, ADEVARUL SI VIATA, ADICA PRIN DOMNUL ISUS HRISTOS .
1 Tesaloniceni 1:10 şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare.
Fapte 26:17 Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit,
18. ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”
Apocalipsa 22:16 „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”
Dragii mei cu aceste lucruri spuse, as vrea sa meditam la aceasta Invatatura precum iadul este vesnic, Hristos a platit iadul la cruce si asta trebuie sa ne faca sa ne plecam inaintea Lui, sa ne smerim constienti ca nu meritam decat iadul si mania Lui, sa ne pocaim, SA ACCEPTAM HARUL LUI DUMNEZEU PRIN CREDINTA IN HRISTOS DOMNUL si sa traim cu pasiune pentru EL, pasiune care este izvorata din Harul nemarginit al TATALUI CERESC, izvorata din Dragostea Lui, ca El a patit totul in Hristos Domnul in trupul Lui pe lemn. de aceea haideti sa ne luam Bibliile in serios si sa credem cu adevarat ceea ce este scris. Multi spun ca Dumnezeu este dragoste, dar sa nu uitam ca iadul vesnic este expresia dreptatii lui Dumnezeu. Domnul sa ne ajute sa intelegem lucrurile care sunt clar scrise in Biblie. Amin.
Priviti un video cu lucrurile descrise Biblic despre acest loc de chin:
http://www.faracompromis.ro/tim-conway-cei-mai-multi-merg-in-iad/
Alin Lolos
EXPLICAȚII LA BIBLIE
„CERCETAȚI SCRIPTURILE PENTRU CĂ ELE VORBESC DESPRE MINE“
Geneza
Tema generală:
Cartea Genezei arată că Dumnezeu vrea și poate să scoată un om (Avram) dintr-o lume idolatră (Ur) și să-l ducă în Țara Promisă, care, așa cum lămurește Epistola către Evrei, nu este doar pe pământ, ci, în final, în cer (Evrei 11:13-16). Din punctul acesta de vedere, în această primă carte a Bibliei ne întâlnim cu ,,geneza“ tuturor lucrurilor legate de salvarea oamenilor. Toate doctrinele majore ale Biblie își au rădăcinile în cartea Geneza: alegerea suverană, salvarea, justificarea prin credință, păstrarea celor credincioși, separarea de lume, pedeapsa disciplinară, răpirea Bisericii, întruparea, moartea și învierea, preoția – atât a lui Aaron cât și cea a lui Melhisedec, antichristul, legământul palestinian. etc. Toate acestea își găsesc rezolvarea simetric în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa
Geneza în contextul științific
Primul verset al Genezei este ultima descoperire modernă a științei. ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ anunță cele trei elemente elementare ale universului nostru: timpul (la început), spațiul (cerurile) și materia (pământul). Suntem din materie și existăm într-un continum din spațiu și timp. O asemenea afirmație nu putea veni spre noi decât din partea Creatorului acestui univers.
Geneza în contextul Bibliei
Cartea Genezei este fundația pe care sunt clădite toate celelalte cărți ale Bibliei. Vă imaginați ce ar fi fost dacă în loc să înceapă cu Geneza, Biblia ar fi început cu Exodul sau cu Leviticul? Cine ar mai fi citit-o după întâlnirea cu primele capitole ale acelor cărți? De ce ne-ar interesa pe noi istoria și religia unui popor așa de străin de al nostru?
Geneza în contextul filosofic
Geneza ne este indispensabilă pentru a înțelege lumea și pentru a ne înțelege pe noi înșine. Geneza ne prezită scena, personajele și conflictul dramei în care trăim și noi. Ea conține cele două părți ale situației în care trăim astăzi, răspunzându-ne limpede la întrebările „Cum de a ajuns lumea așa rea cum este astăzi?“ și „Cum se vor repara toate acestea, ca să fie în sfârșit Bine și Frumos?“ Biblia ne informează despre problemele pe care le are Dumnezeu cu Creația și care este partea noastră de vină în toate acestea. Ea ne identifică natura conflictului cosmic în care suntem plasați și planul prin care Dumnezeu va folosi „sămânța femeii“ pentru a pune capăt acestui conflict.
Geneza în contextul profetic
Fiind așa de importantă, Geneza, împreună cu Apocalipsa sunt cărțile cele mai atacate de Diavol. El nu vrea ca noi să cunoaștem nici trecutul și nici viitorul. Amândouă îl arată într-o lumină foarte nefavorabilă. Din această cauză, el încearcă din răsputeri să ne convingă să ocolim aceste două cărți, susținând că Geneza este un „mit“, iar Apocalipsa este un „mister“. Nu le putem înțelege și nu trebuie să le luăm în serios.
Iată un citat dintr-o carte de interpretări iudaice: „Primul verset al Bibliei (Torei) este: „BEREȘIT BARA ELOHIM ET HAȘEMAIM VE’ET HAAREȚ“ (La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul). Versetul conține exact șapte cuvinte, cifra simbolică pentru perfecțiunea divină. Cartea Genezei poartă în original numele derivat de la cel dintâi cuvânt: „Bereșit“. Asta înseamnă că cea mai fundamentală carte a iudaismului și a omenirii în același timp, începe cu litera B, cea de a doua din alfabetul ebraic, ca și din cel latin. Acesta este un simbol cu un mesaj precis. Talmudul este un ciclu de învățături alcătuit din 63 de volume (sau tratate), considerat „tora orală“, alcătuit în secolul V. Ciudat este că și el începe tot de la pagina „B“. Pagina „A“ nu există. Acest început cu litera B vrea să spună că omul nu poate ajunge niciodată la litera A, „Alef“, la rădăcinile primordiale. Acel eluziv „A“ ne așteaptă. („Din înțelepciunea Torei și a Hasidismului“, de Baruch Tercain, colecția Judaică).
Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.
„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.
„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.
„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.
„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.
(Această prezentare a fost îmbogățită cu stenograma prelegerilor lui Danid Pawson. Dacă puteți să ne ajutați cu editarea acestei stenograme vă rugăm să nu ezitați să ne spuneți. Pentru cei care preferați să le ascultați în limba engleză, vi le oferim și aici.)
Titlul:
În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit“ – primul cuvânt din debutul ei: „La început“. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis“), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?
Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.
Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.
Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.
Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).
Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20). Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.
Autorul:
Cartea aceasta a fost scrisă de Moise și, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă cunoscută sub numele de: „Pentateucul lui Moise“. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărți se găsesc în:
(1) textul acestor cărți (Exod 17:14; 24:4,7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9),
(2) alte cărți ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32,34; 22:5; 1 Împărați 2:3; 2 Împărați 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4),
(3) în cărțile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),
(4) faptul că descrierile par a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8),
(5) faptul că autorul manifestă o cunoaștere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor și locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22).
Există două porțiuni în cartea Geneza pe care nu le putea scrie Moise. Prima este partea finală a Deuteronomului, care descrie moartea lui Moise. Această adăugire a fost făcută de altcineva, probabil de Iosua. Cea de a doua porțiune este Geneza 1:1 – 2:3 care i-a fost probabil dictată de Dumnezeu direct lui Moise. Textul conține informații imposibil de colectat din altă parte și este exprimat în litere-cifre între care există relații matematice imposibil de produs de o minte omenească. De fapt, dictarea directă a unui conținut este felul în care, simetric, începe și se încheie Biblia. Ioan a primit Apocalipsa prin aceeași metodă. Dumnezeu i-a dăruit-o exact în forma în care o avem astăzi.
Una din dovezile că numai Moise putea scrie această parte și că el a primit-o direct de la Dumnezeu este faptul că până la influența pe care a exercitat-o Moise asupra evreilor scoși din Egipt, nicăieri în Geneza nu ni se spune că evreii ar fi ținut Sabatul. Toți până la Moise au măsurat timpul în luni, după ciclul lunii, și în ani, după ciclul solar. Legea Mozaică a fost prima care a așezat Sabatul în viața evreilor. Până la Moise, lumea nu știa despre ziua a șaptea în care s-a odihnit Dumnezeu! O aluzie la această revelație „prin Moise“ se găsește probabil în psalmi: „El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel“ (Ps. 103:7).
ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII
Cartea Genezei nu se lasă manevrată din afară. Ea ne obligă să respectăm cele unsprezece secțiuni interne marcate prin expresia: „Iată istoria …“ (În original „Iată care este toledot, generațiile“). Geneza „coase“ laolaltă fragmente de istorie ca să ne dea o imagine panoramică a lumii din care s-a născut restul Bibliei. Cele unsprezece secțiuni sunt următoarele:
Autorul secțiunii primordiale, Gen. 1:1-2:4 este Duhul Sfânt însuși. Nici un martor ocular nu a fost prezent la acele evenimente. Secțiunea are o structură și anumite relații matematice între cuvintele textului care nu se pot explica altfel.
„Iată istoria (toledot) cerurilor și a pământului“ (Gen. 2:4). Mărturia lui Adam păstrată în memoria orală a primilor oameni poate fi sursa acestui document.
„Iată cartea (toledot) neamurilor lui Adam“ (Gen. 5:1). Secțiunea conține o cronică a neamului făcută probabil de Noe și transmisă fiilor săi după potop.
„Iată care sunt (toledot) urmașii lui Noe“ (Gen. 6:9). Și această secțiune a fost scrisă probabil de Noe.
„Iată spița neamului (toledot) fiilor lui Noe: Sem, Ham și Iafet“ (Gen. 10:1). S-ar prea putea ca această secțiune să fie lucrarea celor trei fii ai lui Noe.
„Iată spița neamului (toledot) lui Sem“ (Gen. 11:10). Contribuția lui Sem se vede din puținele informații pe care le avem aici despre Iafet, care se îndepărtase probabil de fratele său. Duhul Sfânt a vrut să păstreze succesiunea distinctă de la Eva la Mesia.
„Iată spița neamului lui Terah“ (Gen. 11:27). Probabil contribuția lui Terah în această epocă patriarhală. De la Gen. 12:1 până la Gen. 25:11 este cronica păstrată de Avraam.
„Iată spița neamului (toledot) lui Ismael“ (Gen. 25:12-18). O scurtă consemnare a neamului lui Ismael importantă în vederea rolului pe care acesta îl va juca mai târziu în istorie, ca fiu al lui Avraam.
„Iată spița neamului (toledot) lui Isaac, fiul lui Avraam“ (Gen. 25:19).
„Iată spița neamului (toledot) lui Esau“ (Gen. 36:1).
„Iată spița neamului lui Esau, tatăl Edomiților, în muntele Seir“ (Gen. 36:9).
„Iată istorie (toledot) lui Iacov“ (Gen. 37:2)
Arheologia ne arată că mai toate popoarele străvechi și-au păstrat spițele de neam și evenimente importante din istoria lor. Nu putea să fie altfel cu poporul Israel. Sub călăuzirea Duhului Sfânt și/sau în urma părtășiei cu Dumnezeu în multele zeci de zile petrecute pe Muntele Sinai, Moise a devenit cronicarul divin, însărcinat cu scrierea unei cronici dumnezeiești străbătute ca de un fir roșu cu linia genealogică și evenimentele legate de persoana și lucrarea lui Mesia.
TABEL
Conținutul cărții:
Metoda scrierii concentrice, de la prezentarea succintă a evenimentului la repetarea amplificată a descrierii lui și la explicațiile semnificative reprezintă culmea la care a ajuns tehnica reportajului ziaristic numai în veacul modern. Cine merge la o școală de ziaristică sau cine citește ziarul atent la structura reportajelor, vede că le-au trebuit oamenilor mii de ani ca să ajungă la înțelepciunea cu care a fost alcătuită cartea Genezei. Orice reportaj care se respectă debutează cu câteva paragrafe care răspund la cele șapte întrebări fundamentale: Când? Cine? Ce? Unde? Cum? De ce? Pentru cine? Biblia face aceasta în chiar primul ei capitol.
Secțiunea de început – 1:1 − 2-3
Spațiul acestui studiu nu ne permite să intrăm în prea multe amănunte, dar câteva cuvinte tot vom spune despre extraordinarul conținut al primei porțiuni din cartea Genezei (1:1 – 2:3).
Această primă porțiune ne vorbește primordial despre Dumnezeu, nu despre creație. În doar 31 de versete textul pomenește de 35 de ori numele lui Dumnezeu. Este exact invers decât în lumea noastră modernă. Acum plecăm de la realitatea lumii înconjurătoare și vrem să dovedim existența lui Dumnezeu. Geneza pleacă de la realitatea existenței lui Dumnezeu și ne dă explicații despre lumea înconjurătoare. Moise și evreii nu aveau nevoie să li se dovedească existența lui Dumnezeu. Minunile pe care tocmai le experimentaseră la ieșirea din Egipt făcuseră aceasta cu prisosință! Ei avuseseră o experiență personală cu Dumnezeu. Lumea de astăzi s-a îndepărtat de această experiență cu Dumnezeu. Lumea nu poate fi însă înțeleasă fără presupoziția existenței lui Dumnezeu. Ne trebuie „saltul credinței“. Nu vă mirați, la fel lucrează și așa numita „știință“: întâi se formulează o ipoteză, o teoremă, iar apoi se verifică prin experiențe, se adună dovezi că așa este. Cine vrea să înțeleagă viața și lumea în care trăiește trebuie să aplice și el această metodă „științifică“:
„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd. … Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“ (Evrei 11:3,6).
Pentru ca să apară lumea trebuie ca „Ceva“ sau „Cineva“ să o facă, să o aducă în ființă. Până la Aristotel, oamenii au crezut într-o divinitate care a făcut-o. Aristotel a fost cel dintâi care a postulat că lumea a fost așa dintotdeauna. Materia a fost primordială. Asta nu poate explica însă existența vieții, a voinței, a inteligenței și a sentimentelor. Acestea nu pot fi explicate decât ca rezultat al activității unei Ființe vii, cu inteligență, voință și sentimente, ca noi. Noi am fost făcuți „după chipul și asemănarea Lui“.
Prima porțiune de „revelație“ a Bibliei ne vorbește deci nu în primul rând despre creație, ci despre Creator. Iată numai câteva din informațiile pe care ni le pune la dispoziție. Dumnezeu este:
PERSONAL – are minte, cu care plănuiește, o inimă cu care apreciază creația ca „bună“ și o voință cu care se apucă la lucru. Dumnezeu nu este o substanță sau un lucru, ci o Ființă cu personalitate!
PUTERNIC – textul ne pune în față primele 10 porunci date universului, așa cum omului îi vor fi date mai târziu alte 10 porunci. Zece este numele administrației divine. În cazul lui Dumnezeu se poate spune cu adevărat că nici n-a terminat El de spus, că s-a și întâmplat. Dumnezeu este atotputernic.
NECREAT – El este dintotdeauna. La orice te-ai gândi, El este deja acolo (Psalmul 139). Nu se poate răspunde la întrebarea „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?“ pentru că este o întrebare prostească, ca și întrebarea „Se poate face un cerc pătrat?“
CREATIV – Cineva a zis că Dumnezeu nu vrea să facă două lucruri la fel. Imaginația Lui este explozivă. Noi producem mașini „în serie“. Dumnezeu este suficient de creativ ca să producă doar „unicate“. Nu există două fire de iarbă la fel, doi fluturi la fel, doi fulgi de zăpadă la fel și nici doi oameni la fel.
ORDONAT – Simetriile și proporțiile din creație sunt fascinante. Există ceva din natura Sa imprimat în legile după care se guvernează natura. Le numim impropriu „legile naturii“, dar sunt caracteristici ale lui Dumnezeu, mărturisind despre un Dumnezeu al ordinii (1Cor. 14:33).
SINGULAR – Numele Elohim este asociat întotdeauna cu verbe la singular.
PLURAL – Este un nume interesant care ne descopere ceva din natura trinitară a dumnezeirii. Elohim este o formă de plural multiplu. La singular este Eloha, la dual (pluralul simplu) ar fi Elohaim, dar în text apare pluralul multiplu, Elohim, ceea ce indică un grup de la trei în sus. Verbele atașate lui Elohim în această porțiune sunt însă invariabil la singular, ceea ce ne vorbește despre indivizibilitatea dumnezeirii. Un singur Dumnezeu într-o ființă întreită. „La început, Dumnezeu a făcut …“ Biblia așează trinitatea lui Dumnezeu în prima frază a ei și va dezvolta explicarea aceastei definiții în tot restul Bibliei.
BUN – Tot ce a făcut El la început și oricând după aceea, a fost decretat „bun“, pentru că Dumnezeu a pus ceva din natura Lui în creație. Dumnezeu este bun. și „dă daruri bune“ celor ce i le cer (Mat. 7:11, Luca 11:13).
IUBITOR – El vrea să binecuvinteze toate lucrurile create.
VIU – Dumnezeu este activ în lume, crează în această lume, vorbește în ea și înfăptuiește printre noi.
VOCATIV – Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu noi, are un glas pe care vrea să Il cunoaștem. Dumnezeu dorește să fie înțeles de noi.
ASEMENEA NOUĂ – Putem să înțelegem multe despre Dumnezeu pentru că El ne-a făcut după chipul și asemănarea lui.
DEOSEBIT DE NOI – El este singurul în stare să creeze. Noi putem prelucra, dar nu putem face ceva din nimic („ex nihilo“).
Trebuie să spunem și ce NU este Dumnezeu. Dumnezeu NU este …
… TOT UNA CU CREAȚIA – Dumnezeu este altcineva decât creația, dincolo de creație, separat de creație. El își poate lua „o zi de odihnă“ separat de lucrurile create. Cei din religiile animiste și mișcarea New Age fac această greșeală. Cine se închină la lucrurile făcute trăiește în idolatrie. Cine I se închină lui Dumnezeu trăiește adevărul.
… INDEPENDENT DE CREAȚIE – Dumnezeu a fost înainte de creație, există independent de ea, o poate schimba, distruge, poate să facă o alta și chiar va face.
În calitate de Creator, Dumnezeu aduce în existență lumea. Verbul folosit în Geneză este „asa“, care a face. De trei ori însă Geneza folosește verbul “bara“, a crea din nimic, a aduce în existență ceva nou. Această formă verbală este folosită atunci când Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut materia, viața și omul. Pe toate celelalte, Dumnezeu le-a făcut din ceva existent. Aceste trei sunt creații cu totul deosebite de celelalte. Și animalele și omul au „suflare“, sunt „însuflețite“, dar pentru viețuitoare Dumnezeu a spus „asa!“, iar pe om l-a adus în existență prin „bara!“, ceea ce denumește o creație specială, cu caracter unic.
Capitolul doi din Geneza
Cu capitolul doi privim spre om ca și creatură în contextul creației. Trecerea de la capitolul unu la capitolul doi este foarte dramatică. În capitolul unu parcă pluteam pe deasupra pământului, observându-L pe Dumnezeu la lucru. În capitolul doi, picioarele ne sunt bine înfipte în pământ și-l privim pe om în primele evenimente din existența lui. Se schimbă subiectul și se schimbă punctul devedere. Părăsim caracterul generic din primul capitol și aflăm care le este numele primilor doi oameni: Adam și Eva. Chiar și Dumnezeu are acum un nume specific. În capitolul unu ne-am întâlnit cu „Dumnezeu“, în capitolul doi ni se vorbește despre „Domnul Dumnezeu“ (Iehova Elohim). „Domnul“, grecește scris prin patru consoane YHWH (de unde s-a format numele Iehova) este rădăcina din care s-a format numele Iehova, prin adăugarea între consoane a vocalelor din termenul Adonai. Pronunția originală cu vocalele corespunzătoare, s-a pierdut pentru că evreii au preferat să nu o folosească, ca să nu „ia în deșert“ numele lui Dumnezeu. Astăzi nimeni nu poate spune că știe cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.
Adonai, sau mai scurt „Adon“ este numirea veche pentru „Stăpân“ sau „Domn“ și este aplicată în textul Vechiului Testament și omului și divinității (Gen. 15:2). Atunci când este aplicat oamenilor „adonai“ se scrie cu literă mică.
Omul Adam este arătat în relațiile care-i caracterizează existența, relațiile cu lucrurile de deasupra lui, relațiile cu lucrurile de alături de el și relații cu lucrurile de sub el. Adam este plasat într-o realitate tridimensională. El are o relație cu Dumnezeul de deasupra lui, cu natura creată pusă sub autoritatea lui și cu partenerul de viață dăruit de Dumnezeu, Eva, scoasă semnificativ„din coasta lui“. Adam trebuie să se supună lui Dumnezeu, să stăpânească peste tot restul creației și să se asocieze cu toți urmașii scoși prin naștere din „coasta lui“, Eva.
Relația omului cu Dumnezeu este unică. Fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, omul este ca Dumnezeu și Dumnezeu este într-o anumită măsură ca omul. Nu există nici o altă relație care să se poată asemăna cu aceasta. Toate celelalte creaturi nu sunt create cu această capacitate. Capitolul doi schimbă acest punct de vedere și ne arată că omul nu este întru totul ca Dumnezeu și Dumnezeu nu este redus la dimensiunile omului. Dumnezeu este „ca noi“ și în același timp Dumnezeu este „altfel decât noi“. Biblia stabilește de la început această tensiune a relației dintre Creator și creatură. Pentru că Dumnezeu este asemenea nouă putem avea o relație intimă de părtășie cu El, dar pentru că El este și altfel decât noi, relația aceasta trebuie să fie caracterizată de reverență și respect, chiar de o anumită teamă sfântă. Părtășie și reverență, acestea sunt dimensiunile pe care trebuie să le păstrăm și în închinarea noastră, altfel există riscul să devenim sau prea lipsiți de respect sau prea lipsiți de căldură. Dumnezeu, în limbajul recomandat de Domnul Isus este și în ceruri, cu mult deasupra a ceea ce suntem sau putem fi noi, dar a ales să fie și Tatăl nostru, „Tatăl nostru care ești în ceruri“.
Numele primilor oameni au fost Adam, „prăfuitul“, și Eva, „cea plină de viață“. Pronunția este aproape onomatopeică, reprezentând semnificația pe care a avut-o reacția lăsată de întâlnirea cu ei. Tot așa a fost și când Adam a dat nume tuturor viețuitoarelor. Dumnezeu le-a făcut să treacă pe dinaintea lui și cum vocaliza Adam reacția lui onomatopeică la întâlnirea cu ele, așa le era numele. Sonoritate onomatopeică explică de ce tunul este „tun“ și picătura de ploaie este „pic“, de ce bufnița este bufniță, privighetoare este privighetoare, iar cucul este cuc. Cel ce dă nume are autoritate asupra celui căruia i se dă nume. Dumnezeu a dat nume lui Adam și și-a păstrat autoritatea asupra lui. Adam a dat nume nevestei lui, Eva și tuturor viețuitoarelor, manifestându-și astfel prerogativele acordate lui de Creator. Oridinea aceasta s-a perpetuat până astăzi în faptul că soția trebuie să treacă pe numele de familie a soțului ei, plasându-se astfel și sub autoritatea lui.
Faptul că Dumnezeu s-a plasat pe Sine deasupra omului reiese și din testul cu cei doi pomi din grădina Edenului. Dumnezeu i-a spus simbolic omului că el nu are voie să hotărască pentru sine ce este bine și ce este rău. Aceste lucruri rămân de natura lui Dumnezeu și-i pot fi comunicate omului, dar codul moral trebuie stabilit doar în ascultarea deplină a omului de Dumnezeu. Le fel se întâmplă și azi în fiecare familie în care părintele își păstrează dreptul de a-l plasa pe copil sub autoritatea lui. Este normal și este bine să fie așa. Adam nu a fost proprietarul grădinii, ci doar cel căruia i-a fost încredințată grădina.
Neascultarea lui Adam a însemnat și pierderea inocenței. După neascultare, Adam n-a mai putut fi niciodată ceea ce fusese mai înainte. El a intrat sub incidența vinovăției și a vrăjmășiei. Cuvântul „Șalom“ este un termen bogat în semnificații. Șalom înseamnă „armonie“. A trăi în pace înseamnă a trăi în armonie cu Dumnezeu, în armonie cu natura și în armonie cu tine însuți. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a ieșit din acest climat de pace și a intrat sub incidența unei stări de conflict pe care-l moștenim și-l resimțim și astăzi. Omul nu mai are armonie nici cu Dumnezeu, nici cu creația și nici cu sine însuși. Pierderea armoniei prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu a atras asupra lui Adam moartea. Trebuia să fie așa, deși pedeapsa pare la început prea aspră. Dacă Adam a ajuns să cunoască răul și i-ar fi fost îngăduit să continue să existe înseamnă că răul ar fi ajuns și el etern. Ca să nu se întâmple așa ceva, Dumnezeu a trebuit să aducă moartea lui Adam. A fost o măsură de prezervare a universului.
În capitolul unu din Geneza, bărbatul și femeia sunt egali în demnitate și în destin. Le fel vor fi egali și în depravitatea de după cădere. Amândoi sunt la fel de creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. În capitolul doi din Geneza, Adam și Eva apar deosebiți în poziție și funcționalitate. Există patru caracteristici ale femeii care vor fi preluate întocmai și în Noul Testament:
1. Femeia a fost luată „din bărbat“. Ea își trage existența din el.
2. Femeia a fost făcută „după bărbatul ei“. De aceea el va purta responsabilitatea și privilegiile „întâiului născut“ (nu va fi vorba niciodată de „cea întâi născută!“). Semnificația deplină a acestui adevăr se va vedea clar în capitolul trei unde Adam este socotit responsabil de ceea ce a făcut Eva. El este tras la răspundere.
3. Femeia a fost făcută „pentru bărbat“. Adam a avut o meserie înainte de a avea o nevastă! Bărbatul este astfel făcut primordial să se împlinească prin lucrul pe care-l îndeplinește, în timp ce femeia este făcută să se împlinească prin calitatea relațiilor pe care le întreține. Adam a numit-o pe nevasta lui Eva, manifestându-și astfel dreptul de autoritate, familia nu lucrează ca o „democrație“! Cum ar fi putut fucționa așa ceva atâta timp cât nu erau decât ei doi și fiecare ar fi avut un singur vot! Familia este un parteneriat, în care bărbatul are responsabilitatea finală care derivă din autoritatea poziției în care l-a așezat Dumnezeu. În acest parteneriat al familiei au apărut câteva lucruri care sunt și astăzi fundamentale pentru funcționarea sănătoasă a familiei.
Dumnezeu a creat omul pentru împlinire prin contopirea trupească între bărbat și femeie. Aceasta nu este neapărat pentru procreere, ci pentru părtășie. Lucrul acesta a fost calificat de Dumnezeu ca „bun“, în fapt drept “foarte bun“. Parteneriatul dintre bărbat și femeie a fost definit ca monogamie, unirea dintre un singur bărbat și o singură femeie. Parteneriatul dintre bărbat și femeie presupune „lăsarea“ și „lipirea“, două jumătăți, una socială și una fizică. Fără una din aceste două jumătăți nu există căsătorie. Din acest motiv, actul sexual exercitat în afara recunoașterii sociale nu este căsătorie, ci curvie. Nici recunoaștera socială fără consumarea fizică a trăirii împreună nu poate fi considerată căsătorie. Unirea relației dintre cei doi este prioritară asupra tuturor celorlalte relații sociale. Dacă această calitate ar fi respectată, nu ar mai exista azi așa de multe glume despre soacră și socrii. Soțul și soția trebuie să se plaseze reciproc deasupra tuturor celorlalte relații de parteneriat cu alte persoane din viața lor, chiar și deasupra relațiilor cu copiii lor. Adam și Eva au fost fără nici un ascunziș unul față de altul, o totală sinceritate și accesibilitate unul față de celălalt.
Din Eden la Babel
(Traducerea unei prelegeri ținute de David Pawson – aici)
Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea S-a uitat în jur și a văzut că toate erau bune, chiar foarte bune. Asta l-a inclus și pe om. Astăzi, nimeni n-ar mai putea rosti aceleași cuvinte despre lucrurile din jur. S-a întâmplat ceva. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat și unde s-a petrecut această teribilă schimbare?
Capitolul trei din Geneza ne dă un răspuns la aceste întrebări. Toate cele trei relații descrise în capitolele precedente, relația dintre om și Dumnezeu, relația dintre om și celelalte creaturi și relația dintre primii doi oameni s-au alterat. Care s-a stricat însă prima?
Trăim într-o lume care este mai degrabă blestemată decât binecuvântată. Să luăm numai trei exemple.
Nașterea este plină de durere. Viața este grea. Moartea este necruțătoare. De ce? Unii spun că toate acestea ar fi pentru că există un Dumnezeu bun și altul rău în lume. Alții spun că există numai un Dumnezeu, dar că El a făcut o treabă foarte proastă. Biblia ne spune că Dumnezeu a ales deliberat să-l așeze pe om în contextul unui conflict angelic cosmic. El l-ar fi putut crea pe om într-o parte a universului în care să nu simtă acest conflict sau l-ar fi putut crea numai după ce a rezolvat într-un mod satisfăcător acest conflict. Singura concluzie posibilă este că Dumnezeu a vrut să implice creatura umană în acest conflict și chiar să o folosească ca instrument pentru rezolvarea lui. Iată patru adevăruri pe care le găsim în Biblie:
- 1. Răul n-a existat dintotdeauna în Univers.
- 2. Răul n-a început cu ființele umane.
- 3. Răul nu este ceva din lumea fizică. Unii filosofi au spus că răul este o caracteristică intrinsecă a materiei; trupul material este locul în care simțim ispitele. Biblia nu ne lasă să credem așa ceva. Răul este de natură morală, dincolo de sfera îngustă a lucrurilor materiale.
- 4. Răul nu există în sine. Există numai lucruri sau persoane rele. Răul nu are existență prin sine. El este mai degrabă un adjectiv, nu un substantiv. Persoanele pot deveni rele.
Capitolul trei din Geneza ne pune în față un eveniment real, într-o istorie reală și într-un loc geografic real. Ni se dă locul și ni se spune vremea. În cea mai timpurie existență a umanității s-a petrecut o catastrofă de proporții gigantice. Nu este vorba de o poveste sau despre un mit.
Ni se vorbește despre un animal cu picioare, mai mult o șopârlă decât un șarpe, care avea capacitatea de a vorbi. Ce a fost de fapt? Există trei posibilități. S-ar putea ca să fi fost Diavolul deghizat în acest fel. Diavolul este prefăcut și mincinos și îi place de minune să se ascundă sub diferite înfățișări. S-ar putea ca să fi fost un animal căruia Dumnezeu i-a dăruit capacitatea de a vorbi (cum va face mai târziu cu măgărița lui Balaam) sau s-ar putea ca să fi fost vorba de un animal intrat sub stăpânire demonică (Când Domnul Isus i-a trimis pe demoni în cei două mii de porci, ei s-au aruncat în mare. Este foarte posibil ca Diavolul să intre în animale și chiar în oameni. Două mii de porci n-au suportat atâta stăpânire demonică cât suportase îndrăcitul din Gadara!).
Diavolul a vorbit prin gura acelui șarpe/șopârlă. El a venit la primii oameni prin intermediul uneia dintre creaturile care trebuiau să-i fie supuse, nu ca o făptură din ordinul îngerilor.
Biblia ne spune că îngerii există. Evoluționiștii au o mare problemă să explice originea și existența lor, dar îngerii există. Ei sunt mai inteligenți decât noi și mai puternici decât noi. Diavolul a fost un înger de rang foarte mare care s-a pervertit în natura relației lui cu Dumnezeu și a devenit „altfel“ decât l-a făcut Dumnezeu, s-a făcut „rău“.
Pomul vieții și pomul cunoștinței din Eden au fost două obiecte didactice folosite de Dumnezeu pentru a-l învăța pe Adam temelia moralității și originea binelui: ascultarea deplină de Dumnezeu. Este interesant că șarpele/șopârlă a ales să se apropie mai întâi de Eva. Asta pentru că femeia este predispusă să fie încrezătoare. Bărbații sunt unele din cele mai bănuitoare creaturi din lume. Femeile sunt mult mai ușor de convins și păcălit decât bărbații.
Există trei feluri în care poți perverti Cuvântul lui Dumnezu: să scoți ceva din el, să adaugi ceva la el sau să-l răstălmăcești. În dialogul cu Eva, Diavolul le face pe toate trei. El face la fel și astăzi. Ispita aruncată asupra Evei a fost întreită și la fel ne ispitește și pe noi astăzi. Satan vrea să ne îndoim de Dumnezeu cu mintea, să poftim ceva rău cu inima și să ne împotrim lui Dumnezeu cu voința. Ispitită de vorbele diavolului, Eva a văzut că fructul oprit era „frumos la privit, bun la gust și de dorit ca să deschidă cuiva mintea“. „Pofta ochilor, pofta firii pământești și pofta ochilor sunt căile prin care Diavolul caută mereu să ne ispitească. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume“ (1 Ioan 2:16).
Ca reacție la neascultarea lui Adam și Eva descoperim în Dumnezeu o caracteristică nouă, pe care n-am văzut-o în primele două capitole din Geneza: sfințenia care pedepsește păcatul. Acesta este mesajul capitolului trei.
Când Dumnezeu vorbește în proză, El ne transmite ce gândește ; când ne vorbește în limbaj poetic, El ne transmite prepondetent ceea ce simte cu inima. Există câte un singur verset poetic în primele două capitole: când Dumnezeu vorbește despre familie ca „parte bărbătească și parte femeiască“ (Gen. 1:27) și atunci când Adam o descopere cu uimire pe Eva, „os din oasele lui și carne din carnea lui“ (Gen. 2:23). Amândouă sunt câte o „cântare a cântărilor“ în cartea Geneza.
În capitolul trei, limbajul poetic este folosit pentru a exprima o altă emoție intensă a inimii divine: mânia.
„Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ,,Ce ai făcut?“ Femeia a răspuns: ,,Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.“ Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: ,,Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.“ Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.“ Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el,“ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.“ (Gen. 3:13-19).
Eva a fost pedepsită în domeniul nașterilor, iar Adam a fost pedepsit în domeniul lucrului. Acesta este foarte important.
Capitolul trei este supranumit și „capitolul căderii“. După el, de la capitolul patru la capitolul 11 putem vedea urmările produse de păcat în lume. Ele acoperă o perioadă foarte mare de timp, dar Dumnezeu nu ne dă decât o scurtă selecție cu evenimentele care L-au afectat cel mai mult pe El și au fost cele mai determinante pentru a duce lumea în starea pe care o cunoaștem astăzi. Cele trei evenimente redate în Biblie sunt: Cain și spiritul ucigaș declanșat de el în omenire, Noe și corabia lui izbăvitoare de potopul mâniei divine și Nimrod și turnul lui sfidător. Acestea sunt evenimentele care au mișcat foarte mult inima lui Dumnezeu și au influențat major dezvoltarea umanității.
În primul eveniment, Cain îl omoară pe Abel. Ca urmare a păcatului primului om, Adam, cel de al doilea om, Cain, îl omoară pe cel de al treilea, iar motivul este același pentru care va fi omorât și Domnul Isus: invidia. Ea este vinovată pentru prima crimă din istorie și pentru cea mai oribilă crimă din istorie. Cain l-a invidiat pe Abel pentru relația bună pe care acesta a avut-o cu Dumnezeu.
Numele lui Cain se poate traduce prin căpătat, „primit în dar“, iar numele lui Abel este „suflare“ sau „abur“. Motivul nemulțumirii lui Dumnezeu față de jertfa adusă de Cain s-ar putea să fie neascultarea. S-ar prea putea ca Adam să-și fi învățat copiii că singura cale de apropiere de Dumnezeu este jertfa cu sângele ispășitor, iar Cain să nu dorească să se confirmeze acestei indicații. Aceasta pare a fi natura mustrării divine:
„Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: ,,Pentruce te-ai mâniat, şi pentruce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti“ (Gen. 4:4-7).
Adam și Eva au știut că Dumnezeu a trebuit să omoare animale ca să le acopere goliciunea rușinii pentru păcatul lor. Dumnezeu a adus prima jertfă din istorie pentru a acoperi vinovăția oamenilor. Tiparul acesta a început în Eden și a dus direct la jertfa cea mare de la Golgota.
Prin jertfa sa, Cain a vrut doar să aibe un fel de sărbătoare a mulțumirii. El a vrut să se bucure împreună cu Dumnezeu pentru recolta bogată. Dumnezeu nu avea însă bucurie să stea la masă cu un om păcătos, fără mijlocirea unei jertfe ispășitoare. Sfințenia Lui nu putea admite așa ceva.
Cunoașteți urmarea. Departe de a primi mustrarea lui Dumnezeu și de a se corecta pe viitor, Cain a uneltit mânios omorârea fratelui său, Abel. Un păcat a dus la altul, supărarea s-a transformat în mânie; mânia s-a transformat în crimă, iar crima a dus la împietrirea inimii. Cain crede că-L poate minții pe Dumnezeu și să ascundă teribila faptă pe care tocmai o făcuse. Cain a ales deliberat să trăiască împotriva lui Dumnezeu și fără Dumnezeu. Pedepsirea lui este binemeritată.
Întâmplarea aceasta a stabilit un tipar care se va repeta în istorie. El arată că cel păcătos îl invidiază și dușmănește pe cel neprihănit. Conflictul acesta s-a permanentizat în istorie și a împărțit omenirea în două. Plato a fost unul din cei care a spus cu sute de ani înainte de Christos, proorocind fără să știe, că „dacă se va ivi vreodată pe fața pământului un om desăvârșit, ceilalți se vor repezi asupra lui să-l omoare“.
Oamenii se mulțumesc să scuze păcatul din ei spunând că „nimeni nu este perfect“. Când se ivește cineva care le zdruncină această convingere, ei intră în panică și se manifestă în ură. Domnul Isus ne-a avertizat, „dacă M-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni și pe voi“ (Ioan 15:20).
Putem spune că Abel a fost cel dintâi martir pentru neprihănire. Aceasta este concluzia Domnului Isus: „Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar“ (Mat. 23:34-35).
Cain a fost cel dintâi dintr-o linie de asasini din istorie. În plus, din faptul că Dumnezeu a ținut neapărat să ne spună ce au făcut primii lui urmași, înțelegem că descendenții lui Cain au fasonat în mare parte restul istoriei „civilizației umane“. Din matricea folosită de ei s-a născut apoi progresul „social“. progresul „tehnologic“ și progresul “artei“. Spre deosebire de urmașii lui Set care au așteptat ca Dumnezeu să vină și să le rezolve ărin harul anunțat problemele, urmașii lui Cain s-au comportat imediat ca niște stăpâni ai pământului preocupați să recreeze pentru ei ceva din atmosfera frumoasă a paradisului.
„Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. Enoh a fost tatăl lui Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatăl lui Metuşael şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Ţila. Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul. Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier“ (Geneza 4:17-22)..
Ni se spune că urmașii lui s-au specializat în metalurgie (putere, dominare). Armele de metal au fost primele instrumente de ucidere în masă. Un urmaș al lui Cain a inventat urbanizarea, care nu face altceva decât să adune pe cei păcătoși laolaltă și să le amplifice pornirile rele. Orașele au fost și sunt întotdeauna focare de păcat, habitate mult mai corupte decât localitățile rurale. Acesta este unul din motivele pentru care copiii lui Dumnezeu vor alege să trăiască mai degrabă nomazi în corturi decât să fie asimilați de viața deșănțată a marilor metropole antice. Tot ceea ce numim noi astăzi „progres“ a fost întinat de pornirile păcătoase ale lui Cain și ale urmașilor lui. Nu este de mirare că, și astăzi, cele mai noi descoperiri din știință și tehnologie sunt secrete păstrate preferențial pentru aplicațiile militare din industria de război.
Îndepărtarea urmașilor lui Cain de Dumnezeu este subliniată și în numele pe care le-au purtat. La doar câteva generații de Cain, Mehuiael își numește copilul „Metușael“ care se traduce „distrugător de Dumnezeu“ sau „Elohim nu este Dumnezeul meu“ sau, și mai rău, „Elohim nu este Dumnezeu“.
Un alt lucru care a venit prin viața deșănțată a urmașilor lui Cain a fost poligamia: „Lameh și-a luat două neveste: numele uneia era Ada și numele celeilalte era Țila“ (Gen. 4:19). Până și Avraam și David, ca să nu mai vorbim de Solomon, au fost contaminați cu aceste păcate ale urmașilor lui Cain.
Lui Adam i s-a mai născut însă și un al treilea fiu: Set, înlocuitorul lui Abel. Linia urmașilor lui Set s-a întors la umblarea după Dumnezeu. Iată ce este scris despre fiul său:
„Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului“ (Gen. 4:26).
Liniile care s-au dezvoltat din Cain și din Set merg paralel prin toată istoria omenirii și vor fi prezente până la sfârșit, când cele două linii vor fi despărțite pentru totdeauna: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!“ (Apoc. 22:11). Tu și cu mine putem alege astăzi din care linie vrem să facem parte și pe care linie vrem să pătrundem în eternitate: linia păcătoșilor sau linia celor ce au ales să trăiască în neprihănire.
O scurtă observație despre genealogia din capitolul 5. Metusala este cunoscut drept omul care a trăit cel mai mult pe pământ. Și totuși, tatăl său n-a murit înaintea lui. Cum se poate?
Genealogia din Geneza 5 este plicticoasă pentru unii, uimitoare pentru alții. Numele descendenților formează cea mai timpurie formulare a Evangheliei. Dacă s-ar fi tradus, șirul Adam-Set-Enoș-Cainan-Mahalaleel-Iared-Enoh-Metusala-Lameh-Noe ar fi sunat cam așa: ,,Omul (este) rânduit muritor necăjit, (dar) binecuvântatul Dumnezeu se va coborî învățând (că) moartea (Lui) va aduce disperării mângâierea“.
Nu e de loc clar că cei numiți în acest șir genealogic au fost neapărat întâii născuți. Faptul că ei au fost născuți pe când părinții lor aveau între 65 și 182 de ani, lasă loc de interpretare. S-ar putea ca ei să fi fost aleși tocmai pentru că au făcut parte dintr-un lanț de revelație divină.
După nașterea lui Metusala, aflăm despre Enoh două lucruri de excepție.
,,A umblat cu Dumnezeu trei sute de ani“ (Gen. 5:22). Ce trebuie să fi aflat Metusala la nașterea fiului său ca să-i dea copilului un nume legat de profeția veniri judecății divine prin potop? Nu știm. Știm însă că Metusala înseamnă ,,moartea (lui) va aduce“. Ceva s-a întâmplat la nașterea lui Metusala. Enoh este singurul din lista genealogică, cu excepția lui Noe, despre care ni se spune că, după ce l-a născut pe Metusala, ,,a umblat cu Dumnezeu“ (5:22,24). Viața lui a fost cu totul deosebită de a celorlalți dinainte de el și de după el. Intuim că Dumnezeu i-a spus despre mânia divină și despre planurile pedepsirii umanității decăzute. Dar … vom reveni asupra acestui aspect.
,,Nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu“ (Gen. 5:24). Enoh este prima făptură umană care n-a părăsit lumea aceasta prin moarte. A doua avea să fie profetul Ilie …
Și pentru că veni vorba de profeți, știți care a fost cea dintâi profeție făcută în Biblie și cine a fost, implicit, și primul profet? Nu vă grăbiți să răspundeți: ,,Avraam“ deși așa este în ordinea în care este răsfoită Biblia (Gen. 20:7).
Prima profeție din istorie a fost rostită de Enoh, dar ea apare în scris numai în penultima carte a Bibliei, epistola lui Iuda. Despre ce a vorbit atunci Enoh?
,,Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh (atenție la cifra șapte!) de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).
Iuda aplică această profeție oamenilor din vremurile de pe urmă, dar s-ar prea putea ca ea să fi fost o profeție cu dublă împlinire, cea dintâi să fi fost pentru distrugerea umanității decăzute de dinainte de potop.
Este cert că acest Enoh a fost un om cu totul și cu totul remarcabil. El a vorbit cu Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu și a plecat cu Dumnezeu. Cum spunea poetul Costache Ioanid: ,,Probabil că Dumnezeu i-a spus în timpul uneia din îndelungatele lor umblări împreună: ,,Enoh dragă, am tot fost la tine acasă. Hai acum și tu la Mine acasă!“ și … s-au dus.
Tipologic, și tot profetic, așa va fi și cu cei pe care vremea de dinaintea dezlănțuirii judecăților din Necazul cel Mare îi va găsi pe pământ umblând, ca și Enoh, „cu Dumnezeu“.
Potopul – Gen. 6 − 9
Cel de al doilea eveniment catastrofic cu consecințe universale asupra omenirii a fost potopul. Cum de s-a întâmplat? Care a fost motivația lui Dumnezeu? Biblia folosește un limbaj șocant. Printr-o exprimare „antropomorfică“, Dumnezeu ne spune că „i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ“ (Gen. 6:6). Este una din cele mai triste expresii de pe paginile Scripturii.
Informații despre cauza potopului sunt parțial descrise în cartea Genezei și în scrierile lui Petru. O completare interesantă o găsim într-una din cărțile socotite „apocrife“ și neincluse în canonul Scripturii, cartea profetului Enoh. Pentru că ea mai este citată încă de două ori în alte cărți ale Noului Testament (Iuda 14-15 și 2 Petru 2:4), putem considera informațiile din ea ca fiind pertinente. În cartea lui Enoh ni se spune că un număr de aproximativ două, trei sute de îngeri trimiși să vadă ce fac copiii lui Dumnezeu în zona muntelui Hermon s-au îndrăgostit de fetele oamenilor, s-au împreunat cu ele și au dat naștere la un hibrid oribil de rasă, jumătate îngeri și jumătate oameni. În Geneza 6, copiii rezultați din această unire neîngăduită sunt numiți „nefilimi“, traduși uneori prin „uriași, oameni viteji, oameni cu nume“. Ei sunt „semizeii“ echivalenți din mitologia greacă. Capacitățile mentale și fizice deosebite au fost însoțite de o perversiune a moralei. Conștiința umană a fost modificată parcă din pricina unui alt cod genetic și „răutatea omului a ajuns mare pe pământ, … toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău“ (Gen. 6:5). Contaminarea a pătruns apoi la toate făpturile create, astfel încât „pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ“ (Gen. 6:12).
Hotărât să spele această rușine de pe fața pământului, Dumnezeu a ales să strămute rasa umană dincolo de distrugerea totală de sub apele potopului prin familia neprihănitului Noe. Păstrat prin suveranitatea lui Dumnezeu separat de contaminarea generală, Noe a devenit astfel primul profet din istorie. Subiectul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l vestească a fost „neprihănirea“ și „judecata necruțătoare pentru păcat“. Dumnezeu și-a manifestat astfel „harul“ și, în dragostea Sa, le-a mai dat creaturilor încă o posibilitate de salvare prin pocăință și întoarcere la voia Sa. Timp de o sută douăzeci de ani, Dumnezeu l-a pus pe Noe să predice acest mesaj și a așteptat să vadă ce fac oamenii. Din păcate, în sensul cel mai real al acestei expresii, oamenii și-au bătut joc și de mesagerul Noe și de mesajul profetic adus de el.
Biblia ne spune că Enoh a născut un copil la vârsta de șaizeci și cinci de ani și i-a pus numele Metusala, care înseamnă „se va întâmpla atunci când va muri el“. (Gen. 5:21-27). Numele a fost un avertisment, iar durata vieții copilului a fost cât a durat așteptarea harului divin pentru ca oamenii să se întoarcă la El, nouăsute șaizeci și nouă de ani. Metusala a fost omul care a trăit cel mai mult dintre toți cei menționați în Biblie, pentru că Dumnezeu a avut „o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (2 Petru 3:9).
Când a murit Metusala a început să plouă, o ploaie cu picături mari, au pornit șuvoaiele, au început inundațiile și s-a pornit … potopul. Nepotul lui Metusala, Noe, a intrat în corabie și Dumnezeu a închis ușa după el. Se terminase vremea harului și începuse vremea cumplită a pedepsei.
Noul Testament ne confirmă că opt suflete din familia lui Noe au supraviețuit în corabie dincolo de pedeapsa teribilă a potopului (1 Petru 3:18-22).
După potop, Dumnezeu a așezat în nori semnul curcubeului și a promis că nu va mai nimici vreodată întreg pământul prin ape mari. Această realitate ne face să susținem că potopul a fost pe toată fața pământului. Altfel, inundații catastrofale pe arii geografice mai mici, care s-au petrecut în multe alte ocazii în istorie, ar contrazice promisiunea lui Dumnezeu.
Este interesant că pentru apariția curcubeului trebuie să avem lumină și apa ploii. Curcubeul este o refractare a luminii prin sferele picăturilor de ploaie. Lumina și apa sunt cele două elemente esențiale necesare pentru apariția și susținerea vieții. Ele se găsesc, după câte știm noi deocamdată, numai pe planeta pământ. Curcubeul a fost însoțit de promisiunea lui Dumnezeu nu numai că nu va mai distruge pământul prin intermediul apei, ci și că le va asigura oamenilor condițiile necesare pentru o viață îmbelșugată. Tot cu acea ocazie, Dumnezeu a subliniat și valoarea vieții omenești și a instituit pedeapsa capitală pentru omor:
„Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi dela orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui“ (Gen. 9:1-6).
Turnul Babel – Gen. 11
Când parcurgi lista generațiilor fiilor lui Noe din Geneza 10, nu se poate să nu observi existența unui individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:
„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.
Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.
Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:
„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).
Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar clădirea principală este turnul Babel.
Să trecem acum la capitolul 11:
„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).
Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.
Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:
„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).
Acest text este o „declarație-program” și reprezintă trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:
1. Oamenii de atunci au vrut salvare: „Un turn care să atingă cerul”.
Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu – în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Gen. 11:9).
Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”.
Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu, după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de-a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui.
Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune este că Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dimpotrivă! El declară că ce doreau ei ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:
„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).
Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci erau nostalgici după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice”. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea, prin această alianță, în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.
„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:
„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filip. 3:21).
„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).
De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum tot așa fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Toate aceste trei pedepse au fost lucrarea harul lui Dumnezeu. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.
Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de potop.
2. Oamenii de atunci au vrut semnificație: „Și să ne facem un nume!”
În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:
„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).
Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:
„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).
„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).
Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …
Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false, obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.
3. Oamenii de atunci au vrut siguranță: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.
Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.
Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.
Nimrod și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.
Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.
Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. La Turnul Babel, Dumnezeu le-a dat oamenilor prima dată darul limbilor, dar nu le-a dat și traducător. Cincizecimile au fost repetarea fenomenului de la Babel. Dumnezeu poate face instantaneu pe cineva să vorbească într-o altă limbă. La Babel a fost vorba de o pedeapsă, la Ierusalim a fost vorba de înlăturarea acestei pedepse a divizării și împrăștierii din pricina diferitelor limbi vorbite. Lingvistic și psihologic, fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre.
Concluzii
Din capitolele analizate până acum în cartea Genezei vedem două principii la lucru. Cel dintâi este sfințenia lui Dumnezeu care vine să pedepsească păcatul. Dacă n-ar face-o, Dumnezeu n-ar mai fi bun. Prin caracterul Său, Dumnezeu trebuie să repare sau să înlăture răul. Și El o face de fiecare dată. Dumnezeu i-a pedepsit pe Adam și Eva, l-a pedepsit pe Cain, a pedepsit omenirea păcătoasă prin potop și i-a pedepsit pe cei ce se apucaseră să ridice Turnul Babel. Să nu uităm că El poate oricând să șteargă iar de pe fața pământului întreaga rasă umană. Biblia ne spune că așa va și face la vremea sfârșitului. Domnul Isus ne-a anunțat că va fi „aidoma ca în zilele lui Noe“.
Paralel cu pedeapsa vedem activ și un al doilea principiu: harul binevoitor care găsește încă o cale ca să ne treacă dincolo de pedeapsă. Lui Adam și Eva, Dumnezeu le-a făcut haine, ca să le acopere rușinea și goliciunea. Chiar și în cazul lui Cain, Dumnezeu i-a pus un semn pe frunte ca nimeni să nu se atingă de el. În cazul generației lui Noe, o rămășiță a fost salvată în corabie și din urmașii lor se va continua lanțul generațiilor de neprihăniți din care va veni, la vremea împlinirilor, soluția lui Dumnezeu pentru toate problemele cauzate de păcat, Mesia – Isus Christos. La Babel, Dumnezeu nu vine să nimicească, ci doar să-i incapaciteze și să-i împrăștie ca să nu mai poată realiza ceea ce-și puseseră în minte.
Conflictul acesta dintre dreptatea sfințeniei lui Dumnezeu care-L obligă să pedepsească și harul care-L face să ne dorească binele va continua să meargă în paralel pe tot parcursul Vechiului Testament. Conflictul dintre aceste două principii se va rezolva în Noul Testament la Cruce. Moartea lui Isus Christos a fost evenimentul care a satisfăcut amândouă principii divine și ne-a pus la dispoziție soluția lui Dumnezeu pentru eternitatea noastră fericită.
Avraam, Isaac și Iacov
După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.
Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.
„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).
„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“ este un nume compus care-L identifică pe Dumnezeu în relația Lui cu Geneza și cu începuturile poporului evreu. Ea este echivalentă cu ideea de „Dumnezeul Genezei“, „Dumnezeul începuturilor noastre“, „Dumnezeul care ne-a ales pentru Sine“. Acest apelativ pentru Dumnezeu apare de foarte multe ori în textul Bibliei, mai ales în clipe definitorii de criză sau subliniere a planului mesianic (Gen. 31:53; 32:9; 50:24; Exod 3:6, 15-16; 4:5; Deut. 9:5; Mat. 22:32; Marcu 12:26; Fapte 3:13: 7:32).
De la capitolul doisprezece până la capitolul 50, Geneza se ocupă cu viața acestor trei patriarhi ai poporului evreu.
Există un foarte mare „dezechilibru“ în felul în care ne-a fost scrisă istoria în Biblie. Geneza acopere o perioadă cu mult mai mare decât tot restul Bibliei. De la Exodul și până la Apocalipsa au trecut aproximativ 1,500 de ani. În timp ce prima cartea Bibliei acoperă o perioadă cu mult mai mare.
Chiar și conținutul Genezei este împărțit în două părți inegale. Primele capitole ne redau o perioadă de peste două mii de ani, în timp ce ultimele trei sferturi ale cărții ne istorisesc, prin comparație, doar o perioadă foarte scurtă, de aproximativ 350 de ani. Conținutul Genezei trece de la privirea generală asupra istoriei și a mulțimilor de oameni la viața a doar câțiva dintre ei. Timpul parcă încetinește și accentul cade pe evenimentele legate de desfășurarea planului de mântuire făcut de Dumnezeu pentru omenire.
Dumnezeu a ales să fie așa, pentru că El a vrut să ne lase doar acele relatări care sunt importante pentru felul în care-și rezolvă problemele Lui cu creația. Toți cei care caută să facă Biblia o carte cu îndrumări pentru rezolvarea problemelor noastre fac o greșeală fatală. Biblia nu ne arată cum ne rezolvă Dumnezeu problemele noastre, ci cum Își rezolvă Dumnezeu problemele Lui! Biblia nu este „antropocentrică“, ci „teocentrică“ din scoarță în scoarță.
Aleși prin credință și pentru credință
Avraam, Isaac și Iacov sunt parte din linia aceea de oameni credincioși care i-au urmat lui Set și au început să „cheme numele Domnului“. Geneza ne vorbește despre ei de parcă ar fi cei mai importanți urmași de pe fața pământului și, într-un fel, chiar așa au și fost.
În măsura în care vom începe să studiem viețile acestor trei oameni, Avraam, Isaac și Iacov, vom observa că există o descriere a lor „prin contrast“ cu una din rudeniile lor. Avraam ne este descris în contrast cu nepotul său, Lot. Isaac ne este prezentat prin contrast cu fratele său vitreg, Ismael, iar Iacov ne este prezentat în contrast cu fratele său geamăn, Esau. Observați că relația dintre aceste perechi devine din ce în ce mai apropiată, de la nepot, la frate vitreg, la frate geamăn. Biblia ne spune că există mereu aceste două linii care împart omenirea, cei neprihăniți și cei păcătoși. Istoriile celor trei perechi de oameni te îndeamnă să te aliniezi cu unul sau cu celălalt. Vrei să fii un Avraam sau un Lot? Alegi să fii un Isac sau preferi să fii un Ismael? Îți place să faci ce a făcut Iacov sau te abandonezi poftelor tale ca Esau? Când străbați relatările din Geneza, aceasta este întrebarea pe care trebuie să ți-o pui: Cu cine vrei să semeni?
Priviți din perspectiva revelației despre Dumnezeu, cele trei personaje ne vorbesc despre supremația lui Dumnezeu. Avraam dovedește supremația lui Dumnezeu în alegere, Isaac ilustrează supremația lui Dumnezeu în naștere și preferințe, iar Iacov cu fiul său Iosif dovedesc supremația lui Dumnezeu în îngrijire și călăuzire.
Niciunul din acești trei oameni nu pot spune că au fost aleși din cauza poziției în care se aflau. Dumnezeu i-a ales în mod suveran. Chiar și atunci când a trebuit să aleagă pe unul în dauna altuia, Dumnezeu a preferat să-l aleagă pe acela care n-ar fi avut în mod normal prioritate. Dumnezeu l-a ales pe Isaac, nu pe Ismael, pe Iacov, nu pe Esau, pe Iosif, nu pe Ruben sau pe altul din frații lui mai mari, de parcă ar vrea să ne spună: „Nimeni nu-mi poate spune Mie pe cine să-l aleg și pe cine nu! Nimeni nu are dreptul la dragostea Mea. O dau cui vreau Eu.“
Nici unul din acești oameni nu pot spune că au fost aleși pe motive de superioritate morală. Biblia este o carte cinstită și ne spune că toți trei au fost niște mincinoși. Nu sunt „sfinți de așezat în vitraliile bisericii“, ci oameni în carne și oase ca noi toți, cu greșeli și slăbiciuni. Ca să-și protejeze viața, Avraam și Isaac au mințit amândoi despre relațiile cu nevestele lor. Iacov a fost cel mai mare mincinos din cei trei. Nu întâmplător a fost poreclit „înșelătorul“. Nu cred că există prea mulți oameni care și-ar dori să fie rude cu Iacov. Vai de banii și averile lor! Adevărat că a trebuit să plătească și el când a fost păcălit de alții. Unul din cele mai ironice versete din Biblie este acela în care ni se spune că cel care se angajase să slugărească la socrul său Laban șapte ani pentru Rahela s-a trezit în dimineața de după noaptea nunții și „iată că era (sora ei) Lea“ (Gen. 29:25). Lecția pe care trebuie să o învățăm de aici este că „ceea ce seamănă cineva, aceea va și secera“. Cel care n-a avut milă de bătrânul său tată sau de fratele său mai mare și i-a înșelat fără să clipească pe amândoi a trebuit să învețe pe propria piele cum este să fi înșelat tu însuți.
Pe lângă lipsa lor de etică, fiecare dintre cei trei au fost poligami. Oare de ce i-a ales atunci Dumnezeu? De ce nu a ales El pe alții? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: credința. Dumnezeu preferă să lucreze mai degrabă cu un om care crede, decât cu un om care este bun. El a mers chiar atât de departe încât să-i spună lui Avraam că, în evaluarea divină, „credința lui i-a fost socotită drept neprihănire“ (Gen. 15:6; Rom. 4:3,5,9, 22-23; Gal. 3:6; Iacov 2:23). Cel mai mare lucru pe care-l poți face pentru binele tău este să crezi în Dumnezeu. Când oamenii au vrut să afle ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, Domnul Isus le-a spus: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?“ Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El“ (Ioan 6:28-29). Credința este cea dintâi din lucrările pe care trebuie să le faci. Poți face o sumedenie de fapte bune, dar dacă nu ai început cu credința în Dumnezeu, nu vei ajunge nicăieri.
Avraam, Isaac și Iacov au fost oameni ai credinței. Priviți din punct de vedere al lecțiilor pe care le putem învăța noi de la ei, cei trei sunt tot atâtea pilde de credință. Avraam este tatăl tuturor credincioșilor. Isaac este credința gata de jertfă. Iacov și fiul său Iosif sunt pilde despre umblarea prin credință. Sunt temperamente diferite, caractere diferite, trec prin circumstanțe diferite, dar ceea ce-i unește este credința lor în Dumnezeu. Au diferite forme de a-și manifesta credința, din când în când mai șovăiesc și șchioapătă, dar sunt oameni ai credinței.
Prin credință, Avraam a plecat la 75 de ani din Ur, din Caldeea, ca să primească în dar o țară pe care n-o mai văzuse niciodată. Dumnezeu i-a promis că va avea un fiu și Avraam a crezut și aceasta. A așteptat mai bine de 14 ani ca să primească acest copil, dar până la urmă a făcut-o. A ezitat și s-a poticnit atunci când Sara i-a propus să nu mai aștepte și i-a dat-o ca mamă-surogat pe slujnica ei, Agar (Gen. 16:1-6). Credința l-a făcut pe Avraam să fie gata să-l jertfească pe Isaac atunci când Dumnezeu i-a cerut-o. El s-a gândit că dacă Dumnezeu poate să facă doi oameni aproape morți să aibă un copil, poate să învie și acest copil după ce va fi adus ca jertfă:
„Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.
Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!“ Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi“ (Evrei 11:11-12, 17-19).
Dacă luăm în considerație că Dumnezeu nu mai înviase pe nimeni încă, putem spune că Avraam a avut o credință mare.
Isaac și-a dovedit credința atunci când a acceptat să fie adus ca jertfă. Asta s-a întâmplat. Nu în copilăria lui, așa cum îl arată unele tablouri, ci cam pe când avea el cu puțin peste 30 de ani. Evreii care citesc Geneza știu că așa este. Biblia lor nu este împărțită în capitole și versete. Imediat după ce ni se spune despre jertfirea lui Isaac, Geneza continuă cu informația că Sara, mama lui Isaac, a murit la vârsta de 127 de ani. La data aceea, Isaac avea 37 de ani. El s-a supus de bună voie tatălui său care era un om bătrân și nu putea să-l forțeze. A făcut-o pe muntele Moria, care se va numi peste secole Golgota și unde Fiul lui Dumnezeu se va supune Tatălui și va accepta să fie dat la moarte pentru noi.
O altă manifestare a credinței a fost că Isaac a acceptat ca Dumnezeu să-i aleagă o soție. El a stat acasă și l-a așteptat pe robul tatălui Său Avraam să i-o aducă pe Rebeca din Mesopotamia, de la rudeniile lor.
Iacov a avut și el credință, chiar dacă la început această credință a fost mai mult în … el însuși. A fost foarte priceput la șmecherii și a „cumpărat“ de la fratele său Esau dreptul de întâi născut și a „furat“ de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea. Cel puțin a vrut să fie cu orice chip binecuvântat și asta este un plus pentru credința lui că totul depinde în viață de Dumnezeu și de cuvintele Lui. Dumnezeu a trebuit mai târziu să-l frângă și Iacov a șchiopătat toată viața după ce a fost lovit în coapsă de îngerul cu care s-a luptat toată noaptea (Gen. 32:25-32).
Șchiop, Iacov a umblat mai bine cu Dumnezeu ca oricând înainte! Spre sfârșitul vieții, Iacov i-a binecuvântat pe cei doisprezece copii ai săi care au devenit cei doisprezece „patriarhi“ ai semințiilor lui Israel. Toți aceștia, în ciuda slăbiciunilor și șovăielilor lor, au fost și ei „oameni ai credinței“. Perechile de rude diametral opuse cu care i-a comparat Dumnezeu au fost „oameni ai firii pământești, oameni lipsiți de credință“. Lot a fost un „materialist“ care a ales ceea ce i-a atras privirile, valea mănoasă a Iordanului și n-a vrut să stea în regiunile stâncoase. Avraam și Lot au avut o dispută din cauza turmelor lor care ajunseseră prea mari ca să poată sta împreună și Avraam, deși avea drept de proprietar asupra întregii țări promise, l-a lăsat pe Lot să aleagă primul. El s-a mulțumit doar cu ceea ce-i va rămâne la urmă și a rămas în singurătatea munților, departe de aglomerările urbane ale țării.
Aceleași porniri materialiste egoiste le găsim apoi la Ismael și la Esau. Biblia ne spune că Esau a prețuit mai mult un blid de linte care să-i stâmpere foamea decât dreptul de întâi născut primit de la Domnul. „Sindromul lui Esau“ mai bântuie și astăzi, în acest secol al vitezei în care oamenii nu mai au răbdare pentru nimic, fiind gata de orice compromis numai să obțină imediat ceea ce-și doresc. Autorul epistolei către Evrei ne avertizează împotriva acestei apucături: „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.“ (Evrei 12:16).
Una din cele mai extraordinare manifestări a credinței celor trei patriarhi a fost că fiecare dintre ei a lăsat drept moștenire urmașilor ceva ce … nu aveau. Avraam i-a spus lui Isaac: Fiule, îți las drept moștenire toată țara aceasta (când el nu avea în proprietate decât un petec de pământ, o peșteră pe care nici pe aia n-o primise de la Dumneze, ci o cumpărase pe banii lui! Isaac i-a spus lui Iacov: Fiule, îți las în moștenire țara pe care mi-a dat-o tatăl meu …“ Iar Iacov le-a spus celor doisprezece copii „Vă las în moștenire toată țara aceasta …“ Nici unul dintre ei n-a stăpânit-o, dar au considerat-o drept „a lor“ pentru că așa le spusese Domnul Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei ne spune că toți aceștia au trăit prin credință până în clipa morții, fără să vadă împlinindu-se ceva din promisiunile primite: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ“(Evrei 11:13). Avraam, Isaac și Iacov n-au crezut doar pentru câteva zile sau ani. Ei au îmbătrânit crezând și așteptând prin credință. Asta este ceva care ne privește și pe noi, cei care suntem azi „oameni ai credinței“. În același capitol, autorul epistolei către Evrei ne spune: „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuş n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi“ (Evrei 11:39-40). Avraam, Isaac și Iacov ne așteaptă, ca să primim împreună ce ne-a fost promis. Ei nu sunt morți, așa cum bine explică Domnul Isus. Dumnezeu este și astăzi (nu doar „a fost“) „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre „Rug“, când numeşte pe Domnul: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.“ Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii“ (Luca 20:37-38). Când Dumnezeu se va întoarce pe pământ, El va veni împreună cu Avraam, Isaac și Iacov și cu … noi, pentru ca împreună „să ajungem la desăvârșire“. Atunci va înceta tot ce este nedesăvârșit în credința și în ascultarea noastră.
Geneza ni-i prezintă deci pe Avraam, Isaac și Iacov ca pe trei oameni ai credinței, puși în contrast cu trei rude ale lor care sunt oameni ai firii pământești. Ne recunoaștem în această imagine pentru că distincția se observă în foarte multe din familiile noastre. Unii trăiesc în credință, alții aleg să trăiască după pornirile firii lor păcătoase. Interesant este că acest contrast este prezent în Geneza și în ceea ce le privește pe nevestele celor trei patriarhi. Sara, Rebeca și Rahela au fost femei foarte frumoase „la chip și la statură“. Soțiile rudelor celor trei, prin contrast, sunt femei nestăpânite și pornite pe neascultare. Femeia lui Lot n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a fost făcută într-un stâlp de sare. Chiar și Domnul Isus a dat-o drept exemplu negativ: „Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi“ (Luca 17:32-33). Esau și-a luat neveste idolatre dintre fetele Canaanului (Gen. 36:2).
Cartea Geneza ne prezintă aceste două linii genealogice distincte, una a credinței și alta a neascultării. Nu este greu să vezi pe care a ales-o Dumnezeu.
Aleși prin Legământ
Dumnezeu a început lumea cu un om, Adam, și mântuirea tot cu un om, Avraam. Pe Avraam l-a chemat din Ur, din Caldeea, și a făcut un legământ cu el.
„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).
Dacă vă uitați bine, legământul conține o ,,septadă“ de promisiuni:
- „Voi face din tine un neam mare
2. te voi binecuvânta
3. își voi face un numa mare
4. și vei fi o binecuvântare
5. Voi binecuvânta pe cei ce t vor binecuvânta
6. și voi blestema pe cei ce te vor blestema
7. și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“
Un astfel de „legământ“ nu este sinonim cu un „contract“ făcut între două părți egale în drepturi și autoritate. Legămintele făcute de Dumnezeu sunt promisiuni solemne prin care Dumnezeu se angajează să binecuvinteze pe cineva. Cel cu care face Dumnezeu legământ nu are decât două reacții posibile: să accepte condițiile legământului sau să nu le accepte. El nu le poate însă schimba. Sunt condițiile stabilite de Dumnezeu. Dumnezeu face o promisiune solemnă și se jură că o va îndeplini. Când un om face un jurământ trebuie să-l facă pe ceva sau cineva mai mare decât el. Dumnezeu nu poate găsi așa ceva și se jură pe … Sine însuși:
„Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:16-18; Luca 1:73).
De fapt, numai Dumnezeu a semnat acest legământ. Avraam n-a fost în stare! Capitolul 15 din geneza ne descrie scena care a avut loc. Procedeul se numea ,,barath“ (,,să tai un legământ) și implica despicarea în două a unui animal și trecerea celor ce făceau legământul printre cele două jumătăți. Ei trebuiau să facă un fel de procesiune în formă de opt, mergând unul după altul și recitând fiecare cuvintele legământului.
Textul ne spune că Dumnezeu a făcut să vină peste Avraam ,,un somn adânc“ (același termen folosit pentru starea în care l-a pus Dumnezeu pe Adam la facerea Evei în Geneza 2). Paralizat de neputință, patriarhul n-a trecut printre cele două jumătăți. Numai Dumnezeu a făcut-o, semnalând în felul acesta că este vorba de un legământ necondiționat, care nu ține cont de parte pe care o vor juca urmașii lui Avraam în istorie:
,,Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur, din Haldeea, casă-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.”
Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”
Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”
Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia, dar păsările nu le-a despicat. Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri, dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.
Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”
După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc, şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecutprintre dobitoacele despicate.
În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor, a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor, a amoriţilor, a canaaniţilor, a chirgasiţilor şi a iebusiţilor” (Geneza 15:7-21).
Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost un fel de căsătorie prin care Dumnezeu s-a angajat față de Avraam și urmașii lui să le dea o țară, urmași care să le perpetueze familia și un suport providențial prin care va binecuvânta sau va blestema celelalte familii ale rasei umane în funcție de atitudinea binevoitoare sau dușmănoasă față de evrei. Aceasta din urmă a fost și este o promisiune care a hotărât soarta multor oameni și popoare.
Ca răspuns la acest Legământ, Dumnezeu le-a cerut urmașilor lui Avraam să se taie împrejur, ca semn că ei aparțin acestei familii, și să umble într-o deplină ascultare de El. Așa se explică de ce toate popoarele care se trag din Avraam practică tăierea împrejur. Legământul acesta acoperă toate paginile Bibliei, de la Geneza și până la Apocalipsa. Fraza care-l confirmă este:
„Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu“. Dumnezeu va coborî în mijlocul poporului Său și ei vor umbla în lumina Lui (Apoc. 21:22-26).
Dumnezeu vrea să stea în mijlocul familiei Lui, să fie Tatăl nostru, să locuiască cu noi și să ne ia alături de El în treburile împărăției Lui.
Iosif – Al patrulea Patriarh sau Mântuitor și Domn?
Geneza rezervă un spațiu suspect de mare lui Iosif, fiul lui Iacov. De fapt, „toledot“-ul lui Iacov debutează spectaculos cu … Iacov, făcându-ne să înțelegem că Iosif este personalitatea de prim ordin din această parte a Genezei (cap. 37-50).
„Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, … (Gen. 37:2)
Iacov l-a plasat pe Iosif într-o poziție privilegiată printre copiii lui. Faptul că i-a dat o haină „pestriță“ subliniază aceasta (Gen. 37:3). O traducere la fel de posibilă a termenului „pestriță“ este că haina lui Iosif a fost „cu mâneci lungi“. Amănuntul este semnificativ, pentru că slugile purtau haine cu mâneci scurte, ca să nu trebuiască să le „suflece“ în timpul lucrului. Iacov n-a vrut ca Iosif să lucreze, ci să supravegheze lucrul celorlalți frați. Iosif comfirmă tiparul conform căruia Dumnezeu nu-i alege pe cei care au dreptul în virtutea așezămintelor sociale, el nu este cel mai mare dintre frații lui. Binecuvântarea și alegerea este o lucrare a harului divin, care face așa cum dorește.
Iosif este cea de a patra generație de la Avraam, dar există mari deosebiri între primii trei și Iosif.
- – Dumnezeu nu se numește niciodată pe Sine ca „Dumnezeul lui Iosif“.
- – Iosif nu este vizitat niciodată de îngeri, așa cum s-a întâmplat din belșug cu ceilalți trei.
- – Frații lui Iosif nu sunt „lepădați“ de Dumnezeu ca și contrast al eroului, ci incluși în binecuvântarea de care are parte Iosif și în linia neprihăniților cu originea în Set.
- – Dumnezeu nu-i vorbește nciodată „direct“ lui Iosif, așa cum a făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Îi vorbește prin vise și îi dă abilitatea de a interpreta visele, dar nu stă niciodată de vorbă cu el. Nu ni se spune nicăieri nici că Iosif s-ar fi adresat în mod direct Domnului.
Cei care citesc cu atenție relatările Genezei își dau seama repede că Iosif este deosebit de toți ceilalți, dar de ce? Care sunt lucrurile care-l fac să fie unic? De ce a ținut Dumnezeu neapărat să ne spună așa de multe despre el?
În primul rând, Iosif prezintă o punte necesară către cartea următoare a Pentateucului, Exodul. Debutul ei ni-i prezintă pe evrei în crunta robie a Egiptului. Fără relatarea despre Iosif, n-am ști cum au ajuns ei acolo. Numai viața lui Iosif ne poate spune acest lucru. Familia lui Iosif s-a dus în Egipt pentru același motiv care i-au făcut pe Avraam și Isaac să meargă acolo, foametea, lipsa de hrană din Canaan.
Egiptul nu depinde neapărat de ploi pentru recolte. Țara are Nilul care o străbate prin mijloc și inundă malurile fertile. De fapt, în Egipt nici nu plouă. Israelul nu are o apă bogată ca Nilul, ci depinde total de umezeala ploilor venite de deasupra Mării Mediterane.
Cartea Geneza se termină cu moartea lui Iosif și cu familia lui rămasă în Egipt. Cortina cade și nu mai aflăm nimic despre perioada de patru sute de ani scursă între cartea Geneza și cartea Exodul. Când cortina se ridică iar, aflăm că familia lui Avraam a ajuns un popor mare care număra sute de mii de suflete.
Dacă existența evreilor în Egipt ar fi singurul motiv pentru care se insistă atât de mult asupra vieții lui Iosif, este foarte greu să explicăm atenția cu care ne sunt redate așa de multe amănunte despre viața lui. Sunt aproape la fel de multe capitole despre Iosif câte sunt și despre Avraam. Isaac și Iacov nu sunt prezentați nici pe departe așa de amănunțit.
Cum trebuie să studiem viața lui Iosif?
Există cinci niveluri diferite la care poate fi studiată viața lui Iosif.
Primul nivel este nivelul social. Istoria acestui personaj este o dramă cu personaje foarte bine conturate, cu întâmplări spectaculoase și cu coincidențe spectaculoase. Pildele morale sunt foarte evident scoase la iveală. Întreaga viața a lui Iosif poate fi redusă la două capitole: prima jumătate „coborâre“ și cealaltă jumătate „ascensiune“. Iosif a coborât de pe poziția de favorit privilegiat din casa tatălui său până la poziția de rob în închisoarea lui Faraon, iar apoi a urcat de la starea unui pușcăriaș uitat în temniță, până la poziția a doua din ierarhia Egiptului, supus doar lui Faraon, dar domnind peste toți ceilalți din țară. O astfel de evoluție oferă subiectul unei istorii foarte atrăgătoare pentru noi. Elementele ei sunt și ele menite să ne țină interesul treaz. Viața lui Iosif este centrată în jurul unor vise. Mai întâi au fost visele lui, care l-au arătat ca pe un adolescent lipsit de tact. Iosif s-a lăudat cu ele înaintea fraților săi și i-a făcut să-l urască. Apoi sunt visele pe care le-au avut în închisoare cei doi slujitori ai lui Faraon pitarul și paharnicul. Iar în final sunt visele extraordinare pe care le-a avut Faraon însuși și prin care Dumnezeu l-a propulsat pe Iosif la cârma Egiptului, pentru că numai el le-a putut da tălmăcirea corectă. Viața personală a lui Iosif poate fi studiată doar ca o întâmplare romantică și chiar a și fost ecranizată doar pentru aceasta. Titlul muzicalului este „Iosif și haina lui cea pestriță“.
Cel de al doilea nivel la care trebuie studiată viața șui Iosif este … viața lui Iacov! Capitolele dedicate vieții lui Iosif fac parte din secțiunea care ne vorbește în geneza despre viața lui iacov. Moartea patriarhului se găsește în capitolul 50, care este și ultimul capitol al cărții.
Ca să pricepem însă, va trebuie să dăm mai întâi pe la Domnul Isus. El vorbește despre Iacov în primul capitol al Evangheliei lui Ioan:
„Iată un israelit în care nu este vicleșug!“ a exclamat criptic Isus Christos când l-a văzut pe Natanael (Ioan 1:45-51).
Intenționat, acesta este un joc de cuvinte legat de viața patriarhului iavoc. În limba vorbită atunci, vorbele sună cam așa: „Iată un Israel în care nu există Iacov!“ Că acesta este sensul dialogului de atunci o confirmă și metafora prin care Domnul se compară pe El însuși cu patriarhul Iacov:
„Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:51).
Este clar și intenționat o asemănare cu „scara cerului“ pe care a visat-o patriarhul Iacov (Gen. 28:12).
Viața lui Iosif este un fragment din viața lui Iacov. Aceasta este semnifcația trecerii abrupte, dar neaccidentale pe care o citim în Geneza
„Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, … (Gen. 37:2)
Structura textului ne spune clar și limpede că viața lui Iosif trebuie interpretată în contextul planului pe care l-a avut Dumnezeu cu Iacov.
Îmi place aici de Iacov! Mă recunosc foarte repede în pripeala cu care ia el ,,hotărâri bune“. În neglijarea rugăciunii și în ignorarea călăuzirii personale a lui Dumnezeu în multe din hotărârile mele …
Îmi place însă și mai mult de Dumnezeu! Câtă răbdare și câtă dragoste a avut El cu Iacov! Și ce primisiuni pline de har îi face El patriarhului vinovat! Câtă încurajare și câtă binevoitoare profeție!
Iacov a fost un ,,șmecher“ care ,,și-a așezat singur ploile“. Născut mai mic cu doar câteva minute decât fratele său Esau, Iacov i-a furat prin șmecherii acestuia și ,,dreptul de întâi născut“ și ,,Binecuvântarea“. Dumnezeu l-a trimis la Laban ca să-l confrunte cu un om mai șmecher decât el. Terapeutic, Iacov a simțit acolo, pe pielea lui, ce înseamnă să fii înșelat de un altul.
A continuat să simtă arsura înșelării și când fii lui, care-l vânduseră pe Iosif unor negustori ai pustiei în drum spre Egipt, i-au adus acasă o camășă pătată de sânge, sugerându-i că fiul cel preaiubit a fost sfâșiat de fiarele sălbatice. Înșelătoriile lui au fost moștenite de copiii săi.
Pentru cei cu pătrundere duhovnicească, Iosif este ultima lecție pe care i-a dă Dumnezeu lui iacov în tratamentul pentru viclenie și independență nebunească. Prin viața lui Iosif, Dumnezeu îi spune patriarhului cam așa: „Erai gata să-l nenorocești pe Iosif cu preferința ta nesăbuită. L-ai iubit mai mult ca pe toți ceilalți, dar n-ai reușit decât să-l pui în conflict cu toti ceilalți. L-ai tratat mai bine, ai investit mai mult în el, dar … l-ai nenorocit. Uită-te acum la ceea ce am făcut eu din Iosif. Ai fi putut face tu așa ceva pentru el?“
Când s-a dus la Iosif în Egipt, Iacov s-a dus să-și ia și lecția pregătită de Dumnezeu. Slavă Domnului că a luat-o, a priceput-o și a capitulat înaintea Domnului. Cel ce șciopăta deja în trup a fost străpuns apoi în suflet și prăbușit în cea mai adâncă smerire posibilă.
De unde știm că Iacov și-a înțeles lecția? Din ceea ce a făcut el la plecarea din Canaan înspre Egipt. Impulsiv, pripit și independent ca întotdeauna, el declară:
„Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.” (Gen. 45:28).
Capitolul 46 ne prezintă însă un Iacov care se teme. Pentru ce? Pentru că s-a pripit și a luat iar o hotărâre fără să-l consulte mai întâi pe Dumnezeu, ,,Șmecherul pocăit“ își dă seama că vechea lui natură i-a jucat iar o festă. Ar fi trebuit să fie mai veghetor …
Să te muți din țara făgăduinței în țara Egiptului nu-i mai sună acum de loc atrăgător. Seamănă mai mult cu o tradare a planului mesianic moștenit de la părinții lui, Avraam și Isaac.
Când ajunge însă la Beer Șeba, la granița Țării Promise, Iacov se oprește parcă electrocutat de un câmp de mare tensiune invizibil. Îl apucă teama. Mai plecase și altădată de capul lui. Nu este și aceasta o altă „neascultare“ pornită din inima lui nesupusă Domnului? Textul ne spune că a înțepenit acolo. A înălțat un altar și a adus o jertfă. Dumnezeu nu i-a răspuns în timpul zilei, de parcă l-a pus la încercare. I-a răspuns însă noaptea, printr-o vedenie înduioșătoare. Fiecare cuvânt are încrcătura unui fagur de miere. Se vede de la o poștă că, acum, lui Dumnezeu îi place de Iacov:
„Israel a plecat cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Şeba şi a adus jertfe Dumnezeului tatălui său Isaac. Dumnezeu a vorbit lui Israel într-o vedenie noaptea şi a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!”
Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii” (Gen. 46:1-4).
Să le privim mai îndeaproape și să le simțim așa cum le-a simțit patriarhul Iacov:
,,Nu te teme să te pogori în Egipt“. Temerea aceea fusese după voia Domnului și El vine să o laude și să-i răspundă cu bunăvoință.
,,Acolo te voi face să ajungi un neam mare“. Și întradevăr, Egiptul a funcționat ca un uriaș incubator în care copiii lui Dumnezeu a fost transformați dintr-o familie aleasă într-un popor ales.
,,Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt“ Cu alte cuvinte, îndepăratarea ta de țara promisiunilor nu va însemna de data aceasta și o îndepărtare de Mine. Vin și Eu! Voi și Eu cu tine acolo! Ce fermecător! Un Dumnezeu care merge și El în Egipt, de dragul copiilor Lui.
,,Și Eu Însumi te voi scoate de acolo“ Dumnezeu îl asigură pe Iacov că Egiptul este doar o etapă intermediră pe drumul cel bun, un ocol necesar pe care-l pregătise El de foarte multă vreme (Gen. 15:13-15).
,,Iar Iosif îți va închide ochii“. Iosif acela pentru care ți-au plâns ochii va fi mângâierea și răsplata ta la bătrânețe. Ai crezut că a murit înaintea ta … Așa ceva nu se va întâmpla. Vei avea o viață normală și liniștită în Egipt.
Dumnezeu îi răsplătește pe toți aceia care caută fața Lui și, reparându-și greșelile pripelilor lor, înalță un altar al pocăinței, al întrebărilor și al rugăciunii.
Cel de al treilea nivel la care putem parcurge istoria vieții lui Iosif este cel al providenței divine. Partea aceasta a Genezei poate fi interpretată din punctul lui Dumnezeu de vedere.
De ce ne dă Dumnezeu mai multe amănunte din viața lui Iosif decât din viața oricărui alt personaj din Geneza?
Așa cum am văzut deja, cartea Geneza are o structură interesantă. Ea privește ca din spațiul cosmic peste istoria creației (aproximativ 3% din carte), zboară pe deasupra celor o mie de ani de la Adam la Avraam (aproximativ 15% din carte – coborând puțin ca să ne arate ce s-a petrecut pe vremea lui Noe), parcurge ca un helicopter peste viețile lui Avraam (21%), Isaac (8%) și Iacov (23%) zăbovind doar pe ici, pe colo. Cu Iosif, Geneza coboară cu picioarele pe pământ și străbate drumul alături de el în aproximativ 30% din conținutul cărții.
Dumnezeu este întotdeauna ordonat și această proporție a așezării trebuie să ne atragă imediat atenția. Dumnezeu a ales să ne spună câteva lucruri deosebite prin viața acestui personaj. Viața lui Iosif este o demonstrție a providenței în viața oamenilor.
Călătorind alături de Iosif dăm peste scene surprinzătoare, unele chiar tulburătoare.
- Ordinea nașterii lui Iosif în șirul patriarhal a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 30:22–24).
- Asta înseamnă că necazurile Rahelei cu infertilitatea au fost și ele parte din acest plan (Geneza 30:1–2).
- Faptul că Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela și a arătat favoritism pentru Iosif, fiul ei, au fost și ele tot parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 29:30, 37:3).
- Visele profetice ale lui Iosif au fost (evident) parte din plan (Geneza 37:5–11).
- Gelozia fraților lui a fost și ea parte din plan (Geneza 37:8).
- Răutatea fraților lui Iosif, gelozia lor, ura și dorința lor de a-l ucide, ca și partea jucată de Iuda au fost și ele parte din plan (Geneza 37:18–28, 50:20).
- Cei douăzeci de ani în care frații lui Iosif l-au mințit pe tatăl lor Iacov a fost și ea parte din planul divin.
- Existența cruntului comerț cu sclavi a făcut parte din plan (Geneza 37:26–27).
- Faptul că Potifar s-a dus să cumpere sclavi și chiar poziția lui în Egipt a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 37:36).
- Darul extraordinar de administrator al lui Iosif a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:2–4).
- Trecerea pe care a avut-o Iosif în fața lui Potifar a fost o lucrare a lui Dumnezeu (Geneza 39:4–6).
- Înclinarea păcătoasă a soției lui Potifar a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 39:8–12, Romans 1:24).
- Minciuna soției lui Potifar a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:14–18).
- Nedreptatea pe care i-a făcut-o Potifar lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:19–20).
- Pușcăria în care a fost întemnițat Iosif – exact aceea unde vor fi duși și pitarul și paharnicul lui faraon, a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:20).
- Trecerea pe care a avut-o Iosif înaintea mai marelui peste întemnițați a fost în planul divin (Geneza 39:21–23).
- Uneltirea de la curtea lui faraon a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:1–3).
- Promovarea lui Iosif ca administrator al temniței a fost și ea în planul divin (Geneza 40:4).
- Visele pe care le-au avut pitarul și paharnicul au fost și ele (evident) plănuite de Dumnezeu (Geneza 40:5).
- Compasiunea arătată de Iosif celor doi întemnițați a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:6–7).
- Încrederea pe care au avut-o cei doi ca să-și spună visele lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:8–20).
- Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele celor doi a venit tot din planul lui Dumnezeu (Geneza 40:12–13, 18–19).
- Sistemul judiciar al lui faraon care l-a condamnat pe pitar, dar la eliberat pe paharnic a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:20–22).
- Faptul că paharnicul a uitat promisiunea făcută lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:23–42:1).
- Noaptea în care faraon a avut visele care l-au tulburat a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:1–7).
- Nepriceperea sfetnicilor lui faraon să tălmăcească visele a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:8).
- Faptul că paharnicul și-a adus aminte de Iosif și că a avut curajul să-i amintească lui faraon de întâmplarea nefericită a fost în planul divin (Geneza 41:9–13).
- Faptul că faraon a fost suficient de disperat ca să asculte tălmăcirea unui întemnițat evreu a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:14–15).
- Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele lui faraon a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:25–36).
- Încrederea lui faraon că tălmăcirea se va împlini întocmai a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:37–40).
- Faptul că Iosif a primit-o de nevastă pe Asnat (o egipteancă) a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:45).
- Cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:50–52, 48:5).
- Complexitatea fenomenelor climatice care au făcut să fie șapte ani de belșug urmați de șapte ani de lipsuri, cu toate bucuriile și suferințele cauzate de aceștia peste toți oamenii din vremea aceea, plus îmbogățirea nemăsurată a lui faraon, au fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:53–57; 47:13–26).
- Teribila foamete care a venit peste familia lui Iacov ca să-l determine să-și trimită fiii la cumpărături în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:1–2).
- Călătoria reușită pe care au avut-o frații lui Iosif în Egipt și faptul că fratele lor, Beniamin a rămas acasă cu Iacov au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:3–4).
- Faptul că frații au trebuit să se închine în fața lui Iosif (o realitate care i-a indignat altă dată) a fost și el o împlinire a planului lui Dumnezeu (Geneza 42:6).
- Smecheria cu care Iosif i-a încercat pe frații săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:9–44:34).
- Faptul că toți au fost aruncați în temniță pentru trei zile (Geneza 41:17) și că Simeon a fost ales să rămână zălog în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu.
- Refuzul lui Iacov de a-l lăsa pe Beniamin să meargă în Egipt și faptul că aceasta a făcut ca Simeon să guste din amarul detenției a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:38).
- Agonia foametei care l-a înduplecat până la urmă pe Iacov să-l trimită pe Beniamin în Egipt, pe răspunderea personală a lui Iuda a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:8–14).
- Succesul strategiei lui Iosif care a ascuns potirul în sacul lui Beniamin și agonia fraților lui care nu l-au recunoscut nici după ce au fost confruntați iar cu el a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:15–44:17).
- Faptul că tocmai Iuda, care a avut ideea să-l vândă pe Iosif, a avut acum ideea de a se oferi ca rob în locul lui Beniamin, din dragoste pentru tatăl lor Iacov au fost și ele parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 44:18–34).
- Scena în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 45:1–14).
- Surpriza pe care i-au produs-o fiii săi lui Iacov, dezamăgirea că l-au mințit timp de 22 de ani despre moartea lui Iosif și vestea că Iosif, cel crezut mort, a ajuns mare în Egipt au făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 45:25–28).
- Faptul că Iacov a acceptat să meargă la belșugul din Egipt pe socoteala celui crezut mort a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:2–4).
- Așezarea familiei mesianice a lui Avraam în Egipt pentru un timp de 430 de ani în care au gustat și ei suferințele robiei a împlinit și ea planul despre care îi vorbise Dumnezeu lui Avraam (Genesis 15:13–14), a fost și ea parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:5–47:12).
Parcurgând alături de Iosif peripețiile vieții lui este echivalent cu citirea unei scrisori de dragoste pe care ne-o scrie Dumnezeu fiecăruia. În ea, Dumnezeu ne asigură că va fi cu noi oriunde și că va face ca toate evenimentele din jurul nostru să împlinească planul desăvârșit pe care-L are pentru fiecare din noi.
Deși nu vorbește direct cu Iosif, Dumnezeu este direct implicat în tot ceea ce i se întâmplă. El este în spatele cortinei, aranjând totul și toate ca să ducă la împlinirea perfectă a scopului și a planurilor Sale. Visele pe care le întâlnim în text sunt ca îndrumări date de un „regizor“ nevăzut. Oamenii primesc în somn mult mai ușor îndrumări din partea lui Dumnezeu. Visele ne tulbură și nu ne lasă să ne continuăm viața la fel ca mai-nainte. Providența divină este inversul a ceea ce lumea numește „noroc“. Oamenii sunt conduși de un Dumnezeu care intervine în viața lor, nu de o șansă oarbă și impersonal-arbitrară. Iosif este un exemplu de încredere personală în intervențiile lui Dumnezeu, care „anulează“ intențiile noastre și face ca evenimentele să se desfășoare după planul Lui desăvârșit:
„Iosif le-a zis: ,,Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).
Iosif n-a înțeles de ce i se întâmplă lucrurile rele, dar a pătruns providența divină după aceea. Versetul cheie al întregii situații este în capitolul 47. După ce i-a iertat pe frații lui și li s-a descoperit, Iosif i-a făcut părtași acestei înțelegeri superioare a istoriei:
„Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani, nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului“ (Gen. 45:4-8).
Ei crezuseră că pot scăpa de Iosif vânzându-l unei caravane de negustori și mințindu-l pe Iacov, tatăl lor, prin haina lui Iosif mânjită în sângele unui țap (Gen. 37:31-32). Fapta lor a fost teribilă și Iosif nu va minimaliza gravitatea ei. Totuși, dincolo de ceea ce se vede, Dumnezeu este marele erou al istoriei, mișcând-o tot așa cum mâna nevăzută face să se miște mănușa pe care o poartă. Așa cum spunea cineva, „Dumnezeu s-a îmbrăcat cu istoria ca și cu o haină“. El îngăduie lucrurilor să „se întâmple“. El nu forțează pe nimeni. Fiind însă Dumnezeu, El poate folosi toată aceasă „libertate“ a noastră ca să-Și ducă la îndeplinire planurile Lui.
Dumnezeu i-a vrut pe evrei în Egipt pentru o vreme. De ce? Răspunsul uimitor îl aflăm într-o convorbire dintre Dumnezeu și Avraam. El ne descoperă ceva din economia „dreptății“ cu care ne cântărește Dumnezeu faptele și ne administrează pedepsele:
„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful“ (Gen. 15:13-16).
Dumnezeu a trebuit să aștepte ca amoriții să atingă culmea decadenței prin care și-au pierdut dreptul nu numai la țară, ci și la viață. Dumnezeu s-a limitat pe Sine pentru ca dreptatea Sa să poată fi satisfăcută. Când păcatul ajunge însă o anumită limită, acțiunile lui Dumnezeu în istorie sunt rapide și necruțătoare. Dumnezeu nu procedează arbitrar în istorie, alungând popoare pentru a le face loc altora. El este un Dumnezeu moral. Arheologia a scos la iveală faptul că locuitorii Canaanului ajunseseră plini de tot felul de boli venerice și degenerative. Dumnezeu a așteptat până ce „nelegiuirea Amoriților și-a atins vârful“. Țara a fost spurcată și Dumnezeu a adus din Egipt poporul Lui ca să o curățească. Orice plângere care susține că Dumnezeu i-a nedreptățit pe canaaniți ca să le facă bine evreilor este neînțeleaptă și lispită de cunoștință. Dumnezeu a aplicat același standard și copiilor săi evrei:
„Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră“ … „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe cari le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele“ (Lev. 18:28; 20:22-23).
„Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele“ (Ezec. 36:17-19).
Vorbele spuse de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 15 ne mai dezvăluie însă încă un lucru: Dumnezeu a vrut ]nadins ca poporul Său să ajungă ]n robiei. El a vrut ca să devină „Salvatorul lor“ care să-i strămute în Canaan și să-i facă să trăiască din recunoștință față de El ca popor ales. Israel trebuie să ajungă pentru toate Neamurile un model demn de urmat în neprihănire și în binecuvântare.
Al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif este acela al importanței caracterului. Omul acesta a fost un personaj unic în felul lui. Nu găsim nicăieri spus ceva rău despre el. Biblia este o carte cinstită și ne-a spus o sumedenie de lucruri despre slăbiciunile și păcatele lui Avraam, Isaac și Iacov, dar nu găsim în ea nimic rău spus despre Iosif! Singurul lucru negativ a fost acea lipsă de tact cu care și-a împărtășit visele cu frații săi.
Frumusețea caracterului lui Iosif se vede din lipsa lui de cârtire și din felul în care acceptă coborârea nefericită și nedreaptă până la poziția de osândit nevinovat în temniță. Chiar și acolo, departe de cei din neamul lui și neștiut de nimeni, el continuă să-și păstreze teama și respectul față de Dumnezeu, împreună cu încrederea deplină în înțelepciunea planurilor Lui. Iosif nu s-a „supărat“ pe Dumnezeu. Când nevasta lui Potifar i-a propus să trăiască în păcat, Iosif i-a răspuns: „Cum aș putea eu să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen. 38:9). Sfințenia purității lui Iosif este scoasă în relief prin compararea faptelor lui cu faptele celorlalți frații ai lui. Cred că acesta este motivul pentru care, din senin, în capitolul 38 al Genezei, ni se povestește dezgustătoarele fapte ale lui Iuda, fratele lui Iosif, care păcătuiește cu nora lui, crezând că este o simplă prostituată! Cât de departe era acest Iuda de curăția feciorelnică a lui Iosif în casa lui Potifar!
Când este în închisoare printre oameni răi, Iosif rămâne un om bun, preocupat prioritar cu soarta celor din jurul lui. Pasajul care scoate cel mai bine în evidență acest lucru este acela care ne spune că Iosif a observat că doi întemnițați „aveau fața posomorâtă“ (Gen. 40:6-7). Trebuie să fii un om tare bun ca să-ți pese că doi pușcăriași sunt triști și să te oferi să-i scoți din această stare!
Iosif a fost un om de caracter și pe drumul ascensiunii lui la putere. Nu știu care este o încercare mai grea pentru caracterul cuiva: umilirea sau înălțarea lui? Probabil că cea din urmă. Iosif nu și-a folosit puterea pentru a se răzbuna sau pentru a-și pedepsi dușmanii. Nu găsim că ar fi cerut rejudecarea procesului cu nevasta lui Potifar!
Iosif s-a purtat frumos cu frații săi. Nu le-a luat bani pentru grâne. Nu i-a pedepsit pentru răutatea lor, ci i-a invitat pe toți, împreună cu bătrânul său tată, Iacov, să vină și să aibe parte de binecuvântările lui din Egipt. A vorbit cu Faraon pentru ei și i-a așezat în cea mai mănoasă parte din delta Nilului, Gosen. Iosif s-a îngrijit de toate problemele lor.
Iosif este un om de mare integritate, unul din foarte puținii din Biblie. Cu siguranță, Iosif n-a fost perfect, dar Duhul Sfânt a vrut ca numai părțile lui bune să fie păstrate pe paginile Scripturii. Oare de ce? Există o singură astfel de persoană în Vechiul Testament și una singură în Noul Testament.
Al cincilea nivel la care putem studia viața lui Iosif este nivelul mesianic. Dacă punem laolaltă cele patru niveluri la care putem studia viața lui Iosif, nivelul uman, nivelul providențial și nivelul studiului de caracter, obținem elementele care alcătuiesc imaginea Domnului Isus în Noul Testament. În planul imediat al acțiunii, viața lui Iosif este un răspuns dat pornirilor dezordonate din viața lui Iacov. Acesta este motivul pentru care ni se dă biografia acestui al patrulea patriarh. Viața lui Iosif este o parte integrantă din viața lui Iacov:
,,Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, …“ (Gen. 37:2).
Iosif a fost ceea ce noi numim un „tip“ profetic, o anunțare profetică a Persoanei și programului mesianic. Ca și Iosif, Domnul Isus va fi lepădat de frații Lui, va coborî până la chip de rob, făcându-Se asemenea noastră, „va fi dat la moarte și încă moarte de cruce“, pentru „salvarea“ fraților Lui și a tuturor oamenilor, și va fi ridicat apoi la dreapta Tatălui, de unde va guverna spre binecuvântarea tuturor celor din familia Sa. Acesta este cel de al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o paralelă cu ceea ce I s-a întâmplat Domnului Isus în Noul Testament. Simetriile sunt impresionante. Până și faptul că numele celui ce a venit cu ideea să-i vândă pe amândoi a fost … Iuda. Acest nivel de studiu ne convinge că Dumnezeu a știut de la început ce va face prin Fiul Său și a strecurat în istorie „mici anunțuri“ despre aceasta. Putem trece prin Vechiul Testament și să descoperim o sumedenie de astfel de „tipuri“. Există chiar și cărți care au făcut aceasta. De fapt, Domnul Isus le-a deschis ucenicilor mintea „ca să priceapă Scripturile“ și le-a arătat ce a fost despre El „în fiecare carte a Bibliei“. Iosif este o anunțare profetică a Domnului Isus, iată de ce îi este rezervată o porțiune așa de mare în Geneza.
Avraam, Isaac și Iacov sunt exemple ale credinței pe care trebuie să o avem noi. Iosif este un model al răspunsului pe care îl are Dumnezeu pentru toți cei credincioși. De îndată ce înțelegi lucrul acesta, poți să recitești cartea Geneza și să descoperi o mulțime de astfel de exemple. Iată numai câteva dintre ele:
1. Toate genealogiile din Geneza sunt de fapt genealogii ale Domnului Isus Christos. Dacă vei citi capitolul întâi din Evanghelia lui Matei și capitolul trei din Evanghelia lui Luca vei descoperi că ele conțin nu mai puțin de 33 de personaje din Geneza. El se coboară direct din această linie a neprihănirii din Set. Copilul Mariei este în această linie și, dacă tu îi aparții lui Christos, linia asta genealogică este și linia ta. Iată de ce te interesează și te fascinează această carte. Daci ai credință devii un „copil al lui Avraam“, părtași la familia aceasta străveche. Dacă ești „în Christos“ ai moștenit această istorie și te-ai făcut una cu ea. Așa că nu mai citești despre istoria „lor“, ci despre istoria „noastră“.
2. Domnul Isus este preînchipuit în foarte multe personaje din Geneza. Să-l luăm exemplu pe Isaac. Să ne întoarcem la scena în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ducă pe un munte înalt și acolo să-l jertfească „pe fiul său, pe singurul său fiu, pe care-l iubește“ (Gen. 22:1-3). Pe același munte a ajuns să fie răstignit Domnul Isus Christos, pe Golgota. Interesant este că Dumnezeu îl numește pe Isaac în acest context „singurul tău fiu“, măcar că Dumnezeu știa și nu uitase de Ismael. Expresia se suprapune perfect peste Ioan 3:16, unde Domnul Isus este numit așa:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică“.
Dumnezeu l-a oprit pe Avraam la momentul jertfei și i-a indicat un animal care să-l înlocuiască pe fiul său ca jertfă. Nu întâmplător, acest animal „încurcat cu coarnele într-un tufiș“, a fost un berbece cu capul în spinii deșertului. Imaginea este a unuia care purta o cunună de spini …
„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ va spune peste veacuri Ioan Botezătorul. Imaginea cu mielul nu este cea mai fericită. Jertfa trebuia să aibe cel puțin un an. Era deci un berbec care crescuse deja coarne. Așa ni-L prezintă și cartea Apocalipsei. Avea coarne (Apoc. 5:6).
Numele sub care s-a prezentat Dumnezeu cu acea ocazie lui Avraam a fost „Iehova Iire“, Dumnezeul care poartă de grijă. La Golgota, Dumnezeu s-a ținut de această promisiune prin jertfirea Fiului Său, prins cu capul în spini, și cam pe la vârsta de treizeci de ani. Simbolismul este mult prea clar pentru ca să-l putem trece cu vederea.
3. Un alt exemplu de „tip“ profetic este acel personaj misterios, în același timp preot și rege peste Salem (Ierusalim), care i-a ieșit înainte lui Avraam după victoria lui asupra împăraților Canaanului. Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam și l-a binecuvântat (Gen. 14:17-20). Acest preot-rege a venit la Avraam cu „pâine și vin“, împlinind un tipar mesianic, așa cum suntem lămuriți în epistola către Evrei (Evrei 5:6-10; 7:1-8:6).
4. Ne putem gândi și la scara văzută de Iacov între pământ și cer pe care suiau și coborau îngerii. Secole mai târziu, când Natanaael se mira că Domnul Isus îl cunoștea mai înainte de a se întâlni cu el, Domnul Isus i-a spus:
„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut subt smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.“ Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului“ (Ioan 1:50-51).
Domnul Isus îi spune lui Natanael că El este scara aceea care mijlocea urcarea și coborârea îngerilor pe pământ. Câți dintre noi am văzut în scara lui Iacov un „tip“ mesianic? Nu mulți, dar Domnul Isus a văzut.
5. Să ne întoarcem și mai mult, la capitolul 3 din Geneza, și să recitim promisiunea solemnă făcută de Dumnezeu șarpelui:
„Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Gen. 3:14-15).
„Sămânța“ amintită acolo este de genul masculin și a fost o metaforă pentru înfruntarea dintre Domnul Isus și Satan, menționând rana pe care I-o va face Satan la cruce și totala zdrobire pe care i-o va cauza Domnul Isus prin înviere.
6. Să ne întoarcem și mai mult și să înțelegem că primul Adam a fost umbra Celui de al doilea, Isus Chrisos, așa cum ni se tălmăcește în capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani:
„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Christos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa vecinică, prin Isus Christos, Domnul nostru“ (Rom. 5:12-21).
Amândoi reprezentanți ai rasei umane au fost într-o grădină. Primul Adam a ruinat-o când a făcut cum a vrut el, nu cum i-a spus Dumnezeu, în timp ce al doilea Adam a restaurat-o când a spus: „Totuși facă-se voia Ta, nu a Mea“.
Amândoi au fost fiecare capul unei rase umane. Primul Adam a fost primul „Homo Sapiens“; Domnul Isus a fost Cel dintâi reprezentant al lui „Homo Novus“. Fiecare ne naștem „Homo Sapiens“, dar prin credință și naștere din nou poți intra în „Homo Novum“, oameni înoiți care vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
7. Dacă ne-am întoarce la primele afirmații de pe paginile Genezei, Domnul Isus este și acolo. Deși nu ni se spune deslușit în Geneza, ucenicii Lui au fost convinși că prin El au fost făcute toate lucrurile. Ioan ne spune că „nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3).
Ioan, care și-a scris evanghelia pe când era în Efes, Îl numește pe Domnul Isus, „Cuvântul“ (în greacă „Logosul“). Pe vremea aceea, acest termen însemna cu mult mai mult decât o simplă vorbă. Cinci sute de ani înainte de Ioan, în Efes a trăit probabil cel dintâi dintre oamenii de știință, Heraclitus din Efes. El și-a îndemnat ucenicii să observe cu atenție fenomenele naturii, ființele și animalele ca să vadă care este cauza pentru care se întâmplă un lucru. În limba folosită atunci de greci, această „cauză“ a lucrurilor, acest principiu de manifestare, se numea „logos“. El a devenit rădăcina fiecărei ramuri a științei. „… -ologie“ înseamnă „cauza sau principiul care le pune în mișcare“. Biologie este știința care ne spune de ce se manifestă materia vie așa cum se manifestă. Psihologie, zoologie, sociologie, meteorologie și toate celelalte sunt derivate din această terminologie. Fiecare ramură a științei caută un răspuns la un fragment de realitate, dar nimeni nu se mai preocupă astăzi să afle un răspuns la realitatea totală în care ne mișcăm. Acest răspuns este Domnul Isus Christos, „Logosul“ întregului univers. Cel prin care au fost făcute toate, prin care există toate și pentru care sunt toate. Glorie veșnică să-I fie Numelui Lui binecuvântat.
Iosif a murit în Egipt, dar le-a poruncit celor din familia lui să nu-i lase oasele acolo, ci să le strămute în Canaan când Dumnezeu îi va duce iar acolo și să le îngroape în peștera în care erau mormintele părinților săi, Avraam și Sara (Gen. 50:22-26). Au trebuit să mai treacă încă 400 de ani până când Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să-i scoată pe evrei din Egipt, iar apoi încă patruzeci de ani de rătăciri prin pustie. Cineva a cărat oasele lui Iosif în tot timpul acela. Era vremea în care toate speranțele de viitor ale evreilor era depozitate într-un mormânt. Spre el au călătorit oasele lui Iosif, dincolo de el călătorim și noi astăzi.
Lasă-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt
Mulți credem că ne înțelegem viața și tragem concluziile de rigoare, după care vine Dumnezeu și dă totul peste cap. Ce facem atunci? Ne împotrivim sau ne supunem?
TOATE concluziile noastre sunt parțiale pentru că toți cunoaștem doar ,,în parte“. Numai Dumnezeu cunoaște desăvârșit totul și despre toate, fie în trecut, prezent sau viitor. Aceasta este lecția pe care am desprins-o din viața lui Iosif, egipteanul.
Vândut de frații săi, Iosif a ajuns să aibă o viață nouă și o identitate nouă în Egipt. Înțelept, el a acceptat noua situație și se gândea că asta va fi viața lui de-acum înainte. Era desprins total de urmașii lui Avraam și de promisiunile planului mesianic. De unde știu asta? Din numele pe care a ales să le dea celor doi copii pe care i-a avut în Egipt.
Era pe vremea când numele copiilor mai însemna încă ceva, nu ca astăzi când dăm copiilor nume după rude, prieteni sau … sonoritate. Iată ce a făcut Iosif:
,,Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.” (Gen. 41:50-52).
,,Înaintea anilor de foamete“ au fost în Egipt șapte ani de belșug. Iosif a fost înălțat în dregătorie imediat după faraon, s-a însurat cu fata unui preot păgân și a avut de la ea doi băieți. Putem spune că Iosif a ajunds mare în Egipt și că a avut de toate. Un singur lucru il reproșez. Nu s-a dus și nici nu i-a trecut prin minte să se urce pe un cal sau pe o cămilă să se ducă să-l vadă pe tatăl său bătrân. Iosif a preferat să taie orice legătură cu trecutul. El și-a acceptat noua poziție și noua identitate. Iosif a devenit ,,egiptean“.
Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.”
Nu este condamnabil că Iosif a vrut să uite de necazurile lui din trceut, dar nu-mi pot explica cum de a preferat el să uite ,,toată casa tatălui său“ ! Iosif a trântit coperta finală de pe capitolul acela din viața lui. Nu numai hainele îi erau acum de egiptean, ci și inima. Așa și-a înțeles el destinul și așa și l-a acceptat.
Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”
Iosif și-a înfipt adânc rădăcinile în Egipt și s-a bucurat să fie roditor acolo. Dintr-un sclav aruncat pe nedrept în închisoare, Iosif a ajuns, în autoritate, al doilea om al Egiptului. Soția și socrul lui i-au dăruit o familie fericită și doi copii minunați. Iosif nu mai era o mlădiță avraamică, ci se altoise deplin în vița egipteană, dând roade egiptene.
Și așa s-ar fi terminat totul, dacă … n-ar fi intervenit Dumnezeu să-i dea lui Iosif toate concluziile și planurile peste cap.
Cel care și-a uitat frații și a ales să uite casa tatălui său a văzut cu uimire cu Dumnezeu îi aduce pe frații lui înaintea lui. Dacă muntele nu merge la Mahomed, Dumnezeu l-a adus pe Mahomed la munte și tatăl lui Iosif s-a coborât în Egipt să stea împreună cu Iosif. Preotul Poti-Fera a privit cu uimire cum faraon primește să fie binecuvântat de Iacov, reprezentantul Dumnezeului pribegilor de dincolo de râul Eufrat. Iosif însuși a redevenit ,,evreu“ (pribeag de dincolo de râu).
Pe patul morții, Iosif, mesianicul cu o creștere arestată pentru o vreme, a poruncit fraților săi să-l scoată din rădăcinile Egiptului și să-i îngroape trupul în pământul Țării Promisiunii (Gen. 50:22-26).
Asta însă numai după ce s-a ,,răzgândit“ în urma unei revelații mai complete in partea lui Dumnezeu. Concluziile lui de altădată au fost schimbate, iar înțelegerea lui despre destin a fost maturizată:
,,Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).
Ca ilustrație a schimbărilor petrecute în viața lui, Iosif a acceptat ca cei doi băieți ai lui, egipteni get-beget, să fie scoși legal din moștenirea lor și adoptați (realtoiți) în familia mesianică (Gen. 48:1-22):
,,După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif:
„Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: ‘Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.’ Acum, cei doi fii care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire“ (Gen. 48:1-6).
Nu puțini sunt acum cei care văd în viața lui Iosif o metaforă pentru evoluia poporului Israel, care-și așteaptă ,,realtoirea“ în rădăcina măslinului străbun. Și nu puțini cred că pentru temporara lui ,,amnezie“ voluntară și pentru acel ,,manase“ în care a ales să-și trăiască o vreme viața, Dumnezeu nu i-a făcut cinstea de al include pe Iosif în lanțul definitor al patriarhilor naționali. Iehova a preferat să rămână doar ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, deși așe de multe capitole din Geneza îi sunt acordate lui … Iosif.
Mesajul meu pentru voi astăzi este însă altul:
,,Lăsați-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt și în viața voastră“.
Știu, ,,realitatea“ în care vă găsiți NU POATE fi interpretată astăzi decât așa cum o faceți acum, iar destinul pe care-l întrevedeți este acela de care sunteți siguri astăzi. Totuși … dați-i lui Dumnezeu dreptul să intervină, așa cum a făcut-o în viața lui Iosif, și să vă dea totul peste cap. El are și dreptul și puterea să o facă. Iar planurile Sale sunt ÎNTOTDEAUNA infinit superioare planurilor noastre.
,,Tată, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.“
+++
Testul Beniamin
Iosif, cel ales să conducă vremelnic Egiptul, a fost un om înțelept. Dovada ni se dă în felul în care a știut să-i ,,citească“ pe frații lui veniți după hrană în Egipt. Eu numesc întregul pasaj: ,,testul Beniamin“.
Introducere:
Uneori, certurile sunt inevitabile si par indreptatite. Ele duc insa intotdeauna la suferinta si durere. Pocainta de dupa parerea de rau ttrebuie pusa la incercare: „Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra”.
I. Motivul conflictului. Conflictul dintre Iosif si fratii sai a aparut dintr-o saminta semanata in firea paminteasca cu multi ani inainte. tatal lui Iosif, Iacov, avusese nu mai putin de 12 copii de la patru femei diferite: doua neveste, Lea si Rahela, si doua slujnice ale acestora, Zuilpa si Bilha. Cele douasprazece semintii ale lui Israel s-au nascut din lupta celor doua neveste ale lui Iacov pentru inima barbatului lor.Istoria aceasta se afla in pasajul care tine din Geneza 29:15 pina in Geneza 30:24.
Este evident ca Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela. Pentru ea i-a slujit lui Laban 14 ani. Înclinatia inimii lui s-a răsfrânt si asupra copiilor Rahelei. Dintre toti, Iosif si Beniamin au fost „preferații” tatalui lor. Biblia ne spune ca „Israel (iacov) iubea pe Iosif mai mult decât pe toti ceilalți fii ai sai, pentru ca il nascuse la batrinete; si i-a facut o haina pestrita. Favoritismele din viata de familie atrag gelozie si dor de răzbunare. Nu este de mirare deci ca frati lui Iosif au resimtit neplacut atentia pe care Iacov i-a aratat-o lui Iofif si au ajuns sa-l urasca in inimile lor.
Din cind in cind, Iosif mai arunca gaz peste foc, „pirindu-si” fratii si spunind tatalui lor toate vorbele lor rele (Gen. 37:2). Colac peste pupaza, atmosfera familiei este inrautatita si mai mult de doua vise pe care le-a avut Iosif. La suprafata, visele pareau a spune ca alintarea tatalui i se suise lui Iosif la cap si ca el nazuia sa ajunga un fel de stapin peste viata fratilor sai. Mai mult, intr-unul dintre vise, chiar si mama si tatal sau ii dadeau cinste si i se inchinau! (Gen. 37:511).
II. O rezolvare in firea paminteasca. Conflictul dintre Iosif si fratii sai si-a atins momentul de culme cind acestia, departe de privirile si bratul ocrotitor al tatalui, l-au prins, l-au legat, l-au aruncat intr-o fintina fara apa din pustie si l-au vindut apoi onor negustori madianiti, care se indreptau cu caravana de mirodenii spre Egipt.
Ca sa ascunda de tatal lor fapta lor rea, copiii lui Iacov au luat haina pestrita a lui Iosif, au inmuiat-o in singele unui tap lunghiat si i-au trimis-o spunind: „Iata ce am gasit! Vezi daca este haina fiului tau sau nu.” (Gen. 37:32). remarcati va rog, ca nici macar acum ei nu spun: fratele nostru”, ci „fiul tau”. Mare trebuie sa fi fost dusmania si ura lor fata de Iosif!
Crezind ca fiul sau preferat a fost mincat de fiarele salbatice, Iacov a plins mult si si-a jelit amarnic fiul, spunind: „Plingind ma voi cobori la fiul meu in locuinta mortilor”.
III. O vreme de incercare. A urmat apoi o vreme de seceta si de mare incercare peste familia lui Iacov. Intre timp, prin providenta divina, in Egipt, Iosif ajunsese sa fie pus in mare cinste si ocupa locul doi in imparatie. Prin mina lui, Dumnezeu pusese deoparte grine suficiente pentru hrana tuturor celor ce sufereau din cauza extraordinarei secete. La porunca tatalui lor, fratii lui Iosif s-au pogorit cu bani in Egipt, ca sa cumpere de ale mincarii (Gen. 42:1-5).
Ajunsi in Egipt, copiii lui Iacov au dat, fara sa stie, de … Iosif. Trecusera intre timp 13 ani. Fata lui Iosif arata acum altfel. Hainele si pieptanatura lui Iosif l-au ascuns si mai mult de privirile fratilor sai. Nu este de mirare ca nu l-au recunoscut, dar mare trebuie sa fi fost uimirea lui Iosif cind i-a vazut pe fratii sai venind si aruncindu-i-se cu fata la pamint inaintea lui (Gen. 42:6)!
Când au ajuns în Egipt, frații lui Iosif au căutat să convingă pe toată lumea că sunt oameni de treabă. Strânși cu surubul de înțeleptul Iosif, ei au dau însă din colț în colț și pareau că regretă faptul că-l vânduseră pe fratele lor în Egipt. Cât de adâncă și sinceră a fost însă această ,,pocăință“ a lor?
,,Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se ceresocoteală pentru sângele lui.” – Gen. 42:22
Este suficient să vedem ce lipsită de fapte a fost …
Frații lui știau ca Iosif este in Egipt. Ei l-au vândut ca să ajungă acolo. În toți anii care s-au scurs după fapta lor urâtă, niciodată n-au întrebat însă de el. Nu l-au căutat. Pur și simplu nu i-a preocupat problema aceasta. S-au dus repede când a fost vorba despre viața lor, dar n-au catadicsit să meargă atunci când a fost vorba de viața lui.
Pocăința adevărată înseamnă mult mai mult decât regret sau remușcare, căutând mereu să repare o nedreptate făcută.
Dumnezeu il facuse pe Iosif un om foarte intelept. Cum se va purta oare acum el cu fratii sai? Va invit sa privim bine si sa urmarim impreuna ce face Iosif. Cel ce tilcuise visele Egiptenilor va trebui sa manifeste acum intelepciunea divina in felul in care se va purta cu fratii sai vinovati. Ce va face el?
Eu numesc ceea ce urmeaza: „testul Beniamin”! Va invit sa vedem impreuna cum isi pune Iosif fratii la incercare. Iertarea lui nu este acordata prea ieftin. „Vindutul” de alta data vrea sa se convinga mai intii ca fratii sai si-au venit intre timp in fire si s-au pocait de fapta lor.
I. Prima faza a testului: Traieste Beniamin?
Primul lucru pe care-L face Iosif , este sa le vorbeasca aspru si sa-i intrebe despre ei si familia lor. El vrea sa vada daca ei spun adevarul sau sunt in continuare oameni ai minciunii.
Cind afla de la ei ca Rahela, mama lui, i-a mai nascut lui Iacov inca un fiu, numit Beniamin, Iosif vrea sa fie sigur ca ura lor nu l-a ucis cumva si pe Beniamin. Ura fata de primul copil al Rahelei se putea rasfringe si peste cel de al doilea. L-au lasat ei sa traiasca?
Prima lui porunca este deci: „Iata cum veti fi incercati. Pe viata lui Faraon ca nu veti iesi de aici pina nu va veni fratele vostru cel tinar! Trimiteti pe unul din voi sa aduca pe fratele vostru, iar voi ramineti la opreala. Cuvintele voastre vor fi puse astfel la incercare si voi sti daca adevarul este cu voi sau nu” (Gen. 42:15-16).
Sub apasarea usturatoare a bratului divin, fratii lui Iosif au inceput sa simta mustrarea constiintei. Fapta lor rea le aparea mereu inaintea ochilor: „Da; am fost vinovati fata de fratele nostru, caci am vazut nelinistea sufletului lui, cind ne ruga, si nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” Ruben a luat cuvintul si le-a spus: „Nu va spuneam eu sa nu faceti o astfel de nelegiuire fata de baiatul acesta? Dar n-ati ascultat. Acum, iata ca ni se cere socoteala pentru singele lui.” (Gen. 42:21-22).
Ei nu stiau ca Iosif ii intelege, dar vorbele acestea au fost o prima confirmare ca Dumnezeu lucrase intre timp la pocainta fratilor sai. Multumit de aceasta constatare, Iosif „a plecat la o parte de ei, ca sa plinga”. Pastrindu-l apoi doar pe Simeon in temnita ca zalog, Iosif i-a trimes pe toti ceilalti inapoi si le-a poruncit ca data viitoare sa-l aduca cu ei si pe Beniamin.
Dar Iosif a mai facut inca ceva, „a poruncit sa li se umple sacii cu griu si, fara stirea lor, sa li se puna la gura sacului si argintul fiecaruia dintre ei” (Gen. 42:25). De ce a facut el aceasta? Sa fi vrut el sa-i puna si mai mult la incercare pentru faptul ca preferasera sa-l vinda, iubind mai mult banii decit pe el? Vroia el sa afle dacavor uita acum de Simeon? Speriati de tot ceea ce li se intimplase si ingroziti la verderea argintului de la gurile sacilor lor, fratii lui Iosif s-au grabit sa se duca acasa si sa-i istoriseasca tatalui lor totul (Gen. 42:28-35).
II. A doua faza a testului: Beniamin este iubit mai mult!
Foametea bintuia greu In tara si griul se sfirsise. Pina la urma, Iacov a fost induplecat sa-l lase pe Beniamin sa plece spre Egipt cu fratii sai (Gen. 42:8-14). Au luat un dar pentru Iosif, au luat cu ei argint de doua ori mai mult ca prima data, precum si pe Beniamin, s-au sculat, s-au pogorit in Egipt si s-au infatisat inaintea lui Iosif. Cind l-a vazut Iosif pe Beniamin, a poruncit economului sau sa-i bage pe toti in casa: „Taie vite si gateste; caci oamenii acestia au sa manince cu mine la amiaza” (Gen. 42:16).
Mintea lui Iosif pusese deja la cale o noua incercare pentru fratii sai: „Fratii lui Iosif s-au asezat la masa in fata lui: de la intiiul nascut si pina la cel mai tinar, asezati dupa virsta; si se uitau unii la altii cu mirare. Iosif a pus sa le dea din bucatele care erau inaintea lui; iar Beniamin a capatat de cinci ori mai mult decit ceilalti” (Gen. 43:33-34).
Pe vremuri, fratii sai nu au putut suporta „favorurile” pe care i le facea Ioacov lui Iosif. Acum Iosif il favorizeaza evident pe Beniamin si se uita proobabil in ochii Ei „au baut si s-au veselit impreuna cu el”. Invatasera intre timp ca viata nu este intotdeauna cum ni se pare noua ca ar fi drept. Dumnezeu poate da unuia un drum mai usor si altuia un drum mai greu in viata. Providenta divina este cea care hotaraste!
III. A treia parte a testului: Beniamin sa ramina!
Desi ii incercase de doua ori, Iosif nu s-a grabit sa se descopere inca inaintea fratilor sai. Mai aveau de trecut un test: Cei ce se scapasera asa de usor de el in pustie, trebuiau sa fie acum pusi la o incercare noua: sa plece acasa fara Beniamin. Iscodind un siretlic, Iosif a inscenat un furt si l-a prins „asupra faptului” pe Beniamin. Vor fi gata ei sa-l lase rob in Egipt si sa plece acasa? „Omul la care s-a gasit paharul va fi robul meu; dar voi, suiti-va in pace la tatal vostru” (Gen. 44:17).
Cel care raspunde in numele grupului este Iuda. Discursul sau impacientat si elocvent este extraordinar. Din vorbele lui se vede clar cirt de mult se schimbasera in bine fratii lui Iosif de cind nu-i mai vazuse el. Altadata nu se gindisera prea mult la suferinta tatalui lor. Acum, gindul la tatal lor ii omoara: „Acum, daca ma voi intoarce la robul tau, tatal meu, fara sa avem cu noi pe baiatul de sufletul caruia este nedeslipit sufletul lui, el are sa moara, cind va vedea ca baiatul nu mai este; si robii tai vor pogor’ cu durere in locuinta mortilor batrinetea robului tau, tatal nostru. … Cum dma voi putea sui eeu la tatal meu, daca baiatul nu este cu mine? Ah! Sa nu vad mihnirea tatalui meu!” (Gen. 44:30-34).
Nu este de mirare ca „Iosif nu s-a mai putut stapini si a strigat: „Scoate-ti afara pe toata lumea” Ramas singur cu fratii sai, el li s-a facut cunoscut si a inceput sa plinga „asa de tare, ca l-au auzit Egiptenii si casa lui Faraon”.
Fratii lui Iosif fusesera pusi la incercare si trecusera cu bine testul. Incercarea lor se numise: „testul Beniamin”.
Biblia ne spune ca Dumnezeu a intors tot raul spre bine si ca Iosif si-a chemat toata familia tatalui sau in Egipt si le-a purtat de grija ca sa nu moara de foame.
Un conflict inceput si desfasurat in firea paminteasca a fost rezolvat de un om al lui Dumnezeu prin mijloace duhovnicesti. Cineva spunea ca: „Atunci cind este acordata prea usor, iertarea nu este altceva decit mama unei noi faradelegi”. Inteleptul Iosif nu s-a grabit sa-i ierte pe fratii sai. El i-a pus la incercare. Cum am trece noi un astfel de examen?
Încheiere:
Dumnezeu are cite un „test Beniamin” pentru toate caderile noastre. Petru cel care s-a lepadat atit de usor a ajuns sa moara la Roma ca martor. Pavel. prigonitorul a ajuns prigonit si batut de citeva ori cu pietre. Priveste-ti urma pasilor tai in vale si vezi ce trebuie sa indrepti prin pocainta ta. „Faceti dar fapte vrednice de pocainta voastra!”
+++
Completări sugerate de voi:
La Calvary Church din Costa Mesa, California, Chuck Smith numea clasa de studiu a lui Chuck Missler, colegul lui, “Clasa ereticilor“. A rămas o excepție deasupra nivelului mediu al oamenilor de știință și teologie americani. Iată un exemplu:
„În anul 7 D.Ch. s-a întâmplat ceva foarte interesant. Caponius a fost numit procurator roman al Palestinei și a suspendat anumite autorități pe care le avea Sinedriul, printre care și dreptul de a pronunța pedeapsa cu moartea.
Talmudul Babilonian consemnează că membrii Sinedriului au protestat vehement mergând într-o procesiune de jale în jurul zidurilor Ierusalimului. Ei spuneau: „Vai nouă! Sceeptrul de domnie a fost înlăturat din Iuda înainte de venirea lui Mesia!“
Tragedia era că astfel nu s-ar mai fi putut împlini profeția care zice:
„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).
Membrii Sinedriului decretau astfel că legământul promisiunii făcute de Dumnezeu a fost rupt. Ceea ce nu știau ei, și ceea ce știm noi astăzi, este că în Nazaret, exact în acele zile, trăia deja un foarte bun candidat la postul de Mesia, un tânăr fiu de tâmplar …
Pentru cei ce doriți să ascultați contribuția lui Missler la acest subiect:
Chuck Missler – Genesis Session 1 (1 of 3)
Chuck Missler – Genesis Session 1 (2 of 3)
Chuck Missler – Genesis Session 1 (3 of 3)
The Gap Theory – Chuck Missler
Genesis Vs. Revelation – Chuck Missler
Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 1
Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 2
Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși- Daniel Branzei
Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic.
După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu, vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși.
Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).
Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog“ pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut“ al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain“. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept“, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat“ să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier“.
Nimicirea lui Gog și Magog
Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).
– Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile“. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în nici un fel caracterul și pornirile.
– Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului“, „Numărul lor va fi ca nisipul mării“. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Isus Christos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie.
– Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog.
– Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită“.
– Ni se spune că nu va fi nici o luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“.
Nimicirea lui Satana
Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana:
›
Textul contrazice orice formă de „anihilare“, de „aneantizare“, de „nimicire spre neființă“! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu fiara și cu profetul mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:
„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6).
Atunci se va încheia „conflictul angelic“ declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți. El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în împărăția harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.
Judecata de la urmă
Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata Neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Isus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:
1. Cei judecați — Neamurile
2. Timpul — la Revenirea Domnului Isus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19)
3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe pământ
4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Christos în Necazul cel Mare
5. Rezultatul—unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți
Pentru o mai clară explicație, am să așez deosebirile într-un tabel:
Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu:
„Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Matei. 25:34).
Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol.
Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte“. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?“ (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă.
Pentru Apocalipsa 20:11-15, vom urma lămuririle din comentariul lui John MacArthur. Nu că el ar avea autoritatea finală, ci pentru că el are darul să clarifice foarte bine ce ne spune Ioan în Apocalipsa.
„Să citim mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu:
„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.
Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.
Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:11-15).
Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.
Scena Judecății de la urmă
În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine“. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.
Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între pământ și cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată“ din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:
„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apoc. 20:11).
„Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată“ (Psalm 9:6).
Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:
„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ (Daniel 7:9-10).
Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor al fost. El nu are loc în eternitate! “ Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină. „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!“
Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Christos, va debuta cu afirmația:
„Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era“ (Apoc. 21:1).
(Un fizician-astronom spunea că lumea există în cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul de zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul“ din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?
„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. … aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. “ (2 Petru 3:10, 12-13).
Biblia are un mesaj clar pentru „ecologiștii“ panicați care se tem că stricăm pământul: „Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să „salvați planeta!“, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!“
Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:
„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6).
„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).
Dr. Donald Grey Barnhouse a spus: „ Cerurile materiale și pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.
Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Isus Christos, persoana desemnată de Sfânta Trinitate să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: ·1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat“:
„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22-23).
„Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului“ (Ioan 5:27).
„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31)
Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:
„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 20:12).
Îi putem numi generic „păcăliții istoriei“, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, profetul mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă“ și-i așteaptă.
Cum vor putea aceștia „să stea în picioare“ înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput … Vă voi răspunde că nu e greu, e … imposibil! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe.
Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?
Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Isus în evanghelia lui Ioan:
„Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).
Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Christos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:
„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (2 Corinteni 5:10).
Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc“, adică fără nici o răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Christos și „vor judeca lumea“!
Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată“, ci pentru „pentru pedeapsă“ și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.
Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Isus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari“) înaintea scaunului mare și alb al lui Christos.
John Phillips scrie: „Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării. Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari“, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată“.
„Ce teribilă priveliște! Acolo va fi Cain și toți răzvrătiții care au trăit înainte de potop. Acolo vor fo locuitorii Sodomei și Gomorei. Acolo va fi faraon, Ahab, Izabela, Iuda, cărturarii, fariseii și Marii Preoți care au pus la cale răstignirea Domnului Isus și nu s-au pocăit după aceea. Acolo vor fi „frații mincinoși strecurați prin biserici, și tot acolo va fi mulțimea imensă care nici n-a vrut să audă de Evanghelie. Vor sta toți reduși la tăcere, înghețați de frică și împietriți de spaimă.
„Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:31).
Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …
Standardul de justiție – capetele de acuzare
Ioan scrie:
„Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Fiecare a fost judecat după faptele lui“ (Apoc. 20:12-13).
Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Isus Christos vor fi osândiți de acest standard:
„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23).
În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea“, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat“:
„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate“ (Iacob 2:10).
Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut. Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă:
„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce“ (Coloseni 2:13-14).
Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Isus Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința“.
Sentința pronunțată la judecata de la urmă
Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!“ Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte:
„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:14-15).
Statistica arată că Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului“:
„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?“ (Ezec. 18:23).
Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua“. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii.
Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască:
„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13).
Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creașiei actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică.
Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum merg în locuința morților, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc“. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo.
Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile!
O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena“. Domnul Isus spune:
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28).
Locuința morților a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic. Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sudvest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor.
O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară“, sau „întunericul de afară“.
„Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12).
Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Isus Christos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăaiscă în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii,
Mă rog ca acest scurt studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești.
Vindecarea miraculoasă – fragment din carte
„Există un aspect al acestui subiect pe care, cred eu, majoritatea susținătorilor vindecării miraculoase nu reușesc să-l recunoască, și care, în cazul în care este așa, duce la o mare măsură de orbire în ce privește adevăratele proporții, valori și obiective ale vieții. Dați-mi voie să clarific la ce anume mă refer punând două întrebări: în primul rând, este oare așa de important ca un sfânt să fie totdeauna sănătos, și în putere și activ? Și, în al doilea rând, este oare așa de dezirabil ca un sfânt să trăiască mereu până la o vârstă înaintată și frumoasă?
În nimeni decât în Tine
„Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.” (Psalmul 73:25)
