Timpul iertării este povestea unui pelerinaj prin pustiul doliului și al traumei, în care un tată devastat de magnitudinea pierderii suferite luptă pentru a reuși să-l ierte pe ucigașul fiicei sale.

Pastor, profesor la Universitatea Walla Walla și ulterior capelan (promovat la rangul de amiral în rezervă), Darold Bigger scrie o carte care se naște din zbuciumul unei pierderi inimaginabile, dedicând-o „tuturor celor care au nevoie de iertare și tuturor celor care caută să devină persoane iertătoare”[1].

Prima parte a cărţii, structurată în 9 capitole, este o relatare a împrejurărilor morţii lui Shannon, prima dintre cele două fiice ale familiei Bigger. Autorul reușește să-și introducă cititorii în culisele acestei drame, înaintând încet prin tot hăţișul de evenimente și de emoţii, începând cu dimineaţa în care primește vestea morţii lui Shannon și încheind cu momentul în care părinţii ei se întorc, zece ani mai târziu, la locul crimei.

Suntem purtaţi, printr-un val de detalii și prin dezvăluirea frământărilor sufletești ale familiei, prin toate etapele pierderii, învăţând câte ceva despre amprenta pe care o lasă moartea cuiva în împrejurări care nu vor fi niciodată complet elucidate, dar și despre rolul pe care îl joacă suportul prietenilor și al comunităţii. Primele capitole strâng în mănunchi gesturile, mesajele și conversaţiile care au reușit să aline inimile sfâșiate ale părinţilor. De asemenea, Bigger încearcă să recompună portretul lui Shannon din amintirile sale și din mărturiile prietenilor, cunoscuţilor și necunoscuţilor, asigurându-se astfel nu doar că ea nu va fi uitată, ci și că el însuși va înţelege ceva din moartea aceasta fără noimă, oprindu-se asupra semnificaţiei vieţii prea scurte pe care a trăit-o.

 

„Nu știam că oamenii pot plânge atât de mult.”

Shannon a fost ucisă în locuinţa ei, chiar la finalul stagiului de pregătire în Departamentul de dezvoltare al Spitalului Adventist din Washington. După numai două săptămâni, tatăl ei ar fi urmat să meargă la ea cu o remorcă și să o aducă, împreună cu toate lucrurile ei, la noua ei slujbă din Idaho. În seara crimei, verișoara ei, Ava, se oferise să rămână la ea peste noapte, dar Shannon refuzase – avea de gând să se odihnească puţin si să-și petreacă toată seara împachetând, pentru că timpul mutării era foarte aproape. Shannon nu a mai ajuns a doua zi la serviciu și nici nu a mai răspuns la telefon; a fost găsită fără viaţă în patul ei, înjunghiată de mai multe ori.

Ucigașul, un tânăr pe nume Anthony Robinson, a fost găsit curând de poliţie, iar el a pretins că Shannon îl invitase să facă studii biblice împreună după o întâlnire la mall. Motivul crimei ar fi fost acela că nu se purtase respectuos cu el. Anthony și-a schimbat versiunea de cel puţin 8 ori, așa că părinţii ei nu au aflat niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat în acea seară. Cunoscând-o pe Shannon, familia ei a respins totuși complet unele scenarii și a simţit puţină alinare contemplând altele. Întrucât se mai întâmplase ca Shannon să îngheţe emoţional în situaţii primejdioase, părinţii au crezut că exista probabilitatea (sugerată și de cei care au anchetat cazul) ca ea să fi căzut inconștienţă foarte devreme.

„Nu știam că oamenii pot plânge atât de mult”, mărturisește Bigger, încercând să exprime frânturi din durerea pe care a trăit-o încă de la început – să-și vadă fiica la știri, într-unul din sacii mari de plastic în care sunt învelite cadavrele, să discute cu cei de la pompe funebre despre cum ar putea fi ascunse rănile pentru un serviciu funerar cu sicriul deschis, să participe la cina organizată de biserică după înmormântare, la care au fost împărtășite amintiri despre perioada în care Shannon studia la colegiul din Walla Walla.

 

Moartea lui Shannon este „un exemplu al unei realităţi mult mai sinistre, aceea că răul pătrunde în fiecare fiinţă umană”.

În prima secţiune a cărţii, Bigger analizează câteva dintre întrebările chinuitoare cu care s-a confruntat împreună cu soţia lui, pentru a concluziona în final că nu există răspunsuri simple la tragediile care au loc într-o lume căzută. Deși oamenii sunt tentaţi să creadă că moartea lui Shannon ar fi putut fi evitată (dacă ar fi locuit în altă parte sau dacă situaţia financiară a atacatorului nu ar fi fost una disperată), Bigger crede că această moarte este „un exemplu al unei realităţi mult mai sinistre, aceea că răul pătrunde în fiecare fiinţă umană”[2] – iar răul care ne macină planeta nu va fi distrus până în ziua în care Dumnezeu îi va pune capăt pentru totdeauna.

Scriind despre darurile care i-au alinat durerea (darul unei înţelegeri mai clare, pe măsură ce oamenii au vorbit despre impactul pe care l-a avut viaţa lui Shannon asupra lor, darul timpului care estompează amintirile, darul speranţei într-o lume mai bună), Bigger descrie cu onestitate cât de greu este să faci faţă schimbărilor majore care survin după moartea unui copil. Să accepţi că partenerul tău se poate schimba în urma traumei și că trebuie să te adaptezi acestor schimbări. Să accepţi că fiecare membru al familiei are propriul său ritm de vindecare. Să te gândești la tot ce a pierdut fiica ta murind la numai 25 de ani. Și, nu în cele din urmă, să dobândești o nouă perspectivă asupra rănilor tale, căutând căi prin care să aduci vindecare și speranţă celor care au fost zdrobiţi și au nevoie de sprijin.

A doua secţiune a cărţii expune o serie de lecţii și de principii legate de iertare și de modul în care aceasta funcţionează, multe dintre ele testate sau asimilate în perioada în care autorul s-a confruntat cu un val de mânie și de resentimente. La un an de la moartea lui Shannon, Bigger a descoperit că sub durerea copleșitoare care îi anesteziase orice altă emoţie se ascundea o furie mistuitoare, în parte alimentată de comportamentul agresorului. Anthony nu arătase niciun semn de regret în timpul procesului, ba chiar afișase o atitudine sfidătoare. În plus, după ce a pledat vinovat la acuzaţia de crimă și jaf armat (fiind condamnat la închisoare pe viaţă fără posibilitatea eliberării condiţionate), Anthony s-a hotărât să facă apel și să-și schimbe pledoaria iniţială, pentru a obţine o sentinţă mai mică.

Citește și:

Tehnicile de gestionare a stresului, pe care le predase în trecut studenţilor, nu au funcţionat, iar exerciţiile spirituale (rugăciunea, studiul Bibliei) nu au reușit de asemenea să-l elibereze de furie pe tatăl îndoliat. Bigger își descrie suferinţa de a se fi descoperit falimentar spiritual, incapabil să ierte, vestejit pe dinăuntru de revoltă, furie și dorinţă de răzbunare.

 

Iertarea a venit, în cele din urmă, ca un dar de la Dumnezeu, atunci când a recunoscut că avea la fel de multă nevoie de transformare ca și ucigașul înmormântat în celula lui pentru (cel mai probabil) tot restul vieţii sale.

După ce analizează rolul sentimentelor noastre, dar și limitele acestora, autorul explorează motivele care fac din iertare un act dificil, mai ales când răul săvârșit împotriva noastră ne trage pământul de sub picioare, lăsându-ne covârșiţi de povara rănilor noastre. De asemenea, în această secţiune este dezbătută ideea datoriei noastre de a lua apărarea celor care nu se pot apăra singuri și sunt inventariate mai multe forme de dreptate (care nu se exclud reciproc).

În final, Bigger argumentează de ce iertarea reprezintă un dar divin, și nu sarcina ori realizarea noastră. Dumnezeu este Cel care iartă primul, concluzionează Bigger, aducând în prim-plan modul distorsionat în care privim lucrurile atunci când, interpretând un verset din Rugăciunea domnească, ajungem să credem că Dumnezeu va acţiona iertându-ne, doar după ce noi am acţionat mai întâi iertându-i pe cei care ne-au greșit („Și ne iartă și nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiţilor noștri” – Matei 6:12). În realitate, abia după ce noi am fost iertaţi, primim puterea de a-i ierta pe ceilalţi, eliberându-ne de forţa corozivă a amărăciunii, resentimentelor și mâniei.

A treia secţiune a cărţii este formată dintr-o colecţie de eseuri ale pastorului metodist Frank Kimper. Bigger s-a numărat printre studenţii săi, în anii în care Kimper a predat consiliere pastorală, și a preluat eseurile profesorului, deseori distribuite studenţilor, dar niciodată publicate, până la apariţia cărţii Timpul iertării. Eseurile tratează problema furiei, a stimei de sine și a criticii (ca mijloc de creștere și dezvoltare), așezând iubirea la temelia fiecărei interacţiuni cu semenii și cu noi înșine.

Suntem chemaţi să iertăm și să iubim în felul irezistibil în care am fost noi iubiţi mai întâi – dar nu cu resursele noastre finite, ci cu cele furnizate de Cel care nu ne-a predat o filozofie a iubirii, ci ne-a făcut o demonstraţie practică, temerară, a ei.

Iar Acela care ne iubește chiar așa cum suntem, înainte de a deveni ceea ce ne-a chemat să fim, nu intervine de cele mai multe ori pentru a opri cursul tragic al evenimentelor. Dar El ne împărtășește durerea, ne însoţește în orice experienţă și pierdere a noastră și ne conduce spre vindecare. Chiar și în circumstanţele pentru care nu găsim un nume (Cum am putea numi un părinte? Orfan?), chiar și în cele în care o întrebare firească de altfel (Câţi copii aveţi?) te face să te simţi pierdut, confuz, dezrădăcinat.

Timpul iertării este, în cele din urmă, o pledoarie credibilă pentru a înfrunta cu speranţă realitatea răului, pentru că avem un Dumnezeu pentru care „ce va fi deja este”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.