Publicat la:
Octombrie 21, 2021
Moartea legalizata din alimente are gust cancerigen, caci globalistii au pus mina si pe industria alimentara si ne indoapa, ca sa scape de noi;Zeama sulfocalcica; Propuneri pentru afaceri profitabile pe suprafețe mici; Zeama bordeleza; Soiuri noi de legume-Ardei gogoșar SPLENDENS; Diferite tipuri de cultura a capsunului; Daca ne preocupa asimilarea de Magneziu şi Calciu , dobindim o structură solida a scheletului, ale ţesuturilor moi, dar şi … Inteligența artificială, un pericol? Nanotehnologia, promisiunea viitorului – interviu cu Prof. Dr. Ing. Mark Hersam;Un scriitor tanzanian a câștigat premiul Nobel pentru literatură… Donald Trump îşi lansează propria reţea socială… 10 noi titluri îmbogățesc, din toamna aceasta, portofoliul colecției Anansi. World Fiction;
Pastor american deghizat în cersetor…Ce spune Biblia despre pacat? Ce spune Biblia despre iertare? Râuri de apă vie si Duhul Sfânt ca putere în noi, de H. L. Heijkoop; Paine din cer; Isus, pâinea vieţii- (Ioan 6:37-59) Partea a II-a; Legea şi Evanghelia:Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului, de Shane Rosenthal; Viaţa veşnică în Vechiul Testament, în în epistolele lui Ioan, în epistolele pauline, în restul epistolelor NT, în evanghelia după Ioan- Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31, de William Kelly; Comori în vase de lut- 2 Corinteni 4.7-12,de David R. Reid; Epistola către Efeseni (5)Capitolul 5, de Matta Behnam;Pavel și Sila: întăriți în omul interior… Odihnă în Dumnezeu…
Pastor american deghizat în cersetor
Pastorul american Jeremiah Stepeek s-a mascat într-un cerșetor murdar și s-a dus la serviciul divin de dimineață în biserica de 10.000 de membrii unde trebuia să fie prezentat ca fiind noul pastor al adunării.
S-a plimbat în jurul bisericii timp de 30 minute înainte de începere și cum era o foarte mare afluență de oameni care veneau la adunare doar un foarte mic procent de credincioși l-au salutat pe cerșetor. Unora le-a cerut câțiva bănuți pentru mâncare…, dar absolut nimeni nu i-a dat nimic.
A intrat apoi în biserică și a încercat să se așeze în față, dar diaconii de serviciu i-au cerut să se așeze în spate. A încercat să salute sau să vorbească cu oamenii din adunare, dar ei întorceau capul cu dezgust după ce îl priveau din cap până în picioare.
Cum era el așezat în spatele imensei biserici, a început serviciul divin și imediat unul din responsabili s-a dus la amvon și a declarat că este fericit să facă un anunț important: “Și acum dorim să prezentăm biserica noastră pastorului Jeremiah Steepek! ”Oamenii au început să aplaude privind în jur curioși și fericiți să îl cunoască pe noul pastor… Când cerșetorul care a fost așezat în spate s-a ridicat și a început să înainteze pe culoarul ce ducea spre amvon, toate aplauzele au încetat. Toți se uitau cu stupoare la el.
După ce a ajuns în fața lor, a stat un moment în tăcere, apoi a luat microfonul și a spus: “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine. Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de cîte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”
După ce a citit acest text din Matei 25:34-40, a privit membrii bisericii și a povestit ce s-a întâmplat în dimineața aceea chiar sub privirea lor nepăsătoare. Mulți au început să plângă și numeroase capete se plecau jenate…
Atunci pastorul spuse: “Astăzi văd numai niște oameni adunați, dar nu văd Biserica lui Hristos; lumea este plină de oameni, dar nu are destui discipoli, urmași ai lui Isus. CÂND VEȚI DEVENI UCENICI???” ,a întrebat dânsul.
După un timp de tăcere el a încheiat serviciul divin și a spus “La revedere…pe săptămâna viitoare!” A fi creștin înseamnă ceva mult mai mult decât un principiu pe care îl apărați și la care țineți din obișnuință. A fi creștin este ceva ce trăiești în realitate ( nu în teorie ) și împărtășești cu alții!!!
Râuri de apă vie, de H. L. Heijkoop
În Ioan 4L-am văzut pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu care dă apa cea vie care devine un izvor, ţâşnind în viaţa veşnică. Acesta este Duhul Sfânt – un izvor de putere lucrând în cel credincios şi făcându-l în stare să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, şi să se închine Tatălui (versetele 23 şi 24).
În capitolul 7 îl vedem iarăşi pe Domnul Isus dând apă vie şi se spune în mod expres că era vorba de Duhul Sfânt. Dar felul în care Domnul Isus este prezentat şi ce spune El sunt cu totul diferite de cele văzute în capitolul 4.
În Vechiul Testament ni se spune despre trei sărbători (Exod 23, Levitic 23, Numeri 28:29, Deuteronom 16): Pastele, sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) şi sărbătoarea Corturilor. În Ioan 6:4găsim Pastele şi Domnul aduce împlinirea aievea a ceea ce era o umbră pe care o reprezenta această sărbătoare. El a coborât din cer ca să moară pentru cei care meritau judecata. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică” (Ioan 6:54). Nu găsim sărbătoarea Cincizecimii în locul acesta. După cum ştim, împlinirea ei o găsim în revărsarea Duhului Sfânt, în Fapte 2. Iar Ioan 7ne vorbeşte direct de sărbătoarea Corturilor. Era o amintire a trăirii lor în corturi, în pustie. Sărbătoarea avea să fie ţinută după culesul recoltei, inclusiv culesul viei – „după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc” (Deuteronom 16:11). Din Isaia 63şi Apocalipsa 14înţelegem că vremea culesului viei este o imagine a judecăţii care va veni peste pământ. De aceea sărbătoarea Corturilor ne prezintă imaginea slavei viitoare, când, după anumite judecăţi, Israel va locui în pace şi linişte în Palestina. Atunci Mesia, Domnul Isus, va domni în slavă, în Ierusalim.
Venise oare timpul ca Domnul să intre în slava Sa în Ierusalim (Matei 23:39)? Iudeii căutau să-L omoare; fraţii Lui după trup, cei apropiaţi ai Săi, nu credeau în El. Unii din ucenicii Săi îl părăsiseră (Ioan 6:71). Lumea se arăta vrăjmaşă Lui, iar poporul Său nu-L primea. Cum ar fi putut El atunci să Se arate în slavă şi să reverse binecuvântările pământeşti peste poporul Său?
Fraţii Lui Îi recunoşteau puterea de a-Şi înfăptui făgăduinţele. Ei nu se îndoiau de puterea Lui şi doreau ca El să Se arate pe faţă, pentru ca lumea să-L poată cinsti şi ei să-I împărtăşească cinstea. Dar aceasta nu este credinţă. Şi, în răspunsul Domnului vedem situaţia prezentată clar. Ei erau din lume şi de aceea lumea nu-i ura. Timpul era totdeauna prielnic pentru ei, deoarece ei erau o parte chiar din această lume, din sistemul social de pe pământ care nu-L primea, ci îl ura şi dorea să-L omoare. Din pricina aceasta El nu Se putea sui pe faţă la Ierusalim. Curând după aceea, El avea în adevăr să fie în situaţia de a Se duce, înainte de Paşte, căci El era gata, ca miel de Paşte, să împlinească sensul pe care îl avea sărbătoarea aceasta (Matei 21).
Dar cum putea Fiul Omului, care fusese lepădat de lume, să-Şi ia în stăpânire slava pământească? Intr-o zi, când răul va fiînlăturat prin judecăţi şi când rămăşiţa se va fi întors spre Dumnezeu, El îşi va face intrarea glorioasă în Ierusalim, pe baza Paştelui, şi îşi va lua în stăpânire împărăţia (Zaharia 14şi Matei 23:39). Dar acum, El nu avea altceva de făcut decât să meargă pe calea Lui, ca Unul care fusese neprimit, şi să mărturisească despre Dumnezeu celor care Îl respinseseră. Iar când fariseii şi marii preoţi au trimis slujitori ca să-L prindă, El a spus că nu are nevoie să se grăbească, căci timpul plecării Lui de pe pământ se apropia. El nu avea părtăşie cu lumea şi nici n-o căuta. Şi desigur, El nu căuta cinste de la lume; El nu făcea nimic altceva, decât să caute cinstea care vine de la Cel care L-a trimis. Iar celor din lume, care erau însetaţi, El le-a spus cu glas tare să iasă din lume şi să vină la El şi să bea, pentru ca setea lor să fie potolită şi râuri de apă vie să curgă din inima lor. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit (versetul 39).
Când citim bine Ioan 7:37-39, vedem unele lucruri însemnate. Domnul Isus a strigat cuvintele acestea în cea din urmă zi, cea mai însemnată zi a sărbătorii. Vechiul Testament ne învaţă că sărbătoarea Corturilor dura 8 zile şi cea de a opta zi ocupa un loc special. În Deuteronom 16nici nu este menţionată, iar în Levitic 23şi Numeri 29ea este separată de cele 7 dinainte. Numărul opt reprezintă totdeauna ceva nou, ceva care este legat de ce este vechi, dar care formează totuşi un început nou. Şi cea de a opta zi a sărbătorii Corturilor este o imagine a slavei veşnice care, după o mie de ani de slavă pământească, va fi partea tuturor celor binecuvântaţi.
În ziua aceasta Domnul vorbea despre Duhul Sfânt pe care El avea să-L dea, după ce El, ca Fiu al Omului, avea să fie slăvit. El nu putea să ia în stăpânire slava pământească. El era Cel respins, care în curând avea să fie dat morţii (Ioan 7:7,13,19). Dar Dumnezeu avea să-L învieze dintre cei morţi şi să-I dea un loc chiar la dreapta Sa, în slava veşnică cerească. Şi de acolo, El avea să dea Duhul Sfânt celor care vor crede în El.
În Ioan 4, Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu dând apa vie, prin puterea Sa divină. Dar aici El este Fiul Omului, neprimit de lume, Cel care avea să moară, dar Cel care avea să fie înviat de Dumnezeu şi slăvit în ceruri pe baza lucrării Lui, Cel care va trimite Duhul Sfânt din ceruri ca să unească pe credincioşi cu Sine. În felul acesta ei iau pe pământ acelaşi loc pe care El l-a avut. În capitolul 4, Duhul Sfânt este Cel care uneşte pe credincios cu Fiul şi cu Tatăl, dându-i locul unui închinător; iar aici, aflăm că râuri de apă vor curge din inima celui care va primi Duhul Sfânt – aici ni se spune de lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Locuirea în noi a Duhului Sfânt ne determină astfel poziţia pe pământ. Prin El suntem uniţi cu Domnul care a fost respins de lume şi a fost ţintuit pe cruce de către lume. Dar Dumnezeu a primit lucrarea Lui de pe cruce şi, pe baza ei, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a primit în slavă. „îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din cauza morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9). Şi puterea Duhului Sfânt ne umple inimile cu slava în care Isus a intrat. Dar locul nostru pe pământ este acelaşi pe care Domnul Isus Hristos l-a avut pe pământ.
În istoria lumii îl vedem pe Dumnezeu, când arătându-Şi drepturile asupra pământului, ca Dumnezeu al pământului, când retrăgându-Se la o anumită înălţime în ceruri, ca Dumnezeu al cerului. Tot aşa trebuie să se poarte şi cel credincios.
În Geneza 1şi 2 vedem cum Dumnezeu îşi menţine drepturile în creaţia care era fără pată. Dar, după cădere, vedem cum Dumnezeu S-a ocupat numai într-un mod indirect cu pământul, până ce păcatul şi nelegiuirea omului au atins culmea. Atunci El a adus potopul şi El însuşi S-a ocupat în mod direct cu pământul curăţit (Geneza 8:9), dându-i lui Noe pământul cel nou, făcând un legământ cu el şi lăsându-i cârmuirea. Dar şi Noe şi urmaşii lui s-au împotrivit lui Dumnezeu şi au folosit greşit tot ce era pe pământ. Şi după zidirea turnului Babei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, nu ca să stăpânească pământul, ci ca să călătorească pe pământ ca un străin şi să trăiască în aşteptarea cetăţii al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu (Evrei 11:9-10). Când nelegiuirea locuitorilor Palestinei a ajuns la culme, Dumnezeu a chemat un popor ca să stăpânească pământul, El însuşi fiind Căpetenia oştirii Domnului (Iosua 5:14). Atunci Dumnezeu a fost numit „Domnul întregului pământ” (Iosua 3:11). Şi în Cronici 29 se spune că scaunul de domnie al Domnului era în Ierusalim. Dar şi Israel s-a depărtat de Dumnezeu, în aşa fel încât El a trebuit să judece poporul acesta. L-a trimis în robie. Slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 10:11). El a dat cârmuirea pământului împăraţilor neamurilor şi nu S-a mai numit pe Sine însuşi Domnul întregului pământ, ci Dumnezeul cerurilor (Daniel 2:37). După robie găsim doar o îndreptare parţială. Poporul evreu n-a mai devenit independent. Şi când Domnul Isus a venit pe pământ, răutatea şi stricăciunea lor totală erau evidente. Ei au răstignit pe moştenitorul, pe Cel care avea drept asupra pământului, pentru ca ei înşişi să fie în stare să ia în stăpânire moştenirea (Matei 21:33-46).
Evanghelia după Ioan vede toate din unghiul acesta. De la început Domnul este prezentat ca neprimit (vezi Ioan 1:5-11). Desigur, într-o zi El va intra în slava Sa pământească, după ce judecata va fi fost făcută asupra lumii şi adevărata sărbătoare a Corturilor va fi ţinută. Dar acum, Dumnezeu nu are legături directe cu pământul. Şi Domnul Isus a fost străin, lepădat de lume, ca Unul care nu făcea nimic altceva decât să caute slava lui Dumnezeu, vestind cuvântul Lui (Ioan 7:14-18).
Nu vedea El că romanii asupreau poporul pământesc al lui Dumnezeu? Nu vedea El nelegiuirea şi cruzimea unuia ca Irod sau ca Pilat? Nu vedea El abuzurile care erau în Israel? El, care era Atotştiutor (Ioan 4:18), care ştia ce este în inima omului (Ioan 2:25), nu ştia că toate acestea erau împotriva gândurilor lui Dumnezeu? Nu trebuia El, care a fost adânc mişcat şi a plâns, văzând puterea şi urmările păcatului (Ioan 11:33-38), să fi fost mişcat şi să Se fi întristat de tot ce dezonora Numele lui Dumnezeu pe pământ?
Dar Îl vedem noi ocupându-Se cu astfel de lucruri, când a fost pe pământ? El nu S-a luptat ca să înlăture pe asupritorul roman, ci dimpotrivă, a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. El n-a încercat ca puterea preoţilor stricaţi şi neevlavioşi să fie înlocuită cu oameni care se temeau de Dumnezeu. El n-a încercat să înlăture abuzurile care se vedeau peste tot. Da, când cineva I-a spus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”, El a răspuns, deşi omul avea fără îndoială dreptate din punctul lui de vedere: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”. Domnul a luat locul unuia care fusese respins, care nu avea nimic altceva de făcut decât să fie un martor pentru Dumnezeu şi să cheme individual pe cel care este însetat, să iasă afară din lume, la El. El nu căuta slavă pentru Sine însuşi (Ioan 7:18). Când oamenii voiau să-L facă împărat, El a plecat dintre ei. Când făcea minuni, El oprea pe oameni să vorbească despre El. El nu dorea altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu şi aceasta însemna crucea.
Acest Isus este acum în cer. Întregul sistem al societăţii pe pământ L-a dus pe Domnul Isus pe cruce şi L-a omorât. Dar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat chiar la dreapta Sa, „până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. El a trimis aici Duhul Său din cer. Oricine este însetat poate să vină – este un lucru personal. Şi oricine crede în El primeşte Duhul Sfânt, ce devine râuri de apă vie în el, ieşind în afara lui. Lucrul acesta îl uneşte cu Domnul care este slăvit şi totodată îl înalţă deasupra pustiei prin care trece. „Când trec prin valea Baca [valea plângerii], ei o prefac într-un loc plin de izvoare” (Psalmul 84:6). Dumnezeu îl face să fie bun pentru a sluji aici, pe pământ. El poate oferi răcorire celui însetat, căci din el curg râuri de apă. Aceasta este poziţia oricărui credincios în zilele noastre, în timpul bisericii.
Ocupăm noi în mod practic poziţia aceasta? Se vede în vieţile noastre faptul că, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, noi suntem una cu Fiul Omului slăvit în cer, care este lepădat de lume? Are viaţa noastră numai acest obiect: să facă voia lui Dumnezeu? De exemplu, care ne este preocuparea? Cei mai mulţi dintre noi au o ocupaţie, ca să poată face rost de cele necesare pentru ei înşişi şi pentru familia lor, şi lucrul acesta este bun, căci cei mai mulţi nu-şi pot permite să fie scutiţi de disciplina muncii de fiecare zi. Dar lucrul acesta înseamnă pentru noi îngrijirea de cele necesare ale vieţii – sau înseamnă a câştiga un loc de cinste în societate? Relaţiile pe care le avem în societate, conduita noastră, au toate ca scop ca Dumnezeu să fie cinstit, sau ca eul să fie cinstit? Timpul de a primi cinste n-a venit încă pentru noi. Într-o zi vom sta pe scaune de domnie şi vom judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-4). Dar acum, onoarea lumii este în realitate o ruşine pentru creştin. Suntem pe pământ numai ca să facem voia Lui Dumnezeu şi să fim martori ai lui Hristos cel lepădat în lume, dar care a fost slăvit în cer. A uita lucrul acesta este periculos pentru creştin şi îi distruge mărturia.
Duhul Sfânt ca putere în noi, de H. L. Heijkoop
A avea o viaţă nouă prin naşterea din nou nu este totuşi de ajuns. Am ajuns în adevăr în stare să avem părtăşie cu Dumnezeu, însă trebuie să fie o putere care să producă părtăşia aceasta. Şi tocmai lucrul acesta îl găsim în prima parte a capitolului 4 din Ioan.
Cel dintâi lucru care ne este prezentat în versetul 10 este că în evanghelia aceasta Dumnezeu nu este Cel care cere, ci Cel care dă. În lege se cere „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău” etc.; totuşi şi lui Nicodim, care părea fără vină, Domnul i-a spus: „Trebuie să fii născut din nou”. În capitolul 4 Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de nişte păcătoşi, da, faţă de o mare păcătoasă, o femeie samariteancă ce trăia în păcat. Harul suveran al lui Dumnezeu nu se limitează la iudei, ci se îndreaptă şi spre celelalte neamuri.
Cred că nu este în totul adevărat să spui, aşa cum fac unii, că „darul lui Dumnezeu” aici, L-ar arăta pe Domnul Isus Hristos. Fără îndoială, El este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Dar în Romani 6:23se spune de asemenea: „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Hristos Isus, Domnul nostru”. Cred că în Ioan 4avem acelaşi gând ca în 2. Corinteni 9:15: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui de nespus”. Şi prin „dar” sunt înţelese toate binecuvântările lui Dumnezeu, în aşa fel încât atenţia este îndreptată nu spre dar, ci spre Dumnezeu – Dăruitorul.
Domnul Isus spune în Ioan 4:26că El este Hristosul. În versetul 18 El Se descoperă pe Sine însuşi ca Cel Atotştiutor (Ioan 4:18) şi în versetele 10 şi 14 ca Cel care dă apa vie ce ţâşneşte în viaţă veşnică (Ioan 4:10,14). Vedem Persoana Lui slăvită sosind la fântână, obosit de călătorie, flămând şi însetat şi cerând unei femei samaritence, păcătoase, ceva apă ca să bea. „Fără îndoială, mare este taina evlaviei! Dumnezeu S-a arătat în trup” (1. Timotei 3:16). Şi chiar dacă femeia samariteancă Îl socoteşte ca pe un iudeu, El este Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi al celor morţi (Ioan 5:17-29), care poate da apa vie, pentru ca oricine bea din ea să nu mai înseteze în veac.
În al treilea rând găsim aici apa vie. În capitolul 3 citim despre faptul de a fi „născut din apă şi din duh” şi am văzut că apa este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvânt, Duhul Sfânt produce viaţa într-un om care nu are viaţa de la Dumnezeu, ci numai o fire păcătoasă.
Aici însă este vorba de apa vie, adică o apă caracterizată prin viaţă, printr-o ţâşnire veşnică a vieţii. Aici Cuvântul şi Duhul sunt una, însă caracteristic este Duhul. În Ioan 7:37-39vedem de asemenea că apa vie este o imagine a Duhului Sfânt, dar ca Cel care locuieşte în cel credincios.
Nu tot aşa este cu viaţa cea nouă, divină, pe care o avem prin naşterea din nou, nici chiar în forma ei cea mai bogată, pe care o avem prezentată în expresia „viaţa veşnică”. În sine, ea este dependentă şi niciodată nu poate fi un izvor. Dacă am prezenta-o ca pe un izvor, ar trebui să contrazicem tot adevărul despre firea cea nouă şi dumnezeiască, însă Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios este un izvor de putere, o fântână a bucuriei, ţâşnind în viaţa veşnică.
Vedem puterea aducătoare de viaţă a Duhului Sfânt, contrastul dintre creaţia cea veche şi cea nouă, aşa cum o găsim în Ioan 3– o vedem pe pământ chiar de la căderea în păcat. Începând cu Geneza 3, Duhul lui Dumnezeu a lucrat în suflete ca să le aducă la naşterea din nou, căci fără naştere din nou niciun păcătos nu poate fi mântuit. Dar niciodată Duhul lui Dumnezeu n-a fost dat, mai înainte ca Fiul să Se fi arătat ca om pe pământ, în dragostea Sa faţă de păcătoşi, şi mai înainte ca Dumnezeu să Se fi manifestat pe Sine însuşi ca Dăruitor. Tot aşa şi Hristos dă; şi El S-a dat nu numai pe Sine însuşi, a dat nu numai viaţa – cum am văzut în capitolul 3, şi Scriptura niciodată nu se repetă; El dă Duhul Sfânt, care este izvor de putere în cel credincios.
Ioan 7:39ne spune că lucrul acesta n-a avut loc decât după ce Domnul a fost slăvit. Iar împlinirea lui a avut loc în ziua Cincizecimii. Ioan 4se referă numai la perioada bisericii pe pământ, fapt care este clar arătat în versetele 23 şi 24.
Deşi inima i-a fost atrasă de har, samariteanca încă nu pricepea cele ce-i spunea Domnul şi ea n-a înţeles slava Lui. Ea gândea că fântâna era prea adâncă pentru Domnul – şi în adevăr, fântâna din care El scoate este adâncă: este inima Tatălui, care vrea să Se descopere pe Sine însuşi păcătoşilor ca Cel care este marele Dăruitor.
Înainte de cădere, Adam nu înseta. Poate că aşa era şi în sens fizic, dar în orice caz aşa era în sens spiritual, căci altfel creaţia lui Dumnezeu n-ar fi fost „foarte bună”. Dar după cădere, omul a însetat. Cel mai bun lucru pe care îl mai avea era nădejdea, dar niciodată omul căzut nu i-a văzut împlinirea. Nici tradiţia, fântâna lui Iacov, la care omul religios a încercat să-şi potolească setea, nu putea să-i dea vreo satisfacţie. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”. Dar acum Fiul lui Dumnezeu venise să poată da, fiecăruia care era născut din nou, care avea viaţa veşnică, să-i dea Duhul Sfânt – puterea care îl face pe om părtaş a tot ce este în Dumnezeu.
În lucrurile obişnuite, când dau ceva, bunurile mele se reduc. În lucrurile spirituale nu este aşa; cu cât dau mai mult, cu atât primesc mai mult. Izvorul este infinit şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Nu poate nimeni să spună că practic aşa stau lucrurile, dacă inima îi este legată de lucrurile pământeşti. Un creştin care este într-o stare lumească, însetează. Dar, când se îndreaptă spre Domnul, găseşte fântâna în adâncul sufletului său.
Aici, Duhul Sfânt nu este prezentat ca o Persoană. Lucrul acesta îl găsim mai târziu, când este prezentat adevărul că, după ce Domnul Isus Se va înălţa la cer, o altă Persoană divină va veni să locuiască pe pământ. Aici însă vedem o putere divină care lucrează în viaţa noastră cea nouă şi produce în ea ce este în acord cu Dumnezeu. Apa vie pe care o dă Domnul „se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţa veşnică”.
Un izvor ne vorbeşte de o apă care curge mereu şi în care este puterea de a ţâşni cu vioiciune în afară. Puterea aceasta este subliniată aici prin cuvintele „ţâşnind în viaţa veşnică”. Astfel, Duhul Sfânt lucrează în cel credincios şi produce „dragoste, bucurie, pace îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Galateni 5:22,23). Toate acestea aparţin vieţii celei noi, dar sunt produse de puterea aceasta care lucrează în viaţa cea nouă. Aici este odihnă şi putere. Nu numai că avem viaţa veşnică în El, dar avem şi un izvor de apă în noi. Puterea coborându-se de la Dumnezeu – cerul a venit în inima mea. Şi puterea vieţii divine este cea care mă aduce în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său.
Totul aici este personal; în sufletul meu este un izvor de apă şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Dacă cineva însetează, să bea din apa cea vie; ea va deveni în el un izvor, care îl va face părtaş la ceea ce este în Dumnezeu. El spune tuturor: „Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17).
În Romani 8găsim rezultatul învăţăturii din Ioan 3şi 4 – Duhul ca viaţă şi putere în cel credincios. În primele 7 capitole, Duhul este menţionat numai de două ori: în Romani 1:4în legătură cu învierea Domnului Isus şi în Romani 5:5, unde este menţionat în treacăt, ca o explicare a motivului pentru care cel credincios se poate lăuda în necazuri. În schimb, în capitolul 8, unde învăţătura propriu zisă a epistolei se termină şi poziţia celui credincios este prezentată în toată libertatea ei slăvită – liber de păcate, eliberat de firea păcătoasă, liber faţă de lege – găsim cuvântul „Duhul” sau „al Duhului” de vreo optsprezece ori.
În versetul 2 aflăm că Duhul Sfânt este Cel care dă naştere vieţii celei noi în om, întocmai cum Adam, în Geneza 2:7, a devenit un suflet viu prin suflarea vieţii. Totuşi nu este de ajuns ca un om să aibă viaţa cea nouă. El a păcătuit – însă Hristos i-a purtat păcatele pe cruce. El are o fire păcătoasă, care nu poate face altceva decât să păcătuiască. Dumnezeu a judecat păcatul în Domnul Hristos, pe cruce. „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Şi „Dumnezeu, trimiţând pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3). Iar în versetul 4 întâlnim nu numai dorinţa omului cel nou de a face bine – „după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22) – ci şi puterea de a lucra potrivit cu dorinţa aceasta, „pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Nu este numai firea păcătoasă pe de o parte şi firea cea nouă pe de altă parte; ci firea păcătoasă (păcatul în firea păcătoasă) judecată de Dumnezeu în moartea şi învierea lui Hristos şi Duhul, ca putere care aduce firea cea nouă într-o legătură de viaţă cu Hristos. Şi sufletul în care locuieşte Duhul Sfânt primeşte descoperirea Tatălui şi a Fiului.
Nu acelaşi lucru se spunea despre Balaam. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el numai temporar (Numeri 24:2). Dar aici vedem cum un credincios primeşte Duhul Sfânt după ce a fost adus la viaţă. Şi faptul acesta arată poziţia lui: el nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul. El are Duhul lui Hristos şi este al lui Hristos – Tatăl îl iubeşte întocmai cum îl iubeşte pe Hristos – el are Duhul lui Dumnezeu şi astfel părtăşie cu Dumnezeu. Are duhul de înfiere, prin care strigă „Ava, Tată”. „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.
Duhul nu poate niciodată să dea vreo îndoială cu privire la mântuirea ta sau să te facă să gândeşti: „Nădăjduiesc că voi fi mântuit”. Duhul Sfânt aduce siguranţa înfierii şi simţământul binecuvântat al părtăşiei. Da, prin locuirea Duhului Sfânt în noi, trupurile noastre nu mai aparţin de acest pământ, ci de cer; şi ele vor fi înviate de Dumnezeu, întocmai cum El a înviat pe Domnul Isus dintre cei morţi. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”.
Aceasta este poziţia adevărată a unui creştin, o poziţie pe care credincioşii Vechiului Testament n-o aveau. Suntem noi conştienţi de ceea ce am devenit şi realizăm lucrul acesta în practică?
Ce spune Biblia despre rugaciune?
Pasaje din Biblie care ne invata despre rugaciune
Ioan 15:7
7 Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.
Marcu 11:22-26
22 Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!
23 Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.
24 De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.
25 Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.
26 Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.”
Filipeni 4:6-7
6 Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.
7 Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.
.
Matei 06:5-15
5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.
6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
7 Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi.
8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.
9 Iată, dar, cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău;
10 vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
11 Pâinea noastră cea de toate zilelea dă-ne-o nouă astăzi;
12 şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştrib;
13 şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!”
14 Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
15 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
Luca 11:5-13
5 Apoi le-a mai zis: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi se duce la el la miezul nopţii şi-i zice: „Prietene, împrumută-mi trei pâini,
6 căci a venit la mine de pe drum un prieten al meu şi n-am ce-i pune înainte”;
7 şi dacă, dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau pâini” –
8 vă spun: chiar dacă nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi, măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula şi-i va da tot ce-i trebuie.
9 De aceea şi Eu vă spun: cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.
10 Fiindcă oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.
11 Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?
12 Sau, dacă cere un ou, să-i dea un scorpion?
13 Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”
1 Tesaloniceni 5:17-18
17 Rugaţi-vă neîncetat.
18 Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.
Romani 8:26-27
26 Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
27 Şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.
Matei 26:39-42
39 Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”
40 Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!
41 Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”
42 S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”
Efeseni 6:18-20
18 Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii
19 şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei,
20 al cărei sol în lanţuri sunt; pentru ca, zic, să vorbesc cu îndrăzneală, cum trebuie să vorbesc.
Iacov 5:13-18
13 Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!
14 Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiteriia bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.
15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.
17 Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.
18 Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.
Luca 18:1-8
1 Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.
2 El le-a zis: „Într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea, şi de oameni nu se ruşina.
3 În cetatea aceea era şi o văduvă care venea des la el şi-i zicea: „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâşul meu.”
4 Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar, în urmă, şi-a zis: „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem, şi de oameni nu mă ruşinez,
5 totuşi, pentru că văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul.”
6 Domnul a adăugat: „Auziţi ce zice judecătorul nedrept?
7 Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei?
8 Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”
Luca 18:9-14
9 A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi.
10 „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş.
11 Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.
12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”
13 Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”
14 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.”
1 Timotei 2:8-10
8 Vreau, dar, ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.
9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe,
10 ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.
2 Cronici 7:12-15
12 Domnul S-a arătat lui Solomon noaptea şi i-a zis: „Îţi ascult rugăciunea şi aleg locul acesta drept Casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe.
13 Când voi închide cerul şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu:
14 dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.
15 Ochii Mei vor fi deschişi de acum, şi urechile Mele vor fi cu luare aminte la rugăciunea făcută în locul acesta.
Ieremia 33:3
3 „Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoşti.”
1 Samuel 3:1-10
1 Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea, şi vedeniile nu erau dese.
2 Tot pe vremea aceea, Eli începea să aibă ochii tulburi şi nu mai putea să vadă. El stătea culcat la locul lui,
3 iar candela lui Dumnezeu nu se stinsese încă; şi Samuel era culcat în Templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu.
4 Atunci Domnul a chemat pe Samuel. El a răspuns: „Iată-mă!”
5 Şi a alergat la Eli şi a zis: „Iată-mă, căci m-ai chemat.” Eli a răspuns: „Nu te-am chemat; întoarce-te şi te culcă.” Şi s-a dus şi s-a culcat.
6 Domnul a chemat din nou pe Samuel. Şi Samuel s-a sculat, s-a dus la Eli şi a zis: „Iată-mă, căci m-ai chemat.” Eli a răspuns: „Nu te-am chemat, fiule, întoarce-te şi te culcă.”
7 Samuel nu cunoştea încă pe Domnul, şi cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit.
8 Domnul a chemat din nou pe Samuel, pentru a treia oară. Şi Samuel s-a sculat, s-a dus la Eli şi a zis: „Iată-mă, căci m-ai chemat.” Eli a înţeles că Domnul cheamă pe copil
9 şi a zis lui Samuel: „Du-te, de te culcă; şi dacă vei mai fi chemat, să spui: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă.” Şi Samuel s-a dus să se culce la locul lui.
10 Domnul a venit, S-a înfăţişat şi l-a chemat ca şi în celelalte dăţi: „Samuele, Samuele!” Şi Samuel a răspuns: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.”
1 Timotei 2:1-7
1 Vă îndemn, dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii,
2 pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.
3 Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
4 care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.
5 Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,
6 care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită,
7 şi propovăduitorul şi apostolul Lui am fost pus eu – spun adevărul în Hristos, nu mint – ca să învăţ pe Neamuri credinţa şi adevărul.
Matei 18:19-20
19 Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
20 Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi îna Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.”
Marcu 1:35
35 A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.
Matei 21:12-13
12 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei
13 şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”
1 Ioan 5:14-15
14 Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.
15 Şi, dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.
1 Ioan 3:21-23
21 Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu.
22 Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.
23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.
1 Tesaloniceni 5:25
25 Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi.
Coloseni 4:2-4
2 Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.
3 Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri:
4 ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea.
Ioan 16:23-24
23 În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.
24 Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
Ieremia 29:12-13
12 Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta.
13 Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.
Psalmul 145:18-19
18 Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă,
lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.
19 El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El,
le aude strigătul şi-i scapă.
Psalmul 55:17
17 Seara, dimineaţa şi la amiază oftez şi gem,
şi El va auzi glasul meu.
Psalmul 34:17-18
17 Când strigă cei fără prihană, Domnul aude
şi-i scapă din toate necazurile lor.
18 Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă
şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.
1 Samuel 12:23
23 Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă.
Proverbe 15:29
29 Domnul Se depărtează de cei răi,
dar ascultă rugăciunea celor neprihăniţi
Evrei 4:16
16 Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
Ce spune Biblia despre iertare
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre.
Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.
Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”
22 Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.
Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta.
Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”
În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său
Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.
Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.
Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!
Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. (Oprire)
Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.”
Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, uitaţi-vă, întrebaţi şi căutaţi în pieţe, dacă se găseşte un om, dacă este vreunul care să înfăptuiască ce este drept, care să se ţină de adevăr, şi voi ierta Ierusalimul.
Şi iată că I-au adus un slăbănog care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”
Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te şi umblă”?
Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.”
De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.
Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria.
Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
33 Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?”
căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.
a venit Ioan care boteza în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor.
Când le-a văzut Isus credinţa, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!”
„Cum vorbeşte Omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?”
Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”?
Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,
Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta;
dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.”
pentru ca, „măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.”
Şi, când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre.
Dar, dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru care este în ceruri nu vă va ierta greşelile voastre.”
şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui;
Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor,
Când le-a văzut credinţa, Isus a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!”
Cărturarii şi fariseii au început să cârtească şi să zică în ei înşişi: „Cine este Acesta, de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?”
Ce este mai lesne, a zice: „Păcatele îţi sunt iertate” sau a zice: „Scoală-te şi umblă”?
Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: „Ţie îţi poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă”.
Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!”
Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?”
Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.”
De aceea îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.”
şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator; şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.”
Şi oricui va vorbi împotriva Fiului omului i se va ierta; dar oricui va huli împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta.
Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.
Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.”
„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.
Pocăieşte-te, dar, de această răutate a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă;
Să ştiţi, dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor;
şi oricine crede este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise.
ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”
„Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
Şi darul fără plată nu vine ca prin acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul a adus osânda; dar darul fără plată, venit în urma multor greşeli, a adus o hotărâre de iertare.
…Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.
aşa că, acum, este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire.
Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Hristos,
În adevăr, în ce aţi fost voi puşi mai prejos decât celelalte biserici, afară doar că numai eu singur nu v-am fost o sarcină? O, iertaţi-mi nedreptatea aceasta!…
în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.
Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.
Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor.”
Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare.
Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat.
Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui.
Poate că în mijlocul cetăţii sunt cincizeci de oameni buni: îi vei nimici oare şi pe ei şi nu vei ierta locul acela din pricina celor cincizeci de oameni buni, care sunt în mijlocul ei?
Şi Domnul a zis: „Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de oameni buni în mijlocul cetăţii, voi ierta tot locul acela din pricina lor.”
Fereşte-te de o învinuire nedreaptă şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel drept; căci nu voi ierta pe cel vinovat.
Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El.
A doua zi, Moise a zis poporului: „Aţi făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.”
Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta.
Toată grăsimea s-o ardă pe altar, cum a ars grăsimea de la jertfa de mulţumire. Astfel va face preotul, pentru căpetenia aceea, ispăşirea păcatului lui, şi i se va ierta.
Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea jertfei de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, şi ea va fi de un miros plăcut Domnului. Astfel va face preotul ispăşirea pentru omul acesta, şi i se va ierta.
Preotul să ia toată grăsimea, cum se ia grăsimea mielului adus ca jertfă de mulţumire, şi s-o ardă pe altar, peste jertfele mistuite de foc înaintea Domnului. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a săvârşit, şi i se va ierta.
Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere de tot, după rânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta.
Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte care va mai rămâne din darul acesta să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare.”
Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul Locaş şi să-l încredinţeze preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta.
să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie; şi i se va ierta.
Şi preotul va face pentru el ispăşirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greşeala de care se va fi făcut vinovat.”
Preotul să facă ispăşire pentru el înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-a făcut, cu berbecul adus ca jertfă pentru vină; şi păcatul pe care l-a făcut îi va fi iertat.
Şi Domnul a zis: „Iert cum ai cerut.
Iartă, dar, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici.”
Preotul să facă ispăşire pentru toată adunarea copiilor lui Israel şi li se va ierta; căci au păcătuit fără voie şi şi-au adus darul lor, o jertfă mistuită de foc în cinstea Domnului şi o jertfă de ispăşire înaintea Domnului, pentru păcatul pe care l-au săvârşit fără voie.
Se va ierta întregii adunări a copiilor lui Israel şi străinului care locuieşte în mijlocul lor, căci tot poporul a păcătuit fără voie.
Preotul să facă ispăşire pentru cel ce a păcătuit fără voie înaintea Domnului; când va face ispăşire pentru el, i se va ierta.
dar dacă tatăl ei nu-i dă voie în ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, toate juruinţele ei şi toate făgăduinţele cu care se va fi legat ea, nu vor avea nicio tărie; şi Domnul o va ierta, pentru că nu i-a dat voie tatăl ei.
dar dacă bărbatul ei nu-i dă voie în ziua când ia cunoştinţă de juruinţa ei, el va desfiinţa juruinţa, pe care a făcut-o, şi cuvântul scăpat de pe buzele ei, cu care s-a legat ea; şi Domnul o va ierta.
dar dacă bărbatul ei nu le primeşte în ziua când află de ele, orice juruinţă şi orice făgăduinţă ieşite de pe buzele ei nu vor mai avea niciun preţ, bărbatul ei nu le-a primit; şi Domnul o va ierta.
Nimic din ce va fi blestemat ca să fie nimicit cu desăvârşire, să nu se lipească de mâna ta, pentru ca Domnul să Se întoarcă din iuţimea mâniei lui, să Se îndure de tine, să te ierte şi să te înmulţească, după cum a jurat lucrul acesta părinţilor tăi,
La fiecare şapte ani, să dai iertare.
Şi iată cum se va face iertarea. Când se va vesti iertarea în cinstea Domnului, orice creditor, care va fi împrumutat pe aproapele său, să-i ierte împrumutul, să nu silească pe aproapele său şi pe fratele său să-i plătească datoria.
Vezi să nu fii aşa de rău ca să zici în inima ta: „Ah! se apropie anul al şaptelea, anul iertării!” Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit şi să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta, şi te-ai face vinovat de un păcat:
Pe acela Domnul nu-l va ierta. Ci atunci, mânia şi gelozia Domnului se vor aprinde împotriva omului aceluia, toate blestemele scrise în cartea aceasta vor veni peste el, şi Domnul îi va şterge numele de sub ceruri.
Moise le-a dat porunca aceasta: „La fiecare şapte ani, pe vremea anului iertării, la sărbătoarea Corturilor,
Iosua a zis poporului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului, căci este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos; El nu vă va ierta fărădelegile şi păcatele.
Iată totuşi ce rog pe Domnul să ierte robului tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon să se închine acolo şi se sprijină pe mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: să ierte Domnul pe robul tău, când mă voi închina în casa lui Rimon!”
şi din pricina sângelui nevinovat pe care-l vărsase Manase şi de care umpluse Ierusalimul. De aceea, lucrul acesta Domnul n-a vrut să-l ierte.
Căci o mare parte din popor, mulţi din Efraim, Manase, Isahar şi Zabulon, nu se curăţaseră şi au mâncat paştile nu după cele scrise. Dar Ezechia s-a rugat pentru ei, zicând: „Domnul, care este bun, să ierte pe toţi
Domnul a ascultat pe Ezechia şi a iertat poporul.
Nu le ierta fărădelegea, şi păcatul lor să nu fie şters dinaintea Ta; căci au necăjit pe cei ce zidesc.”
Doar un om fără prihană ar vorbi cu El, şi aş fi iertat pentru totdeauna de Judecătorul meu.
Mă copleşesc nelegiuirile: dar Tu vei ierta fărădelegile noastre.
ai iertat nelegiuirea poporului Tău,
Doamne Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat; ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător, dar i-ai pedepsit pentru greşelile lor.
Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.
De aceea, cei mici vor fi coborâţi, şi cei mari vor fi smeriţi: nu-i vei ierta. –
Domnul oştirilor mi-a descoperit şi mi-a zis: „Nu, nelegiuirea aceasta nu vi se va ierta până nu veţi muri, zice Domnul Dumnezeul oştirilor.”
Astfel, nelegiuirea lui Iacov a fost ispăşită; şi iată rodul iertării păcatului lui: Domnul a făcut toate pietrele altarelor ca nişte pietre de var prefăcute în ţărână; idolii Astarteii şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica.
Când i se usucă ramurile, sunt rupte; vin femeile să le ardă. Căci acesta era un popor fără pricepere, de aceea Cel ce l-a făcut n-a avut milă de el, şi Cel ce l-a întocmit nu l-a iertat.
Niciun locuitor nu zice: „Sunt bolnav!” Poporul Ierusalimului capătă iertarea fărădelegilor lui.
Un vuiet se aude pe înălţimi: sunt plânsetele şi rugăminţile de iertare ale copiilor lui Israel; căci şi-au sucit calea şi au uitat pe Domnul Dumnezeul lor.
Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, şi vă voi ierta abaterile.” – „Iată-ne, venim la Tine, căci Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru.
„Cum să te iert? – zice Domnul – Copiii tăi M-au părăsit şi jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Şi, după ce le-am primit jurămintele, se dedau la preacurvie şi aleargă cu grămada în casa curvei!
De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi ierta!
Dar Tu, Doamne, cunoşti toate uneltirile lor făcute ca să mă omoare. Nu le ierta nelegiuirea şi nu le şterge păcatul dinaintea Ta: ci să fie doborâţi în faţa Ta! Lucrează împotriva lor la vremea mâniei Tale! –
Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”
Îi voi curăţa de toate nelegiuirile pe care le-au săvârşit împotriva Mea, le voi ierta toate nelegiuirile prin care M-au supărat şi prin care s-au răzvrătit împotriva Mea.
Poate că dacă va auzi casa lui Iuda tot răul pe care am de gând să i-l fac, se vor întoarce fiecare de la calea lor cea rea, şi le voi ierta astfel nelegiuirea şi păcatul.”
În zilele acelea, în vremea aceea – zice Domnul – se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi; căci voi ierta rămăşiţa pe care o voi lăsa.
„Am păcătuit, am fost îndărătnici, şi nu ne-ai iertat!
ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să roşeşti, şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut, zice Domnul Dumnezeu.”
Îngrămădeşte multe lemne, aprinde focul, fierbe bine carnea, fă fiertura groasă, ca să se ardă şi ciolanele.
La Domnul Dumnezeul nostru însă este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!
Ea a zămislit din nou şi a născut o fată. Şi Domnul a zis lui Osea: „Pune-i numele Lo-Ruhama căci nu voi mai avea milă de casa lui Israel, n-o voi mai ierta!
Domnul mi-a zis: „Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: „O cumpănă.” Şi Domnul a zis: „Iată, voi pune cumpăna în mijlocul poporului Meu, Israel, şi nu-l voi mai ierta;
El a zis: „Ce vezi, Amos?” Eu am răspuns: „Un coş cu poame coapte.” Şi Domnul mi-a zis: „A venit sfârşitul poporului Meu, Israel; nu-l mai pot ierta!
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! — Primele 5 părți ale comentariului meu personal!
https://medium.com/@balutescumariuspetrisor/iisus-calea-adev%C4%83rul-%C8%99i-via%C8%9Ba-primele-5-p%C4%83r%C8%9Bi-ale-comentariului-meu-personal-5c428c400dfa
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (prima parte)
INTRODUCERE:
Oricine se bucură să primească veşti bune. Şi pentru dumneavoastră şi pentru cei pe care îi iubiţi există o veste bună. Această veste bună se găseşte în Biblie, o carte scrisă cu mulţi, mulți ani în urmă sub îndrumarea Creatorului Universului — Dumnezeu. În aceast comentariu, în mai multe părți, mă voi concentra asupra a patru cărţi biblice care conţin o veste deosebit de bună pentru fiecare dintre noi. Ele poartă numele bărbaţilor pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a le scrie — Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Aceste patru cărţi biblice sunt cunoscute de mulţi ca cele patru Evanghelii. Toate patru conţin Evanghelia, sau vestea bună, despre Iisus, şi anume că el este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru salvare şi că, în calitate de „Împărat al Împăraților” le va aduce binecuvântări eterne tuturor celor care au credinţă în El (Marcu 10:17, 30;13:13).
DE CE EXISTĂ PATRU EVANGHELII?
Probabil că vă întrebaţi de ce a inspirat Dumnezeu scrierea a patru cărţi biblice despre viaţa şi învăţăturile lui Iisus. Este în avantajul nostru să avem aceste relatări diferite despre ceea ce a zis şi a făcut Iisus. Să ilustrăm: Imaginaţi-vă că patru bărbaţi stau împrejurul unui învăţător renumit. Bărbatul care stă în faţa învăţătorului este încasator de impozite. Cel aflat la dreapta sa este medic. Bărbatul din stânga sa este pescar şi prieten foarte apropiat al învăţătorului. Iar al patrulea, care stă în spate, este mai tânăr ca ceilalţi. Toţi sunt bărbaţi de încredere şi fiecare are domenii de interes diferite. În plus, se concentrează la aspecte diferite. Dacă fiecare dintre cei patru ar consemna învăţăturile şi activităţile învăţătorului, după toate probabilităţile, scrierile lor ar conţine detalii sau evenimente diferite. Când analizăm cele patru relatări, păstrând în minte perspectivele sau obiectivele diferite ale scriitorilor, ne putem forma o privire de ansamblu despre ce a făcut şi a predat învăţătorul. Această ilustrare ne ajută să înţelegem că este util să avem patru relatări distincte despre viaţa Marelui Învăţător, Iisus. Mergând cu ilustrarea mai departe, încasatorul de impozite li se adresează iudeilor, de aceea, el grupează unele învăţături sau evenimente având în vedere în principal această categorie de cititori. Medicul pune accent pe vindecarea bolnavilor şi a celor cu infirmităţi, omiţând unele detalii consemnate de încasatorul de impozite sau prezentându-le în altă ordine. Prietenul apropiat se axează pe sentimentele şi calităţile învăţătorului. Scrierea tânărului este mai succintă. Însă relatarea fiecăruia dintre cei patru este exactă. Din această ilustrare reiese că, având patru relatări despre viaţa lui Iisus, putem dobândi o cunoştinţă temeinică despre activităţile, învăţăturile şi personalitatea Sa. Este adevărat că oamenii în general spun „Evanghelia după Matei” sau „Evanghelia după Ioan” şi nu este greşit, întrucât fiecare evanghelie conţine „vestea bună despre Iisus Hristos” (Marcu 1:1). Însă, în sens mai larg, există o singură evanghelie, sau veste bună, despre Iisus, pusă la dispoziţia noastră în cele patru relatări.
Mulţi cercetători ai Cuvântului lui Dumnezeu au comparat şi au armonizat evenimentele şi informaţiile consemnate în Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În jurul anului 170 d.H., scriitorul sirian Taţian s-a străduit să facă şi el acest lucru. Admiţând că aceste patru cărţi sunt exacte şi inspirate de Dumnezeu, Taţian a redactat Diatessaronul, o compilaţie în care a armonizat cele patru relatări despre viaţa şi serviciul lui Iisus.
Comentariul meu se va intitula „Iisus — Calea, Adevărul şi Viaţa”. Va avea acelaşi obiectiv — o prezentare armonizată a celor 4 Evanghelii. Nu voi pretinde niciun moment că, prezentarea mea este exactă! Este una relativă!
CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA:
Iisus Hristos i-a spus apostolului Toma: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6). Iisus este „Calea”. Numai prin El ne putem ruga lui tatălui Ceresc. Mai mult, Iisus este calea prin care putem să ne împăcăm cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 16:23; Romani 5:8). Prin urmare, doar prin El putem fi în relaţii apropiate cu Tatăl. Iisus este „Adevărul”. El a vorbit despre adevăr şi a trăit în armonie cu acesta. Iisus a împlinit multe profeţii, care „prin El au devenit Da/s-au împlinit” (2 Corinteni 1:20; Ioan 1:14). Aceste profeţii ne ajută să înţelegem rolul său esenţial în realizarea scopului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:10). De asemenea, Iisus Hristos este „Viaţa”. Prin răscumpărarea oferită de El — faptul că şi-a dat viaţa perfectă şi şi-a vărsat sângele în folosul nostru — , Iisus a făcut posibil ca noi să obţinem „adevărata viaţă”, adică „viaţa veşnică” (1 Timotei 6:12, 19; Efeseni 1:7; 1 Ioan 1:7). El se va dovedi a fi „Viaţa” mai cuseamă odată cu instaurarea Cerului Nou și Pământului Nou!
Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă şi să preţuiască rolul lui Iisus în împlinirea scopului lui Dumnezeu. Fie ca şi dumneavoastră să simţiţi bucuria de a învăţa mai multe lucruri despre Iisus, „Calea, Adevărul şi Viaţa”!
1. Două mesaje de la Dumnezeu:
ARHANGHELUL GABRIEL PREZICE NAŞTEREA LUI IOAN BOTEZĂTORUL;
ARHANGHELUL GABRIEL ÎI SPUNE MARIEI DESPRE NAŞTEREA LUI IISUS:
Întreaga Biblie poate fi considerată un mesaj de la Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc ni l-a transmis pentru instruirea noastră. Să analizăm în continuare două mesaje speciale, transmise cu peste 2 000 de ani în urmă. Cel ce le-a anunţat a fost Gabriel, un arhanghel care „stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19). În ce împrejurări a adus arhanghelul aceste mesaje importante?
Este în jurul anului 3 î.H. (posibil chiar 4–5 î.H.). Gabriel îi transmite primul mesaj lui Zaharia, un preot al Domnului care locuieşte în regiunea deluroasă a Iudeii, probabil în apropiere de Ierusalim. El şi soţia lui, Elisabeta, nu mai sunt tineri şi nu au copii. Este rândul lui Zaharia să slujească în calitate de preot la templul lui Dumnezeu din Ierusalim. În timp ce Zaharia se află la templu, Gabriel apare pe neaşteptate lângă altarul pentru tămâie. Fireşte, Zaharia este înspăimântat. Dar arhanghelul îi alungă temerile zicându-i: „Nu te teme, Zaharia, pentru că implorarea ţi-a fost ascultată, iar soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan”. De asemenea, Gabriel îi spune că Ioan „va fi mare înaintea Domnului” şi că „îi va pregăti lui Dumnezeu un popor” (Luca 1:13–17). Mesajul arhanghelului i se pare greu de crezut lui Zaharia deoarece el şi soţia lui, Elisabeta, sunt în vârstă. De aceea, Gabriel îi zice: „Nu vei mai putea vorbi şi vei tăcea până în ziua în care vor avea loc aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele” (Luca 1:20). Între timp, oamenii de afară se întreabă de ce zăboveşte Zaharia atât de mult în templu. El iese în cele din urmă, dar nu poate să vorbească, ci doar să facă semne cu mâinile. Este limpede că a văzut ceva supranatural în templu. După ce îşi încheie serviciul preoţesc la templu, Zaharia se întoarce acasă. La scurt timp după aceea, Elisabeta rămâne însărcinată. Ea stă acasă cinci luni, izolată de comunitate, aşteptând să nască.
Apoi, Gabriel se arată a doua oară, de data aceasta unei fecioare, pe nume Maria, care locuieşte la nord de Ierusalim, în Galileea, în oraşul Nazaret. El îi zice Mariei: „Ai găsit favoare la Dumnezeu!”. Îngerul îi spune în continuare: „Iată că vei concepe în pântecele tău şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare şi va fi numit Fiul Celui Preaînalt. El va domni peste casa lui Iacob pentru totdeauna şi împărăția Sa nu va avea sfârşit” (Luca 1:30–33).
Cât de privilegiat trebuie să se fi simţit Gabriel pentru că a transmis aceste două mesaje! Cu cât vom citi mai mult despre Ioan şi despre Iisus, cu atât vom înţelege mai bine de ce aceste mesaje transmise din cer sunt foarte importante.
2. Iisus este onorat înainte de a se naşte:
MARIA O VIZITEAZĂ PE ELISABETA, O RUDĂ A SA:
După ce Gabriel îi spune tinerei Maria că va naşte un fiu care va fi Împărat pentru eternitate, Maria îl întreabă: „Cum se va face aceasta, de vreme ce nu știu de bărbat?” (Luca 1:34). Gabriel îi răspunde: „Duhul Sfânt va veni peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa. Astfel, şi cel ce se va naşte va fi numit sfânt, Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). — sublinierile ne aparțin. Probabil pentru a o ajuta pe Maria să accepte mesajul, Gabriel adaugă: „Iată că Elisabeta, ruda ta, a conceput şi ea un fiu la bătrâneţe. Ea, cea numită stearpă, este acum în luna a şasea, pentru că la Dumnezeu niciun cuvânt nu rămâne neîmplinit” (Luca 1:36, 37). Maria acceptă ce i-a spus Gabriel, aşa cum reiese din răspunsul ei: „Iată roaba Domnului! Să mi se facă după cuvintele tale” (Luca 1:38). — de notat, aici, smerenia Mariei, al cărui nume, în ebraică înseamnă „stăpâna, aleasa”, și care, acum își spune „roaba”! După plecarea lui Gabriel, Maria se pregăteşte să meargă în vizită la Elisabeta şi la soţul ei, Zaharia, care locuiesc în apropiere de Ierusalim, în regiunea deluroasă a Iudeii. Din Nazaret, oraşul unde locuieşte Maria, până acolo este cale de trei, patru zile. Maria ajunge, în sfârşit, acasă la Zaharia şi la Elisabeta, ruda sa. După ce Maria intră şi o salută pe Elisabeta, aceasta se umple de Duh Sfânt şi îi spune: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Cum de am acest privilegiu, să vină la mine mama Domnului meu? Pentru că iată, când mi-a ajuns la urechi glasul salutului tău, pruncul mi-a săltat în pântece de bucurie” (Luca 1:42–44). La auzul acestor cuvinte, Maria răspunde cu recunoştinţă: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi sufletul mi s-a umplut de o mare bucurie în Dumnezeu, Salvatorul meu, pentru că El a privit la starea umilă a roabei sale. Fiindcă iată că de acum înainte toate neamurile mă vor numi fericită, pentru că Cel puternic a făcut fapte mari pentru mine”. Este demn de remarcat că, deşi i s-a arătat favoare, Maria îi acordă toată onoarea lui Dumnezeu. Ea spune: „Sfânt este numele său. Din neam în neam îndurarea lui este peste cei care se tem de El” (Luca 1:46–50). Prin cuvinte profetice inspirate, Maria continuă să-l laude pe Dumnezeu: „El a înfăptuit lucrări măreţe cu braţul său, i-a împrăştiat pe cei trufaşi în planurile inimii lor. I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei de condiţie umilă, i-a săturat cu bunătăţi pe cei flămânzi şi i-a alungat fără nimic pe cei bogaţi. A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, arătând că-şi aminteşte promisiunea de a avea îndurare pentru totdeauna faţă de Avraam şi sămânţa lui, aşa cum le-a spus strămoşilor noştri” (Luca 1:51–55).
Maria rămâne cu Elisabeta aproximativ trei luni, fiindu-i, probabil, de ajutor în ultimele săptămâni de sarcină. Ce bine că aceste două femei fidele, care poartă fiecare în pântece un copil cu ajutorul lui Dumnezeu, pot fi împreună în această perioadă din viaţa lor!
Să remarcăm că lui Iisus i s-a acordat onoare chiar şi înainte de a se naşte. Elisabeta l-a numit „Domnul meu”, iar pruncul din pântecele ei „a săltat de bucurie” când Maria a intrat în casa Elisabetei. Mai târziu însă, alţii îi vor trata diferit pe Maria şi pe copilul ei încă nenăscut‚ aşa cum vom vedea.
3. Se naşte cel care va pregăti calea:
SE NAŞTE IOAN BOTEZĂTORUL ŞI PRIMEŞTE NUMELE HOTĂRÂT DE DUMNEZEU;
ZAHARIA PREZICE ROLUL PE CARE ÎL VA AVEA IOAN:
Nu mai este mult şi Elisabeta va naşte. Maria, ruda sa, a stat cu ea trei luni. A sosit timpul ca Maria să-şi ia rămas-bun şi să pornească în lunga călătorie de întoarcere spre casa ei din Nazaret, situat la nord de dealurile Iudeii. Peste aproximativ şase luni va avea şi ea un fiu. La scurt timp după ce Maria pleacă, Elisabeta naşte. Totul decurge bine la naştere, iar Elisabeta şi copilul sunt sănătoşi. Când Elisabeta le arată băieţelul vecinilor şi rudelor ei, aceştia se bucură împreună cu ea. Conform Legii date de Dumnezeu Israelului, în a opta zi de la naştere, un copil de sex bărbătesc trebuie să fie circumcis. Tot atunci primeşte şi un nume (Leviticul 12:2, 3). Unii spun că băiatul ar trebui să se numească Zaharia, după tatăl său. Dar Elisabeta intervine: „Nu, ci se va numi Ioan” (Luca 1:60). Să ne amintim că arhanghelul Gabriel a spus că numele copilului va fi Ioan. Vecinii şi rudele nu sunt de acord, zicând: „Nimeni dintre rudele tale nu poartă acest nume” (Luca 1:61). Prin semne, ei îl întreabă pe Zaharia ce nume vrea să-i pună băiatului. Zaharia cere o tăbliţă şi scrie: „Ioan este numele lui” (Luca 1:63). Atunci, Zaharia îşi recapătă în mod miraculos graiul. Probabil, ne amintim că Zaharia nu a mai putut vorbi deoarece nu a crezut ce a spus Gabriel, şi anume că Elisabeta va avea un fiu. Când Zaharia începe să vorbească, vecinii lui rămân uluiţi şi se întreabă: „Ce va fi copilaşul acesta?” (Luca 1:66). Ei recunosc intervenţia divină în modul în care i se pune lui Ioan numele. Zaharia se umple de Duh Sfânt şi declară: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, fiindcă şi-a îndreptat atenţia spre poporul său şi i-a adus eliberarea. A ridicat pentru noi un corn de salvare în casa lui David, slujitorul său” (Luca 1:68, 69). Expresia „corn de salvare” se referă la Domnul Iisus, care nu este încă născut. Prin intermediul acestuia, spune Zaharia, „după ce vom fi scăpaţi din mâinile duşmanilor, (Dumnezeu ne va da) privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru pentru el, cu loialitate şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre” (Luca 1:74, 75). Zaharia prezice despre fiul său: „Tu, copilaşule, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului, ca să-i pregăteşti căile, ca să-i dai poporului său vestea salvării prin iertarea păcatelor lor, datorită milostivirii/compasiunii Dumnezeului nostru. Această compasiune va fi ca lumina strălucitoare a zorilor, ca să-i lumineze pe cei ce stau în întuneric şi în umbra morţii, ca să ne îndrume paşii pe calea păcii” (Luca 1:76–79). Cât de încurajatoare este această profeţie! Între timp, Maria‚ care este încă necăsătorită, a ajuns acasă‚ în Nazaret. Ce i se va întâmpla când se va vedea clar că este însărcinată?
4. Maria este însărcinată, dar necăsătorită:
IOSIF AFLĂ CĂ MARIA ESTE ÎNSĂRCINATĂ ;
IOSIF O IA PE MARIA DE SOŢIE:
Maria este în luna a patra de sarcină. Aşa cum am văzut, în primele luni de sarcină, ea a fost în vizită la ruda ei, Elisabeta, în regiunea deluroasă a Iudeii, situată la sud de Nazaret. Dar acum Maria s-a întors acasă. În scurt timp se va vedea că este însărcinată. Să ne gândim în ce situaţie delicată se află Maria. Ea este logodită cu un tâmplar din Nazaret, pe nume Iosif. Maria ştie că, potrivit Legii date de Dumnezeu Israelului, o femeie logodită care are relaţii intime cu un alt bărbat este omorâtă cu pietre (Deuteronomul 22:23, 24). Deşi nu a comis imoralitate, probabil că Maria se întreabă cum îi va explica lui Iosif că a rămas însărcinată şi ce se va întâmpla după aceea. Întrucât Maria a fost plecată trei luni, Iosif este, cu siguranţă, nerăbdător să o vadă. Când se întâlnesc, probabil că Maria îi spune lui Iosif despre situaţia ei, încercând să-i explice că a rămas însărcinată prin intermediul Duhului Sfânt. Însă, aşa cum vă puteţi imagina, lui Iosif îi este greu să înţeleagă şi să creadă ce-i zice Maria. Iosif ştie că Maria este o femeie morală şi că are o reputaţie bună. El o iubeşte foarte mult. Dar, în ciuda celor spuse de ea, Iosif se gândeşte că doar un alt bărbat ar fi putut să o lase însărcinată. El nu vrea ca Maria să fie ucisă cu pietre sau să fie făcută de ruşine; de aceea, hotărăşte să divorţeze de ea în secret. Pe timpul acela, cei logodiţi erau consideraţi ca fiind căsătoriţi şi trebuiau să divorţeze pentru a rupe logodna. Mai târziu, Iosif merge la culcare, gândindu-se încă la aceste lucruri. Îngerul Domnului îi apare într-un vis şi-i spune: „Nu te teme s-o iei la tine pe Maria, soţia ta, fiindcă ce s-a conceput în ea este prin Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi îi vei pune numele Iisus, căci El îşi va scăpa poporul de păcatele lui” (Matei 1:20, 21). Cât de recunoscător este Iosif când se trezeşte deoarece situaţia s-a clarificat! El face fără întârziere ce i-a spus îngerul, luând-o pe Maria acasă. Acest act public echivalează cu o ceremonie de nuntă, de acum Iosif şi Maria fiind consideraţi un cuplu căsătorit. Câteva luni mai târziu, Iosif şi Maria, care este în ultimele luni de sarcină, trebuie să se pregătească pentru o călătorie spre un loc aflat departe de casa lor din Nazaret. Unde sunt nevoiţi ei să meargă acum, când Maria este aproape gata să nască?
5. Unde şi când s-a născut Iisus?
IISUS SE NAŞTE ÎN BETLEEM;
PĂSTORII MERG SĂ-L VADĂ PE PRUNCUL IISUS:
Cezar August, împăratul Imperiului Roman, a dat un decret potrivit căruia toţi supuşii săi trebuie să se înregistreze. Prin urmare, Iosif şi Maria sunt nevoiţi să meargă în oraşul natal al lui Iosif, Betleem, situat la sud de Ierusalim. Mulţi oameni au venit la Betleem ca să se înregistreze. Singurul loc în care Iosif şi Maria găsesc adăpost peste noapte este un grajd, unde sunt ţinuţi măgari şi alte animale. Acolo se naşte Iisus. Maria îl înfaşă şi îl culcă într-o iesle, locul în care se pune hrana pentru animale. Cu siguranţă, Dumnezeu a dirijat lucrurile pentru ca Cezar August să dea decretul referitor la recensământ. Astfel a fost posibil ca Iisus să se nască în Betleem, oraşul natal al regelui David, strămoşul său. Scripturile au prezis cu mult timp în urmă că acesta va fi oraşul în care se va naşte promisul Mesia (Mica 5:2).
Ce noapte memorabilă! Afară, pe câmp, o lumină puternică străluceşte în jurul unui grup de păstori. Este Slava Domnului! Un înger le spune păstorilor: „Nu vă temeţi, căci iată că vă anunţ vestea bună despre o mare bucurie pe care o va avea tot poporul, fiindcă în oraşul lui David vi s-a născut astăzi un Mântuitor, care este Hristos Domnul. Iată care este semnul pentru voi: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle”. Deodată, îngerului i se alătură mulţi îngeri care spun: „Glorie lui Dumnezeu în înălţimi şi pace pe pământ printre oamenii bunăvoinței!” (Luca 2:10–14). După ce îngerii pleacă, păstorii îşi zic unul altuia: „Să mergem imediat la Betleem şi să vedem ce s-a întâmplat acolo, după cum ne-a spus Domnul” (Luca 2:15). Ei se duc în grabă şi îl găsesc pe micuţul Iisus exact unde le-a spus îngerul Domnului. Când păstorii relatează ce le-a zis îngerul, toţi cei care îi ascultă sunt uluiţi. Maria preţuieşte toate aceste cuvinte şi se gândeşte la ele în inima ei.
În prezent, mulţi oameni cred că Iisus s-a născut la 25 decembrie. Dar, în zona Betleemului, decembrie este o lună ploioasă şi rece. Uneori, chiar ninge. În acea perioadă a anului este puţin probabil ca păstorii să fi stat noaptea pe câmp cu turmele. De asemenea, este greu de crezut că împăratul roman ar fi cerut unui popor care era gata oricând să se revolte împotriva lui să călătorească zile în şir în plină iarnă pentru recensământ. Din câte se pare, Iisus s-a născut în luna octombrie.
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a doua)
6.Copilul care a fost promis:
*IISUS ESTE CIRCUMCIS, IAR MAI TÂRZIU, ADUS LA TEMPLU
Iosif şi Maria nu se întorc la Nazaret‚ ci rămân în Betleem. Când are opt zile‚ Iisus este circumcis‚ conform Legii date de Dumnezeu Israelului (Leviticul 12:2, 3). În această zi se obişnuieşte şi să i se dea nume unui copil de sex bărbătesc. Iosif şi Maria îi pun fiului lor numele „Iisus”‚ aşa cum i-a îndrumat arhanghelul Gabriel.
După mai bine de o lună, când Iisus împlineşte 40 de zile, părinţii săi îl duc la templul din Ierusalim‚ situat la doar câţiva kilometri de locul în care se află ei. Potrivit Legii‚ la 40 de zile de la naşterea unui fiu, mama trebuie să aducă la templu o ofrandă de purificare (Leviticul 12:4–8).
Maria aduce ca ofrandă două păsărele. Aceasta ne ajută să ne facem o idee despre starea materială a lui Iosif şi a Mariei. Conform Legii, trebuie aduşi ca ofrandă un berbec tânăr şi o pasăre. Dar, dacă mama nu-şi permite să ofere un berbec, ea poate aduce două turturele sau doi porumbei. Fiind în această situaţie, Maria aduce şi ea două păsărele.
7.Iisus este vizitat de astrologi:
*CÂŢIVA ASTROLOGI SUNT CONDUŞI DE O STEA LA IERUSALIM, IAR APOI LA IISUS
Câţiva bărbaţi vin de la răsărit. Ei sunt astrologi şi studiază poziţia aştrilor, pretinzând că astfel pot să le prezică oamenilor viitorul (Isaia 47:13). Când erau acasă, în răsărit, ei au văzut o stea şi au urmat-o sute de kilometri. Steaua i-a dus la Ierusalim, nu la Betleem. Ajunşi la Ierusalim, ei întreabă: „Unde este regele iudeilor, care s-a născut? Fiindcă am văzut steaua lui când eram în răsărit şi am venit să ne plecăm înaintea lui” (Matei 2:1, 2). Când aude aceasta, regele Irod se mânie. Îi cheamă pe preoţii principali şi pe alţi conducători religioşi evrei şi îi întreabă unde trebuie să se nască Hristosul. Bazându-şi răspunsul pe Scripturi, ei îi spun: „În Betleemul din Iudeea” (Matei 2:5; Mica 5:2). Atunci, Irod îi cheamă în ascuns pe astrologi şi le spune: „Duceţi-vă şi căutaţi cu atenţie copilaşul, iar, când îl veţi găsi, să-mi daţi de ştire, ca să merg şi eu să mă plec înaintea lui” (Matei 2:8). În realitate însă, Irod vrea să-l găsească pe copilaş ca să-l ucidă.
După plecarea astrologilor, steaua pe care au văzut-o când erau în răsărit merge înaintea lor. Este limpede că aceasta nu este o stea obişnuită; ea a fost făcută să apară special pentru a-i îndruma pe astrologi. Ei o urmează până se opreşte deasupra casei în care locuiesc Iosif, Maria şi băieţelul lor. Când intră în casă, astrologii o găsesc pe Maria cu copilaşul Iisus. Ei se pleacă înaintea lui şi-i oferă în dar aur, tămâie albă şi smirnă. Mai târziu, când se pregătesc să se întoarcă la Irod, ei sunt avertizaţi de Dumnezeu în vis să nu facă acest lucru. De aceea, se duc în ţara lor pe alt drum.
Ce-a fost această stea care i-a călăuzit pe astrologi? Este greu de spus. Ne ferim să facem speculații! Cât privește pe astrologi/magi există și părerea că ei erau preoți persani ai lui Zoroastru! Nu intrăm în amănunte.
8.Fug de un conducător rău:
*FAMILIA LUI IISUS FUGE ÎN EGIPT
*IOSIF ŞI FAMILIA SA SE MUTĂ LA NAZARET
Iosif o trezeşte pe Maria. Trebuie să-i dea neapărat vestea. Îngerul Domnului i-a apărut în vis şi i-a spus: „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui şi fugi în Egipt. Stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod are de gând să caute copilaşul ca să-l omoare” (Mat. 2:13). Iosif şi Maria împreună cu fiul lor ies fără întârziere din oraş, la adăpostul întunericului. Ei fug chiar la timp, deoarece Irod află că astrologii l-au înşelat. El le spusese să se întoarcă şi să-l informeze cu privire la Iisus, însă ei au părăsit ţara fără să facă aceasta. Irod este furios. El nu renunţă la ideea de a-l ucide pe Iisus, de aceea dă ordin să fie omorâţi toţi băieţii din Betleem şi din împrejurimi de la vârsta de doi ani în jos. Calculul său se bazează pe ceea ce aflase de la astrologii veniţi de la răsărit.
Uciderea tuturor acestor băieţi este ceva îngrozitor. Nu ştim câţi copii au fost ucişi, dar plânsul amar şi strigătele de durere ale mamelor îndoliate împlinesc o profeţie biblică făcută de Ieremia, un profet al lui Dumnezeu (Ieremia 31:15).
Iosif şi familia sa ajung în Egipt şi rămân să locuiască acolo. Dar, într-o noapte, îngerul Domnului se arată din nou lui Iosif într-un vis. „Scoală-te, ia copilaşul şi pe mama lui”, îi spune îngerul, „şi du-te în ţara lui Israel, fiindcă aceia care căutau să ia sufletul copilaşului au murit” (Matei 2:20). Iosif înţelege acum că el şi familia sa se pot întoarce în ţara lor. Astfel se împlineşte o altă profeţie biblică: Fiul lui Dumnezeu este chemat din Egipt (Osea 11:1).
După cât se pare, Iosif intenţionează să se stabilească împreună cu familia sa în Iudeea, probabil în apropiere de oraşul Betleem, unde au locuit înainte de a fugi în Egipt. Dar află că în Iudeea este rege fiul lui Irod, Arhelaus, un om rău. În alt vis, Dumnezeu îl avertizează pe Iosif cu privire la pericol. Prin urmare, Iosif şi familia sa călătoresc spre nord şi se stabilesc în oraşul Nazaret, din ţinutul Galileii, departe de Ierusalim, centrul vieţii religioase iudaice. Iisus creşte în această comunitate, împlinind astfel o altă profeţie: „El va fi numit Nazarinean” (Matei 2:23).
După ce năştea, o femeie israelită era considerată un timp necurată din punct de vedere ceremonial. La sfârşitul acelei perioade, trebuia adusă o ofrandă arsă ca jertfă de purificare. Tuturor li se reamintea astfel că păcatul şi imperfecţiunea s-au transmis nou-născutului. Copilaşul Iisus era perfect şi sfânt (Luca 1:35). Totuşi, Maria şi Iosif „l-au adus” la templu „pentru purificarea lor”, aşa cum prevedea Legea (Luca 2:22).
La templu‚ un bărbat în vârstă, pe nume Simeon, li se adresează lui Iosif şi Mariei. Dumnezeu i-a dezvăluit lui Simeon că nu va muri înainte de a-l vedea pe Hristosul‚ sau Mesia‚ promis de Dumnezeu. În această zi‚ Simeon este îndrumat de Duhul Sfânt la templu‚ unde îi găseşte pe Iosif şi Maria cu copilaşul lor. Simeon îl ia pe copilaş în braţe. În timp ce îl ţine pe Iisus în braţe, Simeon îi mulţumeşte lui Dumnezeu, spunând: „Acum, Doamne, tu îl laşi pe robul tău să moară în pace, potrivit cuvintelor Tale. Pentru că ochii mei au văzut cum vei aduce mântuirea pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, o Lumină pentru a îndepărta vălul de pe popoare şi Slavă poporului tău Israel” (Luca 2:29–32). Iosif şi Maria rămân uluiţi când aud aceste cuvinte. Simeon îi binecuvântează şi îi spune Mariei că fiul ei „este pus pentru căderea şi ridicarea din nou a multora din Israel” şi că durerea îi va străpunge sufletul asemenea unei săbii ascuţite (Luca 2:34).
La templu se află şi profetesa Ana‚ în vârstă de 84 de ani. De fapt‚ ea nu lipseşte niciodată de la templu. Chiar în acest ceas‚ Ana se apropie de Iosif, de Maria şi de copilaşul Iisus. Ea începe să-i aducă mulţumiri lui Dumnezeu şi să le vorbească despre Iisus tuturor celor care vor să asculte. Cât de mult trebuie să se bucure Iosif şi Maria de tot ce li s-a întâmplat la templu! Cu siguranţă‚ aceasta le confirmă că fiul lor este Cel promis de Dumnezeu.
9.Iisus creşte în Nazaret:
*COPILĂRIA LUI IISUS
Iisus creşte în Nazaret, un oraş mic şi neînsemnat. Acesta este situat la nord de Iudeea, în ţinutul deluros al regiunii Galileea‚ la vest de un lac mare, cunoscut ca Marea Galileii. Când Iosif şi Maria se întorc din Egipt la Nazaret, Iisus are, probabil, vârsta de doi ani şi este, din câte se pare, singurul lor copil. În familia pământeană a lui Iisus existau și fraţii vitregi, Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Existau și cel puțin două surori vitrgesurorile vitrege ale lui Iisus. Există în lumea creștină puternice dispute legate de problema dacă aceștia sunt sau nu copiii Mariei și ai lui Iosif. Bisericile Ortodoxă și Catolică consideră că este vorba de copii ai lui Iosif dintr-o altă căsătorie. Așadar, ar fi vorba de veri ai lui Iisus! Nu încercăm clarificarea acestui subiect aici! Pe blogul meu există un alt articol referitor la Maica Domnului! În acel articol îmi exprim părerea aupra acestei chestiuni.
Cu siguranţă, Iisus are şi alte rude. I-am amintit deja pe Elisabeta şi pe fiul ei, Ioan ( vezi prima parte a acestui comentariu). Ei locuiesc la mulţi kilometri spre sud‚ în Iudeea. Mult mai aproape‚ în Galileea‚ trăieşte Salome‚ după cât se pare‚ sora Mariei şi deci mătuşa lui Iisus. Salome este căsătorită cu Zebedei. Cei doi fii ai lor‚ Iacov şi Ioan‚ ar fi, aşadar, veri primari ai lui Iisus. Nu ştim dacă în copilărie Iisus a petrecut mult timp împreună cu aceşti băieţi‚ însă mai târziu ei îi devin tovarăşi apropiaţi, fiind doi dintre apostolii săi.
Iosif trebuie să lucreze din greu pentru a-şi întreţine familia. El este tâmplar. Iosif îl creşte pe Iisus ca pe copilul său‚ motiv pentru care Iisus este numit „fiul tâmplarului” (Matei 13:55). Iosif îl învaţă pe Iisus meseria de tâmplar‚ iar acesta se dovedeşte un ucenic bun. De fapt, mai târziu‚ oamenii spun despre Iisus: „Nu este el tâmplarul?” (Marcu 6:3).
Cel mai important lucru din viaţa familiei lui Iosif este închinarea la Dumneze . În Nazaret există o sinagogă unde, fără îndoială, Iosif îşi duce cu regularitate familia pentru a se închina. Mai târziu, despre Iisus s-a spus că a mers la sinagogă „după obiceiul său din ziua sabatului” (Luca 4:16). De asemenea, pentru familia lui Iisus este o mare bucurie să meargă cu regularitate la templul lui Dumnezeu din Ierusalim.
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (partea a treia)
10. Familia lui Iisus călătoreşte la Ierusalim:
· LA VÂRSTA DE 12 ANI, IISUS LE PUNE ÎNTREBĂRI ÎNVĂŢĂTORILOR
· IISUS ÎL NUMEŞTE PE DUMEZEU „TATĂL SĂU”
Este primăvară. A sosit timpul ca familia lui Iosif împreună cu prieteni şi rude să pornească în călătorie la Ierusalim, după cum obişnuiesc în fiecare an. Ei se duc la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui, aşa cum prevede Legea (Deuteronomul 16:16). De la Nazaret la Ierusalim sunt aproximativ 120 de kilometri. Este o perioadă plină de activităţi şi mult aşteptată de toţi. Iisus, care are acum 12 ani, este nerăbdător să participe la această sărbătoare şi să fie din nou la templu.
Pentru Iisus şi familia sa, sărbătoarea Paştelui nu este doar un eveniment de o zi. Următoarea zi după Paşte este începutul Sărbătorii Turtelor Nedospite, care durează şapte zile (Marcu 14:1). Aceasta face parte din perioada sărbătorii Paştelui. Călătoria de la Nazaret la Ierusalim, şederea lor în acest oraş şi drumul de întoarcere acasă durează aproximativ două săptămâni. Dar anul acesta, din cauza unui incident în care este implicat Isus, călătoria va dura mai mult.
Călătoriile la Ierusalim pentru cele trei sărbători anuale erau un prilej de bucurie pentru toţi (Deuteronomul 16:15). În timpul acelor călătorii, Iisus avea posibilitatea să vadă diferite zone ale ţării, să afle unele caracteristici geografice ale lor şi să cunoască închinători ai lui Dumnezeu din alte regiuni. Călătoriile la Ierusalim erau într-adevăr deosebite.
În timpul călătoriei spre nord, spre casă, Iosif şi Maria presupun că Iisus este printre prietenii şi rudele cu care călătoresc. Însă Iisus nu este cu ei când se opresc pentru a înnopta. Aşa că merg să-l caute printre tovarăşii de drum, dar nu-l găsesc nicăieri. Atunci Iosif şi Maria se întorc la Ierusalim ca să-l caute. O zi întreagă îl caută fără să-i dea de urmă. Nu-l găsesc nici în ziua următoare. În sfârşit, a treia zi îl găsesc pe Iisus în templu, în una dintre multele săli. Îl văd stând în mijlocul unor învăţători evrei. El îi ascultă, le pune întrebări, iar aceştia rămân uimiţi de priceperea lui. „Copile, de ce te-ai purtat aşa cu noi?”, îl întreabă Maria. „Iată că tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi.” (Luca 2:48). Iisus se miră că n-au ştiut unde era. El îi întreabă: „De ce a trebuit să mă căutaţi? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Luca 2:49).
Iisus se întoarce acasă, la Nazaret, cu Iosif şi Maria şi le este supus. El creşte în înţelepciune şi în statură. Deşi tânăr, Iisus se bucură de favoare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Încă din copilărie, el a avut preocupări spirituale şi a manifestat respect faţă de părinţi. Într-adevăr, Iisus este un exemplu pentru toți copiii de azi!
11. Ioan Botezătorul pregăteşte calea:
MATEI 3:1–12 MARCU 1:1–8 LUCA 3:1–18 IOAN 1:6–8, 15–28
· IOAN VINE SĂ PREDICE ŞI SĂ BOTEZE
· SUNT BOTEZAŢI MULŢI, DAR NU TOŢI
Au trecut aproximativ 17 ani de când Iisus, care avea atunci 12 ani, le-a pus întrebări învăţătorilor în templu. Acum este primăvara anului 29. Mulţi vorbesc despre Ioan, o rudă a lui Iisus, care predică în tot ţinutul de la vest de râul Iordan. Ioan este un bărbat care impresionează atât prin înfăţişare, cât şi prin vorbire. El poartă o haină din păr de cămilă, are mijlocul încins cu o centură de piele şi mănâncă lăcuste şi miere sălbatică. Mesajul său este: „Pocăiţi-vă, căci Împărăîia Cerurilor s-a apropiat!” (Matei 3:2). Mesajul lui Ioan trezeşte interesul celor care au venit să-l asculte. Mulţi înţeleg că trebuie să se pocăiască, adică să-şi schimbe atitudinea şi conduita, renunţând la modul de viaţă condamnabil din trecut. Cei care vin la el sunt din „Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul din jurul Iordanului” (Matei 3:5). Mulţi dintre cei care vin la Ioan se căiesc, iar el îi botează scufundându-i în apele Iordanului.
Ioan îi botează pe oameni ca simbol al pocăinţei lor sincere de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Însă nu toţi îndeplinesc cerinţele pentru botez. Când unii conducători religioşi, farisei şi saduchei, vin la el, Ioan îi numeşte „pui de vipere”. El le spune: „Daţi rod potrivit pocăinţei şi să nu îndrăzniţi să ziceţi în sinea voastră: Îl avem de tată pe Avraam. Pentru că vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice copii lui Avraam din pietrele acestea. Securea este deja la rădăcina pomilor; orice pom care nu dă rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Matei 3:7–10).
Deoarece Ioan atrage atenţia multora, transmite un mesaj direct şi îi botează pe mulţi, sunt trimişi la el nişte preoţi şi leviţi care îl întreabă: „Tu cine eşti?”.
„Eu nu sunt Hristosul”, spune clar Ioan.
„Atunci cine eşti? Eşti Ilie?”
„Nu sunt.”
„Eşti Profetul?”, întreabă ei, referindu-se la marele Profet despre care Moise a spus că va veni (Deuteronomul 18:15, 18).
„Nu!”, răspunde Ioan.
Ei insistă, întrebându-l din nou: „Cine eşti? Ca să le dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui despre tine?”. Atunci Ioan le zice: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu: Îndreptați calea Domnului, cum a spus profetul Isaia” (Ioan 1:19–23). Ca urmare, preoţii şi leviţii îl întreabă: „Atunci de ce botezi dacă nu eşti nici Hristosul, nici Ilie, nici Profetul?”. Răspunsul lui Ioan este semnificativ: „Eu botez cu apă. Dar în mijlocul vostru stă cineva pe care nu-l cunoaşteţi. El vine după mine” (Ioan 1:25–27). Da, Ioan recunoaşte că pregăteşte calea ajutându-i pe oameni să dobândească o stare corespunzătoare a inimii pentru a-l accepta pe promisul Mesia. El declară despre acesta: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-i scot sandalele” (Matei 3:11). Ioan chiar spune: „Cel care vine după mine a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:15).
Aşadar, mesajul lui Ioan „Pocăiţi-vă, căci Împărăția Cerurilor s-a apropiat!” este într-adevăr oportun (Matei 3:2). Acesta are menirea de a le face cunoscut tuturor că, în curând, Iisus Hristos, îşi va începe slujirea.
12. Iisus este botezat:
MATEI 3:13–17 MARCU 1:9–11 LUCA 3:21, 22 IOAN 1:32–34
· IISUS ESTE BOTEZAT ŞI UNS CU DUHUL SFÂNT
· TATĂL CERESC DECLARĂ CĂ IISUS ESTE FIUL SĂU
La aproximativ şase luni după ce Ioan Botezătorul începe să predice‚ Iisus‚ care are în jur de 30 de ani‚ vine la el‚ la râul Iordan. Iisus face aceasta nu doar pentru a-l vizita pe Ioan sau pentru a afla cum progresează lucrarea lui. El vine pentru a-i cere lui Ioan să-l boteze. Fireşte, Ioan obiectează: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” (Matei 3:14). Ioan ştie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Să ne amintim că Ioan a săltat de bucurie în pântecele mamei sale când Maria‚ care era însărcinată cu Iisus‚ a venit în vizită la mama sa, Elisabeta. Fără îndoială că Elisabeta i-a relatat mai târziu acest lucru. Probabil, el a aflat şi că un înger a anunţat naşterea lui Iisus şi că mai mulţi îngeri li s-au arătat unor păstori în noaptea în care s-a născut acesta. Ioan ştie că botezul său este pentru cei care se pocăiesc de păcate. Isus însă n-are păcat. Deşi Ioan nu este de acord să-l boteze, Iisus insistă: „Lasă de data asta, fiindcă aşa este potrivit să îndeplinim tot ce este drept” (Matei 3:15).
De ce este potrivit ca Iisus să fie botezat? Botezul lui Iisus nu este un simbol al pocăinţei de păcate. Cu ocazia botezului, el se prezintă înaintea Tatălui său pentru a înfăptui voinţa sa (Evrei 10:5–7). Iisus a fost tâmplar‚ dar acum a venit timpul să înceapă serviciul pentru care Tatăl său ceresc l-a trimis pe pământ. Se aşteaptă Ioan ca în momentul botezului lui Iisus să se întâmple ceva neobişnuit? Ioan a relatat mai târziu: „Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duh Sfânt»” (Ioan 1:33). Aşadar, Ioan se aşteaptă să vadă Duhul Sfânt coborând asupra unui om pe care îl botează. De aceea, după ce Iisus iese din apă, probabil că Ioan nu este surprins să vadă „Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste Iisus” (Matei 3:16).
Dar la botezul lui Iisus se mai întâmplă ceva. „Cerurile se deschid” înaintea Sa. Nu putem ști ce înseamnă exact acest fapt, probabil semnifică posibilitatea pentru Iisus de-al revedea direct pe Tatăl! În plus, la botezul lui Iisus, o voce din Cer declară: „Acesta este Fiul meu, cel iubit,în care îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17). Vocea este, evident, a lui Dumnezeu-Tatăl. Iisus este Fiul lui Dumnezeu — „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, după cum se spune în Crezul creștin!
După ce descrie botezul lui Iisus, evanghelistul Luca precizează: „Iisus avea cam treizeci de ani când şi-a început lucrarea şi era, aşa cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, . . . fiul lui David, . . . fiul lui Avraam, . . . fiul lui Noe, . . . fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:23–38).
13. Să învăţăm din modul în care Isus a făcut faţă ispitelor:
MATEI 4:1–11 MARCU 1:12, 13 LUCA 4:1–13
· SATAN ÎL ISPITEŞTE PE IISUS
Imediat după ce este botezat de Ioan, Iisus este dus de Duhul Sfânt în pustiul Iudeii. Aici, El rămâne 40 de zile şi 40 de nopţi. El nu mănâncă nimic în tot acest timp. Apoi, când i se face foarte foame, Satan Diavolul vine la El să-l ispitească şi îi zice: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune-le acestor pietre să se facă pâini” (Matei 4:3). Iisus se împotriveşte ispitei, întrucât ştie că este greşit să-şi folosească puterile supranaturale pentru a-şi satisface propriile dorinţe.
Diavolul nu renunţă, ci încearcă să-l ispitească în alt fel. El îi cere să se arunce de pe parapetul templului. Dar Iisus nu cedează tentaţiei de a face ceva spectaculos ca să atragă atenţia asupra lui. Citând din Scripturi, Iisus arată că este greşit să-l pui pe Dumnezeu la încercare în modul acesta.
Apoi, ispitindu-l a treia oară, Diavolul îi arată lui Iisus — nu ştim în ce fel — „toate regatele lumii şi gloria lor” şi îi spune: „Toate aceste lucruri ţi le voi da ţie dacă te vei prosterna şi te vei închina o dată înaintea mea”. Din nou, Iisus refuză categoric, spunând: „Pleacă, Satan!” (Matei 4:8–10). El nu cade în capcana de a face ce este rău, deoarece ştie că doar lui Tatălui trebuie să i se aducă închinare. Da, Iisus alege să-i rămână fidel lui Dumnezeu-Tatăl.
Avem multe de învăţat din aceste ispite şi din modul în care Iisus a reacţionat la ele. Ispitele au fost reale, ceea ce dovedeşte că Diavolul nu este doar un simbol al răului, aşa cum susţin unii oameni. El este o persoană reală, invizibilă. Această relatare arată, de asemenea, că guvernele lumii, deși sunt îngăduite de Dumnezeu, sunt sub influența Diavolului! Dacă nu aşa ar sta lucrurile, Satan nu l-ar fi putut ispiti pe Iisus în acest fel! Mai mult decât atât, Diavolul a spus că, dacă Iisus se va închina o dată înaintea lui, el îi va da toate regatele lumii. Diavolul ar putea încerca să ne ispitească şi pe noi într-un mod asemănător, probabil oferindu-ne ocazii de a acumula bogăţii şi de a dobândi putere sau o poziţie înaltă în această lume. Dăm dovadă de înţelepciune dacă urmăm exemplul lui Iisus rămânându-i fideli lui Dumnezeu, indiferent de tentaţiile cu care ne confruntăm. Dar este demn de remarcat că Diavolul a plecat de la Iisus, „aşteptând un alt moment prielnic” (Luca 4:13). Şi nouă ni s-ar putea întâmpla la fel, de aceea este important să fim mereu vigilenţi.
14. Isus îşi alege primii discipoli:
· SUNT ALEŞI PRIMII APOSTOLI/DISCIPOLI AI LUI IISUS
Iisus a petrecut 40 de zile în pustiu. Înainte de a merge înapoi în Galileea, Iisus se întoarce la Ioan, care l-a botezat. Când Iisus se apropie de Ioan, acesta arată spre El şi le spune celor prezenţi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii! Acesta este Cel despre care am zis: După mine vine un om care a trecut înaintea mea, fiindcă exista înainte de mine” (Ioan 1:29, 30). Deşi este cu câteva luni mai mare decât Iisus, Ioan ştie că Iisus a existat înaintea sa în Cer ca Dumnezeu-Fiul.
Cu câteva săptămâni în urmă, când Iisus a venit să fie botezat, se pare că Ioan nu era sigur că Iisus avea să fie Mesia. „Eu nu-l cunoşteam”, admite Ioan, „dar iată de ce am venit să botez cu apă: ca El să fie dezvăluit Israelului” (Ioan 1:31). Ioan le relatează ascultătorilor săi ce s-a întâmplat la botezul lui Iisus: „Am văzut Duhul Sfânt coborând din Cer ca un porumbel; şi a rămas peste el. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând este cel care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut lucrul acesta şi am depus mărturie că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1:32–34).
În ziua următoare, când Ioan este împreună cu doi dintre discipolii săi, Iisus vine din nou la el. Văzându-l, Ioan spune: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:36). Ca urmare, aceşti doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul îl urmează pe Iisus. Unul dintre ei se numeşte Andrei. Probabil că celălalt este chiar cel care a consemnat acest episod şi care se numeşte tot Ioan. Se pare că acest Ioan este un văr al lui Iisus, fiind unul dintre fiii lui Salome. Ea este probabil sora Mariei, iar soţul ei este Zebedei.
Întorcându-se şi văzându-i pe Andrei şi pe Ioan că îl urmează, Iisus îi întreabă: „Ce căutaţi?”.
„Rabi, . . . unde stai?”, îl întreabă ei.
Iisus le răspunde: „Veniţi şi veţi vedea” (Ioan 1:37–39).
Este în jurul orei patru după-amiaza, iar Andrei şi Ioan petrec restul zilei cu Iisus. Andrei este atât de entuziasmat, încât, după ce îl găseşte pe fratele său Simon, numit şi Petru, îi spune: „Noi l-am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). Andrei îl duce pe Petru la Iisus. Evenimentele ulterioare lasă să se înţeleagă că şi Ioan îl duce pe fratele lui, Iacov, la Iisus; însă Ioan nu menţionează acest detaliu referitor la el în Evanghelia sa.
În următoarea zi, Iisus îl găseşte pe Filip, care este din Betsaida, oraşul natal al lui Andrei şi al lui Petru, situat în apropiere de ţărmul nordic al Mării Galileii. Iisus îi face lui Filip invitaţia: „Urmează-mă!” (Ioan 1:43).
Apoi Filip îl găseşte pe Natanael, numit şi Bartolomeu, şi îi spune: „Noi l-am găsit pe cel despre care au scris Moise, în Lege, şi Profeţii: este Iisus, fiul lui Iosif, din Nazaret”. Natanael este neîncrezător şi îi zice lui Filip: „Poate să iasă ceva bun din Nazaret?”.
„Vino şi vezi!”, îl îndeamnă Filip. Iisus îl vede pe Natanael apropiindu-se şi spune: „Iată într-adevăr un israelit în care nu este înşelăciune!”.
„Cum de mă cunoşti?”, întreabă Natanael.
„Te-am văzut mai înainte ca Filip să te cheme, când erai sub smochin”, îi spune Iisus.
Uimit, Natanael îi răspunde: „Rabi, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israel!”.
„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi?”, îl întreabă Iisus. „Vei vedea lucruri mai mari decât acestea.” Apoi Iisus declară: „Foarte adevărat vă spun: Veţi vedea Cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând la Fiul Omului” (Ioan 1:45–51).
La scurt timp după aceea, Iisus împreună cu noii săi discipoli pleacă din Valea Iordanului şi pornesc spre Galileea.
15. Primul miracol al lui Iisus:
· NUNTA DIN CANA
· IISUS TRANSFORMĂ APA ÎN VIN
Este a treia zi de când Natanael a devenit unul dintre primii discipoli ai lui Iisus. Iisus împreună cu cel puţin câţiva dintre aceştia se îndreaptă spre nord, spre ţinutul Galileii, de unde sunt ei originari. Destinaţia lor este Cana, oraşul natal al lui Natanael, situat într-o zonă de deal, la nord de Nazaret, unde a crescut Iisus. Ei au fost invitaţi la un ospăţ de nuntă în Cana.
La nuntă a venit şi mama lui Iisus. Se pare că Maria‚ fiind prietenă cu familia mirilor‚ dă o mână de ajutor, ocupându-se de numeroşii invitaţi. Astfel, ea observă imediat că lipseşte ceva şi îi spune lui Iisus: „Nu mai au vin” (Ioan 2:3). Prin aceste cuvinte, Maria îi sugerează lui Iisus să facă ceva ca să rezolve problema. Folosind o expresie idiomatică pentru a-şi exprima dezacordul, Iisus îi spune: „Ce am eu de-a face cu tine, femeie?” (Ioan 2:4). Întrucât Iisus este Fiul lui Dumnezeu, doar Tatăl Său Ceresc poate hotărî ce va face El, nu familia sau prietenii. Dovedind înţelepciune, Maria lasă problema în seama fiului ei‚ spunându-le celor care slujesc: „Să faceţi tot ce vă va spune!” (Ioan 2:5).
Acolo se află şase vase de piatră pentru apă‚ fiecare având peste patruzeci de litri. Iisus le spune celor care slujesc: „Umpleţi vasele cu apă”. Apoi‚ Iisus zice: „Scoateţi acum puţin şi duceţi-i directorului/nunului petrecerii” (Ioan 2:7, 8).
Directorul petrecerii este impresionat de calitatea excepţională a vinului‚ însă nu ştie că acesta a fost obţinut printr-un miracol. El îl cheamă pe mire şi îi spune: „Orice om serveşte mai întâi vinul cel bun şi, când oamenii sunt ameţiţi, pe cel mai puţin bun. Tu ai păstrat vinul cel bun până acum” (Ioan 2:10).
Acesta este primul miracol al lui Iisus. Când noii săi discipoli/apostoli văd miracolul, credinţa lor în Iisus se întăreşte. După aceea, Iisus împreună cu mama sa şi cu fraţii săi vitregi/verii Săi* merg în Capernaum, oraş situat pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii.
*Notă: — în această prezentare a vieții lui Iisus nu intru în chestiuni teologice aprig discutate între confesiunile creștine. Este și cazul problemei fraților lui Iisus. Părerea mea legată de această chestiune se poate citi într-un alt articol de pe blog — „Despre Fecioara Maria, Maica Domnului”.
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a IV-a).
16. Iisus manifestă zel pentru Dumnezeu-Tatăl:
· IISUS CURĂŢĂ TEMPLUL:
După nunta din Cana, Iisus porneşte spre Capernaum. Mama lui Iisus şi fraţii săi vitregi/verii (după alte opinii) — Iacov, Iosif, Simon şi Iuda — călătoresc împreună cu el. De ce merge Iisus la Capernaum? Acest oraş are o poziţie mai avantajoasă decât Nazaretul sau Cana şi este, din câte se pare, mai mare. De asemenea, mulţi dintre noii discipoli ai lui Iisus locuiesc în Capernaum sau în apropiere de acest oraş. Astfel, Iisus îi poate învăță în regiunea lor natală. În plus, cât timp se află la Capernaum‚ Iisus înfăptuieşte lucrări extraordinare. Prin urmare, mulţi oameni din Capernaum şi din împrejurimi aud despre ceea ce face El în acest oraş. Dar, fiind iudei devotaţi, Iisus şi însoţitorii săi trebuie să pornească în curând spre Ierusalim pentru a sărbători Paştele din anul 30.
În timp ce sunt la templul din Ierusalim, discipolii lui Iisus remarcă un aspect impresionant al personalităţii sale pe care nu l-au descoperit până acum. Legea lui Dumnezeu le cere israeliţilor să aducă jertfe de animale la templu, iar cei care vin la Ierusalim de la distanţă au nevoie de hrană pe parcursul şederii lor. De aceea, Legea le permite acestora să aducă bani cu care să cumpere „vite, oi, capre” şi alte lucruri necesare cât timp se află aici (Deuteronomul 14:24–26). Drept urmare, negustorii din Ierusalim vând animale sau păsări chiar într-o curte mare a templului. Unii dintre ei îi înşală pe oameni, cerând preţuri prea mari. Cuprins de indignare, Iisus împrăştie monedele schimbătorilor de bani, le răstoarnă mesele şi îi izgoneşte din templu. Iisus spune apoi: „Luaţi de aici lucrurile acestea! Şi nu mai faceţi din casa Tatălui meu o casă de negoţ!” (Ioan 2:16). Când văd aceasta, discipolii lui Iisus îşi amintesc următoarea profeţie referitoare la Fiul lui Dumnezeu: „Zelul pentru casa ta mă va mistui”. Dar iudeii îl întreabă: „Prin ce semn poţi să ne arăţi că ai dreptul să faci aceste lucruri?”. Iisus le răspunde: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. (Ioan 2:17–19). Iudeii se gândesc că Iisus se referă la templul propriu-zis din Ierusalim, de aceea îi spun: „Templul acesta a fost zidit în patruzeci şi şase de ani, şi tu îl vei ridica în trei zile?” (Ioan 2:20). Însă Iisus face referire la templul trupului său. Trei ani mai târziu, când Iisus este înviat, discipolii îşi amintesc aceste cuvinte.
17. Într-o noapte, Isus îl învaţă pe Nicodim adevăruri profunde:
· IISUS VORBEŞTE CU NICODIM
· CE ÎNSEAMNĂ „A SE NAŞTE DIN NOU”:
În timp ce se află în Ierusalim la sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus face semne extraordinare, sau miracole, şi mulţi cred în El. Nicodim, fariseu şi membru al Curţii Supreme a iudeilor, numite Sanhedrin, este impresionat. Întrucât vrea să afle mai multe, el merge la Iisus după lăsarea întunericului, probabil pentru că nu vrea să fie văzut de ceilalţi conducători iudei, temându-se că reputaţia lui ar putea avea de suferit. „Rabi”, îi spune Nicodim, „ştim că ai venit ca învăţător de la Dumnezeu, pentru că nimeni nu poate face semnele pe care le faci tu dacă Dumnezeu nu este cu el”. Atunci Iisus îi spune lui Nicodim că, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, o persoană trebuie „să se nască din nou” (Ioan 3:2, 3). Dar cum poate cineva să se nască din nou? „Mai poate el să intre a doua oară în pântecele mamei lui şi să se nască?”, întreabă Nicodim (Ioan 3:4). Desigur, nu aceasta înseamnă naşterea din nou. Iisus explică: „Dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). „Nașterea din nou”, în esență, înseamnă pentru creștinii adevărați să-l accepte sincer pe Iisus ca Domn și Mântuitor personal, lucru posibil prin ajutorul Duhului Sfânt! Mai târziu, la Penticosta din 33, Duhul Sfânt avea să fie turnat şi peste alţi continuatori botezaţi ai lui Iisus, aceştia născându-se astfel din nou ca fii ai lui Dumnezeu născuți prin Duh (Faptele 2:1–4). Lui Nicodim îi este greu să înţeleagă ce îl învaţă Iisus despre Împărăție. De aceea, Iisus îi dezvăluie mai multe referitor la rolul său deosebit de Fiu al lui Dumnezeu. Iisus îi spune: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Israeliţii din vechime care au fost muşcaţi de şerpi veninoşi au trebuit să privească la şarpele de aramă ca să fie salvaţi (Numerele 21:9). În mod asemănător, toţi oamenii trebuie să manifeste credinţă în Fiul lui Dumnezeu pentru a fi salvaţi de la moarte, la care au fost cu toţii condamnaţi, şi să primească viaţă veşnică. Scoţând în evidenţă iubirea lui Tatălui Ceresc faţă de oameni, Iisus îi spune în continuare lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Aşadar, la circa şase luni după ce şi-a început serviciul pământesc, Iisus explică în mod clar că El este calea spre salvare pentru omenire.
Iisus îi zice lui Nicodim: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea”. Aceasta înseamnă că El nu a fost trimis să pronunţe o judecată împotriva lumii, condamnându-i pe toţi oamenii la distrugere. Dimpotrivă, aşa cum spune Iisus, el a fost trimis „pentru ca lumea să fie salvată prin El” (Ioan 3:17).
Nicodim s-a temut să vină la Iisus, făcând aceasta la adăpostul întunericului. De aceea, este interesant că Iisus încheie discuţia cu el astfel: „Iar aceasta este judecată: lumina (Iisus fiind lumina prin viaţa şi învăţăturile sale) a venit în lume, dar oamenii au iubit mai degrabă întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. Fiindcă cine practică lucruri rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie dezaprobate. Dar cine practică adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt făcute în armonie cu voinţa lui Dumnezeu” (Ioan 3:19–21). Lui Nicodim, acest fariseu şi învăţător al Israelului, nu-i rămâne decât să mediteze la ce a aflat despre rolul lui Iisus în scopul urmărit de Dumnezeu-Tatăl, — mântuirea oamenilor!
18. Iisus creşte, iar Ioan descreşte:
MATEI 4:12 MARCU 6:17–20 LUCA 3:19, 20 IOAN 3:22–4:3
· DISCIPOLII LUI ISUS BOTEAZĂ
· IOAN BOTEZĂTORUL ESTE ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE:
După ce sărbătoresc Paştele în primăvara anului 30, Iisus şi discipolii săi pleacă din Ierusalim. Însă ei nu se întorc direct acasă, în Galileea, ci merg în ţinutul Iudeii, unde botează mulţi oameni. Ioan Botezătorul face o lucrare asemănătoare de aproximativ un an, iar unii dintre discipolii săi sunt încă cu el, probabil în valea râului Iordan. Iisus însuşi nu botează pe nimeni, ci discipolii săi fac acest lucru sub îndrumarea Sa. În această perioadă din misiunea pământească a lui Iisus, atât El, cât şi Ioan îi învaţă pe iudeii care se căiesc de păcatele comise prin încălcarea legământului Legii lui Dumnezeu (Faptele 19:4). Discipolii lui Ioan sunt invidioşi şi i se plâng cu privire la Iisus, spunând: „Omul (Isus) care era cu tine . . . botează şi toţi se duc la el” (Ioan 3:26). Însă Ioan nu este invidios. El se bucură de rezultatele lucrării lui Iisus şi vrea ca şi discipolii săi să se bucure. Ioan le aminteşte: „Voi îmi sunteţi martori că am spus: Nu sunt eu Hristosul, ci am fost trimis înaintea Lui”. El clarifică această idee printr-o ilustrare uşor de înţeles pentru toţi: „Cine are mireasă este mire. Iar prietenul mirelui, când stă şi îl ascultă, se bucură mult de glasul mirelui. Această bucurie a mea a ajuns deplină” (Ioan 3:28, 29). Ioan, asemenea prietenului unui mire, s-a bucurat în urmă cu câteva luni, când i-a prezentat pe discipolii săi lui Iisus. Unii dintre aceştia l-au urmat pe Iisus. Mai târziu, ei vor fi unşi cu Duhul Sfânt. Ioan doreşte ca şi actualii săi discipoli să-l urmeze pe Iisus. De fapt, scopul lui Ioan este acela de a pregăti calea pentru serviciul lui Hristos. Ioan explică: „El trebuie să crească, iar eu să descresc” (Ioan 3:30).
Unul dintre discipolii lui Iisus, numit tot Ioan, a consemnat mai târziu unele detalii referitoare la originea lui Iisus şi la rolul său vital în salvarea omenirii: „Cine vine de sus este deasupra tuturor celorlalţi. Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui. Cine are credinţă în Fiul are viaţă veşnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:31, 35, 36). Acesta este un adevăr important pe care toți oamenii trebuie să-l ştie.
La scurt timp după ce spune că trebuie să descrească, cu alte cuvinte că rolul şi activitatea sa trebuie să se încheie, Ioan Botezătorul este arestat de regele Irod. Acesta s-a căsătorit cu Irodiada, soţia fratelui său vitreg Filip. Deoarece Ioan condamnă în public relaţia lor adulteră, Irod îl aruncă în închisoare. Auzind că Ioan a fost arestat, Iisus, împreună cu discipolii săi, pleacă din Iudeea în Galileea (Matei 4:12; Marcu 1:14).
19. Iisus o învaţă pe o femeie samariteană:
· IISUS ÎI ÎNVAŢĂ PE O FEMEIE SAMARITEANĂ ŞI PE ALŢII
· ÎNCHINAREA APROBATĂ DE DUMNEZEU:
După ce pleacă din Iudeea, Iisus şi discipolii săi merg în Galileea, călătorind spre nord prin ţinutul Samariei. Întrucât sunt obosiţi din cauza călătoriei, ei se opresc în jurul amiezii în apropierea oraşului Sihar pentru a se odihni lângă izvorul lui Iacob. Probabil că Iacob a săpat acest izvor sau a plătit să fie săpat cu secole în urmă. În prezent, se crede că izvorul lui Iacob se află în apropierea actualului oraş Nablus. În timp ce Iisus se odihneşte lângă izvor, discipolii săi se duc în oraşul aflat în apropiere să cumpere de mâncare. În lipsa lor, la izvor vine o femeie samariteană ca să scoată apă. Iisus îi spune: „Dă-mi să beau” (Ioan 4:7). În general, iudeii nu au legături cu samaritenii din cauza unor prejudecăţi adânc înrădăcinate. De aceea, femeia se miră şi întreabă: „Cum se face că tu, deşi eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?”. Iisus îi răspunde: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel care îţi zice: „Dă-mi să beau”, i-ai fi cerut tu Lui şi El ţi-ar fi dat apă vie”. „Domnule”, îi spune femeia, „n-ai nici măcar o găleată cu care să scoţi apă, iar fântâna este adâncă. De unde ai această apă vie? Eşti tu mai mare decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi care a băut din ea cu fiii lui şi cu vitele lui?” (Ioan 4:9–12). „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”, explică Iisus. „Dar celui ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu-i va mai fi sete niciodată, ci apa pe care i-o voi da va deveni în el un izvor de apă care ţâşneşte ca să dea viaţă veşnică.” (Ioan 4:13, 14) Deşi se simte obosit, Iisus este dispus să-i împărtăşească femeii samaritene adevărul care duce la viaţă veșnică. Atunci femeia îi spune: „Domnule, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot apă”. Iisus pare să schimbe subiectul şi-i zice: „Du-te, cheamă-l pe soţul tău şi vino aici”. Ea mărturiseşte: „N-am soţ”. Spre marea ei surprindere, Iisus îi spune: „Bine-ai zis: „N-am soţ”. Căci ai avut cinci soţi, iar bărbatul pe care-l ai acum nu-ţi este soţ” (Ioan 4:15–18). Femeia înţelege semnificaţia cuvintelor lui Iisus şi, uimită, îi zice: „Domnule, văd că eşti profet”. Prin ceea ce spune în continuare, dovedeşte că o interesează lucrurile spirituale: „Strămoşii noştri (samaritenii) s-au închinat pe muntele acesta (muntele Garizim, aflat în apropiere), dar voi (evreii) spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii” (Ioan 4:19, 20). Atunci Iisus îi explică femeii samaritene că nu locul de închinare este important: „Vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim”. El continuă: „Vine ceasul, şi acesta este acum, când închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu Duh şi Adevăr, căci astfel de închinători caută Tatăl” (Ioan 4:21, 23, 24). Ceea ce contează pentru Tatăl nu este locul în care slujitorii săi îi aduc închinare, ci modul în care i se închină ei, prin credința în Duhul Sfânt și în Adevăr ( Iisus este Adevărul!). Femeia este impresionată. „Ştiu că vine Mesia, care se numeşte Hristos”, zice ea. „Când va sosi, El ne va spune toate lucrurile deschis.” (Ioan 4:25) Apoi, Iisus îi dezvăluie un adevăr important: „Eu, care îţi vorbesc, sunt Acela” (Ioan 4:26). Să ne gândim: Iisus îi acordă o onoare deosebită unei femei care a venit la amiază să scoată apă. El îi spune direct ceea ce, din câte se pare, nu a mai spus nimănui până acum în mod deschis, şi anume că El este Mesia!
MULŢI SAMARITENI CRED:
Discipolii lui Iisus se întorc din Sihar cu mâncare. Ei îl găsesc pe Iisus la izvorul lui Iacob, unde l-au lăsat. Acum, El vorbeşte cu o femeie samariteană. Când sosesc discipolii, ea îşi lasă acolo vasul de apă şi merge în oraş. Odată ajunsă în Sihar, femeia le povesteşte oamenilor lucrurile pe care i le-a zis Iisus. Ea le vorbeşte cu convingere: „Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut”. Apoi, probabil pentru a le stârni curiozitatea, ea întreabă: „Oare nu este El Hristosul?” (Ioan 4:29). Aceasta este o întrebare referitoare la o chestiune importantă, de interes încă din zilele lui Moise (Deuteronomul 18:18). Astfel, oamenii din oraş se simt îndemnaţi să vină să-l vadă ei înşişi pe Iisus.
Între timp, discipolii stăruie pe lângă Iisus să mănânce mâncarea adusă de ei. Dar El le spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi”. Discipolii se miră, zicându-şi unii altora: „Nu cumva i-a adus cineva de mâncare?”. Iisus le explică în mod binevoitor: „Hrana mea este să fac voinţa Celui care m-a trimis şi să sfârşesc lucrarea Sa” (Ioan 4:32–34). Aceste cuvinte sunt semnificative pentru toţi continuatorii săi. Lucrarea/misiunea despre care vorbeşte Iisus nu este secerişul propriu-zis, care va avea loc peste aproximativ patru luni. Mai degrabă, Iisus face referire la un seceriş spiritual, după cum reiese din cuvintele sale: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele: sunt albe pentru seceriş. Deja secerătorul primeşte plata şi strânge rod pentru viaţa veşnică, pentru ca semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună” (Ioan 4:35, 36). Iisus îşi dă seama deja de rezultatele discuţiei sale cu femeia samariteană. Mulţi oameni din Sihar cred în El datorită mărturiei acestei femei, întrucât ea le zice: „Mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut” (Ioan 4:39). Prin urmare, când vin din Sihar la fântână, ei îl roagă pe Iisus să rămână şi să le vorbească în continuare. Iisus acceptă şi rămâne în Samaria două zile. Ascultându-l pe Iisus, şi mai mulţi samariteni cred în El. Ei îi spun femeii: „De-acum nu mai credem datorită spuselor tale, căci am auzit noi înşine şi ştim că omul acesta este cu adevărat salvatorul lumii” (Ioan 4:42).
Mai sunt patru luni până la seceriş — din câte se pare, până la secerişul orzului — care are loc primăvara în această zonă. Aşadar, acum este probabil luna noiembrie sau decembrie. Aceasta înseamnă că, după sărbătoarea Paştelui din anul 30, Iisus şi discipolii săi au rămas aproximativ opt luni în Iudeea, învăţând şi botezând. Ei se îndreaptă acum spre nord, spre casa lor din Galileea. Ce îi aşteaptă acolo? — vom vedea în partea următoarea!
SUPLIMENTAR: CINE ERAU SAMARITENII?
Regiunea numită Samaria se întindea între Iudeea la sud şi Galileea la nord. După moartea regelui Solomon, cele zece triburi din nord ale lui Israel s-au despărţit de tribul lui Iuda şi al lui Beniamin. Israeliţii care făceau parte din cele zece triburi au adoptat închinarea la viţel. Prin urmare, în 740 î.H. (cronologia este relativă), Dumnezeu a permis ca asirienii să cucerească Samaria. Cei mai mulţi dintre locuitorii Samariei au fost deportaţi de invadatori, în locul lor fiind aduşi străini din alte părţi ale Imperiului Asirian. Aceşti închinători la dumnezei străini şi unii israeliţi care au rămas în ţară au încheiat căsătorii între ei. Treptat, locuitorii acestei zone au ajuns să practice o formă de închinare care includea unele învăţături şi practici prevăzute de Legea lui Dumnezeu, precum circumcizia. Totuşi, închinarea lor nu putea fi considerată adevărată (2 Regi 17:9–33; Isaia 9:9). În zilele lui Iisus, samaritenii acceptau cărţile lui Moise, însă nu se închinau la templul din Ierusalim. Ani la rând, ei s-au închinat la un templu construit pe muntele Garizim, nu departe de Sihar, şi au continuat să se închine pe acest munte chiar şi după ce templul de acolo a fost distrus. În timpul serviciului lui Iisus era evident că samaritenii şi evreii nu erau în relaţii bune (Ioan 8:48).
IISUS — CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a cincea).
20. Al doilea miracol făcut de Iisus în Cana:
MARCU 1:14, 15 LUCA 4:14, 15 IOAN 4:43–54:
· IISUS ANUNŢĂ CĂ „ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT”
· EL VINDECĂ UN BĂIAT DE LA DISTANŢĂ.
După ce a petrecut două zile în Samaria, Iisus se îndreaptă spre locul unde a crescut. El a desfăşurat o amplă campanie de predicare în Iudeea, însă nu se întoarce în Galileea ca să se odihnească. Dimpotrivă, Iisus începe o lucrare chiar mai mare în ţinutul copilăriei sale. Probabil că nu se aşteaptă să fie bine primit, deoarece, aşa cum a spus chiar El, „profetul nu este prețuit în patria lui” (Ioan 4:44). Discipolii săi nu mai rămân cu El, ci se întorc acasă, la familiile lor şi la vechile lor ocupaţii. Mesajul pe care Iisus începe să-l predice este următorul: „Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în vestea bună!” (Marcu 1:15). Cum reacţionează oamenii? Mulţi galileeni îl primesc bine pe Iisus, dându-i onoare. Acest lucru nu se datorează doar mesajului său. Cu câteva luni înainte, unii galileeni au fost la Ierusalim cu ocazia Paştelui şi au văzut semnele mari făcute de Iisus (Ioan 2:23).
Unde îşi începe Iisus serviciul din Galileea? Se pare că în Cana, unde mai demult a transformat apa în vin la un ospăţ de nuntă. În timp ce Iisus se află a doua oară în Cana, i se aduce la cunoştinţă că un băiat este foarte bolnav, la un pas de moarte. Acesta este fiul unui slujitor al regelui Irod Antipa, rege care mai târziu va porunci decapitarea lui Ioan Botezătorul. Slujitorul află că Iisus a sosit din Iudeea la Cana. Astfel, el vine aici din Capernaum, oraşul său, pentru a-l căuta pe Iisus. Cuprins de durere, slujitorul regelui îl imploră pe Iisus: „Doamne, coboară înainte să-mi moară copilaşul” (Ioan 4:49). Răspunsul lui Iisus trebuie să-l surprindă pe bărbat: „Du-te, fiul tău trăieşte!” (Ioan 4:50). Slujitorul regelui Irod crede cuvintele lui Iisus şi se întoarce acasă. Pe drum, îi întâlneşte pe sclavii săi, care vin în grabă la el ca să-i spună vestea cea bună. Într-adevăr, fiul său trăieşte şi este sănătos. Încercând să pună cap la cap informaţiile, el îi întreabă când s-a însănătoşit fiul său.
„Ieri, la ceasul al şaptelea, l-a lăsat febra”, îi răspund ei (Ioan 4:52). Slujitorul regelui îşi dă seama că este exact ora când Iisus i-a spus: „Fiul tău trăieşte”. După ce fiul acestui om, care este destul de bogat ca să-şi permită sclavi, a fost vindecat, atât el, cât şi toată casa lui devin discipoli ai lui Hristos.
Cana este deci locul unde Iisus face miracole în două ocazii, prima dată transformând apa în vin, iar apoi vindecând un băiat de la o distanţă de aproximativ 25 de kilometri. Desigur, acestea nu sunt singurele sale miracole. Dar vindecarea aceasta este importantă deoarece marchează întoarcerea sa în Galileea. Iisus este cu siguranţă, în ochii oamenilor, un profet aprobat de Dumnezeu, însă în ce măsură va fi „onorat în patria lui”? Vom vedea însoţindu-l pe Iisus în oraşul său, Nazaret.
21. În sinagoga din Nazaret:
· IISUS CITEŞTE DIN SULUL LUI ISAIA
· OAMENII DIN NAZARET ÎNCEARCĂ SĂ-L OMOARE.
În Nazaret este, fără îndoială, mare agitaţie. Cu peste un an în urmă, când a plecat să fie botezat de Ioan, Iisus a fost tâmplar în acest oraş. Acum însă El este cunoscut ca un bărbat care înfăptuieşte lucrări miraculoase. Locuitorii oraşului sunt nerăbdători să-l vadă pe Iisus făcând astfel de lucrări în mijlocul lor. Nerăbdarea lor creşte când Iisus, potrivit obiceiului său, se duce la sinagogă. Serviciul religios de aici include rugăciuni şi citirea unui fragment din cărţile lui Moise, după cum se face „în sinagogi în fiecare sabat” (Faptele 15:21). Se citesc şi fragmente din cărţile profetice. Când se ridică să citească, Iisus îi recunoaşte, probabil, pe mulţi oameni din anii în care venea la această sinagogă. I se înmânează sulul profetului Isaia. El găseşte locul în care se vorbeşte despre Cel uns cu Duhul lui Dumnezeu/Duhul Sfânt, pasaj care în Bibliile actuale corespunde cu Isaia 61:1, 2. Iisus citeşte despre Cel prezis care urmează să le predice captivilor eliberarea, orbilor recăpătarea vederii şi să vestească anul de bunăvoinţă al lui Dumnezeu. Iisus îi înapoiază slujitorului sulul şi se aşază. Toate privirile sunt aţintite asupra Lui. Atunci El le spune probabil mai multe lucruri, iar la un moment dat face şi următoarea afirmaţie foarte importantă: „Astăzi s-a împlinit acest cuvânt din Scripturi pe care tocmai l-aţi auzit” (Luca 4:21). Oamenii sunt uimiţi „de cuvintele pline de har ce Îi ies din gură” şi îşi spun unul altuia: „Nu este acesta fiul lui Iosif?”. Dar, dându-şi seama că ei vor să îl vadă înfăptuind lucrări miraculoase, asemenea acelora despre care au auzit, Iisus le zice: „Fără îndoială că veţi folosi următorul proverb cu privire la Mine: Doctore, vindecă-te pe Tine! Fă şi aici, în patria Ta, lucrurile despre care am auzit că s-au întâmplat în Capernaum!” (Luca 4:22, 23). Probabil că locuitorii Nazaretului se gândesc că El trebuia să facă vindecări mai întâi aici, în folosul oamenilor din regiunea sa. De aceea, poate ei consideră că Iisus nu le-a acordat atenţia cuvenită. Realizând care le sunt gândurile, Iisus le aminteşte unele episoade din istoria Israelului. În Israel erau multe văduve pe timpul lui Ilie, menţionează el, însă Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele. El s-a dus la o văduvă neisraelită din Sarepta, un oraş situat în apropiere de Sidon, unde a înfăptuit un miracol, salvând viaţa văduvei şi a fiului ei (1 Regi 17:8–16). Iar în zilele lui Elisei existau mulţi leproşi în Israel, dar Elisei l-a curăţat numai pe Naaman, sirianul (2 Regi 5:1, 8–14). Cei din Nazaret ar putea considera că aceste paralele între situaţia lor şi cele două situaţii din istoria Israelului sunt în defavoarea lor, demascându-le egoismul şi lipsa de credinţă. Cum reacţionează ei? Cei aflaţi în sinagogă se înfurie, se ridică şi îl scot pe Iisus afară din oraş. Ei îl duc pe culmea muntelui pe care este construit Nazaretul şi încearcă să-l arunce jos. Dar Iisus scapă nevătămat. Apoi se îndreaptă spre Capernaum, situat pe ţărmul nord-vestic al Mării Galileii.
22. Patru discipoli vor fi pescari de oameni:
MATEI 4:13–22 MARCU 1:16–20 LUCA 5:1–11:
· IISUS CHEAMĂ DISCIPOLI CARE SĂ-L URMEZE NEÎNCETAT
· NIŞTE PESCARI DEVIN „PESCARI DE OAMENI”.
După ce oamenii din Nazaret încearcă să-l omoare, Iisus se duce la Capernaum, în apropiere de Marea Galileii, numită şi „lacul Ghenezaret” (Luca 5:1). Astfel se împlineşte profeţia din cartea lui Isaia potrivit căreia oamenii din Galileea care locuiesc lângă mare vor vedea o mare lumină (Isaia 9:1, 2). Da, Iisus continuă să vestească aici, în Galileea, că „Împărăția Cerurilor s-a apropiat” (Matei 4:17). El îi găseşte pe patru dintre discipolii săi. Aceştia l-au însoţit în călătoriile sale, dar, după ce s-au întors cu Iisus din Iudeea, au continuat să se ocupe de afacerea lor cu peşte (Ioan 1:35–42). Acum însă este timpul ca ei să fie mereu cu Iisus ca să poată fi instruiţi pentru lucrarea de propovăduire a Evangheliei, pe care vor trebui s-o îndeplinească după ce Iisus nu va mai fi. Mergând de-a lungul ţărmului, Iisus îl vede pe Simon Petru, pe fratele lui, Andrei, şi pe câţiva dintre tovarăşii lor curăţându-şi plasele de pescuit. Iisus se îndreaptă spre ei, urcă în barca lui Petru şi-i cere să se îndepărteze de ţărm. După aceea, Iisus se aşază şi începe să le predea adevăruri despre Împărăția Cerurilor mulţimilor adunate pe ţărm. Apoi, Iisus îi spune lui Petru: „Ieşi în larg unde apa este adâncă şi aruncaţi-vă plasele de pescuit”. Petru îi răspunde: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca plasele de pescuit” (Luca 5:4, 5). Ei aruncă plasele de pescuit şi prind o mulţime de peşti, iar plasele încep să li se rupă. Le fac semn tovarăşilor lor dintr-o altă barcă să vină să-i ajute. În scurt timp, amândouă bărcile sunt atât de încărcate de peşte, încât încep să se scufunde. Văzând aceasta, Petru cade înaintea lui Iisus şi spune: „Îndepărtează-te de mine, Doamne, pentru că sunt un om păcătos”. Iisus îi răspunde: „Nu te mai teme! De acum înainte te voi face pescar de oameni” (Luca 5:8, 10). Iisus le spune lui Petru şi lui Andrei: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Matei 4:19). El îi cheamă şi pe alţi doi pescari, pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei. Şi ei îl urmează pe Iisus fără să şovăie. Aşadar, aceşti patru bărbaţi renunţă la afacerea lor cu peşte şi devin primii discipoli/apostoli ai lui Iisus care îl urmează neîncetat.
23. Iisus face lucrări mari în Capernaum:
MATEI 8:14–17 MARCU 1:21–34 LUCA 4:31–41:
· IISUS SCOATE UN DEMON
· SOACRA LUI PETRU ESTE VINDECATĂ.
Iisus i-a invitat pe patru discipoli, pe Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, să fie „pescari de oameni”. Acum, în ziua de sabat, merg cu toţii la sinagoga din Capernaum. Iisus predă în sinagogă, iar oamenii sunt şi de această dată uluiţi de modul său de a-i învăţa. El predă ca unul care are autoritate, nu ca scribii. În acest sabat, la sinagogă a venit şi un om demonizat, care începe să strige: „Ce-avem noi de-a face cu tine, Iisus, Nazarineanule? Ai venit să ne distrugi? Ştiu sigur cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Mustrând demonul care îl stăpânea pe bărbat, Iisus spune: „Taci şi ieşi din el!” (Marcu 1:24, 25). Atunci, spiritul necurat îl trânteşte pe om la pământ provocându-i convulsii şi urlă cât poate de tare. Demonul iese apoi din el „fără să-i facă vreun rău” (Luca 4:35). Oamenii din sinagogă care văd miracolul sunt de-a dreptul uluiţi. „Ce este aceasta?”, se întreabă ei. „El le porunceşte cu autoritate chiar şi spiritelor necurate şi ele îl ascultă.” (Marcu 1:27) Cum era de aşteptat, vestea despre acest lucru extraordinar se răspândeşte în toată Galileea.
După ce pleacă de la sinagogă, Iisus merge împreună cu discipolii săi la casa lui Simon, sau Petru, unde o găseşte pe soacra acestuia zăcând cu febră mare. Iisus este implorat să o vindece. Prin urmare, El merge la ea, o ia de mână şi o ridică. Imediat, femeia este vindecată şi începe să le slujească lui Iisus şi discipolilor care sunt cu El, probabil pregătindu-le o mâncare.
Pe la apusul soarelui, oameni din toate părţile vin la casa lui Petru aducându-i la Iisus pe cei bolnavi. În scurt timp, toţi locuitorii oraşului par să se fi adunat în faţa uşii. De ce vin ei? Biblia spune că „toţi cei care au bolnavi, cu diferite boli, îi aduc la El. Punându-şi mâinile peste fiecare dintre ei, El îi vindecă” (Luca 4:40). Da, indiferent ce boli au, Iisus îi face din nou sănătoşi, aşa cum a fost profeţit (Isaia 53:4). El chiar scoate demonii din cei posedaţi. Când ies afară, spiritele rele strigă: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Luca 4:41). Dar Iisus le mustră şi nu le permite să mai vorbească. Demonii ştiu că Iisus este Hristos, iar El nu vrea ca ei să lase impresia că-i slujesc adevăratului Dumnezeu.
SUPLIMENTAR: CE ÎNSEMNA A FI POSEDAT DE DEMONI?
Când un demon sau mai mulţi demoni puneau stăpânire pe o persoană, aceasta putea avea mult de suferit (Matei 17:14–18). Dar când era eliberată de sub puterea demonilor, persoana în cauză îşi revenea pe plan mintal şi fizic. De repetate ori, Iisus şi-a dovedit puterea de a scoate demoni cu ajutorul Duhului Sfânt.
24. Iisus predică şi în alte locuri din Galileea:
MATEI 4:23–25 MARCU 1:35–39 LUCA 4:42, 43:
· IISUS PREDICĂ ŞI ÎN ALTE LOCURI DIN GALILEEA ÎMPREUNĂ CU PATRU DISCIPOLI
· LUCRAREA SA DE PREDICARE ŞI MIRACOLELE SALE DEVIN TOT MAI CUNOSCUTE.
Ziua pe care Iisus a petrecut-o cu cei patru discipoli ai săi la Capernaum a fost încărcată. Seara, oamenii din Capernaum i-au adus pe bolnavi la El ca să-i vindece. Iisus n-a avut nicio clipă de răgaz. În următoarea zi, înainte să se ivească zorile, Iisus se trezeşte și merge afară singur într-un loc retras ca să se roage Tatălui, fără să fie deranjat de nimeni. Dar Iisus nu rămâne singur mult timp. Când îşi dau seama că Iisus lipseşte, „Simon şi cei ce erau cu el” încep să-l caute. Poate că cel care ia iniţiativa este Simon Petru, întrucât Iisus a rămas în casa lui (Marcu 1:36; Luca 4:38). Când îl găsesc pe Iisus, Petru îi spune: „Toţi te caută” (Marcu 1:37). Este lesne de înţeles că oamenii din Capernaum vor ca Iisus să rămână. Ei sunt foarte recunoscători pentru ce a făcut Iisus în folosul lor, aşa că „încearcă să-L împiedice să plece de la ei” (Luca 4:42). Însă a venit Iisus pe pământ în primul rând pentru a face vindecări miraculoase? Îşi va limita El activitatea la acest oraş? Ce spune Iisus în această privinţă? Iisus le răspunde discipolilor: „Să ne ducem în altă parte, în aşezările învecinate, ca să predic şi acolo, căci de aceea am venit” Iisus chiar le spune celor care vor ca El să rămână: „Trebuie să anunţ şi altor oraşe vestea bună despre Împărăția lui Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Marcu 1:38; Luca 4:43). Într-adevăr, motivul important pentru care Iisus a venit pe pământ este acela de a predica despre Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor de către El pentru ca aceștia să poată intra în Împărăția Cerurilor! Aşadar, Iisus pleacă din Capernaum pentru a predica şi în alte oraşe. Împreună cu El sunt cei patru discipoli — Petru, fratele său, Andrei, Ioan şi fratele acestuia, Iacov. Cu o săptămână în urmă, ei au fost invitaţi de Iisus să fie primii săi colaboratori care să-l însoţească în călătoriile sale.
Lucrarea de predicare înfăptuită de Iisus în Galileea împreună cu aceşti patru discipoli dă rezultate foarte bune. De fapt, „vestea despre El se răspândeşte în toată Siria”, în zona celor zece oraşe numită Decapole şi pe celălalt mal al Iordanului (Matei 4:24, 25). Mari mulţimi din aceste regiuni, precum şi din Iudeea îl urmează pe Iisus şi pe discipolii săi. Mulţi îi aduc la El pe cei care vor să fie vindecaţi. Iisus nu le înşală aşteptările. El îi vindecă pe bolnavi şi scoate spiritele rele din cei demonizaţi.
Viaţa veşnică în Vechiul Testament
Psalmul 133.3; Daniel 12.2- de William Kelly
Versete călăuzitoare: Psalmul 133.3; Daniel 12.2
Psalmul 133.3: Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munţii Sionului; căci acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.
Daniel 12.2: Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.
Vrem să medităm la privilegiul nespus de mare al vieţii veşnice, care a fost dăruită credinciosului, aşa cum ne-o prezintă Scriptura. Cu toate că în toate timpurile ea a avut importanţa cea mai mare, stăruinţa cu privire la acest adevăr este astăzi necesară mai mult ca oricând, aşa cum va constata orice credincios care citeşte aceste rânduri. Duhul rătăcirii are curajul să se ridice împotriva duhului adevărului. Adevărul cu privire la Hristos Însuşi este nu numai periclitat, ci este răstălmăcit şi subminat prin rătăcire; şi rătăcirea împotriva Fiului este lucrul cel mai odios pentru Tatăl. Cât de fideli ar trebui să fie creştinii faţă de adevăr!
Căci Hristos a fost revelat nu numai ca Dumnezeul adevărat, ci şi ca Viaţa veşnică (1 Ioan 5.20). Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă (Ioan 5.21), şi tot aşa şi Duhul Sfânt, cum arată Romani 8 în diferite aspecte, însă despre El, care este chipul Dumnezeului nevăzut, se spune categoric, că El este viaţa veşnică. El, Cuvântul veşnic, a devenit carne şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Căci din plinătatea Lui noi toţi am primit har după har. Căci Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1.14-18). De aceea apostolul spune (2 Timotei 1.10) că Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Ambele deci au fost prezente şi numai în felul acesta au fost revelate personal în El prin lucrarea Sa şi prin cuvintele rostite de El – duh şi viaţă pentru ai Săi.
În Vechiul Testament lumina a strălucit numai slab cu privire la viaţa veşnică, expresiile erau relativ vag formulate şi totuşi suficient de clare, pentru ca acelora care au primit cu adevărat mărturia lui Dumnezeu să li se facă cunoscut adevărata conştienţă a unui viitor minunat. Aceasta o arată clar atât evangheliile sinoptice cât şi evanghelia după Ioan (Matei 19.16; Marcu 10.30; Luca 10.25; Ioan 5.39). Credinţa lui Abel mărturiseşte moartea unui altuia pentru nevoia sufletului său. Nu puteau şi alţii să înveţe ceva din aceasta? Înălţarea la cer a lui Enoch mărturisea despre o viaţă în cer, dar şi pe pământ el a umblat în această viaţă, înainte ca Dumnezeu să-l ia. Nu era aceasta de ajutor credincioşilor de după el cu privire la viaţă? Când Avraam spune: »Să trăiască Ismael înaintea Ta!« (Geneza 17.18) cu greu ne putem imagina că el s-a gândit numai la pământ şi la prezent. Fără îndoială şi Psalmul 16.11 spune mult mai mult în cuvintele »Îmi vei arăta cărarea vieţii«, aşa ca şi Psalmul 36.9: »Căci la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.«
Fundamentul direct a ceea ce chiar şi iudeii din zilele Domnului nostru au recunoscut cu privire la viaţa veşnică constă probabil (aşa cum deseori s-a remarcat) în locurile din Scriptură ca Psalmul 133.3 »viaţa pentru veşnicie«, şi noţiunea din Daniel 12.2 (»Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.«). Şi revelarea harului, pe care l-a auzit omul după căderea în păcat, a dat fără îndoială inimii dispuse a se căi, chiar de la începutul istoriei triste, nădejdea că Sămânţa care va veni a femeii nu numai va nimici puterea răului, ci va binecuvânta pe credincioşii care vor privi spre Dumnezeu prin El şi cu o viaţă nouă, care va birui moartea şi vor fi capabili să-L savureze în pace pe El Însuşi. Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Hristos, şi el a văzut-o şi s-a bucurat. Iov ştia atât de învierea celor drepţi (Iov 19.25-27) în legătură cu ridicarea în ultima zi pe pământul acesta a Salvatorului rudă de sânge, cât şi de învierea celor nedrepţi (Iov 14.10-12) în legătură cu faptul că nici cerurile nu vor mai fi.
Vedem deci că în Vechiul Testament viaţa veşnică prezentată prin psalmi şi profeţi era legată cu zilele puterii şi gloriei mesianice. În evanghelia după Matei 25.46 Domnul extinde aşteptările iudaice la acei credincioşi din toate naţiunile, care la sfârşitul timpului vor primi pe mesagerii evangheliei Împărăţiei. Se vorbeşte într-adevăr de tot Israelul, dar categoric se aplică numai la zece seminţii, care vor dormi aşa mult timp în ţărână, şi la cei dintre naţiuni, care în timpul acela vor crede. Părea să nu fie necesar să se spună şi despre rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu.
Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan- Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31, de William Kelly
Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31
În Ioan capitolul 3
Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.
Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.
În Ioan capitolul 5
Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.
În Ioan capitolul 6
În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54) Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.
Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.
Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.
În Ioan capitolele 7, 8 şi 9
În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.
În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.
În Ioan capitolul 10
Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.
Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.
În Ioan capitolele 11 până la 14
În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.
În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.
În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.
În Ioan capitolul 17
Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.
Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.
Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.
Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.
În Ioan capitolul 20
Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.
Partea anterioarăPartea următoare
Tradus de la: Das ewige Leben (2) Im Johannesevangelium
Extras din cartea F.E.R. Heterodox on Life Eternal de William Kelly
Traducere: Ion Simionescu
Viaţa veşnică în epistolele lui Ioan
1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20
William Kelly
Texte biblice: 1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20
În 1 Ioan capitolul 1
În cele două epistole scurte ale lui Ioan stă la bază în înţelepciune divină adevărul şi dragostea şi în prima epistolă ele sunt prezentate detaliat, unde din nou viaţa veşnică este permanent principiul dominant. Aşa cum înţelepciunea în Proverbe 8 se referă la Hristos, aşa este aici viaţa veşnică în introducerea minunată. »Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.« (1 Ioan 1.1-4) Revelarea vieţii în dimensiunea ei cea mai deplină a avut loc faţă de apostoli (chiar dacă nu exclusiv numai faţă de ei), pentru ca ei să poată relata altora despre ea, care apoi la rândul lor prin învăţătura fidelă să aibă bucuria deplină prin participarea la părtăşia lor cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, pe baza vieţii veşnice, a vieţii – aşa cum Ioan o descrie -, înainte ca ea să fie revelată, care era la Tatăl, nesupusă niciunei îngrădiri în timp; căci El era veşnic.
Descrierea nu este aşa de abstractă ca în Ioan 5.26 (»Tatăl are viaţa în Sine Însuşi«), ci personală (»la Tatăl«, πρὸς τὸν IIατέρα); aceasta nu o poate tăgădui nimeni. Umblarea într-o astfel de lumină conduce necondiţionat la o astfel de părtăşie. Restul capitolului ne arată mesajul divin, care judecă orice mărturie falsă, în timp ce cel sincer savurează harul care curăţă de orice păcat prin sângele lui Isus, Fiului Său. În slujba de apărare a celui drept înaintea Tatălui s-au luat măsuri pentru eşecul lui (1 Ioan 2.1.2), şi El este şi ispăşirea în valoarea ei permanentă şi aplicarea ei cea mai cuprinzătoare.
În 1. Ioan capitolele 2 şi 3
Începând cu 1 Ioan 2.3 urmează apoi aplicarea practică la aceia care poartă Numele Lui: Ascultarea (1 Ioan2.3-6); dragostea (1 Ioan 2.7-11); ambele însuşiri necesare şi acţiuni ale vieţii în creştin, în opoziţie cu mărturisitorii falşi. Urmează o expunere bogată în conţinut cu privire la familia lui Dumnezeu şi varietăţile ei în 1 Ioan 2.12-28, unde fiecare este apelat cu privire la aceste contraste, fiecare clasă (părinţi, tineri, copii şi copilaşi). Singura referire categorică la viaţa veşnică este în versetul 25, unde făgăduinţa este prezentată ca fiind înainte de a fi lumea şi nu că ea este astăzi o făgăduinţă neîmplinită.
După aceea Ioan într-o intercalare a harului revine în 1 Ioan 3.1-3 la tema referitoare la neprihănirea practică ca dovadă de a fi născut din El, Cel drept. Intercalarea consolidează atenţionarea cu privire la fărădelege. După aceea el reia firul, prezintă însă pe Hristos ca pe Cel curat, care nu numai a îndepărtat păcatele noastre şi era fără păcat, ci şi ca Cel care oferă o natură care corespunde naturii Sale, şi aceasta atât în dragoste cât şi în dreptate. În opoziţie cu aceasta urăşte lumea; şi aşa cum ştim, că noi am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, aşa este cel care urăşte pe fratele său, un ucigaş; şi noi ştim, că nici un ucigaş nu poate avea viaţa veşnică rămânând în el, aşa cum are cel credincios.
1 Ioan capitolul 5
Sărim acum peste restul capitolului al treilea şi peste capitolul preţios patru, căci următoarea prezenţă directă o găsim în 1 Ioan 5.1-5: »Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. … pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea.« Numai egoismul se poate îndoi că oricine este născut în sens spiritual din Dumnezeu are şi viaţa divină în Fiul Său şi că »viaţa veşnică« este o viaţă superioară sau viitoare. Căci în Ioan 6.40,47 este prezentată viaţa veşnică atât ca rezultat al credinţei în El, Cel întrupat, cât şi al credinţei în faptul că El a dat Trupul Său, să fie mâncat, şi sângele Său, să fie băut (Ioan 6.54), adică ca rezultat al credinţei în moartea Sa. Şi cine ar putea trece cu vederea, că expresiile »viaţa veşnică« şi »viaţa« în 1 Ioan 5.11,12 se pot înlocui una cu alta, chiar dacă înţelepciunea divină exprimă una mai complet decât cealaltă. Însă ambele se referă la aceeaşi viaţă a lui Hristos. Nu mai puţin adevărat este că credincioşii din Vechiul Testament erau născuţi din Dumnezeu şi erau umpluţi cu aceeaşi viaţă, chiar dacă nu se poate spune despre ei, că au crezut în Domnul nostru Isus ci aveau numai o nădejde vie în Acela care va veni. Acesta era inevitabil caracterul credinţei lor, dar era credinţă, credinţa aleşilor lui Dumnezeu din zilele acelea. Nici un credincios inteligent nu se îndoieşte de partea lor cea bună prin harul lui Dumnezeu, har pe care noi, cei pentru care Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun, nu trebuie câtuşi de puţin să-l devalorizăm sau să ne îndoim. Tot aşa de puţin era o parte mică a binecuvântării mari, de a crede în Isus, care a fost revelat de Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului cel viu, care Însuşi a venit cu apă şi sânge şi căruia I-a dat mărturie atât Duhul cât şi apa şi sângele. »Şi mărturia este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.« Nouă ea ne-a fost revelată cum nu putea fi revelată credincioşilor din Vechiul Testament, şi noi o cunoaştem de aceea aşa cum ei nu puteau s-o cunoască. Aceasta o confirmă pe deplin versetul următor: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi, că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.« Ce privilegiu este pentru noi această cunoaştere sigură şi cât de existenţial caracteristic pentru creştinătate! Epistola nu se încheie fără să ne amintească că noi pe lângă multe alte realităţi cunoscute să ştim şi aceasta, că »Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.« Ce ziditor şi preţios este aceasta pentru noi! Ce apărare împotriva oricărui idol!
Viaţa veşnică în epistolele pauline
Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4
William Kelly
Locuri biblice: Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4
În epistola către Romani
Nu era misiunea lui Pavel să scrie credincioşilor despre darul vieţii veşnice. În această epistolă sunt prezentate detaliat dreptatea şi planurile lui Dumnezeu, la baza cărora stă lucrarea lui Hristos, cărora învierea şi înălţarea Sa la cer le dă un caracter ceresc şi care în cele din urmă vor fi încununate prin venirea Sa. De aceea el vorbeşte despre viaţa veşnică la sfârşit (Romani 2.7; 5.21; 6.22).
Totuşi el vorbeşte nu numai despre domnia în viaţă, ci şi despre îndreptăţirea vieţii (Romani 5.17-18), o expresie remarcabilă şi un privilegiu minunat, pe care creştinul îl poate savura deja astăzi. Este nu numai viaţa »veşnică«, ci viaţă în înviere şi în putere. Justificarea prin sângele Său rezolvă problema păcatelor noastre, justificarea prin viaţa Sa de înviere merge mai departe şi rezolvă problema păcatului (a păcatului în carne, nu a răului practicat de noi, ci a eului nostru rău) în El, Cel mort şi înviat. De aceea în Romani 6.4 suntem solicitaţi »să umblăm în înnoirea vieţii«. Aceasta se referă foarte sigur nu la umblarea noastră cu Hristos, când vom fi în glorie, ci la umblarea noastră aici pe pământ. Însă aceasta are ca premisă, că viaţa lui Hristos este acum a noastră ca şi atunci când totul va fi desăvârşit. Nu este nimic altceva decât viaţa veşnică. Şi aşa cum Hristos a înviat şi trăieşte pentru Dumnezeu, tot aşa şi noi să ne ţinem morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.
Moartea şi învierea Sa au o aşa valoare, că Romani 7 poate spune, că dacă noi am fi evreu din evrei, am fost »făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fim ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu« – un rezultat, care fără viaţă, fără viaţa veşnică nu ar fi posibil.
Tot aşa spune Romani 8.2, că legea (nu a lui Moise, ci a) »Duhului de viaţă în Hristos« (compară cu Ioan 20.22) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Este viaţa Sa de înviere dăruită nouă, forma în care El dă fiecărui credincios viaţa veşnică. Conlucrarea Duhului Sfânt în această viaţă este accentuată clar, şi prin aceasta, ceea ce este acum este clar diferenţiat de desăvârşirea lucrării Sale, când trupul va fi adus la viaţă (Romani 8.10,11).
În prima epistolă către Corinteni
În 1 Corinteni 9 şi 1 Corinteni 10 este scris spre atenţionarea noastră despre pericolul puterii fără viaţă. Tema străbate chiar întreaga epistolă. În epistola a doua aceasta devine mai clar (2 Corinteni 2.16; 3.6). După aceea suntem solicitaţi în 2 Corinteni 4.10,11, să purtăm »întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru; pentru că noi, cei care trăim, întotdeauna suntem daţi morţii datorită lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în carnea noastră cea muritoare.« Se poate exprima mai clar, că credinciosul are deja acum viaţa Sa, viaţa veşnică, chiar dacă trupul nostru este încă muritor şi aşteaptă »învierea« (nu numai „prin”, ci) cu Isus (2 Corinteni 4.14)? Acest triumf este asupra morţii (»ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă«; 2 Corinteni 5.4). Şi la ce viaţă se referă 2 Corinteni 5.15 în aceia »care trăiesc«, în contrast cu aceasta, că »toţi au murit«? Nu este aceasta viaţa veşnică şi viaţă din belşug? Şi nu este ea aici şi acum? »De aceea, dacă cineva este în Hristos, este o creaţie nouă«. Ce ar putea fi mai clar? Trebuie să fi deja împietrit, ca să tăgăduieşti, că aceasta se referă la timpul actual, numai pentru că împlinirea desăvârşită va avea loc abia la venirea lui Hristos; sau să tăgăduieşti că noi »avem această comoară« (2 Corinteni 4.7), numai pentru faptul că ea este »în vase de lut«.
În epistola către Galateni
Epistola către Galateni nu vorbeşte o altă limbă. În ce fel a fost revelat Fiul lui Dumnezeu în Saul din Tars, atunci când el a fost chemat (Galateni 1.16), dacă nu ca viaţă – Hristos viaţa noastră? Tot aşa spune apostolul în Galateni 2.20: »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Se poate îndoi vreun credincios, că această viaţă este viaţa veşnică? În Galateni 5.25 se spune: »Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.« Poate cineva să fie aşa de îndrăzneţ să despartă aceasta de Hristos sau să tăgăduiască, că viaţă veşnică este astăzi?
În epistola către Efeseni
În epistola către Efeseni suntem văzuţi ca aceia care sunt binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti în Hristos. Nu avem noi acum o natură nouă, sfântă şi fără cusur în dragoste, corespunzând planului lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-5)? Hotărârea mai dinainte a înfierii sau adoptării este ea exclusiv viitoare? Poate exista vreuna din ele fără viaţa veşnică? Capitolul 2 respinge categoric astfel de gânduri şi vesteşte, că Dumnezeu, care este bogat în îndurare, din pricina multei Sale dragoste faţă de noi, pe noi, care eram morţi în păcate şi greşeli, ne-a adus la viaţă – cu Hristos – şi ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 2.6). De ce poate fi această viaţă depăşită? Este clar un privilegiu actual, despre care nu se poate spune nici despre credincioşii din Vechiul Testament şi nici despre credincioşii din Împărăţia de o mie de ani că îl au. Este viaţă veşnică, dar chiar mai mult. Este adevărul paulinic, care i-a fost dat prin inspiraţia Duhului lui Hristos, nu numai despre a da viaţă, despre care vorbeşte Ioan ca despre o realitate care aparţine în totalitate timpului actual, ci despre Hristos, înviat dintre morţi, şi despre credincios, care a fost făcut deja viu şi înviat împreună cu El şi aşezat în El – aşa cum ştim din alte locuri – şi care aşteaptă să şadă împreună cu El, când va fi transformat la venirea Sa.
»Un om nou« (Efeseni 2.15) presupune existenţa vieţii şi a unei poziţii privilegiate deja astăzi. Acelaşi lucru este valabil pentru locuirea lui Hristos prin credinţă în inimile noastre şi pentru priceperea spirituală şi pentru cunoaşterea dragostei Sale, care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3). Acelaşi lucru este valabil şi pentru solicitarea de a umbla corespunzător acestei chemări minunate a lui Dumnezeu (Efeseni 4), nu numai de unul singur, ci şi în comun, prin aceea că ne-am îmbrăcat cu omul nou şi ne-am dezbrăcat de omul vechi. Acelaşi lucru este valabil în Efeseni 5, când noi ca şi copii preaiubiţi trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit, şi ca şi copii ai luminii şi nu ca nişte neînţelepţi, ci ca înţelepţi, înţelegând care este voia Domnului – la toate acestea viaţa este premisa.
În epistola către Filipeni
Filipenilor le scrie Pavel despre practica creştină. »Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig« (Filipeni 1.21). Cum să fie viaţa pentru noi Hristos, fără să ai pe Hristos ca viaţă a noastră – şi aceasta incontestabil ca viaţă veşnică? Aşa după cum credinţa în El era mijlocul pentru aceasta, tot aşa umplerea lor cu roada neprihănirii (Filipeni 1.11) şi suferinţa lor pentru El (Filipeni 1.29) nu puteau să fie fără realitatea existentă. Să predici pe Hristos din duh de invidie şi ceartă se poate face uşor fără viaţă, dar fără viaţă nu se poate prezenta Cuvântul fără a fi în starea de copii ai lui Dumnezeu fără cusur şi curaţi sau prin lepădare de sine să glorifici pe Hristos sau să înveţi să te mulţumeşti cu ce ai.
În epistola către Coloseni
În epistola către Coloseni viaţa în Hristos este pretutindeni nu la suprafaţă. Pavel nu a încetat să se roage, ca noi să umblăm în chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi, aducând roadă şi crescând; foarte sigur nu fără viaţă. De aceea şi mulţumirea adusă Tatălui, care ne-a făcut capabili pentru moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1). Însă în capitolul 2 devine şi mai clar. Cum să umble ei în Hristos, pe care L-au primit deja, fără să aibă viaţa în Hristos? Pe când noi eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră necircumcisă, Dumnezeu ne-a adus la viaţă cu Hristos, prin aceea că El a iertat toate greşelile noastre şi ne-a înviat împreună cu El. Aceasta înseamnă nu numai viaţa veşnică, ci înseamnă să ai viaţa Sa, în forma cea mai înaltă şi în legătura cea mai strânsă cu El. Aşa se spune şi în capitolul 3, că ei, ca unii care au înviat împreună cu Hristos, să caute ce este sus, şi să nu se gândească la ceea ce este pe pământ. »Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.« Dar tot aşa El este deja acum viaţa noastră, chiar dacă nu este aşa de deplin cum va fi atunci.
În restul scrisorilor paulinice
Nu este necesar să căutăm dovezi asemănătoare în scrisorile către Tesaloniceni, Evrei şi în cele adresate lui Timotei, Tit şi Filimon. Pretutindeni este premisa, că toţi posedă viaţa veşnică, cu excepţia mărturisitorilor de formă. Nu vrem să forţăm solicitarea din 1 Timotei 6.12: »Apucă viaţa veşnică«, sau în versetul 19: »adevărata viaţă«, în contrast cu lucrurile care sunt aşa de ispititoare pentru carne. Aici înaintea privirii stă finalul minunat. Dar aceia, care nu au pe Hristos ca viaţă a lor, vor obosi în facerea binelui, ei sunt morţi, în timp ce trăiesc. Însă 2 Timotei 1.1 se pare că se aseamănă cu felul de prezentare al lui Ioan referitor la viaţa în Hristos, care a fost adusă acum la lumină prin Evanghelie. Şi la compararea cu Tit 1.2 şi Tit 3.7 vedem diferenţa între speranţa creştină şi speranţa iudaică.
Viaţa veşnică în restul epistolelor NT
Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21
William Kelly
Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21
În epistola lui Iacov
Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.
În epistolele lui Petru
Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.
Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.
În epistola lui Iuda
Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.
Comori în vase de lut- 2 Corinteni 4.7-12,de
David R. Reid
Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 4.7-12
2 Corinteni 4.7-12: Dar comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nespus de măreaţă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Suntem întristaţi în toate felurile, dar nu la strâmtorare; nevăzând nici o ieşire, dar calea nu ne este cu totul închisă; persecutaţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu distruşi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru. Căci noi, care trăim, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa.
În acest an vor fi schimbări în viaţa noastră. Aceasta nu este o prorocie banală a unui fursec chinezesc prezicător al viitorului, ci pur şi simplu aşa este în viaţă. Nimic în viaţa aceasta nu rămâne cum a fost. Noi toţi ne vom schimba în acest an într-un anumit sens. Întrebarea decisivă este, dacă noi ca creştini vom creşte.
2 Corinteni 4.7-12 ne spune unele lucruri importante despre creşterea creştină. Ce se spune acolo este atât încurajator cât şi neliniştitor. Ce încurajator este să şti că puterea pentru creştere în viaţa creştină nu ia naştere prin noi înşine, ci ea vine de la Dumnezeu (versetul 7). Şi această putere este cu adevărat prezentă în fiecare creştin, chiar dacă ea este pusă în astfel de recipiente, aşa cum eşti tu şi cum sunt eu. Totodată acest loc este neliniştitor, deoarece el este o lovitură împotriva mândriei noastre, care nu vrea să recunoască că noi nu suntem nimic altceva decât numai vase de lut! Şi nu numai aceasta, ci pare să fie aşa, că Dumnezeu permite intenţionat ca aceste vase să fie lovite (versetele 8-9) şi să se spargă (versetele 10-11). Te întrebi, dacă aceasta este creştere creştină. Da!, este. Vrem să privim mai îndeaproape acest loc din Scriptură.
Tema acestor versete este contrastul extrem dintre mesajul Evangheliei (vezi versetul 6) şi mesagerul Evangheliei. Mesajul copleşitor şi unic al Evangheliei în Hristos Isus este dus mai departe de mesageri slabi şi fragili. Punctul principal este acela, că Dumnezeu a hotărât intenţionat aşa, pentru ca să nu fie nici un fel de neînţelegeri cu privire la sursa acestei mari puteri transformatoare de viaţă a Evangheliei Domnului Isus Hristos. Acest aspect este ilustrat în versetul 7 prin contrastul dintre o comoară şi un vas de lut.
În timpul, în care a fost scrisă această epistolă, existau în această parte a pământului foarte multe vase de lut. Ele au fost folosite de exemplu ca recipiente pentru apă şi hrană. Uneori ele erau folosite şi pentru păstrarea obiectelor de valoare, cum ar fi de exemplu banii, bijuteriile sau chiar pergamentele (sulurile scrise de la Marea Moartă au fost găsite în astfel de urcioare de lut). Lămpile obişnuite din timpul acela erau de asemenea din vase de lut. Ele erau urcioare de lut ieftine sau vase umplute cu ulei de măsline şi un fitil plutitor. Toate aceste vase de lut puteau fi procurate tot aşa de uşor, precum se şi spărgeau. Cioburi ale unor astfel de vase se găsesc şi astăzi în ruinele din antichitate.
Contrastul dintre purtătorul şi conţinutul mesajului creştin este foarte bine ilustrat în felul acesta. Mesajul Evangheliei este deosebit de valoros, ca o comoară, o bijuterie sau ca lumina, dar este păstrat intenţionat în „vase de lut” omeneşti uzuale şi care arată obişnuit. Şi „vasele de lut” nu sunt supraoameni! Ei au nasuri şi eczeme care curg. Ei răcesc şi suferă de lipsă de memorie. Unii au ideea, că un creştin, care creşte, trebuie în fiecare zi să aibă succes mai mult decât majoritatea. Aceasta nu este nicidecum aşa. Cu toate că puterea Evangheliei este supranaturală, totuşi vestitorii ei (deci tu şi eu) intenţionat nu sunt supraoameni.
În versetele 8 şi 9, apostolul Pavel, scriitorul acestei epistole, arată că creştinul este nu numai un vas obişnuit, ci este chiar un vas care se sparge uşor. El aminteşte întâmplări din viaţa lui proprie, care pentru un om normal erau situaţii imposibile. Ieşirile din stările grele, de care el a avut parte, au avut loc foarte clar prin puterea lui Dumnezeu şi nu prin iscusinţa omului. În aceste două versete se folosesc patru perechi de afirmaţii, pentru ca să descrie pe de o parte sfărâmarea vaselor de lut şi pe de altă parte eliberarea minunată prin puterea lui Dumnezeu: „întristaţi în toate felurile”, „neavând nici o ieşire”, „persecutaţi” şi „trântiţi jos” se referă toate la „sfărâmarea” de care are parte un mesager al Evangheliei. Ţi se potriveşte una din aceste expresii? Cum a fost în timpul când te-ai simţit deprimat şi ai fost dezamăgit şi nu ştiai cum va fi în continuare („la strâmtorare, nevăzând nici o ieşire”)? Cum a fost, când ai vrut să duci Evanghelia la cineva şi ai recoltat numai batjocură („persecutat”, „trântit jos”)?
„Dar nu la strâmtoare”, „dar calea nu cu totul închisă”, „dar nu părăsit” şi „dar nu distruşi” se referă toate la eliberarea pe care o poate da Dumnezeu în situaţiile „imposibile”. Noi toţi ne putem aminti de situaţii în care Dumnezeu a intervenit şi a salvat situaţia. Îţi aminteşti cum Dumnezeu la timpul potrivit „întâmplător” te-a făcut atent asupra unui verset biblic? A fost o situaţie grea în viaţa ta, în care în mod deosebit ai devenit conştient de prezenţa lui Hristos? Nu au fost situaţii în care toate mijloacele naturale au eşuat şi spre uimirea ta ai văzut cum puterea lui Dumnezeu era la lucru într-un mod incredibil? Dumnezeu permite intenţionat ca vasele de lut să fie lovite, aşa că El poate să desfăşoare puterea Sa supranaturală în astfel de situaţii.
În versetele 10 şi 11 este accentuată în continuare intenţia lui Dumnezeu. Loviturile, cărora este expus un creştin, fac ca vasele de lut să se spargă, aşa că devin vizibile comorile ascunse în ele. Cu toate că frica de împrejurări, vrăjmăşia oamenilor şi atacurile lui satan sunt lovituri de moarte pentru vasele de lut omeneşti, naturale, urmarea acestora este că viaţa lui Isus devine vizibilă prin creştin. „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea lui Isus” şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” înseamnă să ai parte într-o măsură mică de loviturile cărora a fost expus Domnul nostru în drumul Său pe pământ. Creştinul care vrea să ducă o viaţă în temere de Dumnezeu va avea parte într-un fel sau altul de ura lumii şi de atacurile lui satan (vezi Ioan 15.18 şi 1 Petru 5.8).
Când creştinul este expus acestor atacuri de moarte şi vasul de lut se sparge, atunci se vede viaţa dumnezeiască (pe care nimeni nu o poate distruge). Aceasta este o mărturie cu efecte depline pentru aceia care încă nu au această viaţă. Pavel vorbeşte în versetul 12 despre faptul că procesul de sfărâmare în viaţă s-a vărsat pentru corinteni în viaţa nouă în Hristos (Ioan 12.24). Crede cineva în Domnul Isus, deoarece El este văzut în viaţa ta – prin sfărâmarea vasului de lut?
În acest an Dumnezeu va permite să se continue procesul lovirii şi sfărâmării în viaţa ta. S-ar putea să fie schimbări în stilul tău de viaţă, priveşte-le ca o parte a creşterii creştine. În vasul tău de lut este o comoară, care trebuie să devină vizibilă pentru alţii.
Tradus de la: Schätze in irdenen Gefässen
Titlul original: „Schätze in irdenen Gefäßen“
din Folge mir nach, 1/1995, pag. 4–6
www.csv-verlag.de
Traducere: Ion Simionescu
Epistola către Efeseni (5)
Capitolul 5, de Matta Behnam
- A. REGULILE VIEŢII CREŞTINE (capitolul 5.1-21)
- Urmași ai lui Dumnezeu
- Umblarea în dragoste
- Jertfa lui Hristos
- Ce se cuvine sfinților
- Folosirea greșită a limbii
- Semnele caracteristice ale unui credincios
- Umblarea în lumină
- Rodul luminii
- Despărțirea între lumină și întuneric
- Lumina descopere totul
- Trezirea
- Umblare cu grijă
- Cunoașterea voii lui Dumnezeu
- A fi umplut cu Duhul
- Psalmi, cântări de laudă și cântări duhovnicești
- Să fi mulțumit
- Supunere
- Soția
- Obligațiile conjugale
- Soțul
- Lucrarea lui Hristos
- Sfântă și fără cusur
- Etalonul divin al dragostei
- O legătură nouă
- Căsnicia
Versete călăuzitoare: Efeseni 5
A. REGULILE VIEŢII CREŞTINE (capitolul 5.1-21)
Urmași ai lui Dumnezeu
Versetul 1
Efeseni 5.1: Fiți deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii preaiubiți, …
Acest verset stă în legătură directă cu ultimele cuvinte ale capitolului anterior; el se adresează exclusiv credincioșilor adevărați; căci pentru cineva, care nu are încă natura nouă, este total imposibil să fie un urmaș al lui Dumnezeu, sau să meargă pe urmele lui Hristos. Umblarea pe urmele Domnului Isus nu este un mijloc prin care noi obținem răscumpărarea sau nașterea din nou, ci este rezultatul răscumpărării noastre și roada ei, a faptului că noi am primit viața veșnică. Orice încercare a omului, să imite pe Dumnezeu sau să urmeze pe Dumnezeu, înainte ca el prin nașterea din nou să fi devenit părtași naturii divine, este cea mai mare nebunie și totodată este aroganță. Noi însă „ca niște copii preaiubiți” suntem prin harul și ajutorul lui Dumnezeu capabili să fim imitatori ai lui Dumnezeu. Cei necredincioși sunt „fii ai diavolului” și nu au altă dorință decât să facă „poftele tatălui lor” (Ioan 8.44). Este absolut normal, că copiii imită pe părinții lor și vor să facă tot ce fac părinții.
Același lucru este valabil și pentru noi credincioșii. Dumnezeu ne-a salvat prin harul Său și ne-a dat viața veșnică – aceasta este natura Sa proprie. El așteaptă deci ca noi să fim imitatorii Lui. El este exemplul și modelul nostru în toate; în gânduri, în cuvânt, în faptă. Modelul și etalonul umblării credinciosului aici pe pământ constă deci nu din porunci și interdicții, ci din revelarea lui Dumnezeu Însuși și a caracterului Său în Fiul Său preaiubit, în Domnul nostru Isus Hristos. „Ca niște copii ai ascultării, nu vă potriviți poftelor pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce va chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1 Petru 1.14.15)! „Cine zice că rămâne în El este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (1 Ioan 2.6).
S-ar putea să ni se pară ciudat, că noi suntem solicitați să fim imitatori ai lui Dumnezeu, pe care niciodată nu L-am văzut. Dar cuvintele Domnului Isus ne dau răspunsul la această problemă: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). El spune despre Sine Însuși și: „De atâta timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: „Arată-ni-L pe Tatăl?”„ (Ioan 14.9). „Pentru că în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9).
Umblarea în dragoste
Versetul 2
Efeseni 5.2: … și umblați în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.
Duhul Sfânt vorbește în această scrisoare în mod deosebit despre umblarea credinciosului. El ne arată poziția noastră cerească și binecuvântările noastre spirituale, cu care am fost binecuvântați în Hristos. El vorbește despre faptul, că noi am fost așezați în El în locurile cerești; dar pe de altă parte El vorbește mult și despre umblare, care ar trebui să fie în concordanță cu privilegiile noastre binecuvântate. În acest capitol El amintește umblarea noastră sub trei aspecte: umblare în dragoste (Efeseni 5.2), umblare în lumină (Efeseni 5.8) și umblare cu grijă (Efeseni 5.15).
„Umblați în dragoste”. Aceia, cărora apostolul le vorbește aici, au fost odinioară păcătoși sărmani, morți în păcate și greșeli; dar prin harul lui Dumnezeu au fost aduși să cunoască dragostea lui Hristos, pe care El a revelat-o așa de deplin prin moartea Sa suplinitoare pe cruce. Prin credința în El ei au trecut de la moarte la viață, și dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt, care le-a fost dat. De aceea Dumnezeu așteaptă acum, ca ei să umble în dragoste. Nu este suficient că noi cunoaștem dragostea, ci noi ar trebui să umblăm practic în ea. „Copiilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă și în adevăr” (1 Ioan 3.18).
Etalonul dragostei, corespunzător căruia noi trebuie să umblăm, este Hristos Însuși. „După cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.” Cât de adevărat, ce etalon mare, care ar trebui să caracterizeze umblarea noastră de creștini! Dragostea lui Hristos pentru noi a fost așa de puternică, că nici chiar moartea nu a putut s-o stingă sau s-o întrerupă. „El ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.” Este această dragoste care se jertfește pe sine, pe care noi suntem chemați s-o imităm. Dragostea își găsește satisfacția în a sluji aceluia pe care îl iubește. Tot așa și creștinul, care vrea să urmeze pe Hristos în dragostea Sa, va găsi bucurie și desfătare în slujirea altora.
Jertfa lui Hristos
Duhul Sfânt ne prezintă aici jertfa lui Hristos privită din mai multe părți. „Și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi”, „care a purtat El Însuși păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24). Prințul vieții a murit, pentru ca noi, care eram morți, să trăim. Preamărit să-I fie Numele vrednic de adorare!
Dar mai este și o altă parte prețioasă a morții ca jertfă a lui Hristos pentru noi. El S-a dat pe Sine Însuși „ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă”. El a fost singurul Om, care atât în viața Sa cât și în moartea Sa pe cruce a fost desăvârșit de ascultător față de Dumnezeu și L-a glorificat pe Dumnezeu. „Dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl și cum Mi-a poruncit Tatăl, așa fac. Ridicați-vă, să plecăm de aici!” (Ioan 14.31). Unde s-au dus ei? La cruce, unde El a făcut și a terminat lucrarea, pe care Tatăl I-a dat-o s-o facă. (Ioan 17.4).
Da, El a fost „jertfa de ardere de tot”, „de un miros plăcut Domnului”, care S-a ridicat spre Dumnezeu și a satisfăcut inima Sa. Toate desăvârșirile Lui, care s-au revelat în dăruirea Sa Dumnezeului Său, ne sunt acum socotite nouă. Așa ne vede Dumnezeu pentru veșnicie, ca fiind în El, ca fiind făcuți plăcuți în Preaiubitul. Da, El ne iubește cu aceeași dragoste, cu care El iubește pe Fiul. Ce ne mai rămâne, având în vedere această înălțime uimitoare, la care ne-a ridicat dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, și a Domnului Isus Hristos, ca și Cap al nostru, decât să ne plecăm înaintea Lui în admirație și adorare?
Ce se cuvine sfinților
Versetul 3
Efeseni 5.3: Iar curvie și orice necurăție sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinți, …”
Apostolul schimbă aici deodată subiectul studiului. El nu mai vorbește despre obligațiile credinciosului, de a fi imitator al lui Dumnezeu, ca un copil preaiubit, și să umble în dragoste, așa cum Hristos ne-a iubit, ci el ne atenționează cu privire la orice necurăție și păcat, care sunt amintite aici. În realitate sfinții din Efes, înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu, au aparținut păgânilor slujitori la idoli. Ei au practicat tot felul de necurății și păcate, și aveau nevoie să fie atenționați, să nu se reîntoarcă la această umblare rea. Dar nu numai ei aveau nevoie să fie atenționați, ci și credincioșii zilelor noastre au nevoie de atenționare; căci inima omenească a rămas aceeași și nici nu s-a schimbat și nici nu s-a îmbunătățit, cu toate descoperirile și metodele de educare moderne.
În timpul apostolului Pavel între națiuni s-a practicat orice formă de rău. Și astăzi răul progresează permanent, din cauza influențelor moderne, care nu existau în timpul acela; să ne gândim numai la cinema, sălile de dans, magazinele pornografice, și multe altele. Vai, cât de mult avem noi nevoie să veghem și să stăruim în rugăciune, pentru ca să fim păziți de Domnul de aceste păcate, pentru ca curvia și necurăția și lăcomia să nu fie numite între noi.
Să nu uităm, că noi avem în noi aceeași natură decăzută și păcătoasă, ca toate ființele omenești, fără să se țină seama de prestigiul persoanei. Dar ce ne diferențiază pe noi de necredincioși, este, că noi am primit o natură divină, și că noi posedăm pe Duhul Sfânt, care ne dă putere să ne ridicăm deasupra înclinațiilor rele ale inimii noastre și să omorâm lucrările cărnii. Noi ar trebui nu numai să nu practicăm aceste păcate, ci ele nu trebuie nici măcar numite, sau să ne gândim la ele, așa cum se cuvine sfinților. „Pentru că este rușinos și a spune cele făcute de ei în ascuns” (vezi Efeseni 5.12).
Folosirea greșită a limbii
Versetul 4
Efeseni 5.4: … și nici lucruri rușinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulțumire.
Apostolul pune aceste păcate alături de păcatul necurăției, care a fost amintit în versetul anterior. „Lucrările rușinoase” este tot ce atrage inimile și gândurile noastre spre lucruri rele, fie în faptele noastre sau în discuțiile noastre; căci în acest verset este vorba în principal de limbă.
Prin „glume proaste” se înțelege vorbirea proastă și fără pricepere. Folosirea limbii pentru o vorbire rea nu se cuvine unui credincios adevărat.
În ceea ce privește „glumele proaste” practicate și de mulți credincioși, Duhul lui Dumnezeu plasează păcatul acesta în rândul păcatelor necurăției. Unii gândesc că sunt înțelepți și demni de admirat, dacă distrează pe alții, folosind deseori expresii care nu se cuvin unui credincios. Uneori se folosesc cuvinte cu înțeles dublu și aluzii indirecte care dăunează ascultătorilor și îi rănesc, sau lezează demnitatea și onoarea celor care nu sunt de față, și se uită ce spune înțeleptul Solomon: „Cine vorbește cu ușurătate este asemenea străpungerilor unei săbii, dar limba înțeleptului este sănătate” (Proverbe 12.18).
Aceasta nu înseamnă că credinciosul trebuie să aibă fața posomorâtă și gravă. Nu, Dumnezeu dorește să vadă pe adevăratul credincios totdeauna fericit și bucuros, așa cum se spune în Proverbe 17.22: „O inimă veselă dă sănătate”. Biblia nu interzice nicidecum râsul. Așa cum a spus cineva: „Mă tem de acei oameni care au devenit așa de ,sfinți’, că interzic râsul.” În timp ce râsul este una din caracteristicile prin care omul de deosebește de celelalte creaturi.
Prin „glumele proaste” viața spirituală este scobită. Domnul să ne păzească de glume proaste și de vorbe nechibzuite! Fie ca buzele noastre să fie mai degrabă închinate Domnului și să reverse laudă și mulțumire și adorare față de Numele Său.
Semnele caracteristice ale unui credincios
Versetul 5
Efeseni 5.5: Pentru că știți și cunoașteți aceasta, că nici un curvar, sau necurat, sau lacom, care este un idolatru, nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.
Apostolul aduce aminte credincioșilor de faptul, că ceea ce el le scrie acum nu este nicidecum ceva nou, ci este un fapt cunoscut de ei toți, și că nimeni care umblă în aceste păcate nu poate fi un adevărat fiu al lui Dumnezeu. O astfel de persoană nu are nici o parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Harul nespus de bogat al lui Dumnezeu oferă păcătosului cel mai rău și mai stricat salvarea din condamnarea veșnică și eliberarea de puterea păcatului. Dar dacă cineva respinge oferta lui Dumnezeu pentru salvare și preferă să stăruie în acele necurății și păcate, el nu are nici o parte la moștenirea veșnică.
Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a găsit în crucea lui Hristos un mijloc de rezolvare a problemei păcatului, căci sfințenia Sa cu nici un chip nu poate trata cu ușurătate păcatul. Este imposibil ca Dumnezeu și păcatul să poată merge împreună. De aceea apostolul atenționează din nou pe credincioși să nu cadă din nou în astfel de păcate. El spune că un om lacom este un idolatru, care își revendică dreptul a toate. Un om lacom în realitate adoră un idol, și acest idol este el însuși. De aceea apostolul pune pe omul lacom pe aceeași treaptă cu cel necurat, care aleargă numai după plăcerile lui necurate.
Versetele 6,7
Efeseni 5.6,7: Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale, căci din cauza acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci nu fiţi împreună-părtaşi cu ei.
Apostolul atenționează pe credincios să nu fie amăgit de idei străine și păreri ale oamenilor păcătoși, care pot vorbi mult despre harul lui Dumnezeu, în realitate transformă harul lui Dumnezeu în destrăbălare. El îi asigură că mânia lui Dumnezeu va veni cu siguranță peste fiii neascultării și peste fiecare care trăiește în păcat. Noi trebuie să ne rugăm pentru astfel de oameni, ca Domnul să Se îndure de ei și să-i salveze, dar în niciun fel noi nu trebuie să avem părtășie cu ei.
Umblarea în lumină
Versetul 8
Efeseni 5.8: Pentru că odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul; umblați ca niște copii ai luminii …
Capitolul 5 a început cu îndemnul de a umbla în dragoste, „după cum și Hristos ne-a iubit”. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm „ca niște copii ai luminii”, referindu-se la diferența uriașă între starea noastră de odinioară și starea noastră de acum ca credincioși. – „Pentru că odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul”. În capitolul 2 apostolul a comparat moartea și viața, aici însă găsim întunericul pus în opoziție cu lumina. Noi am devenit în realitate lumină în Domnul, de aceea nu avem nimic a face cu fiii neascultării. „Să nu aveți părtășie cu ei.”
Există realmente două imperii mari, și fiecare om din lumea aceasta aparține unuia sau altuia: imperiul lui Satan (imperiul întunericului) și imperiul Domnului Isus (imperiul luminii). Omul care nu s-a întors la Dumnezeu este ca și sclav al lui Satan supus puterii întunericului. El iubește întunericul mai mult decât lumina, deoarece faptele lui sunt rele (Ioan 3.19). El nu este numai în întuneric, ci el însuși este „întuneric”, și tot ce face și ce gândește este întuneric, deoarece el nu cunoaște altceva.
Și creștinul adevărat a fost odinioară întuneric, dar începând din momentul când L-a luat pe Domnul Isus, Lumina lumii, ca Mântuitor personal al său, Dumnezeu, Tatăl, l-a eliberat, de sub puterea întunericului și l-a strămutat în împărăția Fiului dragostei sale (Coloseni 1.13). „Pentru că Dumnezeu care a spus: „Lumină să strălucească din întuneric”, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Credinciosul este nu numai în lumină, ci el este realmente „lumină în Domnul”. „Umblați ca niște copii ai luminii”. Cum am mai putea umbla în lucruri de care astăzi noi ne rușinăm?
Când Domnul Isus a fost în lumea aceasta, El a spus despre Sine Însuși: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8.12). El a dat deci acelora care Îi aparțin, marea onoare și privilegiul prețios să ocupe aceeași poziție minunată pe care El Însuși a practicat-o. El a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii … Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune și să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5.14,16). Pentru ca noi să putem lumina ca lumini este necesar să fim permanent umpluți de Duhul Sfânt și în felul acesta să trezim atenția oamenilor, nu pentru ca să ne punem pe prim plan, ci pentru ca Hristos să poată fi văzut în viața noastră și Dumnezeu și Tatăl nostru să fie glorificat.
Domnul Isus a vorbit despre Ioan Botezătorul ca despre „lumina care arde și luminează” (Ioan 5.35). Era intenția lui Ioan să lumineze drumul altora spre Hristos – nu drumul spre sine însuși. Este și dorința noastră să luminăm ca lumini în lumea aceasta? Aceasta necesită autodisciplinare și atitudinea de a fi nimic, pentru ca Hristos să fie totul. Numai așa putem fi „copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2.15). Propovăduitorul spune: „Cărarea celor drepți este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4.18).
Rodul luminii
Versetul 9
Efeseni 5.9: … pentru că rodul luminii constă în orice bunătate și dreptate și adevăr, …
Apostolul ne prezintă aici trei lucruri: bunătate, dreptate și adevăr. Aceste virtuți stau în opoziție cu lucrările întunericului. Fără îndoială, este puterea Duhului Sfânt, care lucrează în noi, cea care dă naștere la acest rod a luminii. Apostolul pune aici rodul luminii față în față cu lucrările întunericului; în timp ce în Galateni 5.22,23 nu este vorba de rodul luminii. Ci de „rodul Duhului Sfânt”, Galateni 5 se ocupă cu contrastul dintre Duh și carne.
Rodul luminii constă în orice bunătate și dreptate și adevăr. Dumnezeu dorește ca aceste virtuți morale, frumoase, care sunt în El Însuși, să se facă vizibile și în viața noastră. Aceste principii divine sunt în concordanță cu viața nouă, pe care El ne-a dat-o în Hristos și prin Hristos. Natura nouă, care ne-a dăruit-o Dumnezeu, dorește orice bunătate, dreptate și adevăr. Cât de cu totul altfel ar arăta printre noi, dacă noi am fi mai mult imitatori ai lui Dumnezeu în bunătatea Sa față de alții, prin aceea că noi arătăm bunătate și îndurare tuturor oamenilor, fie că ei ne iubesc sau nu. Acest har ar trebui deci să caracterizeze pe toți copiii luminii. Ce prețios este când noi revelăm rodul luminii în faptele dreptății.
Cuvintele noastre, gândurile și faptele noastre ar trebui să fie în concordanță cu dreptatea. Aceasta este ce ne deosebește pe noi ca și copii ai luminii de copiii întunericului, care sunt stăpâniți de egoism. Arătăm noi în legăturile noastre cu toți ceilalți bunătate și dreptate, și este viața noastră personală caracterizată în toate detaliile ei prin veridicitate? Domnul iubește „ca adevărul să fie în inimă” (Psalmul 51.6) și de aceea în viața noastră creștină ca și copii ai luminii nu trebuie să fie nici un loc pentru fățărnicie și nesinceritate.
Versetul 10
Efeseni 5.10: … cercetați ce este plăcut înaintea Domnului; …
Cuvântul „cercetați” înseamnă aici a examina sau a investiga, ca să aflăm ce este plăcut Domnului. Da, să cercetăm în toate lucrurile cunoașterea voii Sale! Un creștin adevărat nu se va lăsa călăuzit de motive egoiste. El nu trebuie să aibă o vorbire de felul „presupun, sau gândesc, sau cred că aceasta este cel mai bine să se facă” sau „nu văd nimic greșit în aceasta sau în aceea”. Dacă cineva vrea să urmeze pe Hristos și vrea să fie călăuzit de Duhul Său Sfânt, care locuiește în noi, el va spune mai degrabă: „Îi va place lui Hristos, dacă fac aceasta, sau va fi glorificat Domnul și Mântuitorul meu preamărit, dacă merg în locul acesta sau acela?” Numai cu o astfel de gândire și numai pe această cale vom afla ce Îi este plăcut Domnului.
Despărțirea între lumină și întuneric
Versetul 11
Efeseni 5.11: … și nu aveți comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobați-le, …
Pentru un creștin adevărat este imposibil să aibă părtășie cu copiii neascultării, care trăiesc în întuneric, fără să se întineze de lucrările lor rele și necurate. Din acest motiv găsim în scrisorile apostolului Pavel așa de multe atenționări cu privire la amestec sau părtășie cu necredincioșii. „V-am scris în epistolă să nu vă însoțiți cu curvarii” (1 Corinteni 5.9). „Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși; pentru că ce legătură este între dreptate și fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? … sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6.14,15).
Un credincios adevărat se păzește deci să nu aibă părtășie cu necredincioșii. Noi nu ar trebui să fim sub același jug cu necredincioșii în nici o legătură a vieții noastre. Aceasta este valabil atât în legăturile de căsnicie, cât și în legăturile lumești, culturale și religioase. „Dumnezeu este lumină și în El nu este nicidecum întuneric. Dacă zicem că avem comuniune cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul” (1 Ioan 1.5,6).
Noi nu trebuie să avem nici o comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci să le dezaprobăm printr-o viață de dăruire totală și printr-o vorbire sănătoasă, necondamnabilă. Ne găsim în totală opoziție cu Dumnezeu, dacă prezentăm răul într-o lumină favorabilă, dacă căutăm să scuzăm păcatele noastre. Când Hristos a mers pe pământ, viața Sa fără păcat și sfântă era o condamnare permanentă a acțiunilor și gândurilor oamenilor păcătoși. Noi ar trebui să-L urmăm și în această privință și să umblăm în lumină și în felul acesta să dezaprobăm lucrările neroditoare ale întunericului.
Versetul 12
Efeseni 5.12: … pentru că este rușinos și a spune cele făcute de ei în ascuns.
Creștinul înțelept, a cărui inimă și minte sunt umplute de Hristos și curăția Sa, se va preocupa numai cu lucruri nobile și curate. El nu se va deda la vulgaritate și necurăția oamenilor răi, el nu va lăsa gândurile lui nici măcar pentru o clipă să zăbovească la lucrurile rușinoase, ascunse, ale copiilor neascultării, care locuiesc în întuneric.
Lumina descopere totul
Versetul 13
Efeseni 5.13: Dar toate, fiind date pe față, sunt arătate de lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina.
Este bine să ținem seama, că versetul anterior „să nu aveți comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobați-le” nu înseamnă că noi trebuie să umblăm încoace și încolo și să depistăm păcatele altora și să le facem cunoscut public. Dacă viața noastră practică este curată, sfântă și dedicată lui Hristos, prin aceea că Îl imităm în toate, atunci lumina va revela totul din jurul nostru. Nu există nimic care să demaște păcatul ca atare și să dea pe față răul așa cum face lumina lui Dumnezeu, „pentru că oricine face rău urăște lumina și nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie condamnate; dar cel care practică adevărul vine la lumină, ca faptele lui să se arate, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu” (Ioan 3.20,21).
Lumina descopere adevăratul caracter al tuturor lucrurilor. Când Domnul Isus a fost aici pe pământ, El a dat pe față fățărnicia fariseilor. Înainte răul acestor oameni nu a fost cunoscut în caracterul său nici de ucenici și nici de ceilalți oameni. Dar când Hristos a făcut să cadă lumina adevărului Său pe conștiința lor, ei au fost arătați în adevăratul lor caracter. Fără lumină nu putem cunoaște lucrurile cum sunt ele în realitate. Dumnezeu ne-a făcut în harul Său „lumini în Domnul”, „ca să fiți fără cusur și curați, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2.15). În felul acesta putem fi o binecuvântare pentru oamenii care trăiesc în jurul nostru în întuneric și în umbra morții, prin aceea că le aducem lumina.
Trezirea
Versetul 14
Efeseni 5.14: De aceea zice: „Trezește-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morți și Hristos te va lumina!”
Duhul Sfânt se adresează cu aceste cuvinte nu la necredincioși, ci la credincioși adevărați, care au trecut din moarte la viață. Ei nu mai sunt morți spiritual, ci trăiesc în Hristos și cu Hristos. Dar, vai!, ei nu se bucură totdeauna de viața nouă cu toate bucuriile și privilegiile ei! Ei sunt mântuiți prin har, dar ei au pierdut bucuria mântuirii. Ei s-au dedat somnului și prin aceasta slăbiciunii. Ei au pierdut puterea spirituală, au părăsit dragostea lor dintâi. Ei dorm în mormintele morților spiritual, și privit din afară nu este nici o deosebire între ei și aceia care sunt morți în păcate și fărădelegi. Ah, nu este acesta un tablou adevărat al multor copii ai lui Dumnezeu? Nu-i mai poți deosebi de copiii lumi acesteia. Apostolul atenționează și îndeamnă pe fiecare care doarme fără grijă, să se trezească din somnul lui spiritual și să se scoale dintre morții spiritual.
Minunat har al Domnului! El dorește ca poporul Său să aibă lămpile aprinse, bucurându-se de lumina și strălucirea feței Sale și reflectând-o în ființa lor. Acesta este motivul apelului adresat fiecăruia din noi: „Trezește-te tu, care dormi … și Hristos te va lumina”. Cel care doarme nu poate vedea lumina, el nu se poate bucura de lumină și nici nu poate s-o reflecte.
Umblare cu grijă
Versetele 15,16
Efeseni 5.15,16: Vedeți deci cu grijă cum umblați, nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele.
Acest capitol a început cu îndemnul de a umbla în dragoste (Efeseni 5.2), apoi de a umbla în lumină, „umblați ca niște copii ai luminii” (Efeseni 5.8), și aici Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm cu grijă. Să observăm că aceasta este a șaptea oară, și ultima dată, când în această scrisoare se fac referiri la umblare – în această scrisoare, în care Duhul Sfânt descrie poziția noastră cerească ca trup al lui Hristos, care este Capul înviat dintre cei morți, acum glorificat la dreapta Tatălui. Apoi, că noi în El, în Hristos, suntem binecuvântați cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești. De aceea Duhul Sfânt accentuează aici umblarea practică mai mult ca oriunde în alte epistole, pentru că în măsura în care poziția noastră este sublimă, în aceeași măsură este și responsabilitatea noastră de a umbla corespunzător acestei poziții.
Umblarea credinciosului cu grijă înseamnă o umblare cu prudență mare și vigilență spirituală în orice moment, și anume prin aceea că el se sprijină pe Domnul și pe harul Său. Despre lumea în care trăim se spune: „veacul rău de acum” (Galateni 1.4) și: „lumea întreagă zace în cel rău” (1 Ioan 5.19). Diavolul este „prințul lumii acesteia”, de aceea noi trebuie să fim veghetori și prudenți. Satan este împotrivitorul lui Hristos și este și împotrivitorul noastră, el pune în calea noastră tot felul de capcane și sapă multe gropi, ca să ne prăvălească în ele. De aceea să fim prudenți spiritual, „nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți”, știind cum să facem fiecare pas – cum să ne ridicăm piciorul și unde să-l punem, și să avem privirea ageră și mintea luminată, ca să cunoaștem care este următorul nostru pas. Cel înțelept știe să facă fiecare pas în concordanță cu voia lui Dumnezeu. El știe ce cuvinte să rostească și ce fapte să facă, el cunoaște pe cei cu inima curată, ca să umble împreună cu ei și prin colaborarea cu ei să aibă parte de foloase spirituale. Marea dorință a înțeleptului este ca umblarea lui să fie spre glorificarea Domnului Isus.
Cel neînțelept dimpotrivă umblă în lumea aceasta fără să-și dea seama de pericole și obstacole și nu ia seama la urmările fatale ale unei umblări nechibzuite – la umblarea unui neînțelept. Fii atent, iubit frate în Hristos, la legăturile cu necredincioșii, la umblarea pe căile lor, sub pretextul că aceștia sunt în număr mai mare. Fii atent la umblarea ta și nu fă nimic care dezonorează Numele Domnului tău și dăunează vieții tale spirituale, sub pretextul că alții o fac. Fii înțelept și „ochii tăi să privească drept și pleoapele tale să caute drept înaintea ta. Cumpănește cărarea picioarelor tale și toate căile tale să fie bine rânduite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga; depărtează-ți piciorul de la rău!” (Proverbe 4.25-27).
„Răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele.” Aceasta înseamnă că datoria creștinului adevărat este să folosească ocaziile și să nu le lase să-i scape din mână. Să le folosească pentru mărturia pentru Domnul său și în lucrarea Sa. Timpul se scurge cu grăbire și clipele trecute nu mai pot fi luate înapoi. Ziua de ieri a trecut pentru totdeauna – și tot așa va trece și ziua de astăzi și cine o va putea aduce înapoi? Așa este întreaga viață, oricât de lungă ar fi ea, ea va trece repede. „Zilele anilor noștri ajung la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani … căci anii trec iute și noi zburăm” (Psalmul 90.10). Înțeleptul răscumpără timpul, prin aceea că folosește fiecare clipă spre onoarea Domnului său, înainte ca ea să-i dispară din mână.
Preaiubiților, revenirea Domnului s-a apropiat foarte mult. Timpul în care noi Îl glorificăm, în care depunem mărturie pentru El și în care putem să-I slujim, este timpul vieții noastre de acum. Noi vrem să răscumpărăm timpul. Vrem să lucrăm, atâta timp cât este ziuă. „Vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9.4). „De aceea, frații mei preaiubiți, fiți tari, neclintiți, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1 Corinteni 15.58).
„Căci zilele sunt rele”: aceasta este ce ne stimulează la o umblare cu grijă și pentru răscumpărarea timpului și folosirea fiecărei ocazii pentru mărturie și lucrare pentru Domnul nostru. Astăzi ușa este deschisă înaintea ta pentru mărturie și lucrare pentru Domnul. Nu trata cu superficialitate acest timp. Cine știe dacă această ușă mâine va mai fi deschisă sau dintr-un motiv oarecare se va închide? De aceea noi trebuie să răscumpărăm timpul, căci zilele sunt rele.
Cunoașterea voii lui Dumnezeu
Versetul 17
Efeseni 5.17: De aceea, nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.
Este numai o cale, pe care putem obține adevărata înțelepciune, și aceasta este, când noi obținem înțelegere cu privire la voia Domnului. O, să-L preamărim, pentru că El ne-a dat Cuvântul Său viu, așa că noi putem ști, care este voia Sa cea desăvârșită; căci fără Cuvântul Domnului nu am cunoaște voia Sa. Este imposibil să aflăm din alte surse care este voia Domnului. Cuvântul Său este etalonul desăvârșit pentru viața creștină, și Duhul Sfânt, care locuiește în noi, ne dă putere și ne face capabili să trăim potrivit acestui Cuvânt divin.
Ce umilitor și ce rușinos este totodată să vedem cât de mulți credincioși neglijează studiul Cuvântului lui Dumnezeu, acest Cuvânt sfânt, singurul care poate hrăni și satisface viața spirituală. Ah, fie ca fiecare creștin să aibă grijă să citească și să studieze zilnic Cuvântul lui Dumnezeu. Cercetează Cuvântul cu rugăciune, și vei găsi în El hrană pentru viața ta spirituală. El este „laptele curat al Cuvântului” și este singura pâine care satură sufletul, căci „omul să nu trăiască numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4.4). Prin acesta credinciosul poate afla care este voia lui Dumnezeu cu privire la fiecare împrejurare din viața sa. Din el primim înțelepciunea de care avem nevoie. El este o lampă pentru picioarele noastre și o lumină pe cărarea noastră.
Domnul Isus a spus: „cercetați Scripturile”. Aceasta ne este spus tuturor, și noi ar trebui să ascultăm de acest îndemn, care este totuși spre binecuvântarea și folosul nostru; căci dacă nu o facem, vom ajunge să păcătuim. Dacă am căzut în păcat, să venim la El și să mărturisim păcatul, să mărturisim și că ne-am făcut vinovați de păcatul neglijării Cuvântului Său.
A fi umplut cu Duhul
Versetul 18
Efeseni 5.18: Și nu vă îmbătați de vin, în care este destrăbălare, ci fiți umpluți de Duh, …
Apostolul ne arată aici un contrast mare: „îmbătat cu vin” și „umplut de Duh”. De ce face apostolul această comparație? Motivul este, că omul beat și cel care este sub influența vinului devine o altă persoană decât este el în mod normal. El spune și face lucruri, pe care el niciodată nu le-ar spune și nu le-ar face, dacă ar fi cu mintea clară. Aceasta este desigur ceva pe care un credincios adevărat niciodată nu trebuie să-l permită, „nu fiți nepricepuți … și nu vă îmbătați de vin”. Duhul Sfânt trebuie să aibă controlul asupra ființei lui întregi, și în măsura în care aceasta are loc, el va vorbi despre lucrurile spirituale și va încerca să slujească Domnului în puterea Duhului.
Cât de mulți oameni săraci nu caută prin consumul de alcool să devină veseli și fericiți sau să uite grijile lor. Însă această băutură pune stăpânire pe duh și suflet și macină omul întreg. Cât de numeroase sunt atenționările în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la consumul de vin:
- „Vinul este batjocoritor, băutura tare este zgomotoasă; oricine se abate la ele nu este înțelept” (Proverbe 20.1).
- „Nu fi printre băutorii de vin, printre mâncăcioșii neînfrânați. Pentru că bețivul și mâncăciosul vor sărăci; și somnolența îmbracă în zdrențe” (Proverbe 23.20,21).
- „Pentru cine este ‚Of!’? Pentru cine este ‚Vai de mine!’? Ale cui certurile? A cui plângerea? Ale cui rănile fără motiv? A cui roșeața ochilor? Ale celor care întârzie mult la vin, ale celor care merg să încerce vinul amestecat. Nu te uita la vin când este roșu, când sclipește în pahar și alunecă ușor. La sfârșit mușcă asemenea unui șarpe și înțeapă ca o viperă. Ochii tăi vor privi femei străine și inima ta va spune lucruri stricate. Și vei fi asemenea celui culcat în inima mării și asemenea celui culcat pe vârful unui catarg: ‚M-au bătut, dar nu mă doare! M-au lovit, dar n-am știut! Când mă voi trezi? Îl voi căuta din nou!’” (Proverbe 23.29-35).
Sunt mai multe locuri de felul acesta în Cuvântul lui Dumnezeu, care arată clar, că astfel de lucruri nu ar trebui să se găsească printre creștinii adevărați, al căror privilegiu este mai degrabă să fie plini de Duhul Sfânt. Aceasta ar trebui să fie experiența permanentă a credinciosului. Să nu gândim că a fi umplut cu Duhul Sfânt este exclusiv privilegiul unor persoane deosebit de favorizate sau a unei grupe alese de credincioși, ci este privilegiul tuturor credincioșilor adevărați, și de aceea ar trebui să fie o experiență permanentă.
Este însă deosebit de important pentru noi să vedem, că acest adevăr important, a fi plin cu Duhul Sfânt, nu înseamnă că noi trebuie să ne rugăm pentru primirea Duhului Sfânt; căci fiecare credincios adevărat a fost botezat cu Duhul Sfânt, „noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup …” (1 Corinteni 12.13). A fi umplut cu Duhul Sfânt nu înseamnă nici că noi vom face minuni și vom vorbi în alte limbi, „pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință” (2 Timotei 1.7).
Activitatea principală a Duhului Sfânt este să ia din lucrurile lui Hristos și să ni le arate. El ne călăuzește să vedem frumusețea și desăvârșirea și virtuțile Domnului nostru Isus Hristos. Pentru aceasta atrage inimile și sentimentele noastre spre El, noi Îl iubim mai mult și suntem atrași mai intim la inima Lui, pentru ca apoi să trăim o viață de renunțare la sine și dedicare față de El. În felul acesta în măsura în care ne luăm timp să-L contemplăm și să savurăm Persoana Sa binecuvântată, în aceeași măsură vom fi transformați în chipul Său (2 Corinteni 3.18).
Psalmi, cântări de laudă și cântări duhovnicești
Versetul 19
Efeseni 5.19: … vorbind între voi cu psalmi și cântări de laudă și cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inima voastră, …
Ce prețioase sunt roadele locuirii Duhului Sfânt în noi! Credincioșii, care sunt umpluți cu Duhul Sfânt, vorbesc cu plăcere unul cu altul despre Persoana Domnului. Ce bucure este și pentru Domnul, când vede că ai Săi, pe care El îi iubește, vorbesc unul cu altul despre El și despre dragostea și harul Său. „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta și a ascultat; și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul și cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3.16). Inimile credincioșilor umpluți cu Duhul Sfânt se revarsă cu psalmi și cântări de laudă pentru Domnul. „Voi cânta Domnului toată viața mea, voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi. Fie plăcută Lui cugetarea mea; eu mă voi bucura în Domnul” (Psalmul 104.33,34).
Apostolul Pavel a scris credincioșilor din Colose: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții cu psalmi și cântări de laudă și cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har” (Coloseni 3.16). Găsim aici, că psalmii și cântările de laudă și cântările spirituale sunt rodul faptului că Cuvântul Domnului locuiește din belșug în credincioși; în timp ce în capitolul nostru găsim că ele sunt rodul locuirii lăuntrice a Duhului. Explicația pentru aceasta este simplă: credinciosul, care este umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu, este umplut și cu Duhul Sfânt; căci dacă Cuvântul lui Dumnezeu este regula vieții și umblării noastre, atunci vom fi și ascultători de bună voie și ne vom preda Lui. Atunci Duhul Sfânt, liber și nestingherit și activ, va preocupa inimile noastre cu desăvârșirile și frumusețea Domnului nostru Isus Hristos, care este „mai frumos decât fiii oamenilor”, și astfel inimile noastre se vor revărsa în psalmi și cântări de laudă pentru El.
„Vorbind între voi …” înseamnă, că atunci când suntem împreună adunați în Numele Domnului nostru Isus Hristos, și avem un gând și o dorință, ne zidim unii pe alții cu psalmi și cântări de laudă pentru Domnul.
„Psalmi”. Poporul Domnului din Vechiul Testament obișnuia să cânte din cartea psalmilor, și fără îndoială noi găsim în această carte cuvinte și exprimări minunate, care își găsesc replica în experiențele creștinului din timpul călătoriei lui prin lumea și pustia aceasta. Cu toate că psalmii în vorbirea lor nu ating înălțimea poziției cerești a creștinului și privilegiile sale în timpul actual de har, noi găsim totuși în multe părți ale lor lucruri despre care putem cânta și care exprimă situațiile și experiențele diferite ale vieții noastre din timpul actual.
„Cântări de laudă” sunt acele cântări care sunt cântate spre lauda lui Dumnezeu Însuși. Ele nu au ca temă împrejurările noastre și experiențele noastre. Ele se preocupă mai degrabă cu Dumnezeu, Tatăl nostru, în maiestatea Sa și în gloria Sa și în harul Său și cu Domnul Isus Hristos în toată desăvârșirea Sa și dragostea Sa nemărginită, și cu lucrarea Sa de răscumpărare. Ele sunt expresia laudei și adorării aduse de copiii lui Dumnezeu pentru Dumnezeul și Tatăl lor și pentru Domnul Isus Hristos.
„Cântări spirituale” vrea să spună, că nu sunt cântări lumești. Cântările spirituale se preocupă cu adevăruri și subiecte creștine, ca de exemplu: viața sfințirii practice, dedicarea pentru Domnul, încrederea în El, oricare ar fi împrejurările vieții, rugăciune, cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și în general cu ce servește la adâncirea vieții spirituale. Ele pot include și cântări ale Evangheliei, în care păcătoșii pierduți sunt chemați la pocăință și credința în Domnul Isus Hristos.
„Lăudând și cântând Domnului în inima voastră”. Domnul se bucură de „adevărul din inimă”, nu de glasul frumos, care se aude în afară. Cu toate că cântările spirituale trebuie cântate ca să se audă în afară, rămâne totuși un lucru esențial; cântările trebuie să vină dintr-o inimă umplută cu Duhul Sfânt. Subiectul cântării trebuie să fie Domnul Isus Însuși, „lăudând și cântând Domnului în inima voastră”. Nu va mai dura mult și Domnul Isus va fi subiectul „cântării noi” în ceruri. Este însă lucrarea Duhului Sfânt în noi, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta, să umple inimile noastre cu psalmi și cântări de laudă, înainte ca noi să ajungem în casa Tatălui. „Slujiți Domnului cu bucurie, veniți înaintea Lui cu cântece de biruință! … Intrați cu mulțumire pe porțile Lui, cu laude în curțile Lui! Mulțumiți-I și binecuvântați-I Numele!” (Psalmul 100.2,4) „Ferice de poporul care cunoaște strigătul de bucurie, care umblă în lumina Feței tale, Doamne! Ei se bucură toată ziua de Numele Tău” (Psalmul 89.15,16).
Să fi mulțumit
Versetul 20
Efeseni 5.20: … mulțumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu și Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, …
Credinciosul umplut cu Duhul Sfânt găsește totdeauna motiv de laudă și mulțumire. Da, putem spune, că duhul laudei și mulțumirii este o trăsătură de caracter a adevăratei vieți spirituale și al unei vieți sănătoase și practice de sfințenie. Dumnezeu dorește să vadă pe ai Săi mulțumiți totdeauna, oricare ar fi împrejurările vieții lor. „Mulțumiți pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Isus față de voi” (1 Tesaloniceni 5.18). „Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice, faceți cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune și prin cerere cu mulțumiri” (Filipeni 4.6). Dacă ne predăm voinței lui Dumnezeu și acțiunii Duhului Sfânt, atunci ne putem pe deplin odihni fiind conștienți că „toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8.28).
Să ne verificăm inimile, preaiubiților! Mulțumim noi lui Dumnezeu pentru toate? Mulțumim noi lui Dumnezeu pentru suferințe și greutăți, tot așa cum Îi mulțumim pentru pace și liniște? Este foarte ușor să-I mulțumim pentru anumite lucruri, dar rușine și ocară pentru noi dacă în împrejurări care nu plac înclinațiilor noastre cârtim și acuzăm, cu toate că ar trebui să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru ele, prin credință știind că de ele sunt legate binecuvântări pentru sufletul nostru, chiar dacă acum nu le vedem. Când de exemplu un bolnav trebuie să facă o operație, fără discuție este mult necaz legat de ea. Dar el se supune experiențelor dureroase, căci știe că este bine pentru el și că ea poate să-l elibereze de suferințe și probabil îl va menține în viață, dacă așa este voia lui Dumnezeu cu privire la el. El va fi mulțumitor chirurgului, care l-a eliberat de dureri.
Tot așa este și cu noi în sens spiritual. Ca să ne elibereze de obstacolele vieții noastre spirituale, Dumnezeu și Tatăl nostru permite uneori ca noi să trecem prin încercări. El este Grădinarul care curăță mlădițele care aduc rod, pentru ca ele să aducă mai multe roade. El este Tatăl nostru iubitor, care cunoaște sfârșitul înainte de început și care face ca toate să fie spre binele nostru, spre prosperitatea și binecuvântarea noastră. De aceea Domnul să ne păzească de un duh de cârtire și nemulțumire, și să fim mai degrabă mulțumitori lui Dumnezeu, Tatăl, căci aceasta este plăcut înaintea Lui, în mod deosebit când Îi mulțumim în Numele Domnului nostru Isus Hristos.
Supunere
Versetul 21
Efeseni 5.21: … supunându-vă unii altora în teamă de Hristos.
Creștinii, care sunt umpluți cu Duhul, se caracterizează și prin felul cum sunt supuși unii altora. Aceasta este ceea ce credincioșii care se strâng în Numele Domnului Isus ar trebui să arate. Căci dacă ei toți ar fi supuși unii altora în teamă de Domnul, aceasta i-ar păzi de lipsa de unitate, de a avea păreri diferite, de egoism, de gelozie, de amărăciune și de invidie. Supunerea față de Domnul Isus, Stăpânul nostru, ne-ar face să fim supuși și unii altora, considerând pe alții mai presus de noi înșine. Putem spune concluzionând, că credinciosul umplut cu Duhul este un creștin care în primul rând este umplut cu bucurie (Efeseni 5.19), în al doilea rând cu laudă și mulțumire (Efeseni 5.20) și în al treilea rând este supus (Efeseni 5.21). Acesta este adevăratul etalon al vieții spirituale.
B. RELAŢIILE ÎN FAMILIA CREŞTINĂ: (capitolul 5.22 – 6.9)
Soția
Versetul 22
Efeseni 5.22: Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului, …
Duhul Sfânt se ocupă aici cu problema relațiilor și obligațiilor în familia creștină. Domnul nu se interesează numai de pacea și binecuvântarea fiecăruia în parte, ci El îngrijește, ca și casa creștinului să se bucure de aceste binecuvântări. Domnul dorește să aibă un loc nu numai în inimile noastre, ci și în casele noastre. Ferice de casa creștină unde se acordă lui Hristos locul care I se cuvine. Singura cale de a obține binecuvântarea din partea Domnului pentru familie constă în a acorda Domnului locul întâi și a te supune cuvântului Lui. Observă și legătura cu versetul anterior, „supunându-vă unii altora în teamă de Hristos”.
Apostolul se adresează mai întâi soțiilor: „Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului”. În zilele noastre mulți nu vor să mai acorde valabilitate acestor indicații clare ale Domnului; soțiile cu studii deosebite sunt induse în eroare de acestea și sunt abătute de la Dumnezeu și Cuvântul Său. Însă o soție creștină trebuie să acorde atenție Cuvântului lui Dumnezeu și să-și deschidă inima pentru el, pentru ca cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în ea și ca să știe cum să se comporte în toate lucrurile. Este absolut posibil, ca o soție să fie mai inteligentă sau mai pricepută decât soțul ei, dar tocmai prin supunerea ei, legată cu înțelegerea dăruită ei de către Dumnezeu, ea va putea fi o binecuvântare pentru el. Da, este chiar necesar, ca o soție credincioasă să se supună soțului ei necredincios și astfel, prin comportarea ei evlavioasă, să-l câștige pentru Hristos (1 Petru 3.1,2). Aceasta însă nu înseamnă, că o femeie credincioasă se poate căsători cu un bărbat necredincios, „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Corinteni 6.14).
Dumnezeu a spus Evei: „Dorința ta se va ține după soțul tău, și el va domina peste tine” (Geneza 3.16), deoarece ea a depășit limitele așezate de Dumnezeu pentru ea, atunci când ea s-a predat lui Satan. La aceasta se referă și apostolul Pavel în 1 Timotei 2.11-14: „Femeia să învețe în liniște, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să învețe pe alții, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în liniște. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.” Apostolul accentuează în mod deosebit necesitatea supunerii femeii, deoarece ea cade mai repede decât bărbatul pradă înșelătoriei, deoarece ea este călăuzită mai mult de sentimentele și simpatiile ei decât prin rațiunea ei.
Femeile temătoare de Dumnezeu au un loc binecuvântat în poporul lui Dumnezeu, în mod deosebit în familie, unde se practică rugăciunea comună și se citește Cuvântul lui Dumnezeu și se primește cu inima. Supunerea soției față de soțul ei nu este robie sau sclavie, mai degrabă supunerea ei se revarsă dintr-o inimă a dragostei. Ceea ce împodobește o soție în supunerea ei față de soț este, că ea o face „ca pentru Domnul”. Supunerea ei față de soțul ei este în realitate smerenie față de Domnul Însuși. Aceasta rezultă clar din cuvintele apostolului din Coloseni 3.18: „Soțiilor, fiți supuse soților voștri, așa cum se cuvine în Domnul.” Smerenia soției față de soțul ei nu trebuie însă să stea deasupra ascultării ei de Domnul și de Cuvântul Său, căci noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă soțul cere ceva, care este direct în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de om.
Obligațiile conjugale
Versetele 23,24
Efeseni 5.23,24: … pentru că soțul este cap al soției, după cum și Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, așa și soțiile soților lor, în toate.
Apostolul amintește aici motivul pentru care o soție trebuie să fie supusă soțului ei. Căci așa cum Domnul nostru Isus Hristos este Capul Adunării, și toată pacea ei și toate binecuvântările ei se datorează grijii Lui, în timp ce ea este încă în lumea aceasta, tot așa și soțul creștin este capul soției. Această poziție nu i-a fost dată, ca să domine peste ea sau să se comporte aspru cu ea, ci dimpotrivă, să poarte grijă de binele și de pacea ei, s-o iubească și s-o îngrijească, așa cum face Hristos pentru Adunarea Sa. Datoria femeii la rândul ei este, să fie supusă soțului ei în toate, așa cum Adunarea este supusă lui Hristos. În realitate, ce plăcută și ce prețioasă este vorbirea Duhului Sfânt, atunci când vorbește despre obligațiile reciproce dintre soț și soție. El omagiază și onorează relațiile sfințite dintre soț și soție și arată că ele trebuie să fie imaginea acelor relații minunate care există între Hristos și Biserica Sa.
În primul capitol al scrisorii noastre am văzut această relație dintre Hristos și Adunarea Sa prezentată în imaginea „unui trup”, al cărei Cap este Hristos înviat și glorificat la dreapta Tatălui în locurile cerești, în timp ce toți adevărații credincioși sunt mădulare ale acestui trup. În capitolul 2 am văzut această relație prezentată în imaginea „unei case”, Hristos fiind Piatra de colț, și în care credincioșii sunt zidiți ca locuință a lui Dumnezeu în Duh. În capitolul nostru vedem acum această relație prezentată în imaginea dintre soț și soție. Domnul Isus Însuși este Mirele ceresc și Adunarea este mireasa Sa, pe care El o iubește, și pentru care El S-a dat pe Sine la moarte. Cât de curând va veni clipa când mireasa va fi dusă la Mire și ziua nunții Mielului va fi venit (Apocalipsa 19.7-9 și 22.17).
Soțul
Versetul 25
Efeseni 5.25: Soților, iubiți-vă soțiile, după cum și Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, …
Este datoria soției să fie supusă soțului ei, așa cum Adunarea este supusă lui Hristos; dar este și datoria soțului să-și iubească soția, așa cum Hristos iubește Adunarea. În acest capitol Duhul Sfânt pune pe Hristos Însuși atât înaintea ochilor soțului, cât și ai soției. Supunerea Adunării față de Hristos este etalonul pentru supunerea soției față de soțul ei, și dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa este etalonul pentru dragostea soțului pentru soția lui. Hristos a iubit Adunarea cu o dragoste mai tare decât moartea. El a iubit-o și S-a dat pe Sine pentru ea. Dacă dragostea soțului pentru soția lui corespunde acestui etalon înalt, atunci și soția i se va supune cu inima fericită.
Creștinul adevărat, în a cărui viață Hristos este revelat, își va iubi soția cu lepădare de sine și sacrificiu de sine, va trezi inima ei și sentimentele ei, pentru ca și ea la rândul ei să fie gata să i se supună și să-i placă. S-ar putea imagina o relație mai intimă și o casă mai fericită? Se poate pe de altă parte aștepta o conviețuire cordială a soției cu soțul, dacă ele este dur și aspru? „Soților, iubiți-vă soțiile și nu păstrați amărăciune împotriva lor” (Coloseni 3.19). Nu amărăciunea și grosolănia, ci numai dragostea va mișca inima soției, ca să se predea în totul soțului ei.
„După cum și Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea.” Ce etalon sfânt și binecuvântat stabilește aici Duhul Sfânt pentru soți. Ei trebuie să-și iubească soțiile cu aceeași dragoste devotată cu care Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea. În viața și lucrarea apostolului Pavel Hristos era și a însemnat totul. De aceea când Pavel scrie despre obligațiile soțului față de soția sa, el nu poate altfel, decât să pună această Persoană binecuvântată înaintea sufletelor lor, care era toată existența lui și care a luat captivă inima sa.
Să observăm că Domnul Isus nu a dat Adunării lucruri oarecare, pe care El le avea, ci El S-a dat pe Sine Însuși. Și El nu numai a suferit pentru ea, ci El S-a dat pe Sine Însuși – Și-a dat propria viață pentru ea. O, Domn vrednic de adorare, ce minunată este dragostea Ta! Tu Te-ai dat pe Tine Însuți la moarte, pentru ca noi să avem viața, da, s-o putem avea din belșug. Laudă și onoare să fie Numelui Tău vrednic de adorare! Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși la moarte pentru ea. Ce mântuire minunată! Toate păcatele ei au fost pentru totdeauna anulate, lucrarea de mântuire a fost terminată, Satan este biruit, mânia și judecata sunt nimicite pentru totdeauna. Înscrisul cu porunci și rânduieli, care ne era împotrivă, a fost prins în cuie pe cruce și vrăjmășia a fost înlăturată pentru totdeauna. Și acum există acest om nou. Temelia divină pentru toate acestea este jertfa lui Isus Hristos pentru noi.
Să nu uităm nici faptul că valoarea lucrării de mântuire stă în strânsă legătură cu valoarea Persoanei Sale binecuvântate. Căci este Persoana Sa proprie, minunată, care dă Lucrării Sale această valoare binecuvântată, de necuprins. Ceea ce umple inimile noastre cu dragoste pentru El, și ceea ce ar trebui să ne conducă să ne devotăm Lui cu totul, nu este numai amintirea a ceea ce a făcut El pentru noi, ci ceea ce este El Însuși în Persoana Sa binecuvântată.
Lucrarea lui Hristos
Versetul 26
Efeseni 5.26: … ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, …
Cât de demnă de admirat este dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa! Este o dragoste veșnică. Și cât de minunată este activitatea acestei dragoste! Ea L-a condus să Se dea pe Sine Însuși pentru ea. La crucea Golgota El a înfăptuit această mântuire binecuvântată pentru ea. Era o lucrare pe care El a făcut-o o dată pentru totdeauna și care niciodată nu va fi reluată. „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (Evrei 10.14). Dar această dragoste nu se oprește la ce a făcut în trecut, ci El S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, „… ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Așa a eliberat El Adunarea prin moartea Sa (în trecut), prin Cuvântul Său El o curăță și o sfințește (în prezent), și la a doua Sa venire (în viitor) El o va glorifica.
„… ca s-o sfințească”. Vrem aici să remarcăm, că noi trebuie să diferențiem între două feluri de sfințire. Pe baza lucrării Sale înfăptuite la cruce noi am fost sfințiți, am devenit sfinți și preaiubiți, suntem fără cusur înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziția noastră binecuvântată, desăvârșită, veșnică și neschimbabilă. Pe de altă parte însă, El caută – preamărit să-I fie Numele pentru aceasta! – să dea naștere în noi la o viață de sfințire practică. În măsura în care noi permitem Duhului Sfânt să guverneze viața noastră și s-o influențeze, noi vom crește și ne vom dezvolta într-o viață de sfințenie. De aceea să căutăm permanent să umblăm în sfințenie, „desăvârșind sfințenia în teamă de Dumnezeu”.
„… a curățit-o [sau: curăţind-o] prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Aceasta ne arată valoarea de neprețuit și importanța Cuvântului lui Dumnezeu. Când am crezut în Domnul Isus, potrivit cu Tit 3.5 am fost spălați prin spălarea nașterii din nou, și aceasta este exact ceea ce Hristos a gândit când i-a spus lui Nicodim: „… dacă cineva nu este născut din apă (Cuvântul lui Dumnezeu) și din Duh (Duhul Sfânt) nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3.5). Această spălare a avut loc o dată pentru totdeauna, atunci când L-am primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor și Salvator; ea nu poate fi repetată. Dimpotrivă, noi avem permanent nevoie de curățirea prin Cuvântul lui Dumnezeu în viața noastră zilnică, căci „cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat” (Ioan 13.10). Această apă a curățirii nu este apa botezului; căci apostolul ne explică imediat înțelesul ei, „… prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Câtă nevoie avem noi să studiem și să citim Cuvântul lui Dumnezeu totdeauna cu rugăciune și implorări! „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul. Mărturia Domnului este trainică și dă înțelepciune celui neștiutor. … Slujitorul Tău primește și el învățătură de la ele; în păzirea lor este mare răsplată.” (Psalmul 19.7,11).
Sfântă și fără cusur
Versetul 27
Efeseni 5.27: … ca să-Și prezinte Lui Însuși Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci să fie sfântă și fără cusur.
Hristos a iubit Adunarea așa fel, că El Și-a dat viața Lui prețioasă pentru ea. Din pricina ei El a băut paharul amar al mâniei și judecății lui Dumnezeu, și acum slujba Lui actuală și prețioasă este s-o curățească și s-o sfințească prin spălarea cu apă prin Cuvânt, pentru ca El să-Și prezinte lui Însuși Adunarea glorioasă, care nu are pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci să fie sfântă și fără cusur. El Se va bucura la privirea Bisericii Lui glorificate, și acolo în glorie și Adunarea, Mireasa, soția Mielului se va bucura de binecuvântarea ei desăvârșită și veșnică. El o va prezenta Lui Însuși ca Adunare glorificată. Ea va avea parte de gloria Lui, așa cum El a spus Tatălui Său: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22).
Aceasta este ceea ce a văzut apostolul Ioan în exilul său pe insula Patmos: „Mireasa, soția Mielului. … și ea avea gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21.9,11). Acolo Adunarea nu mai are nevoie să fie sfințită și să fie curățită prin spălarea cu apă prin Cuvânt; căci El Însuși Își va fi prezentat Adunarea glorificată, în ea nu va mai fi nici un cusur. Ea va fi eliberată de orice slăbiciune, care aici încă mai atârnă de ea, ea nu va mai avea nici o zbârcitură sau ceva de felul acesta. Mirele preamărit o va admira în frumusețea ei desăvârșită. Ea va fi ajuns atunci la starea de desăvârșire și va fi „sfântă și fără cusur”. Însă El dorește deja acum, în timp ce noi suntem încă aici pe pământ, ca să desăvârșim sfințirea în teama de Dumnezeu.
Etalonul divin al dragostei
Versetele 28,29
Efeseni 5.28,29: Astfel sunt datori și soții să-și iubească soțiile, ca pe propriile trupuri. Cine își iubește soția se iubește pe sine însuși. Pentru că nimeni nu și-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrănește și o îngrijește cu drag, ca și Hristos Adunarea: …
Apostolul ne prezintă aici etalonul divin al dragostei, cu care soții să-și iubească soțiile. Așa cum Hristos a iubit Adunarea Sa și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, tot așa și soții să-și iubească soțiile ca pe propriul trup. Domnul Isus a atins acest adevăr în mod minunat, când a spus fariseilor: „Nu ați citit că Cel care i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat și femeie, … cei doi vor fi un singur trup? Astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup.” (Matei 19.4-6). În felul acesta soțul și soția sunt un trup. De aceea comportarea soților față de soțiile lor ar trebui să-și găsească etalonul în acest principiu; ei ar trebui să-și iubească soțiile ca pe trupul lor; căci „cine își iubește soția se iubește pe sine însuși”. Dacă el o urăște și disprețuiește, se urăște și se disprețuiește pe sine însuși. Este foarte natural, ca să te iubești pe tine însuți. Nici o persoană sănătoasă la minte nu-și urăște și nu-și rănește corpul propriu, dimpotrivă are grijă să-l „hrănească și îngrijească”. Tot așa și creștinul să-și întâmpine soția cu dragoste, și să-i facă tot ce o mângâie și o face fericită; căci ea este trupul lui. Duhul Sfânt pune înaintea privirii noastre exemplul desăvârșit al Domnului Isus, care tot timpul îngrijește de Adunarea Sa, „care este trupul Său”. El o hrănește și o îngrijește, folosind orice har spre binecuvântarea ei. Este o realitate mângâietoare și edificatoare să ști că Domnul Isus, Capul glorificat în cer, hrănește și îngrijește și satisface pe fiecare mădular al trupului Său, care este aici în lume. Ce gând binecuvântat, ce garanție divină!
O legătură nouă
Versetul 30
Efeseni 5.30: … pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale.
Apostolul ne arată aici de ce Hristos ne hrănește și ne îngrijește; și anume, pentru că „suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale”. Așa cum Eva a fost din Adam, tot așa Adunarea a fost constituită din Hristos. Domnul a luat o coastă din coasta lui Adam și a făcut pe Eva din ea, așa că Adam a spus despre ea: „Aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (ișa), pentru că a fost luată din bărbat (iș)”. (Geneza 2.21,23) Ce fapt demn de adorare, că noi suntem așa de intim legați cu Hristos: „Mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale”. Ce legătură și ce unire binecuvântată; glorie să-I fie Numelui Său demn de adorare! Expresia „din carnea Sa și din oasele Sale” nu se referă la faptul că Cuvântul S-a făcut trup și prin aceasta a luat parte la carnea noastră și la oasele noastre, ci ea înseamnă că noi am devenit mădulare ale trupului Său, că noi în chip spiritual am fost legați în modul cel mai intim cu Hristos cel înviat și glorificat în cer – legați cu El, în timp ce El este în prezența lui Dumnezeu.
Căsnicia
Versetul 31
Efeseni 5.31: De aceea va lăsa omul pe tată și pe mamă și se va lipi de soția sa, și cei doi vor fi un singur trup.
Apostolul citează aici cuvântul din Geneza 2, când Eva a fost adusă la Adam. Și Domnul Isus a citat același loc și a lăsat să se recunoască aprobarea Sa, când a spus: „Astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10.8,9). Ce s-ar mai putea adăuga cuvintelor Domnului nostru? Marele Învățător a vorbit și se cuvine din partea noastră să ne plecăm capetele în supunere și ascultare. El restaurează sfințenia căsniciei, așa cum ea a fost înainte de pătrunderea păcatului în lume. Relațiile de căsnicie sfințite între soț și soția sa sunt mai intime decât toate celelalte relații de aici de pe pământ. Mai intime și mai apropiate chiar decât relațiile dintre părinți și copii.
Versetul 32
Efeseni 5.32: Taina aceasta este mare: eu vorbesc cu privire la Hristos și la Adunare.
Cuvântul „taină” îl întâlnim frecvent în această scrisoare. În capitolul 1 apostolul spune: „făcându-ne cunoscut taina voii Sale” (Efeseni 1.9); în capitolul 3 el spune: „că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina … citind, puteți înțelege priceperea mea în taina lui Hristos … ca să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse de veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.3,4,9). Aici se referă la o taină mare. Și fără îndoială prin această taină nu este vorba de legătura de căsnicie, ci de legătura sfântă, care există între Hristos și Adunarea Sa. Aceasta rezultă din cuvintele care urmează: „eu vorbesc cu privire la Hristos și la Adunare”.
Versetul 33
Efeseni 5.33: Însă și voi, fiecare, așa să-și iubească soția, ca pe sine însuși; și soția să se teamă de soț.
Duhul Sfânt atenționează încă o dată pe soț și pe soție, ca ei să-și împlinească obligațiile lor unul față de altul. Aceasta este o chestiune deosebit de importantă, de care depinde fericirea în familie. Soțul trebuie deci să-și iubească soția ca pe sine însuși, soția trebuie să se teamă de soțul ei. Acest îndemn îl găsim și în alte locuri ale Cuvântului lui Dumnezeu; Dumnezeu dorește să fie glorificat nu numai în viața noastră personală, ci și în viața noastră de familie. Și apostolul Petru îndeamnă soțiile în prima sa scrisoare în capitolul 3, să fie supuse soților lor și apoi spune soților: „Tot așa, soților, locuiți cu ele după cunoștință, ca și cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind și împreună-moștenitoare ale harului vieții, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre.” (Efeseni 5.7). Cât de severă este această ultimă propoziție!
Când într-o casă creștină se neglijează ordinea divină și nici soțul și nici soția nu-și împlinesc responsabilitățile, și când legătura dintre ei nu este așa cum ar trebui să fie, atunci fără îndoială rugăciunile lor vor fi împiedicate. Pe de altă parte într-o casă creștină, care este împodobită cu ordinea divină, de pe altarul familiei se vor înălța rugăciuni și mulțumiri și cântări de laudă ca o mireasmă plăcută spre Dumnezeu Tatăl și spre Domnul nostru Isus Hristos. Ce binecuvântare stă pregătită pentru soț și soția sa, care împreună cu copiii lor (dacă Dumnezeu le-a dat) îngenunche împreună în laudă și rugăciune, care împreună cântă cântări de laudă și citesc Cuvântul lui Dumnezeu! Să dea Dumnezeu, ca toate casele creștine să fie așa!
„Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui. Pentru că vei mânca din munca mâinilor tale, vei fi fericit și-ți va merge bine. Soția ta va fi ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; fiii tăi, ca niște ramuri de măslin în jurul mesei tale. Iată, așa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Psalmul 128.1-4).
Partea anterioarăPartea următoare
Tradus de la: Der Epheserbrief (5)
Traducere: Ion Simionescu
Legea şi Evanghelia:
Predicarea lui Hristos printr-o împărţire dreaptă a Cuvântului, de Shane Rosenthal
https://www.rcrwebsite.com/conduc.htm
La începutul secolului 21, sunt îngrijorat de starea creştinismului american. După părerea mea, bisericile contemporane sunt modelate mai mult de tiparul lumii decât de puterea Cuvântului. În timpul Reformei din secolul al 16-lea, biserica a fost definită ca o instituţie în care Cuvântul era predicat în mod corect iar sacramentele erau administrate aşa cum se cuvine. Astăzi însă, nu numai că această definiţie lipseşte, dar slujba predicării şi practica sacramentelor trec prin vremuri grele. Sacramentele sunt practicate atât de sporadic încât nu mai sunt parte a vieţii bisericii, iar predicarea în unele cazuri a devenit un mijloc de întreţinere a „audienţei”, sau a devenit o întrunire politică, o sesiune de terapie, un discurs despre valorile creştine sau ale familiei, sau o speculaţie cu privire la sfârşitul lumii – prin toate acestea neglijându-se proclamarea mesajului mântuitor al morţii ispăşitoare a lui Hristos pentru păcătoşi. Pentru a arăta că biserica nu mai acţionează în conformitate cu definiţia protestantă despre ce trebuie să fie o biserică, acest articol se va concentra asupra subiectului unic al eşecului predicării contemporane, referindu-se în particular la neglijarea lui Hristos şi lipsa unei distincţii corecte între Lege şi Evanghelie.
Într-o scrisoare către Cardinalul Sadeleto, John Calvin se plângea că slujba predicării trece prin vremuri grele. De fapt, Calvin scrie:
Care a fost ultima predică din care femeile să nu rămână cu mai multe idei ciudate decât ar fi reuşit să născocească într-o lună acasă, la gura sobei? Pentru că, după cum erau împărţite predicile de obicei, prima parte era dedicată întrebărilor obscure care uimeau publicul needucat, în timp ce a doua parte conţinea povestioare dulci, sau subiecte amuzante, care să reţină atenţia ascultătorilor. Doar din când în când erau aruncate şi câteva expresii din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca prin măreţia lor să asigure credit acestor frivolităţi.1
Calvin concluzionează această secţiune argumentând că Reformatorii au ridicat standardul predicării în întreaga Europă atunci când au apărut pe scenă. Interesant este pentru mine cât de contemporan sună aceste cuvinte. Se pare că şi vremea noastră s-a molipsit de acest scenariu pre-Reformă, în ce priveşte conţinutul şi calitatea predicării. În multe cazuri, ascultătorii pleacă de la un serviciu divin în care au auzit mai multe istorisiri despre viaţa pastorului decât despre viaţa şi moartea lui Hristos. Elementul principal care lipsea în zilele lui Calvin dinaintea Reformei şi care lipseşte şi în zilele noastre este proclamarea sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu, în toate lucrurile Hristos ocupând locul central.
Predicarea lui Hristos
În capitolul cinci al Evangheliei după Ioan, Isus le spune Fariseilor: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa” (5:39-40). Ideea pe care pare să o sublinieze Isus este că El Însuşi este subiectul major al Scripturilor. Fariseii citeau Biblia ca scop în sine, însă Isus îi mustră în mod clar pentru aceasta, arătându-le că acest fel de citire a Bibliei de fapt îi împiedicau să vină la adevăr. Isus le-a spus ceva asemănător ucenicilor în drum spre Emaus. El le-a spus: „‘O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?’ Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” (Luca 24:25-27). Ucenicii nu citeau Scripturile după metoda fariseică sau legalistă; cu toate acestea, ei nu au reuşit să descopere în centrul Scripturilor mesajul despre eliberatorul mesianic. Însă după ce Isus a rostit acea predică despre Sine, ucenicii au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Acesta ar trebui să fie răspunsul ucenicilor de astăzi atunci când slujitorii lui Dumnezeu deschid Scripturile în fiecare Zi a Domnului. Însă ar trebui să fie răspunsul inimii după ce aceasta a auzit lucrurile minunate din Cuvânt cu privire la lucrarea lui Hristos pentru noi.
Împărţirea dreaptă a Cuvântului
În a doua epistolă către Timotei, apostolul Pavel scrie: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2:15). Expresia tradusă în NIV prin „mânuieşte corect” a fost tradusă mai înainte în vechea versiune King James prin „împarte drept”. Cuvântul grecesc din spatele acestor traduceri este ojrqotomouvnta, un participiu prezent activ al lui orqotomew, care, conform lui Baur, Arndt şi Gingrich, „se mai găseşte, în afara Noului Testament, doar în Prov. 3:6; 11:5… şi înseamnă în mod clar ‘a tăia o cărare într-o direcţie dreaptă’ sau ‘a tăia un drum drept printr-o pădure sau printr-un teren dificil de trecut’, astfel încât călătorul să ajungă direct la destinaţie.”2 Dacă aşa stau lucrurile, atunci materialul biblic este „pădurea” pe care predicatorul trebuie să o străbată înainte de a-şi conduce poporul prin ea. El trebuie să facă drumul drept şi clar, trebuie să taie o cărare care să conducă spre „ţara promisă” celor credincioşi, nu spre Egipt sau Asiria.
Dacă ţara promisă sau scopul predicării creştine este Hristos, eu cred că mijlocul pentru atingerea acestui scop este hermeneutica Legii şi Evangheliei. Aceasta a fost metoda de citire a Scripturilor recuperată în timpul Reformei, care a căutat să corecteze mai multe probleme legate de felul în care biserica medievală comunica mântuirea. Una din problemele la care au răspuns reformatorii a fost aceea că biserica din Roma a făcut Evanghelia prea dificilă. Nu mai era o promisiune dulce, ci a devenit un fel de lege nouă. O altă problemă a fost că predicarea Legii a devenit prea uşoară, nu mai era prezentată ca o barieră clară, strictă şi neînduplecată înaintea părtăşiei cu Dumnezeu. În cazul primei erori, reformatorii se temeau că Roma îi făcea pe adevăraţii creştini să-şi piardă speranţa în mântuirea lor, iar în cazul celei de-a doua erori, se temeau că Roma crea farisei.
Martin Luther, unul dintre primii care au făcut această deosebire pe vremea Reformei, scria în 1532:
Această diferenţă dintre Lege şi Evanghelie este punctul culminant al cunoaşterii în creştinătate. Fiecare persoană şi toate persoanele care poartă sau se mândresc cu numele de creştin trebuie să cunoască şi să fie în stare să arate această diferenţă. Dacă această capacitate lipseşte, creştinul nu se deosebeşte de un păgân sau de un evreu, atât de importantă e această diferenţiere. Din acest motiv Sfântul Pavel insistă cu atâta putere ca aceste două doctrine să fie atât de precis şi corect delimitate.”3
Atât de importantă a fost această distincţie pentru Luther încât ea separa creştinismul de păgânism, şi observaţi că el nu a încercat să-şi asume creditul pentru această hermeneutică. El argumentează că această diferenţiere să găseşte chiar în Scripturi. Până la urmă, nu Luther ci Pavel scria: „Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi proorocii – şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos” (Rom. 3:21-22). Luther arată că, dacă cineva nu înţelege corect acest lucru şi crede că neprihănirea poate fi obţinută cumva „prin” Lege, atunci nu este creştin. Creştinul îşi bazează credinţa pe Hristos, care a împlinit toată neprihănirea în locul nostru, ascultând până la moarte pe cruce. Această neprihănire, despre care Pavel spune că este „fără lege”, ne este dată prin credinţă (iar dacă este prin credinţă, nu prin faptele Legii, atunci Luther are dreptate să afirme că este „numai” prin credinţă).
Luther nu a fost singurul reformator care a subliniat acest lucru. Deşi distincţia dintre Lege şi Evanghelie a supravieţuit cel mai puternic în tradiţia teologică luterană, un număr de teologi reformaţi i-au argumentat şi ei importanţa. În „Învăţătura Religiei Creştine”, John Calvin scrie:
Prin cuvântul Lege, Pavel înţelege frecvent acea regulă a trăirii sfinte conform căreia Dumnezeu cere ce I se cuvine, neoferindu-ne nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă, şi, pe de altă parte, pronunţând un blestem pentru cel mai mic eşec. Pavel face acest lucru atunci când arată că suntem primiţi în mod gratuit, fiind socotiţi neprihăniţi prin iertare, fiindcă acea ascultare de Lege pentru care e promisă răsplata nu există. De aceea, el prezintă în mod corespunzător Legea şi Evanghelia ca fiind opuse una alteia. Însă Evanghelia nu e succesoarea întregii Legi, în sensul că introduce o metodă diferită de mântuire. Ea mai degrabă confirmă Legea, dovedind că fiecare lucru promis se împlineşte. Ce era o umbră, s-a materializat…4
Calvin merge până acolo încât spune că Legea şi Evanghelia sunt opuse una alteia, însă doar într-o anumită măsură. Evanghelia nu este o formă de mântuire nouă şi diferită, dimpotrivă, este substanţa lucrurilor care înainte erau doar sugerate, în umbră. Legea era strictă şi severă, însă nu îndrepta privirile copiilor din legământul avraamic către îndurarea lui Dumnezeu. Aşa cum compozitorul de imnuri John Newton spunea atât de elocvent: „Atunci când medităm la har şi dreptate, haideţi să arătăm binecuvântările îndurării. Atunci când ne punem încrederea în harul lui Hristos, dreptatea zâmbeşte şi nu mai cere nimic.”5 Aceste binecuvântări ale îndurării, despre care vorbeşte Newton, au fost încontinuu sugerate în perioada Vechiului Testament şi au ieşit în faţă odată cu venirea lui Hristos. Calvin mai arată şi că „Legea nu ne oferă nici o speranţă de viaţă dacă nu ascultăm în fiecare privinţă.” Aici e implicată ideea că ne-am fi putut pune speranţa în Lege dacă totul era în regulă cu noi din punct de vedere spiritual, însă, după Cădere, nimeni în afară de Hristos nu are capacitatea înnăscută să-I fie plăcut lui Dumnezeu. De aceea spunea Isus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat. 5:17). Astfel, într-un fel putem spune că suntem mântuiţi pentru că Legea este respectată, însă nu de noi.
Succesorul lui Calvin, Theodore Beza, era şi el foarte preocupat de acest subiect. De fapt, în 1558 Beza scria: „Ignoranţa acestei distincţii între Lege şi Evanghelie este una din principalele surse ale abuzurilor care au corupt şi încă corup creştinismul.” 6 Cred că Beza aduce un argument serios aici. Creştinismul a suferit dintotdeauna din cauza abuzului şi corupţiei, însă trebuie să ne îngrijoreze în mod deosebit o greşeală chiar în felul în care citim Biblia. El a mers mai departe, spunând că întreaga colecţie a Scripturilor poate fi cuprinsă fie sub titlul Legii, fie al Evangheliei.7
Mai există numeroase alte citate importante din teologii reformaţi cu privire la acest subiect, însă datorită limitărilor de spaţiu, voi încheia această secţiune cu cuvintele demne de reţinut ale unuia din primii reformatori englezi numit John Bradford, martirizat în 1555:
Cel care ignoră [locurile diferite ale Legii şi Evangheliei] nu poate decât să se înşele singur şi să-i înşele şi pe alţii, chiar dacă ar fi doctor în teologie şi ar putea cita orice text din Biblie pe de rost; din nefericire, după cum ne arată experienţa, un astfel de om poate seduce întreaga lume… De aceea, îţi spun, ia cu tine oglinda Legii lui Dumnezeu; priveşte în ea şi vei vedea că meriţi condamnarea şi mânia lui Dumnezeu pentru păcat, lucru care, dacă te înfricoşează, te va face nu doar să-ţi schimbi căile ci şi să-ţi pară rău pentru răutatea ta şi să o urăşti, te va aduce chiar până la marginea disperării, de unde doar vestea bună a lui Hristos te mai poate salva, adică Evanghelia: pentru că doar Cuvântul lui Dumnezeu te poate lega, şi nimic altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu te poate dezlega; până nu ajungi în acest punct, tu nu ştii nimic despre Hristos.8
În toate aceste pasaje selectate din reformatori, tema care se repetă periodic este că distincţia dintre Lege şi Evanghelie e extrem de crucială atât pentru viaţa şi sănătatea bisericii, cât şi pentru cea a credinciosului individual. Fără aceasta, biserica poate fi coruptă, înşelată, abuzată, poate chiar înceta să mai fie biserică. Bradford face chiar o afirmaţie şi mai surprinzătoare despre importanţa Legii şi a Evangheliei atunci când spune că fără ea „tu nu ştii nimic despre Hristos.” De aceea eu cred că e atât de important ca predicatorii să aibă o bună înţelegere a Legii şi Evangheliei. Chiar dacă ei doresc să-L predice pe Hristos, adesea mesajul va fi confuz pentru că Hristos este prezentat ca „cel care aduce o nouă lege”, în loc să fie prezentat ca răscumpărătorul şi prietenul nostru.
Problemele asociate cu confundarea Legii şi Evangheliei
În Matei capitolul 19 găsim istorisirea despre tânărul bogat care vine la Isus şi-L întreabă: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (19:16). Isus îi răspunde, spunând: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (19:17). Nu acesta e răspunsul la care ne-am fi aşteptat, însă trebuie să înţelegem că Isus predică aici o respectare strictă a Legii. De aceea, atunci când tânărul a răspuns: „Toate aceste porunci le-am păzit” (19:20), Isus i-a zis: „”Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă” (19:21). Isus pune sub semnul întrebării pretenţia tânărului că a ţinut într-adevăr Legea. Dacă şi-ar fi iubit cu adevărat aproapele ca pe sine însuşi, n-ar fi avut nici o reţinere să-şi împartă averea săracilor. Însă când a auzit aceste cuvinte, tânărul „a plecat foarte întristat” (19:22). Am auzit mai multe predici care au prezentat total greşit mesajul de bază al acestui pasaj. Unii au încercat să argumenteze că, dacă tânărul bogat s-ar fi „supus” poruncii lui Isus, atunci ar fi avut „o comoară în cer”. Însă nu aceasta e ideea pasajului. Isus nu încearcă să-l determine să „facă” ceva, dimpotrivă, el îl confruntă cu realitatea că „nu poate face” nimic. În alte cuvinte, Isus nu predică aici Evanghelia, El predică Legea. Această afirmaţie poate fi dovedită dacă privim la răspunsul dat de Isus ucenicilor: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (19:23-24). Când au auzit aceste cuvinte, ucenicii au întrebat: „Cine poate atunci să fie mântuit?” (19:25). În alte cuvinte, şi-au dat seama că nu era doar o lipsă de „supunere”. Când au auzit cuvintele lui Isus, au început să-şi piardă speranţa, nu doar pentru tânărul bogat, ci pentru mântuirea oricărui om. Răspunsul lui Isus la această întrebare n-a fost unul foarte încurajator: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (19:26). Oamenii nu se pot mântui singuri, nici prin faptele Legii, nici prin lacrimi, nici supunându-se sau făcând orice altceva. Mântuirea e posibilă doar la Dumnezeu (aşa cum va fi proclamat în mesajul Evangheliei).
Când un predicator confundă acest pasaj şi predică „supunerea totală” faţă de Isus, el creează disperare în inimile multora din ascultătorii lui (care se vor întreba: „Cine poate atunci să fie mântuit?”). Teologul scoţian Ralph Erskine a scris câteva cuvinte foarte interesante prin care critică aceste lucruri, în poezia sa intitulată „Împotriva unui duh legalist” [„Against A Legal Spirit”]:
Hristos nu e predicat în adevăr, ci cu prefăcătorie,
Dacă slava Sa luminoasă e prezentată prin minciuni pe jumătate disimulate.
Când soldaţii Evangheliei, cei care împart Cuvântul,
Rareori folosesc alte arme decât sabia Legii,
Modelând Evanghelia după tiparul unei legi uşoare,
Ei îşi construiesc o casă şubredă, din fân şi paie;
Ei ară pământul Evangheliei cu cazmaua Legii
Făcându-i pe păcătoşi să se îndrepte spre ei înşişi;
Înjumătăţind adevărul ce ar trebui prezentat în întregime
Cea mai dulce parte a lui Hristos rămâne adesea ascunsă.9
Erskine vrea să spună că păcătoşii nu ar trebui să se îndrepte spre ei înşişi, ci spre Hristos. Desigur, Legea trebuie să aibă locul ei, însă Hristos trebuie să aibă şi El locul Lui, adevărul trebuie prezentat în întregime, altfel ascultătorii tăi nu vor deveni creştini.
Am auzit odată o predică despre Predica de pe Munte, în care cuvintele lui Isus, „dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Mat. 5:20) au fost explicate ca însemnând că trebuie să ne trăim vieţile (ca şi creştini) cu mai multă neprihănire decât fariseii, dacă vrem să ajungem în cer. Ce e interesant e faptul că predicatorul era un prezbiterian reformat foarte conservator în privinţa harului. Pentru acest pastor, totul depindea de har ca să putem trăi o astfel de viaţă, cu toate acestea, mă tem că majoritatea celor ce-l ascultau se întrebau: „Oare mai am vreo speranţă să ajung în cer?” Eu cred că atenţia lor a fost luată de la Hristos şi îndreptată înapoi spre faptele lor, ca bază a speranţei. Din nou, Erskine ne ajută aici:
Pentru păcatele firii, practicii, inimii şi modului de viaţă,
Trebuie să plăteşti cu osânda veşnică.
Da, nu numai pentru păcat, care este ruşinea ta,
Ci şi pentru slujirea cu care te lauzi, atât de zadarnică,
Legea te judecă şi te trimite în iad,
Pentru că neprihănirea ta e incompletă.
Aşa cum flăcările se înalţă şi mistuie frunzele uscate ale copacilor,
La fel Legea va arde hainele tale mânjite.
Ajutorul e însă la Cel Atotputernic.
În El, doar în El poţi găsi mântuirea deplină;
El e Dumnezeul care te ajută, nu e nimeni altul.
Frunzele smochinilor nu te vor ascunde de potopul de foc,
Doar El poate plăti preţul şi are puterea să te mântuiască.10
Erskine arată prin aceste cuvinte că nu doar păcatele noastre ne fac probleme, ci şi neprihănirea noastră, pentru că, după cum spune Isaia, „faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6). Aceste „frunze de smochin” cu care venim noi nu ne vor ajuta niciodată să fim acceptaţi de Dumnezeu. De aceea e o mare greşeală să pretinzi vreo măsură de neprihănire pentru a avea acces în cer. Prin Predica de pe Munte Isus nu a vrut să ne arate „cum” ne putem mântui singuri, dimpotrivă, El ne-a împins spre disperare din cauza încercărilor noastre de a ne mântui singuri. Da, neprihănirea noastră trebuie să o depăşească pe cea a cărturarilor şi fariseilor, pentru că neprihănirea lor era şi ea ca o haină mânjită (chiar dacă ei făceau mari eforturi pentru a fi sfinţi). Avem nevoie de neprihănirea desăvârşită a altuia pentru a putea fi acceptaţi de Dumnezeu. Astfel, auzind mesajul strict şi neînduplecat al Legii, am fost siliţi încă o dată să alergăm la Evanghelie pentru mângâiere.
Legea şi Evanghelia în Mizerabilii
Aş vrea să închei acest articol cu o ilustraţie extraordinară pentru acest subiect, luată din lumea teatrului. În adaptarea muzicală din 1985 a romanului Mizerabilii de Victor Hugo, există un exemplu puternic al Evangheliei pe fundalul unei legi neiertătoare. Jean Valjean e un om eliberat recent din închisoare, care descoperă că nu poate obţine o slujbă decentă din pricina cazierului său. Un episcop generos îi oferă o cină şi un pat cald, însă Valjean abuzează de bunătatea episcopului şi îi fură tacâmurile de argint în mijlocul nopţii. După ce este capturat şi adus înapoi, episcopul îl întreabă de ce a plecat fără să ia şi sfeşnicele, anulând astfel acuzaţiile împotriva acestuia. Liber de ameninţarea unei alte condamnări şi copleşit de un adânc sentiment de vinovăţie, Valjean cântă următoarele cuvinte:
Ochi pentru ochi, fă-ţi inima de piatră.
Doar pentru asta am trăit, doar asta am ştiut!
Un cuvânt de-ar spune, aş fi trimis înapoi,
Sub loviturile biciului, pe scaunul de tortură.
În schimb, el îmi oferă libertatea.
Simt cum ruşinea mă înjunghie ca un cuţit.
Ce duh e acesta care-mi mişcă viaţa?
Mai există oare şi o altă cale?
Încerc să mă ridic, însă cad şi noaptea mă cuprinde;
Privesc în abis – spre vâltoarea păcatului meu.
Voi scăpa acum din această lume – din lumea lui Jean Valjean.
Jean Valjean nu mai e nimic de-acum, o nouă istorie trebuie să înceapă.11
Valjean cunoştea legea, însă era cu totul neobişnuit cu felul de bunătate pe care i-a arătat-o episcopul. La fel stau lucrurile între noi şi Dumnezeu. Legea este cu noi din fire, însă mesajul Evangheliei ne este cu totul străin. De aceea Evanghelia trebuie să ne fie predicată din afară, pentru că e un mesaj cu totul contrar lumii pe care o cunoaştem. Valjean descrie această lume prin cuvintele „ochi pentru ochi” şi recunoaşte că „doar asta a ştiut”. De aceea, atunci când episcopul îi predică vestea bună a îndurării şi iertării, el e adânc mişcat şi îşi mărturiseşte păcatul. Însă Valjean trece repede (sau, ar trebui să spunem, „este trecut”) de la mărturisire la pocăinţă sinceră, hotărându-se să trăiască o viaţă nouă.
E interesant cum restul poveştii prezintă contrastul dintre viaţa de recunoştinţă şi slujire pentru Dumnezeu a lui Valjean, şi cea a poliţistului Javert, de strictă adeziune la lege, pe măsură ce acesta îl vânează pe Valjean pentru că a încălcat termenii eliberării condiţionate. Urmărirea lui nu e foarte diferită de zelul fariseic al lui Pavel atunci când persecuta Biserica; încercând să obţină o neprihănire legalistă, Pavel a ajuns să se împotrivească planului de răscumpărare al lui Dumnezeu. În acelaşi fel, Javert exprimă acest fel de gândire atunci când cântă: „Munca cinstită, răsplata meritată, doar aşa poţi fi pe placul Domnului.” Însă aceste îndemnuri ale inimii sale îl fac duşmanul de-o viaţă al convertitului Valjean. Totuşi, apostolul Pavel a rezumat cel mai bine acest lucru atunci când a scris:
Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană. Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. (Filipeni 3:4-9)
Cu siguranţă, Pavel ştia ce înseamnă să urmăreşti Legea cu cel mai mare zel. Însă, urmărind Legea, el a neglijat lucrul spre care Legea a indicat încă de la început, şi anume îndurarea lui Dumnezeu în Hristos. Prin urmare, predicatorii au o importantă responsabilitate să prezinte cu claritate Legea lui Dumnezeu în toată teroarea acesteia. Dacă nu o fac, mesajul Evangheliei nu are sens (un bun exemplu este felul în care mai multe biserici evită să predice Legea, însă Îl prezintă pe Hristos ca soluţie împotriva singurătăţii). Totuşi, cel mai important lucru este să înţelegem că Evanghelia lui Hristos ne este prezentată în toată dulceaţa şi mângâierea ei ca o soluţie împotriva blestemului divin al Legii.
Dacă un pastor predică psihologia populară, propaganda politică, zece paşi spre o căsnicie de succes, speculaţii cu privire la sfârşitul lumii, sau valorile familiei, neglijându-L prin acestea pe Hristos, atunci acea biserică are o mare problemă. Hristos e inima Scripturilor, El e inima creştinismului. Toate predicile din cartea Faptelor Apostolilor sunt mărturie a acestui adevăr. Însă, chiar dacă e un lucru rău, mă tem mai mult pentru membrii bisericilor în care Hristos e subiectul principal al predicilor însă e prezentat ca un nou Moise, nu ca eliberatorul Sionului, care ne mângâie. În primul context, văd biserica mai mult ca un club. Am fost în astfel de biserici şi, după părerea mea, ele nu sunt de fapt biserici, ci simple întruniri publice în care se foloseşte un limbaj religios. Pe de altă parte, bisericile ale căror pastori confundă în mod regulat Legea cu Evanghelia, reprezintă o problemă mult mai gravă. Credincioşii sinceri care frecventează astfel de locuri, cei care se luptă să-L înţeleagă pe Hristos şi mesajul mântuirii, primesc adesea pietre în loc de pâine. Ei sunt împinşi înapoi, spre ei înşişi, din nou şi din nou. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trimită lucrători pentru Împărăţia Lui, care să vină la seceriş cu uneltele potrivite.
Acei peţitori ai miresei, care speră
Să o atragă cu forţa, folosind frânghia Legii,
Nu funiile harului cuceritor,
Urmăresc cu zel înfocat o cauză pierdută;
Ei caută, prin fapte zadarnice şi cu evlavie solemnă
Să mituiască furia Legii aprinse:
Ei nu Îl prezintă pe Isus drept calea spre fericire,
Ci, la fel ca Iuda, Îl trădează cu sărutul
Faptelor de care sunt mândri; se declară cu trufie
Apărătorii Legii, însă adesea se dovedesc încălcătorii ei.12
Notes:
1. John Calvin, Selected Works Vol. 1, „Reply by Calvin to Cardinal Sadolet’s Letter,” (Grand Rapids, Baker Book House, 1983), p. 40.
2. Walter Baur, William F. Arndt and F. Wilbur Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament and Other Early Christian Literature (Chicago: University of Chicago Press, 1957), p. 584
3. Ewald M. Plass, What Luther Says, (St. Louis, MO: Concordia Publishing House, 1959), p. 732.
4. John Calvin, The Institutes of the Christian Religion, tr. by Henry Beveridge, (Edinburgh: The Calvin Translation Society, 1845; orig. 1536), 2.9.4.
5. John Newton, Works of Newton Vol. 2, (Edinburgh: Banner of Truth, 1835), p.367.
6. Theodore Beza, The Christian Faith, trans. by James Clark (East Sussex, U.K.: Focus Christian Ministries Trust, 1992; orig. 1558), p. 40-41 (sect. 4.22).
7. Ibid.
8. John Bradford, The Writings of John Bradford, „Preface to: The Places of The Law and of the Gospel by Petrus Artopeus” (Cambridge: The Parker Society, 1848; orig. 1548), p. 5.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, „Against a Legal Spirit.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 84.
9. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, „Arguments and Encouragements to Gospel-ministers to avoid a legal strain of doctrine, and endeavor the sinner’s match with Christ by gospel means.” (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, pp. 87-88.
11. Alain Boublil and Claude-Michel Schonberg, Les Miserables in Concert at The Royal Albert Hall, (London: First Night Records, 1996; orig. 1985).
12. Ralph Erskine, The Sermons and Practical Works of Ralph Erskine, (Glasgow: W. Smith and J. Bryce Booksellers, 1778) vol. 10, p. 93.
Tradus de Florin Vidu
Isus, pâinea vieţii- (Ioan 6:37-59) Partea a II-a
https://www.rcrwebsite.com/john32.htm
1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59
Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
„Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”
* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit „biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!
Cum „L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.
1. Voia tatălui ceresc: 37-40
În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.
Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.
Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!
Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.
Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:
* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va „vedea o sămânţă de urmaşi”, „va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi „va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.
* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, „înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!
* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: „nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află „în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!
* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci „primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!
Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, „în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 „Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi „pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra „dacă” ai venit la El!!
Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!
Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi
Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29
Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? („Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! („Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”
Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!
Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:
1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.
La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice („nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!
Ce este siguranţa veşnică?
„Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)
„Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)
„Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)
„Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)
„Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)
„Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)
„Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)
„Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)
„Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)
Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
„Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)
„Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)
„Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)
„Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)
Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
„Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! „? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)
„Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)
„Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)
„Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)
„Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)
Paşi în descoperirea siguranţei veşnice
* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).
* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..
„Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: „Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)
„Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)
„A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)
„Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)
„Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)
„Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)
„Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)
Am căutat-o dar n-am găsit-o…
„Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia („cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)
„Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)
„O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)
„Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)
„Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)
„Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”
„Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)
„Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)
Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
„A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)
„Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: „Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)
„Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)
„Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)
„Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)
„Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)
„Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)
„Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)
„După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)
„Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)
„Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)
„Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)
Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) „ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:
Ştim…
„că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) „dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) „…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) „ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut „(4:15) „ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)
Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!
Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!
2. Prejudecata iudeilor: 41-42
Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.
Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!
Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!
Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!
Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!
El a fost într-adevăr o „piatră de poticnire” pentru ei
Definiţia cuvântului: „skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!
În NT „skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).
Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă „piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte „piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!
Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.
Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!
Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.
3. Atracţia divină: 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51
5. Cearta iudeilor: 52
Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este „cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!
Paine din cer
EXOD CAP. 16
Exod 16:32 Moise a zis: „Iatã ce a poruncit Domnul: „Sã se pãstreze un omer plin cu manã pentru urmaşii voştri, ca sã vadã şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustie, dupã ce v-am scos din ţara Egiptului.”
„Vedem” câteva lecţii:
Dumnezeu nu intervine! – Suspans – De ce ne-a scos din Egipt? Ca să murim de foame? Gest inutil din partea lui Dumnezeu? Serii de minuni pentru ce? Să murim aici?
Un alt cadru – Ioan Botezatorul intemnitat.
Nici o persoană nu a avut o aşa de importantă misiune de îndeplinit. A pregătit calea Domnului. „Satana a început sã se teamã pentru siguranţa împãrãţiei lui.” EGW
Cel vestit de el, este aproape de acel loc – dar nu intervine pentru scăparea lui. De ce?
De ce a trebuit el să zacă şi să moară în închisoare?
„Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii urmãtori urmau sã treacã de la închisoare la moarte, Ioan trebuia sã bea paharul martirajului. Când urmaşii lui Isus aveau sã zacã în celule singuratice sau sã piarã de sabie, pe scaunul de torturã sau pe rug, în aparenţã pãrãsiţi de Dumnezeu şi de oameni, ce încurajare avea sã fie pentru inima lor gândul cã Ioan Botezãtorul, despre a cãrui credincioşie mãrturisise Însuşi Domnul Hristos, trecuse printr-o experienţã asemãnãtoare!” EGW, HLL, cap.22
Ce voia Dumnezeu de la evrei si ce doreşte de la noi?
În filozofia cerului – o încercare trecută e un test trecut, dacă nu este trecut va veni o altă încercare de o intensitate mai mare. Cu cât o trecem mai repede ne va fi mai uşor.
2. Mana – simbol al grijii lui Dumnezeu.
Strigătul poporului se îndreaptă către Moise nu către Dumnezeu!
3. Când era dată mana?
Mana se culege dimineaţa: – Dumnezeu îţi face program! Poţi beneficia de aceleaşi binecuvântări.
Exod 16:27 „În ziua a şaptea unii din popor au ieşit sã strângã manã, dar n-au gãsit.”
Triplă minune: vineri dublu, sâmbătă nu găseşti, păstrarea manei se face şi a doua zi în mod excepţional!
Dumnezeu nu doreşte să ne formăm reflexe – să aduni în fiecare zi – nu suntem animale! Să fim conştienţi când şi cum!
4. Cum este dată mana?
Num. 11:9 Când cãdea roua noaptea în tabãrã, cãdea şi mana.
O preocupare importanta pentru noi este cum s-au înmulţit cele 5 pâini?
Dumnezeu nu vine să răspundă curiozităţii tale!
Lasă amănuntele pe seama Mea. Puterea Mea este nelimitată, deci, nu o poţi înţelege, încă.
5. Ce cantitate de mană le este repartizată?
„un omer” (2,4L) – cantitatea necesară pentru o zi.
Unii care au luat şi pentru zile negre. Ce s-a întâmplat?
Nu aduna mai mult decât îţi trebuie – va face viermi!
EGW dă şi o aplicaţie spirituală: „Ei îngrãmãdiserã mana vie, şi aceasta se stricase. Religia pe care au încercat sã o pãstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem.” HLL, cap.3
6. Mana – simbolul alimentaţiei simple şi consistente.
Gust: turtă amestecată cu miere.
Hrană simplă – trimite către simplitate şi în obiceiuri!
„Dacă oamenii de astăzi ar fii simpli în obiceiurile lor – ar fi mai puţine nevoi închipuite şi mai multe ocazii de a lucra după voia lui Dumnezeu.”
Hrană consistentă. Nu a fost nici unul anemic! Mana conţinea toate elementele necesare dezvoltării, susţinerii vieţii.
7. Cea mai mare „calitate” a manei? Era dată de Dumnezeu!
În Australia există o plantă la fel ca şi grâul. I se spune năriu. E un fel de grâu sălbti din care se poat e face pâine. E o pâine gustoasă, plăcută, care stâmpără imediat foamea. Dar… peste 3 zile, cel care a mâncat şi s-a săturat din ea e cuprins de dureri şi moare în chinuri groaznice. Întocmai aşa e şi cu pâinea pe care o dă lumea. E un fel de năriu care place si satură în aparenţă, dar pe urmă otrăveşte şi omoară.
8. Ce a dorit Dumnezeu să-i înveţe oferindu-le cu mana?
Rol educativ.
9. Mana – hrana îngerilor – dată de îngeri?
Dacă avem ochii minţii deschişi vom vedea, vom avea ce să vedem; îngerii sunt implicaţi în mult mai multe aspecte ale vieţii noastre decât ne dăm seama EGW.
De la un tip la realitate.
O altă secvenţă pe care Biblia ne-o prezintă: Ioan 6: 30-35, 45-58.
Un episod care are loc imediat după înmulţirea pâinilor!
Ce faci Tu? – Iată ce fac Eu: Mă ofer vouă. Haieţi, mâncaţi trupul Meu şi beţi sâgele Meu! Şi veţi vedea cea mai mare minune care se poate întâmpla cu voi!
A mânca trupul şi a bea sângele (viaţa – sacrilegiu) Lui.
Ceea ce a oferit altădată unui popor El vine şi dă fiecăruia personal..
Hrana este de folos atunci când o mâncăm, când devine o parte din fiinţa noastră!
Viaţa Lui să devină viaţa noastră! Aceasta nu este un raţionament care să trezească sentimente înălţătoare ci realitatea pe care tatăl doreşte să o trăim!
Dragul meu, acelaşi Dumnezeu care a dat copiilor lui Israel mana din ceruri încã mai trãieşte şi stãpâneşte. El Îşi va cãlãuzi poporul şi îi va da îndemânare şi pricepere în lucrarea pe care sunt chemaţi sã o facã.
„Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacã mãnâncã cineva din pâinea aceasta, va trãi în veac.” „Cel care crede în Mine are viaţã veţnicã.” „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţã.” (Ioan 6, 35.51.47.63).
Găsim mană în Locul Preasfânt – în chivotul legământului veşnic. Stă acolo într-un vas de aur pentru a ne mărturisi despre cum acţionează Cel infinit în înţelepciune, bunătate, purtare de grijă.
Şi o mai găsim într-un loc: Ap. 2:17 „Celui ce va birui, îi voi da sã mãnânce din mana ascunsã.” (biruitorilor din pergam).
Chiar de acum, în pustia pe care o trecem în ritmul pregătirii noastre, ne este asigurată mană din belşug, Pâinea vieţii pentru fiecare.
( Iancu Fiat )
Sursa: http://resursepredici.blogspot.com
Ce spune Biblia despre pacat?
http://cespunebibliadespre.blogspot.com/2013/05/ce-spune-biblia-despre-pacat.html
Pasaje din Biblie care vorbesc despre pacat
Iacov 4:17
17 Deci cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!
Romani 6:23
23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
Ioan 3:16-17
16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
1 Corinteni 10:13
13 Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
Iacov 4:7
7 Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.
1 Ioan 3:4-10
4 Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.
5 Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat.
6 Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.
7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit.
8 Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său.
2 Corinteni 5:17
17 Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făpturăa nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.
Galateni 5:16-17
16 Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
Romani 3:23
23 Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
24 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.
1 Ioan 1:8-10
8 Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.
9 Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.
10 Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.
Iacov 1:15
15 Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.
2 Corinteni 5:21
21 Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
Romani 5:12
12 De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…
Matei 5:28
27 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”
28 Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.
29 Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.
31 S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.”
32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.
2 Timotei 2:19
19 Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!”
1 Corinteni 6:19-20
19 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?
20 Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.
Romani 14:1-23
1 Primiţi bine pe cel slab în credinţă şi nu vă apucaţi la vorbă asupra părerilor îndoielnice.
2 Unul crede că poate să mănânce de toate; pe când altul, care este slab, nu mănâncă decât verdeţuri.
3 Cine mănâncă să nu dispreţuiască pe cine nu mănâncă; şi cine nu mănâncă să nu judece pe cine mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.
4 Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.
5 Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui.
6 Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă, pentru Domnul mănâncă; pentru că aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă; şi aduce şi el mulţumiri lui Dumnezeu.
7 În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul din noi nu moare pentru sine.
8 Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
9 Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să aibă stăpânire şi peste cei morţi, şi peste cei vii.
10 Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.
11 Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.”
12 Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.
13 Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.
14 Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus, că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat.
15 Dar, dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!
16 Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.
17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
18 Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni.
19 Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră.
20 Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău.
21 Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.
22 Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine.
23 Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.
Matei 25:46
46 Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.”
Matei 15:17-20
17 Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna?
18 Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om.
19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.
20 Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.”
Matei 5:48
48 Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.
Matei 5:21-22
21 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.”
22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.
Matei 7:21-23
21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”
1 Ioan 5:16-18
16 Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru cei ce n-au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.
17 Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte.
18 Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el.
Ioan 20:19-23
19 În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate, de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!”
20 Şi după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.
21 Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.”
22 După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt!
23 Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.”
Ioan 3:3
3 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
Ieremia 10:23
23 Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă să-şi îndrepte paşii spre ţintă.
Marcu 1:1-5
1 Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
2 După cum este scris în prorocul Isaia: „Iată, trimit înaintea Ta pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea…
3 glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările”,
4 a venit Ioan care boteza în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor.
5 Tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan
Luca 12:16-21
16 Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult.
17 Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.”
18 „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele;
19 şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!”
20 Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”
21 Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”
Matei 25:31-43
31 Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.
32 Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;
33 şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.
34 Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
35 Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;
36 am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”
37 Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut?
38 Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?
39 Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?”
40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”
41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!
42 Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau;
43 am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi n-aţi venit pe la Mine.”
Deuteronom 30:15-16
15 Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul.
16 Căci îţi poruncesc azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui şi să păzeşti poruncile Lui, legile Lui şi rânduielile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în ţara pe care o vei lua în stăpânire.
Iacov 1:27
27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume
Omul lăuntric
Bogdan TĂTARU-CAZABAN
Sursa oricărei reflecții despre omul lăuntric în orizontul creştinismului se află în trei epistole ale Sfîntului Pavel: Romani (7, 22), Efeseni (3, 16) şi 2 Corinteni (4, 16). Mai întîi, expresia apare într-un pasaj care pune în lumină paradoxul fiinţei umane căzute. Existenţa sa este efectul unei tensiuni survenite în raport cu legea lui Dumnezeu. Omul lăuntric şi membrele semnifică două adeziuni ireconciliabile care fac din unitatea umană spaţiul contradicţiei şi al unei profunde indecizii. Conflictul are loc la nivelul relaţiei dintre voinţă şi acţiune: omul vrea binele, id est legea lui Dumnezeu, dar nu îl urmează; în acelaşi timp, comite răul pe care însă îl urăşte. Omul lăuntric reprezintă voinţa care recunoaşte ca fiind bună legea lui Dumnezeu, dar care nu are capacitatea de a-şi exprima înţelegerea. Autonomia de care beneficiază rămîne complet ineficientă în faţa fecundităţii omului trupesc sau carnal, rod al seducţiei păcatului (Rom. 7, 11). Carnea sintetizează în limbajul paulin aspectele pe care le îmbracă existenţa umană ca efect al faptului de a fi sălăşluită de păcat şi lipsită de bine (Rom. 7, 17-18). Ea nu este doar chipul vizibil al sclaviei omului, ci cuprinde şi expresiile interioare ale nesupunerii faţă de legea divină. Însă omul carnal, stăpîn peste membrele corpului ca agenţi ai vizibilului, nu şi-a instaurat dominaţia asupra integralității umanului. Dimpotrivă, el poartă o luptă cu mintea sau intelectul, sediu al unei chemări care se manifestă doar ca recunoaştere pasivă a legii divine. Conflictul la care participă omul lăuntric, cunoscînd legea, dar neavînd harul, nu are loc între două părţi distincte ale unei singure fiinţe, ci între o înclinaţie dobîndită (carnală), care nu îşi află sursa în corp, deşi îl locuieşte (Rom. 6, 11) şi îi aduce moartea, şi o vocaţie sufocată de nedreptatea primeia.
Ca „om tainic al inimii”, omul lăuntric este spaţiul unei rezistenţe de adîncime, al tăcerii invizibilului care nu dă curs larmei vizibilului şi devine astfel copărtaş la înnoirea făpturii prin Duhul Sfînt. Acest proces este efectul unui act donator care constă în locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţă, ceea ce va face cu putinţă cunoaşterea iubirii lui Hristos, care depăşeşte orice altă cunoaştere. Împlinirii acestei „transformări spirituale a minţii” (Efes. 4, 23), prin care se face trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou, „creat după Dumnezeu în dreptatea şi sfinţenia care vin de la adevăr” (Efes. 4, 24), îi corespunde primirea plenitudinii divine (Efes. 3, 19). Prin acţiunea Duhului, în omul lăuntric se naşte şi se parcurge traiectoria recuceririi proximităţii divine, al cărei moment crucial, în toate sensurile, este intercesiunea hristică (Efes. 2, 13 şi 18). Epistola către Efeseni păstrează esenţialul din semnificaţia omului lăuntric întîlnită mai înainte: el este, de această dată, în identitate explicită cu inima (Efes. 3, 17), locul înţelegerii spirituale, al comuniunii cu Dumnezeu. Dar dacă în Rom. 7, 22 plasarea agonală îi punea în lumină doar capacitatea de rezistenţă ca urmă a unei reale apropieri de divinitate, aici omul lăuntric apare cu toată claritatea ca spaţiu al trecerii de la întuneric la lumină (Efes. 5, 8), ca participant la procesul regenerator. Acolo înfrunta sclavia păcatului, aici se bucură de splendoarea libertăţii.
Cel de-al treilea context (2 Cor. 4, 16) readuce în prim plan o relaţie opozitivă. Omul exterior este supus degradării în urma agresiunilor mundane: în felul său de a fi mijeşte ruina. Dimpotrivă, omul lăuntric se pregăteşte, parcurgînd cotidian un traseu înnoitor, pentru o eternitate glorioasă. Relaţia dintre cei doi e una de locuire: omul exterior este un dat al locuirii terestre, corporale, în afara celei adevărate, departe de Dumnezeu, pe cînd omul lăuntric conţine promisiunea locuirii în proximitatea divinităţii. Nu este detectabilă aici nici o urmă de dualism, sensul autentic al existenţei fiind clădit împreună cu omul exterior, care nu înseamnă doar corpul, acest „cort” fragil, ci umanitatea vizibilă, supusă timpului şi oferită privirii.
(fragment revizuit din Homo interior. Între metafizică și mistică speculativă, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Philosophia XLV, 2/2000, pp. 29-50)
Odihnă în Dumnezeu
Cunoști tu pacea care vine din predarea completă lui Dumnezeu?
„Căci noi, cei ce credem, intrăm în odihnă…” Evrei 4:3.
Prin credință ne putem arunca complet, cu toate poverile, în brațele lui Dumnezeu, fără nicio reținere. Putem arunca toată frica, toată îndoiala, toată îngrijorarea și toate grijile asupra Lui, căci El are grijă de noi. Făcând asta, noi intrăm într-o odihnă binecuvântată.
Intrăm într-o stare în care putem spune împreună cu David: „Domnul este Păstorul meu, nu-mi e frică de nimic.” (Psalm 23) În această stare El ne conduce la pășuni verzi și ape curate. Acolo putem primi hrană, iar sufletul nostru poate fi revigorat și întărit. În această liniște, Dumnezeu poate continua să lucreze cu noi, învățându-ne căile Lui.
El ne învață cum să ne comportăm în toate situațiile vieții. Plini de odihnă și putere duhovnicească, noi suntem conduși înainte de Dumnezeu pe căile dreptății. În acest fel, El devine păstorul nostru și noi devenim oile Lui. Noi devenim total dependenți de El. El ne protejează, ne călăuzește și ne conduce pașii în viață. Noi continuăm să ne abandonăm propria persoană în mâinile Lui, începând să-L cunoaștem ca pe o persoană care poartă de grijă pentru noi.
Noi continuăm să ne abandonăm propria persoană în mâinile Lui, începând să-L cunoaștem ca pe o persoană care poartă de grijă pentru noi.
În mâna Lui
Atunci noi vom experimenta că odihna noastră crește în același grad. Noi nu trebuie să avem teamă de rezultatul lucrărilor noastre, pentru că noi ne-am predat complet în mâna Lui și știm că vom secera când la timpul potrivit.
Doar o persoană care trăiește în biruință continuă este în odihnă perfectă. Noi suntem în odihnă doar când avem biruință – când am omorât și distrus acele lucruri care aveau putere asupra noastră. Atunci putem, gradat, să intrăm în odihnă față de mânie, invidie, pofta de a stăpâni și toate lucrurile care ne întrerup contactul cu Dumnezeu în duhul nostru. Aceasta este cu adevărat o odihnă binecuvântată. Dar o putem obține doar într-un singur fel: pe calea pe care a mers Hristos – calea pe care a mers Paul și toți sfinții în anii care au trecut: calea negării propriului – calea crucii.
Fragment din articolul apărut pentru prima dată în revista BCC „Comori Ascunse”, Februarie 1931.
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag, Norway | brunstad.org
Pavel și Sila: întăriți în omul interior
Te-ai întrebat vreodată cum de au putut Pavel și Sila să-și păstreze bucuria, deși erau în închisoare?
În ciuda faptului că au fost bătuți și închiși, Pavel și Sila și-au putut păstra gândurile în Hristos Isus, rugându-se și cântând pentru lauda lui Dumnezeu, încât întreaga închisoare s-a zguduit, lanțurile s-au rupt și porțile s-au deschis! Cum au putut realiza așa ceva? (Fapte 16:22-35.)
Nu te uita la exterior!
„şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea …” Efeseni 3:16-19.
Circumstanțele exterioare au un efect profund asupra noastră, oamenii. Aceste circumstanțe pot fi extrem de variabile dar și foarte dificile. Omul nostru interior este relația noastră cu Dumnezeu și cu legile Lui. (Romani 7:22-23). Pavel se roagă ca noi să fim întăriți puternic prin Duhul Lui. Aceasta înseamnă să avem puterea de a păzi relația cu Dumnezeu și să medităm la legile Lui, ca să le putem asculta, indiferent de circumstanțele noastre exterioare. Dacă ascultăm Legea Duhului Vieții, suntem eliberați de păcat și moarte, iar necazurile noastre lucrează pentru noi o cantitate mult mai mare de slavă veșnică. (Romani 8:2; 2 Corinteni 4:17-18.)
Problema se pune dacă noi ne uităm la lucrurile care sunt vizibile sau invizibile. Cei care nu-și pot păstra legătura cu Dumnezeu privesc lucrurile exterioare și sfârșesc sub legea păcatului și a morții – astfel totul devine dificil, ca o povară prea grea de purtat. De aceea, este vital ca omul nostru interior să fie întărit de Duhul Sfânt – exact cum au fost Pavel și Sila.
„Ca voi, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi înțelege …” Pentru noi, oamenii, este cel mai greu să avem de-a face unul cu altul. Suntem foarte ușor scoși din dragoste de ceea ce se spune și se face, dacă nu avem temelia pusă în dragoste. În această stare nu putem percepe ce conduce la viață și pace. Însă, dacă suntem înrădăcinați în dragoste, avem puterea în omul interior de a asculta legile Duhului Vieții, indiferent de ce spune sau se face și înțelegem ce trebuie să facem ca să obținem viață și pace, datorită vocii Duhului Sfânt din inima noastră. (Romani 8:6.)
Circumstanțele exterioare ale lui Pavel și Sila
Dacă ne gândim la circumstanțele exterioare în care se afla Pavel când a dat îndemnul: „Bucurați-vă în Domnul, iarăși spun, bucurați-vă!” putem înțelege ce înseamnă să ai un om interior întărit. Când ne gândim mai bine la aceste aspecte, realizăm că îndemnurile lui Pavel au greutate mai mare.
Fără a fi influențat de necesitățile fizice și de nesiguranța în care trăia – dacă urma să fie condamnat la moarte sau nu – el a scos plinătatea lui Dumnezeu din omul său interior și a putut scrie epistolele către Efeseni, către Filipeni, etc. „Să fiți umpluți cu toată plinătatea lui Dumnezeu.” Acesta este tipul de îndemn pe care el l-a dat. Apoi scrie mai departe: „Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înțelegere, să vă păzească inimile și gândirea în Hristos Isus.” (Filipeni 1:12-21; Efeseni 3:19; Filipeni 4:4-7.)
După cum vezi, acesta este secretul de a crește în Dumnezeu și către o viață fericită. Apoi rezultatul la toate circumstanțele noastre va fi glorios. Așa au putut Pavel și Sila să se roage și să cânte în închisoare. Putem vedea rezultatul lor. În plus, temnicierul și toată casa lui au fost mântuiți.
Acesta va fi și rezultatul nostru, indiferent de ce închisoare sau situație ne găsim, când Duhul întărește omul nostru interior, încât inimile și gândirea noastră să fie păzită în Hristos Isus. Atunci toate ușile se vor deschide și toate lanțurile vor cădea, așa ca în cazul lui Pavel și Sila
Acest articol a fost tradus din norvegiană și este o versiune ușor editată a unui articol care a fost publicat în revista periodică a BCC, Skjulte Skatter (Comori Ascunse) în Mai 1965, sub titlul „Omul interior.”
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag
Moartea legalizata din alimente are gust cancerigen, caci globalistii au pus mina si pe industria alimentara si ne indoapa, ca sa scape de noi
Tot mai multi agenti de protectie a consumatorului au demonstrat ca E-urile sunt nocive, cancerigene, cu toate ca sunt permise de lege. Cu alte cuvinte, exista o poluare legalizata a alimentelor.
In istoria speciei umane, mecanismele fiziologice sunt antrenate sa recunoasca si sa metabolizeze tot ce este aliment natural. De aceea, impactul cu E-urile este enorm, pentru ca organismul uman nu le recunoaste ca hrana, nu le accepta si se revolta, in felul acesta aparand bolile.
Autorii americani considera aspartamul una din cele mai periculoase substante de pe piata alimentara, notat cu E 951. Cu toate acestea, il gasim in foarte multe produse dulci: prajituri, guma de mestecat, napolitane, creme. Au fost raportate 90 de simptome ca urmare a folosirii acestei substante, printre care cefalee (durere de cap), spasme cerebrale, ingrasare, insomnie, tulburari de vedere, scaderea auzului, tulburari de memorie, oboseala, palpitatii. De asemenea, aspartamul are un rol in declansarea unor tumori cerebrale, a sclerozei multiple, epilepsiei, bolii Alzheimer, malformatiilor si a diabetului.
Exista un principiu stravechi in medicina naturista care spune ca nimic nu este mai periculos decat a administra o substanta straina timp indelungat, in mod repetat. Metabolismul omului este facut, prin nastere, sa recunoasca, sa accepte si sa prelucreze un aliment natural. O substanta straina nu poate fi admistrata timp indelungat fara sa trezeasca anumite efecte secundare.
Iata mai jos doar cateva dintre cele mai periculoase otravuri legalizate in tara noastra:
E 555 (silicatul de aluminiu si potasiu) este folosit in sare, lapte praf si faina. Desi se cunoaste ca aluminiul este cauza unor probleme placentare in timpul sarcinii si ca este asociat cu boala Alzheimer, este permis in Romania.
E 210 (acidul benzoic) se adauga la bauturi alcoolice, produse de brutarie, branzeturi, condimente, dulciuri, medicamente. Poate provoca crize de astm, in special la persoane dependente de medicatie, si poate reactiona, provocand hiperaciditate la copii. in urma testarii pe animale de laborator, a fost asociat cu cancerul.
E 211 (benzoatul de sodiu) este folosit ca antiseptic, conservant alimentar si pentru a masca gustul unor alimente de calitate slaba bauturile racoritoare cu aroma de citrice contin o cantitate mare de benzoat de sodiu (pana la 25 mg/250 ml); se mai adauga in lapte si produse din carne, produse de brutarie si dulciuri, este de asemenea prezent in multe medicamente; se cunoaste ca provoaca urticarie si agraveaza astmul. Asociatia consumatorilor din Piata Comuna Europeana il considera cancerigen, insa este permis in Romania.
E 250 (nitritul de sodiu) este utilizat in stabilizarea culorii rosietice a carnii conservate (fara nitrit, hot dogs si sunca ar arata gri-cenusiu) si da o aroma caracteristica. Adaugarea de nitriti in alimente poate duce la formarea de cantitati mici de substante cu potential cancerigen, in special in sunca.
Companiile care proceseaza carnea adauga acum, pe langa nitrit, acid ascorbic sau izoascorbic pentru a impiedica formarea de nitrozamine. Industria carnii justifica utilizarea nitritilor pentru efectul lor inhibitor asupra dezvoltarii bacteriilor producatoare de toxina botulinica.
E 132 (indigotina) este un colorant care se adauga in tablete si capsule, inghetata, dulciuri, produse de patiserie, biscuiti; poate provoaca greata, voma, hipertensiune arteriala, urticarie, probleme de respiratie si alte reactii alergice. Este permis in Romania.
E 123 (anaranthul) este obtinut din planta cu acelasi nume; este folosit in amestecuri pentru prajituri, umpluturi cu aroma de fructe, cristale pentru jeleuri. Poate provoca astm, eczema si hiperaciditate; in teste de animale a provocat defecte neonatale si moarte foetala.
E 122 (azorubina) este un colorant rosu, obtinut din gudron (un produs petrolier), care se adauga la dulciuri, martipan, cristale pentru jeleuri, peltea. Poate produce reactii adverse la persoanele astmatice si la cele alergice la aspirina. Este interzis in Japonia, Suedia, SUA, Austria si Norvegia. Este permis in Romania.
E 155 (brun HT) este utilizat in ciocolata si prajituri. Poate produce reactii adverse la persoanele alergice la aspirina si la cele astmatice. Se cunoaste, de asemenea, ca poate produce sensibilitate dermica. Este interzis in Danemarca, Belgia, Franta, Germania, Elvetia, Suedia, Austria, SUA, Norvegia. Este permis in Romania.
E 952 (ciclamat de sodiu) este un indulcitor artificial care poate produce migrene si alte reactii adverse; unele testari au aratat ca poate fi cancerigen; este interzis in SUA (din 1970) si Anglia din cauza potentialului cancerigen. Este permis in Romania.
E 312 (galat de dodecil) se foloseste pentru a preveni rancezirea alimentelor grase; poate provoca iritatie gastrica sau cutanata nu este permis in alimente pentru sugari si copii mici deoarece provoaca tulburari hematologice; este asociat, de asemenea, cu tulburari nervoase; se foloseste in uleiuri, margarina, untura, sosuri de plante. Este permis in Romania.
E 420 (sorbitol si sirop sorbitol) este un indulcitor artificial si umectant care se obtine din glucoza sau prin sinteza chimica; se foloseste in dulciuri, fructe uscate, hrana saraca in calorii, siropuri farmaceutice si este printre primii sapte conservanti utilizati la produsele cosmetice; nu este permis in hrana pentru sugari si copii mici deoarece poate provoca tulburari gastrice. Este permis in Romania.
Oficialii nostri ne spun ca in felul acesta ne-am aliniat la standardele europene; mult mai normal ar fi sa ne aliniem la standardele bunului simt, iar dansii sa-si faca datoria fata de acest popor.Datoria noastra este sa va spunem ca globalistii au pus mina inclusiv pe industria alimentara si ne hranesc de ne omoara,ca si asa nu mai incap de noi
Zeama sulfocalcica
Zeama sulfocalcica sau polisulfura de calciu este obtinuta pe baza de sulf si var. Pentru obtinerea a 10 l de solutie apoasa, de culoare rosie, sunt necesare 2,800 kg sulf macinat si 1,500 kg var nestins, fara piatra, sfaramat in bucati mici, cat nuca.
Vasul in care se pregateste solutia trebuie sa fie smaltuit, cu o capacitate de 15 – 20 litri, in care se pun sulful si varul, peste care se toarna 2 – 3 l apa fierbinte si se amesteca bine cu o lopatica de lemn pana ce se stinge tot varul si se obtine o pasta galbena omogena.
Peste aceasta pasta se toarna inca 7 – 8 l apa fierbinte si se inseamna nivelul continutului din vas.
Solutia astfel obtinuta se fierbe timp de 45 minute, amestecandu-se continuu si adaugandu-se apa fierbinte pentru a se mentine nivelul initial al lichidului. Pe parcursul fierberii, lichidul isi schimba culoarea din galben in portocaliu, pentru ca la sfarsit sa devina rosu carmin si sa emane un miros greu de hidrogen sulfurat.
Concentratia zemei sulfocalcice astfel obtinuta este in general de 28 – 30° Beaumé si se poate determina in orice gospodarie prin cantarirea lichidului, care trebuie sa fie de 1,240 kg pentru 1 litru de zeama sulfocalcica de 28° Beaumé, 1,250 kg pentru 1 litru de 29° Beaumé si 1,260 kg pentru 30° Beaumé.
Zeama sulfocalcica astfel obtinuta, avand o reactie usor alcalina este bine sa fie folosita imediat dupa preparare sau, daca nu, trebuie pastrata in vase necorozive, complet umplute, inchise ermetic, la temperaturi nu prea ridicate si la intuneric.
Concentratiile in care poate fi folosita sunt de 20% in tratamentele de iarna, 10% in stropirile de primavara, inainte de dezmugurire, si 2% in timpul vegetatiei.
Zeama bordeleza
Zeama bordelezasau zeama cuprocalcica este o solutie neutra de culoare albastra, rezultand din combinarea sulfatului de cupru cu hidroxid de calciu (var stins), care se aplica in concentratie de 0,5% in perioada de vegetatie si 1 – 2% in perioada repausului de iarna, la cires, visin, cais, piersic, prun, in principal, dar si la mar si par.
Concentratia zemei bordeleze este data de cantitatea de sulfat de cupru folosita. Pentru obtinerea solutiei de 1% zeama bordeleza sunt necesare 1 kg de piatra vanata (sulfat de cupru) si 500 g var nestins (eventual 2 kg var stins, pasta), la 100 litri apa.
Varul nestins, fara piatra, se stinge cu putina apa pe o scandura intr-un vas de lemn sau galeata de plastic. Varul stins se toarna intr-un vas de lemn de circa 110 – 120 litri si se completeaza pana la 50 litri de apa, amestecand bine.
Separat, intr-un vas de lemn, de circa 60 – 70 litri, se toarna 50 litri de apa, in care se cufunda un saculet de panza cu 1 kg de piatra vanata pisata. Solutia se amesteca din cand in cand.
Dupa ce toata cantitatea de piatra vanata din saculet s-a dizolvat, solutia se toarna cu incetul peste laptele de var din vasul de lemn de 110 – 120 l, amestecand tot timpul cu un bat de lemn.
In acest fel se obtine o solutie foarte slab alcalina.
Daca este acida, solutia produce arsuri pe planta. Verificarea calitatii (reactiei) zemei bordeleze se face cu hartia de fenolftaleina care, introdusa in zeama bine preparata, se coloreaza in roz, sau cu hartie de turnesol care introdusa in solutie se albastreste.
Daca zeama bordeleza nu e neutra se poate adauga var stins sau piatra vanata, controland in permanenta reactia solutiei. In final, zeama bordeleza bine preparata trebuie sa aiba culoarea albastra a cerului senin de vara.
Pentru ca zeama bordeleza sa adere mai bine pe organele tratate (frunze, lastari) se adauga melasa, lapte dulce, albus de ou bine batut, dar cu rezultate mai bune se folosesc substantele Detersen 0,2%, Aracet 0,15 – 0,2%.
In functie de suprafata viei se prepara cantitatea de solutie necesara, socotind ca la primele stropiri se folosesc aproximativ 600 l/ha, iar la ultimele 1200 – 1600 litri si chiar mai mult, dupa cat de dezvoltata este vegetatia.
Dar trebuie sa se retina ca solutia preparata trebuie folosita in aceeasi zi. Daca este lasata de pe o zi pe alta isi pierde eficacitatea.
La inceputul perioadei de vegetatie sau in viile tinere (de 1 – 3 ani) se pot folosi si concentratii mai mici (0,75% si 0,5%), in care caz se vor folosi pentru obtinerea zemei bordeleze cantitati mai reduse de piatra vanata si var.
Astfel, pentru solutia de 0,75% se folosesc 750 g piatra vanata si 375 g var nestins la 100 l apa, iar pentru solutia de 0,50%, 500 g piatra vanata si 250 g var nestins, tot la 100 l apa.
Daca se prepara o singura data cantitati mai mari de zeama bordeleza, se folosesc vase de lemn mai mari si se multiplica cantitatile de substante indicate, pentru fiecare 100 l apa.
La umplerea aparatelor de stropit solutia se strecoara prin sitele pompelor sau printr-un tifon.
Cele mai profitabile culturi pe suprafete mici
10. Bame
Cultura de bame devine pe zi ce trece o idee de afaceri tot mai interesanta pentru fermierii care nu detin suprafete mari de teren. Cei care seamana legume timpurii de exemplu, pot infiinta cu succes o cultura de bame, avand in vedere ca perioada optima de plantare incepe de la mijlocul lunii mai. Pe langa productia de pastai, valorificarea semintelor de bame se poate dovedi o activitate de extrem de profitabila, in contextul in care un kilogram de samanta de bame se vinde cu preturi indepand de la 100 lei.
9. Castravetele amar
O alta cultura interesanta pentru agricultorii cu suprafete mici de teren este si castravetele amar. De origine asiatica si cu un aspect cel putin ciudat, castravetele amar este planta care devine pe zi ce trece tot mai intalnita in gospodariile micilor fermieri din Romania. Fructul exotic, supranumit si „insulina vegetala”, este folosit de firmele din industria farmaceutica pentru tratamentul diabetului zaharat, ceea ce face ca planta sa fie cautata in mod special la export.
8. Lavanda
Lavanda devine pe zi ce trece o cultura tot mai apreciata de agricultorii romani, deoarece se preteaza foarte bine celor care nu dispun de suprafete mari de pamant. Un exemplu in acest sens este familia Constantin, din Ramnicu Valcea, care si-a infiintat in 2013 propria sa cultura de lavanda pe o suprafata de 8.000 de metri patrati, in comuna Budesti.
7. Nucul
O alta plantatie care se poate doveni o idee de afacere de succes pe suprafete mici este si nucul. Profitul pe care il poate avea un fermier care alege sa infiinteze o livada cu nuci din soiul Chandler de exemplu poate ajunge la circa 15.000 de euro pe hectar, in cazul unei productii de nuca de 4 tone la hectar, vanduta apoi la 6 euro pe kilogram.
6. Zmeura
De asemenea, si cultura de zmeura poate reprezenta pentru micii fermieri o idei de afaceri cat se poate de profitabila. Desi este o plantatie pomicola destul de pretentioasa si in general predispusa la boli, cei care aleg totusi sa porneasca o asemenea afacere se pot bucura de profituri de peste 6.000 de euro la hectar.
5. Cartof mov
Desi sunt originari din tari precum Bolivia si Peru, cartofii mov au inceput sa fie cultivati tot mai mult si in Romania. Fermierii nostri au devenit interesati de cartoful mov, mai ales ca acesta se comercializeaza la preturi duble, uneori chiar triple, fata de cei obisnuiti.
4. Topinambur
Topinamburul, sau popular spus „napul-porcesc”, este inca o cultura care se bucura de o atentie tot mai mare din partea fermierilor cu suprafete mici. Nu e de mirare, in conditiile in care aceasta planta este in general una rezistenta la seceta, avand de asemenea o rata de profitabilitate foarte buna. La o investitie de circa 7.000 lei pentru infiintarea unui hectar, un agricultor iscusit are sanse mari sa obtina un venit de aproape 140.000 lei.
3. Aronia
In ultima perioada fermierii romani par sa renunte la culturile obisnuite in favoarea fructelor exotice care s-au adaptat la clima din Romania. Un exemplu in acest sens este aronia care, desi necesita o investitie consistenta la inceput, poate oferi ulterior profituri frumoase pentru agricultorii care aleg sa o cultive.
2. Catina
Anul trecut, zeci de fermieri din Romania, care au ales sa cultive catina, s-au bucurat de profituri de pana la 7.000 de euro pe hectar. Unul dintre oamenii care au facut posibil acest lucru este Simion Pasca, producator recunoscut de material saditor din localitatea Herina, judetul Bistrita. Zeci de agricultori din Romania cumpara in fiecare an de la el butasi inradacinati pentru infiintarea culturii de catina.
1. Goji
Pasionat de tot ce inseamna pomi fructiferi, Paul Sipos, din comuna Cicarlau, judetul Maramures, a reusit in ultimii patru ani sa puna pe picioare o pepiniera special realizata pentru goji. In fiecare dupa-amiaza, dupa ce termina serviciul, maramureseanul ingrijeste cu migala cei peste 80 de arbusti pe care ii are pe o suprafata de 2.000 de mp…
Soiuri noi de legume-Ardei gogoșar SPLENDENS;
Soi timpuriu de ardei gogosar destinat consumului in stare proaspata si industrializarii. Plantele nu prezinta internoduri scurte si sunt viguroase, cu inaltimea medie de 50-55 cm si cu 3-4 ramificatii. Frunze de formă ovală şi culoare verde intens. Fructele au culoarea verde intens inainte de maturitate, rosu intens la maturitatea fiziologica si sunt de forma globulară, uşor turtiţi, cu 3-5 lobi slab marcati, cu greutatea medie a fructului mai mare de 150 g, pericarp de 9-12 mm .Potentialul de productie este de 38-42 t/ha, din care peste 40% se recolteaza pana la 15 septembrie. Perioada de vegetaţie: 174 zile (de la răsărire la recoltare).
Ardei gogoșar SPLENDID
Soi de gogoşar semitârziu (153-156 zile), cu plante de 36-50 cm înălţime, cu tufă răsfirată cu 3-4 ramificaţii. Fructele roşu intens la maturitatea fiziologică, cu greutate cuprinsă între 100-140g, cu 3-4 lobi, au formă rotundă-turtită, cu lungimea fructului cuprinsă între 2,7-5,1cm şi diametrul între 7 şi 10,6 cm. Grosimea pericarpului este de 8-11mm. Potenţialul de producţie este de 50-55t/ha.
Ardei gras ARUM
Soi timpuriu, cu o perioada de vegetaţie de 134 de zile, destinat consumului în stare proaspătă. Planta este viguroasă, cu frunze de culoare verde deschis. Fructele sunt verzi la maturitatea de consum şi roşii la maturitatea tehnologică. Greutatea fructului este de cca. 80 gr.
Ardei gras BUZĂU 10
Soi de ardei gras timpuriu cu fructe de formă trapezoidală, de culoare galben-deschis. Fructele sunt de dimensiuni medii, raportul înălţime/diametru fiind de 9/6cm , cu grosimea pulpei de 6-7 mm şi o greutate a fructului de 90-100 g. Se poate cultiva atât în solarii cât şi în câmp deschis pentru consum în stare proaspătă sau industrializare. Producţie: 35t/ha.
Ardei gras GALBEN SUPERIOR
Soi semitimpuriu de ardei gras, cu greutatea fructului 110-120 g. La maturitatea de consum are culoarea galben-deschis, iar la maturitatea fiziologica este rosu. Tufa viguroasă, cu înălţimea de 55-60 cm. Fructele cu 3-4 lobi sunt ascuţit-tronconice, cu lungimea de 8-10 cm şi diametrul de 6.5-7 cm. Grosimea pulpei este de 7.5-8 cm. Potenţialul de producţie este de 35-40 t/ha. Se opresc 5-6 fructe pe planta in culturi semincere.
Ardei iute JOVIAL
Soi de ardei iute tip Cayenne. Tufa viguroasa, cu crestere nedeterminata, cu inaltimea de 80 – 120 cm, foliaj bogat, de culoare verde intens, ramificatie dichotomica. Fructul are forma elipsoidala cu varful ascutit, usor curbat, iar cu treimea superioara ondulata si neted in rest. Dimensiunile fructului sunt cuprinse intre 15 si 23 cm lungime si 1.2 – 1.5 cm, diametru bazal. La maturitatea tehnica fructele au culoarea verde deschis, iar la maturitatea fiziologica sunt de culoare rosu-intens. Gustul este mediu picant, placut. Foarte productiv, leaga bine si in conditii de protejare (sera, solar) si in camp deschis. Putin pretentios fata de conditiile ecologice, nu necesita lucrari speciale de intretinere.
Ardei lung COSMIN
Soi semitârziu (137-142 zile), cu plante de 55-60 cm înălţime, tufă viguroasa cu 3-4 ramificaţii. Fructele pendente, tip teaca, cu suprafata voalata, roşu intens la maturitatea fiziologică, cu greutate cuprinsă între 70-110 g, cu 2-3 muchii, cu inaltimea medie a fructului – 14.5 cm şi diametrul între 4-7 cm. Grosimea pericarpului este de 4.8-5.8 mm. Potenţialul de producţie este de 32-43 t/ha. Fructele rosiu inchis, dulci, suculente, aromat, destinate consumului in stare proaspata. Rezistenta buna la VMT si mijlocie la VMC si la Verticillium dahliae. Se opresc 5-6 fructe pe planta in culturi semincere.
Busuioc AROMAT DE BUZĂU
Soi condimentar cu o aromă specifica, tufă puternic ramificată, lăstari cu flori albe şi colorit caracteristic al frunzelor, verde deschis. Bine adaptat la condiţiile de mediu din ţara noastră, poate fi cultivat în sistem ecologic datorită rezistenţei sale la bolile şi dăunătorii specifici, în câmp, spaţii protejate sau în încăperi, ca plantă de ghiveci.
Castraveți SIRIUS F1
Hibrid timpuriu cu o capacitate mare de emitere a copililor. Fructele de tip cornichon, sunt ferme cu gust plăcut, excelente atât pentu consum în stare proaspătă cât şi pentru industrializare. Plasticitatea mare a soiului îl face să poată fi cultivat în toate zonele ţării, atât în spaţii protejate cât şi în câmp deschis. Producţie: 50 – 55t/ha.
Castraveți SLĂNIC
Soi timpuriu destinat cultivării în câmp deschis cu fructe de tip cornichon, excelente atât pentu consum în stare proaspătă cât şi pentru industrializare. Plasticitatea mare a soiului îl face să poată fi cultivat în toate zonele ţării.
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
.jpg)
Daca ne preocupa asimilarea de Magneziu şi Calciu , dobindim o structură solida a scheletului, ale ţesuturilor moi, dar şi …
Calciul şi magneziul sunt minerale esenţiale organismului uman.Avem nevoie de calciu şi magneziu pentru dinţi sănătoşi şi oase puternice, pentru buna funcţionarea a inimii, pentru funcţionarea eficientă a sistemului nervos şi pentru sănătatea muşchilor.
Substanţele minerale, ingerate odată cu hrana sunt componente metabolizate în organism şi constituie elementele de structură ale scheletului, ale ţesuturilor moi, dar şi factorii ce reglează numeroase funcţii fiziologice, hotărâtoare pentru buna funcţionare a organelor şi ţesuturilor, cum ar fi reglarea echilibrului acido-bazic, contracţia musculară, stimularea sau inhibarea activităţii enzimelor, excitabilitatea nervoasă, coagularea sângelui, transportul oxigenului.
Cu alte cuvinte, mineralele alături de vitamine, odată ajunse în organism, sunt asimilate şi folosite fiecare, individual, în diverse reacţii chimice pentru funcţionarea normală a proceselor metabolice. De asemenea, anumiţi ioni ai substanţelor minerale au în organism locuri speciale de depozitare, de unde pot fi utilizaţi în perioadele în care aportul lor prin hrană este insuficient. Elementele minerale, numite bioelemente (calciul, magneziul, sodiul, potasiul, fosforul, siliciul, seleniul etc.), sunt esenţiale funcţionării corecte a diferitelor organe şi sisteme, majoritatea fiind implicate în metabolizare, echilibrul apei din organism, sănătatea sistemului osos, a sistemului nervos central, a sistemului imunitar. Ele se regăsesc în aproximativ toate celulele şi participă activ la menţinerea homeostazei generale, însă apariţia unor dezechilibre ale acestora poate să ducă la efecte deosebit de grave asupra sănătăţii. De exemplu calciu, magneziu şi fosforul intră în compoziţia oaselor. Fără aceste minerale există riscul dezvoltării unor tulburări funcţionale la nivelul oaselor, tulburări care pot duce la incapacitatea organismului de a face faţă activităţilor zilnice. De asemenea, siliciul organic – prezent în plante şi asimilat de organismul uman – este necesar deoarece ţesuturile elastice care intră în structura oaselor, tendoanelor, ligamentelor, vaselor de sânge sunt constituite dintr-o adevărată matrice de siliciu, de care sunt fixate, apoi, celelalte elemente de structură. Prezenţa siliciului în organism determină sănătatea şi prospeţimea pielii, vigoarea firelor de păr şi a unghiilor, sănătatea smalţului dinţilor şi este esenţial pentru asimilarea şi fixarea magneziului şi a calciului în organism,precum şi pentru formarea ţesuturilor conective. Acest oligoelement are un rol important şi în funcţionarea normală a sistemului imunitar, în formarea unei părţi importante din celulele cu rol de apărare faţă de agenţii patogeni, dar şi coordonarea acestora fiind dependentă de prezenţa siliciului. Efectele lui asupra organismului sunt deosebite, studii recente arătând că siliciul organic ar putea fi unul dintre secretele redobândirii sănătaţii şi tinereţii, acesta fiind eficient în tratarea unor afecţiuni. În această direcţie, interesul pentru magneziu şi calciu, necesare pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, demonstrează preocupările deosebite ale companiei Hofigal privind lărgirea ariei folosirii lor în domeniul nutriţiei în vederea preparării unor suplimente alimentare bogate în minerale cu rol în susţinerea sănătăţii.
Consecinţele deficitului de calciu
Nivelul normal al calcemiei este de 10-12 mg%, iar cantitatea de calciu din muşchi este, în medie, de 15 mg%. Nivelele de calciu sunt foarte strict reglate de organism, excesul sau deficitul de calciu fiind rapid corectate prin fixarea sau extragerea de calciu din oase. Astfel, absorbţia de calciu prin membrana celulară este favorizată de prezenţa vitaminei D şi variază în funcţie de persoană, vârstă şi stare fiziologică. În acest fel, el este asimilat mai uşor în perioadele de creştere rapidă (copilărie), în timpul sarcinii şi perioadei de alăptare, în timp ce repausul îndelungat la pat antrenează o pierdere accentuată de calciu şi fosfor prin urină. Există, totuşi, numeroşi factori care pot conduce la reducerea asimilării calciului în organism. Carenţa de vitamina D, absorbţia defectuoasă a grăsimilor la nivelul intestinului, fumatul (cadmiu din fumul de ţigară este un antagonist al ionilor de calciu) împiedică absorbţia calciului, ceea ce face ca organismul să fie privat de cantitatea de calciu necesară metabolismului, în general şi, să determine apariţia unor tulburări fiziologice, în special, uneori chiar grave. Atunci când organismul nu primeşte suficient calciu, există riscul dezvoltării deficitului de calciu, oasele fiind primele afectate, ele devenind moi şi fragile. Deficienţa îndelungată de calciu duce la osteoporoză, o afecţiune care se manifestă prin deteriorarea oaselor. În cazul copiilor, care nu dispun de suficient calciu au în general probleme de creştere, iar în stadiile mai avansate poate să apară rahitismul, oasele nu mai fixează corect calciul şi se deformează. Adulţii prezintă o scădere a concentraţiei de calciu din oase (osteomalacie) care se asociază cu creşterea riscului de producere a fracturilor osoase. Degradarea dinţilor, depresia şi spasmele musculare la nivelul membrelor inferioare, lipsă de energie, surescitare, oboseală, digestie lentă sunt alte simptome ale deficitului calciu.
Surse naturale de magneziu şi calciu
Deoarece magneziul şi calciul nu sunt sintetizate în organism, necesarul zilnic poate fi asigurat printr-o alimentaţie adecvată bogată în săruri minerale şi completată cu suplimente alimentare pe bază de magneziu şi calciu. Pentru că cele două minerale – calciu şi magneziu – se află în strânsă legătură şi cu alte elemente minerale (P, Si, Se) şi vitamine (C, D, P, dar şi B6, B9, B12 din produsul Complex Alfalfa) – factori importanţi pentru asimilarea acestora în organism, Compania S.C. Hofigal Export Import S.A., România pune la dispoziţie suplimente alimentare cu efecte benefice pentru corectarea deficitului în organism a unor elemente minerale şi, în mod deosebit, calciu şi magneziu.
Polivitamine naturale care au Calciu şi Magneziu (Comprimate) Conţin ulei de cătină (Hippophae oleum), Mg2+, Ca2+. Asigură aportul de nutrienţi şi substanţe bioactive pentru susţinerea funcţiilor metabolice ale organismului şi menţinerea stării de sănătate; are proprietăţi: vitaminizante, antianemice; hepatoprotectoare, antiaterosclerotice, antioxidante; imunomodulatoare; de creştere a rezistenţei la efort fizic şi intelectual prin aport energetic mărit; de remineralizare a organismului.
- calciul este esenţial pentru transmiterea impulsului nervos, contracţia musculară, funcţia cardiacă şi permeabilitatea capilarelor şi membranelor celulare;
- magneziul joacă un rol vital în diferite activităţi enzimatice, în transmiterea impulsului nervos şi excitabilitatea musculară.
Coenzima Q10 în ulei de cătină (Capsule moi) Produsul este disponibil în trei concentraţii de coenzimă Q10 în ulei de cătină(Hippophaë oleum): 15 mg, 30 mg şi 60 mg. Coenzima Q10 în ulei de cătină acţionează drept catalizator în reacţiile chimice şi furnizează celulelor din organism energia necesară întreţinerii vieţii, protejează inima, stimulează sistemul imunitar, prelungeşte viaţa pe cale naturală.
- asigură un aport adecvat de nutrienţi şi substanţe bioactive pentru corectarea deficienţelor ce apar la nivelul inimii, a creierului, a sistemului imunitar, a tuturor organelor corpului uman.
- exercită proprietăţi antioxidante, tonifiante, vitaminizante
- manifestă un puternic efect energizant la nivelul tuturor celulelor;
- stimulează activitatea cardiacă, cu acţiune benefică asupra inimii şi a vaselor sanguine;
- susţine creşterea rezistenţei organismului la stres, efort fizic şi intelectual, înlătură starea de oboseală;
- revigorează organismul şi promovează o stare generală de bine.
Ulei de cătină (Capsule moi; picături) Conţine ulei din fructe de cătină (Hippophae oleum) ale cărui principii active sunt extrase printr-un procedeu original. Uleiul de cătină – concentrat natural bogat în fitonutrienţi şi substanţe bioactive, în principal beta-caroteni, vitaminele D, E, F, K, produşi polifenolici cu activitate puternic antiinflamatoare, lecitine sub formă uşor asimilabilă (săruri de calciu şi magneziu), acizi graşi polinesaturaţi din care acidul gamma-linolenic precursor al multor enzime organice, aminoacizi liberi şi microelemente. Produs 100% natural care asigură un aport optim de nutrienţi necesar dietei pentru menţinerea integrităţii funcţiilor fiziologice ale organismului, încetinirea proceselor de îmbătrânire precoce, întărirea sistemului imunitar, combaterea efectelor negative ale stresului cotidian.
- trofic retinian, de protejare şi regenerare a ţesutului retinian;
- tonifiant general, vitaminizant, antianemic, imunostimulator;
- fiind o combinaţie echilibrată de multivitamine şi minerale contribuie la menţinerea sănătăţii ţesuturilor, influenţând pozitiv procesele de regenerare tisulară;
- ajută la încetinirea procesului de îmbătrânire prin captarea radicalilor liberi superoxidici.
Cătinofort (Capsule) O capsulă conţine pulbere din pulpă de fruct de cătină (Hippophaë rhamnoides),pulbere din biomasă spirulină (Spirulina platensis), ulei volatil de fenicul(Foeniculum vulgare), ulei volatil de levănţică (Lavandula angustifolia), ulei volatil de mentă (Mentha piperita). Produs natural cu proprietăţi vitaminizante, remineralizante şi tonifiante ale organismului şi de completare a deficienţelor nutriţionale, pentru creşterea rezistenţei la efort fizic şi intelectual.
- stimulează activitatea cardiacă cu acţiune benefică asupra vaselor de sânge, eficace în tulburări cu caracter funcţional care survin, în special, la persoane în vârstă;
- susţine sănătatea sistemului imunitar, creşte rezistenţa organismului faţă de diferiţi contaminanţii (bacterieni şi virali, poluanţi);
- oferă copiilor vitaminele şi mineralele necesare pentru dezvoltarea şi creşterea armonioasă, sănătoasă a corpului;
- fiind o combinaţie echilibrată de multivitamine şi minerale ajută la menţinerea sănătăţii ţesuturilor, influenţează pozitiv procesele de regenerare tisulară.
Flavovit® C (Comprimate) – sursă naturală de vitamine şi săruri minerale, vitaminizează şi tonifică organismul este prezentat sub două forme: pentru copii şi pentru adulţi. Flavovit®C – copii conţine acid ascorbic, extract de măceşe – Vitamina C naturală(Cynosbati fructus) şi extract din fructe de cătină (Hippophae fructus). Flavovit®C conţine acid ascorbic, extract de măceşe – Vitamina C naturală(Cynosbati fructus), extract de rădăcină de lemn dulce (Liquiritiae radix) şi extract din fructe de cătină (Hippophae fructus). Produs natural, uşor asimilabil, cu proprietăţi tonifiante, vitaminizante, de remineralizare a organismului, antioxidante, cu activitate antianemică, antiinflamatorie şi de regenerare a pielii şi mucoaselor, de echilibrare a sistemului imunitar;
- oferă copiilor vitaminele şi mineralele necesare pentru o creştere şi dezvoltare armonioasă a corpului;
- contribuie la creşterea rezistenţei organismului în situaţii de suprasolicitare nervoasă, de efort intelectual şi fizic susţinut, stres, în perioadele de convalescenţă după stări gripale şi / sau febrile, în carenţe alimentare (la copii, persoane în vârstă, fumători, alcoolici);
- rol tonifiant general (în special la copiii anemici şi cei care n-au poftă de mâncare), în diferite forme de avitaminoze, anemie, pentru înlăturarea oboselii;
- o sursă naturală pentru stimularea capacităţii de apărare naturală a organismului;
- tonic general al organismului (tonifică şi regenerează ţesuturile prin refacerea structurii colagenului şi a fibrelor elastice, fixează calciul în oase).
Spirulină cu extract total de cătină
(Comprimate)
conţine biomasă Spirulina Platensis şi extract concentrat de cătină (Hippophae rhamnoides).
Spirulină cu extract total de cătină – supliment alimentar, care intervine în reglarea şi echilibrarea funcţiilor metabolice şi imunologice ale organismului, este recomandat pentru completarea şi normalizarea dietelor dezechilibrate (diete cu carenţe de proteine, vitamine, microelemente, flavonoizi ori prin aport exagerat de lipide şi glucide); pentru suplimentarea nutriţională în profesii cu efort fizic şi intelectual intens, persoane supuse unui efort fizic susţinut, profesii în medii toxice, în perioada adolescenţei, la persoane de vârsta a treia sau în condiţii de malabsorbţie, la fumători, la persoane care consumă în exces băuturi alcoolice.
Spirulina este o sursă bogată de proteine, conţine o gamă largă de aminoacizi, acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi, polizaharide, vitamine hidrosolubile şi liposolubile, hormoni vegetali, enzime, microelemente şi pigmenţi activi biologic (ficocianine şi aloficocianine).
Extractul din fructele de cătină este o reală sursă naturală polivitaminică (cea mai bogată sursă de vitamine A, E, carotenoizi, vitaminele C, P şi întreg complexul B), microelemente bioactive (fosfor, calciu, fier, magneziu, potasiu) precum şi acizi graşi esenţiali.
- are rol tonifiant general, vitaminizant, remineralizant, imunostimulator;
- restabileşte şi reechilibrează funcţiile metabolice ale unor ţesuturi şi organe;
- are efect depurativ prin care este intensificată eliminarea substanţelor dăunătoare hepatotoxice (consum de alcool, droguri şi alte substanţe chimice, toxice pentru organism);
- efect benefic în tulburările de creştere la copii, ajută la dezvoltarea şi creşterea armonioasă a copiilor;
- susţine sănătatea inimii, protejează arterele coronare, îmbunătăţeşte circulaţia sângelui şi fortifică pereţii vaselor sanguine;
- influenţează pozitiv metabolismul lipidelor prin acţiunea hipolipemiantă şi hipocolesterolemiantă, contribuie la creşterea nivelului colesterolului „bun” (HDL-colesterol) din sânge;
- îmbunătăţeşte metabolismul glucidelor şi ajută la normalizarea nivelului de glucoză din sânge;
- întârzie procesul de îmbătrânire precoce;
- optimizează funcţia sexuală şi stimulează fertilitatea, mai ales, în cazul bărbaţilor prin stimularea spermatogenezei;
- stimulează lactaţia;
- atenuează bufeurile şi alte neplăceri ale menopauzei;
- controlează senzaţia de foame, ajută la menţinerea greutăţii corporale;
- este mijloc eficace de întărire şi detoxifiere a organismului.
Magneziul, benefic pentru buna funcţionare a muşchilor, nervilor şi oaselor
Magneziul, cel mai important cation bivalent (Mg+2) intracelular din punct de vedere cantitativ, este prezent cu preponderenţă în ţesutul osos, dar se găseşte şi în muşchi, inimă, ficat, rinichi, tub digestiv şi plasmă. Are un aport vital în multe funcţii metabolice, în special, în metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, a unor hormoni, este necesar în metabolizarea vitaminei C şi a unor minerale precum calciu, fosfor, siliciu, seleniu, sodiu şi potasiu.
Magneziul – cheia echilibrului nervos şi muscular – combate oboseala, stresul şi anxietatea, joacă un rol important în fixarea calciului în oase şi decontractarea muşchilor.
Conţinutul total de magneziu existent în corpul unui adult este repartizat astfel: 1% extracelular, 31% intracelular şi peste 60% la nivelul oaselor. Un procent infim, aproximativ 1% din valoarea totală este magneziu circulant, iar nivelul acestuia în sânge este menţinut în limite normale sub acţiunea unor mecanisme homeostazice extrem de riguroase.
Organismul uman are nevoie, în general, de circa 250 până la 350 mg magneziu pe zi. Dozele recomandate de specialişti sunt: la adolescenţi: fete – 360 mg/zi; băieţi – 410 mg/zi şi la adulţi: femei – 350 mg/zi; bărbaţi – 400 mg/zi; femei însărcinate – 450 mg/zi. Un adult de 70 kg poate înmagazina în medie între 21 şi 28 g magneziu, necesarul zilnic fiind estimat la 5 – 6 mg/Kg corp, în funcţie de vârstă şi greutate, apreciindu-se că persoanele în vârstă, sportivii care depun un efort fizic susţinut şi femeile însărcinate sau care alăptează au nevoie de un aport mult mai mare.
Magneziul, în organism, are rol de activator al peste 300 de enzime implicate în diferite procese metabolice. Multe dintre aceste enzime au legătură cu rolul acestuia în mecanismul de acţiune al moleculei macroergice – adenozintrifostat (ATP) – moleculă specializată cu rol energetic, principala sursă de energie necesară metabolismului celular.
Alte reacţii la fel de importante sunt cele de reglator natural al calciului prin care, magneziul dirijează transmiterea impulsurilor nervoase către plăcile motorii ale neuronului motor şi ale fibrei musculare, dar şi cele de activator în cadrul unor reacţii prin care energia eliberată este condusă către muşchi.
În felul acesta, conţinutul de magneziu, prin acţiunea de stabilizare a membranei, influenţează direct activitatea celulelor nervoase. De aceea, magneziul este elementul mineral implicat de la relaxarea muşchilor la contracararea rolului calciului în coagularea sângelui.
Magneziul susţine reglarea conţinutului de potasiu intracelular şi ţine, în limite normale, nivelul acestuia din sânge. Fără prezenţa magneziului, potasiul nu poate fi reţinut în celule, ci este eliminat din corp. Împreună, magneziul şi potasiul, sunt implicaţi în absorbţia creatinei în ţesutul muscular, unde combinată cu acidul fosforic (CP) devine un constituent de bază al contracţiei musculare prin care se furnizează energie pentru resinteza moleculei de ATP.
Consecinţele deficitului de magneziu
Aportul insuficient de magneziu în corp este strâns legat de modul de viaţă şi de obiceiurile alimentare traduse printr-o alimentaţia modernă de tip fast-food în detrimentul alimentaţiei tradiţionale, variate şi echilibrate din punct de vedere al aportului de nutrienţi. Descreşterea aportului alimentar duce la scăderea sub limitele necesare ale aportului de micronutrienţi, fără a fi asigurat necesarul de microelemente sau vitamine, magneziul fiind elementul mineral cel mai afectat. Alte cauze responsabile pentru un aport redus de magneziu în organism sunt: poluarea, stresul, curele de slăbire, excesul de alcool, mâncarea prea grasă sau prea sărată, administrarea prelungită de anticoncepţionale. Deficitul de magneziu poate să apară şi ca urmare a unor afecţiuni ce duc la scăderea absorbţiei lui (de exemplu, boli infecţioase), a malnutriţiei, excesului de diuretice sau boli precum diabetul zaharat, ciroza hepatică, sindromul cronic de malabsorbţie. Este important de menţionat că, între deficitul de magneziu şi stres există o relaţie strânsă de reciprocitate, putându-se constitui adevărate cercuri vicioase, îndeosebi în stările cu stres de durată, ca în perioada sensescenţei. Numeroase studii au demonstrat că magneziul reduce efectele negative ale stresului, în timp ce un nivel scăzut al acestuia, duce la posibilitatea apariţiei unor stări agresive de comportament. Însă, prin inducerea unui somn liniştit şi odihnitor, magneziul poate contribui la îndepărtarea stării de stres acumulată în timpul zilei. Carenţa de magneziu se manifestă prin cefalee, insomnie, astenie, iritabilitate, nervozitate excesivă, stări de ameţeală, scăderea puterii de concentrare, oboseală cronică, spasme musculare, tulburări de memorie, amorţeală sau furnicături la nivelul mâinilor, fragilitatea părului, unghiilor şi dinţilor, oboseală vizuală şi palpitaţii, putându-se ajunge până la tulburări cardiace grave, accidente cardiovasculare şi tromboze, convulsii şi halucinaţii, în cazurile de carenţă severă.
Magneziul şi sănătatea copiilor
De cele mai multe ori, carenţele de magneziu la copii apar în urma unui regim alimentar dezechilibrat, a unui consum crescut de sucuri acidulate, de alimente semipreparate sau fast-food, pe care, din păcate, copii le preferă. O influenţă majoră asupra sănătăţii copiilor o reprezintă şi poluarea mediului înconjurător, problemă deosebită a contemporaneităţii, mai ales că omul şi mediu sunt entităţi inseparabile, iar existenţa acestuia este dependentă de mediu şi de factorii de mediu – aer, apă, sol. Deficitul de magneziu la copii poate conduce la diferite tulburări şi manifestări, precum: hiperactivitate, impulsivitate, agitaţie excesivă, dificultăţi de concentrare, lipsă de atenţie, tulburări de memorie, somnolenţă crescută etc. Unele studii au scos în evidenţă că „mai mult de jumătate din copiii cu vârste între 7 şi 18 ani consumă alimente cu conţinut redus de magneziu, analizele unora dintre ei arătând că au în corp o cantitate mai mare de plumb, în comparaţie cu cei care nu prezentau deficit de magneziu”. S-a demonstrat că dacă nivelul de plumb din organism creşte, nivelul magneziului scade. Aceste rezultate demonstrează cât de important este magneziul pentru sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a copiilor, el fiind unul dintre cei mai eficienţi agenţi de neutralizare a plumbului, cadmiului şi a altor substanţe toxice, copiii fiind mult mai vulnerabili decât adulţii în faţa agresivităţii mediului înconjurător, a alimentaţiei neadecvate şi a ritmului de viaţă alert impus de societatea modernă.
Deficitul de magneziu şi îmbătrânirea
Magneziul devine vital odată cu înaintarea în vârstă, deoarece bătrâneţea reprezintă unul dintre factorii de risc crescut în ceea ce priveşte deficitul de magneziu. Modificările fiziologice caracteristice procesului de îmbătrânire, schimbarea regimului de viaţă, aportul alimentar mai redus ca şi absorbţia diminuată şi excreţia renală crescută a magneziului, precum şi frecvenţa mai mare a aportului de medicamente care interacţionează cu acesta, pot contribui la reducerea conţinutului de magneziu în organism. Deficitul secundar de magneziu se poate observa în cazul unor boli specifice vârstei a III-a, folosirea unor tratamente (în diabetul tip II, non-insulinodependent) sau administrarea de diuretice. La persoanele în vârstă, carenţa de magneziu poate genera excitabilitate neuromusculară, modificări ale metabolismului fosfo-calcic sau lipsă de potasiu în organism, iar literatura de specialitate arată că deficitul de magneziu contribuie la accentuarea procesului de îmbătrânire şi la vulnerabilitatea faţă de generarea unor boli legate de acest proces.
Calciul, mineral esenţial pentru structura oaselor
Calciul este unul dintre principalele minerale care se găsesc în organismul uman.Cea mai mare cantitate de calciu (în medie 99%) se găseşte la nivelul oaselor şi în structura dinţilor, iar restul de calciu este răspândit în ţesuturile moi şi sânge. El asigură rezistenţa scheletului, care sub formă de depozite din săruri de calciu, întăreşte considerabil matricea organică solidă şi conferă acestor ţesuturi dure consistenţa necesară. Calciul din sânge se găseşte fie legat de proteinele plasmatice (în special, albumine şi globuline), fie liber, cunoscut ca şi “calciu ionic”, ceea ce îl face reactiv şi implicat în diferite procese de la nivel celular cum ar fi: contracţia musculară, inclusiv cea cardiacă şi în secreţia celulară. Pe lângă susţinerea oaselor, calciul ajută în funcţionarea anumitor procese ale sistemului nervos, cu rol esenţial în transmiterea impulsului nervos, joacă un rol decisiv în contracţia şi relaxarea muşchilor, fiind implicat în contractilitatea musculară, dar şi a inimii, intervine în coagularea sângelui, în numeroase reacţii enzimatice, în permeabilitatea capilarelor şi membranelor celulare, este utilizat de sistemul endocrin şi asigură funcţiile multor organe, alături de alte elemente esenţiale. În decursul vieţii, deşi pare că are o structură stabilă, osul este un ţesut care se transformă continuu. Acest lucru este vizibil în mod evident în perioada de creştere şi dezvoltare a copilului, dar şi după ce acest proces se încheie, deoarece osul continuă să se remodeleze. Remodelarea cuprinde două procese: unul de resorbţie şi altul de formare de noi ţesuturi osoase prin depunerea de calciu. Ambele procese au loc continuu pe toată perioada vieţii şi rezultă din acţiunea armonizată a osteoclastelor (care dizolvă osul în zonele de remodelare) cu cea a osteoblastelor (care sintetizează osul nou), dar echilibrul dintre ele se modifică odată cu vârsta. În timpul copilăriei formarea de ţesut osos este mai intensă decât resorbţia. La adulţii tineri, ambele procese sunt relativ egale, dar odată cu avansarea în vârstă şi, în special la femeile după menopauză, resorbţia depăşeşte formarea de ţesut osos şi creşte riscul apariţiei osteoporozei. De menţionat că, masa osoasă continuă să crească şi după încheierea procesului de creştere în lungime a oaselor (până la aproximativ 30 de ani, vârstă la care se atinge vârful maxim al masei osoase), iar aportul necesar de calciu şi vitamina D în perioadele de copilărie şi adolescenţă este esenţial (alături de efectuarea unor exerciţii fizice adecvate) pentru a maximiza rezistenţa şi densitatea osoasă şi a se preveni instalarea timpurie a osteoporozei.
Calciul – un mineral necesar pentru toată viaţa
Calciul constituie aproximativ 2% din greutatea corpului unui adult, marea majoritate găsindu-se în componenţa oaselor şi dinţilor. Funcţia principală a calciului este de a construi şi menţine scheletul corpului, fiind responsabil de rezistenţa oaselor, activitatea muşchilor, sănătatea dinţilor, a părului şi a unghiilor. Din această cauză, organismul are nevoie de acest element esenţial începând cu dezvoltatea intrauterină şi până la adânci bătrâneţi. Ţesutul osos începe să se formeze din viaţa intrauterină, motiv pentru care în perioada de sarcină, viitoarea mămică trebuie să-şi asigure zilnic, necesarul optim de calciu pentru dezvoltarea normală a fătului. În copilărie şi adolescenţă calciul este vital pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a întregului sistem osos. Ulterior, până la vârsta de 30 ani organismul are nevoie de o cantitate optimă de calciu zilnic, astfel încât, densitatea osoasă construită să devină maximă, din care, pe măsură ce trec anii, se va pierde progresiv. De aceea, ţesutul osos nefiind o masa inertă, ci într-o continuă remodelare, are nevoia de calciu zilnic, indiferent de vârstă. În cursul vieţii, pierderea de masă osoasă este mai accentuată la femei după menopauză ca urmare a reducerii nivelului de estrogen. De aceea, după menopauză, femeile au nevoie de un aport considerabil de calciu pentru a preîntâmpina efectele nedorite ale osteoporozei. De fapt, calciul susţine procesele care furnizează energie întregului organism. Lipsa de calciu din organism duce la afecţiuni precum anemie, rahitism, osteomalacie (rahitism la adulţi), spasmofilie, tulburări ale ciclului menstrual, carii dentare, unghii şi păr fragile.
Calciul are nevoie de susţinători
Pentru un ţesut osos puternic calciul nu acţionează singur, ci are nevoie de alte vitamine şi minerale, ca:
- vitamina D3care reglează circuitul calciului şi conferă împreună cu acesta rezistenţă oaselor şi forţă muşchilor, contribuie la menţinerea unei concentraţii normale de calciu în sânge;
- magneziuleste un alt element important în sănătatea sistemului osos. El se regăseşte în oase şi dinţi, în proporţie de 50-60% din cantitatea totală din organism şi contribuie la mineralizarea acestora.
- vitamina B6controlează echilibrul sistemului muscular şi osos, precum şi buna funcţionare a măduvei osoase, are un rol important în formarea hemoglobinei, din care cauză prin aportul ei este benefic în anemie;
- vitamina Cintervine în formarea colagenului (din oase, cartilaje, gingii) şi protejează celulele de acţiunea nocivă a radicalilor liberi;
- vitamina K1este implicată în mineralizarea osoasă, fiind responsabilă de sinteza osteocalcinei, proteină cu rol în fixarea calciului în oase;
- zinculintră în structura enzimelor cu funcţii în metabolism la nivelul ţesutului osos (fosfataza alcalină), fiind esenţial pentru integritatea oaselor şi diviziunea celulelor, pentru desfăşurarea funcţiilor sistemului imunitar, ajutând organismul în perioadele de efort fizic şi intelectual.
Privarea organismului de siliciu duce, în timp, la apariţia unor tulburări şi afecţiuni diverse, iar primul simptom este incapacitatea organismului de a asimila calciul, fosforul şi magneziul.
Satisfacerea necesităţilor de calciu ale organismului, fie că acesta provine din alimente, fie că aportul alimentar este completat cu suplimente alimentare, este o condiţie obligatorie pentru menţinererea unui ţesut osos puternic şi de calitate, pentru desfăşurarea normală a unor procese metabolice importante. Aşadar, doza zilnică recomandată de calciu (mg/zi) în funcţie de vârstă este: de la naştere până la 3 ani: 210-500 mg; de la 4-10 ani:500-800 mg; de la 10-18 ani:1000-1200 mg; de la 19-65 ani:1000 mg; în sarcină şi alăptare necesarul de calciu este de 1000-1200 mg. Cu toate aceste, studiile statistice din numeroase ţări ale lumii au arătat că majoritatea populaţiei (64% din băieţii şi 87% din fetele între 12-19 ani şi, 55% din bărbaţii şi 78% din femeile peste 20 ani) nu consumă doza zilnică recomandată de calciu.
Nanotehnologia, promisiunea viitorului – interviu cu Prof. Dr. Ing. Mark Hersam
Nanotehnologia a devenit din ce în ce mai prezentă în aproape toate domeniile științei, iar interdisciplinaritatea devine o regulă fără de care cercetarea nu mai poate progresa. Am avut plăcerea să vorbesc de curând cu Dl. Profesor Mark Hersam (pentru că domnia sa se autointitulează în primul rând profesor și abia apoi doctor în inginerie), de la universitatea americană Northwestern, un expert în știința materialelor care studiază proprietățile fizice, chimice și biologice ale nanomaterialelor cu utilizări posibile în IT, biotehnologie și energie.
În ce domenii se aplică deja nanotehnologia, cu rezultate tangibile pentru marele public?
Nanotehnologia este un domeniu profund interdisciplinar. Include elemente de fizică, de chimie, biologie, multe elemente din inginerie și medicină, așa că implicațiile nanotehnologiei ating toate aceste secțiuni. Aplicațiile cele mai proeminente sunt legate de electronică. Toate computerele și smartphone-urile pe care le folosim au componente cu mărimi de ordinul nanometrilor, așadar nanotehnologia este peste tot în jurul nostru prin intermediul acestor echipamente.
Cu toate acestea, cele mai noi abordări ale nanotehnologiei de viitor includ elemente din domeniul energiei precum fotovoltaicele sau celulele solare, de asemenea, bateriile. Există eforturi și în domeniul purificării apei și apoi în medicină, care includ administrarea de medicamente, noi forme de diagnosticare sau detectarea incipientă a bolilor și regenerarea țesuturilor.
Așadar, implicațiile sunt cu adevărat extinse.
Cât de complicată e această nouă ramură a științei? Poate fi aprofundată încă de la liceu sau necesită studii speciale universitare?
Cred că până la nivelul de absolvire al liceului nanotehnologia poate fi folosită pentru motivarea elevilor, pentru că aprofundarea domeniului ar putea fi mult prea dificilă pentru un elev de liceu. Cu toate acestea, implicațiile pot fi înțelese la orice vârstă și i-ar putea inspira să aleagă știința și ingineria.
Acum există o problemă în SUA și cred că și în alte țări precum România, să-i îndrumăm pe copiii talentați să aleagă această cale. În anii ’60, cursa spațială a adus o mulțime de ingineri în universități pentru că elevii au fost inspirați, dar, dacă vrei să performezi în acest domeniu al nanotehnologiei, îți trebuie neapărat un nivel înalt de educație.
Care sunt marile probleme ale omenirii/societății pe care le poate rezolva rapid nanotehnologia?
Cred că poate contribui la rezolvarea mai multor probleme. Am menționat mai devreme purificarea apei. Cred că lipsa apei curate atinge o mare parte a globului. Forme de energie alternativă și regenerabilă sunt alte probleme care ating majoritatea societății, iar nanotehnologia promite noi soluții pentru acestea.
În medicină, sănătatea este o problemă peste tot. Noi forme de tratament, detectarea bolilor din faze incipiente, vor duce la deziderate terapeutice mult mai bune. Așadar, cred că nanotehnologia ar putea avea un impact în rezolvarea multor probleme ale umanității.
Cam care este potențialul nanotuburilor de carbon și în ce univers de timp ar putea deveni tehnologia de bază pentru umanitate?
Unul dintre lucrurile binecunoscute în istoria științei și în mod special în adoptarea unor noi materiale este că durează 20 până la 30 de ani de la descoperirea acestora și până la implementarea lor comercială. Un precursor al nanotuburilor de cabon au fost straturile filmate din diamant ultra dur. Acestea au fost studiate în anii ’80 și abia acum le vedem utilizate în tehnologii din domeniul auto.
Așadar, cred că regula se aplică oricărui material, incluziv nanotuburilor de carbon, deci aparenta întârziere nu este o problemă. Vestea bună este că nanotuburile de carbon se comportă extrem de bine în anumite domenii. Aș spune că electronica ar fi cel mai bun candidat. Companii precum IBM văd nanotuburile de carbon ca principal element din următoarea generație de computere.
Există, de asemenea, posibilitatea de a folosi nanotuburile de carbon în tehnologiile legate de baterii, iar asta va duce la dezvoltarea unor baterii cu autonomie mai mare care ar putea fi folosite în echipamentele electronice portabile și am putea avea baterii care să se încarce și să se descarce mai rapid. Primele ar putea fi folosite în automobilele electrice, care s-ar încărca astfel mult mai rapid, iar descărcarea rapidă ar putea folosi la accelerarea mai rapidă.
Deci cred că în aceste domenii nanotuburile de carbon vor avea un impact important.
De 12 ani scriu despre „bateria minune”, dar aceasta nu a apărut încă. Tehnologiile legate de baterii s-au dezvoltat mult mai încet decât echipamentele electronice pe care le alimentează. Puteți explica?
Industria este extrem de conservatoare. Nu există dubii aici. La Universitatea Northwestern există dezvoltări importante ale anodului care ar putea duce la crearea unor baterii mult mai performante. Cercetătorii sunt în discuții cu reprezentanți ai industriei de ani întregi, dar aceștia sunt foarte reținuți în a adopta tehnologii noi pentru că au profit din cele ctuale.
Cred că progresul în acest domeniu se va produce, așadar, mai degrabă într-un ritm încetinit și susținut decât în salturi mari. În alte domenii pot exista și schimbări mai abrupte.
Ați primit premiul de dascăl al anului la Universitatea Northwestern câțiva ani la rând. Care este secretul educării eficiente a elevilor?
Eu cred că secretul educației este să înțelegi care este nivelul audienței, iar, dacă lucrezi într-o universitate, trebuie să îți dai seama foarte bine ce știu și ce nu știu studenții tăi. Apoi trebuie să îți stabilești o țintă pentru ei. Aceasta trebuie să fie dincolo de ceea ce știu deja, dar nu de neatins.
Dacă ținta este aproape, se vor „întinde” să o atingă. Apoi stabilești altă țintă pe care să o atingă, iar asta îi ajută să învețe. Dacă ținta este mult prea ușor de atins, studenții se vor plictisi, dacă o pui prea departe, nu o vor atinge și vor rămâne la nivelul inițial.
Care este cea mai importantă realizare științifică a dumneavoastră de până acum?
Aș spune că aceasta este reprezentată de studenții mei. Deci sunt mai întâi de toate un profesor și sunt convins că realizările integrate ale studenților mei vor depăși orice aș putea face eu ca om de știință. Așadar, aceasta este mândria mea: elevii mei.
Cât de avansate sunt cunoștințele noastre despre nanotehnologie? Suntem abia la început?
Este un subiect extrem de larg pentru că, după cum vorbeam mai devreme, nanotehnologia este un domeniu care implică foarte multe aspecte. Aproape orice domeniu de activitate poate avea realizări în sfera nanotehnologiei. Unele elemente sunt mai bine înțelese decât altele, dar în laboratorul nostru, timp de aproape 20 de ani am studiat nanomaterialele și chiar acum câteva luni am descoperit un alt nanomaterial.
Sunt convins că vor urma și alte descoperiri, iar cunoștințele noastre despre cel mai nou material descoperit sunt în mod cert mai puține decât cele despre nanotuburile de carbon pe care le studiem de atât timp. Cred că vor exista multe alte oportunități.
Este foarte SF ideea de a folosi nanomașini, nanoroboți, în scopuri medicale?
Depinde cum definești nanoboții. Este un film numit Fantastic Voyage și acolo apar niște mici nave care sunt injectate în corp și care combat bolile cu niște lasere. Ei bine, acesta este SF în mod cert.
Totuși, cred că nanomaterialele prezintă strategii inovatoare pentru administrarea medicamentelor. Probabil că nu va exista o mașinărie care va administra medicamentul într-un anumit mod, dar nanomaterialul va avea un mecanism de eliberare a medicamentului care va putea fi declanșat în momentul în care este nevoie. Este o chestiune de semantică dacă definim acest nanomaterial ca nanobot.
Ne puteți spune câte ceva despre cercetările dv. în domeniul memristorilor? Cum va arăta electronica viitorului bazată pe nanotehnologii? Cât de mic poate fi un tranzistor?
Tranzistorul reprezintă modul actual de a crea componente electronice și, în ultimii 50 de ani, microelectronica a realizat profit din micșorarea acestuia. La ora actuală, Intel livrează componente electronice la scara de aproximativ 20 nm. Cât de mic ar putea ajunge? Există o traiectorie trasată pentru a ajunge la lungimi sub 10 nm. Au fost create deja astfel de componente de către companii precum IBM, folosind nanotuburi de carbon.
La acea scară nu există o întrebare științifică, ci poate doar una economică. Costurile pentru a face tranzistorul din ce în ce în ce mai mic cresc și la un anumit moment s-ar putea să nu mai fie rentabil din punct de vedere economic. De aceea există un interes în a descoperi alternativa tranzistorului în memristor.
În memristoare este utilizată o altă strategie computațională numită neuromorfică sau computing asemănător creierului, iar acesta ar putea permite electronice, să depășească obstacolul economic de care se lovește tranzistorul.
Știm că aveți realizări importante în domeniul nanotuburilor de carbon cu pereți dubli. Ce ne puteți spune despre ele?
Nanotubul de carbon cu pereți dubli este format din doi cilindri concentrici, unul în exteriorul celuilalt, iar aceste două nanotuburi pot fi folosite într-o mulțime de aplicații electronice. De pildă, am putea folosi nanotubul din interior ca un conductor de electricitate, iar pe cel exterior ca scut electromagnetic, ceva similar cu cablul coaxial, dar la nivel de nanometru. Altă aplicație ar fi să folosim tubul din interior ca pe un canal al tranzistorului, iar pe cel din exterior ca întrerupător.
Cum vă ajută microscopia cu forță atomică în cercetările dumneavoastră în domeniul nanotehnologiei?
Microscopul cu forță atomică ne permite să analizăm materia la nivel nanometric, în contrast cu un microscop optic la care folosim lumina pentru a mări un obiect. Lumina are o lungime de undă de ordinul sutelor de nanometri, așa că este foarte dificil să folosim lumina pentru a vedea obiecte de un singur nanometru. Microscopul atomic poate face asta și ne ajută să vizualizăm și să interogăm probe de asemenea dimensiuni la care operăm în laborator.
Se spune că nanotuburile de carbon ar putea fi soluția pentru viitorul ascensor spațial, care a fost frumos descris de Arthur C. Clarke în Fountains of Paradise. Dumneavoastră ce părere aveți? Putem construi cablul superrezistent necesar pentru construcția ascensorului spațial?
Acest lucru este la granița SF-ului. În teorie este posibil, dar provocarea este reprezentată de proporțiile proiectului. Posibilitatea de a construi cabluri superrezistente este în mod cert plauzibilă, dar să facem asta la scara necesară construcției unui lift spațial este improbabil să se întâmple în viitorul apropiat.
Ce le-ați recomanda cititorilor noștri care doresc să urmeze o carieră în nanotehnologie?
Dacă un tânăr este interesat de nanotehnologie i-aș recomanda să se uite la orice domeniu din știință și tehnologie de care este pasionat pentru a aprofunda acel domeniu, poate fi fizică, chimie, științele naturii sau inginerie, dar să comunice și cu alții care aprofundează alte domenii.
Și, dacă poți comunica interdisciplinar având cunoștințe avansate în măcar un domeniu, atunci ești perfect pentru nanotehnologie pentru că asta se întâmplă acum. Se adună la un loc mai mulți specialiști, fiecare cu expertiza lui, și, dacă pot comunica, pot colabora și pot rezolva o problemă pe care niciunul dintre ei nu o poate rezolva individual.
Cum ați devenit interesat de nanotehnologie?
Am fost inspirat de un profesor. Când am fost la facultate am studiat ingineria electrică pentru că aveam aptitudini în știință și inginerie, iar intenția mea era să iau un MBA și să devin un antreprenor înclinat spre partea de business. Dar, când eram la facultate, unul dintre profesorii mei a ținut o prezentare în care folosea un echivalent al microscopului atomic, unul cu scanare de electroni, cu ajutorul căruia ne-a arătat imagini ale atomilor pe care până în acel moment îi văzusem doar ca un concept într-o carte de chimie.
Dar el avea un microscop cu care îi puteam vedea, îi puteam manipula la nivel atomic, iar acest lucru mi s-a părut pur și simplu uluitor, așa că am devenit interesat de studiile lui. Apoi am vorbit mai mult cu el și așa am aflat că și ca profesor n-aș fi împiedicat să urmăresc și activități antreprenoriale. Așadar, aș putea avea experiența descoperirilor ca om de știință și, în același timp, să ies din facultate și să fondez o companie.
Există riscuri de sănătate legate de nanoparticule?
Este o întrebare foarte complicată. Cu orice nou material, nano sau nu, ar trebui să existe scepticism și preocupare și să se efectueze teste pentru a se afla implicațiile asupra sănătății sau mediului. Apoi, după ce înțelegi problema trebuie să găsești soluții pentru a elimina acele riscuri. Repet, nu este ceva legat de domeniul nano, ci o abordare generală.
Am amintit mai devreme de aplicații biomedicale. Nu am dat curs acestora până nu am făcut teste de toxicitate și nu le-am efectuat doar la Universitatea Northwestern, ci am solicitat și verificări independente din laboratoare fără afiliere cu noi. De asemenea, lucrăm cu cei de la UCLA și de la Agenția de Protecția Mediului și am coroborat rezultatele care ne-au arătat că, dacă nanotuburile de carbon nu sunt manipulate corespunzător, în mod cert pot exista riscuri de sănătate. Dar dacă le manipulezi și le procesezi corect, nu este nicio problemă. De altfel, cred că asta se întâmplă cu orice material dacă abuzezi de el sau nu îl manipulezi corect.
Nanotehnologia, promisiunea viitorului – interviu cu Prof. Dr. Ing. Mark Hersam
Inteligența artificială, un pericol?
Atunci când vine vorba despre viitorul civilizației umane, mă declar a fi un optimist incorigibil. Totuși, nu pot să nu mă gândesc la amenințările care ar putea să ne aștepte după colț, dacă, în entuziasmul modernizării societății, nu vom fi atenți la drumul pe care îl vom urma. Una dintre cele mai insidioase dintre ele este chiar marea promisiune a zilelor noastre: inteligența artificială.
Inteligența artificială, puțină istorie
M-am uitat în”Marele dicționar de neologisme”, ediția din anul 2000, și am aflat că ”INTELIGÉNȚĂ s. f. capacitate a individului de a se adapta la împrejurări noi, de a sesiza relațiile esențiale și de a găsi o ieșire dintr-o anumită situație, de a rezolva probleme noi; deșteptăciune. ◊ om inteligent. ♦ ~ artificială = capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane. (< fr. intelligence, lat. intelligentia, germ. Intelligenz)”. Credeam că o definiție atât de simplă și de clară ar fi suficientă. Apoi, după ce am recitit-o mi-am dat seama că este nevoie și de o mică poveste.
În vara anului 1956, în cadrul unei școli de vară organizate la Dartmouth College (SUA) se s-a discutat, oficial, pentru prima oară, conceptul de inteligență artificială. Tema fost anunțată cu un an mai devreme de către un grup de mari informaticieni alcătuit din John McCarthy, Marvin Minsky, Nathaniel Rochester și Claude Shannon. ”Propunem ca pentru o perioadă de două luni, în vara anului 1956, un grup de 10 oameni să discute despre inteligența artificială […]. Discuțiile vor pleca de la conjectura conform căreia orice aspect al învățării sau orice altă caracteristică a inteligenței poate fi descrisă în principiu atât de bine, încât să poată fi simulat de către o mașină. Vom încerca să înțelegem cu mașinile vor putea folosi limbajul, pentru a opera cu idei abstracte și pentru a rezolva probleme, care în prezent sunt accesibile doar oamenilor. Credem că se vor realiza progrese importante în această direcție, dacă un grup de oameni de știință bine selectați vor lucra împreună de-a lungul unei veri.”
Trebuie să precizez faptul că anul 1956 a fost momentul care a marcat recunoaşterea inteligenței artificiale ca domeniu al științei. De fapt conceptul este ceva mai vechi. Se vorbește mai puțin despre asta, dar unul dintre pionierii inteligenței artificiale a fost românul Ștefan Odobleja care publica în 1938, la Paris, în două volume, lucrarea Psychologie consonantiste (Psihologia consonantistă), în care se puneau bazele ciberneticii. Despre această operă monumentală academicianul Alexandru Surdu, spunea, în 2018, că ”[În Psihologia Consonantistă] Odobleja milita pentru modelarea comportamentelor organismului uman pentru a ajunge la modele în rezonanță cu gândirea omului, cu gândirea naturală.”
Abia 10 ani mai târziu, în 1948, Alan Turing, în articolul Intelligent Machinery, descria matematic rețele neuronale conectate aleatoriu și capabile de autoorganizare. Doi ani mai târziu, în Computing Machinery and Intelligence, el schița ceea ce avea să poarte numele de test Turing. Conform acestui test un om este pus să discearnă între o altă persoană și un calculator, fără a-i vedea, doar pe baza răspunsurilor pe care le primește la întrebările pe care le pune. Răspunsurile se vor da numai în scris, pe ecranul unui monitor sau tipărite de către o imprimantă. Dacă răspunsurile calculatorului sunt atât de bune, astfel încât cel care pune întrebările nu își poate da seama că le primește de la o mașină, atunci ea a trecut testul și se poate spune că gândește.
Trebuie să vă mai spun că, cel puțin deocamdată, sistemele de inteligență artificială nu încearcă deloc să imite funcționarea sistemelor biologice, ci doar să obțină rezultate similare cu cele ale inteligenței umane. Asta seamănă cumva cu zborul avionului raportat la cel al păsărilor.
Inteligența artificială se bazează pe învățarea automată (machine learning) și/sau pe învățarea profundă (deep learning). Practic, algoritmul se rescrie, pe măsură ce învață să rezolve o anumită sarcină, cum ar fi recunoașterea fețelor, a scrisului de mână etc. Aici apare o primă și importantă problemă: nici măcar cei care l-au programat sau l-au ”educat” nu-l mai pot înțelege dincolo de un punct al evoluției sale.
Desigur, încă de pe acum, când suntem în zorii inteligenței artificiale, vedem rezultate spectaculoase ale aplicării ei. Cu ajutorul inteligenței artificiale se pot diagnostica anumite forme de cancer mult mai bine decât ar face-o medicii umani. Tot ea poate fi folosită cu succes pentru realizarea de analize financiare extrem de sofisticate sau poate fi folosită în domeniul juridic. Deja au început să apară automobile și aparate de zbor, care sunt complet autonome. Inteligența artificială a pătruns și în casele noastre sub forma asistenților personali Alexa, Siri sau Google. Exemplele ar putea continua. Așa cum vă spuneam la începutul acestui text, sunt foarte optimist atunci când privesc către viitorul inteligenței artificiale. Dar nu mă pot împiedica să nu încerc să arunc o privire către pericolele pe care le implică răspândirea și dezvoltarea rapidă a ei.
Pericole
În primul rând, nu ai cum să nu te gândești că utilizarea inteligenței artificiale, împreună cu robotizarea, va duce la o pierdere masivă de locuri de muncă. Doar ca un exemplu simplu: peste câteva decenii șoferii profesioniști vor deveni doar un capitol al istoriei, fiind înlocuiți de vehicule autonome. Probabil că aceeași soartă o vor avea și mulți angajați din grupa gulerelor albe, inclusiv din zona mass-media. Este greu de făcut acum o evaluare detaliată, dar cred că mulți dintre noi vom trăi un șoc similar cu cel al țesătoarelor din Lyon, care au văzut cum, aproape peste noapte, munca lor meticuloasă a fost înlocuită cu cea a unor mașini automate. Această ameninţare ține, deocamdată, de un viitor previzibil și nu mă neliniștește prea mult. Suntem într-o situație similară celei de la începutul revoluției industriale. Sunt convins că societatea se va adapta schimbării într-un fel sau altul. Optimist fiind, îndrăznesc să cred că există toate șansele ca lumea de mâine să fie una mult mai bună decât cea în care trăim acum.
Iar în lumea asta de acum vedem foarte limpede amenințări cu mult mai mari și extrem de directe. Una dintre ele are legătură cu testul lui Turing. Sistemele de inteligență artificială pot genera texte care să fie practic imposibil de recunoscut ca fiind scrise de o mașină. Ele pot fi folosite pentru a genera masiv știri false (fake news) care se pot răspândi rapid prin intermediul rețelei Internet.
Să vă dau un exemplu benign. Există un algoritm performant de generare automată de texte cu ajutorul inteligenței artificiale care poartă GPT-3, care este open source. Versiunile anterioare nu erau accesibile publicului, deoarece creatorii lui se temeau că el va putea fi abuzat. Versiunea actuală poate fi utilizată numai de către cercetători autentificați ca atare. Liam Porr, student la Universitatea California Berkeley, a făcut solicitat să folosească aplicația. Cum autorizarea întârzia să îi parvină, el a apelat la un prieten, doctorand la aceeaşi universitate, care avea deja autorizarea necesară. Nu i-a trebuit mult timp pentru a îl ”învăța” pe algoritm să genereze texte de blog, plecând de la un titlu ales de el. Timp de două săptămâni a postat zilnic texte generate automat de către GPT-3. În cele din urmă Liam Porr și-a prezentat experiența pe blogul său real. ”Scriam doar titlul și o scurtă introducere, adăugam o fotografie, după care GPT-3 făcea restul. Blogul a avut mai mult de 26.000 de vizitatori și aproape 60 de abonați… Numai o singură persoană și-a dat seama că textul a fost generat de GPT-3.”
Lucrurile pot să devină și mai îngrijorătoare. Pot fi generate videoclipuri false, în care personalități de încredere să anunțe tot fel de lucruri imaginate cu ajutorul inteligenței artificiale, în acest caz putem vorbi despre ”deepfake”. Și în acest caz există aplicații open source. Un exemplu în acest sens este Faceswap, pe care o puteți descărca gratuit. Aplicația poate rula sub Windows, MacOS și Linux. În prezent cel puțin o mie de oameni folosesc această aplicație, care este suficient de prietenoasă astfel încât să poată fi utilizată de către oameni ce nu au decât cunoștințe medii în domeniul informaticii. Faceswap utilizează o interfață foarte simplă care îndeplinește trei funcții principale.
Nu ai nevoie de un computer superperformant pentru a realiza acest tip de deepfake. Trebuie doar să ai răbdare cu ”antrenarea” aplicației, care ți va lua câteva săptămâni, în funcție de durata clipului pe care vrei să îl generezi.
Extragerea, prin care sunt detectate fețele umane dintr-un clip video, care mai apoi sunt stocate într-o bază de date, sub forma unui șir de imagini
Antrenarea, prin care aplicația ajunge să ”înțeleagă” și să recreeze fețe umane care vor fi folosite pentru a înlocui imaginea din clipul original.
Conversia, prin care aplicația recreează videoclipul original, înlocuind a fața umana inițială cu cea aleasă de către utilizator.
Vedeți? Orice om conectat la Internet ar putea genera extrem de eficient știri false, ajutat de inteligența artificială. Vestea bună stă în faptul că au început să fie concepute sisteme bazate pe inteligența artificială, care sunt capabile să le detecteze. Îmi și imaginez bătălia între inteligențele artificiale situate de cele două părți ale baricadei. Cred că vom asista la evoluții similare cu cele din timpul cursei înarmării… Nu vreau să îmi imaginez acum ce s-ar putea întâmpla atunci când organizații care dispun de mari resurse finanțare vor decide că a sosit momentul unui atac masiv de fake news și de deepfake.
În prezent mai există și alte pericole legate de inteligența artificială. Ea tinde să devină, în mâna unor mari corporații sau guverne, o replică ale orwelianului Big Brother. Nu voi insista acum asupra acestui aspect. În fond multe dintre tehnologiile civilizației umane pot fi benefice sau nocive, în funcție de felul în care sunt utilizate.
Dar ce se va întâmpla dacă inteligența artificială se va transforma într-o superinteligență autonomă? Subiectul a fost tratat adesea în romanele SF. În acest text vreau să vă propun o abordare ceva mai rațională și să vă recomand o carte formidabilă: Superintelligence – Paths, Dangers, Strategies scrisă de Nick Bostrom, profesor de filosofie la Universitatea Oxford. Eu am citit-o pe nerăsuflate și, vă mărturisesc, această carte mi-a dat imboldul pentru a scrie acest articol.
În prefața cărții Bostrom arată că: ”Dacă într-o zi vom construi o mașină care va depăși inteligența creierului uman, atunci această nouă superinteligență va deveni foarte puternică. Și, la fel cum soarta gorilelor depinde mai mult de noi, oamenii, decât de acțiunile gorilelor înseși, la fel soarta oamenilor va depinde de acțiunile superinteligenței.
Noi avem un avantaj: noi suntem cei care vor construi această superinteligență și o putem învăța să protejeze valorile umane. Avem motive puternice să o facem. În practică, problema controlului – problema controlului acțiunilor superinteligenței – este extrem de dificilă. Vom avea la dispoziție o singură încercare. O dată cu apariția unei inteligențe neprietenoase, ea ne va împiedica să-i modificăm preferințele. Din acel moment, soarta noastră va fi pecetluită.”
Cum am putea să construim o superinteligență artificială care să protejeze valorile umane? Bostrom îl dă exemplu pe Asimov: ”Ilustrarea tradițională este reprezentată de către cele trei legi ale roboticii enunțate, în 1942, de către Isaac Asimov. Ele sunt următoarele: (1) Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău. (2) Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1. (3) Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2. [De fapt mai există și legea 0, care a fost adăugată mai târziu: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău umanității sau să permită prin neintervenție ca umanitatea să fie pusă în pericol.] În mod jenant pentru specia noastră, legile lui Asimov sunt acceptate de mai bine de o jumătate de secol, în ciuda problemelor evidente, dintre care unele au fost explorate chiar în scrierile sale. (Probabil că Asimov și-a formulat legile atât de precis astfel încât să poată eșua în moduri interesante, oferind scenarii fertile pentru povestirile sale.)” De fapt, spune Bostrom, limbajul uman este extrem de imprecis. Ce înseamnă ”a nu pricinui vreun rău unei ființe umane”? Sintagma este teribil de vagă și implică foarte mult din subiectivismul uman. O superinteligență artificială globală poate evolua cu ușurință către acțiuni care ar avea consecințe dramatice pentru noi. Vă recomand cu căldură să căutați cartea lui Bostrom și să o citiți. Veți găsi acolo, foarte bine argumentate, mai multe scenarii catastrofale.
Încheiere
Orice nouă tehnologie, care împinge către viitor civilizația umană, este, inevitabil, purtătoare de riscuri. Trebuie să le evaluăm încontinuu și să evităm să adoptăm poziția personajelor care se temeau, în povestea lui Creangă, de drobul de sare. Nu e nevoie de spaime, ci de soluții. Iar eu, optimist cum mă știți, sunt convins că le vom găsi. Lumea de mâine ne bate la ușă și va fi un loc mult mai primitor pentru oameni, decât lumea din zilele noastre.
10 noi titluri îmbogățesc, din toamna aceasta, portofoliul colecției Anansi. World Fiction
Toamna aceasta, colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M adaugă în portofoliu 10 noi titluri, cărți de o amplă varietate tematică și stilistică, multipremiate, semnate de nume de primă mărime ale literaturii universale contemporane.
Koba cel cumplit, o nouă traducere din opera lui Martin Amis, una dintre cele mai influente și mai inovatoare voci ale literaturii britanice moderne, și Darul, o nouă traducere din opera mult-îndrăgitei autoare americane Dr. Edith Eva Eger, se află pe lista cărților sosite din tipografie și care urmează să plece în curînd către librăriile din întreaga țară.
Cartea lui Marin Amis, apărută în traducerea din limba engleză a lui Radu Paraschivescu, este succesoarea celebrului volum de memorii, Experience. În ea, Amis atacă lacuna centrală a gîndirii secolului XX: îngăduința intelectualilor occidentali în fața comunismului sovietic. Între începutul foarte personal și sfîrșitul în același registru, Amis ne oferă probabil cele mai bune o sută de pagini scrise vreodată despre Stalin.
Dr. Edith Eva Eger, iubită de cititorii din întreaga lume datorită bestsellerului internațional Alegerea, revine cu un nou volum-terapie: Darul (traducere din limba engleză de Mihaela Apetrei), o carte în care autoarea descrie 12 dintre cele mai teribile stări și emoții pe care le-a trăit, printre care frica, durerea, mînia, vinovăția sau rușinea, și instrumentele pe care le-a descoperit pentru a putea face față acestor provocări universale. Oprah mărturisea că poveștile lui Edith Eva Eger au schimbat-o pe vecie, iar Bill Gates cataloga noul volum drept „excepțional”.
În lista titlurilor care urmează să sosească în toamna aceasta din tipografie se află două cărți semnate de doi dintre „candidații” bine cotați la cîștigarea Nobelul literar din ultimii ani: scriitorul norvegian Jon Fosse și scriitorul maghiar László Krasznahorkai.
Din opera lui Jon Fosse, prozator, poet și un foarte apreciat dramaturg, descris de criticii de la Le Monde drept „un Beckett al secolului XXI”, va apărea în ediție românească primul său roman tradus în limba română: Numele celălalt. Septologie I-II (traducere din limba norvegiană de Ovio Olaru), o explorare percutantă a condiției umane. Scris într-un stil hipnotic, romanul pune sub semnul întrebării noțiunile de subiectivitate și de Sine, ceea ce îl făcea pe conaționalul autorului, scriitorul Karl Ove Knausgård, să afirme că „literatura lui Jon Fosse își absoarbe cititorul, așa cum vîntul e înghițit de noapte”.
Scriitorul maghiar László Krasznahorkai va apărea în traducere în colecția Anansi. World Fiction cu romanul Întoarcerea baronului Wenckheim, cîștigător a două dintre cele mai titrate premii literare internaționale: Booker International 2015 și National Book Award 2019 – secțiunea traduceri. „Apocaliptic, vizionar, nebunesc” (Publishers Weekly), „una dintre realizările supreme ale literaturii contemporane” (Paris Review), romanul este o simfonie a confuziei, o înlănțuire de evenimente haotice în care sînt angrenați politicieni de provincie și infractori mărunți, dar și un straniu Profesor, un savant de renume mondial care cercetează mușchiul de copac și încearcă să se detașeze, în izolare, de orice formă de gîndire. Ediția în limba română, apărută în traducere din limba maghiară, poartă semnătura lui Ildikó Gábos-Foarță.
Una dintre cele mai importante misiuni ale proiectului Anansi. World Fiction comunicate chiar de la debutul proiectului de Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției, își vede încă o dată împlinirea prin adăugarea în portofoliu, toamna aceasta, alături de numele lui László Krasznahorkai, a încă doi autori aparținînd spațiului Europei Centrale și de Sud-Est: Gheorghi Gospodinov și Kapka Kassabova.
Din opera lui Gheorghi Gospodinov, cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului, va apărea toamna aceasta în traducere romanul Fizica tristeții (traducere de Cătălina Puiu) o evocare plină de viață a Mitteleuropei aflate sub stăpînirea comunistă. Cartea, adaptată într-un film de animație, în regia lui Theodore Ushev, cîștigător a nu mai puțin de 14 premii internaționale, a fost recompensată în 2016 cu Premiul Jan Michalski pentru Literatură.
Kapka Kassabova, scriitoare născută în Bulgaria, emigrată în timpul adolescenței în Noua Zeelandă și stabilită actualmente în Scoția, apare în traducere cu volumul Frontiera. Călătorie spre marginea Europei (traducere din limba engleză de Ona Frantz). În acest excepțional reportaj literar, Kapka Kassabova se întoarce în Bulgaria, de unde a emigrat cu 25 de ani în urmă, pentru a explora zona de frontieră pe care fosta ei țară o împarte cu Turcia și Grecia, un teritoriu modelat de diferite forțe ale istoriei: imperialismul sovietic, Imperiul Otoman și, mai înainte, miturile și legendele imemoriale.
Lui Jaume Cabré, laureatul a numeroase premii internaționale și considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor, îi va apărea în traducere romanul Confiteor, bestseller internațional, roman tradus în 30 de țări, „un roman monumental despre problema Răului” (The Guardian). Scris sub forma unei confesiuni finale a unui geniu ce știe că urmează să-și piardă cea mai prețioasă posesiune, mintea, această capodoperă a literaturii europene încearcă imposibilul: să coboare la rădăcinile Răului și să se întoarcă de acolo nevătămată. O adevărată aventură estetică și intelectuală. Traducerea ediției în limba română este semnată de Jana Balacciu Matei.
Mult-așteptata traducere în limba română a romanului distins anul trecut cu International Booker Prize, Neliniștea serii de Marieke Lucas Rijneveld, va ajunge în librăriile românești tot în această toamnă. Carte lui Marieke Lucas Rijneveld, un roman pe cale să fie tradus în 37 de limbi, este debutul cel mai comentat al anului 2020: „Excepțional!” (The Financial Times). Cartea urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, un spațiu unde inocența se întîlnește cu violența într-un mod brutal și intim, ghidul nostru fiind personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Ediția în limba română este tradusă din limba neerlandeză de Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu.
Proiectul Decameronul. 29 de povestiri noi din pandemie, un proiect inițiat de editorii The New York Times Magazine, se numără de asemenea pe lista traducerilor aflate în pregătire în colecția Anansi. World Fiction din această toamnă. În martie 2020, editorii cunoscutei publicații de peste ocean au inițiat această antologie, cu scopul de a aduna o colecție de povestiri scrise în perioada în care pandemia prin care trecem a devastat pentru prima dată globul pămîntesc. Cele 29 de povestiri originale, scrise de autori precum Margaret Atwood, Tommy Orange, Edwige Danticat, Colm Tóibín, Rachel Kushner sau David Mitchell, variază considerabil prin textură și tonalitate și sunt traduse în limba română de Ona Frantz, Marin Mălaicu-Hondrari, Cerasela Barbone, Daniel Nicolescu, Simina Popa, Gheorghe Miletineanu și Alexandra Turcu.
Lista noutăților ce stau să apară în colecția Anansi. World Fiction pînă la finalul acestei toamne include și o nouă ediție a unui roman-cult al literaturii universale. Este vorba de spre Meteorii, capodopera lui Michel Tournier, un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. Noua ediție păstrează excelenta traducere din limba franceză a regretatei Irina Bădescu.
***
ANANSI. World Fiction este cea mai recentă colecție dedicată traducerilor din literatura universală de pe piața de carte din România. Noul proiect editorial, coordonat de scriitorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu, a fost lansat la finalul lunii septembrie 2020. Așezată sub semnul lui Anansi, zeul african al poveștilor, colecția ANANSI. World Fiction include cinci serii: Anansi. Contemporan – dedicată literaturii actuale, Anansi. Clasic – un spațiu al clasicilor secolului XX, Anansi. Mentor – ce reunește eseuri literare, Anansi. Ego – seria dedicată memorialisticii și Anansi. Blues – seria poeziei.
Recent, colecția a marcat aniversarea unui an de la lansare, printr-un proiect în cadrul căruia cititorii sînt invitați să devină autori: „Poveștile ne apropie” – detalii, pe http://blog.pandoram.ro/.
Un scriitor tanzanian a câștigat premiul Nobel pentru literatură
Câștigătorul premiului Nobel pentru literatură în 2021 a fost anunțat oficial, relatează presa internațională. Scriitorul Abdulrazak Gurnah este laureatul prestigioasei distincții, potrivit anunțului făcut joi de Academia Suedeză din Stockholm.
Premiul i-a fost decernat lui Gurnah „pentru felul în care a surprins, cu compasiune și fără compromisuri, efectele colonialismului și soarta refugiaților la confluența dintre culturi și continente”.
Abdulrazak Gurnah este un scriitor tanzanian de limbă engleză, născut în 1948 în Zanzibar, care trăiește în Regatul Unit.
Este deținător al unui doctorat și predă la Universitatea din Kent
Între cele mai cunoscute opere ale sale se numără romanele Paradise (1994), Desertion (2005) și By the sea (2001). În 2020, Academia Suedeză a atribuit premiul Nobel pentru literatură poetei americane Louise Glück.
În 2021, fiecare premiu Nobel va fi însoțit de un cec în valoare de 10 milioane de coroane suedeze (1,1 milioane de dolari). Premiul pentru Literatură este cel de-a patrulea anunțat în seria distincțiilor Nobel, după cele atribuite pentru medicină, fizică și chimie.
Premiul Nobel pentru pace va fi anunțat vineri, 8 octombrie, iar cel pentru economie va fi decernat luni, 11 octombrie.
Donald Trump îşi lansează propria reţea socială
Fostul preşedinte Donald Trump a anunţat planuri de lansare a unei platforme social media, denumită TRUTH Social.
El a anunţat că platforma „va înfrunta tiraniei giganţilor tehnologici”, pe care îi acuză că reduc la tăcere vocile din opoziţie în SUA, citează BBC.
Trump Media & Technology Group (TMTG), pe care el îl conduce, intenţionează să lanseze şi un serviciu video-on-demand.
Trump a primit interdicţie din partea unor reţele ca Facebook şi Twitter după revolta de la Capitoliu, din ianuarie. El şi consilierii lui au dat semne în ultimele luni că plănuiesc înfiinţarea unei platforme rivale acestora, informează news.ro.
A lansat în mai From the Desk of Donald J Trump, un blog care a fost închis după aproximativ o lună. Jason Miller, consilier al lui, a declarat atunci că acesta era „doar auxiliar la eforturile mai mari la care lucrăm”.
O versiune incipientă a TRUTH Social va fi lansată luna viitoare şi va fi disponibilă la nivel naţional în primele trei luni ale anului 2022, potrivit TMTG.
„Trăim într-o lume în care talibanii au o prezenţă uriaşă pe Twitter, şi, cu toate astea, preşedintele american preferat de voi a fost redus la tăcere”, a scris Trump. „Toată lumea mă întreabă de ce nu ţine cineva piept giganţilor tehnologici. Ei bine, vom face asta curând”.
TMTG a mai precizat că serviciul video-on-demand va cuprinde, între altele, ştiri şi podcasturi.
Compania a spus că intenţionează să fuzioneze cu o societate de achiziţii cu scop special (Spac) listată la Nasdaq. O astfel de societate e înfiinţată cu scopul de a cumpăra o firmă privată cu care să fuzioneze, apoi să fie public pe piaţa bursieră.
Anunţul lui Trump vine la câteva luni după ce fostul ajutor Miller a lansat o companie social media numită GETTR.
Potrivit analiştilor, nu există încă indicaţii că noua companie are o platformă funcţională şi aceasta nu va reuşi să rivalizeze cu Twitter şi Facebook, din cauza naturii sale – politizată în mod deschis. Noul site este momentan doar o pagină de înregistrare.