Saakașvili: Imperiul rus nu a avut niciodată frontiere, a avut doar “”margini””(GRAVIDITE CU AJUTORUL INDIFERENTEI GLOBALE…);Fasciști peste tot! Să chemăm minerii, berkuții și Mâna de Lucru să ne aducă Liniștea! Putinistul Marian Munteanu ,pus de URSS ca sa-il””inaripeze”’ pe kaghebistul Emil Konstantynesku –presedinte… isi da arama pe fata,nu doar la Sinaia… Romania in vizorul Moscovei. Delegatia Marian Munteanu la conferinta aliatilor lui Putin de la Sinaia; Mesajul comun al lui Iuliu Maniu şi Ronald Reagan-doi titani hraniti cu Painea vietii (Ioan,cap.6 si 7) si adapati din Apa vie ;

Spre deosebire de multi pupatori de moaste-Vasilică Croitor, pastor protestant: Observ siderat că unele persoane văd în Putin un apărător al valorilor creștine; Începând de astăzi, conform dreptului internațional, Federația Rusă este un stat terrorist; Anca Cernea: Unde am ajuns fără lustrație și decomunizare; Stânga globalistă poate fi oprită (III): Lupta cu cei fără de faţă; Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, despre Patriarhul Kiril al Moscovei: „Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin”; RUSINOS de FURIOS…Amnistierea plagiatorilor cu doctorate obținute înainte de 2011, votată de comisia de învățământ din Camera Deputaților;Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China; „Lista lui Dughin” & Propagandiștii Rusiei în România; Lista lui Dughin: Să anexăm Europa! Marius Văcărelu, Noaptea Minții și GeoPolitica; Adevăraţii sponsori ai terorii. Păpuşarii de la Moscova. (Wiliam F.Jasper); Contemporanul » Editorial » Două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanității; Contemporanul » Editorial » A rezista sub dictatură; Contemporanul » Lecturi – Despre Cărți » „Ereticul” Tolstoi; Există un virus zombie în viața reală? Misterele groazei: poate fi cu adevărat o apocalipsă zombie; Moartea lui „Homo sovieticus”, nașterea lui „Homo Globalis”! Mesajul cutremurător al unui fost șef de serviciu secret din România: „Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României!” Suntem cu ochii pe voi! Îngrozitor, șocant: Jefuirea poporului român în cifre! FORBES: CUM A ÎNSCENAT OMS O PANDEMIE;HARARI: SE LEGITIMEAZĂ UN SISTEM DE SUPRAVEGHERE ÎNSPĂIMÂNTĂTOR; CUM ÎȘI PUNE LA CALE OCCIDENTUL PROPRIA DISTRUGERE; DĂ-I DIAVOLULUI SUFICIENTĂ FUNIE; Regretabila moarte a domnului Ivan Ilici; Cum mi-am pierdut timpul cu Proust – Swann; Fiesta lui Hemingway, cartea după care te apuci să bei; De ce sa consumam ceapa?Planta care calmeaza bufeurile femeilor aflate la menopauza ; Florile de salcam ; SALVIE; Vindecari cu Usturoi; SECARA; STEVIE; Tei; Cum recunosti cascavalul contrafacut, foarte periculos pentru sanatate; VARZA;  Tei, STEVIE, SALVIE etc Margaretele sunt utile in tratarea hemoroizilor sau viermilor intestinali; Alimente care fortifica imunitatea primavara; Alimente care ne protejeaza de infarct; Alimente sanatoase care devin periculoase in anumite situatii; Simtomatologia in cazul arterelor infundate; Fructe care ajuta la reglarea tensiunii arteriale; Supa care te ajuta sa elimi toxinele din organism; Ceaiul care te fereste de constipatie;

 

Din Betania spre Ghetsimani,de Fritz von Kietzell; Problema păcatului, de Frank Binford Hole; Partea 1: Romani 5: Adam şi generaţia lui; Partea a 2-a: Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte;Partea a 3-a: Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă? Partea a 4-a: Romani 8: Viaţa în Duhul; Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor? Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor, de Willem Johannes Ouweneel; UMBLAREA ZILNICĂ CU DUMNEZEU; Ioel şi ziua Domnului; Domnul se miră că nimeni nu mijlocește; Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? Ordinea creației versus cultul sexualității; PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU; Pedeapsa divină’’ ; O pildă a pocăinţei, de R.C. Sproul; Adunarea lui Dumnezeu, de  C. H. Mackintosh; Habacuc; Cum se împacă? A existat Biserica Subterană?ISTORIE CREȘTINĂ, PERSECUȚII- BISERICA SUBTERANĂ; ”Nu sunt pești în Feroe”, o poveste cu Wurmbrand ; Proiect „In memoriam Biserica subterană”… 

 

 

 

Din Betania spre Ghetsimani,de Fritz von Kietzell; Problema păcatului, de Frank Binford Hole; Partea 1: Romani 5: Adam şi generaţia lui; Partea a 2-a: Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte;Partea a 3-a: Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă? Partea a 4-a: Romani 8: Viaţa în Duhul; Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor? Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor, de Willem Johannes Ouweneel; UMBLAREA ZILNICĂ CU DUMNEZEU; Ioel şi ziua Domnului; Domnul se miră că nimeni nu mijlocește; Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine? Ordinea creației versus cultul sexualității; PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU; Pedeapsa divină’’ ; O pildă a pocăinţei, de R.C. Sproul; Adunarea lui Dumnezeu, de  C. H. Mackintosh; Habacuc; Cum se împacă? A existat Biserica Subterană?ISTORIE CREȘTINĂ, PERSECUȚII- BISERICA SUBTERANĂ; ”Nu sunt pești în Feroe”, o poveste cu Wurmbrand ; Proiect „In memoriam Biserica subterană”…

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Proiect „In memoriam Biserica subterană”

 

De când am început să aprofundez subiectul persecuției Bisericii asist cu durere cum istoria ni se scurge printre degete. În general, generația tânără are cunoștințe vagi și haotice despre perioada comunistă. Tragic este că această confuzie se accentuează în timp ce suntem contemporani cu mulți eroi ai credinței. Și totuși, mărturiile lor sunt necunoscute, iar curajul lor nu va inspira pe nimeni câtă vreme vor rămâne anonimi.

 

Pentru că timpul nu iartă, este imperios necesar să grăbim recuperarea acestei istorii. De aceea am inițiat un proiect intitulat „In memoriam Biserica subterană”.

 

De-a lungul timpului am discutat cu multe persoane care au materiale de mare valoare pentru memoria Bisericii persecutate din România: documente (de anchetă, percheziție, confiscări), fotografii, casete audio, video, benzi de magnetofon, cărți și caiete cu cântări scrise de mână, diverse obiecte cu care se împodobeau casele credincioșilor, acte originale, instrumente la care au scris sau au cântat compozitori creștini, scrisori și corespondență între cei persecutați etc.

 

Eu am început să colecționez astfel de obiecte și în ultimele luni am intrat în posesia unor fotografii de mare valoare (o fotografie din timpul unei percheziții acasă la Caraman, alta cu credincioși prinși în flagrant la rugăciune în case, printre ei și Costache Ioanid). Am făcut rost de un statut în original al uneia dintre ramurile penticostale de dinainte de unificare. O bucată din sârma ghimpată din jurul zidurilor închisorii din Jilava este transformată în cunună de spini în biroul meu…

 

Invit pe această cale pe toți cei interesați în conservarea acestor mărturii ale suferinței pentru credință să se alăture acestui demers. Cum va evolua acest proiect depinde de noi toți, de respectul pe care îl avem pentru istorie și pentru eroi. Variante de valorificare în plan educativ și memorialistic există. Colecţia aceasta ar putea fi expusă în diverse expoziţii, am putea obține un spaţiu dedicat într-un muzeu (precum Memorialul de la Sighet) și lista ideilor este deschisă.

 

Voi reveni cu detalii.

 

https://rascumparareamemoriei.wordpress.com/2010/12/22/proiect-%E2%80%9Ein-memoriam-biserica-subterana%E2%80%9D/

///////////////////////////////////////

”Nu sunt pești în Feroe”, o poveste cu Wurmbrand

Am cunoscut un frate din insulele Feroe.  Acest frate a fost traducătorul din engleză în Feroeză a lui Richard Wurmbrand prin anul 1978 când RW a făcut un turneu în insule. A fost fantastic. Niciodată în toată istoria insulelor nu s-au adunat 5000 de oameni la un loc(populația era de 30.000). Erau pe un stadion adunați și Wurmbrand a vorbit. Înainte cu câteva zile, prim-ministrul lor feroez(socialist) fusese la Moscova și la întoarcere a declarat că nu-i adevărat ce spune Wurmbrand, în țările socialiste biserica nu este prigonită, nu există biserică subterană, el a fost acolo și n-a văzut așa ceva.

Pe stadion Wurmbrand a spus: ”venind aici cu vaporul de pe altă insulă, m-am uitat la apă, m-am uitat bine, insistent și n-am văzut nici un pește. ” Apoi a început să strige: ”Nu sunt pești în Feroe, nu sunt pești în Feroe …..! eu n-am văzut.”. Era ridicol. Aproape toți cei din audiență erau pescari, 90% din economia insulelor o formează pescuitul. A adăugat:”faptul că prim-ministrul vostru nu a văzut creștini prigoniți nu înseamnă că nu există, nu i-a văzut el, poate chiar în subsolurile clădirii unde a fost el erau ținuți închiși creștini.” Nu sunt pești în Feroe! La alegerile următoare socialistul a căzut.

De ce scriu?

M-a indignat un comentariu al cuiva pe evz.ro despre dizidenți(10 sept ora 00:35 zglibut):

”Eu nu am auzit de existenta unei Biserici paralele, subterane. Unde sa se adune ? Nu erau asemenea biserici. Se adunau oamenii pe la case particulare pentru o cintare, o rugaciune, se mai infitra un securist pe care il podideau lacrimile de durere si gata bilciul. Nu erau dizidenti . Decit la sate ici colo cite un chelos care nu purta cravata si ceas la mina si care nu se conforma legilor Dept Cultelor. Dar nu era o Biserica Subterana. Confundati Biserica Subterana prigonita din China ! Si nu se compara deloc !”

”Nu erau dizidenți, nu erau dizidenți” urlă toți orbii astăzi, noi nu i-am văzut.

”Nu sunt dizidenți, nu sunt dizidenți” repetau ca papagalii toți clericii unși de secu’!

Uitați-vă în cărțile de cântări, majoritatea cântărilor sunt compuse de dizidenți, de cei din biserica subterană. Nu i-a zis nimeni așa(bis subterană), e ok, dar așa a denumit-o Wurmbrand pentru americani, ca să înțeleagă. Erau diferiți, nu erau o organizație, li se spunea în zeci de feluri: ostași, betaniști, treziți, tremurici, etc., sper că nu sunteți atât de neserioși să vă însușiți gândirea și vorbirea dușmanului.

Hai să vă dau nume de oameni neincartiruiți în Cultele recunoscute sau marginalizați și ”coborâți” în ”subterană”: Traian Dorz, Sergiu Grosu, Vasilica Moisescu, Mia Iovin, Ferenc Visky, Szilagy Sandor, Costache Ioanid, Richard Wurmbrand, Nicolae Moldoveanu, Constantin Tudose, Todor Nicolae, Pocsy Gustav, Damaschin Ioanovici. Chiar cei cu care unii se laudă astăzi ca Aurel Popescu, Liviu Olah, Caraman, Marcu Nechifor au fost la limita acceptării, păstrând strânse legături cu cei ilegali. Din fericire există dosarele securității.

Fără cântările lor, ce-ați cânta voi?

Iar câte adunări există și azi la fel de independente și de ”dizidente” ca atunci, poate comentatorul de pe evz.ro nici nu vrea să știe.

Un dizident. (Cu păr pe cap, dar fără cravată că n-am costum.)

 

https://vesteabuna.wordpress.com/2010/09/11/nu-sunt-pe%c8%99ti-in-feroe-o-poveste-cu-wurmbrand/

 

////////////////////////////////////////

 

A existat Biserica Subterană?

ISTORIE CREȘTINĂ, PERSECUȚII, 

BISERICA SUBTERANĂ

 

  

 

Cărțile lui Wurmbrand arată că a existat. Chiar că creștinii ”subterani” ar fi fost mai mulți decât ceilalți.

Cine citește cărțile lui Wurmbrand (așa cum le-am citit eu prima dată după revoluție) are impresia că omul fabulează.

Păreau scrise pentru cititorul naiv din vest. Eu, crescut în comunism habar n-aveam de cele scrise în cărțile lui Wurmbrand.

Fusesem da, pe la adunări ale Oastei Domnului pe la case, chiar la baptiști, unde fusesem crescut ne adunam și pe la case(prin anii 80), dar părea exagerat să numești acele adunări Biserica Subterană.

Citind, mi se părea că R W fabulează.

Dar oare chiar n-a existat …să nu-i zicem biserică, o mișcare creștină nesupusă controlului de stat atunci?

 

Lucrurile trebuiesc privite istoric, pe ani.

 

În anii 50 oamenii se apropiau de Dumnezeu cu zecile de mii. Trecuse războiul, foametea, lipsurile, condiții care-l aduc pe om la realitate. A te aduna prin case era norma atunci, biserici(construcții) de pocăiți erau puține și mici (excepție vestul țării).

Autorizații se dădeau greu, atât de deschidere de adunări cât și de construcție.

Oastea Domnului era complet ilegală, parte din adunările de baptiști, darbyști, frați, penticostali(cele mai mici de 20 de membrii) și încă multe alte rămurele nu aveau numărul necesar și nici statul nu se grăbea să dea autorizații.

Se urmărea atunci lichidarea religiei.

 

În anii 60 lucrurile au continuat tot așa deși se strânsese lațul controlului informativ. Plase de informatori atrași sau înfiltrați colectau tone de maculatură informativă săptămânal, materie primă pentru fabrica de distrus conștiințe, adunări, biserici, anturaje, cum le ziceau ei.

Paralel, prin împuterniciții de culte, prin agenturile din culte(conducerile cultelor erau de fapt agenții ale securității), prin rezidenții din culte(e instructiv de aflat ce rol diabolic au avut aceștia) și prin miile de agenți mai mult sau mai puțin voluntari sau conștienți, informațiile digerate de creierele diabolice ale aparatului represiv erau transformate în gunoi operativ, pe înțelesul de azi: acțiuni de distrugere din interior a tot ce nu se supunea controlului lor.

 

Anii 70 au adus schimbarea. Wurmbrand a fost cumpărat în 1965, a ajuns în vest și a început să vorbească și mai ales să scrie.  Biserica subterană din comunism era subiectul cărților lui. Vesticii începeau să fie interesați de subiect. Veneau în țară și căutau Biserica subterană. O găseau, nu era greu. Făceau poze, scriau rapoarte.

Pentru conducerea comunistă de atunci aceste lucruri sunau urât. Nu era bine. Picioarele comunismului triumfător tremurau din cauza unui biet predicatoraș care nu-și ținea gura…și pana.

Acestui om trebuia să i se închidă gura.

S-au folosit mai multe metode.

 

Prima și principala: să se dovedească că Wurmbrand este un mincinos.

Biserica subterană? Așa ceva nici nu există.

Poftiți străinilor și vedeți, căutați, toți creștinii din Romania se ”închină” în temple. Nu există underground church, nu există prigoană. La noi e libertate.

 

Cum s-a procedat?

Pe mai multe planuri. Acțiunile au continuat de-a lungul anilor 70, apoi 80, până la revoluție și vorba poveștii…poate continuă și trăiesc și astăzi. N-am încălecat pe-o șa și nu vă scriu povești, să nu subestimăm puterea obiceiului profitabil, o armată antrenată să mintă cu câștig, nu se va demobiliza de la sine din conștiința care n-o are.

 

1. S-au dat autorizații tuturor adunărelelor, cel puțin ca filiale(filii, ca să nu crească numărul de biserici).

2.Toți ”dizidenții” au fost ”curtați” să intre în culte, momiți cu funcții unii din ei.

3.Adunările care nu au vrut să intre în culte au fost dezbinate după metoda clasică a destrămării de anturaje(înfiltrări din greu, partizanări dirijate, centralizări și izolări).

4.Pastorii (prezbiterii) oficiali (majoritatea agenți fideli și până azi nepocăiți) ai bisericilor oficiale au primit ca sarcină ca pe raza lor de acțiune să nu existe ”biserici subterane”.

5.Majoritatea  pastorilor oficiali făceau o muncă de slugoi ai pântecelui, mergând în vest sau de la amvoanele din țară urlând de câtă libertate avem parte în România. Pașaportul tuturor interzis se dădea cu mărinimie predicatorilor ce promiteau să-și ardă tămâia  jertfei lor pe altarul Osanalelor Libertății comuniste. Și jertfeau cu sârg, în scris și verbal.

6.Adunările Oastei Domnului au fost invitate în biserici, de către preoți grijulii, vestiții preoți democrați, comuniști.

 

Astfel că sfârșitul anilor 80 pentru un turist sau ziarist din vest venit să se documenteze în România, ar fi fost aproape imposibil de găsit chiar un pui de biserică subterană.

 

Realitatea este însă alta. Forma de persecuție fără lanțuri, prin control informativ strict a construit și a lăsat chiar după revoluție un aparat de control perfect uns, alcătuit din agenți instruiți să corupă și să mintă, sub forma unui cler pestriț, pe fiecare palier religios (culte diferite, secte adesea ostile una alteia) , toți jucându-și rolurile de ”frați”, ”prezbiteri” sau pastori ce au grijă de turmă, să nu se rătăcească. Comuniștii au creat pentru a înșela vestul o ”biserică de fațadă” ca toată lumea lor comunistă, cu oamenii lor jucând roluri de creștini, iar creștinii (cei inconștienți) au devenit degradați în roluri de figuranți ai unor teatre a căror regii și scenarii nu le pricepeau.

Când acest teatru s-a deschis în 1989, vizitatorii au putut vedea o scenă în care toate rolurile erau magistral jucate.

Piesa a continuat, cine avea puterea s-o oprească, nu dorea iar cine ar fi dorit, n-ar fi avut puterea.

Ajutoare după revoluție, sponsorizări, ”desigur ”fraților”, primim cu drag, noi suntem săraci”…..și n-au cruțat turma, cum a spus apostolul. Lepădarea de sine rămăsese mințiților de pe ultimele bănci ce dădeau din mâini a lehamite.

”Catedrale ne trebuie”, că altfel nu avem cum spăla banii pe care insistent ni-i împingeți sau deșănțat vi-i cerșim.

Și tot așa.

 

A existat biserică subterană? Până în anii 60-70 a existat așa cum a scris Wurmbrand.

După 70 a existat și a rămas până astăzi un altfel de biserică subterană, una a foștilor agenți, rezidenți, informatori și teleghidați, una a lupilor în piele de oaie, a celor furișați și strecurați să pândească, a celor cocoțați sus de comuniști și de istorie și păstrați de miopia celor drogați de ei.

Ce e subteran și ce e ”supra”-teran aici?

Cei ce credem suntem de sus, suntem sus, în locurile cerești în Cristos Isus.

Cei ce lucrează pe ascuns, cei ce nu ies la lumină sunt de jos, din adânc. Ei sunt totuși ușor de recunoscut după faptele lor. Ei sunt până astăzi ”subteranii”, cei ce lucrează ca și cârtița.

 

Dar aceste lucruri au fost încercări. Încercați ca argintul înseamnă încercați de gura care te laudă.

La aceste încercări am căzut și eu cu brio. Scriu cu durere nu cu of. N-am treabă cu nimeni, nu vreau ce are nimeni, dar un adevăr trebuie spus cu tot riscul.

 

https://vesteabuna.wordpress.com/2012/12/24/a-existat-biserica-subterana/

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Cum se împacă?

 

Traian Dorz

 

 Ceea ce Sfântul Pavel avea atunci de mustrat la credincioşii din Corint este astăzi nespus mai mult de mustrat la noi.

Şi ceea ce era de mirat cum se împacă la ei este mai de mirat cum se poate împăca la noi, după atâta propovăduire a Evangheliei şi după atâtea secole de creştinism.

Cum de se poate împăca Templul lui Dumnezeu cu idolii? – se întreabă cu durere omul lui Dumnezeu, privind la viaţa creştinilor adunării lui Hristos, când, în fiecare cuvânt sfânt, se spune atât de limpede că Hristos nu poate avea nici o legătură cu Satan. Că Duhul Sfânt nu poate locui nicidecum la un loc cu păcatul. Şi că sfinţenia trebuie să fie podoaba Casei lui Dumnezeu, cât vor ţine veacurile. Iar sfinţenia nu poate locui într-o viaţă amestecată cu tot felul de necurăţii.

Şi totuşi ţi se rupe inima de durere, ţi se umple faţa de ruşine şi ţi se zdrobeşte sufletul de apăsare când vezi şi când auzi cum în multe suflete şi în multe familii, ba chiar şi în multe biserici şi adunări, Templul lui Dumnezeu a început să se împace de-a binelea cu idolii… Evanghelia cu păcatul şi credinţa cu lumea şi cu felul ei nelegiuit.

Îţi vine să nici nu crezi despre câte un frate pe care l-ai crezut un sfânt în viaţa lui şi un om predat total lui Dumnezeu… că, la anumite ocazii, el bea ca lumea… Ba că face el însuşi băuturi îmbătătoare şi dă sau chiar vinde altora să bea, când el ştie bine porunca lui Dumnezeu, care zice: „Nu vă înşelaţi: nu puteţi bea paharul Domnului şi apoi şi paharul dracilor. Nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi apoi şi la masa dracilor“ (unde se vorbeşte urât, se fac gesturi scârboase, se petrec lucruri nelegiuite)…

Şi, de asemenea, este scris: „Vai celui care dă aproapelui său să bea… Vai ţie care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea. Te vei sătura şi tu de ruşine, în loc de slavă. Bea şi tu şi dezveleşte-te. Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul mâniei din dreapta lui Dumnezeu şi va veni ruşinea şi peste slava ta“ (Habacuc 2, 15-16).

Şi apoi ce să mai zici şi de alte şi alte asemenea idolatrii!…

 

Da, îţi vine să nici nu crezi cum oameni care predică de ani de zile altora din Cuvântul lui Dumnezeu, iar de poruncile cutremurătoare ale feririi de nelegiuiri nu numai că nu spun altora nimic, dar nici chiar ei nu ţin seama de ele. Ca şi cum nici n-ar sta aceste porunci scrise ca o înştiinţare de foc în Cartea lui Dumnezeu, pentru noi toţi.

De ce se poate împăca, oare, aşa de uşor un om care se pretinde slujitor al lui Hristos cu o călcare atât de pe faţă şi atât de îndrăzneaţă a unor porunci atât de categorice din Cuvântul cel înfricoşat al lui Dumnezeu?

Cum de nu se teme de ameninţările lui?

Cum de nu se cutremură că-L întărâtă pe Dumnezeu la o astfel de gelozie şi de răzbunare?

Cum de nu se îngrozesc că s-ar putea să vină peste el, pe neaşteptate, mânia şi pedeapsa ameninţătoare?

 

Apoi cum se împacă în alte temple ale lui Dumnezeu, în viaţa unor alţi „slujitori“ ai Evangheliei, cuvântul dărniciei sfinte cu fapta zgârceniei şi a lăcomiei blestemate?

Cum se împacă o predică despre iertare şi blândeţe cu nişte fapte de răzbunare împotriva familiei sau a vecinului? Sau a altor semeni? Cu nişte apucături de bătăuş faţă de soţie sau faţă de un vrăjmaş?

Cum se împacă propovăduirea sfinţeniei cu trăirea în desfrânare?

Cum se împacă predica despre post şi rugăciune cu o viaţă de îmbuibare şi lenevie?

Cum se poate împăca, în aceeaşi inimă, duhul care predică mila pentru săraci şi fraţi şi înştiinţează despre nevoile Lucrării lui Dumnezeu, cu duhul care strânge cu zgârcenie fiecare bănuţ şi din care niciodată nu se arată gata cu dragă inimă şi de bunăvoia sa să ajute, să dea, să sprijine pe nimeni şi cu nimic?

 

Cum se împacă Templul lui Dumnezeu, adunarea lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu cu tot felul de obiceiuri lumeşti, de oameni lumeşti, de gesturi şi porturi lumeşti?

Cum se împacă cu îmbrăcămintea lumească în faţa altarului?

Cum se împacă cu capul gol al femeilor, la rugăciune?

Cum se împacă cu muzica lumească, la cununii?

Cum se împacă cu băuturi îmbătătoare, la slujbe?

Cum se împacă cu afaceri necinstite, în altar?

Cum se împacă cu atmosfera de ură şi de certuri?

Cum poate împăca slujitorul Domnului nelegiuirea şi necredinţa cu sacerdoţiul, cu liturghisirea cu Taina cutremurătoare?

Cum, şi cum, şi cum?

Sau credem noi că multă vreme Se va lăsa Dumnezeu batjocorit şi nu va secera, oare, nelegiuitul ceea ce seamănă? (Galateni 6, 7).

 

///////////////////////////////////////

 

 

Komunistul Satan- încă din grădina Eden a virusat-o pe Eva cu pandemia feseniei şi sângele lui Adam l-a infectat cu microbul social-demoniei globaliste! Prin hibridarea lor a produs o pădure de pandemii, hoţii, certuri, bârfe, preacurvii, idolatrii, ritualuri, datini şi alte popisme otravitoare- septicemii, condamnate în Col.3/5, Gal.5/20 etc Numai prin naşterea din nou, din Sămânţa Dumnezeiască, primită prin pocăinţă, credinţă Cristică şi prin transfuzia cu Sânge /Spirit Dumnezeiesc, în care pulsează orânduieli, lecţii, porunci, invătături Duhovnicesti, redobândim Chipul şi Asemănarea Lui; Să devenim Una cu El- Căpetenie, nu cu satan,care sperie lumea,DAR are deja capul spart (de la Golgota) pentru că Dumnezeu ne-a (re) creat şi ne vrea cu gelozie pentru sine, nu pentru gheena satanei!

 

http://informatii-agrorurale.ro/iata-citeva-atractii-de-vis-care-ne-asteapta-la-umbra-frumusetilor-de-langa-baile-herculane-si-orsova/

 

////////////////////////////////////////

 

Habacuc

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice.

 

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc” şi se poate traduce prin „cel ce ţine în braţe”.

 

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer” spiritual pus de Dumnezeu peste poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul” – Hab. 2:1).

 

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în perioada premergătoare robiei babiloniene.

 

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria. Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive. Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive, Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec” în Egipt de faraonul Neco, care a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37). Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială, dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru Iuda.

 

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă. Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns de la Domnul.

 

Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc. Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă explicate de Dumnezeu „în ziua aceea”. Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4).

 

Atunci când ne confruntăm cu încercarea, de orice fel ar fi ea, să procedăm şi noi precum Habacuc: să ne suim în acest turn (comp. cu Proverbe 18.10), care pe de o parte ne apără şi ne ţine departe de zbucium, iar pe de altă parte ne permite să privim totul de sus, din însăşi perspectiva lui Dumnezeu (Isaia 55.8,9).

 

Iată cheia pentru situaţia prezentă. În jurul lui nimic nu s-a schimbat: vrăjmaşii sunt mereu acolo, iar formele de nelegiuire se desfăşoară toate nestingherite. Credinţa celui drept se poate însă sprijini pe certitudinile Cuvântului Dumnezeului său. Întrebările lui neliniştite încetează. Crede şi înţelege că acelaşi pământ care astăzi este plin de deşertăciune în curând „se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului” (v. 14; Isaia 11.9). Este învăţat cu privire la soarta celor răi, deşi judecata lor este încă suspendată (v. 6-20). Şi observaţi cât contrastează faptele celor necredincioşi cu dreptatea şi trăirea prin credinţă credinţă necesară atât pentru a fi mântuit, cât şi pentru a străbate lumea!

 

,,Aceste cuvinte, „Cel drept va trăi prin credință“ (Habacuc 2:4), sunt citate în trei epistole din Noul Testament. De fiecare dată, ele prezintă o nouă perspectivă asupra vieții și umblării creștinului.

 

În Romani 1, Pavel scrie despre stricăciunea omului și despre dreptatea lui Dumnezeu. Omul natural este într-o stare de ruină morală, lipsit de orice îndreptățire conformă standardului divin. Legea, de partea ei, nu poate face altceva decât să-l condamne pe om, din cauza neputinței lui de a produce acea dreptate pe care ea o cere de la el. Vedem însă în Romani că Dumnezeu îl îndreptățește pe credincios prin credință și, astfel, „Cel drept va trăi prin credință“. Singurul om drept este cel care crede.

 

În Evrei 10 citim: „Încă puțin, foarte puțin și Cel care vine va veni și nu va întârzia. Și cel drept va trăi prin credință“. Aici citatul vine la sfârșitul unui pasaj al cărui scop este să-l îndemne pe cel credincios să nu se descurajeze și să nu dea înapoi. De asemenea, el vine chiar înaintea capitolului 11, în care viața de credință a sfinților din Vechiul Testament este prezentată într-un mod remarcabil. Fie că este vorba de o umblare în comuniune cu Dumnezeu, sau de așteptarea judecății care va veni asupra lumii, sau de viața de străin și călător, ori de biruința asupra vrăjmașilor, accentul este pus aici pe felul în care acești oameni din vechime au trăit prin credință și au fost socotiți vrednici de către Dumnezeu.

 

În Galateni 3.11 avem o altă apariție a acestei expresii: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credinț㻓. Aici, apostolul combate gândul îndreptățirii prin faptele legii. Îndreptățirea este doar prin credință și nicidecum prin lege. Acesta este gândul principal din Epistola către Galateni.

 

Iată un rezumat al acestor gânduri. În Romani, accentul este pus pe cel drept, care trăiește prin credință; în Evrei vedem că cel drept va trăi prin credință; iar în Galateni ni se spune că cel drept va trăi prin credință.“ – W Kelly

 

Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului”. O astfel de atitudine este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui” (Hab. 2:20).

 

Habacuc

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

1. UN PROFET CU PROBLEME

2. Problema #1:

De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4

1. Răspunsul, 1:5-11
2. Problema #2:

Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?, 1:12-2:1

1. Răspunsul, 2:2-20

 

1. ODA CREDINŢEI
2. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2
3. Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7
4. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16
5. Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

 

+++

 

Comentariu la text

Habacuc 1

Profetul Habacuc este un om „normal“ într-o lume anormală. Dilema lui este nedreptatea din jur. Întrebarea lui este: „Cum poate un Dumnezeu drept să existe într-o lume nedreaptă. În prima parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat de nedreptatea celor din poporul lui Dumnezeu.

 

„Prorocia descoperită prorocului Habacuc. Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi silnicia se fac sub ochii mei, se nasc certuri şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruie pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte“ (Hab. 1:14)

 

În cea de a doua parte a capitolului 1, Habacuc este revoltat la gândul că Dumnezeu alege să pedepseascp nedreptatea din poporul Lui printr-un popor și mai nedrept, prin Haldei (Caldeeni).

 

„Aruncaţi-vă ochii printre neamuri şi priviţi, uimiţi-vă şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-aţi crede-o, dacă v-ar povesti-o cineva!

Iată, voi ridica pe haldeeni – popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe care nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi ies dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să jefuiască; privirile lui lacome caută înainte şi strânge prinşi de război ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi şi voievozii sunt o nimica pentru el, râde de toate întăriturile, căci îngrămădeşte pământ şi le ia. Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui! “ (Hab. 1:5-11).

 

Problema lui Habacuc este veche de când lumea și nouă cu fiecare zi. Cum poate funcționa Dumnezeul cel drept într-o lume nedreaptă?

 

Răspunsul lui se bazează pe ceea ce el știe deja despre Dumnezeu. Priceperea lui este mărită când se sprijină pe ceea ce cunoaște deja despre Dumnezeu din revelația biblică.

 

1. Dumnezeu locuiește în eternitate, necaracterizat de ceea ce se întâmplă în lumea de acum.

 

„Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu?“ (Hab. 1:12-13).

 

1. Dumnezeu este dincolo de lumea aceasta și nu este afectat de starea ei. Ceea ce se întâmplă în lumea de acum nu-L pângărește pe Dumnezeu care este deasupra acestor lucruri, suveran absolut, urzitorul unui plan în care decăderea oamenilor nu este decât o etapă intermediară.

 

„Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale!

Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? Vei face Tu omului ca peştilor mării, ca târâtoarei, care n-are stăpân?

El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi trage în mreaja sa, îi strânge în năvodul său. De aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe mrejei sale, aduce tămâie năvodului său, căci lor le datorează partea lui cea grasă şi bucatele lui gustoase! Pentru aceasta îşi va goli el întruna mreaja şi va înjunghia fără milă pe neamuri?“ (Hab. 2:12b-16).

 

Habacuc 2

După ce și-a exprimat nedumeririle în primul capitol, profetul primește un răspuns care trebuie scris clar și citeț, pentru ca toți să-l poată citi. El este la fel de valabil astăzi cum a fost atunci:

 

„M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie prorocia şi sap-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit“ (Hab. 2:1-3).

 

Ceea ce urmează este o listă cu capete de acuzare pentru Babilon, puterea omenească ridicată s-o vadă toți de pe fața pământului. Ea nu este un exemplu de urmat sau de invidiat, ci o pildă de autodistrugere prin păcat. Babilonul n-a vrut să știe nimic de Dumnezeu, ci a preferat să-și sprijine prosperitatea și liniștea pe păcat. Urmează o listă de „Vai!“-uri care seamănă cu celebrele „Vai!“-uri rostite de Domnul Isus împotriva cărturarilor și fariseilor străini de Dumnezeu din vremea aceea (Mat. 23:13-39).

 

Mesajul încredințat de Dumnezeu lui Habacuc are această introducere:

 

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui. Ca şi cel beat şi semeţ, cel mândru nu stă liniştit, ci îşi lărgeşte gura ca Locuinţa morţilor, este nesăţios ca moartea, aşa că pe toate neamurile vrea să le strângă la el şi toate popoarele le trage la el. Nu va fi el de batjocura tuturor acestora, de râs şi de pomină? Se va zice: … “ (Hab. 2:4-6)

 

Urmează capetele de acuzare:

 

Primul „vai“: Vai de cel ce-și clădește liniștea și fericirea pe nefericirea altora

 

‘Vai de cel ce adună ce nu este al lui! Până când se va împovăra cu datorii?’ Nu se vor ridica deodată cei ce te-au împrumutat? Nu se vor trezi asupritorii tăi şi vei ajunge prada lor? Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară şi împotriva cetăţii tuturor locuitorilor ei” (Hab. 2:6-8).

 

Al doilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea și fericirea pe protecția zidurilor mari de apărare. Cei hrăpăreți simt dușmănia și furia celor jefuiți și caută să se protejeze. Pieirea lor va veni însă de la Domnul și va fi «într-o clipă! De-odată!“

 

„Vai de cel ce strânge câştiguri nelegiuite pentru casa lui, ca să-şi aşeze apoi cuibul într-un loc înalt şi să scape din mâna nenorocirii! Ruşinea casei tale ţi-ai croit, nimicind o mulţime de popoare şi împotriva ta însuţi ai păcătuit. Căci piatra din mijlocul zidului strigă şi lemnul care leagă grinda îi răspunde“ (Hab. 2:9-11).

 

Acest „numai împotriva ta ai păcătuit“ își găsește ecoul în ceea ce spune apostolul Pavel: „s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri“ (1 Tim. 6:7-10). La fel de mult i se potrivește acestui text și pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12:13-21). A fost nebun că s-a încrezut în băgății. Viața i-a fost curmată „imediat“, chiar în noaptea aceea.

 

Al treilea „vai“: Vai de cei ce confundă valoarea cu non-valoarea!

 

„Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire! Iată, când Domnul oştirilor a hotărât lucrul acesta, popoarele se ostenesc pentru foc şi neamurile se trudesc degeaba. Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă“ (Hab. 2:12-14).

 

Al patrulea „vai“: Vai de cei ce-și clădesc liniștea și fericirea în viciu și în coruperea altora:

 

Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti, ca să-i vezi goliciunea! Te vei sătura de ruşine, în loc de slavă; bea şi tu şi dezveleşte-te! Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului şi va veni ruşinea peste slava ta. Căci silniciile făcute împotriva Libanului vor cădea asupra ta şi pustiirile fiarelor te vor îngrozi, pentru vărsarea sângelui oamenilor, şi silniciile făcute în ţară, împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei.  (Hab. 2:12-17).

 

Al cincilea „vai“: Vai de cel ce-și așează liniștea pe minciuna idolilor falși!

 

„La ce ar putea folosi un chip cioplit, pe care-l ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat, care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea în el, pe când el făureşte numai nişte idoli muţi?

Vai de cel ce zice lemnului: „Scoală-te”, şi unei pietre mute: „Trezeşte-te!” Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească. Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!“ (Hab. 2:18-20).

 

Un copil al lui Dumnezeu trebuie să citească ziarele cu Biblia în mână. Altfel ne pierdem echilibrul. Cuprinsul rechizitoriului publicat de Dumnezeu stă și astăzi cu capetele lui de acuzare împotriva mai marilor puternici din lumea aceasta. „Vor plăti!“ spune Domnul. Va fi vai de pielea lor.

 

Habacuc 3

Acest capitol este o cântare pusă de evrei pe o melodie. Ea descrie:

 

1. Un Dumnezeu care vine! El nu este nici absent, nici pasiv. El este … pe drum spre noi.

„Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-Ţi aminte de îndurările Tale! Dumnezeu vine din Teman şi Cel Sfânt vine din muntele Paran…  “ (Hab. 3:1-2)

 

1. Un Dumnezeu îmbrăcat în slavă!

„Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina soarelui, din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui. Înaintea Lui merge ciuma, şi molima calcă pe urmele lui“ (Hab. 3:3-5).

 

III. Un Dumnezeu care judecă!

„Se opreşte şi măsoară pământul cu ochiul; priveşte şi face pe neamuri să tremure; munţii cei veşnici se sfărâmă, dealurile cele vechi se pleacă; El umblă pe cărări veşnice. Văd corturile Etiopiei pline de groază şi se cutremură colibele din ţara Madianului.

S-a mâniat oare Domnul pe râuri? Împotriva râurilor se aprinde mânia Ta sau împotriva mării se varsă urgia Ta, de ai încălecat pe caii Tăi şi Te-ai suit în carul Tău de biruinţă?

Arcul Tău este dezvelit; blestemele sunt săgeţile Cuvântului Tău… Tu despici pământul ca să dai drumul râurilor.

La vederea Ta, se cutremură munţii; se năpustesc râuri de apă; adâncul îşi ridică glasul şi îşi înalţă valurile. Soarele şi Luna se opresc în locuinţa lor de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.

Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.“ (Hab. 3:6-12).

 

1. Un Dumnezeu care izbăvește pe poporul Său.

„Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărâmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii până în vârf. Străpungi cu săgeţile Tale capul căpeteniilor lui, care se năpustesc peste mine ca furtuna, să mă pună pe fugă, scoţând strigăte de bucurie, ca şi cum ar fi şi mâncat pe cel nenorocit în culcuş. Cu caii Tăi mergi pe mare, pe spuma apelor mari“ (Hab. 3:13-15).

 

1. Un Dumnezeu în care te poți încrede!

„Când am auzit… lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta, mi se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase şi-mi tremură genunchii. Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul va merge împotriva poporului?

Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Domnul Dumnezeul este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe înălţimile mele.”

– Către mai-marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde“ (Hab. 3:16-19).

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/habacuc/

///////////////////////////////////////

 

Adunarea lui Dumnezeu, de  C. H. Mackintosh

 

sau Isus este îndeajuns.

 

Introducere

 

Într-o vreme ca aceasta, când aproape fiecare învăţătură devine centrul unei noi întovărăşiri, simţim şi mai mult nevoia de a avea convingeri lucrate în noi chiar de Dumnezeu, despre ceea ce este în adevăr Adunarea lui Dumnezeu. Trăim într-un secol de activitate intelectuală neobişnuită; de aici nevoia de a studia Cuvântul lui Dumnezeu cu calm şi rugăciune.

 

Acest Cuvânt – binecuvântat să fie Autorul lui! – este ca o stâncă în mijlocul oceanului gândirii omeneşti; astfel, el rămâne neclintit în furtuni cum şi atunci când valurile înspumate izbesc în el neîncetat. Această stâncă nu numai că rămâne ea însăşi neclintită, dar împărtăşeşte neclintirea ei tuturor acelora care stau pe ea. Ce har, că în felul acesta rămânem nezdruncinaţi de frământările oceanului furtunos şi găsim linişte şi odihnă pe „stânca veacurilor”!

 

Negreşit, aceasta este o mare binecuvântare. Dacă n-am avea Cuvântul, unde am fi? Unde am merge? Şi ce am face? Ce întuneric! Ce încurcătură! Ce nedumerire! Zeci de mii de glasuri felurite ajung uneori la urechile noastre şi fiecare din ele pare că vorbeşte cu o astfel de autoritate, încât – dacă nu eşti bine învăţat şi bine întemeiat pe Cuvânt – e primejdie să fii dărâmat sau cel puţin clătinat şi tulburat. Unul spune că aşa e bine; altul că altfel e bine; al treilea că toate sunt bune, iar al patrulea că nimic nu e bun. În privinţa atitudinii faţă de Biserică sau Adunare, vom întâlni creştini care merg într-un loc, alţii care merg într-alt loc, unii care merg pretutindeni şi alţii care nu se duc nicăieri.

 

Faţă de această stare de lucruri, ce este de făcut? E cu neputinţă ca pretutindeni să fie bine. Şi totuşi există negreşit ceva aşa cum trebuie. E imposibil să fim obligaţi să trăim în greşeală, în întuneric sau în nesiguranţă. Este o cărare – binecuvântat să fie Dumnezeu! – cu toate că pasărea de pradă n-o cunoaşte, ochiul vulturului n-a zărit-o, cele mai trufaşe dobitoace n-au călcat pe ea şi leul n-a trecut niciodată pe ea. Unde este această cale sigură şi binecuvântată? Ascultaţi răspunsul lui Dumnezeu: „Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28:28 )

 

De aceea, cu teamă de Domnul, în lumina adevărului Lui, care nu poate greşi niciodată, şi într-o umilă dependenţă de învăţătura Duhului Sfânt, pornim la cercetarea subiectului arătat la începutul acestei scrieri. Domnul să facă să nu ne încredem deloc în gândurile noastre sau în gândurile vreunui om, ci cu sinceritate să ne lăsăm învăţaţi numai de Dumnezeu!

 

Dar, pentru a trata cu folos acest subiect atât de însemnat despre Adunarea lui Dumnezeu, trebuie să stabilim un fapt şi în al doilea rând să punem o întrebare. Faptul e acesta: există într-adevăr pe pământ o Adunare a lui Dumnezeu. Iar întrebarea e următoarea: Ce este această Adunare?

 

Partea I.

 

În primul rând să vedem faptul. Există pe pământ ceva care se numeşte şi care este Adunarea lui Dumnezeu. Negreşit, acesta este un fapt însemnat: Dumnezeu are o adunare pe pământ. Departe de mine gândul că aceasta ar fi vreo organizaţie omenească cum sunt: biserica ortodoxă, biserica Romei, biserica anglicană, biserica scoţiană sau diferitele sisteme ieşite din ele, alcătuite şi modelate de mână omenească şi susţinute prin mijloacele omului.

 

Adunarea lui Dumnezeu e formată prin Duhul Sfânt, în jurul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, ca să adore pe Dumnezeu Tatăl şi să aibă părtăşie cu El. Posibilitatea de a recunoaşte şi de a preţui această Adunare este cu totul altceva şi depinde de starea noastră duhovnicească, de dezbrăcarea de noi înşine, de zdrobirea voinţei noastre şi de supunerea noastră ca de copil faţă de autoritatea Sfintei Scripturi.

 

Dacă începem cercetările noastre despre Adunarea lui Dumnezeu cu sufletul plin de gânduri formate mai dinainte şi de anumite preferinţe personale sau dacă recurgem la lumina tremurătoare a învăţăturilor, părerilor şi tradiţiilor omeneşti, atunci să fim siguri că nu vom ajunge la adevăr.

 

Ca să recunoaştem Adunarea lui Dumnezeu, trebuie să fim învăţaţi numai şi numai de Cuvântul lui Dumnezeu, şi să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu; căci ce s-a spus despre copiii lui Dumnezeu, se poate spune şi despre Adunarea lui Dumnezeu: „lumea n-o cunoaşte.”

 

Prin urmare, dacă în vreun fel oarecare suntem cârmuiţi de duhul lumii; dacă suntem porniţi să ridicăm în slăvi pe un om; dacă umblăm să ne arătăm pe noi înşine în faţa oamenilor; dacă ţinem să dobândim un loc atrăgător, adică o situaţie de mare renume, care este însă o piedică pentru sufletul nostru, atunci mai bine să părăsim cercetările noastre despre Adunarea lui Dumnezeu şi să ne căutăm locul în acele forme ale organizaţiei omeneşti care se potrivesc mai mult cu felul nostru de a gândi sau cu convingerile noastre intime.

 

Mai mult, dacă ţinta noastră este să găsim o ceată religioasă în care să fie preţuit Cuvântul lui Dumnezeu sau în care să se găsească copii ai lui Dumnezeu, dorinţa aceasta ni se poate împlini, căci putem găsi în creştinătate o ceată care să aibă unul din aceste lucruri, ba chiar pe amândouă.

 

În sfârşit, dacă urmărim doar să facem tot binele pe care suntem în stare să-l facem, fără să cercetăm cum îl facem; dacă suntem gata să întoarcem cuvintele lui Samuel şi să le facem să sune cam aşa: „Jertfele fac mai mult decât ascultarea şi grăsimea berbecilor mai mult decât păzirea Cuvântului Lui”, atunci este mai mult decât nefolositor să ne urmăm cercetările privitoare la Adunarea lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât această Adunare nu poate fi descoperită şi încuviinţată decât de unul care a învăţat să fugă de zecile de mii de căi înflorite, croite de oameni, şi să-şi supună cugetul, inima, priceperea şi toată fiinţa sa morală celei mai înalte autorităţi care e arătată în cuvintele: „Aşa vorbeşte Domnul!”

 

Cu alte cuvinte, ucenicul supus ştie că există o Adunare a lui Dumnezeu şi numai el e în stare – datorită harului – s-o găsească şi să recunoască faptul că locul său este acolo. Acela care cercetează Scriptura cu pricepere simte foarte bine deosebirea care există între un sistem întemeiat, alcătuit şi cârmuit de înţelepciunea şi voinţa omului şi această Adunare, care se strânge în jurul lui Hristos, şi e cârmuită de El. Deosebirea e mare de tot: ca dintre Dumnezeu şi om!

 

Dar cineva ar putea să ceară dovezi din Biblie despre faptul că există pe pământ o Adunare a lui Dumnezeu. Foarte bine. Le vom aduce îndată. Ba chiar să ne fie îngăduit s-o spunem: fără autoritatea Scripturii, toate cele spuse despre adevăruri ca acestea sunt fără valoare. Aşa dar, ce spune Cuvântul?

 

Prima noastră dovadă din Biblie va fi cunoscutul loc de la Matei 16:13-18 : „Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?» Ei au răspuns: «Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii Ilie; alţii Ieremia sau unul din proroci». «Dar voi», le-a zis El «cine ziceţi că sunt?» Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: «Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu!» Isus a luat cuvântul şi i-a zis: «Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (greceşte: Petros) şi pe această piatră (greceşte „petra” = stâncă) voi zidi Biserica şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui».”

 

Aici Domnul nostru vesteşte dinainte că are de gând să clădească Adunarea arătând totodată adevărata ei temelie şi anume: „Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Acesta e un punct de mare însemnătate în subiectul nostru. Clădirea este întemeiată pe Stâncă şi această Stâncă nu e Petru, care poate să greşească, să se poticnească, să se rătăcească, ci Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu; şi fiecare piatră din această clădire are parte de viaţa Stâncii, care nu poate fi nimicită, fiind biruitoare asupra oricărei puteri a vrăjmaşului.

 

Mai mult, ceva mai departe, tot în Evanghelia după Matei, ajungem la un loc tot aşa de bine cunoscut: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de Adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu, care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:15-20 ).

 

Vom mai avea prilej să ne amintim de acest loc şi anume în a doua parte a subiectului nostru. Acum îl aducem doar ca un inel în lanţul dovezilor pe care ni le dă Scriptura că există o Adunare a lui Dumnezeu pe pământ. Această Adunare nu e un nume, o formă, o pretenţie sau o închipuire. Nu, ea este o realitate dumnezeiască, un aşezământ al lui Dumnezeu, care l-a pecetluit şi l-a întărit. Ea este aşezământul la care se apelează în toate cazurile de jigniri personale şi de neînţelegeri care nu se pot aranja între părţile interesate. Această Adunare poate fi alcătuită din „două sau trei” persoane – cel mai mic număr – dar chiar şi atunci ea există, este recunoscută de Dumnezeu, iar hotărârile ei sunt recunoscute în cer.

 

Nu trebuie să ne lăsăm înspăimântaţi şi abătuţi de la adevăr în privinţa acestui subiect prin faptul că biserica Romei a încercat să-şi întemeieze monstruoasele-i pretenţii pe cele două locuri pe care le-am citat. Această biserică nu este Adunarea lui Dumnezeu, întemeiată pe Stâncă, pe Hristos, şi strânsă în Numele Lui; ea înseamnă lepădarea de credinţă; ea este întemeiată pe un muritor slab şi cârmuită de tradiţii şi învăţături omeneşti. Aşadar, nu trebuie să ne lăsăm lipsiţi de realitatea care vine de la Dumnezeu prin falsificările acestei realităţi făcute de satan. Dumnezeu îşi are Adunarea Sa pe pământ şi noi suntem răspunzători s-o recunoaştem şi să ne găsim locul în ea.

 

Aceasta cere un ochi simplu, o voinţă supusă, un duh smerit. Cititorul să fie însă sigur că îi stă la îndemână har să ajungă la o siguranţă dumnezeiască cu privire la locul său în Adunarea lui Dumnezeu, tot aşa cum i-a stat ori îi stă şi cu privire la adevărul despre propria sa mântuire prin sângele Mielului; şi n-ar trebui să fie mulţumit fără aceasta. Eu n-aş fi mulţumit să trăiesc un ceas fără siguranţa că sunt – în duh şi în felul de a gândi – un om care fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Zic „în duh şi în felul de a gândi” pentru că s-ar putea întâmpla să mă aflu într-un loc unde nu se găseşte nicio arătare locală a Adunării; în acest caz, trebuie să mă mulţumesc să am doar părtăşie în duh cu toţi aceia care stau pe terenul Adunării lui Dumnezeu şi să mă îndrept către El, pentru a-mi da posibilitatea să mă pot bucura de harul de a fi la un loc cu poporul Lui, pentru a gusta binecuvântările Adunării Lui şi totodată pentru a mă face părtaş la sfintele ei îndatoriri.

 

Iată ceea ce simplifică problema într-un mod uimitor: dacă nu pot să am chiar Adunarea lui Dumnezeu, nu voi avea nimic mai puţin. Nu mi-e de ajuns să mă duc la o adunare religioasă, unde sunt câţiva creştini, unde se predică Evanghelia şi unde se urmează rânduielile obişnuite. Trebuie să fim încredinţaţi, prin autoritatea Cuvântului şi Duhului Sfânt, că această adunare se strânge pe temeiul adevărului privitor la Adunarea lui Dumnezeu, ale cărei trăsături le poartă; altfel, nu pot s-o recunosc. Da, pot recunoaşte pe copiii lui Dumnezeu care sunt acolo, dacă ei vor să-mi îngăduie aceasta dincolo de barierele sistemului lor religios; dar acest sistem nu pot să-l recunosc, nici să-l încuviinţez în vreun fel.

 

Dacă aş face altfel, ar fi ca şi cum aş spune că e tot una să-mi iau locul în Adunarea lui Dumnezeu sau într-un sistem omenesc, ca şi cum aş recunoaşte autoritatea Domnului Isus sau autoritatea omului, ca şi cum m-aş pleca înaintea Cuvântului lui Dumnezeu sau înaintea părerilor omeneşti.

 

Fără îndoială, mulţi se vor mira auzind aceste lucruri şi vor spune că aceasta înseamnă bigotism, prejudecată, îngustime de vederi, intoleranţă şi câte altele. Aceasta însă nu trebuie să ne întristeze prea mult. Tot ce avem noi de făcut este să arătăm adevărul cu privire la Adunarea lui Dumnezeu şi să rămânem alipiţi de acest adevăr cu toată inima, cu toată tăria şi cu orice preţ. Dacă Dumnezeu are o Adunare – şi Scriptura mărturiseşte lucrul acesta – atunci eu trebuie să fiu acolo, şi nu în altă parte.

 

Fără îndoială, fiecare trebuie să recunoască aceasta: acolo unde se află mai multe sisteme care vin în conflict unele cu altele, ele nu pot să fie toate de la Dumnezeu. Atunci ce e de făcut? Să mă mulţumesc să aleg din două pe cel mai puţin rău? Atunci ce să fac? Răspunsul este simplu, arătat limpede: ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic.

 

Dacă acolo unde locuieşti se găseşte o adunare care poartă trăsăturile Adunării lui Dumnezeu, bine; alipeşte-te de ea! Dacă nu, mulţumeşte-te să fii în părtăşie de duh cu toţi aceia care, cu umilinţă şi credincioşie, mărturisesc şi ocupă această sfântă poziţie. Unii socotesc că cei ce încuviinţează totul şi merg împreună cu toate şi cu toţi sunt „oameni cu vederi largi”. Poate este foarte uşor şi foarte plăcut să fii într-un loc unde e îngăduită voinţa fiecăruia şi unde sunt lăsate la o parte frământările conştiinţei; unde poţi păstra ce-ţi place şi unde te poţi duce unde vrei. Toate acestea par lucruri atrăgătoare, deci vrednice de primit; la sfârşit însă se va vedea amărăciune şi lipsă de roade, iar în ziua Domnului  totul va arde – cum ard lemnul, fânul şi paiele – căci nu pot rezista la focul judecăţii.

 

Dar să continuăm cu arătarea dovezilor din Biblie. În Faptele Apostolilor – sau mai bine zis în Faptele Duhului Sfânt – găsim Adunarea întemeiată cu adevărat. Un loc sau două vor fi de ajuns, ca să dovedim aceasta: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi” (Faptele Apostolilor 2:46-47 ).

 

Aşa era mersul lucrării pe vremea apostolilor: simplu, original. Când o persoană se întorcea la Dumnezeu, îşi lua locul în Adunare; nu era nici o greutate să fie primită; nu erau nici secte, nici partide, care să se pretindă fiecare o biserică, având cauza ei sau interesul ei particular. Nu era decât Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuia şi cârmuia. Nu era un sistem format după voinţa, judecata sau conştiinţa omului. Omul nu pornise încă să întemeieze o biserică. Era numai lucrarea lui Dumnezeu. Numai în seama lui Dumnezeu şi în puterea Lui era să adune la un loc pe cei mântuiţi şi să mântuiască pe cei pierduţi*.

 

 

 

 

 

* Nicăieri în Scriptură nu întâlnim ideea de a fi membrul unei biserici sau al unei adunări. Orice adevărat credincios este un mădular al Adunării lui Dumnezeu – al Trupului lui Hristos – şi nu poate în acelaşi timp să fie mădular şi al altui lucru, după cum braţul meu nu poate să fie mădular şi al altui trup.

 

Singurul teren adevărat pe care se pot aduna cei credincioşi este arătat în această mărturisire însemnată: „Este un singur Trup, un singur Duh” (Efeseni 4:4 ). „Noi, care suntem mulţi, suntem un trup, căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine” (1. Corinteni 10:17 ). Dacă Dumnezeu declară că nu este decât „un singur Trup”, este împotriva gândului Lui să fie mai multe trupuri, secte sau denumiri. Chiar dacă într-o localitate nu este numărul întreg de credincioşi care poate fi numit „Trupul lui Hristos” sau „Adunarea lui Dumnezeu”, totuşi credincioşii de acolo trebuie să se adune pe terenul acestui „Trup” şi al acestei „Adunări” şi pe nici un alt teren. Atragem deosebita atenţie cititorilor asupra acestui principiu, care rămâne în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările. Starea de ruină a bisericii mărturisitoare nu atinge acest principiu. A fost adevărat din ziua Cincizecimii; este adevărat în vremea de faţă şi va fi adevărat până ce Adunarea va fi răpită, ca să întâmpine pe Capul şi Domnul ei, că este un singur Trup. Toţi credincioşii fac parte din acest Trup şi ar trebui ca ei să se adune călăuziţi de acest principiu şi de nici unul altul.

 

Pentru ce – întrebăm noi – ar fi altfel în vremea de faţă? Pentru ce oamenii născuţi din nou ar căuta altceva în afară sau deosebit de Adunarea lui Dumnezeu? Nu este de ajuns să fii în Adunarea Lui? Locul unde locuieşte, lucrează şi cârmuieşte El nu este tocmai locul unde trebuie să fie toţi ai Lui? Fără îndoială. Ar trebui să se mulţumească ei cu altceva? Nu, fireşte. Mai spunem răspicat încă o dată: „Ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic”.

 

Este adevărat că s-au arătat decăderea, ruina şi lepădarea de adevărata credinţă. Valul ameninţător al rătăcirii a smuls multe din vechile hotare ale Adunării. Înţelepciunea omului şi voinţa lui sau, dacă vreţi, priceperea, judecata şi cunoştinţa lui au fost la lucru în chestiunile privitoare la Biserică şi urmarea acestui fapt se arată ochilor noştri în sectele şi partidele care aproape nu se mai pot număra în vremea de faţă. Totuşi, îndrăznim să spunem că Adunarea e totdeauna Adunare, cu toată decăderea, cu tot păcatul şi cu toată încurcătura care a urmat. Greutatea de a ajunge să cunoşti Adunarea poate să fie mare, dar realitatea ei odată găsită e neschimbată şi neschimbătoare. Pe timpul apostolilor, Adunarea şi-a înălţat capul cu hotărâre, lăsând în urma ei pe de o parte ţinutul întunecos al iudaismului, iar pe de altă parte păgânismul. Nu era cu putinţă să se fi înşelat cineva cu privire la ea; Adunarea era o mare realitate; o ceată de oameni vii, în mijlocul căruia locuia Dumnezeu; o ceată de oameni adunaţi, stăpâniţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt în aşa fel, încât, dacă intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, acesta era încredinţat de toţi şi nevoit să recunoască faptul că Dumnezeu era acolo (citiţi cu luare aminte 1 Corinteni capitolele 12 şi 14).

 

Astfel, în Evanghelie, Domnul nostru şi-a dezvăluit gândul de a întemeia o Adunare. Această Adunare ne este arătată în Faptele Apostolilor ca o realitate istorică. Apoi, venind la epistolele lui Pavel, vedem că apostolul se adresează Adunării în şapte locuri diferite şi anume: la Roma, la Corint, în Galatia, la Efes, la Filipi, la Colose şi la Tesalonic; în sfârşit la începutul Apocalipsei, e vorba de nişte epistole către şapte adunări diferite. În toate aceste locuri, Adunarea lui Dumnezeu era un lucru vădit, simţit, real, întemeiat şi păstrat de Dumnezeu Însuşi. Nu era o organizaţie omenească, ci un aşezământ dumnezeiesc, o mărturie, un sfeşnic pentru Dumnezeu în fiecare loc.

 

Iată atâtea dovezi biblice despre faptul că Dumnezeu are pe pământ o Adunare strânsă mănunchi, locuită şi cârmuită de Duhul Sfânt, care e singurul şi adevăratul locţiitor al lui Hristos pe pământ.

 

Evanghelia aduce vestea despre Adunare; Faptele Apostolilor, în mod istoric, ne înfăţişează Adunarea iar epistolele se adresează Adunării. Toate acestea sunt clare de tot. Şi ţinem s-o spunem apăsat: pentru înţelegerea acestui subiect, nu avem nevoie de nici un alt glas decât de glasul Sfintei Scripturi. Înţelepciunea omenească să tacă fiindcă n-o recunoaştem; tradiţia să nu-şi înalţe glasul fiindcă n-are trecere înaintea ochilor noştri; părerea mulţimii şi ceea ce pare potrivit cu împrejurările să nu se aştepte să le băgăm în seamă. Noi credem că Sfintele Scripturi sunt de ajuns, căci ele cuprind tot ce ne trebuie, ca să facă desăvârşit pe omul lui Dumnezeu şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună (2. Timotei 3:16-17 ). Cuvântul lui Dumnezeu ori este de ajuns, ori nu este de ajuns. Noi credem că este mai mult decât de ajuns pentru tot ce este necesar Adunării lui Dumnezeu. Nici n-ar putea fi altfel când Însuşi Dumnezeu este Autorul lui. Ori tăgăduim divinitatea Bibliei, ori recunoaştem că Biblia este de ajuns. Nu e cale de mijloc. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi scris o carte nedesăvârşită, o carte cu lipsuri.

 

Acesta e un principiu foarte serios în legătură cu subiectul nostru. Mulţi scriitori protestanţi, atacând papismul, au păstrat autoritatea Bibliei şi învăţătura că ea este de ajuns; ni se pare însă că ei sunt totdeauna descoperiţi când adversarii lor întorc atacul şi le cer o dovadă luată din Scriptură în sprijinul unor lucruri încuviinţate şi primite de bisericile protestante.

 

Într-adevăr, în bisericile protestante sunt primite şi practicate multe lucruri, care nu se bucură de încuviinţarea Cuvântului; şi când viclenii şi inteligenţii apărători ai papismului au atras atenţia asupra acestor lucruri şi au cerut să li se răspundă pe ce autoritate biblică se întemeiază ele, atunci slăbiciunea protestantismului a fost dată la iveală în chip izbitor. Dacă la un moment dat, într-o privinţă oarecare ne învoim să apelăm la tradiţie sau la ceea ce este bine văzut de mulţime, cine va putea să arate hotarele unde trebuie să ne oprim? Dacă ne este îngăduit ca într-o privinţă oarecare să ne depărtăm de Scriptură, până unde putem să mergem în această direcţie? Dacă în vreo privinţă admitem autoritatea tradiţiei, cine trebuie să-i hotărască întinderea? Dacă părăsim calea îngustă a descoperirii dumnezeieşti şi intrăm în câmpul întins şi încurcat al tradiţiei omeneşti, atunci n-are dreptul fiecare să aleagă ce vrea? Într-un cuvânt, este cu neputinţă să te poţi împotrivi susţinătorilor catolicismului roman stând pe alt teren decât pe cel al Adunării lui Dumnezeu, unde se recunoaşte că Numele Domnului Isus, Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt sunt de ajuns. Dumnezeu să fie binecuvântat!

 

Aceasta este poziţia de neştirbit ocupată de Adunarea Lui. Şi oricât de slabă şi dispreţuită ar fi această Adunare în ochii lumii, noi ştim că Hristos a spus că „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Adunarea îşi are drept temelie „Piatra cea vie”, cu toate că o arătare locală a acestei Adunări poate să fie numai „doi sau trei adunaţi în Numele Domnului Isus” – deci o ceată slabă, săracă, fără vază, nebăgată în seamă.

 

Este bine să fim lămuriţi şi hotărâţi în privinţa acestui subiect. Făgăduinţa lui Hristos nu poate lipsi niciodată. Binecuvântat să fie Numele Lui! El S-a coborât până la cel mai mic număr posibil la care poate fi redusă Adunarea Lui: chiar la „doi”. El e plin de îndurare! El împărtăşeşte tot prestigiul, toată valoarea şi toată puterea Numelui Său dumnezeiesc şi nemuritor unui mic număr de credincioşi neînsemnaţi, adunaţi în jurul Lui. E limpede de tot pentru cine vrea să înţeleagă cum trebuie că Domnul Isus, vorbind despre „doi sau trei”, nu Se gândea la acele întinse sisteme care s-au format în vremurile vechi, în evul mediu şi în timpurile moderne, în răsărit şi în apus, numărând ucenicii lor nu cu „doi sau trei”, ci cu împărăţiile, provinciile şi parohiile. E clar de tot că o ţară întreagă botezată şi „două sau trei” suflete vii, adunate în Numele Domnului Isus, nu înseamnă şi nu pot să însemne acelaşi lucru. Creştinătatea botezată e un lucru, iar Adunarea lui Dumnezeu este altul. Vom vedea în curând ce este aceasta din urmă şi spunem desluşit că ele nu sunt şi nu pot să fie totuna. De obicei lumea le confundă, cu toate că nu există două lucruri care să fie mai bine deosebite între ele ca acestea.

 

Dacă vrem să ştim prin ce icoană închipuitoare (simbol) înfăţişează Hristos lumea botezată, n-avem decât să ne gândim la „grăuntele de muştar”, ajuns copac mare, şi la „aluatul” de la Matei 13 . Cel dintâi ne arată cum este în afară „împărăţia cerurilor”, cel de al doilea ne arată cum este înăuntru această împărăţie. Aceasta, la obârşie, fusese întemeiată în adevăr şi în curăţie, dar, prin lucrarea primejdioasă a lui satan, a ajuns înăuntru ceva stricat. În afară, e adevărat, se arată foarte populară, are o înfăţişare măreaţă şi se întinde până departe, pe pământ, adunând tot felul de oameni sub umbra stăpânirii ei. Aceasta este lecţia, simplă, dar foarte serioasă, pe care printr-o înţelegere duhovnicească, o învăţăm de la „grăuntele de muştar” şi de la „aluatul” de la Matei 13 .

 

Iar noi adăugăm că, numai învăţând bine această lecţie, căpătăm destoinicia necesară de a face deosebirea necesară între „împărăţia cerurilor” şi „Adunarea lui Dumnezeu”. Cea dintâi poate fi asemănată cu o mlaştină întinsă, a doua cu o gârlă care curge străbătând mlaştina şi deci în primejdie neîntreruptă să-şi piardă caracterul ei deosebit, amestecându-se cu apa înconjurătoare a mlaştinii. A confunda cele două lucruri înseamnă a da o lovitură de moarte oricărei discipline sfinte şi, ca urmare, curăţiei din Adunarea lui Dumnezeu. Dacă „împărăţia” şi „Adunarea” înseamnă unul şi acelaşi lucru, atunci cum trebuie să lucrăm în cazul „răului” de la 1. Corinteni 5 ? Apostolul ne spune să-l dăm afară. Dar unde trebuie să-l punem? Domnul nostru Însuşi ne-a spus lămurit: „Ţarina este lumea” şi apoi în Ioan 17 , El spune că ai Lui nu sunt din lume. Aceasta limpezeşte bine totul. Cu toate acestea, oamenii zic –  chiar faţă de declaraţia Domnului nostru, că ţarina e biserica şi că neghina şi grâul – nelegiuiţii şi cei credincioşi – trebuie să crească împreună şi deci nu trebuie despărţite sub nici un cuvânt. Astfel învăţătura limpede şi precisă a Duhului Sfânt din 1. Corinteni 5 este pusă în opoziţie vădită cu învăţătura tot aşa de lămurită şi de precisă a Domnului din Matei 13 ; şi aceasta vine de acolo că se confundă cele două lucruri deosebite şi anume: „împărăţia cerurilor” şi „Adunarea lui Dumnezeu”.

 

Subiectul pe care îl tratez aici nu-mi îngăduie să mă ocup mai mult de chestiunea „împărăţiei cerurilor”. Deocamdată socotesc că am spus de ajuns dacă am izbutit să fac pe cititor să-şi dea seama de deosebirea dintre „împărăţie” şi „Adunare”. Acum vom cerceta ce este Adunarea. Duhul Sfânt să fie Învăţătorul nostru!

 

Partea a II-a.

 

Căutând  să răspundem la întrebarea: ce este Adunarea lui Dumnezeu? – pentru a da claritate şi precizie gândurilor noastre, vom încerca mai întâi să dăm răspuns la următoarele patru întrebări:

 

 

 

1. Care este terenul pe care se adună Adunarea?

 

2. Care este centrul în jurul căreia se strânge Adunarea?

 

3. Care este puterea prin care se strânge Adunarea?

 

4. Care este autoritatea de care ascultă Adunarea în privinţa strângerii ei?

 

1.Terenul pe care se strânge Adunarea lui Dumnezeu este mântuirea sau viaţa veşnică. Nu intrăm în Adunare ca să dobândim mântuirea, ci intrăm în ea tocmai din pricină că suntem mântuiţi. Cuvântul nu spune: „Pe Adunarea Mea voi zidi mântuirea sufletelor”, ci zice: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.”

 

Una din învăţăturile (dogmele) cu care se mândreşte Roma este aceasta: „În afară de Biserică nu este mântuire”. Da, dar noi, întorcând vorba lor, putem merge mai departe şi să spunem: „În afară de adevărata Stâncă, nu este Biserică.” Daţi la o parte Stânca şi nu rămâne decât o fabrică de rătăcire şi de stricăciune.

 

Ce înşelăciune nenorocită să crezi că poţi fi mântuit prin aşa ceva! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că lucrurile nu stau astfel. Nu ajungem la Hristos prin Biserică, ci ajungem la Biserică prin Hristos. A răsturna această ordine înseamnă a da la o parte cu totul pe Hristos şi a nu avea nici Stânca, nici Biserica, nici mântuirea. Trebuie să întâlnim pe Hristos ca pe Mântuitorul cel viu înainte de a avea a face cu Adunarea; aşa se face că unii au putut să aibă viaţa veşnică şi să se bucure din plin de mântuire chiar atunci când nici nu exista o Adunare a lui Dumnezeu pe pământ*.

 

* Adunarea n-a luat fiinţă până ce Hristos, Domnul nostru, n-a înviat dintre cei morţi şi n-a fost proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. Abia atunci şi numai de atunci Duhul Sfânt a fost trimis, ca să boteze pe credincioşi – iudei şi neamuri – într-un singur Trup şi să-i facă să fie una cu Cel care este Capul, Cel înviat şi slăvit în ceruri. Acest Trup a luat fiinţă pe pământ la coborârea Duhului Sfânt; acum este încă pe pământ şi va fi până ce Hristos va veni   să-l ridice lângă El.

 

Adunarea e ceva care nu se mai întâlneşte în altă parte. În Vechiul Testament, nu se pomeneşte. Pavel spune că n-a fost descoperită în celelalte veacuri; era ascunsă în Dumnezeu. Taina Adunării n-a fost dată să fie cunoscută până ce a fost încredinţată apostolului Pavel (citiţi cu atenţie Romani 16:25-26 ; Efeseni 3:3-11 ; Coloseni 1:24-27 ). Este adevărat – din fericire foarte adevărat – că Dumnezeu avea un popor al Său în vremurile Vechiului Testament, dar nu e vorba de poporul Israel, ci de un popor duhovnicesc, mântuit, făcut viu, care trăia prin credinţă şi care a mers în cer, unde e cunoscut sub numele de „duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:23 ). Cele două limite ale istoriei pământeşti a Bisericii sunt Cincizecimea (Faptele Apostolilor 2 ) şi răpirea (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).

 

Prinzând acest adevăr, nu putem să mai fim atât de naivi într-o vreme ca aceasta când pretenţiile clericale se ridică atât de sus. Biserica – în chip greşit numită astfel – îşi deschide braţele cu o dragoste înşelătoare şi invită sufletele împovărate de păcate, trudite şi copleşite de lume să-şi găsească adăpost la sânul ei. Cu o dărnicie vicleană, ea deschide uşa comorilor ei şi le pune la îndemâna sufletelor lipsite şi îndurerate. Şi fireşte, bogăţiile au o puternică atracţie pentru cei ce nu stau pe „Stâncă”. Ea are o preoţie cu hirotonie care pretinde că-şi trage obârşia – printr-o linie neîntreruptă – chiar de la apostoli. (Vai! Cât de diferite sunt cele două capete ale liniei!). Ea are o jertfă continuă. (Vai! O jertfă fără vărsare de sânge şi deci fără valoare – Evrei 9:22 ). Ea are slujbe strălucitoare; dar vai! – ele îşi au obârşia în umbrele unor timpuri trecute, umbre care au fost înlocuite pentru totdeauna prin Persoana, lucrarea şi slujba veşnicului Fiu al lui Dumnezeu, al cărui Nume fără seamăn să fie binecuvântat în veci!

 

Credinciosul are un răspuns care poate fi socotit cea mai potrivită încheiere faţă de pretenţiile şi făgăduinţele sistemului roman (şi al oricărui alt sistem). Iată-l: el a găsit totul în Mântuitorul cel răstignit şi înviat. Ce nevoie mai are credinciosul de jertfa liturghiei? El e spălat cu sângele lui Hristos. Ce nevoie mai are el de un biet preot păcătos muritor, care nu se poate mântui pe sine? El are ca mare-preot pe Fiul lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are el de slujbele făcute cu atâta fast? El îşi aduce închinarea sa în duh şi în adevăr chiar în Locul preasfânt, unde intră prin sângele lui Isus.

 

Dar nu numai cu catolicismul roman avem a face când este vorba de desfăşurarea primului punct. Tare mi-e teamă că, afară de catolicii romani, vor mai fi mii de oameni care, în inimile lor, privesc la Biserică dacă nu pentru mântuire cel puţin ca şi cum ea ar fi un pas ca să ajungă la aceasta.

 

Aşa fiind, este de mare însemnătate să înţelegem bine că terenul pe care se strânge Adunarea lui Dumnezeu este mântuirea sau viaţa veşnică; astfel că, oricare ar fi scopul acestei Adunări, el nu e câtuşi de puţin acela de a procura membrilor ei mântuirea, întrucât toţi aceştia sunt mântuiţi înainte de a-i trece pragul.

 

Adunarea lui Dumnezeu este – de la un capăt la altul – o casă de oameni mântuiţi. Ce fapt binecuvântat! Ea nu este un aşezământ lăsat cu scopul de a se îngriji de mântuirea păcătoşilor sau de nevoile lor religioase. Nu! Ea este un Trup viu, mântuit, format şi adunat de Duhul Sfânt, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască prin ea înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10 ) şi pentru a mărturisi în tot universul că Numele lui Isus este de ajuns.

 

Dar marele vrăjmaş al lui Isus şi al Adunării ştie bine cât de însemnată şi cât de puternică este mărturia pe care e chemată s-o dea pe pământ Adunarea lui Dumnezeu; iată de ce el îşi desfăşoară întreaga sa putere infernală, ca să zdrobească această mărturie în toate chipurile. El urăşte Numele lui Isus şi tot ceea ce caută să aducă glorie acestui Nume. Aşa se explică împotrivirea lui înverşunată faţă de Adunare privită ca întreg cum şi faţă de orice arătare locală a ei, în orice loc s-ar afla ea. El n-are nimic de zis împotriva unei simple asocieri religioase, întemeiată cu scopul de a satisface nevoile religioase ale omului, asociere susţinută de autorităţi sau prin daruri de bună voie. Din partea satanei, puteţi să întemeiaţi ce vreţi; puteţi să faceţi orice asociere doriţi; puteţi să fiţi ce vreţi, dar numai Adunarea lui Dumnezeu nu; căci pe aceasta el o urăşte de moarte şi va căuta prin tot ce-i stă în putinţă s-o vatăme şi s-o ruineze. Dar cât de puternic răsună în urechea credinţei aceste cuvinte mângâietoare ale Domnului Isus: „Pe această Stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”.

 

2. Aceasta ne conduce în mod firesc la al doilea punct, adică centrul în jurul căruia se strânge Adunarea lui Dumnezeu. Centrul este Hristos, „piatra cea vie” – după cum citim în 1. Petru 2:4-5 : „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.”

 

Deci Adunarea lui Dumnezeu se strânge în jurul Persoanei lui Hristos Cel viu; nu în jurul unei învăţături, oricât de adevărată ar fi ea; nici în jurul unei porunci, oricât de însemnată ar fi, ci în jurul unei Persoane dumnezeieşti, vii. Acesta este un punct de cea mai mare însemnătate: trebuie prins bine, păstrat cu tărie şi credincioşie şi apoi recunoscut şi înfăptuit fără încetare.

 

„Apropiaţi-vă de El!” Nu e vorba să ne apropiem de ceva, de un lucru oarecare, ci de Hristos, de Persoana Lui. „Să ieşim afară din tabără la El” (Evrei 13:13 ). Duhul Sfânt ne conduce NUMAI la Isus. Şi nimic altceva decât aceasta nu ne va fi de folos. Cineva poate să spună că s-a alipit de o biserică, s-a făcut membru al unei adunări religioase, s-a alipit de o partidă ori s-a pus în slujba unei cauze sau a unui scop oarecare. Toate aceste feluri de a vorbi nu fac altceva decât să întunece şi să încurce înţelesul şi astfel să ascundă dinaintea ochilor noştri gândul despre Adunarea lui Dumnezeu. Chemarea noastră nu este să ne alipim de un lucru. Când Dumnezeu ne-a ajutat să ne întoarcem la El, prin Duhul Său ne-a alipit de Hristos şi aceasta trebuie să fie de ajuns pentru noi. Hristos este singurul centru al Adunării lui Dumnezeu. Şi nu este de ajuns? Nu e prea de ajuns pentru noi să fim „un singur duh cu El”? De ce să mai adăugăm ceva?

 

„Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20 ). Ce ne trebuie mai mult? Dacă Isus este în mijlocul nostru, ce ne trebuie un preşedinte-om? De ce să nu-L lăsăm pe El, toţi din toată inima, să ocupe El scaunul prezidenţial şi de ce să nu ne supunem cu smerenie Lui, în toate lucrurile? De ce să ridicăm în casa lui Dumnezeu, sub o înfăţişare sau alta, o autoritate omenească? Şi, la drept vorbind, aşa se face şi e bine să dăm lucrurile pe faţă.

 

În aşa-zisa Biserică s-a aşezat omul. Vedem cum lucrează autoritatea omului acolo unde numai autoritatea dumnezeiască, singură, ar trebui recunoscută. N-are a face că această autoritate este un papă, un pastor, un preot sau un preşedinte. Vorba este că un om s-a aşezat în locul lui Hristos. Poate că papa, în câmpul său de lucru, numeşte un cardinal, un legat sau un episcop; sau poate că un preşedinte hotărăşte pe cineva să îndemne sau să se roage timp de zece minute. Principiul e unul şi acelaşi: lucrează autoritatea omenească pe un teren unde ar trebui recunoscută numai autoritatea lui Dumnezeu. Dar dacă Hristos este în mijlocul nostru, ne putem bizui pe El pentru orice lucru.

 

Vorbind în felul acesta, ne aşteptăm la următoarea împotrivire din partea apărătorilor autorităţii omeneşti: „Cum – vor spune ei – ar putea o adunare să meargă totdeauna fără s-o prezideze un om? Nu s-ar ajunge la tot felul de încurcături şi de neorânduieli? Nu s-ar deschide astfel poarta oricărui nechemat, oricărui neînzestrat cu vreun dar, deci neîndreptăţit, să se impună adunării? Nu vom vedea atunci oameni care se vor ridica în orice împrejurare şi ne vor tulbura cu flecăreala lor şi cu îngâmfarea lor supărătoare? Răspunsul nostru este foarte simplu: Isus este tot ce ne trebuie! Ne putem bizui pe El în ceea ce priveşte păstrarea ordinei în casa Lui. În mâna Lui cea bună şi puternică trebuie să ne simţim în mai multă siguranţă decât în mâinile celui mai îndemânatic preşedinte-om. Toate darurile duhovniceşti le avem în Isus. El este izvorul oricărei autorităţi şi al oricărei slujbe. „El ţine în dreapta Sa cele şapte stele”. Să ne încredem în El şi El va îngriji de buna rânduială a strângerii noastre tot aşa de deplin cum s-a îngrijit şi de mântuirea sufletelor noastre! Iată pentru care pricină la titlul acestei broşuri – „Adunarea lui Dumnezeu” – am adăugat cuvintele: „ISUS ESTE DE AJUNS”.

 

Noi credem că Numele lui Isus este într-adevăr de ajuns nu numai pentru mântuirea fiecăruia în parte, ci şi pentru toate nevoile Adunării – pentru adorare, pentru legătura frăţească, pentru slujbă, pentru disciplină, pentru conducere, cu un cuvânt pentru tot, tot. Dacă Îl avem pe El, avem totul şi din belşug.

 

Iată miezul învăţăturii noastre. Singura noastră ţintă este să înălţăm Numele lui Isus, deoarece credem că tocmai în casa Sa, El a fost lipsit de cinstea care I se cuvine. El a fost detronat şi în locul Lui a fost pusă autoritatea omenească. În zadar dă El un dar pentru slujbă, căci cel ce are darul nu cutează să-l pună în lucrare fără pecetea, consacrarea şi încuviinţarea omului. Şi nu numai atât, dar, în timp ce un om socoteşte necesar să dea unuia şi altuia pecetea, consacrarea şi încuviinţarea sa, el însuşi nu are nici un pic de dar spiritual şi poate nici pic de viaţă spirituală – şi totuşi este un slujitor recunoscut. Pe scurt, autoritatea omului face un slujitor din cineva care nu are dar din partea lui Hristos; pe când cineva cu un dar din partea lui Hristos nu poate fi slujitor fără autoritatea omului. Dacă aceasta nu însemnează o necinstire adusă Numelui lui Hristos, nu ştiu ce mai însemnează.

 

Cititor creştin, opreşte-te şi cântăreşte bine acest principiu al autorităţii omeneşti. Mărturisim că dorim mult să mergi până la rădăcina lui şi să judeci temeiul lui în lumina Sfintei Scripturi şi a prezenţei lui Dumnezeu. Acest principiu este marele punct de deosebire dintre Adunarea lui Dumnezeu şi toate sistemele religioase de sub soare. Dacă cercetezi aceste sisteme, de la catolicism şi până la forma cea mai rafinată de asociaţie religioasă, vei găsi pretutindeni recunoscută şi cerută autoritatea omului. Cu aceasta vei putea funcţiona ca slujitor; fără ea nu. Dimpotrivă, în Adunarea lui Dumnezeu, un dar din partea lui Hristos – acesta şi numai acesta – face din cineva un slujitor, fără vreo consacrare din partea unei autorităţi omeneşti. „Nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi” (Galateni 1:1 ). Iată marele principiu al slujirii în Adunarea lui Dumnezeu.

 

Astfel, dacă romano-catolicismul este pus pe aceeaşi treaptă cu toate celelalte sisteme religioase din zilele noastre, este de la sine înţeles că aceasta este numai având în vedere principiul autorităţilor în ceea ce priveşte slujirea. Dumnezeu nu lasă ca un sistem care înlătură Cuvântul lui Dumnezeu, care învaţă idolatria, cultul sfinţilor şi al îngerilor precum şi o mulţime de rătăciri şi de superstiţii grosolane şi respingătoare – să fie privit de noi în acelaşi fel cu organismele religioase în care Cuvântul lui Dumnezeu este ţinut sus şi unde adevărul Scripturii este mai mult sau mai puţin răspândit. Nimic nu poate să fie mai departe de gândurile noastre ca lucrul acesta. Noi credem că papismul, ca sistem religios, este abătut de la adevărul Scripturii, cu toate că mulţi copii ai lui Dumnezeu au fost în acest sistem şi poate că sunt încă înfăşuraţi de el.

 

Cu acest prilej ţinem să declarăm deschis că noi credem că în toate comunităţile şi bisericile protestante se găsesc sfinţi ai lui Dumnezeu – fie ca slujitori, fie ca simpli credincioşi – şi că Domnul îi foloseşte în felurite chipuri, binecuvântând lucrarea lor, slujba lor şi mărturia personală. Mai ţinem să declarăm că nu ne trece prin minte să mişcăm nici un deget ca să atingem vreunul din aceste sisteme. Nu cu ele avem noi a face; de ele se va ocupa Domnul. Noi avem a face cu sfinţii din aceste sisteme şi căutăm ca, printr-o acţiune spirituală, prin lucrarea cuvintelor Scripturii, să-i scoatem din ele şi să-i ducem să-şi ia cuvenitul loc în Adunarea lui Dumnezeu.

 

Acestea fiind spuse pentru a ne feri de orice greşeală, ne întoarcem cu o tărie nouă la principiul biblic şi spunem că firul autorităţii omeneşti străbate toate sistemele religioase ale creştinătăţii şi că, pe bună dreptate, între biserica Romei şi Adunarea lui Dumnezeu nu este teren comun nici măcar cât un fir de păr. Noi credem că un suflet care caută în mod sincer adevărul, ieşind din întunericul papismului, nu se poate opri până ce nu ajunge în lumina strălucitoare şi binecuvântată a Adunării lui Dumnezeu. Cine caută, va avea nevoie –poate – de ani ca să străbată spaţiul dintre ele. Paşii unui astfel de om vor fi înceţi şi prudenţi; dar dacă urmează lumina cu simplitate, cu sinceritate şi temere de Domnul, nu va găsi odihnă între cele două locuri opuse. Adunarea lui Dumnezeu este adevăratul loc al tuturor copiilor lui Dumnezeu. Dar vai! Ei nu sunt toţi în ea; şi aceasta spre necinstirea Domnului lor. Ei trebuie să fie acolo nu numai pentru că Dumnezeu este în mijlocul ei, dar şi pentru că acolo este lăsat să lucreze şi să conducă.

 

Acest motiv este de cea mai mare însemnătate. Totuşi cineva ar putea spune: „Dumnezeu, nu este El pretutindeni? Şi nu lucrează El în locuri felurite?” Fără îndoială, El este pretutindeni şi lucrează chiar în mijlocul rătăcirii şi al celei mai mari fărădelegi. Dar El nu este lăsat să conducă în sistemele oamenilor, deoarece în acestea – după cum am văzut – totul este autoritatea omului.

 

„Totuşi, dacă Dumnezeu întoarce şi binecuvântează suflete într-un sistem, nu este aceasta pentru noi o pricină să stăm acolo? Am putea deci să fim chiar în biserica Romei, că doar mulţi au fost convertiţi şi binecuvântaţi chiar în acest sistem înfricoşător”. (În legătură cu o trezire făcută de curând, am auzit vorbindu-se de persoane ale căror suflete au fost trezite în capele catolice).

 

Răspundem: cine dovedeşte prea mult, nu dovedeşte nimic; apoi nu se poate scoate nici o îndreptăţire a sistemului din faptul că Dumnezeu lucrează şi în el. Dumnezeu este suveran şi poate să lucreze unde-I place. Se cade însă ca noi să ne supunem autorităţii Lui şi să lucrăm acolo unde a poruncit El. Stăpânul meu poate să meargă unde-I place; eu însă nu trebuie să mă duc decât acolo unde mi-a spus El să merg.

 

Dar se va mai zice: „Nu este oare primejdie ca oameni nechemaţi, să-şi impună slujba lor Adunării lui Dumnezeu? Şi atunci ce deosebire este între Adunare şi sistemele oamenilor?” Răspundem: „Da, există această primejdie, dar atunci aşa ceva s-ar petrece împotriva principiului, nu potrivit lui.” Aceasta este toată deosebirea. Să nu-şi închipuie cineva că, luptând pentru adevărul despre Adunarea lui Dumnezeu, trecem cu vederea sau uităm primejdiile la care este supusă Adunarea. Departe de noi aşa ceva. Când cineva a avut 28 de ani de experienţă în această privinţă – cum am avut şi noi – nu se poate să nu fi simţit marea greutate cu care avem de luptat, pentru a se menţine pe terenul Adunării lui Dumnezeu. Dar atunci chiar încercările, primejdiile şi greutăţile nu se arată decât cu atâtea dovezi – apăsătoare, bineînţeles – ale adevăratei poziţii; şi dacă cineva ar spune că nu este alt leac decât să apelăm la autoritatea omului – adică să punem un om în locul lui Hristos – să ne întoarcem deci la sistemele omeneşti, – atunci noi vom declara fără cea mai mică şovăire că leacul ar fi mult mai rău decât răul însuşi. Într-adevăr, dacă noi am adopta lucrul acesta, atunci el n-ar fi altceva decât cea mai tristă arătare a răului, căci nimeni nu s-ar plânge de un astfel de lucru ca de ceva rău, ci, dimpotrivă, ne-am lăuda cu el, privindu-l ca rod al aşa zisei „bune orânduieli”.

 

Dar – binecuvântat să fie Dumnezeu! – este un leac. Care? „Eu sunt acolo în mijlocul lor.” Şi este de ajuns. Aceasta nu înseamnă că este un papă, un prelat, un slujitor sau un preşedinte în mijlocul lor, în fruntea lor. Gândul acesta nu se găseşte nicăieri în Noul Testament, de la un capăt al lui până la celălalt. Chiar în privinţa adunării din Corint, unde era încurcătură şi lucruri grele, apostolul cel insuflat nu se gândeşte la un preşedinte-om.

 

„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (1. Corinteni 14:33 ). Dumnezeu era acolo, ca să păstreze buna rânduială. Era nevoie ca cei din Corint să privească la El, nu la un om, orice titlu ar fi purtat acesta. Să pui un om ca să păstreze buna rânduială în Adunarea lui Dumnezeu, aceasta însemnează curată necredinţă şi o insultă adusă prezenţei lui Dumnezeu. Ni s-a cerut adesea să arătăm cuvinte din Scriptură în sprijinul gândului că Dumnezeu este de faţă în Adunare. La aceasta răspundem: „Eu sunt acolo” şi „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii.” Pe aceşti doi stâlpi putem să stabilim cu izbândă adevărul glorios despre prezenţa lui Dumnezeu în Adunare – adevăr care trebuie să păzească pe toţi aceia care-l primesc din partea lui Dumnezeu şi-l ţin şi totodată să-i izbăvească de orice sistem omenesc, orice nume ar purta el. Minţii noastre îi este cu neputinţă să recunoască pe Hristos ca centru şi conducător suveran în Adunare şi de aceea încuviinţează întronarea omului acolo. Dar, când am gustat odată dulceaţa de a fi supuşi lui Hristos, nu mai putem niciodată să ne plecăm sub jugul robiei omului. Aceasta însă nu înseamnă nesupunere, nici teamă de control. Nu. Este numai şi numai refuz de a ne pleca în faţa unei false autorităţi şi totodată refuz de a încuviinţa o uzurpare vinovată.

 

Îndată ce vedem că omul a uzurpat autoritatea în aşa zisa Biserică, întrebăm simplu: „Tu cine eşti?” şi ne retragem în cercul în care Dumnezeu singur este recunoscut. „Totuşi sunt greşeli, sunt rele şi sunt abuzuri chiar şi în acest cerc.” Fără îndoială; dar, dacă există şi aici astfel de lucruri, avem pe Dumnezeu care să îndrepte, care să vindece. Apoi, dacă o adunare este tulburată că s-au strecurat în ea oameni nepricepuţi, oameni care nu s-au măsurat niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, oameni care n-au nici bună cuviinţă, nici spirit de dreptate şi totuşi declară că sunt conduşi de Duhul Sfânt, oameni neliniştiţi care doresc să fie ceva şi care ţin adunarea într-o stare de teamă nervoasă cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, ei bine, o adunare pusă la o încercare atât de grea, ce ar trebui să facă? Să părăsească oare terenul cu mâhnire şi dezamăgire? Să lase oare totul la o parte ca pe o istorisire închipuită, ca pe o himeră zadarnică? Da, aşa au făcut unii, dovedind prin aceasta că n-au înţeles niciodată ceea ce făceau sau, dacă au înţeles, totuşi n-au avut credinţă ca să stăruiască. Domnul să aibă milă de ei şi să le deschidă ochii, ca să vadă de unde au căzut şi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine ce este Adunarea lui Dumnezeu spre deosebire de cele mai atrăgătoare sisteme omeneşti!

 

Dar ce trebuie să facă Adunarea când se ivesc abuzuri în mijlocul ei? Simplu: să privească la Hristos ca la stăpânul casei Lui; să-L recunoască în locul care îi aparţine; să pună Numele lui Isus să lucreze în privinţa abuzului, oricare ar el. Va spune cineva că aceasta nu este de ajuns? Dar a fost încercat acest mijloc şi a dat greş? Nu credem. Nu putem crede aşa ceva. Putem să spunem cu toată siguranţa: dacă Numele lui Isus nu este de ajuns, nu vom recurge niciodată la om şi la biata lui orânduială. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vom şterge niciodată Numele cel fără seamăn al lui Isus de pe drapelul în jurul căruia ne-a adunat Duhul Sfânt, pentru a pune în locul lui numele pieritor al unui muritor.

 

Cunoaştem foarte bine marile greutăţi şi încercările care se leagă de Adunarea lui Dumnezeu. Credem însă că aceste greutăţi şi încercări ţin neapărat de Adunare. Sub bolta albastră a cerului nu este nimic altceva care să fie urât de diavolul aşa cum este urâtă Adunarea lui Dumnezeu. Împotriva ei, diavolul pune în mişcare cerul şi pământul. În această privinţă am văzut multe. De pildă, un evanghelist se duce într-un loc şi predică, spunând că Numele lui Isus este de ajuns pentru mântuirea sufletului; şi mii de ascultători îi sorb cuvintele de pe buze. Dar, când acelaşi slujitor se duce mai târziu în acelaşi loc şi, predicând aceeaşi Evanghelie, face un pas mai departe şi învaţă că acelaşi Isus este de ajuns ca să răspundă tuturor nevoilor pe care le are o adunare de credincioşi, atunci se va vedea combătut din toate părţile. Pentru ce? Pentru că satan urăşte până şi cea mai mică arătare a Adunării lui Dumnezeu.

 

Priviţi un oraş care de veacuri stă cufundat în bezna formalismului religios, un popor mort adunându-se o dată pe săptămână ca să audă pe un mort cum face o slujbă religioasă, iar restul săptămânii trăind în păcat şi în nebunie. Nu este acolo nici măcar o singură suflare de viaţă, nici frunză care să se mişte. Aşa ceva îi place diavolului. Dar cum se duce acolo cineva care înalţă steagul Numelui lui Isus – Isus pentru fiecare în parte şi Isus pentru Adunare – numaidecât se observă o schimbare: furia iadului a fost pusă în mişcare; ea ridică o împotrivire plină de întuneric şi de teamă.

 

Iată cum se explică furioasele atacuri îndreptate de atâta vreme împotriva celor ce ţin să stea pe terenul Adunării lui Dumnezeu. Fără îndoială, nu ascundem faptele vrednice de dispreţuit, greşelile şi căderile. Am dat destule prilejuri vrăjmaşului prin nestatornicie. Am fost o mărturie slabă, fără putere, o lumină şovăielnică. Pentru toate acestea trebuie să ne smerim adânc în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu e mai necuviincios decât să ne împodobim cu titluri pretenţioase şi să ne luăm dreptul de a fi mari în Biserică. Locul nostru este în ţărână. Da, fraţi preaiubiţi, să ne judecăm fiecare înaintea Domnului şi să ne mărturisim Lui: iată locul în care trebuie să stăm.

 

Cu toate acestea, nu trebuie să lăsăm să ne scape gloriosul adevăr despre Adunarea lui Dumnezeu pentru că n-am reuşit să-l înfăptuim. Nu trebuie să judecăm adevărul prin ceea ce am făcut noi din el, ci în lumina lui să judecăm ceea ce am făcut noi. Să ocupi terenul hotărât de Dumnezeu este una şi să umbli cu credincioşie pe acest teren este alta, şi deşi este drept să judecăm purtarea noastră în lumina principiilor biblice, totuşi adevărul rămâne, şi putem fi siguri că diavolul urăşte adevărul cu privire la Adunare. O mână de oameni simpli, adunaţi în Numele lui Isus, ca să frângă pâinea, sunt un spin în coasta diavolului. Este adevărat că o astfel de adunare stârneşte mânia oamenilor mai ales când ea leapădă serviciile şi autoritatea lor, ceea ce nu pot să suporte. Totuşi, noi credem că rădăcina întregii chestiuni se găseşte în ura lui satan faţă de mărturia specială dată de Adunare cu privire la faptul că Numele lui Isus este de ajuns ca să răspundă tuturor nevoilor posibile ale Adunării lui Dumnezeu. Iată într-adevăr o mărturie aleasă şi noi dorim fierbinte s-o vedem dată cu cea mai mare credincioşie.

 

Ştim că această mărturie întâmpină o înverşunată împotrivire. Lucrurile se petrec cum s-a întâmplat cu prizonierii înapoiaţi din Iudeea pe vremea lui Ezra şi Neemia. Să ne aşteptăm să întâlnim mulţi ca Rehum şi Sanbalat. Neemia ar fi putut să ridice în oricare alt loc din lume un zid oarecare – dar nu pe cel de la Ierusalim – şi Sanbalat nu l-ar fi mustrat. Dar ridicarea din nou a zidurilor Ierusalimului era o jignire de neiertat. De ce? Fără îndoială, pentru că Ierusalimul era centrul pământesc al lui Dumnezeu, în jurul căruia şi astăzi El vrea să adune seminţiile lui Israel. Iată taina împotrivirii vrăjmaşului. Şi nu treceţi cu vederea dispreţul lui: „Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră” (Neemia 4:3 ). Şi totuşi, Sanbalat şi tovarăşii săi n-au putut să-l dărâme. Ei ar fi putut să oprească lucrarea prin lipsa de credinţă şi de energie a iudeilor, dar n-au fost în stare să dărâme zidul pe care l-a ridicat Dumnezeu. Câtă asemănare cu timpurile de azi!

 

Într-adevăr, nu-i nimic nou sub soare. Şi astăzi este dispreţ, dar şi o adevărată alarmă. Dacă cei ce se adună în Numele lui Isus ar fi cu inimile mai alipite de preţiosul lor centru, ce mărturie ar da! Ce putere! Ce biruinţă! Cu câtă tărie ar vorbi El celor din jurul Său! „Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.” Sub soare, nu este altceva asemănător, oricât de slabă şi de neînsemnată ar părea o astfel de adunare. Domnul să ridice – spre lauda Sa – o astfel de mărturie pentru El în aceste zile din urmă! El să-i înmulţească roada prin puterea Duhului Sfânt!   

 

3. Să venim acum la al treilea punct şi anume: care este puterea prin care se strânge Adunarea? Şi în această privinţă omul şi lucrarea lui sunt date la o parte. Nu voinţa omului este aceea care face o alegere; nici mintea omului care descoperă; nici părerea omului care recomandă; nici cugetul omului care cere. NU, ci Duhul Sfânt este puterea care adună sufletele în jurul lui Isus. După cum Isus este singurul centru, tot aşa Duhul Sfânt este singura putere care adună. Şi unul şi celălalt nu depind deloc de om. Şi aceasta se înfăptuieşte acolo unde sunt doi sau trei adunaţi, căci nu se spune „unde doi sau trei se întâlnesc”. Mai multe persoane pot să se întâlnească în jurul unui centru oarecare, pe un teren oarecare şi printr-o înrâurire oarecare şi să formeze un club, o societate, o asociaţie, o comunitate. Dar Duhul Sfânt este Acela care adună sufletele în jurul lui Isus pe terenul mântuirii; şi oriunde se face lucrul acesta, acolo este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta poate nu cuprinde pe toţi sfinţii lui Dumnezeu dintr-o localitate, totuşi ea se află pe terenul lui Dumnezeu. Ea poate nu este alcătuită decât din „doi sau trei”, deşi în sistemele religioase din aceeaşi localitate ar putea fi sute de creştini; numai cei „doi sau trei” se găsesc deci pe terenul Adunării lui Dumnezeu.

 

Acesta este un adevăr simplu: un suflet călăuzit de Duhul Sfânt se va aduna numai în Numele lui Isus. Dacă ne adunăm în jurul oricărui alt lucru – fie în jurul unui adevăr oarecare, fie în jurul unei orânduieli sau porunci – în cazul acesta nu suntem conduşi de Duhul Sfânt. Aceasta nu este o problemă de mântuire. Mii de oameni sunt mântuiţi de Hristos fără ca totuşi să-L recunoască pe El ca centru al lor. Ei se adună în jurul unei forme de conducere a bisericii, în jurul unei învăţături favorite, în jurul unei orânduieli speciale, în jurul unui om înzestrat. Duhul Sfânt însă nu va aduna niciodată pe nimeni în jurul vreunui om sau în jurul vreunui lucru; nu, Duhul Sfânt adună numai în jurul lui Hristos Cel înviat. Acesta este adevărat despre întreaga Adunare a lui Dumnezeu de pe pământ; şi fiecare adunare locală, oriunde s-ar găsi ea, trebuie să înfăţişeze Adunarea întreagă. Totuşi puterea Adunării va atârna mult de măsura în care fiecare mădular al Trupului se adună acolo cu toată inima în jurul Numelui lui Isus. Dacă mă alipesc de o ceată care are păreri deosebite, dacă sunt atras de una sau mai multe persoane ori de vreo învăţătură, într-un cuvânt dacă nu este la mijloc puterea Duhului Sfânt, care să mă conducă spre adevăratul centru al Adunării lui Dumnezeu, – atunci nu voi fi decât o piedică, o greutate, o pricină de slăbiciune; şi în loc să adaug ceva la lumina şi la folosul general, voi face dimpotrivă. Aceasta este ceva practic şi ar trebui să ne facă să ne judecăm şi să ne cercetăm inimile cu privire la ceea ce ne-a atras spre Adunare şi cu privire la purtarea noastră în mijlocul ei. Suntem pe deplin încredinţaţi că mărturia Adunării a slăbit mult datorită atâtor persoane care nu cunosc adevărata lor poziţie. Astfel, unii vin la Adunare, pentru că găsesc acolo o învăţătură şi o binecuvântare pe care nu le pot găsi în altă parte. Alţii vin aici, pentru că le place simplitatea lucrurilor. Alţii vin căutând iubire. Nimic din toate acestea nu sunt la înălţimea Centrului care trebuie să ne adune. Noi trebuie să venim în adunare pentru simplul motiv că Numele lui Isus este singurul steag înălţat acolo şi pentru că Duhul Sfânt ne-a adunat în jurul Lui.

 

Fără îndoială, învăţătura care ne zideşte este foarte preţioasă şi trebuie s-o avem – dată cu mai multă sau mai puţină putere – acolo unde totul este în bună rânduială. Tot astfel, în privinţa adorării, ştim bine că vom fi într-adevăr simpli şi sinceri când credem că Dumnezeu este de faţă şi când recunoaştem deplina suveranitate a Duhului Sfânt şi ne supunem ei. În privinţa iubirii, spunem: dacă ne ducem la adunare ca să găsim iubire, vom fi dezamăgiţi în chip sigur; dar, dacă am ajuns în stare să cultivăm iubirea şi să o dăm altora, atunci să fim siguri că o vom întâlni într-o măsură mult mai mare decât ne-am aştepta sau decât am merita-o. În general, se constată că cei care se plâng mereu de lipsă de iubire din partea unora, nu au ei înşişi iubire faţă de alţii; pe de altă parte, cei care umblă cu adevărat în iubire vă vor spune că în mii de cazuri li s-a arătat o atât de mare iubire că n-au fost vrednici de ea. Să ne gândim că cel mai bun mijloc de a scoate apă cu o pompă goală este să punem puţin apă în ea. Ne străduim şi pompăm până nu mai putem; apoi plecăm amărâţi, plângându-ne că nu este pompa bună; dacă am fi pus însă în ea numai puţină apă, am fi dobândit în schimb atâta apă, încât ar fi fost în stare să ne satisfacă toate nevoile.

 

Nu ne putem face decât o slabă idee de ceea ce ar fi Adunarea când fiecare s-ar lăsa condus de-a dreptul de Duhul Sfânt şi când fiecare s-ar aduna numai şi numai în jurul lui Isus. Atunci nu ne-am mai plânge de strângeri apăsătoare, obositoare. N-am mai vedea arătându-se omul firesc şi lucrarea lui agitată a firii pământeşti, care îndrăzneşte să facă o rugăciune, să vorbească doar ca să se afle în treabă şi să propună o cântare doar ca să umple un gol. Atunci fiecare şi-ar cunoaşte locul său în prezenţa Domnului; fiecare vas înzestrat cu dar ar fi umplut, pregătit şi întrebuinţat de mâna Stăpânului; fiecare privire ar fi îndreptată spre Isus, fiecare inimă ar fi ocupată cu El. Un capitol din Scriptură citit ar fi ascultat ca însuşi glasul lui Dumnezeu. Dacă cineva ar spune un cuvânt, acesta ar vorbi inimii cu putere. Dacă s-ar înălţa o rugăciune, aceasta ar duce sufletele chiar în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. Dacă s-ar cânta o cântare, ea ar înălţa duhurile până la Dumnezeu şi ar răsuna cum răsună coardele harfelor cereşti. N-am mai avea cuvântări goale, învăţături sau chiar predici în rugăciune – ca şi cum am vrea să învăţăm noi pe Dumnezeu; n-am mai avea rugăciuni la adresa vecinilor noştri şi n-am mai cere pentru ei tot felul de haruri de care – ce trist! – noi ducem lipsă; n-am mai cânta cântări doar de dragul muzicii. Toate acestea ar fi înlăturate. Ne-am simţi atunci chiar în sanctuarul lui Dumnezeu şi ne-am bucura cum ne vom bucura atunci când vom adora pe Dumnezeu în pridvoarele cereşti, de unde nu vom mai pleca niciodată.

 

Dar va întreba cineva: „Unde găsim toate acestea aici pe pământ?” Într-adevăr, una este să arăţi pe hârtie un frumos ideal şi alta este să-l înfăptuieşti în mijlocul rătăcirii, al căderii şi al neputinţei. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, unii dintre noi au gustat câte ceva din această binecuvântare; ne-am bucurat uneori de clipe cereşti pe pământ. De le-am avea mai dese! Domnul să lucreze, în îndurarea Sa, şi să ridice nivelul Adunării în toate locurile! Să ne facă El şi mai mult în stare să gustăm o părtăşie şi mai strânsă cu El şi să-i aducem o închinare sub călăuzirea Duhului Sfânt! Tot El să ne ajute ca în viaţa noastră particulară să umblăm zi de zi judecându-ne pe noi înşine în căile noastre în sfânta Lui prezenţă în aşa fel, încât cel puţin să nu ajungem o greutate pentru Adunare!

 

Şi apoi, chiar dacă nu suntem în stare să ajungem cu experienţa noastră la ceea ce este Adunarea, să nu ne mulţumim cu mai puţin. Să căutăm să trăim pe treapta cea mai înaltă şi să cerem fierbinte să fim ridicaţi acolo! În ceea ce priveşte terenul Adunării, să-l păstrăm cu o îndărătnicie hotărâtă şi să nu ne învoim niciodată, nici măcar o singură clipă, să ocupăm alt teren. Cât priveşte tonul şi caracterul Adunării, ele pot să se schimbe: depinde de credinţa şi de starea duhovnicească a celor ce sunt adunaţi. Acolo unde se capătă încredinţarea că tonul este jos, când se simte că strângerile laolaltă s-au răcit, când de obicei se spun şi se fac lucruri pe care fraţii duhovniceşti le văd că nu sunt bune, – atunci toţi cei ce le văd să se îndrepte spre Dumnezeu – şi să se îndrepte fără încetare spre El cu încredere, şi în mod sigur El va asculta şi va răspunde. În felul acesta încercările şi frământările nelipsite din Adunarea lui Dumnezeu vor avea urmarea fericită că ne vor apropia mai mult de El.

 

Trebuie să ne aşteptăm la greutăţi şi încercări în Adunare pentru că ea este adevăratul şi singurul lucru dumnezeiesc pe acest pământ. Diavolul va desfăşura toate puterile sale ca să ne alunge de pe acest teren sfânt şi adevărat. El va încerca răbdarea fiecăruia, temperamentul fiecăruia, va răni sentimentele, va căuta să facă rău în mii de feluri, cu alte cuvinte va întrebuinţa tot ce-i stă în putinţă ca să ne facă să uităm Adunarea.

 

Este bine să ne aducem aminte că numai prin credinţă putem să ne păstrăm pe terenul dumnezeiesc. De altfel, tocmai aceasta este însuşirea Adunării lui Dumnezeu, însuşire care o deosebeşte de toate sistemele omeneşti. Şi pe acest teren nu putem umbla decât prin credinţă. Mai mult decât atât, dacă urmărim să fim ceva aici, să dobândim un loc, să ne înălţăm – aceste lucruri nu trebuie să le căutăm în Adunare. Mai curând sau mai târziu, în Adunare ne va fi arătată starea în care ne aflăm. În Adunarea lui Dumnezeu, nu se ia în seamă dorinţa noastră de mărire pământească sau lumească. Prezenţa lui Dumnezeu vestejeşte o astfel de dorinţă şi respinge orice pretenţie a firii omeneşti.

 

În sfârşit, nimeni nu poate să stea în Adunare dacă trăieşte în vreun păcat ascuns. Prezenţa lui Dumnezeu este supărătoare pentru un astfel de om. N-am avut noi adesea în Adunare un sentiment de nelinişte, pricinuit de amintirea atâtor lucruri rele care s-au strecurat în viaţa noastră în decursul săptămânii? Gânduri rele, gânduri nefolositoare, umblare mai puţin duhovnicească – toate acestea ne apasă duhul şi ne frământă conştiinţa în Adunare. De unde vine aceasta? Din faptul că atmosfera Adunării este mai sănătoasă decât aceea pe care am respirat-o în cursul săptămânii când nu am stat în prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră particulară şi nu ne-am judecat. Dar când ne luăm adevăratul nostru loc într-o adunare duhovnicească, inimile ne sunt descoperite, căile pe care am umblat sunt aduse la lumină şi această lucrare, care ar fi trebuit să se petreacă în particular – lucrare necesară judecăţii de sine – se petrece la Masa Domnului. În aceasta este ceva trist şi neplăcut pentru noi, dar tocmai un astfel de lucru dovedeşte prezenţa lui Dumnezeu în Adunare. Nivelul duhovnicesc al Adunării este foarte coborât dacă inimile celor ce vin în ea nu sunt descoperite şi date de gol.

 

Pe de altă parte, Adunarea dovedeşte o putere duhovnicească impunătoare când, printr-o puternică atmosferă dumnezeiască, ea respinge pe oamenii fără o bună purtare, pe oamenii nepăsători, pământeşti, lumeşti, ambiţioşi etc… Adunarea lui Dumnezeu nu are loc pentru astfel de persoane, care numai afară respiră liber. Nu putem să trecem cu vederea că mulţi au părăsit terenul Adunării, deoarece căile lor nu se potriveau cu sfinţenia acestui loc. Negreşit, este uşor să găseşti drept motiv al plecării purtarea acelora de care te desparţi. Dar, dacă s-ar da la iveală rădăcinile lucrurilor la fiecare caz în parte, am găsi că cei mai mulţi părăsesc Adunarea din pricină că nu pot să suporte lumina ei pătrunzătoare. „Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, în veci” (Psalm 93:5).

 

Trebuie ca răul să fie judecat, căci Dumnezeu nu poate să-l încuviinţeze. Dacă o adunare îl îngăduie, aceasta nu este de loc Adunarea lui Dumnezeu, cu toate că este alcătuită din cei care mărturisesc că sunt creştini. Să pretinzi că eşti o Adunare a lui Dumnezeu şi să nu judeci învăţăturile şi căile rele este o nedreptate, este ca şi cum ai spune că Dumnezeu şi păcatul pot locui împreună. Adunarea lui Dumnezeu trebuie să se păstreze curată, fiindcă ea este locuinţa lui Dumnezeu. Oamenii pot să încuviinţeze răul şi să numească aceasta liberalism, lărgime de inimă; casa lui Dumnezeu însă trebuie să se păstreze curată. Fie ca acest mare adevăr practic să pătrundă până în străfundul inimilor noastre şi să aibă o înrâurire sfinţitoare asupra mersului şi caracterului nostru!

 

4. Câteva cuvinte vor fi de ajuns ca să arătăm, în cele din urmă, care este autoritatea pe temeiul căreia se strânge Adunarea lui Dumnezeu. Această autoritate este Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva. Legea Adunării este Cuvântul cel veşnic al Dumnezeului Celui viu şi adevărat, nu tradiţia, nici învăţăturile sau poruncile oamenilor. Un loc din Scriptură spre care ne-am îndreptat deseori în decursul acestei scrieri arată totodată şi drapelul în jurul căruia se strânge Adunarea, şi puterea prin care se strânge şi autoritatea pe temeiul căreia se strânge: Numele lui Isus, Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ele sunt aceleaşi pentru întreaga lume. Oriunde m-aş duce: în Noua Zeelandă, în Australia, în Canada, în Londra, în Paris, la Geneva sau la Amsterdam, centrul, puterea care adună şi autoritatea sunt aceleaşi: nu putem recunoaşte alt centru decât Hristos, altă putere care adună decât Duhul Sfânt, altă autoritate decât Cuvântul lui Dumnezeu, altă însuşire decât sfinţenia vieţii şi curăţia învăţăturii.

 

Aşa este Adunarea lui Dumnezeu şi afară de ea nu putem recunoaşte alta. Da, putem să recunoaştem, să iubim pe sfinţii lui Dumnezeu ori unde îi găsim; dar sistemele omeneşti le privim ca o necinstire a lui Hristos şi potrivnice adevăratelor interese ale sfinţilor lui Dumnezeu. Dorim fierbinte să vedem pe toţi creştinii pe adevăratul teren al Adunării. Noi credem că Adunarea este locul adevăratei binecuvântări şi al unei puternice mărturii.

 

De asemenea, credem că Adunarea dă un anumit fel de mărturie care nu este posibil când sunt divizări, chiar dacă fiecare credincios ar fi un om puternic în ce priveşte evanghelizarea ca Whitefield. Nu spunem aceasta ca să înjosim lucrarea de vestire a Evangheliei. Dimpotrivă, dorim ca toţi să fie nişte buni evanghelişti ca Whitefield. Totuşi nu putem să închidem ochii faţă de faptul că mulţi obişnuiesc să neglijeze Adunarea sub cuvânt că se duc să vestească Evanghelia. Când mergem pe urmele lor, constatăm că nu pot să dea nimic sufletelor care s-au întors la Dumnezeu, parcă nu ştiu ce să facă cu aceste suflete. Oamenii aceştia scot pietre din carieră, dar nu ştiu să le cioplească pentru a le pune să alcătuiască laolaltă o clădire. Urmarea este că sufletele se împrăştie, ducându-se încoace şi încolo; unele au un mers nestatornic, altele trăiesc singuratice, – toate însă lipsindu-se de adevăratul teren al Adunării. Noi credem însă că toate aceste persoane ar trebui să-şi ia locul în Adunarea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să fie adăugate la Adunare „ca să ia parte la frângerea pâinii şi rugăciuni”; ar trebui să se adune în prima zi a săptămânii ca să frângă pâinea şi să se aştepte la Domnul Isus Hristos, ca să le zidească prin gura aceluia pe care l-a hotărât El. Iată calea cea simplă – după gândul dumnezeiesc – care cere, poate mai multă credinţă pentru a fi înfăptuită din pricina numeroaselor secte în conflict în zilele noastre, dar totuşi calea cea simplă şi adevărată în privinţa strângerii noastre laolaltă.

 

Ne aşteptăm ca lucrul acesta să fie numit „prozelitism”, „prejudecată”, „spirit de partidă” de către aceia care privesc ca o dovadă de liberalism şi de lărgime de inimă atitudinea creştinului care spune: „Nu fac parte din nici o adunare.” Ei bine, iată o poziţie ciudată, care nu este la locul ei, care, pe scurt, poate fi înfăţişată astfel: este vorba de cineva care tăgăduieşte totul, ca să scape de orice răspundere şi să meargă cu toţi şi cu toate. Este un drum uşor pentru firea noastră şi mai ales pentru cine vrea să capete bunăvoinţa tuturor; dar vom vedea ce se va alege de un astfel de drum în ziua Domnului. Deocamdată, pentru vremea de faţă, noi îl privim ca o vădită necredincioşie faţă de Hristos. În bunătatea Sa, Domnul să lucreze şi să ferească pe toţi ai Săi de drumul acesta!

 

Să nu-şi închipuie cineva că prin aceasta am vrea să spunem că ar fi o nepotrivire între evanghelist şi Adunare. Departe de noi gândul acesta. Evanghelistul trebuie să iasă din sânul Adunării şi să fie în deplină legătură cu ea; el trebuie să lucreze nu numai ca să aducă sufletele la Hristos, ci să le aducă şi în Adunare, unde să vegheze asupra lor păstori puşi de Dumnezeu şi unde să le înveţe învăţători cu dar, puşi de Dumnezeu. Nu avem nici cea mai mică dorinţă să tăiem cumva aripile evanghelistului; vrem numai să-i călăuzim mişcările. Ne doare inima când vedem o adevărată energie spirituală cheltuită într-o lucrare făcută cu o lipsă de  temelie puternică. Negreşit este un mare câştig să aduci suflete la Hristos. Unirea unui suflet cu Hristos este o lucrare făcută odată pentru totdeauna. Dar oare mieluşeii şi oile n-au nevoie să fie laolaltă, ca să aibă parte de îngrijire? Se mulţumeşte cineva să cumpere oi şi apoi să le lase să rătăcească pe unde le place lor? Negreşit că nu. Dar unde ar trebui adunate oile lui Hristos? În staule făcute de oameni sau în Adunarea lui Dumnezeu? În Adunarea lui Dumnezeu, fără îndoială, căci oricât ar fi ea de slabă, oricât ar fi ea de dispreţuită, oricât ar fi ea de hulită şi de prigonită – să fim siguri că este singurul loc prielnic pentru toţi mieluşeii şi toate oile care alcătuiesc turma lui Hristos. Se înţelege, aici este răspundere, grijă, nelinişte, trudă, nevoie de neîntreruptă veghere şi rugăciune – lucruri pe care carnea şi sângele le ocolesc cât mai mult.

 

Da, este plăcut şi atrăgător să cutreieri lumea ca evanghelist, să ai mii de oameni care îţi sorb cuvintele de pe buze şi sute de suflete ca pecete a slujbei tale; dar ce faci la urmă cu aceste suflete? Este neapărată nevoie să li se arate că adevăratul lor loc este în Adunarea lui Dumnezeu, unde cu toată slăbiciunea celor care mărturisesc că sunt creştini, pot să se bucure de părtăşie duhovnicească, de adorare şi de slujba lucrătorilor ridicaţi de Dumnezeu. De aceste lucruri însă sunt legate multe încercări şi grele frământări. De altfel aşa a fost şi pe vremea apostolilor. Cei care aveau într-adevăr grijă de turma lui Hristos, au fost nevoiţi să verse multe lacrimi, să înalţe rugăciuni fierbinţi şi să petreacă nopţi fără odihnă. Cu toate acestea gustau o părtăşie plăcută cu Marele Păstor, iar când se va arăta El, lacrimile lor, rugăciunile lor, vegherile lor, nu vor fi uitate, ci, dimpotrivă, vor fi răsplătite, în vreme ce păstorii mincinoşi, fără suflet, care n-au luat toiagul de păstor decât pentru a-şi arăta faţă de turmă cruzimea lor şi pentru a dobândi de la ele un câştig, îşi vor acoperi faţa din pricina unei ruşini veşnice.

 

Partea a III-a.

 

Şi cu aceasta am fi putut să terminăm, dacă n-am fi avut pe inimă să răspundem la trei întrebări, pe care le-ar putea pune cititorul.

 

1. Cea dintâi întrebare: „Unde se poate găsi, din zilele apostolilor şi până astăzi, ceea ce numiţi Adunarea lui Dumnezeu?” Răspunsul este simplu: şi în trecut şi în zilele noastre găsim Adunarea lui Dumnezeu în paginile Noului Testament. Pentru noi n-are a face că Ne’ander, Mosheim, Milner şi alţii, care au scris istorii ale Bisericii n-au izbutit, în interesantele lor cercetări să zărească măcar o singură trăsătură a ceea ce noi numim Adunarea lui Dumnezeu de la sfârşitul vremii apostolice şi până în secolul nostru.

 

Este foarte posibil să fi fost, ici şi acolo, în greul întuneric al evului mediu „doi sau trei” cu adevărat „adunaţi în Numele Domnului Isus” sau cel puţin care suspinau după înfăptuirea acestui lucru. Dar, ori cum ar fi fost, acest adevăr nu rămâne din pricina aceasta mai puţin neştirbit. Noi nu clădim pe cele spuse de istorici, ci pe adevărul fără greş al Cuvântului lui Dumnezeu; şi chiar dacă cineva ar izbuti să dovedească acum că vreme de 19 veacuri n-a fost niciodată ca „doi sau trei să se fi adunat în Numele lui Isus”, aceasta nu zdruncină de loc întrebarea, care nu sună: „Ce zice istoria Bisericii?” ci „Ce zice Scriptura?” Dacă ar fi vreo tărie în argumentul întemeiat pe istorie, ea s-ar aplica deopotrivă şi preţioasei rânduieli, care este Cina Domnului.

 

Într-adevăr, ce ajunge această orânduire mai bine de o mie de ani? A fost dezbrăcată de unul din elementele ei cele mai de seamă, înfăşurată într-o limbă moartă, îngropată în mormântul superstiţiei şi purtând această inscripţie: „jertfă fără sânge pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi.” Şi chiar când, pe vremea Reformei, i s-a îngăduit Bibliei din nou să spună ceva conştiinţei omeneşti şi să arunce lumina ei vie peste mormântul în care zăcea  euharistia (împărtăşania), ce s-a întâmplat? Sub ce formă apare „Cina Domnului” în biserica luterană? Sub forma consubstanţialităţii (care învaţă că în pâine şi în vin ar fi o prezenţă tainică a lui Hristos). Luther a respins dogma (învăţătura) catolică a transubstanţierii, care spune că pâinea şi vinul se schimbă în trupul şi sângele lui Hristos, dar susţine, în luptă îndârjită şi neînduplecată cu teologii eleveţieni, că este o prezenţă tainică a lui Hristos cu pâinea şi cu vinul.

 

Ei bine, trebuie oare ca noi cei de astăzi să nu luăm „Cina Domnului” după rânduiala arătată în Noul Testament? Trebuie oare să adoptăm jertfa liturghiei sau consubstanţialitatea pentru faptul că adevăratul înţeles al euharistiei pare să se fi pierdut de către aşa zisa Biserică vreme de atâtea sute de ani? Sigur că nu! Atunci ce trebuie să facem? Să luăm Noul Testament şi să vedem ce spune el în privinţa aceasta, să ne închinăm cu supunere şi respect înaintea autorităţii lui şi astfel să luăm „Cina Domnului” în dumnezeiasca ei simplitate, sărbătorind astfel sărbătoarea potrivit rânduielii lăsate de Domnul şi Învăţătorul nostru, care a spus ucenicilor Săi, şi prin urmare şi nouă: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea!”

 

2. Dar poate cineva va mai întreba: „Nu este mai mult decât zadarnic să mai căutăm înfăptuirea adevăratului înţeles al Adunării lui Dumnezeu când aşa zisa biserică se află într-o totală stare de ruină?”

 

La aceasta răspundem tot cu o întrebare: Dacă biserica este în stare de ruină, aceasta ne îndreptăţeşte oare pe noi să fim nesupuşi adevărului? De vreme ce aşa zisa biserică a greşit, urmează că şi noi trebuie să stăruim în greşeală? Nicidecum! Recunoaştem ruina, arborăm drapelul îndoliat deasupra ei, mărturisim căderea, recunoaştem partea noastră de vină şi tragem consecinţele acesteia, silindu-ne să umblăm umiliţi şi fără zgomot în mijlocul ruinii şi totodată recunoscând că noi înşine suntem foarte nevrednici.

 

Dar cu toate că noi am greşit, Hristos n-a greşit. El rămâne credincios. El nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi. El a făgăduit că „va fi cu ai Săi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Matei 18:20 este o făgăduinţă tot atât de sigură azi ca acum 19 veacuri. „Dumnezeu să fie găsit spunând adevărul şi orice om mincinos.” Noi respingem învăţătura că oamenii ar fi îndreptăţiţi să alcătuiască biserici şi să pună slujitori în ele. Privim aceasta ca o pretenţie lipsită cu totul de autoritatea Scripturii. A aduna o biserică şi a ridica lucrători în sânul ei, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Nu a lăsat El pe seama noastră să formăm o biserică şi să aşezăm noi lucrători în ea. Fără îndoială, Domnul este plin de milă şi de îndurare faţă de noi; El ne suportă slăbiciunile, trecând peste greşelile noastre; iar, dacă inimile noastre îi sunt credincioase – deşi lipsite de cunoştinţă – El nu se va lăsa până nu ne va aduce la o lumină mai mare. Dar nu trebuie să facem lucruri împotriva Evangheliei, sub cuvânt că Dumnezeu este plin de har. Tot aşa, nu se cade să încuviinţăm abaterile sub cuvânt că biserica se găseşte într-o starea de ruină. Trebuie să recunoaştem ruina, să ne bizuim pe har, dar să umblăm într-o supunere simplă faţă de Cuvântul Domnului. Acesta este drumul binecuvântării în orice timp. Rămăşiţa, pe vremea lui Ezra, nu avea pretenţie la puterea şi strălucirea din zilele lui Solomon, dar se supunea Cuvântului Dumnezeului lui Solomon şi a fost binecuvântată în lucrarea ei. Nu zicea nimeni atunci: „Ne găsim într-o stare de ruină şi prin urmare cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut este să rămânem în Babilon şi să nu mai încercăm nimic.” Nu. Ei au mărturisit deschis păcatul lor şi al poporului lor şi s-au încrezut în Dumnezeu. Ei bine, acelaşi lucru îl avem de făcut şi noi: să recunoaştem decăderea şi să ne încredem în Dumnezeu.

 

3. În sfârşit, dacă cineva ne-ar mai întreba: „Unde se găseşte acum această Adunare a lui Dumnezeu? – noi i-am răspunde: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului Isus”. Iată unde este Adunarea lui Dumnezeu. Avem grijă să spunem că, pentru a dobândi rezultate dumnezeieşti, trebuie să ne găsim în condiţiile puse de Dumnezeu. Cine se aşteaptă la astfel de rezultate fără însă a împlini condiţiile cerute, va încerca o dezamăgire sigură. Dacă nu ne adunăm cu adevărat în Numele lui Isus, nu avem nici un drept să ne aşteptăm ca El să fie în mijlocul nostru; şi dacă El nu este în mijlocul nostru, atunci strângerea noastră nu va fi decât o biată afacere a noastră. Dar ni s-a dat deosebita favoare de a ne putea aduna în aşa fel, încât să ne bucurăm de prezenţa Lui binecuvântată în mijlocul nostru; şi, dacă-L avem pe El, nu avem nevoie să punem să ne prezideze un muritor. Hristos este Domnul propriei Sale case: de aceea nici un muritor să nu îndrăznească să-I răpească acest loc. Când Adunarea este strânsă pentru adorare, Dumnezeu este cel care prezidează în mijlocul ei şi, dacă lucrul acesta este recunoscut de toţi, şuvoiul părtăşiei cu El, al adorării şi al zidirii va curge fără tulburare, fără piedici şi fără abateri *.

 

* Trebuie să ştim că este o deosebire între aceste ocazii când Adunarea este strânsă pentru adorare şi prilejurile în care unii fraţi lucrează în mod particular. În aceste din urmă cazuri, evanghelistul sau învăţătorul – predicatorul sau cel care învaţă – slujeşte cu darul său, fiind răspunzător faţă de Stăpânul său. Nu are importanţă faptul că astfel de lucrări se fac în sala în care de obicei este ocupată de adunare ori în altă parte. Cei care fac parte din Adunare pot să fie de faţă sau nu. Dar, când adunarea, se strânge ca adunare pentru adorare, dacă s-ar întâmpla ca cineva, oricât de înzestrat ar fi, să ia alt loc decât cel de frate, aceasta ar aduce stingerea Duhului.

 

Totul se petrece într-o dulce armonie. Dar dacă se îngăduie firii pământeşti să lucreze ea, aceasta va întrista Duhul şi-l va stinge. În Adunarea lui Dumnezeu, trebuie ca firea pământească să fie judecată, cum trebuie judecată de altfel şi în mersul fiecăruia dintre noi, în fiecare zi.

 

Trebuie să spunem de asemenea căci greşelile Adunării nu sunt argumente contra adevărului despre prezenţa lui Dumnezeu în Adunare, cum nici greşelile fiecăruia dintre noi nu sunt argumente împotriva adevărului biblic despre locuirea Duhului Sfânt în cel credincios.

 

„Sunteţi dumneavoastră deci poporul lui Dumnezeu? va întreba cineva. Ei bine, nu se mai pune întrebarea dacă suntem poporul lui Dumnezeu, ci dacă suntem pe terenul lui Dumnezeu. Dacă nu suntem, atunci cu cât vom părăsi mai curând terenul pe care ne aflăm, cu atât va fi mai bine. Că există un teren dumnezeiesc, cu tot întunericul şi cu toată încurcătura, ar fi greu să tăgăduim. Dumnezeu nu şi-a lăsat poporul Său să umble neapărat în legătură cu abaterea, cu păcatul.

 

Şi cum am putea şti dacă suntem pe teren dumnezeiesc sau nu? Foarte simplu: prin Cuvântul dumnezeiesc. Să punem în faţa Scripturii fără înconjor şi în chip serios toate lucrurile cu care stăm în legătură şi să părăsim îndată tot ce nu poate sta în lumina Cuvântului dumnezeiesc! Da, îndată. Dacă ne vom opri să cugetăm prea mult, să ne târguim, să punem în balanţă urmările, cu siguranţă vom greşi drumul. Trebuie să ne oprim, ca să vedem care este gândul Domnului; dar niciodată nu trebuie să rămânem pe loc după ce am cunoscut acest gând. Domnul nu ne dă niciodată lumină pentru doi paşi deodată. El ne dă lumină pentru un pas şi, dacă lucrăm potrivit acestei lumini, ne dă după aceea şi mai multă lumină. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând  până la miezul zilei” (Proverbe 4:18 ).

 

Iată cuvinte care dau curaj sufletului: lumina merge mereu crescând; nu se opreşte, nu încetează pentru cel care a dobândit-o; dimpotrivă ea „merge mereu crescând” până vom ajunge în lumina desăvârşită a zilei celei slăvite.

 

Cititorule, stai tu pe terenul dumnezeiesc? Dacă te găseşti pe acest teren, rămâi pe el cu toată inima! Te afli într-adevăr pe această cale? Înaintează pe ea cu toate puterile fiinţei tale morale! Nu te mulţumi niciodată cu ceea ce ar însemna mai puţin decât locuirea lui Hristos în tine şi încredinţarea că eşti cât mai aproape de El. Să nu-ţi răpească satan niciodată lucrul acesta, făcându-te să te mulţumeşti cu ceea ce n-ar fi decât un nume. Cultivă părtăşia cu Dumnezeu, rugăciunea în taină, judecata de sine! În primul rând, fii cu ochii în patru împotriva oricărei forme de orgoliu spiritual! Cultivă umilinţa, bunătatea, duhul zdrobit, gingăşia cugetului în mersul tău particular! Caută să îmbini îngăduinţa cea mai dulce faţă de alţii cu un curaj ca de leu unde este vorba de adevăr! Atunci vei fi o binecuvântare pentru Adunarea lui Dumnezeu şi o bună mărturie a gândului biblic că Numele lui Isus este de ajuns.

https://comori.org/adunarea-biserica/adunarea-lui-dumnezeu/

///////////////////////////////////////

 

 

O pildă a pocăinţei, de R.C. Sproul

Anterior, într-una dintre celelalte emisiuni pe care le-am transmis în cadrul acestui program, fiind cuprins de o oarecare nostalgie v-am povestit tuturora despre o întâmplare petrecută pe când eram doar un băieţel în biserica unde cântam în corul copiilor, dar nu datorită râvnei sau vreunui devotament religios deosebit, ci fiindcă nu prea aveam de ales. Fusesem obligat de părinţii mei să fac parte din acel cor al copiilor unde mă trezeam pus într-o situaţie extrem de stânjenitoare fiindcă trebuia să apărem îmbrăcaţi în nişte robe şi cămăşi albe purtând un guler mare alb cu o fundă mare neagră la gât. Atunci când ne găteam aşa, ceilalţi băieţi pe mine mă strigau „micuţul Lord Fauntleroy” (un personaj dintr-o povestire pentru copii; n.tr.), făcându-mă să intru în pământ de ruşine.

 

Poate la fiecare două luni cântam o dată în serviciul de închinare din biserica noastră locală. Însă punctul culminant din an al corului era atunci când cântam un anume imn acompaniaţi de solistul principal al corului celor mari, un tenor magnific. Cântecul pe care-l cântam era imnul „Căutaţi-L pe Domnul”. Pe atunci eu nu eram un creştin, dar cuvintele respectivului cântec erau cântate atât de grandios de către acel solist încât mi-au rămas în minte. Adesea mă miram cum Dumnezeu îşi arăta puterea Cuvântului Său atunci când nişte versete preluate din Scripturi erau puse în contextul unui cântec ce-l asculţi şi cum acestea reuşeau să ţi se strecoare încetul cu încetul în suflet şi-n minte, până ce-ţi intrau în sânge. La fel s-a întâmplat şi cu acel cântec. Parcă-l văd încă pe Dick Dodds (asta aproape cu 50 de ani în urmă!) cum apărea pe platforma corului şi interpreta, „Căutaţi-L pe Domnul câtă vreme se poate găsi. Chemaţi-L cât este aproape. Să-şi lase cel rău gândurile sale şi păcătosul de calea sa. Căci El va avea milă (parcă-l pot auzi cântând!). Va avea milă şi va ierta generos”. După asta tenorul schimba registrul muzical cântând foarte înalt acelaşi refren – „El va avea milă, va avea milă şi va ierta generos”. Desigur şi aceste versuri erau preluate direct din Scripturi, mai precis din cuvintele acelor profeţi care s-au arătat extrem de preocupaţi ca pocăinţa reală să se regăsească în viaţa poporului lui Dumnezeu.

 

Vizavi de acest subiect al pocăinţei am examinat deja ritualurile pe care poporul iudeu le ţinea în Vechiul Testament. Am recapitulat obiceiurile pe care le respecta cu sfinţenie în zilele rânduite pentru postire şi pocăinţă, am aflat de schimbarea hainelor, de plânsetul şi bocitul care le însoţeau. Dar mai ales, am menţionat profeţii celui de-al VIII-lea şi ai celui de-al VII-lea secol (în.de H.), de Amos şi Osea care s-au înfăţişat poporului aşa cum au făcut un Ieremia şi Isaia pentru a-i aminti că genul de pocăinţă pe care Dumnezeu o pretindea de la el era cel care venea din inimă. Ideea fiind aceasta, ca ei să-şi sfâşie inimile, nu veştmintele. Însă când profeţii declarau asta ei nu exprimau opoziţie faţă de obiceiul sfâşierii hainelor, doar subliniau că acesta nu era îndeajuns ca să se facă demonstraţia unei pocăinţe reală. Şi inima trebuia frântă! Avem nevoie să resimţim o reală zdrobire a sufletului nostru când ne dăm seama că l-am ofensat pe Dumnezeu.

 

Pentru a pricepe mai bine această perspectivă profetică asupra pocăinţei vreau să vă îndrept azi atenţia înspre una dintre cărţile micilor profeţi care se concentrează asupra relaţiei dintre ritualurile pocăinţei şi realitatea pe care acele ritualuri erau menite să o reprezinte, şi anume la cartea profetului Ioel. Haideţi să aflăm cum debutează aceasta! Din primul capitol aflăm despre „Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel.” Apoi aşa cum au obişnuit toţi profeţii când proclamau cuvântul pe care Dumnezeu le-a dat, Ioel le cere şi el să facă o adunare solemnă pentru a asculta veştile care le aducea de la El: „Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării!”. Apoi îi îndeamnă: „S-a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe vremea părinţilor voştri? Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!”. Le-a vorbit apoi despre judecata de nimicire care le-a distrus ţara, şi le-a spus: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil”, în acest fel descriind copiilor lui Dumnezeu cum au fost loviţi de năpastă după năpastă venită de la Dumnezeu şi atrăgându-le atenţia cum mai întâi ţara le-a fost devastată de secetă, apoi de invazia de insecte care le-au devorat recoltele. Toate acestea sunt interpretate de profet ca reprezentând judecata cu care Dumnezeu i-a lovit pentru păcatul lor. După acestea vine chemarea de a se schimba şi de a se trezi: „Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!” Chiar şi recoltele viilor le-au fost nimicite! Iar cei ce căzuseră sub ameţeala băuturii trebuiau acum să se trezească şi să-şi dea seama că până şi plăcerea pe care rodul viţei le-o dădea, le-a fost refuzată. Venise vremea, declara Ioel, ca poporul să plângă, să se bocească şi de aceea le pune în vedere că trebuiau acum să ţină acele rituri ale pocăinţei. Despre ele le-a vorbit în vers.8 când le spune: „Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!” Ce imagine!

 

Săptămâna trecută am fost la o nuntă. La nunţi eu mă uit foarte atent la rochia miresei. Ştiu că în viaţa unei femei probabil nu există alt moment în care să se acorde o atenţie mai mare alegerii unei rochii cum se face pentru rochia de mireasă. Cred că aşa aţi făcut toate doamnele! Soţia mea îşi păstrează încă rochia ei de mireasă. Dar ce se mai întâmplă este că după cheltuieli serioase pentru această rochie care lasă falite multe familii şi este purtată o singură dată de mireasă, ea ajunge să fie împachetată foarte atent într-o pungă de plastic şi pusă în pod, în speranţa ca moliile să n-o atingă. Însă toată lumea aşteaptă acel moment în care apare mama miresei iar orga schimbă registrul interpretând marşul nupţial şi toată lumea se întoarce pentru a urmări alaiul miresei. Atunci se aud acele nelipsite exclamaţii spontane de uluire şi uimire la adresa femeii îmbrăcate probabil cu cea mai frumoasă rochie pe care o va purta vreodată.

 

Revenind, profetul tocmai spunea că Israelul să fie asemenea unei mirese fecioare care este împodobită într-o pânză de sac. Închipuiţi-vă că mergeţi la o cununie la care mireasa va aparea îmbrăcată în pânză de sac! Nu vă puteţi imagina aşa ceva, nu-i aşa? Cu toate acestea, a fost imaginea folosită în acest moment de către profetul Ioel pentru a arăta cum se presupune să fie demonstrată pocăinţa.

 

După aceea, în a doua parte a versetului 9 şi în versetul 10 el spune, „preoţii, slujitorii Domnului, jelesc. Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat, untdelemnul nu mai este”. Dacă aveţi idee despre economia Israelului antic, ştiţi că era o societate agricolă care se baza în principal pe cultivarea grânelor şi vânzarea produselor, că era o ţară care depindea enorm de rodul viţei, de strugurii şi vinul provenit de la aceştia. Însă cel mai important pentru economie era industria de uleiuri de măsline. Aţi auzit de muntele Măslinilor şi de presele folosite pentru extragerea uleiului de măsline pentru care se găsise de asemenea foarte multe rosturi. Astfel că ceea ce profetul le spune este că în acel moment întreaga industrie, toată economia naţională a Israelului era ruinată. Totul secase! „Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute. … Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!” s-a spus în vers.11 şi 12, iar în vers.13 le este repetat îndemnul la pocăinţă: „Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! …”

 

Observaţi că există o chemare la pocăinţă adresată şi plugarilor, lucrătorilor ogoarelor. Există şi o chemare la pocăinţă care se adresează tuturora, în general. Însă cea mai severă chemare la căinţă din acest moment de suferinţă naţională se adresează clerului, preoţilor şi slujitorilor templului. Ei sunt aceia care poartă răspunderea vinii naţionale. Profeţii Israelului spuneau despre preoţi că ei ar fi conştiinţa neamului. Astfel că sarcina profeţilor care se dovedea cea mai grea era să-i cheme la pocăinţă pe preoţii din ţară. Fiindcă aceştia deveniseră corupţi şi s-au stricat, adevărata evlavie le-a fost ascunsă oamenilor. Iar în loc de a-i învăţa pe oameni despre frica de Dumnezeu şi adevărul despre El, aceşti preoţi stricaţi şi-au abandonat vocaţia lor fundamentală. În loc de a le sluji oamenilor, ei încercau să placă acestora. În loc de a-i îndemna, îi linguşeau. În loc de a-i chema la pocăinţă pe oameni atunci când păcătuiau, ca să nu-i jignească şi să nu fie alungaţi de poporul mâniat, preoţii şi-au dat mâna cu el în nelegiuire şi l-a amăgit. Se ajunsese la genul de religie „comodă”. Aşa că acum apare în mijlocul lor acest profet care vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu din gura lui şi care le spune slujitorilor, „jeliţi şi plângeţi-vă, …bociţi…veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci”. După care în vers. 14 le declară: „Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.” Toate acestea reprezentând elementele ritului (ceremonialului) pocăinţei regăsite în tot Vechiul Testament. Dacă mergem mai încolo în text, citim aceste lucruri în capitolul 2, vers.12 şi prima parte a vers.13: ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” „Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele…”.

 

Elementul care este central conceptului profetic al pocăinţei din Vechiul Testament poate fi exprimat într-un singur cuvânt pe care-l auzim frecvent în jargonul folosit astăzi de creştini. Punctul focal al chemării profetice la pocăinţă se poate deduce din acest cuvânt: convertire. Adeseori eu însămi povestesc despre convertirea mea la Creştinism. Nimeni nu se naşte automat un creştin. Pentru a deveni un creştin trebuie să se întâmple ceva care să ne schimbe, să ne transforme. Acel ceva este legat de conceptul biblic de „metanoia” (greacă), o schimbare a gândirii care nu înseamnă doar însuşirea unui crez, adaptarea la o nouă idee. Este vorba de schimbarea şi transformarea întregii vieţi a omului. Pentru acest profet pocăinţa nu înseamnă doar un ritual, sau ceremonial ţinut în biserică. Pentru el pocăinţa este indispensabilă convertirii esenţiale a sufletului. Înseamnă o schimbare a întregului om şi face referire la o anume întoarcere.

 

În viaţa fiecăruia există un punct de cotitură. Aş putea să vă întreb pe voi care a fost punctul vostru de cotitură în viaţă. Voi însă s-ar putea să vă gândiţi la cunoaşterea unei anumite persoane care mie mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Sau, un punct de cotitură a fost atunci când mi-am găsit slujba care o am acum. Poate tu îţi spui că pentru tine a fost un dezastru sau o nenorocire care a venit. Aşa privim noi acele momente cruciale care ne definesc existenţa. Dar pentru iudeu şi pentru profetul lui Israel, punctul suprem de cotitură al vieţii cuiva era momentul convertirii. Era o schimbare care era înţeleasă şi de Vechiul Testament ca fiind un fel de întoarcere. ,,Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape… să se întoarcă la Domnul…” (Is.55:6,7). Deci însemna nu doar să se întoarcă la Domnul, ci amintiţi-vă că în Israel Domnul mai era de asemenea şi întemeietorul naţiunii. Dumnezeu pusese bazele acestui popor şi le-a dat o identitate de popor al Său. El a făcut un legământ cu ei. Tot El le-a dat anumite precepte de urmat. Iar poporul a făcut la rândul său un jurământ că-l vor urma pe Dumnezeu şi că-i vor respecta poruncile, că-l vor iubi din toată inima. Însă poporul s-a depărtat după aceea. Astfel că profeţii au venit la el şi l-au anunţat: trebuie să vă întoarceţi şi să vă întoarceţi la Domnul.

 

Acest lucru poate încurca un pic deoarece cu o clipă în urmă am spus că nimeni nu este mântuit din start. Din fire îi suntem vrăjmaşi lui Dumnezeu. Astfel că am putea să vorbim mai precis despre o întoarcere de la viaţa pe care o trăim acum şi a ne întoarce la Dumnezeu. Însă imediat la început după creaţie, toată umanitatea era cuprinsă în capul nostru comun care era Adam şi care a arătat ascultare şi se bucurase de o legătură desăvârşită cu Dumnezeu. Milton a descris-o în opera sa epică „Paradisul pierdut”. Într-adevăr, noi am pierdut paradisul când ne-am depărtat de Dumnezeu şi fiecare şi-a văzut de calea lui. Aşa că acum când îi îndemnăm pe oameni la convertire, nu greşim dacă le-o spunem sub forma că, „e vremea să ne întoarcem acasă”. Că s-ar cuveni să ne revenim unde ne găseam la început, în prezenţa lui Dumnezeu, în părtăşia cu El, redevenind supuşi Lui. Aşadar, chemarea la pocăinţă suna în gura profetului ca o invitaţie la reîntoarcere, sau la întoarcerea acasă.

 

Cel mai important punct de cotitură al vieţii mele a fost convertirea mea. Nu cunosc nici un alt eveniment din viaţa mea care să fi avut un impact atât de radical asupra a tot ce-a urmat după aceea. Întreaga mea viaţă a fost schimbată şi întoarsă pe dos. Adevărat, n-am fost făcut perfect. Nu scăpăm de păcat peste noapte! Însă „metanoia”, această transformare a gândirii laolaltă cu această convertire indică faptul că înaintea punctului de întoarcere viaţa ta se îndrepta într-o anume direcţie. Acea direcţie, dragilor, este îndepărtarea de Dumnezeu. Şi cu cât mai mult trăim în împietrirea inimii şi rămânem mai mult într-o stare neconvertită, ne îndepărtăm şi mai mult de El. Ce se întâmplă la convertire nu este trecerea instantanee de la păcat la perfecţiune. Este mai degrabă o schimbare de direcţie a vieţii. Din clipa convertirii noastre, vieţile ni se îndreaptă într-o direcţie diferită. Înapoi în prezenţa lui Dumnezeu. De ce i se spune atunci pocăinţă? Fiindcă acest punct de cotitură nu reprezintă doar o îndreptare într-o anume direcţie, ci şi o întoarcere de la ceva. Acela este elementul pe care-l vom discuta în următoarea lecţie.

 

Gânduri de încheiere

Aş vrea acum să-ţi recapitulezi întreaga ta viaţă. Dacă ai timpul şi plăcerea, totodată locul comod unde să fii singur şi netulburat, să-ţi aşterni pe un carneţel de notiţe o listă a celor mai cruciale momente din viaţa ta. Care au fost acele momente, care au fost deciziile, evenimentele care te-au îndepărtat pe tine de la Dumnezeu? Noi avem expresia „m-am lăsat de Dumnezeu”. Sau, care au fost acele momente din viaţa ta care reprezintă momente de cotitură în care te-ai schimbat în bine? Mai îngăduie-mi să-ţi mai cer şi asta: întreabă-te singur, „sunt un om convertit?” Încotro te îndrepţi? În ce direcţie te deplasezi? Vă aduceţi aminte cum Alice în Ţara Minunilor a ajuns la o răspântie de drumuri şi nu ştie încotro s-o apuce. Acolo ea a privit în sus şi ochii i-au căzut pe Motanul de Cheshire care era cocoţat în copac. În confuzia ei Alice priveşte la el şi îi spune: „Nu ştiu încotro să merg. Pe care drum s-o apuc?” La care Motanul de Cheshire îi zâmbeşte şi-i răspunde, „păi, depinde”. „Depinde de ce?” a întrebat Alice. „Încotro mergi?” a fost ea întrebată şi răspunse, „nu ştiu”. Ce-a spus atunci motanul? „Atunci nu contează!”. Atunci asta-i întrebarea pe care eu ţi-o pun. Încotro mergi tu? În ce direcţie ai apucat? Este nevoie de o întoarcere în viaţa ta?

 

Tradus de Teo Macavei

https://www.rcrwebsite.com/repent2.htm

 

///////////////////////////////////////

Pedeapsa divină

  

Ioel 1:5,Ioel 1:9,Ioel 1:6, GBV 2001: „Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi; şi urlaţi, toţi băutorii de vin, din cauza mustului, pentru că vi s-a luat de la gură!… Încingeţi-vă cu sac şi plângeţi, preoţilor! Urlaţi, slujitori ai altarului! Veniţi, petreceţi noaptea în sac, slujitori ai Dumnezeului meu! Pentru că darul de mâncare şi darul de băutură au fost îndepărtate din casa Dumnezeului vostru…Nu ni s-a luat hrana dinaintea ochilor noştri, bucuria şi veselia din casa Dumnezeului nostru?”

 

 

 

Dumnezeu judecă pe poporul Lui (1Petru 4:17), și judecă și lumea, El este Judecătorul așa cum se spune în Isaia 33:22.

 

Unul din modurile în care El pedepsește pe cei neascultători este prin boală (1Cronici 21:14; 2Cronici 7:13; Apocalipsa 2:21-22). Astfel nimic nu este la voia întâmplării, astfel covid 19 este nuiaua divină peste oameni și peste cei care se consideră din casa lui Dumnezeu.

 

În jurul anului 800 î.Ch. profetul Ioel a vorbit de pedeapsa lui Dumnezeu prin lăcuste asupra lui Israel. Virușii ca lăcustele atacă viața pe pământ!

 

Dumnezeu a pedepsit prin covid 19, care este efectul, observăm că distracțiile, discotecile, barurile, închise, petrecerile oprite, astfel li s-a luat literar ‘mustul de la gură’, dar mai mult decât atât cei care se pretind slujitori ai altarului au fost blocați în slujba lor, adunările lor nu se mai țin, daruri și jertfe nu se mai aduc, e semnul judecății divine asupra lor!

 

Și totuși nu vedem să se încingă cu saci, să plângă să postească să urle “Pentru că darul de mâncare şi darul de băutură au fost îndepărtate din casa Dumnezeului vostru”!

 

Este interesant că numele „Ioel“ (în ebraică, Yohél) înseamnă „Iehova este Dumnezeu“, iar Dumnezeul Bibliei Iehova, nu se lasă batjocorit (Galateni 6:7-8), ci ceea ce seamănă omul aceea va și secera, cine seamănă în lucrarea lui din Spiritul Sfânt, va secera viața veșnică, dar cine seamănă în carne, va secera din carne putrezirea, o lucrarea care nu rezistă focului din ziua încercării.

 

Cei sinceri trebuie să nu uite acest lucru: să nu dispere și să semene în Spirit în continuare, așa cum se spune: “iar cel semănând în Spiritul, va secera din Spiritul viaţă eternă. Să nu renunţăm făcând binele; pentru că, la timp potrivit, vom secera, dacă nu disperăm” (Galateni 6:8-9, SCC).

https://www.caleacrestina.ro/index.php/mesaje-spirituale/1530-pedeapsa-divina

///////////////////////////////////////

 

PLANUL VEŞNIC AL LUI DUMNEZEU

Capitolul douăzeci şi opt

 

 

De ce ne-a creat Dumnezeu? A avut un scop în minte încă de la început? Nu ştia că toţi se vor răzvrăti împotriva Lui? Nu prevăzuse consecinţele răzvrătirii noastre, toată suferinţa şi tristeţea cu care s-a confruntat omenirea de atunci încolo? Şi atunci de ce ne-a mai creat?

 

Biblia răspunde acestor întrebări. Ea ne spune că, încă înainte de a-i crea pe Adam şi pe Eva, El ştia că ei şi toţi ceilalţi vor păcătui. Surprinzător, El deja concepuse un plan de mântuire prin Hristos pentru umanitatea căzută. Despre acest plan dinainte de creaţie Pavel a scris:

 

Ci sufere împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii (2 Tim. 1:8b-9; subliniere personală).

 

Harul lui Dumnezeu ne-a fost dat în Hristos Isus înainte de veşnicie, nu pentru veşnicie. Acest lucru indică faptul că sacrificiul morţii lui Isus este ceva ce Dumnezeu a planificat înainte de vremurile trecute.

 

În acelaşi mod, Pavel a scris în scrisoarea lui către Efeseni:

 

…după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru (Efes. 3:11; subliniere personală).

 

Moartea lui Isus pe cruce nu a fost ceva organizat mai târziu, o planificare rapidă pentru a repara ceea ce Dumnezeu nu prevăzuse.

 

Nu numai că Dumnezeu a avut un plan înainte de veşnicie de a ne acorda harul Său, dar a şi ştiut înainte de veşnicie cine va alege să primească harul Său şi chiar a scris numele acestora în cartea vieţii:

 

Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei din Apocalipsa], toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat [Isus] (Apoc. 13:8; subliniere personală).

 

Căderea lui Adam nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Nici căderea mea, nici căderea ta. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui şi a ştiut, de asemenea, cine se va pocăi şi va crede în Domnul Isus.

 

Următoarea întrebare

Dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că unii vor crede în Isus Hristos şi alţii Îl vor respinge, de ce i-a creat pe oamenii despre care ştia că Îl vor respinge? De ce nu i-a creat pe cei despre care ştia că se vor pocăi şi vor crede în Isus?

 

Răspunsul la această întrebare este mai dificil de înţeles, dar nu imposibil.

 

Mai întâi, trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a creat cu liber arbitru. Adică, fiecare dintre noi are privilegiul de a decide pentru el însuşi dacă Îl va sluji sau nu pe Dumnezeu. Decizia noastră de a asculta sau nu, de a ne pocăi sau nu, nu este predeterminată de Dumnezeu. Ea reprezintă decizia luată de noi.

 

Astfel stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie testat. Desigur că Dumnezeu a ştiut ce vom face, dar noi trebuia să facem ceva la un anumit moment pentru ca Dumnezeu să prevadă.

 

Putem lua ca exemplu un meci de fotbal. Dumnezeu ştie scorul înainte de a se juca partida, dar trebuie să existe un meci care să fie jucat pe scor pentru ca Dumnezeu să cunoască rezultatul. Dumnezeu nu prevede (şi nu poate prevedea) rezultatele meciurilor de fotbal care nu sunt jucate niciodată, deoarece nu există rezultate pe care să le poată prevedea.

 

În acelaşi fel, Dumnezeu nu poate prevede deciziile agenţilor morali liberi, decât dacă acestora li se dă posibilitatea de a lua deciziile respective. Trebuie să fie testaţi. Şi de aceea Dumnezeu nu a creat (şi nu putea crea) numai oamenii despre care ştia mai dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Isus.

 

O altă întrebare

Aş putea fi, de asemenea, întrebat: „Dacă tot ceea ce doreşte Dumnezeu sunt oameni ascultători de El, atunci de ce ne-a creat cu liberul arbitru? De ce nu a creat o rasă veşnică de roboţi ascultători?”

 

Răspunsul este că Dumnezeu este Tată. El doreşte să aibă o relaţie tată-copil cu noi şi această relaţie nu poate exista cu roboţi. Dorinţa lui Dumnezeu este aceea de a avea o familie eternă de copiii care au ales de bună voie să Îl iubească. Conform Scripturii, acesta a fost planul Său predestinat:

 

…în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4b-5; subliniere personală).

 

Dacă vrei să ai o idee despre cât de multă bucurie ar fi putut avea Dumnezeu din partea unor roboţi, ia în mână o păpuşă şi pune-o să îţi spună că te iubeşte. Nu cred că vei fi înduioşat! Păpuşa aceea spune doar ce o faci să spună. Nu te iubeşte cu adevărat.

 

Ceea ce face ca dragostea să fie specială este faptul că ea se bazează pe alegerea pe care o face o persoană prin liberul arbitru. Păpuşile şi roboţii nu ştiu nimic despre dragoste, fiindcă nu pot decide nimic pe cont propriu.

 

Deoarece Dumnezeu a dorit o familie de copii care să aleagă să Îl iubească şi să Îl slujească din inimă, El a trebuit să creeze agenţi morali liberi. Această decizie implica şi asumarea riscului ca unii agenţi morali să aleagă să nu Îl iubească şi slujească. Şi aceşti agenţi morali liberi, după ce s-au opus o viaţă întreagă lui Dumnezeu care Se descoperă pe Sine şi care atrage toţi oamenii prin creaţia Lui, prin conştiinţa lor şi prin chemarea Evangheliei, vor trebui să înfrunte pedeapsa dreaptă, dovedindu-se a fi demni de mânia lui Dumnezeu.

 

Nici o persoană din Iad nu poate îndrepta un deget acuzator înspre Dumnezeu, deoarece El le-a oferit o cale prin care fiecare persoană să poată scăpa de pedeapsa Iadului. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie mântuită (vezi 1 Tim. 2:4; 2 Petru 3:9), însă fiecare persoană trebuie să decidă în dreptul ei.

 

Predestinarea Biblică

Dar cum rămâne cu acele pasaje biblice din Noul Testament care vorbesc despre faptul că Dumnezeu ne-a predestinat şi ne-a ales înainte de întemeierea lumii?

 

Din nefericire, unii cred că Dumnezeu a ales în mod specific anumiţi oameni ca să îi mântuiască şi pe restul ca să îi condamne, bazându-şi această decizie pe ceva ce aceştia nu au făcut. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi ales deja cine să fie mântuit şi cine nu. Această idee elimină în mod evident conceptul liberului arbitru şi în mod categoric nu este propovăduit de Biblie. Haide să considerăm ce spune Scriptura despre predestinare.

 

Într-adevăr, Scriptura ne învaţă că Dumnezeu ne-a ales, dar acest fapt trebuie bine precizat. Înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a ales să răscumpere oamenii pe care îi ştia dinainte că se vor pocăi şi vor crede în Evanghelie sub influenţa atragerii Lui, însă de propria lor alegere. Citeşte ce spune apostolul Pavel despre oamenii pe care Dumnezeu îi alege:

 

Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa“? Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.“ Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har (Rom. 11:2-5; subliniere personală).

 

Observă că Dumnezeu i-a spus lui Ilie că „Şi-a păstrat şapte mii de bărbaţi“, dar aceşti şapte mii de bărbaţi luaseră mai întâi decizia de a nu-şi „pleca genunchiul înaintea lui Baal“. Pavel a spus că în acelaşi fel exista şi o rămăşiţă de evrei credincioşi conform alegerii lui Dumnezeu. Deci putem spune că da, Dumnezeu ne-a ales, dar Dumnezeu i-a ales pe cei care au luat mai întâi decizia corectă în viaţa lor. Dumnezeu a ales să îi mântuiască pe toţi cei care cred în Isus şi acesta a fost planul Său chiar înainte de creaţie.

 

Preştiinţa lui Dumnezeu

În acest context, Scriptura ne învaţă, de asemenea, că Dumnezeu îi ştia dinainte pe cei care vor lua decizia bună în viaţa lor. De exemplu, Petru a scris:

 

…către aleşii care trăiesc ca străini…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl (1 Petru 1:1-2a; subliniere personală).

 

Suntem aleşi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu. Pavel a scris, de asemenea, despre credincioşii cunoscuţi mai dinainte:

 

Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit (Rom. 8:29-30).

 

Dumnezeu i-a ştiut dinainte pe cei care vor alege să creadă în Isus şi i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său, devenind copiii lui Dumnezeu născuţi din nou în familia Lui extinsă.

 

Pentru a păstra acest plan etern, Dumnezeu ne-a chemat prin Evanghelie, ne-a îndreptăţit (ne-a sfinţit) şi, în final, ne va glorifica în viitoarea Sa Împărăţie.

 

Într-o altă scrisoare Pavel a scris:

 

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui (Efes. 1:3-6; subliniere personală).

 

Acelaşi adevăr este prezent şi aici – Dumnezeu ne-a predestinat pe noi, cei despre care ştia dinainte că ne vom pocăi şi vom crede, înainte de întemeierea lumii, să devenim copiii Lui sfinţi prin Isus Hristos.

 

După cum am menţionat deja, unii răstălmăcesc înţelesul acestui pasaj biblic, ignorând tot restul învăţăturii biblice şi susţinând că de fapt nu am avut nici o alegere în ceea ce priveşte mântuirea – decizia se presupune că I-a aparţinut lui Dumnezeu.

 

Această doctrină este numită „alegerea necondiţionată“. Dar cine a mai auzit de o astfel de „alegere necondiţionată“, adică despre o alegere care nu se face pe baza împlinirii anumitor condiţii? În ţările democrate, candidaţii politici sunt aleşi pe baza unor condiţii existente în mintea noastră pe care trebuie să le împlinească. Ne alegem partenerii de viaţă pe baza unor condiţii pe care trebuie să le împlinească şi a unor caracteristici care îi fac doriţi. Totuşi, unii teologi vor să credem că presupusa alegere a lui Dumnezeu referitoare la cine să fie mântuit şi cine nu este o „alegere necondiţionată“, care nu este bazată pe vreo condiţie pe care să o împlinească oamenii! Astfel, mântuirea indivizilor este pur şi simplu „noroc chior“, capriciul unui monstru crud, nedrept, ipocrit şi lipsit de inteligenţă numită Dumnezeu! Această frază în sine – „alegere necondiţionată“ – se contrazice pe sine, întrucât cuvântul alegere presupune condiţionare. Dacă este o „alegere necondiţionată“ atunci nu este de fapt o alegere; este doar baftă.

 

Imaginea de ansamblu

Acum putem vedea imaginea de ansamblu. Dumnezeu a ştiut că vom păcătui cu toţii, dar a alcătuit un plan prin care să ne mântuiască înainte chiar de a se fi născut vreunul dintre noi. Acest plan descoperea dragostea şi dreptatea Sa extraordinare, întrucât El cerea ca Fiul Său neprihănit să moară în locul nostru. Şi Dumnezeu nu numai că a predestinat ca noi, cei care ne vom pocăi şi vom crede să fim iertaţi, dar să şi devenim asemenea Fiului Său Isus, după cum a spus şi Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2:20).

 

Noi, cei care suntem copiii lui Dumnezeu născuţi din nou, vom avea într-o zi trupuri nemuritoare şi vom trăi într-o societate perfectă, iubindu-L şi având părtăşie cu minunatul nostru Tată ceresc! Vom trăi pe un pământ nou şi într-un Ierusalim nou. Toate aceste lucruri au fost făcute posibile prin moartea jertfitoare a lui Isus! Slavă Domnului pentru planul Său predestinat!

 

Viaţa prezentă

De îndată ce am înţeles planul etern, putem înţelege mai bine şi ce înseamnă viaţa prezentă. În primul rând, această viaţă slujeşte ca un test pentru fiecare dintre noi. Decizia fiecăruia în parte stabileşte dacă se va bucura de privilegiul binecuvântat de a fi unul dintre copiii lui Dumnezeu şi dacă va trăi alături de El pentru totdeauna. Cei care se smeresc pe ei înşişi răspunzând chemării lui Dumnezeu, pocăindu-se şi crezând, vor fi înălţaţi (vezi Luca 18:14). Această viaţă este în primul rând un test pentru viaţa viitoare.

 

Această perspectivă ne ajută, de asemenea, să înţelegem unele dintre misterele care împresoară viaţa. De exemplu, mulţi s-au întrebat: „De ce li se permite lui Satan şi demonilor lui să ispitească oamenii?“ sau „Când Satan a fost aruncat din ceruri, de ce i s-a permis să aibă acces pe pământ?“

 

Acum putem vedea că până şi Satan slujeşte unui scop divin în planul lui Dumnezeu. În primul rând, Satan slujeşte ca alegerea alternativă pentru umanitate. Dacă singura alternativă ar fi fost aceea de a-L sluji pe Isus, atunci toată lumea I-ar fi slujit fie că ar fi vrut, fie că nu.

 

Ar fi ca în cazul unor alegeri electorale în care toată lumea trebuie să voteze, dar nu există decât un candidat. Acel candidat ar fi ales în unanimitate, însă nu ar putea avea niciodată încrederea că este iubit sau chiar plăcut de vreunul dintre alegătorii săi! Aceştia nu au avut nici o altă alegere, nu l-au putut vota decât să îl voteze pe el! În aceeaşi postură ar fi şi Dumnezeu dacă nu ar fi nimeni care să concureze cu El pentru inimile oamenilor.

 

Analizează lucrurile din următorul unghi: Ce s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu i-ar fi pus pe Adam şi pe Eva într-o grădină în care să nu le fi fost interzis nimic? Atunci Adam şi Eva ar fi fost nişte roboţi datorită contextului. Nu ar fi putut spune: „Am decis să ascultăm de Dumnezeu“, deoarece nu ar fi avut posibilitatea de a nu I se supune.

 

Mai important încă, Dumnezeu nu ar fi putut spune „Ştiu că Adam şi Eva Mă iubesc“, deoarece Adam şi Eva nu ar fi avut nici o şansă de a-şi dovedi dragostea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să dea agenţilor morali liberi posibilitatea neascultării pentru a-Şi putea da seama dacă aceştia doresc să I se supună. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (vezi Iacov 1:13), dar îi testează pe toţi (vezi Ps. 11:5; Prov. 17:3). Una dintre modalităţile prin care îi testează este aceea de a-i permite lui Satan să îi ispitească, slujind astfel scopului divin al planului veşnic al lui Dumnezeu.

 

Un exemplu perfect

În Deuteronom 13:1-3 citim:

 

Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haidem după alţi dumnezei“ – dumnezei pe care tu nu-i cunoşti – „şi să le slujim!“ să n-asculţi cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru (subliniere personală).

 

Este logic să concluzionăm că nu Dumnezeu a fost cel care a dat acelui profet fals abilitatea supranaturală de a face semne şi minuni – trebuie să fi fost Satan. Totuşi, Dumnezeu a permis şi a folosit ispita lui Satan ca pe un test prin care să descopere ce era de fapt în inimile oamenilor Săi.

 

Acelaşi principiu este ilustrat şi în Judecători 2:21-3:8, când Dumnezeu a permis lui Israel să fie ispitit de către naţiunile înconjurătoare pentru a hotărî dacă vor asculta sau nu de El. De asemenea, şi Isus a fost dus în pustie de Duhul cu scopul de a fi ispitit de diavol (vezi Mat. 4:1), fiind astfel testat de Dumnezeu. El trebuia să Se dovedească fără păcat, şi singura cale de a dovedi acest lucru era aceea de a fi testat prin ispite.

 

Nu trebuie să dăm toată vina pe Satan

Satan a înşelat deja un mare număr de oameni, orbindu-le minţile pentru a nu vedea adevărul Evangheliei, însă trebuie să conştientizăm că Satan nu poate orbi chiar pe oricine. El îi poate înşela doar pe cei care îi permit acest lucru, pe oamenii care resping adevărul.

 

Pavel a declarat că necredinioşii „au mintea întunecată“ (Efes. 4:18) şi ignorantă, dar a expus, de asemenea, şi rădăcina motivului pentru care au mintea întunecată şi ignorantă:

 

…să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie (Efes. 4:17b-19; subliniere personală).

 

Cei nemântuiţi nu sunt doar oameni nefericiţi care au fost din păcate prinşi în capcană de Satan. Ei sunt mai degrabă păcătoşi răzvrătiţi care sunt ignoranţi de bună voie şi care vor să fie înşelaţi în continuare, deoarece inima lor este foarte împietrită.

 

Nici o persoană nu trebuie să rămână înşelată, şi viaţa ta o dovedeşte din plin! De îndată ce ţi-ai despietrit inima faţă de Dumnezeu, Satan nu te-a mai putut ţine în minciună.

 

În cele din urmă, Satan va fi legat pe perioada celor o mie de ani de domnie a lui Hristos şi atunci nu va mai avea nici o influenţă asupra nimănui:

 

El [îngerul] a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:2-3).

 

Observă că, înainte de închiderea lui, Satan „a înşelat neamuri“, dar, când va fi legat, nu le va mai putea înşela. Totuşi, odată eliberat, va înşela naţiunile din nou:

 

Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului… ca să-i adune pentru război…Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit (Apoc. 20:7-9; subliniere personală).

 

De ce l-ar elibera Dumnezeu pe Satan pentru această scurtă perioadă de timp? Motivul este acela ca toţi cei care Îl urăsc pe Hristos dar care au simulat ascultarea faţă de El în timpul domniei Lui să se poată manifesta. Apoi vor putea fi judecaţi pe drept. Acela va fi testul final.

 

Din acelaşi motiv i se permite lui Satan să se manifeste acum pe pământ – pentru ca cei care Îl urăsc pe Hristos în inima lor să poată acţiona şi apoi să poată fi judecaţi. De îndată ce Dumnezeu nu va mai avea nevoie de Satan pentru a-Şi împlini scopurile divine, înşelătorul va fi aruncat în iazul de foc şi torturat acolo pentru totdeauna (vezi Apoc. 20:10).

 

Pregătirea pentru lumea viitoare

Dacă te-ai pocăit şi ai crezut Evanghelia, ai trecut primul şi cel mai important test din această viaţă. Totuşi, nu te gândi că nu vei mai fi testat(ă) în continuare, pentru ca în acest fel Dumnezeu s-ar putea să stabilească dedicarea ta continuă şi credinţa în El. Numai cei care „continuă în credinţă“ vor fi prezentaţi înaintea lui Dumnezeu ca „sfinţi şi fără vină“ (Col. 1:22-23).

 

Dincolo de acest aspect, din Scriptura este clar că toţi vom sta într-o zi în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu, când vom fi răsplătiţi individual conform supunerii noastre faţă de El pe pământ. Deci, suntem în continuare testaţi, pentru a dovedi că suntem demni de răsplăţile viitoare din Împărăţia lui Dumnezeu. Pavel a scis:

 

Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va da slavă lui Dumnezeu.“ Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu (Rom. 14:10-12; subliniere personală).

 

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup (2 Cor. 5:10).

 

De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu (1 Cor. 4:5; subliniere persoanlă).

 

În ce va consta răsplata

În ce anume va consta răsplata dată celor care îşi dovedesc dragostea şi devotamentul faţă de Isus? Scriptura vorbeşte despre cel puţin două tipuri diferite de răsplată – lauda de la Dumnezeu şi mai multe posibilităţi de a-L sluji. Ambele sunt revelate de Isus în pilda omului de neam mare:

 

„Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli, şi le-a zis: «Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.» Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: «Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.» Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ. Cel dintâi a venit, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus zece poli.» El i-a zis: «Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.» A venit al doilea, şi i-a zis: «Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.» El i-a zis şi lui: «Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.» A venit un altul, şi i-a zis: «Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat.» Stăpânul i-a zis: «Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat; atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?» Apoi a zis celor ce erau de faţă: «Luaţi-i polul, şi daţi-l celui ce are zece poli.» «Doamne», i-au zis ei, «el are zece poli.» Iar el le-a zis: «Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea»“ (Luca 19:12-27).

 

Este foarte clar că omul de neam mare care absentase, dar care în cele din urmă se întorsese, Îl reprezenta pe Isus. La venirea lui Isus va trebui să dăm socoteală pentru ceea ce am făcut cu darurile, abilităţile, lucrările şi oportunităţile pe care ni le-a dat, reprezentate de banii daţi fiecăruia dintre slujitorii din această pildă. Dacă am fost credincioşi, vom fi răsplătiţi cu laudă din partea Lui şi ni se va da autoritatea de a-L ajuta să împărăţească şi să domnească peste pământ (vezi 2 Tim. 2:12; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6), care este reprezentat de oraşele peste care au fost autorizaţi cei doi slujitori credincioşi din pildă să stăpânească.

 

Dreptatea cu care vom fi judecaţi

O altă pildă pe care a spus-o Isus ilustrează dreapta judecată cu care vom fi judecaţi:

 

„Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar, care a ieşit dis-de-dimineaţă, să-şi tocmească lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi, şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea, şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi vă voi da ce va fi cu dreptul.» Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă, şi le-a zis: «De ce staţi aici toată ziua fără lucru?» Ei i-au răspuns: «Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.» «Duceţi-vă şi voi în via mea», le-a zis el, «şi veţi primi ce va fi cu dreptul.» Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: «Cheamă pe lucrători, şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.» Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, şi au luat fiecare câte un leu. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului, şi ziceau: «Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.» Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: «Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?» Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“ (Mat. 20:1-16).

 

Isus nu învăţa prin această pildă că toţi slujitorii lui Dumnezeu vor primi aceaşi răsplată la sfârşit, întrucât nu numai că acest lucru nu ar fi drept, dar ar şi contrazice alte scripturi (vezi, de exemplu, Luca 19:12-27; 2 Cor. 3:8).

 

Mai degrabă, Isus îi învăţa că fiecare slujitor al lui Dumnezeu va fi răsplătit nu numai pe baza a ceea ce a făcut pentru El, ci şi pe baza câtor oportunităţi le-a oferit. Lucrătorii din pilda lui Isus care au muncit o oră ar fi muncit toată ziua dacă ar fi găsit un gospodar care să le dea această ocazie. Deci, cei care au dat tot ce au putut în acest timp de o oră, au fost răsplătiţi în mod egal cu cei cărora li s-a dat posibilitatea să muncească toată ziua.

 

În concluzie, Dumnezeu dă ocazii diferite fiecăruia dintre slujitorii Săi. Unora le dă marea oportunitate de a sluji şi binecuvânta mii de oameni prin folosirea darurile extraordinare pe care li le-a dat. Altora le dă ocazii şi daruri mai puţine şi totuşi pot primi aceeaşi răsplată la sfârşit, dacă sunt la fel de credincioşi cu ceea ce le-a dat Domnul.[1]

 

Concluzia

Nu este nimic mai important ca ascultarea de Dumnezeu, iar într-o zi toţi vor înţelege acest lucru. Oamenii înţelepţi ştiu acest adevăr şi se comportă ca atare!

 

Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău (Ecles. 12:13-14).

 

Ucenicizatorul autentic ascultă de Dumnezeu din toată inima lui şi îşi dă toată silinţa să-şi motiveze ucenicii să facă la fel!

 

Pentru un studiu mai aprofundat referitor la acest subiect important al judecăţii viitoare vezi: Mat. 6:1-6, 16-18; 10:41-42; 12:36-37; 19:28-29; 25:14-30; Luca 12:2-3; 14:12-14; 16:10-13; 1 Cor. 3:5-15; 2 Tim. 2:12; 1 Pet. 1:17; Apoc. 2:26-27; 5:10; 20:6.

 

[1]De asemenea, această pildă nu ne învaţă că cei care se pocăiesc la o vârstă fragedă şi care lucrează cu credincioşie de mulţi ani vor fi răsplătiţi la fel ca cei care se pocăiesc în ultimul an de viaţă şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu credincioşie doar un an. Acest lucru ar fi nedrept şi nu ar fi bazat pe oportunitatea pe care a creat-o Dumnezeu pentru fiecare, întrucât Dumnezeu a dat fiecăruia în viaţă posibilitatea de a se pocăi. Astfel, cei care vor lucra mai mult timp vor primi o răsplată mai mare decât cei care vor lucra mai puţin timp.

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_28

///////////////////////////////////////

Ordinea creației versus cultul sexualității

 

 

După părăsirea grădinei Edenului, în lumea păcatului au apărut două mari tendințe : 1. o afirmare pozitivă a sexualității menținând și amplificând modelul edenic și 2. tendința de a exploata domeniul sexual și a distorsiona modelul intenționatde Dumnezeu pentru sexualitate. Nararea existenței umane în afara grădinei Edenului începe cu afirmarea sexualității(1) , deci Adam actualizează practic porunca din Eden de a se înmulții din Gen 1:28.(2) Deci sexualitatea este legată de creațiune, si este un ordin din partea Creatorului să faci sex, din partea Aceluia care este dincolo de polaritatea sexuală umană, astfel sexualitatea nu este divinizată printr-un ritual cultic. Sexualitatea este o parte din ordinea creațiunii, fără ea..? cine trăiește…? ea este lăsată ca cei doi să se bucure de ea și să o sărbătorească/celebreze în intimitate profundă, nu să facă din ea un ritual cultic manifestat în public / la templu sau să o divinizeze precum obijnuiau popoarele antice. În Profeți se amintește deasemenea despre crearea universului lui Dumnezeu care include și sexualitatea , iar profeți adeseori afirmă acest lucru. Deși omul este creat de Dumnezeu, dar nu este parte din divinitate, nu trebuie să divinizeze sexualitatea așa precum aveau antici miturile păgâne ale fertilității. Așa ceva Dumnezeu denunță. Deasemenea Scrierile spun că noi suntem creați de Dumnezeu, făcând mereu aluzie la Genesa 1-2 dar, spunând clar că noi am fost făcuți de mâinile Lui nu datorită împreunării sexuale a Zeilor.

DIVINIZAREA SEXULUI ÎN ÎNCHINAREA PĂGÂNĂ- MESOPOTAMIA: În contrast cu gândirea ebraică monoteistă despre creație și sexualitate religiile Mesopotamiei merg departe afirmând că crearea universului a avut loc datorită contactului sexual al diferitelor zeități. La Sumerieni legenda spune că Enki zeul apelor subterane este descris ca creând apa pentru țara Nippur , ejaculând în râul Tigris cu apă cristalină. La fel și regele Urului- Shulgi (2094-2047) se crede că a fost născut, spune legenda, prin unirea sexuală a două zeități pe nume Nanna și Ninlil. Deci religiile Mesopotamiei articulau sexualitatea din cosmos ca mijloc prin care s-a creat pământul. În mitologia Sumeriană există un pantheon al zeilor și zeițelor împerecheați ca și mascul/femelă, iar potrivit cu teologia sumeriană fertilitatea pământului este pusă în mișcare de actul sexual, în special de ritualul anual al căsătoriei sacre. Sau ne amintim de Dumuzi sau Tamuz care o avea ca consoartă pe Inanna sau (Iștar)=care era zeița sexului și a războiului. Miezul festivalurilor anuale din Mesopotamia era un ritual sexual între rege care îl reprezenta pe Dumuzi și preotesele de la Templu care o reprezentau pe Inanna. În imnurile de la Shulgi Inanna este descrisă ca fiind într-o relație sexuală cu regele. La fel se credea că relațiile sexuale dintre regele țării propriu zis și zeiță face ca pământul țării să fie fertil.(3) Herodot vorbește despre cultul prostituție care era foarte larg răspândit în Mesopotamia, el spunând că fiecare femeie babiloneană trebuia să stea cel puțin odată în viața ei în templul Afroditei și să aibă o relație sexuală cu cel care îi arunca bani în poala femeii, iar astfel banii deveneau sacrii prin unirea sexuală, iar femeia deasemenea devenea sfântă în ochii zeiței. Acest lucru poate fi dovedit și de iconografia OAA, din cuneiforme.(4) Sexul nu numai că a fost divinizat în cadrul actelor sexuale dintre zei dar a fost și sacralizat în cadrul ritualului anual al sexului.

EGIPT– aici sexul a fost deasemenea divinizat, multe zeități fiind angajate în acte sexuale. De exemplu în Textele Piramidelor s-a găsit că Shu- zeul cerului și Tefnut- zeița umezelii, au apărut ca un rezultat al masturbării zeului Atum la Heliopolis. Egiptenii și ei au zeificat sexul, care a pătruns în cadrul religiilor. Strabon și Herodot spun că egiptenii aveau și un cult al prostituției. Cu ocazia sărbătorilor anuale aveau loc desemenea relații sexuale între reprezentanții zeului și a zeiței. În timpul Noului Regat zeități ca Astarteea, Ball, Resep și Anat aveau relații sexuale între ele iar, sexul era practicat în cadrul închinării la aceste zeități. Anumite picturi reliefează caracterul nud al zeiței siriene Qudsu, asociată cu dragostea și fertilitatea, ea mai fiind numită în egipt și „Prostituata”.

ANATOLIA / HITIȚII- în textele hitite se face referire la miile de zei a împărăției Hitite. Ca toate celelalte religii care înconjurau Israelul documentele hitite descoperă că acest popor a divinizat sexul, și că exista activitate sexuală între zei.

UGARIT /CANAAN- Baal o are consoartă pe Astarteea, și aici la fel se găsește cultul fertilității. Baal domina pantheonul și existau relații incestuoase între el și sora lui uneori descrisă ca fiind Anat. Pământul este fertilizat datorită spermei lui Baal care era văzută ca o ploaie pentru pământ, așa că activitatea lui sexuală trebuia stimulată. Iar modelul acesta de zeu care era angajat în relații sexuale era copiat de cananiți care prin intermediul magiei stimulau oamenii la actul sexual, în templul de sus de pe deal sau la altarul care era ridicat aici. Cei care erau aici sus pe deal erau în slujba de „om sfânt”(qadeș) și „femeie sfântă” (qedeșa), deci mascul și femelă, care printre alte funcții pe care le aveau, erau angajați și în prostituția sacră sau dacă nu în sex pentru bani atunci cel puțin în ritualul sexual. Închinătorii erau încurajați să se angajeze în relații sexuale cu cei de acolo pentru a imita și stimula activitatea sexuală a zeilor. Mulți considerau că procesele care aveau loc în natură erau controlate relațiile dintre zei și zeițe, iar cei ce făceau sex la templu credeau că încurajau astfel pe zei să facă și ei, iar în urma contactului sexual dorința persoanei respective de a avea mai multe turme și ținuturi era mai mare, atât dorința lui cât și a familiei lui, iar astfel putea să fie și realizată. La Ras Samra (Vechiul Ugarit) se practicau orgiile cele mai sacre pe locurile înalte.

PENTATEUCH – trecuseră doar câteva luni de când Dumnezeu i-a scos pe Israeliți din Egipt și doar câteva săptămâni de când Domnul le dădu-se cele 10 porunci pe munte și acum în timp ce Moise întârzia din nou, poporul își face un vițel deoarece în mintea lor este zeitatea Boul Apis(căruia egiptenii i se închinau ca unei zeități vii și nu doar unei imagini) sau zeități Hathor (care era simbolizată tot de o vacă), dar cel mai probabil era transformat într-un vițel Ball, cu care Israeliții erau așa de familiarizați, atâta timp ce Baal era adorat și foarte cunoscut în Delta Nilului la acea vreme. Poate ceea ce Aaron a organizat atunci nu a fost ceva ad hoc, ci poate făcea parte dintr-un sistem de închinare bine stabilit. Ceea ce a avut loc acolo nu a fost ceva întâmplător, ci era un cult organizat, cu statui, altar, preot și festival. Închinarea la vițel nu a constat doar din încălcarea poruncii a doua ci și din desfrânare sexuală.(5) Exod 32:6 spune că au stat jos, au mâncat, băut și au jucat= care se traduce în BHS cu „lesaheq” de la „saqa” care implică a juca, sport, râde dar și a avea o orgie sexuală, și John Davis observă că verbul semnifică un joc sexual ilicit, imoral, acompaniat de ritualurile fertilității care se găseau la Caananiți care se închinau la Baal.

Exod 32:7 „Domnul a zis lui Moise: „Scoală şi coboară-te; căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a stricat.” S-a stricat= sihet de la sahat = un verb care este folosit ca să descrie corupția din timpil lui Noe (Genesa 6:12), o situație care includea corupția sexuală.

Exod 32:18 „Moise a răspuns: „Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiţi; ce aud eu, este glasul unor oameni care cântă! (annot)” Sunt numite aici trei tipuri de a cânta dar al trilea (annot)se referă la a cânta dezorganizat, se face referire la hazardul unui cântec de desfrâu, orgie, viciu, beție / debauch(eng)- spune John Durham. O altă traducere este aceasta „glasul unei orgii pe care o aud”. Iar cuvântul „annot” aici la forma intensivă se poate traduce și ca „ a face dragoste”. Unii spun că Moise deja avea abiliatatea să amplifice sensul unui cuvânt prin caracteriza apostazia lui Israel ca fiind păgâni și atunci când s-a referit la a cânta (annot) a făcut aluzie și la Anath zeița Canaanită a dragostei. Foarte mulți comentatori spun că acest cântec din jurul vițelului și dansul aveau o tentă orgiastică, închinarea oricum fiind idolatră.

Exod 32:25 „Moise a văzut că poporul era fără frâu, (alergau sălbatic) căci Aaron îl făcuse să fie fără frâu, spre batjocura vrăjmaşilor săi” . Aici „fără frâu” sau „sălbatic”= în BHS care se traduce ca și cum alergau neacoperiți sau nud. Israeliți au preluat sistemul de închinare păgân de la Egipteni în care erau incluse și orgiile sexuale, iar în acest context sexul nu avea o semnificație imorală ci o semnificație religioasă. Sexul era divinizat și sacralizat ca parte din ritualul de închinare. Planul lui Dumnezeu nu a fost niciodată acela de include relația sexuală în contextul închinării. Mai târziu după 25 de ani israeliții din nou cad în idolatria sacro-sexuală la Baal-Peor (Numeri 25) unde Domnul a spus să ucidă cu pietre pe toți aceea care s-au dedat la curvie cu fetele lui Moab și Domnul a ucis 24.000 de oameni. Imoralitatea sexuală legată de cultul fertilității păgâne a fost păcatul de la Baal-Peor. Aici la Baal-Peor se spune că au avut relații sexuale liznot = dela zana care înseamnă a face sex pe bani, deci este vorba de prostituție. Ceea ce este izbitor aic este faptul că în BHS este singura dată când se spune că bărbați practică prostituția și nu femeile. Autorul de fapt leagă curvia sexuală și de cea spirituală împotriva lui Iahve , o curvie duală (religioasă și carnală). Aici zana se mai referă și la starea lor de apostazie față de obligațiile legământului. Femeile Moabite aveau relații sexuale în timpul închinării la Baal, dar nu știm dacă femeile erau ale religiei cananite a lui Baal, sau prostituate angajate de liderii Moabiți. Oricum aici au adus jetfe, au mâncat s-au închinat Israeliții la Baal și apoi a u avut un comportament carnal. Atât de îndrăzneți au fost israeliții că vers.6 ne spune că au adus femei chiar în campamentul israelit. 24 de mii mor… Apoi înainte de a murii Moise le ține o predică în Deuteronom 31:16 Domnul a zis lui Moise: „Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el.”

Exod 34:15 Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării, ca nu cumva, curvind înaintea dumnezeilor lor, şi, aducându-le jertfe, să te poftească şi pe tine să mănânci din jertfele lor, ca nu cumva să iei din fetele lor neveste fiilor tăi, şi astfel, fetele lor curvind înaintea dumnezeilor lor, să târască şi pe fiii tăi să curvească înaintea dumnezeilor lor, iar Deuteronom 23:18 Să n-aduci în casa Domnului Dumnezeului tău, câştigul unei curve, nici preţul unui câine, ca împlinire a unei juruinţe oarecare; căci şi unul şi altul sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.

În Vechiul Testamant zona = prostituată iar, qedesa(6) = cea sfântă. În adevăr aceste cuvinte desemnează diferite funcții cultice ale ritualului sexual. Porunca a șaptea din Decalog interzice aceste practici sexuale iar Exod 28:42-43 spune : Fă-le izmene de in ca să-şi acopere goliciunea, de la brâu până la glezne. Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în cortul întâlnirii, sau când se vor apropia de altar, ca să facă slujba în locaşul sfânt; astfel ei nu se vor face vinovaţi, şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el.” Dumnezeu a data această poruncă deoarece preoții cerlorlalte popoare din OAA când își oficiau slujbele la Templu erau adeseori goi/naked, și ei oficiau goi pentru că ei erau cei care introduceau actul sexual, ei practic dădeau startul. Dar legislația ebraică-biblică proteja poporul de a nu sacraliza sau diviniza sexul/ de a nu face din el un cult.

SACRALIZAREA SEXULUI ȘI MARELE PREOT ÎN ISRAEL – BHS exclude femeia de la funcția de preoție datorită contingențelor (poate) nefericite care aveau loc în popoarele din jur unde femeile uneori (nu știu cât de des) dețineau această funcție. Dar este semnificant să afirmăm că 1– Adam și Eva au fost desemnați / numiți preoți după cădere, 2– întreaga națiune israelită a fost considerată „o împărăție preoțească”, iar 3– NT institue preoția tuturor credincioșilor (1 Petru 2:5,9; Apoc 1:6)…………………………….cont. https://mironclaudiu.wordpress.com/2009/03/18/ordinea-crea%C8%9Biei-versus-cultul-sexualita%C8%9Bii/

 

 

///////////////////////////////////////

Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

de Marilyn Adamson

 

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

 

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

 

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

 

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

 

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

 

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa…” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult…”

 

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

 

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

 

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

 

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

 

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

 

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

 

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

 

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

 

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

 

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

 

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

 

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

 

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

 

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

 

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

 

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

 

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

 

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

 

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

 

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

 

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

 

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „…porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „…am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac…; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

 

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

 

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

 

Care este diferenţa?

 

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

 

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

 

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

 

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos… Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

 

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

 

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

 

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

 

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

 

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile… şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

 

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

 

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

 

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

 

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

 

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele…”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

 

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:…”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

 

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

 

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

 

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege… ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou…” (Rom. 7:6).

 

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

 

„…Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

https://www.studiubiblic.ro/a/expect.html

////////////////////////////////////////

Domnul se miră că nimeni nu mijlocește

 

„….Domnul vede, cu privirea mânioasă, că nu mai este nicio neprihănire.  El vede că nu este niciun om şi Se miră că nimeni nu mijloceşte. …” Isaia 59:15-16

   „Pentru ce nu era nimeni când am venit? Pentru ce n-a răspuns nimeni când am strigat?” Isaia 50:2

     Starea religiei pe vremea prorocului Isaia, adică „pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda.” Isaia 1:1 era catastrofală. Și se strica mereu.

      De la Ozia, care atunci „când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire” încât „a păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului Său, intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii” (2 Cronici 26:16) (și de aceea a ajuns lepros), continuând apoi cu fiul său Iotam, pe vremea căruia „poporul se strica mereu” și culminând cu Ahaz care „n-a făcut ce este bine înaintea Domnului” și ale cărui păcate sunt o lungă listă:

– a făcut chiar chipuri turnate pentru Baali,

– a ars tămâie în valea fiilor lui Hinom

-a trecut pe fiii săi prin foc,

– aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi, pe dealuri şi sub orice copac verde

-a trimis să ceară ajutor de la împăraţii Asiriei.

– avusese o purtare fără frâu în Iuda şi păcătuise împotriva Domnului.

-a prădat Casa Domnului, casa împăratului şi a mai-marilor, ca să facă daruri împăratului Asiriei, dar nu i-a ajutat la nimic.

-a păcătuit şi mai mult împotriva Domnului, el, împăratul Ahaz.  A adus jertfă dumnezeilor Damascului, care-l bătuseră, şi a zis: „Fiindcă dumnezeii împăraţilor Siriei le vin în ajutor, le voi aduce şi eu jertfe, ca să-mi ajute.” Dar ei au fost prilejul căderii lui şi a întregului Israel.

– Ahaz a strâns uneltele din Casa lui Dumnezeu şi a făcut bucăţi uneltele din Casa lui Dumnezeu.

–a închis uşile Casei Domnului, şi-a făcut altare în toate colţurile Ierusalimului

– a ridicat înălţimi în fiecare cetate a lui Iuda, ca să aducă tămâie altor dumnezei.

-a mâniat astfel pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi.” 2 Cronici 28 vedem un lung șir de păcate și ani mulți în care închinarea de la templu a fost cu totul abandonată.

   E evident că nimeni nu mai putea să mijlocească când templul era închis, și uneltele pentru jertfă au fost distruse. Acesta este mediul în care Isaia este chemat să profețească și să arate cum Domnul se miră că nimeni nu mijlocește și întreabă de ce nu este nimeni când vine.

    De ce se miră Dumnezeu?

     Să înțelegem puțin protocolul cerului: Dumnezeu are milioane de miliarde de îngeri care stau organizați în sistem militar și așteaptă ordine. „Îngerii sunt duhuri slujitoare…”.

     Îngerii slujesc lui Dumnezeu în primul rând pentru că ascultă de poruncile Lui și apoi ne slujesc nouă pentru că așa scrie „….trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea.”

     Protocolul curții cerești e clar, sunt câteva reguli de netrecut:

–nici un om nu primește fără să ceară, scrie în multe locuri

          -„nu primiți pentru că nu cerețI

          -„bateți și vi se va deschide”

          -„cine cere capătă”

–ce se întâmplă acum în cer când cineva cere ceva? Fiți foarte atenți: când acum cineva cere ceva după voia luI Dumnezeu, rugăciunea lui, făcută în numele mijlocitorului Isus este dusă înaintea Tatălui și Tatăl se bucură să răspundă imediat, trimițând numărul corespunzător de îngeri specialiști pe problemă să răspundă rugăciunii.

Acești îngeri vor împleti împrejurări și vor provoca ocazii pentru ca lucrurile cerute să aibă loc, să se petreacă.

-„dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă„

    Dumnezeu se bucură să facă bine, se bucură să I se ceară, se bucură să I se mulțumească, se bucură când fiii Săi apelează la El și de aceea le răspunde.

     Capacitatea de binefacere a lui Dumnezeu  e uriașă și oricine apelează la ea este răsplătit. Dacă cineva cere ceva după voia Lui.

      Când nimeni nu mijlocește, Dumnezeu se miră. Se miră pentru că pe îngerii Lui n-are la cine să-i trimită, se miră că oamenii creați de El nu apelează la această nemaipomenită forță de reacție care sunt legiunile de îngeri.

      Să nu vrei să beneficiezi de acest potențial de slujire care sunt oștile de îngeri e chiar un lucru de mirare.

      Pe vremea lui Isaia, ani la rând ușile templului au fost închise, nu făcea nimeni jertfa de ispășire anuală, nici sărbătoarea azimilor, nici a corturilor, nici jertfe pentru păcat nu se aduceau. Nu se făcea mijlocire. Poporul ajunsese îmbibat cu „cultura” neamurilor pe care le-a nimicit Domnul dinaintea copiilor lui Israel, poporul devenise îmbibat cu idolatria canaanită.

      Dar oare astăzi nu e la fel? Un pic nu și un pic da.

     Nu e la fel astăzi pentru că la întrebarea retorică „de ce mijlocește nimeni?” răspunsul dat este: „Atunci braţul Lui Îi vine în ajutor şi neprihănirea Lui Îl sprijină.” De la Domnul Isus încoace noi avem un templu întotdeauna deschis: cerul. Ștefan l-a văzut: „iată văd cerurile deschise„, un templu pe care nici un împărat nu poate să-l închidă (și nici un virus) și un Mijlocitor care nu poate fi intimidat și nici dat afară din templu sau înlocuit, (cum a vrut să facă Ozia).

        Noi îl avem pe Domnul Isus Hristos ca mijlocitor. Și mai avem o Cale nouă și vie care nu poate fi închisă, ca să ne apropiem de acest Scaun al îndurării, al mijlocirii, al cererii.

     Aceasta este sursa ascunsă a puterii noastre: rugăciunea și prin rugăciune avem ajutorul unei armate de slujitori nevăzuți, dar perfect organizați.

     Îngerii care au închis gurile leilor, care au dirijat prepelițe și corbi, care au ghidat peștele cel mare, îngerii care au fost prefăcuți în vânturi de au despicat Marea Roșie, îngerii care au dărâmat zidurile Ierihonului, care au ucis pe canaaniți și pe asirieni, îngerii care au deschis închisoarea lui Petru și au scuturat muntele cel mare de la Filipi, acești îngeri sunt și azi la datorie și așteaptă ordinele lui Dumnezeu declanșate de rugăciunile tale.

     Acesta e protocolul: „Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc.” Daniel 9:23 Când cineva respectă acest protocol, când deschide gura să se roage, Dumnezeu trimite îngerii la slujire. Fără rugăciune, nimeni nu primește nimic.

     O de am înțelege cât de mult îi place lui Dumnezeu să binecuvinteze.

„Te îndemn înaintea îngerilor” spune Pavel lui Timotei. Noi trăim și suferim pentru ca îngerii să poată să învețe înțelepciunea nespus de felurite a lui Dumnezeu, nu putem fără ei, ei învață de la noi, privesc la noi, doresc să privească și ne slujesc. De aceea îngerii trebuie să audă mai întâi rugăciunea noastră în cer, mai înainte ca să asculte porunca trimiterii la slujire.  Ei sunt robi, noi fii.

     E la fel un pic astăzi ca pe vremea lui Isaia, căci prorocii mincinoși fac ca și fariseii: „închid calea oamenilor spre Împărăția cerurilor, nici ei nu intră, nici pe alții nu-i lasă.” Teorii care te îndepărtează de rugăciune, îngâmfări, mândrie, lipsa conștienței voii lui Dumnezeu și lipsa conștienței pieirii lumii, închid nu cerul, ci închid gurile care ar trebui să se roage. Dar de fiecare dată când cineva citește, se pocăiește și crede Cuvântul, când începe să se roage, primește răspuns: realizează imediat efectele cohortei nevăzute de îngeri la datorie.

       Roagă-te pentru orice lucru crezi că lui Dumnezeu i-ar place, dă-te lui Dumnezeu și El te va lua lângă El, la lucrul Său!

https://vesteabuna.wordpress.com/2020/12/01/domnul-se-mira-ca-nimeni-nu-mijloceste/

 

///////////////////////////////////////

Ioel şi ziua Domnului

Recapitulare:

 

Profeţii biblici se împart în mai multe categorii…

Profeţi ai Vechiului Testament ce au scris şi care se împart în două grupuri:

 

Profeţii mari, în număr de 4: cărţile lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, şi Daniel

Profeţii mici, în număr de 12: cărţile lui Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Habacuc, Ţefania, Naum, Hagai, Zaharia, şi Maleahi.

Însă Vechiul Testament ne mai indică că au fost şi profeţi ce nu au lăsat nici un fel de scrieri. Printre aceştia îi avem pe Ilie, Elisei, Natan, şi Gad. Chiar şi Ioan Botezătorul ca înaintaş al lui Isus face parte din această categorie, devreme ce el este considerat ultimul dintre profeţii Vechiului Testament.

 

Organizarea profeţilor după data slujbei lor şi a poporului căruia i s-au adresat. Următorul tabel ilustrează ordinea şi perioadele aproximative ale lucrării profeţilor ce au scris, „Israelul” reprezentând pe atunci regatul de nord, iar „Iuda”, regatul de sud:

 

Profetul   A slujit (s-a adresat)

oamenilor din    Între anii (perioada)

(în. de H.)

Obadia     Edom 850–840

Ioel     Iuda    835–796

Iona    Ninive      784–774

Amos  Israel  763–755

Osea   Israel  755–710

Isaia    Iuda    739–680

Mica   Iuda    735–710

Naum Ninive      650–630

Ţefania    Iuda    635–625

Ieremia    Iuda    627–570

Habacuc  Iuda    620–605

Daniel      Babilon    605–536

Ezechiel   Babilon    593–570

Hagai  Iuda    520–505

Zaharia    Iuda    520–470

Maleahi   Iuda    437–417

Un alt mod de a organiza scrierile profetice este cel determinat de perioada robiilor Israelului şi Iudei (circa 722 şi circa 586 în. de H.):

 

Pre-exilic (deci, înainte de ducerea în robie) : Obadia, Ioel, Iona, Amos, Osea, Isaia, Mica, Naum, Ţefania, Ieremia, Habacuc

Din exil (din robie) : Daniel, Ezechiel

După exil : Hagai, Zaharia, Maleahi

 

De ce am studia profeţia în general? Fiindcă ea ne învaţă despre:

 

natura lui Dumnezeu

sfinţenia Lui

dreptatea Lui

neprihănirea şi îndurarea Lui (de multe ori, după anunţarea judecăţii iminente şi chemarea la pocăinţă a profeţilor, Dumnezeu îşi arată mila lui prin a se îndura şi a ierta pe cei se ce pocăiesc)

lucrările de judecată a lui Dumnezeu asupra neamurilor lumii; modul în care El le direcţionează destinele…

În urma studiului profeţiei beneficiem în relaţia noastră cu El de, mângâiere, încurajare şi speranţă asupra viitorului, ştiind că Dumnezeu este Cel ce stăpâneşte destinul popoarelor şi devenim conştienţi de promisiunile împărăţiei lui Dumnezeu de la sfârşitul istoriei umane.

 

De aceea, printre temele favorite ale profeţilor mai putem enumera:

 

sfinţenia lui Dumnezeu: El este singurul sfânt, absolut pur, drept, etc.

suveranitatea lui Dumnezeu: El stăpâneşte universul şi este mai presus de orice conducător de popoare, sau de împărăţii pământeşti.

Cuvântul lui este sigur — credincioşia lui Dumnezeu : El îşi duce la îndeplinire făgăduinţele, îşi ţine promisiunile. Omul se poate bizui pe ceea ce El a promis.

Grozăvia păcatului şi judecarea neîntârziată a lui — dreptatea lui D-zeu (la nişte oameni care tind să banalizeze şi să privească cu uşurinţă păcatele, profeţii pot fi o cură foarte eficace!): mesajul profeţilor în ce priveşte păcatul este limpede şi răspicat — Dumnezeu îl urăşte, nu-l suportă, nu-l trece cu vedere, nu-l scuză, şi-l va pedepsi negreşit. Cu toate acestea este dispus să ierte pe cei a căror inimă este frântă şi al căror duh este zdrobit de răutatea faptelor lor.

Închinarea în sfinţenie lui Dumnezeu — Lui Dumnezeu omul îi este dator să-i aducă jertfe curate dintr-o inimă sinceră, nu din religiozitate, sau ritualism, amestecând nelegiuirea cu jertfele!

Privind la ordonarea cărţilor profeţilor din Bibliile noastre vom realiza că acestea nu sunt aranjate în ordinea cronologică a scrierii lor.

 

Acoperirea cronologică a lucrării profeţilor în Israel începe din secolul al IX-lea în. de H. cu profeţii Obadia şi Ioel şi se întinde până în jurul secolului al V-lea în. de H., încheindu-se cu profetul Maleahi. Mărturia lor este neîntreruptă în această perioadă de timp şi conţine două aspecte:

 

o descriere continuă a condiţiilor morale, spirituale şi istorice din Israel şi Iudea, şi

mărturia profetică privitoare la viitorul poporului lui Dumnezeu, al neamurilor şi al împărăţiei mesianice.

În canonul alcătuit de evrei, Osea este primul dintre profeţii mici, principiul cronologic care pare să determine ordonarea lor fiind:

 

întâi, vin profeţii perioadei asiriene — de la Osea la Naum

urmează apoi, profeţii perioadei babiloniene — de la Habacuc la Ţefania.

Ordinea aceasta se încheie cu cei trei profeţi ai perioadei persane, perioadă ce a urmat exilului (Hagai, Zaharia şi Maleahi).

Ioel şi ziua Domnului

Introducere

În continuare la studiul cărţilor profetice ale Vechiului Testament astăzi ne vom pleca asupra cărţii profetului Ioel care urmează cronologic, după toate indiciile, cărţii profetului Obadia. Acesta este primul profet literar (deci care şi-a încondeiat profeţia) şi este datat în sec. al IX-lea î.H., mai precis prin anii 850-840.

 

Unii au numit această carte drept, „cea mai tulburătoare şi înspăimântătoare” dintre toate cărţile profeţilor mici. (R.A. Stewart) Ea se găseşte în Biblia noastră după cartea lui Osea şi înaintea celei a lui Amos.

 

Stilul literar al cărţii este clar, fluent şi de o calitate lirică deosebită. Descrierile sale sunt în acelaşi timp bogate dar şi concise, scurte dar pitoreşti.

 

Este de asemenea o carte scurtă, 3 capitole.

 

Drept introducere…

 

1 Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel.

2 Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării! S’a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră, sau pe vremea părinţilor voştri?

3 Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!

4 Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil.

5 Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul dela gură!

6 Căci în ţara mea a năvălit un popor puternic şi fără număr, cu dinţi de leu, şi măsele de leoaică.

7 Mi-a pustiit via; mi-a făcut bucăţi smochinul, l-a jupuit de coajă şi l-a trântit jos; mlădiţele de viţă au ajuns albe!

8 Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!

9 Au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Domnului; preoţii, slujitorii Domnului, jălesc.

10 Câmpia este pustiită, pământul întristat, căci grâul este nimicit, mustul a secat, untdelemnul nu mai este.

11 Înmărmuriţi, plugari, văitaţi-vă, vieri, din pricina grâului şi orzului, căci bucatele de pe câmp sunt pierdute.

12 Via este prăpădită, smochinul este veştejit, rodiul, finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp, s-au uscat… Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor!

13 Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Dumnezeului vostru.

14 Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.

15 ,,Vai! ce zi!” Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic…

 

Ce sunt aceste cuvinte şi ce vestesc? Despre ce nenorocire este vorba şi ce altă nenorocire şi mai mare prevesteşte ea?

 

Iată versete cheie care cred că evidenţiază mesajul principal al cărţii… apropierea unei zile a judecăţii…care este o urgie mai mare decât orice calamitate naturală ca o lovit vreodată Pământul!

 

12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!

13 Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.

14 Cine ştie dacă nu Se va întoarce şi nu Se va căi? Cine ştie dacă nu va lăsa după El o binecuvântare, daruri de mâncare şi jertfe de băutură pentru Domnul, Dumnezeul vostru?

 

Autorul — cine este?

 

Numele profetului Ioel înseamnă „Iehova/Domnul este Dumnezeu”. În afara cărţii nu găsim nici un fel de informaţii privitoare la el, astfel nu se cunosc aspecte din viaţa lui, ca locul de naştere, sau ocupaţia. Ştim doar că este fiul lui Petuel (1:1), despre care de asemenea nu ştim nimic.

 

Probabil că provine din Iudea şi este un locuitor al Ierusalimului (1:9; 2:15-17,23,32; 3:1). Unii presupun că vine dintr-o familie de preoţi datorită menţiunilor templului din Ierusalim şi a cunoştinţelor pe care le dovedeşte că le are despre preoţie şi jertfe.

 

Presupunerea aceasta pare confirmată de mesajele de pocăinţă de la Dumnezeu pe care „îşi permite” să le adreseze preoţilor:

 

1:13-14 Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Dumnezeului vostru. Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul.

 

2:17 Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: ,,Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n’o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: ,,Unde este Dumnezeul lor?”

 

În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că posedă cunoştinţe şi despre agricultură ceea ce-l poate exclude de la a fi un levit.

 

Aplicaţie:

 

Este clar că Dumnezeu vrea ca cei ce sunt puşi în fruntea poporului în treburi religioase, să-l conducă prin exemplul personal. Dacă predică pocăinţa, ei trebuie să fie cei dintâi care să se pocăiască şi să promoveze pocăinţa în ţară. De asemenea, în vremuri de decadenţă morală şi de catastrofe naturale, liderii religioşi ai unui popor nu ar trebui să tune de sus la acesta să se pocăiască, ci să se pocăiască ei întâi, şi restul le vor urma exemplul!

 

1:8 Boceşte-te, ca fecioara încinsă cu un sac după bărbatul tinereţei ei!

 

În loc de a se bucura şi a se purta semeţ, liderii religioşi sunt îndemnaţi să se îmbrace în doliu pentru împietrirea şi indiferenţa neamului lor.

 

Ca şi slujitor al Domnului Dumnezeu, Ioel a accentuat rugăciunea, postul şi pocăinţa pentru abaterea mâniei lui Dumnezeu. Unii l-au supranumit „profetul penticostal” datorită referinţelor pe care le face cu privire la revărsarea Duhului Sfânt :

 

Ioel 2:28-29 După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.

 

Petru citează exact acest pasaj atunci când „explică” noroadelor adunate fenomenul care s-a petrecut în Ziua Cincizecimii (Rusalii) în Ierusalim când Duhul Sfânt s-a revărsat peste ucenici şi au început să vorbească în limbi şi să proorocească. (Fapte 2:16-21) Aceasta este de fapt singura menţiune Nou Testamentală a cărţii lui Ioel.

 

(vezi, conceptul de profeţie cu împlinire multiplă; în ziua Cincizecimii a avut loc doar o împlinire parţială, se spune)

 

Ocazia scrierii cărţii — de ce a scris ce-a scris?

 

Se pare că profeţia a fost prilejuită de invazia unui roi gigantic de lăcuste care au devorat practic totul în calea lor în ţară. Nu ştim exact când s-a petrecut, dar Ioel vede această urgie ca o ilustraţie a unei urgii mult mai mari care nu era de origine naturală, ci divină. Aceea este ziua judecăţii când Dumnezeu va face dreptate, pe unii judecând-i iar pe alţii răsplătindu-i. Deşi descrierile şi paralele făcute acelei zile sunt cumplite, cartea abundă şi în promisiuni de restaurare şi binecuvântare pentru poporul lui Dumnezeu.

 

Puţin despre lăcuste…

Nu ştiu dacă realizaţi, Dar lăcustele pot constitui o gravă catastrofă naturală.

 

Tenacitatea cu care devorează totul în cale şi voracitatea acestor mici animale este înspăimântătoare. De asemenea lăcustele sunt celebre pentru „modul lor de organizare şi înaintare”. Biblia ne vorbeşte adesea de ele:

 

Prov. 30:27 … lăcustele n-au împărat, şi totuşi pornesc toate în cete; (în GRUP! sugereaza o organizare si disciplina perfectă)

Ioel 2:4-9 Parcă sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi. Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pârăe ca o flacără de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă… Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui, şi nu se abate din cărarea lui. Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers. Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case, şi intră pe ferestre ca un hoţ.

 

Ştim că Egiptul a fost de asemenea lovit printr-un miracol cu urgia lăcustelor timp de patru zile şi că a fost una din judecăţile pe care Dumnezeu le-a trimis asupra lui pentru a elibera pe copiii lui Israel.

 

Exodul 10:14 Lăcustele au venit peste ţara Egiptului, şi s-au aşezat pe toată întinderea Egiptului; erau în număr atât de mare cum nu mai fusese şi nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Au acoperit toată faţa pământului, de nu se mai vedea pământul; au mâncat toată iarba de pe pământ şi tot rodul pomilor, tot ce lăsase piatra; şi n-a rămas nimic verde în copaci, nici în iarba de pe câmp, în toată ţara Egiptului.

105:34-35 El a zis, şi au venit lăcuste, lăcuste fără număr, care au mâncat toată iarba din ţară, şi au mistuit roadele de pe câmpiile lor.

 

Lăcustele — un semnal de alarmă!

Pe la mijlocul sec. al IX-lea î.H. profetul este martor la invazia norului de lăcuste ce a produs o devastare mai mare ca oricând. Lucrul acesta a constituit semnalul de alarmă pentru condiţia religioasă atât a Israelului cât şi a neamurilor care urmau să fie judecate cu o urgie şi mai mare: Ziua Domnului.

 

Cadrul istoric — este interesant! – cine era rege? ce condiţii economice şi sociale existau?

 

Sângeroasa Atalia:

 

Fiica lui Ahab şi Izabella, şi soţia lui Ioram, regele lui Iuda 2Împ 8:18 cine „a umblat în căile casei lui Ahab” 2 Cronici 21:6 numită „fiica” lui Omri 2 Împăraţi 8:26. Când soţul ei a murit şi fiul ei Ahazia, ea a rezolvat să ocupe locul vacant. Ea a omorât toţi copiii lui Ahazia în afară de Ioas, cel mai tânăr 2 Împăraţi 11:1,2 După o domnie de şase ani a fost omorâtă într-o răscoală 2 Împăraţi 11:20; 2 Cronici 21:6; 2 Cronici 22:10-12 23:15.

 

Copilul Ioas era rege în Iudea…

Se pare că lucrarea profetică a lui Ioel s-a desfăşurat pe vremea când în Israel era rege un copil pe nume Ioas, deci în jurul lui 835. Unchiul acestuia, Marele Preot Iehoiada este cel ce l-a protejat (2Regi 11) şi l-a ţinut ascuns. La aflarea veştii morţii lui Ahazia, Atalia regina mamă, fiica lui Ahab şi Izabela, şi-a omorât toţi nepoţii cu excepţia lui Ioas care a fost ascuns de mătuşa Ioşeba şi unchiul lui Iehoiada, marele preot, în interiorul templului timp de şase ani. După şase ani, cu ajutorul căpeteniilor gărzii palatului într-o zi hotărâtă l-au înfăţişat pe tânărul rege şi l-au încoronat la vârsta de şapte ani ca rege peste Iuda. Evenimentul a stârnit gelozia Ataliei ce a fost ucisă de gărzi la apariţia ei în templu.

 

Acum se pare că în timpul când a fost ascuns copilul rege a avut loc urgia lăcustelor şi seceta. De aceea, chemarea la pocăinţă a lui Ioel a fost adresată doar poporului şi preoţilor lui, fără să se facă nici o referire la împărat.

 

Tot pe vremea aceea se ştie că Tirul, Sidonul şi Filistia făceau incursiuni militare de jefuire în Iudea: 3:2.

 

Motivul scrierii cărţii — Ce a cauzat profeţia? De ce a fost scrisă?

 

Nu sunt menţionate nici un fel de păcate ale Iudeii. Nici măcar idolatria nu este menţionată. Se pare că singura explicaţie pentru chemarea categorică la pocăinţă pe care Dumnezeu o trimite prin profetul Ioel este indiferenţa şi împietrirea copiilor lui Dumnezeu pe care îi îndeamnă acum să-şi sfâşie inimile, nu hainele!

 

2:12-13 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.

 

De aceea, dezastrul natural al invaziei de lăcuste şi al secetei îi oferă lui Ioel o imagine a judecăţii lui Dumnezeu. La fel cum lăcustele au fost în momentul respectiv o judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului Iudeii, judecata lui Dumnezeu a păcatului lumii în Ziua Domnului o va depăşi mult pe aceasta în magnitudine!

 

Mesajul de pocăinţă autentică care este cerută pentru ca Domnul să se îndure

 

2:13 Sfâşiaţi-vă inimile nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate, şi-I pare rău de relele pe cari le trimete.

 

Mulţi fac mare pompă exterioară religiei lor, dar aţi văzut ce-a spus Ioel inspirat de Domnul. Nu trebuie să facem declaraţii prea publice ale jurămintelor noastre de pocăinţă până ce nu suntem siguri de autenticitatea şi sinceritate inimilor noastre. Cunosc credincioşi care fie au mărturisit că regretă foarte mult ce au făcut rău, pentru ca după aceea nu numai că nu împlinesc ce n-au făcut înainte, ci şi încalcă ce făceau bine.

 

Ilustraţie: Nu mă gândesc la nimeni din biserica aceasta în acest moment, dar ştiu pe cineva care a ieşit în faţa unei adunări creştine declarând public că se căieşte pentru ca în scurt timp persoana respectivă să-i spună unui frate că s-a „hotărât să meargă până la capăt în păcatul ei”!?

Aceea persoană n-a făcut decât să-şi „sfâşie hainele” înaintea adunării, dar nu şi inima! Poate că a reuşit să le dea impresia că este zdrobită în inimă de păcatele ei, şi pe mulţi i-a păcălit emoţional, dar în realitate nu se poate spune despre ea că „şi-a sfâşiat inima”!

 

Ps. 34:18 Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă, şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit.

Ps. 51:17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

 

Problema interpretării

 

Una dintre ele se găseşte în cap.2. După ce în cap.1 este descrisă o devastatoare invazie a lăcustelor în cap.2 este prezisă o alta mult mai îngrozitoare. Problema se poate pune în felul următor: trebuie interpretată literar această urgie a lăcustelor din cap.2, alegoric, profetic, sau simbolic? Adică, în cap.2 Ioel descrie judecata lui Dumnezeu sub forma unei alte urgii provocate tot de lăcuste adevărate, sau lăcustele de fapt simbolizează o armată bine pregătită şi disciplinată care va invada Iudea dinspre nord?

 

Consideraţi limbajul folosit!

4 Parcă sunt nişte cai, şi aleargă ca nişte călăreţi.

5 Vin uruind ca nişte care pe munţi, şi pârăe ca o flacără de foc, când mistuie miriştea; par o puternică oştire, gata de luptă.

6 Tremură popoarele înaintea lor, şi toate feţele îngălbenesc.

7 Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui, şi nu se abate din cărarea lui.

8 Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers.

9 Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case, şi intră pe ferestre ca un hoţ.

10 Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina.

11 Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare, şi celce împlineşte cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?

 

De-a lungul vremurilor s-au sugerat trei interpretări diferite (este important să consultăm ce au spus alţii de vreme ce nu este sănătos să producem noi o interpretare inedită bazându-ne doar pe propriile speculaţii!).

 

Interpretarea alegorică

Aceasta a fost susţinută de părinţii Bisericii, de către rabinii evrei şi de către unii interpreţi din vremurile moderne.

 

Unul dintre aceştia, şi anume Pusey, susţine că Ioel se referă la mai mult decât o invazie literară de lăcuste şi doreşte să atragă atenţia asupra unei mari nenorociri care va veni de la Dumnezeu asupra naţiunii. De fapt folosind imaginea lăcustelor el se referă la patru mari judecăţi viitoare asupra Israelului. Acestea se identifică prin cele patru feluri diferite de lăcuste menţionate care fiecare simbolizează invazia unui duşman al Israelului: (1:4)

 

„Gazam” = Asiria (dar mai înseamnă, lăcusta care roade, sau rozătoare)

„Arbeh” = Babilon (dar mai înseamnă, lăcusta migratoare)

„Ielec” = Grecia (dar mai înseamnă, lăcusta care linge, sau târâtoare)

„Hasil” = Roma (dar mai înseamnă, lăcusta care devorează, sau mistuitoare)

Apoi, capitolele 2 şi 3 detailează aceste judecăţi asupra Israelului şi bisericii ce vor culmina prin venirea Antihristului la sfârşitul veacurilor.

 

Cu toate acestea, cel puţin tipurile de lăcuste din cap.1 pot fi înţelese literar devreme ce se pare că acestea există ori ca soiuri separate, ori reprezintă etapele de creştere ale uneia singure. Nu putem spune acelaşi lucru şi despre cap.2 unde este clar că se folosesc revelatoare imagini simbolice pentru o judecată mai mare ce urmează să vină în viitor.

 

Argumente în favoarea interpretării literare a invaziei de lăcuste descrise în cap.2

* Nu de puţine ori lăcustele sunt folosite ca instrumente ale judecăţilor divine asupra păcatelor Israelului şi au fost adesea prezise (vezi, 1Regi 8:37).

* Descrierile lui Ioel sunt potrivite cu invaziile de lăcuste ce se petrec frecvent în această parte a lumii.

* Ele devorează în principal verdeaţa, lemnul şi coaja copacilor. Nu pot fi asociate cu uciderile, cu jefuirea cetăţilor, cu luarea de prizonieri, cum s-ar fi întâmplat dacă Ioel descria de fapt o invazie a Israelului de către o armată adevărată. Când se fac promisiunile de refacere, redare şi restaurare ele nu vorbesc despre refacerea oraşelor/cetăţilor, ci doar a recoltelor şi a pământului ţării.

* Lăcustele sunt descrise ca nişte cai, călăreţi, care de luptă, şi nu invers! Este astfel evident că lăcustele sunt comparate în devastare cu ordinea menţinută în marş de către o armată foarte organizată şi disciplinată. (vezi, Wehrmacht-ul nemţesc!). Nu era nevoie a se compara o armată cu imaginea unei armate!

 

Teodor Macavei

https://www.rcrwebsite.com/ioel.htm

https://www.rcrwebsite.com/otidx.htm

(cont.)

 

Concluzia metodei strict literare de interpretare

De aceea, calamitatea prezisă în cap.2, vers.1-11 consta într-o judecată de aceeaşi natură, dar mai severă decât prima. Ziua Domnului este într-adevăr aproape şi ea va fi prevestită de o invazie de lăcuste mult mai devastatoare şi distrugătoare decât cea deja cunoscută de Iuda în cap.1 conchide interpretarea strict literară.

 

Interpretarea profetică, sau apocaliptică

(să nu uităm ce înseamnă „apokalipsis” în greacă! Nu înseamnă catastrofic, ci revelator!)

 

Sper să nu viseze nimeni urât la noapte, dar unii adoptă interpretarea lor profetică şi apocaliptică.

 

O ilustraţie a zilei Domnului

Pentru unii, evenimentul istoric al urgiei este ceea ce i-a oferit lui Ioel imaginea judecăţii lui Dumnezeu. Invazia din cap.1 nu este decât izvorul de inspiraţie al Zilei Domnului lui Ioel în care o distrugere şi o devastare mult mai amplificată va fi cunoscută de toată lumea. În lumina acestei descoperiri, Iuda şi neamurile sunt chemate la o pocăinţă, la sfâşierea inimilor, nu a hainelor, la instituirea unui post şi o adunarea sfântă de sărbătoare!

 

Cap.2

12 ,,Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!

15 Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare!”

16 Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii, şi chiar pruncii de la ţâţă! Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei!

 

În favoarea acestei interpretări sunt aduse următoarele argumente:

* Descrierile urgiei din cap.2 depăşesc cu mult efectul natural al unui invazii de lăcuste. Aceasta nu este însoţită de evenimente cataclismice universale, cum ar fi cutremurele, clătinarea puterilor cereşti, întunecarea soarelui şi a lunii, etc.!

 

2:10 Înaintea lor se cutremură pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina.

 

Sau,

 

30 Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc, şi stâlpi de fum;

31 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

 

Cu toate acestea urgia descrisă în cap.2 este mult prea îngrozitoare pentru a fi limitată la o invazie literară de lăcuste.

 

* În timp ce la invazia de lăcuste din cap.1 nu se pomeneşte nici o punere în pericol de vieţi omeneşti, la invazia din cap.2, asaltul se face asupra cetăţii, locuitorilor ei şi caselor oamenilor!

 

* Lăcustele din cap.1 pot fi ele într-adevăr simbolurile unei armate adevărate descrise în cap.2! Nu ar fi astfel greu de văzut că nu-i vorba deloc de lăcuste în cap.2.

 

* Invadatorii descrişi în cap.2 sunt numiţi literar „popor” (2:2,17), „oştire/armată” (2:11), „neamuri” (2:17), sau „vrăjmaşul de la miază-noapte” (2:20).

 

Ceva asemănător şi chiar mai greu de înţeles găsim în Apocalipsa 9:3-10:

 

3 Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului.

4 Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, cari n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.

5 Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om.

6 În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.

7 Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, cari păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.

8 Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei.

9 Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, cari se aruncă la luptă.

10 Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni.

 

Aceste neamuri din 2:17 se spune că caută să pună stăpânire pe Iuda, „neamuri” care în cap.3 se spune i-au luat prizonieri pe evrei şi le-au deportat copii la greci. Pe acestea le putem uşor identifica ca fiind neamurile duşmane Israelului. (vezi, „Tirule, Sidonule, ţinuturile Filistenilor”)

 

Cap.3

1 Căci iată că în zilele acelea şi în vremurile acelea, când voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iuda şi ai Ierusalimului,

2 voi strânge pe toate neamurile, şi le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo, Mă voi judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea.

3 Au tras la sorţi pentru poporul Meu; au dat un flăcău pe o curvă, şi au vândut fata pe vin, şi l-au băut.

4 Ce vreţi voi cu Mine, Tirule şi Sidonule, şi toate ţinuturile Filistenilor? Vreţi să-Mi răsplătiţi vreo faptă, sau să faceţi ceva împotriva Mea? Iute, fără zăbavă, voi întoarce faptele voastre asupra capului vostru.

5 Mi-aţi luat argintul şi aurul, şi cele mai bune odoare ale Mele, şi le-aţi dus în templele voastre.

6 Aţi vândut pe copiii lui Iuda şi ai Ierusalimului copiilor Grecilor, ca să-i depărtaţi din ţara lor.

 

Lăcustele încep să prindă chip de om!

 

Invazia este prevăzută să se petreacă dinspre nord, pe când lăcustele nu intră în Palestina din aceea direcţie.

 

Este greu să se spună că Domnul se compară în lucrări măreţe cu lăcustele!

 

2:20-21 Voi depărta de la voi pe vrăjmaşul de la miază-noapte, îl voi izgoni spre un pământ fără apă şi pustiu, îi voi împinge partea dinainte a oştirii lui în marea de răsărit, şi coada oştirii în marea de apus; iar duhoarea lui se va ridica în sus, şi mirosul lui de putregai se va înălţa în văzduh, căci s-a crezut grozav. Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi veseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari!

 

Aici vrăjmaşul prinde personalitate. Este un „el” şi se spune despre el că s-a crezut „grozav”. Pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Să fie vorba de Antihrist? Să fie el „vrăjmaşul de la miază-noapte?” Unii au anticipat deja că acesta va un nordic!

 

„Nordul”, „miază-noapte” pare în Vechiul Testament un termen ce apare des în literatura biblică apocaliptică şi în aceste contexte întotdeauna se referă simbolic la duşmanii lui Israel. Ştiţi la ora actuală cine este un duşman ireconciliabil al Israelului? Siria, care se află la nord! La rândul lor, Asiria şi Babilonul au năvălit din nord. Aceste naţiuni nu doar că le-au fost vrăjmaşe în timpuri biblice, dar au rămas şi astăzi. Iraqul şi Siria sunt doi dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai Israelului!

 

Ieremia 1:14-15

,,Şi Domnul mi-a zis: ,Dela miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării. Căci iată, voi chema toate popoarele împărăţiilor de la miazănoapte, zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de domnie la intrarea porţilor Ierusalimului, împotriva tuturor zidurilor lui de jur împrejur, şi împotriva tuturor cetăţilor lui Iuda.

Ieremia 6:1 ,Fugiţi, copii ai lui Beniamin, fugiţi din mijlocul Ierusalimului, sunaţi din trâmbiţă la Tecoa, ridicaţi un semn la Bet-Hacherem! Căci de la miază-noapte se vede venind o nenorocire şi un mare prăpăd.

Ieremia 6:22 ,,Aşa vorbeşte Domnul: ,Iată că vine un popor din ţara de la miază-noapte, un neam mare se ridică de la marginile pământului.

 

Ezechiel 38:14-16

De aceea prooroceşte, fiul omului, şi spune lui Gog: ,Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în linişte, vei porni din ţara ta, şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine supt ochii lor, Gog!”

 

Ce a venit împotriva lor din sud, israeliţii au nimicit! Începând de la ieşirea din Egipt, până la „războiul de şase zile” din 1967! Însă pentru a-i scăpa de ceea ce vine din nord asupra lor, intervine însăşi Domnul Dumnezeu!

 

Care este principala învăţătură a cărţii?

 

Tema teologică principală a cărţii — „Ziua Domnului”

 

Un alt motiv pentru care invazia lăcustelor este folosită pentru a prevesti Ziua Domnului, este datorită distrugerii complete pe care acestea o cauzează. Lăcustelor, nimic nu le scapă şi în urma trecerii lor nu rămâne nimic. Ceea ce era odată verde, devine un deşert pustiu, fără viaţă. În consecinţă, Ziua Domnului este o zi atât de cumplită încât nimeni nu-i scapă! Nimicirea pe care ea o aduce este desăvârşită şi priveşte pe toată lumea. Pustiirea pe care ea o aduce este completă.

 

„Ziua Domnului, ziua aceea mare şi înspăimântătoare” este o expresie des întâlnită în scrierile profeţilor. Apare menţionată de câteva zeci de ori, de vreo 20 de ori, de 8 autori biblici diferiţi.

 

Isaia a pomenit-o, Ezechiel, Ioel, Amos, Obadia, Ţefania, Zaharia şi Maleahi. În plus, tema ei este repetată de Luca, Pavel şi Petru.

 

2:10-12 ,,Intră în stânci, şi ascunde-te în ţărână, de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui!” Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat:

 

13:6-9 Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea toate mânile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşi ca focul. Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu, şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

 

5:18-20 ,,Vai de cei ce doresc ,ziua Domnului!’ Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întunerec şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazamă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întunerec, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?

 

Ţefania 1:14-18 Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întunerec şi negură, o zi de nori şi de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbiţa şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare, şi vor bâjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.

 

1Tesaloniceni 5:2 Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.

 

2Petru 3:10 Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.

 

Definiţie:

Termenul de „Ziua Domnului” nu priveşte neapărat o dată bine delimitată de timp, ci mai degrabă o perioadă generală de mânie şi judecată ce-i aparţine în exclusivitate Domnului. Este ziua în care îşi revelează caracterul Său, puterea, dreptatea şi sfinţenia Sa, provocând groaza vrăjmaşilor Săi. Ziua Domnului nu se referă întotdeauna la un singur eveniment de la sfârşitul veacurilor, ci uneori se manifestă în istorie prin diferitele invazii străine, dezastre naturale, sau războaie. Aceasta se va caracteriza prin întoarcerea lui Hristos şi prin curăţirea cerurilor şi pământului prin foc.

 

Există evident părereri împărţite printre teologi. Unii susţin că este o perioadă mai lungă de timp, alţii, un eveniment instantaneu în care Hristos se întoarce pe Pământ pentru a-i lua la El pe credincioşi şi pentru a-i judeca pe cei necredincioşi. Preocuparea noastră nu ar trebui să fie cu stabilirea momentului ei exact ci cu răspândirea Evangheliei şi proclamarea mesajului de iertare până va veni judecata!

 

Aşa cum se obişnuieşte în profeţia biblică, prin aceste (în lumina) evenimente istorice (cum ar fi cucerirea Babiloneană şi distrugerea Ierusalimului) se interpretează împlinirea viitoare de la sfârşitul vremurilor a Zilei Domnului.

 

Fenomene cataclismice la scară cosmică

Ziua Domnului este adesea asociată cu diverse fenomene cataclismice la scară cosmică, cutremure, nori care acoperă cerul, soarele şi luna, stâlpi de fum, tulburarea ordinii celeste. În ziua aceea, orice duşman al lui Dumnezeu va fi învins, iar mâniei lui Dumnezeu nu-i va mai putea sta nimeni împotrivă.

 

În acelaşi timp, Ziua Domnului conţine şi elemente pozitive. Cea de-a doua parte a Zilei Domnului în Ioel este descrisă în termenii speranţei şi ai biruinţei. Tot atunci va avea loc o revărsare a Duhului Sfânt peste orice făptură însoţită de manifestări profetice ieşite din comun (2:28,29), cât şi de binecuvântări fizice, recolte bogate, şi satisfacţie. Este o zi în care în timp ce necredincioşii sunt judecaţi, cei pocăiţi sunt binecuvântaţi şi răsplătiţi.

 

Ziua Domnului vine combinată cu binecuvântare pentru cel pocăit şi judecată pentru cel împietrit.

 

În Noul Testament această zi a Domnului suferă o mică modificare datorită venirii lui Hristos. Cu toate acestea îşi păstrează culorile întunecate fiind,

 

O zi a mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a Lui Dumnezeu

Rom.2:5-6 Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

 

Ziua cea mare a mâniei Lui

Apoc.6:16-17 Şi ziceau munţilor şi stâncilor: ,,Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

 

Ziua cea mare

Iuda 6 El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri vecinice, în întunerec, pe îngerii cari nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa.

 

Ziua Lui Dumnezeu

2Petru 3:12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?

 

Ziua de judecată şi de piere a celor nelegiuiţi

2Petru 3:7 Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.

 

…Aceea zi

Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

 

Ziua aceea

1Tesaloniceni 5:4 Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.

 

2Timotei 4:8 De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ,,ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.

 

Ziua aceea mare şi strălucită

Fapte 2:20 soarele se va preface în întunerec, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

 

Ziua cea mare a Mielului

Apocalipsa 6:17 căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

 

Denumirea care parcă dă impresia că este singura care contează din toată istoria omenirii! Într-adevăr este ziua când se va face răzbunarea, se va judeca drept, după dreptate…când strigătului de răzbunare i se va răspunde…

 

Apocalipsa 6:9-11

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: ‘Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?’ Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

 

Gândiţi-vă la toate nedreptăţile zilelor noastre şi la toate abuzurile pentru care nimeni nu este tras la răspundere şi pentru care unii se echivează de justiţia pământească!! Strigătul de răzbunare răsună asurzitor în curţile cerului, dar aceea este ziua când i se va răspunde de către Domnul Dumnezeu.

 

Este omul stăpân pe elementele naturii? Ştiu că pe vremea conducerii comuniste aceasta era o expresie foarte uzitată: „omul este stăpân asupra naturii”!?

Poate omul să se ferească de un cutremur, de un uragan, de furtuni, de dezastre naturale? Foarte puţini din lumea aceasta, prea puţini sunt într-adevăr la adăpost de asemenea fenomene naturale. Ce ne spune acest lucru? Omul nu controlează aproape deloc elementele naturii, cum ar putea să-l controleze pe Dumnezeu care face ce vrea?

 

Pentru cei ce se amăgesc crezând că nu există pericol pentru ei, la fel de surprinzător şi neaşteptat ca un nor de lăcuste, ca un cutremur de magnitudine uriaşă, ca un vânt violent, ca un incendiu, va veni Ziua Domnului peste ei.

 

Nimicirea edomiţilor… În ultimul nostru studiu al unui profet, am văzut în cartea lui Obadia cum a fost prezisă nimicirea completă a poporului Edomului ce poseda o fortăreaţă stâncoasă formidabilă. Istoria ne-a demonstrat cum ei au fost scoşi din crăpăturile muntelui şi izgoniţi apoi, şterşi de pe faţa pământului ca naţiune. Nu se va face la fel şi cu cei ce se cred la adăpost?

 

Care este adăpostul în care te încrezi?

 

religia ta

ţara ta, că-i puternică şi bogată

în alianţele ei

banii tăi

ştiinţa ta

înţelepciunea ta…

Ioel se foloseşte de o catastrofă naturală pentru a ilustra judecata mult mai aspră a lui Dumnezeu asupra păcatului, care încă urmează să vină.

 

2:11 Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?

 

În acelaşi fel oamenii ar trebui să privească la dezastre şi catastrofe şi să realizeze că acestea sunt nimic în comparaţie cu nenorocirea din Ziua Judecăţii, dacă între timp nu-l primesc pe Fiul. Domnul este stăpân peste natură şi îi foloseşte puterile pentru a atrage atenţia oamenilor asupra Sa.

 

Doctrina mântuirii este foarte clar enunţată:

 

2:32 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe cari-i va chema Domnul.

 

Punctul de cotitură al zilei Domnului şi a vremurilor sfârşitului este când Domnul va binecuvânta în loc de a judeca. Ioel ni-l descrie în felul următor:

 

2:18 Domnul a fost plin de râvnă pentru ţara Lui, şi S-a îndurat de poporul Său.

 

În continuare iată descrisă restaurarea Israelului aşa cum a prevăzut-o Ioel:

 

23 Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimete ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.

24 Ariile se vor umplea de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn,

25 vă voi răsplăti astfel anii, pe cari i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare, pe care am trimes-o împotriva voastră.

26 Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi, şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară!

27 Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară.

 

De multe ori, Domnul ne restituie ceea ce au mâncat „lăcustele”! Nu întotdeauna, căci El este suveran.

Să nu ignorăm promisiunile de refacere şi restaurare pe care le face Domnul Israelului. De foarte multe ori Domnul redă ceea ce noi am risipit sau distrus în păcatele noastre. Anii pierduţi, familiile pierdute, prietenii pierduţi, uneori, dar fără să fie o regulă, chiar şi lucruri materiale pe care noi le-am risipit El ni le restituie. etc.

 

Despre restituirea pe care Dumnezeu o va face vorbeşte şi pasajul următor:

 

Matei 19

27 Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: ,,Iată că noi am lăsat tot, şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?”

28 Isus le-a răspuns: ,,Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

29 Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa vecinică.

 

Mila şi răbdarea Lui Dumnezeu ies amplu în evidenţă în cartea lui Ioel.

 

Aş vrea să vedeţi că deşi Domnul pedepseşte aspru, El are totuşi milă

Întotdeauna El ne pedepseşte cu mai puţin decât o merită păcatele noastre… şi nu ne răsplăteşte potrivit nelegiuirilor noastre:

 

Ezra 9:13 După tot ce mi s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe cari le-am făcut, măcar că, Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre…

 

Psalm 103:10 Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.

 

Oricât de mare pare pedeapsa primită în această viaţă ea nu este potrivită cu gravitatea călcărilor noastre de lege eternă a Sa. Deşi El face totul cu dreptate, totuşi nu ne „dă” pe meritele noastre. Pedepsele din această viaţă nu echivalează cu păcatele săvârşite pe durata ei.

 

V-aţi gândit vreodată la asta?

Vedeţi, după păcatul lui Adam, El nu a blestemat pământul ca să nu mai dea deloc roadă, ci doar ca acesta să n-o producă fără efortul istovitor al omului, iar pe acesta nu l-a ucis de îndată ce a păcătuit, ci doar l-a supus la trudă, suportându-l încă în preajmă! Nu este Dumnezeu milos? Răbdător? Îndurător cu omul? Să mai zică cineva!

 

Iar dacă tu nu vezi că este milos, răbdător şi îndurător, cine-i vinovat? El că nu-ţi arată, sau tu că nu caşti ochii să-i vezi mila peste tot în jurul tău?

 

Pe Adam deşi l-a izgonit din Rai, nu i-a interzis să mai privească înapoi ca să piardă orice speranţă de a se reîntoarce vreodată în el.

 

În ioel vedem:

 

mila lui Dumnezeu în a nu-l pedepsi pe om pe merit

mila lui Dumnezeu în a-i restitui ceea pierdut în urma păcatului

în acelaşi timp, judecata care stă să vină — Mânia Lui Dumnezeu

„Valea deciziei”

3:14 Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii.

 

Elemente demne de notat: îndemnuri practice demne de reţinut

 

Îndemnul de a transmite copiilor noştri judecăţile Domnului (1:3) – Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta, şi copiii voştri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!

 

Era în aşa fel încât să nu fie uitat în epocile care urmau (v 3): „Spune copiilor tăi; lasă-i să ştie ce semne apăsătoare a mâniei lui Dumnezeu au fost asupra ta, ca ei să fie atenţionaţi, şi să înveţe să fie supuşi din lucrurile pe care tu le-ai suferit, pentru că sunt menite să-i atenţioneze şi pe ei. Da, lăsaţi copiii să spună copiilor lor, şi copii lor unei alte generaţii; lăsaţi să spună nu doar ca o întâmplare ciudată, care să fie un subiect de discuţie” (ca şi acele accidente neobişnuite scrise în almanahurile noastre), „dar lăsaţi-i să povestească să-i înveţe pe copiii lor să aibă o teamă evlavioasă faţă de Dumnezeu şi judecăţile sale, şi să tremure înaintea lui.”

Notă: Trebuie să transmitem posterităţii monumentul judecăţilor lui Dumnezeu la fel ca şi mila lui.(din comentariul lui Matthew Henry)

Chemarea adresată beţivilor de a se trezi în faţa nenorocirii măcar! (1:5) – Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul dela gură!

 

Păcătoşii sunt foarte indignaţi atunci când li se ia de la gură obiectul plăcerii lor. Şi totuşi este exact ceea ce Domnul Dumnezeu face. Îi face omului tot mai greu să-şi găsească plăcerea în altceva decât în Dumnezeu.

 

„Ei ar trebui să sufere din cauza acestei calamităţi. Ar trebui să-i atingă într-o parte sensibilă; noul vin care le plăcea aşa de mult ar fi trebui luat de la gura lor. Cu cât oamenii îşi caută fericirea în plăceri cu atât mai nefericiţi vor fi. Cei care beau apă nu duc grija vinului care s-a consumat; ei ar putea trăi la fel de bine şi fără el. Dar cei care beau vin vor plânge şi vor urla. Cu cât facem din desfătări un lucru necesar satisfacerii noastre cu atât ne vom expune necazului şi dezamăgirii”. (din comentariul lui Matthew Henry)

 

„Este de-nţeles că ei au fost lipsiţi de bun simţ şi au fost stupizi (proşti) potrivit cu dovada anterioară de nemulţumire a lui Dumnezeu; şi prin urmare aici ei sunt chemaţi să se deştepte şi să plângă. Acela care nu va fi tras afară din siguranţa lui de cuvântul lui Dumnezeu va fi tras afară de nuiaua lui; aceia care nu sunt uimiţi de judecăţi vor fi opriţi de ele.” (din comentariul lui Matthew Henry)

 

Cartea este foarte bine structurată. Impresionează prin organizare. Conţine trei teme bine delimitate.

 

primul capitol vorbeşte despre invazia lăcustelor

cel de-al doilea face trecerea de la istorica invazie a lăcustelor la viitoarea „invazie” a Zilei Domnului, la care adaugă o chemare la pocăinţă

în cel de-al treilea capitol, sunt descrise promisiunile extraordinare de restituire şi refacere pe care Dumnezeu le face, cât şi întărirea veşnică a împărăţiei lui Iuda.

Surse folosite:

 

„An Introduction To The Old Testament Prophets”, Hobart E. Freeman

„The MacArthur Study Bible”, New King James Version

Rugăciune: În dimineaţa aceasta, fie ca nici un alte nume să nu fie înălţat în mijlocul nostru, în afară de Numele Tău. Doamne, trăim în vremea când cei se se numesc cu Numele Tău le place să se laude cu alte nume. Fereşte-ne de idolatrie şi dă-ne un zel mai mare pentru gloria Ta!

 

Teodor Macavei

 

https://www.rcrwebsite.com/ioel2.htm

 

///////////////////////////////////////

UMBLAREA ZILNICĂ CU DUMNEZEU

David Wilkerson (1931-2011)

 

Prima carte a Scripturii ne vorbește despre un om care ar trebui să ne inspire în umblarea noastră cu Dumnezeu. „Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:23-24). Fratele nostru Enoh nu avea nicio Biblie, nicio carte de cântări, nici frați și surori, nici învățători, nici pe Duhul Sfânt înăuntrul său, niciun fel de acces în Sfânta Sfintelor, însă el Îl cunoștea pe Dumnezeu!

 

„Și, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută cu stăruință” (Evrei 11:6). De ce știm noi că Enoh a crezut că Dumnezeu dă o răsplată? Fiindcă știm că aceasta este singura credință care Îi place lui Dumnezeu și cunoaștem că Enoh I-a plăcut Lui. Dumnezeu răsplătește, plătește bine credincioșia. Cum îi răsplătește Domnul pe cei care sunt fideli?

 

Sunt trei recompense importante care vin prin credința în Dumnezeu și umblarea prin credință cu El.

 

1. Controlul lui Dumnezeu asupra vieților noastre. Când Îl neglijăm pe Domnul, ieșim repede de sub stăpânirea Sa, iar diavolul intervine și preia controlul. De ne-am îndrăgosti de Isus! Atunci Dumnezeu ne-ar arăta că Satana nu are cu adevărat stăpânire asupra noastră, iar noi I-am permite imediat lui Hristos să ne conducă.

 

2. A avea o „lumină curată”. Când umblăm cu Domnul, suntem răsplătiți cu lumină, călăuzire, discernământ și revelație – o anumită „cunoaștere” pe care ne-o dă Dumnezeu – care ne va călăuzi în viața aceasta.

 

3. Protecție împotriva vrăjmașului nostru. Scriptura promite: „Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere” (Isaia 54:17). În ebraica veche, acest verset este tradus astfel: „Niciun plan, niciun instrument de distrugere, nici o armă satanică nu te va atinge și nu va trece peste tine, ci toate acestea vor fi înlăturate”.

 

Enoh a învățat să aibă o umblare plăcută înaintea lui Dumnezeu în mijlocul unei societăți nelegiuite. El era un om obișnuit cu aceleași probleme și poveri pe care și noi le purtăm. În fiecare zi în care umbla cu Domnul și se detașa tot mai mult de lucrurile de pe pământ. Când trăim așa, ascultăm de porunca lui Hristos: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” (Luca 9:23)

https://www.worldchallenge.org/ro/devotion/umblarea-zilnic%C4%83-cu-dumnezeu

 

////////////////////////////////////////

 

Cine este mireasa din Cântarea Cântărilor? Gânduri introductive la Cântarea Cântărilor, de Willem Johannes Ouweneel

© SoundWort, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat

      

 

Dorim să studiem împreună această carte, care în primul verset este numită „Cântarea Cântărilor“. Cele mai multe traduceri au denumit-o „Cântarea înaltă“. Ele îl urmează în această privință pe Luther, care a tradus așa cuvântul acesta; textual însă stă scris așa: „Cântarea Cântărilor“. În limba ebraică exprimă o intensificare deosebită: cântecul cel mai înalt, cel mai bun. Așa vorbește Scriptura și despre Sfânta Sfintelor (cea mai sfântă dintre toate), și despre cerul cerurilor, și în sens nefavorabil, ca de exemplu, despre robul robilor.

 

Aici avem Cântarea Cântărilor. Nu este singura cântare a lui Solomon. În 1 Împărați 4.32,33 citim, că Solomon a scris 1005 cântări. Dar Duhul Sfânt nu ne-a făcut cunoscut aceste 1005 cântări. Avem numai această singură cântare. Însă această singură cântare, spune Duhul Sfânt în primul verset, este Cântarea Cântărilor, cea mai înaltă cântare, pe care Dumnezeu a considerat-o demnă să fie admisă în Cuvântul Său, pentru ca noi după aproape trei mii de ani să putem prelua învățăturile minunate, pe care Dumnezeu le-a pus în ea.

 

Cântarea Cântărilor are multe asemănări cu Psalmul 45. Acest Psalm vorbește, așa cum mulți știu, despre Mesia și mireasa Sa. De aceea Psalmul se numește „o cântare de dragoste“, și așa putem să numim și noi această carte: o cântare de dragoste, sau așa cum putem traduce expresia din Psalmul 45: o cântare despre Preaiubitul, o cântare, care vorbește despre Preaiubitul. Și dacă ne preocupăm cu Preaiubitul, poate să fie atunci vreun credincios, a cărui inimă să nu se încălzească, și să nu clocotească de cuvinte bune, așa cum spune poetul psalmist în Psalmul 45, ca să recite Împăratului poezia?

 

Ea a fost numită aici „Cântarea Cântărilor, de Solomon“. Aceasta înseamnă de fapt, că este vorba despre Solomon, însă noi avem dreptul bineînțeles să considerăm, că este o carte, pe care a scris-o Solomon. Nu este niciun argument temeinic, că această carte ar fi fost scrisă mult mai târziu. Este o carte, care își are originea la Solomon, și cine altul ar fi fost în stare să scrie o așa cântare a dragostei? Domnul Isus spune despre El în Matei 12.42, când El Însuși se compară cu Solomon: »Și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.« Solomon este un tablou al Domnului Isus ca Prinț al păcii (numele Solomon înseamnă „Pace”). Domnul Isus este prefigurat în el ca Împărat al păcii, care va deveni o binecuvântare pentru tot pământul – împreună cu mireasa, și noi vom vedea îndată, cine este mireasa.

 

Doresc să spun mai înainte încă ceva despre Solomon. Știm că Solomon a scris trei cărți ale Vechiului Testament: Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Este foarte interesant să vedem contextul în care stau cele trei cărți, și aceasta spune ceva despre caracterul Cântării Cântărilor. Pe drept aceste trei cărți au fost comparate cu cortul din pustie. La cortul din pustie venea mai întâi curtea din față, în care fiecare israelit putea să intre liber. Știm că curtea din față este un tablou al creației văzute, și în mod deosebit un tablou al pământului. Aceasta o găsim în cartea Eclesiastul, care vorbește despre lucrurile care sunt sub soare, despre deșertăciunea vieții pământești. Ea vorbește despre ceea ce poate constata orice om, credincios sau necredincios: că toți oamenii vor ajunge odată la sfârșitul vieții lor, și în exterior nu pare să se vadă nicio diferență față de viața animalelor, că marele secret despre sensul vieții va fi abia atunci descoperit, când noi, ca și Asaf, intrăm în Locurile sfinte ale lui Dumnezeu. În cartea Eclesiastul este vorba despre pământ și în consecință este cartea în care găsim numai numele „Dumnezeu“, în timp ce în cartea Proverbe se întâlnește cel mai frecvent numele Dumnezeului legământului, „Iehova“. Această carte este un tablou a Locului Preasfânt, în care noi nu vedem lucrurile așa cum sunt ele sub soare, ci așa cum le vede Dumnezeu. În Locul Preasfânt totul vorbește despre slava divină. Cartea Proverbe ne arată cum dorește Dumnezeu, ca să meargă credincioșii pe drumul lor; ei primesc indicații, valabile pentru toate timpurile, și în mod deosebit pentru Împărăția de o mie de ani, când Iehova, Cel Preaînalt, va guverna pe pământ. De aceea aici găsim aproape exclusiv numele „Iehova“, și numai de câteva ori numele „Dumnezeu“.

 

Avem apoi de la Solomon și această carte, despre care vechii iudei au spus: așa cum aceasta este „Cântarea Cântărilor“, tot așa există replica ei în „Sfânta Sfintelor“, în care locuia Dumnezeu și în care marele preot avea voie să intre numai o singură dată pe an. Această carte ne arată intimitatea dintre mireasă și Mire. Vechii iudei spuneau despre aceasta: mireasa este Israel și Mirele este Dumnezeu. Cartea este așa de intimă, această Sfânta Sfintelor este așa de sfântă, că iudeii au interzis tinerilor sub treizeci de ani să se uite în ea. Au vegheat așa de mult ca cuvintele acestei cărți să nu fie pronunțate cu ușurare. Este o carte prea sfântă. Am spus că în cartea Eclesiastul se întâlnește numele „Dumnezeu”, iar în cartea Proverbe numele „Domnul [Iehova]”. Dacă se citește acestă carte, se va constata cu mirare, că în ea nu se întâlnește numele lui Dumnezeu, cu excepția Cântarea Cântărilor 8.6, unde se vorbește despre „flacăra lui Iah“ (aceasta este o prescurtare a numelui Iehova), însă aceasta înseamnă de fapt nu mai mult decât o intensificare. Nu găsim aici numele lui Dumnezeu, și cu toate acestea în vorbirea simbolică a acestei cărți ne sunt prezentate lucrurile cele mai sfinte. Lucruri, pe care Dumnezeu le-a notat pentru noi cu trei mii de ani înainte, și nu atât de mult pentru noi, ci înainte de toate pentru o generație, care trebuie încă să vină, și în această carte să exprime sentimentele Sale, și sentimentele pe care le va avea în inimă generația care va veni, și despre care voi vorbi.

 

Dar mai este încă o legătură comună deosebită între aceste trei cărți, la care vreau să atrag atenția. În Eclesiastul 7 găsim un cuvânt ciudat. Am spus, că Eclesiastul privește lucrurile de pe pământ cu ochii unui om firesc și că el încearcă să descopere pe această cale sensul vieții. În timp ce este preocupat cu aceasta, ajunge în capitolul 7 la o concluzie ciudată. Să începem cu versetul 23; »Toate acestea le-am cercetat cu înțelepciune. Am zis: vreau să devin înțelept. Dar înțelepciunea a rămas departe de mine. Cu mult mai departe decât era mai înainte, și ce adâncă! Cine o va putea găsi? M-am apucat și am cercetat toate lucrurile, cu gând să înțeleg, să adâncesc și să caut înțelepciunea și rostul lucrurilor.« Aceasta înseamnă, că el a cercetat sensul lucrurilor; el a căutat o concluzie, prin care să poată înțelege lucrurile vieții. El spune mai departe: »Și să pricep nebunia răutății și rătăcirea prostiei, și am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă și un laț, și ale cărei mâini sunt niște lanțuri. Cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea.« [Eclesiastul 7.23-26] Acesta este tabloul, pe care îl dă femeia, dacă este privită cu ochii firești. Acest tablou îl folosește Scriptura pentru femeia păcătoasă, care nu este în legătură cu Dumnezeu. Ea poate numai să păcătuiască și pentru un om ca Solomon nu este altceva decât un pericol. Și cât de mult a experimentat el aceasta, el, cel care a avut șapte sute de femei și trei sute de țiitoare.

 

Dar vrem să citim mai departe. El spune în versetul 27: »Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul.« [Eclesiastul 7.27] El este abia la jumătatea cărții și are nevoie de încă patru capitole, ca să ajungă la această concluzie. El găsește această concluzie abia în capitolul 11, când spune: »Bucură-te tinere… dar să știi, că pentru toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată.« [Eclesiastul 11.9] Atunci el vede lucrurile din Locul Preasfânt al lui Dumnezeu. Însă aici în capitolul 7 nu a găsit încă concluzia; de aceea spune: »Iată ce-mi caută și acum sufletul, și n-am găsit. Din o mie am găsit un om; dar o femeie n-am găsit în toate acestea.« [Eclesiastul 7.28]

 

Până și omul firesc, care privește lucrurile cu ochii acestei lumi, trebuie să recunoască, că a existat »un om între o mie«. Dumnezeu spune în Psalmul 14, că El s-a uitat în jos spre pământ și n-a văzut pe nimeni făcând binele; toți s-au rătăcit, toți s-au depărtat; însă a existat un Om, un Om dintre o mie, despre care Dumnezeu a spus: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc toată plăcerea.« Până și necredincioșii din timpul Său au trebuit să confirme: »Nu găsesc nicio vină în El« (Ioan 18.38). El era fără păcat. Acesta este Acest Om dintre o mie, pe care Îl găsim încă o dată în Vechiul Testament în Iov 33; acolo Elihu spune lui Iov, că Iov are nevoie de Acel un Om dintre o mie, Trimisul, care îl va salva din toată nenorocirea sa. Fiecare copil al lui Dumnezeu știe cine este acest un Om, acest Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, care l-a izbăvit de păcatele lui multe.

 

Totuși, dacă se privesc lucrurile de jos, se ajunge de asemenea la întrebarea fără răspuns: Cine este femeia, care se potrivește acestui Om, Isus Hristos? Cine dintre copiii oamenilor este prin natura sa în stare să aparțină acestei mirese? Nimeni dintre noi. Domnul Isus a fost un străin pentru frații Săi, cum El Însuși spune în Psalmul 69. El nu putea avea nicio legătură, nici măcar cu ucenicii Săi, până ce El a trecut prin moarte și prin înviere, și putea să-i numească frații Săi și să le spună: »Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru, Tatăl Meu și Tatăl vostru« (Ioan 20.17). Înainte de acest moment nu era posibilă nicio legătură, și această problemă, că El nu putea găsi nicio femeie, rămâne nerezolvată în toată cartea Eclesiastul. Pentru aceasta trebuie să intrăm în Locul Preasfânt: Cartea Proverbe. Aici găsim în capitolul 31 iarăși întrebarea: »Cine găsește o femeie cinstită?« Rămâne într-adevăr o întrebare, însă Solomon nu renunță la speranța, că totuși există o astfel de femeie, care se potrivește pentru Prințul păcii. El începe cu descrierea femeii și devine conștient, că valoarea ei este mult mai mare decât a coralilor, aceasta înseamnă, că trebuie plătit un preț foarte mare, ca să obțină această „perlă foarte scumpă“ (compară cu Matei 13.45,46).

 

El trebuie totuși să aștepte până la Sfânta Sfintelor, Cântarea Cântărilor, înainte să găsească această femeie. După ce El a găsit acolo această femeie, inima Lui se deschide și vorbește despre toată dragostea inimii Lui și despre toată frumusețea, pe care El a găsit-o la mireasă. Era mireasa așa de frumoasă în sine însuși? Cu mintea noastră omenească am spune: nu se găsește nicio mireasă, care să se potrivească pentru Domnul Isus. Ea însăși spune aceasta în versetul 5: »Sunt neagră« și în versetul 6 încă o dată; »Nu vă uitați la mine, că sunt așa de negricioasă«. [Cântarea Cântărilor 1.5,6] Ea era neagră prin păcat, așa cum eram noi toți din fire. Inima noastră era neagră de păcate și trebuia să fim spălați, să devenim albi, înainte să putem veni în legătură cu El. Și totuși El spune: »Tu cea mai frumoasă dintre femei«. Aceasta este mărturia Domnului Isus. De ce putea El să spună aceasta? Fiindcă noi am fost făcuți plăcuți în Preaiubitul (Efeseni 1.6). Pentru că Dumnezeu ne vede în Domnul Isus și noi am fost uniți cu El și am fost îmbrăcați cu Slava Sa. Vom vedea aceasta, când vom studia aceste versete.

 

Aici găsim răspunsul la întrebările din Proverbe și din Eclesiastul. Aici găsim această femeie. Dar acum se pune întrebarea: cine este socotit a fi această femeie? Aceasta este o întrebare dificilă. Dacă ar trebui să fac un rezumat cum a fost interpretată Cântarea Cântărilor de-a lungul secolelor, atunci vom pierde repede curajul să vorbim despre ea. Vechii iudei, cum am spus deja, au înțeles cartea aceasta așa: Dumnezeu este Mirele și Israel este mireasa. Dar acesta este numai parțial corect. Mai târziu, când a luat ființă Adunarea, și încetul cu încetul creștinii au venit cu gândul greșit, că Dumnezeu nu mai are niciun viitor pentru Israel, că Israel a fost pus deoparte și că Biserica a luat locul lui Israel, comentatorii au început să interpreteze Cântarea Cântărilor prin Adunare și au zis: Mirele este Hristos (ceea ce este adevărat) și mireasa este Adunarea (și aceasta nu este adevărat). Vom vedea îndată prin Cuvântul lui Dumnezeu, că aceasta nu este adevărat. Aici se vede ce se întâmplă, dacă nu se mai recunoaște, că există un viitor pentru Israel. Da, pentru acest popor pământesc, firesc, Israel, Dumnezeu are un viitor. Poate că este cineva, pentru care acest gând este nou pentru el. Dacă tu totuși nu te lămurești că este un viitor pentru Israel și dacă începi să întrebuințezi pentru tine tot ce este scris pentru Israel, atunci vei ajunge la același sfârșit înșelător în care au căzut și acești comentatori.

 

Dacă aplici consecvent Cântarea Cântărilor la Adunare, nu poți să fi un creștin fericit. Găsim că mireasa este deseori părăsită și singură, când nu simte apropierea Mirelui. Ea nu este întotdeauna sigură de dragostea Lui, pentru că este conștientă de starea ei rea. Imaginează-ți că aceasta ar putea fi valabil și pentru Adunare: că Adunarea ca întreg este părăsită de Hristos și că ea ca întreg s-ar putea găsi în nesiguranță totală cu privire la salvarea ei. Nu ar fi aceasta o interpretare tristă, care Îl dezonorează pe Dumnezeu. Câți nou născuți trăiesc însă așa! Ei vorbesc mai mult despre „starea lor neagră“, decât despre aceea, că ei sunt plăcuți în ochii Mirelui. Vom reveni asupra acestui punct. Înainte de aceasta doresc să încerc să răspund la întrebarea următoare: Ce interpretare dă Biblia despre această carte? Este numai Unul, care ne poate da interpretarea corectă. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu, în care Domnul Isus Însuși ne explică această carte.

 

Adeseori s-a pus la îndoială, chiar și de necredincioșii din timpul nostru, apartenența acestei cărți în Biblie. Eu recunosc, că dacă se citește cu mintea firească, se va spune: Cum poate o asemenea carte să stea în Biblie, în care nu întâlnim nici măcar o singură dată Numele lui Dumnezeu?, și în care se vorbește numai de dragostea unei femei pământești și a unui om pământesc, și pe lângă aceasta într-un fel, în care noi cei din occident vom spune, că ici și colo ni se pare cam exagerat? Trebuie deci această carte să stea în Biblie? Vechii iudei nu s-au îndoit de aceasta, pentru că ei au văzut, că în această carte se ascunde un înțeles simbolic. Alții au criticat, că această carte nu este citată niciunde în Noul Testament. Ei au spus, că în mod vădit nu a fost recunoscută ca o parte a Scripturii. Însă aceasta nu este adevărat. Domnul Isus a avut exact același Vechi Testament, ca și noi. El nu a lăsat să cadă niciun singur cuvânt din acesta. El Însuși spune în Ioan 10, că Scriptura nu va putea fi desființată. Totul aparține împreună, și eu voi arăta, de ce nu s-a putut renunța la Cântarea Cântărilor. În evanghelia după Matei 9 vedem cum Domnul Isus Însuși arată înțelesul acestei cărți minunate. Este bine să fim atenți la cuvintele Lui, ca sa pricepem sensul. Citim în evanghelia după Matei 9.14: »Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Isus și I-au zis: „De ce noi și fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: „Se pot jelui nuntașii câtă vreme este Mirele cu ei? Vor veni zile, când Mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti. Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche; pentru că și-ar lua umplutura din haină, și ruptura ar fi mai rea.“«

 

Aici Domnul Isus stă în mijlocul poporului Său, înconjurat de necredincioși și de ucenicii Săi. El spune aici, că El este Mesia, Mirele lui Israel. Noi știm, că Domnul Isus în tablourile și pildele Lui a vorbit întotdeauna despre ceea ce înțelegea poporul. El folosea tablouri din viața zilnică, pe care ei le puteau pricepe. Cum este atunci posibil, că Domnul Isus a putut vorbi aici despre Sine Însuși, ca despre Mirele? L-au înțeles, cei ce stăteau în jurul Lui? Da, în mod sigur L-au înțeles, și ei au putut înțelege, numai pentru faptul că ei cunoșteau Cântarea Cântărilor și pentru că fiecare iudeu știa prin intermediul Vechiului Testament care era înțelesul Cântării Cântărilor: relația dintre Dumnezeu, sau dintre adevăratul Solomon (Prințul păcii, Mesia) și poporul Său Israel. Domnul Isus vine acolo și spune: „Eu sunt Mesia, și dacă Eu sunt Mesia al vostru, atunci Eu sunt și Mirele, atunci Eu sunt și Acela care a venit să caute dragoste la poporul Meu și să văd, dacă în inimile poporului Meu este aceeași simpatie, pe care Eu o am față de ei.“ El vine la ei și le vorbește despre dragostea Sa și spune, că tuturor celor care vor vrea să vină la El, care sunt trudiți și împovărați, El le va da odihnă pentru sufletele lor. (Matei 11.29). El vine în iubirea inimii Sale. Ce te-ai gândit tu, pentru ce altceva a venit El din cer, dacă nu pentru ca – după proslăvirea lui Dumnezeu în primul rând – să dovedească acestui popor dragostea Sa, așa cum El a profețit-o în Vechiul Testament? El vine și caută dragoste la acest popor. A găsit-o El? Găsim de mai multe ori, că evanghelistul Matei vorbește despre Mire, dar se constată că acolo nu este vorba niciodată despre mireasă. Mireasa nu era acolo, pentru că mireasa era poporul iudeu, care va primi prin credință pe Mesia. Și câți s-au găsit, care au făcut aceasta? O mână de ucenici. De aceea Domnul Isus poate să spună numai despre Sine Însuși, că El este Mirele, dar niciunde nu se vorbește despre mireasă. Mireasa nu exista. Găsim aici, după acest capitol, în Matei 13, cum Domnul Isus se depărtează definitiv de Israel și cu aceasta încep să se descopere tainele Împărăției cerurilor; în Matei 16 El începe apoi să vorbească despre Adunare. N-a existat nicio mireasă din Israel. Da, vei spune tu, dar Adunarea este totuși acum Mireasa? Da, dar aceasta nu se găsește în evanghelia lui Matei. Despre aceasta se citește de exemplu în scrisoarea către Efeseni. La aceasta eu adaug imediat, că aceasta nu trebuie confundată cu Mireasa Împăratului, a Prințului Păcii; această mireasă nu este alta, decât rămășița credincioasă din Israel.

 

Adunarea este de asemenea o mireasă; dar ea nu este mireasa Împăratului. Se spune deseori, că Adunarea este mireasa lui Hristos, totuși eu nu cred, că Biblia spune aceasta în vreun loc. Hristos este traducerea cuvântului Mesia (acesta înseamnă: Unsul). Adunarea este mireasa Mielului, care a fost înjunghiat. Așa este numită ea în Apocalipsa. Însă mireasa lui Hristos, a Împăratului, este din Israel. Mireasa nu exista în zilele în care Domnul Isus a venit pe pământ. Crezi tu, că mireasa nu va veni? Crezi tu, că inima Domnului Isus nu așteaptă această Mireasă? Probabil că cineva găsește neobișnuit faptul, că Domnul Isus are două Mirese. Trebuie totuși să ne gândim, că aceasta are un  înțeles simbolic. Inima Domnului Isus are loc destul să iubească mult mai mulți oameni, decât numai pe aceia care aparțin Adunării. Noi găsim în Vechiul Testament de mai multe ori, în vorbire simbolică, prezentate aceste două femei, ca de exemplu în Lea și Rahela; Lea este un tablou al Adunării, iar Rahela un tablou al Miresei din Israel. Aceasta este rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim, cum vom vedea. Ea va fi mireasa în timpul în care Domnul Isus ca Mesia va domni pe pământ și Ierusalimul va fi punctul central al întregului pământ. S-a presupus, că atunci când Domnul Isus va domni, Adunarea va fi împărăteasa, care va domni împreună cu El pe pământ. Însă aceasta nu este adevărat. Ierusalimul, »orașul Marelui Împărat« (Psalmul 48, Matei 5), este împărăteasa, care va domni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ. Nu se găsește alta. El așteaptă timpul acesta. Am spus tocmai, că această carte se va împlini foarte curând, că ceea ce este scris aici în vorbire simbolică, nu s-a împlinit încă. Va veni timpul, când vor fi oameni, care în inimile lor vor simți sentimentele descrise în această carte.

 

Noi nu avem nevoie de o astfel de carte, pentru a ne exprima sentimentele. Nu găsim în Noul Testament nicio carte ca și Cântarea Cântărilor. Noi nu găsim acolo nicio carte, ca și cartea Psalmilor. De ce nu? Pentru că credincioșii Adunării au pe Duhul Sfânt locuind în ei, și Duhul Sfânt este Acela care se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Însă acești oameni, care nu vor avea Duhul Sfânt, dar care totuși vor ajunge la nașterea din nou și la credință, Îl vor dori pe Mesia; se vor preocupa cu această întrebare chinuitoare: va vrea El să mai aibă a face cu noi, Acela pe care noi L-am răstignit? Ei au nevoie de această carte, ca să cunoască răspunsul Domnului Isus. Acest răspuns este: dragoste, numai dragoste, prin toată Cântarea Cântărilor, de la început până la sfârșit.

 

Dacă întrebăm, care este sensul și țelul Cântării Cântărilor, atunci trebuie să spunem, că cel mai important este, că în ea noi cunoaștem relația între Mesia și rămășița credincioasă, în mod deosebit orașul Ierusalim. Este aceasta singura posibilitate de interpretare? Nu, există și altele. Dacă vorbim despre Vechiul Testament, cele mai multe parți le putem interpreta în trei feluri diferite. Prima interpretare este întotdeauna: ce înseamnă textual, ceea ce este scris? Să luăm de exemplu istoria lui Avraam și Sara. Prima întrebare este: ce este scris acolo textual, ce s-a petrecut acolo cu Avraam, ce au făcut ei, de ce au făcut așa, cum trebuie să vedem noi aceasta pe fundalul acelor timpuri, ce vrea aceasta să ne spună practic? A doilea fel de interpretare este interpretarea profetică; se ascunde în istoria lui Avraam și Sara un sens profetic, ceva ce se va împlini? Știm că aceasta este așa: Avraam este un tablou al credinciosului ca străin aici pe pământ și mai târziu, când începe istoria lui Isaac, el este un tablou despre Dumnezeu, Tatăl, care jertfește pe Fiul Său. Știm că Sara este numită în Galateni 4 mama acelora care nu sunt născuți în robie, ci în libertate. Al treilea fel de interpretare este: se găsește și o învățătură practică, morală, pentru noi? Și aceasta există. Să ne gândim numai la Sara în 1 Petru 3. Acolo ea este prezentată ca exemplu pentru femeile creștine, cum trebuie ele să se comporte față de bărbații lor și cum să se îmbrace. Tot așa este și cu Cântarea Cântărilor. Prima interpretare este pur și simplu aceea, că a existat un împărat, numit Solomon, care avea o mie de femei, care nu-i satisfăceau inima. Vedem aici, cum el și-a găsit satisfacția la o fată simplă, care în capitolul 6 este numită Sulamita, ceea ce înseamnă că ea venea din Sulam. Citim în capitolul 1, că frații ei au angajat-o ca să păzească via. Ea era o fată de la țară, care tot timpul era afară și de aceea soarele a făcut-o neagră; de aceea ea se rușina de femeile bogate ale lui Solomon, care toate aveau pielea albă, ceea ce era un ideal de frumusețe. Găsim în această carte cum ea a făcut cunoștință pentru prima dată cu Solomon. În capitolul 8 se spune că Solomon a trezit-o de sub mărul unde ea a fost născută; probabil într-o casă care stătea sub un măr. Probabil că la început ea a crezut că Solomon era un păstor simplu. La început ea nu l-a recunoscut cu adevărat, și îl întreabă în capitolul 1 unde își paște turma, pentru că ea dorea să fie tot timpul lângă el. Găsim apoi în capitolul 3 cum ea îl vede în adevărata lui înfățișare, însoțit de un alai împărătesc, în timp ce ea mergea la el, și își dă seama, că mirele ei este în realitate împăratul Solomon. Așa am putea continua. Aceasta este semnificația textuală, prima interpretare, a acestei cărți. Dar ea nu este cea mai importantă. Dacă ar fi singura interpretare, atunci m-aș întreba, dacă această carte își are locul în Biblie; dar și această interpretare conține o învățătură importantă pentru noi, și anume, ce însemna în timpul acela o femeie după gândul lui Dumnezeu. La popoarele din orient o femeie nu avea nicio valoare. Dumnezeu însă a dat-o lui Adam ca însoțitoare, potrivită pentru el; ea nu trebuia să fie sclavă lui, supusa lui. Găsim aici cum gândește Solomon despre Sulamita, mireasa sa, și aceasta este în sine însuși o învățătură practică. Dar aceasta nu este singura. Ceea ce găsim aici în mod deosebit, este legătura dintre adevăratul Solomon, Prințul Păcii, și rămășița lui Israel.

 

A treia aplicare, pe care doresc mereu s-o fac, este aplicarea practică pentru noi, căci există o aplicație pentru fiecare credincios. Eu nu spun că mireasa aici reprezintă Adunarea, spun însă că în mireasă avem un tablou al fiecărui credincios în parte, individual. Drumul fiecărui credincios în parte nu este nicidecum drumul Adunării. De aceasta, din păcate, se ține mult prea puțin seama. Despre Adunare ca întreg nu găsim, de exemplu, niciunde în Noul Testament, că ea are nevoie de îndurare. În nicio scrisoare adresată unei Adunări nu scrie în introducere: „Har, îndurare și pace”, așa cum se spune în scrisorile personale. Credincioșii au nevoie de îndurarea lui Dumnezeu pe drumul lor personal, în împrejurările lor deseori grele. Găsim astfel aici foarte multe învățături pentru noi personal, și putem să avem încrederea, că Domnul ne va arăta unele din acestea.

 

Vreau însă mai înainte, să mai arăt încă ceva, și anume, că Vechiul Testament învață clar, că Ierusalimul este mireasa. Am spus, că comentatorii iudei au spus, că Israel este mireasa. Aceasta nu este în totul adevărat. Este numai partea credincioasă a lui Israel. În al doilea rând, nu este tot Israelul, ci numai rămășița credincioasă din cele două seminții. Este cunoscut, că aceste două seminții s-au reîntors deja parțial înapoi, și că la 15 mai 1948 ele au constituit un stat în Palestina. În acest stat se găsesc preponderent israeliți din cele două seminții; cele zece seminții sunt încă răspândite printre popoare. Din aceste două seminții va ieși la iveală mireasa acestei cărți; rămășița credincioasă se va întoarce la Domnul, când va veni Necazul cel mare, și va aștepta pe Mesia. Atunci Adunarea va fi deja răpită de Dumnezeu, după cum știm aceasta din Noul Testament. După aceea însă Dumnezeu Își va trezi o rămășiță dintre iudei, și îi va conduce prin pedepse grele și încercări ale inimii, ca în felul acesta să le arate cât de mare este vina lor față de Mesia. Vedem astfel, că această rămășiță trebuie diferențiată de cele zece seminții, ceea ce va deveni foarte clar, dacă studiem profețiile.

 

În profeții găsim trei femei, și anume, „o mamă” și două „fete”. Dacă citim de exemplu Ezechiel 23, găsim că profetul vorbește acolo simbolic despre trei femei, pe care le regăsim în Cântarea Cântărilor. În Ezechiel 23.1 se spune: »Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, erau două femei, fiice ale aceleiași mame … cea mai mare se chema Ohola, și sora ei Oholiba. Erau ale Mele, și au născut fii și fiice”. Ohola este Samaria și Oholiba este Ierusalimul.« Așadar găsim aici o mamă cu două fiice. O fiică este Samaria, aceasta este capitala celor zece seminții, și cealaltă este Ierusalimul, capitala celor două seminții. Mama este Israel în starea lui inițială, așa cum Dumnezeu l-a scos din Egipt. Mama, Israel, a dat viață celor două fiice, împărăția celor zece seminții și împărăția celor două seminții. După moartea lui Solomon împărăția s-a rupt în două. Această mamă cu fiicele ei o găsim în Cântarea Cântărilor. Deja în capitolul 1.6, se spune: »Fii mamei mele s-au mâniat pe mine.« [Cântarea Cântărilor 1.6] Și în capitolul 3,4 se spune: »Abia trecusem de ei, și am găsit pe Iubitul inimii mele. L-am apucat și nu L-am mai lăsat, până nu L-am dus în casa mamei mele, în odaia celei ce m-a zămislit.« [Cântarea Cântărilor 3.4]  Aici »casa mamei mele« are un înțeles important, cum vom vedea mai târziu. Să vedem mai departe Cântarea Cântărilor 8,2. Aici găsim iarăși pe cele două fiice. Mireasa din Cântarea Cântărilor este o fiică, aceasta este Ierusalimul. Cealaltă este sora mai mică, care încă nu are piept; aceasta este Efraim (cele zece seminții), care imediat după venirea Domnului Isus vor ajunge în plină dezvoltare și maturizare, și atunci vor fi primite de Domnul Isus și vor fi introduse în împărăție.

 

Despre mireasă se vorbește mai întâi în Psalmul 45, la care ne vom referi de mai multe ori. Ca și aici, și în profeții mireasa lui Mesia este aproape întotdeauna Ierusalimul. Aceasta o găsim înainte de toate în Isaia 49.14: »Sionul zice: „M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul. Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici-un chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei! Fiii tăi aleargă; dar cei ce te dărâmaseră și te pustiiseră vor ieși din mijlocul tău. Ridică-ți ochii de jur împrejur, și privește; toți aceștia se strâng, vin la tine. Pe viața Mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toți aceștia ca și cu o podoabă și te vei încinge cu ei ca o mireasă.« Aici vedem cum Sionul suspină pentru păcatele sale și că se simte părăsit de Dumnezeu, și sunt aproape 2000 de ani de când Dumnezeu i-a pus de-o parte. Va veni însă un timp când El Însuși va căuta cu ochii această »soție din tinerețe« (Isaia 54.6), această femeie, cu care El, în vorbire simbolică, a fost căsătorit o mie de ani. Ai gândit că Dumnezeu a părăsit pe »soția tinereții Sale«? El se va îndura de Ierusalim. Este firește vorba despre oamenii care locuiesc în Ierusalim, rămășița, însă în mod deosebit este orașul Ierusalim, care este numit împărăteasa.

 

Citim în Isaia 54 versete foarte importante. Acolo este spus în versetul 1 despre Sion: »Bucură-te stearpo, care nu mai naști! Izbucnește în strigăte de bucurie și veselie, tu care nu mai ai durerile nașterii! Căci fiii celei lăsate de bărbat vor fi mai mulți decât fiii celei măritate, zice Domnul.« [Isaia 54.1] Aceasta înseamnă, că Ierusalimul este în timpul singurătății. Totuși Dumnezeu îi va trezi în singurătatea lui mai mulți copii decât el a avut vreodată în timpul când era în legătură cu Dumnezeu și era cetatea lui Dumnezeu. Versetul 4: »Nu te teme, căci nu vei rămâne de rușine, ci vei uita și rușinea tinereții tale, și nu-ți vei mai aduce aminte de văduvia ta, căci Făcătorul tău este bărbatul tău; Iehova este Numele Lui, și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numește Dumnezeul întregului pământ, căci Domnul te cheamă înapoi ca pe o femeie părăsită și cu inima întristată, ca pe o nevastă din tinerețe, care a fost izgonită, zice Dumnezeul tău. Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.« [Isaia 54.4-8]

 

Putem noi presupune, că nu mai este niciun viitor pentru Ierusalim și că Dumnezeu poate să-l uite? El se va îndura în mod sigur de el și el va deveni soția lui Dumnezeu; și cine este bărbatul lui? Acesta este Dumnezeu Fiul, Același, Mesia, care se va întoarce din cer. Când Îl vor vedea venind înapoi, vor recunoaște că acel Mesia, pe care ei L-au disprețuit, este Domnul Însuși. Domnul va zice: »Își vor întoarce privirile spre Mire, pe care L-au străpuns« (Zaharia 12.10). Acesta este Domnul, Cel care vorbește aici și care va zice despre Ierusalim: „Te voi primi iarăși ca pe soție a Mea.”

 

Aceasta o găsim și în Isaia 62: »De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta dreptatea lui ca lumina soarelui, și izbăvirea lui ca o făclie care se aprinde. Atunci neamurile vor vedea dreptatea ta și toți împărații slava ta, și-ți vor pune un nume nou, pe care-l va hotărî gura Domnului. Vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului tău. Nu te vor mai numi părăsită și nu-ți vor mai numi pământul un pustiu, ci te vor numi: „Plăcerea Mea este în ea”, și țara ta o vor numi Beula: „Măritată”, căci Domnul Își pune plăcerea în tine, și țara ta se va mărita iarăși. Cum se unește un tânăr cu o fecioară, așa se vor uni fii tăi cu tine, și cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine.« [Isaia 62.1-5] Aceasta este o vorbire clară. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă singur dezlegarea acestei cărți, și dacă vrem să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu, n-avem nicio greutate, orice-ar fi vrut să scrie mulți comentatori.

 

Vreau în încheiere să citez încă ceva din Ieremia 2.2: »Du-te și strigă la urechile Ierusalimului (aici vedem din nou că Ierusalimul este Mireasa) și spune-i: Așa vorbește Domnul: Mi-aduc aminte de dragostea ta, când încă erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat.« Acest timp a trecut. Dumnezeu se gândește cu melancolie înapoi la aceste timpuri, pe când Ierusalimul era încă Mireasa Sa, și depindea încă de El. Găsim însă în această carte, ce a făcut Ierusalimul. Vrem să citim Ieremia 3.1: »El zice: Când se desparte un bărbat de nevasta sa, pe care o părăsește, și ea ajunge nevasta altuia, se mai întoarce bărbatul acesta la ea? N-ar fi chiar și țara aceea spurcată? Și tu ai curvit cu mulți ibovnici, și vrei să te întorci iarăși la Mine? zice Domnul«. Acesta este Ierusalimul. Dumnezeu Însuși l-a numit ca „soție” a Sa și se va îndura iarăși de el. Se găsește un capitol întreg care se ocupă de tema aceasta, Ezechiel 16. În el găsim cum Dumnezeu a găsit Ierusalimul în stare jalnică și de plâns, cum El l-a îmbrăcat cu slava Sa, și cum El l-a câștigat, ca să fie mireasa Lui.

 

Care a fost răspunsul Ierusalimului? Imaginează-ți că un tânăr are o logodnică, care-i dă răspunsul pe care l-a dat Ierusalimul. Ea s-a întors în altă parte de la Mirele ei și a fugit după alți dumnezei. Biblia numește aceasta preacurvie. Ea s-a dăruit altor bărbați și a devenit necredincioasă lui Dumnezeu. Gândul din Ieremia 3 este: „S-ar gândi cineva să se mai ocupe cu o asemenea femeie, care s-a dat altor bărbați?” Totuși Dumnezeu spune: „Eu nu o voi abandona.” Va veni un timp, când El se va ocupa iarăși de ea. În versetul 6 spune: »Domnul mi-a zis pe vremea împăratului Iosia: Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt și sub orice copac verde, și a curvit acolo. Eu ziceam că după ce a făcut toate aceste lucruri se va întoarce la Mine? Dar nu s-a întors.« [Ieremia 3.6,7] Acest Israel din versetul 6 cuprinde pe cele zece seminții, și apoi în versetul 7 spune: »Și sora ei, vicleana Iuda, a văzut aceasta.« Și aici găsim așadar două surori; Iuda și Israel. Acesta este singurul loc în care ele nu sunt numite după capitalele lor (Samaria și Ierusalim), ci după întreg teritoriul lor: Israel și Iuda. Am spus deja, că în toate celelalte cazuri „surorile” sunt capitalele Samaria și Ierusalim.

 

În versetul 8 se spune: »Și cu toate că a văzut că m-am despărțit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, și i-am dat cartea ei de despărțire, totuși soru-sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel.« [Ieremia 3.8] Dumnezeu trebuia să dea întâi Samariei o carte de despărțire. El trebuia să alunge această „femeie” și ea a fost risipită la asirieni și la toate popoarele, până în zilele noastre. Dumnezeu a alungat-o. Dumnezeu trebuia să alunge și pe Iuda, care mai târziu a avut porniri și mai rele. El i-a dat o carte de despărțire și i-a zis: „Eu nu mai pot avea nicio părtășie cu o asemenea femeie.” Totuși Dumnezeu nu este om, ca să o lase pentru totdeauna. În previziunea Sa, El a adus acum pe Iuda înapoi în țară, și ea va trece prin timpuri îngrozitoare. În aceste timpuri însă, din Iuda se va forma o mireasă, care va striga la Dumnezeu, și care va avea în inimă sentimentele pe care noi le găsim în Cântarea Cântărilor și în Psalmi. Atunci Dumnezeu se va îndura de ea și o va primi, cum găsim în Osea 2.14-19.

 

Frați și surori, ce timp va fi acesta? Ce trebuie să fie aceasta pentru inima lui Dumnezeu? Noi suntem prea des ocupați cu noi înșine și așa ușor de înclinați ca să ne vedem numai pe noi înșine în această carte și lucrurile de care să profităm. Desigur este important acest lucru, și avem dreptul să savurăm acest fapt. Însă ce credeți voi, ce era pentru inima Domnului Isus, pentru Mesia, când a venit la poporul Său și a fost lepădat de el? El nu a găsit nicio Mireasă în Israel, sau altfel spus: femeia lui Dumnezeu s-a întors de la El și s-a dăruit altor bărbați. Credeți voi că pe Domnul Isus Îl lasă rece, că va veni un timp în care El se va îndura iarăși de Mireasa Sa? Dacă noi avem într-adevăr o inimă pentru Domnul Isus, atunci trebuie să avem aceleași interese, pe care le are și El. Atunci trebuie ca și noi să ne rugăm pentru pacea Ierusalimului, cum spune Psalmul 122. Dumnezeu are milă pentru acest oraș și se va îndura de el.

 

Găsim aici în Cântarea Cântărilor, cum Dumnezeu Își descoperă inima față de orașul Ierusalim. Găsim și în Psalmi sentimentele rămășiței, însă într-un chip cu totul altfel. În Psalmi avem problema, că Israel este vinovat și cum Dumnezeu va îndepărta vina, prin aceea că El a dat pe Domnul Isus ca jertfă de ispășire. Aceasta nu o găsim în Cântarea Cântărilor. Aici nu găsim nici o vină. Aici găsim cel mult o indicație în cuvântul „sunt neagră”, dar aceasta nu are nimic a face cu vinovăția. Nu găsim aici niciun răspuns la problema referitoare la vinovăție și neprihănire, ci numai la problema dragostei. Cum am spus deja, aici nu este vorba de întrebarea pe care o va pune rămășița: Cum vom putea noi să fim izbăviți de păcatele noastre?, ci: „Va vrea El, Mirele nostru, căruia I-am fost așa de necredincioși, căruia I-am întors spatele mii de ani, să ne primească?”. Găsim mereu, cât de modestă este mireasa; ea nu vorbește niciodată către Mire, ci totdeauna despre El. Ea vorbește altora, aproape că nu îndrăznește să-I vadă ochii. Mirele însă îi mărturisește în toate felurile, cât de mult o iubește. El îi vorbește direct și în toate cuvintele, care vin din inima Lui, lasă să se vadă, că El o iubește. Nu este aceasta o dragoste minunată, de neînțeles?

 

Vedem noi acum diferența față de Adunare, și ce neînțelept este să căutăm Adunarea aici? Ce diferență este totuși între relația noastră cu Hristos și relația în care va sta rămășița cu El! La noi nu se pune întrebarea: Se va îndura Dumnezeu de noi, ne va primi Domnul Isus? Noi suntem primiți, El ne-a dat Duhul în inimă, un Duh al înfierii, care mărturisește împreună cu Duhul nostru, că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu există problema; ne va primi El oare? căci noi știm că am fost primiți în Preaiubitul. Noi putem să ne odihnim în Dumnezeu pe baza unei relații bine întemeiate. Noi ne putem odihni în lucrarea înfăptuită de Domnului Isus.

 

Însă rămășița nu se poate odihni în această lucrare a Domnului Isus. Ultimul lucru, pe care rămășița l-a văzut la El, a fost, ceea ce Domnul Isus a strigat pe cruce: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« După aceea El a murit și pentru Israel a venit punctul final. Fără îndoială ei vor crede, că El a înviat. Aceasta o vor știi prin Noul Testament. Cum vor putea ei să-L aștepte altfel? Ei însă nu vor ști, dacă Domnul Isus îi va ierta și dacă ei vor fi primiți cu adevărat. În toți anii, din timpul Necazului cel mare, când ei vor suferi așa de mult din partea asirienilor și pe deasupra din partea compatrioților necredincioși, se va pune întrebarea arzătoare: „Se va îndura Mesia de noi; va vrea El să ne primească?” Ei nu vor primi acest răspuns înainte ca cerul să se deschidă și Domnul Isus să revină cu brațele larg deschise, ca să ia această rămășiță ca Mireasă a Sa. Numai atunci ea se va odihni în pacea, pe care El o va aduce.

 

Nu găsim aceasta niciunde în Cântarea Cântărilor. Cântarea Cântărilor exprimă până la sfârșit această dorință ca pe o speranță. Uneori se pare că speranța s-ar împlini, dar aceasta este numai în așteptările miresei, în visurile ei. Găsim în ultimul verset al Cântării Cântărilor: »Vino repede, Iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munții plini de miresme!« Așa spune ea: „Vino repede la mine”, căci și la sfârșitul cărții El încă nu este venit în realitate.

 

Tradus de la: Wer ist die Braut im Hohelied?

 

Din Das Lied der Lieder, Heijkoop-Verlag, Schwelm

după prelegeri din anul 1971

[Locurile biblice în parateze mari au fost introduse de SoundWords.]

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/cine-este-mireasa-din-cantarea-cantarilor-a11323.html

 

 

///////////////////////////////////////

Problema păcatului, de Frank Binford Hole

Serie de articole: Romani 5-8

 

Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

      

Conținutul acestei serii de articole

Partea 1: Romani 5: Adam şi generaţia lui

Partea a 2-a: Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte

Partea a 3-a: Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?

Partea a 4-a: Romani 8: Viaţa în Duhul

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-a12052.html

 

Problema păcatului (1)

Romani 5: Adam şi generaţia lui

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat: 13.12.2019

      

Cuprins

Vers. 12

Vers. 18

Vers. 19

Vers. 13

Vers. 14

Vers. 15

Vers. 16

Vers. 17

Vers. 20

Versete călăuzitoare: Romani 5.12-21

 

Până la capitolul 5 ne este prezentată Evanghelia în legătură cu păcatele noastre. Fărădelegile noastre au stat în atenţia noastră şi noi am descoperit pe ce cale Dumnezeu ne-a îndreptăţit cu privire la ele şi ne-a făcut să avem parte de favoarea Lui. Însă în legătură cu starea noastră decăzută a trebuit rezolvat mai mult decât numai această întrebare. Mai era o întrebare, pe care noi o putem numi întrebarea familiilor sau a generaţiilor.

 

Vers. 12

Romani 5.12: De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit; …

 

Capul generaţiei noastre este Adam, şi anume în starea lui decăzută. Căci abia după căderea în păcat el a născut fii şi fiice. Căderea lui a avut loc printr-o singură faptă păcătoasă, însă această faptă a dat naştere la o stare de păcat care a pătruns toată fiinţa lui. Prin aceasta s-a schimbat predispoziţia lui spirituală aşa de radical, că ea a avut influenţă şi asupra generaţiilor care au urmat după el. El a putut naşte copii numai „după asemănarea lui, după chipul lui” (Geneza 5.3) – asemănarea şi chipul unui om decăzut. O moştenire ereditară de felul acesta este o realitate înfiorătoare, şi Scriptura confirmă aceasta. Oferă Dumnezeu cu Evanghelia şi un antidot împotriva acestei suflări otrăvite, care s-a răspândit peste generaţia de oameni? Are El o soluţie pentru problema naturii din care rezultă faptele păcătoase – pentru problema rădăcinii care dă la iveală aceste roade dezgustătoare? Antidotul pentru problema roadelor l-am studiat deja în primele capitole.

 

El are un antidot. Rezolvarea acestei probleme a avut deja loc. Începând cu Romani 5.12 sunt prezentate rezultatele a ceea ce Dumnezeu a făcut în această privinţă. Aici nu este descris cu multe cuvinte ceea ce a făcut El, cu toate că se deduce clar din acestea. Recunoaştem că pasajul este puţin greoi, şi cuvintele puţine contribuie la această greutate de înţelegere. Ea este mărită şi prin aceea că unele cuvinte sunt redate deficitar în unele traduceri. O a treia greutate rezultă din aceea că această parte a problemei păcatului este prea des trecută cu vederea, şi acolo unde are loc aceasta ne cufundăm în ape pe care nu le cunoaştem şi pierdem terenul de sub picioare.

 

Mai întâi vrem să observăm că versetele 13-17 sunt o intercalare. Pentru ca aceasta să fie uşor de recunoscut ele au fost introduse în paranteze în diferite traduceri. Ca să se înţeleagă sensul citim de la versetul 12 până la versetul 18. Vedem apoi că întreg conţinutul pasajului este în contrast cu un om care a păcătuit şi a atras şi pe alţii în urmările fărădelegii lui, şi cu un Altul, care a înfăptuit dreptatea şi a adus pe alţii sub efectele binecuvântate ale acesteia. Întreg pasajul accentuează contrastul mare între Adam, pe de o parte, şi Hristos, pe de altă parte. Dacă Adam stă ca şi cap al unei generaţii decăzute, supusă morţii şi condamnării, vedem în Hristos Capul unei generaţii noi, care stă în dreptate şi viaţă.

 

Ceea ce Dumnezeu a făcut putem de aceea să parafrazăm în felul următor: El a realizat în Domnul Isus Hristos un Cap nou pentru oameni. Înainte ca El să ocupe formal locul ca şi Cap, El a realizat o dreptate desăvârşită prin ascultare până în moarte. Pe baza morţii Sale şi a învierii Sale cei care cred nu mai stau în legătură cu Adam, ci cu Hristos. Ei sunt, ca să zicem aşa, altoiţi în Hristos. Ei nu mai sunt în Adam, ci „în Hristos”. Aceasta este realitatea de bază, care este prezentată în pasajul nostru şi ale cărei urmări minunate sunt dezbătute.

 

Vers. 18

Romani 5.18: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii.

 

Să privim încă o dată la versetele din Romani 5.12,18 şi 19, în mod deosebit la versetul 18. Expresia „către toţi oamenii” este în ambele cazuri traducerea mai bună decât „peste toţi oamenii” sau „pentru toţi oamenii”, căci prepoziţia arată aici direcţia. Contrastul constă între greşeala lui Adam, cu urmarea că condamnarea ameninţa pe toţi oamenii, şi dreptatea lui Hristos, pe care El a realizat-o prin moartea Sa, cu urmarea că pentru toţi oamenii a fost deschisă uşa spre o îndreptăţire a vieţii.

 

Dacă mai medităm un moment în linişte la aceasta, probabil noi înşine vom remarca că – cu toate că toţi oamenii au ajuns sub condamnare – nicidecum nu toţi ajung la îndreptăţire. Şi aşa este, căci versetul 18 constată numai direcţia generală a acţiunilor respective, şi este adevărat că moartea lui Hristos este pentru toţi conform planului lui Dumnezeu.

 

Vers. 19

Romani 5.19: Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

 

Versetul următor descrie rezultatele efective ale neascultării lui Adam precum şi ale ascultării lui Hristos, şi numai „cei mulţi” sunt în câmpul vizual.

 

Prin expresia „cei mulţi” înţelegem pe aceia, şi numai pe aceia, care aparţin capului respectiv. În cazul lui Adam „cei mulţi” cuprinde desigur pe toţi oamenii naturali, căci prin natura noastră noi toţi aparţinem neamului lui. Dar când este vorba de Hristos, atunci nu toţi oamenii aparţin neamului Lui, ci numai cei care cred. Prin neascultarea lui Adam toţi oamenii au devenit păcătoşi. Însă toţi cei care cred au devenit drepţi prin ascultarea lui Hristos, care a dus până în moarte.

 

În cele trei versete pe care le studiem avem deci această succesiune. Pe de o parte: omul Adam, o încălcare, toţi oamenii în poziţia de păcătoşi, toţi păcătuiesc, drept urmare toţi sunt sub moarte şi condamnare. Pe de altă parte: Omul Hristos, o dreptate în ascultare până în moarte, aceia, al căror Cap este El, au fost aşezaţi în poziţia de drepţi în îndreptăţirea vieţii.

 

Vers. 13

Romani 5.13: … (deoarece, până la Lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege;

 

Să luăm acum seama la cele cinci versete intercalate. Primele două întâmpină o greutate, care ar putea apare la aceia care erau foarte familiarizaţi cu Legea. Adam a păcătuit împotriva unei porunci clare. De aceea păcatul lui era o încălcare. După aceea au trecut aproximativ 2500 de ani, până când Legea a fost dată lui Moise, deci a devenit posibil ca ea să fie încălcată. Între aceste două momente nu era nici o încălcare, căci nu era nici o lege, care ar fi putut fi încălcată.

 

Vers. 14

Romani 5.14: … dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam, care este o imagine a Celui care avea să vină.

 

Şi cu toate acestea păcatul se întâlnea pretutindeni, aceasta s-a arătat prin aceea că moartea domnea pretutindeni. Diferenţa practică constă în aceea că păcatul nu este „socotit”, dacă nu este nici o lege: aceasta înseamnă, el nu ne va fi socotit în acelaşi fel. Numai aceia care au cunoscut Legea, vor fi judecaţi după Lege, aşa cum am văzut în Romani 2.

 

Vers. 15

Romani 5.15: Nu este greşeala ca şi darul de har? Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au murit, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul în har, care este al unui singur Om, Isus Hristos, au prisosit pentru cei mulţi.

 

Presupunând toate acestea, rămâne totuşi adevărat că păcatul şi moartea au domnit pe plan mondial. Toţi urmaşii lui Adam sunt incluşi în căderea lui în păcat. Deoarece aceasta este aşa, în versetele din Romani 5.15-17 este tratată diferenţa între Adam şi Hristos. Fiecare verset conţine o particularitate, însă gândul principal este exprimat la începutul versetului 15, şi anume că darul de har gratis în Hristos nicidecum nu este mai prejos de încălcarea lui Adam, ci realmente este mai presus de ea.

 

În versetul 15 se spune de două ori „cei mulţi”, la fel cum am găsit şi în Romani 5.19. Şi aici este vorba de familii de oameni, care sunt văzute sub capul fiecăreia din ele, fie că este Adam sau Hristos. Primul a adus moartea peste toţi aceia al căror cap este el, şi aceasta înseamnă realmente peste toţi oamenii, fără excepţie. Isus Hristos a adus harul lui Dumnezeu şi darul de har gratis pentru mulţi, care stau sub El ca şi neam, aceştia sunt toţi cei care cred.

 

Vers. 16

Romani 5.16: Şi nu este darul ca printr-unul singur care a păcătuit? Pentru că judecata a fost din unul singur spre condamnare, iar darul de har este din multe greşeli, spre îndreptăţire.

 

Versetul 16 arată contrastul dintre condamnare şi îndreptăţire. În privinţa aceasta darul este mai presus de păcat. Condamnarea a venit printr-un singur păcat. Îndreptăţirea a fost lucrată triumfător prin har, în ciuda tuturor încălcărilor.

 

Vers. 17

Romani 5.17: Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur, cu atât mai mult cei care primesc plinătatea harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos);

 

Un alt contrast întâlnim în Romani 5.17. Condamnarea şi îndreptăţirea din versetul anterior le-am putea numi urmări imediate. Fiecare, care vine sub capul familiei lui Adam, stă imediat şi sub condamnare. Fiecare, care vine sub Capul familiei lui Hristos, primeşte imediat îndreptăţirea. Dar care este rezultatul final în fiecare caz? Rezultatul final al păcatului lui Adam era domnia atotcuprinzătoare a morţii asupra urmaşilor lui. Rezultatul final al lucrării dreptăţii, pe care a înfăptuit-o Hristos, aduce tuturor alor Săi harul care se revarsă şi ca dar liber aduce dreptatea, aşa că ei pot domni în viaţă. Nu numai că viaţa va domni, ci noi vom domni în viaţă. Ce realitate uimitoare! Nu ne miră că acest har gratis depăşeşte încălcările, aşa cum spune versetul 17.

 

Vers. 20

Romani 5.20: Dar Legea a intervenit, ca să prisosească greşeala; dar unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult, …

 

Versetele din Romani 5.20 şi 21 repetă şi rezumă ceea ce tocmai am văzut. Legea a fost adăugată ca să descopere pe deplin păcatul omului. Păcat a existat în toate timpurile, dar abia cu Legea a ieşit la iveală ca încălcare reală, şi încălcarea, care a fost pusă categoric ca vină asupra omului, a prisosit. După un anumit timp Legea a fost urmată de harul care ne-a fost adus în Hristos. De aceea putem deosebi trei trepte. Prima este epoca dinainte de Lege, în care era păcat, dar nu în caracterul de încălcare. În al doilea rând timpul Legii, când păcatul a devenit nespus de mare, da, ca şi cum ar fi ajuns pe vârful munţilor Himalaia. În al treilea rând introducerea harului prin Hristos – un har care a crescut asemenea unui fluviu puternic, peste munţii păcatului omenesc.

 

Vers. 21

 

Romani 5.21: … pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţa eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

 

În Evanghelie harul nu numai se revarsă, ci el domneşte. Noi, cei care am crezut, am ajuns sub influenţa binefăcătoare a harului. Acest har domneşte prin dreptate, aşa cum şi crucea era în primul rând o lucrare a dreptăţii. Şi ţelul minunat şi împlinirea tuturor este viaţa veşnică. Aici începe să se deschidă înaintea noastră priveliştea nemărginită a veşniciei. Noi privim fluviul harului. Vedem canalul dreptăţii – pregătit prin lucrarea de pe cruce -, în care curge harul. Şi în final vedem oceanul nemărginit al vieţii veşnice, în care el se revarsă.

 

Şi toate sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. Toate au fost lucrate de El. El este Capul, căruia noi ca şi credincioşi Îi suntem supuşi, şi drept urmare este Izvorul din care curg toate aceste binecuvântări spre noi. Că noi avem parte de ele îşi are motivul în aceea că noi suntem în viaţa Lui. Îndreptăţirea noastră este o îndreptăţire a vieţii, căci în Hristos noi avem o viaţă care exclude orice posibilitate de condamnare – o viaţă în care noi nu numai am fost declaraţi liberi de toate încălcările noastre, ci noi am fost şi scoşi din poziţia de păcătoşi, în care eram odinioară, când era legaţi cu Adam.

 

Problema păcatului (2)

Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

 

      

Cuprins

Vers. 1Vers. 2Vers. 3Vers. 4Vers. 5Vers. 6Vers. 7-9Vers. 10Vers. 11Vers. 12Vers. 13Vers. 14Vers. 15Vers. 16,17Vers. 19-21Vers. 22Vers. 23

Versete călăuzitoare: Romani 6

 

Vers. 1

Romani 6.1: Deci ce vom spune? Să rămânem în păcat, ca să prisosească harul?

 

Până aici am învăţat din această epistolă despre Evanghelie, pe care Dumnezeu a vestit-o, ce este El spre favoarea noastră, ce a lucrat El pentru noi prin moartea şi învierea lui Hristos şi ce am primit noi prin credinţa simplă. În toate Dumnezeu, dacă avem voie să ne exprimăm în felul acesta, S-a manifestat faţă de noi în binecuvântare. Romani 6 începe cu întrebarea potrivită: „Deci ce vom spune?”

 

Aceasta arată că începe un subiect nou. Nimic nu poate întrece minunea pe care Dumnezeu a făcut-o din pricina noastră, dar ce suntem noi pentru El ca urmare a acestui fapt? Care trebuie să fie răspunsul credinciosului având în vedere harul minunat revelat? Se câştigă prin Evanghelie o putere care-l face capabil pe credincios să dea un răspuns lui Dumnezeu, demn de El Însuşi? Începem să cercetăm această întrebare ocupându-ne cu capitolul 6. Vom descoperi calea pe care Evanghelia ne eliberează, pentru ca noi să ne putem trăi viaţa în dreptate şi sfinţenie practică.

 

Dacă oamenii îşi însuşesc o simplă cunoaştere cu capul a harului lui Dumnezeu şi inimile lor rămân neatinse de acesta, ei pot foarte uşor să falsifice harul în desfrânare şi să spună: „Deci dacă harul lui Dumnezeu poate inunda păcatul nostru, atunci să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să poată să se reverse şi mai departe.”

 

Vers. 2

 Romani 6.2: Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?

 

Numeşte Evanghelia undeva bun gândul acesta? Nici un moment. Dimpotrivă. Ea ne spune clar că noi am murit faţă de păcat. Tot ce avea a face cu voinţa noastră păcătoasă, cu plăcerile noastre egoiste, de acestea eram obsedaţi, în timp ce eram surzi şi morţi faţă de Dumnezeu şi chestiunea Lui. Acum a avut loc o întoarcere deplină, noi am murit faţă de păcatul pe care odinioară îl făceam cu multă plăcere, noi suntem morţi faţă de el, şi noi suntem vii pentru lucrurile pentru care odinioară eram morţi.

 

Vers. 3

Romani 6.3: Sau nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?

 

Eram noi neştiutori în privinţa aceasta sau eram numai confuz conştienţi? Aceasta nu trebuia să fie aşa, căci chestiunea a fost prezentată clar în botezul creştin, o acţiune care stă în legătură cu începutul. Ştim noi ce înseamnă botezul nostru, sau nu ştim?

 

Probabil mai întâi trebuie să punem o altă întrebare: Eşti tu botezat? Punem această întrebare, deoarece pare că în unele cercuri este o delăsare evidentă în această chestiune, probabil provocată de accentuarea exagerată care a fost acordată botezului în zilele din trecut. Dacă cineva nu se lasă botezat, aceasta înseamnă o pierdere pentru el. În botez noi suntem îngropaţi cu Hristos, aşa cum spune versetul 4. Să nu fi îngropat cu El este o nenorocire. În afară de aceasta, expunerea de dovezi a apostolului în versetele 4 şi 5 îşi pierde puterea cu privire la noi, dacă nu facem parte din aceia care „au fost botezaţi pentru Hristos”.

 

Vers. 4

Romani 6.4: Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.

 

Care este deci importanţa botezului? El înseamnă unirea cu Hristos în moartea Lui. El înseamnă că noi am fost îngropaţi cu El şi că ne-am luat obligaţia să umblăm în înnoirea vieţii, aşa cum El a fost înviat într-o ordine nouă a lucrurilor. Acesta este înţelesul lui şi obligaţia pe care el o impune. Necunoaşterea în privinţa aceasta ar fi pentru noi o pierdere mare. Ne temem mult că certurile rele care au bântuit cu privire la felul botezului şi la persoanele care se botează au determinat pe mulţi să treacă total cu vederea înţelesul lui propriu-zis. Discuţiile cu privire la botez au fost uneori făcute într-un fel foarte „nebotezat”, aşa că nici un observator nu putea să-şi dea seama că cei care se certau erau „morţi faţă de păcat”.

 

Însă botezul ca rânduială este un semn exterior. El nu dă naştere la viaţă, şi vai, milioane de oameni botezaţi se vor regăsi într-o veşnicie pierdută! Desigur botezul arată, ceea ce în înţelesul lui deplin este de importanţă vitală, spre cruce, aşa cum vom vedea.

 

Să luăm seama la ultimele cuvinte din versetul 4: „înnoirea vieţii”, căci ele dau un răspuns direct la întrebarea de la începutul capitolului. În loc ca noi să perseverăm în păcat, ceea ce nu este nimic altceva decât continuarea vieţii vechi, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă. În timp ce vom studia capitolul în continuare, ni se va arăta natura acestei vieţi noi.

 

Vers. 5

Romani 6.5: Pentru că, dacă ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui, tot aşa vom fi şi în a învierii lui, …

 

Botezul nostru era – simbolic – înmormântarea noastră cu Hristos. Era „în asemănarea morţii Lui” şi în aceasta noi am fost făcuţi una cu El sau am fost „crescut împreună” cu El, aşa cum este adnotarea la Romani 6.5. Noi ne-am supus Lui cu încrederea că vom fi făcuţi una cu El în viaţa Lui de înviere. Înnoirea vieţii, în care noi trebuie să umblăm, este efectiv legată cu viaţa de înviere actuală a lui Hristos.

 

Vers. 6

Romani 6.6: … ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.

 

În Romani 6.3 ar trebui să cunoaştem înţelesul botezului nostru; în versetul 6 suntem solicitaţi să cunoaştem înţelesul crucii cu privire la „omul nostru vechi” şi la „trupul păcatului”. Crucea stă la baza botezului; fără cruce botezul şi-ar pierde orice semnificaţie.

 

Am avut deja înaintea ochilor moartea lui Hristos în dimensiunea ei cu privire la păcatele noastre şi la iertarea lor. Aici este vorba de înţelesul ei cu privire la natura noastră păcătoasă, din care au rezultat toate păcatele pe care noi le-am făcut.

 

Probabil nu este foarte uşor de înţeles gândul pe care ni-l face cunoscut expresia „omul nostru vechi”. Explicaţia constă în aceea că apostolul personifică aici tot ceea ce noi suntem ca şi copii naturali ai lui Adam. Dacă ne putem imagina o persoană, al cărei caracter a unit în sine toate aceste însuşiri urâte, care s-au văzut vreodată la toţi urmaşii lui Adam, o astfel de persoană ar putea fi descrisă ca „omul nostru vechi”.

 

Tot ce suntem noi ca şi copii ai lui Adam în starea lui decăzută, a fost răstignit cu Hristos, şi noi trebuie să ştim aceasta. Nu este o simplă imaginaţie, ci o realitate adevărată. Era o faptă a lui Dumnezeu, care a fost făcută în crucea lui Hristos. Era efectiv o faptă a lui Dumnezeu şi ea era la fel de reală precum este îndepărtarea păcatului nostru, care a avut loc în acelaşi timp. Aceasta ar trebui s-o ştim prin credinţă, aşa cum ştim că păcatele noastre au fost iertate. Dacă prin credinţă ştim aceasta, atunci vor urma alte rezultate. Însă noi începem prin a le şti cu adevărat prin credinţa simplă.

 

Intenţia lui Dumnezeu la răstignirea omului nostru vechi era ca „trupul păcatului” să fie desfiinţat, aşa că noi de acum înainte să nu mai putem sluji păcatului. Nici această afirmaţie nu este uşor de înţeles. Noi trebuie să ne amintim că păcatul a domnit odinioară în trupurile noastre, care drept urmare erau – este îngrozitor să spunem aceasta – trupuri ale păcatului. Deci nu este aşa că trupurile noastre fizice au fost nimicite, ci că păcatul, care stăpânea cu toată puterea lui trupurile noastre, a fost nimicit şi în felul acesta noi am fost eliberaţi de autoritatea lui. El a fost nimicit prin răstignirea omului nostru vechi ca rezultat al unirii noastre cu Hristos în moartea Lui, aşa că moartea Lui era şi moartea noastră.

 

Observă finalul versetului 6. El arată foarte clar cum este văzut păcatul în acest capitol. Păcatul este un despot, un deţinător de sclavi, sub a cărui autoritate noi am venit. Nucleul acestui capitol nu este prezenţa păcatului în noi, ci puterea păcatului asupra noastră.

 

Vers. 7-9

Romani 6.7-9: Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.

 

Noi am fost eliberaţi de păcat sau descătuşaţi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi faţă de păcat (Romani 6.7).

 

Dezlegarea noastră de păcat a fost lucrată prin moartea lui Hristos. Dar este foarte important să menţinem foarte strâns legătura între moartea Lui şi învierea Lui. Am văzut aceasta când am studiat ultimul verset din Romani 4, şi aici o vedem din nou. Moartea noastră cu Hristos a avut loc cu privire la viaţa noastră în El în lumea de înviere. Cuvântul „ştiind” îl întâlnim pentru a treia oară în Romani 6.9. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul botezului. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul morţii lui Hristos cu privire la omul nostru vechi. În al treilea rând ar trebui să ştim care este înţelesul învierii lui Hristos. Învierea Lui nu era o simplă readucere la viaţă. Ea nu se asemăna cu învierea lui Lazăr – o revenire la viaţă în lumea aceasta pentru un anumit număr de ani, după care moartea avea iarăşi loc. Atunci când El a înviat, El a lăsat moartea pentru totdeauna înapoia Lui şi a intrat într-o altă ordine a lucrurilor, pe care noi din motive de simplitate o numim lumea de înviere. Pentru un moment scurt moartea a exercitat domnia peste El, şi aceasta numai pentru că El i S-a supus prin propria acţiune. Acum El este de partea cealaltă a morţii, şi aceasta pentru totdeauna.

 

Vers. 10

Romani 6.10: Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.

 

În ceea ce El a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna. Aici se spune „păcat” şi nu „păcate”, să observăm aceasta, este vorba de principiul-rădăcină, care a pătruns în natura noastră şi a luat cu forţa domnia asupra noastră. Deci aici nu este vorba de fărădelegile care au rezultat din aceasta. De asemenea nu se spune nici că „a murit faţă de păcate”, ci „a murit faţă de păcat”. Spre deosebire de noi, păcatul nu a avut nici o putere şi nici o influenţă asupra Lui în natura Lui. Dar El Şi-a arătat puterea atunci când El în jertfa Sa S-a ocupat cu toată problema păcatului şi a rezolvat-o. Căci această problemă a atins gloria lui Dumnezeu în creaţia Lui decăzută în ruină, şi ea ne-a atins pe noi, deoarece ea stătea ca o barieră puternică împotriva binecuvântărilor noastre. Atunci când El a rezolvat problema păcatului, atunci când El a purtat judecata din cauza lui, El a murit faţă de păcat şi acum trăieşte pentru Dumnezeu.

 

Să facem o pauză şi să ne verificăm cu privire la acest adevăr. Îl cunoaştem noi cu adevărat? Cunoaştem noi realmente în această lumină moartea şi învierea lui Hristos? Înţelegem noi cât de deplin Domnul nostru „a murit ieşind” din domeniul vechi al lucrurilor dominat de păcat, în care El a venit în har odată, ca să facă lucrarea de răscumpărare, şi cât de deplin trăieşte El pentru Dumnezeu într-o lume nouă, în care El a intrat? Este important ca noi să înţelegem toate acestea, deoarece versetul 11 continuă să ne înveţe că noi trebuie să „socotim” conform cu ceea ce ştim, şi anume trebuie să ne comportăm ca atare.

 

Vers. 11

Romani 6.11: Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.

 

Dacă nu înţelegem corect, atunci nu putem „socoti” corect. Nici un om de afaceri nu va socoti corect facturile lui dacă nu cunoaşte tabla înmulţirii. Nici un căpitan nu poate determina corect poziţia vaporului lui, dacă nu cunoaşte principiile navigării. La fel nici un credincios nu va putea „calcula” corect poziţia şi comportarea lui, nici cu privire la păcat şi nici cu privire la Dumnezeu, dacă el nu cunoaşte efectul asupra lui a morţii şi învierii lui Hristos.

 

Dacă ştim aceasta, atunci părerile sfătuite cu insistenţă în versetul 11 ne vor fi desăvârşit de clare. Ceea ce Hristos a avut parte este valabil şi pentru noi, căci noi suntem făcuţi una cu El. A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit faţă de păcat, şi noi ne considerăm aşa. Trăieşte El pentru Dumnezeu? Atunci şi noi trăim pentru Dumnezeu, şi noi ne considerăm aşa. Părerea noastră nu este a-face-ca-şi-cum. Ea nu constă în aceea că noi încercăm să ne considerăm a fi ceva, ceea ce în realitate nu suntem. Dimpotrivă! Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu prin ceea ce a făcut El în moartea şi învierea lui Hristos (ceea ce prin Duhul Sfânt trebuie făcut valabil practic în noi, aşa cum vom vedea mai târziu). Pentru că aceasta este aşa, noi trebuie să primim aceasta şi să ne adaptăm corespunzător gândurile. Noi trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel.

 

Vers. 12

Romani 6.12: Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui.

 

Înainte să ne fi întors la Dumnezeu, noi eram morţi faţă de Dumnezeu şi trăiam pentru păcat. Nu ne interesa ce avea Dumnezeu a face cu noi. Noi nu am înţeles lucrurile Lui, ele ne lăsau reci şi morţi. Dacă era vorba de o chestiune care plăcea dorinţelor noastre naturale sau dădea hrană deşertăciunii şi iubirii de sine, atunci eram interesaţi plini de viaţă. Acum prin harul lui Dumnezeu situaţia este exact inversă, deoarece noi suntem în Hristos Isus.

 

Deci dacă ne privim în felul acesta în concordanţă cu realitatea morţii şi învierii lui Hristos, pe care le cunoaştem, atunci rămâne de făcut un alt pas. Noi trebuie să ne prezentăm lui Dumnezeu, sau să ne punem Lui la dispoziţie, pentru ca voinţa Lui să se facă şi în lucrurile zilnice ale vieţii noastre. Expresia „a se da”se întâlneşte de cinci ori în partea a doua a capitolului nostru, aşa cum s-a remarcat.

 

Deoarece noi am murit faţă de păcat, acum este obligaţia evidentă să refuzăm păcatului orice drept asupra noastră. Odinioară el a domnit în trupurile noastre muritoare, şi noi am ascultat permanent de el în tot felul de pofte. Dar aceasta nu mai are voie să fie aşa, aşa cum ne spune versetul 12. După ce noi am murit faţă de păcat, asupritorul nostru vechi, pretenţia lui asupra noastră s-a anulat. Ca vii dintre morţi, noi aparţinem lui Dumnezeu şi suntem fericiţi să recunoaştem drepturile Lui asupra noastră. Noi ne punem la dispoziţia Lui.

 

Vers. 13

Romani 6.13: Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.

 

Romani 6.13 arată că această dare este o chestiune foarte practică. Aceasta este valabil pentru toate mădularele trupului nostru. Odinioară fiecare mădular stătea într-un fel sau altul în slujba păcatului şi era astfel o unealtă a nedreptăţii. Nu este minunat că acum fiecare mădular este înrolat în slujba pentru Dumnezeu? Picioarele noastre pot alerga ca să împlinească comenzile Sale. Mâinile noastre pot face lucrarea Lui. Buzele noastre pot vesti lauda Lui. Şi pentru ca acestea să poată avea loc noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu.

 

Să ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă această dăruire este o realitate vie la noi. Ne-am predat noi şi am predat noi mădularele noastre definitiv lui Dumnezeu şi voii Sale? Dacă da, atunci să nu uităm niciodată jurământul nostru de credincioşie şi să nu cădem în cursa să lăsăm pentru un moment mădularele noastre în slujba nedreptăţii, căci urmarea ar fi păcat.

 

Vers. 14

Romani 6.14: Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.

 

Deci păcatul nu are voie să exercite nici o autoritate asupra noastră tocmai din cauză că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Aici avem răspunsul divin pentru acei oameni care ne spun că oamenii cărora noi le-am spus că ei nu mai sunt acum sub Lege, cu certitudine vor cădea în păcat. Însă în realitate nu există nimic care să biruie inima aşa de mult şi să genereze sfinţenia precum este harul lui Dumnezeu.

 

Vers. 15

Romani 6.15: Atunci ce, să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!

 

Romani 6.15 mărturiseşte că întotdeauna au fost oameni care gândesc că singurul drum pe care se promovează sfinţenia ar fi acela de a ne ţine sub robia tare a Legii. Din aceştia erau şi în zilele apostolului Pavel. El anticipă obiecţia lor, prin aceea că el reia conţinutul întrebării cu care el a început capitolul. Ca răspuns el reia detaliat poziţia lui.

 

Vers. 16,17

Romani 6.16,17: Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă Robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi.

 

Versetele din Romani 6.16-23 sunt o extindere şi o consolidare a ceea ce Pavel a spus deja în versetele din Romani 6.12-14.

 

El se adresează la o înţelegere practică comună tuturor. Noi toţi ştim că suntem practic robi sau sclavi ai aceluia căruia ne punem de bună voie la dispoziţia lui (chiar şi atunci când nu este vorba de o „robie” oficială). La fel este şi în cazul lucrurilor spirituale, unde este vorba dacă eu slujesc păcatului sau lui Dumnezeu. Dar când a ajuns la noi „modelul învăţăturii” Evangheliei, noi am ascultat de ea – Dumnezeu fie glorificat! Urmarea a fost, că noi am devenit liberi de robia păcatului ca să devenim slujitori ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Deci, deoarece noi suntem robi ai dreptăţii, trebuie să dăm lui Dumnezeu fiecare mădular al nostru, pentru ca El să poată merge cu noi pe drumul Său.

 

Această dăruire este o chestiune deosebit de importantă. „Cunoaşterea” şi „opinia” conduc la acest punct. Dacă ne oprim deodată în această privinţă, cunoaşterea şi opinia nu folosesc la nimic. Fără îndoială aici ne lovim de motivul pentru care la creştini aşa de multe lucruri sunt slabe şi fără rod, care teoretic au fost bine instruiţi cu privire la aceste lucruri. Ei se dau înapoi speriaţi să se predea pe ei înşişi şi mădularele lor lui Dumnezeu. Ah, să facem imediat aceasta, dacă până acum nu am făcut această predare printr-o acţiune valabilă o dată pentru totdeauna! După aceea vom avea nevoie de har şi-l vom găsi pentru o dăruire permanentă a mădularelor noastre în slujba pentru Dumnezeu.

 

Toate acestea ţin seama de faptul că vechiul despot, păcatul, este încă în noi şi aşteaptă ocaziile în care să se impună. Dar aceasta face triumful harului să fie şi mai mare. Va face ca lecţiile, pe care le învăţăm, să fie şi mai de valoare. Noi învăţăm să dăm mădularele noastre în slujba dreptăţii spre sfinţire, chiar dacă păcatul pândeşte înăuntru şi pofteşte să se impună. În timp ce slujim dreptăţii, slujim lui Dumnezeu, căci a face voia lui Dumnezeu este primul element al dreptăţii. Şi dreptatea în toate acţiunile noastre conduce la sfinţenie în viaţă şi caracter.

 

Vers. 19-21

Romani 6.19-21: Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte.

 

În loc să înaintăm în păcat ca aceia care sunt înrobiţi de puterea lui, noi am fost eliberaţi de el prin aceea că am fost aduşi sub domnia lui Dumnezeu. De două ori avem expresia „eliberaţi de păcat” (Romani 6.18,22). Odinioară eram „liberi faţă de dreptate”. Noi am scăpat de omul vechi şi am venit sub cel nou. Acesta este drumul sfinţirii şi al vieţii.

 

Vers. 22

Romani 6.22: Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă.

 

Aici viaţa eternă apare în câmpul vizual ca împlinire a tuturor acestor expuneri minunate. În scrierile apostolului Ioan ea este prezentată ca posesiune actuală a credinciosului. Dar nu este nici o contradicţie între aceste două feluri de a privi viaţa veşnică. Ceea ce deja acum ne aparţine în ceea ce priveşte natura ei, va fi al nostru în plinătatea ei atunci când va veni veşnicia.

 

Vers. 23

Romani 6.23: Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.

 

Ultimul verset foarte bine cunoscut al capitolului nostru rezumă exact conţinutul. Noi nu putem sluji păcatului fără să nu primim plata lui, şi anume moartea. Moartea este un cuvânt cu înţeles vast. Într-un anumit sens moartea l-a surprins pe om atunci când prin păcat el a fost total despărţit de Dumnezeu. Moartea trupului are loc atunci când acesta se desparte de partea spirituală a omului. „Moartea a doua” urmează apoi când oamenii pierduţi vor fi pentru totdeauna despărţiţi de Dumnezeu. Plata deplină a păcatului include moartea în acest sens întreit.

 

În legătură cu Dumnezeu nu se vorbeşte despre plată. Totul este dar. Chiar şi viaţa, în care noi Îi putem sluji, este darul Lui propriu prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel la sfârşitul capitolului revenim la gândul cu care s-a sfârşit capitolul anterior. Noi ne putem lăuda cu viaţa veşnică, care este a noastră ca dar fără plată al lui Dumnezeu şi din inimă luăm toate urmările care descind pentru noi.

 

Problema păcatului (3)

Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

 

      

Cuprins

Vers. 1Vers. 4Vers. 2,3Vers. 5Vers. 6Vers. 7Vers. 8Vers. 9-11Vers. 12Vers. 13Vers. 14Vers. 16Vers. 15Vers. 17Vers. 18-21Vers. 22Vers. 23Vers. 24Vers. 25

Versete călăuzitoare: Romani 7.1-25

 

Cuvintele introductive din capitolul 7 ne îndreaptă gândurile spre versetele paisprezece şi cincisprezece ale capitolului anterior, unde apostolul a prezentat clar că cel care crede nu se află sub Lege, ci sub har. O ceartă aprinsă a luat naştere cu privire la acest punct, despre care ne relatează cartea Faptele apostolilor, în mod deosebit în capitolul 15.

 

Chestiunea litigioasă a fost rezolvată în Ierusalim pentru credincioşii dintre naţiuni cu autoritate care oblică. Ei nu trebuie puşi sub Lege. Dar era această întrebare clară şi cu privire la credincioşii dintre iudei? Este clar că pentru credincioşii iudei aceasta nicidecum nu era clar. Faptele apostolilor 21.20 dovedeşte aceasta. De aceea era imperios necesar ca Pavel să prezinte situaţia detaliat şi definitiv. De aceea el revine la începutul acestui capitol la această temă.

 

Vers. 1

Romani 7.1: Nu ştiţi, fraţilor (pentru că vorbesc celor care cunosc legea), că legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăieşte el?

 

Fraza intercalată în versetul 1 arată că el se adresează acum în mod deosebit fraţilor lui iudei. Numai ei cunoşteau Legea în adevăratul sens al cuvântului. Păgâni ar putea şti ceva despre aceasta, dar ca unii care priveau din afară. Israel o cunoştea dinăuntru, deoarece ei ca popor au fost puşi sub Lege. Această remarcă a apostolului ne oferă o cheie importantă pentru acest capitol, deoarece ea redă punctul de vedere din care va fi tratată întrebarea. Primele şase versete ale capitolului poartă un caracter doctrinar şi arată felul în care credinciosul a fost eliberat de robia Legii şi a fost adus în legătură cu Hristos. În Romani 7.7 începe un pasaj care are a face în mare măsură cu experienţa noastră. Sunt descrise în detaliu efectele Legii asupra inimii şi conştiinţei unui om temător de Dumnezeu. Primim o imagine în efectele practice ale Legii, care în cele din urmă pregătesc pe credincios pentru experienţa eliberării, care se găseşte în Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu. Remarcabil este faptul că în întreg capitolul 7 Duhul Sfânt nu este nici măcar o singură dată amintit, în timp ce în capitolul 8 El este amintit probabil mai mult decât în oricare alt capitol al Bibliei.

 

Apostolul ia ca punct de plecare bine-cunoscuta realitate că Legea domneşte asupra unui om atâta timp cât el trăieşte. Moartea, şi numai moartea, sfârşeşte această domnie. Foarte clar aceasta se vede în exemplul legii divine a căsniciei, care este citată în versetele 2 şi 3.

 

Vers. 4

Romani 7.4: Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.

 

Acelaşi principiu este valabil pentru lucrurile spirituale, aşa cum arată versetul 4, cu toate că este sub o formă puţin schimbată. Legea ocupă poziţia soţului, şi noi, care credem, suntem în poziţia soţiei. Însă nu este aşa că moartea ar avea autoritate asupra Legii, ci că noi am murit. Versetul 4 arată foarte clar aceasta. În acelaşi sens şi versetul 6 constată că noi am murit.

 

„Prin trupul lui Hristos” noi am murit faţă de Lege. La prima vedere această expresie pare puţin neclară. Pavel se referă aici, aşa cum credem noi, la trupul Domnului, care a fost pregătit pentru El şi pe care El l-a luat atunci când El a devenit Om. El a luat acest trup având în vedere ca în acest trup să sufere moartea, şi de aceea expresia „trup al lui Hristos” este folosită aici în înţelesul morţii Sale. Este aceeaşi vorbire simbolică ca şi aceea pe care o avem în Coloseni 1.22, unde ni se spune că noi am fost împăcaţi „în trupul cărnii Lui, prin moarte”.

 

Vers. 2,3

Romani 7.2,3: Pentru că femeia măritată este legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă soţul ar muri, este dezlegată de legea soţului. Astfel deci, cât timp trăieşte soţul, ea se va numi adulteră, dacă va fi a altui bărbat; dar, dacă soţul moare, ea este liberă faţă de lege, astfel că nu este adulteră, chiar dacă ar fi a altui bărbat.

 

În moartea lui Hristos noi am murit faţă de stăpânirea Legii. Prin aceasta s-a sfârşit legătura cu primul soţ. În acelaşi timp noi am intrat într-o legătură nouă, cu şi sub Hristosul înviat. Fiecare iudeu a considerat vechiul soţ, Legea, ca fiind sever şi neînduplecat, asemenea unuia care „bate soţia”. Cu toate acestea ei trebuiau să recunoască că au meritat din belşug ceea ce au primit. Ca şi credincioşi dintre naţiuni nu ne putem imagina cât de mare trebuie să fi fost uşurarea când un iudeu convertit a descoperit că el era acum sub Hristos şi nu mai era sub Lege. După ce el a fost „cununat” cu Hristos înviat dintre morţi, standardul prescris era mai mare decât acela pe care Legea i l-a cerut vreodată, însă de la Hristos se revărsa acum spre el o nelimitată plinătate de har şi putere, de care el avea nevoie ca să poată aduce rod pentru Dumnezeu. În imaginea „soţului” Hristos este izvorul oricărui ajutor, oricărei călăuziri şi oricărei puteri precum şi al oricărei mângâieri.

 

Vers. 5

Romani 7.5: Pentru că, atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte;

 

Cât de impresionant este contrastul pe care îl prezintă Romani 7.5! Acest verset este realmente foarte remarcabil, căci el numeşte patru lucruri, care aparţin împreună: carnea, Legea, păcatele, moartea. Legea a fost dată unui popor „în carne”. Aceasta a provocat păcatul, care se ascunde permanent în carne, să devină activ. Drept urmare au fost trezite „pornirile” sau „patimile” păcatului, şi toate acestea au fost urmate de moarte ca judecată a lui Dumnezeu. „Carne” nu înseamnă aici trupul nostru, ci natura noastră decăzută, care locuieşte în trupurile noastre actuale. Fiecare persoană neconvertită este „în carne”, aceasta înseamnă, ea este stăpânită de carne şi caracterizată de aceasta în starea ei. Observăm însă că această stare aparţine trecutului pentru cel credincios. Apostolul spune: „atunci când eram în carne”.

 

Vers. 6

Romani 7.6: … dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea, ca să slujim în înnoirea duhului, şi nu în învechirea literei.

 

Apare un alt contrast, dacă ne îndreptăm spre versetul 6: „Pentru că, atunci când eram …” (Romani 7.5), „dar acum” (Romani 7.6). Deoarece noi am murit cu Hristos, noi nu numai am murit faţă de păcat, aşa cum arată Romani 6, ci noi am murit şi faţă de Lege şi de aceea suntem eliberaţi de ea. Drept urmare noi putem sluji lui Dumnezeu într-o formă cu totul nouă. Noi nu numai împlinim misiuni noi, ci noi facem aceasta într-un duh nou. În capitolul anterior am citit despre „înnoirea vieţii” (Romani 6.4). Acum citim despre „înnoirea duhului”.

 

În Vechiul Testament citim despre persoane care se întorc la temerea de Dumnezeu dintr-o viaţă de nelegiuire şi păcat, ca de exemplu Manase, împăratul lui Iuda, aşa cum se relatează în 2 Cronici 33.11-19. S-ar putea probabil spune despre el că în timpul ultimilor ani ai domniei lui el a umblat în înnoirea vieţii. Însă el putea sluji lui Dumnezeu numai conform principiilor şi posibilităţilor rânduite de Lege, sub care stătea. De aceea era imposibil să fie caracterizat de înnoirea duhului. Dacă dorim să vedem o slujire în înnoirea duhului, atunci trebuie să ne îndreptăm spre un iudeu convertit în timpul actual de har. S-ar putea ca odinioară el să fi încercat să slujească lui Dumnezeu cu tot ce avea el mai bun în respectarea strictă a Legii. Dar acum el s-a recunoscut pe sine însuşi ca fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu în Hristos Isus, şi el slujeşte în duhul unui fiu care are înaintea Tatălui său un duh cu totul nou.

 

Un patron poate da la doi bărbaţi o anumită misiune, unul din ei fiind fiul său. Dacă tânărul este conştient într-o oarecare măsură de relaţia deosebită în care stă, el va face lucrarea cu o cu totul altă atitudine decât angajatul. Această imagine devine mai concludentă dacă noi luăm exemplul unei soţii care urmăreşte interesele soţului ei. Eliberat de Lege prin moarte, prin moartea lui Hristos, noi suntem legaţi cu Hristos înviat, pentru ca noi să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou şi să aducem rod pentru El.

 

Vers. 7

Romani 7.7: Deci ce vom spune? Este legea păcat? Nicidecum! Dar eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu pofti!“

 

În cazul unei astfel de învăţături Hristos trece clar pe primul plan, şi Legea este pusă în umbră. Este prin aceasta Legea cumva degradată? Se poate deduce din aceasta că ceva este fals în Lege? Această întrebare este tratată în versetele din Romani 7.7-13, şi se constată foarte clar că ea era desăvârşită în limitele care i-au fost hotărâte. Cauza dezastrului nu era în Lege, ci la păcat, care s-a ridicat împotriva Legii. În afară de aceasta păcatul a găsit în Lege atât ceea ce l-a provocat cât şi ce l-a condamnat.

 

Romani 7.7 ne spune cum Legea a dezvelit păcatul şi l-a condamnat. Înainte să vină Legea, noi am păcătuit, însă nu am cunoscut cât de păcătoşi eram. Dar când Legea a vorbit am recunoscut imediat adevărata noastră stare. Exact aşa cum un fir cu plumb arată cât de înclinat este un zid care se clatină, la fel ne demască Legea.

 

Vers. 8

Romani 7.8: Dar păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; pentru că, fără lege, păcatul este mort.

 

Era însă păcatul care a pricinuit sentinţa, nu Legea, aşa cum ne învaţă Romani 7.8, cu toate că păcatul a încercat să ascundă aceasta prin aceea că el a devenit deodată activ tocmai când el era confruntat cu o poruncă clară a Legii. Tocmai faptul că ne-a fost poruncit să nu facem un lucru ne-a provocat să-l facem!

 

Vers. 9-11

Romani 7.9-11: Iar eu odinioară eram viu fără lege; însă, venind porunca, păcatul a prins viaţă, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care era spre viaţă, s-a dovedit pentru mine spre moarte: pentru că păcatul, găsind prilej prin poruncă, m-a amăgit şi, prin ea, m-a ucis.

 

Prin aceasta noi am avut a face cu Legea în două feluri. În primul rând ea a provocat păcatul să fie activ. Ea a tras o linie şi ne-a interzis să trecem peste ea. Numaidecât păcatul ne-a provocat la încălcare, şi noi am trecut peste linie. În al doilea rând, având în vedere această încălcare sub tot felul de forme Legea a rostit sentinţa de moarte asupra noastră. Este adevărat, că Legea a pus înaintea noastră viaţa cu cuvintele: „Fă aceasta şi vei trăi”. Rămâne însă realitatea că tot ce ea a rânduit cu privire la noi s-a epuizat în a ne condamna la moarte, deoarece noi am ratat total să facem ceea ce ea ne-a poruncit. Aceste două rezultate ale Legii sunt formulate pe scurt şi precis la sfârşitul versetului 9: „Păcatul a prins viaţă, şi eu am murit.”

 

Vers. 12

Romani 7.12: Astfel că, în adevăr, legea este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.

 

Deoarece lucrurile stau în felul acesta, Legea însăşi nu merită nici o acuzare, căci ea este „sfântă, dreaptă şi bună”. Păcatul este vinovat, nu Legea.

 

Vers. 13

Romani 7.13: Deci ceea ce este bun devine moarte pentru mine? Nicidecum! Dar păcatul, ca să se arate păcat, a lucrat moarte pentru mine prin ceea ce este bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să devină peste măsură de păcătos.

 

Păcatul a pricinuit moartea, cu toate că sentinţa de moarte a fost rostită de Lege. Într-adevăr păcatul lucra deja înainte să fie dată Legea, dar în momentul în care ea a fost dată, păcatul nu mai avea nici o scuză şi împotrivirea lui obraznică a crescut peste măsură. Prin porunca dată păcatul a devenit deosebit de păcătos, aşa cum spune Romani 7.13.

 

Avem aici un pasaj al acestui capitol în care apostolul vorbeşte la persoana întâi singular. În versetele din Romani 7.5 şi 6 se spune: „noi … noi … noi”, în timp ce după întrebarea de la începutul capitolului se spune: „eu … eu … mie … eu”. Schimbarea se bazează pe faptul că el vorbeşte acum despre experienţe, şi când este vorba de experienţe, atunci fiecare trebuie să vorbească despre sine însuşi.

 

Vers. 14

Romani 7.14: Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului.

 

Primele cuvinte din versetul 14 constituie numai aparent o excepţie a celor pe care noi tocmai le-am spus, dar nu sunt. Este o realitate că Legea este spirituală, aceasta nu este o chestiune de experienţă, ci este constatat ca o realitate pe care noi o cunoaştem. În contrast cu aceasta stă ceea ce „eu sunt” şi aceasta se învaţă prin experienţă tristă: „carnal, vândut păcatului”.

 

Cum învăţăm noi ce suntem? Prin aceea că ne ostenim sincer să ne supunem cerinţelor pe care le pune Legea. Cu cât mai serios facem aceasta cu atât mai eficientă este lecţia care se marchează în inimile noastre. Noi învăţăm să cunoaştem natura noastră păcătoasă prin aceea că încercăm să fim buni.

 

Să ne amintim ce am învăţat în Romani 6, căci acolo ne este arătată calea. Dacă prin credinţă ne actualizăm că noi am fost făcuţi una cu Hristos în moartea Sa, vom înţelege că noi ne considerăm morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi drept urmare trebuie să ne dăm pe noi înşine şi mădularele noastre lui Dumnezeu pentru a face voia Lui şi buna Lui plăcere. Inimile noaste vor fi deplin de acord cu aceasta, ca fiind corect şi că se cuvine, şi ne spunem nouă înşine, probabil chiar cu mare entuziasm: „Exact! Voi face aceasta.”

 

Noi încercăm sincer să transpunem hotărârea în practică, şi iată că avem parte de un şoc foarte neplăcut. Hotărârea noastră este foarte bună, dar cumva nu avem putere s-o împlinim. Vedem binele şi-l recunoaştem în duhul nostru, dar eşuăm în a-l face. Vedem şi răul şi îl dezaprobăm, şi cu toate acestea suntem încurcaţi în el, o stare foarte dureroasă şi umilitoare, pe care o găsim descrisă în versetul din Romani 7.19.

 

În Romani 7.14-23 găsim cuvântul „eu” nu mai puţin de douăzeci şi patru de ori. „Mie” şi „al meu” se întâlnesc de zece ori. Evident autorul descrie o experienţă, în timp ce el s-a pierdut în preocuparea cu sine însuşi. Toate gândurile s-au îndreptat spre interior, spre sine însuşi. Aceasta nu surprinde, căci tocmai acesta este în mod normal efectul Legii asupra unui suflet trezit, conştiincios. Dacă cercetăm mai îndeaproape aceste versete, constatăm că cu experienţele descrise sunt legate descoperiri preţioase.

 

Vers. 16

Romani 7.16: iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă.

 

1. El a descoperit prin experienţă caracterul bun şi sfânt al Legii. Ea este bună, aşa cum spune Romani 7.12, dar acum el trebuie să spună: „Sunt de acord că Legea este bună.”

 

Vers. 15

Romani 7.15: Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac;

 

2. El a descoperit prin experienţă starea lui decăzută nu numai ca fiind „carnală”, ci şi ca „vândută păcatului”. Cineva care trebuie să mărturisească că el este aşa de biruit, că el nu poate face ce vrea şi că trebuie să facă ce urăşte, şi care ajunge într-o stare aşa de umilitoare ca permanent să condamne propriile acţiuni, acela este cu adevărat înrobit. Noi ne asemănăm cu sclavii care sunt vânduţi pe piaţă unui stăpân tiran, vânduţi păcatului.

 

Vers. 17

Romani 7.17: Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

3. Însă el învaţă să diferenţieze între ceea ce este în el lucrat de Dumnezeu, ceea ce noi numim „natura nouă”, şi carnea, natura veche. Versetul 17 arată aceasta. El recunoaşte că este adevăratul lui „eu”, care este legat cu natura nouă, şi este un „eu” sau un „al meu” care trebuie respins, deoarece el aparţine naturii vechi.

 

Vers. 18-21

Romani 7.18-21: Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine.

 

4. Prin experienţă el înţelege caracterul adevărat al acelei naturi vechi. Când este vorba despre „mine”, atunci este „carnea mea” (aici vezi tu că este vechiul „eu”, care trebuie respins), în care nu locuieşte nimic bun, aşa cum spune versetul 18. Pur şi simplu binele nu este prezent. De aceea nu are sens să-l cauţi. Sunt unii printre noi care au petrecut luni grele, sau chiar ani, să caute binele într-un loc unde el nu era prezent?

 

Vers. 22

Romani 7.22: Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, …

 

5. El mai învaţă că, cu toate că acum el posedă o natură nouă, un „om dinăuntru” (Romani 7.22) în sine însuşi nu-i poate da nici o putere. Omul dinăuntru ar putea să se bucure de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Duhul lui poate fi de acord cu Legea, că ea este bună, dar cu toate acestea este o putere mai mare care lucrează în mădularele lui şi care îl înrobeşte.

 

Cât de distrugătoare este această stare de lucruri! Unii dintre noi au cunoscut din belşug amărăciunea ei. Alţii probabil trebuie s-o guste acum. Şi dacă unii până acum nu au putut relata nimic despre aceasta, atunci ar trebui să nu fie liniştiţi, căci imediat se pune întrebarea dacă ei într-adevăr posedă natura nouă. Dacă nu este nimic altceva decât numai natura veche, atunci conform experienţei nu sunt cunoscute luptele şi experienţele de acest fel.

 

Astfel de experienţe au o valoare mare, deoarece ele pregătesc sufletul pentru fericirea unei eliberări lucrate divin.

 

Vers. 23

Romani 7.23: … dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.

 

Dacă ne apropiem de finalul capitolului 7 din Romani, este important să observăm că cuvântul lege este folosit în sens dublu în acest pasaj. Într-un număr mare de exemple se referă desigur la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. În versetele din Romani 7.2 şi 3 avem însă „legea” soţului, în Romani 7.21 avem „Legea”, în versetele 23 şi 25 avem „o altă lege”, „legea minţii mele” şi „legea păcatului”. În aceste cazuri cuvântul este evident folosit pentru a descrie o putere sau o autoritate, care lucrează regulat într-o direcţia prescrisă: în exact acelaşi sens în care noi folosim cuvântul atunci când vorbim despre „legi naturale”.

 

Dacă mai citim încă o dată versetele citate şi înlocuim cuvântul „lege” prin „putere de dirijare sau de stăpânire”, putem înţelege puţin mai clar ce vrea apostolul să spună. Să luăm versetul 23. Duhul nostru ar trebui să fie pentru fiecare din noi puterea conducătoare: trupurile noastre ar trebui ţinute în supunere. Aceasta ar trebui să fie aşa la aceia al căror duh a fost reînnoit prin puterea lui Dumnezeu. Însă noi trebuie să ţinem seama de păcatul care doreşte să stăpânească mădularele noastre. Această realitate gravă trebuie privită în ochi şi învăţată prin experienţă, că păcatul, dacă noi suntem lăsaţi în seama noastră, se dovedeşte ca putere mai mare, preia domnia şi ne ţine în captivitate.

 

Vers. 24

Romani 7.24: O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?

 

Nu este de mirare dacă apostolul amintindu-şi de aceasta strigă plin de chinuri: „O, nenorocit om ce sunt!” Cu siguranţă şi noi cunoaştem acest sentiment nenorocit de suferinţă. Noi ne-am putea compara cu necazul chinuitor al unui pescăruş care de la cap şi până la coadă este acoperit cu uleiul murdar curs din motoarele vapoarelor. Legea îngrozitoare a uleiului lipicios împiedică ca legea lui şi legea fizică pentru zborul în aer să se impună! Şi cine să-l salveze? În sine însuşi el nu are nici o putere. Dacă cineva nu-l prinde şi nu-l curăţă, el trebuie să moară.

 

Versetul 24 conţine nu numai strigătul chinuitor, ci şi întrebarea importantă: „Cine mă va elibera?” Formularea acestei întrebări este importantă. În partea anterioară a acestei relatări, atunci când vorbitorul a trecut prin acele experienţe, aşa cum de exemplu sunt descrise în versetele din Romani 7.14-19, această întrebare ar fi fost de forma: „Cum mă voi salva?” Atunci el căuta încă un mijloc de ajutor în sine însuşi, care ar putea aduce salvarea, dar această căutare era zadarnică. Acum el începe să caute un salvator în afara lui.

 

Vers. 25

Romani 7.25: Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii păcatului.

 

Dacă nu numai încrederea în noi înşine ci şi acea speranţă în noi înşine a fost zguduită, atunci am făcut un pas mare înainte. Inevitabil nu mai privim în noi înşine, ci în afară. La început probabil căutăm numai ajutor şi de aceea privim în direcţie greşită. Însă mai devreme sau mai târziu descoperim că noi nu de ajutor avem nevoie, ci mai degrabă avem neapărată nevoie de eliberare printr-o putere, care nicidecum nu este a noastră. Atunci vom găsi foarte curând răspunsul la strigătul nostru. Eliberarea noastră este prin Isus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu fie lăudat pentru aceasta! El poate să ne elibereze atât din sclavia păcatului, cât şi de vina păcatelor noastre.

Problema păcatului (4)

Romani 8: Viaţa în Duhul

Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

 

      

Cuprins

Vers. 1,2Vers. 3Vers. 4Vers. 5,6Vers. 7Vers. 8Vers. 9Vers. 10Vers. 11Vers. 12,13Vers. 14Vers. 15Vers. 16Vers. 17Vers. 18Vers. 19-22Vers. 23-25Vers. 26Vers. 27Vers. 28Vers. 29Vers. 30Vers. 31Vers. 32Vers. 33,34Vers. 35-39

Versete călăuzitoare: Romani 8.1-39

 

Vers. 1,2

Romani 8.1,2: Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

 

Dar cum devine eficientă această eliberare? Cum are ea loc? La aceste întrebări primim răspuns dacă începem să citim Romani 8. La sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani legea păcatului şi a morţii s-a dovedit mai puternică decât legea minţii înnoite. Începutul capitolului 8 arată că legea Duhului, care a fost dat acum credinciosului, se dovedeşte a fi cu mult mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Apostolul poate exclama triumfător: „M-a eliberat”.

 

Noi avem nu numai viaţă în Hristos Isus, ci nouă ni s-a dat şi Duhul acestei vieţi. Prin aceasta în viaţa noastră va lucra o putere nouă. În timp ce noi venim sub puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de puterea stăpânitoare a păcatului şi a morţii. Legea mai superioară anulează puterea legii mai inferioare.

 

Această stare de lucruri poate fi ilustrată prin unele evenimente din lumea naturală înconjurătoare. Este de exemplu o bucată de fier. Ea stă nemişcată pe pământ, ţinută prin legea gravitaţională. Un electromagnet este adus deasupra ei şi se cuplează curentul. Bucata de fier este imediat atrasă în sus, ca şi cum ar fi primit deodată aripi. O forţă dominantă nouă a devenit activă. Sub anumite condiţii şi într-un domeniu limitat de influenţă ea s-a dovedit mai puternică decât forţa gravitaţională.

 

Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne conducă, şi nu ca să decidem noi asupra Lui. Cum Îşi exercită El influenţa? El lucrează în credincios, dar în aşa fel că acţiunea Lui ne îndreaptă toată privirea spre o Persoană, deci în afara noastră: spre Hristos Isus, Domnul nostru. Duhul Sfânt este aici, nu ca să vorbească de la Sine Însuşi, sau să Se glorifice pe Sine Însuşi, ci ca să glorifice pe Hristos. El locuieşte în noi. Însă El nu încurajează viaţa veche, viaţa primului Adam. Viaţa, al cărei Duh este El, este viaţa lui Hristos, a ultimului Adam. Noi suntem „în Hristos Isus”, aşa cum arată primul verset, şi noi suntem aşa fără nici o îngrădire, de orice natură ar fi ea.

 

În Hristos nu este nimic care ar fi de condamnat, şi în aceia care sunt în Hristos Isus de asemenea nu este nimic de condamnat. Pentru aceasta este o justificare dublă. O vedem din versetele 2 şi 3 din Romani 8, ambele încep cu cuvântul „deci” respectiv „pentru că”. Versetul 2 ne dă motivul practic sau cel bazat pe experienţă. Credinciosul aflat sub domnia Duhului a fost eliberat de domnia aceluia care a atras după sine condamnarea. Deoarece afirmaţia se referă la o libertate, care se realizează prin experienţă, apostolul vorbeşte în forma personală şi individuală: „m-a eliberat”.

 

Vers. 3

Romani 8.3: Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, …

 

În contrast cu aceasta versetul 3 este o afirmaţie referitoare la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin crucea lui Hristos în mod juridic. Legea s-a dovedit prin carne a fi fără putere, cu toate că în sine ea era sfântă, dreaptă şi bună. Ea era asemenea unui sculptor versat, care era împuternicit ca dintr-o grămadă mare de mocirlă murdară să facă un monument statornic, un exemplar minunat spre bucuria permanentă a contemplatorilor. O misiune descurajantă, lipsită de speranţă, nu din cauza incapacităţii sculptorului, ci din cauza materialului extrem de nefolositor, cu care el ar trebui să lucreze. Legea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu putea condamna păcatul în carne în aşa fel ca oamenii să poată fi eliberaţi din robia păcatului, şi pentru ca apoi, umblând în Duhul, să poată avea o comportare în care să fie împlinit ceea ce Legea cerea în mod drept.

 

Dar ceea ce Legea nu a putut face, a făcut Dumnezeu. El a trimis pe propriul Lui Fiu, care a venit în asemănare cu carnea păcatului – numai în această asemănare, căci cu toate că El era Om în chip desăvârşit, El era totuşi un Om desăvârşit, fără nici cel mai mic cusur de păcat. Dumnezeu L-a trimis „pentru păcat”, aceasta înseamnă ca jertfă pentru păcat, aşa că în moartea Lui a putut fi condamnat păcatul în carne. Păcatul este rădăcina a tot ce este rău în om, şi carnea din om oferă totodată păcatului mijlocul pentru acţiunile păcătoase, asemenea cum curentul electric produs într-o centrală electrică îşi găseşte mijlocul de transport în conductele de înaltă tensiune.

 

Ştim că păcatul îşi are primul început în ceruri. A început cu satan şi cu îngerii căzuţi, însă Hristos nu a venit ca să moară pentru îngeri, şi drept urmare nu păcatul din natura îngerilor a fost condamnat. El a murit pentru oameni, şi a fost păcatul în carne, care a fost condamnat. El a fost condamnat, nu iertat. Dumnezeu într-adevăr iartă păcate, care se arată în carne ca roade ale păcatului, dar păcatul, rădăcinile şi carnea, natura în care lucrează păcatul, nu vor fi iertate, ci vor fi condamnate fără cruţare. Dumnezeu le-a condamnat în crucea lui Hristos. Noi trebuie să învăţăm să le condamnăm în experienţa noastră.

 

Noi trebuie să judecăm, aşa cum judecă Dumnezeu. Noi trebuie să vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu. Dacă păcatul şi carnea sunt sub judecata Lui, atunci şi la noi trebuie să fie aşa. Deoarece păcatul şi carnea au fost judecate la cruce, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să dea putere vieţii noi, pe care o avem acum. Dacă umblăm în Duhul, toate activităţile noastre, spirituale şi trupeşti, sunt conduse de El. Urmarea va fi că în faptele noastre va ieşi la lumină faptul că cerinţele drepte ale Legii vor fi împlinite.

 

Vers. 4

Romani 8.4: … pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.

 

Aceasta este cu adevărat uimitor. Când eram încă sub Lege şi în carne, am luptat deznădăjduiţi ca să împlinim cerinţele Legii şi permanent am eşuat. Acum, după ce am fost eliberaţi de Lege şi suntem în Hristos Isus şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, există o putere care ne face capabili să le împlinim. Şi dacă umblăm în Duhul, nu în carne, împlinim, corespunzător măsurii unei astfel de umblări, realmente ceea ce Legea cerea de la noi în mod drept. Acesta este un triumf mare al harului lui Dumnezeu. Desigur, triumful poate fi şi mai mare, căci creştinului îi este posibil „să umble aşa cum a umblat El [Hristos]” (1 Ioan 2.6). Şi „umblarea” lui Hristos a fost mult mai presus decât cerea Legea.

 

Să rezumăm: Potrivit gândurilor lui Dumnezeu creştinul este un om căruia i s-a iertat, a fost îndreptăţit şi împăcat, în a cărui inimă a fost turnată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Însă el este şi unul care vede condamnarea divină a păcatului şi a cărnii la cruce. El a înţeles că legătura lui de viaţă cu Dumnezeu nu mai constă cu Adam decăzut, ci cu Hristosul înviat. Drept urmare el este în Hristos Isus, Duhul locuieşte în el. Acesta îl conduce şi îl umple cu Hristos. Hristos stă înaintea sufletului lui luminând şi curat, şi astfel în eliberarea fericită de sub puterea păcatului el poate umbla, şi cu bucurie poate face voia lui Dumnezeu.

 

Nimic mai puţin decât aceasta intenţionează Evanghelia. Cum gândim noi în privinţa aceasta? Noi mărturisim cât de minunat este aceasta. Noi explicăm, că acesta este un plan care în mod demn corespunde înţelepciunii şi inimii lui Dumnezeu. Aceasta face bine conştiinţei noastre. Ne aminteşte cât de puţin am transpus noi în viaţa zilnică aceste posibilităţi minunate.

 

Vers. 5,6

Romani 8.5,6: Pentru că, cei care sunt potrivit cărnii gândesc cele ale cărnii; şi cei care sunt potrivit Duhului, cele ale Duhului. Pentru că gândirea cărnii este moarte; iar gândirea Duhului, viaţă şi pace.

 

Este remarcabil că apostolul Pavel, după ce el a scris versetul 4 nu a depus peniţa şi nici nu s-a dedicat altei teme. Este de mare ajutor să spună mai mult, pentru ca noi să intrăm realmente în această eliberare binecuvântată şi s-o experimentăm şi prin energia Duhului lui Dumnezeu să trăim viaţa lui Hristos. În versetele din Romani 8.5 şi până la versetul 13 urmează explicaţii foarte practice în privinţa aceasta.

 

Sunt analizate două clase de oameni, aceia care sunt „după” (sau „corespunzător”) carne, şi aceia care sunt după Duhul. Primii gândesc la cele ale cărnii, ultimii gândesc la cele ale Duhului. Gândirea cărnii este moartea, gândirea Duhului este viaţa şi pacea. Cele două clase sunt total opuse una alteia, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi în ceea ce priveşte caracterul lor şi ţelul lor. Ele se mişcă în două sfere total diferite. Desigur apostolul scrie într-o vorbire abstractă. El judecă întreaga situaţie corespunzător naturii lăuntrice a lucrurilor şi în privinţa aceasta nu se gândeşte la fiecare persoană în parte sau la experienţele lor schimbătoare.

 

În mod justificat putem pune întrebarea referitoare la experienţele proprii. Ce trebuie să spunem, când facem aceasta? Noi trebuie să recunoaştem că noi, cu toate că nu suntem după carne, avem totuşi carnea în noi. De aceea este posibil să ne lăsăm abătuţi şi, în loc să gândim la lucrurile Duhului, să fim atraşi de lucrurile cărnii. Prin aceasta sunt din nou contacte cu moartea, în loc să fie cu viaţa şi pacea. Să nu ne înşelăm: dacă urmărim lucrurile cărnii, atunci nu căutăm ceea ce de fapt ar trebui să-l caracterizeze pe un creştin. O comportare carnală este ceva nenormal şi nepotrivit pentru un creştin.

 

Vers. 7

Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.

 

Lucrurile cărnii se adresează gândirii cărnii, şi aceasta este efectiv vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această constatare din versetul 7 ar putea părea dură, dar ea este adevărată, căci carnea este fărădelege în ceea ce priveşte natura ei. Ea nu este supusă, şi nici nu poate să se supună. Credem noi aceasta? Carnea poate fi educată, înnobilată, poate fi făcută religioasă. Poţi s-o laşi să flămânzească, s-o biciui, s-o asupreşti, dar ea rămâne carne. Noi o putem numai condamna şi da la o parte, şi exact aceasta a făcut Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Romani 8.3. Fie ca noi să avem înţelepciune şi har să procedăm la fel.

 

Vers. 8

Romani 8.8: Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.

 

Deoarece gândirea cărnii nu este altceva decât vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, oamenii „în carne” nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu. Opusul la aceasta îl găsim în 1 Ioan 3.9. Oricine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Toţi cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt carne, aceasta înseamnă, starea lor este caracterizată prin carne şi prin nimic altceva. Ei nu posedă în ei înşişi natura nouă, şi de aceea carnea este izvorul gândirii şi acţionării lor. Şi toate acestea nu plac lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu este părtaş naturii Aceluia din care este născut.

 

Vers. 9

Romani 8.9: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

 

Credinciosul nu numai este născut din Dumnezeu, ci el are şi pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el, care l-a pecetluit ca aparţinând lui Hristos. Această realitate mare schimbă total starea lui. Acum el nu mai este în carne, ci în Duhul. Prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu caracterizează starea lui. În versetul 9 acest Duh este numit Duhul lui Hristos. Este numai unul şi acelaşi Duh, însă schimbarea în denumire pe parcursul prezentării este remarcabilă. Hristos este Acela în care noi avem originea noastră în sens spiritual. El este Acela căruia Îi aparţinem. Dacă suntem ai Lui, avem Duhul Lui locuind în noi, şi drept urmare ar trebui să fim asemenea lui Hristos în duhul nostru, aşa de fidel ca toţi să poată vedea că Hristos este în noi.

 

Vers. 10

Romani 8.10: Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.

 

Conform cu versetul 10 El este în noi, dacă Duhul Său locuieşte în noi, şi de aceea noi nu ar trebui să fim stăpâniţi de trupurile noastre. Ele trebuie ţinute în moarte, căci dacă ele sunt cele care acţionează, aceasta conduce la păcat. Duhul trebuie să fie dătătorul de putere în viaţa noastră, rezultatul va fi atunci dreptatea. Facerea voii lui Dumnezeu este dreptate practică.

 

Vers. 11

Romani 8.11: Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.

 

Versetul 11 vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind „trupuri muritoare”. Ele sunt supuse morţii. Ele poartă în ele de la început germenele morţii. La venirea Domnului ele vor fi făcute vii. Dumnezeul, care L-a înviat pe Hristos dintre morţi, va face aceasta prin Duhul Său. În acest context este o descriere suplimentară a Duhului Sfânt. El este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi”. În acest caracter El locuieşte în noi ca arvună a faptului că noi vom fi făcuţi vii, fie că este vorba de învierea trupului sau de transformarea lui, care va avea loc cu trupurile credincioşilor care trăiesc şi rămân până la venirea Domnului.

 

Vers. 12,13

Romani 8.12,13: Astfel deci, fraţilor, suntem datori nu cărnii, ca să trăim potrivit cărnii; pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.

 

Din toate cele care tocmai le-am studiat se trage concluzia că, carnea nu are nici o revendicare asupra noastră. Ea a fost judecată la cruce. Ea se împotriveşte lui Dumnezeu şi este de neîmpăcat în această privinţă. Noi nu suntem „în carne”. Noi avem Duhul locuind în noi, noi suntem „în Duhul”. De aceea noi nu suntem în nici un fel datori cărnii, ca să trebuiască să trăim conform ei, căci o viaţă trăită conform cărnii are numai un sfârşit: moartea. Duhul este în noi, pentru ca noi să trăim corespunzător Lui. Aceasta înseamnă să omorâm acţiunile trupului, deci să refuzăm practic imboldurile şi dorinţele lui. Aceasta este calea spre o viaţă trăită adevărat pentru Dumnezeu.

 

Vers. 14

Romani 8.14: Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.

 

Cât de mare importanţă acordă toate acestea faptului că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. El produce în cel credincios o stare cu totul nouă, al cărei caracter El îl determină. El este puterea în viaţa credinciosului, energia care frânge puterea păcatului şi ne eliberează. Şi El este mai mult decât aceasta, căci El este o Persoană reală, care locuieşte în noi şi astfel preia conducerea.

 

Vers. 15

Romani 8.15: Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!“

 

În timpul dinaintea crucii Legea era pentru iudeu un învăţător sau educator. Ea l-a apucat de mână, ca şi cum el ar fi fost un copilaş, şi l-a călăuzit până la timpul când a venit Hristos. Acum după ce Hristos a venit, noi nu mai suntem sub un învăţător, ci ne asemănăm fiilor maturi în casa Tatălui nostru. Şi noi suntem nu numai fii, ci noi posedăm şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. Toate acestea le găsim în epistola către Galateni 3 şi 4. Romani 8.14 se referă la acest adevăr.

 

Aceia, care erau în starea de minori, au fost puşi sub Lege ca sub un învăţător, de care erau conduşi. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu şi suntem călăuziţi de El, suntem fii ai lui Dumnezeu. Hristos este iniţiatorul mântuirii noastre şi a intrat deja sus în cer. Pe pământ Duhul locuieşte în noi. El este conducătorul nostru pe drumul spre gloria de sus. Preamărit fie Dumnezeul nostru! Inimile noastre ar trebui să fie permanent umplute cu laudă.

 

Capitolul acesta ne oferă o prezentare minunată a adevărului despre Duhul lui Dumnezeu. În Romani 8.2 L-am văzut ca legea nouă în viaţa credinciosului. În Romani 8.10 El ne este prezentat ca viaţă în legătură cu experienţele noastre. În Romani 8.14 El este conducătorul, sub a cărui călăuzire noi stăm, atâta timp cât suntem pe drum spre glorie.

 

Vers. 16

Romani 8.16: Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

 

În afară de aceasta El este un Martor, despre care vorbeşte versetul 16. Deoarece noi am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, noi am primit Duhul înfierii. În aceasta se includ două aspecte: În primul rând noi suntem făcuţi capabili să corespundem relaţiei noi restabilite, prin aceea că noi ne adresăm lui Dumnezeu şi spunem: „Ava, Tată”. În al doilea rând Duhul ne dăruieşte savurarea conştientă a acestei relaţii. În duhul nostru ştim despre un eveniment care ne-a adus de la întuneric la lumină. Duhul confirmă aceasta, prin aceea că El mărturiseşte ceea ce a avut loc, şi anume că noi suntem acum copii ai lui Dumnezeu.

 

Vers. 17

Romani 8.17: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.

 

Mărturia merge chiar mai departe, căci dacă noi suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci noi suntem şi moştenitori, şi anume împreună-moştenitori cu Hristos, căci prin Duhul am fost uniţi cu Hristos, cu toate că adevărul acesta nu este tratat mai mult în această epistolă. Nu trebuie noi să ne mirăm? De câte ori nu se întâmplă că tocmai familiarizarea noastră cu textul face să pierdem din vedere importanţa unui adevăr! Să ne gândim la aceasta, pentru ca să câştigăm timp pentru a întipări acest adevăr adânc în inimile noastre.

 

Capitolul acesta a început prin aceea că noi ca şi credincioşi adevăraţi suntem în Hristos. După aceea am găsit că dacă avem Duhul lui Hristos, atunci Hristos este în noi. Acum avem înaintea noastră faptul că noi am fost făcuţi una cu El, atât în suferinţele din timpul de acum cât şi în gloria viitoare. Aici nu este vorba de suferinţele pe care noi le îndurăm ca martori pentru Hristos , şi nici de gloria care urmează după aceea ca răsplată. Aceasta o găsim în alt loc. Accentul se pune aici mai mult pe faptul că noi, în timp ce noi suntem în El şi El este în noi, avem parte de viaţa Lui şi de împrejurările Lui, fie că este vorba de suferinţele de aici sau de gloria de acolo.

 

Vers. 18

Romani 8.18: Deoarece socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.

 

Aceasta îl determină pe apostol să studieze contrastul dintre suferinţele din timpul de acum şi gloria viitoare. (Romani 8.18-30). El îl schiţează chiar de la începutul acestui pasaj cu indicarea categorică, că aceste suferinţe nu merită să fie comparate cu gloria.

 

Acelaşi contrast îl întâlnim în 2 Corinteni 4.17. Vorbirea este acolo mult mai expresivă: „mai presus de orice măsură o greutate eternă de glorie”. În pasajul nostru ies în evidenţă mai mult detaliile. El pare să le împartă în trei grupe: mai întâi caracterul gloriei viitoare, în al doilea rând mângâierea şi încurajarea credincioşilor în mijlocul încercărilor, în al treilea rând planul lui Dumnezeu, care garantează gloria.

 

Vers. 19-22

Romani 8.19-22: Pentru că şi creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.

 

Mai întâi gloria este legată cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Fiii vor fi descoperiţi atunci când Fiul, ca Cel Întâi născut şi Moştenitor, Se va arăta în gloria Sa. Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”. Pe drept s-a spus că creaţia nu ia parte la libertatea harului pe care noi înşine îl savurăm în mijlocul suferinţelor, dar ea va avea parte de libertatea gloriei. Creaţia nu a fost supusă deşertăciunii din voia ei proprie, ci mult mai mult ca urmare a păcatului aceluia căruia ea i-a fost supusă, şi anume a lui Adam. De asemenea creaţia ne este prezentată aici ca aşteptând cu dor în speranţa eliberării care va veni cu descoperirea gloriei. Când fiii vor fi glorificaţi public, va veni anul jubiliar al eliberării pentru întreaga creaţie. Ce glorie va fi aceasta! Cum arată suferinţele actuale în lumina acestei glorii?

 

Vers. 23-25

Romani 8.23-25: Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

 

Aceste suferinţe durează încă, fie că este vorba de creaţie în totalitatea ei sau de noi înşine personal. Primele le găsim în Romani 8.22, ultimele în versetele din Romani 8.23 până la 26. Noi avem slăbiciuni şi suspinăm, provocate prin dureri fizice sau sufleteşti. Ce mai avem, ca să rezistăm în mijlocul tuturor acestor lucruri?

 

Şi iarăşi răspunsul este: avem pe Duhul. Sunt prezentate alte trei funcţii, pe care El le împlineşte: El este rodul dintâi (Romani 8.23), El este Cel care ajută, care intervine pentru noi, şi Susţinătorul, care mijloceşte pentru noi (Romani 8.26). Noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Însă noi aşteptăm „înfierea”, aceasta înseamnă starea ei deplină şi gloria acestei poziţii, pe care noi o vom avea atunci când trupurile noastre vor fi răscumpărate la venirea Domnului. Căci noi am fost mântuiţi în speranţă (nu: prin speranţă), de aceea aşteptăm cu perseverenţă gloria făgăduită. Mântuirea a avut loc în perspectiva lucrurilor minunate care vor veni; însă noi avem deja acum cele dintâi roade ale Duhului, care ne-a fost dat. În Israel roadele au fost aduse ca arvună şi gust anticipat al recoltei care va veni (vezi Leviticul 23.10,17,20). La fel şi noi avem în cele dintâi roade ale Duhului arvuna şi gustul anticipat al răscumpărării trupului şi al gloriei care este înaintea noastră.

 

Vers. 26

Romani 8.26: Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus.

 

În continuare Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Cuvântul acesta ne ajută să vedem că între slăbiciune şi păcate este o diferenţă clară, căci niciodată nu vom avea ajutorul Duhului, dacă noi păcătuim. Slăbiciunea este mărginirea puterii noastre psihice şi fizice. De aceea noi putem cădea foarte uşor pradă ademenirilor păcatului, dacă nu avem sprijin. Prin ajutorul Duhului devenim întăriţi şi eliberaţi.

 

Slăbiciunea şi mărginirea noastră ne conduc deseori în situaţii în care noi efectiv nu ştim pentru ce să ne rugăm. Atunci intervine ca Mijlocitor Duhul care locuieşte în noi şi Îşi înalţă glasul Lui Însuşi în suspinele noastre, care ne împiedică să ne exprim aşa cum se cuvine.

 

Vers. 27

Romani 8.27: Dar Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu, care cercetează toate inimile, ştie care este sensul şi dorinţa Duhului, căci toată dorinţa Lui şi toată intervenţia Lui pentru noi sunt în concordanţă deplină cu planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi natura dorinţelor noastre proprii. Dumnezeu împlineşte potrivit cu dorinţa Duhului, nu potrivit cu cererea noastră. Noi putem fi mulţumitori că este aşa.

 

Vers. 28

Romani 8.28: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.

 

Să observăm contextul din versetul 26 cu versetul 28: „noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Un eveniment sau altul pare să producă ceva grav, dar ele slujesc spre binele nostru spiritual. Aceasta trebuie să fie aşa, căci Duhul locuieşte în noi, El vine în ajutorul slăbiciunilor noastre şi mijloceşte pentru noi în strâmtorările noastre. Noi ne putem gândi şi la faptul că Dumnezeu ne-a primit conform planului Său şi nimic nu poate împiedica planul Său.

 

Vers. 29

Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

 

Prin aceasta avem un al treilea aspect: planul lui Dumnezeu care garantează gloria. Prima verigă este cunoaşterea dinainte, care îşi are rădăcina în atotştiinţa lui Dumnezeu şi de aceea în veşnicie. Veriga următoare este predestinarea, un act al cunoştinţei divine, prin care El a prevăzut pe aceia, pe care El i-a cunoscut, să aibă o anumită poziţie glorioasă, şi anume cu mult timp înainte ca ei să existe în timp. Din alte locuri din Scriptură ştim că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii.

 

Vers. 30

Romani 8.30: Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

 

Predestinării i-a urmat chemarea efectivă, care a ajuns la noi prin Evanghelie. Prin aceasta ajungem în timp, la momentele diferite ale istoriei vieţii noastre, în care am venit la credinţă. Pasul următor se suprapune practic cu momentul acesta, căci noi am fost îndreptăţiţi, nu numai chemaţi, atunci când am crezut. Şi în final: „pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.” După ce lanţul nostru de aur a venit din veşnicie şi s-a coborât în timp, el se reîntoarce iarăşi în veşnicie.

 

Dar – să nu trecem cu vederea – se spune „glorificat”, o formă a verbului în trecut, nu în viitor. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al planului divin, suntem duşi în afara tuturor întrebărilor legate de timp şi trebuie să învăţăm să vedem totul aşa cum vede Dumnezeu. El cheamă cele care nu sunt „ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). El alege „ce nu este” (1 Corinteni 1.28). Lucruri, care pentru noi nu sunt, există pentru El. În planul lui Dumnezeu noi suntem glorificaţi. Aceasta este ca şi cum ar fi avut loc, căci nici o putere vrăjmaşă nu poate împiedica planurile Lui.

 

Să ne oprim, ca să vedem unde am ajuns. În Evanghelie Dumnezeu a explicat în minunea harului Său care îndreptăţeşte, că El este pentru noi. Am avut aceasta înaintea noastră până la sfârşitul capitolului 5. După aceea am cercetat ce răspuns ar trebui să dăm noi la un astfel de har. Am descoperit că într-adevăr în noi înşine nu avem nici o putere să dăm răspunsul potrivit, dar că totuşi există putere pentru aceasta, deoarece noi suntem în Hristos şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Noi am fost eliberaţi de vechea robie, ca să facem voia lui Dumnezeu. În afară de aceasta am văzut cât de felurite sunt lucrările Duhului care locuieşte în noi. El este „lege”, „viaţă”, „conducător”, „martor”, „rodul dintâi”, „ajutor” şi „mijlocitor”. Şi apoi ne găsim pe noi înşine incluşi în planul lui Dumnezeu, care culminează în glorie şi pe care nimic nu-l poate stingheri.

 

Vers. 31

Romani 8.31: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?

 

Nu este de mirare dacă apostolul, având aceste lucruri minunate înaintea ochilor, revine la întrebarea lui: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Ce s-ar putea spune în afară de cuvintele care însufleţesc un duh de jubilare? Romani 8.31 pune această întrebare, şi începând de aici şi până la sfârşitul capitolului urmează răspunsul în forma unei serii de întrebări şi răspunsuri, care se pun într-o formă aşa de rapidă, că ele trădează o inimă care arde şi triumfă. Aceste versete se recomandă nu atât de mult pentru o interpretare doctrinară, ci mai degrabă pentru studiu meditativ. Să privim punctele cele mai importante.

 

Dumnezeu este pentru noi! Omul decăzut gândeşte automat că Dumnezeu ar fi împotriva lui. Dar este cu totul altfel, aşa cum dovedeşte Evanghelia. Inima Lui este îndreptată spre toţi oamenii. El este cu adevărat şi veşnic pentru toţi cei care cred. Aceasta aduce la tăcere sub o formă activă pe orice vrăjmaş. Nimeni nu poate face ceva împotriva noastră, chiar dacă unii doresc mult să facă ceva.

 

Vers. 32

Romani 8.32: El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

 

Darul Fiului include orice dar mai mic, pe care noi l-am putea avea împreună cu El. Să observăm în versetul 32: El ne va dărui împreună cu El toate. Mai dorim noi ceva, pe care nu l-am putea avea împreună cu El? În nebunia şi graba noastră am putea uneori să cedăm la o astfel de dorinţă. La o chibzuinţă liniştită însă nu vom vrea să avem ceva care ar putea să ne despartă de El.

 

Vers. 33,34

Romani 8.33,34: Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.

 

Dumnezeu este Cel care ne îndreptăţeşte, nu omul. Având în vedere această realitate nimeni nu va fi capabil să ne acuze nici măcar cu ceva. Chiar şi între oameni este o batjocură să învinovăţeşti pe un captiv, dacă judecătorul l-a declarat nevinovat.

 

Dar dacă nici o acuzare nu mai poate fi adusă, atunci lipseşte orice teamă de judecată şi condamnare. Dacă totuşi ar rămâne vreo întrebare, atunci este Hristos care dă orice răspuns de clarificare, El, Cel care a murit odinioară şi acum a înviat, care ne reprezintă la tronul puterii. Observă că acest capitol prezintă o apărare dublă: Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi Duhul în credincios aici pe pământ (Romani 8.26,34).

 

Vers. 35-39

Romani 8.35-39: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? După cum este scris: „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere“. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

 

Ar putea dragostea, dragostea personală a lui Hristos, fi exprimată în mod mai desăvârşit decât o găsim aici? Nicidecum. Şi cu toate acestea s-ar putea pune întrebarea, aşa de fricoase şi necredincioase sunt inimile noastre: n-ar putea totuşi vreun eveniment sau vreo putere să se arate şi să ne despartă de această dragoste? Deci, haidem să cercetăm şi să vedem.

 

În lumea aceasta, după cum ştim, sunt o mulţime de puteri vrăjmaşe. Unele din ele vin direct din oameni răi, aşa cum sunt prigoanele sau sabia. Altele lucrează indirect în căile de guvernare ale lui Dumnezeu ca urmare a păcatului: necazuri, foamete, lipsă de îmbrăcăminte sau pericole. Va putea vreunul din necazurile enumerate să ne despartă de dragostea lui Hristos? Nu, nici măcar pentru o clipă! S-a întâmplat mereu că un convertit fricos a fost atacat de oameni brutali cu cuvinte rele: „Îţi vom alunga aceste gogoşi”, cu rezultatul că batjocura lor rănitoare a făcut ca adevărul să se întipărească şi mai adânc. El s-a dovedit a fi nu numai cel superior în conflict, ci el a ieşit câştigător şi de aceea era mai mult decât biruitor. Prin astfel de experienţe ne întemeiem şi mai adânc în dragostea lui Hristos.

 

Dar este o lume nevăzută, un alt domeniu al lucrurilor, despre care ştim puţin. Răul, pe care nu-l înţelegem, produce întotdeauna mai multă teamă în noi decât răul pe care îl cunoaştem şi-l înţelegem. Viaţa şi moartea sunt misterioase. Sunt îngeri şi alte puteri spirituale. Putem să parcurgem timpuri şi spaţii mari şi să întâmpinăm viziuni sau creaturi, care până acum ne sunt necunoscute. Cum stau lucrurile în acest caz?

 

Răspunsul este, că niciuna din acestea nu va putea să ne despartă nici măcar pentru o clipă de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste se odihneşte peste noi în Hristos Isus, Domnul nostru. El este subiectul demn şi nespus de minunat al acestei dragoste, şi noi suntem incluşi în ea, deoarece noi suntem în El. Această dragoste a ajuns la noi în El, şi deoarece noi suntem acum în El, noi rămânem în această dragoste. Dacă Hristosul acestei dragoste ar putea fi răpit, atunci ar putea să aibă loc şi cu noi aceasta. Dar nici una nici cealaltă nu poate avea loc. Dacă înţelegem această realitate măreaţă, atunci convingerea lui Pavel ar fi şi convingerea noastră. Nimic nu ne poate despărţi, şi pentru aceasta mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu!

 

Capitolul acesta, care a început cu „nu este nici o condamnare”, se termină cu „nici o despărţire”. Şi între ele ne-am văzut pe noi ca fiind primiţi conform planului lui Dumnezeu, în care nu este nici o schimbare.

 

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-4-a12051.html

 

 

//////////////////////////////////////

Din Betania spre Ghetsimani

Fritz von Kietzell

© CSV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat

 

      

Între toate câte Sfânta Scriptură pune pe inima noastră, nimic nu poate fi mai sublim ca suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Nimic nu putem pune alături de acestea. Simţim că este un teren sfânt şi ne scoatem încălţămintea de pe picioare; dar în nici un alt domeniu nu lipseşte deseori aşa multă înţelegere, ca în acest domeniu.

 

Ne putem mira, că acelora care L-au urmat în timpul acela le-a mers la fel? „Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri şi cuvântul acesta era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse” (Luca 18.34; Marcu 9.32). Aşa se spune într-o anumită ocazie, când Domnul a vestit ucenicilor Săi, că „tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul Omului se va împlini” (Luca 18.31).

 

Şi totuşi, cât de exact le-a spus El aceasta! „Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile păgânilor, Îl vor batjocori, Îl vor biciui, Îl vor scuipa şi-L vor omorî” (Marcu 10.33,34). Cât de clar, cât de detaliat era aceasta! De trei ori El a vestit celor doisprezece „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim” (Luca 9.31).

 

Cu Matei 25, Marcu 13 şi Luca 21 se încheie slujirea publică a Domnului, şi în capitolele care urmează după acestea, Duhul Sfânt se dedică istoriei suferinţei Sale, ultima perioadă, cea mai grea, a vieţii Sale pe pământ.

 

În evanghelia după Ioan avem un element intermediar: învierea lui Lazăr şi evenimentele legate de aceasta. Slujirea publică a Domnului s-a încheiat acolo deja în capitolul zece. În timp ce în consfătuirile secrete ale marilor preoţi şi bătrânilor a fost luată hotărârea definitivă „să-L prindă şi să-L omoare”, El vesteşte, după ce El „a terminat toate cuvântările acestea”, ucenicilor Săi pentru ultima dată, ce urma să aibă loc în curând: „Ştiţi că după două zile vor avea loc Paştele şi Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26.1-5,14-16; Marcu 14.1-2,10-11; Luca 22.1-6; Ioan 11-45-57).

 

L-au înţeles ei acum? Au priceput ei în totalitate ce va veni acum asupra lor sau mai degrabă asupra Domnului lor preaiubit? După tot ce auzim sau vedem, noi trebuie să răspundem negativ la această întrebare. A fost rezervat unei femei să exprime cum se cuvine sentimentele de drept faţă de Domnul. Ca să ne arate aceasta, Duhul Sfânt ne conduce câteva zile înapoi, la acel ospăţ în casa lui Simon leprosul, unde cei trei fraţi şi surori din Betania erau adunaţi încă o dată în jurul Domnului lor. (Matei 26.6-13; Marcu 14.3-9; Ioan 12.1-8). Vedem aici pe Maria, care de fiecare dată, când ea este amintită, o găsim la picioarele lui Isus (Luca 10.39; Ioan 11.32; 12.3), pentru a treia oară şi ultima dată, exprimând dăruirea deplină a inimii: ea unge pe Domnul cu „un parfum foarte scump” (Matei 26.7) şi şterge picioarele Sale, stând în praf, cu podoaba femeii, cu părul ei. „Şi casa s-a umplut de mirosul parfumului.” Ce acţiune unică a avut loc acolo, plină de înţelegere! Ea era expresia compasiunii şi înţelegerii plină de dragoste, chiar dacă alţii vorbesc despre „risipă” (Matei 26.8).

 

Maria a ales atunci „partea cea bună”, prin aceea că ea „a ascultat cuvintele Sale”; şi astfel ea a fost acum cea mai capabilă – presimţind mai dinainte – să se aşeze în situaţia Domnului ei. Ea a simţit cel mai clar, mai mult decât toţi ceilalţi, cum norii întunecaţi ai urii şi vrăjmăşiei se strângeau tot mai ameninţători deasupra capului Lui, şi de aceea dorinţa ei era să-I dovedească compasiunea şi simpatia ei. Dar ce putea face ea, femeia slabă şi probabil săracă? Ea ia ce are mai bun, sparge vasul preţios, şi varsă conţinutul mult mai preţios pe capul şi picioarele Domnului. (Marcu 14.3)[1] Prin aceasta ea Îl onorează aşa cum se cuvenea Împăratului lui Israel, Robului lui Dumnezeu şi „unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1.14), care era pe cale „prin Duhul cel veşnic să Se aducă pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14). „Dacă a turnat acest parfum pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea îngropării Mele.”[2]

 

Această interpretare o dă Domnul Însuşi, prin aceea că Se aşează ca intermediar între Maria şi ucenicii lipsiţi de înţelegere. Această acţiune corespundea inimii ei. Domnul confirmă solemn, că ea nu va ajunge să fie uitată. Ce valoarea a avut această lucrare pentru inima Lui! Aşa cum lui Ionatan, care în urmărirea fără odihnă a duşmanului de moarte a gustat în trecere din miere, „i s-au luminat ochii” (1 Samuel 14.27), tot aşa Domnul a găsit aici o înviorare, aşa cum El în zilele suferinţei Sale nu va mai avea parte încă o dată printr-un om.

 

Ziua sărbătorii, „ziua dintâi a sărbătorii Azimilor”, vine, şi noi Îl vedem pe Domnul împreună cu cei doisprezece apostoli la sărbătoarea Paştelui: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a suferi.” (Matei 26.17-20; Marcu 14.12-17; Luca 22.7-18) Înainte ca „Fiul Omului” şi Moştenitorul tuturor lucrurilor să fie definitiv lepădat, înainte ca valurile duşmăniei să lovească din plin asupra capului Celui curat şi nevinovat, dorinţa inimii Sale era să mai fie încă o dată împreună cu rămăşiţa slabă din poporul Său pe terenul rânduielii divine model – înainte ca El, ca adevăratul Miel de Paști să-Şi dea viaţa şi sângele.

 

Dar chiar şi peste această scenă plăcută cad umbre sumbre. Nu numai că trădătorul tocmit de marii preoţi este făcut cunoscut şi, plin de planul lui îngrozitor, iese afară în noaptea întunecoasă – ci noi auzim şi despre ceartă între ucenici, „cine dintre ei ar fi cel mai mare”, şi Simon Petru, mult departe de a fi „gata să meargă chiar şi în închisoare şi la moarte” împreună cu El, tăgăduieşte de trei ori pe Domnul Său. (Matei 26.21-35; Marcu 14.18-31; Luca 22.21-38; Ioan 13.18-38).

 

Însă Domnul, care a simţit toate acestea cu mult mai mult decât putem noi simţi, nu S-a dat speriat înapoi: „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1-17). El le-a arătat înainte de masă în acţiunea simbolică de spălare a picioarelor, că El va fi gata să vină în ajutorul alor Săi cu puterea curăţitoare a Cuvântului Său. După masă El le încredinţează o moştenire preţioasă. El ştia cât de uituci suntem noi şi cum scena cea mai impresionantă, pe care lumea a văzut-o vreodată, aceea a suferinţei şi morţii Sale, deseori produce numai impresii mici în inimile alor Săi. De aceea El le-a dat Masa Sa: pâine şi vin, trup şi sânge despărţite, trupul dat la moarte pentru noi şi sângele vărsat pentru noi, reprezintă pe Hristos mort pentru noi, care a glorificat în chip desăvârşit pe Tatăl şi a satisfăcut pentru veşnicie pe Dumnezeul sfânt. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!” (Luca 22.19) – Să nu producă această dorinţă a Domnului, pe care El a lăsat-o mai târziu să se repete din cer pentru ai Săi (1 Corinteni 11.23-25), un ecou călduros în inimile noastre?

 

O cântare de laudă răsună (Matei 26.30), după aceea ei ies afară în noapte: El „S-a dus, ca de obicei, spre Muntele Măslinilor” (Luca 22.39). Însă cuvintele, pe care El le rosteşte de data aceasta pentru ei, sunt cuvinte de despărţire: „Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14.1,27). El ar fi avut motiv să Se preocupe cu Sine Însuşi, dar El mângâie, încurajează şi învaţă pe ucenicii Săi. Înăuntru în casă „în odaia mare de sus” putea să fie ocazia pentru El să vorbească despre „multele locuinţe din casa Tatălui” şi despre drumul într-acolo. (Ioan 14.2) Acum sunt viile de pe panta văii Chedron, care Îl determină să vorbească despre relaţia intimă şi gingaşă a mlădiţelor cu El, adevărata Viţă. (Ioan 15.1-8). Însă ei coboară tot mai mult; înapoia lor rămâne cetatea sfântă. Crenelul Templului, care altădată strălucea şi sclipea în lumina soarelui, dispare în întunericul nopţii: acum El le vorbeşte despre faptul că ce este vechi a trecut pentru ei şi acum va veni Mângâietorul, Duhul Sfânt, ca să-i „călăuzească în tot adevărul” şi într-o relaţie nouă, unică în felul ei, cu Tatăl (Ioan 16.7-14).

 

După aceea El Îşi îndreaptă privirea spre cer într-o rugăciune impresionantă. El dă „înapoi” pe aceia pe care Tatăl I i-a dat Lui din lume, pentru ca El, Tatăl, să-i păzească până la ţel într-o lume rea (Ioan 17); şi El încheie – într-o vorbire pe care numai El, Fiul, avea dreptul faţă de Tatăl s-o facă – cu cuvintele preţioase, sublime: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea …” (Ioan 17.24).

 

După ce Isus a spus acestea, El a plecat cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care El a intrat (Matei 26.36-46; Marcu 14.32-42; Luca 22.39-46), El şi ucenicii Lui. S-au ridicat probabil în El amintiri, cum cu mii de ani mai înainte un altul a trecut prin această vale adâncă şi „a urcat Muntele Măslinilor” (2 Samuel 15.30), lepădat de poporul său ca şi El, şi plângând după ce a lăsat în urmă? Însă împăratul David a mers pe drumul acesta ca urmare a propriei lui vină grea; însă Fiul lui David, Domnul nostru, a mers pe el deoarece pentru El aici trebuia să înceapă drumul pe care El trebuia să meargă din cauza vinei şi păcatelor străine. Căci aici, în întunericul nopţii, „în care El a fost vândut”, în „locul cu numele Ghetsimani” i-a fost permis lui satan, care „a plecat de la El pentru un timp” (Luca 4.13), să se apropie a doua oară de El. Aici cădea umbra crucii pe drumul Său, aici Tatăl I-a dat paharul, pentru care venise aici pe pământ să-l bea – paharul amar al mâniei lui Dumnezeu în judecata dreaptă asupra păcatului. Acolo la cruce, în cele trei ore de întuneric, El trebuia să poarte „păcatele noastre în trupul Său” (1 Petru 2.24), El, „Cel care n-a cunoscut păcat” trebuia să fie „făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5.21). Putea să fie altfel, decât că sufletul Lui sfânt S-a îngrozit, atunci când satan I-a pus înaintea ochilor „plecarea Lui, care avea să ajungă la împlinire în Ierusalim”, în toată grozăvia ei?

 

Este Omul Isus Hristos, Cel care stă aici înaintea noastră, cu toate simţămintele divine desăvârşite ale dependenţei şi ascultării. Cu cât Se apropia mai mult de drumul care acum trebuia să ducă la împlinirea planurilor lui Dumnezeu, cu atât mai mult simţea ce Îl aştepta, cu atât mai mult „tulburarea şi întristarea” (Marcu 14.33) mare umpleau inima Lui. El a zis ucenicilor: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine” (Matei 26.38): El ducea dorul de „compătimire” şi „mângâiere” (Psalm 69.20) din partea lor, El avea dreptul la aceasta şi totuşi ştia, că ei nu Îi vor da. Izvorul puterii Lui era exclusiv acolo sus, la Tatăl Său.

 

El pătrunde încet, ca şi ezitând, în adâncimea grădinii; la început ia cu Sine trei din ucenicii Lui cei mai apropiaţi, pentru ca apoi să se despartă şi de ei. „Apoi S-a depărat de ei ca la o aruncătură de piatră” (Luca 22.41), şi acolo, în despărţire totală, „a îngenuncheat”, „S-a aruncat la pământ” (Marcu 14.35), da, „a căzut cu faţa la pământ” (Matei 26.39). Acolo El a adus „rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Şi aşa cum pe tot drumul Lui – cu excepţia celor trei ore de întuneric de pe cruce – cerul era deschis deasupra Lui şi „îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau peste Fiul Omului” (Ioan 1.51), tot aşa şi aici: „s-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22.43). Acolo El era „în luptă grea”, în rugăciune care devenea tot „mai fierbinte”; „Şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ” (Luca 22.44).

 

Şi mai impresionante sunt puţinele cuvinte ale rugăciunii, care ne-au fost transmise de Duhul Sfânt. – Nu era o altă cale? „Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela” (Marcu 14.35). Nu Îi era Lui, Tatălui, totul posibil? „Ava, Tată” – este singura dată că noi auzim din gura Domnului această cea mai intimă adresare – „Ava, Tată, Ţie toate lucrurile Îţi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta!” (Marcu 14.36) „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26.39) Dar nimeni nu ştia aşa de bine ca El, că tocmai aceasta nu Îi era posibil Tatălui, dacă El voia că creeze o cale pentru mântuirea păcătosului şi să împlinească planul Său veşnic. De aceea El a adăugat cuvântul celei mai profunde dependenţe şi supuneri: „Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!” – „Tatăl Meu, dacă  nu se poate să treacă paharul acesta fără să-l beau, facă-Se voia Ta!” (Matei 26.42) Şi aici, singura dată când voinţa Sa stătea faţă în faţă cu voinţa Tatălui, El S-a supus şi a fost „ascultat din pricina evlaviei Lui” (Evrei 5.7). El a ieşit biruitor din lupta înverşunată. În timp ce ucenicii Lui erau „adormiţi de întristare” (Luca 22.45), El S-a sculat de la rugăciune şi cu linişte desăvârşită a mers pe drum, pentru ca acum să golească complet paharul, pe care îl luase din mâna Tatălui, până la sfârşitul tragic.

 

Tradus de la: Von Bethanien nach Gethsemane

 

Titlul original: „Von Bethanien nach Gethsemane“

din Ermunterung und Ermahnung, 1992, pag. 225–233

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/din-betania-spre-ghetsimani-a11305.html

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Saakașvili: Imperiul rus nu a avut niciodată frontiere, a avut doar “”margini””(GRAVIDITE CU AJUTORUL INDIFERENTEI GLOBALE…);Fasciști peste tot! Să chemăm minerii, berkuții și Mâna de Lucru să ne aducă Liniștea! Putinistul Marian Munteanu ,pus de URSS ca sa-il””inaripeze”’ pe kaghebistul Emil Konstantynesku –presedinte… isi da arama pe fata,nu doar la Sinaia… Romania in vizorul Moscovei. Delegatia Marian Munteanu la conferinta aliatilor lui Putin de la Sinaia; Mesajul comun al lui Iuliu Maniu şi Ronald Reagan-doi titani hraniti cu Painea vietii (Ioan,cap.6 si 7) si adapati din Apa vie ; Spre deosebire de multi pupatori de moaste-Vasilică Croitor, pastor protestant: Observ siderat că unele persoane văd în Putin un apărător al valorilor creștine; Începând de astăzi, conform dreptului internațional, Federația Rusă este un stat terrorist; Anca Cernea: Unde am ajuns fără lustrație și decomunizare; Stânga globalistă poate fi oprită (III): Lupta cu cei fără de faţă; Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, despre Patriarhul Kiril al Moscovei: „Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin”; RUSINOS de FURIOS…Amnistierea plagiatorilor cu doctorate obținute înainte de 2011, votată de comisia de învățământ din Camera Deputaților; Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China; „Lista lui Dughin” & Propagandiștii Rusiei în România; Lista lui Dughin: Să anexăm Europa! Marius Văcărelu, Noaptea Minții și GeoPolitica; Adevăraţii sponsori ai terorii. Păpuşarii de la Moscova. (Wiliam F.Jasper); Contemporanul » Editorial » Două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanității; Contemporanul » Editorial » A rezista sub dictatură; Contemporanul » Lecturi – Despre Cărți » „Ereticul” Tolstoi; Există un virus zombie în viața reală? Misterele groazei: poate fi cu adevărat o apocalipsă zombie; Moartea lui „Homo sovieticus”, nașterea lui „Homo Globalis”! Mesajul cutremurător al unui fost șef de serviciu secret din România: „Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României!” Suntem cu ochii pe voi! Îngrozitor, șocant: Jefuirea poporului român în cifre! FORBES: CUM A ÎNSCENAT OMS O PANDEMIE;HARARI: SE LEGITIMEAZĂ UN SISTEM DE SUPRAVEGHERE ÎNSPĂIMÂNTĂTOR; CUM ÎȘI PUNE LA CALE OCCIDENTUL PROPRIA DISTRUGERE; DĂ-I DIAVOLULUI SUFICIENTĂ FUNIE; Regretabila moarte a domnului Ivan Ilici; Cum mi-am pierdut timpul cu Proust – Swann; Fiesta lui Hemingway, cartea după care te apuci să bei;

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’’//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Fiesta lui Hemingway, cartea după care te apuci să bei

 

by Paul Catalin in Recenzii cărți

 

Auzisem de mult timp de Ernest Hemingway dar, din nu mai știu ce motive, m-am tot ferit să fac cunoștință cu proza lui. Până când, într-o zi, mi-am călcat pe inimă și am înșfăcat „Fiesta”, romanul de debut al lui Hemingway, scris în anul 1926.

 

Nu aveam aștepări mari de la „Fiesta”, chiar dacă eram conștient de faptul că Hemingway este privit de mulți ca un monstru sacru al literaturii, așa că am început să citesc abia după ce băgasem vreo două beri la bord.

 

fiesta

 

Cum decurge acțiunea din „Fiesta”

Acțiunea romanului e incredibil de simplă. Jake Barnes, un jurnalist american, freacă menta prin Paris alături de câțiva prieteni expați. Și aceștia nu fac mai nimic decât să discute banalități și să bea. Dar cum se bea în „Fiesta”! Aproape că nu există niciun fragment în care personajele cărții să nu se turmenteze. Am încercat chiar la un moment dat contabilizez berile și paharele de wisky pe care Hemingway le introducea în romanul său chiar mai frecvent decât semnele de punctuație, dar m-am oprit după scurt timp că ajunsesem la numărul maxim până la care știu să număr.

 

–          Hai cu mine jos să bem un pahar.

 

–          Nu lucrezi?

 

–          Nu, i-am zis eu.

 

Am mers pe jos, la cafeneaua de la parter. Descoperisem că era cea mai bună metodă de a scăpa de amici. După ce-ați băut un pahar, nu trebuie decât să spui: “Bun, păi acum eu trebuie să mă întorc să trimit niște materiale”, și gata, s-a rezolvat. E foarte important să descoperi astfel de ieșiri elegante în spațiul jurnalistic, unde o parte esențială a eticii profesionale este să nu dai niciodată impresia că lucrezi. În orice caz, am coborât la bar și am luat un wisky cu sifon. Cohn s-a uitat la sticlele înșirate în lăzile de pe lângă perete.

 

–          Ăsta-i un loc ca lumea, a zis el.

 

–          Au o grămadă de băutură, am continuat eu.

 

Trecând peste aventura bahică, prezentă la fiecare filă, a personajelor din Fiesta, aș vrea să menționez că stilul lui Hemingay m-a impresionat in mod plăcut. Terorizat fiind de Balzac, Proust, Hugo sau Stendahl, am descoperit că poți citi un roman a cărui acțiune se desfășoară în Franța fără să stai cu o compresă pe cap în timp ce citești descrieri interminabile. Bineînțeles că sunt conștient de faptul că Hemingay și cei enumerați mai sus fac parte din epoci diferite, însă am găsit o adevărată gură de oxigen în Fiesta.

 

Dacă sunteți ofticați din cale afară că ați citit aproape cinci sute de cuvinte din această recenzie și nu ați aflat nimic concret despre romanul de debut lui Hemingay în afară de faptul că personajele trag la greu la măsea, îmi cer scuze (vorba vine) și o să vă prezint în 2-3 rânduri cam despre ce este vorba.

 

Jake Barnes, un alter ego al lui Hemingway

fiesta, hemingwayAșa cum spuneam și mai sus, personajul principal este Jake Barnes, un alter ego al scriitorului, întreaga narațiune fiind scrisă la persoana a III-a. Acesta, împreună cu câțiva amici, printre care și Brett Ashely, o tânăra divorțată de care, bineînțeles, Barnes era îndrăgostit lulea, hotărăsc să facă o excursie până în Spania pentru a asista la corida din Pamplona. Bărbații roiesc în jurul domnișoare Brett Ashley, Jake Barnes și-o ia urât în mufă, la propriu, iar în rest se bea, din nou, la greu.

 

Dacă îmi aduc bine aminte, când citeam „Fiesta” aveam tot timpul lângă mine cel puțin o bere. Iar după ce am terminat de lecturat și ultima pagină a romanului eram atât de însetat încât am tras una dintre cele mai crunte beții. Înainte însă să mă linșați și să mă acuzați că sunt un bețiv notoriu simt că trebuie să specific faptul că „să bei până îți rupi capul” nu e mesajul principal al romanului, ci doar o metodă, cea mai la îndemână, prin care personajele aleg să evadeze din cotidian. Mesajul romanului o să-l descoperiți singuri atunci când o să citiți Fiesta lui Hemingay, în cazul în care nu ați citit deja romanul, ca să nu-mi mai bat eu capul cu încercări penibile de a explica câte-n lună și-n stele. http://blogdecititori.ro/fiesta-lui-hemingway-cartea-dupa-care-te-apuci-sa-bei/

 

 

///////////////////////////////////////

Cum mi-am pierdut timpul cu Proust – Swann

 

by Paul Catalin in Recenzii cărți

 

Da, știu, jocul de cuvinte din titlu nu e chiar cel mai inspirat, dar măcar sunt sincer – chiar mi-am pierdut timpul cu domnul Marcel Proust.

 

Nu citisem absolut nimic de Proust până de curând și câteodată mă simțeam complexat din această cauză. Așa că mi-am cumpărat „Swann”, primul volum din cele șapte ce alcătuiesc celebra serie „În căutarea timpului pierdut”. Deși mă mănâncă degetele să mai fac o glumă proastă despre titlul ales de Proust, o să încerc să mă abțin.

 

Am început să-l lecturez pe Proust în timpul unei călătorii de șapte ore cu trenul, punându-mi speranța că distinsul scriitor francez va reuși să mărească viteza cu care se învârte acul ceasornicului. Mare greșeală!

 

În primele 70 de pagini naratorul povestește cum nu putea să adoarmă, atunci când era mic, fără să-l pupe mă-sa. Da, 70 de pagini! Nu aveți idee cât de bucuros eram că mi-am dat jos pleata cu câteva zile înainte fiindcă altfel imi smulgeam probabil fir cu fir tot părul din cap. Totuși eu nu renunț așa repede la lectura unei cărți, așa că mi-am făcut curaj și am dat bice mai departe. Plus că scriitura era impecabilă, extrem de plictisitoare, dar impecabilă. Acesta a fost și motivul pentru care nu m-am oprit după primele 70 de pagini. Cred că mai bine renunțam de la bun început fiindcă paginile ce au urmat nu au adus nimic spectaculos. Doar o bătrânică bolnavă și sucită ce avea un singur criteriu de a împărți oamenii din viața ei: cei care o compătimeau și cei care îi erau indiferenți. Bineînțeles că ura ambele categorii de oameni. Cu mare greutate am ajuns până la pagina 130. Mi-am dat palme de fiecare dată când încercam să mai citesc câte-o filă, însă până la urmă am capitulat. Am ascuns apoi cartea în cel mai tainic loc din bibliotecă și probabil va rămâne acolo mult timp de acum încolo. Sau poate o voi folosi pe psot de tocător, că are coperta destul de groasă.

 

Chiar dacă mi-am belit creierii cu Proust în ultimul hal, asta nu înseamnă că nu au existat și secvențe care mi-au plăcut. Au fost scurte și puține, dar măcar au existat. Iată una dintre ele:

 

Fiecare îi cunoștea atât de bine pe toți ceilalți din Combray, fie animale, fie oameni, încât, dacă mătușa mea ar fi văzut din întâmplare trecând un câine pe care nu-l cunoștea, s-ar fi gândit într-una la acest fapt de neînțeles și i-ar fi consacrat talentele-i deductive și ceasurile ei libere.

 

– O fi câinele doamnei Sazerat, spunea Francoise, fără prea mare convingere, dar în scopul de a o liniști și pentru ca mătușa mea să nu-și mai bată capul.

 

– Ca și cum n-aș ști care-i câinele doameni Sazerat! Răspundea mătușa mea, al cărei spirit critic nu admitea cu ușurință un fapt neverificat.

 

– O fi noul câine pe care domnul Galopin l-a adus de la Lisieux.

 

– Ăsta o fi.

 

– Se pare că-i un cățel foarte prietenos, adăuga Francoise, care deținea informația de la Theodore, inteligent ca un om mereu bine dispus, totdeauna făcând giumbușlucuri pline de grație. Arareori un animal de vârsta asta știe să se poarte atât de bine.

 

Probabil îl voi relua pe Proust la 30 de ani. Sau la 40. Momentan o să fac post de la realismul francez și o să încerc să mă tratez cu niscaiva scriitori mai de prin zilele noastre.

 

http://blogdecititori.ro/cum-mi-pierdut-timpul-cu-proust-swann/

///////////////////////////////////////

Regretabila moarte a domnului Ivan Ilici

 

by Paul Catalin in Recenzii cărți  

 

 

Prima scriere a lui Tolstoi pe care am citit-o a fost Anna Karenina. Și nu m-a dat pe spate. Nu zic că nu mi-a plăcut, a fost o lectură incitantă pe alocuri dar nu m-a făcut curios să întorc foile și altor romane d-ale dumnealui. Drept dovadă “Război și pace” zace de ani buni în bibliotecă și nu mi-am făcut curaj nici măcar să șterg praful de pe grosele volume. Totuși într-o bună zi mi-a căzut în mână “Moartea lui Ivan Ilici” și după ce am judecat din prisma subțirimii nuvelei că o pot citi lejer într-o jumătate de oră, m-am hotărât să aflu destinul lui Ivan Ilici.

 

Ivan Ilici moare

„Moartea lui Ivan Ilici” nu este vreo nuvelă care să te țină cu sufletul la gură. Știi tot ce se întâmplă încă de la primele rânduri. Ivan Ilici moare. Mare brânză! – ați putea spune. De fapt chiar e mare branză. Fiindcă Tolstoi nu insereaza nimic senzațional în nuvela sa. Nu se întâmplă nimic fantastic. Nu apar omuleți verzi care să asuprească lumea și supereroi care să o salveze. Nu vine nimeni cu un medicament minune care să îl vindece pe Ivan Ilici. Nu se întâmplă nimic din toate acestea și totuși cele câteva zeci de pagini alcătuiesc una dintre cele mai profunde și răscolitoare nuvele din câte au fost scrise vreodată.

 

Viața și moartea lui Ivan Ilici

Tolstoi prezintă moartea lui Ivan Ilici – un magistrat de la Curtea de Apel în vârstă de 45 de ani, în cel mai simplu mod cu putință. Și în cel mai realist mod, aș putea adăuga. În primele capitole ale nuvelei scriitorul rus ne face o scurtă trecere în revistă a vieții lui Ivan Ilici și ni-l prezintă pe acesta încă din copilărie. Prezentarea e una scurtă, dar de efect. În acest mod aflăm că Ivan Ilici a făcut parte din categoria oamenilor respectabili, a fost un copil cuminte și un magistrat dedicat meseriei. S-a însurat cu Praskovia Feodorovna pentru că nu avea suficiente motive să nu o facă și apoi și-a canalizat toată energia pentru a obține o slujbă mai bine plătită.

 

Așa că la vestea morții lui Ivan Ilici, primul gând al fiecărui domn prezent în cabinet se îndreaptă spre urmarea pe care acest eveniment o putea avea prin mutarea pe alt post sau prin avansarea lui personală ori a cunoscuților săi.

 

Moartea lui Ivan Ilici este privită din două perspective diferite – cea a lui Ivan Ilici și cea a familiei și cunoscuților săi. Astfel colegii de serviciu, imediat după aflarea veștii că Ivan Ilici s-a făcut oale și ulcele, încep să-și frece mâinile de bucurie la gândul că se vor putea fi promovați în locul răposatului. Iar Praskovia Feodorovna, proaspăta văduva a lui Ilici, se gândește cum să obțină cât mai mulți bani în urma decesului soțului ei.

 

Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor – i se păruse toată viașa corect numai în privința lui Caius, nu și a lui. Existase un Caius, adică un om în general, și raționamentul era cât se poate de întemeiat. Dar el nu era nici Caius, nici om în general, el fusese dintotdeauna o ființă deosebită, cu totul deosebită de ceilalți; fusese Vanea cu maman și papa, cu Mitea și Volodea, cu jucării, cu vizitiu și dădacă, apoi cu Katenka, cu toate bucuriile, amărăciunile și încântările copilăriei, adolescenței și tinereței. Simțise oare Caius mirosul acelei mingi de piele în dungi, care-i plăcea atât de mult lui Vanea?

 

O nuvelă ce trebuie recitită mereu

Dar cele mai tulburătoare rânduri sunt de departe cele care redau suferința și frământările lui Ivan Ilici. Tolstoi a scris atât de bine această nuvelă și a zugrăvit atât de natural zbuciumul interior al bietului Ivan Ilici încît anumite paragrafe le-am citit de zeci de ori. Mi le-am notat și apoi le-am recitit. Și probabil voi reciti Moartea lui Ivan Ilici până voi reuși să memorez întreaga carte pe de rost. Fiindcă aș vrea să mă trezesc în fiecare dimineață cu frazele lui Tolstoi în minte și înainte de orice faptă sau decizie importantă să realizez că moartea lui Ivan Ilici nu e o dramă, nu e ceva singular ci e procesul natural ce ne așteaptă pe toți.

 

Suferința morală consta în faptul că în noaptea trecută, privind la chipul blând, toropit de somn, cu pomeții ieșiți în afară al lui Gherasim, pe Ivan Ilici îl fulgerase gândul că, într-adevăr, toată viața lui, viața conștientă, nu fusese ceea ce ar fi trebuit să fie. Îi trecuse prin minte că ceea ce i se păruse o aberație, adică gândul că nu își trăise viața cum ar fi trebuit, s-ar putea să fie un adevăr.

http://blogdecititori.ro/regretabila-moarte-domnului-ivan-ilici/

 

 

///////////////////////////////////////

DĂ-I DIAVOLULUI SUFICIENTĂ FUNIE

    de Joseph Pearce

Dă-i diavolului funie îndeajuns și se va spânzura. Dă-i suficientă putere și ne va spânzura pe noi primii.

 

 

Poate că acestea nu sunt cuvinte foarte motivate din moment ce majoritatea celor din noi au parte de sindromul stresului electoral. Atâtea par că depind de aceste alegeri în particular încât este ușor să-ți pierzi pacea interioară în fața grijilor și neliniștilor cu privire la viitorul țării noastre și al lumii.

 

 

Dar cu toate acestea, este reconfortant să știi că diavolul și cei de partea lui sunt întotdeauna pe cale să se distrugă pe ei înșiși, chiar dacă de multe ori distrug în același timp și alte lucrururi, chiar lucruri bune. Istoria ne învață că mândria precede întotdeauna căderea.

 

 

Să privim la Revoluția Franceză. A dat naștere unei epoci de liberté, égalité et fraternité – sau așa au crezut revoluționarii „câștigători”. În fapt, a dat naștere la ceea ce a fost cunoscut în istorie ca Regimul Terorii, o scurtă perioadă de depravare dictatorială în care „dușmanii revoluției” erau executați și în care o politică de genocid a fost îndreptată contra oamenilor din Vendée. Totuși, la scurtă vreme, revoluționarii au sărit unul la gâtul altuia, astfel încât tocmai arhitecții Revoluției au căzut victime ale înseși Terorii pe care au dezlănțuit-o.  Diavolii s-au spânzurat, totuși nu înainte de a spânzura multe victime nevinovate.

 

 

Să privim la Revoluția Bolșevică, o reînviere prostească a „libertății, egalității și fraternității” Revoluției Franceze, care s-a dovedit a fi și mai sângeroasă decât prototipul său. Începând cu spânzurarea dușmanilor lor anti-comuniști, bolșevicii au început rapid să se spânzure între ei. În epurare după epurare, membrii partidului comunist au fost aruncați în închisoare sau au fost executați la ordinele Partidului. În cele din urmă a fost nevoie de 73 de ani pentru ca edificiul comunismului să se prăbușească sub povara corupției sale sistemice. Dă-i diavolului suficientă funie…

 

 

Să privim la ascensiunea și căderea naziștilor. Când socialismul „național” al lui Hitler a pus mâna pe putere în Germania, Führerul s-a lăudat cu întronarea Reichului Milenar. În Noaptea Cuțitelor Lungi, a ordonat uciderea propriilor membrii de partid, aceia care i-au fost cei mai apropiați tovarăși în timpul ascensiunii sale la putere. Având suficientă funie, și-a spânzurat camarazii înainte de a se sinucide. Cât privește Reichul Milenar, s-a prăbușit rușinos după doar 12 ani înecați în sânge.

 

Toate aceste manifestări ale culturii morții ne învață adevărul dovedit istoric că Mândria precede întotdeauna căderea. Așa a fost și așa va fi întotdeauna și așa trebuie să fie. Problema, totuși, nu este că oamenii mândri sunt cei mai răi dușmani ai lor, ci faptul că distrug viețile nevinovaților pe altarele lor egocentrice pe care le ridică în cinstea egourilor lor. Dacă au suficientă funie, își vor spânzura victimele lor înainte de a se spânzura pe ei înșiși.

 

La un nivel microscopic, în cultura noastră contemporană stricată, mândria care-i face pe doi oameni să cadă în păcat conduce mult prea des la moartea unui copil nevinovat. La un nivel macroscopic, această cădere în păcat devine un infanticid sistematic. Printre alte probleme, uciderea nevinovaților a devenit un slogan pentru Mândri în această campanie electorală. Nu există vreun dubiu în această privință: dă-i diavolului suficientă funie și va ucide milioane de copii înainte de a se spânzura pe sine de pe eșafodul aceste culturi a morții, în cele din urmă, nesustenabile.

 

Așadar, ce se poate face? Așteptăm pur și simplu călăul să ne pună ștreangul de gât?

Nu. Bineînțeles că nu. Avem o datorie sfântă de a rezista în fața răului, deși nu trebuie niciodată să rezistăm prin a deveni răi noi înșine. Nu putem folosi mijloace rele pentru un scop pretins bun. Nu putem stinge focul cu foc. Nu putem pretinde un ochi pentru ochi. Nu putem lupta împotriva urii cu ură. Dacă folosim răul pentru a învinge răul, singura victorie va fi a răului. Iar dacă răul învinge, noi suntem cei pierzători.

 

Singura cale de a înfrânge puterea întunericului este de a ne baza pe Puterea de dincolo de întuneric. „În spate tuturor umbrelor se găsește soarele” spune cel mai mare dintre piticii profeți, Samwise Gamgee, enunțând astfel un adevăr care ar trebui să ne lumineze fiecare gând și acțiune din viețile noastre.

 

Singurul scop al vieții cuiva îl reprezintă obligația de a răspunde chemării lui Dumnezeu care ne vrea în rai. Acest lucru este posibil prin lucrarea supranaturală a harului. Sfârșitul lumii este aproape. Se termină în ultima zi a vieții noastre. În sensul acest, lumea s-ar putea sfârși mâine.

 

Realitatea ultimă ar trebui să ne anime și să ne motiveze. Diavolul ar putea să ne spânzure înainte de a se spânzura pe sine, dar nu ne poate lipsi de învierea care ne va scăpa de ghearele sale pentru totdeauna. Nu are puterea de a ne lipsi de acest final fericit suprem. Doar noi avem această putere. Avem puterea de a crede că diavolul este atotputernic, ceea ce înseamnă a crede tocmai minciunile pe care diavolul ni le spune, și să uităm de omnipotența, omniprezența și omnisciența lui Dumnezeu. Avem puterea să ignorăm, să uităm sau să respingem sfârșitul și putem folosi această putere auto-distructivă prin a ne îngrijora prea mult despre diavol și cei care îl slujesc sub flamura Mândriei.

 

Nu este vorba despre puterea auto ruinătoare a diavolului și minionilor lui din acest tărâm al exilului, este vorba despre Dumnezeu și despre cei ce îi slujesc lui în această vale a plângerii prin acceptarea smerită a suferințelor inevitabile din viață. Lumea nu este decât o etapă pe care metadrama istoriei umane se joacă în prezența lui Dumnezeu. Întreaga istorie este Istoria Sa. șI ceea ce contează mai mult, este o istorie cu un final fericire care deja a survenit în Omniprezența Sa. Singurul nostru scop este de a face parte din acel final fericit.

Dă-i diavolului suficientă funie și mereu se va spânzura. Dă-i suficientă putere și tot va rămâne incapabil să ne țină departe de Iubirea care mișcă soarele i stelele, Iubirea care ne cheamă Acasă dincolo de pustiul etern al diavolului.

 

Joseph Pearce a scris prefața volumului de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista” de G.K. Chesterton, apărut la Editura Contra Mundum

https://contramundum.ro/2020/11/06/da-i-diavolului-suficienta-funie/

 

 

///////////////////////////////////////

CUM ÎȘI PUNE LA CALE OCCIDENTUL PROPRIA DISTRUGERE

 

de James Corbett

Știrile de la Moscova indică faptul că Rusia se află pe punctul de a semna „Sfântul Graal” al contractelor de gaz cu China. Înțelegerea dintre compania de stat rusească Gazprom și guvernul de la Beijing prevede ca până la 38 de milioane de metri cubi de gaz natural să treacă din 2018 din Rusia spre China prin intermediul primului gazoduct realizat de cele două țări. Acordul a fost în lucru de mai mulți ani, dar evenimentele recente din flancul vestic al Rusiei (citește situația din Ucraina) au decalat dramatic proiectul, ultimul punct sensibil fiind prețul. Dacă acordul va fi semnat luna viitoare în timpul vizitei de stat efectuată de președintele Putin în China, după cum speculează mulți analiști că se va întâmpla, va fi un eveniment semnificativ nu doar economic, ci și geopolitic.

 

Având în vedere că Rusia, cel mai mare producător de gaz, și China, cel mai mare consumator de gaz, sunt vecini ar fi logic să presupunem că exista deja un gazoduct între cele două țări. Dar logica și geopolitica rareori se amestecă, iar tensiunile dintre cele două state foste comuniste (indiferent de cum ar caracteriza cineva actualul sistem politic și economic) au persistat de când disputele de graniță au adus Moscova și Beijing-ul în pragul războiului. Realizarea unei conexiuni la gaze ar fi așadar o confirmare solidă a ideii că pentru cele două țări viitorul se construiește împreună, mai degrabă decât într-o alianță sprijinită de NATO, care îi încercuiește din ce în ce mai mult și îi izolează.

 

Că tot veni vorba de logică, acest ultim acord, dacă se va semna până la urmă, va fi extensia firească a tuturor mișcărilor de cooperare la care am asistat în ultimii ani între Rusia, China și aliații lor ex-sovietici.

 

Am avut ascensiunea Organizației pentru Cooperare Shanghai. „SCO” cuprinde China, Kazahstan, Kirghizstan, Rusia, Tadjikistan și Uzbekistan, iar Afganistan, India, Iran, Mongolia și Pakistan așteaptă pe tușă ca observatori , iar Belarus, Sri Lanka și Turcia sunt „parteneri de dialog”. De la configurația inițială a semnatarilor „celor cinci de la Shanghai” până la Tratatul privind Parteneriatul Militar în Zonele de Graniță din 1996, grupul a mers mai departe pentru a-și aprofunda legăturile militare, de intelligence și securitate, având exerciții militare comune încă din 2003 și, din 2005, simulări de război sino-ruse din 2005. De asemenea, există coordonare pe probleme de securitate, incluzând aici și o acord din 2004 pentru o structură regională antiteroristă și acordul din 2006 cu CSTO, contra balanța NATO în regiune.

 

Apoi, este ascensiunea BRICS. De la un construct teoretic apărut într-o lucrare economică din 2001 la o asociație politică foarte reală care ține astăzi summituri anuale și întâlniri între miniștri, ascensiunea grupului BRICS în ultima decată este de netăgăduit. Deși vremurile în care economiile creșteau cu peste 10% și articolele cu tema „vor prelua lumea” țin de trecut, organizația rămâne importantă pentru abilitatea sa de a aduce la un loc economii în curs de dezvoltare foarte diverse, cum sunt cele ale Braziliei, Rusiei, Chinei, Indiei și Africii de Sud, pentru a contracara ceea ce se numește „consensul Waashington” al Băncii Mondiale / FMI. În timp ce China este indiscutabil liderul BRICS, accesul pe care grupul de cinci țări îl obțin în zone depărate ale globului, și felul în care economiile țărilor membru pot găsi surprinzătoare note simbiotice (cum este relația dintre Brazilia și China) au transformat organizația în ceva mai mult decât suma părților sale iar acum se gândește să își extindă influența prin crearea băncii de dezvoltare a BRICS.

 

Avem ascensiunea Uniunii Euroasiatice. Gândită să ia naștere de Anul Nou în 2015, viitoare uniune economică dintre Belarus, Kazahstan și Rusia a fost ridicată pe modelul Uniunii Europene, completată cu o „Comisie Economică Euroasiatică”, bazată pe Comisia Europeană. Comisia va coordona integrarea pe probleme vamale, macroeconomice, energie și politici financiare, migrarea forței de muncă și alte chestiuni importante, scopul fiind o organizație supranațională în stilul UE. Armenia, Kirghizstan și Tadjikistan așteaptă în avanposturi pentru a deveni membre ale uniunii, în timp ce Kirghizstan a închis baza aeriană americană de la Manas (despre care se spune că era folosită pentru a transporta drogurile din Afganistan) și a extins baza aeriană rusească aflată deja în țară ca un gest de bunăvoință.

 

Trebuie să o spunem din nou: ideea că Rusia caută cooperare economică, politică și militară cu vecinii din regiune este un rezultat perfect logic și predictibil al presiunii care se construiește în flancul său vestic din partea SUA și NATO. Nu este vorba doar de recentele sancțiuni, ci de anii îndelungați în care s-a construit „sistemul de apărare anti-rachetă” în Europa de Est, și de înghițirea treptată de către NATO a țărilor din Europa de Est. Pentru cei încă prinși în paradigma conform căreia mișcările de pe tabla de șah geopolitică sunt întâmplătoare, cu națiuni care se mișcă precum bilele de biliard, se impune o întrebare neliniștitoare: de ce ar vrea aliații NATO să împingă Rusia într-un colț astfel încât singura variantă de ieșire să fie cimentarea acestor alianțe? La urma urmelor, cu cât Rusia se îndreaptă mai mult către aliații săi regionali cu atât se leapădă pe ea și economia sa de exact acel sistem care ar putea să ofere puncte de presiune diplomatică și politică pentru NATO, atunci când are nevoie. Cu alte cuvinte, de ce îi ajută NATO pe rivalii săi geopolitici să intre într-o alianță strânsă? Încearcă să-și construiască propriul dușman?

 

Pentru cei care nu mai au răbdare să aștepte, răspunsul este „da”.

 

Pentru cei care au nevoie de o demonstrație înainte de a ajunge la o concluzie, există o abundență de istorii despre cum Rusia, China și aliații lor din„blocul de rezistență” au fost ajutați consistent în ultimii ani de Vest.

 

Sancțiunile impuse Iranului din ultima vreme au împins constant țara să intre în acorduri de schimb bilaterale care nu doar că ocolesc sancțiunile, dar ajută țara și partenerii săi comerciali să scadă dependența față de dolar.  A fost barterul „gaz pentru dolari” între Iran și Turcia, care a ocolit sancțiunile. A fost schimbul „gunoi pentru petrol” între Iran și India/China. A fost acordul bilateral denominat în ruble semnat între Rusia și Iran în 2012. Pe termen lung, Vestul a reușit să producă daune economiei iraniene, dar a reușit de asemenea să determine Teheranul să construiască relații comerciale care evită dolarul și care slăbesc de-a binelea posibilele sancțiuni viitoare

 

Amenințarea navală și aeriană a armatei chineze se datorează tehnologiei americane, nu doar prin transfer militar direct (după cum a demonstrat Lawrence Livermore de la National Laboratory că a făcut administrația Clinton în anii ‘90), prin transferuri indirecte și ilegale via Israel. Și doar luna trecută o investigație din Congresul american a revelat documente conform cărora guvernul SUA se pregătea să livreze Rusiei tehnologie militari hi-tech pentru folosință în antrenamentul trupelor sale, ca parte din bugetul FY2015, asta chiar când se vorbea de sancțiuni dure și consecințe nemaipomenite pentru că Rusia a anexat Crimeea.

 

Colosul industrial chinez nu a apărut peste noapte. Infrastructura pentru miracolul economic chinez din ultima decadă a fost construită în decada precedentă. În cei șapte ani scurși între 1994 și 2001, investițiile directe în China ale corporațiilor multinaționale cu sediul în SUA au crescut de patru ori, de la 2,6 miliarde la 10,5 miliarde.

 

În aceeași perioadă, China a sărit în clasamentul investițiilor americane pentru cercetare și dezvoltare, de pe locul 30 pe locul 11, mai mult dublându-și afiliați americani în țară. Lista companiilor care au început activități de cercetare și dezvoltare în China în anii ‘90 cuprinde toate companiile faimoase, dominate de Consiliul pentru Relații Externe: DuPont, Ford, General Electric, General Motors, IBM, Intel, Lucent Technologies, Microsoft, Motorola, și Rohm and Haas au avut cu toții un interes semnificativ în China până la începutul secolului XXI.

 

Cum rămâne cu organizația BRICS despre care economiștii ne avertizau în anii din urmă că este un pericol pentru neoliberalismul economic occidental condus de SUA? De fapt, grupul a fost creat de Goldman Sachs, o excrescență a unei lucrări de cercetare suficient de convingătoare încât să le determine pe cele patru țări (pe atunci erau BRIC) să înceapă un proces politic care a transformat în realitate hârtia.

Pare că pe măsură ce intrăm în lumea „noului război rece”, există o prezență occidentală în spatele fiecărui aspect al acestei noi rivalități. Și bineînțeles, mult trâmbițatul Război Rece 2.0 devine o profeție autorealizatoare. Decizia Chinei de a se abține de la votul din Consiliul de Securitate al ONU privind anexarea Crimeii a fost un punct de cotitură în sine. Date fiind problemele Chinei cu mai multe regiuni de graniță (Tibet, Xingjiang), faptul că nu au votat pentru o rezoluție care condamna dreptul unei națiuni de a face secesiune unilaterală dintr-o țară spune multe despre cooperarea în creștere dintre China și Rusia în chestiunile geopolitice.

 

Concluzia inconturnabilă este că puterile NATO au pus umărul să-și creeze propriul dușman. Au furnizat arme și finanțe, apoi l-au înghiontit și l-au asmuțit să aibă o reacție. Am face bine să ne amintim de geneza reală a acestui confict data viitoare când ni se va vorbi de „Noul Război Rece”.

 

Articol apărut în anul 2014 pe corbettreport.com. Puteți susține munca de cercetare a lui James Corbett abonându-vă la raportul său pentru doar 1 dolar pe lună.

 

///////////////////////////////////////

 

 

HARARI: SE LEGITIMEAZĂ UN SISTEM DE SUPRAVEGHERE ÎNSPĂIMÂNTĂTOR

 

 

de Yuval Noah Harari

Umanitatea se află în fața unei crize globale. Poate cea mai mare criză a generației noastre. Deciziile pe care oamenii și guvernele le iau în următoarele câteva săptămâni vor schimba probabil fața lumii pentru anii care vin. Vor schimba nu doar sistemele noastre de sănătate, dar în același timp și economia, politica și cultura noastră. Trebuie să acționăm rapid și decisiv. Dar trebuie să avem în vedere și consecințele pe termen lung ale acțiunilor noastre. Când alegem între alternative, ar trebui să ne întrebăm nu doar cum putem depăși amenințarea imediată, dar de asemenea în ce tip de lume vom trăi odată ce furtuna va trece. Da, furtuna va trece, umanitatea va supraviețui, majoritatea dintre noi vom rămâne în continuare în viață, dar vor trăi într-o lume complet diferită.

 

Multe dintre măsurile luate în starea de urgență vor deveni o constantă a vieții. Așa se întâmplă cu măsurile de urgență. Grăbesc procesele istorice. Deciziile care în vremuri normale ar lua ani de deliberare trec acum în câteva ore. Tehnologii imature și chiar periculoase sunt puse în funcțiune, deoarece riscul de a nu face nimic este considerat mai mare. Țări întregi devin cobai în experimente sociale pe scară largă. Ce se întâmplă când toată lumea muncește de acasă și comunică doar de la distanță? Ce se întâmplă când școlile și facultățile merg doar online? În vremuri normale, guvernele, mediul de afaceri și consiliile administrative din învățământ nu ar fi fost niciodată de acord cu astfel de experimente. Dar acestea nu sunt vremuri normale.

 

În vremuri de criză avem două alegeri importante de făcut. Prima este cea între supravegherea totalitaristă și împuternicirea cetățenilor. A doua este între izolarea naționalistă și solidaritatea globală.

 

Supravegherea sub piele

 

Pentru a opri epidemia, populații întregi trebuie să se supună anumitor reguli. Există două mari metode pentru a atinge acest obiectiv. Prima metodă este ca guvernul să monitorizeze oamenii și să-i pedepsească pe cei care încalcă regulile. Astăzi, pentru prima dată în istoria omenirii, este posibil cu ajutorul tehnologiei să monitorizezi fiecare om în fiecare clipă. În urmă cu 50 de ani KGB-ul nu putea urmări 240 de milioane de cetățeni sovietici zilnic și nici nu putea spera rezonabil să proceseze toate informațiile adunate. KGB-ul se baza pe agenți și analiști umani, așa că pur și simplu nu putea plasa agenți care să urmărească fiecare cetățean. Dar acum statele se bazează pe senzori ubicui și algoritmi puternici în loc de spioni în carne și oase.

 

În bătălia contra coronavirusului mai multe state deja au pus în funcțiune noile mijloace de supraveghere. Cazul cel mai faimos este China. Prin monitorizarea strică a smartphonurilor, prin folosirea sutelor de milioane de camere care recunosc fețe umane, și prin obligarea oamenilor să-și verifice și să-și declare temperatura medicală și starea de sănătate, autoritățile chineze pot nu doar să identifice rapid pacienții infectați, dar și să le identifice traseele și persoanele cu care au intrat în contact. O mulțime de aplicații pe telefon îi avertizează pe oameni de apropierea lor față de pacienți infectați.

Acest tip de tehnologii nu se rezumă doar la Asia de Est. Primul ministru al Israelului Bejamin Netanyahu a autorizat recent Agenția de Securitate a Israelului să folosească în lupta contra Covid-19 tehnologie de supraveghere care se folosea contra teroriștilor. Când comisia parlamentară a refuzat să autorizeze măsura, Netanyahu a adoptat-o printr-un „decret de urgență”.

 

Ați putea spune că nu este nimic nou în toate acestea. În ultimii ani, atât statele cât și corporațiile au folosit tehnologii din ce în ce mai sofisticate pentru a urmări, monitoriza și manipula oamenii. Totuși, dacă nu suntem atenți, epidemia s-ar putea să reprezintă o bornă importantă în istoria supravegherii. Nu doar pentru că ar putea normaliza folosirea instrumentelor de supraveghere în masă în țări care până acum le-au respins, dar și mai mult pentru că reprezintă o trecere dramatică de la „supravegherea de deasupra pielii” la supravegherea „de sub piele”.

Așadar, când apeși ecranul telefonului și accesezi un link, statul dorea să știe pe ce ai apăsat cu exactitate. Dar odată cu coronavirusul, se schimbă interesul. Acum guvernul dorește să știe temperatura degetului tău și pulsul de sub piele.

 

Una dintre problemele cu care ne confruntăm în chestiunea supravegherii este că nimeni dintre noi nu știe exact cum suntem supravegheați și ce ne rezervă anii care vin. Tehnologia supravegherii se dezvoltă cu o viteză amețitoare și ceea ce părea SF în urmă cu 10 ani, este astăzi ceva învechit. Ca un experiment mental să luăm în considerare un guvern care le cere cetățenilor săi să poarte o brățară biometrică care măsoară temperatura corpului și bătăile inimii 24/zi. Datele sunt colectate și analizate de algoritmi guvernamentali. Algoritmii vor ști înainte ca tu să știi când ești bolnav, și de asemenea vor ști unde ai fost și cu cine te-ai întâlnit.  Lanțul de infectare ar putea fi redus semnificativ și chiar anulat cu totul. Un astfel de sistem ar putea probabil să oprească o epidemie în câteva zile, chiar înainte de a începe. Sună minunat, nu?

 

Problema este, desigur, că aceasta ar legitima un sistem de supraveghere înspăimântător. Dacă statul știe, de pildă, că am dat click pe un link de la Fox News în loc de unul de la CNN, asta ar putea să le spună ceva despre vederile mele politice și poate chiar despre personalitatea mea. Dar dacă statul monitorizează ceea ce se întâmplă cu temperatura corpului meu, cu pulsul și bătăile inimii în timp ce mă uit la un clip, poate afla ce mă face să râd, ce mă face să plâng și ce mă face foarte, foarte mânios.

 

Este important să ne amintim că mânia, bucuria, plictiseala și iubirea sunt fenomene biologice la fel ca febra și tusea. Aceleași tehnologii care identifică tusea ar putea de asemenea identifica râsul. Dacă statele și corporațiile încep să adune în masă informațiile noastre biometrice, pot ajunge să ne cunoască mult mai bine decât ne știm noi înșine, și pot atunci nu doar să ne prezică sentimentele, ci să ne manipuleze sentimentele și să ne vândă tot ceea ce doresc – fie un produs, fie un politician. Monitorizarea biometrică ar face tacticile Cambridge Analytica să pară ceva de Epoca Primitivă. Să ne imaginăm Coreea de Nord în 2030, când fiecare cetățean trebuie să poarte o brățară biometrică 24/zi. Dacă asculți un discurs al Marelui Lider iar brățara înregistrează semnalul de mânie, s-a zis cu tine.

 

Puteți spune, desigur, că supravegherea biometrică poate fi doar o măsură temporară în cazuri de urgență. Va dispărea odată ce starea de urgență ia sfârșit. Dar măsurile temporare au un obicei urât de a se permanentiza, mai ales că există mereu o nouă urgență la orizont. Țara mea natală, Israelul, a declarat o stare de urgență în Războiul de Independență din 1948, care a justificat o serie de măsuri temporare – de la cenzura presei și confiscarea pământurilor până la reglementări speciale pentru a face budincă (nu glumesc). Războiul de Independență a fost de mult câștigat, dar Israelul nu a declarat vreodată starea de urgență închisă, și nu a abolit multe dintre măsurile „temporare” adoptate în 1948 (reglementarea cu privire la budincă a fost abolită în 2011).

 

Chiar și când infecțiile cu Covid-19 vor ajunge la zero, un stat însetat de informații ar putea susține că trebuie să mențină în continuare sistemele de supraveghere biometrice deoarece se tem de un al doilea val de coronavirus, sau pentru că a apărut o nouă tulpină de Ebola în Africa, sau pentru că… ați prin ideea. În ultimii ani s-a desfășurat o mare bătălie cu privire la spațiul nostru privat. Criza coronavirusului ar putea reprezenta apogeul aceste bătălii. Când oamenii trebuie să aleagă între spațiul privat și sănătate, de regulă ei aleg sănătatea.

 

Articol tradus de pe Financial Times.com

////////////////////////////////////////

FORBES: CUM A ÎNSCENAT OMS O PANDEMIE

de Michael Fumento

Notă: Acest articol, publicat inițial pe 5 februarie 2010, a apărut în revista Forbes. A fost eliminat pe la jumătatea lunii octombrie 2020 fără nicio explicație. Puteți găsi o copie a articolului pe archive.org, iar aici am salvat o copie pentru a o proteja împotriva cenzurii și pentru răspândirea mai ușoară a materialului. (Evidence not Fear)

 

 

Organizația Mondială a Sănătății a trecut dintr-odată de la țipătul „se prăbușește lumea” la fluierături precum cele făcute de un porc înțepenit. Motivul: acuzația că agenția a alimentat în mod deliberat isteria gripei porcine. „Lumea trece printr-o pandemie reală. Descrierea ei ca fiind falsă este greșită și iresponsabilă”, afirmă agenția pe siteul său. Un purtător de cuvânt al OMS a refuzat să precizeze cine sau ce a dat această „descriere” dar acuzatorul principal este greu de ignorat.

 

 

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE), un organism de monitorizare a drepturilor omului, investighează în mod public motivele pentru care OMS a declarat pandemie. Într-adevăr, președintele aceste comisii de sănătate foarte influente, epidemiologul Wolfgang Wodard, a declarat că „falsa pandemie” reprezintă „unul dintre cele mai mari scandaluri medicale ale secolului”.

Chiar și în interiorul agenției, directorul OMS al Centrului pentru Epidemiologie din Munster, Germania, Dr. Ulrich Kiel, a etichetat în fapt pandemia a fi o făcătură. „Asistăm la o gigantică alocare greșită de resurse (18 miliarde până acum) în termeni de sănătate publică”, a afirmat el.

Au dreptate. Aici nu este vorba doar de o prudență exagerată sau de un calcul greșit. Declararea pandemiei și toate semnalele de alarmă trase de atunci reflectă o lipsă de onestitate crasă, motivată nu de îngrijorări medicale, ci de îngrijorări politice.

Fără îndoială că gripa porcină s-a dovedit a fi cu mult mai blândă decât gripa sezonieră obișnuită. Potrivit US Centers for Deasese Control and Prevention, a ucis mai puțin cu un procent cuprins între o treime și o zecime decât gripa sezonieră. Datele din țări ca Franța și Japonia relevă că este chiar și mai puțin periculoasă.

Judecând după ce am observat în Noua Zeelandă și Australia (unde epidemiile s-au încheiat) și după ce vedem peste tot în lume, vom avea în iarna aceasta un număr considerabil mai mic de decese datorate gripei decât în mod normal. Și asta deoarece gripa porcină înlătură gripa sezonieră, acționând ca un fel de vaccin pentru tulpini mult mai periculoase.

Avea OMS indicii asupra caracterului blând al gripei porcine atunci când a declarat pandemia în iunie?

Bineînțeles, așa cum am scris la vremea respectivă. Pe atunci ne aflam deja de 11 săptămâni de la debutul gripei porcine și muriseră la nivel global 144 de oameni – același număr care mor din cauza gripei obișnuite la nivel global în doar câteva ore. (OMS estimează cam 250.000 – 500.000 de decese din cauza gripei sezoniere). Cele mai blânde pandemii ale secolului XX au ucis cel puțin un milion de oameni.

Dar cum ar putea organizația să declare o pandemie când propria-i definiție oficială cere „epidemii simultane la nivel mondial cu un număr foarte mare de decese și îmbolnăviri”. Gravitatea – adică, numărul deceselor – este vitală, deoarece în fiecare an gripa obișnuită provoacă „o răspândire globală a bolii”.

 

 

Simplu. În mai, în ceea ce a recunoscut a fi un răspuns direct la izbucnirea gripei porcine cu o lună înainte, OMS a promulgat o nouă definiție care elimina pur și simplu gravitatea ca factor. Acum putea avea o pandemie cu zero decese.

 

 

Sub tirul criticilor, organizația minte fără rușine cu privire la schimbarea definiției, care poate fi atestată de oricine are conexiune laa internet. La mijlocul lui ianuarie într-o conferință video, directorul OMS pentru gripa porcină Keiji Fukuda a afirmat: „Și-a schimbat OMS definiția pandemiei? Răspunsul este nu: OMS nu și-a schimbat definiția.” Două săptămâni mai târziu la o conferință PACE el a insistat: „Un număr mare de decese nu a fost niciodată parte din definiția OMS”.

 

 

Au schimbat definiția, dar de ce?

Agenția își pierdea credibilitatea pentru refuzul a declara pandemie pentru gripa aviară, care, după cum precizeze „țarul gripei” în 2005, avea să omoare 150 de milioane de oameni pe tot globul.

 

Țările au luat de bune avertismentele și au cheltuit sume importante pentru dezvoltarea vaccinelor și alte pregătiri. Așa că atunci când a apărut gripa porcină, OMS nu a făcut decât să înlocuiască „porcină” cu „aviară”, iar directoarea OMS, Margaret Chan s-a lăudat plină de aroganță: „Lumea poate acum să culeagă beneficiile investițiilor făcute în ultimii cinci ani în care ne-am pregătit pentru pandemie”.

 

Dar la mijloc sunt mai multe decât interese birocratice. În mod ciudat, OMS a exploatat această pandemie falsă pentru a promova o agendă politică foarte stângistă.

Într-un discurs susținut în septembrie, directorul general al OMS Chan a afirmat că „miniștrii sănătății” ar trebui să profite de „impactul devastator” pe care gripa porcină îl va avea asupra țărilor mai sărace pentru a promova mesajul că este nevoie de „schimbări în funcționarea economiei globale” pentru a „distribui bogăția în funcție de valori precum comunitate, solidaritate, echitate și dreptate socială.” Mai departe, a declarat că ar trebui folosită criza ca o armă contra „sistemelor și politicilor internaționale care guvernează piețele financiare, economiile, comerțul și afacerile externe”.

 

Visul lui Chan s-a destrămat acum. Tot ceea ce a făcut OMS este să distrugă „mare parte din credibilitatea pe care ar fi trebuit să o aibă și care ar fi trebuit să fie de neprețuit pentru noi dacă în viitor ar apărea un virus cu adevărat mortal” , după cum a afirmat Wolfgang Wodart.

 

Context general:

 

Scrioarea Prof. Sucharit Bhakdi către Cancelarul Angela Merkel

 

10 lucruri mai puțin știute despre Organizația Mondială a Sănătății

 

10 lucruri pe care ar trebui să le știi despre Bill Gates

 

Despre măști:

 

Ce s-ar întâmpla dacă chirurgii nu ar purta măști

 

O discuție academică despre măști

 

Știința contra măștilor

 

Despre teste:

 

Câte rezultate false dau testele Covid-19?

 

Ideea că guvernele pot controla virusul este un mit

 

Despre vaccin:

 

A ne vaccina sau a nu ne vaccina? Aceasta este întrebarea

 

Vaccinurile contra Covid-19 nu funcționează decât pentru cazurile ușoare

 

Vaccinul Covid 19: speranță sau înșelătorie?

 

https://contramundum.ro/2020/11/19/36550/

 

///////////////////////////////////////

 

Suntem cu ochii pe voi!

Îngrozitor, șocant: Jefuirea poporului român în cifre!

Posted by justitiarul   

 

 

Un rechizitoriu documentat, susținut de date și cifre concrete, despre jaful la care este supusă România de sute de ani, cu mențiunea că prăduirea țării de către străini din ultimii 27 de ani întrece orice imaginație! Citiți și vă cruciți!

     Cifre cutremurătoare referitoare la jefuirea poporului român

Zilele trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

 

Domnul Profesor Stănescu s-a încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din documentele păstrate în muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să evalueze dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începând cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului Otoman..

 

Iată cifrele la care a ajuns domnul Profesor Stănescu.

 

În perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi Transilvania echivalentul a 341 tone de aur.

 

În perioada 1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.

 

În perioada 1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din Principatele  Române, echivalentul a 46 tone de aur.

 

În total, cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.

 

Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război  şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.

 

Domnul Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în considerare preţul actual al aurului.

 

În Raportul Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii, se precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie 2016 erau de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în considerare de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de euro pe tona de aur.

 

Dacă aplicăm preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea de 13.827 tone estimată de Domnul Profesor Stănescu, ajungem la concluzia că, între anii 1415 şi 1945, poporul român a fost jefuit de o avuţie egală cu 484 miliarde de euro, în banii de astăzi.

 

Conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi.

 

Asta înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole anterioare.

 

Tot conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016, PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a fost egal cu suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de euro au fost încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare sociale şi de statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale, restul, de 2.100 miliarde de euro au intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile celor care au devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.

 

Din cele 2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile corporaţii autohtone şi transnaţionale.

 

Mai rămân 1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de marile corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări.

 

Conform datelor  publicate de către Ministerul Finanţelor Publice referitoare la execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani, numai 20% din cele 1.900 miliarde de euro profituri au fost declarate şi impozitate, ceea ce înseamnă că, în această perioadă, valoarea profiturilor nedeclarate şi neimpozitate se ridică la peste 1.500 miliarde de euro.

 

Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.

 

Dacă aplicăm cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri nedeclarate şi neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor, corporaţiilor transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea trebuie să adăugăm suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile nete, după impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru profiturile declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit aceste corporaţii în România, în perioada 1990-2016.

 

Ajungem, astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani.

 

Aplicăm preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel, că avuţia pe care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani este de 46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de aur scoase din România de către străini, până în anul 1945.

 

Deci, în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3 ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi 1945.

 

În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.

 

În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.

 

În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile româneşti pe parcursul a 166 de ani.

 

În acest an, 2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde de euro, din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în buzunarele şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O sumă care echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.

 

Imperiul Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur, într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.

 

Acesta este rezultatul ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.

 

Acesta este rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului 1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea 15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.

 

Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.

 

Din păcate, poporul nu cunoaşte nici dimensiunea jafului la care este supus nici complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului.

 

Jaful poate fi oprit prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului, obiective care pot fi atinse prin adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, adoptare care poate fi realizată printr-o amplă mişcare de eliberare națională.

 

                                                                                                                 Constantin COJOCARU

 

                                                                                                                    6 septembrie 2017

 

 

https://www.justitiarul.ro/ingrozitor-socant-jefuirea-poporului-roman-in-cifre/

 

 

//////////////////////////////////////

Mesajul cutremurător al unui fost șef de serviciu secret din România: „Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României!”

Posted by justitiarul

https://www.justitiarul.ro/mesajul-cutremurator-al-unui-fost-sef-de-serviciu-secret-din-romania-noi-toti-cei-care-am-domnit-in-ultimii-30-de-ani-suntem-principalii-vinovati-de-dezastrul-abatut-asupra-romaniei/

 

  Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 […]

Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României! Suntem vinovați de distrugerea economiei naționale, de falimentarea industriei, agriculturii, cercetării, învățământului, sănătății, securității naționale, culturii, sportului, a tuturor domeniilor vieții sociale. Nu aduc aceste acuzații pentru a câștiga simpatia voastră și chiar dacă o câștig, la ce îmi folosește, nu doresc nici să candidez și nici să acced în funcții publice, ci o fac pentru că această este realitatea, o fac cu convingerea că doar așa ne putem spăla cât de cât conștiință pentru răul pe care l-am făcut cetățenilor acestei țări!

 

Poate vă puneți întrebarea de ce mă fac și eu vinovat? Este adevărat, nu am condus guverne, nici nu am făcut parte din ele, n-am condus parlamente și nu am fost niciodată membru al lor, am fost șeful unei structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale, într-o zonă relativ restrânsă a tablei de șah imense pe care o reprezintă aceasta.

 

Sunt vinovat pentru lipsă mea de înțelegere și de orientare în acea perioadă, pentru faptul că m-am transformat într-un susținător fervent al intrării României în UE și în NATO, pentru că nu mi-am folosit puterea de influența personală pe care am avut-o în raport cu factorii de decizie politică și administrativă, că nu am făcut demersurile necesare pentru a stopa acest proces, atunci când mi-am dat seamă că este păgubos pentru țara noastră, pentru poporul român. Am considerat că este deja tardiv, că, oricât de mult aș încerca, n-am să reușesc să-l opresc, creând din aceste argumente scuză în spatele căreia m-am așezat și am stat comod.

 

Când mi-am dat seamă de dimensiunea găunoasă a accederii în structurile euroatlantice? Atunci când am văzut că partenerii noștri din UE și NATO au transformat-o într-un TROC, adică, mai pe înțelesul tuturor: „VOI ne dați nouă TOTUL, iar NOI, în schimb, nu va dăm NIMIC”. Și așa au și făcut! Ne-au luat totul, iar ce nu le-a trebuit, ne-au obligat să distrugem, ca să nu le facă concurență.

 

Ne-au luat fabricile, uzinele, băncile, terenurile cele mai productive, pădurile, aurul și multe altele mai prețiose ca el, gazele naturale, energia electrică, apele, oxigenul, hotelurile, stațiunile turistice, tradițiile și le-au adus pe ale lor, ne-au luat produsele naturale și de calitate și ne-au trimis rebuturile pe care nu le consumă, fiind periculoase pentru sănătate.

 

Ne-au dat în schimb doar promisiuni: că ne vor sprijini să ajungem la nivelul lor, că vom beneficia de ajutor în situații de criză, că ne vor apăra de agresiunea agenților economici puternici din afară UE, că Uniunea și unitatea care o caracterizează vor fi folositoare tuturor. Și v-ați convins cât de folositoare au fost și sunt.

 

Sub stindardul acestei unități au intrat cu bocancii în viață noastră, ne-au tâlhărit de toate bunurile de preț pe care le-am avut, ne-au organizat viață așa cum au vrut, ne-au arestat, ne-au defăimat, ne-au umilit, ne-au știrbit demnitatea și, nu în ultimul rând, ne-au pus să intrăm în confict cu parteneri cu care aveam relații bune pe toate palierele. Doar asta am primit în urmă trocului cu ei. Vă rog să-mi spuneți doar o singură acțiune semnificativă desfășurată de către cei de la Bruxelles în folosul României. Nu o să găsiți vreuna. Dar o să găsiți destule desfășurate în detrimentul nostru.

 

Spuneți-mi ce beneficii ne-a adus intrarea în NATO. Unii utopici o să spună că umbrela de securitate, iar eu o să-i întreb care umbrelă, și, că să se convingă, le recomand să lectureze ce afirmă cei mai valoroși strategi americani și anume că trebuie să ne apărăm singuri, că țara lor nu va riscă un conflict militar cu Rusia, pentru noi. Atunci de ce am permis să transformăm colosul de la Răsărit într-un adversar militar? Relațiile cu NATO și cu SUA au fost doar păguboase pentru noi.

 

Le-am dat tot ce au dorit, la prețuri de nimic, militarii noștri s-au jertfit pentru ei în teatrele de operații militare din zonele în care au creat conflicte, le-am cumpărat cu multe miliarde de dolari tehnica și armamentul învechite, le-am cedat din teritoriul nostru și din suveranitate, și ce am primit în schimb? NIMIC, nici cel puțin ridicarea vizelor. Am obținut totuși ceva, ostilitatea Rusiei, transformarea României în țintă nucleară pentru că am permis trupelor americane să fie dislocate în apropierea granițelor rusești, că am permis să se instaleze scutul antirachetă de la Deveselu. De ce oare Ungaria și Cehia nu au fost de acord? Pentru că cei care i-au condus și îi conduc pun înainte de toate interesele naționale, interesele poporului lor.

 

Probabil că vă întrebați de ce vin acum cu aceste acuzații? Am să vă răspund cu toată sinceritatea. Acum s-a produs picătură care a umplut paharul. Când am văzut cum se zbat singure, cu dezastrul abătut asupra lor, tări cu o poziție mult mai puternică în structurile euroatlantice, în speță Italia și Spania, iar strigătul lor disperat după ajutor i-a lăsat pe cei de la Bruxelles indiferenți, ba, mai mult, UE a anunțat că aloca Franței și Germaniei câte 300 de miliarde de Euro, iar Italiei și Spaniei, nimic. Cum suntem parteneri egali, când ei primesc sute de miliarde de euro, iar noi doar firimituri. Ne-au dat un miliard, dar nici pe asta întreg și cu condiții.

 

Ce este mai grav, însă, este faptul că au început să decidă în locul nostru! Vă întrebați de ce nu avem pături suficiențe în spitale pentru cei bolnavi? Ce au făcut toate guvernele care s-au succedat la cârmă țării până acum în această direcție? Oricum nu le-a interesat, dar și dacă vroiau să facă ceva nu aveau voie. Ne-a interzis UE să mai construim spitale de stat. Da, au dat o Directiva prin care ne-au interzis, așa cum au făcut-o și în alte multe domenii, așa cum ne-au plafonat producția la multe bunuri, inclusiv a celor de consum. Ne-au osândit la moarte, ne-au interzis dreptul de a beneficia de tratamentul medical cuvenit, tratament care pe mulți dintre cei care s-au prăpădit, i-ar fi salvat.

 

Și atunci, îmi pun firesca întrebare: mai este bine să rămânem în aceste structure sau nu?

 

Îi lăsăm în continuare să ne prăduiască și să ne umilească sau le spunem să plece acasă. Vreți să îi purtăm în continuare pe umerii noștri, să le înghițim toate jignirile pe care ni le aduc sau le spunem să-și ia cu ei și impertinentul de ambasador, Excelentă-Sa Prostan Zuckerman? Va las pe voi să analizați și să decideți, indiferent de ceea ce am scris eu. Ceea ce gândesc și simt eu este mai puțin important. Important este ceea ce gândiți și simțiți voi!!!

 

Dumnezeu să ne ferească de prieteni și parteneri, că de dușmani ne apărăm singuri!

 

                                        Gen. Dumitru ILIESCU, fost director al Serviciului de Protecţie şi Pază – SPP                                                                        (7 mai 1990 – 21 noiembrie 1996)

 

 

https://www.justitiarul.ro/tag/romania-pradata-jefuita-furata-colonie/

 

 

///////////////////////////////////////

Moartea lui „Homo sovieticus”, nașterea lui „Homo Globalis”!

Scris de: ZIUA NEWS0

 

 

Putin nu este un politician. El este, în câteva cuvinte, un criminal format din tinerețe la școala Securității Comuniste, KGB, președinte al unei oligarhii corupte. Putin nu este singur. El se bazează, în Rusia și în vest pe oameni care se înscriu în tipologia cel mai bine descrisă de Alexandr Zinoviev în lucida și ambițioasa sa carte, cunoscută și citită în toată lumea, ”Homo Sovieticus”.

 

Scrisă la persoana întâi, – spune foarte bine Carlo Strenger -, cartea este o culegere de schiţe cu tâlc, în care adevăruri mari sunt spuse în cuvinte simple, aparent menite să stârnească râsul, dar care ascund, de fapt, adevăruri tragice – între Est şi Vest, între „sovietizaţi” şi „liberi” există o barieră de netrecut, care se bazează pe clişee şi perpetuează neînţelegeri.

 

De ce am mai citi azi o carte despre o realitate (aparent) desuetă? Pentru că, într-un limbaj curgător şi accesibil, purtător al unui mesaj universal, Zinoviev ne oferă abil metode de înţelegere a unui nou tip uman – Homo post-sovieticus,”homo globalis”.

 

Cum e Homo Sovieticus în exil, în Vest? Mai tăcut, mai cârcotaş, mai dornic de experienţe care „acasă” îi fuseseră interzise, dar, mai mult decât oricând, RUS. Mai mult decât oricând, „a.s.” – adică „agent sovietic”. În această calitate, de pe poziţii resimţit inferioare, interacţionează el cu „ceilalţi”, cu Occidentalii, pe care îi vede naivi, plini de sine, dar reduşi la nevolnicie în urma unui trai prea lipsit de griji.

 

Trăim într-o perioadă în care umanitatea este pe cale să se autodistrugă, dar cultura noastră este ocupată să clasifice indivizii în funcție de valoarea lor netă și de celebritate, mai degrabă decât prin realizările lor reale. În apelul său pasionat la rațiune și la reflecție asupra a ceea ce are o valoare reală în viața noastră, Strenger se alătură scriitorilor precum Santayana, Camus și Faulkner în a îmbrățișa conștientizarea tragediei și mortalității și arată că acest lucru duce atât la creativitate, cât și la compasiune și poate fi o sursă durabilă de speranță și fericire”.

 

Totuși, ar fi o mare pierdere să nu fi citit interviul profetic si remarcabil, pe care Zinoviev l-a acordat în 1999 celebrei reviste franțuzești „Le Figaro”. Titlul original era „Occidentul și Rusia – o catastrofă controlata”. Aleksandr Zinoviev (1922-2006) a fost exilat din URSS împreună cu soția și fiica pe 6 august 1978, în principal din cauza scrierilor sale despre natura comunismului sovietic, stabilindu-se pentru 20 de ani la Munchen. Cartea lui, „Homo sovieticus” este una dintre cele mai citite de pe planetă. Logician extraordinar, el scris romane și eseuri care au marcat profund viziunea intelectualilor vestici despre comunism. Aleksandr Zinoviev, împreună cu Soljenițin și Saharov, a fost unul dintre cei trei giganți intelectuali deveniți disidenti spre finalul perioadei sovietice. Pe 30 iulie 1999 s-a intors in Moscova, de aceasta data din cauza scrierilor lui despre Occident. Zinoviev a murit in 2006. Activitățile sale s-au desfășurat în domeniul filozofiei, in domeniul logicii polivalente, dar și în cele ale literaturii politicii și sociologiei. Cărți ca „Realitatea comunismului”, „Occidentul” și „Homo sovieticus” sunt cunoscute în toată lumea.

 

Recitit acum, acest ultim interviu dinaintea întoarcerii sale în Rusia ne furnizează un excelent exemplu al talentului său fara egal în domeniul sociologiei, după cum apreciază Michael Kirkwood, profesor emerit, Universitatea din Glasgow, dar are meritul de a atrage atenția asupra unui prezent din ce în ce mai gri.

 

Și, ce anume aflăm din acest interviu, al marelui disident, „supărat” acum pe Occident? Că se întoarce acasă cu sentimentul că odinioară a parasit o mare putere, Rusia, iar acum, a gasit o țară învinsă, in ruine.

 

În ciuda recunoașterii triumfătoare ca disident anticomunist și a succesului global al carților lui, despre „omul sovietic”, după căderea comunismului, sistemul occidental a devenit principalul subiect al cercetărilor scriitorului. Occidentul, remarcă Zinoviev, și-a dorit și a orchestrat catastrofa rusească.

 

„In timpul Razboiului Rece, democrația era o armă de luptă împotriva totalitarismului comunist. Astăzi ințelegem că Razboiul Rece a reprezentat apogeul istoric al Occidentului. În acea perioadă Vestul avea tot: o creștere fără precedent a bogației, libertate adevarată, un incredibil progres social, realizări științifice și tehnologice colosale. Însă în același timp, Vestul se schimba imperceptibil. Integrarea timidă a țărilor dezvoltate lansată atunci a dus la internaționalizarea economiei și globalizarea puterii pe care le vedem acum.

 

Integrarea poate ajuta la sporirea binelui comun și poate avea un impact pozitiv dacă este condusă de aspirația legitimă către o unire fraternă a popoarelor, de exemplu. Insă integrarea menționată de mine a fost concepută de la bun început sub forma unei structuri verticale controlată strict de către o putere supranațională”.

 

O observație interesantă a lui Zinoviev este aceea că în timpul Razboiului Rece exista o democrație mondială, un pluralism global, cu două sisteme opuse – capitalist și comunist, pe când astazi trăim într-o lume dominată de o singură forță, o singură ideologie și un singur partid, partidul pro-globalizare. O dată cu prăbușirea comunismului au ajuns să conducă lumea organizatii comerciale, bancare, ONG-uri politice și mass-media, creindu-și structuri transnaționale. „Astfel, țările din Vest au ajuns într-o poziție dominantă, găsindu-se totuși într-o poziție subordonată pe măsură ce-și pierd suveranitatea gradual în favoarea a ceea ce eu numesc o supra-societate. Supra-societatea planetară este compusă din organizațiile comerciale și necomerciale a căror influență se întinde mult mai departe de granițele statale. La fel ca alte țări, și țările occidentale sunt subordonate acestor structuri supranaționale. Asta în ciuda faptului că suveranitatea statelor era parte integrantă a pluralismului și deci a democrației la scara globală. Supra-puterea de azi suprimă suveranitatea statelor. Integrarea europeană ce se desfășoară astazi în fața noastră duce la dispariția pluralismului în cadrul noului conglomerat, în favoarea puterii supranaționale.(…)

 

Țările din Vest au cunoscut adevărata democrație în timpul Razboiului Rece. Partidele politice aveau adevărate diferențe ideologice și programe politice diferite. Și organizațiile media erau diferite unele de altele. Toate acestea aveau un impact asupra vieților oamenilor de rând ce contribuiau la creșterea bogăției lor. Acum toate acestea s-au terminat. Un capitalism democratic și prosper, cu legi orientate înspre social era posibil in mare parte datorită fricii de comunism. După căderea comunismului in Europa de Est, s-a lansat un atac masiv asupra drepturilor cetatenilor din Vest. Astazi socialiștii aflați la putere în majoritatea țărilor europene urmăresc politici de demantelare a sistemelor de securitate socială, distrugând tot ce era socialist in țările capitaliste.

 

Azi, în România nu mai există o forță politică capabilă să protejeze cetățenii de rând împotriva abuzurilor statului. Recentul caz al scumpirii gazului de către Stat, și jefuirea cetățenilor, e relevant.

 

Existența partidelor politice este cel mult o formalitate. Așa a apărut, prin „voia” părinților lor, securiștii lui Ceaușescu, asociați cu rezerviștii din SRI dați afară de dl. Eduard Hellwig din serviciile de informații, partidul USRPLUS, al copiilor lui „Homo sovieticus”, după modelul apropiaților lui Putin. Aceștia, de la Comandantul suprem, la ultimul oligarh și-au trimis copiii la studii, în Vest, dar nu i-au readus, ca în România, pentru a-i instala în guvern. Cu un scop precis: transformarea României, prin neomarxism și sexomarxism, într-o țară populată cu generații întregi de „Homo Globalis”. Fără memorie fără tradiții și fără Dumnezeu.

 

„Cred că monstruozitatea secolului 21 va depăși tot ce a văzut omenirea până acum. Va fi făcută bineînțeles în numele libertății și a drepturilor omului. (…) În primul rând, chiar și astăzi oamenii nu votează prea des, și vor vota din ce în ce mai puțin în viitor. În Vest, opinia publică este formată de mass-media. Este suficient să ne amintim de aprobarea universală a razboiului din Kosovo. Să ne amintim de războiul spaniol! Au venit voluntari din întreaga lume pentru a lupta de o parte sau de cealaltă. Amintiți-vă de războiul din Vietnam. Însă în zilele noastre, oamenii sunt atât de bine pastoriți încât reacționează numai la ce vor furnizorii de propagandă. (…) Esența sistemului occidental este de a dezbina, cu scopul de a simplifica impunerea legilor sale asupra tuturor părților, ca mai apoi să acționeze ca Justițiar Suprem. (…) Unul dupa altul, vor răsări numeroase conflicte localizate astfel încât mașinăria „razboiului umanitar”, pe care am vazut-o deja in acțiune, să intervină să le stingă. (…)

 

În două generații, oamenii vor putea într-adevăr să spună că totul s-a desfășurat în numele umanității, pentru binele comun. Termenul „omenire” este o abstractizare. În realitate, avem ruși, francezi, sârbi etc. Însă, dacă trendul curent continuă, națiunile fondatoare ale civilizației moderne (mă refer la popoarele latine) vor dispărea treptat. Europa de Vest este deja plină de străini. Încă nu am vorbit despre aceasta, însă fenomenul nu este accidental, și în mod cert nu este o consecință a fluxurilor migratoare presupuse a fi de neoprit. Scopul Europei este să creeze o situație similară celei din Statele Unite. Suspectez că francezii nu vor fi prea bucuroși să afle că omenirea va fi fericita, dar fără francezi. La urma urmei, ar putea fi un proiect rațional să lași doar un număr limitat de oameni în lume, care ar trăi apoi într-un paradis pamântesc. Acei câțiva rămași ar fi cu siguranță convinși că fericirea lor este un rezultat al evenimentelor istorice… Nu. Tot ce contează în viață este că eu și cei dragi ai mei trăim astazi.”

 

Mă minunez de abominațiile pe care le-a stârnit acest război laș și nedrept, care sper să se termine curând.

 

Se pune în discuție studierea marilor clasici ruși și probabil că se vor interzice arta, dansul și muzica rusă. Va urma oare scoaterea în afara legii a unor oameni ca și noi și apoi trimiterea lor în detenție doar pentru că vorbesc, ascultă și scriu într-o altă limba sau au o firmă cu un acționar de naționalitate interzisă? Sau vom fi ștampilați și interziși după cum și ce scriem? O să ne spună statul și CNA ul ce posturi tv avem voie să privim și să ascultăm? Vom aplauda confiscarea fără Legi și un proces juridic a unor proprietăți în țările cu „democrații consolidate” în care se spune despre proprietate că este „sfântă” iar principiul garantării acesteia este unul dintre pilonii existenței democrației? Văd că „organele” financiare ale democrației românești abia așteaptă să caute „oligarhi”, să închidă magazine, când ani de zile s-au făcut că nu văd cum s-au construit averile unui Adriean Videanu, ale familiei lui Traian Băsescu, Elena Udrea, Cocoș, sau a „grupurilor” îmbogățite din „afaceri” precum EADS sau Microsoft? Dar „oligarhii” ascunși în Parlamentul European? Dar „oligarhii” români, cărora li s-a dat pe mână sau li s-a vândut pe trei lei economia românească, deveniți miliardari cu contruri offshore uriașe? Ce li s-a confiscat celor din grupul de la Monaco, grupul de la Dubai și mulți alții dispăruți din țară, cu vile și yachturi, după modelul rusesc, deși aveam legi și Justiție care dădea dreptul la asta? Nimic. Nada. Rien. Nothing.

 

Am fi putut, măcar să folosim acești bani pentru a ne dezvolta capacitățile de apărare, atât de precare, după cum se vede. Și iată, atât de necesare…

 

Octavian Hoandră

 

https://www.ziuanews.ro/editorial/moartea-lui-homo-sovieticus-na-terea-lui-homo-globalis-1569143

 

////////////////////////////////////////

 

Există un virus zombie în viața reală? Misterele groazei: poate fi cu adevărat o apocalipsă zombie

 

Trăim într-o lume volatilă și imprevizibilă. Înainte, omenirea poate aștepta orice rând. Prin urmare, este recomandabil să vă pregătiți pentru cele mai incredibile evenimente. De exemplu, știi cum să supraviețuiești unei apocalipse zombie? Nu vă puteți imagina ce este? Atunci ai noroc. Majoritatea populației a auzit deja despre infecții probabile care transformă oamenii obișnuiți în spirite rele fără minte, având o singură pasiune – să infecteze pe toți cei din jur. Să încercăm să ne dăm seama cum să supraviețuim într-o apocalipsă zombi și dacă o astfel de posibilitate există, în principiu.

 

Despre ce eveniment vorbim

Trebuie să spunem imediat că nimeni nu a descris științific o situație în care o mare parte a populației lumii cade sub influența unui virus acum necunoscut. Astfel de orori se regăsesc în filme și cărți. Dar o apocalipsă zombie în viața reală nu este mai puțin probabilă decât un război nuclear. Se poate întâmpla și mai brusc, fără pregătire. De exemplu, motivul transformării oamenilor în zombi va fi unul dintre virusurile necunoscute științei, odihnindu-se în grosimea ghețarilor. Și faptul că se topesc cu o viteză din ce în ce mai mare este raportat periodic de către mass-media, iar experții nu prezic că acest proces se va opri. Adică a presupune apariția unui astfel de fenomen ca apocalipsă zombie în viața reală înseamnă a te pregăti pentru pericol. Iar cel care este avertizat are șanse mai mari să rămână într-o stare normală.

 

Cine este un zombie?

Știința nu este capabilă să răspundă în mod fiabil la o astfel de întrebare. Probabil, astfel de evoluții sunt în curs de desfășurare, dar ascunse, fără anunțarea rezultatelor către public. Vom folosi informațiile care operează la Hollywood. Zombii sunt oameni care au fost atacați de viruși, de fapt, au reînviat morți. Principalele lor caracteristici:

 

mâncați carne umană și prăjiturile nu-i atrag;

mișcați încet, dar persistent;

preferă să vâneze în grupuri mari;

mor cu distrugerea fizică a creierului;

reacționează la sunete, lumină, miros.

 

 

De ce se tem zombii?

Să rezonăm. Plecăm de la presupunerea că zombii sunt corpuri care și-au păstrat capacitatea de a se mișca cumva în căutarea hranei, dar au pierdut toate celelalte calități umane, inclusiv sentimentele. Frica este una dintre ele. El, așa cum s-a aflat în Grecia Antică, este unul dintre instinctele de bază ale unei ființe vii. Adică, nu este nimic de descoperit pentru o lungă perioadă de timp – zombii nu au emoții, aceste creaturi sunt incapabile să se teamă a priori. Este imposibil să le influențăm prin amenințări. Va trebui să ne luptăm. Există o singură modalitate de a distruge zombi – prin distrugerea creierului care comandă trupul mort. Adică, trebuie să vă gândiți în avans la a avea o armă împotriva zombilor. Există multe opțiuni aici, mai ales că omenirea de-a lungul istoriei sale a îmbunătățit metodele de crimă. Dar mai multe despre asta mai târziu.

 

 

 

Cum să supraviețuiești apocalipsei zombie?

În ciuda lipsei de informații fiabile despre un astfel de dezastru, instrucțiunile au fost mult timp scrise. Entuziaștii au răspândit cu succes sfaturi cu privire la modul de supraviețuire a apocalipsei zombie. În general, tehnicile pot fi împărțite în mai multe opțiuni care ar trebui luate în considerare separat. Există sfaturi pentru familii și cetățeni singuri, cei care sunt prinși într-un dezastru într-un apartament, casă și birou. Este clar că algoritmul de salvare depinde de condițiile de pornire. De exemplu, dacă apare o epidemie bruscă în timp ce călătoriți într-un metrou sau autobuz aglomerat, pur și simplu nu există scăpare. Oamenii vor transmite instantaneu virusul de-a lungul unui lanț cu respirație sau salivă, primul infectat va mușca restul. Drept urmare, banda morților este gata. Armele împotriva zombilor în această situație sunt inutile, vor zdrobi masa. De fapt, atunci când organizezi o salvare, este important să eviți cât mai mult timp contactul cu cei infectați, să te ascunzi, uitând de curaj. Nu există loc pentru eroism. Numai proprietarul unei arme atomice poate ucide pe toată lumea, deoarece peste șapte miliarde de oameni trăiesc deja pe planetă. În cazul unei epidemii, majoritatea se vor alătura hoardelor morților vii.

 

 

 

Plan de salvare solo

Să începem să analizăm recomandări despre modul de supraviețuire într-o apocalipsă zombi, cu cetățeni non-familiali, sexul nu contează. În primul rând, este necesar să baricadăm ferestrele și ușile, adică să ne izolăm de lumea exterioară. Apoi începeți să numărați și să sortați stocurile. Adevărata apocalipsă zombi din oraș este Armageddon, mai ales la început. Morții vor cutreiera în căutarea prăzii. Se vor organiza în turme și vor ataca tot ce se mișcă, deci este mai bine să așteptați. Va dura, conform calculelor, aproximativ două săptămâni. Prin urmare, trebuie să vă aprovizionați imediat cu apă și alimente. Ar trebui să luați numai produse care nu sunt supuse deteriorării rapide: conserve, biscuiți și altele asemenea. Nu faceți schimb de cereale, va fi imposibil să le gătiți în oraș. Angajații companiilor de furnizare a energiei vor fi consumați foarte repede.

 

 

 

Cum să alegi haine

Un punct important al planului numit: „cum să supraviețuiești într-o apocalipsă zombie” este capacitatea de a se echipa corespunzător. Ar trebui să se înțeleagă că lumea s-a schimbat complet și, prin urmare, nu este la modă. Hainele și încălțămintea trebuie să fie rezistente, cât mai confortabile și mai rezistente posibil. Stilul sport este exact ceea ce ai nevoie. Pregătește, de asemenea, un rucsac sau o geantă, în care se potrivește un cuțit, mâncare, apă, frânghie, chibrituri sau o brichetă, lanternă, mască cu gaz, medicament, schimb de haine. Nu lua prea mult. Aruncați tot ce nu aveți nevoie. În loc de documente, puneți un dispozitiv de blocare sau o șurubelniță. În general, trebuie să vă concentrați asupra instrumentelor, acestea se vor dovedi foarte utile atunci când vine timpul să ieșiți pe drum. Și în oraș nu există nicio șansă de a supraviețui.

 

Planul cetățenilor de familie

Nu ne vom repeta. Să descriem doar trăsăturile comportamentului. Copiii trebuie instruiți și echipați cu deosebită atenție. Pot deveni pradă ușoară chiar și pentru zombi singuri. Aceste creaturi miros mirosul, prin urmare, trebuie să scapi de el. Orice lucru la îndemână va face: colonie, parfum, parfumuri alimentare, benzină sau kerosen. Asigurați-vă că ați udat bine oricare dintre fluidele de mai sus pe copii când ați ieșit la drum. Este mai bine să așezați bebelușii într-un rucsac pentru a facilita mișcarea. Va trebui să călătorim în linii de la un apartament la altul, oprindu-ne să ne odihnim. Fiecare cameră trebuie să fie bine baricadată, trebuie luate toate măsurile de securitate.

 

 

 

De unde să obțineți mâncare, apă și arme?

Unul dintre cei mai importanți factori de supraviețuire într-o astfel de situație este disponibilitatea echipamentului de protecție. Va trebui să căutați arme de foc în magazine specializate sau în apartamentele altor persoane. Aceasta nu mai este jefuirea, ci o măsură necesară. Încercați să acționați cu atenție, astfel încât zgomotul să nu atragă morții. Nu merge la vânătoare singur. Este recomandabil să vă adunați imediat în grupuri, este mai ușor să vă apărați astfel. Nu ar trebui să mergi la supermarketuri uriașe imediat după începerea apocalipsei. Există mulți oameni nefericiți prinși de epidemie la cumpărături. Vor părăsi clădirile numai după un anumit timp. Amânați vânătoarea pentru o săptămână sau două. Mai bine să căutați mâncare în magazinele mici, mai aproape de periferie. Dar vor deveni repede goi, apoi vei merge la hipermarketuri. Cei mai adevărați zombi caută oameni și animale, așa că vor părăsi orașul atunci când nu vor mai rămâne locuitori acolo. Prin urmare, dacă există posibilitatea de a aștepta o lună într-un apartament, atunci merită să-l folosiți.

 

 

 

Ciocnire cu zombi

Nimeni nu va putea ocoli complet morții. Prin urmare, este necesar să știți în prealabil cum să faceți față zombilor. Tehnica este simplă: distruge-le creierul. Prima dată va fi înfricoșător, deoarece creaturile nu își pierd imediat aspectul uman. Dar alegerea nu este grozavă: fie să vă alăturați hoardelor morților vii, fie să ucideți. Orice armă de la un cuțit la o pușcă este potrivită pentru distrugerea creierului. Ar trebui să lovești direct în cap. Este mai bine să întăriți armele corp la corp cu o pârghie. Se recomandă realizarea unei sulițe prin legarea unui cuțit bun de mânerul mopului. Deci, vă veți proteja de contactul cu secrețiile de zombi, care pot fi infecțioase. De asemenea, este bine să căutați o arbaletă. Învață să tragi în timpul bătăliei. Și este convenabil, deoarece muniția poate fi refolosită. Apropo, nu uitați să purtați mănuși groase de cauciuc. Acest instrument este util pentru îndepărtarea săgeților din capetele de zombi. Obțineți un topor greu în magazinul de hardware. Este minunat pentru lupta cu morții.

 

Unde să mergem?

Cum să învingi zombii este încă necunoscut. Oamenii vor trebui să-și dea seama pe măsură ce situația se dezvoltă. Este important să ieșiți din mega-orașe și să păstrăm populația. Acest lucru va necesita transport, de preferință o mașină. Poate fi încărcat cu multe instrumente utile care ulterior vor salva vieți. Ar trebui să vă mutați în suburbiile îndepărtate. Alegeți orice casă goală, protejată de un șanț sau de un gard puternic. Toate acestea vor trebui întărite. Folosiți armătura și alte tije de fier prin lipirea lor în pământ. Cei mai reali zombi nu strălucesc cu mintea, respectiv se vor ciocni de obstacole și vor întârzia întreaga turmă. Faceți întinderi din cutii și frânghii. Vă vor anunța în timp util pericolul. Cazarea trebuie să fie selectată lângă o sursă de apă, dar nu departe de oraș. Va dura mult timp să crești alimente, așa că uneori va trebui să mergi la magazine pentru pradă.

 

 

 

Cele mai bune locuri pentru organizarea unei baze

Timpul apocalipsei nivelează pe toată lumea, elimină convențiile dintre cei vii. Singurul obiectiv rămâne – să nu umple bandele morților. Prin urmare, va fi posibil să solicitați orice spațiu neocupat. Cel mai bun pentru supraviețuire este probabil:

 

baze suburbane guvernamentale;

unități militare;

închisori;

obiecte plutitoare, protejate.

Trebuie să vă uniți cu alte persoane și să căutați o cameră similară. Este mult mai ușor să organizezi apărarea acolo. Până la epuizarea întregii benzine, este recomandat să găsiți un excavator și să înconjurați clădirea cu un șanț larg. Va fi minunat dacă îl puteți umple cu apă dintr-un râu sau un lac.

 

Planuri îndepărtate

De regulă, într-un moment de criză, oamenii sunt preocupați doar de supraviețuire. Cei care vor reuși se vor confrunta cu o altă problemă: ce să facă într-o lume nouă, înfricoșătoare. Ei vor trebui să curețe planeta și să încerce să nu distrugă rasa umană. Și acest lucru va necesita mult efort și muncă. Treptat, proviziile se vor epuiza, chiar dacă sunt puțini supraviețuitori. În plus, o parte din populație va începe să jefuiască, încercând să-și satisfacă propriile dorințe, fără să-i pese de viitor. Va trebui să luptăm împotriva bandiților morți și vii. Acest lucru necesită o mulțime de arme. Comunitatea dvs. va trebui să-și umple în mod constant arsenalul. În plus, este necesar să aduni oameni mai normali. Este mai ușor să păstrezi apărarea împreună. Dar este periculos să admită pe toți cei pe care îi întâlnește în comunitate. Oamenii vor trebui verificați. Un an mai târziu, dacă reușești să păstrezi comunitatea, va trebui să înveți cum să conduci o economie de subzistență, să crești alimente în paturi.

 

Deci, va începe o nouă eră a umanității, dacă apocalipsa se va întâmpla. Și va fi complet diferit, nu la fel ca astăzi. Cea mai mare parte a tehnologiei se va pierde rapid și iremediabil în timpul vieții primei generații de supraviețuitori. Și cum se va dezvolta societatea este necunoscut. Poate că zombii vor fi învinși și oamenii vor descoperi în sine alte abilități mai avansate, dacă reușesc să păstreze populația, desigur.

 

Tema transformării majorității populației lumii în hoarde de zombi clătinându-se pe străzi, vânând o mână de supraviețuitori, a încântat mintea de mai bine de un deceniu. Interesul pentru zombi dispare, apoi se reînnoiește cu vigoare reînnoită. Interesant este faptul că Statele Unite sunt principalul furnizor de filme, jocuri și cărți despre morții rebeli. Mai mult, acolo se pregătesc serios și cu toată responsabilitatea pentru apocalipsa zombie. Așadar, de exemplu, am scris recent despre viitoarele exerciții din Kansas care simulează sfârșitul lumii cu morții vii și, în primăvara acestui an, s-a știut că există un plan de acțiune în cazul unui astfel de cataclism. Și asta nu ia în considerare numeroșii „supraviețuitori” care se aprovizionau în buncărele lor cu conserve și bare de război pentru a străpunge craniile cadavrelor reînviate. Deci, de ce sunt americanii atât de preocupați de invazia zombilor? Să încercăm să ne dăm seama.

 

Nu vom atinge originile mitologice ale apariției termenului de „zombi”, deoarece mai mult sau mai puțin toată lumea știe despre voodoo, iar zombii haitieni sunt foarte diferiți de acele cadavre de turmă pe jumătate putrezite pe care suntem obișnuiți să le vedem pe ecranele de film. Din aceleași motive, vom sări peste filmul „White Zombie”, făcând referire direct la marele și teribilul George Romero, care ne-a oferit în 1968 filmul „Noaptea morților vii”, stabilind clișeul și cadrul unui nou gen – horror zombie. Adevărat, regizorul nu a folosit termenul „zombie”, înlocuindu-l cu cuvântul „ghoul”, care poate fi tradus aproximativ cu „ghoul”, dar jurnaliștii deja „zombificau” faptul că Romero murea.

 

Adevărat, Romero însuși a afirmat în repetate rânduri că zombie din filmele sale nu este altceva decât un simbol al profanului care nu vrea să gândească, este supus instinctului de turmă și este gata să-i omoare pe cei care nu sunt ca el. Cu toate acestea, mai târziu, Romero și-a reconsiderat punctul de vedere asupra morților vii, făcându-i în „Țara morților” supra-oameni aproape nietzscheni, ridicând o rebeliune împotriva unei ordine putrede mondiale. Dar, în general, zombii pentru regizor au rămas o descriere metaforică a majorității tăcute, dar agresive.

 

În ciuda aluziilor destul de transparente cu care Romero a lovit literalmente privitorul în frunte, omul de pe stradă nu s-a recunoscut în această „oglindă zombi” și s-a temut de forma externă – adevăratul mort viu.

 

A trecut puțin timp, iar zombii au inundat cultura populară, apărând nu numai pe ecranele de film, ci și pe paginile de benzi desenate și cărți, iar mai târziu pe jocurile video. Arborele genealogic al morților care se plimbă s-a ramificat, prezentându-se publicului ca o alergare complet înfiorătoare („28 de zile mai târziu”, remake-ul „Zori de morți”) și chiar zombi gânditori („Țara morților”), și comici („Living Carrion”), atingători ( „Un zombie pe nume Fido”) și chiar romantice („Căldura corpurilor noastre”) cadavre.

 

Cu toate acestea, frica de hoardele de strigoi flămând de carne vie a fost adânc întipărită în subcortexul omului obișnuit american de pe stradă. Kituri anti-zombie, care, totuși, erau departe de machete de jucărie, cuțite și puști, au început să fie produse în magazinele de arme, ca pe o glumă. Fiul celebrului comediant Mel Brooks, Max, a adăugat, de asemenea, combustibil la foc lansând celebrul său Ghid de supraviețuire a zombilor, care a stat la baza unui adevărat înfricoșător și realist (spre deosebire de adaptarea filmului) din World War Z.

 

Generația care a crescut în filmele lui Romero și a imitatorilor săi ocupă astăzi poziții cheie în guvernul american, iar teama de proeminențe reînviate de morți străpunge activitățile structurilor guvernamentale serioase. După cum sa menționat mai sus, Pentagonul are la dispoziție planul CONOP 8888, care prevede acțiuni de respingere a atacului hoardei de strigoi și menținerea ordinii publice în rândul supraviețuitorilor. Adevărat, armata susține că imaginea unui zombie a fost aleasă pentru a evita orice sugestie politică, dar este dificil să ne imaginăm că parașutiștii chinezi sau grupuri de sabotaje ale islamiștilor se vor comporta ca turme de morți vii, scufundându-se fără minte sub focul mitralierei, umplând focul puncte cu corpul lor.

 

Aproape aceleași motive pentru desfășurarea exercițiilor în Kansas sunt numite de guvernatorul de stat Sam Brownback, susținând că „dacă sunteți gata pentru o apocalipsă zombi, sunteți gata pentru orice”, iar tema morților vii este utilizată doar pentru a crea entuziasm suplimentar în jurul exercițiilor obișnuite pentru practicarea acțiunilor în condiții de urgență.

 

Nu evitați subiectele despre zombie și mass-media, oferind periodic știri care, chiar dacă sunt rațe, dar inevitabil fac ca inima să bată mai repede, în adâncuri, ocolind argumentele raționale ale bunului simț, provocând îndoieli: „Și dacă?”

 

În 2002, de exemplu, s-a raportat despre un „zombie” spălat pe uscat pe insula Sf. Toma, o parte din Insulele Virgine SUA. Potrivit rapoartelor ziarelor locale care au circulat ulterior în întreaga lume, corpul unui bărbat „cu pielea grav decojită” a fost spălat la uscat. Când o echipă de poliție a ajuns la plajă, bărbatul înecat a sărit în picioare și s-a aruncat asupra ofițerilor legii. În același timp, mai multe focuri de armă, realizate de ofițerii de poliție confuzi, nu au produs niciun efect, iar polițiștii au fost obligați să facă o retragere tactică, abandonându-și armele de serviciu. Cu toate acestea, printre cei care se adunaseră pentru a privi privitorul mort, a fost un tip curajos care a luat un pistol și l-a împușcat de trei ori în cap, punându-l pe pământ. Mai târziu, cadavrul a fost luat de medicii militari, iar soarta în continuare a „zombilor din Insulele Virgine” este necunoscută.

 

În 2012, premierul australian Julia Gillard, cunoscută, totuși, pentru comportamentul ei excentric, a vorbit despre apocalipsa zombilor. Înainte de data de referință din 21 decembrie 2012, când sfârșitul lumii trebuia să vină conform calendarului mayaș, ea a spus că îi va proteja pe australieni de orice amenințare, inclusiv „zombi însetați de sânge”.

 

 

 

 

Toate acestea, desigur, sunt ridicole, dar în realitate există cazuri de comportament zombie. În același 2012, pe străzile din Miami, un bărbat a fost împușcat de polițiști, care a atacat un vagabond și l-a roșit literalmente pe față. Poliția a spus că victima nu avea piele pe frunte, buze și nas. În același timp, pentru a ucide canibalul, a fost nevoie de șase împușcături – de ce nu aceeași invulnerabilitate a zombieului? Ulterior, au fost înregistrate mai multe cazuri similare, iar peste tot atacatorii au fost sub influența unui drog sintetic, mai cunoscut sub numele de sare de baie.

 

Drogurile sunt droguri, dar toate aceste cazuri arată că există zone în creierul uman, a căror activare sau dezactivare prin mijloace chimice sau prin alte mijloace îl face să vâneze și să devoreze propriul său tip, în timp ce crește pragul durerii și, probabil, crește forța musculară și reflexe. Conform studiului lui Tim Verstinen și Bradley Wojtek, Diagnosticarea zombilor: creier și comportament, această zonă a creierului este amigdala. În general, un domeniu bun pentru imaginație și cercetarea dezvoltatorilor de arme chimice.

 

Aceasta include, de asemenea, viespi care depun ouă în corpul păianjenilor, forțându-i pe aceștia în loc de pânză de păianjen să țese coconi de protecție pentru descendenții de viespe.

 

Despre rabie, sau mai bine zis, a doua etapă, nu puteți spune: agresivitate și forță „inumană” – unul dintre simptomele bolii la om. Dar chiar și virusul gripal poate controla o persoană. Universitatea Binghamton din New York a menționat că participanții la grupul experimental, care fusese inoculat cu virusul gripei, în loc de o viață liniștită și măsurată, au dezvoltat brusc o activitate socială, participând la petreceri aglomerate și baruri unde virusul era mai ușor să se răspândească.

 

Se pare că, modificând genetic aceleași cordyceps sau agenții cauzali ai rabiei și toxoplasmozei, oamenii de știință ar putea obține un virus zombie. Și dacă eliberează, atunci nu va trebui să sperăm la un rezultat reușit: conform cercetărilor profesorului Robert Smith de la Universitatea din Ottawa, omenirea va avea foarte puține șanse cu un astfel de rezultat. De exemplu, un oraș cu o populație de 500 de mii se va transforma în hoarda morților vii în doar trei zile dacă există unul infectat în el. Este posibil să neutralizăm amenințarea numai datorită atacurilor masive bine concepute și bine organizate asupra persoanelor care merg pe jos și a unui set serios de măsuri preventive, care este dificil de pus în aplicare în condițiile haosului care a urmat în acest caz.

 

Se pare că pericolul unei apocalipse zombie, deși nu foarte mare, dar există încă, și poate că nu merită să-i ridiculizăm pe acei „supraviețuitori” care sapă buncărele, se aprovizionează cu provizii și demolează capetele țintelor de creștere la poligonele de tir.

 

Diferența dintre un bărbat și un șobolan nu este atât de mare, nu degeaba medicamentele noi sunt testate pe șobolani. Acum imaginați-vă că puțin mai puțin de jumătate din omenire (adică câți sunt infectați cu toxoplasmoza astăzi) își vor pierde sentimentul de autoconservare și își vor pierde mințile? (Vrem să spunem chiar mai mult decât acum.) Acest lucru se poate întâmpla dacă Toxoplasma decide să evolueze.

 

Puteți spune că a avut suficient timp pentru acest lucru și este puțin probabil să-i treacă prin cap, mai ales că nu are cap! Dar nu uitați de programele de arme biologice. Poate că oamenii de știință dezvoltă cele mai noi specii de bacterii Toxoplasma gondii chiar acum, iar rezultatele oribile ale propriei lor munci nu le deranjează deloc (pentru că cel mai probabil sunt deja infectate cu Toxoplasma).

 

Trebuie menționat aici că, din punct de vedere tehnic, persoanele infectate cu Toxoplasma nu pot fi considerate zombi în sens restrâns, deoarece nu au fost niciodată morți. Dar este puțin probabil să te consoleze dacă încep să-ți bată ferestrele.

 

 

 

 

Neurotoxine

Unele otrăvuri vă pot încetini atât de mult funcțiile vitale, încât medicii spun că moartea. Astfel de neurotoxine includ, de exemplu, otrava peștelui pufos (în cantități mici, provoacă paralizie și comă letargică). Foarte des, după ieșirea din comă, o persoană își pierde memoria și se dovedește a fi capabilă să îndeplinească doar cele mai simple sarcini: să mănânce, să doarmă și să se plimbe cu brațele întinse.

 

De fapt, acest lucru sa întâmplat deja în Haiti, locul de naștere al cuvântului „zombie”. Dacă nu crezi, întreabă un bărbat pe nume Clavius \u200b\u200bNarcis. În 1980, a apărut în mod neașteptat în satul natal și a declarat că în tot acest timp, fiind considerat mort din 1962, era un zombie. Clavius \u200b\u200ba fost recunoscut de sora sa, în ciuda faptului că a participat la înmormântarea sa de 18 ani. Bărbatul a susținut că a fost obligat să bea un fel de băutură, după care medicii l-au declarat mort (chiar a fost găsit un certificat medical). Dar Clavius \u200b\u200bnu a murit, ci ca zombie a servit un anumit vrăjitor-bokor.

 

Cu toate acestea, vrăjitorii din Haiti au folosit zombi (în aceștia au oprit oamenii cu otravă de broasca bufo marinus și o plantă cu numele grăitor „castravete zombi”) pentru a lucra la plantațiile de zahăr.

 

Data viitoare când puneți zahăr în ceai, amintiți-vă că poate fi recoltat de mâinile harnice ale unui zombie.

 

Din fericire, chiar dacă un vrăjitor foarte rău intenționat găsește o modalitate de a otrăvi cea mai mare parte a populației lumii și de a-i transforma în zombi cu voință slabă, tot nu va putea să-i facă canibali însetați de sânge.

 

 

Virus

În filmul manual pentru toți fanii zombie, „28 de zile mai târziu”, cauza pandemiei a fost un virus care a transformat oamenii în ucigași fără minte în câteva secunde (în 15, dacă ești plictisitor). În realitate, unele tulburări mentale pot duce la același rezultat. Nu sunt, desigur, contagioase. Acest lucru a fost înainte de boala vacii nebune. Boala afectează creierul unui animal, provocând simptome similare cu rabia. Primele cazuri de boală au fost depistate în 1968 în Anglia, apoi în alte țări europene.

 

Cum se poate transforma acest lucru într-o apocalipsă zombi?

La o persoană infectată cu boala vacii nebune, comportamentul se schimbă, există o lipsă de coordonare a mișcărilor, uneori apar convulsii, halucinații și iluzii. Până în prezent, nu se știe că multe cazuri umane de boală a vacii nebune sunt grave în ceea ce privește o epidemie, dar cu toate acestea, acest lucru demonstrează că există posibilitatea unei boli contagioase care afectează creierul uman. Un astfel de virus va fi transmis prin mușcături. O poți numi „super rabie”.

 

 

 

 

Neurogeneza

Ce știi despre celulele stem? Practic, tot ce trebuie să știți despre ele este că acestea sunt utilizate pentru regenerarea celulelor moarte. Astfel, interesul zombiologilor (dacă există brusc) poate fi îndreptat către restaurarea creierului într-un corp mort folosind celule stem.

 

Cum poate duce la apocalipsa zombi?

Moartea cerebrală este probabil cel mai neplăcut eveniment care i se poate întâmpla unei persoane. Oamenii de știință au învățat să crească organe, dar dacă creierul a fost lipsit de oxigen pentru o scurtă perioadă de timp, atunci conexiunile nervoase nu pot fi restabilite, ceea ce înseamnă sfârșitul personalității umane în forma în care a existat înainte. Dar, cu realizările științei moderne, oamenii de știință pot reanima creierul și, ca rezultat, pot obține o creatură vie lipsită de activitate nervoasă superioară. Exact ceea ce putem numi un adevărat zombie – un mort înviat.

 

 

 

 

Nanoboti

Cum poate duce la apocalipsa zombi?

Nu departe este crearea nanovirusurilor care se pot înmulți chiar în creier și pot restabili conexiunile pierdute între celulele nervoase și vă pot programa gândurile. Oamenii de știință au creat deja un nanocyborg cu o singură celulă prin introducerea unui cip de siliciu într-un virus. Un astfel de virus poate exista timp de o lună după moartea proprietarului său. Astfel, să ne imaginăm o situație în care nanoboții sunt implantați în creierul uman, capabil să funcționeze după moartea sa. Ei pot reprograma conexiunile nervoase și pot face corpul să se miște până când acesta se descompune. După aceea, nanoboții vor trebui să se mute într-un nou proprietar, adăugând un nou membru în armata morților vii.

 

Dar, deși oamenii de știință nu au inventat încă toate acestea, vă puteți relaxa și urmări cu îndrăzneală emisiunile dvs. TV preferate.

 

Dacă ar putea fi de fapt o apocalipsă zombie este o chestiune de opinie și discuție. Să spunem așa: cu posibilități moderne în diferite domenii ale științei, o astfel de conversie a unui mort este imposibilă. Dar cine știe ce va „crește” știința viitorului și ce „rețete” vor apărea? Cei care se pregătesc să supraviețuiască apocalipsei zombilor știu că știința nu are nimic împotriva zombilor. În cele din urmă și.

 

Multe mituri ale zombilor au apărut din superstiții din Africa și Caraibe. Acest lucru nu este surprinzător, având în vedere numărul mare de zombi din regiunile tropicale în care oamenii zombi erau folosiți ca forță de muncă gratuită.

 

De la prima lor apariție în istorie, zombii au avut un impact profund asupra lumii noastre, de la religie la artă. Este greu să găsești un aspect al societății care să nu fie afectat de strigoi. Cu toate acestea, fără a ne adânci în amploarea fenomenului, să ne uităm doar la capacitățile de zombi nedocumentate, dar revendicate.

 

ZOMBI – CORPURI REANIMATE.

Carnea de zombi atârnată care distruge cârpe. Catatonie, temperatură rece, sânge negru, fără sângerări – inima morților nu funcționează. Victimele moarte ale mușcăturii sunt conduse de un singur instinct – căutarea cărnii vii, hrană (acești zombi diferă de zombii haitieni, care sunt pur și simplu controlați de „proprietar”).

 

Acest lucru se întâmplă în aproape fiecare film despre apocalipsa zombie, când mulțimile de cadavre roase se mișcă în direcția ascunderii oamenilor în căutarea hranei. Zombii sunt neobosiți și nu acordă atenție durerii – nu există receptori, conexiunile neuronale sunt rupte.

 

Corpul unui zombie mort funcționează datorită puterii „supervirusului”, atunci când acesta reînvie corpul cu o conștiință moartă, prin urmare, chiar pierzând membrele. Mușcat sau zgâriat de o persoană infectată moare și apoi se întoarce ca un zombie, astfel încât acestea evoluează rapid și cuceresc teritorii.

 

La fel ca mulți monștri, zombii au rădăcini în folclor și, potrivit unor cercetători, sunt participanți reali la evenimentele din Haiti. Aici ne uităm la zombii haitieni și la opțiunile pentru salvarea zombilor.

 

ZOMBI HAITIANI.

Zombii au prins rădăcini bine în poveștile și mitologia haitiană. Cercetătorii care au studiat cultura haitiană au relatat nenumărate povești ale victimelor ale căror corpuri au fost readuse la viață de către bokor sau vrăjitori.

 

Astfel de zombi sunt sclavi fără minte. Nu sunt conștienți de ei înșiși și nu sunt deosebit de periculoși dacă nu primesc sare, ceea ce restabilește sentimentele și conștiința. Poveștile de acest gen sunt ca „povești cu focuri de tabără” – prind cele mai profunde temeri ale ascultătorului și par credibile, în ciuda tuturor improbabilităților.

 

Chiar și după ce au studiat numeroase povești și zvonuri, cercetătorii nu au găsit dovezi convingătoare pentru recunoașterea fenomenului de a zombifica oamenii.

Adesea, presupușii zombi au primit puține sau deloc îngrijiri medicale până la moartea lor aparentă, căzând pur și simplu într-o stare de epuizare mentală. Cercetătorii au întâlnit identități false și fraude.

 

Cu toate acestea, fenomenul nu poate fi respins în totalitate, deoarece există cazuri cu adevărat unice.

 

EU SUNT ZOMBI.

În 1980, un bărbat a apărut într-un sat haitian, pretinzând a fi Clairvius N., care a murit la Spitalul Albert Schweitzer din Dechapel, la 2 mai 1962. Clairvius nu știa unde și-a petrecut anii pierduți, deși și-a amintit cum, în momentul presupusului său deces, era paralizat, dar era conștient. Bărbatul chiar a văzut cum doctorul și-a acoperit fața și a susținut: am fost înviat de bokor și am făcut un zombie.

 

Din moment ce moartea solicitantului ciudat a fost înregistrată în spital, oamenii de știință au considerat cazul ca fiind dovezi potențiale ale zombilor haitieni. Într-adevăr, conform documentelor, Clairvey a fost îngropată.

Deși, când a dispărut, familia a fost raportată ca dispărută. Bărbatul a răspuns la toate întrebările despre familia și copilăria cunoscute de cei apropiați. În cele din urmă, a fost recunoscut de familie și prieteni.

 

Clairvey a fost impulsul proiectului zombie, un studiu al originilor zombilor efectuat în Haiti între 1982 și 1984. În acest timp, etnobotanistul și antropologul Dr. Wade Davis a călătorit în Haiti sperând să descopere originile zombiei haitieni.

 

Davis a călătorit în Haiti pentru a solicita lui Nathan S. Kline. Medicul nu a crezut și a suspectat un anumit medicament responsabil de apariția spălării creierului. Deoarece medicamentul poate avea utilizări medicale, în special în domeniul anesteziologiei, Kline spera să colecteze probe, să le analizeze și să determine cum funcționează.

 

De la haitienii care cred în zombi, Davis a aflat că vrăjitoria lui Bokor nu are nicio legătură cu drogurile sau otrăvurile. Conform legendelor locale, bokor surprinde o parte din sufletul victimei alese, direct legată de persoana respectivă.

 

Cu toate acestea, un cercetător curios a descoperit că bokor folosea pulberi complexe obținute din plante și animale uscate în ritualurile sale.

Davis a colectat opt \u200b\u200bmostre de pulbere de zombi în patru districte din Haiti. Ingredientele nu erau identice, dar șapte din cele opt probe aveau ingrediente comune:

 

° Una sau mai multe specii de pești care conțin o neurotoxină mortală numită tetrodotoxină.

° Broasca de mare (Bufo Marinus sau broasca – da), care produce substanțe extrem de otrăvitoare și toxice

° Pulberile conțineau ingrediente vegetale și animale, cum ar fi șopârle și păianjeni. Unii au inclus chiar și sticlă zdrobită!

 

Utilizarea peștelui păianjen l-a fascinat pe Davis. Tetrodotoxina provoacă paralizie și moarte, iar victimele otrăvirii cu tetrodotoxine rămân deseori conștiente până la moarte.

 

Paralizia blochează răspunsul la stimuli externi – cum ar fi Clairvius. Medicina cunoaște cazuri când oamenii au luat tetrodotoxină și păreau morți, deși apoi s-au recuperat complet.

 

Poate, a sugerat Davis, pulberea aplicată local a creat iritare și a pătruns în pielea victimei. Dacă era o băutură, atunci tetrodotoxina a paralizat imediat victima. În orice cerere, persoana otrăvită părea moartă. După ce a așteptat ca familia să îngropă victima, Bokor a scos corpul deja zombificat din mormânt pentru a fi predat „proprietarului”.

 

Rețineți că corpul zombi a necesitat „hrănire” constantă cu pulbere de zombi pentru a menține victima sub control. Și din nou, în acest caz, nu există un zombie clasic, când corpul este absolut mort, mușcat, membrele sunt rupte, chiar și capul este deteriorat – dar continuă să funcționeze în căutarea hranei. În timp ce oamenii zombie, un fel de afacere a unui vrăjitor, furnizarea de sclavi unui client.

 

Deși teoria lui Davis este promițătoare, are unele goluri, au remarcat oamenii de știință, găsind contradicții în studiu.

 

PUTEREA ZOMBIEI?

Există mai multe origini posibile pentru termenul „zombie”. Acestea includ jumbie, termenul din vestul Indiei pentru „fantomă” și nzambi, Kongo, care înseamnă „spiritul unui mort”.

 

La prima vedere, cercetările lui Davis par a fi destul de acceptabile. Tetrodotoxina provoacă cu siguranță paralizie și moarte. Deși există câteva cazuri în care oamenii și-au revenit după otrăvirea aproape fatală a tetrodotoxinei. Pentru mulți oameni, teoria unui doctor în antropologie este suficientă, dar oamenii de știință sunt oameni foarte meticuloși care au nevoie de dovezi mai cuprinzătoare.

 

Unele dintre probele aduse de Davis în Statele Unite au arătat rezultate vizibile pe pielea șobolanilor și a maimuțelor rhesus. Subiecții au căzut instantaneu în letargie, devenind complet imobile, și-au pierdut reacțiile la stimuli externi … din păcate, subiecții nu au devenit zombificați și nu au murit, în general s-au recuperat complet.

 

Acest lucru a ridicat întrebări cu privire la legitimitatea cercetării lui Davis și la componentele reale ale probelor aduse din Haiti. Oamenii de știință au întrebat:

 

° a observat profanarea mormintelor în timp ce colecta ingredientele pulberii

° dacă experimentele inițiale cu pulberea testată au fost efectuate de oamenii de știință

° dacă s-au adăugat alte substanțe la pulberea testată

° cine a monitorizat pulberea livrată pentru integritate inițială

 

Întrebările au sugerat că probele de pulbere erau aproape lipsite de tetrodotoxină. Este posibil ca plasarea pulberii în soluția de test să degradeze ingredientele active, a explicat un cercetător despre fenomenul zombie haitian.

 

Mai multe detalii au devenit clare: Davis a repetat aplicarea pulberii folosind șobolani și nu a obținut absolut niciun efect. După examinarea mai multor zombi suspectați cu ajutorul specialiștilor, s-au găsit semne clare de boală mintală.

 

Mulți oameni văd munca lui Davis ca singura explicație posibilă pentru fenomenul zombie haitian. Alții îl resping ca fiind neștiințific și extrem de dubios, dacă nu chiar o farsă. Citiți mai multe despre controversa din jurul cercetării zombie haitiene și Davis în numărul din octombrie 1988 al Science sau The Lancet.

De fapt, pentru toată improbabilitatea fenomenului zombie, munca lui Davis este cea mai semnificativă în acest domeniu, deoarece nu au fost efectuate alte cercetări. Un alt lucru este, de asemenea, evident: în regiunile îndepărtate ale planetei, pot exista secrete transmise strict în cadrul familiei, inclusiv „rețetele” berii infernale.

 

Așa cum am menționat deja, zombii fac parte din cultura noastră, stabilindu-se ferm în cărți, filme și jocuri, iată câteva cuvinte despre acest lucru și supraviețuirea în cazul unei apocalipse zombi:

 

ZOMBILE NU SE TRĂiesc, DAR CE NU TRĂIEȘTE NU ESTE ZOMBI.

Potrivit teoriilor lui Davis, o persoană otrăvită de o pulbere zombie haitiană este pusă în mișcare fie într-un sicriu, fie după ce a fost scoasă din mormânt. Dacă procedura nu merge așa cum este planificat, atunci bokor are un mecanism de apărare. Cu toate acestea, pulberea poate ucide victima complet și irevocabil.

 

Deși zombii au apărut în cinematografie în 1919, mulți îl citează pe George A. Romeros ca fiind tendința standardului modern de zombi. În filmul clasic Noaptea morților vii, Romero îi înfățișa pe zombi ca pe cadavre care se mișcau încet, reanimate de radiațiile de la un satelit care se întorcea de la Venus.

 

Radiația a lovit morții recenți, iar zombii rezultați au devenit invulnerabili până când cineva le-a distrus creierul sau și-a rupt capul din corp. Din fericire, în Noaptea morților vii, zombii erau idioți proști, fără conștiință. Utilizarea obiectelor improvizate a fost limitată la utilizarea obiectelor contondente ca bastoane.

 

În lucrările ulterioare ale lui Romero, zombii au devenit vizibil mai inteligenți și conștienți de sine, deși se mișcau încet și aveau o inteligență minimă.

 

Mulți scriitori au folosit conceptul de zombi al lui Romero:

° cadavre moarte reanimate de radiații, substanțe chimice, viruși, vrăjitorie sau dezastre naturale

° oamenii și animalele sunt zombificate, deși pisicile nu pot fi zombificate

° foarte puternic, dar nu foarte rapid, destul de inactiv

° imun la durere și capabil să funcționeze cu orice leziune a corpului, cu excepția decapitării sau a leziunilor cerebrale

° le este frică de foc și luminile puternice clipesc

 

Virusul zombie este extrem de contagios, chiar și o zgârietură va duce la consecințe triste. Oamenii mușcați de zombi se transformă adesea rapid în zombi în timp ce sunt încă treji.

 

În alte cazuri, oamenii mor din cauza mușcăturii și sunt apoi reanimați cu aceeași putere ca și alți zombi. Pe scurt, această „virulență rapidă a mușcăturii” duce la o veritabilă plagă de zombi, în care strigoii depășesc cu mult numărul oamenilor vii.

 

Zombii sunt strigoi, dar nu toți strigoii sunt zombi, iar un cadavru înviat nu este întotdeauna un zombie. Crezi că este un paradox? Deloc. De exemplu, monștrii lui Frankenstein, adunați din diferite părți ale corpului, nu sunt zombi, deoarece au inteligență și conștiință.

 

Mumiile pot avea asemănări izbitoare cu zombii, chiar și cu vorbirea guturală și plimbările șocante. Cu toate acestea, conservarea fizică deliberată a mumiei îi deosebește de zombii obișnuiți. Inițiat de un virus în monștrii însetați de sânge, oamenii din 28 de zile mai târziu nu sunt zombi, deoarece nu mor înainte de a avea un aspect asemănător zombi (deși se mișcă rapid).

 

Când vorbesc despre imposibilitatea unei apocalipse zombi și dau argumente pentru munca corpului la nivel celular, pare a fi viclean. Da, în condiții necunoscute, o celulă moartă poate reveni la funcția sa documentată. Conexiunile neuronale sunt rupte, sângele coagulat în fibrele musculare etc. etc. – atât, corpul este rece, țesuturile sunt rupte.

 

Tot ce s-a spus este adevărat, dar adevărat numai pentru „anumite condiții”. Dar ce se întâmplă dacă pe scenă apare un „virus Ti5Wj” care strică miturile? O condiție necunoscută, reprezentată de capacitățile nedeclarate ale TiDable, deși nu va readuce celula la funcționare completă, va restabili memoria celulară. Și acesta este un pas către apariția zombilor pe străzi, din care va trebui să scapi.

 

CUM SĂ SUPRAVIEȚI ÎNTR-UN APOCALIP ZOMBIE.

Indiferent dacă întâlniți un zombie tipic sau o rasă modificată, mai inteligentă, genul post-apocaliptic oferă recomandări pentru supraviețuire în situații extreme și un atac de zombi: principalul lucru este să intrați în panică.

 

° Îndepărtează-te imediat de zombi. În majoritatea cazurilor, poți să te miști mai repede decât poți.

° Colectați alimente, apă, radio, lanterne și arme și treceți în siguranță.

° Dacă este posibil, deschideți un mall, magazin cu amănuntul, depozit sau altă locație unde puteți accesa cu ușurință produsele alimentare și de susținere a vieții.

° Stați departe de zonele dens populate, unde infecția este probabil mai severă.

° Baricadați toate intrările, asigurați-vă că verificați accesul la incintă de la nivelul subsolului.

° Nu vă blocați niciodată într-un colț sau alt spațiu închis.

° Amintiți-vă că oricine mușcat sau ucis de un zombie va deveni o amenințare pentru dvs. și pentru cei din jur. Cu toate acestea, va fi mai ușor să supraviețuiești într-un grup de fețe familiare sau într-o echipă mai mare – alegerea este individuală și depinde de profilul tău psihologic.

 

Da, totul a mers prost, a venit apocalipsa zombie, dar păstrându-ți vigilența așteptați cu răbdare salvatorii. În același timp, continuarea pregătirii pe termen lung pentru supraviețuire și controlul atent al teritoriului de reședință.

 

De-a lungul anilor, în cultura noastră, tema zombilor s-a dezvoltat și a luat o poziție puternică…. Mai ales în ultimii ani a fost populară ideea unei apocalipse zombie, în care rămășițele umanității se luptă pentru locul lor pe planetă alături de morții care umblă, ca în seria „The Walking Dead”.

 

De cele mai multe ori, apariția primului cadavru reînviat nu este menționată nicăieri și secretul modului în care a început totul nu este dezvăluit. În unele scenarii ale filmelor de dezastru, începutul apocalipsei este o boală infecțioasă.

 

O mutație a organismului apare datorită unui agent patogen transmis de la o persoană la alta de un virus (ca în „Resident Evil”) printr-o mușcătură.

 

Adesea, scenariul pentru începutul „sfârșitului lumii” este un accident într-o instalație secretă sau într-un laborator științific secret, de unde izbucnește un virus mortal, transformând oamenii în canibalii morți veșnic flămânzi („28 de zile mai târziu”).

 

Apariția zombilor agresivi este, de asemenea, asociată cu magia, în special magia voodoo, din cauza căreia zombie se supune ordinelor cuiva (ca în filmul din 1932 „White Zombie”) sau insuflă un demon sau un spirit malefic într-un cadavru. De asemenea, una dintre variantele apariției zombilor este recunoscută ca „pedeapsa lui Dumnezeu”, un fel de opțiune de ardere a creierului, unde există un singur scop – să mănânci.

 

S-a dovedit de mult că nu pot exista în lumea reală, chiar și în ciuda ideii fascinante de apocalipsă zombi; supraviețuire extremă în condițiile teribile ale luptei împotriva unui dușman supranatural puternic, practic indestructibil.

 

În ciuda romantismului unei astfel de combinații de circumstanțe – individual cu propriul „eu” și cu un grup restrâns de oameni (dacă ai noroc), unde poți găsi o legătură cu o altă persoană. La urma urmei, acum este mai dificil pentru oameni să găsească o limbă comună, să iasă din spațiul de internet și să stabilească contactul cu cineva în direct, este o altă problemă atunci când toată lumea nu are de ales – romantismul!

 

Există mai multe motive întemeiate pentru care zombii nu pot exista și să facă parte din lumea reală în principiu. Și numai puterea magiei poate explica existența zombilor.

 

1) În primul rând, adesea în filme, literatură și jocuri, creierul zombie este complet mort, condus exclusiv de reflexul foamei nesfârșite. Dar corpul nu poate funcționa fără creier! Un cadavru păstrează doar câteva funcții după moarte:

 

– creșterea părului și a unghiilor continuă;

– rata de creștere a celulelor pielii scade treptat și se oprește cu pierderea circulației sângelui în câteva zile;

 

– urinarea poate apărea din cauza slăbirii musculare;

– după încetarea bătăilor inimii, sângele este colectat în cel mai jos loc, în funcție de postura în care persoana a murit, aceasta poate provoca o erecție, iar în timpul relaxării post-mortem și contracției musculare, poate să apară și ejaculare;

 

– defecarea apare din cauza slăbirii mușchilor și din cauza gazelor eliberate în organism;

– mișcarea musculară reflexă asociată cu zone ale sistemului nervos, care de ceva timp după moarte pot rămâne în continuare active și pot trimite semnale electrice către mușchi; în timp ce mișcarea puternică este imposibilă, se observă mici spasme musculare;

 

– în timpul putrefacției și activității bacteriilor care distrug corpul, cantitatea de mucus și gaze din interior crește și, împreună cu rigor mortis, poate duce uneori la sunete neplăcute și ciudate emanate dintr-un cadavru, ca și cum mortul „vorbește”;

 

– gazele care se acumulează în interiorul corpului pot servi și ca un fenomen neplăcut și extrem de rar al nașterii într-un cadavru feminin. Acest lucru se întâmplă dacă o femeie a fost însărcinată în timpul vieții, dar după moarte, cadavrul copilului nu a fost scos din pântecele mamei și a fost îngropat cu ea (s-ar putea să nu știe despre sarcină, nu au făcut autopsie sau, din cauza credințelor religioase, au fost îngropați împreună). Gazele acumulate în cadavrul în descompunere duc la expulzarea postumă a fătului;

 

– activitatea creierului persistă după stop cardiac, timpii activității creierului pot varia de la câteva minute la câteva zile cu anumite medicamente și în anumite circumstanțe, deși dacă inima începe să bată din nou, cel mai adesea, leziunile ireparabile vor fi cauzate creierului din cauza lipsei de oxigen.

 

După cum puteți vedea, corpul uman nu poate continua să funcționeze prea mult timp după moarte, iar gradul de performanță al acestuia este limitat de câteva reflexe și funcții minime ale corpului.

 

2) În al doilea rând, un cadavru în descompunere, deși infectat cu un supervirus, nu se poate mișca, merge sau chiar mai mult alerga, chiar dacă o parte a creierului este în viață și continuă să trimită impulsuri către membre, deoarece celulele musculare sunt moarte și impulsurile nu ajung la neuroni. la fibrele musculare, care la rândul lor nu se pot contracta.

 

La carnea putrezită, celulele sunt moarte și orice mișcare are nevoie de impulsuri. Chiar dacă persoana moartă este nouă și proaspătă, impulsurile către celulele sale vor ajunge din ce în ce mai încet, deoarece fără aport de sânge activitatea vitală a celulelor este imposibilă, prin urmare, ele vor muri și va începe descompunerea.

 

3) Inima nu funcționează – țesuturile nu sunt alimentate cu oxigen, nu există procese biochimice importante responsabile de producerea de energie, cu ajutorul cărora se mișcă membrele. Într-un corp în care inima și, în consecință, plămânii nu funcționează, nu pot exista procese aerobe pe termen lung, adică mișcare, deoarece nu există circulație a sângelui și nu există aport de oxigen.

 

Răsucirea unui braț este un spasm muscular, stând pe două picioare și mișcarea este un proces complex și consumator de energie, care, în primul rând, necesită impulsuri din creier și, în al doilea rând, energie pentru mișcare.

Cel puțin datorită acestor 3 aspecte importante, umanitatea nu va înțelege niciodată apocalipsa zombie în toată gloria sa. Nu te jefui în ruinele orașului tău, luptând împotriva carotei agresive de mers cu o macetă sau o pușcă în mâini. Numai magia capabilă să miște chiar și celulele moarte și un creier care nu funcționează poate ridica un cadavru din mormânt și îl poate face să meargă și să-i atace pe alții.

 

Cel mai apropiat film de realitate despre apocalipsa zombie este „28 de săptămâni mai târziu”. În film, virusul care transformă oamenii în „zombi” a fost numit virusul furiei și nu i-a ucis purtătorii, lipsindu-i de controlul asupra acțiunilor lor și oferindu-le superputere, care este foarte asemănătoare cu virusul rabiei.

 

De asemenea, transmis prin salivă sau prin mușcătură, virusul infectează creierul și se răspândește de-a lungul căilor nervoase. Emoțiile sunt controlate de lobii frontali ai creierului, în regiuni situate profund, din care există zone responsabile de emoții primitive, cum ar fi agresivitatea și foamea.

 

Partea creierului responsabilă de acțiuni primește semnale de la acestea și controlează aceste emoții prin declanșarea funcției de oprire. Evident, atunci când creierul este deteriorat, funcțiile de oprire nu mai funcționează, ceea ce provoacă accese de furie, iar în timpul agresiunii, sunt eliberați hormoni (testosteron, adrenalină etc.) și enzime care contribuie la apariția superputerii, care se află deja în potențialul corpului uman.

 

Da, nu uitați că o persoană nu folosește tot potențialul inerent în noi prin natură. Da, în situații extreme cu adrenalină puternică, oamenii sunt capabili să alerge mai repede sau să ridice lucruri grele pe care nu le-ar putea ridica în mod normal. În aceste cazuri, corpul lucrează pentru uzură, dar aceasta este funcționarea corpului sub controlul creierului.

 

Având în vedere toate cele de mai sus, bazate pe dovezi științifice pe tema zombilor și a apocalipsei zombilor, această problemă poate fi respinsă ca o absurditate absolută. Este adevărat, dacă lumea fizică nu permite posibilitatea existenței zombilor în realitate, atunci există și lumea formulelor magice.

 

În lumea magiei, a magiei și a vrăjilor, cu lucrul asupra corpului și obiectelor, totul este mult mai ușor. Aici este suficient să șoptiți o vrajă, să presărați o pulbere vicleană pe foc și orice corp își schimbă caracteristicile în direcția necesară. În acest caz, da, aici nu sunt posibile doar bețe noduroase încărcate cu megatoni de energie atomică, ci sunt acceptabile și creaturi zombie.

https://ik-ptz.ru/ro/obschestvoznanie/sushchestvuet-li-virus-zombi-v-realnoi-zhizni-misterii-uzhasa.html

///////////////////////////////////////

Contemporanul » Lecturi – Despre Cărți » „Ereticul” Tolstoi

 

Scris de Theodor Codreanu  

https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/ereticul-tolstoi.html

Păcatul în care cad creştinii ispitiţi de raţionalismul secularizant, pretinzând că o fac chiar în numele Bisericii, mai ales în Occident, dar nu numai, s‑ar părea că vine din contradicţia sesizată şi de Tolstoi: „Împărtăşirea învăţăturii lui Hristos în cuvinte şi negarea ei în fapte” (Întoarcerea la învăţătura lui Hristos). Şi Scriptura ne‑o reaminteşte, prin dilema: cunosc binele şi vreau să‑l urmez, dar fac răul. Oare nu de aceea Biserica, inventând instituţia Inchiziţiei, a ajuns la condamnări la moarte, încălcând poruncile să nu judeci şi să nu ucizi? De aici s‑a răspândit eroarea că religia creştină are intenţii bune, dar imposibil de realizat în lume, confundându‑se cu soarta utopiilor de tot felul.

 

*

 

Marea întrebare pe care şi‑o pune Lev Tolstoi e dacă europenii au urmat legea lui Hristos, care îndeamnă să nu judecăm şi să condamnăm, dacă vrem a înfrânge răul. Justiţia omenească a fost şi este întotdeauna precară, incapabilă să curme răzbunarea izvorâtă din lex talionis (care e mai veche decât se crede, venind din Codul lui Hammurabi), perpetuată ca vendetă, ca haiducie, ca duel, ca acţiuni cu eroi justiţiari care abundă literatura universală, de la Iliada şi Odiseea, până la Hamlet, Contele de Monte‑Cristo şi până la filmele de pe întreg mapamondul. Tolstoi ajunge la concluzia că atât ateii, cât şi creştinii s‑ar fi înţeles, într‑o privinţă, anume că „învăţătura lui Hristos nu poate fi îndeplinită”. De fapt, în asta ar consta erezia lui, când judecă Biserica după cele lumeşti, constatând că legile violenţei nu îndreaptă răul, acesta neputând fi nimicit cu rău, ci doar cu un ce măreţ. Tolstoi a riscat o contradicţie în termeni, acuzând oamenii, nu fără temei, că au redus creştinismul la un ideal frumos, dar intangibil. Creştini şi atei, deopotrivă: „După părerea lor, Hristos n‑a putut să se ridice până la înălţimea înţelegerii întregii înţelepciuni a civilizaţiei şi culturii noastre”. Şi: „Aceşti savanţi judecă creştinismul după creştinismul pe care‑l văd în societatea noastră”. O atitudine gnostică, în definitiv. Dimpotrivă, creştinismul este cel mai real dintre realităţi. Geniul lui Tolstoi o înţelege: „Orice învăţătură a adevărului este un vis pentru cei rătăciţi”. Şi: „Legislatorul savant dovedeşte ştiinţific că datoria cea mai sfântă a omului este de a lupta pentru apărarea drepturilor sale”.

 

În lume, liniştea noastră se sprijină pe mizeria, desfrâul, suferinţa a milioane de oameni violenţi. Reducând lumea creştină la un vis frumos, irealizabil, oamenii au creat, în schimb, un vis urât, planetar: „E de‑ajuns să înţelegi că lumea aceasta nu este aceea pe care Dumnezeu a dat‑o pentru bucuria oamenilor, că este o lume care a fost organizată de oameni pentru pieirea lor, că lumea asta este un vis, dar un vis sălbatic, îngrozitor, delirul unui smintit, din care este de ajuns să te deştepţi pentru ca niciodată să nu te mai întorci la el”.

 

*

 

Tolstoi crede că e cel dintâi care a descoperit că legea lui Hristos neagă legea lui Moise, deşi spune că a venit să o împlinească. Doar teologii ar fi zis că Hristos „nu neagă legea lui Moise”, ci o susţine „până la ultima silabă şi chiar o împlineşte”. Mă tem că aici Tolstoi nu trece de logica binară, ignorând‑o pe aceea a Sfintei Treimi. Sau poate de aceeaşi meteahnă suferă şi teologii vizaţi. Paradoxul e că atât teologii, cât şi Tolstoi au dreptate, în sistemul lor de referinţă. Scriitorul insistă că Iisus nu completează legea veche, ci o neagă şi aduce una nouă, singura realistă. Aşa şi este, deşi Iisus afirmă şi contrariul. Tolstoi acuză teologia că a interpretat greşit versetele din Matei 5, 17‑18[1]. De fapt, trebuie citite şi următoarele, cel puţin până la versetul 21, care infirmă şi confirmă, simultan, pe Tolstoi. Noutatea absolută a învăţăturii lui Iisus vine după plinirea celei vechi, căci legea cerului o transcende pe cea scrisă a cărturarilor şi a fariseilor. Altfel spus, Iisus se desparte de legea mică, aceea a cercului strâmt, cum ar spune Eminescu, aceea care‑l condamnă la crucificare şi pe Mântuitor, dar şi pe poet, trăitor în cercul cel mare.

 

*

 

Orice jurământ, deduce Tolstoi, ne este smuls pentru a produce răul. Evanghelia porunceşte să nu juri, iar justiţia pseudocreştină te sileşte să juri cu mâna pe Biblie! Dilemă plină de ironie.

 

*

 

Interpretarea dată de Tolstoi Evangheliei este cea literală. El crede că până şi Sfinţii Părinţi s‑au complicat hermeneutic, denaturând litera evanghelică. În unele privinţe, posibil să aibă dreptate. Iată cum interpretează Tolstoi porunca a patra: „niciodată cu forţa nu te opune forţei, cu violenţă nu răspunde violenţei; te vor bate, rabdă, îşi iau de la tine, dă‑le, te forţează să lucrezi, lucrează, vor să ia de la tine ceea ce noi socotim că este al nostru, dă‑le”. Dar dacă au venit să‑ţi ia viaţa pe care doar Dumnezeu ţi‑a dat‑o? Crima nu e creştină: în consecinţă, a fi creştin înseamnă a apăra Viaţa. Fără ea, se rupe treimea hristică: Calea, Adevărul şi Viaţa. Apărându‑te, îl aperi pe Hristos. Iată ce uită să ne spună Tolstoi.

 

*

 

Abandonând creştinismul, oamenii s‑au pomenit, chiar ca atei, că au nevoie de drepturile omului, creştine prin excelenţă. După învăţătura lui Hristos, nimeni nu are drepturi asupra altor oameni. Mai mult, Hristos aduce oamenilor pacea.

 

*

 

Marea întrebare pusă de Tolstoi: „De ce oamenii nu fac ceea ce Hristos le‑a spus şi ceea ce ar putea să le dea cel mai mare bine posibil şi ceea ce ei veşnic au dorit şi doresc?” Toate răspunsurile găsite: învăţătura e bună, dar irealizabilă. Acesta este un răspuns ideologic şi e aplicabil, bunăoară, în cazul comunismului. Dar comunismul e greu de realizat, pe când învăţătura lui Hristos e infinit mai uşor de îndeplinit. De ce nu o urmăm? Răspunsul lui Tolstoi: pentru că suntem supuşi unei reprezentări false, dogmatice a creştinismului, încă din copilărie. Prima eroare e că omul a fost făcut fără păcat, necunoscând răul, dar a fost tentat de duhul rău să‑l urmeze. A doua dogmă: Dumnezeu a trimis pe Hristos să‑l scape de păcat pe om, o stare accidentală şi vremelnică. Hristos a răscumpărat păcatul lui Adam, redând credinciosului raiul.

 

Scriitorul vede aici contradicţia fundamentală a creştinismului dogmatic: „toată viaţa mea, cu lupta ei internă şi cu succesele inteligenţei nu este viaţa adevărată, ci viaţa decăzută, fără nici o nădejde, stricată: adevărata viaţă, fără păcate, este în credinţă, adică în imaginaţie, adică în nebunie”. Şi: „Numai reprezentarea existenţei a ceea ce nu există a putut duce la această contradicţie uimitoare”. E o reprezentare mincinoasă a creştinismului veche de 1800 de ani! Cele două premise au dus la viaţa noastră pseudo‑creştină: 1) că viaţa noastră legală e fericită, pe când viaţa pământească e nelegală, adică nefericită, „o viaţă imposibil de îndreptat cu forţele omului”; 2) salvarea nu‑i decât în credinţă, din această viaţă „nelegală”. După Tolstoi, Biserica s‑a legitimat ca instituţie din cea de a doua premisă, ca înlesnitoare a salvării omului înglodat în viaţa păcătoasă. Iar din prima premisă s‑au născut toate teoriile filosofice şi politice. Aşadar, Biserica şi teoriile publice au creat istoria europeană plină de interminabile rătăciri, în căutarea fericirii. În realitate, s‑a uitat că istoria înseamnă dezlegarea „contradicţiei dintre natura umană şi cea animală” a omului. Celelalte religii şi filosofii s‑au orientat spre „organizarea vieţii omeneşti” şi spre „explicarea a ceea ce fiecare dintre ei trebuie să facă ca să poată exista şi trăi mai bine”. În schimb, pseudo‑creştinismul a mutat fericirea în altă lume, iar ştiinţa s‑a orientat spre descoperirea legilor generale care ne‑ar da fericire pe pământ, stăpânindu‑le. „Sunt convins că după câteva veacuri – adaugă Tolstoi – aşa‑zisei activităţi ştiinţifice a ultimelor veacuri ale omenirii europene va forma un obiect de râs şi de tristeţe pentru generaţiile viitoare”.

 

De aici se iveşte şubrezenia raţionalismului tolstoian, prin care rusul credea a combate raţionalismul ştiinţific european, pus pe acelaşi plan cu dogmele pseudo‑creştine. Tolstoi credea că savanţii şi Biserica vor descoperi, finalmente, învăţătura lui Hristos, care ne‑a arătat clar „ce trebuie să facă oamenii pentru a trăi fericiţi”. Ei n‑au făcut decât să răstălmăcească învăţătura prin teologie, dând oamenilor iluzia irealizării acestei învăţături.

 

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

 

Nota:

[1] „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n’am venit să stric, ci să plinesc. Că adevăr vă grăiesc. Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă sau o cârtă din lege nu va trece până ce toate se vor împlini. Aşadar, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi astfel îi va învăţa pe oameni, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor. Că vă spun: Dacă dreptatea voastră n’o va întrece pe a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 17‑20)

 

Theodor Codreanu

 

 

///////////////////////////////////////

 

Contemporanul » Editorial » A rezista sub dictatură

 

Scris de Nicolae Breban în Editorial  

 

L‑aţi cunoscut pe Paul Georgescu în perioada aceea?

 

L‑am cunoscut prin Nichita. Nichita îl vedea mai des. Eu nu lucram la Gazeta literară, dar uneori Nichita aranja să ne întâlnim la Capşa. Paul Georgescu mergea în fiecare seară la Capşa, unde veneau băieţii de jos, de la Universul, cu şpalturile. De câteva ori, noi, amicii lui Nichita – Cezar Baltag, Grigore Hagiu, eu şi Matei Călinescu – ne‑am întâlnit cu Paul Georgescu la Capşa, la masa lui. La revistă, nu ajungeam să stăm la el în birou.

 

La Capşa exista boemă literară?

 

Nu era boemă. Vremea nu permitea aşa ceva. Erau vremuri dure încă.

 

Sărăcăcioase…

 

Sărăcăcioase. Nu uita că în ’58 Dej a lansat un nou val de arestări după Revoluţia din Ungaria. Într‑o noapte din ’58 au fost arestaţi 40.000 de oameni. Îţi dai seama ce val de teroare se abătuse peste întreaga ţară. Capşa, ca şi Nestor, şi barul de la Athénée Palace trăiau o anumită inerţie hotelieră şi culturală.

 

Prin anii ’80, cafenelele literare deveniseră locuri unde se făcea disidenţă politică. În perioada aceea nu existau grupuri de scriitori prin cafenelele literare, care vedeau altfel viaţa literară?

 

Asta a fost mult mai târziu. Nici nu se punea problema unei disidenţe atunci. Repet, se punea problema supravieţuirii. Se punea problema supravieţuirii la două niveluri: cel mai dur – să mori sau să trăieşti, să fii liber sau să stai în puşcărie, ca alte zeci de mii de intelectuali, şi al doilea nivel, să publici sau să nu publici ca scriitor. Grupul nostru de tineri… nici nu existam ca scriitori, spre deosebire de celelalte segmente ale generaţiei noastre, care erau deja glorioase, aveau deja volume şi publicau, bineînţeles, articole politice în Scânteia tineretului, în Gazeta literară, care era, în acele vremuri, mai ales o gazetă politică. Grupul nostru era de tot marginal. Singurul dintre noi care lucra era Nichita, lucra corector la revista Gazeta literară. Mai aveam un prieten de‑al nostru, Petre Stoica, corector la ESPLA; ca reprezentare oficială, grupul nostru nici nu exista. Noi speram, aveam un vis estetic absurd. Noi speram într‑o literatură adevărată. Şi după lansare, multă vreme, grupul nostru a purtat această etichetă de estetizant.

 

Asta înseamnă şi disidenţă…

 

Nu, ni se spunea estetizanţi şi eram atacaţi. Eu am fost atacat în Scânteia când am publicat o singură schiţă. Am fost pus sub egida lui Karl Jaspers. De altfel, bine, erau atacaţi şi Nichita, şi Cezar Baltag, ca promotori ai idealismului reacţionar contemporan. De altfel, aceste atacuri erau bine vizate. Paul Georgescu îi sfătuia pe Nichita şi pe Cezar să publice lucruri angajante pe moment: „Jos mâinile de pe Coreea”, temele vremii. Literatura se amesteca tot timpul cu ziaristica politică. Georgescu îi îndemna, deci, pe poeţi să publice nişte lucruri comandate de partid, ca să poată să publice şi altceva în Gazetă.

 

Cum se făcea comanda de la partid?

 

Nu ştiu. Nu eram nici la partid, nici la gazete.

 

Dar nu aţi aflat din discuţiile cu ceilalţi?

 

Ba da, erau un fel de campanii, cum se întâmpla în industrie şi în agricultură. Se dădeau teme de la partid, cum ar fi „strânsul recoltei”, „moartea chiaburilor” sau „portretul duşmanului de clasă”. Erau chemaţi scriitori şi li se dădeau foarte mulţi bani. Erau case de creaţie extrem de luxoase, Mogoşoaia, Pelişor, unde cu câţiva lei pe zi stăteai în nişte apartamente extrem de luxoase şi scriai la comandă romane, poeme, balade. Iar critica literară nu făcea decât să aplice cuvântul partidului în literatură.

 

Dar cum au apărut casele de creaţie şi avantajele materiale pentru scriitori? Drepturile de autor, în ’58 sau în ’57, erau foarte mari. S‑au păstrat aceleaşi până în 1989.

 

Ăsta a fost singurul lucru pe care l‑a făcut Sadoveanu pentru cultură. Pe de o parte, a grevat literatura cu exemplul său extrem de nociv – şi nu numai literatura, dar şi viaţa socială a României – scriind acel roman, Mitrea Cocor, în care a propus modelul cel mai negru, modelul cel mai barbar pentru colectivizare, pentru furtul pământului de la ţărani. A distrus toată baza românească, pentru că baza românească este ţăranul. Baza românească nu numai fizică, ci şi cea din conştiinţă. Şi astăzi majoritatea intelectualilor de la oraşe sunt fii de ţărani şi au o psihologie ţărănească. Vă daţi seama ce rău a făcut cartea lui Sadoveanu satelor… Un scriitor mare poate scrie şi cărţi proaste. Dar Mitrea Cocor nu e numai o carte proastă, e o carte nocivă, duşmănoasă ţărănimii române. Dar el a acceptat preşedinţia Republicii. Modelul său politic a fost urmat, după aceea, de alţi conducători improvizaţi: Chivu Stoica, Dej şi ceilalţi. Aceştia au aplicat acest model Sadoveanu la sate. Probabil că el şi‑a spus: vom trăi 1000 de ani sub ruşi, dar să trăim bine. Şi atunci a făcut legea aceea, a şi luptat pentru legea drepturilor de autor, în ’57. Atunci venitul mediu al scriitorului era cât al unui director general din minister. Până acum 10 ani tarifele erau mulţumitoare. Pentru un ciclu de poezii puteai să iei 1500 de lei, 2000 de lei. Atunci, pentru un roman puteai să iei câteva sute de mii, deci, ca şi în Rusia, deveneai bogat, dacă scriai mult şi erai bine văzut de partid.

 

Erau scriitori bogaţi?

 

Sigur că da. Însă nu era literatură pe vremea aia. Era o propagandă abia mascată.

 

În perioada aceea au apărut peste noapte şi multe instituţii culturale, filarmonici, teatre. Ce voia partidul?

 

Partidul a fost întotdeauna grijuliu în a păstra formele. Marea Adunare Naţională era un Parlament. Ce nevoie avea Ceauşescu de Marea Adunare? Hotărârile erau luate de C.C. şi la el acasă. El stătea trei zile de dimineaţă până seara în Marea Adunare, ascultând nişte roboţi în faţa lui, ca să păstreze forma. Comuniştii erau foarte grijulii cu formele instituţionale, o ipocrizie socială, la urma urmei.

 

Aţi fost în perioada aceea în case de creaţie?

 

Prima oară am fost în ’63.

 

Ce mit avea Camil Petrescu? Atunci circula trilogia sa…

 

Care trilogie?

 

Cu Nicolae Bălcescu.

 

O carte ruşinoasă, o carte scrisă la comandă. Iată una dintre cărţile scrise la comandă, în jurul căreia s‑a făcut mare tapaj. O carte care a manipulat şi a contorsionat toate datele istoriei româneşti, cu Bălcescu, în prietenia noastră cu ruşii ş.a.m.d. Iată un tip de colaborare pe care o făceau aceşti mari scriitori.

 

În ’56 a fost înăbuşită revolta din Ungaria. Vă amintiţi ce ecou a avut?

 

În viaţa studenţească; eram student la Cluj şi am participat imediat la câteva adunări. S‑au contestat marxismul, ca teză, şi limba rusă. Chiar după aceea s‑a şi scos limba rusă din universităţi. După ’56. Însă unii dintre studenţii agitatori de pe vremea aceea, mai ales de la Timişoara, unde a fost o demonstraţie de stradă, au fost arestaţi sau excluşi din Universitate. Iar în ’58 a urmat un alt val de arestări, prin care Gheorghiu‑Dej a vrut să‑şi asigure dominaţia.

 

În ’58?

 

În ’58 a fost valul, la doi ani.

 

În ’58 a fost arestat Ivasiuc, nu?

 

Nu, în ’56. El era unul dintre organizatorii unei manifestaţii studenţeşti care nu a mai avut loc pentru că securiştii le‑au luat‑o înainte, i‑au arestat. Fuseseră trădaţi.

 

Ivasiuc v‑a vorbit de această perioadă?

 

Mi‑a vorbit nopţi întregi despre puşcăriile lui. Păcat că nu a scris nimic despre asta. Îi era frică. Dar vorbea fantastic despre puşcăriile lui, la un cu totul alt nivel decât Goma. Cu o înţelegere a tipologiei umane. Vorbea comparabil calitativ în tonul excelentei cărţi a lui Ion Ioanid, însă cu mai mult spirit… Cartea lui Ioanid, care‑i profund obiectivă, nu‑i o carte plină de ură… Ivasiuc putea să păstreze o anumită distanţă faţă de suferinţele sale personale, ceea ce e rar la un om care a suferit. El putea să facă portrete obiective torţionarilor, ofiţerilor care‑l torturau. El a fost arestat, spuneam, la prânz, şi la ora 12, în aceeaşi noapte, nu mai avea nici un dinte în gură.

 

L‑a tentat vreodată să‑şi scrie amintirile din închisoare?

 

A făcut‑o, şi a făcut‑o prost, adică mincinos. Şi i‑am reproşat‑o de câteva ori. De exemplu, într‑un roman de‑al lui, unde acţiunea se petrece în timpul războiului, vine un lung cortegiu de prizonieri, cu hainele rupte, pline de nămol, cu supraveghetori care‑i lovesc. Or, acest lucru nu l‑a văzut în război, ci la puşcărie, sub comunism. Şi alţi scriitori români, dintr‑o măruntă ticăloşie, au făcut aceste transferuri nevinovate. Într‑o carte a lui Sorin Titel, pe care eu îl iubesc – un foarte bun scriitor al Banatului –, câţiva soldaţi nazişti trag cu automatele în nişte ţărani bănăţeni, urcaţi în copac. Şi l‑am întrebat: „Sorin, unde ai văzut asta în Banat?” Iar el mi‑a spus: „Nu e adevărat. Cei care trag sunt soldaţi sovietici!”. „Şi de ce i‑ai pus pe nemţi?” Nu e voie să faci aşa ceva. Aşa făcea Ivasiuc…

 

Să revenim la neliniştile tânărului Breban. Deci, la 18 ani aţi venit în Bucureşti. Aţi venit să faceţi facultatea de Litere, dar v‑aţi înscris la Filosofie.

 

Nu mi‑au fost acceptate actele şi m‑am dus ca strungar într‑o fabrică.

 

▪ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021

■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

 

Nicolae Breban

https://www.contemporanul.ro/editorial/a-rezista-sub-dictatura.html

///////////////////////////////////////

Contemporanul » Editorial » Două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanității

 

Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 02 / Februarie 2022  

Am uitat de Caragiale. Cuplul Eminescu‑Caragiale…

 

Un alt cuplu la fel de strident, poate şi mai strident. Dacă ceilalţi doi, moldoveanul şi bănăţeanul, îl acceptau, se vede clar dominaţia şi supremaţia spirituală, Caragiale îl chinuia puţin pe Eminescu. Caragiale a fost cel mai puţin echilibrat dintre toţi cei trei prieteni ai lui Eminescu. Suferea de un complex de inferioritate pe care nu şi‑l putea stăpâni, nu şi‑l putea exterioriza cu grijă şi bunătate, ca ceilalţi doi. Şi îl afronta pe Eminescu, îi şfichiuia lecturile, îi şfichiuia viaţa. Însă, în acelaşi timp, din nou se vede mai cu claritate dubletul pe care încercam să‑l definesc mai sus – clasicul şi romanticul. Caragiale este un clasic, un clasic ranchiunos, un clasic cu o vervă acidă teribilă, care probabil, uneori, nu se mai menaja nici pe sine, care vedea în jur numai prostie şi îngâmfare. Aici, în cuplul ăsta, Eminescu a fost femeia, a fost cel răbdător, şi se revolta numai prin dispariţii fizice, ocolindu‑l pe sarcasticul şi neiertătorul Caragiale. Dacă în celelalte două cupluri, Eminescu‑Creangă, Eminescu‑Slavici, ţi‑e greu să‑l preferi pe unul sau pe altul, dacă trebuie să alegi, în cazul Eminescu‑Caragiale eu l‑am ales numai pe Eminescu. Am o anumită antipatie faţă de un anumit Caragiale. Nu cel din nuvele, care este foarte mare, ci cel care place astăzi, cel şfichiuitor, autor de schiţe, distrugător a orice – nu valori – ci a oricăror şanse de bine, de armonie, în această lume. Antipatia mea faţă de acest Caragiale s‑a născut tocmai de la acest contrast din cuplul pe care‑l făcea cu Eminescu. Eminescu reprezenta speranţa unei spiritualităţi de tip european a literaturii române, rod al unei îndrumări inspirate şi înţelepte a marelui maestru al gândirii româneşti, Titu Maiorescu. Prin el, literatura română încerca să se deschidă către Occident şi să se sincronizeze – termen al lui Lovinescu – cu valori occidentale. În timp ce Caragiale trăgea înapoi şi se îmbăia fericit în apele vechi, tulburi şi extatice ale Orientului, ale esoterismului balcano‑asiatic, profesând scepticism faţă de orice înnoire, faţă de orice capacitate a românului de a fi în rând cu lumea apuseană. A şfichiuit, cum spuneam, la Eminescu tocmai această tendinţă a culturii noastre spre spiritualitatea occidentală. Atitudine care continuă până astăzi. Până astăzi continuă să fie şfichiuiţi de un spirit balcanic, reacţionar în esenţa lui, cei ce îndrăznesc să facă şcoala acolo, ca şi cei care locuiesc acolo, vezi Cioran, Brâncuşi şi ceilalţi… Eminescu a întors spatele nu numai războiului din ’77, despre care n‑a scris nimic – în timp ce Alecsandri şi alţii scriau, erau sensibili la acest moment important, crucial –, Eminescu a călcat în picioare toată tradiţia tipologică a folclorului românesc. A luat basmul românesc şi i‑a răsturnat toată tipologia. L‑a făcut pe zmeu Hyperion, un tip sublim şi genial în sensul romantic, pe Ileana Cosânzeana, Cătălina, adică o psihologie de midinetă, iar pe Făt‑Frumos, un băieţel, un paj, care toarnă vinul în pahare nobililor, care stă pe culoar. E o răsturnare tipologică formidabilă… Cred că această răsturnare venea pe un basm german şi cred că Eminescu risca foarte mult, şi ar fi putut să cadă în gol. Dar s‑a întâmplat ceva interesant: nu numai Eminescu a avut geniu, dar şi poporul român a avut geniu. Ne‑am întors cu spatele la Alecsandri şi la toţi autohtoniştii, şi am zis: „Da, băiatul ăsta, care cochetează cu nemţii, ăsta ne reprezintă”. Şi toată cultura română a plecat după Eminescu, care era fascinat de nemţi. Bineînţeles, exagerez, pentru că nu s‑a întâmplat aşa – numai o mică parte l‑a urmat: Maiorescu şi ceilalţi junimişti. Majoritatea era cu autohtoniştii. Ca dovadă, cei din prima generaţie după Eminescu au venit spre autohnonişti şi le‑a plăcut din Eminescu doar ceea ce era autohton: „Pe lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m‑ai cunoscut…” Acordurile astea de romanţe populare…

 

Dar generaţia Maiorescu nu crease o elită a cititorilor avizaţi?

 

Maiorescu s‑a comportat ca un mare creator de modă, cum fac Yves Saint‑Laurent sau Lacroix, sau alţi regi peste „la haute couture”, care lansează în mod dictatorial mode pe cinci continente odată. Titu Maiorescu nu l‑a înghiţit pe Alecsandri, n‑a înghiţit autohtonismul românesc. A întors spatele tradiţiei româneşti, fiind fascinat de Schopenhauer şi de idealismul german. L‑a selectat pe acest tânăr, pe Eminescu, şi l‑a împins spre orientarea germană. Abia mai târziu, după război, Călinescu şi ceilalţi au mers pe linia Maiorescu. Şi atunci s‑a creat alt lector, avizat. În ’41, Călinescu şi‑a publicat marea lui Istorie…. Dar, după Primul Război, marea lui carte nu‑i Istoria literaturii române…, ci în primul rând Viaţa şi opera lui Eminescu, în care, pentru prima oară, Eminescu devine într‑adevăr poetul pe care stă cultura noastră. Şi nu numai cultura, ci şi modul nostru de a gândi. Şi prin care se arată, aproape de europeism, că suntem o cultură europeană… Sigur, n‑a încetat lupta între autohtoni şi modernişti. Însă câştigând lupta Eminescu, am câştigat noi, europeniştii. Maiorescu l‑a creat şi l‑a selectat pe Eminescu în acest sens, în luptele cu Gherea şi cu ceilalţi, a fost pe o poziţie europeană, occidentală, contra oricăror provincialisme, autohtonisme atât de gustate la noi atunci, ca şi astăzi. Pentru că majoritatea criticilor şi a scriitorilor sunt păşunişti, sunt autohtonişti, sunt copii de ţărani, sunt nostalgici – cei fugiţi de la ţară, Creangă, Goga şi atâţia alţii. Cei dezrădăcinaţi creează o literatură naturalistă a dezrădăcinării, a nostalgiei faţă de sat, faţă de vechiul sat, care, în esenţă, e o literatuă reacţionară. Ei vor să ne întoarcem înapoi, pe când Maiorescu şi elevul său Eminescu cer: „Nu! Trebuie să ne întoarcem spre marile instituţii occidentale, spre marile universităţi, spre modele şi curente de cultură occidentală…”

 

Eminescu s‑a întors şi spre tradiţie. Pentru el, marea istorie a României se consumase în timpul lui Mircea cel Bătrân.

 

Nu, aceea a fost influenţa lui Maiorescu, acolo a fost puţin conformist. Sigur că Scrisorile lui mângâie vanitatea noastră românească, dar Scrisorile, din punct de vedere estetic, nu au o valoare absolută. Sunt aproape cronici rimate, scrise de un foarte mare poet, care, mai ales, folosea o limbă formidabilă. La Eminescu nu trebuie neglijată limba, ca şi la Sadoveanu. Ceea ce mă impresionează pe mine la Eminescu nu e limba, care sună bine mai ales la moldoveni, ceea ce mă impresionează este capacitatea sa, orientarea sa pro‑occidentală, pro‑germană şi capacitatea sa de metaforizare, de operaţie intelectuală superioară. Când spune el: „Piară‑mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sân nepăsare tristă…”, cu sintagma asta, „nepăsare tristă”, era deja sincron cu Baudelaire şi cu ceilalţi. A trebuit să treacă mai mult de jumătate de secol ca alţi poeţi să pună un atribut lângă un substantiv pe care să‑l nege – „nepăsare tristă”… Dacă vrem să vedem ce era modern în Eminescu, trebuie să‑l citim în paralel cu Baudelaire. Şi ceea ce seamăna cu Baudelaire, asta este valoros, european, modern. Baudelaire nu făcea cultul regilor vechii Franţe, al lui Ludovic cel Sfânt ş.a.m.d.

 

Poporanismul, sămănătorismul au fost curente de opinii ale unor generaţii minore, de reflux al marilor valori culturale. Dar poate că aceste generaţii au popularizat ideile elitelor. Prin ei, Junimiştii au ajuns în manualele şcolilor primare, în satele uitate de civilizaţie.

 

A fost o reacţie la Junimea, e adevărat, la Maiorescu, la Eminescu şi la Junimea. Dar, mai ales, a fost o reacţie firească la constituirea României Mari. După 1918, după realizarea României Mari, a apărut imediat psihologia festivistă a sărbătoririi acestui eveniment. Eveniment care, probabil, i‑a zăpăcit pe oameni atunci. Din două principate, care se aliaseră cu ajutorul lui Napoleon al III‑lea – englezii şi turcii au fost enervaţi că noi am ales ca principe aceeaşi persoană –, apare deodată o mare ţară, una dintre cele mai mari ţări din centrul Europei. După această impunere ca stat modern şi amplu a apărut imediat o explozie a creaţiei şi a valorilor. Bineînţeles, un început mistic de purificare… De aceea păşuniştii au selectat din Eminescu partea lor, iar Lovinescu şi ceilalţi europeişti au selectat cealaltă parte, cea maioresciană. Însă această ceartă între modern şi tradiţionalist a continuat la nesfârşit, cum e firesc, pentru că suntem într‑o ţară în care cultura există prin aceste două tendinţe fundamentale. În Rusia, de exemplu, există paradoxuri culturale şi mai stridente… Iată, Dostoievski, care fondează romanul modern mondial, e un slavofil, e un tradiţionalist.

 

Cum vă explicaţi această erupţie a romanului modern la ruşi? Rusia, care nu reuşise până la 1800 să preia câteva modele europene decât prin forţa unor ţari luminaţi, dă, deodată, o lecţie Europei.

 

Viaţa socială în acea perioadă păstra discrepanţa enormă a vechii Rusii. Erau vârfurile la Moscova, la Sankt‑Petersburg, care trăiau la un nivel comparabil cu cel occidental – vezi Turgheniev şi alţii care mergeau, veneau în Occident – şi baza socială, care rămăsese cu două secole în urmă. Abia în 1860 ruşii au desfiinţat iobăgia şi formele sociale rudimentare, primitive. Se vede asta în Suflete moarte… Dar cum apar marii scriitori nu ştie nimeni. Dacă ai numărul de telefon direct al lui Dumnezeu, ai putea să‑L întrebi. E una dintre legile cele mai ascunse ale geneticii; sunt momente în care apar 8‑10 mari genii odată, şi după aceea, o jumătate de secol, nimic. Adică apar scriitori normali, previzibili, buni scriitori naţionali. La noi a fost momentul Junimii, Caragiale, Creangă, Eminescu… Când Dostoievski îşi scria romanele sale, exact în acelaşi timp Tolstoi îşi scria capodoperele. Iată, avem două mari vârfuri, doi stâlpi ai umanităţii…

 

■ Fragment din Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2021

■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

 

Nicolae Breban

https://www.contemporanul.ro/editorial/doua-mari-varfuri-doi-stalpi-ai-umanitatii.html

 

///////////////////////////////////////

Adevăraţii sponsori ai terorii. Păpuşarii de la Moscova. (Wiliam F.Jasper)

Anca Cernea -\

 

 

Am ţinut să aducem în faţa cititorilor noştri acest important articol al lui William F. Jasper din 2007, pentru că el scoate în evidenţă un lucru esenţial: terorismul islamic a fost şi este orchestrat de KGB şi succesorii săi de după desfiinţarea oficială a URSS. Desigur, islamul poarta în sine un potential important de violenţă, dar această violenţă, orientată cu grijă de experţi, devine o armă antioccidentală şi mai periculoasă.

 

Războiul Rece nu a încetat doar pentru că una dintre părţi, Occidentul crede asta. Rusia si China îşi văd în continuare de treabă, printre altele, ameninţând Vestul prin procură – folosind ca intermediari regimuri precum Irakul lui Saddam şi Iranul lui Ahmadinejad.

 

Fără a ne asuma întru totul punctele de vedere ale lui William F. Jasper (ca de exemplu opoziţia sa faţă de intervenţia SUA şi aliaţilor în Irak), considerăm că acest articol conţine informaţii si explicaţii deosebit de valoroase pentru înţelegerea funcţionării axelor răului în lumea de azi.

 

Vom prezenta articolul lui Jasper în două părţi. Mai întâi – Păpuşarii de la Moscova.

 

Adevăraţii sponsori ai terorii: KGB-ul a sponsorizat grupările musulmane fundamentaliste care au devenit acum o reţea globală a terorii care poartă revoluţia marxist – leninistă în numele Profetului.

 

 

de William F. Jasper, The New American, 3 septembrie 2007

 

„În 1972, Kremlin-ul a hotărât să întoarcă întreaga lume musulmană împotriva Israelului şi a Statelor Unite. După cum îmi spunea Yuri Andropov, şeful KGB-ului, un miliard de adversari ar putea face mult mai mult rău Americii, decât câteva milioane.”

 

În citatul de mai sus, Generalul Ion Mihai Pacepa, şeful DIE, sora mai mică a KGB-ului din România comunistă, dezvăluie o conversaţie pe care a avut-o cu directorul acestuia, Andropov, liderul sovietic. “Trebuie să inoculăm o ură în stil nazist faţă de evrei în toată lumea islamică”, i-a spus Andropov lui Pacepa, “şi să transformăm această armă a emoţiilor într-o baie de sânge teroristă împotriva Israelului şi a principalului susţinător al acestuia, Statele Unite. Nimeni din sfera de influenţă americană/sionistă  n-ar trebui să se mai simtă în siguranţă.”

 

Generalul Pacepa, care a defectat în Statele Unite în 1978, a re-povestit această întâmplare într-un articol din 24 august 2006 din National Review, intitulat „Amprentele ruşilor”. “Potrivit lui Andropov”, a spus Pacepa, “Lumea islamică era o cutie Petri, pregătită în care puteam cultiva o tulpină virulentă de ură împotriva Americii, crescută din bacteria gândirii marxist-leniniste. Anti-semistismul islamic era profund. Musulmanii aveau o predispoziţie pentru naţionalism, şovinism si victimizare. Gloatele lor analfabete, oprimate, puteau fi biciuite până ajungeau într-o stare de exaltare.”

 

Generalul Pacepa a explicat cum a fost organizată această operaţiune:

“La jumătatea anilor ’70, KGB-ul a ordonat serviciului meu – DIE – şi celorlalte servicii surori din Europa de Est –  să caute prin ţară activişti de partid de încredere aparţinând diferitelor grupări etnice islamice, să-i pregătească pentru operaţiuni teroriste şi de dezinformare şi apoi să îi infiltreze în ţările aflate în “sfera noastră de influenţă”.  Sarcina lor era să exporte o ură turbată, dementă, împotriva sionismului american, prin manipularea ororii ancestrale, resimţite de acea parte a lumii, faţă de evrei.   Înainte de a părăsi România pentru totdeauna, în 1978, serviciul meu – DIE – expediase aproximativ 500 de astfel de agenţi sub acoperire în ţările islamice. Potrivit unei estimări aproximative primite de la Moscova, până în 1978, toate serviciile secrete aparţinând blocului sovietic trimiseseră aproximativ 4.000 de astfel de agenti de influentă în lumea islamică.”

 

La rândul său, Anatoliy Golitsyn, unul dintre cei mai importanţi defectori KGB veniţi în Vest, a scris în 1995 în cartea sa „Înşelătoria Perestroika”, “Sub îndrumarea secretă a Rusiei, musulmanii fostei Uniuni Sovietice…vor căuta să coopereze şi să se alieze cu musulmanii din Iran şi statele arabe în timp ce Rusia îşi menţine politica deschisă de cooperare şi parteneriat cu Vestul. În acest fel China, în mod deschis, şi Rusia, în secret, vor încerca printr-un efort comun să incline balanţa puterii în favoarea lor în zonele Arabe/Iraniene producătoare de petrol de importanţă strategică din Orientul Mjlociu”.

 

Un articol din iulie 1997 al corespondetului Associated Press Anathony Shadid,  oferă o măsură a impactului acestei strategii a KGB-ului sovietic (şi a actualului FSB rus). Articolul Associated Press, “Marxismul deschide drumul Islamului”, descrie un număr de intelectuali Marxist-Musulmani influenţi. Începe cu observaţia că “pe raftul lui Adel Hussein se găseşte o colecţie de cărţi neobişnuită pentru unul dintre gânditorii islamici de frunte ai Egiptului.” Titluri ca: Integrarea Socialistă, Despre Comunism, şi Planificarea în U.R.S.S., scrise de către marxiști de frunte, observă Dl. Shadid, “vorbesc mai mult despre lupta de clasă decât despre mâna lui Dumnezeu.”

 

La fel ca și surprinzător de mulţi alţii din lumea arabă şi musulmană, Adel Hussein “este un marxist şi ateu de odinioară, care s-a întors spre islam, făcând parte  dintr-o nouă generaţie de intelectuali care dau un nou contur acestei religii”. “Am beneficiat de marxism atât în practică, cât şi în teorie,” i-a spus Hussein lui Shadid, “dar acum, Islamul este punctul meu de plecare şi cadrul meu de lucru.” Aceasta nu înseamnă totuşi că l-a abandonat pe Marx. “Hussein, de exemplu, spune că obiectivele lui nu s-au schimbat,” relata Shadid. “Dar acum el vede Islamul prin capacitatea acestuia  de a convinge şi mobiliza, ca cel mai bun instrument”. Cu alte cuvinte, Islamul este pentru Hussein o cale către un scop, iar scopul este o lume marxistă.

 

Adel Hussein, spune Shadid de la AP, este reprezentativ pentru un număr semnificativ de mulahi si imami influenţi din zilele noastre. “Într-o răsturnare zgomotoasă, ei sunt aceiaşi gânditori care, cu o generaţie în urmă, atrăgeau furia musulmanilor religioşi, deoarece negarea marxistă a lui Dumnezeu de către aceştia era văzută ca fiind cea mai mare ameninţare împotriva Islamului,” relata Shadid. “Astăzi, ei sunt adesea înfăţişarea publică a Islamului—scriu în importante ziare arabe, vorbesc la conferinţe si în talk–show-uri televizate, bucurându-se de susţinerea multor tineri musulmani mai implicaţi în politică, interesaţi de încercările lor de a regândi relaţia Islamului cu democraţia, minoritătile şi Vestul.

 

Dovezile existenţei unui plan strategic sovietic/rusesc în curs de desfăşurare, pentru a stimula şi utiliza extremismul Islamic, sunt foarte ample si explică în mult mai mare măsură ura neobişnuită a fundamentaliştilor musulmani împotriva Americii si a Vestului. Nu doar al-Qaeda este aliniată Kremlinului (…), ci şi celelate grupări teroriste “Islamiste” majore, incluzând OLP/al-Fatah, Hamas, şi Hezbollah. Desigur, nici una dintre aceste grupări nu ar fi ajuns să conteze, dacă n-ar fi fost ajutorul imens pe care îl primesc din partea Iranului si Siriei, regimuri politice care au fost sponsori de primă mână ai terorismului prin procură pentru Uniunea Sovietică şi continuă să joace acest rol faţă de Rusia sub Putin.

 

Putin continuă să construiască programul nuclear al Iranului şi să îmbunătăţească programul acestuia de înarmare cu rachete cu rază lungă de acţiune, ca să nu mai menţionăm că aprovizionează regimul lui Ahmadinejad cu toate armele convenţionale pe care Teheranul şi teroriştii săi surogaţi le pot folosi. La fel şi în privinţa regimului lui Bashar al-Asad de la Damasc, sponsor de lungă durată al terorismului. În ianuarie 2005, Putin l-a întâmpinat pe preşedintele al-Asad la Moscova şi a iertat 73 % din datoria de 13,4 miliarde de dolari a Siriei faţă de Moscova. Apoi, vreo două luni mai târziu, i-a vândut lui al-Asad, rachete Strelet sol – aer şi l-a umplut de arme.

 

În filmul de acţiune “Traficantul de arme” realizat în 2005, Nicolas Cage îl interpretează pe traficantul rus de arme Yuri Orlov, a cărui marfă – puşti, tancuri, grenade, rachete, avioane, bombe – răspândeşte măcelul şi genocidul în întreaga Africă. Personajul de ficţiune Orlov este portretul celui din viaţa reală, Viktor Bout, un “fost” ofiţer KGB care a construit un imperiu global cu flota sa de avioane de transport şi elicoptere sovietice şi cu accesul său fără egal la cantităţi nelimitate de armament sovietic. Ar fi greu de găsit un război, un război civil, o revoluţie, o organizaţie teroristă, dictatură, lovitură de stat, sau încercare de lovitură de stat din Africa, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală în ultimul deceniu şi jumătate, care să nu fi fost alimentată cu marfa mortală a lui Bout.

 

Viktor Bout a fost  timp de mulţi ani principalul furnizor de arme pentru talibani şi al-Qaeda în Afghanistan şi Pakistan. El a devenit ulterior un furnizor important şi pentru Alinţa Nordului, sprijinită de Statele Unite. În timp ce opera o ameţitoare gamă de firme şi de firme-paravan din Belgia şi din Emiratele Arabe Unite, Bout şi-a păstrat întotdeauna Rusia ca un domiciliu de bază şi loc de refugiu.

 

Atunci când guvernul belgian a emis un mandat de arestare internaţional  pentru el în 2002, Bout a fugit la Moscova. “Întrebat dacă Bout se afla în ţară când mandatul de arestare fusese emis, ministerul rus de externe a negat, deşi Bout dădea interviuri în direct  la radio, din studiouri din centrul Moscovei” relatează Douglas Farah şi Stephen Braun, autorii cărţii “Negustorul Morţii: Bani, arme, avioane şi omul care face războiul posibil”. “În ziua următoare, oficialii ruşi au recunoscut cu jumătate de gură că el s-ar putea afla în Rusia, dar au spus că ei nu aveau dovada că el ar fi comis vreo crimă şi ca atare nu puteau acţiona.”

 

Potrivit lui Farah si Braun şi altor reporteri de investigaţii, Victor Bout a livrat de curând arme grupării Hezbollah în Liban şi forţelor grupării radicale Uniunea Tribunalelor Islamice din Somalia. Statutul lui Bout, ca întreprinzător privat, asigură protecţia şefilor săi de la Kremlin – incluzându-l pe însuşi şeful KGB/FSB, Vladimir Putin – dar este evident că ei îl sprijină şi îl protejează, astfel încât să poată să aprovizioneze focarele de terorism şi revoluţie pe care ei le-au stârnit şi alimentat vreme de decenii. În mod incredibil, guvernele ţărilor occidentale, care condamnă verbal sinistrul comerţ de sânge al lui Bout, sunt mai mult decât interesate să facă afaceri cu companiile acestuia. De exemplu, Departamentul Apărării al Statelor Unite a plătit milioane de dolari companiilor de transport aeriene ale lui Bout, pentru a transporta  provizii către bazele americane din Afganistan şi Irak.

 

Pe cât de indispensabil a fost – şi este – Viktor Bout în strategia de terorism a Kremlinului, mai sunt şi alţii, chiar mai importanţi. Unul dintre cei mai importanţi este Yevgeniy Primakov, fostul şef KGB, responsabil cu terorismul în Orientul Mijlociu pe timpul Războiului Rece. Primakov a fost la vârful politicii externe sovietice timp de decenii: membru al Biroului Politic sovietic, fost ministru de Externe rus, şef al Serviciului de Informaţii Externe rus (SVR), şi Prim-ministru al Rusiei. Acum el este “mâna dreaptă” a lui Putin, ca “cetăţean privat”. Ca şef al Camerei de Comerţ Ruse, el îşi continuă rolul de a îndruma statele teroriste cliente ale Rusiei şi grupările teroriste cu ocazia vizitelor comerciale întreprinse în tot Orientul Mijlociu.

 

În 2006, Primakov a prezidat şedinţa de înfiinţare a noului forum al Rusiei pentru ţările musulmane, “Grupul de viziune strategică mondială Rusia-Islam”. Noul grup şi-a ţinut prima sesiune la Moscova între 27-28 martie, la care au participat delegaţi din Arabia Saudită, Turcia, Egipt, Pakistan, Iran şi alte 12 state musulmane. Putin a fost cel care a întâmpinat delegaţii. În mod semnificativ, ”omul de stat” care a prezidat şedinţa a fost Primakov, un specialist în limba şi cultura arabă, care a jucat un rol cheie în formarea legăturilor Uniunii Sovietice cu lumea musulmană pe timpul Războiului Rece.

https://inliniedreapta.net/adevaratii-sponsori-ai-terorii-papusarii-de-la-moscova-wiliam-f-jasper/

 

////////////////////////////////////////

 

Lista lui Dughin: Să anexăm Europa! Marius Văcărelu, Noaptea Minții și GeoPolitica

 

 

Costin Andrieș

 

 

 

 

Am pornit de la cazul lui Marius Văcărelu, profesor SNSPA, individ exotic care consideră săpunul drept un mare inamic al omenirii (dar personaj tipic pentru genul de oameni cultivați de propaganda putinistă), și am dat la o parte un bolovan sub care se ascundea un întreg mușuroi de „experți”, foști colonei, generali în rezervă, foști prim-miniștri, adulatori ai lui Vladimir Putin și apologeți italieni ai ceaușismului. Cultivați ani de zile, aceștia sunt prezentați drept experți, să se obișnuiască publicul cu ei, până ajung să treacă drept voci credibile, avizate ale dezbaterii publice, demne de luat în seamă, ori măcar de a fi prezentate în numele pluralismului.

 

Marius Văcărelu a fost adăugat de Alexandr Dughin și asistentul acestuia, George Gavrișa, pe lista de persoane ce ar putea face parte dintr-un “grup de elită” destinat promovării intereselor Rusiei în România. Cu aceste personaje, Gavrișa sau Dughin “s-au întâlnit fie personal, fie prin intermediari și au discutat direct sau indirect perspectiva participării în organizație [clubul de elită pro-rus] și/sau într-o inițiativă informală de influență pro-rusă”, conform “Anexa nr.1”,  publicată de hackerii ruși „Shaltai Boltai”.

  

Lista lui Dughin

În decembrie 2014, lista, tradusă și publicată de ILD, a fost preluată de o mare parte a presei și televiziunilor din România și a fost comentată pe larg. Reacțiile celor vizați au variat între ridicol și grotesc. Cel mai caraghios a fost Vasile Ernu  – adăugat pe listă ca “editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)”; național-bolșevicii apropiați Kremlinului aveau deja aliați în redacția criticatac. Vasile, într-o sfâșietoare și incoerentă smiorcăială, ce se încheia cu o amenințare, spunea că lista e o invenție a celor de la ILD și s-a simțit dat afară din “Glamour-Gulag”, înapoi în Gulag-Gulag – față de care e nostalgic, oricum. Unii au spus că ILD sunt plătiți de Mossad, alții că sunt antisemiți, Puric a spus că suntem “securiști”, că lista e inventată, dar că îl admiră și s-a întâlnit cu Dughin și își dorește o “antantă ortodoxă” cu acesta; Năstase a făcut mișto, dar în urmă cu câteva zile s-a dovedit la înălțimea așteptărilor, nu l-a dezamăgit pe Dughin, cerând o reorientare a politicii externe a României spre Rusia și China.

 

 

Alexandr Dughin și Adrian Năstase | Fundația Titulescu, septembrie 2013 – detalii

La acea vreme, îmi scăpase răspunsul lui Marius Văcăroiu Văcaru Văcărelu. Adăugat pe listă în calitate de “om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București)”, Văcărelu scria:

 

Am sesizat această lipsă de specialişti pe spaţiul estic şi am încercat să devin unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei.

 

În Rusia unul dintre marii promotori ai geopoliticii şi ai doctrinei Eurasiei este Alexandr Dughin. Deoarece preşedintele rus a preluat această doctrină, a devenit necesar să o cunosc foarte bine. Faptul că am cercetat-o m-a condus inclusiv la acceptarea unor invitaţii la conferinţe pe teme geopolitice în Rusia, atât la Universitatea M. Lomonosov, unde a predat profesorul Dughin, dar şi la alte universităţi şi institute de cercetare. Nu am ascuns aceste vizite şi întâlniri niciodată, iar o bună parte din textele mele se regăsesc pe internet şi pot fi consultate.

 

Îi felicit pe cei care au alcătuit lista – au reuşit o bună operaţiune de PR pentru site-ul propriu. Pentru că m-au trecut şi pe mine pe listă, rămâne să le mulţumesc, deoarece mi-au făcut reclamă…

 

 

 

De unde să încep? În primul rând, la fel ca Ernu, Puric, Năstase etc, Marius Văcărelu minte spunând că ILD ar fi creat lista. Observ că Văcărelu se recomandă pe adevărul.ro drept „specialist în geopolitică”. Răsfoindu-i „expertiza” am descoperit secvența de mai jos:

 

Săpunul, inamic al oameniri

Ca „specialist” și profesor SNSPA, Văcărelu mitraliază explicații savante despre orice, oricând, din orice poziție, explicații îndrăznețe, controversate, mostre de gândire out of the box. Rămas fără subiecte, acesta scandalizează: „Săpunul e unul dintre cei mai mari inamici ai oamenilor. Săpunul, da!” De ce? Apelează la Știință! „Pentru că săpunul, pe de o parte, a contribuit la creșterea sănătății, dar în același timp, crescând sănătatea a crescut durata de viață, i-a făcut pe oameni mai vulnerabili, dar după vârsta de 70 de ani […]. Oamenii mureau destul de sănătoși […]. ” Creșterea “mult prea repede” a speranței de viață “îi face pe oameni mult mai hedoniști”, asta a dus la “disperare”, oamenii trebuie să se “împăce cu soarta” – tragedia de a nu muri dintr-o durere de dinți: “Există o anumită disperare, dacă vă uitați la oamenii în vârstă, pentru că această creștere a speranței de viață s-a făcut, precum și creșterea tehnologică, mult prea repede. Dacă ar fi crescut această speranță de viață … nu în aproape două secole, ci în 4 sau 5 secole, ar fi fost mai ușor de absorbit cumva și ar fi reușit să își construiască niște viziuni mai calme … de împăcare cu soarta”.

 

“Expertul” turuie baliverne la foc automat. Îi vin în minte citate din cărți şi le varsă fără vreo inhibiţie sau cenzură a bunului-simt, pentru că nu are așa ceva. Gândirea structurată îi e străină, e ca un robot defect din desene animate care varsă la întâmplare frânturi de informaţie inmagazinate automat. Ca păpuşile pe care le agiți şi spun, Mami, mi-e foame, apoi Mami, fac pipi. Dacă o mai mişti odată poate să zică Te iubesc, mami şi imediat după aceea Fac caca şi se aude o chicoteala. Dacă, din greşeală, la fabricaţie, muncitorul a pus şi sunetele de la mașina de poliţie, care era pe bandă cealaltă de producţie, face şi Ni-no, ni-no, zice şi May I help you?, Mâinile sus! şi Aţi sunat la 112… Daca zdruncini păpuşa îţi poate da orice combinaţie.

 

Aceasta fiind “expertiza”,  Văcărelu nu ascunde vizitele la Moscova, pentru a se întâlni cu Dughin – “o bună parte din textele mele se regăsesc pe internet şi pot fi consultate.”

 

Și le-am consultat.

 

“Să anexăm Europa!”

Textul de mai jos (în format PDF, pagina 39) a fost publicat în 2013, în primul număr al revistei patronate de Alexandr Dughin, „Journal of Eurasian Affairs”. Un text agramat în care Văcărelu pune la dispoziția lui Dughin “expertiza” sa pentru a arăta cum Eurasia, “protectoratul” Rusiei, “de la Lisabona la Vladivostok” – în descrierea lui Dughin – poate și trebuie să existe.

  

 

“Ideea e că trebuie să ocupăm Europa. Să cucerim! Să anexăm!”, spunea Alexandr Dughin pentru Russia.ru tot în 2013. Dughin detaliază: “Vom oferi Europei ocazia de a fi ea însăși. Vom stabili doar un protectorat asupra lor […] avem experiența unei astfel de expansiuni în Europa, în perioada sovietică, când al nostru Partid Comunist – Internaționala a treia, Cominternul, Cominformul – a avut rezultate foarte bune în penetrarea parlamentelor din țările Europene. Da, era un instrument al politicii noastre externe.

 

 

Aparițiile lui Văcărelu promovate pe Facebook de Alexandr Dughin | Februarie 2015

Astăzi, situația e diferită, nu mai suntem țări comuniste dar putem găsi alți parteneri. Apoi, dacă punem ideea națională – anexarea Uniunii Europene în interiorul Uniunii Eurasiatice – ne putem uni în jurul unui scop măreț. Imaginați-vă, să ne unim cu Europa – în stil rusesc! Dacă ni se spune să creștem PIB-ul cu 0,1 – 3 procente, să acomodăm migranții sau să vaccinăm câinii – este cu siguranță bine, dar nu e stilul rusesc, deci nu vom face nimic din toate acestea. Nu vom crește niciun PIB, pentru că nu ne interesează! Rușii se mobilizează pentru scopuri mai înalte. Să anexăm Europa – acesta e un scop înalt!“, spune Dughin, fără ascunzișuri.

 

Marius Văcărelu și-a dorit foarte mult să acopere “un mare gol” în România, lipsa de specialiști în spațiul estic. Și pentru că a vrut să ajungă “unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei” și-a asumat integral viziunea lui Alexandr Dughin, “unul dintre marii promotori ai geopoliticii şi ai doctrinei Eurasiei”. Pe principiul “La Roma, faci ca romanii”, la Kremlin, pentru a fi “expert”, îți aduci contribuția la construirea imperiului Eurasiatic al ideologului pasionat de ocultism, nazism, bolșevism, o formă „decreștinată” de ortodoxie și, nu în ultimul rând, satanism, Alexandr Dughin (conform Bisericii Ortodoxe Ruse, în 2002).

 

Iar dacă „anexarea” nu se va putea înfăptui folosind doar „soft power”, Alexandr Dughin va recurge la metode mai îndrăznețe, cum face deja în estul Ucrainei, îndemnându-i pe „omuleții verzi” pe care îi controlează: “ucideți, ucideți, ucideți!”:

 

Sau cerând un nou Holodomor, un “genocid împotriva ucrainenilor” care nu i se supun: “Ucraina ar trebui să fie curățată de idioți. Sugerez genocidul cretinilor. Cretinii diabolici sunt surzi la vocea Logosului, și sunt mortali datorită stupidității lor incredibile. Nu cred că aceștia sunt ucraineni. Ucrainenii sunt slavi frumoși. Au apărut din văgăuni ca o rasă bastardă.” (Alexandr Dughin, 2014)

 

Ce părere are Marius Văcărelu despre toate acestea? Dacă îi citim articolul din adevărul – infinită admirație!

 

 

Marius Văcărelu  / Văcărel Agenturică

“Expertul” nostru este – sau cel puțin era în 2013 (nu a existat o demisie publică) – vicepreședintele ONG-ului pro-Kremlin „Asociaţia de Cooperare Strategică, Diplomatică, Economică, Culturală şi Educaţională cu Rusia şi Spaţiul Slav”, sau „Asociaţia de Cooperare România-Rusia” (ACS-RSS). La acea vreme, Văcărelu, ca reprezentant al unei asociații pro-Kremlin, încerca să se urce pe valul protestelor #unitisalvam.

  

sursa: https://www.facebook.com/romania.rusia/posts/169135759952434

 

În martie 2014, un comunicat ACS-RSS era preluat de Vocea Rusiei. ACS-RSS și Vocea Rusiei încercau să își convingă cititorii că românii, în majoritatea lor, văd invazia rusă din Ucraina prin ochii Kremlinului: “Românii văd situaţia din Ucraina, evoluţia evenimentelor din zonă prin comparaţie cu evenimentele din decembrie 1989. Iar prin experienţa celor mai bine de douăzeci de ani de „democraţie” locală, cu parfum de Washington şi Bruxelles, românii ştiu precis cine este agresorul în Ucraina. Şi care sunt scopurile sale: acapararea resurselor acestei ţări şi folosirea ca bază de atac împotriva Rusiei. […] românii îşi dau seama că lovitura de stat din Ucraina a fost organizată şi dirijată de Washington şi Bruxelles.”

 

În numele “majorității românilor”, ACS-RSS trage concluzia: “În rândul românilor există oameni care îşi dau seama că o politică de sorginte rusofobă nu duce la nimic bun” și adaugă, “noi, toţi aceşti oameni, reuniţi în Asociaţia de Cooperare România-Rusia, vom activa în continuare pentru relansarea relaţiilor dintre România şi Rusia. Nu ne vor opri sancţiunile occidentale împotriva Rusiei”. În concluzie, asociația al cărui vicepreședinte era/este Marius Văcărelu, va promova interesele Rusiei în România, în numele “poporului român”.

 

 

Alexandru Mîtă și Marius Văcărelu | Conferință ACS-RSS  | Decembrie 2013

La 5 octombrie 2013, Vocea Rusiei saluta înființarea ACS-RSS de către Gabriel Antoniu Lavrincik, director vânzări-export al fabrici de mobilă SIMEX din Şimleul Silvaniei, și Alexandru Mîţă, profesor de limba franceză în oraşul Vaslui şi manager al Association Culturelle Europea. Debordând de entuziasm, Vocea Rusiei avertiza: „pentru România nu există decât calea refacerii legăturilor cu Moscova. Urgent şi fără ezitare, întrucât orice întârziere duce inevitabil la colaps economic şi explozie socială!”

 

„Urgent și fără ezitare!” Pentru că orice întârziere îi va revolta pe români, îi va transforma în „omuleți verzi” și se va ajunge, „inevitabil”, la o „explozie socială”. VR salută primii pași făcuți deja de PSD pentru evitarea exploziei sociale: „semnarea Acordului privind cooperarea în domeniul culturii, sportului, mass-media, turismului de către miniştrii de externe Serghei Lavrov şi Titus Corlăţean“.

 

Marius Văcărelu comenta articolul citat de VR ca simplu jurnalist: „Iniţiativa este una foarte bună, şi trebuie să aibă succes – de altfel, cunoscând pe cei ce o animă, acesta este un lucru sigur! Un salut călduros din Bucureşti pentru această asociaţie şi iniţiatorii ei”!

Comentariul a fost postat în 2 octombrie 2013. Trei săptămâni mai târziu, pe 24 octombrie, Văcărelu era recomandat ca „Vicepreședinte” al ACS-RSS (imaginea de mai sus).

 

Mergem mai departe. Marius Văcărelu e „Secretar de redacție” la revista revista GeoPolitica, fondată de Vasile Simileanu, directorul revistei. „Colonelul în rezervă” Vasile Simileanu predă geopolitică la ASE și la Universitatea București, face parte din „Clubul Militarilor Români de Reflecție Euroatlantică” și este vicepreședinte al „Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea””. Simileanu a fost, de asemenea, adăugat pe lista lui Dughin de prieteni ai Rusiei, în calitate de “geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica””.

  

Revista GeoPolitica

Într-un interviu din ianuarie a.c., dat României Libere, Vasile Simileanu vorbea despre faptul că e nevoie ca România să creeze “punți de legătură cu India, China și chiar Iran, fiecare stat din UE face așa: o politică alături de aliați și alta în funcție de interese economice și strategice. Și noi ar trebui să facem la fel, fiindcă am pierdut multe relații importante în ultimii 20 de ani, unele care pe vremuri erau strategice. RL: La cine vă referiți? V.S.: La China, la statele arabe, unele țări din America de Sud. RL: Ar fi bine ca Bucureștiul să încheie un parteneriat strategic cu China? V.S.: Un parteneriat economic special ar fi ideal.” Nu pot să nu observ că “relațiile, pe vremuri strategice, pierdute în ultimii 20”, relații pe care V. Simileanu le dorește reîncălzite, sunt în primul rând vechile parteneriate ale lui Ceaușescu, și deși nu numește Rusia, este cât se poate de clar că e vorba mai ales de practic defunctul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), la care se adaugă aliați ai Rusiei precum Iranul.

 

Întrebat cum a ajuns pe lista prietenilor Rusiei, Vasile Simileanu răspunde sec: “Nici eu nu știu.”

 

RL: Ați avut întâlniri cu Alexandru Dughin, despre care se spune că ar fi unul dintre ideologii Kremlinului?

 

V.S.: Nu.

 

RL: Aveți prieteni comuni?

 

V.S.: Nu.

 

Dar Vasile Simileanu nu este străin de anturajul lui Alexandr Dughin și are cel puțin un prieten în comun cu acesta.

 

E vorba de Claudio Mutti.

 

Eurasia, de la Brest la Vladivostok

Vasile Simileanu face parte din “Consiliul știintific” al revistei italiene “Eurasia – Revista di studi geopolitici”, revistă condusă de Claudio Mutti. Mutti este, la rândul lui, autor prolific în revista GeoPolitica a lui Vasile Simileanu.

 

Claudio Mutti a publicat articole în 5 numere ale revistei – 35, 39, 40, 46 și 47.

 

geopolitica autori m

Lista completă de autori: http://www.geopolitic.ro/Index%20autori%20M.html

 

Din “consiliul ştiințific” al revistei lui Claudio Mutti face parte, alături de V. Similean, și Alexandr Dughin – a cărui doctrină a fost preluată de V. Putin, cum spune M. Văcărelu.

 

claudio mutti simileanu eurasia italia alexanr dughin

sursa: http://www.eurasia-rivista.org/generenza/

 

Marius Văcărelu este autor pe GeoPolitica din 2007. A publicat articole în numerele 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 39, 40, 41-42, 43, 44-45, 46, 47 și 49-50 (aici). Cuprinsul revistei este publicat aproape integral între 2007 și 2013. Marius Văcărelu a publicat constant în această perioadă.

 

Pe lista de autori îl găsim și pe fostul director SRI, George Maior, cu un articol listat în arhiva disponibilă pe site. Nu știm dacă a mai publicat ceva după martie 2013. De asemenea, Titus Corlățean a pubicat articole în numerele 47 și 48 (aici).

 

Dar să ne întoarcem la Claudio Mutti.

 

1. Mutti, autor italian și bun vorbitor al limbii române, conduce revista italiană “Eurasia, Rivista di Studi Geopolitici”. Un subsidiar al revistei lui Mutti este și “Geopolitica” (nume identic cu al revistei lui Simileanu). “Geopolitica” italiană e editată de Tiberio Graziani, membru și susținător fervent al ideii Eurasiatice și membru al consiliului director al “Mișcării Eurasiatice Internațioanale” conduse de Aleksandr Dugin – scrie Anton Shekhovtsov. Anton Shekhovtsov, politolog ucrainean care a scris pe larg despre extremiștii europeni și legăturile lor cu Moscova, mai spune despre Claudio Mutti că e un autointitulat “maoist-nazist” (oarecum varietate a național-bolșevismului dughinist). Prieten cu Alexandr Dughin din anii ’90, Claudio Mutti este un apropiat și cel care a inspirat organizația nazistă italiană, Stato & Potenza (Statul și puterea).

 

Alexandr Dughin și Claudio Mutti în 2012

 

Anticapitalist, antiamerican și în general, antioccidental şi filorus, apropiat ca idei de Alexandr Dugin, Claudio Mutti a publicat la 1 decembrie, cu ocazia Zilei Naționale a României, un mesaj video transmis de site-ul russiatoday.ro. Între timp originalul a fost șters, dar l-am copiat și l-am republicat. Îl puteți urmări mai jos:

 

Claudio Mutti pe Russiatoday.ro | Vorbind o română surprinzător de corectă, Claudio Mutti descrie Uniunea Europeană drept o “uniune dominată de cămătari [capitaliști n.m.] și de politicieni în slujba Statelor Unite.” Pentru Mutti, aderarea României la NATO “echivalează cu falsificarea identității geografice și culturale ale acestei țări și cu negarea funcțiunii ei naturale”. Asumarea “funcțiunii naturale” a României pare să însemne pentru Mutti reasumarea statutului României de “zonă gri” între Occident și Rusia, cam cum era înainte de ’89. “România este una dintre acele țări Europene care […] ar putea să joace un rol fundamental de mijlocire între Europa și Rusia”.

  

Europa/Eurasia de la Brest la Vladivostok

În încheiere, C. Mutti lămurește definitiv: “Europenii cei buni trebuie să lupte pentru o Europă independentă și suverană […] O Europă care […] să participe la făurirea unui puternic bloc continental, de la Brest [vestul Franței n.m.] până la Vladivostok [estul Rusiei n.m.]. România, fă-te mare!” “Mare” însemnând pentru vechiul prieten al lui Alexandr Dughin, revenirea României la statutul de vasal al Rusiei.

 

 

Alexandr Dughin și Claudio Mutti

Între 28 februarie și 1 martie  2015, Claudio Mutti a fost la București la întâlnirea adepților eurasianimului din România, eveniment organizat de russiatoday.ro, la care A. Dughin a participat prin Skype. “Oficial a fost vorba de un simpozion dedicat personalităţii şi operei marelui filozof mistic român, Jean Pârvulesco, mentorul lui Aleksandr Dughin, consilierul președintelui Dumei de Stat de la Moscova, considerat ideologul lui Putin.  Jean Pârvulesco a fost primul care a lansat ideea Euroasia, care acum este platforma lui Vladimir Putin. Duminică, adepții lui Putin au luat decizia ce vor face în România, iar Alekandr Dughin a intrat prin skype de la Moscova să binecuvânteze”, scrie flux24.ro.

  

Claudio Mutti și Iurie Roșca – București, 2015

Dintre participanții români, Gelu Voican Voiculescu, Ion Varlam – fost deținut și cândva lider PNȚCD, Radu George Serafim – fost jurnalist TVR, Iurie Roșca – traducător al cărților lui A. Dughin în R. Moldova, dar și Natalia Melentyieva, soția lui A. Dughin. Și-au anunțat participarea, dar nu au venit, Ion Coja și liderul Noua Dreaptă, Tudor Ionescu.

 

Înapoi la ceaușiștii noștri.

 

În primele numere ale revistei GeoPolitica, cele din 2003, din “Consiliul științific” făcea parte și Mircea Dogaru (aici). Acesta, apropiat al PSD/USL, a fost adăugat pe lista lui Dughin în calitate de “colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate”. Dogaru e cel care spunea în 2013: “regret că armata, la ordinul Partidului, n-a tras în decembrie ’89, poate nu mai aveam atîția eroi de mucava astăzi… regret că n-a tras!”. Un ceaușist bătrân, impenitent și impertinent.

 

Mircea Dogaru, împreună cu Petre Răcănel, este autor al acordului semnat în 2012 de USL și “Consiliul Național al Societății Civile” prin care se cerea desfințarea CCR, DNA, ANI și CNSAS, motivată de colonelul Dogaru, liderul Consiliului, astfel – „Curtea Constituţională, ANI, DNA sunt instrumente staliniste politice…” (aici).

 

 

Mircea Dogaru și Alexandr Dughin, septembrie 2013

Într-una dintre vizitele recente ale lui Alexandr Dughin în România, l-a întâlnit și pe Mircea Dogaru.

 

Petre Răcănel, tovarășul lui Dogaru, este unul dintre cei care, în decembrie 2014, după invazia rusă în Ucraina și anexarea Crimeei, dorea să înmâneze personal lui Vladimir Putin “medalia și brevetul” “Artizan Pace pentru Eternitate”. I-a scris, împreună cu mai mulți foşti securişti, ambasadorului rus la București, comunicându-i că vor “să-i confere Excelenţei sale Domnului Preşedinte al Federaţiei Ruse Vladimir Vladimirovici Putin medalia brevetul Artizan Pace pentru Eternitate – Eroii nu au naţionalitate” la 9 mai a.c., cu ocazia paradei de glorificare a URSS din Piața Roșie – eveniment ce își pierduse din importanță în anii ’90, dar care a fost reînviat de Vladimir Putin.

 

Petre Răcănel este, de asemenea, unul dintre apropiații lui Vasile Simileanu. În perioada 28 iulie – 1 august 2014, Petre Răcănel a fost invitat la “Școala internațională de vară GeoPolitica, ediția a VI-a” – “Noile dimensiuni ale strategiei energetice în Orientul Mijlociu și nordul Africii”, evenimentul organizat de revista condusă de Vasile Simileanu (GeoPolitica), de Asociaţia de Geopolitica „Ion Conea” (vicepreș V. Simileanu), de Facultatea de Geografie a Universității din Bucureşti și de “Middle East Political and Economic Institute (MEPEI)”. Pe lista invitaților figura și ambasadorul Iranului. Vasile Simileanu, în calitate de dublu-organizator al școlii de vară, e, destul de probabil, cel care l-a invitat pe Răcănel. Pe de altă parte, coorganizatorul “Middle East Political and Economic Institute (MEPEI)” e un ONG care are în portofoliul de activități o conferință organizată în 2013 pentru a oferi voce  punctul de vedere al Republicii Islamice privind relația Orientul Mijlociu – UE — “EU and Middle East – Iranian viewpoints”. Vasile Simileanu apare și de această dată printre organizatori, cu “Asociaţia de Geopolitica „Ion Conea””, alături de Ambasada Iranului la București și “Fundația Titulescu”, condusă de Adrian Năstase – de asemenea prezent pe lista lui Dughin.

 

Revista GeoPolitica e un ghiveci de țăcăniți, foști securiși și naivi, care, adunați laolaltă, își etalează talentele geopolitice. Un alt exemplu de bătrân ceaușist, prezent cu un articol în numărul 49-50 al revistei în care publică Marius Văcărelu este “fostul şef al Marelui Stat Major al Armatei Române”, generalul Mircea Chelaru. Acesta a candidat, din partea PPDD-ului lui Dan Diaconescu, la primăria Bucureștiului, în 2012. În timpul campaniei, partidul lu’ Domnu’Dan era descris de expertul în geopolitică Mircea Chelaru astfel: “acțiune blaglosovită de Dumnezeu […], mișcare de deșteptare a conștiintei românismului și a națiunii române împotriva împilării de peste 20 de ani […] Dreptul suveran al acestei națiuni este sub tălpile ciocoilor care au vândut totul pentru interesul lor” etc, etc. Puteți urmări discursul geopoliticianului aici.

 

În 2009, Libertatea.ro publica una din rafinatele analizele ale autorului GeoPolitica: „Gripa porcină este un produs de laborator care va crea deliberat o pandemie severă la nivel global. Se preconizează că va dispărea 90% din populaţia lumii. Motivul: se apropie momentul epuizării rezervelor de petrol, implicit a îngrăşămintelor chimice – lucru care va reduce la jumătate producţia agricolă. Adică, decât să murim de foame, mai bine de gripă porcină.” (sursa: Libertatea, 5 noiembrie 2009).

 

În urmă cu două zile Mircea Chelaru a fost condamnat la 3 ani de închisoare cu suspendare și plata a aproape 1 milion de lei daune în dosarul “Case pentru generali”.

 

În loc de încheiere

ACS-RSS, asociația al cărei vicepreședinte pare a fi încă Marius Văcărelu, publica ieri, 25 aprilie 2015, următorul comentariu belicos pe Facebook: “Pregătirile pentru parada militară de 9 Mai sunt în plină desfăşurare. Ministrul rus al apărării, Serghei Şoigu, a declarat că efectivele militare care vor participa la paradă vor fi duble faţă de anul trecut. Vor fi prezentate noile tipuri de tancuri, vehicule blindate, avioane şi elicoptere de luptă.

…Americanii ar face bine să-şi înfrâneze pornirile belicoase la adresa Rusiei. Pentru că nu vor avea în faţă state ca Irak, Libia…Măi băieţi, aveţi în faţă o forţă pe care nu o veţi înfrânge cu vreo două-trei portavioane ! De data asta, trebuie să ştiţi să luptaţi, nu să lingeţi manualele cu proceduri. Mă îndoiesc serios că o veţi face !! | Parada de Ziua Victoriei de la Moscova va fi cea mai mare din istoria contemporană a Rusiei“. Coerența nu este neapărat unul din punctele forte ale echipei ACS-RSS.

 

 

Mircea Dogaru | Fundația Titulescu, 6 noimebrie 2014

Marius Văcărelu e, de 2-3 ani, mai ales în ultimul an, omniprezent în presa și la televiziunile din România. Este blogger pe Adevarul.ro, a fost invitat în repetate rânduri de Adevărul LIVE să-i pună întrebari lui Traian Băsescu, pe când acesta era președinte, scrie în Revista 22, pe Ziare.com, în Epoch Times Romania, a fost invitat frecvent la The Money Channel, la Realitatea TV, la Nașul TV, sau la televiziuni mai mici precum Expres National etc; este invitat și participă la dezbateri cu ONG-uri cunoscute precum Expert Forum – EFOR, e invitat de Fundația Titulescu a lui Adrian Nastăse, șamd. Acum, când Rusia investește masiv în dezinformare, în subversiune și în agenți de influență – mai mult ca în vremea Razboiului Rece, conform mai multor relatări ale serviciilor secrete din Romania și Occident, ale presei presei occidentale și romanesti – Marius Văcărelu a reușit să se insinueze, este promovat și se desfășoară cu nonșalanță, și fără nici un fel de restricții, în spatiul public cât se poate de mainstream din România. Nici măcar un “Tu cum ai ajuns aici, mai băiete? Esti pe lista lui Dughin? Fă paşi!”

 

Revista22: http://goo.gl/VDtHO3 | adevarul.ro: http://goo.gl/NkETHW | Ziare.com: http://goo.gl/GQyyNH | Money Channel: http://goo.gl/rWrXz1 , http://goo.gl/hNEQjj , http://goo.gl/72VnIR etc (Money Channel a fost desființat între timp) | Fundatia Titulescu: http://goo.gl/gH3dMl | Epoch Time: http://goo.gl/sWgg0e | Nasul TV: http://goo.gl/iM1RHz | Participant la dezbateri alături de Expert Forum (EFOR): http://goo.gl/QXP9RH .

 

update in aprilie 2016, Vacarelu publica primul articol pe katehon.com. Katehon.com este condus de Konstantin Malofeev și Alexandr Dughin. Malofeev este un oligarh apropiat de Vladimir Putin, aflat pe lista occidentală de sancțiuni impusă apropiaților lui Putin după invadarea Ucrainei și finantator al trupelor rusești din estul Ucrainei, dar și al grupurilor pro-ruse din Europa. Alexandr Dughin e ideologul lui Vladimir Putin, dar asta e cunoscut, deja.  Cititi mai mult aici despre katehon.com.

 

https://inliniedreapta.net/lista-lui-dughin-eurasia-de-la-brest-la-vladivostok-marius-vacarelu-noaptea-mintii-si-geopolitica/

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

„Lista lui Dughin” & Propagandiștii Rusiei în România

 

Lista prietenilor Rusiei din România deconspirată de Alexandr Dughin. Prin e-mail! – In Linie Dreaptă

 

 

Potrivit presei ucrainene, grupul de hackeri ruși „Humpty Dumpty” -„Shaltai Boltai”- a spart contul de e-mail al unui colaborator apropiat al lui Aleksandr Dughin, un anume George Gavrisha (care a lucrat și cu fostul ministru pentru Comunicații și Media al lui Putin – Igor Shchyogolev).

 

Presa internationala despre Lista lui Dughin – În Linie Dreaptă

 

update Cei de pe lista lui Dughin si prietenii lor din presa, oengism, universitati, comentariat, politica samd, in frunte cu Nastase si Iliescul, inca spun ca lista a fost inventata de ILD. Daca ar fi asa, ar insemna ca ILD are rezonanta internationala, pe toate continentele si in toate limbile.

 

Biserica Ortodoxă Rusă, în 2002, despre ideologia lui Alexandr Dughin: anti-ortodoxie, satanism, islamism, neopăgânism – ILD

 

 

Încă din anul 2002, Biserica Ortodoxă Rusă și-a avertizat credincioșii împotriva învățăturilor eretice ale lui A. Dughin, publicând, într-un ghid despre secte, un document foarte serios alcătuit, în care îi analiza ideologia și constata că numai ortodoxă nu e. Că este plină de elemente păgâne, sataniste (Dughin este un adeptul lui Aleister Crowley (1875-1947), cunoscut satanist) și profund influențată de islamism.

 

Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD – In Linie Dreaptă

 

 

Pe siteul rusesc katehon.com a fost publicat un artico l care conține fragmentul de mai jos: Ceea ce este mai interesant este faptul că atlantiştii folosesc retorica conservatoare în Polonia, la fel şi în România.

 

Ernu citează din Putin și Dughin, la Radio Europa Liberă: „Io, mi-ar placea să văd o Europă de la Lisabona la Vladivostok” –  

 

ne spunea Vasile Ernu, în iunie 2017, cocoțat pe un monument sovietic din satul lui natal din R. Moldova, Colibași, la Radio Europa Liberă, înființat de SUA în timpul Războiului Rece pentru a combate tocmai ideea unei „Europe de la Lisabona la Vladivostok”.

 

Matei Paun, seful de campanie al lui Nicusor Dan, este pro-Putin. Face vizite „repetate” în Rusia – În Linie Dreaptă

 

 

Am aflat azi dimineata, dintr-un articol despre prezenta lui in Panama Papers, ca Matei Paun este seful de campanie al lui Nicusor Dan. Intamplator, am ajuns pe profilul lui de Facebook in urma cu vreun an. Ce personaj bizar, mi-am zis, si i-am retinut numele.

 

Bogdan Diaconu și Partidul România Unită – un proiect rusesc – În Linie Dreaptă

 

 

Bogdan Diaconu a fost pregătit pentru politica mare timp de 12 ani, în PSD și PC. Apoi a fost lansat la apă cu PRU, un PRM pentru tineri, de care era atâta nevoie după trecerea lui Vadim la cele de smoală și chinuri veșnice.

 

 

Macovei scoate scheletul din dulapul lui Iliescu. Ilici a trădat Basarabia – În Linie Dreaptă

 

 

Ilici a fost un student îndoctrinat la Moscova în perioada stalinistă şi ajuns apoi şeful statului român în urma unei lovituri de stat în care agentura sovietică a avut un rol important. Marea lui trădare a constat în abandonarea Basarabiei într-un moment astral în care aceasta se putea uni cu ţara.

 

Feriți-vă de „teologia eliberării”, sau câte ceva despre „teologia” lui Alexandru Racu, cu voie de la Sputnik (de azi și pe Contributors) – În Linie Dreaptă

 

Alexandru Racu este acel personaj care a reușit performanța de a aduce împreună, de data aceasta la lumina zilei și sub același acoperiș, cercurile pro-ruse din România care până de curând s-au străduit să pară în opoziție: pro-comuniștii declarați și ortodoxiștii „anti-comuniști”

 

Cum am dat de Vasile Ernu documentând bandele de mercenari ruși din Estul Ucrainei – În Linie Dreaptă

 

 

În urmă cu două săptămâni publicam povestea mercenarului rus „Ghivi”, vinovat de crime împotriva umanității în Estul Ucrainei. În continuare, articolul de mai jos își propunea inițial să analizeze modul în care propaganda rusă rescrie istoria vieții sângerosului mercenar ca să facă din „Ghivi” (Mihail Tolstîh) un „Erou al Republicii Populare Donețk” și „martir”.

 

Două minciuni spuse de Dughin la București și un adevăr care face din eruditul filozof, un mujic laș – În Linie Dreaptă

 

 

Dacă ar fi să îl credem pe cuvânt, Alexandr Dughin e unul dintre cei mai mari iubitori de România din istorie și cel mai mare aliat al nostru, după Vladimir Putin. Cel puțin așa reiese din ce- a spus săptămâna trecută la București. Dar dacă l-am crede pe cuvânt, am face o mare greșeală.

 

Conferinta seniorilor ceausisti. Cum trebuie inteles mesajul transmis de Alexandr Dughin la Bucuresti. Reactie rapida – În Linie Dreaptă

 

 

Am fost ieri la lansarea lui Alexandr Dughin de la Sala Dalles. Salut, Calin Mihaescu! A fost trist. Media de varsta era undeva in jurul a 60 de ani, mirosea a transpiratie si era plin de nostalgici ceausisti. Doar jurnalistii, anti-putinistii si gura casca ce au mai scazut media de varsta.

 

Iurie Roșca îi organizează lansare, la Sala Dalles, lui Alexandr Dughin, ideologul rus cu interdicții de intrare în SUA, Canada și parțial UE – În Linie Dreaptă

 

 

Dughin nu va participa la lansarea de miercuri, 5 aprilie 2017, la Sala Dalles. Nu va participa pentru că, după toate aparențele, știe deja că va fi oprit și intors de la graniță. dintr-o eroare regretabilă, dar una ușor de corectat, Iurie Roșca nu are încă interdicție de intrare în România.

 

Catedrala, smeriții și pro-rușii în sutană de la activenews.ro – ILD

 

 

Ideologia oficială a Rusiei de azi, care a redescoperit virtuţile imperialismului sovietic, pozează în ultima șansă a creștinismului european în faţa tăvălugului „globalist-secularizant” etc. Pozează, pentru că într-o Rusie în care cultul lui Stalin – cel mai mare criminal de creștini din istorie – a redevenit oficial, inclusiv în Biserica Ortodoxă Rusă, numai de creștinism nu poate fi vorba.

 

Dughin Leaks: Aleksandr Dughin la masă (rotundă) cu Guvernul Ponta – ILD

 

 

O nedumerire pare să-i unească şi să-i macine deopotrivă pe cei aflaţi pe Lista lui Dughin şi pe simpatizanţii acestora: cum a fost compusă lista? Cum a ales Dughin în seara zilei de 14 decembrie 2013 pe cine să pună pe listă şi pe cine nu?

 

Lista lui Dughin: Să anexăm Europa! Marius Văcărelu, Noaptea Minții și GeoPolitica – În Linie Dreaptă

 

 

Am pornit de la cazul lui Marius Văcărelu, profesor SNSPA, individ exotic care consideră săpunul drept un mare inamic al omenirii (dar personaj tipic pentru genul de oameni cultivați de propaganda putinistă), și am dat la o parte un bolovan sub care se ascundea un întreg mușuroi de „experți”, foști colonei, generali în rezervă, foști prim-miniștri, adulatori ai lui Vladimir Putin și apologeți italieni ai ceaușismului.

 

Vasile Ernu și rețeaua de teroriști pro-ruși din estul Europei – In Linie Dreapta

 

 

Înaintea alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 30 noiembrie 2014, Rusia a creat un un plan de avarie pentru eventualitatea în care pro-europenii aveau să câștige – pregătirea unui „Maidan Eurasiatic” (un anti-Maidan) care să țină Basarabia departe de Occident. Atunci s-au activat teroriștii pro-rușii din R.

 

Dan Puric: Domnu’ Dughin, nu vrei să facem o „Antantă creștină”? Lista completă e la mine. – ILD

 

 

„Domnul Dan Puric a ieşit din sfera [actoriei, n.n.] unde este cu adevărat competent, înalt competent. A făcut un sindrom de guru. Părerea mea sinceră este că el nu este pregătit pentru acest rol, din două motive. Unu: se simte indecent de bine în el, iar asta se vede din mica pompă profetică a discursului.

 

Dan Puric a colaborat cu Securitatea, înainte și după ’89. Cum să bați câmpii în folosul Rusiei – ILD

 

 

La aproape o lună de la controversa provocată de cuvintele, de acum 7 ani, ale lui Andrei Pleșu despre Dan Puric, diferite colțuri ale online-ului încă freamătă nervos. Ciutacu, luîndu-i apărarea de la înățimea Atenei 3 / România TV, acuza, culmea!, un atac „securistic” și ajungea să regrete că l-a invitat.

 

Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China –  

 

Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud).

 

 https://inliniedreapta.net/lista-lui-dughin-eurasia-de-la-brest-la-vladivostok-marius-vacarelu-noaptea-mintii-si-geopolitica/

 

////////////////////////////////////////

 

Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China

 

Costin Andrieș  

 

Fostul premier Adrian Năstase a declarat joi, la Târgoviște, că Uniunea Europeană se schimbă fundamental, iar România a rămas blocată pe linia politică din 2005, în condițiile în care, din punct de vedere economic, ar trebui acordată o atenție mai mare zonei BRICS (din care fac parte Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud).

 

Năstase spune că, acum, la nivelul Uniunii Europene se poate vorbi despre o renaționalizare a politicilor europene.

 

 

Adrian și Rusia, une histoire d’amour

“Uniunea Europeană se schimbă fundamental. Noi am intrat în Uniunea Europeană într-un moment când exista un entuziasm în interiorul Uniunii, exista un mare entuziasm în România, o mare speranță că România se va dezvolta cu fondurile europene, proiectele de preaderare avuseseră un mare succes. Între timp, lucrurile s-au schimbat, în Uniunea Europeană în primul rând. După 2004, după ce noi am încheiat negocierile, 2005 a însemnat deja un declin foarte puternic, politic în primul rând.”, a susținut Adrian Năstase, conform unei relatări Agerpres.

 

Fostul premier a mai spus că schimbările din Uniunea Europeană necesită o reevaluare a intereselor și pozițiilor României.

 

 

 

“Este evident că această schimbare în UE, care nu mai este uniunea în care noi am intrat, după 10 ani este profund schimbată, ar necesita o reevaluare a intereselor și pozițiilor noastre”, a afirmat Adrian Năstase.

 

Acesta a vorbit și despre importanța care trebuie acordată, mai ales în plan economic, altor piețe.

 

“… multe dintre țările Uniunii Europene se orientează și spre alte zone, cum ar zona BRICS, zona formată din Brazilia, China, Africa de Sud, Rusia șamd. Noi am rămas blocați pe o linie politică lansată în 2005, care evident este extrem de importantă din punct de vedere al securității naționale, dar din punct de vedere al evoluțiilor economice, în mod evident, ar trebui să fie amendată, așa cum se întâmplă în relațiile altor state membre, cu țările din acest grup”, a mai spus Năstase.

  

nota

 

În 2014, Adrian Năstase a fost adăugat pe lista lui Alexandr Dughin de personaje selectate pentru a face parte dintr-un “club de elită pro-rus”. Năstase a fost adăugat pe listă în calitate de “fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat, cel care l-a lansat în politica mare pe actualul prim-ministru Victor Ponta.”.

 

Alexandr Dughin e un influent ideolog apropiat Kremlinului, admirator al lui Hitler și Stalin. Alături de Năstase, pe lista din România fac parte:

 

Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României, acum una dintre eminențele cenușii ale Partidului Social Democrat aflat in opoziţie cu regimul pro-american al preşedintelui Băsescu.

 

Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.

 

Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe. Cel mai prestigios geopolitician din Romania.

 

Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)

 

Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)

 

Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)

 

Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».

 

Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).

 

Victor Roncea, jurnalist, redactor şef al portalului de ştiri şi analize http://www.ziaristionline.ro/ (Pe unele chestiuni poate avea poziții incomode, nu e filorus).

 

Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro

 

Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)

 

Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati

 

George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/

 

Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”

 

Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare

 

Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);

 

Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.

 

Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.

 

 

 

detalii…

 

Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.

 

Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate

 

Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.

 

Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”

 

Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

 

nota2

 

Nastase isi face datoria de membru al “clubului de elita pro-rus”, dobandit ca membru al listei lui Dughin, si promoveaza interesele Rusiei in Romania.

Dupa ce a petrecut doua sejururi la mititica, Bombo a reintrat in politica mare, si nu oricum, ci pe usa din fata – invitat de ministrul de externe al guv Ponta (discipolului puscariasului) la consultari – pentru expertiza lui vasta in redecorari de celule si reorientari geopolitice pe axa Moscova-Beijing.

 

nastase aurescu

 

Fostul premier si ministru de Externe Adrian Nastase, care are doua condamnari la inchisoare cu executare, a revenit la Guvern, mai exact la Ministerul Afacerilor Externe. El si alti zece fosti ministri de Externe au participat vineri, la sediul Ministerului Afacerilor Externe, la Consiliul Consultativ al MAE la nivelul fostilor ministri ai afacerilor externe ai Romaniei, reunit la invitatia ministrului in exercitiu, Bogdan Aurescu.

 

“Domnul Nastase face parte din Consiliul consultativ si a fost de fata. Singurul criteriu dupa care s-a facut invitatia a fost calitatea de fost ministru de Externe, nu au fost alte conditii”, a declarat, marti, pentru HotNews, purtatorul de cuvant al MAE, Raluca Lunculescu.

 

Amintim ca Adrian Nastase a fost eliberat de inchisoare, in august 2014, dupa efectuarea unei treimi din pedeapsa contopita la 4 ani si jumtate.

 

nastase aurescu

 

Adrian Nastase a mai participat recent la un veniment girat de Ministerul Afacerilor Externe si de ministrul Bogdan Aurescu. In nouembrie 2014, recent liberat din inchisoare, Nastase i-a fost alaturi lui Aurescu, care abia fusese numit ministru de Externe, la un eveniment de lansare a unei carti a actualului ministru de Externe.

 

Lansarea volumului lui Aurescu, “Romania and the International Court of Justice”, a avut loc atunci la Fundatia Europeana Titulescu, condusa de Adrian Nastase, care a si tinut un scurt discurs elogios pentru autor.

 

Bogdan Aurescu a explicat atunci ca a ales Casa Titulescu pentru acest eveniment dintr-un motiv foarte important – Titulescu a fost unul dintre cei mai puternici sustinatori al rolului dreptului international in politica externa.

 

“Si gandirea mea, la momentul in care am discutat cu dl. profesor Nastase alegerea acestei locatii, a fost de fapt sa incercam sa restituim locul important al dreptului international, ca instrument de politica externa. Pentru ca, fara acest instrument extrem de important, aceasta arma inteligenta, o tara cum este Romania nu ar putea sa obtina rezultate la fel de bune prin alte mijloace. (…) Diplomatia este institutia fundamentala a statului roman”, a adaugat Aurescu, citat de Agerpres.

 

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-19976195-foto-adrian-nastase-chemat-aurescu-ministerul-externe-datorita-expertizei-institutionale-profesionale-considerabile-care-detine.htm

 

Tot in noiembrie 2014, la Fundatia Titulescu era invitat sa vorbeasca alaturi de Nastase un alt locatar al listei lui  

 

  

Lista lui Dughin: Eurasia de la Brest la Vladivostok | Marius Văcărelu, Noaptea Minții și GeoPolitica  aici… https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-nastase-ue-expirat-romania-trebuie-sa-priveasca-spre-rusia-si-china/

 

///////////////////////////////////////

 

RUSINOS de FURIOS…Amnistierea plagiatorilor cu doctorate obținute înainte de 2011, votată de comisia de învățământ din Camera Deputaților  

HotNews.ro

 

Comisia de învățământ din Camera Deputaților a votat marți un amendament ce prevede „amnistierea celor care au plagiat înainte de 2011”, avertizează parlamentarii USR. Amendamentul a fost propus de deputatul PSD Adrian Solomon și a fost strecurat într-un proiect de lege de adoptare a unei Ordonanțe de Urgență de modificare a Legii Educației Naționale care viza cu totul altceva.

 

 

Adrian Solomon

Foto: Captura video

Proiectul se află deja pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților, însă cel mai probabil se va ajunge la votul final săptămâna viitoare, au precizat surse parlamentare.

 

 

Raportul de admitere cu aceste modificări a primit 12 voturi „pentru” – PSD, UDMR, minorități, trei „împotrivă” – USR și trei abțineri – PNL.

Amendamentul a fost adoptat cu 11 voturi „pentru” și 6 „împotrivă” – deputații USR plus PNL.

Important de precizat este că acest proiect a trecut deja de Senat, iar Camera Deputaților este cameră decizională.

 

„Printr-o metodă jenantă, pe ascuns, au introdus într-o lege care nu are nicio legătură cu plagiatul calul troian prin care îi scapă pe plagiatorii prinși cu doctorate înainte de 2011. Faptul că același amendament a fost introdus de doi parlamentari de la două partide diferite denotă o premeditare clară a cuiva. E limpede că cineva acționează concertat, din umbră. Cerem partidelor să se disocieze oficial de această campanie de salvare a plagiatorilor. Iar dacă vor să o facă, să iasă oficial să o spună, nu cu trucuri la comisii, pe ascuns”, a declarat senatorul USR Ștefan Pălărie, citat în comunicatul USR.

Potrivit celor de la USR, un al doilea amendament stabilește cât de rapid să se producă ștergerea responsabilității celor care ar fi putut plagia înainte de 2011: în trei zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial.

 

Cei de la USR atrag atenția că OUG 3/2020 nu avea, inițial, nicio legătură cu titlurile ştiinţifice, ci doar aducea Legea educaţiei naționale în acord cu decizii ale Curții Constituționale, stabilind ca, în învăţământ, femeile să poată ieşi la pensie, dacă îşi doresc, la aceeaşi vârstă standard cu bărbaţii.

 

„Pe repede-înainte, amendamentele deputatului PSD au fost aprobate și în Comisia de învățământ, iar proiectul de lege a și fost introdus pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților. USR a solicitat retrimiterea proiectului la comisie pentru două săptămâni, spre a fi rediscutat, dar deputații coaliției la putere au respins cererea considerând că plagiatorii nu mai pot aștepta și că trebuie scăpați grabnic de răspundere.

Dacă PSD-PNL-UDMR vor forța adoptarea amnistierii plagiatorilor în următoarea ședință de plen, USR va ataca legea la Curtea Constituțională. Plagiatul înseamnă furt, iar cei care au furat trebuie să răspundă în fața legii și cetățenilor, indiferent de cum se cheamă ei și ce funcții importante ocupă”, mai spun aceștia.

USR precizează că va propune în plen reîntoarcere la comisie a raportului ce conține acest amendament.

 

Ce prevede amendamentul de amnistiere

Legea educației din 2011 se modifică astfel:

 

„La articolul 170, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins:

 

Măsura prevăzută la alin, (1) lit. b) se aplică doar pentru titlurile elaborate și acordate în baza standardelor de calitate și etică profesională stabilite în actele normative emise pentru punerea în aplicare a prezentei legi.” (n.r. legea a intrat în vigoare în 2011)

În prezent articolul 170 din Legea Educației Naționale prevede astfel:

 

(1) În cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe baza unor rapoarte externe de evaluare, întocmite, după caz, de CNATDCU, de CNCS, de Consiliul de etică şi management universitar sau de Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, poate lua următoarele măsuri, alternativ sau simultan:

 

1. a) retragerea calităţii de conducător de doctorat;

 

1. b) retragerea titlului de doctor.

 

Cum își motivează Solomon amendamentul, potrivit raportului de la comisia de învățământ:

 

„Aplicarea fără echivoc a principiului neretroactivității legii, reglementat de Constituție prin art. 15 alin (1) și (2) care consacră faptul că legea dispune numai pentru viitor.

 

(1) Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

 

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”

 

A doua încercare de amnistiere a plagiatorilor de dinainte de 2011 într-o săptămână

Amendamentele lui Adrian Solomon vin la câteva zile după ce un amendament aproape identic fusese strecurat de deputatul Cătălin Zamfir Manea, reprezentant al Romilor în Camera Deputaților, într-o manieră similară – într-un raport la o lege cu totul alt obiectiv.

 

Acest amendament a fost semnalat de fostul președinte al Consiliului Național al Elevilor, Antonia Pup, și apoi de USR și de jurnalista Emilia Șercan.

 

Ca urmare a dezbaterilor pe subiect, Manea a declarat pe 8 martie, pentru Edupedu.ro, că a retras oficial amendamentul precizând că „a fost interpretat eronat”.

 

Amendamentul depus de Cătălin Manea prevedea astfel:

 

„Sancțiunea retragerii titlului de doctor prevăzută la alin. (1) lit. b) se aplică pentru titlurile de doctor elaborate și acordate în baza standardelor de calitate și etică profesională stabilite în actele normative emise pentru punerea în aplicare a Legii educației naționale nr. 1/2011.”

 

Cine este deputatul Adrian Solomon – scandalul de la șaormerie

Adrian Solomon a fost implicat într-un scandal în iulie 2020 într-o șaormerie. Deputații Solomon şi Irinel Stativă au fost amendați de polițiști cu 2.600 de lei, după ce au refuzat să poarte mască într-un fast-food din sectorul 3 și au făcut scandal. Poliția a fost chemată de patronul localului, iar cei doi au continuat scandalul și după sosirea poliției.

 

El susținea atunci că este victima unui linșaj mediatic „care se pare că are la bază cele 140 de milioane de euro date de către guvernul Orban ca să cumpere presa”.

 

Citește și: VIDEO Solomon, deputatul scandalagiu de la șaormerie, spune că e victima unui linșaj mediatic pentru că Guvernul a dat bani la presă

 

Deputatul PSD Solomon, huiduit la Bârlad, când a spus că vrea ca peste 100 de ani să fim conduși de un etnic român, și nu german, ca acum

 

Premierul Nicolae Ciucă, acuzat de plagiat pentru o lucrare susținută în 2003

Reamintim, premierul Nicolae Ciucă a fost acuzat de plagiat la începutul anului, după ce un articol semnat de jurnalista Emilia Șercan în publicația PressOne arăta că teza generalului în rezervă, în baza căreia a devenit doctor în Științe militare în 2003 la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, ar include conținut plagiat în cel puțin 42 de pagini din totalul de 138.

 

Sesizarea depusă la secretariatul Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) de către deputatul USR Mihai Polițeanu privind un posibil plagiat a fost admisă și publicată pe site-ul instituției, iar CNATDCU este în proces de analiză.

 

În prezent, CNATDCU este condus de Mircea Dumitru.

https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-25433860-amnistierea-plagiatorilor-doctorate-obtinute-inainte-2011-votata-comisia-invatamant-urmeaza-votul-final-usr-anunta-ataca-legea-ccr.htm

///////////////////////////////////////

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, despre Patriarhul Kiril al Moscovei: „Un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin”

HotNews.ro

Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, îl critică dur pe patriarhul ortodox Kiril al Moscovei, despre care spune că este „un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic, care mimează credința în Dumnezeu și patriotismul, este capabil să le comită cu atrocitate”.

 

 

Vasile Banescu

Foto: basilica.ro

Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române a făcut acest comentariu într-un mesaj postat duminică pe pagina sa de Instragram, în care nu îi numește direct pe patriarhul Kiril și pe președintele rus Vladmir Putin, având o fotografie cu cei doi, care însoțește mesajul.

 

„Datoria lucidității ne obligă să discernem inclusiv între un autentic și demn Întâistătător al Bisericii lui Hristos și un opulent patriarh demisionar din punct de vedere moral și creștin prin complicitatea sa cinică cu politicul asasin și prin asocierea la cele mai hidoase lucruri pe care omul antihristic, care mimează credința în Dumnezeu și patriotismul, este capabil să le comită cu atrocitate:

războiul cumplit și nejustificat împotriva altora, bulversarea vieții unui popor liber, îngrozirea, torturarea în varii feluri și uciderea în masă a unor oameni pe care Hristos ne-a poruncit blând să-i iubim ca pe noi înșine, nu să-i strivim sub cizma grea și invadatoare a morții.

Chiar când diavolul ne truchează în față realitatea, avem mereu datoria de a discerne și de a mărturisi adevărul”, a scris Bănescu.

Rusia continuă ofensiva în Ucraina, iar bătălii se duc în continuare în mai multe zone. Orașul port Mariupol este complet înconjurat și bombardat de șase zile consecutiv.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25414409-purtatorul-cuvant-patriarhiei-despre-patriarhul-kiril-moscovei-opulent-patriarh-demisionar-din-punct-vedere-moral-crestin-prin-complicitatea-cinica-politicul-asasin.htm

 

////////////////////////////////////////

 

Stânga globalistă poate fi oprită (III): Lupta cu cei fără de faţă

Marius Bâzu –

 

 

Este clar pentru oricine că reţelele de socializare sunt un punct de sprijin important în ofensiva Stângii globaliste pentru obţinerea supremaţiei mondiale. Cei din spatele lor sunt desemnaţi prin termenul Big Tech, un sinonim fiind Big Five, pentru că este vorba despre 5 companii informatice bine cunoscute: Amazon, Apple, Facebook, Google şi Microsoft. În acest moment, ei taie şi spânzură folosind „jucăriile” pe care le-au oferit GRATUIT lumii întregi. Dar cum, de fapt, nimic nu e gratuit, utilizatorii plătesc accesul la aceste reţele cu datele personale, cu publicitate înghiţită cu nemiluita şi, mai nou, cu îngrădirea severă a libertăţii de exprimare.

 

Acest adevărat „balaur cu 5 capete” a reuşit în câţiva ani să ne facă dependenţi de Facebook (2,8 miliarde de utilizatori în 2021!), Twitter, Instagram, Linkedin etc., iar acum ne manipulează fără jenă şi fără putinţă de replică. Omenirea s-a trezit prizoniera acestui balaur şi, se pare, nu prea reuşeşte să scape din mrejele lui. Iar Big Tech poate face multe! A fost, de exemplu, un jucător important în alegerile prezidenţiale americane din 2020, cu tot ce au implicat ele, alegerile propriu-zise şi scandalul uriaş privind corectitudinea lor. Inclusiv prin blocarea conturilor unui preşedinte american încă în funcţie, de parcă ar fi vrut să demonstreze că nu preşedintele, ci el, Big Tech, este cel care conduce lumea (liberă) de azi.

 

Reacţia împotriva Big Tech

 

 

Era normal să apară o reacţie. S-a propus „înfometarea Big Tech” prin trecerea în masă la opţiunile alternative de pe Internet, aşa numitul Alt-Tech. Asta ar însemna înlocuirea sistemelor de operare Windows şi Mac cu Linux, a browser-ului Google Chrome cu Brave (care blochează publicitatea, iar dacă o accepţi, primeşti 70% din banii obţinuţi de browser din reclame), a motorului de căutare Google cu DuckDuckGo, a serviciului de poştă electronică Gmail cu ProtonMail, iar a celebrelor Facebook şi Twitter cu MeWe, Gab şi Parler. Sigur, e greu, obişnuinţa e puternică şi dificil de schimbat. Această mişcare este deja în curs, dar rezultatele nu sunt deocamdată prea încurajatoare.

 

 

 

Pe de altă parte, fostul preşedinte Trump, a cărui libertate de expresie a fost puternic limitată de Big Tech, intenţionează să dea în judecată pe şefii a trei instituţii: Facebook, Twitter şi Google. Motivul este cenzura lor ilegală, care încalcă Primul Amendament al Constituţiei americane, cel care interzice limitarea libertăţii de exprimare. Sumele cerute drept despăgubire vor fi enorme, astfel încât balaurul să mai piardă din puteri şi, în acelaşi timp, să se dea un semnal pentru toată lumea că nu este invincibil.

 

Trebuie adăugat că au apărut deja personalităţi de prim rang care se opun tendinţelor dictatoriale ale Big Tech. Un exemplu este Roger Waters, membru al legendarei trupe Pink Floyd. El a relatat în faţa presei că a refuzat o sumă uriaşă din partea lui Mark Zuckerberg pentru utilizarea melodiei „Another Brick in the Wall” într-un clip de promovare a reţelei Instagram. Waters a spus: „Menționez asta doar fiindcă aceasta este o mișcare insidioasă a lor de a acapara absolut totul. Nu voi face parte din porcăria asta, Zuckerberg!“.

 

România şi reţelele sociale

În România, am ajuns şi noi în faza în care Facebook îşi arată colţii şi împarte sancţiuni. Zilnic aud de diverşi cunoscuţi care au fost avertizaţi sau chiar suspendaţi pe termen de 1-3 luni de către… Chiar, de către cine? Am trăit şi eu experienţa unui avertisment din partea Facebook, culmea, pentru un articol care n-avea nimic anti-globalist. Era pur şi simplu o comparaţie, pe date statistice, a comportării unor filiale judeţene ale PNL la alegerile locale şi la cele parlamentare. Constatam, cu cifrele în faţă, că anumite organizaţii nu au mai „tras” la parlamentare ca la locale, cu efectul cunoscut al pierderii primului loc pe ţară în favoarea PSD. Iar acum, i se reproşează lui Orban acest fapt, deşi vinovaţi sunt unii şefi de organizaţii judeţene. Cum ar putea un asemenea articol să încalce regulile Facebook?

 

Iată cum decurge „judecata” puternicei reţele. Primeşti un mesaj, numit „de asistenţă”, care spune aşa: „Comentariul încalcă regulile comunităţii noastre, deci doar tu îl poţi vedea” (mă rog, folosirea lui „deci” pare cam fără sens). E pus citatul din textul propriu. Faci click acolo unde spune „Vezi opţiunile” şi afli că nu ţi se spune deloc ce anume ai greşit, ce reguli au fost încălcate. Doar sentinţa: în cazul meu, am fost avertizat. Probabil, va urma suspendarea, dacă recidivez (ceea ce e foarte posibil, pentru că nu ştiu cu ce anume am greşit!). Te întreabă dacă decizia ţi se pare corectă. Evident, răspund că nu. Degeaba, nu ai cu cine discuta, ţi se spune doar că din cauza pandemiei numărul de experţi e limitat (nu văd legătura!) şi … rămâne cum a zis persoana (necunoscută) care a luat decizia. Deci puterea acelei persoane e totală. În plus, ea nu are chip. E bizară lipsa unei feţe chiar la o reţea care se numeşte Facebook! Cum să te lupţi cu cineva care nu are faţă?! E ceva kafkian!

 

În ultima vreme am văzut că două site-uri de ştiri, Hotnews şi G4Media, care păreau extrem de corecte politic, au primit chiar suspendări de pe Facebook pentru paginile lor. Iar aceste suspendări se pare că le-au lovit destul de drastic, cu micşorări semnificative ale audienţei. Dacă până şi ei păţesc aşa ceva, ce să mai zică alţii! Sau li se arată pisica chiar celor mai cuminţi ca să se teamă toţi ceilalţi. Dar, din nou, despre cine a vorba? Cine sunt cenzorii? Sunt ei competenţi sau intervin umorile personale faţă de anumite subiecte sau persoane? Ei ştiu foarte bine cine suntem noi, utilizatorii, dar noi nu-i putem identifica. Inexistenţa unui mecanism de control sau a unei posibilităţi de recurs e destul de ciudată!

 

Lumea de mâine

În acest climat plin de suspiciune faţă de reţelele de socializare, apare un articol scris de o tânără doctorandă a SNSPA, Anca Sandu, care nu doar că este trup şi suflet convinsă de binefacerile reţelelor de socializare, dar ne prefigurează o societate a viitorului în care Internetul, precum Partidul Comunist Român pe vremuri, e în toate: „în cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare” (cum spunea o binecunoscută poezie proletcultistă aparţinând lui George Lesnea).

 

Articolul se numeşte „Statele Unite ale Internetului” şi prezice societatea viitorului: una în care „nu mai există state cu cetățeni, granițe și armate, monede și bănci naționale, steaguri și imnuri. Există doar națiuni virtuale, compuse din utilizatori, care nu au nevoie să se apere decât de atacuri cibernetice venite din dark web. (Care este, de fapt, singura rămășiță a Lumii Vechi.) Peste toate, câteva organizații globale, care asigură infrastructura și o supraveghere aparent distantă – atât cât să existe figuri de autoritate în spațiul public și foarte virtual”.

 

Deci statele naţionale dispar, la fel şi familia tradiţională, ce să mai vorbim de religie. Lumea Veche e distrusă. Visul Stângii globaliste! Modelul politic al Ancăi Sandu (nu mă aventurez să-i spun doamnă, domnişoară …) este cât se poate de simplu: Internetul e totul! Ne vine inima la loc atunci când autoarea ne precizează că acest tip de organizare nu va începe chiar acum, ci un pic mai târziu. Doar după ce „sentimentele naţionaliste se vor ofili”. Oare unde a învăţat carte această făptură? Cine i-a inculcat asemenea idei? Mai că i-aş dori distinsei persoane să apuce o asemenea organizare mondială, dar e păcat să sufere miliarde de oameni pentru aşa ceva.

 

E ciudat că propunerea vine de la o absolventă de SNSPA, deci care, se presupune, a învăţat despre sistemele politice existente, despre echilibrul puterilor în stat etc. Şi totuşi, poate prezenta o asemenea aberaţie ca pe un model al viitorului. Un fel de rai comunist internetist!

 

Întrebările sunt foarte multe, dar aş pune doar una: cine sunt „organizaţiile globale” despre care vorbeşte şi care vor stăpâni lumea? Chiar poate fi atât de naivă încât să-şi închipuie că un asemenea sistem este funcţional? Poate doar dacă omul de azi este înlocuit complet cu omul nou (de fapt, omul recent, aşa cum magistral l-a definit H.-R. Patapievici). Pur şi simplu, modelul propus e atât de monstruos încât nici nu ar trebui discutat. E totuşi important să-l amintim doar ca o limită spre care tinde dorinţa de acaparare totală a Stângii globaliste.

 

De fapt, e bine să aflăm care e ţinta lor pe termen lung. Oamenii se unesc în jurul unor idei, dar, mult mai strâns, în lupta împotriva unor aberaţii, înainte de a fi prea târziu.

 

Aş încheia cu o afirmaţie: ca şi cea a lui Arturo Ui, ascensiunea Stângii poate fi oprită!

 

 

https://inliniedreapta.net/stanga-globalista-poate-fi-oprita-iii-lupta-cu-cei-fara-de-fata/

Stânga globalistă poate fi oprită (IV): Majoritatea tăcută trebuie să vorbească!

Marius Bâzu 

 

 

În primele trei articole ale acestui serial am încercat să-i încurajez pe cei care se împotrivesc ofensivei Stângii globaliste, aşa că am prezentat câteva acţiuni întreprinse (în America sau chiar în Europa) împotriva acestei ofensive. Din comentariile cititorilor, am constat că am pus, cumva, căruţa înaintea cailor. Mulţi dintre ei sunt deranjaţi de una sau alta dintre măsurile (total aberante) care sunt promovate de Stânga globalistă, dar nu văd întregul tablou şi au impresia că este vorba doar de ciudăţenii apărute din cauza unor excese extremiste ale unor persoane, nu de o ofensivă bine dirijată, începută de zeci de ani şi care acum a ajuns la faza “pe întregul glob”!

Deci primul lucru care trebuie făcut este unirea forţelor care nu doresc să trăiască în lumea pe care Stânga globalistă ne-o pregăteşte. Ori pentru asta trebuie convinşi cei care nu cred în caracterul global al acestui plan.

 

Există un text scurt care exprimă cel mai bine riscurile neimplicării în lupta împotriva unui abuz flagrant, dar care, deocamdată, nu te priveşte direct. Aparţine pastorului luteran german Friedrich Niemöller, se referă la teroarea nazistă şi sună aşa: „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe social-democrați, am tăcut. Nu eram social-democrat. Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat. Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia apărarea.” Mie mi se pare că se potriveşte de minune la situaţia actuală.

 

Ce ne deranjează?

Ne deranjează multe, dar nu pe toţi aceleaşi lucruri! Dau doar câteva exemple, pentru că am scris pe larg despre această situaţie în articolul O revoluție împotriva bunului simț.

 

Mai toată lumea este deranjată de “Corectitudinea politică”, acel concept care înseamnă o cenzură complet deplasată şi împinsă dincolo de orice limite normale. Iubitorii de cultură sunt oripilaţi de conceptul de “Cancel Culture”, concretizat, printre altele, în propunerile de interzicere, pe motive absurde, a unor uriaşe valori ale umanităţii, precum Shakespeare, Mozart sau Homer (dar lista este mult, mult mai lungă). Cei care se preocupă de istorie, privesc cu stupoare cum statuile marilor patrioţi americani sunt dărâmate, iar istoria este pur şi simplu rescrisă. Iubitorii de filme sunt deranjaţi de punerea pe lista neagră a unor pelicule celebre (“Pe aripile vântului”, printre altele), de propunerile de schimbare a titlurilor unor filme sau de criteriile restrictive puse pentru acordarea premiilor Oscar (unde, se pare, calitatea filmelor nu mai contează). Amatorii de sport sunt speriaţi de posibilitatea acordată bărbaţilor care se cred femei de a se schimba în aceleaşi vestiare cu femeile sau chiar de a participa la concursurile rezervate femeilor (în premieră, la Olimpiada de la Tokio concurează, la haltere, un bărbat care se consideră femeie!). Mulţi părinţi nu vor pentru copiii lor o educaţie bazată pe teoria critică a rasei, care este predată (împreună cu alte inepţii de acelaşi tip), deocamdată doar în şcolile americane, dar, în curând, va fi pretutindeni în lume.

 

 

Laurel Hubbard, fost Gavin Hubbard, a fost primul trans care a participat, anul acesta, la Jocurile Olimpice concurând ca femeie, din partea Noii Zeelande

 

 

Foarte mulţi oameni sunt deranjaţi de insistenţa cu care sunt promovate, nu doar în America de azi, ci chiar în Europa, drepturile LGBT. N-are nimeni absolut nimic cu ei, e opţiunea lor de viaţă, sunt liberi să şi-o exercite, dar mă întreb când au devenit drepturile LGBT “valori europene”, ca urmare a cărei consultări populare?

 

Puţini sunt cei care se împotrivesc TUTUROR acestor tendinţe. Unii nici măcar nu le ştiu pe toate, de unde reţinerea lor în a le considera parte a unui plan bine conceput si condus. De exemplu, cunosc persoane care cred că ideea de “Cancel Culture” e o prostie, dar măsurile pentru promovarea insistentă a LGBT nu-i deranjează. Sau alţii, care sunt extrem de deranjaţi de dărâmările de statui ale unor personalităţi istorice americane, dar nu şi de excesele din educaţie. Cum s-ar spune, din lipsă de informare, dintr-un surplus de bună credinţă sau chiar din naivitate, ei nu văd pădurea din cauza copacilor!

 

Poate îi va convinge faptul că avertizări privind existenţa unui plan al Stângii au existat cu ani de zile în urmă. Un exemplu este cuvântarea reverendului Franklin Graham, ţinută la First Baptist Church din Jacksonville, Florida, pe 30 ianuarie 2015. El vorbea despre o largă coaliţie care se opune dezvoltării normale a Americii, afirmând că această ofensivă a devenit aproape de neoprit odată cu al doilea mandat al lui Obama. Cei numiţi ca făcând parte din acea coaliţie sunt toţi cei pe care îi ştim azi, cu observaţia că Big Tech încă nu se poziţionase ferm în rândurile Stângii.

 

Desigur, întărirea coaliţiei a fost necesară după ce în 2016 Trump apăruse pe neaşteptate şi câştigase alegerile. Stânga nu-şi mai permitea să piardă şi alegerile din 2020, aşa că a facut TOTUL pentru a le câştiga. Ce trebuie reţinut de aici de către cei deranjaţi de unele dintre cele care se întâmplă în prezent este că planul Stângii e vechi şi amplu, nu sunt doar puseuri extremiste locale, cum mi s-a replicat uneori la semnalele mele de alarmă.

 

Ce se poate face?

În primul rând, toţi cei care sunt deranjaţi de diverse aspecte ale ofensivei Stângii globaliste trebuie să acţioneze ÎMPREUNĂ, să se unească, să devină conştienţi că lipsa lor de coeziune şi coordonare este cea care permite acestui plan odios să aibă, deocamdată, succes. În continuare mă voi referi exclusiv la România, încercând să pun laolaltă acele elemente care pot ajuta la închegarea unei acţiuni comune.

 

Desigur, cel mai important este ca orice persoană căreia nu-i place ceea ce se întâmplă azi să o spună cu glas tare, de fiecare dată când are loc un abuz, chiar dacă nu-l priveşte personal (aş zice că mai ales atunci)! Şi să o facă acolo unde poate fiecare! Altfel, “majoritatea tăcută” (numită aşa de Daniel Uncu, într-un excelent articol) va rămâne neauzită de nimeni, deci inexistentă!

 

Sigur că acele “voci” care sunt ascultate de mulţi liderii de opinie, cei care au şi “tribună” de la care să se exprime sunt primii care ar trebui să o facă. Dar pentru ei e greu! Pentru că, ştim bine, sursele de finanţare ale ONG-urilor sunt în mod preponderent în mâinile Stângii globaliste, la fel şi finanţările pentru burse etc. Iar Stânga s-a dovedit, de fiecare dată, necruţătoare cu cei care i se opun!

 

În plus, această unire împotriva Stângii extremiste este dificilă şi pentru că, după cum bine observa Mircea Mihăieş, Centrul politic a fost devastat.

 

“Una din cele mai ingenioase și cinice acțiuni ale extremei stângi a fost să modifice axa orizontală a opțiunilor ideologice. Urmărind să scape de infernala ereditate a trei sferturi de veac de asasinate și nenorociri aduse lumii, extrema stângă s-a reinventat miraculos, pretinzând c-ar fi o mișcare mainstream, plasată undeva la mijlocul menționatei axe. Prin urmare, tot ceea ce s-a aflat cândva la centru a fost împins la dreapta, iar dreapta democrată a fost etichetată drept extremă dreaptă”. (Mircea Mihăieș, România Literară)

 

E deajuns să spui ceva care deranjează Stânga şi eşti imediat etichetat drept extremist de dreapta, dacă nu direct nazist! De către oameni care n-au habar că nazismul este o prescurtare de la naţional socialism (în germană, NAZI – Nationalsozialismus). Aş spune că un rol însemnat în această unire a forţelor antiglobaliste ar trebui să-l aibă instituţiile cu vechime şi mare credibilitate în societate, aşa cum este, în România, Biserica. M-am bucurat să văd o luare de poziţie oficială a domnului Vasile Bănescu, care a prezentat punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române față de presiunile făcute pentru introducerea unor ore de educație sexuală în școli fără acordul părinților:

 

„Patriarhia Română, dar și celelalte Biserici din România, pledează ferm pentru disocierea programelor școlare de orice tip de ideologie, precum „ideologia de gen” sau de „recomandările” ideologizant-alienante cuprinse în Documentul Biroului Regional OMS pentru Europa și BZgA, intitulat „Standarde pentru educația sexuală in Europa – un cadru pentru factorii de decizie politică, specialiști și autorități din domeniul educației și sănătății”. Ideologizarea informațiilor transmise elevilor in cadrul școlar, care trebuie sa rămână unul curat și neutru ideologic, inclusiv pe teme legate de sexualitate, este în totală contradicție cu scopul real și ultim al educației: formarea omului în spiritul celor mai înalte valori morale și al eticii virtuții ca expresie a echilibrului și normalității.” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvând al BOR)

 

Un puternic instrument de luptă împotriva abuzurilor este arta, care a avut dintotdeauna un rol important în trezirea conştiinţelor. Deşi au trecut mai mult de 30 de ani de la căderea comunismului ca sistem, cineaştii români ne-au rămas datori în această privinţă. Sunt relativ puţine filme care să prezinte ororile comuniste, aşa cum le-am trăit mulţi dintre noi, ori le ştim de la părinţii sau bunicii noştri. Sigur, creatorii sunt liberi să trateze subiectele pe care le doresc, de multe ori ei preferă să atace subiecte care aduc aproape automat premii internaţionale, nu mai intru în detalii, dar cred că e clar. Cu atât mai mult trebuie semnalat un film care va ieşi în curând pe ecrane, ”Şi atunci… Ce e libertatea?”, realizat după nuvela scrisă de Ana Blandiana, „Proiecte de trecut”, subiectul fiind deportările în Bărăgan din anii 50. Într-un interviu, regizorul Andrei Zincă mărturiseşte că fiul lui de 26 de ani i-a spus: „Te-am auzit de atâtea ori vorbind despre comunism, dar abia acum, văzând filmul, înţeleg despre ce vorbeai”. Arta e calea cea mai directă spre sufletele oamenilor!

 

„Deşteaptă-te, americane!”

În America, oamenii încep să se trezească şi să constate nocivitatea administraţiei Biden.

Într-un articol recent din „American Thinker”, Patricia McCarthy observă că romanul pamflet din 1935 al lui Sinclair Lewis, intitulat „It Can’t Happen Here”, pare că descrie situaţia actualei administraţii Biden, deşi intenţia autorului a fost să se refere la dictatori precum Hitler sau Mussolini. Eroul principal, Buzz Windrip, câştigă alegerile din 1936 şi conduce America cu ajutorul unei forţe paramilitare (care ar fi Antifa şi BLM, dar şi FBI, în lectura Patriciei McCarthy) şi a unei cenzuri puternice (Big Tech). Patricia McCarthy găseşte multe alte similitudini, care sunt evidente în special pentru americani.

 

Între timp, doi aleşi republicani din Congres au iniţiat un proiect de lege prin care se abrogă Secţiunea 230 din Communications Decency Act, care prevede că:

 

„Niciun furnizor sau utilizator al unui serviciu informatic interactiv nu va fi tras la răspundere pentru orice acțiune, făcută în mod voluntar, cu bună-credință, de a restricționa accesul sau disponibilitatea materialelor pe care furnizorul sau utilizatorul le consideră obscene, indecente, lascive, murdare, excesiv de violente, reprezintă hărțuire sau inacceptabile în orice alt fel, indiferent dacă un astfel de material este sau nu protejat constituțional.“

 

Termenul „inacceptabile în orice alt fel“ a permis unor site-uri precum Google, Facebook și Twitter să cenzureze materialele pe care ei le consideră inacceptabile după lor bunul plac. Acest aspect este esențial, deoarece înseamnă că, dacă acest termen ar fi eliminat din Lege, site-urile respective (Big Tech) ar putea fi teoretic trase la răspundere pe plan juridic pentru eliminarea conținutului din motive politice.

 

 

 

Închei cu analiza făcută de un român din America (Radu V), care este convins că putem învăţa ceva din istorie. Revoluţia Franceză de la 1789 a fost capturată de iacobini, aflaţi la stânga extremă, cei care au declanşat marea teroare. La fel, Revoluţia Rusă din februarie 1917 a fost capturată de bolşevici, aflaţi tot la stânga extremă, cu urmările cunoscute. Astăzi, coaliţia care a preluat puterea după 2020 în America are toate şansele să fie capturată de stânga extremă, care îi va „devora“ pe democraţi.

 

Deci pericolul ar putea deveni mult mai mare în curând, iar atunci toţi vor înţelege despre ce era vorba. Desigur, nu se pune problema să aşteptăm cu mâinile în sân ca aşa ceva să se întâmple! Dimpotrivă, chiar autorul articolului este unul dintre cei mai vajnici luptători pentru stoparea ofensivei Stângii globaliste. În acest sens, este chiar un exemplu de urmat. Ceea ce şi fac, inclusiv prin articolul de faţă!

 

https://inliniedreapta.net/stanga-globalista-poate-fi-oprita-iv-majoritatea-tacuta-trebuie-sa-vorbeasca/

 

////////////////////////////////////////

 

Anca Cernea: Unde am ajuns fără lustrație și decomunizare

 

 

 

Anca Cernea discută în această seară cu Alexa Ionescu despre proiectul Ministerului Educației privind educația parentală, falsurile din presă despre reforma justiției din Polonia, Summit-ul NATO și alte subiecte de actualitate.

Det aici   …https://inliniedreapta.net/anca-cernea-live-unde-ajuns-fara-lustratie-si-decomunizare/

Si  aici 

Lansare de carte: Bogdan Călinescu despre răul lumii noastre – autorul discută cu Horia-R. Patapievici și Cristian Pătrăşconiu

https://inliniedreapta.net/lansare-de-carte-bogdan-calinescu-despre-raul-lumii-noastre-autorul-discuta-cu-horia-r-patapievici-si-cristian-patrasconiu/

////////////////////////////////////////

 

Începând de astăzi, conform dreptului internațional, Federația Rusă este un stat terrorist

 

 

George Rîpă   

1. Bombardarea unor localități locuite de civili reprezintă o crimă de război și o crimă împotriva umanității.

Astfel de acțiuni în ultima jumătate de secol au fost făcute de dictatori precum Slobodan Miloșevici la Srebenița (8.000 de victime civile), Saddam Hussein la Halabja (5.000 de victime civile) și de rețele teoriste precum Hamas, Statul Islamic și Al Qaida împotriva a zeci de orașe.

 

2. Dacă se confirmă că au utilizat arma termobarică (sunt dovezi că da) și asta este crimă de război și o crimă împotriva umanității. Utilizarea acestui tip de armă este interzisă de Convenția de la Geneva.

 

Conform dreptului internațional, nu mai este nicio diferență între Saddam Hussein, Bin Laden și Vladimir Putin. Oficial, statul rus este un stat terorist.

 

De aceea, mesajele date de mai mulți lideri europeni, în frunte cu cei britanici, care vorbesc despre faptul că aceste crime de război vor fi urmărite penal se bazează pe dreptul internațional și nu sunt simple opinii.

https://inliniedreapta.net/blogpost/incepand-de-astazi-conform-dreptului-international-federatia-rusa-este-un-stat-terorist/

 

///////////////////////////////////////

Spre deosebire de multi pupatori de moaste-Vasilică Croitor, pastor protestant: Observ siderat că unele persoane văd în Putin un apărător al valorilor creștine

 

Monitorul  

 

 

 

Sunt siderat să observ că unele persoane care vădesc o cunoaștere limitată (încerc să fiu elegant) a istoriei din ultimul secol, au redus toată discuția la un simplu conflict între apărătorul creștinismului – Marele Putin – și promotorul stilului de viață decadent – Zelenski.

 

Realitatea este că Putin este unicul lider politic european care mimează cu mare succes lupta pentru valorile creștine. Doar atât. Este mai mare actor decât Zelenski!

 

– Putin a reușit să facă din Biserica Ortodoxă Rusă jucăria lui personală, iar pentru a îi ademeni pe enoriași să îl susțină, a adoptat cu succes un discurs religios pro-familie.

 

– Putin a închis o grămadă de biserici evanghelice. Păstorii trebuie să raporteze cine predică în bisericile lor exact așa cum era pe vremea comuniștilor. Am buni prieteni slujitori în Rusia și știu cum li s-au limitat drepturile tot mai mult în ultimul deceniu. Pe frații din Armata Salvării i-a trecut în ilegalitate. La fel și alte grupări religioase. El nu crede în libertatea religioasă, ci doar într-o biserică aservită statului totalitar.

 

 

 

– Este o gravă eroare să îl considerăm un apărător al valorilor creștine pe cel care își trimite spionii în Occident să îi omoare pe opozanții lui politici. Pe alții îi otrăvește chiar în țara sa, cu substanțe interzise prin tratate internaționale.

 

– Cum ar putea să fie un om al lui Dumnezeu un criminal care laudă URSS, unul dintre cele mai brutale și criminale imperii pe care le-a cunoscut Europa? Putin a refuzat să condamne crimele comunismului, Gulagul, foametea provocată intenționat de Stalin în Ucraina (cu 2 milioane de victime), distrugerea bisericilor și ateismul impus cu forța în țările pe care le-au controlat în Europa și Asia.

 

– Cum ar putea avea ceva de-a face cu valorile creștine cel care îl consideră pe Stalin cel mai mare erou al Rusiei și care aduce un comando musulman să lupte în Ucraina?

 

– Putin a întreținut conflictele militare în toate fostele republici sovietice și nu a avut nicio reținere să apeleze la forță pentru a reprima în mod sângeros manifestațiile, inclusiv din alte țări.

 

Războiul din Ucraina este o invazie asupra unui stat suveran. Punct. Dacă în fruntea Ucrainei era cel mai păcătos lider sau cel mai sfânt apostol, asta nu ar fi schimbat cu nimic realitatea: Ucraina este invadată de un dictator care și-a pierdut de mult mintea și seamănă în jurul său moarte.

 

Isus ne-a cerut să fim vigilenți și să nu ne lăsăm seduși de cei care ar veni în numele Său. Este adevărat că în istorie au existat învățători și lideri care și-au confecționat o aură de oameni evlavioși și i-au amăgit pe mulți. Dar nu mi-am imaginat nicio clipă că unii credincioși vor fi seduși și vor ajunge să îl considere apărător al credinței pe unul care nu seamănă în niciun aspect al gândirii și faptelor cu Isus!

 

Vasilică Croitor

 

https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/vasilica-croitor-pastor-protestant-observ-siderat-ca-unele-persoane-vad-in-putin-un-aparator-al-valorilor-crestine/

 

 

///////////////////////////////////////

Mesajul comun al lui Iuliu Maniu şi Ronald Reagan-doi titani hraniti cu Painea vietii (Ioan,cap.6 si 7) si adapati din Apa vie 

 

 

Mihaela Bărbuș  

 

Pentru români, valoarea jertfei vieţii lui Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) rămâne incomparabilă. Rolul lui Ronald Reagan (6 februarie 1911 – 5 iunie 2004) în războiul cultural şi în confruntarea cu regimurile totalitare rămâne unic. ILD a ales să îi comemoreze pe Iuliu Maniu şi pe Ronald Reagan împreună nu pentru că a neglijat diferenţele dintre opiniile lor politice, perioadele istorice în care au activat şi destinele lor, ci pentru că a considerat că astăzi, poate mai mult decât în trecut, punctele lor comune sunt definitorii pentru mesajul lor şi trebuie să fie subliniate.

 

Cu greu se poate găsi un lider politic important care să fi repetat mai frecvent şi cu mai multă tărie decât Iuliu Maniu necesitatea trăirii valorilor creştine în viaţa de familie, profesională sau publică. Nici Ronald Reagan nu a ascuns ataşamentul pentru valorile creştine.

 

În calitate de preşedinte, a declarat anul 1983 Anul Bibliei şi a încurajat fiecare cetăţean „să reexamineze şi redescopere acest mesaj nepreţuit şi mereu actual”. Spre deosebire de foarte mulţi aliaţi ai săi, el a înţeles importanţa confruntării de idei. În urmă cu aproape 30 de ani, în celebrul discurs despre imperiul răului, citându-l pe C.S. Lewis, sublinia că „răul cel mai mare nu se făptuieşte în sordidele bârloguri ale fărădelegii pe care le descria Dickens. Nu se făptuieşte nici măcar în lagărele de muncă şi de concentrare – în acestea vedem rezultatul final. Acest rău este zămislit şi rânduit (iniţiat, asistat, realizat şi urmărit în detaliu) în birouri… de către oameni cu gulere albe, cu unghiile tăiate şi obraji bine bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice tonul”.

 

Reagan era un mare cititor. De la Wittacker Chambers a înţeles că lupta cu regimul sovietic este o luptă spirituală şi că Apusul este în criză numai în măsura în care rămâne indiferent faţă de Dumnezeu. S-a dedicat cu mare generozitate explicării ideilor sale. Nancy Reagan spunea că nu îşi aminteşte să-l fi văzut pe soţul ei stând în faţa televizorului între anii 1976-1979, ci numai aşezat la biroul din dormitor şi scriind.

  

 

 

Îşi compunea singur textele emisiunilor de radio în care aborda cu omenie şi bun simţ american teme de politică internă şi internaţională, economie, educaţie, etc. Au fost difuzate 1000 de emisiuni şi se păstrează manuscrisele lui Reagan pentru 670 din acestea. Spunea că îşi doreşte ca americanii să îşi amintească de el ca de preşedintele care i-a făcut să dea ce este mai bun în ei.

 

Într-un fel asemănător, dar tragic, şi cei care au ales să îl urmeze pe Iuliu Maniu, au dat într-adevăr tot ce au avut mai bun: tinereţe, sănătate, carieră, avere şi de multe ori viaţa. Din păcate, scrierile lui Iuliu Maniu sunt şi mai puţin cunoscute şi înţelese decât cele ale lui Reagan, însă se cunoaşte cu certitudine esenţa: poziţiile sale erau fundamentate pe principii morale şi deviza lui era „straşnic în luptă, mărinimos în pace”.

 

Atât Iuliu Maniu, cât şi Ronald Reagan au fost adevăraţi patrioţi. S-au rugat pentru ţările lor. Le-au privit cu dragoste. Au vorbit despre ele cu cuvinte care ar fi considerate astăzi fie dulcegării sentimentale, fie derapaje naţionaliste. Au arătat recunoştinţă şi respect pentru munca şi jertfele înaintaşilor. Au considerat că, pentru binele ţării, este mai important ataşamentul faţă de valori decât popularitatea şi, când a devenit necesar, nu au ezitat să fie intransigenţi cu duşmanii ţărilor lor, deşi unul era de o politeţe desăvârşită şi celalat era personificarea bucuriei de a trăi.

 

Amândoi au iubit oamenii. Mulţi au crezut că Ronald Reagan stăpâneşte secretele comunicării doar pentru că a fost actor. E totuşi greu de crezut că viaţa de la Hollywood şi nu smerenia, l-au îndemnat să stea noaptea târziu să răspundă personal la scrisori atunci când era preşedintele celei mai puternice ţări din lume. De asemenea, nu ca expert în comunicare, ci ca om de caracter care spune deschis adevărul, a pronunţat la Berlin celebrele cuvinte „Mr. Gorbatchev, tear down this wall!”, deşi consilierii săi nu fuseseră de acord cu această frază.

  

Iuliu Maniu asculta cu atenţie şi respect orice interlocutor. Foarte mulţi ţărani avuseseră şansa să îl cunoască personal, deşi era printre cei mai ocupaţi oameni din ţară, şi mai avea şi reputaţia că este distant. Istoricii nu uită să ne amintească şi că nu era un mare orator. Este evident însă că mesajele lui au fost înţelese şi însuşite de imensa majoritate a românilor, chiar atunci când au fost atacate josnic de propaganda sovietică şi manipulate apoi de istorici tendenţioşi. Poporul despre care se spune acum că e servil şi oportunist, l-a urmat pe cel care era considerat prea intransigent în ce priveşte principiile morale. Pentru că legătura cu oamenii nu depinde mai întâi de particularităţile tehnice ale comunicării, ci de adevărul mesajului şi de valoarea umană celui care îl transmite.

 

Posteritatea ar trebui să-i venereze pe conducătorii politici care nu s-au dezminţit în ataşamentul lor faţă de valori, mai ales dacă au trăit într-o perioadă în care lumea părea dominată de criminali şi psihopaţi. Din păcate, manipulatorii şi chiţibuşarii istoriei ne prezintă lista de neîmpliniri ale celor doi mari lideri şi, invocând imoral libertatea de gândire, se pierd în eseuri care schimbă complet contextul mesajului lor.

 

Reagan a declarat că URSS este „focarul răului în lumea modernă”, al eşecului şi al opresiunii. Afirmaţiile s-au verificat punct cu punct atunci când s-a putut vedea ce jale, fiasco economic şi promiscuitate morală a lăsat în urma sa socialismul, indiferent de versiunile în care a fost aplicat acest sistem. Iuliu Maniu a acuzat guvernul Groza că duce ţara la dezastru. A insistat, de asemenea, ca România să-şi păstreze alianţele tradiţionale şi ca participarea la o viitoare comunitate de ţări să fie pregătită adecvat. Nimeni nu mai contestă astăzi că a avut dreptate. Ni se aminteşte însă că „totuşi, nu erau nici ei nişte sfinţi” sau că „şi adversarii lor mai aveau dreptate”. Aceasta poate fi valabil pentru momentele în care lupta politică a avut loc în condiţii oarecum normale, însă nu mai e adevărat atunci când ei au combătut cele mai genocidare regimuri şi sisteme de idei din istoria umanităţii. În chestiuni fundamentale ca dreptul la viaţă, libertatea, respectul faţă de proprietate, demnitatea naţională sau orientarea ţărilor lor pe plan internaţional, Maniu şi Reagan au avut dreptate şi au fost statornici până la capăt. După ce se afirmă clar acest adevăr esenţial, se poate aminti şi că, oameni fiind, în anumite cazuri particulare, este posibil să nu fi găsit cea mai bună cale de punere în practică a unor măsuri (mai cu seamă Reagan în al doilea mandat). Compararea limitelor lor omeneşti cu minciunile şi crimele fără egal ale marilor lor adversari este o eroare gravă, dacă nu o ticăloşie care prelungeşte efectele acelor minciuni şi crime, dându-le o faţă umană prin asemănarea cu limitele inerente firii omeneşti.

 

Acest relativism moral îi face pe unii să ni-l prezinte azi pe Reagan ca pe belicosul anilor ’80, ca şi cum el era cel care refuza să dărâme zidul Berlinului şi ţinea în opresiune şi sărăcie ţara lui şi jumătate din omenire, şi pe alţii să îşi închipuie că pot să se pronunţa asupra istoriei României fără să amintească de Iuliu Maniu sau chiar manipuleze mărturia lui în folosul scopurilor lor meschine.

 

Ar fi păcat ca cei care îi cinstesc pe Maniu şi pe Reagan să se lase tentaţi de o altă inconsisteţă morală şi să cadă în deznădejede sau cinsm atunci când văd cum este nesocotită şi răstălmăcită memoria lor. În felul acesta ar trece cu vederea tocmai virtuţile care au fost sursa tăriei lor morale: încrederea în adevăr, speranţa, curajul, smerenia şi statornicia.

 

https://inliniedreapta.net/mesajul-comun-al-lui-iuliu-maniu-si-ronald-reagan/

///////////////////////////////////////

Putinistul Marian Munteanu ,pus de URSS ca sa-il””inaripeze”’ pe kaghebistul Emil Konstantynesku –presedinte… isi da arama pe fata,nu doar la Sinaia… Romania in vizorul Moscovei. Delegatia Marian Munteanu la conferinta aliatilor lui Putin de la Sinaia

Costin Andrieș –

 

 

Romania, ramasa in urma, in regiune, in materie de partide si miscari putiniste, se transforma intr-o tinta importanta pentru Moscova. Marine Le Pen, pe banii imprumutati de la Vladimir Putin, a fost sambata la Sinaia, cu o suita de rusofili din Cehia, Austria, Polonia, Olanda si Italia, la o conferinta organizata de Laurentiu Rebega (ex PC, rubedenie a copres. ALDE / Tariceanu, membru in gruparea lepenei din PE).

 

Printre cei care au vorbit s-au numarat actorul Florin Zamfirescu si fostul sef al Marelui Stat Major, generalul în rezevă Mircea Chelaru.

  

Florin Zamfirescu si Marian Munteanu la Rares Bogdan, despre “Grupul pentru Romania”:

 

 

 

Marian Munteanu: “Bineinteles ca am intalnit acolo [in “Grupul pentru Romania/GpR; detalii mai jos] prieteni vechi si dragi, si oameni de mare calitate pe care ii respect si pe care ii sustin.” (min. 20:20)

 

Moscova si-ar dori un Jobbik la Bucuresti si tureaza motoarele.

 

In acelasi timp, PNL pune candidat un domn proaspat scos dintr-o vagauna de indivizi cu simpatii demne de conferinta de la Sinaia. Asta desi Marian Munteanu, in iesirile din ultimul an nu a avut declaratii antioccidentale sau proruse. Dar ce-i iese pe gura e contrazis de ce-i iese din poze si din “initiativele civice” in care s-a bagat recent (si mai putin recent).

  

Mircea Chelaru si Marine le Pen. sursa foto: Facebook (Michael Bird)

 

 

Cel care ii inmaneaza steagul traco-daco-securist Marinei Le Pen la Sinaia e, dupa toate aparentele, gen. (R) Mircea Chelaru. Acesta e un fost candidat din partea PPDD-ului lui Dan Diaconescu, la primaria Bucurestiului, in 2012. In urma cu un an, Mircea Chelaru a fost condamnat la 3 ani de inchisoare cu suspendare si plata a aproape 1 milion de lei daune in dosarul „Case pentru generali”.

 

A participat si Mircea Dogaru, securist filorus, apropiat al ideologului Kremlinului, Alexandr Dughin, individ care a vrut sa il decoreze pe Putin pentru anexarea Crimeei.

  

Dogaru a fost vizitat de Dughin in 2013 (detalii).

 

 

 

In poza de la conferinta, langa Dogaru este Constantin Cojocaru, membru fondator in “Grupul pentru Romania (GpR)”, alaturi de Marian Munteanu.

 

In urma cu o luna, Constantin Cojocaru a fost invitat de Iurie Rosca (filorus faimos in Republica Moldova si principalul traducator al cartilor lui Alexandru Dughin in limba romana) sa vorbeasca despre “Grupul pentru Romania”, economie, patriotism si dreptate in general. Simtindu-se in largul lui alaturi de Rosca, Constantin Cojocaru se dezlantuie national-ceausist:

 

„Asta este scopul neoliberalismului, sa impiedice democratizarea capitalului, cum o numesc eu, sa impiedice constructia unei economii democratice, adica a unei economii, daca vreti, si distributiste. Pana la mine era numai o dorinta. Ar fi bine daca mijloacele de productie, capitalul, s-ar afla in proprietatea alora care muncesc, ar fi bine daca. Dar pana la Cojocaru, in 90, nu a aparut mijlocul, mecanismul financiar prin care sa se poata face asta. ”

 

Cojocaru pare sa fi uitat ca mijlocul, mecanismul financiar la care se referă, a aparut si s-a aplicat aproape jumatate de secol in Romania. Se numea si se numeste comunism, dle coleg de “proiect de tara” al candidatului PNL la primaria capitalei.

 

Iurie Rosca il prezinta pe batranul ceausist drept un “economist eminent si faimos pe plan international”. Detalii despre Marian Munteanu, GpR si celelalte “personalitati”:

 

 

 

Tot in urma cu o luna, intr-o discutie cu un alt apropiat al lui Dughin – Marius Vacarelu, Iurie Rosca spunea nu doar ca il cunoaste de multi ani pe Marian Munteanu, dar s-a si “intretinut” cu acesta, foarte recent.

 

 

 

 

Cu putin timp inainte sa fie nominalizat de PNL, Marian Munteanu incearca sa isi stearga urmele:

 

 

 

E tot mai greu sa gasesc vreun securist batran cu simpatii proruse care sa nu fie intr-un fel legat de Marian Munteanu.

 

Nu ar fi putut sa lipseasca nici colegul de GpR al lui Marian Munteanu, Stegarul Dac.

  

 

Mai multe detali despre vagauna Dughin-Chelaru-Dogaru

https://inliniedreapta.net/lista-lui-dughin-eurasia-de-la-b…/

 

Despre vagauna Dughin-Puric–Cojocaru-Marian-Munteau

https://inliniedreapta.net/dan-puric-a-colaborat-cu-securit…/

 

P.S. Giani Popescu a facut o schema a parangheliei de la Sinaia:

le pen munteanu giani popescu

 

Cititi si Cozmin Gușă, agentura Rusiei și ascensiunea lui Marian Munteanu

  

 

“Astazi a avut loc Comitetul National de Conducere al PNTCD, forul superior al partidului. A participat marea majoritate a liderilor organizatiilor judetene, multi dintre ei membri partidului din anii 90, unii chiar din ianuarie 90. Sunt taranisti care, indiferent de dificultatile prin care a trecut partidul, s-au dedicat principiilor si idealurilor acestuia, situatie neintalnita la niciun alt partid in prezent.

 

Am convocat CNC, forul membrilor organizatiilor locale, pentru a propune aderarea la Proclamatia din 27 martie a asociatiei “Alianta Noastra”, initiata si condusa de dl. Marian Munteanu. In acelasi timp, pentru a se obtine acordul forului statutar competent, in scopul inceperii negocierilor pentru asocierea PNTCD la platforma civica si politica “Alianta Noastra” condusa de dl. Marian Munteanu.

 

In urma dezbaterilor, CNC a constatat ca principiile Proclamatiei din 27 martie a “Aliantei Noastre” reflecta deopotriva principiile constitutitve ale PNTCD si PNT istoric, enuntate de Iuliu Maniu: democratie desavarsita, morala crestina, patriotism luminat, dreptate sociala. Astfel, prin vot, CNC al PNTCD a aderat la aceasta Proclamatie.”

  

După încercarea eşuată de revenire în politică alături de PNL, Marian Munteanu îşi lansează miercuri, oficial, partidul Alianţa Noastră România (ANR).

 

ANR a fost înscris definitiv în registrul partidelor pe 3 august. Până la organizarea Congresului pentru alegerea conducerii, în frunte cu Marian Munteanu, formaţiunea va fi condusă de Mihai Simionescu, preşedinte, Elena Scalat, vicepreşedinte, şi Alin Gabriel Dragomir, secretar general.

 

(SURSA)

 

Marian Munteanu si-a lansat partidul “Alianta Noastră România”.

 

Pro-rusii de la Active News sunt inamorati:

 

 

 

Deocamdata, camarazii anuntati ca “surprize placute” si “persoane importante” cum ii anunta, sunt niste absolut anonimi, pentru mine cel putin : Marinela Rotaru, doctorul Alin Dragomir, Florentin Marinescu președintele Federației Române de Arte Marțiale, Ciprian Nastasiu, Corneliu Ciucanu, Ana Scarlat, Gavrilă Filichi , Ioan Savu.

 

Plus Mircea Cosea, Ciprian Nastasiu si Sorin Dumitrescu, care in aprilie 2016 era invitat de Iurie Rosca, omul numarul 1 in R. Moldova al lui Alexandr Dughin, si traducatorul cartilor lui, ca sa ne ne explice ca Romania e o “colonie occidentala”, care occident e totalitar asa cum era stalinismul (care e admirat de Dughin, al carui om nr 1 in Md e Rosca, dar ne complicam).

 

Emisiunea cu Rosca si Sorin Dumitrescu.

 

“Fostul procuror si fostul judecator au intrat in atentia opiniei publice dupa ce Nastasiu a cerut instantei, in 2006, eliberarea lui Omar Hayssam, motivand faptul ca sirianul este grav bolnav. Solicitarea a fost admisa de Sofica Dumitrascu, care era judecator la acel moment, motiv pentru care Hayssam a fost pus in libertate, iar in scurt timp a fugit din tara. ” (sursa)

 

 

https://inliniedreapta.net/jurnal/romania-in-vizorul-moscovei-delegatia-marian-munteanu-la-conferinta-aliatilor-lui-putin-de-la-sinaia/

 

////////////////////////////////////////

Fasciști peste tot! Să chemăm minerii, berkuții și Mâna de Lucru să ne aducă Liniștea!

Costin Andrieș – EuroMaidan

1. După ce Ianukovici a ajuns la putere promițând că va menține orientarea europeană a Ucrainei, la Summitul de Vilnius a făcut un viraj de 180 de grade și a sărit în brațele lui Putin. Reacția ucrainenilor a fost cel puțin surprinzătoare prin dimensiunea, durata, organizarea “elvețiană” și componența protestelor – sute de mii de ucraineni de toate vârstele, din toate păturile sociale și toate confesiunile s-au mobilizat. În Maidan a fost construit, realmente, un mini-oraș, cu ierarhie strictă, uneori militară, cu granițe, vămi, cantine, dormitoare, universități volante. Extremiștii au fost menținuți marginali în tot acest timp, provocările au fost respinse și, lucru extrem de rar în demonstrații de asemenea durată și dimensiune (comparați cu Occupy Wall Street), magazinele au rămas deschise fără teama de a fi jefuite – civilitatea a dominat Maidanul timp de luni de zile, până când Ianukovici a cedat presiunilor Moscovei, care îi cerea insistent să intervină violent împotriva protestatarilor. Când asta s-a întâmplat, spre meritul lor, ucrainenii au rămas pe poziții, asta în ciuda sprijinului anemic venit din partea Occidentului. Au obținut singuri debarcarea președintelui subordonat Moscovei.

 

1. Fără Ucraina, Rusia nu este un Imperiu, iar Putin se visează imperial. “Dispariţia URSS este cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut” spunea Putin, nostalgic, în urmă cu mai puțin de trei ani. În manualele școlare rusești istoria este adaptată ambițiilor lui Putin: elevii învață despre Stalin că ar fi fost „cel mai glorios lider sovietic”, despre gulag, că a fost necesar întăririi Rusiei, despre Marea Foamete din 1937, care a făcut 1,5 milioane de victime, că e un soi de floare la ureche în comparație cu războaiele și rasismul americanilor. Biserica Ortodoxă Rusă tipărește azi calendare care îl glorifică pe Stalin; “să fii american este o crimă” spunea în urmă cu câțiva ani Alexandr Dughin, arhitectul și părintele spiritual al Eurasiei lui Putin. Persecuțiile sălbatice la care a fost supusă, în perioada stalinistă, Biserica Ortodoxă Rusă și credincioșii ruși sunt justificate de același Alexandr Dughin ca fiind o etapă necesară, obligatorie, de “purificare” a ortodoxiei de elementele “îmbibate de spiritul occidental”.

 

1. În timp ce, pentru uzul Occidentului, Ministrul rus de externe Lavrov acuza pe protestatarii de la Kiev de antisemitism, iar canalul TV în limba engleză al guvernului de la Moscova, Russia Today (rt.com), descrie protestatarii din Maidan ca fiind “fasciști”, “naziști” și “antisemiți”, un alt discurs era oferit de regimul pro-rus al lui Ianukovici pentru uz intern. Pagina de facebook și siturile trupelor speciale de miliție Berkut, trupe subordonate lui Viktor Ianukovici și Rusiei (care au ucis aproximativ 100 de protestatari), îi descriu pe opozanții lui Ianukovici drept “fasciști”, “naziști” și “sioniști”, marionete ale evreilor.

 

Liderul Comunităților Evreiești din Ucraina, Yosyf Zisels, a declarat că regimul Ianukovici duce o intensă campanie de provocare și răspândire a pornirilor antisemite. Paginile web ale apropiaților regimului erau pline de materiale antisemite, care susțineau că evreii au organizat Majdanul. Site-ul Berkut susținea că totul e o conspirație evreiască și își îndemna angajații să-i bată pe toți manifestanții, fără excepție.

 

 

 

Zisels, care este și vicepreședinte al Congresului Mondial Evreiesc, a subliniat că acest tip de propagandă antisemită copiază fidel modelul din Rusia, dar a adăugat că aceasta nu va funcționa în Ucraina. Zisels: The enforcers are being brainwashed that Maidan has been organized by the Jews, so they must beat everyone.

 

The Ukrainian Independent Council of Jewish Women a trimis în ianuarie 2014 o scrisoare deschisă lui Victor Ianukovici și ministrului de interne, în care li se atrage atenția asupra paginii de facebook a unității speciale Berkut, în care se află o “concentrație mare de antisemitism”. Pagina conține titluri precum “Evreii sunt colaboratori ai naziștilor, evreii sunt în subordinea Wehrmacht-ului, Luftwaffe și Kriegsmarine, colaboratorii evrei, sioniștii sunt complici ai lui Hitleri, trupele sionist-naziste” (detalii, aici, aici și aici).

 

Experta ucraineană în studii religioase, prof. Ludmyla Fylypovych, scrie pe scrie site-ul Religious Information Service of Ukraine că “tentativele de a discredita Maidanul, descriindu-l ca antisemit, sunt o provocare organizată, nu de jos, ci conform unui plan atent realizat”. “În ianuarie, în cursul unei singure săptămâni, au avut loc două atacuri organizate împotriva evreilor. Cu toate acestea, vicepreședintele Congresului Mondial Evreiesc și președintele Asociației Organizațiilor și Comunităților Evreiești (Vaad) din Ucraina, Joseph Zissels, a declarat că Maidanul nu a fost implicat în aceste violențe, ordinul venind de la guvern.” Experta ucraineană amintește că, drept răspuns la agresiune, “comunitatea din Maidan s-a oferit să păzească toate sinagogile din capitală pentru a proteja vizitatorii de atacuri similare”. Pe 10 februarie 2014, risu.org.ua relatează că “la rugăciunea în memoria protestatarilor uciși cu gloanțe de forțele speciale, în Kiev, au participat reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Autocefale Ucrainene, ai Bisericii Ortdodoxe a Patriarhiei de la Kiev, Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, Bisericii Catolice și reprezentanți ai comunității evreiești și protestante.”

 

Istoricul ucrainean evreu, Vitali Nachmanovici, scrie într-o scrisoare adresată comunității evreiești din lumea întreagă că “modus operandi și circumstanțele nu lasă nici o îndoială în privința vinovaților. Cu siguranță nu este vorba de o izbucnire de agresivitate din partea “antisemiților de pe Maidan””. Vitali Nachmanovici spune că “huligani protejați de forțele de ordine” produc atacuri “pentru a-i face pe evrei să creadă că sunt victimele “adepților lui Bandera” […] dar evreii au înțeles că sunt folosiți de guvern pentru a crea panică” . Autoarea subliniază faptul că “nu doar ucrainenii protestează, dar și rușii, armenii, bielorușii, tătarii din Crimea. Evreii sunt de asemenea pe poziții.”

 

Publicația evreiască tabletmag.com, într-un articol de ieri 25 februarie 2014, vorbește despre implicarea evreilor ucraineni în protestele Euromaidan. Articolul are subtitlul “Rusia a asemuit protestele cu pogromuri, dar evreii s-au alăturat mișcării pentru că ceea ce în joc e un viitor independent”. Conform autoarei, Amelia Glaser, ar fi fost convenabil pentru Vladimir Putin dacă protestele din Kiev și din intreaga Ucraină s-ar fi dovedit a fi extremiste și ostile evreilor. Iată câteva pasaje: “Unele rapoarte sugerează faptul că mare parte din violențele stradale au fost inițiate de așa-numiții huligani Titushki, angajați pentru a transforma protestul pașnic într-unul violent… Unii trolli de pe internet au făcut insulte antisemite, dar nu liderii mișcării Maidan… Mulți organizatori ai protestelor din Ucraina sunt intelectuali evrei… Vadym Rabynovych, președintele Congresului Evreiesc Ucrainean a dat o declarație în care a caracterizat relația dintre protestatari și comunitatea evreiască ca fiind “tolerantă și pașnică”… Unii evrei născuți în Ucraina, care au emigrat în Israel și au activat în armata israeliană, s-au întors la Kiev pentru a sprijini cauza cu expertiză militară.”

 

 

 

De asemenea, Dawid Wildstein, evreu polonez, fiul scriitorului și jurnalistului Bronisław Wildstein, a fost prezent la Kiev aproape tot timpul, de la începerea protestelor. Iată ce scrie el despre prezența unor „simboluri extremiste” (steagurile roșu-negre ale UPA) pe Maidan: “Simbolurile pe care le poartă o parte dintre manifestanți nu înseamnă pentru aceștia referința la evenimente istorice reale. Ele sunt o expresie a opoziției față de ceea ce se întâmplă acum, și nu afirmarea unor crime din trecut. Așa se întâmplă, de exemplu, cu steagurile UPA. Majoritatea ucrainenilor nu au habar că acea armată a comis crime împotriva polonezilor. Ei știu doar că UPA a luptat contra sovieticilor. Astfel, se ajunge la situații paradoxale. Când statuia lui Lenin a fost răsturnată la Kiev, în mulțime fluturau mai multe steaguri UPA. Atunci când oamenii care le purtau au văzut ce mult mă bucur de prăbușirea monumentului acelui criminal, au început spontan să scandeze: “Polska, Polska!”.”

 

1. Comunitatea musulmană și-a exprimat de asemnea susținerea pentru protestatarii din Maidan, prin muftiul Said Ismagilov: “We are extremely concerned by the blatantly undemocratic laws that were passed on January 16 and which were passed with all imaginary and unreal violations of voting procedures. […] These are very resonant, dishonest laws that violate basic freedoms, including religious ones”, a declarat acesta. Șeicul Said a declarat în ianuarie că musulmanii din Crimea și Kiev au participat la demonstrații și au fost prezenți în principalele piețe din țară.

Detalii  aici https://inliniedreapta.net/fascisti-peste-tot-sa-chemam-minerii-berkutii-si-mana-de-lucru-sa-ne-aduca-linistea/

 

 

 

///////////////////////////////////////

Saakașvili: Imperiul rus nu a avut niciodată frontiere, a avut doar “”margini””(GRAVIDITE CU AJUTORUL INDIFERENTEI COMUNITARE…)

 

Gelu Trandafir  

„Un vechi Imperiu încearcă să-și recupereze granițele apuse. De fapt, frontiere nu e cel mai potrivit cuvânt, pentru că acest Imperiu – fie că a fost Imperiul Rus, Uniunea Sovietică, Federația Rusă sau Uniunea Eurasiatică – nu a avut niciodată frontiere. A avut doar margini. Am venit astăzi să vorbesc în numele acestor margini.”

– Mikhail Saakașvili, președintele Georgiei

În 25 septembrie 2013, pe finalul celui de-al doilea mandat de președintele al Georgiei, Mikhail Saakașvili și-a susținut ultimul discurs în fața ONU.

Era chiar înaintea Summitului de la Vilnius (28-29 noiembrie 2013), la care Republica Moldova și Georgia aveau să parafeze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Lumea civilizată vedea presiunile rușilor la adresa statelor care doreau să aprofundeze Parteneriatul Estic prin Acorduri de asociere. Armenia deja cedase presiunilor, Ucraina avea să se răzgândească în ultima clipă. Erau vehiculate în acele zile – și menționate de Șaakașvili în discurs – amenințările rusești cu dezmebrarea Ucrainei. Chiar în ajunul summitului vicepremierul rus Rogozin avea să amenința golănește Chișinăul: „în curbele europene, Moldova ar putea pierde întreaga garnitură (…) va rămâne doar locomotiva, şi aceea nu se ştie în care depou va intra. Transnistria are viitor, iar Rusia este garantul acesteia.“

În acest discurs memorabil, rostit cu pasiune și autoritate, Președintele Saakașvili – trecut deja prin războiul ruso-georgian din 2008 și cu două teritorii, Abhazia și Osetia de Sud, ocupate de ruși – a oferit lumii civilizate cheia înțelegerii politicii dictatorului de la Moscova.

relevant pentru scenariul rusesc de acum, din Ucraina, diversiunile care l-au precedat,  propaganda rusă și nerozia idioților utili, este și articolul pe care l-am scris în 2008, UE dă piept cu realitatea în Georgia, după un timp petrecut la Tbilisi chiar după invazie.

„Chiar acum, când vă vorbesc, țările est-europene care aspiră să se alăture familiei europene de națiuni libere și democratice se confruntă cu presiuni și amenințări neîncetate.

Armenia a fost încolțită și forțată să semneze Uniunea Vamală, care nu este în interesul acestei națiuni și nici în interesul regiunii noastre.

Moldova este blocată, Ucraina este supusă unui atac continuu, Azerbaidjanul se confruntă cu o presiune extraordinară, iar Georgia este ocupată.

De ce? Pentru că un vechi Imperiu încearcă să-și recupereze granițele apuse. De fapt, “frontiere” nu este tocmai cuvântul potrivit, pentru că acest Imperiu – fie că a fost Imperiul Rus, Uniunea Sovietică, Federația Rusă sau Uniunea Eurasiatică – nu a avut niciodată frontiere. A avut doar margini.

Am venit astăzi să vorbesc în numele acestor margini.

 

 

 

Spre deosebire de cele mai multe națiuni, Federația Rusă nu are niciun interes în existența unor state stabile în jurul său.

 

Țări vecine aflate în continuă turbulență este ceea ce urmărește Kremlinul. El respinge însăși ideea unor guverne puternice în Georgia, Ucraina sau Moldova, chiar și pe cele care încearcă să se dovedească favorabile intereselor sale.

 

Nu am fost niciodată un mare fan a ceea ce francezii numesc „limba de lemn”, dar, pe măsură ce al doilea meu mandat se apropie de sfârșit, simt mai mult decât înainte nevoia de a spune ce gândesc.

 

Deci hai să vorbim concret.

 

Credeți că Vladimir Putin dorește ca Armenia să învingă categoric Azerbaidjanul, de exemplu? Nu. Acest lucru ar face ca Armenia să fie prea puternică și să fie potențial prea independentă.

 

Atunci credeți că este adevărat contrariul, că Moscova dorește ca Baku să prevaleze asupra Erevanului? Evident că nu. Apariția curentă a unui Azerbaidjan modernizat și dinamic este un coșmar pentru liderii ruși.

 

Nu, ei nu doresc ca nimeni să învingă, conflictul în sine este obiectivul lor, deoarece ține ambele popoare în stare de dependență și le blochează integrarea în spațiul comun european.

 

Credeți că eșecul electoral al forțelor care au condus Revoluția Portocalie din Ucraina a determinat Kremlinul să aibă o abordare mai soft față de această țară?

 

Dimpotrivă. Am vorbit ieri cu colegul meu Victor Ianukovici; guvernul său se află sub un atac și o presiune constante din partea Rusiei și asta se întâmplă zilnic înaintea Summitului European al Parteneriatului Estic de la Vilnius, iar oficialii ruși vorbesc acum în mod deschis despre dezmembrarea acestei națiuni – abia ce am auzit un discurs în acest sens acum două zile.

 

Sau credeți că Kremlinul ar fi de acord să discute despre eliberarea regiunilor noastre Abhazia și Osetia de Sud, acum, odată cu schimbarea guvernului de la Tbilisi? Nici pe departe.

 

Anexarea teritoriilor georgiene de către trupele rusești continuă.

 

Am venit aici în numele poporului georgian pentru a vă cere vouă, comunitatea internațională, să reacționați ferm împotriva acestei agresiuni și să ne ajutați să punem capăt anexării pământului nostru de către Rusia.

 

Ostilitatea lui Vladimir Putin și a oamenilor săi față de guvernul pe care am avut privilegiul de a-l conduce timp de aproape un deceniu nu s-a bazat pe ură personală sau neînțelegeri culturale.

 

Orice asemenea interpretare a fost doar o perdea de fum. Predecesorul meu, președintele Șevardnadze, provenea din cea mai înaltă nomenklatură sovietică. A fost readus la putere în Georgia cu ajutorul direct al Rusiei în anii ’90, printr-o lovitură de stat militară. Spre deosebire de mine, el era renumit pentru abilitățile sale diplomatice sovietice. Și cu toate acestea, Rusia i-a subminat constant autoritatea și chiar a încercat să-l asasineze de câteva ori.

 

Nu este vorba despre Gamsakhurdia – primul președinte georgian, Shevardnadze, Saakașvili sau actualul prim-ministru Ivanishvili.

 

Numele acestea nu contează, de fapt, când miza este așa de mare. Este vorba despre posibilitatea sau nu a existenței unui stat adevărat în Georgia și dincolo de aceasta.

 

De ce? Pentru ca actualele autorități rusești știu foarte bine că, de îndată ce vor fi construite instituții puternice în Ucraina, Georgia, Moldova sau oriunde altundeva, de îndată ce vor apărea state funcționale, astfel de instituții, astfel de state vor exprima și vor impune voința popoarelor lor, care este aceea de a deveni complet independente și de a se îndrepta spre Europa.”

https://inliniedreapta.net/saakasvili-imperiul-rus-nu-avut-niciodata-frontiere-avut-doar-margini/

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

De ce sa consumam ceapa?Planta care calmeaza bufeurile femeilor aflate la menopauza ; Florile de salcam ; SALVIE; Vindecari cu Usturoi; SECARA; STEVIE; Tei; Cum recunosti cascavalul contrafacut, foarte periculos pentru sanatate; VARZA;  Tei, STEVIE, SALVIE etc Margaretele sunt utile in tratarea hemoroizilor sau viermilor intestinali; Alimente care fortifica imunitatea primavara; Alimente care ne protejeaza de infarct; Alimente sanatoase care devin periculoase in anumite situatii; Simtomatologia in cazul arterelor infundate; Fructe care ajuta la reglarea tensiunii arteriale; Supa care te ajuta sa elimi toxinele din organism; Ceaiul care te fereste de constipatie;

 

De ce sa consumam ceapa?

 

Ceapa are o compoziţie bogată în tiosulfinate, sulfuri şi sulfoide. Tiosulfinatele au proprietăţi antimicrobiene, dar în ceapă se găsesc doar un sfert din compuşii sulfului, spre deosebire de usturoi, care are o acţiune antimicrobiană mult mai puternică. Ceapa este folosită încă din antichitate ca tratament pentru mai multe boli pentru grăbirea vindecării rănilor şi diminuarea durerii. Ceapa este considerată de către mulţi ca fiind un antibiotic natural ce ajută organismul să lupte împotriva stafilococilor, are efect asupra tusei, acţionează ca un emolient, sedativ, digestiv, calmant. Este medicamentul naturist cel mai frecvent utilizat în trecut de părinţii şi bunicii noştri pentru gripă şi răceală, ea ajutând – vara – şi la îndepărtarea ţânţarilor. Are proprietăţi antibiotice, antiinflamatoare – de efect pentru gută şi artrită, antiseptice – luptă împotriva bacteriilor, inclusiv E. Coli şi Salmonella, infecţii la nivelul tractului urinar, antimicrobiene şi carminative – de efect pentru constipaţie şi balonări. “Ceapa este o sursă bogată de fier prevenind anemia, fibre, potasiu – cu rol în echilibrul electrolitic al organismului -, vitamina A – protejează pielea şi mucoasele -, vitamina B – ajută la creşterea metabolismului şi are un rol clar în îmbunătăţirea sistemului imunitar şi a celui nervos, precum şi în menţinerea sănătăţii pielii şi muşchilor -, şi vitamina C, crescând rezistenţa sistemului imunitar”, spune dr. Diana Stuparu. Ceapa, bună contra diabetului Iar beneficiile cepei asupra organismului nu se opresc aici. Consumarea a 100 grame de ceapă aduc doar 44 de calorii în corp şi asigură o doză însemnată de fibre necesare bunei desfăşurări a tranzitului intestinal, dar ajută şi la scăderea nivelului de colesterol şi, astfel, la reducerea riscului de afecţiuni ale inimii. “Ceapa ajută la scăderea tensiunii arteriale.
Consumareaa unei jumătăţi de ceapă crudă pe zi contribuie semnificativ la scăderea colesterolului, dar ajută şi în constipaţie sau flatulenţă

Datorită conţinutului său de crom, ceapa ajută în diabet sau în prevenirea lui în sensul că duce la scăderea nivelului de insulină din organism şi creşte toleranţa la glucoză. Totodată, este un excelent diuretic, împiedicând retenţia de apă în organism, ca să nu mai amintesc despre faptul că ceapa ajută şi la regenerarea părului prin aplicarea sucului de ceapă pe scalp de două ori pe săptămână”, a mai precizat dr. Diana Stuparu de la Spitalul Judeţean din Slatina. De asemenea, ceapa conţine sulf, care are un rol protector asupra ficatului mai ales atunci când combinăm, de exemplu, o salată de legume cu ceapă la o friptură de vită. Acest mix se pare că este perfect pentru stimularea transportului aminoacizilor către creier şi sistemul nervos în general, asigurându-se, astfel, o stare psihică echilibrată. Indicaţii “băbeşti” Ceapa este indicată şi într-una din următoarel situaţii. Tuse uscată – se ia o ceapă, se toacă mărunt şi se amestecă cu două linguri de grăsime de gâscă; se face masaj pe gât, iar dimineaţa se mănâncă o linguriţă din această compoziţie. Tot pentru tuse: se ia 1 cartof, 1 ceapă, 1 măr crud; se spală bine, se curăţă şi se pun într-un litru de apă, apoi se fierbe tot până ce apa scade la jumătate; se administrează câte 1 linguriţă de fiertură înainte de masă. Dureri de gât – intern: tinctură (o linguriţă înaintea fiecărei mese), iar extern – cataplasme cu ceapă coaptă aplicate calde. Răceală uşoară – suc cu miere (maxim 10 linguri suc de ceapă/zi), tinctură cu vin (la 1 litru de vin alb se vor pune 50 ml. suc de ceapă; se lasă timp de opt zile, apoi se va strecura; se completează din nou la 1 litru vinul, după care se poate consuma ca tratament câte o lingură de 3 ori/zi). Este bine să se ia înainte de mese cu 30 minute; extern se pun cataplasme cu ceapă pe torace. Tuse persistentă, convulsivă – se bea decoct de ceapă cât de fierbinte posibil, îndulcit cu miere. Două-trei căni pe zi din acest remediu prea puţin plăcut la gust, ba chiar respingător pentru unii, are efecte aproape miraculoase de oprire a acceselor de tuse, de eliminare a secreţiilor de pe arborele bronşic, de refacere a epiteliilor distruse de infecţia respiratorie. Gripa – se lasă la macerat patru cepe timp de 24 de ore într-un 1 litru apă călduţă; se bea o ceaşcă între mese şi încă una înainte de culcare. Acest preparat luat dimineaţa pe stomacul gol mai are proprietatea de a ameliorara diabetul. Tot contra gripei se mai face un macerat din 2 cepe tăiate în felii subţiri care se pun într-un litru de apă plată sau de izvor; se va lua un pahar de acest amestec macerat între mese şi un alt pahar seara la culcare, vreme de cca. 15 zile. Stări febrile, migrene, diaree, viermi intestinali – se ia o ceapă tocată, peste care se toarnă 0,5 litri de apă fierbinte, se înveleşte şi se infuzează 12 ore; se consumă un sfert de pahar de 3-4 ori/zi, cu 20 minute înainte de masă. Atenţie la neatenţie! Studii de specialitate mai arată arată că sucul proaspăt de ceapă aplicat de arsurile minore sau ciupiturile de insecte grăbeşte vindecarea şi regenerarea ţesuturilor, chiar dacă, la început, senzaţia este una de usturime – rezultatul contează. În anotimpurile reci, când mâinile au foarte mult de suferit din cauza frigului, cei care se ştiu cu probleme în acest sens trebuie să ştie că pot încerca un remediu naturist pe bază de suc de ceapă şi miere, în părţi egale, care ajută la tratarea crăpăturilor pielii şi echilibrarea pH-ului. Există însă o avertizare în consumul de ceapă, valabilă pentru persoanele suferinde de gastrită, sindrom de colon iritabil sau colită. Pentru aceştia este recomandat consumul treptat al cepei şi în cantităţi mici astfel încât organismul să se obişnuiască deoarece ingestia unei cantităţi nepotrivite poate diminua peristaltismul gastric, îngreunând digestia

SALCAMUL

Robinia pseudacacia. Fam. Leguminosae.
Denumiri populare: acacie, acat, acacie, acatar, altar, agati, bogarin, brebene, lemn alb, magrin, panar, pasuele, pinar, rug, salcam alb.
In traditia populara: lemnul este tare, rezistent, folosit la prepararea uneltelor si diferitelor obiecte casnice. Era pretuit si pentru florile bogate in nectar. Florile se mai foloseau pentru vopsitul bumbacului si matasii in galben.

Florile uscate si sfaramate se puneau pe ranile provocate de arsuri. Ceaiul din flori se lua contra tusei, naduselii si a durerilor de piept. De raceala se lua si in amestec cu soc, musetel sau alte plante. Se mai folosea la dureri de burta, in ulcer stomacal si duodenal, in tuberculoza pulmonara si contra durerilor de cap, in bolile neuropsihice si contra insomniilor. Femeile fierbeau florile in apa sau vin contra leucoreei.
Compozitie chimica: florile contin robinina, acaciina- un glicozid de natura flavonozidica, ulei volatil, etc. Scoarta este si ea utilizata in scop terapeutic, contine toxalbumina (robina si fazina), glicozidul silingina si taninuri de natura pirocatechinica, 1-catehina si 1-epicatehina, substante mucilaginoase.

Actiune farmaceutica: florile de salcam se utilizeaza ca aromatizant si in industria parfumurilor, in medicina ca si calmant nervos al tusei, al migrenelor sau chiar afrodiziac.. Scoarta in hiperaciditate, este antispastic, in ulcer gastric si duodenal sau ca purgativ, antireumatic. Datorita robinei scoarta trebuie utilizata cu multa atentie, deoarece aceasta substanta este toxica. Scoarta este astringenta, datorita taninurilor ce le contine.
Se foloseste la urmatoarele afectiuni: arsuri, gastrite hiperacide, insomnii, leucoree, migrene, nevralgii, pirozis, tuberculoza pulmonara, tuse astmatica, tuse obisnuita, tuse convulsiva, ulcer gastro- duodenal.

Preparare:

o lingurita de flori maruntite se pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute, dupa care se strecoara. Se va consuma in trei reprize, dupa mesele principale. In special in gastrite, migrene, ulcer gastric, etc.
-2 lingurite de flori puse peste 250 ml apa clocotita, acoperita timp de 10 minute apoi strecurata se poate da la migrene, nevralgii, etc.

-Tinctura din 50 g scoarta maruntita la 250 ml alcool alimentar de 70?. Se va tine apoi 15 zile dupa care se va filtra. Se poate lua 2-3g pe zi diluata cu putina apa.
-4 linguri de flori puse in 500 ml apa clocotita. Acoperite timp de 10 minute dupa care se strecoara. Se poate folosi extern la spalaturi vaginale sau alte afectiuni externe. Se fac spalaturi de 3-4 ori pe zi.

-Pulberea de flori se poate aplica direct pe rani.
-Din 2 lingurite de flori si frunze puse in 250 ml apa clocotita se poate face o infuzie care se foloseste la spalaturi vaginale.
-Scoarta se foloseste 2 lingurite fierte in 250 ml de apa timp de 10 minute. Se strecoara si este unul dintre cele mai bune purgative, remediu antiulceros, antiinflamator si antiinfectios local.
Atentie: semintele, coaja si radacinile sunt toxice.

 

 

SALVIE

Salix alba Fam. Salicaceae.
Denumiri populare: lozie, rachita, rachita alba, rachita de lunca, rachita mare, ratita, salca, salsi, salcuta.
In traditia populara: are lemnul usor si moale, intrebuintat la diferite obiecte casnice. Ramurile, taiate periodic sunt folosite pentru ingradituri, etc.

Coaja ramurilor s-a folosit pentru vopsit in galben ca si a altor specii inrudite.
Frunzele si coaja se foloseau pentru friguri. Se fierbeau si din acest decoct se lua pe nemancate, inainte de crize.
Contra afectiunilor splinei, se fierbea in vin coaja de salcie, bine pisata si se bea in 3 dimineti pe nemancate. Frunza se fierbea in otet si cu decoctul acesta se clateau pe gura cei care le mirosea gura.

Cu aceasta se mai faceau bai la picioare, seara si dimineata, contra paduchilor. Frunzele si coaja se puneau in bai contra reumatismului. Lujerii tineri, dospiti in tuica, se dadeau contra durerilor de stomac. Se mai foloseau in legaturi la galci.
Variate intrebuintari au avut si matisorii. Se pastrau peste an si se foloseau ca leac contra galcilor, frigurilor, durerilor de gat.
Compozitie chimica: medicinal se recolteaza scoarta ramurilor recoltata in martie- aprilie. Coaja- taninuri mixte, salicozida, salicina, papulozida, salirepozida, saligenol, piceosida, ceara, rezine, flavonozide, oxalati. Ametii contin substante estrogene. Salicozida prin hidroliza da saligenina sau alcool salicilicsi glucoza. In 1973 doctorul Stone combate febra cu coaja de salcie. De aici a inceput lungul drum al aspirinei care s-a nascut atunci. In 1893, Felix Hofman de la firma Bayer din Leverkusen, reuseste sa produca prin sinteza aspirina, care este si astazi utila. Ca o curiozitate Dl. Emanoil Grigorescu spune ca in 1963 s- a fabricat in S.U.A. 13.000 de Tone, dar in intreaga lume? Vi se pare mult ? Dar putini stiu ce efecte negative a avut asupra celor care o folosesc si are si azi. Cea din coaja de salcie nu are nici pe departe atatea efecte negative.

Actiune farmaceutica:
datorita salicozidei, populozidei si celorlalte heterozide salicilice este: astringent, antitermic, analgetic reumatismal, hemostatic, sedativ, vasodilatator cutanat, sudorific, stimuleaza circulatia sangelui, cicatrizeaza ranile, vasodilatatoare cutanata, analgezica, opreste secretia lactica la intarcare, febrifuga, anafrodiziaca, tonic, sedativ nervos. Extern: cicatrizant, hemostatic. Opreste transpiratia picioarelor.

Intra in compozitia ceaiului antireumatic.
Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: afte bucale, alopecie, circulatie periferica deficitara, congestii, diaree, dureri diferite, gripa, guta, guturai, halena, hemoragii hemoroidale, hiperhidroza palmo-plantara, hiperexcitatie sexuala, infectii diverse, inflamatii, insomnii, leucoree, menstre dureroase, nevralgii, raceala, reumatism, rinita cronica si acuta, sangerari menstruale puternice, spondilita anchilozanta, transpiratie excesiva a picioarelor, tristete, tuberculoza cu hemoptizie, tulburari hormonale (endocrine) la pubertate, ulceratii cutanate chiar infectate, varice.

Preparare:

intern- 2 lingurite de coaja maruntita se va pune la 200 ml apa rece, se fierbe apoi 20-30 minute. Se strecoara si se va lua cate 3-4 linguri pe zi.
-Se va transforma coaja in praf fin. Se va cerne. Se ia cate un varf de cutit odata la afectiunile de mai sus.
-Ameti de salcie maruntiti dupa uscare se vor pune o lingurita in 250 ml apa clocotita. Se vor lua 3 ceaiuri pe zi din acesta in tulburarile endocrine.
-50 g de coaja maruntita se va pune in 250 ml alcool alimentar de 70?. Se va tine timp de 15 zile, dupa care se strecoara. Se va folosi cate 10-20 picaturi sau chiar o lingurita de trei ori pe zi pentru tratament sau se foloseste doar la nevoie in cazul durerilor.

Extern: 3 lingurite de planta se va pune la fiert in 250 ml apa pentru 15-20 minute. Se strecoara apoi se va folosi la comprese, bai sau bai de sezut, pentru afectiunile respective (hemoroizi, etc).
-Praf de coaja se pune in pantofi pentru oprirea transpiratiei. Se poate amesteca cu praf de coaja de stejar. Se combina cu aceste plante si se fac bai cu acestea sau doar cu salvie.
-Pus in otet se foloseste contra bataturilor, durerilor sau altor afectiuni ca negi, pete, etc.
Atentie! nu se depaseste doza pentru ca poate produce intoxicatii.

Vindecari cu Usturoi

Salvia officinalis Fam. Labiatae.

Denumiri populare: cilve, jaie, jai, jale, jale de gradina, jales bun, jales de gradina, jalie, jalnica, jele, joaie, joaic de gradina, iarba Sfantului Ioan, salbie, salvie, salvie de gradina, selghie, selvie, silvie, salet, salie, salvie, salvir, salvie, serlai.
In traditia populara: era un leac obisnuit contra durerilor de gat. Se fierbea si cu decoct se facea gargara. Frunzele pisate si amestecate cu unt se legau la galci si alte umflaturi la gat. Frunzele crude se puneau pe rani. Decoctul plantei se tinea in gura contra durerilor de dinti. Se mai clatea gura cu el, in cazurile de stomatita. Se punea la baie la copii slabi si contra reumatismului. In nordul Moldovei ceaiul din frunze se folosea pentru intarirea ochilor si a auzului, iar compresele pentru desfundarea nasului. Se mai lua in raguseala, dureri in gat si contra tusei. Tulpinile florifere se fierbeau si din decoct se bea cate un pahar, pe inima goala, ca leac pentru astm.

Cu el se descanta de boli si se faceau vraji de dragoste.
Compozitie chimica: oficinale sunt frunzele (Folium Salviae) frunzele contin ulei eteric 1,4%, tuiona (salviol, absintol, tanacetona), salven 1-2%, pinen, cineol, terpene, sescviterpene, borneol, camfor, acetat de linalil, borneol si bornil, substante estrogene (6000 U.I.\Kg), saponine, substante amare (picrosalvina), o rezina si o oleorezina aromata folosita in parfumerie, sitosterol, tanin, acid oleanolic, rezine, produsi triterpenoidici: acid ursolic, oleanic, acizii: fumaric, clorogenic, p-cumaric, cafeic, nicotinic, mici cantitati de germanicol, etc.

Actiune farmacologica:
scade febra, mareste secretia bilei, antiinflamator intestinal, carminativ, antiseptic, calmant al sistemului nervos, expectorant, antispastic bronhic, hipoglicemiant usor, sedativ usor, venotonic, bacteriostatic, actiune estrogena, dezinectant, coleretic. Extern: antiseptic, astringent, antisudorific.
Intra in compozitia ceaiurilor antiasmatic, pentru gargara si in tigari antiasmatice.

Se utilizeaza in urmatoarele afectiuni: acnee, adenita, aerofagie, afectiuni ale maduvei spinarii, afectiuni pelviene, afectiuni vasculare, aftoza bucala, alopecie, anorexie, astm bronsic, balonari abdominale, bronhidroza, bronsite cronice, candidoze, celulita, contuzii, dereglari glandulare, diabet zaharat, diaree, dischinezii biliare, eczeme zemuinde, faringita, gingii sangerande, hiperhidroza, impotenta, leucoree, menopauza, menstre neregulate, nervozitate, obezitate, rani, retragerea gingiilor, reumatism, spasme, sterilitate, stomatite, transpiratii nocturne, tulburari intestinale, ulceratii cronice, ulcere de gamba, vaginita, varice.
Este contraindicata mamelor care alapteaza pentru ca scade secretia de lapte.

Preparare:
intern- o lingurita de planta maruntita se va pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute apoi se strecoara. Se vor putea consuma 2 ceaiuri pe zi. Pentru a opri transpiratia se vor bea reci in mai multe reprize.
-Tinctura din 50 g planta maruntita la 250 ml alcool alimentar de 70?. Se va tine apoi timp de 15 zile agitand des. Se strecoara. Se va lua cate 30-50 picaturi se poate lua de 3 ori pe zi, diluat in putina apa.
Extern: se va folosi cantitatea dubla de planta si se poate folosi in gargare sau comprese.
SALVIE DE CAMP.
Salvia pratensis. Fam. Labiatae.
In traditia populara: zeama groasa, rezultata din fierberea unei cantitati mai mari de tulpini florare, amestecata cu spirt, se intrebuinta ca unguent pentru slabiciuni si dureri de picioare. La Rasinari se fierbeau 3 fire intr-o jumatate de litru de apa si decoctul se bea indulcit in oftica.

Compozitie chimica: contine ulei eteric, mucilagii, vitamina C.
Actiune farmaceutica: se intrebuinteaza in afectiunile respiratorii ca si calmant. Extern pentru rani mai usoare.
Se foloseste la urmatoarele afectiuni: bronsite, raceala, rani, tuse.

Preparare: 2 lingurite de planta maruntita se va pune in 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute, se strecoara si se pot folosi 2 cani pe zi. Extern se foloseste cantitate dubla de planta.

Cum recunosti cascavalul contrafacut, foarte periculos pentru sanatate

 

Planta care calmeaza bufeurile femeilor aflate la menopauza

 

Meditatia reconfigureaza creierul in moduri diferite

 

 

 

SECARA

Secale cereale. Fam. Gramineae.

In traditia populara: a asigurat painea in multe zone muntoase. Faina de secara framantata cu ulei se punea la galci. Muiata cu otet, cu 2 oua, lamaie, piper negru, pacura si piatra acra se aplica in cataplasme pentru enterita.

La junghiuri, se facea o turta din faina de secara, se stropea cu spirt si undelemn, se presara cu lamaie si piper negru, rachiu, undelemn si ciolan de caine ars si pisat, facut praf ca faina, puse toate pe o panza se lega si se purta 3 zile.
Cu boabe prajite si rasnite se punea cataplasme pentru hemoroizi. Contra limbricilor se fierbea secara cu puzderie de canepa de la melita si cu capete de franghii gasite, apoi se bea o ceasca din decoctul lor.

Compozitie chimica:
cornul de secara se foloseste mult in farmacie: sclerotii ciupercii se dezvolta pe spicele de secara si pe alte graminee. S-au identificat un mare numar de alcaloizi. Amine: trimetilamina, acetilcolina, tiramina, histamina, si aminoacizii: leucina, tirozina, histidina. Mai contine glucide: trehaloza, manita, manane, ulei gras, 35%, proteine, ergosterine, fungisterine. Alcaloizii au la baza nucleul lizergic cu doi izomeri: unul levogir, altul dextrogir.

Semintele- vitaminele-B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9, E. Aminoacizii: alanina, arginina, acid aspartic, cistina, acid glutamic, glicina, histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionina, fenilalanina, prolina, serina, treonina, triptofan, tirosina, valina. Acizii grasi: acid palmitic, acid stearic, acid palmitoleic, acid oleic, acid linoleic, acid linolic, acid linolenic. Carbohidrati: glucoza, fructoza, sucroza, amidon, celuloza, acid fitic. Minerale: sodiu, potasiu, magneziu, calciu, mangan, fier, cobalt, cupru, zinc, crom, fosfor, clor, fluor, iod, bor, seleniu, silicon.

Actiune farmacologica:
este purificator al sangelui, pentru ca stimuleaza circulatia sangelui si previne rigiditatea arterelor. produsul ca atare sau extractul se intrebuinteaza ca hemostatic uterin si ocitocic. Toti alcaloizii stimuleaza fibrele musculaturii netede, mai ales ale uterului (actiune ocitocica). Previne scleroza. Alcaloizii cu catena triterpenica au si efect inhibitor asupra simpaticului, datorita catenei oligopeptice. Ergotamina prin hidrogenare isi pierde activitatea, dar ramane actiunea ocitocica. Histamina si celelalte amine au actiune ocitocica. Tiramina este simpaticomimetica, iar colina si acetilcolina sunt parasimpaticomimetice. Este bine sa se foloseasca doar preparat in farmacii si fabrici de medicamente pentru ca poate fi foarte periculos, putand provoca intoxicatii care sunt greu de contracarat. In acest caz se intervine cu carbune medicinal.

Semintele sunt energizante, remineralizante, emoliente, laxative, sedative, fluidifica sangele. Verde sau incoltit previne scleroza inclusiv cea cerebrala, diminueaza starile inflamatorii, usureaza defecatia, ajutand tranzitului intestinal, fluidifica sangele, calmeaza starile de excitatie cerebrale. Util femeilor cu bufeuri (de caldura), pentru ca diminueaza senzatia de caldura. Vitaminizeaza si fortifica intreg organismul. Calmeaza colicile.

Se pot folosi la urmatoarele afectiuni: abces, adenita, afectiuni vasculare, afectiunile inimii, amigdalita, angina difterica, arsuri, ascaridoza, ateroscleroza (prevenire), bufeuri (de caldura), constipatie, contuzii, diabet, enterita, enurezis, epistaxis, excitatie cerebrala, hemoroizi, hepatita cronica, hernie, hipertensiune arteriala, hipervascozitate sangvina, infarct miocardic, inflamatii renale si gastro-intestinale, leucoree, menopauza, menstruatie dificila, negi, panaritiu, pneumonie, sedentarism, supuratii, tuberculoza ganglionara.

Preparare:
– paine de secara consumata zilnic la toate afectiunile interne, inclusiv pentru inima.
-1 lingura de pulbere de seminte (faina) se pune cu 250 ml apa la temperatura camerei timp de 8 ore. Se strecoara si se pot consuma in cursul unei zile 3 astfel de cani in afectiunile descrise.

-Pentru constipatie, boli renale, inima, si toate afectiunile interne este cel mai eficient sa se puna la incoltit semintele. In momentul in care a dat un cm, de mladita verde, se taie, se vor spala foarte bine, se trec apoi prin masina de carne pentru a se maruntii. Se vor pune apoi la rece in afara de diabet toti vor putea sa puna pe acest preparat putina miere. Se va lua cate 2-4 lingurite de 3 ori pe zi. Se face preparatul doar pentru 3-4 zile pentru ca mai mult nu sta. Dar este indicat ca aceasta cura sa se faca cat mai mult timp.

-Se va pune la incoltit si se lasa sa creasca pana la 10 cm dupa care se va tunde iarba. Se va trece prin storcatorul de fructe cu putina apa de 2 ori pentru a scoate tot ce contin. Se va pune apoi intr-o sticla la rece cu putin alcool alimentar la suprafata pentru a nu se altera. Se va lua din acest preparat cate o lingurita de trei ori pe zi inainte de mesele principale cu 15 minute. Se poate lua la toate afectiunile interne.

-Faina de secara se poate folosi la toate afectiunile externe facandu-se un aluat care se va aplica pe locul afectat (cataplasme).
– Tinctura – 200 ml suc obtinut din mladite tinere de secara se va pune cu 100 ml alcool alimentar de 70?. Se lasa la rece. Se va lua cate o lingurita de 3 ori pe zi

 

STEVIE

Rumex alpinus. Fam. Polygonaceae.
Denumiri populare: dragomir, macris de gradina, macrisul-cucului, steghie, stevie-radacini, stege.
In traditia populara: radacina a fost folosita pentru vopsit in galben, cafeniu, albastru si verde. Radacina, pisata cu usturoi, se punea la impetigo, ori se storcea seva din ea pe impetigo si bube dulci. Cu smantana in care se plamadeau radacinile de stevie pisate se ungeau crapaturile si plesniturile pielii. Radacina se frigea, se pisa si se punea pe bube ca sa sparga. Cu decoct se spalau cei care aveau raie. Ceaiul sau decoctul se lua in Transilvania de tuse, de tebece si pentru pornirea udului. Semintele se fierbeau si decoctul lor se lua ca purgativ iar decoctul radacinilor in cazul diareei. Ceaiul din seminte cu coaja de porumbel se bea pentru varsaturi. Pentru vatamatura se curata si se spala bine radacina, se pisa si se lua contra galbinarii.

Compozitie chimica; rizomii contin tanin, crizofaneina, gluco-emodina, reocrizina si gluco-reina, cu urmatorii agliconi: crizofanol, reumodina, reocrizidina, reina. Cele mai importante sunt: glucogalina si tetrarina care prin hidroliza conduce la glucoza, acid galic, acid cinamic si reosmina. S-a identificat o rezina cu puternica actiune laxativa, substante mucilaginoase, ulei gras, fitosteroli, amidon 15%, pectine, glucide, oxalat de calciu. etc.

Actiune farmacologica: se caracterizeaza prin doua actiuni majore: antracenozidele confera mactiunea purgativa si tanoglicozidele actiunea stringenta, cicatrizanta. In doze mici, datorita continutului in taninuri produsul are o actiune antidiareica. In doze mari are actiune laxativa, care se produce dupa 6-10 ore dartorita antra-glicozidelor. In urma administrarii pulberii de stevie, urina se poate colora in galben-cafeniu, care prin adaugare de alcali devine rosie. Derivatii antrachinonici pot trece in lapte si produc diaree la sugari. Este de asemenea stimulent al musculaturii uterine, antiputrid, favorizeaza digestia. Creste cantitatea de urina eliminata.

Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: atonie digestiva, constipatie, hepatita, rani.

Preparare: se va lua pulbere de rizom seara cate un varf de cutit pentru combaterea constipatiei.
-1 lingura de pulbere se va pune la 250 ml de apa si se va fierbe timp de 5 minute dupa care se strecoara. Se va putea lua cu lingura din ora in ora. Extern se aplica la spalaturi sau comprese.

STEVIE DE MUNTE.

Astrantia major. Fam. Umbelliferae.
Denumiri populare: iarba de orbalt.
In traditia populara: frunzele verzi se puneau pe orbalt(erizipel), iar uscate se fumau. Cu smantana in care se punea stevie uscata si pisata se ungeau crapaturile.

Compozitia chimica: frunzele contin protide, emodine, acid oxalic, mici cantitati de grasimi, vitamina C, saruri minereale, etc.
Proprietati: astringenta, antianemica, depurativa, digestiva, laxativa, diuretica, purgativa (in functie de doza), remineralizanta. Distruge o serie de microbi inclusiv stafilococul.

Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: abces, adenite, afectiuni hepatice, atonie digestiva, blocaj urinar, boli endocrine, diabet, diaree, dizenterie, erizipel, hemoptizie, hemoragii uterine, hemoroizi, hernie, icter, impetigo, insuficienta hepatica, intoxicatii, laringita, leucoree, reumatism, scabie, scrofuloza, stafilococ, tuberculoza, tuse, ulcer cutanat, ulcer gastric si duodenal, varsaturi.

Preparare:
-Se poate consuma ca atare cruda in diferite salate.
-Preparate culinare: ciorbe, etc.
-1 lingurita de planta uscata macinata se va pune sub limba pentru 10 minute, dupa care se va inghiti cu putina apa. Se ia de 3 ori pe zi.

-1 lingurita de planta maruntita se va pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute, apoi se strecoara. Se vor consuma 2-3 cani pe zi in afectiunile mentionate.
-Radacina proaspata rasa se consuma cate o lingurita de 3 ori pe zi.
-1 lingurita de radacina maruntita se va pune la 250 ml apa. Se va fierbe timp de 10 minute, apoi se strecoara. Se poate consuma 2-3 cani pe zi in afectiunile mentionate.

-Frunze fierte se aplica cataplasme pe locurile afectate, extern.
-2 lingurite de radacina maruntita se va fierbe timp de 15 minute. Se strecoara. Se pun comprese pe afectiunile externe.
-50 g de radacina maruntita se va pune in 250 ml ulei vegetal. Se fierbe pe baie de apa timp de 3 ore. Se strecoara. In cazul in care se doreste sa se faca o alifie se mai poate adauga dupa strecurare si ceara de albine si se va incalzi pentru topirea cerii.

Remarcam faptul ca frunzele acestea sunt foarte indicate in afectiunile endocrine si de asemenea nu au efecte secundare nedorite.
Contraindicatii: deoarece contin oxalati, toti cei cu afectiuni care retin in organism oxalatii este indicat sa nu foloseasca aceasta planta: calculi renali sau biliari cu oxalati, guta, etc.).

.

 

Tei

Tei alb-Tilia tomentosa Tei paduret-Tilia cordata.
Fam. Tiliaceae.

Denumiri populare:
tei alb, tei cainesc, tei de toamna, tei tomnatic, tei balan, tei bun, tei varatec, tei verde.
In traditia populara: mobila, constructii, carbune de desen, etc. Florile se foloseau la colorat in galben.
Era folosit peste tot la bronsite, astm, afectiuni pulmonare ca ceai. Impreuna cu sunatoare se lua la dureri de inima. Se mai folosea la boli neuropsihice, dureri de cap, ameteli, indigestii. Ramurelele se foloseau pentru bai la reumatism. Femeile care aveau pierderi mari de sange luau carbune de tei pisat si beau acest carbune de 3 ori pe zi.

Compozitie chimica:
se recolteaza florile fara sau cu bractee (Flores Tiliae sine bracteis si Flores Tiliae cum bracteis), contin: mucilagii, tanin, saponine, maleati, tartrati, coloranti, gume, flavone, quercitrina, izoquercitrina, rutozida, tilirozida, zahar, colina, acetilcolina, etc.

Actiune farmaceutica; neuro-sedativ, antispastic, antitermic, sudorific, emolient, expectorant, antiinflamator al cailor respiratorii superioare, emolient al secretiilor bronhice, sedativ. Extern: calmant general in bai.
Intra in compozitia ceaiurilor: calmant impotriva tulburarilor cardiace, pectoral nr 2, sedativ si sudorific.
Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: acnee, afectiuni hepato-biliare, afectiuni respiratorii, amigdalite, bronsite, bufeuri la menopauza, cosmaruri, crize biliare, dureri de burta, eczeme alergice, gastrita, gripa, hiperexcitabilitate, insomnii, migrena, nervozitate, palpitatii, raceala, stari de iritabilitate, stari nervoase, surmenaj psihic, tuse.

Preparare:
o lingurita de flori se va pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute dupa care se strecoara. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi.

– O lingurita de praf de flori se va macina cu rasnita de cafea si se va pune sub limba pentru 10 minute, dupa care se va inghiti cu putina apa. Este foarte eficienta la afectiunile digestive.
– O lingurita de flori maruntite se va pune la 250 ml apa. Se va tine la temperatura camerei de seara pana dimineata cand se strecoara, se indulceste cu miere si se poate consuma

Extern:
-4 linguri de flori se vor pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere timp de 10 minute dupa care se strecoara. Se folosesc la gargara.
-Bai- 500 g flori maruntite se vor pune la 3 litri de apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute dupa care se strecoara in cada de baie unde se va sta 30 minute la temperatura corpului.

Vindecari cu Usturoi

Alium sativum Fam. Liliaceae

Denumiri populare: ai, ai de gradina, ai de primavara, ai de vara, aniu, baib, ceapa alba, osturoi, pur, scaloi, usturoi de primavara, usturoi de toamna, usturoi de vara, usturoni.
In traditia populara: a fost unul dintre cele mai importante leacuri babesti.
Obisnuit se folosea sub forma de musdei, in indigestii, dureri abdominale, stari gripale, dureri de cap, contra viermilor intestinali, etc.

Musdeiul se bea adeseori pe nemancate ori se trageau bolnavii cu el si in acest scop se prepara mai mult cu apa si otet. Diareea grava- se ungea corpul cu usturoi pisat, sau se inghiteau 3 catei de usturoi si 3 fire de piper.
Se folosea contra durerilor de masele, durerilor de urechi si nevralgiilor.
De obicei se introducea un catel in urechea din partea dureroasa.
Cand cineva avea unghii stricate sau amigdalite, le ungea in fiecare seara cu usturoi pisat.
Contra bataturilor. Se tineau picioarele in lesie tare de ciucalai de porumb si apoi se legau cu usturoi pisat.
Bulbul copt in cuptor se aplica pe furuncule.

De tuse se ungeau talpile picioarelor cu usturoi pisat si se incalzeau la foc inainte de culcare.
Se punea mai mult in mancarea celor bolnavi de piept si de hipertensiune. Musdeiul se dadea pe nemancate ca vermifug.
In Dobrogea se pisau 5 catei de usturoi, se amestecau cu o lingura de hrean ras si se dau pe nemancate ca vermifug.
In alte parti se fierbea usturoiul cu iarba limbricilor(Astragalus glycyphyllos) si se dadea copiilor sa bea.
Compozitie chimica: se foloseste bulbul (Bulbus Allii) contine: saruri minerale, ulei volatil, glucide, protide, lipide(0,1-0,5%). Acizii organici: citric, malic, piruvic, succinic, glicuronic, citric, alina, alicina din uleiul eteric s-au separat 67 de compusi. Tipic pentru aroma este propantriolul, etil-metil-disulfura, sulfitul predomina cantitativ.

Actiune farmaceutica:
alicina, garlicina si produsii de descompunere ai ei ii imprima o puternica actiune antimicrobiana indeosebi la faringite si in infectiile tubului digestiv, previne ateroscleroza, antiseptic intestinal, cardiotonic, bradicardizant, diuretic, antigutos, stomahic, carminativ, vermifug, febrifug, creste capacitatea de aparare antivirala si antimicrobiana, anticancerigen.

Se indica in urmatoarele afectiuni: afectiuni pulmonare, boli infectioase (profilactic si curativ), astenie generala, astma, ateroscleroza, atonie digestiva, bronsite cronice, cancer, cangrene, colesterol in exces, diaree, dizenterie, echilibreaza grasimile din sange, edeme ale membrelor, flatulenta, flebite, gripa, guta, hemoroizi, hipertensiune arteriala, imunitate scazuta, inapetenta, infectii, litiaza urinara, nevralgii reumatismale si ale urechilor, oligurie, parazitoze digestive, reumatism, spasm intestinal, spasm vascular, tonic cardiac, tromboze, tuberculoza, tulburari de circulatie periferica, tumori, tuse, ulcer varicos, varice.

Preparare:

-25 g suc de usturoi se pun in 200 ml lapte si se consuma zilnic, in afectiunile interne.
-Usturoi consumat la orice masa.

Tinctura de usturoi se iau cateva picaturi in cura. Este bine sa se faca in felul urmator: la 50 g de usturoi curatat si pisat se va pune 250 ml alcool alimentar preferabil de 96?. Se tine timp de 15 zile, apoi se strecoara.
Peste aceasta tinctura dupa strecurare ca sa fie mai eficienta se mai poate pune 2 sticlute de tinctura de propolis de la Apicola. Se vor agita bine inainte de intrebuintare. Se iau cu picatura dupa urmatorul grafic. Este bine sa fie puse in lapte.

Numarul zilei
dimineata amiaz Seara
Ziua 2-a 1 1 2
Ziua 3-a 1 2 2
Ziua 4-a 2 2 2
Ziua5-a 2 2 3
Copii vor putea sa se opreasca aici si sa inceapa sa scada tot cate o picatura pe zi pana vor ajunge la o singura picatura. Adultii si cei care doresc pot sa continue cu acest mod de administrare pana vor ajunge la 15-20 de picaturi de 3 ori pe zi, dupa care vor scadea tot cate o picatura pe zi, pana vor ajunge din nou la 1 picatura. Se poate face de 2 ori pe an aceasta cura.

-In cazul durerilor de urechi se poate introduce un catel de usturoi seara in ureche si tinut peste noapte.
-Usturoi in otet este bun pentru disparitia bataturilor. Se va pune sub pansament.-2 catei de usturoi se vor pune in 250 ml lapte si se consuma daca aveti probleme digestive.
-Zilnic se mananca 3 catei de usturoi pentru refacerea organismului si chiar intinerire.
-20 g de bulbi maruntiti se vor fierbe la 500 ml apa timp de 15 minute. Se strecoara si se fac clisme in paraziti intestinali cateva zile la rand.
Exista foarte multe retete cu usturoi (cateva sute asa ca nu voi scrie aici alte retete fiind convins ca si dv cunoasteti cateva.
-1-2 catei de usturoi consumati zilnic, dimineata.

-20-30 picaturi de tinctura de 2 ori pe zi in tuse, hipertensiune, etc.
-Contra teniei- se zdrobesc cateii de la o capatana mareapoi se clocotesc pentru 20 minute in 200 ml lapte. Se va bea in fiecare dimineata, pe nemancate pana la disparitia teniei.
-usturoiul pisat cu grasime si ulei da un unguent numit mustarul dracului, resorbant al tumorilor albe.
-dezinfectia plagilor: solutia sucului de usturoi 10% cu 1-2% alcool sau comprese cu otet de usturoi (30 g de usturoi ras, macerat 10 zile la 500 ml otet.

-Slabiciune generala si astenie: amestec cu 2 parti de ulei camforat si o parte de usturoi. Sau frectii de-a lungul coloanei vertebrale (paralizii, reumatism).
-Dureri de urechi- un tampon de vata imbibat in suc de usturoi cu ulei, este bun si contra surditatii.

 

VARZA

Brasica oleracea var.capitata Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: broazbe, curechi, curechi capatana, curechi cret, curechi de iarna, curechi de murat, varza alba, varza capatana, varza creata, varxa de gradina, varza de iarna.
In traditia populara: mult intrebuintata in alimentatie, cruda, gatita, murata.
Frunzele plantei oparite sau murate, se puneau pe opareli. In nordul Moldovei se punea pe ea untura de iepure si se punea pe degeraturi.

In Oltenia femeile puneau frunze de varza acra pe piept pentru ca sa le vina laptele dupa nastere.
Moarea de varza se lua contra constipatiei.
De tuberculoza se luau 40 de seminte de varza.
Pentru raie se da cu moare pe tot corpul sau se fierbea moarea cu care se spala tot corpul dupa care se ungea cu sulf sau alifie cu sulf.
Compozitie chimica: amidon, protide, rezine, sulfat de potasiu, oxizi de diferite substante minerale, vitaminele A, B1, B2, PP, provitamina A.

Actiune farmacologica: este denumita medicul celor saraci fiind utila la foarte multe afectiuni. Poate trata boli foarte grave sub forma de suc proaspat. Prin fierbere isi pierde proprietatile. Este anticancerigena, antiinflamatoare, antiseptica, cicatrizanta. Vitaminizanta, energizanta, actiune puternic detoxifianta. Era socotita un adevarat panaceu universal.

Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: acnee, adenite, afectiuni ale gambelor, alcoolism (zilnic 600 ml), anemie, afonie, artritism, astenie, ascita, astm bronhic, calculi urinari, cardiace (afectiuni), catare, cancer de colon, ciroza, ciroze ascitice, colici nefritice, colite ulceroase, constipatie, demineralizare, depresii, diabet, digestie anevoioasa, dureri musculare, degeraturi, eczeme, edeme, enterita, guturai, gripa, infectii intestinale, laringita, litiaze urinare, nervozitate, nevroza astenica, obezitate, oligurie, pletora, rahitism, scorbut, seboree, senescenta, sinuzita, tumori, tuse convulsiva, ulcere gastrice, ulcere varicoase, viermi intestinali.

Preparare:
se consuma suc de varza in combinatii cu alte sucuri, in special de morcov. Se poate consuma cate 200 ml de 3 ori pe zi in cure de lunga sau foarte lunga durata.
Se poate extern aplica foi de varza dupa ce li s-au taiat nervurile si au fost strivite cu un sucitor de lemn sau cu o sticla. Se schimba de 2 ori pe zi.

Se face in cazul obezitatii o cura de ciorba de varza cu multa ceapa. Se indica 4 cepe mari, o varza de 1 kg la 2 litri de apa. Se fierb si se face o ciorba apoi cu aceasta apa dupa ce au fost strecurate toate acestea. Se consuma zilnic in functie de cat se doreste sa slabeasca omul respectiv

 

 

 

 

 Margaretele utile in tratarea hemoroizilor sau viermilor intestinali; Alimente care fortifica imunitatea primavara; Alimente care ne protejeaza de infarct; Alimente sanatoase care devin periculoase in anumite situatii; Simtomatologia in cazul arterelor infundate; Fructe care ajuta la reglarea tensiunii arteriale; Supa care te ajuta sa elimi toxinele din organism; Ceaiul care te fereste de constipatie;

 

 

Ceaiul care te fereste de constipatie

 

 

Consumul de alimente procesate, alimentele cu aditivi, conservanti si alimente conservate este cea mai frecventa cauza de toxicitate in organism. Multe fructe si legume aparent sanatoase sunt pline cu pesticide. Pielea si ochii pot sa absoarba toxine din aer in fiecare zi. Toxinele interfera cu buna functionare a organismului, contribuind, in timp, la o piele aspra, ochi si stomac cu infectii, tumori, astm, boli neurologice, cardiace, mutatii complicatii biologice si infertilitate.

 

Un prim semn de avertizare care indica faptul ca organimul este supraincarcat cu toxine: constipatia. in cazul in care alimentele ramân mai mult decât este necesar in intestin, ele sunt absorbite de organism in cantitate mai mare, iar reziduurile organice produc intoxicarea corpului. Astfel, mecanismul de regenerare al organismului este incetinit, favorizând acumularea de grasimi in celule si apoi in stratul adipos. Ceai pentru detoxifiere Toxinele determina organismul sa lucreze de doua ori mai mult pentru a efectua functiile de baza.

 

 

 

Aceasta slabeste treptat sistemul imunitar, care este unul dintre cele mai importante cauze ale oboselii. Cura cu acest ceai elimina toxinele din organim, promoveaza o digestie sanatoasa. in plus, are puterea de a da jos kilogramele de prisos. 30 g radacina de nalba (maruntita) 20 g lemn-dulce (sau frunze de fragi) 20 g seminte de patlagina sau in 5 g menta Semintele si radacina se lasa la macerat, 1/2 lingurita de amestec la 1 cana de apa rece. Se fierb si se adauga apoi 1/2 lingurita de amestec din frunze. Se acopera si se lasa sa se raceasca. Se bea 1 ceasca dimineata si alta seara. Tratamentul dureaza 3-4 saptamâni. — in plus, seara, se bea 1 lingurita de seminte de patlagina puse intr-un pahar cu apa de dimineata. Se formeaza un mucilagiu (nu este bun la gust, dar e deosebit de eficace). — Sau se pune, seara, 1 lingura de tarâte de grâu intr-un pahar cu apa rece. Dimineata, se bea lichidul. Tarâtele ramase se pot folosi inca o data sau se pot consuma cu iaurt, reprezentând masa de dimineata. Pe lânga ceaiuri, constipatia se poate combate prin miscare, consumul de 2 litri de lichid zilnic si in special 1/2 litru dimineata, pe nemâncate.

 

////////////////////////////////////////

 

Supa care te ajuta sa elimi toxinele din organism

 

 

Aceasta supa nu va incanta doar papilele gustative, ci va hrani si corpul cu substante nutritive importante. Pentru prepararea acesteia ai nevoie doar de 40 de minute. Are un continut bogat de legume si alte ingrediente sanatoase, fiind recomandata pentru persoanele care vor sa scape de kilogramele nedorite. Iata cum poti face si tu supa care te ajuta sa detoxifiezi organismul, potrivit unei retete eva.ro!

 

 

 

Ingrediente: o cana de legume (telina, fasole pastai, ardei gras galben sau rosu, ceapa), 1/2 cana de sfecla sau morcovi, 1 cana cu legume cu frunze verzi (spanac, varza kale), 1/2 cana de fasole rosie (optional), 3 lingurite de amestec de condimente folosite in bucataria ayurvedica (curcuma, chimen, scortisoara, piper negru, coriandru), 2 cani de supa de legume, 1/2 lingura de pasta de ghimbir cu usturoi, 1 cana cu apa, sare

 

In primul rand, trebuie sa gatesti la aburi morcovii sau sfecla. Apoi, intr-o oala mare, se adauga condimentele din bucataria ayurvedica si morcovii sau sfecla si se lasa pana cand incep sa aiba o aroma placuta. Apoi, se adauga celelalte legume, se lasa legumele cu frunze verzi deoparte pentru moment si se lasa amestecul pe foc pentru cateva minute, amestecand din cand in cand. Se adauga o cana cu supa de legume si se lasa amestecul sa fiarba. Acopera oala cu un capac.

 

Dupa aproximativ 20 de minute sau cand legumele devin translucide si moi, se adauga supa de legume ramasa si legumele cu frunze verzi tocate. Se mai lasa inca 10 minute pe foc. Se adauga o cana cu apa si sarea, precum si pasta de ghimbir cu usturoi. Se amesteca si se mai lasa la fiert inca 5 minute. Aceasta supa este un preparat excelent pentru persoanele care vor sa manance mai sanatos, care vor sa slabeasca sau pur si simplu pentru persoanele care nu mai au idei cu privire la ce ar putea sa gateasca.

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Fructe care ajuta la reglarea tensiunii arteriale

 

 

Consumul a 200 de grame – doua cesti – de afine in fiecare zi, poate contribui la mentinerea unei tensiuni arteriale normale pe tot parcursul vietii, potrivit unui studiu aparut recent.

 

Studiul, publicat in Journal of Gerontology Series A, a fost derulat pe timp de o luna, oamenii de stiinta observand ca tensiunea arteriala sistolica a scazut in medie cu 5mmHg – milimetri de mercur, la persoanele care consumasera o bautura continand 200de grame de afine, potrivit agerpres.ro. Tensiunea arteriala sistolica este presiunea care se formeaza in vasele de sange la fiecare pompare a inimii. Aceasta scade cand vasele de sange se relaxeaza si se dilata cand acestea se contracta. Efectul este similar cu cel observat in cazul pacientilor care iau medicamente pentru scaderea tensiunii.

 

 

 

Efectele asupra functionarii vaselor de sange au fost constatate la aproximativ doua ore dupa consumul bauturii cu afine. Bautura fara afine, cu proprietati neutre sau cu continut de fibre, vitamine sau minerale, nu a avut niciun efect semnificativ. Oamenii de stiinta au stabilit ca beneficiile asupra tensiunii arteriale sunt provocate de antocianine, pigmentii care dau culoarea albastra, rosie sau violet a unor fructe sau legume. „Desi cel mai bine este sa mananci afinele intregi pentru a beneficia integral de beneficiile acestora, studiile noastre au aratat ca cea mai mare parte dintre efecte pot fi puse pe seama antocianinelor“, a declarat Ana Rodriguez-Mateos, cercetator principal din cadrul King’s College, Londra, potrivit adevarul.ro.

 

////////////////////////////////////////

 

 

Simtomatologia in cazul arterelor infundate

1

 

 

Placa acumulata pe peretii interiori ai arterelor este compusa din diferite substante care circula in sange, precum calciu, grasime, colesterol, reziduuri celulare si fibrina, un material implicat in coagularea sangelui. Ca reactie automata la acumularea placii, celulele din peretii arterelor se inmultesc si secreta substante suplimentare care pot agrava starea arterelor infundate. Pe masura ce depozitele solide cresc, apare afectiunea numita ateroscleroza. Aceasta boala determina ingustarea si intarirea arterelor. In multe cazuri, arterele infundate nu produc niciun simptom pana la aparitia unui eveniment major, cum ar fi un atac de cord sau un accident vascular cerebral. Exista si cazuri, in special cand artera este blocata cu 70% sau mai mult, in care acumularea placii poate provoca simptome precum:

 

 

 

• Dureri in piept (toracice)
• Dificultati in respiratie
• Palpitatii
• Slabiciune sau ameteli
• Greata
• Transpiratie abundenta

 

Primul simptom, durerea toracica, se numeste si angina si poate aparea din cauza reducerii fluxului de sange catre inima. Acest flux de sange redus este cauzat de infundarea artrelor care duc la inima. Vasele arteriale infundate in boala arterei carotide pot provoca atacuri ischemice tranzitorii, care se manifesta prin:

 

• Senzatie de slabiciune sau amorteala pe o parte a corpului
• Incapacitate de a micsa un brat sau un picior
• Pierderea vederii
• Dificultati in vorbire

 

Vasele arteriale infundate in boala arteriala periferica pot provoca:

 

• Dureri de picioare
• Vindecarea lenta a ranilor la picioare
• Picioare reci
• Cangrena

 

/////////////////////////////////////////

 

Alimente sanatoase care devin periculoase in anumite situatii

 

 

E recomandat sa consumam cat mai des rosii, oua, ton, salata verde sau branza, dar aceste alimente prezinta un mare risc de a fi infestate cu diferite bacterii. Iata cum sa le consumi si cum sa le prepari pentru a nu-ti pune in pericol sanatatea.

 

Salata verde, spanacul, varza verde si andivele au imbolnavit din 1990 pana in 2011 peste 13.568 de americani. Verdeturile pot fi contaminate de bacterii din gunoi, de apa murdara in care sunt spalate sau de mainile care le ating inainte sa le cumperi tu. Pentru a evita orice fel de contaminare, spala bine toate verdeturile si nu le atinge de carne, pentru ca bacteriile se pot transmite de la una la alta. Ideal ar fi sa folosesti cutite diferite atunci cand tai carnea si atunci cand tai verdeata.

 

 

 

Alimente ideale pentru micul dejun, ouale au facut in ultimii 21 de ani 325 de victime in SUA, majoritatea bolnavilor fiind contaminati cu virusul Salmonella, care se ascunde in interiorul oului. Ca sa fii sigura ca nu te expui nici unui risc, prajeste ouale, pentru ca astfel bacteria este anihilata.

 

Tonul contine bacteria scombrotoxina, iar intoxicarea cu aceasta bacterie duce la dureri de cap, crampe si diaree. Din nefericire, aceasta bacterie nu poate fi distrusa prin gatire. Daca dupa ce ai mancat ton, intampini aceste simptome, du-te sa te consulte un medic.

 

Branza – mai ales cea din restaurante – poate contine Salmonella, virus care poate duce la pierderea sarcinii. De aceea, femeile insarcinate trebuie sa evite branzeturile moi – Feta, Brie, Camembert – pe toata perioada sarcinii.

 

In vara lui 2010, in SUA, 31 de persoane s-au imbolnavit din cauza rosiilor. Cum sa te asiguri ca nu te vei imbolnavi si tu? Inainte si dupa ce folosesti rosiile in mancare, spala-te pe maini timp de 20 de secunde cu apa calduta si sapun. Iar daca vrei sa decojesti rosia, este indicat sa o speli bine inainte.

////////////////////////////////////////

 

Alimente care ne protejeaza de infarct

 

 

Placa este un amestec de grasimi, calciu, colesterol si deseuri din celulele din organism. Acest amestec se poate lipi de peretii arterelor, ceea ce face ca aceste vase sanguine sa fie ingustate. Arterele blocate pot opri sangele care ar trebui sa ajunga in diferite parti ale corpului, ceea ce poate creste riscul de atac de cord, insuficienta cardiaca sau accident vascular cerebral. Exista unii factori de risc pentru arterele infundate pe care ii putem gestiona, cum ar fi:

 

 

 

– obezitatea

– dietele nesanatoase, bogate in grasimi saturate si trans

– tensiunea arteriala crescuta

– nivelurile ridicate de colesterol

– rezistenta la insulina si diabetul zaharat

– lipsa activitatii fizice

– fumatul

 

Din fericire, poti trata aceasta problema intr-un mod complet natural, cu ajutorul urmatoarelor alimente care te protejeaza de infarct:

 

Usturoi. Usturoiul scade nivelul colesterolului si tensiunea arteriala, stimuland sistemul imunitar.

 

Mere si grapefruit. Aceste fructe sunt bogate in pectina, care scade colesterolul, in timp ce nivelurile ridicate de magneziu si potasiu scad tensiunea arteriala.

 

Curcuma. Curcumina, ingredientul activ al turmericului, stimuleaza functia endoteliului, captuseala vaselor de sange, care regleaza tensiunea arteriala, coagularea sangelui si alte procese esentiale.

 

Spanac. Spanacul are un continut bogat de potasiu, vitaminele C, K si A, fier, calciu, acid folic, precum si nitrati alimentari, care sustin productia de oxid nitric, ce scade tensiunea arteriala.

 

Ulei de masline. Uleiul de masline are un continut bogat de oleocanthal, un antioxidant natural care ajuta la santatea cardiovasculara.

 

Cantalup si kiwi. Aceste fructe nu contin colesterol si reduc cantitatea de placa atasata pe peretii arterelor. Acestea stimuleaza capacitatea organismului de a transforma grasimea in energie in loc de a o acumula in vasele de sange. Continutul ridicat de potasiu din cantalup reduce tensiunea arteriala si relaxaza vasele de sange.

 

Rosii. Rosiile reduc riscul arterelor infundate, datorita prezentei carotenoidelor pe baza de plante si a licopenului, care scade colesterolul din sange si previne oxidarea colesterolului.

 

Ceai verde. Ceaiul verde contine flavonoide, care sustin sanatatea inimii si reduc riscul arterlor infundate.

 

Ulei de peste. Acesta este o sursa bogata de acizi grasi omega-3, care lupta impotriva inflamatiei si stimuleaza memoria. Vegetarienii si veganii ar trebui sa creasca aportul de plante cu omega-3, cum ar fi semintele de chia, nucile, semintele de canepa sau de dovleac.

 

Struguri rosii si fructe de padure. Fructele de padure au un continut bogat de flavonoide, adica acei antioxidanti puternici care scad stresul oxidativ si impiedica formarea placii arteriale.

 

Rodie. Rodia previne formarea placii arteriale si reduce in mod natural tensiunea arteriala.

 

Ovaz. Ovazul este bogat in fibre solubile, iar acestea scad nivelul de colesterol, astfel impiedicand infundarea arterelor.

 

Nuci. Nucile reduc riscul de diabet zaharat de tip 2 si boli de inima. De asemenea, reduc tensiunea arteriala.

 

Pe langa consumul acestor alimente sanatoase, ar trebui sa faci tot posibilul pentru a reduce stresul din viata ta si pentru a face miscare in mod regulat.

 

////////////////////////////////////////

Alimente care fortifica imunitatea primavara

 

 

Ceaiul verde, ghimbirul, afinele, scortisoara, smochinele si merele se afla pe lista alimentelor recomandate pentru intarirea sistemului imunitar, la inceput de primavara, potrivit unui comunicat emis de compania Herbalife. Este vremea sa ne pregatim pentru intalnirea cu soarele, verdeata si timpul calduros. Primavara a inceput, calendaristic, de cateva zile. Nu trebuie sa uitam ca sistemul nostru imunitar iese destul de slabit din iarna geroasa si lunga. Acesta este cel mai important mecanism cu ajutorul caruia ne aparam de agentii patogeni si luptam impotriva bolilor in mod natural. Medicul Luigi Gratton, recomanda cateva alimente, la indemana tuturor, cu ajutorul carora ne putem intari sistemul imunitar in aceste zile de inceput de primavara.

 

 

 

Ceaiul verde – Contine antioxidantul EGCG, care reduce riscul declansarii multor tipuri de cancer. “Fitonutrientii din ceaiul verde favorizeaza dezvoltarea bacteriilor folositoare din tractul digestiv. Ei inhiba dezvoltarea bacteriilor nocive din tractul digestiv: E. coli, Clostridium si Salmonella. 70% din sistemul imunitar al organismului nostru se gaseste in tractul gastrointestinal”, subliniaza medicul Luigi Gratton.

 

Chili – Stimuleaza metabolismul, subtiaza sangele si contribuie la eliberarea endorfinelor in organism. De asemenea, chili este bogat in betacaroten, principala “arma” impotriva infectiilor, si inhiba neuropeptidele, care declanseaza inflamatiile sistemului imunitar.

 

Ghimbirul – Contine gingerol, un compus cu proprietati anticancerigene. Prin stimularea metabolismului, el ajuta la eliminarea toxinelor, precum si la intensificarea arderii grasimilor. Ne reda pofta de viata, ne scoate din letargie, facandu-ne sa ne regasim tonusul, energia si optimismul.

 

Afinele – Sunt unele din cele mai sanatoase fructe. Ele contin un “pachet” de antioxidanti numiti antocianidine – care dau culoarea rosu intens fructelor si legumelor -, ce previn actiunea radicalilor liberi de la nivelul matricei celulelor de colagen, blocand lezarea tesuturilor, ce poate cauza cataracta, glaucom, varice, hemoroizi, afectiuni cardiovasculare si cancer. Antocianina, pigmentul rosu-albastru din afine, imbunatateste structura venelor, dar si intregul sistem vascular, declara medicul Luigi Gratton.

 

Scortisoara – Este bogata in antioxidanti care inhiba coagularea sangelui si proliferarea bacteriilor. “Scortisoara stabilizeaza nivelul de zahar din sange si reduce colesterolul rau. Trateaza extremitatile reci, crampele musculare, durerile cauzate de raceala sau gripa, durerile reumatice, indigestia, lipsa poftei de mancare. Condimentul nu are contraindicatii si poate fi adaugat in orice fel de ceai, avand proprietatea de a raspandi in tot corpul o puternica senzatie de caldura”, spune Luigi Gratton.

 

Cartofii dulci – contin glutation, un antioxidant cu rol de coenzima, care intareste sistemul imunitar, lupta impotriva bolilor Alzheimer si Parkinson, impotriva afectiunilor cardiace, a fibrozei chistice si a virusului HIV. “Fiind bogati in betacaroten, dar si in vitamina B6, C, mangan, cupru, potasiu, fier si fibre, cartofii dulci ajuta organismul sa isi intareasca imunitatea”, completeaza Luigi Gratton.

 

Rosiile – Sunt un adevarat izvor de sanatate, fiind “echipate” cu o multime de nutrienti care ne protejeaza impotriva unor afectiuni grave, precum cancerul. Rosiile contin cantitati mari de vitamina C, 100 de grame de rosii asigurand 40% din necesarul zilnic de vitamina C.

 

Smochinele – “Reprezinta o sursa naturala de minerale, printre care cele mai importante fiind fierul, potasiul, fosforul, calciul, magneziul, cuprul si sulful. Doza de potasiu (element de baza pentru sanatatea inimii si pentru controlul hipertensiunii arteriale) depaseste 400 de miligrame in smochinele uscate”, mentioneaza Luigi Gratton.

 

Ciupercile – Pot sa para banale, dar sunt considerate super-alimente: nu contin grasimi, zahar si sare si sunt o sursa valoroasa de fibre si vitamine B – vitamina B1, riboflavina (B2), niacin (B3), piridoxina (B6) si folacin (acid folic). “Ciupercile contin si minerale esentiale, dintre care potasiu, cupru, fier si fosfor. Dar cel mai semnificativ este seleniul, care nu se gaseste in prea multe fructe sau legume”, subliniaza Luigi Gratton.

 

Rodiile – Nu au un continut foarte bogat in vitamina C, din contra, acesta este chiar mai mic decat al citricelor, dar suficient pentru a asigura cel putin jumatate din necesarul zilnic pentru un adult. “Consumul regulat al acestor fructe asigura o rezistenta sporita a organismului la infectii. Sucul de rodii, avand un continut crescut in polifenoli, reduce riscul de accidente cardiovasculare.

 

Castravetii – Contin potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, zinc, vitaminele C, B1, B2, B6, PP, provitamina A. “Datorita acestui continut atat de variat in vitamine si nutrienti, castravetii ajuta la o buna circulatie sangvina, sunt indicati impotriva imbatranirii celulelor, curata organismul si scad tensiunea”, completeaza medicul Luigi Gratton.

 

Merele – Constituie cea mai importanta sursa de pectina, o fibra naturala care are multe efecte benefice asupra sanatatii. Merele scad nivelul colesterolului, previn cancerul pulmonar si afectiunile cardiace, protejeaza organismul de virusul gripei. De asemenea, merele regleaza glicemia (fiind recomandate persoanelor care sufera de diabet), au proprietati antiinflamatorii, antibacteriene si contin o cantitate importanta de antioxidanti care ajuta la detoxifierea organismului si la intarirea imunitatii.

 

 

////////////////////////////////////////

Margaretele utile in tratarea hemoroizilor sau viermilor intestinali

 

 

Flori de primavara-vara, margaretele au proprietati antiseptice, coagulante, anal­­­gezice si anti­inflamatoare, fiind folosite in medicina populara pentru tratarea racelilor, afectiunilor oculare, hemo­roizilor si viermilor in­testinali. Pentru cazurile de raceala, gripa, purificarea sangelui, curatarea plamanilor, bronsita, astm, sinuzita, faringita si laringita cronica puteti incerca urmatoarea reteta de salata: 30 de plante proaspete, culese din locuri cat mai putin atinse de poluare, spalate bine si taiate ca orice alta planta pentru salata, se amesteca cu 2 lingurite de otet de mere sau suc proaspat de lamaie, o lingurita de miere, 3 lingurite de apa, o legatura de patrunjel maruntit, sare si piper dupa gust. Salata se consuma de 2 ori pe zi, cu 30 de minute inainte de masa. in scop profilactic se face o cura de 10 zile, iar pentru tratarea afectiunilor amintite mai sus, se face o cura de 30 de zile.

Pentru a elimina viermii intestinali si colicile, intr-o cana cu apa fierbinte se pun 2 lingurite de planta maruntita (flori si frunze) si se lasa la infuzat pentru 4 ore, dupa care se strecoara si se consuma cate o lingura, de 3-4 ori pe zi, inaintea meselor principale, timp de 14 zile. Bolile de piele, ranile, escarele se pot ameliora si trata daca se foloseste urmatorul remediu: o mana de flori se maruntesc si se freaca cu o lingura de lemn intr-un bol de cristal, sticla sau lemn pana se obtine o pasta, dupa care se adauga 5-6 linguri de ulei de masline, se omogenizeaza si se pune la frigider pentru 5-6 ore, dupa care se aplica pe zonele afctate si se lasa sa actioneze pentru 3-4 ore, dupa care se clateste cu apa calduta sau infuzie concentrata de musetel, galbenele, pelin sau o combinatie din cele trei plante.

Pentru a pastra sanatatea pielii, se face o infuzie din cate o lingurita de flori de margarete, trandafiri, iasomie, crini albi, menta si flori de tei, la 500 ml de apa fierbinte. Se lasa la infuzat jumatate de ora, dupa care se strecoara, se adauga o lingurita de vin rosu natural, se omogenizeaza si se pastreaza la frigider pentru 10 zile. Lotiunea se aplica pe fata curata cu ajutorul unui tampon demachiant, de 2-3 ori pe zi, timp de 10 zile, dupa care se face pauza 10 zile, apoi se poate relua. Lotiunea ajuta la tonifierea pielii, mentine elasticitatea, combate ridurile, acneea, hidrateaza si calmeaza pielea iritata.

 

////////////////////////////////////////