Versete călăuzitoare: Ioan 3

Am văzut lipsa de valoare a credinţei în Hristos bazată pe minuni. Dar în mulţimea unor astfel de oameni se pot găsi şi din aceia, la care s-a trezit sentimentul de lipsă, şi aceasta i-a condus personal la Isus. Şi în El era viaţa: nu numai că toate lucrurile au fost aduse la existenţă prin El, nu numai că prin Isus au fost făcute semne şi lucrări, care dacă ar fi fost scrise una după alta, lumea nu le-ar fi putut cuprinde – ci înainte de toate în Fiul este viaţă pentru credincioşi. Şi aceasta este realitatea relatată aici în detaliu.

Versetele 1-3

Ioan 3.1-3: Dar era un om dintre farisei, cu numele Nicodim, un mai-mare al iudeilor. Acesta a venit la El noaptea şi I-a spus: „Rabi, ştim că ai venit Învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face aceste semne pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el”. Isus a răspuns şi i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun: Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.

Nicodim era unul din cei mai importanţi oameni dintre cei mai drept-credincioşi ai poporului ales; chestiunea care îl preocupa era foarte serioasă, ca să caute pe Isus şi să afle adevărul, însă el preţuia lumea destul de mult, şi nu voia să facă ceva ca să aibă parte de condamnare şi spini din partea ei. Aşa se face că a venit noaptea la Isus; însă s-a aşezat pe temelia convingerii cu privire la semnele pe care Domnul le-a făcut, convingere pe care în general o aveau şi tovarăşii lui. El nu ştia că o lucrare mai profundă avea loc în adâncul fiinţei lui, lucrare care l-a trimis la Isus. El, învăţătorul lui Israel, a recunoscut pe Isus ca Învăţător venit de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu era cu El: pentru toţi ceilalţi oameni aceasta era o onoare vizibilă; pentru Isus era o dovadă că adevărata Lui glorie era necunoscută.

De aceea Domnul îl întrerupe imediat cu explicaţia, că omul, şi anume orice om, trebuie să se nască din nou. Nu învăţătura se cere, ci o natură nouă, un izvor nou, să fi spiritual, ca să vezi Împărăţia lui Dumnezeu. Nimic altceva, oricât de logic ar fi deducţia, nu este credinţă. Nu este nici măcar o convingere a conştiinţei. Ar putea să fie o concluzie a minţii, întemeiată biblic pe anumite puncte raţionale, pe fapte palpabile de o deosebită formă; dar prin aceasta nici Dumnezeu nu este cunoscut şi nici propria persoană nu ajunge să se judece singură. Noul caracter al vieţii, care este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu, nu există încă pentru suflet. Într-o astfel de stare învăţăturile ar mări şi mai mult pericolul sau va expune totul unui nou pericol. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunsese încă niciodată în inima lui Nicodim. El nu se cunoştea că este un om deosebit de murdărit şi mort spiritual în păcate. Ceea ce îi trebuia, era să devină viu. Şi în loc să se ocupe de valorile lui, Isus îi răspunde punându-i înainte toată nevoia lui, de care el însuşi s-ar fi preocupat, dacă ar fi cunoscut-o.

Dacă apoi Nicodim ar fi presupus, că el, aşa cum era, era capabil să scoată foloase din adevăr, să slujească lui Dumnezeu şi să moştenească Împărăţia Sa, Domnul l-a asigurat cu o seriozitate incomparabilă, că naşterea din nou este indispensabilă, dacă cineva vrea să vadă Împărăţia. Căci Dumnezeu nu învaţă şi nu îmbunătăţeşte natura omenească. El a încercat deja aceasta cu răbdare, şi proba va fi în curând absolut completă.

Este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu şi nu de ceva oarecare din omul decăzut. Împărăţia nu era încă instaurată cu putere pe pământ, sau revelată, aşa cum va fi la arătarea lui Isus. Ea încă nu era predicată păgânilor, aşa cum a fost după răstignire. Dar pentru cel credincios ea era venită în Persoana lui Hristos, arvuna, că ea se va instaura tot mai mult, atât în lucrurile ei „cereşti” cât şi în cele „pământeşti”. Împărăţia lui Dumnezeu era în Hristos, care Şi-a revelat puterea în mijlocul lor, şi duşmanii vizibili şi invizibili erau martorii acesteia. Dar de ce Nicodim nu vedea aceasta? Nu lipsea ţelul credinţei sau al mărturiei sale, în ceea ce priveşte convingerea generală şi mărturia nu lipseau nici semnele, care dovedeau prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Vai! Greşeala este la om, şi ea este nevindecabilă pentru om; căci cine poate schimba natura lui? Şi într-adevăr, dacă totuşi ar fi posibil, n-ar folosi la nimic. »Dacă cineva nu este născut din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.« Numai Dumnezeu poate să dea o natură nouă, şi anume o natură potrivită cu Împărăţia Sa. Fără aceasta nimeni nu o poate vedea.

Versetul 4

Ioan 3.4: Nicodim I-a zis: „Cum poate un om să se nască, fiind bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?”

Învăţăm din aceasta, că era vorba nu de o naştere de sus, ci de o naştere din nou, căci atunci nu ar fi avut nici un sens greutatea exprimată prin răspuns. Adevărul este însă, căci chiar şi atunci când ar fi putut avea loc transformarea imaginată a unui bătrân într-un tânăr, da, chiar dacă ar fi avut loc cazul ciudat, rostit de fariseul uimit, printr-o minune (aşa cum Iona a venit viu din pântecele peştelui mare, care l-a înghiţit), cu toate acestea aceasta nu ar fi corespuns cerinţelor Împărăţiei, aşa cum vom vedea în explicaţiile care urmează ale Domnului nostru. Căci ar fi încă natura omenească, chiar dacă ea s-ar înnoi cu vârsta tinereţii sau dacă naşterea ei s-ar repeta la nesfârşit. Din ceva necurat nu poate ieşi nimic curat; şi aşa este alcătuită natura omului începând de la căderea în păcat. Şi nu acesta este felul lui Dumnezeu de a reînnoi, ci El dă o natură absolut nouă, chiar de la izvorul ei; căci credinciosul este născut din Dumnezeu, nu dintr-o sămânţă care putrezeşte ci din una care nu putrezeşte, prin Cuvântul lui Dumnezeu viu şi care rămâne.

Versetele 5,6

Ioan 3.5,6: Isus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.”

Acestea sunt cuvinte cu o valoare inestimabilă pentru om, cuvinte de o binecuvântare profundă, unde harul oferă omului o ureche să audă, şi o inimă ca s-o primească şi s-o păstreze. Şi totuşi aproape că nu cunosc alt loc din Scriptură care să fi fost răstălmăcit mai mult decât acesta şi aplicat la botez, sau unde tradiţia este mai periculos greşită, cu toate că „deoarece totdeauna, deoarece peste tot, deoarece toate” din acest loc sunt la fel de valabile ca interpretarea oricărui alt loc din Scriptură, care ar putea fi numit. Din aceasta ar rezulta un rezultat dublu, că:

1. nici un suflet nu ar putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu este botezat,
2. contextul ar dovedi, că natura nouă se identifică cu viaţa veşnică şi de aceea niciunul din cei botezaţi nu s-ar putea pierde, aceasta din urmă fiind o afirmaţie despre care toţi, în afara celor total neştiutori sau a celor stăpâniţi de prejudecăţi, trebuie să recunoască că stă în totală contradicţie cu alte locuri clare din Scriptură şi cu faptele arhicunoscute.

Botezul creştin (şi aceasta este ceea ce este interpretat conform tradiţiei, şi nu ca botez al lui Ioan sau al ucenicilor) nu a fost instaurat înainte ca Domnul să moară şi să învieze, şi înainte de aceasta nu au existat realităţile pe care el le simbolizează. Cum putea Nicodim să vadă mai dinainte aceste lucruri sau să le înţeleagă, pe care Domnul le citează pentru clarificarea problemei lui referitoare la naşterea din nou? Însă Domnul îl mustră, pentru că el ca „învăţător al lui Israel” pricepe aşa de greu. Aceasta înseamnă: el (chiar şi ca învăţător al lui Israel) ar fi trebuit să ştie aceste lucruri, pe care probabil nu le-a putut şti, dacă Domnul s-ar fi referit la o rânduială creştină, care încă nu era descoperită.

Învăţătura lui Hooker[1] (lucrarea 2, 262 şi următoarele – Kebles ediţia 5) şi alţii înainte şi după el greşeşte în privinţa lucrurilor decisive şi dovedeşte numai lipsă de atenţie faţă de Scriptură şi o cunoaştere superficială a adevărului. Nu este adevărat, că »născut din apă şi din Duh« luate împreună cuvânt cu cuvânt înseamnă botez. Niciodată acest ritual nu este prezentat ca ceva care simbolizează viaţa, ci ca ceva care simbolizează moartea, aşa cum rezultă clar din Romani 6, Coloseni 2 şi 1 Petru 3. »Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?« Niciodată botezul nu este semnul aducerii la viaţă, ci mai degrabă semnul pentru faptul că cei care au fost treziţi sunt făcuţi una cu moartea lui Hristos; că ei prin El ar putea să ocupe locul oamenilor care sunt morţi faţă de păcate, dar trăiesc pentru Dumnezeu şi care prin har – căci noi stăm sub har – nu se consideră că stau sub Lege. Aceasta este învăţătura apostolului. Cuvintele Domnului nostru nu învaţă nimic altceva şi nici nu pot învăţa altceva, aşa cum ar trebui, dacă Ioan 3.5 s-ar referi la botez. Să luăm aici apa ca simbol pentru Cuvântul, pe care Duhul Îl foloseşte ca să trezească, şi atunci totul este clar, fără contradicţie şi adevărat. Dacă în Scriptură s-ar spune, că noi ne-am naşte din Duhul cu ajutorul apei, atunci am avea deja un motiv justificat să consimţim ce au dedus părinţii din aceasta şi care în mod necesar trebuie să constituie structura care în biserica anglicană şi în alte biserici, care aplică aceasta la botez, este prezentat „desfrânat”, „amăgitor” şi „periculos” şi discutabil cu privire la ce spune Domnul nostru chiar în versetul 5 – dar mult mai mult în versetul 6, unde „apa” este lăsată la o parte -, dar cel mai controversat cu privire la poziţia botezului, aşa cum este el prezentat în Scriptură. Botezul poate fi expresia formală a spălării păcatelor, dar niciodată nu este expresia vieţii, ceea ce este o învăţătură total greşită.

Aşa este în Ioan 8 şi 15 – ca să nu mai vorbim de Ioan 4 şi 7. Compară pentru tabloul din Efeseni 5.26, pentru adevărul care se ascunde în acesta, 1 Corinteni 4.15; Iacov 1.18 şi 1 Petru 1.23. Nu este un ritual, care face onoare unei anumite poziţii oficiale, ci Cuvântul lui Dumnezeu, care este folosit prin Duhul Său şi aduce moartea asupra naturii noastre vechi, pentru ca noi să putem trăi în Hristos pentru Dumnezeu.

Căci Hristos a venit prin apă şi sânge; El curăţă şi împacă (1 Ioan 5). El este Adevărul, care în puterea Duhului foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu, care judecă natura veche şi introduce natura nouă. »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« (Galateni 2.20) Este aceeaşi persoană, dar ea a primit o viaţă, care nu a avut-o înainte, care nu este din Adam, ci din Hristos, Omul al doilea. El este născut din Dumnezeu, el are parte de natura divină pe baza făgăduinţelor cele mai mari şi mai preţioase, şi el a scăpat de stricăciunea care este în lume, prin ispite. Asta înseamnă să fi născut din apă şi din Duh: ceva incomparabil mai profund decât oricare formă a adevărului, oricât de măreaţă ar fi ea la locul ei şi oricare ar fi scopul pe care Domnul, care a dat-o, l-a avut în vedere. Botezul era admiterea formală: era mărturisirea lui Hristos pe baza morţii şi învierii Sale, şi nu mărturisirea devenirii viu, care era adevărată înaintea lui Hristos pentru toţi sfinţii, pe când încă nu era nici un botez creştin. Dacă botezul ar fi cu adevărat semnul şi mijlocul pentru a deveni viu, atunci consecinţa logică ar fi, că noi ar trebui să spunem că sfinţii Vechiului Testament n-au avut viaţa, iar dacă au avut-o atunci trebuiau dă fi fost botezaţi în felul acesta, ceea ce nu a fost. Dar aceasta este clar un fundament greşit. Nu există nici o bază, să deduci că cei doisprezece ucenici au fost botezaţi cu botezul creştin: ei au botezat pe alţii, dar ei înşişi nu au fost botezaţi – aşa ar putea părea; nu erau ei atunci născuţi din nou? Nici circumcizia nu înseamnă viaţă; şi noi ştim, că au fost suflete născute din nou, înainte ca circumcizia să-i fi fost dată lui Avraam, care a fost deja îndreptăţit (sau, socotit neprihănit) prin credinţă.

De aceea este important să se ţină seama şi de faptul că acela care a fost născut din nou în felul acesta, trebuie să fie născut din Duhul, la care – în versetul 6 – apa este lăsată la o parte. »Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duhul este duh.«

Cuvântul (sau simbolic: apa) fără Duhul, care este puterea activă în transmiterea vieţii lui Hristos, nu poate face nimic pentru o trezire la viaţă. Apa curăţă, dar de la sine însuşi nu este în stare să trezească la viaţă; este moartea pentru carne (firea pământească). Înainte nu era decât carne; acum este omul care crede în Hristos, născut din Dumnezeu ( 1 Ioan 5); şi fiecare natură îşi păstrează caracteristica ei. Aşa cum carnea nu devine niciodată duh, tot aşa duhul nu degenerează niciodată în carne. Naturile rămân despărţite; şi misiunea practică a credinciosului este să se păstreze mort faţă de o natură, pentru ca el prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru el, să poată trăi în natura cealaltă.

Versetele 7,8

Ioan 3.7,8: Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”. Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu şti de unde vine şi unde se duce: aşa este oricine este născut din Duhul.

Nicodim nu trebuia să se mire nici de faptul că el şi ceilalţi iudei (nu numai păgânii – cu aceasta ei ar fi fost imediat de acord) aveau nevoie să se nască din nou. »Nu te mira că ţi-am spus: „Trebuie să fiţi născuţi din nou”.« (Ioan 3.7) Dar dacă harul suveran a ieşit în întâmpinarea acestei nevoi, putea el să înceteze sau va înceta el să facă aceasta? Cu siguranţă nu. El va face să strălucească binecuvântarea corespunzător alegerii lui Dumnezeu, oricât de împotrivitor ar fi păcatul. Astfel cuvântul »oricine« din versetul 8 creează spaţiu pentru orice om decăzut – atât păgânilor cât şi iudeilor. Oricât de diferiţi ar fi ei în ceea ce priveşte firea lor, Duhul, care se revarsă liber, poate să binecuvânteze pe cei ce sunt cel mai departe, în timp ce aceia care sunt cel mai aproape sunt nimic fără el.

Versetele 9,10

Ioan 3.9,10: Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?” Isus a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?”

S-a amintit deja, că în toate acestea nu era nevoie de un privilegiu deosebit, pentru ca un iudeu cu judecată să nu poată pricepe. De aceea Isus i-a zis, atunci când »Nicodim a răspuns şi I-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?”«: »Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceste lucruri?« (Ioan 3.9,10). Nu a citit el niciodată în cartea unui proroc despre făgăduinţa dată lui Israel? »Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri peste pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale.« A uitat el cuvintele prorocilor Isaia şi Ezechiel? Compară Isaia 44 şi Ezechiel 36.

Nu este greşit, că Israel va dori după naşterea din nou, pentru ca mai târziu să obţină cu adevărat chiar şi binecuvântările pământeşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu şi să se bucure de ele, şi că pentru acest scop Dumnezeu în harul Său îi va face să aibă parte de naşterea din nou. Deci Nicodim nu trebuia să fie surprins de necesitatea atotcuprinzătoare pentru naşterea din nou – cu atât mai mult cu cât el era un iudeu – aşa cum spune Domnul. Dar deoarece binecuvântarea nu vine din carne ci din Duhul, harul nu o va reţine din cauza unor principii care oferă importanţă omului. Păgânul nu va fi izgonit de un astfel de har bogat, care este pentru Împărăţia lui Dumnezeu; lucrarea harului, nu a Legii sau a cărnii, pe care iudeul putea uşor să o accepte, este neapărat necesară. »Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, şi cei care nu aveţi bani, veniţi, cumpăraţi şi mâncaţi. Da, veniţi, cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!« Nu este aceasta har, şi nu este el exprimat aşa fel, că fiecăruia dintre naţiuni i se deschide uşa? Că nevoia se face simţită pretutindeni, nevoia fără sursă de ajutor? Dar cine în afară de Unul, care a spus aceasta, a preluat aceasta de la proroc şi putea s-o preia şi să dea principiului o formă absolută, ca aici la Nicodim? Alţii, inspiraţi de Duhul, vor urma în curând; şi dintre toţi niciunul nu este mai clar ca apostolul Pavel.

Nicodim ca iudeu şi învăţător al lui Israel trebuia să fi cunoscut cel puţin natura şi necesitatea naşterii din nou. Vechii proroci nu au tăcut cu privire la aplicarea ei la Israel – chiar şi pentru timpul când binecuvântarea lui Dumnezeu se va revărsa din belşug peste ei potrivit cu făgăduinţa Lui. Nu numai păgânii, ci şi poporul Lui (oricât de mare ar fi orgoliul lor actual şi mândria lor, care se ridică chiar până la lipsă de cunoaştere) sunt descrişi ca fiind necuraţi, până când El va turna apă peste ei şi va pune Duhul Său peste ei. Fără îndoială Domnul, corespunzător propriei Lui glorii, prezintă adevărul cu o inegalabilă claritate şi profunzime şi de asemenea cu o bogăţie de conţinut atotcuprinzătoare; dar ce a fost prezentat nu trebuia să pară ceva ciudat pentru Nicodim aflat pe propria lui temelie. Noul urmează la cruce, fie că este vorba de prezentarea prin cuvinte, ori prin fapte, aşa cum vedem în chip înviorător în capitolul 4.

Dar chiar şi aici Domnul face cunoscut, că o cunoaştere trebuia propagată, aşa cum ea a fost în realitate mai întâi la El Însuşi în Persoană, apoi a fost dusă mai departe prin Duhul Sfânt de martorii aleşi, o mărturie care depăşeşte mărturia prorocilor şi al cărei caracter este cu totul altul, şi nu numai în ceea ce priveşte dimensiunea ei.

Versetul 11

Ioan 3.11: Adevărat, adevărat îţi spun: noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră.

Nu este o privire a lucrurilor venită din privirea obişnuită a unui om, care era inspirat să fie un proroc, şi nu este nici un mesaj care se bazează pe autoritatea aceluia care a trimis pe robul său cu cuvintele »Aşa vorbeşte Domnul«. Numai Isus – Om adevărat printre oameni – putea totuşi, căci El nu era mai prejos de Dumnezeu, să apună: »noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut«. El ştia ce era în om şi nu avea nevoie să-I depună cineva mărturie despre om (Ioan 2); El ştia ce era în Dumnezeu, şi ca singurul dintre oameni putea să mărturisească despre El, fără o mărturie despre El (capitolul 3). »Eu Te-am cunoscut«, spune El mai târziu Tatălui Său în această Evanghelie (Ioan 17.25). Dar – preamărit să-I fie Numele! – dacă nimeni nu cunoştea pe Tatăl în afară de Fiul – nu lipseau din aceia, cărora Fiul le-a descoperit pe Tatăl; şi astfel Duhul Sfânt, care cercetează totul, chiar şi adâncimile lui Dumnezeu, revelează chiar şi ce odinioară era ascuns prorocilor, şi El dă creştinilor sensul sau cunoaşterea lui Hristos.

Căci o Persoană divină cunoaşte totul în Sine Însuşi; nu aşa cum erau dependenţi prorocii de Unul din afara lor şi de sus, care le dă viziunea şi mesajul pentru îndeplinirea unei misiuni. În cercetările lor au învăţat că nu lor înşişi ci nouă ne slujeau în lucrurile care acum sunt relatate de aceia care au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer. Dar Isus vorbea ce ştia. El a venit de la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi de aceea cunoştea în chip desăvârşit natura divină şi a fost aici ca Om, pentru ca s-o descopere oamenilor. Dacă nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, Singurul Fiu, ca Singurul născut dintr-o fecioară, a avut acest drept, ca Fiu şi ca Chip al Dumnezeului nevăzut, într-un sens nu numai extraordinar ci şi exclusiv, aşa cum învaţă clar epistolele către Coloseni şi către Evrei. Şi aceasta a spus-o într-un har nespus de mare, care a exprimat harul şi adevărul Aceluia care este Dumnezeu şi Tată, şi anume, a fost adus printr-o inimă de Om la inima oamenilor. El a depus mărturie şi despre gloria care Îi era foarte cunoscută de la Tatăl înainte de a fi lumea. Căci ce a reţinut dragostea divină faţă de aceia care erau în jurul Lui, ca ei să nu aibă parte cu El la slava în care El împreună cu ei se vor arăta lumii, şi ca ei să nu vadă slava Lui, cum nimeni altul nu o va vedea? În cer, da, în gloria cea mai strălucitoare, El era acasă; şi aşa cum El era preocupat să pregătească un loc în Casa Tatălui pentru ai Săi, tot aşa El depune mărturie, înaintea acelora pe care harul îi cheamă şi îi face apţi să fie acolo cu El, despre ce numai El a văzut.

Şi ce mărturie este această dublă cunoaştere pentru persoana lui Isus, şi totuşi absolută în ceea ce priveşte legăturile! El este realmente Dumnezeul adevărat, dar în acelaşi timp este viaţa veşnică. Nu era pe baza experienţei, ci pe baza unei cunoaşteri lăuntrice. Aşa cum numai o Persoană divină putea, El a cunoscut atât pe om cât şi pe Dumnezeu; şi după ce El a făcut cunoscut necesitatea indispensabilă a naşterii din nou, El vorbeşte despre Dumnezeu cunoscut în natura şi slava de sus, aşa cum El a ştiut mai dinainte ce era în om. Ce binecuvântare este, că a fost adusă o astfel de cunoaştere, aceea care este acum în Hristos şi în creştinism! Nu voia omul nevoiaş, neştiutor şi orb, aşa cum este el, să spună bun venit unei astfel de binecuvântări? Vai! Nu: nici măcar atunci când harul i-o oferă şi i-o exprimă într-o limbă omenească. »Şi voi nu primiţi mărturia noastră«. El face pe Dumnezeu cunoscut şi revelează pe Tatăl. Nu rămâne nici un loc, ca cineva să primească slavă de la un altul. Omul este condamnat, aşa cum este el, egoist şi mândru, care nu numai că nu are inimă pentru Dumnezeu, ci nici nu vrea să creadă ce este în inima Lui pentru om, aşa cum se exprimă în fiecare cuvânt şi faptă a lui Isus. Aşa ne spune apostolul, că nimeni, în afară de Duhul lui Dumnezeu, nu cunoaşte lucrurile divine. Omul firesc este departe de a le înţelege, căci ele sunt pentru el o nebunie; el nici nu le poate înţelege, deoarece ele trebuie judecate duhovniceşte.

Omul poartă în inima lui o aversiune firească împotriva mărturiei divine. Sentinţa depinde de sentimente, şi sentimentele omului sunt străine de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din faptul că cineva se îndepărtează de Dumnezeu. Privilegiile nu schimbă nimic în privinţa aceasta, şi nici responsabilitatea care rezultă din relaţia în care cineva stă faţă de Dumnezeu. El trebuie să se nască din nou. O natură divină se leagă de Dumnezeu; viaţa, care Îl are pe El ca izvor şi care vine din El, se înalţă spre El cu cereri, chiar dacă nu întotdeauna (până când cunoaşte răscumpărarea) cu încredere din inimă.

 Însă în această explicaţie serioasă Domnul Isus nu a depăşit necesitatea vastă a omului cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu; şi de aceea era nescuzabil la învăţătorul iudeu, că el a trecut cu vederea adevărul în aşa măsură, că atunci când Domnul i-a prezentat aceste lucruri el nu a putut să-şi ascundă uimirea. El ar fi trebuit să ştie din scrierile vechi, în mod deosebit din psalmi şi din profeţi, că Israel trebuie înnoit, ca să ia în primire şi să savureze moştenirea făgăduită pe pământ. »Dumnezeu este bun faţă de Israel«, aşa cum va dovedi împărăţia lui Moise; dar asigurarea este îngrădită: »Cu cei cu inima curată.« (Psalmul 73.1) Marea parte a iudeilor va fi departe de a fi socotită demnă de Împărăţie, aşa că Duhul lui Hristos din rămăşiţa credincioasă nu va ezita să ceară judecata lui Dumnezeu şi exercitarea ei împotriva unei naţiuni păcătoase şi nemiloase (Psalmul 43). Ei nu erau mai buni decât păgânii, ci mai vinovaţi decât ei. Erau duşmani înlăuntru şi în afară (compară cu Psalmul 45.6-14).

Oraşul (după nume, Oraşul sfânt, dar în realitate este foarte nesfânt) este pentru gândirea celui sfânt mai rău decât pustia, oricât de sălbatică ar fi ea. Nu numai păgânii, ci şi iudeii trebuie să se nască din nou; altfel Numele lui Dumnezeu va fi hulit printre naţiuni, după cum este scris (Romani 2.24).

Dar se constată că, capitolul 36 din Ezechiel (Ezechiel 36), pe care l-am citat deja parţial, şi care în mod normal este citat, ca să accentueze aceste cuvinte ale apostolului, explică în modul cel mai clar şi fără compromise, că Dumnezeu va sfinţi Numele Lui mare, care a fost aşa de mult hulit între naţiuni (vezi Ezechiel 36.23-36).

În continuare, în discuţia Domnului nostru cu Nicodim cuvintele prorocului ilustrează „cele pământeşti”.

Versetul 12

Ioan 3.12: Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede dacă vă voi spune cele cereşti?

În vorbirea Sa despre necesitatea de a se naşte din nou – naştere din apă şi din Duh – Domnul nu a depăşit cadrul »celor pământeşti«. Fără acea naştere din nou Împărăţia lui Dumnezeu nu se poate vedea şi nu se poate intra în ea. Desigur naşterea din nou este indispensabilă pentru cer; dar Domnul merge mai departe şi insistă, că naşterea din nou este esenţială chiar şi pentru domeniul de jos al Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar şi iudeul trebuie să se nască din nou, pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani şi pentru veşnicie. După cum este adevărat, că nu toţi sunt Israel care sunt din Israel, tot aşa este adevărat că nu toţi sunt copii, fiindcă sunt din sămânţa lui Avraam.

Vom vedea de asemenea, când Domnul nostru va continua vorbirea Lui şi vorbeşte despre crucea Sa şi despre dragostea lui Dumnezeu, care dă pe Fiul, că a fi născut din nou nu descrie în mod potrivit ce a fost dat credinciosului, ci descrie viaţa veşnică. În ceea ce priveşte fiinţa ei, ea este fără îndoială aceeaşi natură, pe care o are şi trebuie să o aibă orice sfânt; dar acum străluceşte caracterul ei deplin. Există mult mai mult, aşa cum ştim şi aşa cum ne arată capitolul următor: Duhul, care a fost dat, şi părtăşia copiilor lui Dumnezeu, pe care ei o savurează, şi rezultatele morţii şi învierii şi înălţării la cer a lui Hristos, care sunt deja acum partea noastră. Dar acum nu vreau să dezbat aceasta mai mult. Ni se spune numai, că Împărăţia lui Dumnezeu are »cele cereşti«, nu mai prejos decât »lucrurile pământeşti«, despre care au vorbit prorocii. Isus, Fiul, putea să reveleze cele cereşti, dar starea în care se găsea Nicodim nu permitea aceasta în momentul acela. Duhul a revelat din belşug toate acestea şi alte adâncimi ale lui Dumnezeu, după ce sângele vărsat a împăcat pe Dumnezeu şi a curăţit conştiinţa lor. După aceea ucenicii erau liberi să cunoască totul în puterea învierii lui Hristos şi în lumina cerului. Aceasta este cunoaşterea creştină.

Dar chiar şi în timpul când Hristos a fost aici, El a vorbit clar despre Împărăţia Tatălui ca fiind sfera cerească, unde sfinţii înviaţi vor străluci ca soarele, în opoziţie cu Împărăţia Fiului Omului, care în mod clar este lumea, unde la venirea Lui vor fi trimişi îngerii ca să strângă toate lucrurile care sunt pricină de poticnire şi pe cei ce practică fărădelegea (Matei 13.41-43). Da, în rugăciunea, pe care El o dă ucenicilor Lui, putem recunoaşte o diferenţă asemănătoare, chiar dacă nu este aşa de delimitată, căci El le-a spus să se roage, ca să vină Împărăţia Tatălui lor, unde ei şi toţi sfinţii înviaţi vor fi glorificaţi, şi apoi, să se împlinească voia Sa, aşa cum se face în ceruri, tot aşa şi pe pământ, ceea ce va putea avea loc numai la împlinirea vremii, când Fiul Omului va apare în Împărăţia Sa (Matei 6.10). Acestea împreună constituie Împărăţia lui Dumnezeu, şi aceasta pentru că, aşa cum prezintă Domnul aici împreună „cele cereşti şi cele pământeşti”. Cititorul va găsi confirmat din belşug aceasta în Efeseni 1.10, Coloseni 1.20 şi Evrei 12.22-24.

În continuare învăţăm, Cine este Cel care putea să vorbească cu autoritate şi cunoaştere competentă despre lucrurile cereşti. Este Fiul Omului, fără îndoială aceeaşi Persoană, care a binevoit să fie născut de o fecioară, Fiul lui David, Mesia. Dar ca Mesia El va trebui să judece în neprihănire pe poporul Domnului şi va domni cu o putere care nu poate fi lezată, şi orice rebel care se va atinge de ea va pieri. Căci Duhul Domnului se va odihni peste El, Duhul înţelepciunii, şi priceperii, şi sfatului şi tăriei, Duhul cunoştinţei şi fricii de Domnul, şi plăcerea Lui nu va judeca după înfăţişare şi nu va hotărî după cele auzite. Dar El va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu neprihănire asupra celor întristaţi ai ţării. Şi aşa S-a prezentat El Însuşi lui Israel, dar El a fost lepădat; şi, aşa cum ştim, ei Îl leapădă până în zilele de astăzi. Căci omul pierdut arată că el este complet orb faţă de gloriile lui proprii şi faţă de comoara lui cea mai bună, Hristos, Domnul. Şi aşa am văzut de la început în această evanghelie a lui Ioan, căruia i-a fost dat să prezinte lucrurile aşa cum sunt ele şi cum sunt în prezenţa harului şi adevărului în Persoana Sa, care revelează pe Tatăl.

Aici nu este un proroc care descoperă viitorul împărăţiei Domnului pe pământ sau judecăţile, care vor premerge acesteia, sau viitorul răului, care va trebui judecat înainte să înceapă binecuvântarea din ziua aceea. Este mai mult decât un proroc, care cu responsabilitate dă mai departe ce primeşte, ca să dea oamenilor mesajul lui Dumnezeu. Isus ştie, ca nimeni altul, ce este în omul de pe pământ, pentru că numai Cuvântul întrupat putea să ştie, şi El ştie şi ce este acolo sus în Dumnezeu, aşa cum numai o persoană dumnezeiască putea să ştie, care acum este în acelaşi timp Om. Niciun proroc nu a vorbit vreodată ca El, sau putea să vorbească aşa ca El; nimeni nu a avut astfel de cunoştinţe şi nu a depus o astfel de mărturie. El putea să vorbească despre lucrurile cereşti şi pământeşti ca Unul care este inspirat să spună ce ştia şi ce a văzut în părtăşia Dumnezeirii – şi nu ca unul care era inspirat să spună ceea ce mai înainte era necunoscut. Întruparea Lui ca Om nu a diminuat cu nimic aptitudinea Lui divină şi nu a micşorat cu nimic drepturile Lui divine; era un har nespus de mare faţă de aceia, pentru al căror bine El a venit de la Dumnezeu şi S-a dus la Dumnezeu, nu numai să le ofere adevărul şi mărturia despre el, aşa cum numai El o putea face, ci şi ca Acela care era pe cale să moară moartea de ispăşire, aşa cum vedem pe scurt în acest context, pentru ca cel credincios să poată trăi veşnic şi în mod justificat.

Cu ce putea să ajute omul, un înger sau o altă fiinţă? Era slava Sa, lucrarea Sa. Pe omul Adam, pe care l-a creat Iehova Elohim, El l-a aşezat în grădina Eden, ca şi căpetenie peste toate creaturile din jurul lui, pe care Dumnezeu le-a găsit foarte bune. Dar cerul este tronul Domnului, cu toate că nici el şi nici cerul cerurilor nu-L pot cuprinde. »Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.« Oamenii au fost ridicaţi la cer, şi vor fi ridicaţi la cer; îngerii au fost trimişi din cer. Numai Isus a venit ca să se suie, aşa cum El S-a coborât. Căci El era o Persoană dumnezeiască, şi El a venit în dragoste; şi dragostea este liberă şi sfântă totodată. »Vin să fac voia Ta, Dumnezeule.« În sulul cărţii stă scris numai despre El. Şi El, căruia I-a plăcut să fie găsit la înfăţişare ca un om, care a primit trupul pregătit de Dumnezeu pentru El, a avut totdeauna bucuria să vorbească despre Sine ca fiind Trimisul, Omul Hristos Isus, care S-a coborât din cer, nu ca să facă propria Lui voie, ci voia Aceluia care L-a trimis. El a devenit Slujitor, dar nu a încetat – şi nu putea să înceteze, să fie Dumnezeu. Dar totodată El este Om, om tot aşa de adevărat cum era Adam; da, El este ce Adam nu a fost – Fiu al Omului, născut dintr-o femeie.

Versetul 13

Ioan 3.13: Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer.

Şi El este denumit, după felul expresiei folosite aici, ca fiind Acela care S-a suit la cer: ajnabenbhken … oJ ejk tou¢ oujranou¢ kataban². Căci, aşa cum întreabă apostolul, faptul că El s-a înălţat la cer, ce este altceva, decât că El S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este acelaşi cu Cel care S-a înălţat mai presus de toate cerurile, pentru ca să umple totul. Aşa cum apostolul Pavel ne spune aceasta în legătură cu lucrarea Sa şi hotărârile lui Dumnezeu, aşa o prezintă Ioan în cuvintele Domnului nostru în legătură cu adevărul referitor la persoana Sa – »Fiul Omului, care este în cer«. Şi este un adevăr care uimeşte. Dacă s-ar fi spus: „Fiul lui Dumnezeu care era în cer”, aceasta ar fi fost adevărat; dar ce adevăr imens este ceea ce s-a spus: »Fiul Omului, care este în cer«! Ar fi fost imposibil să se spună aceasta, dacă El nu ar fi fost Dumnezeu, Fiul Tatălui; dar, şi ce mare însemnătate are aceasta, s-a spus despre El ca Om, ca Mesia cel lepădat, ca »Fiul Omului, care este în cer«. Întruparea nu a fost o simplă revărsare a Divinităţii; şi nici măcar nu era o Persoană, care cândva a fost dumnezeiască şi prin întruparea ca om (în sine însăşi o absurditate imposibilă) a încetat să mai fie divină, ci era Unul, care, pentru ca să glorifice pe Tatăl şi să împlinească intenţiile harului pentru glorificarea lui Dumnezeu, în Persoana Sa a luat natura umană în unitate cu natura dumnezeiască. De aceea El putea spune – şi numai despre El se putea spune: »Fiul Omului, care este în cer«, căci El este singurul Fiu născut care este în sânul Tatălui (şi nu: era în sânul Tatălui). El este Cel care corespunde cuvintelor lui Agur (Proverbe 30), care vorbeşte profetic lui Itiel şi Ucal: »Cine s-a suit în ceruri şi cine s-a coborât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el şi care este numele fiului său? Ştii tu lucrul acesta?« (Proverbe 30.4). Este Dumnezeu, nu un om, care poate corespunde acestora; dar este Dumnezeu, Cel care a devenit Om, da, Fiul Omului. Cât de demn şi competent este El, să reveleze toate lucrurile, cele cereşti, cele pământeşti, cele omeneşti şi cele dumnezeieşti! El este cu adevărat Adevărul!

Am văzut că suirea la cer a Domnului se bazează pe coborârea Sa din cer şi ambele rezultă din Persoana Sa şi aparţin Persoanei Sale ca Fiul Omului, care este în cer. Însă Domnul urmăreşte să înfăptuiască aceasta, prin aceea că prezintă lucrarea măreaţă, spre binele păcătoşilor. El a venit pentru ca ei să aibă viaţa veşnică – cu adevărat numai prin har, dar pe baza dreptăţii divine.

Versetele 14-16

Ioan 3.14-16: Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

S-a spus deja insistent, că naşterea din nou este necesară oamenilor, pentru ca să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Dar tot aşa crucea este o necesitate, dacă omul păcătos trebuie să primească iertare de la Dumnezeu, dacă el trăieşte pentru El. Ambele sunt în aceeaşi măsură indispensabile (compară cu 1 Ioan 4.9). Şi Hristos a fost trimis pentru ispăşirea păcatelor noastre, aşa cum numai El putea fi trimis. Domnul explică acest ultim adevăr prin binecunoscuta scenă din pustiu, unde Dumnezeu, în grija Lui pentru israeliţii vinovaţi, care erau muşcaţi de şerpii înfocaţi şi pretutindeni mureau, a ordonat să se facă un şarpe înfocat şi să-l agaţe de o prăjină, pentru ca toţi care priveau la el să rămână în viaţă. El era imaginea Lui Însuşi, care nu a cunoscut nici un păcat şi totuşi a fost făcut păcat pentru noi. Cel care în acţiunea lui Dumnezeu a fost făcut una cu urmările vinovăţiei noastre sub judecata de pe cruce. Era imposibil ca sub altă formă păcatul să fie ispăşit aşa cum se cuvine. Trebuia să fie aşa, ca Dumnezeu să judece păcatul în Unul care era capabil să poarte cu mâinile Lui ce merita păcatul; şi păcatul trebuia judecat în om, în Fiul Omului, pentru ca el să poată fi de folos omului. Dar dacă ar fi fost un altul, şi nu Isus, ar fi fost o insultă a lui Dumnezeu şi nu ar fi fost eficientă pentru om; căci numai El singur era Sfântul; şi la nici o altă jertfă nu s-a avut mai sever în vedere, ca ea să fie fără pată. »Trebuie să fie un lucru preasfânt«, spunea legea jertfei pentru păcat. Adam a decăzut şi toţi ceilalţi oameni s-au născut în nedreptate şi păcat.

Numai în El, dintre toţi cei născuţi din femei, nu era nici un păcat; nu numai că El nu a făcut nici un păcat, ci în El nu era nici un păcat. De aceea pentru El a fost pregătit un trup, cum nu a fost pentru nimeni altcineva, deoarece Duhul Sfânt a venit peste fecioara Maria şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o. De aceea Sfântul, care S-a născut, a fost numit Fiul lui Dumnezeu; nu numai Fiul lui Dumnezeu înainte să fie trimis de Tatăl, ci, atunci când prin har Cuvântul a devenit carne în felul acesta, El era Om desăvârşit, dar cu nimic mai puţin Dumnezeu adevărat. Căci nu exista o altă cale, dacă situaţia lipsită de speranţă a omului trebuia rezolvată înaintea lui Dumnezeu. Aceasta putea avea loc legitim numai prin împăcare; şi Fiul Omului era singura jertfă demnă. Căci este imposibil ca sângele taurilor şi al ţapilor să înlăture păcatele, oricât de instructive ar fi fost mai înainte aceste jertfe pentru nevoile omului şi cerinţele lui Dumnezeu (compară cu Evrei 10.7). Astfel Omul Hristos Isus, care înainte de toate era Dumnezeu, da, Dumnezeu peste toate lucrurile şi preamărit în veşnicie, în smerenie a luat asupra Sa să sufere pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu. Numai aşa putea să aibă loc împăcarea, căci Dumnezeu nu putea să facă lumină din păcat, chiar dacă El poate să ierte şi iartă pe păcătoşi; dar, chiar şi El putea să ierte numai prin sângele de pe cruce în armonie cu Sine Însuşi sau cu Cuvântul Său sau cu adevărata binecuvântare a creaturii. Şi de aceea Domnul a zis aici lui Nicodim, care cunoştea Legea, chiar dacă probabil el cunoştea puţin din proroci: »Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului«. În felul acesta El a răscumpărat de sub blestemul Legii, prin aceea că El Însuşi S-a făcut blestem pentru noi. Nu este un Mesia viu, care domneşte pe pământ asupra poporului Său, ci El este Cel lepădat de ei, de către cei păcătoşi şi pierduţi, când El i-a dovedit cine sunt; este Isus Hristos, ca Cel răstignit, în sensul sau în contextul în care El este legat cu scopul pentru un om păcătos: sau aşa cum El Însuşi spune aici: »pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« Numai prin El, aşa cum El este prezentat aici, se vine la Dumnezeu; toate păcatele noastre au fost judecate şi purtate la crucea Sa. De aceea prin credinţa în El se are viaţa veşnică. Cel care crede nu mai priveşte la sine ci la (Hristos) Domnul.

Dar numai aceasta ar putea să lase sufletul, chiar dacă el priveşte prin credinţă la Hristos, fără libertate sau fără pace, oricât de binecuvântate ar fi în realitate toate acestea. De aceea Domnul descopere un alt adevăr. »Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« Aici nu mai este vorba de ticăloşia şi necazul nesfârşit al omului vinovat, fie el iudeu sau nu, aici este revelată acum dragostea suverană a lui Dumnezeu, care nu se limitează la anumite graniţe, aşa cum Legea sau omul sub Lege a văzut-o, ci ea se îndreaptă liber şi în deplină măsură spre toată lumea, acolo unde El a fost necunoscut şi urât; şi aceasta nu în creaţie sau ca mărturisirii ale harului făcute mai dinainte, ci în aşa fel, că Fiul Său, singurul Său Fiu, a fost dat, »pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« Este har în cea mai mare măsură. Aici nu este vorba de o necesitate. Nu era nici o necesitate morală, ca Dumnezeu să trebuiască să dea pe Fiul Său; era dragostea Sa şi nu era o obligaţie din partea Lui sau o revendicare a omului. Tot necazul ascuns în starea omului a fost din belşug luat în considerare la crucea Fiului Omului, şi la cruce s-a înfăptuit ispăşirea sau iertarea păcatelor celor care cred. Dar există nespus mai mult în faptul că singurul Fiu al lui Dumnezeu a fost dat lumii – şi nu poporului ales – de Dumnezeul dragostei. În felul acesta dragostea lui Dumnezeu se revelează aşa de desăvârşit, cum cerinţa Sa sfântă şi dreaptă se arată în judecata asupra păcatului; şi aceasta în Hristos, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, Fiul Omului suferind, dar acum glorificat; şi în El se arată viaţa veşnică, şi în El ea este primită cu bucuria pe care credinţa o are în El.

Marele adevăr a fost prezentat: nu numai că omul, omul păcătos, are nevoie de o iertare corespunzătoare şi de naşterea din nou, ci şi că Dumnezeu a iubit lumea, lumea vinovată şi pierdută a păgânilor şi a iudeilor, şi că El a iubit-o în aşa fel, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. În Fiul lui Dumnezeu se întâlnesc cele două linii ale adevărului; căci El a devenit carne şi a fost răstignit. Conform cu aceasta luminează adevărata Lumină, viaţa veşnică este prezentă, dragostea lui Dumnezeu este cunoscută, salvarea a fost înfăptuită, mântuirea a venit. Prin El şi în El s-a făcut mult mai mult decât dacă Împărăţia ar fi fost instaurată în putere, împărăţia pe care o aşteptau aceia ale căror aşteptări au fost alcătuite şi călăuzite prin Vechiul Testament. Harul şi adevărul s-au întâlnit; dreptatea şi pacea s-au sărutat; şi dacă probabil până în ziua aceea nu se putea spune că adevărul va răsări din pământ şi că dreptatea va privi din cer, se ştie totuşi sigur că harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos şi că dreptatea a fost întemeiată şi revelată în El. În Cel ce a fost înălţat pe tron şi a fost glorificat în Dumnezeu Însuşi acolo sus. În zilele strălucitoare ale cerului pe pământ El va judeca pe poporul Său şi lumea cu dreptate, şi El va înlătura repede răul; căci cei vii vor fi judecaţi de El la venirea Lui, aşa cum morţii vor fi judecaţi la sfârşit, înainte ca El să dea Împărăţia lui Dumnezeu.

Versetul 17

Ioan 3.17: Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

Dar acum, când Mesia este privit ca fiind lepădat de iudei, erau în desfăşurare intenţii mult mai profunde: viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu – şi mântuire prin El, Cel care a murit la cruce făcând ispăşirea. »Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.« (versetul 17). Şi pentru că înaintea lui Dumnezeu era o lucrare cu urmări nespus de profunde şi veşnice, scopurile harului Său nu se mai limitează la graniţele ţării Israel. Dacă El Se revela acum în Fiul Său ca Dumnezeu Mântuitor, este demn ca dragostea Lui, vestea bună, să fie transmisă în toată lumea. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă fărădelegile. Este adevărat, Hristos dăruit în felul acesta a fost lepădat: dar nu s-a renunţat nicidecum la misiunea dragostei; dimpotrivă, El se deplasează pe un teren nou, de unde El în puterea Duhului putea să realizeze mai mult. Căci Dumnezeu a făcut păcat (adică, la cruce) pe Cel care n-a cunoscut niciun păcat, pentru ca noi să putem deveni dreptatea lui Dumnezeu în El.

Versetul 18

Ioan 3.18: Cel care crede în El nu este judecat; dar cel care nu crede a şi fost judecat, pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Aşa exprimă Hristos ca Mântuitor, nu ca Judecător, mărturia caracteristică a lui Dumnezeu, făcută cunoscut acum omului şi vestită aici de către Domnul nostru, în opoziţie cu gloria Lui ca Mesia şi Fiu al Omului, prorocită, care domneşte peste pământ, aşa cum va face El în veacul viitor. După aceea urmează rezultatul care se oferă celui care primeşte pe Hristos. Cine crede în El nu va fi judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat »pentru că nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu«. Nu numai că cel credincios nu va fi condamnat, ci el nici nu va mai fi pus sub judecată. El va da socoteală, dar el nu va fi niciodată dus la judecată. Aceasta se învaţă clar în Ioan 5, unde deznodământul dublu este legat cu taina Persoanei lui Hristos. Deoarece El este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, El dă viaţa şi judecă – una spre binecuvântarea credincioşilor, care recunosc gloria Lui, şi cealaltă spre răzbunarea Sa faţă de cei care L-au dezonorat.

De aceea, aşa cum smerirea Lui, ca să devină Om, L-a expus necredinţei, El, ca Fiu al Omului, va judeca pe cei care Îl dispreţuiesc, şi aceasta în mod foarte clar nu se referă la cel credincios, a cărui bucurie este acum şi întotdeauna să-L onoreze pe El şi pe Tatăl. Şi aşa cum în capitolele următoare din evanghelia după Ioan se spune despre credincios că el are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă, aşa se spune aici că cel care nu crede a şi fost judecat, pentru că el nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Căci Ioan Îl prezintă pe Domnul, aşa cum El explică, că totul se decide în Persoana Lui ca Piatră de încercare, care este primit prin credinţă sau este lepădat prin necredinţă. Din aceasta rezultă binele sau răul în toate celelalte direcţii, aşa cum va arăta El curând după aceea. Nu există nici o altă piatră de încercare, nici măcar Legea lui Dumnezeu, oricât de importantă şi decisivă ar fi ea. De aceea noi recunoaştem rătăcirea vechilor învăţători, care aici şi în alte locuri adaugă Legea şi în felul acesta o fac numai o chestiune de condamnare morală; dimpotrivă, scopul adevărat al învăţăturii este, că este vorba de Hristos Însuşi, care ori este crezut, ori nu este crezut, chiar dacă fără îndoială umblarea va fi în mod corespunzător.

Dar aici nu este vorba de moartea din cauză că nu se împlinesc poruncile, ci credinciosul a şi fost judecat de El, de Cel care de la început vede sfârşitul şi care înfăţişează toate persoanele şi lucrurile aşa cum sunt ele înaintea lui Dumnezeu. Numai Unul poate ajuta celui care este mort în păcate şi fărădelegi: Legea nu o poate face câtuşi de puţin, ea poate condamna pe acela care umblă în contradicţie cu ea, ci Fiul, care este Viaţa şi care dă viaţa credinciosului. Dar cel necredincios respinge pe Fiul lui Dumnezeu: din nepăsare, sau conştient, în mândrie arogantă sau în dependenţă laşă de alte lucruri, plăceri sau interese – este numai o diferenţă a felului sau măsurii în care are loc aceasta. Căci el nu a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu, al cărui Nume nu este ascuns, ci este predicat. El va fi făcut cunoscut în măsură deplină, ce este El şi cum este El faţă de păcătoşi: aşa că orice scuză va fi zadarnică, şi ea poate numai să mărească mai mult păcatul. Numele Lui include în sine, da, spune, că El este Mântuitorul, un Mântuitor dumnezeiesc, şi totuşi este un Om şi de aceea este prezent pentru oameni. În privinţa aceasta nu se poate adeveri că ar exista îndoială cu privire la lipsa lui Dumnezeu şi a gândirii Lui; căci tocmai s-a spus, că Dumnezeu L-a trimis în lume cu acest scop, oricare ar fi caracterul revenirii Lui în curând, când va cere socoteală acelora care nu au vrut să asculte de El. Dar ce înseamnă pentru Dumnezeu, că păcătoşi răi, vinovaţi şi ruinaţi Îl dispreţuiesc şi Îl leapădă, pe Cel care totodată este singurul Salvator al oamenilor şi singurul Fiu al lui Dumnezeu! Dacă aceia, care au cea mai mare nevoie de har, observă cel mai puţin aceasta, dacă ei în cea mai mare discreditare resping pe Cel Preaînalt, care coboară la ei în dragostea cea mai deplină, ca să-i binecuvânteze – ce mai rămâne altceva pentru aceştia decât judecata, cei care ignorează harul lui Dumnezeu faţă de ei şi îl consideră fără valoare, har, care a fost înălţat aşa de mult prin slava Aceluia care din pricina lor a coborât în dragoste la ei şi prin smerirea în care El a vrut să vină S-a coborât aşa de mult?

Ştiu că preoţii puritani chiar şi aici introduc Legea şi vor să înţeleagă, că Hristos în explicarea siguranţei mântuirii celor ce cred în El, în opoziţie cu aceasta arată condamnarea necredincioşilor sub aspect dublu: în primul rând prin Lege şi în al doilea rând prin Evanghelie. Părerea lor este, că aici se spune despre cei necredincioşi, că ei ar fi deja judecaţi prin sentinţa Legii, căreia îi sunt încă supuşi, şi că aceasta le este confirmat prin Evanghelie, deoarece ei nu se îndreaptă prin credinţă spre singurul mijloc de mântuire oferit în Hristos.

Dar nici aici şi niciunde altundeva în Scriptură nu este vreo urmă despre o asemenea schemă, căci Scriptura învaţă clar: „Pentru că toţi câţi au păcătuit fără lege vor şi pieri fără lege; şi toţi câţi au păcătuit sub lege vor fi judecaţi prin lege (pentru că nu cei care aud legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi îndreptăţiţi. Deoarece, când naţiunile, care nu au lege, practică din fire cele ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt lor înşişi lege, ca unii care arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor mărturisind şi gândurile lor acuzându-se sau apărându-se între ele), în ziua când Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor, după Evanghelia mea, prin Isus Hristos.” (Romani 2.12-16) Învăţătura lui Pavel exclude de aceea concepţia, că orice necredincios se află deja sub Lege, ceea ce desigur ar include în sine, că el este condamnat de ea. Porunca se referă numai la aceia, care stau sub Lege, în timp ce aceia care nu au Legea, vor fi judecaţi pe baza propriilor lor fundamente. Prin aceasta vorbirea evangheliei noastre este în deplină concordanţă, că ea nu spune nici un cuvânt despre Lege, nici măcar acolo unde un învăţător al Legii stă înaintea Domnului, ca aici, care dorea viaţa veşnică şi mântuirea veşnică. Este vorba numai de Hristos.

Versetele 19-21

Ioan 3.19-21: Şi aceasta este judecata: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Pentru că oricine face rău urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie condamnate. Dar cel care practică adevărul vine la lumină, ca faptele lui să se arate, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu.

Că lumina adevărată luminează acum, – şi nu Legea în Israel, ci lumina, care a venit în lume, este un indiciu puternic, care este decisiv pentru orice om. Aici este o întrebare mult mai profundă decât starea proprie sau umblarea unui om. În realitate aceasta este deja decisă: omul nu mai stă sub probă, aşa cum sta iudeul sub Lege. El este pierdut, fie el iudeu sau păgân. El este pierdut în toate privinţele. De aceea este vorba de credinţa în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Cel (aşa cum am văzut mai înainte) care a fost trimis de Dumnezeu, nu, aşa cum El va face în curând, să judece vii şi morţii, ci pentru ca lumea (nu poporul ales, ci lumea, cu toată stricăciunea ei, pe baza harului Său) să fie mântuită prin El. Aceasta este esenţa. Deci totul depinde de faptul, dacă se crede în El. Dacă nu se crede, a fost deja judecat. Nu înseamnă că ai eşuat în împlinirea obligaţiilor, ci ai luptat împotriva harului şi adevărului, venite prin Isus Hristos. Înseamnă să lepezi viaţa veşnică şi totodată dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu în singurul Fiu al lui Dumnezeu, al cărui Nume este tratat cu uşurare sau nu se crede în El.

Este total inutil să te plângi de lipsa de lumină, exact contrariul este adevărat. »Aceasta este judecata: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.« O descoperire îngrozitoare a stării lor! Vai! Era starea noastră, sentimentele noastre au fost aşa de total stricate, că am preferat întunericul în locul luminii, şi aceasta din motivul cel mai vinovat şi dintr-o conştiinţă rea. Căci faptele noastre erau rele. Desigur sunt trompete care nu produce un ton clar. Dar am auzit noi atenţionarea ei clară peste şi sub vuietul lumii? Ne-am supus noi sentinţei Aceluia care ştie ce este cu omul şi totodată ştie ce este în Dumnezeu? Sau încă nu am fost înfrânţi în îndreptăţirea de sine şi mulţumirea de sine? Cutezăm noi să criticăm cuvintele Domnului, care sunt serioase şi clare – prea clare, ca să fie greşit înţelese? Dorim să amânăm luarea deciziei până când vom ajunge înaintea marelui Tron alb? Și cum va judeca El atunci necredința, care în fond Îi atribuie minciuni? Căci nimeni, care acum crede aceste cuvinte ale Lui, nu doreşte să amâne până atunci, ci Îi va încredinţa cu siguranţă sufletul, Aceluia care acum este Mântuitor, dar care atunci va fi Judecător; acum El nu este nimic altceva decât Mântuitorul celor pierduţi, care acum cred în Numele Lui.

Dar când va veni judecata veşnică, nu este adevărat că atunci este vorba simplu de necredinţa omului. Din relatarea divină, care ne-a fost dată, aflăm că morţii vor fi judecaţi după faptele lor. Nu există niciodată ceva de felul unei mântuiri corespunzătoare faptelor noastre; pentru toţi, care leapădă pe Hristos, va fi o judecată corespunzătoare faptelor lor. Ei au respins pe Mântuitorul, ei au nesocotit harul lui Dumnezeu prin religiozitate sau ateism, prin opoziţie sau indiferenţă. Ei nu vor fi găsiţi scrişi în cartea vieţii, ei vor fi judecaţi pe baza lucrurilor care au fost scrise în cartea faptelor lor. Ei vor fi aruncaţi în iazul de foc. Aceasta este moartea a doua, iazul de foc, sfârşitul tuturor celor care au iubit întunericul mai mult decât lumina. Căci faptele lor erau rele: nu este judecata lor dreaptă? Care este analiza morală a Domnului? »Pentru că oricine face rău urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie condamnate.« Cum ar putea un astfel de om să fie demn de moştenirea sfinţilor în lumină? El urăşte lumina, care a venit aici: o va iubi el mai mult sau ar fi mai potrivit pentru ea în înălţime? El este fals şi nesincer înlăuntrul lui. El preferă premeditat şi hotărât să trăiască în continuare în păcatele sale, în loc să se supună deplinei descoperiri prin lumină, pentru ca ele să poată fi şterse şi îngropate prin credinţa în sângele lui Hristos. Este adevărul acesta în omul dinlăuntru? Nu dovedeşte aceasta mai degrabă, că aceia care resping pe Hristos sunt de la diavolul, care este tatăl lor, şi că ei doresc să trăiască după poftele lor, în loc să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie supuşi Fiului Său?

Pe de altă parte: »Dar cel care practică adevărul vine la lumină, ca faptele lui să se arate, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu.« Căci credinţa aleşilor lui Dumnezeu nu este niciodată lipsită de putere, ci este vie. Ea nu dă naşte numai la rezultate, pe care oamenii le văd, ci şi la rezultate care arată clar originea lor divină şi natura lor divină. Nimeni nu insistă mai mult  cu privire la adevăr şi cunoaşterea lui Dumnezeu ca Ioan; niciunul nu are oroare mai mare de gnosticism. Este viaţă, viaţa veşnică, care cunoaşte pe Tatăl, pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care El L-a trimis; dar misiunea lui este viaţa veşnică, aşa cum Domnul nostru putea să spună despre El, Cel care I-a dat ce trebuie să spună şi să vorbească.

Dacă ştim aceasta, suntem fericiţi, dacă vom face. Blestemat este ascultătorul uituc, care nu trăieşte adevărul şi nu păşeşte în lumină, ci mai degrabă se îndepărtează, după ce s-a confruntat cu sine însuşi şi pierde imediat toate amintirile, care s-au trezit în el. Nu este foarte clar, că lucrările lui în cel mai bun caz sunt impulsive şi naturale? Dar acela, care trăieşte adevărul, vine la lumină; prin faptul că umblă în adevăr, el caută să umble corespunzător luminii şi să-şi verifice în lumină gândurile lăuntrice, sentimentele, motivaţiile şi scopurile, cuvintele şi căile. Prezenţa lui Dumnezeu influenţează faptele lui. Ele au fost evident lucrate cu Dumnezeu. Ele au purtat chipul Lui şi semnătura Lui. De aceea, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Domnului şi vor ieşi afară din ele, pentru cei care au făcut binele, aceasta va fi spre învierea vieţii – dar pentru cei care au făcut răul va fi pentru învierea judecăţii. Într-un caz a fost viaţă, în celălalt n-a fost viaţă. Acela care a ascultat de glasul Mântuitorului şi a crezut în Dumnezeu, Cel care L-a trimis, are viaţa veşnică şi de aceea face binele. Acela, care leapădă pe Fiul lui Dumnezeu, nu are nici o bază în afară de cea a omului, şi nu poate avea nici o altă putere, decât numai pe a lui Satan; el a refuzat pe Cel ce este înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu. S-ar putea ca el să vrea să nu fie judecat şi să nu meargă la pierzare; dar el desconsideră singura cale spre mântuire, care stă deschisă pentru oricine, spre Fiul Omului Cel răstignit, spre Fiul lui Dumnezeu – Dătătorul vieţii. El nu va fi în stare să respingă sau să desconsidere mai târziu judecata Sa.

Secţiunea următoare are ca temă omagierea adusă Domnului de către Ioan Botezătorul. Aceasta Îl face pe Duhul Sfânt să ne relateze ocazia corespunzătoare. Discuţia cu Nicodim a avut loc în Ierusalim; şi în aceasta s-a arătat necesitatea absolută a naşterii din nou şi a crucii. Numai că Domnul, când vorbeşte despre aceste lucruri, nu poate face nimic altceva, decât să ne facă cunoscut, că credinciosul primeşte viaţa veşnică şi că tot aşa de sigur El era Fiul Omului, Cel care din cauza stării deznădăjduite a omului a trebuit să fie înălţat pe cruce, aşa cum El este singurul Fiu al lui Dumnezeu, care a fost dat lumii din dragoste divină. Intenţia Lui era salvarea, nu judecata, cu toate că omul care nu crede în El trebuie judecat, da, este deja judecat; şi aceasta din motivul cel mai serios al preferării întunericului, pentru ca să poată face nestingherit lucrările lui rele, în loc să prefere lumina, venită în Hristos în lume. Situaţia oricărui om, care Îl leapădă, este foarte gravă.

Este evident, că Persoana lui Hristos este cheia pentru toate, şi ea străluceşte tot mai mult în întâlnirea tainică cu Nicodim. Dar Duhul Sfânt a considerat necesar să repete o mărturie mai deplină pentru noi cu împrejurările care într-un moment critic au condus la aceasta. Cineva ar putea gândi, că Domnul a folosit pe antemergătorul Său numai ca să continue lucrarea şi s-o întreacă. De aceea era oportun, ca Ioan Botezătorul să dea o mărturie finală despre El, şi anume într-un moment când natura omenească este cel mai mult înclinată să devină invidioasă.

Versetele 22-24

Ioan 3.22-24: După aceea, Isus şi ucenicii Săi au venit în ţinutul Iudeii; şi acolo stătea cu ei şi boteza. Şi boteza şi Ioan în Enon, aproape de Salim, pentru că erau multe ape acolo; şi veneau şi erau botezaţi, pentru că Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare.

Aici aruncăm o privire în ceea ce s-a petrecut înainte de lucrarea propriu-zisă a Domnului nostru în Galileea, aşa cum o descriu cei trei sinoptici. Sinopticii nu amintesc nici un singur cuvânt despre El înainte de întemniţarea lui Ioan; dimpotrivă primele capitole ale celei de-a patra evanghelie sunt dedicate acestei teme, după ce la început este revelată Persoana Sa şi gloria Sa.

Versetele 25,26

Ioan 3.25,26: Dar a fost o discuţie litigioasă a ucenicilor lui Ioan cu un iudeu, despre curăţire. Şi au venit la Ioan şi i-au spus: „Rabi, Cel care era cu tine dincolo de Iordan, despre care ai mărturisit tu, iată, Acesta botează şi toţi vin la El.”

Afirmaţia iudeului nu i-a tulburat, căci sufletele lor nu stăteau altfel decât superioritatea morală a strigătului lui Ioan şi a botezului său spre pocăinţă şi credinţă în Mesia care va veni; dar apropierea lui Isus şi realitatea forţei Lui de atracţie, chiar dacă până atunci ea era voalată, a fost un factor care i-a neliniştit, cu toate că cuvintele adresate maestrului lor vorbeau despre râvna pentru unul care a fost gata să recunoască onoarea lui Isus, atunci când El a venit la Ioan să fie botezat. Dar acum El boteza, şi toţi se strângeau în jurul Lui: aşa se plângeau ucenicii lui Ioan.

Versetele 27,28

Ioan 3.27,28: Ioan a răspuns şi a zis: „Un om nu poate primi nimic, dacă nu-i este dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am spus: „Nu sunt eu Hristosul”, ci: „Sunt trimis înaintea Lui.”

Să analizăm acum răspunsul lui. Era modest exprimat din partea lui, dar cu toate acestea foarte înţelept. Dumnezeu şi noi suntem am fost puşi la locul care se cuvine, aşa cum adevărul totdeauna face, prin care se asigură recunoaşterea dispoziţiei Sale suverane asupra tuturor şi mulţumirea fiecăruia cu soarta proprie şi tot aşa – s-ar putea adăuga – o stare liniştită, stabilă în împlinirea obligaţiilor care rezultă din aceasta. Căci nu există rătăcire mai mare decât gândul, că voinţa noastră proprie este cu adevărat tare. Şi chiar dacă ar fi aşa, ascultarea este totuşi mai tare. »Cine face voia Mea rămâne în veci.« Din acest duh de dependenţă şi de supunere fericită faţă de Dumnezeu a răspuns Ioan ucenicilor Săi. Dacă el păleşte ca luceafărul de dimineaţă când apar zorile, aceasta avea totuşi loc, ca să se împlinească misiunea lui, şi nu să eşueze în împlinirea ei. El, robul şi antemergătorul, nu a afirmat niciodată că ar fi Domnul, aşa cum puteau toţi să confirme. După aceea Ioan foloseşte cu privire la sine un tablou, care este luat din domeniul sărbătorii de nuntă, ca să explice relaţia lui cu Domnul, şi care este în armonie minunată cu ceea ce Domnul are parte în alt loc. Desigur aici totul este în contextul cu Israel, chiar dacă Duhul Sfânt, atunci când Adunarea a luat locul poporului ales, transpune liber imaginea la noua legătură, aşa cum este pretutindeni cazul în epistole şi în Apocalipsa.

Versetele 29,30

Ioan 3.29,30: Cine are mireasă este mire; iar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui. Deci această bucurie a mea este deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.

Ioan Botezătorul a fost cu adevărat slujitorul cel mai mult dăruit, da, era „Prietenul Mirelui”. De aceea era bucuria lui ca mireasa să aparţină lui Hristos, şi nu lui, a cărui distincţie era să fie heraldul Său direct, care a văzut zilele pe care împăraţii şi profeţii şi le-au dorit mult să le vadă. Era bucuria lui cea mai mare să audă glasul Său de dragoste şi plăcere adresat acelora la care S-a coborât, aşa cum S-a coborât la mireasa Sa s-o iubească. Misiunea lui proprie era încheiată. Dacă Simion putea să moară în pace, Ioan putea spune că bucuria lui era împlinită. Era corect, era necesar, ca El să crească, şi el însuşi să se micşoreze, chiar dacă niciodată mai înainte nu a fost născut din femei unul mai mare decât el. În loc să simtă o durere, inima lui s-a smerit şi s-a bucurat de aceasta.

Mai târziu, când Hristos va veni în putere şi glorie şi ca Fiu al Omului va şedea pe tronul lui David şi pe tronul de domnie mult mai înalt, creşterea domniei Lui nu va avea sfârşit, aşa cum spune profetul. Însă Ioan putea spune acum în zilele smereniei Sale, că sufletul lui se odihneşte pe gloria Persoanei Sale şi Duhul îl conduce în direcţia care i se cuvenea.

Gloria Persoanei lui Hristos luminează aici cu mare strălucire. Nu este numai apropierea Lui în relaţia cu poporul Său, aşa cum Ioan este pus deoparte, şi nici creşterea Lui, în timp ce cel mai mare născut dintre femei se micşorează. El este peste toate. „Cel care vine de sus este mai presus de toate.”

Versetul 31

Ioan 3.31: Cine vine de sus este mai presus de toţi. Cine este de pe pământ {sau: din pământ, adică îşi are originea din pământ} de pe pământ este şi de pe pământ vorbeşte. Cine vine din cer este mai presus de toţi,

Nici Adam, nici Avraam, nici Enoh şi nici Ilie nu se puteau aşeza pe un astfel de teren. Ei au venit, exact ca şi Ioan, nu din cer, şi de asemenea nu se putea spune despre niciunul din ei că era peste toţi. De asemenea nici Domnul nostru preamărit Însuşi nu putea fi descris în felul acesta ca Cel născut din Maria şi ca Moştenitorul lui David, dacă El Însuşi nu ar fi fost Dumnezeu – marea temă a evangheliei noastre. Dar ţelul mare era să se arate că El era aceasta: un adevăr de cea mai mare importanţă – putem spune cu îndrăzneală – nu numai pentru noi ca şi copii, ci şi pentru Dumnezeu, Tatăl.

Căci în felul acesta şi acum trebuia să se rezolve toate întrebările care s-au pus vreodată între Dumnezeu şi om. Ele erau de nerezolvat, până când El a venit şi S-a arătat ca Om adevărat. El, Cel care nu este cu mai puţin adevărat că era Dumnezeu şi Care este „de sus” şi „peste toţi”.

Şi era potrivit, că buzele lui Ioan Botezătorul în prezenţa ucenicilor lui, care erau geloşi gândind la onoarea domnului lor, să trebuiască să dea mărturie despre măreţia incontestabilă a Domnului Isus. De aceea urmează explicaţia: „Cine vine de sus este mai presus de toţi. Cine este de pe pământ, de pe pământ este şi de pe pământ vorbeşte. Cine vine din cer este mai presus de toţi” (Ioan 3.31). Domnul îl poate justifica pe Ioan; dar Ioan accentuează gloria lui Isus, care nu a pierdut nimic din demnitatea Sa adevărată şi măreaţă prin faptul că El în dragostea Sa divină S-a coborât să devină Om. Ca şi toţi ceilalţi oameni, Ioan nu putea să-şi revendice dreptul de a avea vre-o altă origine decât aceea de pe pământ. Numai Isus singur este din cer; căci aceasta este puterea Persoanei Sale, că El uneşte felul de a se purta al omului cu natura Sa divină, în loc ca prin natura omenească în stricăciunea ei prin păcat să fie atras în ea, aşa cum au visat zadarnic unii şi cu inimi rele.

Versetul 32

Ioan 3.32: [şi], ceea ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte; şi nimeni nu primeşte mărturia Lui.

Şi aici nu se vorbeşte numai despre Persoana Sa. Mărturiei Lui i se acordă aceeaşi valoare. „ceea ce a văzut şi a auzit, aceea mărturiseşte; şi nimeni nu primeşte mărturia Lui”. Este o mărturie desăvârşită. Căci ce era la Dumnezeu, Tatăl, în cer, pe care Fiul să nu-l fi văzut şi auzit? Era de neimaginat vreo greşeală sau lipsă în gloria din care El a venit, şi în harul, cu care El a făcut cunoscut totul oamenilor. Cât de zdrobitor este de aceea rezultatul trist! Căci desigur trebuie anticipat să se fi aşteptat în general ca toţi, cu excepţia celor mai răi, să primească cu râvnă o astfel de mărturie despre lucrurile divine, cereşti şi veşnice. Însă aceasta este starea omului prin păcat – nu numai omul sălbatic şi brutal, nu numai blasfematorul de Dumnezeu sau scepticul, ci aceia care se laudă cu evlavia lor, fie că ea este întemeiată în teorie sau în practică, în prescripţii sau tradiţii, eforturi, extaze sau experienţe – „nimeni nu primeşte mărturia Lui”. Cât de serioasă este sentinţa!, şi anume cu atât mai mult, cu cât ea este mesajul clar al sfinţeniei. Fără îndoială ei nu ştiau ce făceau în repulsia sau indiferenţa lor faţă de mărturia Lui; dar în ce stare trebuie omul să se afle, ca să-L lase pe Mântuitorul ceresc şi divin să depună mărturie în felul acesta despre lucruri care au cea mai profundă urgenţă pentru el însuşi şi pentru relaţia lor faţă de Dumnezeu în legătură cu cerul şi veşnicia, fără să cunoască vreodată valoarea Celui care dă mărturie sau valoarea mărturiei! Nu ca şi cum harul aici şi acolo, din când în când, nu are deschide unele inimi; dar chestiunea, care stă aici în câmpul vizual, este lepădarea mărturiei Sale de către om şi nu rezerva harului suveran, acolo unde totul era pierdut în păcat şi stricăciune.

Credinţa nu este nicidecum un produs natural pentru inima omului păcătos. Este imposibil să fi plăcut lui Dumnezeu fără credinţă şi fără harul Său este imposibilă credinţa, cel puţin credinţa plăcută Lui. Căci cei care sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu; dar cine nu este în carne, până când nu a fost adus la Dumnezeu? Omul, care este conştient de păcatele lui şi se îngrozeşte de judecata divină, nu poate suferi pe Dumnezeu, de a cărui pedeapsă se teme. El nu vede nici un motiv să creadă în harul Său, cât îl priveşte pe el; şi nu este de mirare, că el nu vede aceasta, căci harul lui Dumnezeu nu ar fi har, dacă ar fi vreun motiv pentru har în el însuşi. Harul exclude pieirea aceluia căruia îi este arătat; şi acesta stă la fel de mult împotriva mulţumirii de sine, aşa precum se presupune dragoste la Acela, a cărui dezaprobare el a meritat-o, aşa cum bine ştie. De aceea în inima lui nu este loc, ca să creadă în harul lui Dumnezeu, care este aşa de mare, ca să trezească îndoială în el; şi aceasta cu atât mai mult, dacă el se gândeşte ce trebuie să fie Dumnezeu şi ce a fost el însuşi în relaţia cu Dumnezeu. Hristos nu este văzut ca Acela, care schimbă totul, ca revelare a dragostei; şi moartea Lui nu este văzută ca bază a dreptăţii lui Dumnezeu, care justifică pe credincios, în ciuda păcatelor săvârşite şi a păcătoşeniei.

De aceea mărturia Lui pune inima complet la probă; căci ea spune la fel de clar adevărul despre păcătos, precum ea vesteşte şi harul lui Dumnezeu; şi inima se împotriveşte uneia şi nu are încredere în cealaltă. Ultimul, care rezultă din mărturie, este, că gândeşti rău despre tine însuţi şi bine despre Dumnezeu. Dar aceasta este tocmai rezultatul care corespunde primirii mărturiei lui Hristos. Noi începem atunci să fim împotriva noastră şi să ne punem de partea lui Dumnezeu; căci dacă există credinţă adevărată, există şi pocăinţă adevărată, fără de care credinţa este cu adevărat omenească şi fără valoare, aşa ca în Ioan 2, unde oamenii au crezut din pricina semnului făcut şi unde Isus nu Se încredea în ei. O astfel de credinţă nu este din Duhul lui Dumnezeu, ci de la minte, care trage o concluzie din probabilităţile căderii. În privinţa aceasta omul judecă altfel; el ia ce îi place – în loc să judece moral, aceasta fiind umilitor şi dureros. El nu vede nici un motiv suficient ca să respingă dovada; şi deoarece voinţa lui este cuplată cu aceasta, el crede în mod corespunzător. Aşa cum era cazul la mulţi în Ierusalim în timpul sărbătorii de Paști, la fel este şi astăzi şi în toate timpurile cu cete de oameni din creştinătate. Credinţa vagă, care predomină în general, nu trezeşte nici interese suficiente şi nici suficientă opoziţie, ca să pună omul la probă. Dar dacă vreun adevăr mare, chiar şi din acea mărturisire, pătrunde în conştiinţă sau păşeşte clar înaintea inimii, se va vedea cât de puţin cred oamenii ceea ce recunosc în Cuvânt, din simplul motiv că ei niciodată nu şi-au imaginat serios în sufletul lor aceste lucruri înaintea lui Dumnezeu.

Ca exemplu vrem să luăm adevărul simplu al evangheliei noastre, că Cuvântul, Care era Dumnezeu, a devenit carne şi a locuit printre noi, sau iertarea păcatelor în Numele Său, mesajul adresat fiecărui suflet, posesiunea fiecărui credincios: cine se îndoieşte de ele, atâta timp cât aceste lucruri sunt predicate abstract de la amvon? Dar în momentul când un om le ia pentru sufletul lui propriu şi, prin faptul că el simte mai mult decât oricând păcatele sale şi le recunoaşte, preamăreşte pe Dumnezeu pentru iertare şi se bucură de Hristos, în timp ce adoră pe Dumnezeu şi pe Miel, alţii se dau îngroziţi înapoi şi vorbesc despre aroganţă. Ca şi cum astfel de adevăruri niciodată nu ar fi fost gândite pentru inima şi viaţa şi buzele de fiecare zi, ci numai ca ceremonii religioase sau ca o formă pentru duminica comunităţii.

Versetul 33

Ioan 3.33: Cine a primit (sau: primeşte) mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevăr.

Faptul că harul şi adevărul, care au venit prin Isus Hristos (ele sunt desăvârşite în ele însele şi în El, a Cărui glorie este potrivită pentru a le revela şi împlini, dar potrivită şi pentru omul păcătos şi pierdut), îl pune pe om la probă: „şi nimeni nu primeşte mărturia Lui”. Acolo unde lucrează puterea dătătoare de viaţă a Duhului, este cu totul altfel. Ea este aşa de potrivită să câştige inima, că acela, care nu este câştigat, arată că voia Lui este împotriva lui Dumnezeu şi împotriva harului Său şi adevărului care este în Hristos, şi în mod natural curând urmează ura. Cine se smereşte şi devine născut din nou prin Cuvântul adevărului, acela se judecă singur. El nu a primit cuvântul unui om, ci, aşa cum este, Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează cu putere în credincios; sau, aşa cum se spune aici, „Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevăr” (Ioan 3.33).

Acesta este caracterul esenţial al adevăratei credinţe vii. Mărturia Lui este primită, deoarece El există: nimic nu este mai simplu, însă noi nu suntem simpli; nimic nu este mai corect şi potrivit Lui, însă noi toţi am lucrat nedrept, şi cel mai mult împotriva Lui. Este primită, pentru că El există, şi nu pentru că pare raţională sau înţeleaptă sau bună sau pentru că există vreo dovadă despre ea; cu toate că nu trebuie să se spună, că există o mulţime de dovezi; şi mărturia este singura care ar putea fi potrivită pentru Dumnezeu sau pentru om, acolo unde mărturia Sa este primită, chiar dacă unul este un păcătos şi Celălalt este Mântuitorul. O credinţă divină corespunde unei mărturii divine; dar credinţa, care se bazează pe fundamente omeneşti, nu este divină: numai ceea ce se bazează cu adevărat pe Cuvântul lui Dumnezeu, se adresează inimii şi conştiinţei. Când un om se prăbuşeşte şi vede propria lui stare păcătoasă şi vede ce a făcut împotriva unui astfel de Dumnezeu, atunci inima lui doreşte ca vestea bună a Evangheliei să fie adevărul, decât să se îndrepte spre indiferenţă sau respingere activă, aşa cum este natural; şi aceasta înseamnă, să crezi cu inima (Romani 10.9,10).

Versetul 34

Ioan 3.34: Pentru că Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură.

În continuare este prezentată clar şi exprimată pe deplin baza încrederii. Noi nu suntem lăsaţi în seama deducţiilor noastre proprii; „Pentru că Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (versetul 34). Deci să primeşti cuvintele lui Isus înseamnă să primeşti cuvintele lui Dumnezeu. Este vreun motiv pentru îndoială? Numai credinţa are parte de siguranţă absolută. Şi puterea acestei siguranţe este Duhul, aşa cum ea se arată desăvârşit în El şi în noi şi prin noi, în măsura în care carnea a fost judecată. El era vasul sfânt al Duhului, aşa că mărturia a fost vărsată la fel de curată cum a fost pusă în El, sau mai degrabă cum este în El, Cel care Însuşi este adevărul. În ceea ce priveşte ce au scris oamenii inspiraţi, este exact acelaşi lucru. „Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14.37). Oricât de mare ar fi puterea, la toate celelalte nu este o aşa garanţie împotriva slăbiciunii sau greşeli, chiar dacă eşti păzit în chip desăvârşit şi călăuzit, decât numai într-o dependenţă simplă şi încrezătoare: aşa de reală este legătura între adevăr şi Duhul.

Versetul 35

Ioan 3.35: Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui.

Am avut măreţia lui Isus şi mărturia Lui, ceea ce Îl diferenţiază aşa de total de toţi ceilalţi. Însă aici este mai mult. El este „Fiul” şi ţelul deosebit al dragostei şi onoarei lui Dumnezeu. Aceasta merge mai departe; drept urmare aici noi ne ridicăm mult mai presus de poziţia Lui ca Mesia sau ca Mire, pe de o parte, sau ca profet ceresc, pe de altă parte, a cărui mărturie a fost pentru fiecare copil al lui Adam, în timp ce ea a dus cu certitudine divină pe cel care a primit-o la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a planului Său. De aceea acum auzim despre Tatăl şi despre Fiul. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui” (Ioan 3.35). Isus este Moştenitorul a toate, ca Fiul Tatălui într-un sens specific Lui, adevăratul Isaac, care rămâne totdeauna, Fiul preaiubit, care are tot ce are El Însuşi, şi căruia toate au fost date în mâinile Lui.

Versetul 36

Ioan 3.36: Cine crede în Fiul are viaţă eternă; şi cine nu se supune Fiului (sau: nu crede în Fiul, nu ascultă de Fiul) nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste El.

Drept urmare aici nu este vorba de o binecuvântare pentru un timp limitat sau de gloria pe pământ sub domnia Lui ca Împărat. Toate lucrurile converg imediat şi pentru veşnicie la El, Cel care este ţelul mărturiei şi nu numai Acela care dă mărturia. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă”. De aceea nu trebuie să se aştepte binecuvântarea din zilele Împărăţiei. Fără îndoială atunci Iehova va revărsa binecuvântare şi viaţă pentru totdeauna. Dar cine crede în Fiul, are acum viaţa veşnică. Din acelaşi motiv este cel mai fatal lucru dintre toate, ca acum să respingi supunerea sub Persoana Sa. De aceea se adaugă: „şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste El”. Dacă cineva este neascultător, neascultarea lui se îndreaptă împotriva Lui Însuşi şi împotriva Cuvântului Său, aşa cum apostolul Pavel prin ascultarea credinţei nu a înţeles ascultarea practică, oricât de importantă ar fi aceasta la locul ei şi la timpul ei, ci supunerea faţă de El – faţă de adevărul revelat în El. Cine Îl respinge în necredinţă, rămâne în moartea neînlăturată şi rămâne sub mânia lui Dumnezeu, care poate numai să dezaprobe o astfel de jignire a inimii pentru Fiul Său.

Tradus de la: Das Johannesevangelium (3)

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare