A sărbători Naşterea Domnului nu înseamnă să ne umplem cu griji, cumpărături sau cu mâncăruri alese- pe care le aruncăm în hazna… Astfel îl pierdem pe Sarbatorit- noi, care nu-l cazăm nici măcar în grajd, dar nici în inima ticsită de gunoierul cosmic cu tot felul de răutăţi, mizerii şi haznale, redate în Marcu 7/14-23! Iisuss ne vrea cu gelozie pentru Sine- UNA, să îi aparţinem în totalitate, prin naşterea din nou (Ioan, cap. 3) ca să ne umple cu Plinătatea bunătăţilor, frumuseţilor, sfinţeniilor- Roada Duhului –INVATATURILE –Gal.5/22,3) El nu are nevoie nici de banii noştri, nici de pomeni, lumânări, vorbarii, datini, tradiţii, idolatrii,… Îs.1/10-15)Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!”Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine va cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge!16. Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti-Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie … Aproape „”totul”” despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III)…Severin îl apără pe „deţinutul politic” Adrian Năstase şi îi blestemă pe români: Veţi plăti până la a doua şi a treia generaţie! 
  Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului- Stephan Isenberg; Darul Duhului şi darurile…Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19-William Kelly; Creşterea spirituală (1) Cum ajung eu de la statura de bebeluş la statura de om mare? Willem Johannes Ouweneel; Încuie-ţi casa ca să nu intre răul 2 Ioan 10 –John Thomas Mawson; În care Adunare (Biserică) să merg? (3) Cum găsesc eu o biserică potrivită?- SoundWords;Sfinţenia iertării-Roy A. Huebner…Lărgirea inimii-Nimeni nu şi-o doreşte, însă fiecare creştin ar trebui s-o aibă! SoundWords; Locul unde nevoile noastre sunt satisfăcute Matei 14.13-21 Hamilton Smith; Proiectul 4D al lui Dumnezeu-Efeseni 3.14-19-Willem Johannes Ouweneel  777Terorismul şi profeţia Biblica…Cuprins [hideCAPITOLUL 1  Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită…Israelul — principala ţintă a terorismuluiMitul Palestinian…CAPITOLUL 2……..Voi veni din nou-Cuprins [hideCAPITOLUL I   8 remedii cu flori de soc; De ce leusteanul este considerat medicament natural; Greseli pe care le faci cand gatesti; De ce sa consumam in fiecare zi lamie? Cum iti dai seama daca ficatul tau este suprasolicitat? 9 sfaturi sa-l protejezi- Cimbrul, leacul bolilor respiratorii- 5 semne care îți arată că bei prea multă cafea și este cazul să renunți- Plante care stimulează circulația sangvină- Cel mai bun moment să mănânci anumite alimente- Cele mai bune fructe oleaginoase pentru slăbit- 5 legume de culoare roşie cu beneficii pentru sănătate- Alimente care au mai mult calciu decat laptele; Cum se trateaza sinuzita?Top 10 melodii cu efect relaxant „demonstrat”: etc

 

  

 

A sărbători Naşterea Domnului nu înseamnă să ne umplem cu griji, cumpărături sau cu mâncăruri alese- pe care le aruncăm în hazna… Astfel îl pierdem pe Sarbatorit- noi, care nu-l cazăm nici măcar în grajd, dar nici în inima ticsită de gunoierul cosmic cu tot felul de răutăţi, mizerii şi haznale, redate în Marcu 7/14-23! Iisuss ne vrea cu gelozie pentru Sine- UNA, să îi aparţinem în totalitate, prin naşterea din nou (Ioan, cap. 3) ca să ne umple cu Plinătatea bunătăţilor, frumuseţilor, sfinţeniilor- Roada Duhului –INVATATURILE –Gal.5/22,3) El nu are nevoie nici de banii noştri, nici de pomeni, lumânări, vorbarii, datini, tradiţii, idolatrii,… Îs.1/10-15) Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei!„Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine va cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile?Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult, căci mâinile vă sunt pline de sânge!

 16. Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă ! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!

 

  1. Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! –

 

  1. Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face că lana.

 

  1. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării;

 

  1. Dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.”

 

  1. Vai, cetatea aceea credincioasă, cum a ajuns o curvă! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, şi acum e plină de ucigaşi!

 

  1. Argintul tău s-a prefăcut în zgura, şi vinul tău cel ales a fost amestecat cu apă.

 

  1. Mai marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii, toţi iubesc mită şi aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate, şi pricina văduvei n-ajunge până la ei.

 

  1. De aceea, iată ce zice Domnul Dumnezeul oştirilor, Puternicul lui Israel: „Ah! Voi cere socoteală potrivnicilor Mei şi Mă voi răzbuna pe vrăjmaşii Mei
  2. Imi voi intinde mana impotriva ta, iti voi topi zgura, cum o topeste lesia, toate particelele de plumb le voi departa din tine.

 

  1. Voi face iarasi pe judecatorii tai ca odinioara, si pe sfetnicii tai, ca la inceput. Dupa aceea, vei fi numita cetatea neprihanita, cetatea credincioasa.”

 

  1. Sionul va fi mantuit prin judecata, si cei ce se vor intoarce la Dumnezeu in el vor fi mantuiti prin dreptate.

 

  1. Dar pieirea va atinge pe toti cei razvratiti si pacatosi, si cei ce parasesc pe Domnul vor pieri.

 

  1. Va va fi rusine de terebintii in care gaseati placere si veti rosi din pricina gradinilor in care va desfatati;

 

  1. caci veti fi ca un terebint cu frunzele ofilite, ca o gradina care n-are apa.

 

  1. Omul tare va fi ca un calt, si lucrarea lui, ca o scanteie; amandoi vor arde impreuna, si nimeni nu-i va stinge.

Pe langa  cantitatile mari de vitamina C, lamaile mai contin si riboflavina, tiamina, fier, magneziu, acid pantotenic, fibre, vitamina B6, potasiu, cupru, calciu si acid folic.Lupta impotriva radicalilor liberi

Vitamina C este cel mai important antioxidant gasit in natura. Aceasta vitamina neutralizeaza radicalii liberi atat in interiorul cat si in exteriorul celulelor. Radicalii liberi sunt responsabili de daunele produse celulelor si membrelor celulelor, avand ca rezultat inflamatia, boli cronice si imbatranirea accelerata.

Radicalii liberi pot afecta de asemenea si vasele de sange si pot sa modifice colesterolul astfel incat acesta sa se depuna pe artere. Vitamina C ajuta in preventia acestor depuneri, si ajuta la oprirea in mod constant a progresiei aterosclerozei si a bolilor de inima la diabetici.

Stimuleaza sistemul imunitar:

Cand vine sezonul rece si al racelilor, este mereu o idee buna sa ai o punga de lamai proaspete la indemana. Acidul citric, bioflavonoidele, vitamina C, calciul, pectina si limonenul fac o treaba grozava in stimularea sistemului imunitar si tinerea infectiilor la departare.

Protejeaza impotriva canceruluinn

Lamaile contin 22 de compusi anti cancerigeni printre care si limonenul – un ulei care s-a dovedit a opri raspandirea tumorilor cancerigene la animale. In plus ele contin si glicozide de flavonoli, care opresc divizarea celulelor canceroase.

Un studiu publicat in anul 2005 de catre Jurnalul de Nutritie a descoperit ca limonoizii din fructele citrice protejeaza celulele impotriva deteriorarilor care pot duce la cancer. Un alt studiu publicat in Jurnalul de Agricultura si Chimie Alimentara afirma ca limonoizii pot inhiba tumorile din gura si pot stopa raspandirea celulelor canceroase de indata ce tumoarea a fost identificata.

Adevaruri despre lamai: Daca tai o lamaie pe jumatate vei observa ca se asemana cu soarele. Lamaile si citricile in general sunt alimente potentate de soare. Tineti-le depozitate la lumina, ele se vor incarca cu energia soarelui si isi vor potenta nutrientii.

Echilibreaza Ph-ul

Lamaile sunt considerate unele dintre cele mai alcaline alimente pe care le poti manca. Acest lucru poate sa para contraintuitiv, deoarece ele sunt acide de la sine. Totusi, in corp, lamaile sunt alcaline, deoarece acidul citric nu mai produce aciditate odata ce a fost metabolizat.

Mineralele din lamai ajuta de fapt la alcalinizarea sangelui. Majoritatea oamenilor produc prea mult acid, asa ca lamaile reduc surplusul de aciditate, extragand acidul uric din articulatii. Acest lucru reduce durerea si inflamatia simtita de multa lume.

Asimilarea oxigenului

Lamaile au cea mai pura concentratie de ioni incarcati negativ dintre fructe. Doctorul Pierce J. Howard, autorul cartilor: “ Manualul propriu pentru creier; Aplicatii zilnice din cercetarea minte-creier”, afirma ca “ ionii negativi cresc fluxul de oxigen spre creier, ceea ce duce la o vigilenta crescuta, scade somnolenta si ofera mai multa energie mentala. Lamaile pot de asemenea sa protejeze impotriva germenilor din aer. “ Primul om care a ajuns pe varful Everest, Sir Edmund Hillary, a spus ca atribuie o buna parte a succesului sau lamailor!

 Adevaruri despre lamai: Un arbust de lamaie poate sa produca pana la 270 de kilograme de lamai intr-un an.

Fibre

Majoritatea oamenilor au mai putine fibre decat necesar in dieta lor fata de cele 20-38 de grame de fibre recomandate zilnic. Fara fibrele adecvate, poti cu usurinta sa te constipi sau sa faci hemoroizi. Consumand fibrele potrivite s-a demonstrate ca se reduce riscul de dezvoltare a conditiilor precare de sanatate precum diabetul, problemele de inima si diverticulita.

De fapt, Asociatia Americana de Diabet include lamaile in lista de super alimente datorita continutului lor ridicat de fibre. In plus, fibra pectina gasita in lamai te poate ajuta sa intarzie senzatia foame sau sa nu mananci peste masura.

Dispozitie si energie

Te-ai trezit vreodata cu fata la cearceaf? Daca esti des letargic sau morocanos dimineata, sau in orice moment al zilei, tocmai din acest motiv ar trebui sa te gandesti sa rontai o lamaie.

Energia vine din atomii si moleculele mancarii noastre. Cand atomii incarcati pozitiv inunda tractul digestiv si se amesteca cu atomii incarcati negativ, se produce o reactive pozitiva.

Lamaile contin mai multi atomi incarcati negativ decat pozitiv, ceea ce iti ofera un boost de energie de indata ce lamaile intra in tractul tau digestiv. Doar simplul miros de lamaie poate sa iti imbunatateasca starea de spirit si sa iti ridice nivelul de energie. Lamaile promoveaza de asemenea o gandire limpede si ajuta in reducea anxietatii si a depresiei.

Incearca asta: freaca o lamaie pe buze inainte de a merge la culcare si indeparteaz-o de dimineata, astfel vei elimina celulele de piele moarte si iti vei face buzele mai moi.

Digestie sanatoasa

Corpul tau trudeste din greu ca sa digere tot ce ii oferi. Sucul de lamaie ajuta sa indepartezi substantele si toxinele nedorite, ramase din procesul de digestie. Pentru ca sucul de lamaie este similar in compozitia atomica cu sucul digestiv si saliva, el face o treaba grozava in descompunerea substantelor si incurajarea ficatului sa produca bila.

Adevaruri despre lamai: O lamaie cu cat are mai multi samburi (peste 15) cu atat este mai sanatoasa, mai originala. Mutatiile genetice realizate de om in domeniul alimentatiei au facut ca multe fructe sa aibe foarte putini samburi ba chiar unele deloc.

Piele curata

Cateodata uitam ca, cheia succesului unei pieli curate si frumoase incepe cu o nutritie grozava. Datorita vitaminei C din lamai, aceste mici citrice pot sa te ajute in reducerea ridurilor si a petelor. Lamaile te ajuta sa elimini toxinele din corp si sustin functiile sanatoase ale ficatului, ceea ce de asemenea mentine pielea curata si zvelta. Una dintre cele mai eficiente diete de detoxifiere este cea cu lamai.

Previn pietrele de la rinichi

Cand nu ai suficienti citrati in urina, ai un risc crescut de a dezvolta pietre la rinichi. Mancand lamai in mod regulat te pot ajuta sa cresti nivelul de citrati din urina si poti prevenii aparitia de formare a pietrelor prin captusirea acestora de mici si tinand la distanta depunerea altor substante pe ele care le-ar putea mari

Adevaruri despre lamai: Lamaile pot fi folosite cu mare succes si in alte scopuri decat cele alimentare.

Tensiunea

Lamaile au un nivel de potasiu ridicat, acesta fiind un mineral important care ajuta vasele de sange sa fie usoare si flexibile. Acest lucru face ca tensiunea ridicata sa fie redusa. Vitamina B din lamai este de asemenea benefica pentru problemele de inima.

Sfaturi de urmat cand cumperi lamai

Pe masura ce lamaile se coc, puterile lor antioxidante cresc. Alege lamaile cand sunt coapte. Lamaile cu coaja mai subtire o sa aiba mai mult suc decat acelea cu coaja mai groasa, si cu cat este mai grea o lamaie cu atat contine mai mult suc. Nu cumpara lamai care sunt zbarcite sau au o culoare stearsa.

Cum iti dai seama daca ficatul tau este suprasolicitat? 9 sfaturi sa-l protejezi

Ficatul este unul dinre cele mai solicitate organe din corp. El este responsabil cu eliminarea toxinelor din organism si, din fericire, isi face treaba foarte bine, intr-o maniera sigura si sanatoasa.

Insa atunci cand ficatul incepe sa fie inconjurat de tesuturi pline de grasime din cauza unei diete deficitare, functionarea sa are de suferit. Adica toxinele nu mai sunt eliminate asa cum se intampla odinioara, iar organismul este pus in pericol.
Tocmai de aceea este important ca ficatul sa nu fie imbibat cu grasime si sa poata functiona corespunzator.
Inainte ca ficatul sa cedeze exista cateva semne de avertizare pe care nu ar trebui sa le ignori. Acestea iti spun ca din cauza dietei nepotrivite ficatul nu-si indeplineste toate sarcinile. Iata semnalele: oboseala cronica, emotii negative, creier incetosat (letargie sau sentimentul de epuizare totala), dureri difuze de cap, migrene, dureri ale incheietuilor sau muschilor, transpiratie excesiva, alergii, acnee sau boli ale pielii, gaze, balonare, dureri abdominale, constipatie, diaree, dezechilibru hormonal. Anxietate, depresie, respiratie urat mirositoare, cresteri inexeplicabile in greutate.

Aceste simptome pot parea prea generale insa daca ai mai mult de trei in aceleasi timp poate sa insemne ca ficatul se chinuie sa-si faca treaba. Vestea buna este ca daca iti dai seama din timp ca ficatul nu-si duce la indeplinire sarcinile poti face cateva schimbari ale stilului de viata astfel incat sa-l repui pe picioare.

Incearca sa adopti aceste sfaturi in viata ta:

Cumpara produse organice

Evita alimentele modificate genetic pline de substante chimice periculoase.

Adopta o dieta echilibrata

Proteine de calitate (de animale sau din legume), cereale integrale, produse fermentate, grasimi sanatoase, nuci, alune si seminte – toate ar trebui sa se regaseasca in planul tau alimentar.

Evita uleiurile nesanatoase

Este vorba de uleiul de rapita, de porumb, de floarea soarelui.

Bea multa apa

In fiecare zi ar trebui sa consumi cel putin doi litri jumatate de apa.

Mananca multe grasimi sanatoase

Ulei de cocos, unt provenit de la animalele hranite cu iarba, avocado, canepa – toate sunt grasimi sanatoase care iti ajuta ficatul sa functioneze corespunzator.

Nu uita de fibre

Cei mai multi dintre oameni au nevoie de cel putin 35 g de fibre pe zi. Acestea pot proveni din seminte de chia, seminte de in, avocado, broccoli si varza de bruxelles.

Elimina zaharul procesat

Adica zaharul alb/brun, zaharul din trestie, zaharul din sfecla – toate sortimentele acestea ar trebui sa dispara din dieta ta.

Mananca multe legume cu frunze verzi

Toate aceste legume contin magneziu, acid folic, vitaminele C si B.

Limiteaza consumul de alcool

L-ai putea inlocui cu exercitii fizice si meditatie.

Pe langa toate aceste instrumente, ar trebui sa stii ca exista alimente si ierburi care fac minuni pentru ficatul tau. Ca de exemplu, anghinarea care sunt recunoscute pentru faptul ca protejeaza si sprijina ficatul sa-si faca treaba. In plus, acest aliment ajuta si bila.
Totodata trebuie amintit si turmericul care are in continutul sau curcumina, un ingredient activ, ce ajuta organismul sa elimine agentii cancerigeni. Ceea ce inseamna ca ficatul va fi mai protejat si, in plus, va fi sprijinit sa se regenereze, in cazul in care celulele sale au fost afectate.
Si armurariul, o planta care creste si in Romania, in special in Dobrogea, este o adevarata mana cereasca pentru ficat. Silimarina, componenta activa din armurariu, este antifibrotic, antiviral, antioxidant si antiinflamator. In plus, planta protejeaza ficatul.

Cimbrul, leacul bolilor respiratorii

Utilizat în medicina tradițională ca leac pentru migrene sau epilepsii, cimbrul este un remediu eficient și în tratarea bolilor respiratorii. Ceaiul are puterea de a inhiba bacteriile și virusurile și de a elibera căile respiratorii.

Virtuțile cimbrului sunt cunoscute încă din Antichitate. În Evul Mediu, uleiul volatil era folosit la tratarea ciumei, a holerei sau a frigurilor galbene, iar astăzi este utilizat pe scară largă pentru prevenirea infecțiilor tractului respirator. Cimbrul este una dintre cele mai puternice plante medicinale din lume, fiind utilă și în tratarea altor boli, nu doar a celor care țin de tractul respirator.

Există 3 tipuri de cimbru: cel de cultură (Thymus vulgaris) – cu proprietăți curative, cel de grădină (Satureja hortensis) – folosit ca și condiment și cimbrișorul (Thymus serpillum) – utilizat atât la prepararea mâncărurilor, cât și în tratarea unor afecțiuni. Deși proprietățile lor sunt foarte asemănătoare, cimbrul de cultură este cel mai des utilizat în tratamentele tradiționale.Cimbrul de cultură uscat conține un nivel ridicat de vitamine, minerale și uleiuri volatile cu valoare terapeutică.

Combate răceala,  astmul și bronșita

·         Pentru tratarea bronșitei și a răcelii în stare incipientă, cimbrul de cultură este planta pe care poți conta. Recomandată este tinctura, câte 1 linguriță de 4 ori pe zi, în cure de maximum 10-12 zile. Aceasta poate fi combinată cu tinctură de ciuboțica-cucului pentru rezultate și mai bune, în proporție de 2 la 1, doza recomandată fiind aceeași ca și în cazul cimbrului simplu. În general, rezultatele încep să se vadă după primele zile. La nevoie, cimbrul poate fi administrat și sub formă de infuzie, preparată din 2 lingurițe de plantă uscată, la o cană de apă fierbinte. Are efect expectorant și descongestionant, ajutând la eliminarea mucusului.
·         Astmul, pneumonia și infecțiile respiratorii repetitive se tratează cu ulei volatil, câte 2-3 picături, diluate în 100 ml apă fierbinte. Lași la infuzat 5 minute. Acesta are efect antibiotic și ajută la dilatarea bronhiilor, ușurând respirația. Pentru rezultate optime, tratamentul trebuie urmat minimum 2 săptămâni, chiar dacă simptomele s-au ameliorat.

·         Tuse convulsivă sau productivă. Datorită proprietăților sale expectorante, bronhodilatatoare și calmante, cimbrul este mai indicat în tuse. Tratamentul este unul de lungă durată, de până la 4 săptămâni. Se fac infuzii cu pulbere de cimbru, de 3 ori pe zi, câte 1 linguriță la 1 cană de apă fierbinte, lăsată la infuzat 10 minute. Pentru întărirea imunității, este recomandat să faci și băi cu infuzie de cimbru. Pui câteva lingurițe într-o cană de apă fierbinte, acoperi și lași 10 minute, apoi torni infuzia în apa în care te speli.

Sub ce formă se poate administra

·         Infuzia se pregătește din 1-2 linguri de cimbru mărunțit la 1 cană de apă fierbinte. În funcție de afecțiunea ce urmează a fi tratată, aceasta se lasă la infuzat 5-10 minute, se strecoară și licoarea se consumă cât mai caldă posibil.
·         Pulbere. Se râșnește partea aeriana a plantei, uscată în prealabil, până se obține o pulbere foarte fină. Dat fiind că uleiurile volatile se evaporă foarte rapid, cimbrul astfel pregătit se păstrează maxim o săptămână, în recipiente de sticlă, închise ermetic. Se păstrează în locuri întunecate.
·         Tinctură.Se umple o sticlă cu flori de cimbru, fără a fi presate. Peste ele se toarnă alcool alimentar de 38-40°, până acoperă complet florile. Se leagă sticla la gură și se lasă la macerat 14 zile, la lumină, scuturând sticla zilnic. Când e gata, se stre­coară şi se pune în sticle închise la culoare.

·         Uleiul volatil se obține doar prin procedee industriale, produsul fiind, însă, disponibil în toate magazinele naturiste și în majoritatea farmaciilor. Pentru a-l folosi intern, asigură-te că pe ambalaj este specificat „pentru uz intern“.

Atenție!

Supradozajul de cimbru, mai ales sub formă de ulei volatil, dă reacții adverse foarte puternice, de la vărsături, la convulsii, dureri abdominale puternice și chiar delir. De aceea, la copii, tratamentul cu cimbru se va administra doar la recomandarea specialistului.

Sfatul specialistului

Dr. Ruxandra Constantina, medic specialist medicină de familie, competență afitoterapie, tel. 0734 410 417
Cimbrul are efecte terapeutice deosebit de utile la nivelul aparatului respirator (antiseptice și antibiotice, antivirale și expectorante), proprietăți datorate, în primul rând, uleiului volatil conținut în partea aerienă a plantei.
De aceea, poate fi utilizat cu succes în cazul infecțiilor respiratorii (virale, bacteriene): răceli, infecții gripale, bronșite acute și cronice, laringită, faringită, pneumonie, sinuzită, tuse (uscată sau cu expectorație, tuse convulsivă).
De asemenea, are efecte benefice și în caz de astm bonșic (acțiune expectorantă, calmantă, bronhodilatatoare). Uleiul volatil (singur sau în amestec cu alte uleiuri) este un antibiotic natural foarte puternic, care acționează asupra virusurilor, bacteriilor, paraziților și a ciupercilor patogene și se utilizează sub formă de capsule sau picături, în cure de 7-15 zile.

15 tratamente naturiste care te scapă de durerile în gât

Imagini pentru dureri in gat

Durerile de gât sunt una dintre cele mai întâlnite probleme de sănătate pe timp de iarnă. Pe cât de neplăcute pot fi, pe atât de repede le poţi veni de hac. Iată ce trebuie să faci!

1. Razi un cartof, îl stropeşti cu puţin alcool, apoi pui conţinutul într-o cârpă de bumbac şi aplici pe zona amigdalelor. Laşi să actioneze cel puţin o oră. Este un leac de pe vremea bunicilor.
2. Un leac eficient este usturoiul. Pisezi 2-3 căţei de usturoi, apoi îi amesteci cu puţin ulei de măsline şi pui conţinutul pe 1-2 felii de pâine prăjită. Este un bun stimulant al imunităţii.
3. Poți bea ceai de busuioc, plantă recunoscută pentru proprietăţile sale antiinflamatoare.
4. Mai multe studii au arătat că gargara cu apă şi sare grăbeşte vindecarea în cazul celor care suferă de roşu în gât. Dizolvi o jumătate de lingură de sare într-un pahar cu apă.
5. Bomboanele cu mentă pot fi de ajutor pentru ameliorarea durerilor, de aceea le poţi folosi cu încredere. Acestea stimulează producţia de salivă, fiind benefică pentru a calma mucoasa gâtului, mai ales dacă suferi şi de tuse iritativă.
6. De ajutor este şi condimentul indian numit turmeric. Pui o linguriţă de pudră de turmeric într-o cană cu apă caldă. Bei leacul dimineaţa, pe stomacul gol.
7. Siropul de pătlagină este eficient, pentru că te scapă şi de tusea care, nu de puţine ori, însoţeşte durerile în gât.
8. Supa caldă este de ajutor pentru că nu irită gâtul. De asemenea, este importantă şi pentru hidratare.
9. Ceaiurile sunt foarte utile când suferi de dureri în gât. Poţi opta pentru cele de tei, de mentă, de salvie sau ceai verde, care este bogat în antioxidanţi. Se beau călduţe, nu foarte calde, pentru a nu irita mucoasa gâtului.
10. Propolisul este un leac eficient, mai ales că are proprietăţi antiinflamatoare şi antiseptice.
11. Mierea este de ajutor, căci luptă cu bacteriile. Reduce inflamaţiile şi fluidifică secreţiile, grăbind vindecarea.
12. Gargara cu zeamă de lămâie şi apă este, de asemenea, utilă, pentru că ajută la vindecare ainfecţiilor. Totodată, lămâia conţine vitamina C, care stimulează imunitatea.
13. Inhalaţiile cu mentă şi cu cimbru sunt bineventite, pentru că ajută la vindecare.
14. Pentru amigdalită este foarte eficientă infuzia din scoarţă de stejar, întrucât are proprietăţi antiinflamatorii.

15. Este util să foloseşti un umidificator, pentru că aerul uscat irită gâtul.

5 semne care îți arată că bei prea multă cafea și este cazul să renunți

Fiecare persoană reacționează diferit la cofeină. De aceea, chiar dacă ți se pare că bei puțină cafea, este posibil ca efectele sale să fie mult mai puternice asupra ta decât realizezi.

Nu este cunoscut motivul pentru care unele persoane sunt mai sensibile la cofeină decât altele. Dar cu siguranță ai cunoștințe care pot bea o cafea mare pentru ca apoi să doarmă buștean, în timp ce altele nu mai pot dormi dacă au băut cafea după ora prânzului. Iată câteva dintre simptomele care îți arată că ar trebui să reduci cantitatea de cafea pe care o consumu zilnic, potrivit womenshealthmag.com:
Ești agitată
Cafeaua stimulează sistemul nervos central și în același timp determină o creștere a nivelului de adrenalină, dopamină și glutamat din organism, o combinație care provoacă o stare similară cu cea pe care o avem într-o situație de pericol. Este numită de medici drept starea „atacă sau fugi”. Printre manifestările acesteia se numără anxietatea, neliniștea, ritm cardiac crescut, irascibilitate și chiar excese de furie.
Te simți epuizată în timpul zilei
Pentru că stimulează puternic organismul și îți oferă energie instant imediat după ce o consumi, cafeaua ar putea părea o băutură miraculoasă, motiv pentru care milioane de oameni din întreaga lume sunt dependenți de ea. Dar după ce efectul trece, organismul resimte suprasolicitarea provocată de cofeină, iar energia scade brusc, astfel că te simți complet epuizată pe timpul zilei. Nu uita că energia oferită de cafea este una „falsă”, iar singura modalitate de a te simți în formă întreaga zi este să consumi alimente sănătoase și să ai mese echilibrate.
Mergi des la toaletă
Cafeaua este diuretic, ceea ce înseamnă că îți deshidratează organismul și te face să urinezi mai des.
Chiar dacă bei cafea și consideri că acoperi astfel necesarul de lichide pe care ar trebui să le consumi zilnic, este foarte important să bei suficientă apă, altfel vei fi deshidratată. De asemenea, nu bea cafea pe stomacul gol și însoțește ceașca de cafea cu o gustare.
Ți se zbate ochiul
Spasmele musculare de la nivelul pleoapelor sunt puse adesea pe seama unor superstiții. Dar cercetătorii au descoperit că pe primele locuri în topul cauzelor care determină mișcarea involuntară a pleoapelor se află cofeina. Cafeaua stimulează producția de serotonină și noradrenalină, neurotransmițători care cresc reactivitatea mușchilor și a nervilor.
Suferi de insomnii
Cofeină afectează puternic somnul, chiar și atunci când este consumată cu șase ore înainte de culcare. Afectează ritmul circadian, cel care îți induce o stare de somnolență seara și te ajută

Plante care stimulează circulația sangvină

Plantele care stimulează circulația sangvină au efect anticoagulant previn formarea cheagurilor de sânge. Cele mai importante conțin acid acetilsalicilic sau cumarină, care acționează ca anticoagulante.

De multe ori, plantele care stimulează circulația sunt suficient de eficiente prin efectul lor antitrombotic și pot fi o alternativă la tratamentul cu medicamente de sinteză.
Usturoiul, stimulent al circulației sanvgine
Cura îndelungată cu usturoi se recomandă pentru scăderea și stabilizarea tensiunii arteriale. Preparatele pe bază de usturoi au efect bun atât asupra circulației periferice, cât și asupra mușchiului inimii. Pulsul devine mai rar și se regularizează.
Usturoiul diminuează efortul cardiac și se ameliorează tulburările de ritm. Efectele bune ale usturoiului se extind asupra întregului aparat vascular și reduce tulburările circulatorii pentru că stimulează circulația sangvină.
În plus, diminuează riscul de a face tromboză, varice și hemoroizi. Determină scăderea colesterolului din sânge și previne ateroscleroza. Usturoiul se poate consuma ca atare în mâncare sau poate fi preparat ca mujdei.
Coada-calului stimulează circulația sangvină
Coada-calului este unul dintre cele mai bune plante care stimulează circulația sangvină. Este ideală pentru a preveni îngroșarea și blocarea arterelor. În plus, ajută la reducerea colesterolului din sânge și protejează inima. De aceea, creează o senzaţie de căldură în corp și îţi relaxează musculatura.
Prepară un decoct din două linguri de plantă la un litru de apă. Se fierbe 5 minute, după care se lasă acoperit timp de 10 minute. Se strecoară și se bea călduț. Poți bea una-două căni pe zi timp de o lună. Faci pauză o lună, după care poți relua tratamentul.
Ceaiul de coada-calului care stimulează circulația sangvină este contramandat gravidelor și femeilor care alăptează, diabeticilor, celor cu probleme gastrice, insuficiență cardiacă sau renală, tensiune arterială mică. Nu bea ceai de coada-calului dacă iei antiinflamatoare, asprirină, diuretice sau laxative.

Ai probleme cu somnul? Oamenii de ştiinţă au soluţia pentru tine!

Când muşeţelul, valeriana şi lavanda nu mai funcţionează, iată câteva reguli care te ajută să îţi îmbunătăţeşti calitatea somnului, după cum susţin oamenii de ştiinţă.
Fie că vorbim despre faptul că adormi greu sau te trezeşti de foarte multe ori în timpul nopţii, probleme cu somnul au un impact negativ foarte puternic asupra modului în care ne simţim în timpul zilei. Remarci imediat ce te-ai trezit după o noapte proastă că nu ai deloc energie, eşti morocănoasă sau nu reuşeşti deloc să te aduni pentru a începe activităţile din ziua respectivă? Atunci trebuie să ţii cont de următoarele reguli, în cazul în care ceaiul de muşeţel, valeriana sau lavanda nu şi-au făcut treaba. Iată ce ne sfătuiesc oamenii de ştiinţă să facem ca să nu mai avem probleme cu somnul:
1. Ce să faci dacă adormi foarte greu?
Dacă adormi foarte greu, cel mai important lucru pe care poţi să-l faci pentru a remedia această problemă este acela de a renunţa la consumul de ceai verde/negru şi cafea cu 7 ore înainte de somn. Un alt aspect adesea ignorat este mişcarea. Oamenii de ştiinţă susţin că exerciţiile fizice efectuate cu regularitate dimineaţa îmbunătăţesc considerabil calitatea somnului şi îi ajută pe cei care adorm greu să remedieze această problemă.
2. Ce să faci dacă sforăitul te trezeşte din somn?
Curăţă nasul cu o soluţie salină înainte de somn şi culcă-te pe o parte, cu mâinile sub cap. Un alt aspect foarte important este legat de evitarea consumului de alcool, care poate înrăutăţi problema, după cum susţin oamenii de ştiinţă.
3. Ce să faci dacă te trezeşti frecvent cu dureri la nivelul gâtului?
Specialiştii recomandă schimbarea pernelor măcar o dată la doi ani de zile. Este de preferat să optezi pentru pernele anatomice din latex sau să încerci mai multe variante până când găseşti cea mai comodă pernă pentru tine.
4. Ce să faci dacă te trezeşti frecvent în timpul nopţii?
Evită consumul de alcool înainte de somn! Acesta este un prim lucru pe care poţi să-l faci pentru a avea un somn odihnitor. Contrar părerilor că alcoolul ajută la somn, numeroase studii au arătat faptul că acesta nu face altceva decât să conturbe somnul şi să favorizeze aceste treziri nocturne frecvente.
De asemenea, dacă ai probleme cu somnul şi te trezeşti pe timpul nopţii trebuie să te asiguri că temperatura ambientală se situează undeva între 20 şi 22 de grade Celsius. Reţine că o temperatură mai scăzută te va ajuta să ai un somn odihnitor, în vreme ce o căldură sufocantă în dormitor poate să stea la baza acestor probleme cu somnul.
5. Ce să faci dacă ai adesea arsuri la stomac?
Un prim lucru pe care trebuie să-l faci este acela de a consulta un medic în cazul în care aceste arsuri le resimţi frecvent şi nu te lasă să dormi. De asemenea, o atenţie sporită în privinţa alimentaţiei şi sfaturile medicului te pot ajuta să controlezi mai uşor această problemă care îţi afectează şi somnul. Ca să nu le resimţi atât de intense, trebuie să te culci pe partea stângă şi cu capul ridicat pe o pernă cât mai înaltă.
6. Ce să faci dacă te trezeşti frecvent cu dureri la nivelul umerilor?
Specialiştii recomandă somnul pe spate, cu capul pe o pernă confortabilă şi cu o pernă pe care să o ţii strânsă la piept. Acest truc te poate ajuta să scapi de tensiunea pe care o resimţi la nivelul umerilor.
7. Ce să faci dacă nu reuşeşti să te trezeşti dimineaţa?
Cea mai bună soluţie ca să fie mai uşoară trezirea de dimineaţă este de a te scula în fiecare zi la aceeaşi oră. Acest obicei te va ajuta să te trezeşti mai uşor dimineaţa!
8. Ce să faci dacă te trezeşti frecvent cu durere de spate?
Exerciţiile ficize efectuate cu regularitate constituie cel mai bun remediu pentru a scăpa de durerile de spate. De asemenea, specialiştii recomandă să pui o pernă sub stomac dacă dormi pe burtă sau sub picioare dacă dormi pe spate. Aceste mici trucuri te vor ajuta să elimini din tensiunea pe care o resimţi la nivelul spatelui.

7 remedii naturale care vor indeparta mirosul neplacut de transpiratie

Imagini pentru remedii transpiratie excesiva

Iarna sau vara, mirosul de transpiratie iti poate da batai de cap. Daca ai incercat tot felul de trucuri si nu ai reusit sa scapi de el, iata cateva sfaturi care sa te ajute sa-ti indeplinesti obiectivul.

Nu te rade la sub brat
Nu este chiar un remediu natural si nici estetic, insa atunci cand iti razi parul de la sub brat nu faci decat sa accentuezi mirosul neplacut. Pielea devine iritata de aparatul de ras, dar si de lotiuni si creme, iar acest lucru le permite bacteriilor sa creasca si sa se inmulteasca.
Apeleaza la sapunuri naturale
Sapunul din lapte de capra este ideal insa si alte sortimente naturale sunt la fel de benefice. Doar foloseste la sub brat un sapun natural. Te ajuta sa elimini bacteriile vinovate de mirosul neplacut.
Otet din cidru de mere
Amesteca putin otet din cidru de mere cu suc de lamaie si unge-te cu el la sub brat. Poti pune aceasta solutie intr-un pulverizator pe care sa-l folosesti ori de cate ori ai nevoie.
Ulei din arbore de ceai
Acest ulei nu doar ca are un miros foarte placut, insa odata aplicat la sub brat are calitati antibacteriene si antifungice.
Bicarbonat de soiu
Bicarbonatul de sodiu nu este bun doar pentru curatatul hainelor, ci este benefic si pentru sub bratul tau. Este natural si fin si te ajuta sa mentii pielea uscata de-alungul intregii zile.
Limeta
Putin suc stors dintr-o limeta organica poate distruge 99% dintre bacterii si, in plus, te ajuta sa te simti fresh. O singura limeta este suficienta pentru o saptamana intreaga daca este depozitata corespunzator.
Apa oxigenata
Apa oxigenata este grozava cand este vorba despre eliminarea mirosului neplacut de transpiratie. O poti combinata cu apa de trandafiri pentru a elimina mirosul de la sub brat.

Cel mai bun moment să mănânci anumite alimente

Mâncate în momentele nepotrivite ale zilei, unele alimente favorizează îngrășarea sau apariția unor probleme digestive ca balonarea sau arsurile de stomac.

Brânza
Este potrivită la micul-dejun. Consumată cu moderație, brânza previne îngrășarea și balonarea. Dacă o alegi pentru cină, trebuie să știi că îngreunează digestia, poate duce la indigestie sau la depunerea de grăsimi nedorite în corp.
Merele
Sunt ideale la micul dejun, pentru că au în compoziție pectină care scade glicemia și nivelul colesterolului. La cină pectina este greu de digerat și crește aciditatea gastrică.
Cartofii
Consumați la micul dejun, cartofii scad nivelul de colesterol, datorită amidonului pe care-l conțin și-ți aduc un plus de minerale. Seara, din cauza aportului caloric crescut, te pot îngrășa.
Bananele
Mâncate la prânz, bananele întăresc sistemul imunitar și elasticitatea pielii. Seara, poate stimula formarea mucusului și îngreunează digestia.
Fructele uscate
Smochinele, prunele și caisele stimulează metabolismul și sistemul digestiv dacă sunt mâncate la micul dejun sau la prima gustare din zi. După prânz, acestea pot da indigestie, balonare, flatulență.
Ciocolata amăruie
Poate fi mâncată fără regrete în prima parte a zilei. Îți aduce un plus de antioxidanți care previn îmbătrânirea prematură și riscul de boli cardiovasculare. Dacă ții la siluetă, evit-o după ora prânzului!
Roșiile
Dacă incluzi roșii la în micul-dejun, acestea facilitează digestia și îmbunătățesc procesele metabolice. Mâncate seara pot da balonare sau neplăceri stomacale.
Fructele oleaginoase
Nucile, migadalele, alunele de pădure, caju-ul, fisticul mâncate după-amiaza scad riscul de hipertensiune, dar dacă le ronțăi seara îți pot aduce kilograme în plus.
Portocalele
Sunt ideale la gustări, la 1-2 ore după o masă principală, pentru că îmbunătățesc digestia și accelerează metabolismul. La micul-dejun, în schimb, pot cauza apariția unor iritații stomacale sau chiar gastrită.
Orezul
Este bine să fie mâncat la masa de prânz, deoarece metabolismul este accelerat în această perioadă a zilei și va fi mai ușor ca organismul să folosească întreaga cantitate de carbohidrați. Inclus în masa de seară, orezul favorizează îngrășarea.
Laptele
Băut seara, cald, laptele te relaxează și te ajută să adormi fără mari probleme. Dacă-l bei dimineața, mai ales în cazul în care fac mișcare sau efort după aceea, este posibil să-ți îngreuneze digestia.

5 leacuri pentru alungarea constipaţiei

Constipaţia este o problemă des întâlnită, cu care se confruntă persoane de toate vârstele. Pentru a scăpa de ea, poţi apela la remediile naturale.

Seminţe de susan
Compozitia uleioasă a seminţelor de susan favorizează digestia, ajutând la eliminarea scaunelor uscate. Se adaugă semințele la cereale sau salate. Acest remediu este folosit din timpuri străvechi de către chinezi.
Fibre
Specialiştii în nutriţie atrag atenţia că persoanele care au o dietă săracă în fibre sunt mai predispuse la constipaţie. De aceea, este important să le introduci în alimentaţie, fiind benefice pentru tractul digestiv.
În fecare zi trebuie să consumi între 20 şi 35 de grame de fibre. Alimentele bogate în fibre includ cerealele, fasolea, lintea, fulgii de ovăz, migdalele, orzul, legumele și fructele proaspete. Dacă ești constipat și iei suplimente cu fibre, asigură-te că bei suficientă apă, pentru că şi hidratarea este foarte importantă.
Prune uscate
Dacă suferi de constipaţie, prunele uscate sunt alt remediu la care poţi apela. Acestea sunt ideale mai ales în sezonul rece, când oferta de fructe proaspete nu este una foarte bogată.
Chefir
O sursă bogată de probiotice, chefirul este indicat pentru combaterea constipaţiei. Există şi cercetări care au confirmat eficiența probioticelor: înlătură constipația, înmoaie scaunele și chiar le crește frecvența.
Tărâţe de grâu
Poţi ţine o cură cu tărâțe de grâu, acestea având un puternic efect laxativ. Tratamentul se face cu o oră înainte de ­micul dejun. Dimineaţa se bea o cană cu apă în care s-a pus la macerat de seara o lingură de tărâţe proaspete. După ce se bea apa, se mănâncă tărâţele care s-au depus pe fundul cănii.
Eficiente contra constipaţiei sunt şi tărâţele de psyllium. Se dizovă o linguriţă de tărâţe la o cană cu apă.

Cele mai bune fructe oleaginoase pentru slăbit

Dacă în acest an ți-ai propus să slăbești, mănâncă sănătos și include în dietă oleaginoasele. Numeroase cercetări au demonstrat că acestea previn îngrășarea odată cu înaintea în vârstă datorită acizilor grași mononesaturați pe care-i conferă.

Fructele oleaginoase ca nucile, migdalele, fisticul, caju-ul ușurează procesul de slăbire numai dacă sunt consumate cu moderație. Ideal ar fi să le alegi pe cele în coajă pentru a nu ceda tentației de a mânca o cantitate prea mare. Desprinderea cojilor de fistic este și o activitate care te destresează, un atu în perioada mai grea de la începutul unui regim de slăbit sau în primele zile în care vrei să-ți impui un nou stil de viață și o dietă sănătoasă. Evită-le pe cele trase în sare, ciocolată sau caramelizate care îți aduc kilograme în plus și optează pentru cele crude pe care le poți coace puțin dacă dorești.
Nuci
Îți oferă acizi grași precum Omega-3 care-ți protejează inima și reduc nivelul trigliceridelor. Dacă nu mănânci prea des pește, dacă ții post sau ești vegetarian, nucile sunt cea mai bună sursă de Omega-3. Au în compoziție și antioxidanți, fitonutrienți, melatonină, care păstrează un ciclu al somnului normal. Când ești la dietă, poți să mănânci nuci, dar nu în cantitate prea mare. Adaugă o mână de nuci în salate de legume sau peste iaurtul cu cereale integrale de dimineață. Aceeași cantitate e indicate și la gustări.
Migdale
O migdală ar putea fi comparată cu o pilulă de slăbit, chiar dacă este bogată în grăsimi, pentru că acestea sunt, de fapt, grăsimi bune. O porție de migdale echivalează cu cât ar intra în căușul palmei și taie pofta de mâncare exagerată, inclusiv pe cea de dulciuri. Dacă mănânci frecvent migdale, ai un risc mai mic să suferi de boli de inimă. Cel mai bine ar fi să le mănânci înainte de a face gimnastică sau de a merge la sala de sport, pentru că stimulează arderile de grăsimi în timp ce faci mișcare.
Fistic
Au un aport caloric scăzut, dar sunt bogate în protein, fibre, potasiu, grăsimi mononesaturate care diminuează nivelul de colesterol rău. Potrivit unui studiu recent, persoanele care au mâncat fistic mai des au slăbit mai ușor sau și-au menținut silueta, au rezolvat problema colesterolului mărit, și-au normalizat tensiunea arterial și au avut de suferit mai rar din cauza unor inflamații.
Sfat
Alege fisticul nesărat, în coajă, pentru a nu risca să mănânci o cantitate prea mare.
Caju
Poate avea gust de unt, însă caju-ul este mai degrabă o sursă de fier, zinc, esențial pentru păstrarea imunității și magneziu, recomandat pentru îmbunătățirea capacității de memorare. Un alt motiv să mănânci caju la gustările de peste zi este acela că menține senzația de sațietate, ceea ce alungă nevoia de a mânca dulciuri, produse de patiserie sau fast-food între mese.

5 legume de culoare roşie cu beneficii pentru sănătate

Imagini pentru 5 legume de culoare roşie cu beneficii pentru sănătate

Legumele care au coaja roşie sunt foarte importante pentru sănătate, mai ales datorită antioxidanţilor pe care îi conţin. Este ideal să le incluzi în alimentaţia zilnică, fiind extrem de benefice pentru sănătate.

Sfecla roşie, contra anemiei
Sfecla roşie este una dintre legumele bogate în antioxidanţi. Este o sursă importantă de potasiu, fibre, acid folic, dar şi vitamina C. Conform unui studiu recent, leguma poate contribui la scăderea tensiunii arteriale, previne anemia şi creşte rezistenţa organismului.
O poţi consuma sub formă de salată. De asemenea, poți bea suc de sfeclă roşie, câte un pahar pe zi.
Roşiile
Roşiile conţin până la 90% apă, fiind un diuretic şi un depurativ excelent. Conţin vitaminele şi mineralele esenţiale pentru buna funcţionare a  organismului.
Tomatele reprezintă o importantă sursă de licopen, vitamina C şi potasiu. De aceea, ajută la menţinerea sănătăţii inimii, previn hipertensiunea arterială şi ajută la buna funcţionare a sistemului nervos.
Ardeii graşi roşii
Aceste legume au doza zilnică recomandată de vitamina A, conţin vitamina C şi au numai 30 de calorii. Ardeii roşii sunt o alegere excelentă pentru buna funcţionare a sistemului imunitar şi pentru menţinerea sănătăţii pielii, datorită conţinutului de vitamina A. Conţinutul ridicat de vitamina C ajută la întărirea imunităţii, ferindu-te de infecţii. Ardeii mai conţin şi  vitamina B6, vitamina E şi acid folic.
Ridichile
Din  familia cruciferelor, ridichile sunt alegerea excelentă pentru salate. Sunt o sursă importantă de vitamina C, acid folic şi potasiu. La doar nouă calorii într-o jumatate de cană, sunt excelente pentru cei care se află la cură de slăbire.
Oferă protecţie contra afecţiunilor renale, a bolilor de colecist şi a infecţiilor. Ridichile roşii sunt şi o bună sursă de iod, pentru buna funcţionare a glandei tiroide.
Ardeii iuți
Ardeiul iute luptă cu inflamațiile din organism, datorită capsaicinei. Asigură şi o cantitate importantă de vitamina C, magneziu, cupru și vitamina A. Este de ajutor şi persoanelor care suferă de hipertensiune arterială, cât şi celor care au astm sau artrită reumatoidă.

Alimente care au mai mult calciu decat laptele

Corpul tau are nevoie de nutrienti pentru a functiona normal, iar acestia se gasesc in dieta ta. Descopera alimente care au mai mult calciu decat laptele.

Laptele este o sursa importanta de calciu, insa nu este singura. Asta inseamna ca iti poti asigura aportul zilnic necesar consumand si alte alimente, lucru imbucurator pentru cei carora nu le place atat de mult. Descopera 5 alimente care au mai mult calciu decat laptele, acestea ajutandu-te sa obtii cantitatea necesara unui organism sanatos.
Somon
O portie de somon proaspat poate avea 340 mg de calciu si, in plus, este o sursa de grasimi sanatoase omega-3. Acest tip de peste te ajuta sa iti mentii organismul sanatos si previne inflamatiile. Totodata are si vitamina D, iar aceasta este necesara pentru absorbirea calciului in organism. Gateste-l la aburi sau la cuptor si vei avea parte de un preparat sanatos, potrivit si pentru orice dieta, in cazul in care iti doresti sa slabesti.
Fulgi de ovaz
In fiecare dimineata iti poti prepara un bol de fulgi de ovaz cu lapte de soia. O portie normala are aproximativ 200 mg de calciu. Fulgii de ovaz sunt bogati si in vitamina B si iti ajuta si sistemul digestiv. Daca nu iti place laptele de soia poti pune lapte de migdale. Adauga si cateva fructe sau nuci si vei avea un mic dejun foarte sanatos.
Ricotta
Ricotta este o crema de branza usoara pe care o poti servi alaturi de o multime de alte ingrediente. In plus, are peste 300 mg de calciu, dar si proteine. Daca iti doresti o gustare rapida, dar sanatoasa, amesteca ricotta cu fructe si migdale. Este delicioasa!
Salate
Kale, rucola, baby spanac, salata romana, toate acestea sunt o sursa bogata de calciu. Seara, in locul unui preparat plin de calorii, fa-ti rapid o salata. Adauga ca dressing ulei de masline cu lamaie si vei avea o cina gustoasa, dar sanatoasa.
Naut
Nautul este bogat in calciu si proteine. Il poti transforma in humus, daca adaugi ulei de masline si sare si amesteci cu ajutorul unui blender sau al unui mixer sau, in poti pune la cuptor. Vei avea in felul acesta un snack perfect pentru serile pe care le petreci in fata televizorului. Totodata, poti pune naut si in salate, daca vrei ca acestea sa fie mai consistente.

Cum se trateaza sinuzita? 


La baza tratamentului pentru sinuzita stau adesea antibioticele, care pot fi administrate numai la recomandarea medicului. Pe langa aceste medicamente se mai pot adauga si antiinflamatoare sau dezinfectante nazofaringiene. Daca tratamentul este urmat conform indicatiilor, sinuzita poate fi vindecata in aproximativ doua saptamani in cazul sinuzitei acute si in trei saptamani in cazul celei cronice.
 
Ca metoda alternativa, exista chirurgia endoscopica, prin care poate fi salvata structura normala a sinusurilor, insa doar daca pacientii se prezinta la timp la medic. In caz contrar, se poate ajunge la interventia chirurgicala clasica, ce are o perioada de recuperare in jur de aproximativ doua saptamani. Metodele alternative de tratare a sinuzitei dau rezultate numai in cazul in care sunt folosite impreuna cu tratamentul medicamentos recomandat de medic.
 
S-a dovedit ca tinctura de propolis poate avea efecte uimitoare daca se toarna zilnic cateva picaturi in fiecare nara. Bitterul suedez poate fi folosit sub forma de comprese care se aplica pe frunte in fiecare seara, timp de 15 minute. Sucul de varza alba proaspata turnat in nas in fiecare seara poate da rezultate satisfacatoare. Ca metoda populara straveche este cunoscuta inhalatia cu usturoi si otet, care se prepara din usturoi ras, o lingurita de otet de mere si apa clocotita. Procedura se poate face de doua ori pe zi, dimineata, pentru ca sinusurile sa fie eliberate intreaga zi. 
 
Zeama de lamaie reprezinta un antiinflamator si un dezinfectant recunoscut. Prin turnarea unei picaturi in fiecare nara, ea poate ajuta la eliberarea sinusurilor. Inhalatiile se pot prepara cu ajutorul esentelor extrase din catina, brad, menta sau sunatoare. Evitati frigul, curentul si fumul de tigara, deoarece inrautatesc simptomele afectiunii si pot cauza complicatii.

Care este cantecul care reduce anxietatea conform specialistilor


Medicamentele tind sa fie tratamentul clasic pentru tratarea anxietatii. Terapia cognitiva este o alta abordare des intalnita. Oamenii se indreapta adesea spre meditatie, yoga, masaj si alte tehnici de relaxare. Terapia prin muzica a fost, de asemenea, folosita cu succes. Iar neurologii din Marea Britanie au descoperit cantecul care reduce anxietatea cu 65%.
 
insa de ce a crescut nivelul anxietatii in randul oamenilor? Psihologii sunt de parere ca are legatura cu motive precum dezvoltarea tehnologica, parintii prea protectori si scolile stricte. Pieter Kruger, un psiholog din Londra, spune ca persoanele care simt ca nu au de ales sunt, de fapt, mai rezistente, deoarece simt ca pot da vina pe viata sau pe altii daca iau o decizie gresita. 
 
Cu toate acestea, daca ai o gama larga de optiuni, nu ai pe cine sa invinovatesti decat pe tine. Cu alte cuvinte, devenim obsedati, deoarece vrem sa luam intotdeauna decizia corecta. Petrecem mult timp ingrijorandu-ne cu privire la viata noastra. Generatiile anterioare nu au trecut prin asta. Atunci cand ti se spune ce sa faci, dispare presiunea pe care o simti. in epoca noastra, luarea deciziilor poate declansa un tip de paralizie.
 
De asemenea, tehnologia duce la cresterea nivelului anxietatii. Tinerii se simt expusi fara smartphone si ii intalnesti rareori fara ele. Gadgeturile mobile tind sa fie fereastra lor catre lume si sa favorizeze un sentiment de conectare. Dar exista si o problema care apare – frica de a rata ceva ce se intampla in lipsa lor.
 
Cercetatorii de la Mindlab International din Marea Britanie au vrut sa afle care este tipul de muzica ce induce cea mai mare stare de relaxare. Participantii din cadrul studiului au ascultat o serie de melodii, in timp ce oamenii de stiinta le-au masurat activitatea creierului, ritmul cardiac, tensiunea arteriala si respiratia. 
 
Au descoperit ca un anume cantec denumit Weightless a avut ca rezultat o reducere cu 65% a anxietatii pacientilor. in mod interesant, cantecul a fost special conceput pentru a induce aceasta stare de relaxare. Creat de Marconi Union, muzicienii au lucrat cu terapeuti de sunet, pentru a aranja cu atentie armoniile, ritmurile si basul, care incetinesc ritmul cardiac si tensiunea arteriala a ascultatorului.

Cea mai relaxantă melodie din lume: efectul ei a fost demonstrat ştiinţific

„Weightless”, piesa grupului Marconi Union, a fost declarată „cea mai relaxantă melodie”, în virtutea efectultelor observate asupra a 40 de voluntari.      Cea mai relaxantă melodie din lume: efectul ei a fost demonstrat ştiinţific (VIDEO)

„Weightless”, o piesă lansată recent de grupul britanic Marconi Union, a fost denumită „cea mai relaxantă melodie din lume”: un studiu ştiinţific desfăşurat la Mindlab Institution în 2011 a analizat efectul ei asupra oamenilor, arătând că ea influenţează ritmul cardiac, tensiunea arterială şi nivelul hormonilor de stres.

Marconi Union a creat melodia, cu durata de 8 minute, în colaborare cu British Academy of Sound Therapy.

Cercetările arată că ea ar reduce frecvenţa bătăilor inimii, tensiunea arterială şi nivelul de cortizol – un hormon steroid secretat de organismul uman ca reacţie la stres; de asemenea, reduce considerabil nivelul de anxietate.

Efectul a fost studiat pe 40 de femei, „Weightless” fiind comparată cu alte câteva melodii, pentru a i se evalua efectul relaxant.

Femelilor le-au fost ataşaţi senzori şi li s-a dat sarcina de a rezolva, contra cronometru, teste relativ dificile, pentru a le induce o anumită stare de stres.

Weightless s-a dovedit cu 11% mai relaxantă decât orice altă melodie cu care a fost comparată; cercetătorii au raportat chiar că multe dintre voluntare deveniseră „somnoroase” în timpul testului.

Melodia este însoţită şi de un clip video, cu imagini filmate cu ajutorul unei drone.

 

Top 10 melodii cu efect relaxant „demonstrat”:

1) Marconi Union – Weightless

2) Airstream – Electra

3) DJ Shah – Mellomaniac (Chill Out Mix)

4) Enya – Watermark

5) Coldplay – Strawberry Swing

6) Barcelona – Please Don’t Go

7) All Saints – Pure Shores

8) Adele – Someone Like You

9) Mozart – Canzonetta Sull’aria

10) Cafe Del Mar – We Can Fly

Cum putem calma durerea cauzata de hemoroizi


Hemoroizii, una dintre cele mai intalnite probleme de sanatate, pot da sangerari, mancarimi, dureri si disconfort.
 
Hemoroizii sun definiti ca fiind vasele de sange de la nivelul anusului si rectului in stare dilatata si inflamate ce apar in urma exercitarii unei presiuni foarte mari mai ales in cazuri precum constipatie severa, sarcina, obezitate sau statul timp indelungat pe scaun. Hemoroizii pot fi localizati in ultimul segment al rectului, aici fiind mai greu de depistat si de tratat si externi in jurul anusului. 
 
Din pacate, netratati corespunzator sau la timp, hemoroizii pot avea si alte efecte asupra corpului tau, precum anemia datorata sangerarilor anale si astfel te vei confrunta cu alte simptome  dintre care mentionam  paloare, slabiciune, ameteala, ciclu menstrual neregulat, aritmii cardiace sau dureri in piept. Cauzele pot fi diverse de la o constipatie sau o diaree cronica, surplus de kilograme, ridicarea de greutati sau chiar si sexul anal. 
 
Potrivit healthline.com, exista si cazuri in care o data cu inaintarea in varsta apare o slabiciune la nivelul canalului anal sau al sfincterului si astfel hemoroizii sunt mai mult decat favorizati sa apara. in plus, si excesele pot contribui din plin la aceasta problema si aici ne referim bineinteles la alcool, tutun, cafea, sedentarism sau chiar si cazuri genetice.
 
La orice semn anormal pe care il observi este recomandat sa mergi la medicul de specialitate. O solutie temporara o reprezinta baile de sezut care te pot scapa de posibilele dureri, iritatii sau mancarimi si totodata contribuie la relaxarea sfincterului anal.

Ce putem face pentru a dormi mai bine

Imagini pentru somn linistit


Somnul este indispensabil vieţii, la fel ca apa şi mancarea. Tocmai de aceea, în ultimii 25 de ani, oamenii de ştiinţa au acordat fenomenului o atenţie deosebita, ceea cea a dus la descoperirea multor lucruri interesante. De cate ore de somn avem nevoie pentru a ne simţi în forma. Avem nevoie de somn pentru a creşte, pentru a ne reface şi pentru a funcţiona la parametrii optimi. 

 
Memoria şi vigilenţa depind de cantitatea şi calitatea somnului de care avem parte, la fel şi capacitatea de concentrare şi învaţare. Este evident ca somnul ne este absolut necesar, chiar daca, aparent, nu este decat o pierdere de timp. E adevarat, oamenii îşi petrec aproape o treime din viaţa dormind, dar în lipsa somnului viaţa ni s-ar scurta considerabil.
 
Iata cateva sfaturi pentru un somn mai bun:
 
Evita cofeina, alcoolul, nicotina si alte substante excitante care afecteaza somnul!
Mentine un mediu placut, linistit si relaxant in camera de dormit, fara TV sau laptop!
Formeaza-ti o rutina inainte de a adormi, precum cititul unei carti sau o baie calda!
Nu aprinde lumini puternice daca te trezesti in timpul noptii (va afecta nivelul de melatonina)!
Efectueaza zilnic miscare in aer liber!
Alege alimente usoare pentru cina si nu manca chiar inainte de a te culca! Consuma alimente care stimuleaza somnul si contin triptofan: fulgi de ovaz, banane, seminte de dovleac, de floarea-soarelui sau de susan, migdale, cereale integrale, miere!
Nu face sport cu cel putin trei ore inainte de ora de culcare!
Respecta orele de somn si de trezire pe tot parcursul saptamanii!
 
Sanatatea mintala:
 
Cu totii am vazut din proprie experienta care sunt efectele unui somn prost asupra starilor emotionale si mintale. Cu cat creste perioada in care calitatea somnului este slaba, cu atat creste si nivelul de stres, de tristete, de furie si de epuizare mintala, iar nivelul de optimism si sociabilitate scade. Afectiunile cronice legate de somn, precum insomnia, sunt corelate cu depresie, anxietate si tulburari mintale.

8 remedii cu flori de soc

Au au o aroma racoritoare, proaspata, foarte placuta si sunt recunoscute pentru calitatile terapeutice. Vorbim despre florile de soc, inflorite in aceasta perioada. Fitoterapia recomanda socul pentru tratarea unor afectiuni precum: sinuzita, raceala, febra, previne infectiile renale si urinare. Socul are efecte depurative, antiinflamatoare articulare si ajuta la combaterea proceselor degenerative.

 
Florile se recolteaza pe la sfarsitul lunii mai, in momentul in care 75% din ele sunt inflorite, numai in zile insorite, dupa ce roua s-a ridicat complet. Iata cateva preparate terapeutice din flori de soc:
 
1. Infuzie din flori de soc
Se prepara dintr-o lingura de flori uscate la 250 ml apa clocotita. Se tine vasul acoperit 5 minute, se strecoara, se indulceste cu miere de albine si se consuma cate 3 cani cu infuzie pe zi, dupa mesele principale, in tratarea bronsitelor, reumatismului, gutei sau a scarlatinei.
 
2. Decoct din flori de soc
Este folosit pentru inhalatii sau spalaturi oculare. Intr-un litru de apa se fierb, 3 minute, 50 g flori. Se acopera vasul pentru 10 minute, se strecoara si se foloseste in cazuri de rinite, gripa sau spalaturi oculare.
 
3. Socata
Se culeg flori proaspete de soc, cate 10 inflorescente foarte bine dezvoltate si se pun intr-un ceaun mare sau un cazan in care se adauga 10 litri de apa. Se fierbe totul, lasand sa dea 1-2 clocote, apoi se adauga 1 kg de zahar. Se da deoparte, iar apa evaporata se completeaza, cu apa fiarta, pana la exact cantitatea de 10 litri. Se raceste si se adauga drojdie „cat o nuca”. Se lasa timp de 24 de ore, apoi se trage in sticle in care se pun si cateva boabe de orez. Foarte bine capsate, sticlele se pastreaza la rece, intr-un loc intunecos. Bautura astfel obtinuta este slab alcoolizata.
 
O alta reteta: 6-12 inflorescente, care se pun intr-un borcan de sticla si peste care se toarna 4,5 litri de apa. Se mai adauga o lamaie taiata felii si 1 kg de miere de albine. Se lasa amestecul la macerat doua zile, apoi timp de inca doua zile se agita cu o lingura de lemn. Se filtreaza si se trage in sticle, care vor fi bine infundate. Se pastreaza la rece, in frigider sau in beci. Se consuma cate 3 pahare pe zi, inainte de masa.
 
Socata are o puternica actiune depurativa, ajuta la eliminarea surplusului de apa din tesuturi si stimuleaza eliminarea toxinelor din organism. Este indicata in combaterea constipatiei, contra infectiilor urinare sau renale si, in special adultilor, pentru stimularea suplimentara a digestiei, a proceselor de eliminare, fiind in acelasi timp si un foarte bun tonic general.
 
4. Pulbere din flori de soc
Se obtine prin macinarea fina, cu rasnita electrica de cafea, a florilor uscate ale plantei. Depozitarea pulberii obtinute astfel se face in borcane de sticla inchise ermetic, in locuri intunecoase si reci, pe o perioada de maximum 2 saptamani (deoarece uleiurile volatile se evapora foarte rapid). De regula, se administreaza de 3 ori pe zi, cate o lingurita rasa, pe stomacul gol.
 
5. Tinctura de flori de soc
Se pun intr-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de flori de soc, peste care se adauga doua pahare (400 ml) de alcool alimentar de 50 de grade. Se lasa la macerat vreme de doua saptamani, in borcanul inchis ermetic, dupa care lichidul se filtreaza, iar tinctura rezultata se pune in sticlute mici, inchise la culoare. Se administreaza din acest remediu de patru ori pe zi, cate 50-100 de picaturi, diluate in putina apa.
 
6. Infuzia combinata
Se pun 3-4 lingurite de flori de soc maruntite la macerat, in jumatate de litru de apa, vreme de 8-10 ore, dupa care se filtreaza. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta ramasa dupa filtrare se fierbe in inca jumatate de litru de apa, vreme de 5 minute, dupa care se lasa sa se raceasca si se filtreaza. In final, se amesteca cele doua extracte, obtinandu-se cca un litru de preparat, care se foloseste intern (1-2 cani pe zi) sau extern, sub forma de comprese si spalaturi.
 
7. Ulei de flori de soc
Se pun intr-un borcan cu filet 15 linguri de pulbere de flori de soc, peste care se adauga jumatate de litru de ulei de floarea-soarelui sau de masline. Se inchide borcanul ermetic, se lasa florile sa macereze vreme de doua saptamani, dupa care lichidul se filtreaza, iar preparatul rezultat se pune intr-o sticla inchisa la culoare. De regula, se foloseste ca solutie de masaj, pentru persoanele cu pielea uscata.
 
8. Cataplasma cu flori de soc
O mana de flori maruntite de soc se lasa timp de 1-2 ore sa se inmoaie in apa calda (40-50 grade Celsius). Se aplica apoi direct pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon. Se lasa vreme de o ora.
 
Precautii in administrarea remediilor din soc

Sunt interzise consumul fructelor in stare cruda si folosirea produselor din fructe sau frunze de soc in perioada de sarcina sau de alaptare. Folosirea excesiva a produselor pe baza de soc poate conduce la pierderea potasiului din organism prin urina

De ce leusteanul este considerat medicament natural;

Imagini pentru leusteanul


Leusteanul este inclus în diferite retete. Însa acesta aduce numeroase beneficii organismului, pe care nu multe persoane le cunosc. Spre exemplu, asigura sanatatea rinichilor, a plamanilor si a pielii.

 
Leusteanul – Un medicament natural
Leusteanul asigura sanatatea plamanilor. Cand esti racit, tusesti sau te doare gatul, ai putea consuma leustean. Acesta are rolul de a înmuia si de a elimina mucusul în exces. Proprietatile sale expectorante sunt cunoscute înca din Antichitate.
Previne formarea pietrelor la rinichi. Un alt lucru pe care trebuie sa îl stii despre leustean este acela ca are efect diuretic. Astfel, dupa ce vei consuma leustean, vei elimina mai multa urina, dar fara a pierde electrolitii de care corpul tau are nevoie (spre exemplu, potasiu). Este indicat sa consumi radacina leusteanului. Astfel, scade riscul de a se forma pietrele la rinichi. În plus, trateaza edemele cardio-renale.
Sustine sanatatea articulatiilor. Persoanele care sufera de guta, artrita, reumatism, ar putea încerca sa consume leustean. Acesta are rolul de a asigura sanatatea articulatiilor.
Leusteanul regleaza menstruatia. Poate fi folosit pentru a scapa de crampele menstruale, pentru a scapa de balonarea aparuta în aceasta perioada si, de asemenea, regleaza menstruatia. Poti include leusteanul în diferite feluri de mancare.
De asemenea, se poate administra sub forma de capsule, tincturi sau infuzii. Pentru a face infuzia ai nevoie de o lingura de frunze proaspete de patrunjel sau tulpini proaspete si doua cani de apa fiarta. Vei lasa leusteanul la infuzat aproximativ 7 minute.
Leusteanu ajuta digestia. Ajuta persoanele care au probleme legate de constipatie. De asemenea, trateaza balonarea si gazele. În plus, regleaza tranzitul intestinal, deoarece mareste secretia de saliva si de sucuri gastrice.

Greseli pe care le faci cand gatesti

Imagini pentru gatire alimente


Nu conteaza daca esti un profesionist sau un bucatar amator. Metoda de gatit poate fi diferita, dar ingredientele sunt identice. Multi dintre noi preferam sa mancam legume si sa le gatim intr-un mod adecvat pentru a spori gustul, nu-i asa?

 
Gatirea legumelor poate fi la fel de simpla sau de complicata, in functie de modul in care o faci. Vrei sa fie un fel de mancare delicioasa, pastrand toata cantitatea maxima de aroma si substante nutritive. Cu toate acestea, uneori, o eroare nevinovata poate duce la un preparat lipsit de gust. Sunt multe greseli pe care obisnuim sa le facem, dar ele pot fi evitate daca le cunoastem.
 
Folosesti uleiul gresit
Incearca sa folosesti si alte tipuri de uleiuri, nu numai uleiul de floarea-soarelui. In plus, uleiul de masline extravirgin nu este potrivit pentru toate felurile pe mancare pe care vrei sa le gatesti. Daca gatesti intr-un vas care necesita o caldura mai mare, ar trebui sa utilizezi uleiul potrivit pentru a obtine rezultatele dorite.
 
Fierbi legumele
Fierberea este o metoda veche de gatit a legumelor, care poate chiar sa diminueze cantitatea de substante nutritive din legume. Ele putand la final sa nu mai contina nicio o vitamina, mai ales daca sunt lasate la fiert prea mult timp. In schimb, poti incerca aburirea legumelor – astfel vei pastra intacte toate substantele nutritive. Doar incalzirea ar aduce beneficii si sanatatii tale.
 
Lasi alimentele prea mult timp la prajit
Una dintre greselile obisnuite facuta in timpul gatitului este lasarea alimentelor la prajit prea mult timp. Prajirea duce la ardere si, de asemenea, duce la pierderea substantelor nutritive si a aromei. Produsele prajite nu sunt bune pentru sanatate, asta o stim si o auzim des in randul medicilor. 
 
Nu adaugi sare
Sarea, in cantitati potrivite, nu trebuie sa lipseasca din niciun fel de mancare pe care-l gatesti – aburit sau fiert. Sarea este compusa din sodiu si clorura, doi compusi care ajuta la mentinerea echilibrului fluid al corpului. Sodiul ajuta organismul sa absoarba aminoacizii, glucoza si apa, tinand sub control si tensiunea arteriala.
 
Tai legumele prea devreme
Cand tai legumele cu mai mult timp inainte de adaugarea lor in mancare, ele se deshidrateaza si isi pierd aroma. In plus, legumele nu trebuie niciodata taiate si apoi inghetate – pot prezenta un risc pentru sanatate. Taie-le inainte de a le adauga in felul pe mancare pe care-l prepari, astfel incat ele sa-si pastreze aroma si gustul proaspat.

Ce sa nu faci dupa un tratament cosmetic


Daca urmezi o schema de tratament pentru anumite afectiuni ale tenului la un salon de cosmetica, trebuie sa stii ca este indicat sa te abtii de la anumite obiceiuri odata ce ai iesit din salon. Pe langa alimentatie si odihna este recomandat sa apelezi si la tratamentele din saloanele de cosmetica. in felul acesta te vei putea bucura timp indelungat de o piele frumoasa. Pentru rezultate de durata este necesar sa stii ca atat inainte cat si dupa vizita la salon trebuie sa eviti anumite obiceiuri. Unul dintre ele, foarte daunator este acesta. 

 
Nu iti mai pune mana pe fata. Acesta este unul dintre cele mai nesanatoase obiceiuri pe care le avem. De fiecare data cand pui mana pe fata favorizezi aparitia cosurilor si secretia de sebuum. si asta deoarece mainile tale, desi par a fi curate, nu sunt intocmai. Este un gest aparent inofensiv care poate avea repercusiuni.
 
Spre exemplu, tratamentul HydraFacial se face cu ajutorul unui aparat special de hidrodermabraziune ce combină curăţarea, exfolierea tenului, extracţia punctelor negre şi a coşurilor cu hidratarea şi protecţia oferită de antioxidanţi, printr-o procedură non-invazivă şi non-iritantă care se realizează în etape succesive. Un avantaj important de menţionat este flexibilitatea tratamentului, personalizarea lui în funcţie de necesităţile pielii putând fi adaptat la orice tip de ten.
 
Procedura se face pe etape, iar terapeutul nu mai intra în contact direct cu tenul pacientului ci prin intermediul aplicatorului special al aparatului. Acesta are un dublu rol: prin intermediul unor capsule de unica folosinţă ce vin în contact direct cu pielea aplică o soluţie cu nutrienţii specifici etapei tratamentului, iar pe principiul de vacuum aspiră impurităţile şi curăţă tenul în profunzime.

De ce este foarte important sa avem grija de tiroida


Doctorul Bogdan Ivanescu a vorbit despre adevarul din spatele miturilor ce spun ca te poti îngrasa fara sa mananci nimic sau ca dieta hiperproteica este cea mai buna cale de slabit. Medicul spune ca în aceste subiecte un rol important îl au hormonii. Medicul avertizeaza de ce este bine sa tii cu dintii de tiroida.

 
Tiroida, glanda vitala pentru organism
„Tiroida este foarte importanta pentru viata. Se asigura ca celulele din corpul tau functioneaza corect? Te pazeste de depresie? Îti pastreaza aspectul fizic placut? Sau le face pe toate acestea? Fara tiroida te îngrasi si faci ceea ce medicii numesc „spaima înghetata”. Adica grasimea ce se acumuleaza în spatele globului ocular, îi face sa iasa în afara. În timp ajungi depresiv, iar celulele din organism nu-si mai fac treaba. Deci tiroida este vitala.” Tiroida te tine în viata frumos si fericit. Cum reuseste? „Tiroida ne controleaza absolut fiecare celula din corp prin intermediul hormonilor.”
 
Care sunt hormonii tiroidieni? „T3 si T4 sunt hormoni tiroidieni. T3 este TRIIODOTIRONINA si T4 este tiroxina. Acestia sunt stocati în foliculii din lobii tiroidieni, care sunt stocati în sange, ajung în celulele noastre unde fac ceva incredibil de important. Acesti hormoni sunt mesageri din partea tiroidei si îi spun celulei cand sa manance si cand sa respire. Acesti hormoni îti maresc ritmul cardiac cand e nevoie, arderile celulare si cresterea organismului. Tiroida regleaza metabolismul.” Medicul ne sfatuieste sa avem grija de corpul nostru, sa facem sport si sa fim atenti la alimentatie. Toate functiile din corp sunt legate unele de altele.

Obiceiul care ne poate imbunatati calitatea vietii

Imagini pentru boala huntington


Un studiu nou realizat arata ca mancatul zilnic la ore fixe se poate dovedi benefic pentru îmbunatatirea calitatii vietii persoanelor care sufera de tulburari neurodegenerative. Cercetarea a fost realizata pe soareci care sufera de boala Huntington, iar în urma ei specialistii au descoperit ca restrictionarea perioadei de hranire la aceeasi perioada de 6 ore în fiecare zi, timp de 3 luni, a dus la îmbunatatirea calitatii somnului si a abilitatilor motorii. Pentru realizarea studiului, cercetatorii de la Universitatea California din Los Angeles au studiat exemplare de soareci, în varsta de sase luni, care sufera de boala Huntington.

 
Jumatate dintre cobai au primit, zilnic,  o cantitate constanta de mancare, timp de trei luni. Cealalta jumatate a primit aceeasi cantitate, restrictionata la acelasi interval de sase ore, într-o perioada în care, în mod normal, soarecii sunt activi. Acestia din urma au prezentat o îmbunatatire a calitatii somnului si a abilitatilor motorii si au manifestat un model mai conventional de activitate zilnica. Mai mult de atat, ei au afisat si un model mai tipic de expresie a genelor dintr-o regiune a creierului care are un rol deosebit de important în controlul motric si care este predispusa degenerarii la persoanele care sufera de boala Huntington.
Rezultatele studiului au fost publicate în revista de specialitate eNeuro.
 
Boala Huntington este o afectiune ereditara care determina distrugerea selectiva a unor celule nervoase ale creierului. Printre manifestarile ei pot fi incluse: miscari necontrolate, neîndemanare sau probleme de echilibru. Pe masura ce afectiunea evolueaza poate fi afectata capacitatea de a merge, vorbi sau înghiti.

.

Ce sa imbraci ca sa dormi mai bine

Imagini pentru somn de noapte


Specialistii de la Further More au descoperit o noua gama vestimentara care te ajuta sa dormi bine. Vezi cum sa te imbraci la culcare pentru a avea un somn de calitate. Exista imbracaminte pentru un somn odihnitor? Conform specialistor Further More, exista acum o gama noua de pijamale ce iti garanteaza un somn de calitate. Aceste pijamale pe care le imbraci la culcare si care poarta denumirea de “pijamale de inalta performanta” te ajuta sa dormi bine.

 
Gama Lunya este confortabila si cuprinde pantaloni care nu se ridica pe picior in timp ce dormi, camasi si bluze croite larg, topuri inspirate din tinutele atletilor, care nu se invart, nu te strang si nu aluneca. Pentru un somn de calitate ai nevoie sa imbraci la culcare o tinuta facuta din materiale de calitate. Gama nou inventata de imbracaminte pentru un somn odihnitor se potrivesc in functie de temperatura corporala. Dormi bine atunci cand porti bumbac biodegradabil, texturi flausate si o tesatura sintetica ce imita celuloza, un rayon numit modal. De ce conteaza ce imbraci la culcare pentru un somn de calitate? In primul rand, numai faptul ca stii ca ai facut constient un pas catre a dormi bine iti seteaza mintea sa se relaxeze si te ajuta sa te odihnesti.
 
Cum este indicat sa dormi: 4 pozitii sanatoase de somn
 
Atunci cand iti spui in gand ca te concentrezi pe a alege ceva ce iti imbunatateste calitatea somnului, vei inregistra mesajul subconstient si te vei odihni mai bine. In plus, te vor ajuta sa dormi bine si materialele ce se potrivesc in functie de temperatura corpului. Mai ales ca exista multe perioade in care temperatura corporala a femeii variaza, in functie de sarcina, dezechilibre homonale sau menstruatie. Gama creata special ca imbracaminte pentru un somn odihnitor previne supra-incalzirea pielii si trasnpiratia, iar materialele nu strang.

Sportul practicat regulat mentine tineretea creierului


Exercitiile fizice efectuate sistematic pot contribui la reducerea deteriorarii creierului odata cu inaintarea in varsta, potrivit unui studiu realizat in Australia.

Cercetarea aparitine Universitatii de Vest din Sydney si arata ca exercitiile fizice de tip aerob pot imbunatati in mod semnificativ sanatatea regiunii stangi a hipocampului, potrivit agerpres.ro.   
Hipocampul este zona din creier responsabila de consolidarea informatiei din memorie de scurta durata in memorie de lunga durata. in mod obisnuit, volumul creierului descreste cu aproximativ 5% la fiecare deceniu incepand de la 40 de ani. Cu toate ca oamenii de stiinta nu au putut dovedi faptul ca exercitiile fizice maresc volumul creierului, acestia au descoperit ca sanatatea emisferei stangi este imbunatatita prin astfel de activitati efectuate in mod regulat. „in timpul activitatii fizice este produsa o substanta numita factor neurotrofic derivat din creier, ce poate contribui la prevenirea declinului asociat inaintarii in varsta prin reducerea deteriorarii creierului’“, a explicat Joseph Firth, unul dintre autorii principali ai studiului.
„Informatiile noastre au aratat ca principalele beneficii pentru creier se datoreaza faptului ca exercitiile aerobe incetinesc scaderea volumului creierului. Cu alte cuvinte, exercitiile fizice pot fi considerate un program de intretinere pentru creier’“, a adaugat acesta. in colaborare cu Universitatea din Manchester din Marea Britanie, echipa lui Firth a examinat rezultatele a 14 studii clinice care au analizat efectele programelor de exercitii fizice asupra volumului creierului. Creierele studiate apartineau unor participanti intre 24 si 76 de ani, varsta medie fiind de 66 de ani. Studiile clinice au inclus 737 de scanari tomografice ale creierelor unei varietati de persoane, sanatoase, cu boli mintale si cu dizabilitati cognitive precum boala Alzheimer.

Terorismul şi profeţia Biblica

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

“Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

CAPITOLUL III

Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

CAPITOLUL IV

Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966­­-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate” teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care n­­u au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat   sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

Traducere din limba engelză.

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei

  1. P. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

 

 

Voi veni din nou

Cuprins [hide]

Traducere din limba engleză. Titlul original “I will come again”, publicată de Bible Students Congregation of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca
2003

CAPITOLUL I

Voi veni din nou

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3.

La începutul veacului când Domnul Isus a făcut această promisiune, apostolii n-au înţeles-o. Ca oameni cu gândire naturală care L-au urmat pe Isus, ei au presupus că pentru El pasul logic ar fi să preia stăpânirea ca Împărat, să îndepărteze jugul robiei romane, să ridice pe evrei şi să binecuvânteze lumea. De ce să plece El acum? Erau multe de făcut aici. Felul ciudat al lui Isus de a vorbi despre moartea Sa şi despre plecarea Sa, pur şi simplu nu se potrivea cu aşteptările lor.

Dar mergând spre Ghetsimani, Isus i-a asigurat:

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou”.

Fiindcă erau nedumeriţi, aceste cuvinte au făcut puţină impresie asupra celor din micul Său grup. Dar după patruzeci de zile, strânşi grămadă pe Muntele Măslinilor, uitându-se uimiţi spre cer, încordându-şi privirea să prindă ultima strălucire a Domnului lor care Se înălţa la cer, această promisiune a prins viaţă. “Voi veni din nou.” Da, preaiubitul lor Învăţător avea să Se întoarcă. Apostolii au întreţesut acea temă glorioasă în pânza lucrării lor de slujire şi chiar în vieţile lor.

Nici o altă doctrină nu este discutată mai mult în Noul Testament — într-adevăr, mai bine de o treime din scrierile lui tratează acest eveniment extraordinar. Cum ne vibrează inimile în speranţa că ne vom uni cu Domnul nostru revenit, cu Mirele nostru ceresc, că-L vom vedea aşa cum este, că vom trăi împreună cu El şi vom avea iubirea Lui pentru totdeauna — vom trăi realitatea domniei împreună cu El (Apoc. 20:6) într-o împărăţie care se va întinde până la marginile pământului, aducând “pacea … ca un râu şi slava popoarelor ca un torent ieşit din matcă”. Isa. 66:12.

Creştinii credincioşi s-au rugat de multă vreme împreună cu apostolul Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” Secolele au trecut. Aparent nimic nu s-a întâmplat. Dar dintr-o dată realitatea zilelor noastre s-a încărcat cu un aer de aşteptare.

Puţini vor pune la îndoială faptul că trăim într-un timp fără precedent în istoria umană. Cei mai mulţi creştini care cred Biblia simt că trăim chiar în timpul despre care Biblia spune că Cristos trebuie să Se întoarcă. Există un val de interes pentru profeţie — o reînsufleţire a interesului pentru a doua prezenţă. Mulţi vorbesc despre iminenta venire a lui Cristos. Această aşteptare se bazează pe Marea Profeţie a Domnului nostru consemnată în Matei 24, Marcu 13, Luca 17 şi 21. Mulţi cred că apropiata întoarcere a lui Cristos este indicată prin semne cum sunt acestea: Israelul este restabilit (Mat. 24:32; Ier. 16:13-18); cunoştinţa şi călătoriile s-au înmulţit (Dan. 12:4); relele sunt scoase la lumină ca niciodată înainte (Luca 12:2; 1 Cor. 4:5); necredinţa este larg răspândită, de la catedră la amvon (Luca 18:8; 2 Tim. 4:1-4); oamenii sunt în căutare de plăceri, moralitatea este în degenerare (2 Tim. 3:1-5, 13); există greve (Iac. 5:1-4); conflicte rasiale, revolte (|ef. 1:7-9); delincvenţă juvenilă (2 Tim. 3:2); războaiele şi pregătirile de războaie se intensifică (Ioel 3:9-11); oamenii cuprinşi de frică cer pace (1 Tes. 5:3; Luca 21:26); există pretutindeni strâmtorare (Mat. 24:21, 22).

Dar să privim mai îndeaproape cuvintele Învăţătorului nostru şi să vedem ce dovedesc de fapt aceste semne.

“Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (în grecă, parousiei) Tale şi al sfârşitului veacului?”” Mat. 24:3.

Venire sau prezenţă?

Cuvântul grecesc tradus “venire” este parousia, care înseamnă de fapt “prezenţă”. Dacă parousia înseamnă “prezenţă”, atunci împlinirea semnelor acestei profeţii n-ar însemna că Cristos vine curând, ci că El este deja aici în ascuns ca un “hoţ noaptea”. Amintiţi-vă, Scripturile arată că întoarcerea lui Cristos va fi la început o prezenţă secretă, asemenea unui hoţ (1 Tes. 5:2; 2 Pet. 3:10; Apoc. 16:15), înainte “ca orice ochi să-L vadă”. Următoarele dicţionare (lucrări de referinţă în limba engleză care se află în librăriile fundamentaliste şi evanghelice) confirmă această definiţie a prezenţei.

Dicţionarul Explicativ al cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine: “Parousia, literal prezenţă, para însemnând cu, şi ousia, fiind … denotă deopotrivă o sosire şi în consecinţă o prezenţă cu”.

Concordanţa analitică a Bibliei de Robert Young: “Parousia, a fi alături, prezenţă”.

Vocabularul Testamentului grec de Moulton şi Milligan, Prefaţa: “Parousia aplicată la întoarcerea Domnului este pur şi simplu anglicizarea cuvântului grecesc, care literal înseamnă “prezenţă””.

Definiţia Bibliei

Totuşi, noi nu ne limităm la definiţiile dicţionarelor. Domnul a dat o definiţie scripturală cuvântului grecesc parousiaParousia apare în Matei 24:37 unde este tradus greşit “venire”. Schiţa care urmează face comparaţie cu referinţa paralelă din Luca 17:26, oferind definiţia Bibliei pentru parousia.

Expresia “parousia Fiului Omului” din Matei 24:37 este echivalentă cu expresia “zilele Fiului Omului” din Luca 17:26. “Zilele Fiului Omului” (Luca 17:26) se referă la timpul când Cristos este prezent, exact cum “zilele lui Noe” se referă la timpul când Noe a fost prezent în mijlocul generaţiei sale rele. De aceea, parousia din Matei 24:37 ar trebui tradus “prezenţa Fiului Omului” în loc de “venirea Fiului Omului”.

Acest lucru este confirmat şi de felul în care apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt. Faptul că parousia înseamnă “prezenţă” este pe deplin arătat în Filipeni 2:12, unde cuvântul este pus în contrast cu “absenţă”: “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea (în greacă, parousia mea), dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Este arătat de asemenea în 2 Corinteni 10:10. În lista din Anexa A, pagina 69-70, sunt arătate toate versetele din Noul Testament în care este folosit cuvântul parousia.

Acordul fundamentalist şi evanghelic pentru “prezenţă”

The Emphasized Bible tradusă de Rotherham este publicată de Kregel, o editură evanghelică. Rotherham relatează lupta sa în privinţa cuvântului parousia în ediţia a treia a traducerii sale. Deşi contrar ideilor sale teologice, el a recunoscut că parousia înseamnă “prezenţă” şi aşa l-a tradus în fiecare loc. El declară în Anexă, la pagina 271:

“În această ediţie cuvântul parousia este uniform redat “prezenţă” (redarea acestui cuvânt prin “venire” a fost lăsată la o parte). Termenul original apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, şi anume: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 16:17; 2 Corinteni 7:6, 7; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12; 1 Tesalonicei 2:19; 3:3; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12 şi 1 Ioan 2:28. Sensul de “prezenţă” este atât de clar arătat prin contrastul cu “absenţă” (folosit în 2 Cor. 10:10 şi în Filip. 2:12) încât se ridică în mod natural întrebarea: De ce să nu-l redăm totdeauna aşa? Cu atât mai mult cu cât şi în 2 Petru 1:16 cuvântul nostru “prezenţă” se potriveşte în mod special. Acest pasaj, ne vom aminti, relatează schimbarea la faţă pe Munte. Manifestarea minunată de acolo a fost o arătare şi un exemplu de “prezenţă”, mai degrabă decât de “venire”. Domnul era deja acolo; şi fiind acolo S-a schimbat la faţă (Mat. 17:2) şi atunci a fost dezvăluită “strălucirea” persoanei Sale. “Prezenţa” Sa în corp a implicat şi a exercitat “putere”; aşa că “puterea şi prezenţa” merg excepţional de bine împreună — “puterea” fiind potrivită unei astfel de “prezenţe”; iar cei trei ucenici favorizaţi au fost în acelaşi moment martori ai ambelor acestora.”

Harry Rimmer (Doctor în Teologie, Doctor în Ştiinţe), care a fost numit “remarcabil purtător de cuvânt al fundamentalismului” până la moartea sa, a admis că parousia înseamnă prezenţă personală. În cartea sa Împăratul care vine, el observa că cuvântul grecesc parousia este folosit de treisprezece ori ca să descrie întoarcerea lui Cristos şi nici măcar o dată nu are sensul de “venire”.

O binecunoscută revistă evanghelică, Christianity today (Creştinătatea astăzi), a publicat o serie de eseuri asupra “Principiilor fundamentale ale credinţei”. Eseul apărut sub formă de broşură despre “A doua venire a lui Cristos” spune următoarele despre parousia: “ … Să ne uităm la cuvintele greceşti folosite în Noul Testament în legătură cu ideea de întoarcere. Mai întâi de toate este cuvântul parousia, care de fapt înseamnă “prezenţă””.

Nici o doctrină nu este folosită în Noul Testament mai des decât cea a celei de-a doua veniri a lui Cristos. Totuşi, puţine doctrine au fost fărâmiţate în idei aşa de diferite. Poporul Domnului a fost lipsit de mare parte din frumuseţea ei. Toate dicţionarele greceşti definesc parousia prin “prezenţă”. La fel cele mai multe dicţionare biblice, definesc parousia prin “prezenţă”. Cele mai multe scrieri fundamentaliste şi evanghelice despre a doua venire încep prin definirea corectă a parousiei prin “prezenţă”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Cumva “prezenţă” este înlocuit cu “venire”. O teologie incorectă cere ca parousia să fie tradus “venire”, dar armonia scripturală cere să fie tradus “prezenţă”.

“Împărţind drept Cuvântul adevărului”

Din punct de vedere istoric nu există nici un singur concept protestant care să aibă o linie continuă înapoi până la timpul Reformei. De atunci încoace creştinii care cred Biblia au fluctuat între mai multe idei contradictorii.

Scopul nostru în această lucrare este să lăsăm la o parte toate teoriile omului şi să ne convingem din Scripturi, şi numai din Scripturi, de glorioasele frumuseţi ale acestui remarcabil eveniment. Creştinul credincios trebuie “să se străduiască să se prezinte aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Cuvântul Adevărului a fost scris la origine în ebraică şi în greacă. Dar acum creştinul obişnuit nu mai depinde de traducători şi învăţaţi pentru a determina sensul unui anumit cuvânt ebraic sau grecesc dintr-un text dat. De fapt, multe din noile “traduceri” sunt numai reformulări ale traducerilor dinainte, acordându-se puţină, sau nici o consideraţie manuscriselor ebraice şi greceşti. Mai mult, chiar şi cele mai bune traduceri au anumite lipsuri, deoarece sunt lucrări ale omului.

Uşurinţa cu care astăzi se pot găsi în biblioteci şi librării concordanţe biblice, dicţionare şi lexicoane ebraice şi greceşti este una din binecuvântările zilelor noastre. Cu Biblia într-o mână şi cu concordanţa şi lexiconul în cealaltă, creştinul obişnuit poate verifica înţelesul cuvintelor originale din manuscrisele Vechiului Testament ebraic sau ale Noului Testament grecesc. El poate fi un “lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” 2 Tim. 2:15.

Timp de multe secole, Biserica a fost pe o mare vijelioasă şi furtunoasă, dorind portul binecuvântat al întoarcerii lui Cristos. Acum, cu harta şi busola Cuvântului lui Dumnezeu, creştinul poate urmări diferite linii independente ale profeţiei şi poate vedea portul binecuvântat chiar în faţa sa. După cum de-a lungul multor ţărmuri există pericol de naufragiu pe stâncile submarine, tot aşa creştinul trebuie să fie un bun marinar pentru sine însuşi, evitând capcanele teoriilor nescripturale sau chiar ale celor parţial scripturale despre a doua venire. Ca “un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine”, el va folosi, oricând va fi necesar, uneltele care fac accesibile textele ebraice şi greceşti ale Scripturii.

Dacă această lucrare va îndemna pe cititor la o cercetare mai profundă a Scripturilor asupra acestui subiect, atunci ea îşi va fi atins scopul, acela de a contribui la părtăşia credincioşilor.

O prezenţă secretă înainte ca “orice ochi să-L vadă”

După ce am văzut că acest cuvânt parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, Matei 24:3 se citeşte corect astfel: “Care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului?”

Luca 21:25 spune “semne”, la plural.

Scripturile arată că prima etapă a parousiei sau prezenţei Domnului nostru va fi secretă. “Ziua Domnului însă va veni (va fi aici, greceşte, heko — a se vedea concordanţele Strong, Young şi Vine) ca un hoţ” (2 Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă în linişte, făcând lucrurile în secret. În consecinţă, primele lucrări ale Domnului nostru revenit au loc în timpul unei prezenţe secrete. La început lumea va fi în necunoştinţă de faptul că Cristos S-a întors. “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă (implică o perioadă de suprapunere a lucrărilor) ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). Mai târziu prezenţa Lui va fi descoperită tuturor. Scripturile folosesc un alt cuvânt grecesc, apokalupsis, pentru a descrie această descoperire pentru toţi. “La DESCOPERIREA (apokalupsis) Domnului Isus din cer … într-o flacără de foc, aducând răzbunare” (2 Tes. 1:7-8). Apocalipsa 1:7 se referă la această descoperire pentru toţi: “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”. Creştinii care nu sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi vor avea bucuria înţelegerii semnelor prezenţei Sale ascunse (Luca 21:34-36), înainte de a fi “răpiţi împreună” la El.

Capitolele următoare vor analiza în detalii scripturale atât prezenţa asemenea unui hoţ, cât şi descoperirea ulterioară a lui Cristos revenit în faţa întregii omeniri. A se vedea Anexa C, pag. 75-86 pentru o analiză amănunţită a expresiei “orice ochi Îl va vedea”.

CAPITOLUL II

Semnele prezenţei lui Cristos

Când examinăm semnele prezenţei lui Cristos este absolut necesar să cunoaştem trei puncte scripturale. Mai întâi, dacă, aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent, cuvântul grecesc parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, atunci semnele pe care mulţi le acceptă ca dovezi ale iminentei veniri a lui Cristos demonstrează de fapt că El este deja prezent. În al doilea rând, Luca 17:26, 27, Matei 24:37, 38 şi multe alte scripturi atestă că Cristos este prezent înaintea perioadei de strâmtorare.

“Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.” Luca 17:26, 27.

Comparaţia nu este între venirea lui Noe şi venirea Domnului nostru. Nu este nici chiar între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Comparaţia este între zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului nostru înainte de strâmtorarea cu care se sfârşeşte acest Veac Evanghelic. În ambele perioade oamenii au fost în neştiinţă cu privire la strâmtorarea care venea. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei, prezenţei Sale — invizibilă şi neştiută de lume. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să vedem semne ale prezenţei lui Cristos înainte de strâmtorare.

În al treilea rând, aceste semne trebuie să fie recunoscute de către creştinii credincioşi ca dovezi că Cristos este prezent. Aceasta exclude adunarea instantanee a Bisericii care este în viaţă la întoarcerea lui Cristos. La întoarcerea lui Cristos, “întâi” sunt înviaţi morţii în Cristos, dar “cei vii” care sunt în Cristos rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Sa şi văd semnele prezenţei Sale. Învăţătura scripturală că sfinţii în viaţă sunt “răpiţi împreună” cu Domnul revenit va fi examinată în detaliu într-un capitol următor.

Există multe dovezi ale prezenţei lui Cristos, dintre care aici sunt analizate patrusprezece.

Israelul restabilit

“De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa … .” Mat. 24:32.

Cei care studiază profeţiile acceptă în general că smochinul este simbolul naţiunii lui Israel (Ier. 24). În Matei 21:19 se spune că Isus a blestemat smochinul fiindcă n-a găsit roade şi acesta s-a uscat. La scurtă vreme după aceea a rostit judecata asupra naţiunii lui Israel: “Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38), fiindcă n-au adus roade pentru Dumnezeu. Israel a fost apoi risipit şi prigonit. Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei. Niciodată n-a existat vreo naţiune care să fie distrusă, poporul ei risipit până la marginile pământului şi apoi, după aproape două mii de ani, să fie adunat din nou în patria lui şi restabilit ca naţiune. Smochinul revenind la viaţă, înfrunzind, reprezintă Israelul revenind la viaţă ca naţiune şi primind tot mai mult din favoarea lui Dumnezeu.

Matei 24:32, Marcu 13:28 şi Luca 21:29, 30 spun că atunci când “smochinul înfrunzeşte, voi singuri cunoaşteţi că vara este aproape”. Matei şi Marcu continuă spunând: “Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea (Noul Testament grec-englez de A. Marshall şi Noul Testament de G. M. Lamsa) este aproape, la uşi”. Unii traducători redau acest cuvânt ea, din Matei 24:33 şi din Marcu 13:29, prin El, şi pe această bază mulţi cred că versetul vrea să spună că atunci când Israelul (smochinul) înfrunzeşte, nu “ea”, ci “El” (Cristos) este aproape. În mod clar această susţinere nu este corectă. “Ea” se referă la “vara” din versetul precedent. Când smochinul înmugureşte, atunci “vara este aproape”. Vara este timpul de favoare al Împărăţiei pe pământ, care urmează nimicirii ordinii sociale prezente de către Cristos. Cristos este deja aici când smochinul se întoarce la viaţă. Prezenţa Sa aduce restabilirea lui Israel şi nimicirea lumii rele din prezent, ca să facă loc Împărăţiei Sale care va stăpâni de la râuri până la marginile pământului.

Putem noi fi siguri că traducerea corectă este “ea” şi se referă la Împărăţie şi nu la Cristos? Este minunat cum Biblia îşi este propriul ei interpret. Biblia interpretează un cuvânt cheie printr-o relatare paralelă.

Cuvântul “ea” din Matei şi Marcu este înlocuit în relatarea din Luca 21:29-31 cu expresia “împărăţia lui Dumnezeu”. Compară Luca 21:29-31 cu Matei 24:32, 33 şi Marcu 13:28, 29.

“Şi le-a spus o pildă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape.”” Luca 21:29-30.

Mulţi creştini vor fi de acord că smochinul, Israelul restabilit, este cel mai mare semn din profeţia Domnului nostru. De fapt, reapariţia Israelului pe harta lumii este o dovadă că Cristos este prezent.

Ierusalimul nu mai este călcat în picioare

“Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

Ierusalimul din acest pasaj a fost interpretat în general în două feluri. Primul: “Ierusalimul” este oraşul literal, de aceea extinderea maximă a împlinirii ar fi 1967, când vechiul oraş, Ierusalimul biblic, a fost cucerit şi a devenit parte din statul modern Israel.

Cealaltă interpretare este că “Ierusalimul” este simbolul poporului evreu, iar împlinirea a început când ca rezultat al primului război mondial a fost garantată o patrie naţională pentru evrei.

Încetarea călcării în picioare a Ierusalimului de neamuri a fost dată de Isus ca un semn al parousiei Sale. Parousia înseamnă prezenţă, nu venire. De aceea, oricare aplicare am atribui-o “Ierusalimului”, Cristos trebuie să fie prezent acum pentru că Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri.

Alte naţiuni noi

“Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc … .” Luca 21:29, 30.

Dacă smochinul este simbolul noii naţiuni a lui Israel, atunci este logic să conchidem că înfrunzirea tuturor celorlalţi copaci ilustrează naşterea altor naţiuni noi. Israelul şi toate celelalte naţiuni noi sunt semne ale prezenţei lui Cristos. Din 1948, peste optzeci de naţiuni noi s-au alăturat Naţiunilor Unite. Naşterea atâtor naţiuni noi este o dovadă în plus că Cristos S-a întors.

“Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”

Evenimentele din Daniel 12:4 au loc când Arhanghelul Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9) Se va ridica la Timpul Sfârşitului. 1 Tesaloniceni 4:16 arată că întoarcerea lui Cristos este însoţită de simbolul “glasul arhanghelului”. Prin urmare, evenimentele care urmează ridicării lui Mihail (arhanghelul) din Daniel 12 sunt dovezi că Domnul este prezent.

Primul automobil al lui Selden în 1877 a marcat un salt înainte în transporturi. Astăzi sunt peste două sute de milioane de automobile. Datorită mijloacelor de transport mereu în creştere, milioane de oameni îşi întretaie şi reîntretaie drumurile în jurul lumii. În ultima sută de ani, omul şi-a mărit viteza de deplasare de la 45 Km/h la 40.000 Km/h, de pe planeta noastră pe lună. În plus, complexitatea comunicaţiilor permite omului să vadă şi să audă instantaneu aproape oriunde în lume.

Dacă creşterea cunoştinţei din zorile istoriei şi până în anii 1800 ar fi notată cu cifra unu, atunci cunoştinţa s-a înmulţit de şaisprezece ori în ultimii zece ani. Acum o sută de ani, 90% din populaţia lumii nu ştia să citească şi să scrie. Astăzi ştiu să citească şi să scrie 40% din populaţia lumii. Astăzi trăiesc 90% din toţi oamenii de ştiinţă care au trăit vreodată. În ultimul deceniu s-au descoperit 50% din invenţiile lumii.

Cunoscutul istoric Barbara Tuchman observa: “Omul a intrat în secolul al nouăsprezecelea folosind numai propria sa forţă sau cea a animalului, suplimentată de cea a vântului şi a apei, cu mare parte din acestea intrând şi în secolul al treisprezecelea, sau, la drept vorbind, în secolul întâi. El a intrat în secolul al douăzecilea cu capacităţile sale în transporturi, comunicaţii, producţie, industrie, armament, înmulţite de mii de ori de forţa maşinilor” (Turnul cel mândru, Prefaţă, XVI). Călătoriile fără precedent şi creşterea cunoştinţei marchează prezenţa lui Cristos.

Relele sunt demascate ca niciodată înainte

“De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor.” 1 Cor. 4:5.

Niciodată în analele istoriei n-au fost interogaţi, criticaţi şi demascaţi la bara justiţiei publice oamenii bisericii, oamenii de stat, din guvern, capii industriei, liderii de sindicat. În ciuda efortului lor hotărât de a evita interogatoriul, ei sunt obligaţi să suporte procesul. Nu există o singură ţară civilizată pe pământ în care să nu se fi făcut publice cazurile de corupţie în locurile înalte, în lumea politică, economică, financiară şi chiar religioasă. Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acestea nu este că s-au întâmplat, deoarece corupţia este veche precum istoria omului, ci că n-au putut fi tăinuite. Au încercat să le ţină ascunse cât au putut, dar n-au reuşit. De ce? Trăim în timpul când lucrurile ascunse ale întunericului sunt descoperite. Un alt exemplu sunt statele totalitare, unde conducătorii n-au putut preveni demascarea lor şi a metodelor lor. Demascarea corupţiei, abuzurilor de toate felurile şi tiraniei în toată lumea este o altă dovadă că suntem în timpul întoarcerii Domnului nostru şi al sfârşitului acestui veac.

Credinţă puţină pe pământ

“ … Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). “ … Şi pentru arătarea şi împărăţia Lui … căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă … şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” 2 Tim. 4:1-4.

Necredinţa este larg răspândită, de la catedra universitară până la amvon. În biserica declarată a lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei, îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile omeneşti îi iau locul. Chiar şi fanteziile păgâne înfloresc în locuri în care înainte n-aveau ce căuta.

Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a scos la iveală că peste o treime dintre aceştia nu puteau declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu; 31% nu credeau că există viaţă după moarte; 62% nu credeau că miracolele s-au întâmplat după cum susţine Biblia; 77% nu credeau că există de fapt diavol şi 87% respingeau conceptul Bibliei despre păcatul moştenit. Zilele noastre sunt într-un contrast atât de marcant cu trecutul, încât istoricii bisericii le numesc era postcreştină. Această lipsă de credinţă pe scară largă denotă faptul că Fiul Omului a venit.

Semne ale zilelor din urmă

“În zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (materialsim) … nemulţumitori, fără evlavie … neînduplecaţi, defăimători neînfrânaţi (dedaţi la droguri şi la violenţă), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” 2 Tim. 3:1-5.

Aceste versete sună ca titlurile articolelor de ştiri din ziarele secolului al douăzecilea. Încă un cuvânt despre unul din aceste semne:

“Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Această scriptură se împlineşte în mod remarcabil prin concepţia predominantă în ziua de astăzi. Hedonismul, concepţia care susţine că scopul şi obiectivul vieţii este plăcerea, nu este nouă. Dar astăzi, pentru prima dată, a fost în mod general acceptată în lume. Condiţiile prezise în 2 Timotei 3:1-5 sunt o dovadă în plus că ne aflăm în “zilele din urmă” ale acestui “veac rău de acum”.

Conflictul între muncă şi capital

“Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi … bogăţiile voastre au putrezit … şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră … v-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor.” Iacov 5:1-4.

Grevele şi protestele, strigătele lucrătorilor pentru plata lor, sunt semne ale zilelor din urmă. Le auzim crescând în mod constant. După cum am văzut din 2 Petru 3:3, 4, aceste “zile din urmă” sunt în timpul parousiei sau prezenţei (tradus greşit “venire”) a lui Cristos. Profitul imens al industriaşilor şi capitaliştilor s-a îngrămădit până “în zilele din urmă”. “DOMNUL Oştirilor” a auzit strigătele lucrătorilor. De la întoarcerea Domnului, mare parte din nedreptatea făcută muncitorilor a fost corectată. Protecţia drepturilor muncitorilor este un fenomen al timpului nostru. Să ne gândim la timpul când grevele muncitoreşti erau înăbuşite în sânge cu forţa armelor, pentru a le trece oamenilor pofta să se revolte. Exemple avem din belşug în istoria noastră şi a tuturor popoarelor.

Niciodată înainte în toată istoria umană n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face presiuni asupra conducerii pentru salarii mai mari şi pentru condiţii de muncă mai bune. Dar atât capitalul cât şi munca sunt marcate de acelaşi păcat, al egoismului. Muncitorii vor continua să-şi ceară tot mai mult drepturile, atât pe cele reale cât şi pe cele închipuite. Conducerea va ceda doar o parte din profituri şi lupta de moarte va continua. Această echilibrare a balanţei dreptăţii între capital şi muncă indică “zilele din urmă” din Iacov 5:1-4. Alt semn că Cristos S-a întors.

Revoluţie şi anarhie

“Căci ziua DOMNULUI este aproape, căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. În ziua jertfei DOMNULUI voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea, voi pedepsi pe toţi aceia care sar peste prag, pe cei care umplu de violenţă şi înşelăciune casa stăpânului lor.” |ef. 1:7-9.

De-a lungul Erei Creştine, vorbind din punct de vedere economic, au existat în esenţă două clase: “avuţii şi neavuţii”. Faptul că acum există o clasă de mijloc mare, este o particularitate a timpului nostru şi ne plasează în Ziua Domnului. De secole, cei bogaţi au fost de partea bisericii şi statului în exploatarea maselor.

Noi suntem în Ziua Domnului despre care vorbeşte |efania. Ca să compenseze exploatările din trecut, Domnul revenit a pregătit o jertfă din acumulările lacome ale celor bogaţi. Şi oaspeţii (masele) au fost invitaţi să ia parte. Această nivelare economică a avut ca rezultat formarea clasei de mijloc din zilele noastre.

Demonstraţiile, revoltele, conflictele între muncă şi capital se vor înrăutăţi treptat în ziua prezenţei Domnului până când se vor sfârşi într-o anarhie completă. Deja anarhia este aproape de suprafaţă — gata să izbucnească la cea mai slabă provocare.

În timp ce Domnul echilibrează balanţa dreptăţii pentru relele trecutului înfăptuite de clasa proprietarilor, cei din clasa exploatată, prin cererile lor nejustificate şi prin violenţă, dau dovadă că nici ei n-au ceva mai bun de oferit. Pentru că ideologiile lor sunt pătrunse de egoism şi lipsuri, ei nu vor realiza decât un lucru: nimicirea ordinii noastre sociale.

Evenimentele pe care le prezice |efania au loc în Ziua Domnului. Amploarea profeţiei exclude posibilitatea desfăşurării lor într-o zi de 24 ore — sau într-o perioadă mai scurtă. Masele sunt invitate să se împărtăşească din excesul economic al celor bogaţi, şi este necesar timp pentru a se descoperi înşelarea şi violenţa celor exploataţi în revolta lor împotriva ordinii stabilite.

Întreaga orientare revoluţionară a zilelor noastre, cu erupţiile ei periodice de violenţă, este un alt semn că Domnul S-a întors.

Războaie şi pregătiri de războaie

“Pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe. Cel slab să zică: “Sunt tare!” Grăbiţi-vă şi veniţi … şi strângeţi-vă!” Ioel 3:9-11.

Ioel 3:1 identifică timpul evenimentelor din acest capitol, şi anume în timpul strângerii din nou a lui Israel. Cum s-a văzut deja, strângerea din nou a lui Israel este o dovadă a prezenţei lui Cristos; de aceea, în zilele întoarcerii lui Israel, războaiele şi intensificarea pregătirilor de războaie sunt un semn în plus al prezenţei lui Cristos. Un fenomen al erei noastre sunt cele două războaie mondiale, care au afectat fiecare colţ al lumii.

Sociologul Andreski, un cunoscut expert în materie de războaie, scria: “Secolul nostru a fost până în prezent mult mai războinic decât cel precedent”. Revista Time scria în luna martie 1970, că de la începutul secolului al douăzecilea au murit în războaie o sută de milioane de oameni, în timp ce în secolul al nouăsprezecelea au murit numai trei milioane opt sute patruzeci şi cinci de mii. Războaiele şi pregătirile intensificate de războaie sunt o altă dovadă a întoarcerii lui Cristos.

“Cel slab să zică: “Sunt tare!””

Scriptura precedentă din Ioel 3:10 arată că în timpul intensificării războaielor şi pregătirilor de războaie naţiunile slabe spun “sunt tare”. Secole de-a rândul naţiunile mai slabe au împlinit şi satisfăcut poftele naţiunilor mai puternice de teama posibilelor consecinţe. În zilele noastre s-au schimbat lucrurile. La Naţiunile Unite, naţiunile mai slabe se ridică în faţa marilor puteri, înfruntându-le verbal şi influenţându-le ca niciodată înainte. Judecata opiniei mondiale şi politica de forţă limitează hărţuirea naţiunilor mai slabe de către marile puteri.

Cea mai mare putere din lume, Statele Unite, a trăit pe propria piele experienţa dureroasă când “cel slab” a spus “sunt tare!” Este bine cunoscut faptul că în repetate războaie Statele Unite n-au putut duce un război total de frica consecinţelor opiniei mondiale. Sugrumarea economiilor marilor puteri mondiale de către ţările mici, bogate în petrol, este o altă împlinire a acestui semn.

Faptul că naţiunile slabe spun “sunt tare”, este o altă dovadă că Cristos S-a întors.

“Pace şi linişte”

“Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ. … Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei … .” Luca 21:26; 1 Tes. 5:2, 3.

“Ziua Domnului” este marcată de strigătul de pace al naţiunilor pline de teamă care se adună în conferinţe, dar fără folos. Strâmtorarea vine asupra lor în spasme, ca “durerile peste femeia însărcinată”.

În 1907 a fost stabilit un tribunal mondial la Haga, în Olanda, pentru a arbitra disputele internaţionale. Războiul a fost scos în afara legii. “Pacea şi liniştea” au fost asigurate. Apoi lumea a fost zguduită de primul război mondial, cu un impact nemaiîntâlnit în istoria lumii, când întreaga ordine mondială a început să se năruie. În 1938 Neville Chamberlain l-a “domolit” pe Hitler cu o parte din Cehoslovacia şi s-a întors în Anglia spunând, “pace în timpurile noastre”. La puţin timp după aceea, naţiunile s-au încăierat în al doilea război mondial.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-a mai fost o asemenea frenezie de eforturi de pace, atât la nivelul Naţiunilor Unite cât şi la nivelul negocierilor între naţiuni individuale. Războaiele şi distrugerile neaşteptate continuă să erupă din când în când şi avem exemple din belşug. Aceste dureri de naştere, pricinuind căderea acestei ordini, vor da naştere Împărăţiei lui Cristos, exact aşa cum a promis El. Eforturile de pace fără precedent dovedesc prezenţa lui Cristos.

“Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” Mat. 24:21, 22.

Acest necaz fără precedent este un semn al parousiei (prezenţei, nu venirii) lui Cristos. Creştinii veghetori discern faptul că Cristos este prezent invizibil în timpul acestui “necaz aşa de mare”. De aceea necazul nu poate să se refere la o perioadă de şapte ani între “o răpire tainică” şi întoarcerea Sa vizibilă.*

Istoricii sunt de acord că suntem într-un timp de necaz fără precedent. De exemplu:

“Uitându-ne în urmă din poziţia avantajoasă a prezentului, vedem că izbucnirea primului război mondial a introdus în secolul al douăzecilea “timpul de necaz” … din care civilizaţia noastră n-a ieşit încă în nici un caz. Direct sau indirect, toate convulsiile ultimei jumătăţi de secol provin de la 1914 şi de la Saraievo: cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, ridicarea şi căderea lui Hitler, continua frământare din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, lupta pentru putere între lumea comunistă şi a noastră … .” (Edmond Taylor, Căderea dinastiilor, Doubleday, N.Y., 1963, pag. 16.)

Am văzut că războaiele din secolul al douăzecilea au costat viaţa a o sută de milioane de oameni, dar războaiele fără precedent sunt numai un aspect al acestui mare necaz. Necazul, ca rezultat al prezenţei lui Cristos, este pretutindeni. Niciodată n-a fost atât de larg răspândit şi de intens.

Explozia demografică: Înainte de anul 1650, populaţia s-a dublat la fiecare mie de ani; s-a dublat în 1850 (după două sute de ani); s-a dublat iarăşi în 1930 (numai după optzeci de ani); s-a dublat iarăşi în 1965 (numai după treizeci şi cinci de ani). În 1990 populaţia lumii era de 5,5 miliarde. Până în 2000 a crescut cu un miliard. Anual mor de foame până la cincisprezece milioane. Există treizeci de milioane de refugiaţi şi o sută de milioane fără locuinţă. În fiecare zi mor de foame patruzeci de mii de copii din ţările lumii a treia, în timp ce americanii cheltuie nouă sute de milioane de dolari anual pentru a hrăni câini şi pisici.

Poluarea: În Statele Unite trăieşte 5% din populaţia lumii, dar aruncă anual două sute nouăzeci de milioane tone deşeuri toxice, folosesc 26% din petrolul lumii, eliberează 26% din nitraţii din lume şi 22% din bioxidul de carbon din lume. Deşeurile solide toxice, radioactive şi chimice, contaminează râurile, lacurile şi oceanele. Poluanţii aerului proveniţi din gazele de eşapament şi din industrie produc boli. Numărul oamenilor care mor de boli respiratorii se dublează la fiecare cinci ani. Cancerul de piele cauzat de subţierea stratului de ozon creşte rapid. Ploile acide produc distrugerea pădurilor, care la rândul ei produce “încălzire globală”. Acest efect de seră ar putea topi gheaţa polară, producând creşterea nivelului oceanelor şi ştergerea completă a mii de kilometri de zone dens populate de pe coastă, care ar afecta două miliarde de oameni. Aceasta ar creşte de asemenea dramatic variaţiile de temperatură, care ar atrage după sine secetă şi transformarea zonelor productive în deşert şi ca atare crize de alimente. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de faptul că explozia demografică ar putea grăbi efectele încălzirii globale. Schimbările drastice de climă şi dezastrele economice ar putea atrage după sine războaie pentru supravieţuire.

Crima şi violenţa continuă să crească. În Statele Unite armele automate sunt la îndemâna copiilor. Se estimează că o sută de mii de copii duc arme la şcoală. În oraşele mari se face control la intrarea în şcoală şi coridoarele sunt supravegheate de patrule de poliţie. Există o creştere a criminalităţii în rândul copiilor din toate rasele. Mai demult hoţii furau şi fugeau. Acum bat victima, o violează şi o ucid. Părinţii îşi ucid copiii, copiii îşi ucid părinţii.

Drogurile: războiul împotriva drogurilor este pierdut pentru că profiturile uriaşe corup. În Statele Unite 2,2 milioane sunt dependenţi de droguri tari. În oraşul New York o persoană din patruzeci este dependentă de droguri. Este oare de mirare că rata criminalităţii creşte?

Mişcarea naţiunilor — o altă profeţie remarcabilă

“Vai de cei care doresc “ziua DOMNULUI!” Ce aşteptaţi voi de la ziua DOMNULUI? Ea va fi întuneric, şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe. Nu va fi oare ziua DOMNULUI întuneric, şi nu lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?” Amos 5:18-20.

În profeţia lui Amos fuga omului reprezintă experienţele lumii în “timpul de necaz” întunecat. În zorile erei noastre Marea Britanie conducea cel mai întins imperiu de pe pământ. Leul din această profeţie, simbolul naţional al Angliei, ilustra în mod potrivit puternica naţiune care a devorat (colonizat) naţiunile mai slabe. Strânsoarea sufocantă a colonialismului a dus la fuga spre altă formă de guvernare.

Omul din Amos 5:19 a scăpat de leu, dar a dat peste un urs — o formă de guvernare diametral opusă lăcomiei acaparatoare a colonialismului — comunismul! Fosta Uniune Sovietică, “ursul” din profeţia lui Amos, i-a oferit omului altă speranţă de securitate în acest timp de necaz. Neputinţa comunismului de a salva omul s-a dovedit prin căderea acestuia. Naţiunile caută acum altă speranţă de securitate — naţionalismul.

Intrarea în “casa” naţionalismului n-a fost deloc confortabilă pentru lume. Bosnia, Serbia, Germania şi alte naţiuni au căutat securitate în naţionalism, suferind război civil, pagube economice, creşterea urii şi alte rele. În timpul presupusei securităţi a ultranaţionalismului (se vor reuni biserica şi statul?) poporul îşi va pune mâna pe perete. Căutând linişte în structura sprijinitoare a guvernării umane, va fi muşcat de şarpe. Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan, care odată a înşelat neamurile că ele erau împărăţia lui Cristos (Apoc. 12:9), va muşca din nou. Atunci neamurile vor simţi mustrarea lui Dumnezeu în marele timp de necaz.

Mişcarea naţiunilor este încă un semn al “zilei Domnului”, ziua prezenţei lui Cristos.

Există multe alte semne care atestă că Cristos S-a întors deja, dar cele pe care le-am analizat sunt mai mult decât potrivite pentru a lămuri subiectul. “Care va fi semnul parousiei (prezenţei) Tale?” Faptul că am văzut aceste semne împlinite în zilele noastre dovedeşte că trăim în timpul prezenţei secrete a lui Cristos — perioada dinaintea celei în care “orice ochi Îl va vedea”.

 CAPITOLUL III

De ce sunt în necunoştinţă unii creştini

Luca 21:34-36 avertizează că la întoarcerea lui Cristos unii creştini sunt în necunoştinţă de prezenţa Sa. Această “zi” vine ca o cursă peste două tipuri de creştini. Unii sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, iar alţii neglijează Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, pentru a urma pe conducători care-i îndrumă greşit.

Studiaţi Luca 21:34-36. Amintiţi-vă că acest capitol vorbeşte despre semnele prezenţei a doua a lui Cristos şi remarcaţi cum creştinii veghetori sunt pregătiţi când vine ziua Domnului asupra lor, în timp ce lumea şi creştinii neglijenţi nu sunt pregătiţi.

Domnul nostru spune: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi (creştinii) fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului (lumea). Vegheaţi (asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului profeţiei) deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”.

În Biblia Revizuită, expresia din versetul 36, “ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi”, este o traducere greşită. În Cornilescu este redată corect prin “rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla”.

Ideea din greacă este că creştinii care veghează şi se roagă vor primi putere să treacă prin necazurile din perioada timpurie a acelei “zile”. Remarcăm că Biserica este încă pe pământ. Puterea nu este necesară într-o experienţă de care Domnul te scuteşte, dar Domnul îţi dă putere ca să înduri pericolele pe care creştinii trebuie să le întâmpine în strâmtorare. Totuşi, creştinii neglijenţi sunt prinşi în cursă de aceste pericole. Remarcăm bine implicaţia acestui verset. Creştinii credincioşi sunt aici în timpul unei părţi din perioada de strâmtorare, dar sunt susţinuţi de puterea Domnului.

Biserica trăieşte o parte din   strâmtorare

Naum 1:5-8 confirmă acest gând. Versetul 5 arată că munţii se clatină, dealurile se topesc şi toată lumea se cutremură de prezenţa Domnului. Versetul 6 pune întrebarea: “Cine poate sta împotriva indignării Lui?” Versetul 7 răspunde la această întrebare: “DOMNUL este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El”. “Ziua de necaz” (a se vedea şi Dan. 12:1; |ef. 1:14, 15), care însoţeşte prezenţa Domnului nostru, găseşte Biserica încă aici pe pământ. Şi Domnul este locul lor de scăpare în timpul acestei strâmtorări; în timp ce, în versetul 8, El va urmări pe vrăjmaşii Lui cu nişte valuri ce se varsă peste mal şi cu întuneric.

Studiaţi Psalmul 46:1-6, unde este vorba despre perioada de strâmtorare, care pune capăt lumii prezente. În timp ce pământul se răstoarnă, în timp ce munţii se zguduie în inima mărilor, în timp ce marea spumegă, în timp ce munţii se cutremură, găsim în versetul 4 că Biserica, “cetatea lui Dumnezeu”, este încă pe pământ. De ce oare “ea nu se va clătina” în timpul strâmtorării? Fiindcă este cu Cristos în ceruri? Nu! “Dumnezeu este în mijlocul ei”, în timp ce ea este încă aici pe pământ. Biserica n-ar avea nevoie de această protecţie dacă ar fi deja luată acasă, dar are nevoie de protecţie în timpul necazului, câtă vreme este aici. Dumnezeu o va ajuta nu numai în fazele timpurii, dar, în plus, El “o ajută în revărsatul zorilor”. Biserica va trece numai prin prima parte a strâmtorării înainte de schimbarea învierii. Aceasta nu se poate referi la “sfinţii care vin din strâmtorare”, fiindcă numai Biserica, mireasa lui Cristos, este simbolizată în Scripturi prin cetatea lui Dumnezeu (compară Ps. 46:5 şi Apoc. 21:2).

O privire mai adâncă asupra naturii strâmtorării arătate în Psalmul 46 se obţine din sensul cuvântului munte aşa cum este folosit în Biblie. În Ieremia 51:24, 25, poporul Babilonului, datorită multor victorii militare, este numit un “munte nimicitor”. Vorbind despre naţiunile care s-au împotrivit lui Israel, Isaia 41:15 afirmă că Israel “va treiera munţii” şi “va face dealurile ca pleava”. În Daniel 2:35, 44, 45 se vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre “un munte mare care a umplut tot pământul”. Astfel vedem că în limbaj biblic munţii sunt simbolul împărăţiilor sau naţiunilor. Apa este adesea simbolul oamenilor (a se vedea Apoc. 17:15). Marea spumegândă ar reprezenta elementele agitate şi anarhiste ale omenirii. Când se spune în Psalmul 46, “chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii” şi “s-ar zgudui munţii în inima mărilor”, înseamnă că “marea strâmtorare” va avea ca rezultat nimicirea naţiunilor de către elementele anarhiste ale societăţii.

O altă dovadă că Biserica este încă aici în timpul unei părţi din strâmtorare se găseşte în Matei 24:21. Ne amintim că în Matei 24 sunt prezentate o serie de semne sau evenimente care arată nu venirea iminentă, ci prezenţa tainică a lui Cristos. Veghetorii credincioşi vor discerne aceste semne ale prezenţei lui Cristos. În Matei 24:21 se vorbeşte despre o perioadă de necaz fără precedent, care este unul din semnele prezenţei lui Cristos; şi veghetorii credincioşi vor vedea aceste semne. De aceea, o parte a Bisericii va fi pe pământ când începe strâmtorarea şi o va observa ca un semn al prezenţei lui Cristos.

Acestea sunt numai câteva scripturi care arată că Biserica va fi încă pe pământ în timpul unei părţi din strâmtorare.

Perioada de strâmtorare este de şapte ani?

Scripturile se referă în diferite moduri la perioada de strâmtorare, după cum urmează:

“Un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”, în Matei 24:21; “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, în Dan. 12:1; “o zi de necaz”, în Isaia 22:5, Obadia 14, Naum 1:7, Habacuc 3:16, |efania 1:15, Ezechiel 7:7. Este interesant de remarcat că nicăieri în aceste scripturi referitoare la necaz nu este menţionată o perioadă de şapte ani. Mulţi fundamentalişti nu ştiu că “strâmtorarea de şapte ani” este în mod greşit luată ca bază din Daniel 9:24-27 — un verset care n-are nimic de-a face cu “necazul” care încheie Veacul Creştin. (A se vedea Anexa B, pag. 71-74 pentru o analiză detaliată cu privire la “Originea şi evaluarea scripturală a Teoriei strâmtorării de şapte ani”.

CAPITOLUL IV

“Răpiţi împreună”

Pavel, vorbind despre arătarea Domnului nostru Isus Cristos, o numeşte “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce fericită nădejde într-adevăr, să fim în cele din urmă uniţi cu Cristos, mirele nostru iubit. Curând lupta se va sfârşi, truda şi suferinţa vor trece. Curând vom avea bucuria să-L vedem faţă în faţă şi să avem comuniune cu El de-a lungul eternităţii. Creştinii au aşteptat mult a doua venire a lui Cristos; ei s-au rugat cu ardoare pentru timpul când vor fi uniţi cu Cel pe care au ajuns să-L iubească atât de mult. Multe cântări au la bază gânduri înălţătoare despre acest moment glorios. Un cuvânt care reiese din această aşteptare bucuroasă este “răpirea”. Este bine însă să ne convingem dacă ideea populară despre răpire este scripturală sau nu. O examinare a scripturilor despre învierea sfinţilor arată că la întoarcerea lui Cristos sunt înviaţi “morţii în Cristos”; apoi, în perioada dintre întoarcerea Sa şi stabilirea deplină a Împărăţiei Sale, sfinţii în viaţă sunt adunaţi la El individual când mor, de-a lungul unei perioade de timp.

Ce spun Scripturile

1 Tesaloniceni 4:16, 17 descrie învierea sfinţilor la a doua prezenţă a lui Cristos. Să remarcăm ordinea în timp între învierea celor “morţi în Cristos” şi sfinţii în viaţă care sunt “răpiţi”.

“Căci Însuşi Domnul … Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei … ca să întâmpinăm pe Domnul … .”

Acest verset arată clar că mai întâi Cristos învie pe sfinţii care sunt “morţi”, care au adormit în moarte de la prima venire a Sa încoace. “Apoi” (după aceea, în greacă “epeita”) sfinţii în viaţă sunt “răpiţi” ca să-L întâmpine pe Domnul. Contrastul dintre “întâi” şi “apoi” arată o diferenţă în timp. Pavel nu ne spune aici cât de lungă este diferenţa în timp, dar alte scripturi o spun. Remarcaţi un alt punct important. În mod evident, expresia “răpiţi împreună cu ei” nu arată timpul, ci mai degrabă locul unde vor fi împreună, pentru că în 1 Tesaloniceni 5:10, acelaşi cuvânt grecesc hama este iarăşi tradus “împreună” şi arată clar locul. “Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Astfel, nimic din 1 Tesaloniceni 4:16, 17 nu indică faptul că “cei morţi în Cristos” şi Biserica în viaţă sunt luaţi în acelaşi timp.

Şi 1 Corinteni 15:51, 52 descrie cele două părţi ale învierii sfinţilor. “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la (în timpul) cea din urmă trâmbiţă.” Cuvântul “la” este o traducere slabă. Rotherham îl traduce corect “în timpul”. (Niţulescu de asemenea, “în sunetul” — n. e.) Expresia “cea din urmă trâmbiţă” implică faptul că înainte au fost şi alte trâmbiţe. Singurul alt loc în Noul Testament unde se face referire la trâmbiţe este Apocalipsa, unde sunt o serie de şapte trâmbiţe. Unii cred în mod greşit că trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 sună în timpul unei “răpiri tainice” şi este urmată de o “strâmtorare de şapte ani”, în timpul căreia, printre alte evenimente, cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sună în mod literal. Totuşi, din moment ce trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 este numită ultima trâmbiţă, ea trebuie să corespundă cu ultima din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta ar însemna că cele şase trâmbiţe de dinainte au sunat deja. Sunetul celor şase trâmbiţe evident nu este literal, deoarece acest sunet trebuie să atragă atenţia întregii lumi. De aceea, putem conchide în mod raţional că cele şase trâmbiţe sunt simbolice. Şi dacă primele şase sunt simbolice, atunci şi a şaptea este simbolică. Dovada scripturală că trâmbiţa în sens simbolic este o vestire a adevărului va fi tratată mai târziu. În această perioadă de sunare a ultimei trâmbiţe va avea loc învierea Bisericii. “Ziua Domnului” este şi “ziua în care va răsuna cornul” (|ef. 1:15, 16). Această trâmbiţă simbolică, vestirea adevărului, sună în timpul întregii “zile a Domnului”.

“Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi”

Unii au dormit în moarte până la învierea lor la întoarcerea Domnului. Dar creştinii care trăiesc în timpul prezenţei lui Cristos sunt schimbaţi într-o clipeală de ochi, fără să doarmă în moarte. Fiecare, în momentul morţii, este ridicat la nemurire.

Apocalipsa 14:13 ne dă elementul timp al învierii sfinţilor care sunt în viaţă la întoarcerea lui Cristos: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul … ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Toţi sfinţii, chiar şi cei care trăiesc astăzi, sunt consideraţi “morţi” în acest text.

“Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. 3:3). Aceşti “morţi” mor. Prin cuvintele “de acum încolo” este indicat un punct în timp. Punctul în timp este întoarcerea lui Cristos. Versetele precedente descriu evenimentele din timpul prezenţei lui Cristos; apoi Apocalipsa 14:13 vorbeşte despre ceva ce are loc “de acum încolo”, adică de la întoarcerea lui Cristos. Ferice de sfinţii care mor din acel moment încolo, pentru că, deşi se odihnesc de muncile lor în trup, ei nu trebuie să aştepte în somnul morţii. “Faptele” lor îi urmează imediat ce sunt înviaţi ca să-L întâmpine pe Domnul. Astfel vedem că aceste versete învaţă învierea sfinţilor adormiţi la întoarcerea Sa; şi apoi o înviere individuală a sfinţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce fiecare moare şi este schimbat “într-o clipeală din ochi”.

Problema citării parţiale

Spre a se dovedi adunarea instantanee a sfinţilor în viaţă la Cristos, în văzduh, se folosesc unele versete din Marea Profeţie a Domnului nostru. Se va vedea însă că acestea n-au nimic de-a face cu luarea la cer a sfinţilor în viaţă.

“Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată; doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34-36.

Acesta este un exemplu clasic al pericolului citării parţiale. În baza acestei citări parţiale s-ar putea gândi că cei care sunt luaţi sunt răpiţi la cer, dar versetul 37 exclude această posibilitate:

“Şi răspunzând, ucenicii i-au zis: “Unde, Doamne?” Iar El le-a spus: “Unde va fi trupul, acolo se vor strânge şi vulturii”.”

Curiozitatea ucenicilor a fost stârnită de afirmaţia lui Isus că doi oameni vor fi în anumite situaţii şi unul va fi luat. Ei au întrebat în mod specific unde vor fi luaţi. Remarcaţi că Isus n-a spus că ei vor fi răpiţi împreună cu El la întoarcerea Lui. Răspunsul Lui este: “unde este trupul, acolo se strâng vulturii”. Unii cred că trupul la care se referă aici este trupul lui Isus. Dar Matei 24:28 specifică faptul că trupul la care se adună vulturii este un trup mort sau stârv. Lecţia despre vultur din Iov 39:30 confirmă că aceasta este semnificaţia trupului. Mai mult, dacă trupul s-ar referi la trupul literal al lui Isus, atunci vulturii ar trebui să fie şi ei literali şi astfel pasajul n-ar avea nici un sens. Atât trupul cât şi vulturii sunt simbolici. Isus, evident, Îşi bazează această lecţie pe două caracteristici ale vulturilor, găsite în Iov 39:27-30: capacitatea vulturului de a-şi vedea prada (hrana) de departe şi voinţa lui de a merge la mare distanţă ca să-şi procure această hrană — unde este trupul (hrana), acolo va fi vulturul. Scripturile compară în această privinţă pe creştinii credincioşi cu vulturii. Ei au capacitatea să vadă sau să discearnă hrana spirituală de departe şi merg la distanţe mari ca să şi-o procure.

O masă îmbelşugată

Lecţia din Luca 17:34-36 este minunată. Ne amintim că Luca 17 şi Matei 24 sunt relatări ale Marii Profeţii a Domnului nostru în care El dă semne ale parousiei, prezenţei Sale. Biserica în viaţă nu poate fi răpită în momentul întoarcerii lui Cristos, pentru că ei vor fi aici pe pământ văzând semnele prezenţei Lui. Dar relaţia lor cu Domnul revenit este binecuvântată şi unică.

Capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa descriu şapte Biserici. Mulţi creştini care cred Biblia susţin ideea că acestea reprezintă şapte etape ale Bisericii de-a lungul Veacului Evanghelic. Către Filadelfia sau etapa a şasea, Domnul spune: “Iată, Eu vin curând” (Apoc. 3:11). Dar către Laodiceea sau etapa a şaptea a Bisericii, Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Apoc. 3:20.

La încheierea etapei a şasea a istoriei Bisericii, venirea Domnului este iminentă (“Iată, Eu vin curând”). Dar Domnul este de fapt aici în timpul celei de-a şaptea etape sau etapa Laodiceea a Bisericii. Dacă cineva bate la uşa noastră, el nu vine mai târziu, ci este prezent. Noi am putea refuza să auzim bătaia, sau am putea refuza să deschidem uşa, dar aceasta nu anulează faptul că acel cineva a sosit.

Tot aşa este şi cu Domnul nostru revenit. Semnele împlinite din Marea Profeţie a Domnului nostru sunt dovezi că ne aflăm în a şaptea sau în etapa Laodiceea a istoriei Bisericii, perioada în timpul căreia Domnul este prezent şi o parte din Biserică este rămasă aici pe pământ. Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm să înţelegem adevărul prezenţei Sale, sau chiar să refuzăm să deschidem uşa inimilor noastre Domnului revenit. Cu toate acestea, El este prezent fie că acceptăm, fie că nu.

Pentru cei care acceptă acest adevăr, este un mare ospăţ spiritual. Ei cinează împreună cu Domnul lor revenit. Acest ospăţ din adevăr, care trebuie să fie partea binecuvântată a Bisericii de pe pământ când Se întoarce Domnul, este de asemenea menţionat în Luca 12:37-40:

“Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi aşa. Să ştiţi că dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas ar veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

Biserica credincioasă va veghea pentru întoarcerea Domnului. Când El Se întoarce, ei recunosc aceasta şi El îi serveşte cu un ospăţ special din adevăr. Acest ospăţ nu este în cer. Din el se împărtăşesc servitorii veghetori pe pământ. Aceste versete descriu condiţiile binecuvântate ale creştinilor credincioşi care rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Domnului nostru. Când Domnul Se întoarce, clasa vulturilor, creştinii credincioşi, se vor aduna la acest ospăţ spiritual bogat. A doua lecţie este că vulturul poate vedea hrana de departe şi merge la mare distanţă ca să şi-o procure. Apocalipsa 18:1-5 relevă ce înseamnă această călătorie.

Fuga din Babilon

“După aceste lucruri am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare autoritate; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas puternic şi a zis: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase. Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!” Apoi am auzit în cer alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Apoc. 18:1-5.

Mulţi cred că îngerul puternic din primul verset este Domnul nostru revenit. Cuvântul grecesc angelos, care aici este tradus “înger”, înseamnă pur şi simplu “sol”. Apocalipsa 20:1-3 foloseşte de asemenea cuvântul “înger” sau “sol”, când se referă la Cristos venind din cer şi legându-l pe Satan. Maleahi 3:1-3, un pasaj paralel la Apocalipsa 18:1-5, vorbeşte despre Domnul nostru revenit ca despre “Solul legământului”.

Domnul nostru revenit, îngerul puternic din Apocalipsa 18:1, luminează pământul cu slava Sa. (Vom trata mai târziu şi alte versete care arată o mare lumină a adevărului în fiecare domeniu — ştiinţific, umanitar, filosofic, religios etc., care face să se cutremure pământul. Psalmul 97:1, 4.

Apocalipsa 18:2-4 arată că Domnul revenit are un mesaj împotriva Babilonului. Cei mai mulţi sunt de acord că Babilonul este sistemul creştin fals. Apocalipsa 17:5 indică atât un sistem mamă cât şi sisteme fiice. Prin urmare, Babilonul reprezintă un număr de sisteme creştine false. Remarcăm diferenţa între căderea Babilonului din Apocalipsa 18:2-4 înainte de a veni pedepsele peste el, şi distrugerea Babilonului din Apocalipsa 18:8 când vin pedepsele. De aceea, Domnul este prezent o perioadă de timp înainte de nimicirea Babilonului. Înainte de a Se întoarce, Domnul a încercat să “vindece” Babilonul (Ier. 51:9), dar el a refuzat să fie “vindecat”, şi când S-a întors l-a respins din favoare. Apocalipsa 18:2-4 se referă la căderea Babilonului din favoarea divină. Apoi în Apocalipsa 18:4, Domnul nostru revenit are un mesaj pentru toţi creştinii adevăraţi din Babilon: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”.

Domnul revenit a promis un mare ospăţ spiritual din adevăr, deşi cei mai mulţi creştini sunt în Babilon la întoarcerea Sa. Exact aşa cum vulturul poate vedea hrana de departe şi călătoreşte la mare distanţă ca să şi-o procure, tot aşa creştinii credincioşi vor discerne lipsa hranei spirituale din Babilon şi vor pleca. Ei trebuie să fugă din Babilon (Ier. 51:6) pentru a se bucura de ospăţul spiritual al Domnului revenit.

Aplicarea Apocalipsei 18:1-5 la începutul perioadei prezenţei lui Cristos, în timpul căreia sfinţii în viaţă sunt răpiţi treptat la Domnul, îşi găseşte confirmarea în Apocalipsa 14. Elementul timp şi mesajul din Apocalipsa 14:8 sunt exact aceleaşi cu cele din Apocalipsa 18:2.

“Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!”” Apoc. 14:8.

În perioada când se anunţă căderea Babilonului din favoare se aplică cuvintele “de acum încolo” din Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”. Am văzut deja că Apocalipsa 14:13 dovedeşte învierea individuală a Bisericii celei vii de-a lungul unei perioade de timp. Sincronizarea elementului timp din Apocalipsa 18:1-5 şi Apocalipsa 14 sunt dovezi în plus că la întoarcerea Domnului nostru are loc o înviere treptată a Bisericii în viaţă, nu o strângere instantanee la El.

Lecţia din Luca 17:34-37 este importantă pentru toţi creştinii care trăiesc acum în timpul prezenţei Domnului nostru. Vulturii din versetul 37 sunt simbolul creştinilor credincioşi. Şi patul, moara şi câmpul din versetele 34-36 sunt simbolice. Ele reprezintă diferite condiţii spirituale din bisericile nominale. Cei de la moară, de pe câmp, din pat, care sunt luaţi, îi reprezintă pe creştinii credincioşi. Când Se întoarce Domnul, El Îşi cheamă poporul afară din Babilon. El îi atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrana pentru care au vedere ascuţită şi poftă de ea. Cei veghetori şi vrednici sunt luaţi, adică părăsesc Babilonul, iar ceilalţi sunt lăsaţi să aibă parte de pedepsele care nimicesc Babilonul. Hrana de “adevăr prezent” oferită acum de Domnul nostru prezent îşi are efectul intenţionat, de a strânge pe sfinţii Săi prin ea şi la ea. Nu este strângerea mai multor oameni împreună sau într-o altă denominaţie, ci o strângere la Cristos, adevăratul şi singurul Domn şi Învăţător.

Încă o dovadă

Încă o dovadă că cel din pat, cel de la moară şi cel de pe câmp (Luca 17:34-36) nu simbolizează Biserica în viaţă răpită la cer, se găseşte în Luca 17:30-33.

“La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde o va păstra.” Luca 17:30-33.

Dacă, aşa cum cred unii, creştinii în viaţă sunt luaţi, răpiţi instantaneu, atunci cei care sunt luaţi n-au timp să aleagă sau să facă altceva. Acest lucru este contrar versetelor 30-33. Când Fiul Omului este descoperit, cel de pe câmp are posibilitatea să se întoarcă şi cel de pe acoperişul casei poate hotărî să   coboare în casă ca să-şi ia lucrurile. Aceste versete sunt în armonie cu Luca 17:34-37, unde, asemenea vulturilor, cel din pat, de la moară şi de pe câmp sunt strânşi la un ospăţ.

Când Domnul Se întoarce şi Îşi cheamă poporul afară din Babilon (bisericile nominale), cei de pe acoperişul casei (creştinii cu un grad mai mare de spiritualitate) ar trebui să plece imediat fără a mai lua nici o povară babiloniană cu ei. Şi chiar când fuga din Babilon este începută, nici unul să nu se întoarcă înapoi cum a făcut soţia lui Lot. Versetul 32.

Versetul 33 confirmă de asemenea că aceste versete se referă la o condiţie de separare aici pe pământ. Remarcăm că după ce cineva este luat, el tot mai are posibilitatea să se întoarcă. După ce începe strângerea, cursul faptelor sale va determina dacă îşi va pierde sau îşi va câştiga viaţa.

Din scripturile precedente, discutate în acest capitol, este evident că schimbarea instantanee şi învierea atât a celor în viaţă cât şi a celor morţi în Cristos în momentul întoarcerii Sale, nu este un concept scriptural. 1 Corinteni 15:50, 51 şi                               1 Tesaloniceni 4:16, 17 arată că toţi creştinii credincioşi care au murit înainte de a doua venire vor fi înviaţi ca să fie împreună cu Domnul lor la întoarcerea Sa. De la acel timp înainte, Apocalipsa 14:13 arată că membrii în viaţă ai Bisericii de pe pământ vor fi răpiţi în mod individual la Domnul lor revenit, pe măsură ce-şi termină cursul pe pământ. Multe scripturi arată că Domnul revenit Se va descoperi într-un mod foarte deosebit creştinilor credincioşi de pe pământ şi le va oferi un ospăţ bogat de adevăr spiritual.

CAPITOLUL V

“Orice ochi Îl va vedea”

Stabilind pe baze scripturale că a doua venire a lui Cristos începe cu o prezenţă ascunsă, invizibilă, care poate fi văzută numai de Biserică prin ochiul credinţei, se ridică în mod logic întrebarea: descoperirea viitoare pentru întreaga omenire implică vedere mintală, sau vedere literală?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să fie căutată armonia între aceste două declaraţii scripturale. Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, luate literal, ar putea fi interpretate în sensul că toţi oamenii Îl vor vedea pe Cristos revenit cu ochii naturali. Pe de altă parte, următoarele patru scripturi stabilesc cu claritate că după ce Cristos S-a înălţat la cer omenirea nu-L va mai vedea, nici n-ar mai putea să-L vadă cu ochiul natural.

(1) “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Aceasta este o afirmaţie clară a lui Isus chiar înainte de moartea şi învierea Sa, că lumea nu-L va mai vedea niciodată. Apoi El adaugă că “voi”, apostolii şi toată Biserica Îl vor vedea iarăşi. De ce? Pentru că “şi voi veţi trăi”. Aşa cum Cristos a fost înviat, la fel şi urmaşii Săi credincioşi vor fi înviaţi la a doua venire a Sa. “Lumea nu Mă va mai vedea.” Când Cristos Se va întoarce, lumea nu-L va mai vedea cu ochiul natural, dar urmaşii Săi Îl vor vedea când vor fi răpiţi împreună cu El în corpurile primite la înviere. 1 Ioan 3:2.

(2) Evrei 1:1-3 ne spune că Cristosul glorificat este reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui. Coloseni 1:15 vorbeşte despre Cristos, care “este chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Aceste scripturi ne arată că atunci când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, El a fost reprezentarea exactă a Tatălui. Din 1 Timotei 6:16 aflăm că Cristos “locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“. Dacă nici un om nu-L poate vedea pe Cristos după înălţarea Sa, pentru că El este reprezentarea exactă, slăvită a Tatălui ceresc, atunci nici un om nu-L poate vedea nici pe Cristosul slavei revenit.

(3) Fapte 22:6-8 şi 11-14 arată că o simplă sclipire din gloria Cristosului glorificat l-a orbit complet pe Saul din Tars. A fost nevoie de puterea lui Dumnezeu prin Anania pentru a i se reda şi numai parţial vederea lui Saul.

(4) Luca 17:20 arată că Împăratul Isus Se va întoarce neobservat. Capitolul 17 din Luca vorbeşte despre a doua prezenţă a lui Cristos, când El Se întoarce să-Şi stabilească împărăţia. Versetul 20 spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia”. Dacă întoarcerea lui Cristos ar fi văzută de oameni, atunci Împărăţia lui Dumnezeu ar fi şi ea văzută.

Literal sau simbolic?

Aceste patru scripturi arată că Cristosul glorificat nu va fi şi nu poate fi văzut la întoarcerea Sa. Totuşi, Apocalipsa 1:7 şi Matei 24:30 par să indice că întreaga omenire Îl va vedea pe Domnul revenit. Va fi aceasta prin vedere naturală sau prin înţelegere mintală (ca, de exemplu, când spunem, “văd, înţeleg ce vrei să spui”)? În calitate de creştini, nu ne putem permite să ne bazăm concluziile numai pe anumite scripturi şi să nu ţinem seama de altele care nu se potrivesc cu vederile noastre. Trebuie să acceptăm îndemnul “Străduieşte-te (studiază) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător … care împarte drept Cuvântul adevărului”. Singurul mod corect de a stabili ideea corectă a unei doctrine biblice este să se adune toate scripturile despre acel subiect şi apoi să se împartă drept, adică să se caute armonia lor. Numai atunci putem fi siguri de înţelegerea corectă. Dacă se adună toate scripturile asupra unui subiect, ele se vor armoniza, nu se vor contrazice.

Se admite în general că anumite scripturi sunt simbolice; de exemplu smochinul din Matei 24:32 care reprezintă naţiunea lui Israel şi vulturii din Luca 17:37 care simbolizează pe creştinii credincioşi. Problema este, cum să determinăm dacă un pasaj este literal sau simbolic. Ori de câte ori o interpretere literală încalcă raţiunea sau plasează pasajul în antagonism direct cu expresiile clare ale Scripturii, este un indiciu bun că pasajul trebuie considerat a fi figurat. Interpretarea lui ca simbol însă trebuie căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale.

Ne amintim că Ioan 14:19; 1 Timotei 6:16; Fapte 22:6-8, 11-14 şi Luca 17:20 sunt expresii clare care arată că Domnul nostru revenit nu poate fi văzut şi nu va fi văzut de ochiul uman. Aceste scripturi ar trebui citite şi recitite. Ele sunt expresii literale care nu pot fi luate simbolic.

Vederea mintală

Acum, în vederea analizării celeilalte grupe de scripturi (Mat. 24:30-31 şi Apoc. 1:7), care spun că toţi oamenii Îl vor vedea pe Domnul revenit, sunt ele literale sau simbolice? În ambele texte, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai. Următoarea definiţie este din Dicţionarul explicativ al Cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine:

OPTOMAI — a vedea; folosit (a) la modul obiectiv, cu referire la o persoană sau la un lucru văzut, sau (b) la modul subiectiv, cu referire la o impresie lăuntrică sau la o experienţă spirituală sau o ocupaţie mintală.

Astfel vedem că optomai poate însemna fie vedere literală, fie percepţie mintală. Cele ce urmează sunt exemple ale modului în care cuvântul grecesc optomai este folosit în Scriptură pentru a exprima înţelegere mintală:

Luca 3:6 — “Şi orice făptură va vedea (optomai) mântuirea lui Dumnezeu.” Noi nu vedem în mod literal mântuirea, ci o înţelegem.

Ioan 1:51 — “Apoi (Isus) i-a zis (lui Natanael): “Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea (optomai) cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.” Natanael n-a văzut niciodată literal aceasta. Într-o aluzie la scara lui Iacov, Isus spune că Fiul Omului va deveni adevărata scară de comunicare între cer şi pământ.

Încă trei exemple de optomai se găsesc în următoarele versete:

— Apocalipsa 19:10: “Fereşte-te (optomai) să faci una ca aceasta!”

— Matei 27:4: “Ce ne pasă nouă? … Treaba (optomai) ta.

— Matei 27:24: “Eu sunt nevinovat … Treaba (optomai) voastră.”

Aceste scripturi arată că în Biblie se foloseşte optomai, tradus “a vedea” în Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, cu sensul simbolic de înţelegere mintală.

O citire atentă a textului Matei 24:30-31 şi din Apocalipsa 1:7 relevă nişte termeni care arată că sunt simboluri, şi de fapt sunt folosiţi adesea în Biblie ca simboluri. De exemplu, în următorul citat din Matei 24:30-31, cuvintele folosite adesea în sens simbolic sunt date aici în caractere cursive: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea (optomai) pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului la cealaltă”.

Scriptura aceasta pur şi simplu nu poate fi luată literal. Pentru a o armoniza cu altele se cere o interpretare simbolică. De exemplu, unii aplică această scriptură la sfinţii în viaţă răpiţi cu Cristos la cer. Dar aici, în Matei 24:30-31, ei sunt adunaţi “de la o margine a cerului la cealaltă”. Dacă s-ar înţelege literal, sfinţii ar fi deja în ceruri când Se întoarce Cristos, şi această scriptură ar învăţa că sfinţii ar fi scoşi atunci din ceruri şi nu luaţi la ceruri. Aceasta exclude o interpretare literală a lui Matei 24:30, 31. Ea spune de asemenea că ei vor fi adunaţi din “cele patru vânturi”. Sunt adunaţi sfinţii din cele patru vânturi literale? Cei care susţin şi învaţă ideea populară despre răpire recunosc această problemă şi spun că cele patru vânturi şi cerurile din versetul 31 sunt simboluri ale faptului că Biserica va fi adunată din toate părţile pământului. Totuşi, aceasta prezintă o şi mai mare problemă. După ce regulă putem spune că “ceruri” este simbol în versetul 31, şi totuşi să insistăm că este literal în versetul 30, unde se menţionează “semnul Fiului Omului în ceruri” şi “venind pe norii cerului“? Matei 24:30-31 este ori literal ori simbolic; nu poate fi în două feluri. O aplicare literală nu are sens; de aceea ambele versete trebuie să fie în întregime simbolice.

Sensul simbolic al lui Matei 24:30-31

Cer şi ceruri sunt adesea simbolul sistemelor religioase corupte (2 Pet. 3:5-10; Isa. 34:4-5; Ioel 2:9-11). A vedea poate însemna percepţie mintală (Mat. 27:4, 24; Luca 3:6; Ioan 1:51; Apoc. 19:10). Norii reprezintă adesea necaz, ca în Ioel 2:1-2, un text paralel la Matei 24:30-31. Îngeri este tradus din cuvântul grecesc angelos care înseamnă literal sol şi se referă adesea la orice mesager al lui Dumnezeu (Apocalipsa 2 şi 3, cei şapte îngeri sau trimişi ai Bisericii). Trâmbiţele sunt adesea folosite ca simbol al vestirii adevărului (1 Cor. 14:8; Ioel 2:1).

Cu aceste simboluri în minte, cuvintele din Matei 24:30, 31 devin pline de sens. Aici Învăţătorul ne spune în versetul 30 că unul din primele semne sau dovezi ale întoarcerii Sale va fi în cer, adică în sistemele religioase corupte. Versetul 29 vorbeşte despre clătinarea puterilor cerurilor. Influenţele revoluţionare agnostice s-au infiltrat în biserici. Bătălia care a urmat între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat grav cerurile bisericii. Catolicismul a fost zguduit de asemenea. Fiul Omului vine pe “norii cerului”, adică în timpul acestui necaz care clatină bisericile. Relatarea lui Luca adaugă “strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”. Această strâmtorare mondială atât în biserici cât şi în lume va creşte în intensitate până când toate popoarele pământului se vor jeli din pricina ei. În cele din urmă “vor vedea (discerne) pe Fiul Omului venind pe norii” strâmtorării, adică îşi vor da seama că strâmtorarea este rezultatul întoarcerii Domnului nostru. În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:30 sunt clătinate, versetul 31 arată că Domnul revenit va “trimite pe îngerii (mesagerii) Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (sistemelor bisericeşti corupte) până la cealaltă”. Apocalipsa 18:1-4, un pasaj paralel, confirmă că această trâmbiţă este vestirea adevărului. Prin această mare vestire a adevărului, servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu vor chema poporul Domnului să iasă din Babilon.

Sensul simbolic al Apocalipsei 1:7

“Iată, El vine cu norii (într-un timp de strâmtorare) şi orice ochi Îl va vedea (optomai, discerne; pe măsură ce necazul se va intensifica, va deveni mai evident că ziua mâniei lui Dumnezeu a sosit), şi cei care L-au străpuns (naţiunea evreiască va discerne în mod deosebit prezenţa lui Cristos în faza din urmă a timpului de strâmtorare când ei vor fi scăpaţi de invazia mai multor popoare — Ezec. 38, 39; Zah. 12:10). Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui (pe măsură ce ziua mâniei se va intensifica, toţi vor avea parte de multă suferinţă şi durere).”

Apocalipsa 1:7 nu poate fi luat literal deoarece aceia care L-au străpuns în mod literal pe Isus au murit demult. Dacă “cei care L-au străpuns” simbolizează pe poporul evreu aflat în viaţă, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice.

Astfel găsim că Biblia nu se contrazice. Multe scripturi arată clar că Domnul revenit nu poate fi văzut în mod literal de om. În armonie cu aceasta, cele câteva scripturi care spun că omenirea Îl va vedea pe Cristos revenit, sunt evident simbolice şi arată o discernere mintală a prezenţei lui Cristos.

(O dovadă scripturală mai detaliată în legătură cu explicaţia simbolică a lui Matei 24:30-31, Apocalipsa 1:7 şi a tuturor celorlalte scripturi în care cuvântul “a vedea” arată percepţia mintală a întoarcerii lui Cristos, se găseşte în Anexa C, pag. 75-86).

CAPITOLUL VI

Omul păcatului

În a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel arată că două evenimente trebuie să preceadă a doua prezenţă a Domnului nostru: (1) o mare depărtare de la credinţa iniţială, apostolică; şi (2) apariţia omului păcatului, Anticristul (2 Tes. 2:3). Nici o interpretare a celei de-a doua veniri a Domnului nostru care nu reuşeşte să identifice aceste două evenimente n-ar trebui luată în serios. După ce am dovedit că Domnul nostru S-a întors deja, acum vom continua prin a arăta că omul păcatului a venit într-adevăr, împlinind fiecare detaliu al descrierii profetice.

Să remarcăm însă mai întâi dezacordul unora dintre vederile curente cu această profeţie. Unii pretind că Domnul Isus vine mai întâi în secret ca să-Şi ia sfinţii şi apoi apare omul păcatului. La acest punct este instructivă o examinare a unei erori făcute de Biserica timpurie. Recunoscând faptul că Cristos trebuia să vină în mod invizibil, ca un hoţ (1 Tes. 5:4; Apoc. 16:15), unii credincioşi din timpul lui Pavel au ajuns la concluzia că Isus era deja prezent şi că, prin urmare, învierea celor morţi în Cristos a avut loc deja (2 Tes. 2:1-2; 2 Tim. 2:18). Ca să corecteze această greşeală, Pavel a găsit necesar să-i sfătuiască: “Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră … ca şi cum ziua Domnului ar fi venit (în greacă, enistemi) chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tes. 2:2, 3). Remarcăm, prezenţa invizibilă a lui Cristos este precedată, nu urmată de descoperirea lui Anticrist. De asemenea, versetele 1 şi 3 arată că omul păcatului precedă două evenimente: (1) “venirea Domnului”; şi (2) “strângerea noastră laolaltă la El”. Aceasta elimină posibilitatea luării la cer a creştinilor înainte ca omul păcatului să fie descoperit.

Ar trebui să se observe mai departe că Pavel n-a încercat să le corecteze greşeala întrebându-i dacă l-au văzut pe Isus cu ochii lor naturali, sau au auzit o trâmbiţă literală, sau dacă au văzut un număr mare de creştini dispărând deodată. Dacă astfel de argumente ar fi fost potrivite, Pavel le-ar fi folosit cu siguranţă. Ideea de prezenţă invizibilă era deci corectă: Ziua Domnului va veni în linişte, ca un hoţ asupra lumii şi mulţi vor fi surprinşi de venirea ei neaşteptată (1 Tes. 5:2-4). Greşeala credincioşilor din zilele acelea nu era cu privire la ce să aştepte, ci când. Aşteptând cu mare nerăbdare întoarcerea lui Cristos, ca o împlinire a tuturor speranţelor lor, ei erau înclinaţi să accepte fără spirit critic orice învăţătură, până acolo încât să creadă că Domnul lor cel mult aşteptat era prezent, sau era aproape venit.

“Taina fărădelegii”

Să citim din nou 2 Tesaloniceni 2:3-8. În versetele 7 şi 8, Pavel numeşte pe “omul păcatului” “taina fărădelegii” şi spune că “ea”, nu “el”, începuse deja să lucreze în timpul lui. Acesta nu poate fi un om literal; acum ar fi în vârstă de aproape două mii de ani. De ce l-a numit Pavel “omul păcatului”, “taina fărădelegii”? Ne amintim de frumoasa taină despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 5:30-32, Coloseni 1:26-27 şi 1 Corinteni 12:12-28. Cristos nu este “un singur membru, ci multe”. După cum corpul uman este format din multe membre, tot aşa este şi corpul lui Cristos, Biserica. Comparaţia lui Pavel este clară. Exact aşa cum există o clasă tainică de credincioşi drepţi şi îndreptăţiţi care formează Cristosul, tot aşa există o clasă tainică a fărădelegii (lucrători răi) care formează Anticristul. Modul în care foloseşte Pavel expresiile “omul păcatului” şi “taina fărădelegii” din versetele 3, 7 şi 8 dovedeşte că el se referă la acelaşi lucru.

Originea omului păcatului

Pentru a trasa originea omului păcatului trebuie să începem chiar din timpul lui Pavel. Scriind Bisericii din Tesalonic, el i-a avertizat spunând: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte. Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit” (2 Tes. 2:7, 8). Principiul anticrist a găsit un pământ fertil în ambiţiile celor mari de a “stăpâni peste cei încredinţaţi lor” (1 Pet. 5:3) şi în dorinţa unora de a evita calea sacrificiului pe care a stabilit-o Isus. Când Imperiul Roman, cel care era piedica, şi-a încetat împotrivirea faţă de creştinism, acest spirit al ambiţiei lumeşti a înflorit rapid dând naştere papalităţii. “După cum aţi auzit că vine Antihrist” scrie Apostolul Ioan, “să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18). Subliniind că spiritul lui Anticrist lucra deja, în restul capitolului el continuă să dea sfaturi cum să scape de influenţa lui atunci când va veni.

Nici un protestant nu va nega că în primele secole ale Veacului Evanghelic a existat o “mare lepădare” de credinţa creştină adevărată. Ritualuri pompoase şi ceremonii complicate au înlocuit propovăduirea simplă a Evangheliei. Mântuirea nu mai era căutată numai prin sângele lui Cristos, ci prin apa sfinţită, moaştele sfinţilor, medalioane şi talismane, mătănii şi intervenţia Mariei. Mulţimile se îngrămădeau la templele păgâne convertite ca să se roage şi să se închine tot aceloraşi idoli pe care păgânii îi veneraseră cu puţin timp înainte. Numele statuilor au fost pur şi simplu schimbate din cele ale zeilor şi eroilor păgâni în cele ale martirilor şi sfinţilor creştini. Împăratul Roman, care, ca Pontifex Maximus (“conducător religios principal”), fusese capul tuturor preoţilor păgâni, şi-a cedat funcţia în favoarea Episcopului Romei, noul Pontifex Maximus. În timp ce împăraţii Romei pretinseseră că deţin cheile lui Ianus şi ale Cybelei, noii pontifi supremi, îmbrăcaţi la fel ca înainte-mergătorii lor, pretindeau că deţin cheile Sfântului Petru şi încercau să dovedească faptul că Apostolul Petru a fost Episcopul Romei; ceva cu totul neconfirmat de istorie.

Omul păcatului, apărut din apostazie aşa cum a prevăzut Pavel, s-a înălţat “mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Templul la care se referă Pavel nu este o clădire literală, ci este Biserica lui Dumnezeu, pentru că el declară altundeva: “Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Cor. 6:16). Înălţarea de sine a episcopilor Romei în templul (Biserica) lui Dumnezeu a fost peste măsură de extravagantă. Asumându-şi prerogative divine, ei pretindeau că orice fiinţă umană trebuie să se supună autorităţii lor. “Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”, a declarat Papa Inocenţiu al treilea (1198-1216 d. Cr.). Conciliul Lateran (1123 d. Cr.) l-a aclamat pe papa ca “Prinţul Universului”. Sfântul Bernard   (1090-1153 d. Cr.) a scris că “nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer nici pe pământ”. Şi Papa Nicolae (858-867 d. Cr.) s-a lăudat că Constantin îi “conferise papei denumirea de Dumnezeu, care deci, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Oricât de uimitoare sunt aceste pretenţii false, ele au înşelat întreaga lume creştină în timpul celei mai mari părţi a domniei întunecate a papalităţii (Apoc. 13:5, 6). Numai puţini credincioşi au scăpat de influenţa lor dăunătoare şi au rămas loiali adevăratului lor Domn şi Cap. Şi să se remarce că prefixul grecesc “anti” înseamnă nu numai “împotrivă” sau “opus”, ci şi “în locul”. (A se vedea concordanţa Strong sau Vine.) Astfel deci, Anticristul nu este pur şi simplu un împotrivitor al Domnului nostru şi al adevărului Său, ci un impostor, un uzurpator al poziţiei Sale. Chiar atribuind cele mai curate motive papilor, papalitatea ar fi totuşi Anticristul, pentru că, pretinzând a fi “vicarul lui Cristos” pe pământ şi “capul suprem al Bisericii”, fiecare papă la rândul lui şi-a aplicat sieşi promisiunile mesianice şi numele scripturale. Chiar şi împăraţilor li se cerea să sărute degetul de la picior al papei, ca presupusă împlinire a Psalmului 2:12, “sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie”.

Sistemul — nu indivizii

Desigur, noi nu vrem să spunem că vreunul dintre papi a fost Anticristul, şi cu atât mai puţin că fiecare catolic sau fiecare papă este un om al păcatului. Ceea ce afirmăm este că omul păcatului, Anticristul, “taina fărădelegii” este sistemul papal, nu o persoană.

Anticristul în alte profeţii

În general se recunoaşte că “cornul mic” al celei de-a patra fiare din Daniel 7 şi leopardul din Apocalipsa 13 sunt simbolul lui Anticrist. Întrebarea este dacă acestea reprezintă un om al păcatului literal sau un sistem. Unii cred că cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă patru împărăţii. A patra fiară este Imperiul Roman şi “cornul mic” al acestei fiare reprezintă o singură persoană care este omul păcatului. Totuşi ei pretind că leopardul din Apocalipsa 13 nu simbolizează o împărăţie, ci un om al păcatului personal, iar cele zece coarne ilustrează zece guverne care susţin pe acest dictator mondial.

Aici ne confruntăm cu o încălcare elementară a interpretării scripturale. Când Biblia identifică un simbol, a da simbolului un alt înţeles înseamnă a păşi pe teren nesigur. Daniel 7 afirmă clar că fiarele reprezintă împărăţii şi numeşte împărăţiile: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Prin ce logică fiarele din Apocalipsa sunt simboluri ale unui individ, când fiarele din Daniel sunt în mod evident împărăţii? De asemenea, nu este oare inconsecvent a pretinde că acel “corn mic” din Daniel este un om, în timp ce coarnele din Apocalipsa sunt împărăţii? Consecvenţa cere o aplicare uniformă a fiarelor şi coarnelor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa.

Daniel capitolul 7 

Câteva fapte privitoare la “cornul mic” dovedesc că Anticristul este un sistem şi nu un individ. Daniel 7:25 arată că “cornul mic … va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Ideea că un Anticrist personal va nimici pe sfinţi în timpul unui “necaz de şapte ani” viitor prezintă o dilemă. Dacă, după cum pretind unii, adevărata Biserică este luată la cer înainte de “necaz”, cine sunt “sfinţii Celui Prea Înalt”, care sunt persecutaţi de omul păcatului? Ei răspund că aceştia sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, din Apocalipsa 7, şi nu sfinţii sau Biserica lui Cristos care sunt luaţi înainte de necaz. Ei mai spun că sfinţii “care vin din necazul cel mare” vor fi în Împărăţie, dar nu vor domni cu Cristos în Împărăţia Sa. Domnia, spun ei, este rezervată exclusiv Bisericii lui Cristos.

Cu aceasta, ideea despre un viitor om al păcatului literal se năruie. În Daniel 7:13-14, Cristos este adus înaintea Tatălui Ceresc şi I Se dă Împărăţia. În Daniel 7:18 şi 22, “sfinţii Celui Prea Înalt”, aceiaşi sfinţi care sunt persecutaţi de “cornul mic”, de omul păcatului, primesc Împărăţia. Ne amintim că numai Cristos şi Biserica Sa domnesc în Împărăţie. De aceea, “sfinţii Celui Prea Înalt” din Daniel 7 nu sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, ci sunt Biserica lui Cristos care domneşte cu Cristos. Aceasta ne dă şi elementul timp al omului păcatului. “Cornul mic” persecută pe aceşti sfinţi, în consecinţă, “cornul mic”, omul păcatului, este descoperit fie înaintea Zilei lui Cristos, fie înainte de a avea loc necazul.

Daniel 7:25 dărâmă toată ideea “strâmtorării de şapte ani”. Daniel 7:25 arată că “sfinţii Celui Prea Înalt” sunt nimiciţi de “cornul mic” o perioadă de “un timp, două timpuri şi jumătate de timp”, perioadă care se referă la trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, după cum cei mai mulţi vor fi de acord. Am văzut deja că sfinţii persecutaţi de omul păcatului sunt Biserica, cei care domnesc cu Cristos, şi nu sfinţii care vin din necazul cel mare. Prin urmare, Biserica este persecutată 1260 de zile. De aceea, perioada de 1260 de zile are loc înaintea marii strâmtorări şi nu este parte din strâmtorare.

1260 de zile

Ce este această perioadă de 1260 de zile şi când a avut loc? Biblia îşi este propriul ei interpret. Aceasta înseamnă că Domnul a pus în Biblie anumite reguli pentru interpretarea simbolurilor, pildelor, profeţiilor timpului etc. Dacă ignorăm aceste reguli scripturale de bază, atunci înţelegerea noastră va fi confuză. Regula scripturală pentru interpretarea profeţiei timpului se găseşte în Ezechiel 4:1-8. Aici ni se dă o perioadă de 390 de zile, iar în Ezechiel 4:6 citim, “ţi-am rânduit o zi pentru fiecare an”. Prin această regulă de interpretare stabilită de către Dumnezeu, 390 de zile sunt egale cu 390 de ani. Prin urmare, toţi sunt de acord că şaptezeci de săptămâni (7 săptămâni înmulţit cu 7 zile fac 490 de zile) din Daniel 9:24-27 se referă la 490 de ani şi nu la 490 de zile. Aceasta se bazează pe cheia mai sus menţionată, că o zi este un an, dată în Ezechiel 4:6. Atunci, de ce unii fac o excepţie cu cele 1260 de zile din Daniel şi Apocalipsa şi insistă că este o perioadă literală de 1260 de zile? Potrivit regulii Domnului din Ezechiel 4:6, o zi pentru un an, aceasta ar fi o perioadă de 1260 de ani. Mulţi cercetători ai profeţiei aplică aceasta la perioada între 539 d. Cr. şi 1799. În 539 d. Cr., ultimul dintre cele trei coarne (puteri civile), care a stat în calea Papei de la Roma pentru a fi recunoscut ca şi conducătorul civil al Romei, a fost îndepărtat (Dan. 7:8). Ne amintim că în profeţie coarnele ilustrează în mod constant puterile civile sau guvernamentale. Papa era deja recunoscut ca şi conducătorul religios suprem al imperiului. Anul 539 d. Cr. marchează începutul puterii civile a papalităţii (“cornul mic”). Timp de 1260 de ani papalitatea, omul păcatului, a persecutat nemilos pe adevărata Biserică (Dan. 7:25), până când puterea persecutoare a papalităţii a fost zdrobită de Napoleon, prin aceea că în 1799 l-a luat pe papa prizonier. Această persecuţie a atins apogeul prin aşa-numita Sfânta Inchiziţie. Întemeiată de Papa Inocenţiu al III-lea în 1204 d. Cr., inchiziţia a fost aplicată cu o cruzime inimaginabilă în fiecare ţară, şi aşa-zisul “oficiu sfânt” al Inchiziţiei a continuat masacrul până când armatele lui Napoleon au pus capăt faptelor acestuia. Sate şi oraşe întregi au fost măcelărite fără discriminare în baza teoriei că “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Zeci de mii au fost arşi de vii pe rug, în timp ce nenumăraţi alţii au fost supuşi celor mai oribile invenţii de tortură. Pe lângă cele mai spectaculoase crime ale Inchiziţiei, zdrobirea necruţătoare, continuă a persoanelor individuale timp de mai multe secole prezintă desigur o scenă înspăimântătoare. Nu-i de mirare că profetul Daniel a fost alarmat! (Dan. 7:28). Luarea papei ca prizonier de către Napoleon şi moartea lui în 1799 a pus capăt uneia din cele mai sângeroase perioade din istorie, 1260 de ani de persecuţie a sfinţilor de către papalitate.

Scripturile nu vorbesc de “strâmtorarea de şapte ani”, nici de două perioade de 1260 de zile una după alta. Următoarele citate sunt singurele locuri unde Biblia menţionează cele 1260 de zile: Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5. Fiecare este în acord cu Daniel 7:25. Poporul sfânt din Daniel 12:7, cetatea sfântă (indentificată în Apocalipsa 21:2 cu mireasa lui Cristos) din Apocalipsa 11:2, femeia (simbolul Bisericii, 2 Cor. 11:2) din Apocalipsa 12:6, 14, sfinţii din Apocalipsa 13:5, 7, toate acestea arată că Biserica lui Cristos este persecutată de către Anticrist timp de 1260 de zile. Şi regula biblică pentru profeţia timpului este o zi pentru un an (Ezec. 4:6). În timpul celor 1260 de ani de persecuţie a Bisericii de către papalitate, cei doi martori ai lui Dumnezeu (Apoc. 11:3 — Noul şi Vechiul Testament) au mărturisit îmbrăcaţi în saci — într-o limbă moartă, latina.

Semnele distinctive ale lui Anticrist

Daniel 7:25 arată patru caracteristici prin care poate fi identificat omul păcatului. “El (1) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, (2) va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi (3) se va gândi să schimbe timpurile şi (4) legea”.

Am examinat deja primele două puncte: cuvintele absurde prin care papii au pretins a fi “ca Dumnezeu” şi nimicirea adevăratei Biserici de către papalitate. Papalitatea într-adevăr “a schimbat timpurile”. Nefiind dispusă să aştepte desfăşurarea planului lui Dumnezeu, papalitatea a schimbat timpul Împărăţiei lui Cristos. A declarat că domnia lui Cristos a început deja, şi a aplicat scripturile referitoare la gloria milenară a lui Cristos la stăpânirea necontestată a papilor până la 1799. (Biblia Douay, prima ediţie, nota de subsol la Apocalipsa 20:2). Alt exemplu de încercare a papalităţii să “schimbe timpurile” este schimbarea calendarului.

A schimbat papalitatea legile? Preceptele şi poruncile lui Dumnezeu au însemnat prea puţin. Prin pretinsul drept de a emite “dezlegări”, papii au pus deoparte adesea legile morale. Uciderea ereticilor era vrednică de laudă, jurămintele şi contractele erau anulate şi tortura era declarată “act de credinţă”. Spionajul, intriga, mărturia mincinoasă şi furtul erau declarate fapte virtuoase atunci când se făceau în slujba bisericii. Mai mult, nemulţumindu-se cu înlăturarea legilor divine, papii erau totdeauna gata să creeze altele noi, dacă împrejurările o cereau. A fost prescris celibatul clericilor, a fost interzis timp de secole consumul cărnii vinerea, au fost percepute taxe bisericeşti şi libertăţile oamenilor au fost adesea îngrădite.

Într-adevăr, cele patru semne distinctive ale omului păcatului date în Daniel 7:25 au fost împlinite în domnia josnică a papalităţii, în special până în anul 1799. De aceea Martin Luther şi ceilalţi reformatori au identificat sistemul papal cu Anticristul. Omul păcatului a fost deja descoperit, de aceea nu mai rămâne nici o obiecţie că Domnul nostru este acum prezent (2 Tes. 2:3).

Având înaintea noastră mărturia combinată a profeţiilor referitoare la întoarcerea Domnului nostru, putem avea încredere deplină că este prezent, la fel ca aceia care au fost martori oculari pe Muntele Schimbării la Faţă la prima venire a Sa. 2 Pet. 1:16-18.

De fapt, încrederea noastră în întoarcerea lui Isus este “mai sigură” în baza profeţiilor:

“Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Pet. 1:19.

Veghetorii, copiii luminii, văd zorii zilei şi Luceafărul lor de dimineaţă, Isus, ridicându-Se la orizont, în timp ce lumea doarme încă. Această cunoştinţă binecuvântată le întăreşte şi le umple de energie inimile atât de mult, încât sunt sfinţiţi într-un mod în care altfel n-ar fi putut fi. El Şi-a ţinut promisiunea, a venit din nou.

Ei văd sclipirile Soarelui Dreptăţii care va răsări în cele din urmă cu “vindecare sub aripile Lui” (Mal. 4:2) pentru a binecuvânta creaţia gemândă. Cu bucurie îşi dau seama că şi ei vor fi cu El, pentru că “cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Mat. 13:43.

 ANEXA A

O listă a tuturor textelor scripturale în care apare cuvântul grecesc parousia

Ceea ce urmează este o listă a tuturor versetelor în care apare cuvântul grecesc parousia (în această listă este tradus corect prezenţă):

“Şi care va fi semnul prezenţei Tale?” Matei 24:3.

“Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:27, 37, 39.

“Apoi, la prezenţa Lui, cei care sunt ai lui Hristos.” 1 Corinteni 15:23.

“Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la prezenţa Lui?” 1 Tesaloniceni 2:19.

“Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la prezenţa Domnului nostru Isus.” 1 Tesaloniceni 3:13.

“Noi, cei vii, care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tesaloniceni 4:15. “Să fie păzite întregi, fără vină, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.

“Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El.”                     2 Tesaloniceni 2:1.

“Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea (epifaniaprezenţei Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8.

Prezenţa Lui este prin … .” 2 Tesaloniceni 2:9.

“Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului.” Iacov 5:7.

“Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape.” Iacov 5:8.

“Puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:16.

“În zilele din urmă vor veni (în Biserică) batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (dorinţele) lor, şi zicând: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui?”” 2 Petru 3:3, 4.

“Grăbind prezenţa zilei Lui.” 2 Petru 3:12.

“Atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la prezenţa Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.” 1 Ioan 2:28.

““De fapt”, zic ei, “epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar prezenţa lui în trup este slabă şi cuvântul lui de dispreţuit””. 2 Corinteni 10:10.

“Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” Filipeni 2:12.

“Mă bucur de prezenţa lui Ştefana.” 1 Corinteni 16:17.

“Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin prezenţa lui Tit. Şi nu numai prin prezenţa lui.” 2 Corinteni 7:6, 7.

“Pentru ca prin prezenţa mea la voi … .” Filipeni 1:26.

ANEXA B

Originea şi evaluarea scripturală a teoriei “strâmtorării de şapte ani”

Mulţi susţin teoria “strâmtorării de şapte ani”, care spune pe scurt următoarele: Cristos Se întoarce pe pământ în secret ca să “răpească” Biserica şi s-o ia la cer. Aceasta va fi urmată (nu cu necesitate imediat) de şapte ani literali de strâmtorare în timpul cărora intră pe scena lumii “omul păcatului”. La încheierea celor şapte ani, Cristos Se întoarce cu Biserica în mod public (“orice ochi Îl va vedea”), îl nimiceşte pe anticrist şi pe prorocul mincinos şi începe domnia Sa Milenară. Există variante ale teoriei “strâmtorării de şapte ani”. Unii cred că Cristos Îşi adună Biserica la mijlocul celor şapte ani şi numesc acest concept “răpirea de la mijlocul strâmtorării”. Alţii susţin că Biserica este luată după strâmtorare, şi acest concept ei îl numesc “răpirea poststrâmtorare”.

Teoria “strâmtorării de şapte ani” îşi are rădăcinile în dispensaţionalism, care la rândul lui îşi are originea, nu în protestantismul istoric, ci în anii 1800 prin J. N. Darby, conducătorul segmentului majoritar al Fraţilor Plymouth, un grup minunat de oameni, care reprezintă doar slab protestantismul istoric.

Un lucru care produce mai mare dezorientare este că Darby a reînsufleţit vederile contrareformatoare ale unui iezuit spaniol numit Ribera. Un concept de bază al Reformei este că papalitatea ca sistem este Anticristul şi că mult din cartea Apocalipsei îşi are împlinirea în timpul istoriei Bisericii. În 1590, Ribera a publicat un comentariu asupra Apocalipsei, ca o contrainterpretare a celei date de protestantism, în care el a aplicat totul, în afara primelor capitole ale Apocalipsei, la timpul sfârşitului, şi că Anticristul va fi o singură persoană rea (nu un sistem) care va conduce lumea timp de trei ani şi jumătate la timpul sfârşitului.

Darby pretindea că toate evenimentele din Apocalipsa, de la capitolul 6 până la capitolul 19, au loc în timpul “strâmtorării de şapte ani”. Totuşi, nimic din cartea Apocalipsei nu spune, sau nici măcar nu face aluzie că cele şapte peceţi sunt rupte, cele şapte trâmbiţe sună şi cele şapte pedepse sunt vărsate într-o perioadă de şapte ani. Nici măcar nu este menţionată în cartea Apocalipsei o perioadă de şapte ani. De fapt este menţionată o perioadă de trei ani şi jumătate. Totuşi, aceasta nu este nicăieri indicată a fi jumătatea unei perioade de şapte ani. Poate fi dovedit uşor din Scripturi că cei trei ani şi jumătate survin înaintea strâmtorării. (A se vedea paginile 62-66). De aceea, reformatori ca Wycliffe, Luther, Calvin, Wesley au crezut că cei trei ani şi jumătate sau cele 1260 de zile sunt simbolul perioadei de 1260 de ani care a început înainte de timpul lor şi s-a extins până la “timpul sfârşitului”.

Conceptul “strâmtorării de şapte ani” se bazează exclusiv pe o aplicare nepotrivită a lui Daniel 9:24-27, care vorbeşte despre o perioadă de şaptezeci de săptămâni hotărâtă asupra poporului evreu. Şaptezeci de săptămâni sunt egale cu 490 de zile. Cu toţii sunt de acord, pe baza lui Ezechiel 4:6 — o zi pentru un an — că aceste şaptezeci de săptămâni fac, nu 490 de zile literale, ci 490 de ani. Iarăşi, există unanimitate asupra faptului că cele 69 de săptămâni din Daniel 9:25 marchează perioada de la decretul dat în zilele lui Neemia până la prima venire a lui Cristos. Versetul 26 declară că “după” cele 69 de săptămâni “Unsul (Cristos) va fi stârpit”. Versetul 27 arată că “la jumătatea săptămânii (a şaptezecea), el (Cristosul) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Moartea lui Cristos a pus capăt necesităţii de a mai fi oferite jertfe tipice de către preoţimea lui Israel.

Să luăm bine seama că Daniel 9:26 spune că “după” cele 69 de săptămâni, “Unsul (Cristosul) va fi stârpit”. Cuvântul ebraic achor înseamnă după. Nu înseamnă în sau în timpul. Totuşi, cei care pledează pentru strâmtorarea de şapte ani spun că Mesia a fost stârpit în sau în timpul celei de-a 69-a săptămâni. Aceasta este o interpretare greşită a versetului 26, care spune clar că “după” 69 de săptămâni Cristosul va fi stârpit. Săptămâna a 70-a este după 69 de săptămâni şi versetul 27 arată clar că Cristos a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni. De aceea, perioada de şapte ani din săptămâna a 70-a nu este lăsată până la sfârşitul Vârstei Creştine. Astfel conceptul strâmtorării de şapte ani cade.

Poziţia istorică a protestantismului timp de 300 de ani de la Reformă încoace a fost că a 70-a săptămână urmează imediat celor 69 de săptămâni şi s-a împlinit cu moartea lui Cristos “la jumătatea” (în mijlocul) ei. În secolul al 19-lea dispensaţionaliştii au venit şi au spus: “Nu-i aşa, există o paranteză între cele 69 de săptămâni şi a 70-a. Acest interval este perioada dintre prima venire şi răpire”. Ei mai spun: “A 70-a săptămână, şapte ani, începe să se numere. Şi “El” din Daniel 9:27 nu este Cristos, ci anticrist, şi cei şapte ani din săptămâna a 70-a sunt “strâmtorarea de şapte ani” în care se împlinesc capitolele 6-19 din Apocalipsa”. Faptul că acest interval este o simplă presupunere, care nu se bazează pe Scripturi, pare să conteze prea puţin pentru aceşti dispensaţionalişti.

ANEXA C

Toate scripturile în care apare cuvântul “a vedea” în legătură cu a doua venire a Domnului

Matei 24:30, 31 — “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

După cum s-a arătat la paginile 47 şi 48, Matei 24:30-31 nu poate fi luat literal. Cele ce urmează sunt o analiză scripturală a simbolurilor din acest pasaj profund figurat.

Cer şi ceruri

Isaia 34:2-8, vorbind despre nimicirea din timpul Zilei Domnului, spune că “toată oştirea (mulţimea) cerurilor piere … şi toată oştirea lor cade … . “Căci sabia Mea s-a îmbătat în ceruri”” (versetele 4, 5). Cerurile fizice nu conţin mulţimi de oameni. Dar oamenii din cerurile simbolice (sistemele religioase corupte) vor suferi fiindcă speranţele lor false vor fi nimicite (simbolizat prin sabia plină de sânge). Ioel 2 descrie Ziua Domnului. Versetele 9-11 vorbesc despre o mare armată care face să se “cutremure” pământul şi să se “zguduie” cerurile. Cerurile fizice nu se cutremură în faţa unei armate, dar forţele revoluţionare vor înspăimânta şi vor răsturna cerurile bisericii nominale. Cerurile din Ioel 2:10 trebuie să fie aceleaşi ca în Matei 24:29-31, pentru că în cerurile din ambele pasaje, soarele şi luna se întunecă simbolic.

Norii

Ioel 2, o scriptură paralelă la Matei 24:29-31, arată că norii simbolizează necaz. În Ioel 2:1, 2 se face referire la “nori” care devin îngrozitor de ameninţători în zorile timpurii ale noii zile a Domnului. “O zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întind peste munţi — un popor mare şi puternic cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie.”

Se va observa din aceasta că “norii” care apar în zorile timpurii ale zilei prezenţei Domnului constau de fapt într-un “popor mare şi puternic”, cum n-a mai fost cunoscut niciodată unul asemănător. Evident aceasta este o referire la ridicarea unor forţe armate atât de înspăimântătoare încât civilizaţia se va zgudui şi va cădea sub impactul luptei revoluţionare pe care aceste forţe o vor precipita. Aceşti nori ai strâmtorării sunt vizibili chiar şi acum.

A vedea

S-a stabilit deja că cuvântul grecesc optomai poate însemna percepţie mintală (pag. 50, 51).

Îngeri

Cuvântul “înger”, în greacă angelos, înseamnă literal “mesager”. Adesea se referă la oştirea îngerească, dar se poate referi tot atât de potrivit la orice mesager al lui Dumnezeu. De exemplu, Cristos revenit este simbolizat printr-un înger care leagă pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).

Trâmbiţe

Cuvântul “trâmbiţă” este folosit în Scripturi ca să simbolizeze o vestire a adevărului. Când vorbeşte despre vestirea clară a adevărului, Pavel spune: “Dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Iarăşi Ioel 2 face paralela cu Matei 24:30, 31 şi arată semnificaţia simbolică a acestei trâmbiţe. Din versetul 1 aflăm că vestirea adevărului este cea care avertizează poporul în legătură cu Ziua Domnului. În |efania 1:14 şi 16, se vorbeşte despre Ziua Domnului ca despre “ziua în care va răsuna cornul”, în care se dă o avertizare prin adevăr “împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (imensele interese ale lumii rele de astăzi).

Această trâmbiţă din Matei 24:31 este în mod evident aceeaşi cu “cea din urmă trâmbiţă” din 1 Corinteni 15:52 şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din 1 Tesaloniceni 4:16, deoarece toate trei sunt legate de întoarcerea lui Cristos. Această trâmbiţă este simbolul unei mari vestiri a adevărului la întoarcerea lui Cristos.

Cele patru vânturi

Apocalipsa 7:1 vorbeşte despre vânturile din cele patru colţuri ale pământului care, atunci când sunt dezlegate, produc o mare nimicire. Dezlegarea celor patru vânturi va produce o furtună, care este un alt simbol folosit în Scripturi (Ier. 25:32; Isa. 66:15-16) ca să descrie faza finală şi cea mai severă a “timpului de strâmtorare”. Dan. 12:1.

Acum că am constatat din scripturile paralele sensul simbolurilor acestui pasaj profund figurativ, Matei 24:29-31 devine uşor de înţeles. Ca răspuns la întrebarea ucenicilor cu privire la semnele prezenţei Sale (Mat. 24:3), Isus a înşirat mai multe evenimente care au existat întotdeauna în istorie: “războaie şi veşti de războaie”; “un popor se va scula împotriva altui popor”; “foamete, epidemii şi cutremure de pământ”. Apoi Isus a spus: “Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor (sau al strâmtorării)”. Acestea nu sunt evenimente neobişnuite. Ele sunt obişnuite în istorie. Apoi în Matei 24:29 El spune: “Îndată după acele zile de necaz” (necazul obişnuit din istorie), avea să se întâmple ceva în ceruri. “Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Schimbări grave vor clătina cerurile bisericii nominale. “Soarele (soarele Evangheliei) se va întuneca, luna (Legea Mozaică) nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” Evanghelia (Noul Testament) şi Legea Mozaică (Vechiul Testament) au fost întotdeauna sub atacul celor din afara Bisericii. Apocalipsa 12:1 arată că soarele şi luna au fost întotdeauna puterea susţinătoare a femeii, Biserica adevărată. Dar fenomenul timpului nostru este că Biblia (Soarele şi Luna) este sub atacul moderniştilor din interiorul bisericii care neagă inspiraţia divină a Scripturii. (Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a arătat că peste o treime n-au putut declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu.)

Stelele pot simboliza fie pe învăţătorii credincioşi, fie pe cei necredincioşi. Aceste “stele” care “vor cădea din cer” reprezintă învăţători falşi care cad de la o slujire spirituală la una pământească, la nivel politic sau social. Cu adevărat puterile cerurilor sunt clătinate. Bătălia între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat în mod dureros cerurile bisericii. Teologia Dumnezeu este mort nu este decât un exemplu al acestei clătinări. Începând cu Conciliul Vatican II, catolicismul este de asemenea în mod dureros sfâşiat.

Versetul 30: “Atunci (după strâmtorarea din acele zile) se va arăta în cer semnul (în greacă semeion, dovada) Fiului Omului”. Una din primele dovezi ale parousiei, prezenţei lui Cristos va apărea în cerurile bisericii nominale. Această dovadă este întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor. Când vedem un atac în masă al conducătorilor bisericii cu privire la inspiraţia divină a Bibliei, iar slujitorii bisericii căzând dintr-o condiţie spirituală la o evanghelie politică sau socială, atunci ştim că Cristos S-a întors.

Din Ioel 2:9-11 vedem că forţele revoluţionare agnostice sunt cele care clatină cerurile. Într-adevăr, filosofiile lor au influenţat pe filosofi să respingă Biblia şi să degenereze într-o luptă politică. Aceasta s-a reflectat în recomandarea dată la Conferinţa despre Biserică şi Societate (Detroit, 1968), că bisericile ar trebui să susţină violenţa dacă este necesar, pentru a se ajunge la o schimbare socială. Aceste filosofii revoluţionare clatină şi pământul. Revoluţia este prezentă începând cu Revoluţia Bolşevică din 1917. Forţele revoluţionare şi contrarevoluţionare au erupt în al doilea război mondial. Apoi a urmat preluarea unei treimi din lume de către comunişti. Flacăra revoluţiei s-a răspândit în Africa şi Asia când naţiunile asuprite au dat jos jugul colonialismului. Noi suntem martorii revoluţei negrilor, revoluţiei sexuale, revoluţiei tinerilor, revoluţiei etnice etc. Nu-i de mirare că relatarea lui Luca (Luca 21:25, 26), vorbind despre clătinarea cerurilor, adaugă: “Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (elementele agitate şi anarhiste). Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ (societate), căci puterile cerurilor (biserica nominală) vor fi zguduite”.

Urletul mării şi al valurilor simbolizează masele agitate ale omenirii (Isa. 57:20), strunite dar nu pe deplin supuse de legile şi reglementările societăţii. Fiecare a auzit ceva din acest “urlet”, cu izbucniri ocazionale furtunoase care lovesc pământul (ordinea socială) ca nişte valuri uriaşe şi care caută să-l înghită. Stăpânite pentru un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat în profeţie, este numai o problemă de câţiva ani până când toţi munţii (împărăţiile) se vor “zgudui în inima mărilor” şi vor cădea în anarhie. Psalmul 46:2.

În legătură cu aceasta, Matei 24:30 spune: “toate popoarele pământului se vor boci” când “vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii (strâmtorarea) cerului” (şi a “pământului”, după Luca). Acest necaz fără precedent a făcut să plângă întreaga omenire. Ea vede cu ochii dărâmarea lumii. Omenirea vede norii — necazul. Mulţi chiar înţeleg aceste schimbări drastice ca durerile naşterii care trebuie să preceadă naşterea unei noi ordini mondiale. Pe măsură ce necazul se intensifică, ei vor începe să-L vadă pe Fiul Omului pe norii necazului şi să recunoască faptul că “marea strâmtorare” va da naştere Împărăţiei lui Cristos pe pământ.

În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:29 trec printr-o mare zguduire, versetul 31 arată o lucrare de seceriş în progres. “El (Cristos) va trimite pe îngerii Săi (trimişii) cu un răsunet puternic de trâmbiţă (adevărul) şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (biserica nominală) până la cealaltă.”

|efania 1:14, 16 arată că “ziua DOMNULUI” este şi “ziua sunării din corn”. Aceasta exclude o trâmbiţă literală care sună pe moment, şi confirmă o trâmbiţă simbolică a adevărului care sună o perioadă de timp.

Matei 24:31 descrie o mare adunare a celor aleşi, Biserica (1 Pet. 1:2), adunare care se face printr-o vestire a adevărului (trâmbiţă) în timpul prezenţei lui Cristos. Aceasta este o referire la lucrarea secerişului de la sfârşitul Veacului Evanghelic, descrisă în detaliu în Matei 13:24-30, 36-43. Aici Isus spune că îngerii sunt secerătorii care adună grâul (creştinii credincioşi). Secerătorii nu se referă la îngeri ca fiinţe spirituale, ci la poporul Domnului care este angajat în lucrarea secerişului. Matei 9:38.

Deoarece neghina arată ca grâul, lecţia este că îngerii (trimişii Domnului revenit) vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci în biserica nominală, “cerurile” actuale. Această lucrare este reprezentată sub diferite descrieri simbolice: adunarea grâului dintre neghină, în grânar (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în coşuri şi aruncarea înapoi în mare a celor nepotriviţi, prinşi în plasa Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor Sale (Mal. 3:17); chemarea “poporului Meu” afară din Babilon (Apoc. 18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care le separă pe cele înţelepte de cele nechibzuite (Mat. 25:6); şi, în această profeţie, adunarea “aleşilor” dintre cei nealeşi din creştinătate, din cele patru vânturi — din fiecare parte.

Nu trebuie să aşteptăm să apară nişte îngeri spirituali cu aripi care să zboare prin aer, sunând dintr-o trâmbiţă mare şi luând de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — după cum nu trebuie să ne aşteptăm nici să devenim peşti literali puşi în coşuri literale, sau seminţe literale de grâu puse în grânar literal. Îngerii sau trimişii folosiţi de Domnul în această strângere a secerişului sunt acel fel de trimişi pe care i-a folosit în serviciul Său de-a lungul acestui veac — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul sfânt, “creaţii noi” în Isus Cristos.

“Adunarea aleşilor Lui (Biserica) din cele patru vânturi” înseamnă că această adunare va fi împlinită înainte ca cele patru vânturi să fie complet dezlegate şi ele să devină furtună. Lucrarea secerişului se va completa înainte de furtună, sau de ultima fază a timpului de necaz. De asemenea, aleşii sunt adunaţi “de la o margine a cerurilor până la cealaltă”, adică, afară din toate bisericile nominale.

Lucrarea secerişului din Matei 13 şi Matei 24:31 este aceeaşi lucrare cu cea din Apocalipsa 18:1-4, unde am văzut deja că Cristos revenit Îşi adună poporul credincios afară din Babilon (ceruri, bisericile nominale), şi îi pregăteşte o masă spirituală îmbelşugată de adevăr prezent. Astfel vedem că, împărţind drept cuvântul Adevărului — comparând simbolurile din Matei 24:29-31 cu simbolurile scripturilor paralele — Biblia devine propriul ei interpret.

Apocalipsa 1:7

Şi Apocalipsa 1:7 este folosit adesea spre a dovedi că fiecare va vedea literal pe Domnul revenit. “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea (optomai), şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.”

Cuvântul “vedea” în greacă este optomai, care am văzut deja că poate înseamna fie percepţie mintală fie vedere literală. Acest verset nu poate fi luat literal, deoarece aceia care L-au străpuns pe Isus au murit de mult. Nu evreii care trăiesc pe pământ când Se întoarce Cristos L-au străpuns în mod literal. Dacă “cei care L-au străpuns” este simbolic, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice. Cristos Se întoarce în norii strâmtorării. Când timpul de strâmtorare va atinge apogeul, orice ochi, întreaga omenire, va începe să înţeleagă că necazul este rezultatul prezenţei invizibile a lui Cristos. “Cei care L-au străpuns” pe Calvar sunt simbolul poporului evreu care trăieşte la întoarcerea lui Cristos. Zaharia 12:9, 10 arată că unul din aspectele din urmă ale timpului de strâmtorare va fi o invazie a statului modern Israel. Eliberarea lor din această invazie de către Domnul revenit îi va face să înţeleagă că Cristos este prezent.

Şi în timpul de strâmtorare “toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Timpul de strâmtorare este rezultatul direct al prezenţei lui Cristos. Pe măsură ce strâmtorarea va creşte în intensitate, întreaga omenire va plânge până când în final oamenii vor înţelege că aceasta este o dovadă a prezenţei lui Cristos.

Matei 26:64

O altă scriptură aplicată uneori greşit, că se referă la vedere literală, este Matei 26:64. Vorbind Marelui Preot, Isus a spus: “De acum încolo veţi vedea (optomai) pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Iarăşi, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai, care aici înseamnă percepţie mintală. Dacă această scriptură este literală, atunci Marele Preot va fi în viaţă pe pământ atunci când Se întoarce Cristos. Aceasta este literalmente imposibil. Marele Preot Caiafa este reprezentantul întregii naţiuni evreieşti. Şi am văzut din scripturile precedente că Domnul revenit Se va descoperi naţiunii evreieşti într-un mod cu totul deosebit în timpul de strâmtorare — norii.

Luca 13:35

Luca 13:35 spune: “Nu Mă veţi mai vedea (eido) până veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului””. Cuvântul grecesc tradus aici “vedea” este eido. Şi acesta poate însemna precepţie mintală sau vedere literală. (Concordanţa Strong defineşte eido a vedea literal sau figurativ.) Naţiunea evreiască a fost respinsă de la favoarea specială prin aceste cuvinte de judecată pronunţate de Isus. Dar, aşa cum arată Zaharia 12:10-14, ei se vor pocăi de renegarea lui Cristos şi vor vedea (discerne) şi vor primi binecuvântările venite de la Domnul revenit, şi vor deveni o naţiune conducătoare în Împărăţia lui Cristos.

Fapte 1:11

Fapte 1:11 este o altă scriptură folosită uneori spre a dovedi că Domnul revenit va fi văzut de ochiul literal. “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Fapte 1:11 nu spune, cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, în acelaşi fel Îl veţi vedea venind iarăşi. Nu spune că cei care L-au văzut plecând, Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că modul venirii Sale va fi ca modul plecării Sale. Modul plecării n-a fost cu mare strălucire şi mare demonstraţie, cu sunete de trâmbiţă şi cu voci, cu un strigăt puternic străbătând văzduhul şi persoana Domnului strălucind în glorie şi lumină supranaturală. Ci a fost liniştit, tainic, nevăzând şi neştiind nimeni despre acest fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Lumea nu L-a văzut plecând, nici măcar n-a ştiut că El pleca, şi nu i-a interesat. Astfel numai Biserica va discerne la început prezenţa Sa.

Printr-o examinare atentă a scripturilor din această anexă, devine evident că ele nu pot fi luate literal. Ele susţin ideea că în final toată omenirea va vedea, va discerne, va înţelege mintal prezenţa invizibilă a lui Cristos.

Nici un loc în casa de poposire
… şi materialismul în timpul crăciunului

Stephan Isenberg

Versete călăuzitoare: Luca 2.6,7; 10.33,34; 22.11,12

Luca 2.6,7: Pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele când ea trebuia să nască. Şi ea a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.

Luca 10.33,34: Dar un samaritean, care era în călătorie, a venit la el şi, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat şi i-a legat rănile, turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe animalul lui, l-a dus la o casă de poposire şi a îngrijit de el.

Luca 22.11,12: Şi spuneţi stăpânului casei: ‚Învăţătorul îţi zice: Unde este camera pentru oaspeţi, în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?’

Introducere

An după an la 24 decembrie se aminteşte că Mesia a fost născut în Betleem, şi unii au lacrimi în ochi când la teatrul de păpuşi Maria însărcinată este trimisă de acolo pe motivul că în casa de poposire nu este loc. Ce atitudine fără inimă! Şi noi suntem siguri, că noi am fi găsit un locşor pentru perechea săracă şi pentru Fiul lui Dumnezeu! Cum se face că la crăciun inimile ni se încălzesc în timp ce „micuţul copil Isus” trebuie să îngheţe afară în iesle?

Nici un loc în casa de poposire

Întrebarea care ni se pune nouă astăzi este, dacă noi lăsăm încă pe Isus afară sau dacă El a găsit la noi un loc de poposire? Este El cu adevărat punctul central al „casei noastre de poposire”, a intrat El deja la tine? Umple El toate încăperile tale? Nu mă refer la faptul dacă tu I-ai mărturisit cândva păcatele şi după aceea îţi trăieşti viaţa ta proprie şi ca un fel de „calmante” mergi de două ori pe săptămână într-o adunare creştină. I-am făcut noi loc, sau Domnul Isus trebuie să Se mulţumească cu ultima cameră, pe care oricum nimeni nu o voia? Este El prezent în deciziile noastre familiare şi în discuţiile din timpul zilei sau L-am exclus deja din bucuriile, grijile şi problemele noastre? Am acordat noi prioritate lucrurilor pământeşti sau, chiar mai grav, trebuie să fim atenţionaţi cu cuvintele apostolului Pavel: „Nu daţi prilej diavolului”?

Nu este aşa, că noi, ca şi oamenii de atunci, deseori nu avem loc pentru Persoana cea mai măreaţă, pe care lumea aceasta a văzut-o vreodată? Oamenii de atunci nu au ştiut cine era Cel pe care ei L-au lăsat să stea înaintea uşii. De unde să ştie ei, că tocmai Maria cea săracă şi Iosif, mai sărac decât ea, au devenit perechea aleasă, ca să acorde un loc de poposire Mântuitorului lumii. Dar noi astăzi putem şti: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.1). Şi în continuare: „Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Despre acest Cuvânt se spune: „Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1.3). Ce Persoană deosebită! Toate au fost create prin Domnul Isus şi pentru Domnul Isus (Coloseni 1). Minunat! Dumnezeu a devenit unul dintre noi, El a venit aşa de aproape de noi oamenii, cum niciodată nu a avut loc în istoria omenirii.

Dar a fost aceasta totul? Nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Domnul Isus era Darul cel mai mare, pe care Dumnezeu putea să-L dea. El, putem spune cu toată reverenţa, a rupt pe Fiul Său de la inima Sa. Astăzi noi putem şti că marele Dumnezeu a devenit Om şi în felul acesta a găsit o cale prin care El putea să ne lege cu El Însuşi. Dacă noi astăzi nu oferim nici un loc acestui Fiu al lui Dumnezeu, nu facem noi atunci aceasta împotriva oricărei cunoaşteri mai bune, pe care o avem? Noi ştim ceva despre slava Persoanei Sale, noi ştim, că El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale, noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne răscumpere pe noi oamenii păcătoşi, şi că El ne-a dăruit o calitate a vieţii care niciodată nu a fost cunoscută – şi anume viaţa veşnică, viaţa din belşug, da, viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi.

Nu este uimitor, nu, mai degrabă nu este trist, că noi acordăm prioritate aşa multor lucruri lipsite de importanţă, în loc să ne umplem cu această Persoană minunată? Nu numai la crăciun,însă desigur în mod deosebit atunci, mottoul este deseori: să cumpărăm cât se poate de mult. Având în vedere această Persoană minunată, nu ar trebui noi să ne gândim mai întâi de trei ori dacă să ne lăsăm antrenaţi în această goană din timpul crăciunului (şi nu numai atunci!) sau dacă nu ar fi mai bine să ne concentrăm asupra lucrurilor esenţiale? Ce este cu multele ore petrecute la computer (cuvânt cheie: internet), ce este cu multele ore pierdute în preocuparea cu trenuleţul electric (dacă motivul nu este acela de a te preocupa cu copiii)? Sunt interesele noastre cuvenite pentru echipa de fotbal favorită din campionat sau deja de mult noi ne interesăm mai mult de un joc de fotbal bun decât de o oră bună în Adunare? Trebuie cu adevărat să am al patrulea sau al cincilea palton de crăciun? Trebuie eu să fac cu adevărat orele de adunare să degradeze, devenind un fel de parada modei? Trebuie locurile de parcare ale localului nostru de adunare să se asemene cu o expoziţie de autoturisme? Unde este Isus în toate acestea? Este El cu adevărat în toate acestea, când pe noi de fapt ne interesează cu totul alte lucruri, atunci când ne strângem laolaltă ca creştini? Dacă suntem sinceri, fiecare dintre noi îşi are mai mult sau mai puţin pe ascuns „devoratorii timpului”, care vor să ne îndepărteze privirea de la Persoana minunată a Domnului Isus. Unde se mai găseşte Acela, care nu are nici un loc în casa de poposire? Nu suntem noi tot aşa de fără inimă ca şi posesorii casei de poposire de atunci din Betleem? Dacă într-o duminică Domnul Isus nu ar mai fi prezent – am observa noi aceasta? Stă El probabil şi la noi deja înaintea uşii şi bate (Apocalipsa 3)?

Ne-a dispărut modestia, cumpătarea şi naturaleţea, care caracterizau aşa de mult pe Domnul Isus? Dacă cauţi o vizuină, atunci te poţi duce la vulpi, dacă cauţi un cuib, atunci du-te la păsări, dar dacă cauţi ceva, unde să-ţi pui capul, atunci să nu te duci la Domnul Isus, căci El nu le avea pe toate acestea. Apostolul Pavel a spus odată tânărului Timotei, că noi trebuie să ne mulţumim dacă avem îmbrăcăminte şi un acoperiş deasupra capului. Observăm noi cât de materialişti am devenit? – Noi (şi eu mă includ şi pe mine) deja demult nu mai suntem mulţumiţi cu un astfel de stil de viaţă. De aceea nu este cu atât mai important să stăm liniştiţi şi să gândim din nou asupra priorităţilor?

Domnul Isus duce El Însuşi în casa de poposire

Nu este deosebit de uimitor, că Acela, care nu a găsit un loc în casa de poposire este în acelaşi timp adevăratul Samaritean milostiv, care Se îndură de sărăcia oamenilor, ca să-i ducă într-o casă de poposire, pentru ca acolo ei să devină sănătoşi? Acela, care nu a avut nici o casă de poposire, caută o casă de poposire pentru noi! Cât de mulţi oameni bolnavi sunt, da, cât de mulţi creştini sunt bolnavi, care de fapt ar trebui să retrăiască că Domnul Isus este milostiv şi plin de compasiune. Noi am stabilit în viaţa noastră priorităţi greşite şi acum am ajuns la capăt, suntem epuizaţi, nu mai vedem sensul, avem de fapt totul şi totuşi nu avem nimic. Chiar şi între creştini depresia nu este un cuvânt străin. Noi nu vrem să ne facem prea modeşti, dar Domnul Isus doreşte să te ducă într-o casă de poposire ca să te faci sănătos. Dar pentru aceasta tu trebuie să vrei; nu ţi se poate ajuta dacă tu însuţi vrei să dai la o parte problemele tale, sau nu vrei să le recunoşti.

Dacă te simţi apelat de aceste rânduri, dacă tu eşti acela despre care este vorba aici, atunci fă primul pas, pocăieşte-te de o viaţă în care ai stabilit priorităţi greşite şi începând de astăzi mergi consecvent pe un drum cu Domnul Isus. Reorganizează-ţi radical viaţa după etaloane biblice. Probabil nu toate problemele vor dispărea deodată, dar cu siguranţă unele griji şi probleme se vor rezolva. Dacă ai mers timp mult cu inima împărţită înapoia Domnului, atunci nu te poţi aştepta că totul se schimbă la o apăsare de buton; trebuie să te dezobişnuieşti de multe obiceiuri proaste, şi deprinderi noi bune trebuie învăţate. Aceasta nu va avea loc de azi pe mâine.

Vreau să revin încă o dată la exemplul „shoppen” şi cumpărături care nu sunt cu adevărat necesare (la aceasta poţi adăuga şi alţi „devoratori de timp”, cum sunt de exemplu jocurile la computer), căci tocmai aceste lucruri pot deveni repede deprinderi proaste. Dar în ajunul crăciunului cumpăratul în măsură mare este la ordinea zilei. Nu vreau să fiu greşit înţeles, nu vreau să-i consider pe toţi la fel sau să arăt cu degetul spre cineva, eu însumi am de luptat cu aceste lucruri, aşa cum au mulţi alţi creştini. Nici nu vreau să stric atmosfera şi tuturor să le stric cheful sărbătorilor de crăciun. Totuşi eu cred, că pentru noi toţi este timpul să înţelegem clar ce chemare am primit şi dacă noi ne comportăm corespunzător chemării de care am avut parte. Uneori uităm că timpul binecuvântării pământeşti este în mod deosebit rezervat viitoarei Împărăţii a păcii şi că noi ar trebui să trăim mai mult fiind conştienţi de perspectiva cerească a versului de cântare:

El, Dumnezeu, azi mă conduce
Spre locuinţă-n Canaan,
Loc, unde voi primi răsplată
Şi unde voi avea belşug.

De ce noi astăzi nu mai cântăm cu plăcere astfel de cântări? Este oare din cauza melodiei vechi sau pur şi simplu experienţa noastră nu mai corespunde conţinutului acestor cântări? Trebuie să învăţăm din nou acea parte a roadei Duhului? Stăpânirea de sine! Nu este incredibil, că sunt aşa de mulţi creştini sunt care nu-şi fac nici un fel de griji, pentru care este de la sine înţeles să meargă o dată sau de două ori pe săptămână la cumpărături? Nu vedem noi cât de bolnav este de fapt acest mod de viaţă? Duminica vorbim despre modestie şi stăpânire de sine, şi pe parcursul săptămânii mergem la cumpărături şi cumpărăm lucruri care nu sunt neapărat necesare. De ce? Deoarece lumea ne duce de nas? Probabil şi noi ne spunem, că toţi trebuie să facem ceva împotriva crizei economice. Dar ceea ce în lume este absolut normal nu corespunde concepţiei de viaţă creştină. Creştinii merg să cumpere când au absolută nevoie de ceva pentru viaţa zilnică, ei nu merg ore în şir prin magazine, chiar dacă nu cumpără nimic. Nu vreau să jignesc pe nimeni, eu însumi văd propriul eşec, dar nu trebuie să ne mirăm, dacă nu mai avem nici o atracţie de serviciul divin de duminică şi din timpul săptămânii. Este schizofrenie să predici duminica supă şi în timpul săptămânii să mănânci carne la grătar. Trebuie să fim atenţi să nu facem din creştinism o chestiune mincinoasă. Este acesta probabil şi motivul pentru care oamenii consideră aşa de puţin atrăgător faptul de a fi creştin? În orice caz nu cunosc nici o trezire spirituală în istoria Bisericii care să fi avut loc cu fast şi pompă, ci mai degrabă cu simplitate, modestie şi sarcini de viaţă.

Ultima casă de poposire pe drumul Domnului

Încă o ultimă casă de poposire era pe drumul Domnului Isus. Este foarte interesant să se vadă că atât la naşterea Sa cât şi scurt timp înainte de moartea Sa, de fiecare dată o casă de poposire a avut un rol deosebit. Tot aşa noi nu avem voie să despărţim naşterea Domnului de moartea Sa şi de învierea Sa. Mulţi vor „copilaşul încântător cu păr buclat”, dar ei nu vor pe Hristos încoronat cu cununa de spini şi sângerând, pe al cărui spate plugarii au tras brazde adânci. Nu au nevoie de un suplinitor, care pe cruce a fost făcut păcat şi acolo a luat locul nostru. Nu, noi nu vrem un aşa Hristos – noi avem nevoie numai de un Hristos plăcut pentru gânduri calde în timpuri reci de crăciun. Dar dacă tu nu-L vrei pe Hristos însângerat, atunci nu vei putea avea nici Copilul plăcut din iesle.

Chiar dacă la naşterea Lui nu a fost nici un loc în casa de poposire, este totuşi un loc unde noi putem să ne strângem împreună cu Domnul Isus. Este „camera pentru oaspeţi”, aşa cum spune Luca 22.11, şi este acelaşi cuvânt ca şi cel pentru „casa de poposire” din Luca 2.7. Este interesant că o casă de poposire joacă un rol important atât în primele zile cât şi în ultimele zile ale vieţii Domnului pe pământ. Este această cameră de sus, cum mai este ea numită, care „aproape” că nu mai aparţine acestui pământ. Dacă vrem să ne unim cu Domnul Isus, dacă noi vrem cu adevărat să-I dăm loc, atunci noi trebuie să venim în casa Lui de poposire. Atunci trebuie să ne ridicăm puţin deasupra lucrurilor acestora pământeşti, atunci trebuie să ne despărţim de mersul lumii acesteia. Atunci trebuie să recunoaştem, că Domnul Isus de aceea a murit pentru păcatele noastre, „ca să ne smulgă din acest veac rău” (Galateni 1.4). Atunci trebuie să găsim odihnă la gândul că noi nu mai suntem din lumea aceasta (Ioan 18), că noi suntem cetăţeni ai cerului (Filipeni 3) şi suntem străini şi fără drept de cetăţenie (1 Petru 2.11) şi deja acum suntem aşezaţi în locurile cereşti (Efeseni 2). Dacă cu adevărat Capul nostru este în cer – şi El este acolo! – unde este atunci locul mădularelor? Poate Capul să fie despărţit de trup? Imposibil! Dacă Hristos a fost aşezat mai presus de orice domnie şi de orice autoritate (Efeseni 1), atunci noi avem voie să ştim că şi noi de asemenea am fost aşezaţi acolo, şi anume în El (Efeseni 2).

Casa Tatălui

Pe pământ Domnului Isus nu I s-a acordat locul care I se cuvine, nici la naşterea Lui şi nici în timpul vieţii Lui. Când era scurt timp înainte „să plece din această lume la Tatăl”, El a spus ucenicilor Săi, că acum ei nu-L pot urma. Unde S-a dus El? El S-a dus la Tatăl. În casa Tatălui Său erau multe locuinţe; acolo era un loc pentru El. Cât de mult cunoaşterea acestui loc trebuie să-I fi uşurat fiecare pas pe pământ! Cum a trăit Domnul Isus ştiind permanent că în casa Tatălui Său este loc suficient, şi în afară de aceasta era un loc permanent în opoziţie cu un locaş de poposire, care de fapt totdeauna este numai temporal! Cum a făcut El fiecare pas pe pământ conştient fiind de părtăşia cu Tatăl Său! Nimic, absolut nimic nu a făcut fără o poruncă a Tatălui Său, nu a rostit nici un cuvânt, fără să fie în concordanţă cu Tatăl Său, ci a vorbit aşa cum Tatăl L-a învăţat (Ioan 8.28), şi El a ştiut că Tatăl nu L-a lăsat singur (Ioan 16.32).

Acolo unde şi noi găsim un locaş de poposire

Cum stau lucrurile cu noi: Nu ar trebui să mergem pe drum în perspectiva acestui loc de părtăşie intimă cu Tatăl şi cu Fiul? Nu a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, că într-adevăr ei acum nu puteau să-L urmeze, dar că El se va duce să le pregătească un loc? Nu le-a povestit El că într-adevăr aici în lume ei vor fi ca şi El urâţi, dar că şi ei trebuie să trăiască în perspectiva casei Tatălui şi să-L aştepte pe El Însuşi (Ioan 14)? Prin faptul că Domnul Isus a mers la cruce pentru noi, a înviat şi a fost glorificat la dreapta lui Dumnezeu, El ne-a pregătit un loc în casa Tatălui. Tocmai aceste „multe locuinţe” erau cele care la întrebarea „Pe cine să trimit?” L-au determinat pe Domnul Isus să spună: „Iată-mă! Trimite-Mă!” Deja înainte de întemeierea lumii Domnul Isus a văzut multele locuinţe goale, şi de aceea noi am fost aleşi înainte de întemeierea lumii. Vedem noi aceasta? Noi nici nu aparţinem lumii acesteia, căci noi am fost aleşi deja cu mult înaintea acestei creaţii vizibile. Noi suntem într-adevăr în lume, dar noi nu suntem din ea. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu a existat nici o posibilitate pentru om să intre în aceste locuinţe. „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur” – şi dacă Domnul Isus S-ar fi reîntors în casa Tatălui, fără să meargă la cruce, atunci aceste „multe locuinţe” ar fi rămas pentru totdeauna goale. Dar acum Hristos a murit pentru noi, El a pregătit locaşul pentru noi, El a fost pus în pământ ca adevăratul grăunte de grâu şi a murit. Acum „multele locuinţe” sunt pregătite pentru noi, şi va veni ziua când această casă se va umple. Aşa se spune în continuare despre grăuntele de grâu: „Dar, dacă moare, aduce multă roadă.”

Pe pământ Hristos nu a avut nici o încăpere, El nu a avut nimic, nici un loc unde să-Şi poată pune capul, dar înălţat de pe pământ Domnul Isus are nu numai încăperea Lui, camera Lui de oaspeţi, camera de sus, ci înălţat de pe pământ Domnul Isus a găsit un loc unde a putut să-Și pună capul: „Isus a zis: ‚S-a sfârşit!’ şi, plecându-Şi capul (sau: Şi-a pus capul, cum se mai poate traduce), Şi-a dat duhul.”

Să nu dăm noi toată viaţa noastră acestui Domn minunat? Ce însemnătate are crăciunul cu toate nimicurile şi materialismul în perspectiva acestor momente de importanţă mondială din istoria omenirii?

Darul Duhului şi darurile
Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

William Kelly

Versete călăuzitoare: – Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci – »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, – »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, – aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, – în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, – dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, – şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; – el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, – aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, – în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« – Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, – că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, – aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, – chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, – întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, – mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, – cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, – aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), – acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, – şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).


Tradus de la: Die Gabe des Geistes und die Gaben

Din Die Lehre des Neuen Testamentes über den Heiligen Geist,
Ernst-Paulus-Verlag, 1975, pag. 154-186

Traducere: Ion Simionescu

Creşterea spirituală (1)
Cum ajung eu de la statura de bebeluş la statura de om mare?

Willem Johannes Ouweneel

Introducere

În viaţa mea am ţinut de mai multe ori prelegeri biblice şi am dat îndrumări  cu privire la „creşterea spirituală”. În lunile trecute am fost deodată confruntat deseori cu această temă. Printre altele, eu însumi m-am ocupat iarăşi intensiv cu această temă. Mă consider că nu sunt un mare specialist în acest domeniu, sau ca „tată”, care poate spune „copiilor” cum trebuie să înţeleagă aceasta (compară cu 1 Ioan 2.13,14).  Cei drept, pot spune cu conştiinţa împăcată, că în ultimii zece ani s-au petrecut foarte multe lucruri cu mine, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de Adunare, unde iau parte. Experienţele au contribuit desigur la o oarecare creştere spirituală a mea. Cu toate acestea rămâne o misiune grea, să spui ceva pe înţeles despre creşterea spirituală, căci niciodată nu se poate vorbi despre aceasta ca despre un proces care s-a încheiat la cineva. Chiar dacă ai douăzeci şi cinci de ani, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani, procesul creşterii spirituale nu încetează niciodată. Dar din fericire aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ca în nici un caz să nu se înceapă cu procesul de creştere spirituală sau cel puţin să se mediteze asupra lui.

Prea tânăr ca să cresc?

Sunt o mulţime de oameni în jurul nostru care se confruntă cu problema siguranţei mântuirii. Foarte frecvent se întâmplă că sunt oameni care abia pe patul de moarte găsesc adevărata pace cu Dumnezeu. Deoarece aceasta are loc aşa de des, la unii s-a cuibărit treptat gândul, că aşa trebuie să fie. Modelele de comportare au înclinaţia de a deveni legi. În unele biserici este aşa, că dacă un tânăr sau o tânără face cunoscut că este întors sau întoarsă la Dumnezeu, i se spune: pentru aceasta tu eşti prea tânăr, nu este nicidecum posibil să fie aşa cum spui; pentru aceasta tu nu ai trăit destul, ai cunoscut prea puţin nenorocirea, ai trecut prea puţin prin adâncimi. Cine realmente este de părere că certitudinea credinţei se poate obţine în cel mai bun caz la o vârstă înaintată, da, acela poate înţelege foarte puţin despre creşterea spirituală. Acest soi de oameni se luptă, ca să mă exprim aşa, mereu cu întrebarea: Cum pot ajunge de la starea de embrion la starea de copil? Întrebarea, despre care de fapt este vorba, şi anume, cum se poate ajunge de la starea de copil la starea de om matur, nu se pune deloc  în felul acesta. Să obţii certitudinea credinţei nu este ţelul suprem în viţă, ea este numai un mijloc ca să se ajungă la ţinta propriu-zisă. Ea înseamnă simplu, să te naşti spiritual şi să ai certitudinea că eşti născut din nou. »Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi … din Dumnezeu« (Ioan 1.12,13). »Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 5.1). Dacă cu adevărat s-a primit Domnul Isus, atunci se poate şti în sfârşit cu certitudine: eu sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi desigur aceasta este o bucurie mare, şi mai ales atunci când la o vârstă înaintată se ajunge la această siguranţă.

Am observat, că pentru mulţi este o surpriză mare, că după aceea există şi o creştere spirituală. Ei sunt bucuroşi că au ajuns la ţelul măreţ al certitudinii credinţei, că după părerea lor Domnul Isus ar putea reveni imediat. Ei privesc atunci restul vieţii lor cel mult ca pe un fel de anticameră a cerului. Ei petrec timpul aşteptării cerului realmente util, prin aceea că, de exemplu, ei evanghelizează. Dar tema „creşterea spirituală” înseamnă foarte puţin pentru ei, nu pentru că ei nu vreau, ci pentru că ei n-au auzit prea multe despre ea.

Nu demult am auzit un predicator, care a dat impresia că dacă eşti sigur de mântuirea proprie, atunci eşti un credincios matur. Am încercat să-i explic, că se poate foarte bine ca şi atunci când eşti sigur de mântuirea proprie să ai încă credinţa unui copil mic. După aceea este nevoie de o parte bună din viaţă, ca prin creşterea spirituală să devii un credincios matur. Nimeni, care tocmai a ajuns la siguranţa credinţei, are o credinţă matură. Credinţa trebuie zidită. Aceasta este tema acestui articol.

Mai întâi vreau să încerc să fac înţeles care este înţelesul propriu-zis al creşterii spirituale. Vreau să încerc să fac aceasta prin aceea că voi arăta ce se întâmplă dacă nu creşti. Îţi voi descrie şapte semne caracteristice ale unui creştin imatur. Puneţi întrebarea pe baza acestor şapte puncte, care este situaţia cu creşterea ta spirituală.

Creştinul copilăros

Apostolul Pavel atenţionează clar pe corinteni, că unii dintre ei se comportau ca nişte copii, şi ei trebuiau să renunţe la aceasta: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi« (1 Corinteni 14.20). Dacă cineva vrea neapărat să se comporte ca un copil, atunci el să fie prunc la răutate. Aceasta înseamnă: el trebuie să fie un om simplu (neştiutor), atunci când este vorba de lucruri rele. Dar în contrast cu aceasta stă: »la minte fiţi maturi« (sau altfel tradus: în gândirea voastră).

În ce context stă acest îndemn? În Corint erau credincioşi care aveau darul vorbirii în limbi. Ei se bucurau ca nişte copii de lucrul acesta, erau aşa de bucuroşi, că atunci când erau împreună ca adunare fiecare trebuia să audă că ei puteau vorbi în alte limbi. Deseori nimeni nu înţelegea ce se vorbeşte şi nimeni nu putea să traducă ce se vorbea, dar evident aceasta nu conta pentru cel care vorbea în alte limbi. Ei considerau grozav faptul că ceilalţi credincioşi puteau auzi că ei posedau acest dar. Apostolul Pavel numeşte o astfel de comportare ca fiind „copilărească”, „lipsită de maturitate”. Noi am spune „infantilă” (rămasă în urmă pe treapta dezvoltării copilăriei).

Nu doresc acum să discut despre darul vorbirii în alte limbi. Mă interesează faptul, că dacă s-a primit ceva de la Domnul, se poate proceda în chip copilăresc cu aceasta. Se poate, aşa cum era aici în cazul corintenilor, fi prea plin de sine însuşi şi de talentele proprii. Când tocmai s-a venit la credinţă, desigur acest fel de comportare nu este aşa de rău. Ca şi copil mic nu poţi pricepe totul deodată. Sunt credincioşi care gândesc aceasta; ei consideră, că atunci când ai devenit credincios, imediat trebuie să înţelegi totul. Nu spun cu voce tare aceasta, dar ei se comportă aşa.

Am auzit o întâmplare despre un bătrân al adunării dintr-o adunare. Acesta a spus predicatorului, care voia să boteze un tânăr, care tocmai venise la credinţă: „Nu poţi boteza acest tânăr; dar dacă totuşi îl botezi, nu voi mai da zeciuiala.” Conducătorul l-a întrebat care sunt motivele. Răspunsul a fost: „Am văzut ieri că a fumat”. Atunci conducătorul a răspuns: „Ascultă bine, fratele meu. Acest tânăr a venit acum o săptămână la credinţă. Trebuie el să ştie deja totul şi să înţeleagă totul?” Mai mult chiar: el a explicat precaut acestui bătrân de adunare, că atitudinea lui – ameninţarea cu reţinerea de la darea zeciuielii – într-un anumit sens era mai infantilă decât cea a tânărului, tocmai de aceea că bătrânul adunării ar fi trebuit să fie cu mult mai matur. Nu mă interesează aici fumatul – cu toate că realmente ar fi mai bine să nu se fumeze – ci de ceea ce ilustrează această întâmplare. Acest tânăr era de abia de-o săptămână un copil al lui Dumnezeu, şi totuşi s-a cerut de la el, să se comporte ca un matur. Nu este copilăresc să ameninţi cu reţinerea zeciuielii? Cât de lipsiţi de îndurare putem noi rosti sentinţe asupra copiilor lui Dumnezeu „născuţi din nou”. Aceasta este cu adevărat pueril. Noi trebuie să oferim oamenilor posibilitatea să crească.

„Ai voie” să fi tânăr

Soţia mea şi cu mine avem până acum patru nepoţi. Unul din ei are doi ani şi jumătate şi acum poate mânca singur. Este o fetiţă şi este destul de curată, şi se poate vedea cum singură se necăjeşte, când îi curge mâncarea pe jos. Dar pur şi simplu ea nu poate mai mult. Imaginează-ţi că tatăl ei ar muştrului-o şi i-ar spune: ce copil prost eşti tu! Eşti deja de doi ani şi jumătate pe acest pământ şi nu poţi nici măcar să mănânci aşa cum trebuie. Acesta ar fi cu adevărat un tată foarte prost. Dar este de necrezut să vezi cât de des în domeniul spiritual se vorbeşte în felul acesta credincioşilor. Eu aş spune mai bine: dacă eşti întors de curând la Dumnezeu, ai voie să te comporţi copilăreşte! Tu nu trebuie să fi imediat „mare”. Dar cealaltă parte este: dacă eşti deja de zece ani întors la Dumnezeu şi eşti încă tot aşa de umplut de tine însuţi, atunci sunt motive de îngrijorare! Vom vedea în continuare exemple în sensul acesta.

Dacă tocmai te-ai întors la Dumnezeu, atunci realmente nu este nici o problemă dacă te comporţi ca un copil, tot aşa de puţin cum unui copilaş nu i se poate reproşa că este un baby, când tocmai s-a născut. Dar dacă după mulţi ani eşti încă un baby, atunci ceva decurge greşit. Se aud într-adevăr uneori mame care spun de copiii lor mici: „Dacă el, sau ea, ar putea rămâne aşa.” Imaginează-ţi că cerul ar împlini această „rugăciune”! După trei ani copilul ar fi încă un copil care se târăşte, şi după şase ani ar fi tot aşa. Copilul trebuie să meargă la şcoală şi conducerea şcolii întreabă, unde este copilul, şi ce se vede? El este încă un copil care se târăşte. Atunci ne-am face griji mari! Dar ceea ce în viaţa normală este lucrul cel mai obişnuit în lume, acela că copilul creşte, cu regret în viaţa spirituală nu este nicidecum de la sine înţeles. Nu numai cei întorşi de curând la Dumnezeu, ci şi credincioşi, care sunt de mulţi ani întorşi la Dumnezeu, se arată a fi aşa de umpluţi de sine însuşi ca şi corintenii, care vorbeau în alte limbi cu multă plăcere, cu toate că nimeni nu-i înţelegea. Apostolul Pavel insistă ca mai degrabă să se practice acele daruri care duc la zidirea spirituală a celorlalţi credincioşi. Da, exact: să ţii seama de ceilalţi, este unul din multele lucruri, pe care credincioşii trebuie să le înveţe.

Creştini influenţabili

Cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt foarte uşor influenţabili. Îi poţi face să creadă orice. Citim în epistola către Efeseni 4.13,14: »… până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii.« Din versetul 13 devine clar, care este ţelul pozitiv al oricărei creşteri spirituale: să devenim asemenea lui Hristos; vom reveni detaliat la aceasta. Dar partea negativă a lipsei creşterii spirituale este, că „copiii” sunt impresionabili de tot felul de învăţături, care ameninţă să-i îndepărteze de Hristos. Aşa cum scrie apostolul Pavel colosenilor: »Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos« (Coloseni 2.8).

Copii mici nu au încă capacitatea de diferenţiere, ei încă nu ştiu ce este bine şi ce este rău pentru ei. Ei sunt încă copii pentru a şti aceasta. Dar dacă credincioşii sunt de zece, de douăzeci de ani întorşi la Dumnezeu şi încă se mai lasă întorşi de orice vânt, atunci aceasta este un semn clar de lipsă de maturitate. Au rămas copii în credinţă, şi pentru aceasta pe drept pot fi învinuiţi. Faptul că cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt uşor influenţabili este pe deplin înţeles şi nu li se poate lua în nume de rău. Că cei întorşi mai de demult la Dumnezeu sunt uneori încă aşa de uşor influenţabili este de neînţeles şi trebuie să li se ia în nume de rău. Creştinii din Galatia nu erau de curând întorşi la Dumnezeu; de aceea apostolul Pavel putea pe drept să le scrie: »Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin Harul lui Hristos, la o altă evanghelie. Nu este alta.« (Galateni 1.6,7) Un alt exemplu găsim în 2 Petru 3.17: »Deci voi, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« Care este medicamentul împotriva a te lăsa târât de oamenii păcătoşi prin tot felul de învăţături greşite? În nici un caz acesta nu este în primul rând o misiune intelectuală, aşa cum ar putea gândi unii. Nu, medicamentul este: creşterea în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos! Cu cât se cunoaşte mai mult Domnul Isus, cu cât eşti mai familiarizat cu harul Său, cu atât mai mult se stă tare pe picioare.

Creştinul care nu face deosebire

Al treilea semn caracteristic al creştinului nematurizat este strâns legat de al doilea: lipsa în capacitatea de diferenţiere. Capacitatea de diferenţiere spirituală este un semn al maturizării, şi aceasta nu numai când este vorba de învăţături greşite, ci tocmai în sens pozitiv. Este vorba de capacitatea de diferenţiere în general: cum să trăim? Ce este plăcut lui Dumnezeu? Ce este binele şi ce este răul?

În Evrei 5.11-14 citim: »… fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit. Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.« Este remarcabil să se vadă cât de uşor copiii fac răul. Aceasta nu este din cauză că ei sunt răi în sine însăşi, căci şi copiii care iubesc pe Domnul Isus ajung uşor să facă răul. Cauza este, aşa cum spune textul, că ei nu sunt încă exersaţi în „simţurile” lor, să deosebească binele şi răul. Creşterea spirituală este deci un exerciţiu al „simţurilor” – noi spunem: capabilitatea de înţelegere -, pentru ca credinciosul să înveţe să diferenţieze între bine şi rău. El învaţă să aleagă drumul cel bun şi să evite drumul rău. Mai târziu vom reveni cu detalii la acest loc din Scriptură; acum este vorba numai de a ilustra după ce se poate recunoaşte un credincios imatur.

Creştinul legalist

Apostolul Pavel scrie galatenilor: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi în firea pământească?« (Galateni 3.3). „Sfârşit” înseamnă aici „maturi” (vezi capitolul 2). Reproşul apostolului Pavel adus galatenilor era, că ei încercau să crească »în firea pământească«. Apostolul compară aceasta cu starea de „copil” (Galateni 4.1-3). Ce era „carnal”, „copilăresc” la creştinii din Galatia? Este faptul că ei au căzut înapoi în regulile şi poruncile legaliste, pe care voiau să le împlinească, ca prin aceasta să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Dar aceasta însemna o viaţă prin puterea propriei naturi păcătoase, nu o viaţă prin adevărata putere a Duhului Sfânt!

Mulţi creştini imaturi se comportă în felul acesta. Porunci, interdicţii şi reguli dau vieţii lor o anumită claritate, şi de aceea ei au nevoie aşa de stringentă de acestea. Viaţa matură a unui creştin este complicată, ei i se pun multe cerinţe. Este mult mai uşor când viaţa se derulează în interiorul zidurilor înguste de legi, reguli, porunci şi interdicţii. Dar în natura ei această legalitate este un semn al lipsei creşterii spirituale. Este un semn al copilăriei spirituale, atunci când un creştin se simte bine într-o astfel de lume apărată prin legi şi interdicţii. Este mult mai greu să trăieşti în libertatea Duhului (compară cu Galateni 2.4; 3.13; 4.5,23,31; 5.1,13); pentru aceasta este nevoie de o măsură foarte mare de maturitate spirituală.

Creştinul neîntemeiat

Apostolul Petru ne descrie al cincilea semn caracteristic al creştinului  lipsit de maturitate: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că Domnul este bun. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu« (1 Petru 2.2-4). Aici se spune că noi avem nevoie de o argumentare bună, ca să creştem spiritual. Această argumentare conţine, că noi »am gustat« (sau: verificat), că Domnul este bun. Scumpătatea Domnului Isus este un imbold uriaş pentru creşterea spirituală. Se ştie că creşterea spirituală ne conduce tot mai aproape de El.

Dar pentru mulţi există problema, că pe ei nimic nu i-a învăţat, când este vorba de experienţa că Domnul este bun. Ei nu sunt exersaţi în privinţa aceasta; aceea de a vedea bunătatea şi mărimea Domnului Isus. Ei rămân copilăroşi, şi aceasta se manifestă de exemplu în aceea, că ei se preocupă cu mai multă plăcere de problemele şi întrebările teologice. Ei se interesează de tot felul de lucruri secundare şi îşi irosesc energia în aceasta. Ei rămân imaturi, prin faptul că în toate aceste dezbateri teologice niciodată nu pătrund în nucleul lucrurilor: la cunoaşterea mărimii, gloriei, frumuseţii, maiestăţii şi graţiei Domnului nostru Isus Hristos. Un motiv mai minunat pentru creşterea spirituală nu există. Dar acei credincioşi, care la mulţi ani după întoarcerea lor la Dumnezeu rămân imaturi, vorbesc puţin despre Domnul. Ei sunt foarte plini de râvnă în a discuta probleme teologice, dar când este vorba de ceea ce trăieşte în inima lor, când este vorba de Domnul, de ceea ce înseamnă practic Domnul pentru ei, nu se mai obţine mult de la ei. Nu la toţi, dar mulţi nu mai au nimic de spus. Care este răul în acest caz? Sărăcia în creşterea spirituală.

Creştinul firesc

Al şaselea semn caracteristic al lipsei de maturitate spirituală este parafrazat de apostolul Pavel prin »carnali«: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« (1 Corinteni 3.1-3).

Este interesant, că cuvântul grecesc pentru »carnali« din versetul 1 (sarkikos) şi în versetul 3 (sarkinos) nu sunt acelaşi cuvânt. Numai o literă este diferită, dar cu toate acestea în greacă are importanţă. Prima dată Pavel descrie cum erau corintenii, atunci când ei au venit la credinţă. Atunci el încă nu le putea vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, aceasta înseamnă literalmente, că ei erau atunci încă „din carne”. Acelaşi cuvânt este tradus cu »de carne« în 2 Corinteni 3.3: »tablele de carne (făcute din carne) ale inimii«. Pavel nu se referă aici neapărat în sens negativ, că atunci corintenii erau oameni »de carne«; este simplu starea unui născut din nou care încă nu a avut timp să crească în Domnul şi să se umple cu El. Ei sunt încă umpluţi cu ei înşişi. Ei Îl preamăresc pe El, sunt mulţumitori pentru iertare, dar ei trebuie încă să înveţe totul. Înainte de toate ei trebuie să înveţe să nu mai privească la ei înşişi şi să-şi îndrepte inima pe deplin spre Hristos. Starea, în care se află cel nou născut, o caracterizează Pavel de aceea ca fiind »carne«. Corintenii întorşi de curând la Dumnezeu aveau viaţa nouă, aveau iertarea, aveau mântuirea, dar ei încă nu cunoşteau cu adevărat pe Domnul. De aceea Pavel le putea vorbi numai ca unor copii mici în credinţă.

Dar totodată el spune, aceasta a fost atunci; atunci când aţi fost născuţi din nou era normal acest lucru, căci eraţi copii mici. Dar astăzi vă comportaţi încă ca nişte copii mici. Şi apoi el spune încă o dată în versetul 3, că ei sunt »carnali«, dar de data aceasta foloseşte alt cuvânt sarkikos. Cuvântul nu se referă la starea normală a unui născut din nou, ci la o stare păcătoasă (compară acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 1.12; 10.41 Petru 2.11). Corintenii înaintaseră cu câţiva ani în vârstă. Demult ei ar fi trebuit să ajungă la o anumită stare de maturitate. Dar cu regret ei nu s-au lăsat călăuziţi de Duhul – aşa cum de fapt ar fi trebuit să fie -, ci de carne. Şi prin ce se poate vedea aceasta? Prin gelozia pe care o aveau unii faţă de alţii, şi prin cearta, pe care o aveau între ei. Acestea sunt lucruri care deseori nici măcar la noii născuţi nu se întâlnesc. Dar la aceşti „oameni mari”, care totuşi nu crescuseră, ieşeau la lumină astfel de lucruri.

În zilele noastre sunt multe comunităţi creştine care sunt infectate prin gelozie şi ceartă. Uneori este o adevărată luptă de putere între persoanele conducătoare, care îşi revendică dreptul asupra unei comunităţi sau a unei grupe de comunităţi. Sau se ceartă cu voce tare asupra a tot felul de lucruri mărunte referitoare la doctrină sau lucruri practice, nu pentru că fundamentul credinţei creştine este în pericol, ci pentru că se vrea să se păstreze dreptul propriu. De unde vine aceasta? Astfel de oameni sunt credincioşi, dar evident au auzit puţin despre creşterea spirituală, în orice caz cunosc puţin din aceasta. De aceea este aşa de importantă predica despre creşterea spirituală şi despre mijloacele prin care se poate ajunge la maturitatea spirituală. Fiecare poate cădea o dată în gelozie sau ceartă; aceasta se poate întâmpla chiar şi celui mai matur credincios. Dar când tot stilul de viaţă al unei astfel de persoane este caracterizat de aceste păcate, o astfel de persoană este un credincios „carnal”, care a înţeles foarte puţin din maturitatea spirituală.

„Timp liniştit”

Vom vedea mai detaliat, că pentru creşterea spirituală este foarte important să-ţi iei timp pentru lucrurile spirituale ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă mărturisesc, că am auzit pentru prima dată expresia „timp liniştit” când am mers la studiu. Am auzit despre aceasta de la studenţi credincioşi. În tinereţea mea n-am auzit niciodată despre aceasta – în orice caz nu-mi pot aminti. Creşterea spirituală, să întemeiezi o relaţie personală cu Domnul, să ai timp liniştit, la modul cel mai general: să vorbeşti despre ceea ce te preocupă lăuntric, să dai mărturie despre legătura proprie cu Domnul, despre ceea ce am învăţat în această legătură, toate aceste lucruri erau pentru mine o realitate minoră. În adunările, în care mergeam, era mai mult vorba de întrebări doctrinare; la conferinţe se putea discuta ore în şir despre acestea. Dar nu se găsea frecvent cineva care să vorbească realmente din sufletul propriu despre slăbiciunile şi experienţele proprii, ca să încurajeze pe alţii, care se luptau cu aceleaşi lucruri. Erau puţine predici care se îndreptau în adâncul fiinţei noastre, ca să aprofundeze legătura noastră personală cu Domnul şi să ne facă să creştem spiritual în El.

Nu este de mirare, că noi auzim în Scriptură de la diferiţi apostoli, că între credincioşi poate fi aşa de multă invidie şi ceartă (compară cu Romani 13.132 Corinteni 12.20Galateni 5.20,21Iacov 3.14-16; 4.1,2). Creştinii sunt botezaţi, ei au depus o mărturisire, iau parte la masa Domnului, şi apoi gândesc deseori pe jumătate inconştienţi, că acum au obţinut ce trebuia să obţină. Dacă tu iei parte cu credincioşie la strângerile laolaltă şi la masa Domnului, aceasta este considerat că la tine totul este în ordine. Dar cine te-a întrebat vreodată, care este starea ta lăuntrică? Dacă mai ai bucurie în Domnul? Care este situaţia legăturii tale personale cu El? Ce progrese spirituale ai făcut în anul care a trecut?

Cu regret se acordă foarte puţină atenţie acestor lucruri. Şi acesta este unul din motivele pentru care există aşa de multă ceartă şi neînţelegere între credincioşi. Încă noi ne comportăm spiritual deseori ca şi nişte copii (spun intenţionat „noi”, căci eu nu vreau să mă ridic în această privinţă deasupra altora). Noi ne comportăm ca nişte prunci, când permitem ca întreaga adunare să fie infectată cu astfel de lucruri, ca gelozia şi cearta.

Creştinul lumesc

Ajungem la al şaptelea şi ultimul semn caracteristic al creştinului imatur: »Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« (Romani 12.2) Aha, gândesc unii, acesta este domeniul cunoscut: asemănarea cu lumea, şi noi suntem împotriva acesteia. Şi apoi se primeşte o listă lungă cu tot felul de lucruri exterioare, care ar trebui să fie pentru noi tabu lucruri „lumeşti”. Dar în Romani 12 nu este nicidecum vorba despre aceasta (în primul rând). Este vorba de asemănarea cu lumea în gândirea noastră, despre ceea ce are loc înlăuntrul nostru. Cu regret sunt destul de mulţi creştini care în comportarea lor exterioară fac o impresie foarte evlavioasă, şi nu mă refer la aceasta în sens dispreţuitor. Dar se informează cineva vreodată despre atitudinea inimii lor? Dacă s-ar putea privi în viaţa lor, s-ar putea de exemplu remarca, că în legăturile acestor creştini unii cu alţii din punct de vedere spiritual nu este altfel decât între legăturile oamenilor din lume. Dacă i-ai asculta atent, s-ar putea observa că tot modelul lor de gândire, felul de a privi lucrurile, nu se deosebeşte prea mult de acela al oamenilor obişnuiţi din lume. Doresc să aibă costumul lor de duminică, şi desigur: cred în Dumnezeu şi Cuvântul Său; dar mentalitatea lor, felul de gândire, atitudinea de viaţă nu este mai bună decât a celor necredincioşi.

De unde vine aceasta? Deoarece în viaţa lor ei nu au avut parte sau au avut prea puţin parte de procesul de „înnoire”. Cu alte cuvinte: ei au avut parte de puţină creştere spirituală, sau chiar nu au avut deloc parte de ea. Nu sunt ei credincioşi? Ba da, desigur, Pavel scrie aici credincioşilor, care trebuie să fie înnoiţi în gândirea lor. Căci faptul, că cineva a devenit credincios, încă nu înseamnă că automat felul lui de gândire şi stilul lui de viaţă a devenit deodată asemenea celor ale lui Hristos. Pentru aceasta este nevoie de o adevărată metamorfoză sau transformare; acesta este înţelesul propriu-zis al expresiei de aici »să fiţi transformaţi«. Cine face un început cu reala creştere spirituală, curând va fi îngrozit de gândirea în felul lumii din el şi din alţii. O astfel de persoană va dori tot mai mult ca toată gândirea ei, toată viaţa ei lăuntrică şi tot stilul ei de viaţă să fie transformat potrivit cu Hristos.

Creştinul în maturizare

Dorim să privim acum partea pozitivă: semnele caracteristice ale creşterii spirituale adevărate. Probabil în primul rând ar trebui să luăm seama la întrebarea, care este scopul final al creşterii spirituale. Să creşti bine înseamnă, printre altele, să creşti în direcţia bună. Unii tineri cresc mai mult în lăţime decât în lungime, şi cu siguranţă aceasta nu este bine. Ca să putem aprecia dacă se creşte într-un fel bun, trebuie să ai un instrument de măsură. Aceasta este valabil atât pentru creşterea trupească cât şi pentru creşterea spirituală. În camera copiilor stă deseori o riglă pentru măsurat, pe care copilul poate citi totdeauna cât a crescut. Ar fi frumos dacă noi în sens spiritual am avea o astfel de „riglă pentru măsurat”, pe care noi am putea citi creşterea noastră spirituală. Este cu mult mai greu să constaţi cât ai crescut spiritual, decât cât ai crescut corporal. Scurt timp înainte de o prelegere despre creşterea spirituală am întrebat pe soţia mea: „Astăzi trebuie să vorbesc despre creşterea spirituală; ce crezi tu, am crescut eu spiritual în anul trecut?” După un scurt moment de gândire mi-a răspuns: „Puţin, cred eu”.

Şi tu? Ai crescut tu spiritual în anul trecut? Întrebarea este destul de importantă. Nu mă refer  la creşterea în cunoaşterea Bibliei, chiar dacă aceasta este importantă şi folositoare. Nu, mă refer, dacă ai crescut cu adevărat spiritual. Probabil spui: de fapt nu ştiu bine ce să înţeleg prin aceasta. De aceea este aşa de important ca noi să avem mai întâi un obiectiv bun, ca noi să vedem mai întâi unde trebuie să ne conducă creşterea noastră spirituală. Mai întâi trebuie să avem o riglă de măsurat bună. Dacă creşti, dar nu şti în ce direcţie de fapt trebuie să creşti, s-ar putea să fie direcţia greşită. Noi trebuie să avem o ţintă, o riglă de măsurat. Încotro trebuie să ducă creşterea noastră?

Încuie-ţi casa ca să nu intre răul
2 Ioan 10

John Thomas Mawson

Verset călăuzitor: 2 Ioan 10

2 Ioan 10: Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi.

Aceasta este o scrisoare inspirată adresată unei femei şi copiilor ei! Aceasta merită atenţia noastră şi ar trebui să ne facă să cercetăm motivul pentru aceasta, căci această epistolă scurtă (2 Ioan) este singura în Noul Testament în această privinţă.

Ca una din ultimele epistole (scrisori) inspirate ea accentuează la sfârşitul Sfintei Scripturi, ceea ce permanent Sfânta Scriptură învaţă, că Dumnezeu Îşi arată puterea Sa în slăbiciune şi din gura copiilor şi a pruncilor care sug Şi-a scos un temei de laudă (Psalmul 8). Când în timpurile vechi bărbaţii au renunţat la adevăr şi din cauza laşităţii lor sau plăcerii de sine au tăgăduit pe Domnul, femeile au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu. Vedem aceasta în timpul primei venirii a Domnului, când femei temătoare de Dumnezeu au aşteptat permanent şi cu credincioşie venirea Salvatorului lui Israel şi când Maria din Betania, văzând mai dinainte lepădarea şi moartea lui Hristos, cu o lepădare de sine sfântă a vărsat untdelemnul ei preţios peste El, în timp ce ucenicii Săi se certau cu privire la cine va fi mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi când Maria Magdalena stătea plângând şi singură la mormântul gol, ceilalţi căutau locuinţa şi comoditatea propriei case. Acestea sunt exemple de dăruire, care niciodată nu vor trece în uitare, şi în acelaşi fel trebuie să se amintească de credincioşia unei femei al cărei nume nu este dat, care a s-a păstrat pe sine şi casa ei pentru Domnul.

Probabil ea a trăit într-un oraş mare păgân, în care probabil era o adunare creştină, asemenea aceleia descrisă în scrisoarea lui Ioan adresată lui Gaius, din care oamenii evlavioşi au fost excluşi şi în care nici apostolii şi nici scrierile lor inspirate nu au fost primite.

Foarte curând în istoria Bisericii cetatea a fost predată duşmanului şi drapelul adevărului coborât şi aşezat în praf. A fost cu adevărat aşa? Da, cel puţin în ceea ce priveşte majoritatea, care s-a supus altei autorităţi decât Domnului şi a renunţat la adevăr, însă această femeie şi copiii ei nu s-au predat împotrivitorului. Ei au lăsat steagul adevărului să fluture. Când Biserica a greşit, cei din familia creştină au intrat în breşă. Ei nu s-au predat duşmanului, ci au păstrat cetatea pentru Domnul şi pentru adevăr.

Tu spui, este ziua lucrurilor mici şi pline de slăbiciune. Desigur este aşa, şi totuşi, cu toate că sunt mici, cu siguranţă nu sunt fără putere.

Pentru credincios ca individ nu este un lucru mic sau lipsit de importanţă, să fie înconjurat de decădere de la adevăr şi el însuşi să rămână de partea lui Hristos. Dacă o părtăşie de creştini au pe drumul lor ca ţel, ca Domnul să fie în centru şi Cuvântul Său este firul călăuzitor, atunci aceasta este foarte bine şi spre binecuvântare, dar în cazul cu care ne preocupăm era numai o familie care umbla în adevăr şi aceasta a bucurat inima apostolului inspirat într-o măsură foarte mare.

Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea de nici o părtăşie de creştini, fie ea mare sau mică, dacă ea doreşte să stăruiască cu credincioşie înaintea Domnului, căci fără excluderea fără compromise a învăţăturii fundamental rele, despre care este vorba aici, este imposibil să se respecte principiile divine. Cu adevărat, o biserică care deschide uşile ei unui om care tăgăduieşte credinţa, acea biserică a trecut cu totul de partea duşmanului, ea ia parte la lucrările lui rele (2 Ioan 11). Această constatare nu este de răstălmăcit şi nu i se pot face compromise. Pot fi situaţii în care noi putem fi nepărtinitori, dar aici nu este permis. Însă această epistolă nu a fost scrisă la o părtăşie de creştini, în care erau bărbaţi creştini tari şi bine instruiţi, ci unei femei – probabil o văduvă – şi copiilor ei. Aşa cum am spus deja, atunci când biserica a eşuat, familia creştină a intrat în breşă şi a lăsat steagul adevărului să fluture. Aceasta ar trebui să fie o încurajare mare pentru noi, căci ea ne arată ce poate face harul şi puterea lui Dumnezeu pentru aceia care se ţin strâns de El.

Încercările duşmanului de a prăbuşi credincioşia acestei femei faţă de Hristos, au eşuat; el nu a fost în stare să cucerească casa ei. Ea s-a împotrivit atacurilor lui, asemenea unei fortificaţii bine consolidate şi de aceea el şi-a schimbat tactica de luptă şi a hotărât să realizeze prin viclenie ceea ce nu a putut realiza prin forţă. Deoarece apostolul ştia aceasta, i-a scris, ca s-o atenţioneze, să închidă imediat uşile casei, dacă cineva ar veni în casa ei în înfăţişarea unui slujitor creştin şi cu toate acestea nu ar aduce învăţătura lui Hristos.

Însă mai era şi un alt pericol, care ameninţa dinăuntru, şi de aceea era necesar să i se amintească de porunca Domnului. Apostolul Ioan a accentuat de multe ori aceasta, atunci când el a fost la ei, însă acum, când nu era de faţă, el le scrie aceleaşi lucruri, „să se iubească unii pe alţii”. Dragostea este natura divină, ea este şi atmosfera în care trăiesc şi prosperă adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ea este puterea care dă naştere la toate activităţile lucrative, şi ea nu poate fi leneşă, acolo unde este ea se va arăta totdeauna o lucrare altruistă. Despărţit de aceasta omul nu este nimic, chiar dacă el intervine foarte plin de râvnă pentru curăţia învăţăturii. Ar putea Domnul Isus să aibă bucurie de un creştin care, chiar dacă respinge orice părtăşie cu o învăţătură greşită, nu iubeşte pe credincioşii de seama lui? Cu siguranţă, nu, căci cine nu iubeşte pe fratele său, acela nu împlineşte poruncile Domnului, şi cine nu face aceasta, nu-L iubeşte pe El (Ioan 14.21-24). Un astfel de om ar fi un simplu fariseu, cu toată râvna lui pentru curăţia învăţăturii.

Acolo unde porunca Domnului este împlinită, fie în Biserică sau în familie, acolo El are întâietatea, însă aici nu este vorba numai de porunca Domnului, ci şi de porunca Tatălui. Ce mare lucru, că harul aduce pe creştin pe drumul ascultării de voia Tatălui, deci pe un drum, pe care Domnul a mers în chip desăvârşit, atunci când El a fost aici, şi pe care noi trebuie să fim urmaşii Lui. În ascultare desăvârşită de poruncile Tatălui, El a fost menţinut prin mâna Tatălui şi tot timpul a rămas în dragostea Tatălui. Şi tot aşa este şi la noi; dacă inimile noastre doresc să meargă pe drumul acesta, primim din acelaşi izvor sprijin mare, căci să observăm cum este alcătuit salutul: „Harul, îndurarea şi pacea să fie cu voi, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi dragoste.”

Ajutorul vine de sus, din cer, el vine din veşnicie şi anume, conform revelării depline a adevărului de la Dumnezeu, Tatăl şi de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos. Având în vedere caracterul duşmănos al diavolului, pentru noi este pe deplin suficient să umblăm în adevăr şi să fim umpluţi cu putere şi bucurie pentru adevăr. Acest salut este unul din cele mai frumoase saluturi din epistolele Noului Testament, şi volume de cărţi nu ar fi suficiente să descrie binecuvântarea cuprinsă în el. El vorbeşte despre realităţi mari, de care poate avea parte şi cel mai slab dintre noi. El vorbeşte despre cele mai mari izvoare de ajutor din partea Tatălui, care ne-au fost dezvelite în Domnul Isus – harul, îndurarea şi pacea – şi ne spune că acestea stau la dispoziţia acelora care doresc din inimă să umble conform adevărului. Să privim aceasta în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi să nu ne temem nici de puterea şi nici de viclenia duşmanului, căci salutul ne învaţă că Biserica/Adunarea, familia sau fiecare credincios în parte, care vor să umble în adevăr, sunt subiectul purtării de grijă deosebită a Tatălui.

„A umbla în adevăr” nu înseamnă că noi respectăm nevătămată învăţătura creştinismului – aceasta este inclusă, desigur, dar este mai mult: este ascultare faţă de Tatăl şi dragoste unii pentru alţii şi de asemenea, aşa cum epistola dezvăluie, împotrivire faţă de orice încercare de a introduce o învăţătură care este împotriva a ceea ce noi am învăţat de la început.

Ascultarea de poruncile Tatălui va da naştere la dragoste unii pentru alţii şi ne va întări pentru adevăr. Adevărata dragoste nu închide ochii faţă de rău. Ea nu este aşa numita dragoste slabă şi falsă, care predică un ecumenism general şi care merge cu orice om care are o fiinţă plăcută şi este iubit, indiferent ce crede el şi cărei învăţături slujeşte. O astfel de dragoste este diabolică, care ia naştere în patul ruşinos al toleranţei indiferente. Ce lucru uimitor este totuşi că în creştinătate au putut să-şi găsească un cămin orice fel de dezonorare a lui Dumnezeu şi orice fel de tăgăduire a lui Hristos, care au fost răspândite vreodată sub soare prin învăţături false. Însă aceasta este împlinirea pildei despre copacul mare, în ale cărui ramuri păsările cerului şi-au făcut cuiburi (Matei 13.31-32). Deci nu trebuie să ne surprindă, dacă astăzi vedem lucrurile în felul acesta.

Adevărata dragoste este sinceră şi se interesează serios pentru adevăr, ea nu va transmite salutări învăţătorului de învăţături false, ea se va depărta de el şi va evita orice fel de părtăşie în care el este tolerat, căci cel care tăgăduieşte adevărul este un înşelător şi un antihrist, şi păstrarea legăturii cu el ar însemna să aprobi pe trădătorul Domnului. Adevărata dragoste închide uşa faţă de învăţătorul fals, căci ea ştie, că dacă Hristos trebuie să fie înăuntru, atunci înşelătorul şi antihrist trebuie să rămână afară; ea ştie de asemenea că dacă învăţătura rea este permisă, adevăratele izvoare ale vieţii sunt otrăvite şi toată evlavia adevărată se va veșteji şi va muri, căci „cine nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu”, şi dacă Dumnezeu este luat de la noi, ce viaţă vom avea noi atunci? Vrem noi să renunţăm la Tatăl şi la Fiul? Aşa cum o mamă ar refuza să vină în casa ei sau pe masa ei, la care mănâncă copii ei,  hrană murdărită sau otrăvită, aşa adevărata dragoste ţine departe tot ce nu corespunde adevărului. Şi dacă aceasta nu are loc în mare în Biserică/Adunare, atunci trebuie să aibă loc în familia creştină. Este privilegiul şi responsabilitatea capului precum şi al fiecărui membru al familiei, să fie tare şi zelos în această privinţă. Fie ca harul şi îndurarea lui Dumnezeu Tatăl, şi a Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, să păstreze pe mulţi în adevăr, până când noi vom vedea pe Domnul faţă către faţă, când bucuria noastră va fi deplină.

Creşterea spirituală (6)
Creşterea spre maturitatea spirituală

Willem Johannes Ouweneel

Versete călăuzitoare: 1 Petru 2Romani 12.2

Creştere spre mântuire

Apostolul Petru scoate în evidenţă responsabilitatea credinciosului în felul următor: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire« (1 Petru 2.2). Noi nu ne putem ascunde sub faptul că »Dumnezeu dă creşterea« (compară cu Coloseni 3.6). În sine însuşi aceasta este desigur adevărat, dar dacă noi nu vrem creşterea, atunci nici nu vom creşte. Petru ne arată clar, că noi trebuie să dorim după »laptele duhovnicesc şi curat«. Laptele nu ni-l putem prepara singuri. Dacă suntem încă copilaşi mici, nici măcar sticla cu lapte nu o putem duce la gură. Însă un copilaş poate desigur să facă două lucruri: să dorească după lapte – şi aceasta de exemplu prin plâns – şi să bea. Cine nu cere şi/sau nu bea, aceluia nu i se poate ajuta. Unui copilaşi i se poate pune sticla la gură, dar dacă copilul nu vrea să bea, nu foloseşte la nimic. De aceea este desigur adevărat, că laptele trebuie să vină de la Dumnezeu şi numai El poate lucra creşterea – dar cine nu vrea să bea din acest lapte, acela se va pipernici. Dumnezeu îngrijeşte să fie lapte; dar voi trebuie să soriţi după el şi să beţi, spune Petru.

Important este şi felul în care este descris aici ţelul final al creşterii spirituale. Este o »creştere spre mântuire«. Acesta este unul din multele exemple din Noul Testament în care »mântuirea« are un înţeles de viitor. Este tot aşa ca şi cu cuvântul »desăvârşit« (sau »desăvârşire«), pe care l-am discutat într-un articol anterior. »Desăvârşit« înseamnă ori ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ori ceea ce noi trebuie să devenim aici pe pământ prin creştere spirituală, ori ceea ce noi vom fi abia atunci când vom fi în fericirea cerească. Tot aşa este şi cu »mântuirea«. Uneori ea înseamnă ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca în Efeseni 2.5,8: »Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă«, şi în 2 Timotei 1.8,9: »Dumnezeu ne-a mântuit«. Deseori »mântuirea« înseamnă ceea ce noi vom obţine abia la revenirea Domnului şi la înviere, ca în epistola către Romani: »Deci cu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie« (Romani 5.9). »Noi … suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejde am fost mântuiţi.« (Romani 8.23,24). »Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut« (Romani 13.11). Tot aşa spune şi Filipeni 3.20,21: »Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă.« Şi tot aşa în epistola către Evrei: »… care vor moşteni mântuirea« (Evrei 1.14); »De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei« (Evrei 7.25).

Pe lângă primul şi al treilea înţeles acum ne interesează cel mai mult acela care are a face cu creşterea spirituală: »să creştem spre mântuire«. Acestea sunt cazurile în care obţinerea mântuirii este direct legată de responsabilitatea noastră. Aşa spune Pavel în Filipeni 2.12: »duceţi până la capăt (sau duceţi la bun sfârşit prin lucrare) mântuirea voastră, cu frică şi cutremur«; şi în 2 Timotei 3.15: »… Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mântuire, prin credinţa în Hristos Isus«. La Petru vedem că el foloseşte cuvântul în toate cele trei înţelesuri ale lui. Primul înţeles îl găsim în 1 Petru 3.20, unde este în legătură cu botezul: noi suntem mântuiţi, aşa cum se exprimă prin botezul nostru. Al treilea înţeles îl găsim în 1 Petru 1.5: »Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire«, şi în 1 Petru 4.18: »… dacă cel drept scapă cu greu …«.

Al doilea înţeles îl găsim în afară de 1 Petru 2.2 şi în 1 Petru 1.9: »… primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.« Aici „sufletul” nu stă în contrast cu „trupul”, ci Petru foloseşte acest cuvânt exact ca în 1 Petru 3.20, unde opt „suflete” au fost salvate în corabia lui Noe. „Suflete” înseamnă aici „persoane” ca în strigătul de ajutor SOS (save our souls). Ţelul final al drumului nostru de credinţă este, că „sufletele noastre”, aceasta înseamnă „noi”, vom fi salvaţi. În expresii ca cele din 1 Petru 1.9 şi 1 Petru 2.2 se contopeşte într-un anumit sens înţelesul al doilea şi al treilea al »mântuirii«. Căci această mântuire este într-adevăr legată de responsabilitatea noastră, dar ea va fi obţinută definitiv abia în fericirea cerească. Maturizarea este un proces permanent de creştere, care în sensul deplin va fi obţinută abia atunci. Dar nu este cu nimic mai puţin un proces de creştere la care noi înşine trebuie să lucrăm, ca şi cum obţinerea rezultatului final ar depinde de noi. Aceasta pune un accent deosebit pe înţelesul creşterii spirituale şi ne arată seriozitatea stării, dacă rămânem mereu copilaşi.

Noi trebuie să începem să creştem spiritual, ca şi cum sufletul şi mântuirea noastră ar fi dependente de aceasta. Noi creştem spre mântuirea deplină în fericirea cerească. Cu cât devenim mai maturi pe pământ, cu atât ne vom asemăna mai mult cu ceea ce vom fi în cer în chip desăvârşit. Desăvârşirea în sensul deplin nu o vom obţine niciodată pe pământ; dar prin creştere ne apropiem tot mai mult de această desăvârşire. Astfel înţelegem că Pavel »aleargă spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«, aceasta este: după „desăvârşire” (Filipeni 3.12-14). Aici pe pământ el nu-l va obţine niciodată, căci el este păstrat în cer; dar el se apropie tot mai mult de el prin alergare! Şi cu cât se apropie mai mult de desăvârşire, cu atât mai strălucitoare apare lumina cerului pe drumul său. Maturitatea spirituală este apropierea maximă, care se poate obţine, de desăvârşirea mântuirii cereşti.

Transformarea

Sunt şi alte verbe în Noul Testament, care descriu procesul creşterii spirituale, mai ales verbele „a modifica, a transforma” şi „a înnoi”. Sunt cuvinte diferite care sunt traduse cu „a transforma”, dar noi ne îndreptăm spre un cuvânt deosebit, care descrie o schimbare foarte profundă. Este vorba de un cuvânt grecesc, din care derivă cuvântul „metamorfoză”. Elevii învaţă cuvântul în lecţiile de biologie, căci „metamorfoza” este „transformarea” pe care o parcurg insectele, când ele dintr-o larvă (omidă) devin un „cocon”, din care apoi apare insecta matură (muscă, ţânţar, fluture). Literalmente „metamorfoza” înseamnă „schimbarea formei (sau înfăţişării)”. Este de fapt acelaşi lucru cu ceea ce se exprimă prin cuvântul „transformare”, descendent din latină. Dumnezeu vrea ca credincioşii în timpul procesului lor de creştere să facă o astfel de „transformare” sau „schimbare”. În momentul în care ei au venit la credinţă, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu şi au fost îmbrăcaţi cu omul nou. La aceasta nu se poate schimba nimic şi nu se poate adăuga nimic. Şi totuşi trebuie să aibă loc o „schimbare”. Concret aceasta înseamnă: noi trebuie să devenim practic (adică, în faptele noastre) ceea ce noi suntem deja începând cu întoarcerea noastră la Dumnezeu. Cine a fost îndreptăţit trebuie să înveţe să trăiască drept. Cine a fost sfinţit, trebuie să înveţe să umble în sfinţenie. Cine a fost îmbrăcat cu omul nou, trebuie să înveţe să arate trăsăturile de caracter ale omului nou. Cine a devenit un copil sau un fiu al lui Dumnezeu, trebuie să arate crescând comportarea care se potriveşte unui copil sau fiu al lui Dumnezeu. Fii ceea ce tu eşti, ca să exprimăm aşa. În acest sens de fapt nu este vorba de o altă „înfăţişare” nouă, căci principial această înfăţişare am primit-o la întoarcerea noastră la Dumnezeu. Dar înfăţişarea nouă trebuie să fie vizibilă practic, şi aceasta nu are loc de la sine. Pentru aceasta este necesar un proces de învăţare şi creştere.

Vrem să privim două locuri din Scriptură, care exprimă aceasta. În Romani 12.2 citim: »Să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Acest cuvânt „a transforma” este cuvântul puternic „a metamorfoza”, „a schimba înfăţişarea”. Pavel foloseşte în epistola către Romani de două ori cuvântul „asemenea”. Dumnezeu ne-a »hotărât mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8.29), şi »să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre« (Romani 12.2). În limba greacă însă aceste două cuvinte nu sunt identice. Primul cuvânt (cuvânt primar: morphè) se referă mai mult la partea lăuntrică, care devine vizibilă şi în exterior (compară cu Marcu 9.2 „transfigurat”; 16.12; Filipeni 2.6 „înfăţişare”). Al doilea cuvânt (cuvânt primar: schèma) arată mai mult înfăţişarea schimbătoare (vezi 1 Corinteni 7.31 şi Filipeni 2.8 (înfăţişare, prezentare la exterior). Este de înţeles că „asemănare, conformare” în Romani 12.2 nu derivă de la morphè, ci de la schèma: un credincios, care în principiu poartă în sine chipul Fiului lui Dumnezeu, niciodată nu mai poate înlăuntrul fiinţei lui să fie „asemenea” lumii, dar cu regret el poate gândi în felul lumii, poate vorbi şi lucra în felul lumii, o poate imita! Aceasta nu trebuie să fie, spune Pavel; credinciosul trebuie să „se transforme”. Remarcabil este deci, că morphè în versetul nostru nu se regăseşte în cuvântul „asemănare”, ci în cuvântul „a transforma”! Credinciosul este principial făcut după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8.9), dar el trebuie să devină şi practic acest chip. Aceasta are loc mai întâi lăuntric, şi în consecinţă aceasta trebuie să devină vizibil în acţiunile lui exterioare şi umblarea lui. Mulţi credincioşi rămân prea mult timp o „omidă”, care rămâne legată de pământ şi se satură cu lucrurile bune ale pământului. Aceasta este „gândirea la lucrurile pământeşti” (compară cuFilipeni 3.19). Cine devine practic asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, primeşte aripi ca un fluture, care se înalţă spre cer, şi hrana lui va fi mierea din ţara făgăduită (compară cu Coloseni 3.1-3). Scriptura arată clar, că aici pe pământ este deja posibil, şi porunceşte chiar, să fii practic un om „ceresc”, aceasta înseamnă, să te asemeni cu marele »Om din cer« (compară cu 1 Corinteni 15.47-49).

Epistola către Romani 8.29 arată că,  principial, la întoarcerea noastră la Dumnezeu noi am fost făcuţi şi lăuntric asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Romani 12.2 arată că noi trebuie să fim transformaţi tot mai mult şi practic lăuntric în acest chip – ceea ce desigur trebuie să se vadă şi în exterior în vorbirea şi faptele noastre. Ca să exprimăm aşa: să devii ceea ce eşti! Tu eşti (în ceea ce priveşte poziţia) asemenea Fiului lui Dumnezeu, dar să devii (în ceea ce priveşte practica) tot mai mult asemenea acestui chip. Este vorba de o schimbare sau înnoire a gândirii noastre, a mentalităţii, a atitudinii spirituale, a imaginii noastre generale cu privire la lume, la viaţă, la Dumnezeu, la toate lucrurile. Cine tocmai s-a născut din nou, nu are încă această privire deplină asupra realităţii; aceasta trebuie încă să crească. El are, ca să spunem aşa, potenţialul pentru aceasta. În omidă se află structurile celulare, din care în timpul stadiului de cocon se dezvoltă fluturele. Potenţialul pentru aceasta este prezent de la început. Dar abia în timpul dezvoltării se realizează acest potenţial. Şi dacă în timpul dezvoltării ceva se derulează greşit, nu se realizează această stare finală. Tot aşa este şi în viaţa de credinţă. Fiecare credincios are de la început potenţialul de a deveni un „fluture”, care îşi desface aripile lui măreţe pentru a zbura spre cer. Dar dacă ceva se derulează greşit în dezvoltare, credinciosul rămâne mereu o omidă, care nu ştie nimic despre cer, ci se hrăneşte permanent cu lucrurile de aici.

Semnele caracteristice ale transformării

Pe ce se poate vedea, dacă un credincios a avut realmente parte de această transformare foarte practică? În privinţa aceasta primim în Noul Testament o serie de răspunsuri diferite, care se completează reciproc în chip minunat şi în această serie de articole am văzut un număr mare din ele. În Romani 12.2 este acest răspuns: »… ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Putem să alăturăm şi versetul 1: »Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.« Acesta este ţelul final al creşterii spirituale: dăruire faţă de Dumnezeu ca jertfă sfântă, plăcută Lui; o dorinţă de a face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită; şi capacitatea de discernământ cu privire la ce este această voie; şi puterea spirituală de a împlini realmente această voie. Vom reveni mai târziu la aceasta, când vom privi mai îndeaproape noţiunea de „sfinţire”, dar acum rezumăm într-un cuvânt: dăruire. Să cunoşti voia lui Dumnezeu, şi dispoziţia de a o împlini sunt desigur un element esenţial al creşterii spirituale (compară cu Efeseni 5,17; Coloseni 1.9,10; 4.121 Tesaloniceni 4.3,4Evrei 13.20,21).

Creşterea spirituală (5)
Drumul spre a deveni matur spiritual

Willem Johannes Ouweneel

Versete călăuzitoare: Luca 18.18-26Filipeni 3.7-14Galateni 4.19

Introducere

 Într-un anumit sens în această serie de articole noi parcurgem un drum invers. În articolele anterioare am văzut rezultatul final al maturizării, în timp ce noi abia acum vrem să privim drumul care conduce într-acolo. Însă mie mi se pare ca acesta să fie un procedeu logic. Cine face o călătorie trebuie să se întrebe mai întâi unde este ţinta sa, înainte să poată stabili traseul pe care îl are de parcurs. Cine vrea să fie „matur”, trebuie mai întâi să aibă o idee despre felul cum arată maturitatea. Cine vrea să crească trebuie să ştie „spre ce” trebuie să crească. Reciproc desigur prin aceasta nu se spune totul. Este indispensabil să se cunoască ţinta finală; dar este tot aşa de indispensabil să se cunoască şi traseul într-acolo. Cine nu cunoaşte ţinta, nu poate stabili traseul. Dar cine nu ştie traseul niciodată nu va ajunge la ţinta sa. Articolele anterioare au fost importante pentru a cunoaşte ţinta finală a procesului de maturizare. Dar citirea unor astfel de articole poate fi şi foarte deprimantă şi descurajatoare. Cine a ajuns la defileul unui munte şi de acolo poate privi masivul muntos, poate fi foarte descurajat când vede cât de departe este încă ţinta călătoriei lui. Însă ţinta articolelor anterioare nu a fost nicidecum descurajatoare, ci dimpotrivă. Am spune mai degrabă, că aceste articole au vrut să prezinte o ţintă finală, care este aşa de atrăgătoare, că credinciosul nu vrea nimic altceva decât să ajungă la ea.

A vedea înseamnă a urma

Cât de deseori s-ar descurajat Avraam pe drumul credinţei sale, dacă la începutul acestuia nu ar fi văzut pe »Dumnezeul slavei« (Faptele apostolilor 7.2)? Fiecare pas pe drumul credinţei sale era greu, dar fiecare pas era şi un pas mai aproape de slava pe care el a văzut-o la început. Acelaşi lucru găsim şi la apostolul Pavel. La începutul drumului său de credinţă a văzut slava lui Hristos (Faptele apostolilor 22.17,18; 26.13,161 Corinteni 9.1), şi aceasta era aşa de măreaţă, că mai târziu el a scris despre ea: »dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui … alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos … dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3.7-14). Slava, pe care Pavel a văzut-o la început, era marea ţintă spre care se arunca în toată viaţa sa: »ca să câştig pe Hristos«; »ca să-L cunosc pe El«; »alerg înainte, căutând să-l apuc«; »alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«.

Un motiv, pentru care unii creştini nu vor să crească, este acela, că ei „au văzut” puţin sau nu au văzut nimic din această slavă. Ei socotesc ce ar putea eventual să-i coste creşterea, şi deoarece ştiu puţin despre avantajele imense, cheltuielile sunt prea mari pentru ei. Şi de aceea ei nu cresc, cu atât mai mult cu cât „sunt siguri că totuşi vor ajunge în cer”. Tânărul bogat nu a vrut să-L urmeze pe Domnul, deoarece preţul a fost literalmente prea mare pentru el (Luca 18.18-26), şi aceasta a fost din cauză că el a văzut într-adevăr ceva din Isus – căci altfel nu ar fi venit la El, şi nu L-ar fi întrebat de drumul pe care el în realitate ar fi trebuit să-l cunoască -, dar el nu a văzut destul. Uimitor este că acelaşi lucru pare să fie valabil şi pentru Petru imediat după aceea; şi el calculează preţul şi constată că pe partea creditului este prea puţin în comparaţie cu cheltuielile avute (Luca 18.28-30). În chip ciudat pare că Domnul după aceea mai aşează ceva deasupra, spunând unde conduce mersul pe urmele Lui: este drumul prigoanelor, suferinţelor şi răstignirii (Luca 18.31-34)! Ce avea nevoie nu numai tânărul bogat, ci şi ucenicii aveau nevoie devine clar în evenimentul care are loc imediat după aceea: ochii lor trebuiau deschişi (Luca 18.35-43). Orbul din Ierihon şi-a căpătat vederea, şi imediat după aceea citim: »a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu« (Luca 18.43). Imediat după aceea urmează iarăşi o întâmplare legată de „vedere”: Zacheu s-a ascuns într-un pom, şi »căuta să vadă care era Isus« (Luca 19.3). Totul se învârte în jurul „vederii”. Cine o dată a văzut cu adevărat cine este Isus, renunţă la totul pentru El. De aceea Zacheu spune: »Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit« (Luca 19.8).

Diferenţa dintre ucenici în Luca 18 şi Pavel în Filipeni 3 este că Pavel stă „după” lucrarea înfăptuită la cruce. Evanghelia după Marcu 10.32 spune despre ucenici: »Ei erau pe drum, suindu-se la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi şi plini de teamă, urmându-L.« Dar în Filipeni 3 Pavel nu este nicidecum fricos să-L urmeze pe Isus, da, el era chiar gata să fie asemenea Lui în moartea Sa! Cum se poate aşa ceva? Prin aceea că Pavel ştie, ce ucenicii în Marcu 10 nu ştiau: învierea şi glorificarea lui Hristos! Pavel a văzut personal pe Domnul înviat şi glorificat. Începând din acest moment el vrea să crească spre El, oricât l-ar putea costa, chiar şi până la moarte. Căci Pavel ştie, că în cele din urmă toate acestea îl vor face să ajungă la Hristos Cel glorificat. Cine a văzut ceva din Hristos Cel glorificat nu este mulţumit numai să-L vadă cândva în glorie. Nu, El vrea deja acum să cunoască mai bine pe acest Hristos, să-L urmeze, să-I slujească şi să-L glorifice, să se asemene cu El, să simtă cu El şi să prezinte Chipul Său în lumea aceasta.

A creşte

„Să devii tot mai mult asemenea lui Hristos” este acelaşi lucru cu „a creşte spiritual”. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu acest cuvânt „a creşte”, ca în Efeseni 4.15 şi versetele următoare şi 2 Petru 3.18. În ambele texte Hristos este clar modelul şi ţinta finală a creşterii. Literalmente cuvântul grecesc pentru „a creşte” înseamnă „a se mări, a se înmulţi”. Un copil, care creşte, se măreşte în mărimea corpului. Un creştin, care creşte, se măreşte în cunoaşterea spirituală, în roada Duhului, în capacitatea de diferenţiere, în capacitatea de a purta responsabilitate, în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Dar înainte de toate: Hristos „se înmulţeşte” în el. Hristos devine tot mai mult vizibil în el. Sau aşa cum Pavel îşi doreşte aşa de frumos cu privire la galateni: »Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi« (Galateni 4.19).

Pavel foloseşte aici o schimbare remarcabilă în vorbirea simbolică. În prima parte a frazei sunt galatenii, care trebuie să fie „născuţi” din nou prin apostol, dar în partea a doua este Hristos, care trebuie să ia chip în (sau între, în mijlocul) galateni. Pavel nu foloseşte aici cuvântul „a naşte”, ci „să ia chip”; acest cuvânt se referă însă la dezvoltarea embrionului în bebi în corpul mamei. Luat în sens riguros, sunt deci galatenii, prin care în cele din urmă Hristos „se va naşte”, însă Pavel este cel care pentru aceasta are durerile naşterii! »Hristos să ia chip« în (sau printre) galateni înseamnă că galatenii încep să arate chipul lui Hristos (compară cu Coloseni 3.10). „Hristos ia chip în noi” înseamnă realmente: „Noi primim chipul lui Hristos.”

Devin iarăşi puţin tehnic, dar se merită. În Romani 8.29 (»pe aceştia i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său«) cuvântul „asemenea” (în limba greacă: symmorphos) este înrudit cu „să ia chip” (morphousthai) din Galateni 4.19. Este intenţia lui Dumnezeu, ca credincioşii să aibă acelaşi „chip” sau „formă esenţială” (morphè) ca Isus Hristos; desigur, nu în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, ci în ceea ce priveşte umanitatea Sa. Filipeni 2.6-7 spune: El avea »chipul lui Dumnezeu« şi a luat »chipul unui rob« (sau sclav). Practic aceasta înseamnă că: »Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.« (2 Corinteni 3.18). Aici expresia »suntem transformaţi« (metamorphoumetha) înseamnă literalmente „a schimba în înfăţişare” (morphè).

Prin faptul că au acceptat minciuna, galatenii erau ameninţaţi să piardă pe Hristos (compară cu Galateni 5.2,4). Hristos S-a născut pentru ei sub Lege (Galateni 4.4) şi S-a dat pe Sine pentru ei (Galateni 1.4; 2.20), ca să-i elibereze din sclavia lumii, a păcatului, a Legii, a morţii şi de spiritul timpului. Toate acestea ameninţau, în ceea ce priveşte pe galateni, să fi fost în zadar, prin aceea că ei stăteau în pericol să se pună sub Lege. Dacă Hristos trebuia din nou să ia chip în ei, aceasta ar însemna ca Evanghelia despre Hristos trebuia să câştige din nou influenţă asupra lor şi El Însuşi îi va elibera din nou din cursele legalităţii. Problemele noastre sunt probabil cu totul altele decât cele ale galatenilor. Dar aceasta nu schimbă nimic în faptul că Hristos vrea şi trebuie să ia „chip” în fiecare din noi. Acesta este nucleul creşterii spirituale.

Cineva ar fi întrebat odată pe renumitul sculptor Michelangelo cum reuşeşte dintr-un bloc de marmură să facă ceva aşa de măreţ, cum ar fi să sculpteze un cal. La aceasta el a dat răspunsul frumos: „O, aceasta este foarte simplu; când încep să lucrez la un astfel de bloc de marmură, dau la o parte tot ce nu este cal.” M-a impresionat ce ilustrare frumoasă este aceasta pentru adevărul biblic, că Hristos trebuie să ia „formă” în credincioşi. Ca să obţină aceasta, Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră „simplu” tot ce „nu este Hristos”.

Sunt şi alte texte în care se întâlneşte expresia „creştere”. Unul din ele îl amintim pe scurt, deoarece de fapt el este un loc paralel la Efeseni 4.15 şi versetele următoare, şi anume Coloseni 2.19: »… ţinându-ne strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.« Un alt text din epistola către Coloseni cere mai multă atenţie: »De aceea şi noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« (Coloseni 1.9-10). Partea secundară de propoziţie »aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« conţine două participii. Aceste două participii constituie într-un anumit sens un rezumat al însuşirilor bune, pe care Pavel le enumeră mai înainte: »să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru«.

Să umbli într-un chip vrednic de Domnul – despre aceasta este vorba. Acesta este rezultatul final al creşterii spirituale. Să umbli în aşa fel, ca El să poată avea plăcere de această umblare. Să umbli motivat de cunoaşterea voii Sale, aceasta înseamnă, de ceea ce El aşteaptă de la noi. Să umbli în orice fel de înţelepciune şi pricepere (sau, înţelegere) duhovnicească, adică să ai »gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Pavel se ruga ca aceasta să se împlinească cu privire la coloseni. El se arată conştient că aducerea unui astfel de rod este posibil numai »cu tăria slavei Lui (a lui Dumnezeu)«. Dar în timp ce el scrie aceste lucruri colosenilor, el pune totodată acest ţel de urmat în responsabilitatea lor. Fără o cunoaştere a propriei responsabilităţi, dar şi a dependenţei de Dumnezeu, nu este posibilă nici o creştere adevărată. Se merită să remarcăm că Pavel nu foloseşte aici vorbirea simbolică, că noi vom fi „purtaţi” de Dumnezeu – cu toate că şi aceasta este adevărat -, ci că noi trebuie să umblăm. Pentru aceasta trebuie noi înşine să punem un picior înaintea celuilalt. Toată puterea pentru aceasta vine de sus, desigur; dar noi trebuie să umblăm. Într-un anumit sens Dumnezeu dă la iveală rodul în noi, dar privit din punctul de vedere al responsabilităţii noastre noi trebuie să aducem rod. Dumnezeu ne revelează voia Sa, cum noi trebuie să acţionăm şi să umblăm, şi El dă naştere în noi la voinţa şi energia care fac posibilă această acţionare şi această umblare (Filipeni 2.13). Dar noi trebuie să acţionăm, noi trebuie să umblăm. Şi cine nu vrea aceasta este şi rămâne un creştin, însă unul care rămâne bebi din punct de vedere spiritual. Aceasta nu este nici spre binecuvântarea lui şi nici spre onoarea lui Dumnezeu.

Creşterea spirituală (4)
A deveni desăvârşit spiritual

Willem Johannes Ouweneel

Versete călăuzitoare: 2 Timotei 3.172 Corinteni 13.11Efeseni 4.12Evrei 13.201 Petru 5.10

Ce înseamnă „desăvârşit”

În Noul Testament este un cuvânt grecesc, care uneori este tradus cu „desăvârşit” sau „îndeplinit” şi în acest sens deseori are înţelesul de „matur”. Este vorba de verbul katartizo, care înseamnă „a aduce în ordine, a aranja, a pregăti”. Este derivat de la cuvântul artios, care în 2 Timotei 3.17 este tradus cu „desăvârşit”: »… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună«, la care însă cuvântul „pregătit” este derivat de la un cuvânt înrudit: exartizo. Sunt diferite texte în care se întâlnesc forme de la katartizo, care sunt traduse cu „a face desăvârşit” sau „desăvârşit/îndeplinit”, în care este inclus gândul la maturitatea spirituală. Pentru a fi complet numim textele cele mai importante.

În Luca 6.40 Domnul Isus spune: »Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.« – „desăvârşit” înseamnă aici: „adus în ordine”, „echipat suficient”. Aceasta este o stare, care este rezultatul creşterii spirituale. Ucenicul, care este matur spiritual, este un chip concret al învăţătorului său.

Ceva asemănător găsim în evanghelia după Matei 10.25: »Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui.« Deci şi aici ţelul final al maturizării spirituale este să devii asemenea cu modelul lui Hristos.

În 2 Corinteni 13.11 apostolul Pavel ţinteşte spre ceva asemănător: »Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, încurajaţi-vă, fiţi cu un gând, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.« Şi aici este gândul cu privire la un credincios care stă foarte „corect”, a cărui stare spirituală este „în ordine”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu. Şi aici ea se exprimă în lucruri foarte practice: radierea de bucurie şi mângâiere (încurajare), păstrarea unităţii, să menţii pacea cu alţii. Semne caracteristice tipice maturităţii spirituale! Şi aceasta în lumina ultimului verset din 2 Corinteni: »Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!« (2 Corinteni 13.13).

O altă afirmaţie a apostolului Pavel am discutat-o deja detaliat, şi anume aceea din Efeseni 4. Am citat din acest loc deja versetul 12, unde avem ţelul darurilor, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale: »pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos«. Acest cuvânt »desăvârşire« este înrudit cu katartismos. Pavel vrea deci să spună aici, că darurile sunt orientate spre a aduce pe sfinţi în ordine, să-i organizeze, să-i aducă acolo unde ei trebuie să fie, să-i „manevreze” în spre starea corectă. Cuvintele cheie pentru aceasta sunt »zidire« (Efeseni 4.12), »ajunge la« (Efeseni 4.13), »să creştem« (Efeseni 4.15). Această secţiune arată cel mai clar, că katartizo, „a desăvârşi” are acelaşi ţel ca şi teleios, „desăvârşit”, „crescut”.

Şi epistola către Evrei 13.20,21 ne dă o atenţionare asemănătoare: »Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.« Şi la Petru găsim acelaşi gând de bază: »Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi« (1 Petru 5.10). Mereu este vorba de „a aduce în starea corectă”, ceea ce este semnul caracteristic al maturităţii.

Rezumat

Ici şi acolo acest articol a devenit destul de „tehnic”. Dar dacă vrem să redăm corect învăţătura Scripturii, nu totdeauna se poate evita aceasta. Dacă cineva are sentimentul să fi pierdut privirea pădurii din cauza arborilor, următorul rezumat va putea probabil să fie de folos lui sau ei.

Am văzut, că la creşterea spirituală este vorba să devenim permanent tot mai asemenea lui Hristos, să arătăm tot mai mult însuşirile Sale în această lume. Aceasta nu are loc de la sine; pentru aceasta este nevoie de un proces de dezvoltare, care iarăşi la rândul lui porneşte de la Hristos. Dar noi înşine trebuie să vrem aceasta! Pentru unii este evident atractiv să rămână numai un bebi. Aceştia sunt creştinii care nu au nici o dorinţă să preia propria responsabilitate; care totdeauna ne povestesc, că „noi trebuie să-i luăm aşa cum sunt”; care totdeauna se agaţă de ABC-ul credinţei, şi aşa mai departe. Hristos pricinuieşte în noi creşterea; dar cine nu vrea să crească, acela rămâne totdeauna un bebi. Un astfel de credincios va ajunge cu certitudine în cer; odată devenit copil al lui Dumnezeu rămâi pentru totdeauna un copil al lui Dumnezeu. Dar ei vor trebui să aibă parte de faptul că Dumnezeu le va prezenta înaintea scaunului Său de judecată (Romani 14.102 Corinteni 5.10) „etapele construirii”, „planul de construcţie”, pe care El l-a întocmit pentru viaţa lor. Acest plan nu este altul decât chipul Fiului Său, pentru care El i-a ales înainte de întemeierea lumii. Pe parcursul întregii lor vieţi de creştini aici pe pământ Dumnezeu le-a stat la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor, ca să realizeze acest plan în viaţa lor. Apoi este deosebit de trist, dacă un credincios nu s-a conformat acestui plan! Aceasta este o pagubă nu numai prin faptul că el nu va primi nici o răsplată, ci înainte de toate este deosebit de trist, căci aceasta înseamnă că în viaţa acestui credincios Dumnezeu nu a primit onoarea care I se cuvine. Un creştin matur nu este un creştin care nu mai păcătuieşte. Şi credincioşii maturi au încă în ei înşişi carnea păcătoasă, şi dacă ei nu sunt vigilenţi cad iarăşi în faptele cărnii. Dar aceasta nu mai este tonul predominant al vieţii lor. Nu păcatul constituie semnul caracteristic esenţial al vieţii lor, ci chipul lui Hristos.

Semnele caracteristice ale unui creştin matur

Vrem să rezumăm cele spuse în şapte însuşiri ale unui creştin matur:

  1. Umplut cu Hristos. Credincioşii maturi sunt plini de Domnul Isus şi nu de ei înşişi şi darurile lor. Ei nu se laudă cu ei înşişi sau cu aptitudinile lor, ci cu gloria lui Hristos.
  2. Nu este influenţabil de ceea ce este în afara lui Hristos. Creştinii maturi realmente nu sunt deschişi pentru învăţăturile false fundamentale. Ei se pot pierde desigur în tot felul de particularităţi; căci altfel creştinii maturi nu ar avea păreri/înţelegeri aşa de diferite în puncte secundare. Dar ei pot deosebi foarte bine glasul Păstorului cel bun (Ioan 10.3-5,16,27), deoarece ei L-au cunoscut mai bine. Creştinul matur este stabil şi nu se mai lasă antrenat de curente greşite.
  3. O capacitate de diferenţiere bună. Creştinii maturi au »experienţă în cuvântul dreptăţii«; ei, »prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.12,13). Ei cunosc calea poruncilor lui Dumnezeu, adevăratul drum al ascultării, drumul voii lui Dumnezeu.
  4. Nu este legalist. Creştinii maturi trăiesc într-adevăr sever şi conştiincioşi cu ei înşişi, dar ei nu sunt legalişti. Nu poruncile sunt pentru ei lucrul cel mai important – ca să nu mai vorbim de porunci pornite de la ei înşişi -, ci Cel ce porunceşte. Ei Îl iubesc aşa de mult, că dorinţa Lui este poruncă pentru ei; dar niciodată nu impun altora părerea lor despre dorinţele Domnului.
  5. O bună cunoaştere a Domnului. Creştinii maturi cunosc bunătatea şi scumpătatea lui Hristos (1 Petru 2.3-7) şi spre aceasta îşi îndreaptă energiile lor cele mai de preţ. Ei au văzut aşa de multe din gloria Sa, că El înseamnă totul pentru ei, chiar şi în viaţa lor practică.
  6. Nu mai sunt sensibili faţă de carne (fire). Creştinii maturi pot într-adevăr încă să mai cadă în faptele cărnii, dar aceasta este excepţie. Cine iubeşte cu înflăcărare pe Hristos, de fapt nu mai poate fi invidios pe un credincios de seama lui; el se îndepărtează de duhul de ceartă şi de partidă; el poate privi o femeie frumoasă şi poate admira frumuseţea ei, fără s-o poftească; el nu se mai lasă stăpânit de nici o avere pământească – ca să nu mai vorbim de lucrurile lumeşti. Acestea sunt însuşiri ale omului din cer: un astfel de credincios este prietenos, blând, răbdător şi caută lucrurile care sunt sus.
  7. Are o gândire înnoită. Creştinii maturi au dezvoltat un model de gândire absolut nou, care se deosebeşte esenţial de felul de gândire al lumii (Romani 12.2). Nu contează despre ce teme tocmai se vorbeşte; ei nu vorbesc despre ele aşa cum vorbesc vecinii şi colegii lor despre ele, ci cu totul altfel: din punctul de vedere al lui Hristos (Efeseni 4.20): »Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos«.

Doresc cu plăcere să rezum acestea cu cuvintele din epistola lui Iacov 3.13-18: »Cine dintre voi este înţelept şi înţelegător? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii. Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău. Dar înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada dreptăţii este semănată în pace pentru cei care fac pace.«

Ce spui tu deci la sfârşitul acestui articol? Vei pune descurajat articolul deoparte, deoarece gândeşti: niciodată nu voi realiza aceasta? Tu ai dreptate: din tine însuţi niciodată nu vei obţine aceasta. Numai Hristos Însuşi poate da naştere prin Duhul Sfânt la această creştere. Dar la aceasta mai aparţin două remarci. Mai întâi tu trebuie să ţii minte, că Domnul nici nu vrea altceva în viaţa ta! El stă la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor şi de hrană, ca dintr-un bebi să facă un om matur. În al doilea rând să ţii minte, că şi tu însuţi trebuie să vrei. Noi trebuie să vrem să creştem. Să nu spui acum, că tu din tine însuţi nu poţi să vrei! În epistola către Filipeni capitolul 2 versetul 12 şi următoarele se spune, tradus liber, că Dumnezeu dăruieşte voinţa şi energia ca să poată lucra la propria ta mântuire. De aceea nu te ascunde sub acest pretext, ci la sfârșitul acestui articol spune simplu Fiului lui Dumnezeu: „Doresc cu plăcere să cresc, Doamne Isuse, ajută-mă în slăbiciunea mea! Dăruieşte-mi voinţa şi energia, ca să cresc, căci doresc cu plăcere să devin tot mai mult asemenea Ţie.”

Creşterea spirituală (3)
Creştinul matur

Willem Johannes Ouweneel

Introducere

Mergem în acest al doilea articol despre creşterea spirituală la cele mai clare două locuri din Scriptură care vorbesc despre maturitatea spirituală, şi anume Efeseni 4.11-16 şi Evrei 5.12-14. Primul text spune că Hristos a dat daruri Adunării Sale, »pentru desăvârşirea sfinţilor …; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, … ci … să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.« Aflăm aici despre un număr mare de lucruri deosebit de importante cu privire la creşterea spirituală.

Patru puncte, pentru a creşte spiritual

  1. În primul rând învăţăm, că Hristos a pus la dispoziţie anumite mijloace, ca să dea naştere la creşterea noastră spirituală. Acestea sunt apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, care au fost daţi ca să „desăvârşească” pe sfinţi, aceasta înseamnă să-i facă să crească (aici nu stă cuvântul teleios, ci un alt cuvânt, pe care îl vom discuta mai târziu).
  2. În al doilea rând învăţăm aici care este semnul specific „copiilor” sau al „copiilor mici”: ei nu au încă capacitatea de discernământ. Exact cum copiii mici fac literalmente uneori, ca „piticii” spiritual merg uşor cu „oameni străini”. Ei aleargă nestingheriţi după cele mai stranii învăţături false. De aceea ei trebuie educaţi, ca să poată deosebi adevărul de minciună.
  3. În al treilea rând învăţăm aici că creşterea spirituală nu este o chestiune pur individuală, ci ea conţine şi un aspect comun: noi trebuie să creştem împreună spre Capul trupului, spre Hristos, care dă naştere la creştere, nu numai a fiecărui credincios în parte, ci şi a trupului ca întreg.
  4. În al patrulea rând învăţăm aici – şi aceasta este cel mai important – în ce direcţie trebuie noi să creştem: Hristos este marele ţel final. Aceasta este formulat aici foarte detaliat: »la statura de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. În unele camere de copii este o „riglă de măsură” prinsă de perete, cu care copiii se pot măsura să vadă cum progresează creşterea lor. Tot aşa şi apostolul Pavel arată aici o „riglă”, un „Etalon”, ca „să ne măsurăm” cu El creşterea noastră spirituală. Aceasta este „măsura” deplină, la care noi trebuie să ajungem prin creştere: »măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. „Omul matur”, despre care este vorba aici, este într-adevăr „matur”, dacă el a ajuns la această măsură. Cum este vorba aici „literalmente” de creştere, se arată din cuvintele „creşterea deplină”. În alte locuri din Scriptură se foloseşte cuvântul grecesc corespunzător care arată lungimea vieţii cuiva, sau lungimea trupului cuiva (Luca 19.3).

    Cât de importantă este această măsură! Aici se confirmă clar ce am văzut într-un alt articol în legătură cu alegerea. Dumnezeu ne-a hotărât să ne asemănăm cu Fiul Său. Şi acum găsim, ca să zicem aşa, că noi suntem maturi abia atunci când ne asemănăm cu Hristos! Noi trebuie »să creştem până la Cel care este Capul, Hristos« (Efeseni 4.15). Fiecare mădular al trupului lui Hristos trebuie să arate tot mai mult trăsăturile de caracter al Capului acestui trup. Pentru aceasta noi nu suntem scutiţi de responsabilitate. Este trupul care »îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste« – însă trupul face aceasta »din El« (Efeseni 4.16)! Noi trebuie să luăm asupra noastră responsabilitatea de a creşte; dar El este Acela care ne dăruieşte pentru aceasta puterea Sa şi călăuzirea Sa. El dă darurile, care slujesc spre creşterea noastră (Efeseni 4.11-16), El este izvorul, din care are loc creşterea, şi El este şi ţelul final, spre care se îndreaptă creşterea noastră. De la început şi până la sfârşit totul se învârte în jurul Lui; şi creşterea noastră este terminată, atunci când El este realmente totul pentru noi şi totul în noi. Acesta este omul nou, spunem noi: Hristos totul şi în toţi (Coloseni 3.11).

De la ABC la XYZ

Probabil ultimul text, în care găsim noţiunea „matur”, pare să ne îndepărteze de Hristos; cel puţin Numele Lui nu este numit în el. Dar vom vedea imediat, că şi aici este vorba de El. Găsim textul în Evrei 5.12-14: »Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.«

Tocmai mai înainte scriitorul epistolei către Evrei a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, şi despre drumul greu, pe care El a trebuit să meargă, ca să ajungă la confirmarea funcţiei Sale de Mare Preot. Direct înaintea textului nostru Hristos este descris ca »numit de Dumnezeu Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.”« (Evrei 5.10). După aceea textul continuă: »În privinţa aceasta avem multe de zis şi lucruri grele de lămurit, fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit« (Evrei 5.11). Tema referitoare la Hristos ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec este „grea”, nu pentru că ea este aşa de complicată, ci pentru că pentru aceasta trebuie să se aibă gândirea spirituală corespunzătoare! Dacă inima nu este caldă pentru Domnul Isus, atunci creştinul se plânge repede, că „totul este aşa de greu” – dar, spune scriitorul, aceasta este grea »fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit«.

El are de spus lucruri mari despre Hristos ca adevăratul Melhisedec. Aceasta urmează mai târziu în Evrei 7.1-3, cu fraza concluzionară: »Vedeţi bine cât de mare a fost el« (Evrei 7.4). Creştinii maturizaţi spiritual au o inimă, care este aşa de plină de El, că la o descriere aşa de minunată, de fapt o descriere a lui Hristos Însuşi, de la sine vibrezi împreună. Dar deoarece evreii nu erau maturizaţi spiritual urmează o intercalare lungă de la Evrei 5.11 şi până la sfârşitul capitolului 6 (Evrei 6). Acolo auzim, din ce cauză evreii nu erau încă maturi pentru această învăţătură. Ei erau întorşi la Dumnezeu de mult timp, aşa că ei înşişi ar fi trebuit să fie învăţători ai acestor adevăruri. Dar nu, ei au rămas prunci. Aici nu este vorba de o curată cunoaştere intelectuală a adevărului, ci de o cunoaştere foarte practică. Aceasta este o cunoaştere care permite credinciosului »să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.14). Adevărata cunoaştere despre Hristos este cunoaştere „matură”, care permite credinciosului să meargă pe drumul ascultării, drumul care este spre onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

Care era problema evreilor? Ei aveau o mulţime de probleme, dar problema, care stă aici pe prim plan, este, că ei s-au oprit »la cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu« (Evrei 5.12). La aceasta revine scriitorul mai târziu: »De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică« (Evrei 6.1,2). Cu toate că împrejurările lor de viaţă sunt cu totul altele decât la aceşti evrei, şi astăzi sunt încă mulţi creştini care niciodată nu ajung mai departe de ABC-ul credinţei creştine. În unele cercuri se vorbeşte aproape neîntrerupt exclusiv despre lucrurile elementare. Dau câteva exemple, cu toate că aceasta este totdeauna riscant; de aceea le amintesc cu adăugarea categorică „nu vreau să deranjez pe nimeni”. Oamenii se întorc la Dumnezeu, prin aceea că ascultă Evanghelia, dar după aceea rămân într-o biserică în care în fiecare duminică se vesteşte numai această Evanghelie păcătoşilor, aşa că ei niciodată nu înaintează. Alţii aud duminică după duminică despre necesitatea botezului cu Duhul Sfânt şi prin aceasta primesc sentimentul că viaţa de creştin nu merge mai departe de vorbirea în limbi şi de binecuvântarea-Toronto. Despre o altă creştere spirituală nu este vorba. Alţii sunt confruntaţi aproape în fiecare duminică cu Legea, „s-o împlinească ca semn de mulţumire”, şi gândesc că viaţa de creştin constă în principal din acest „tu nu ai voie să …”. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii gândesc, că viaţa de creştin constă în principal din lucruri ca „nici un televizor, nici pantaloni pentru femei, nici lucru duminica” (ia seama la acest întreit „nici”). Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc mereu despre „bucuria legământului”, dar pot povesti puţin despre relaţia lor personală cu Domnul Isus. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc permanent despre „punerea deoparte” şi „curăţie”, dar se arată puţină bucurie din relaţia trăită cu Domnul. Nu este de mirare că rămân prunci.

Te rog să observi: în sine însăşi unele din aceste lucruri sunt foarte importante. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Ce este enumerat în Evrei 6.1,2, sunt în sine însăşi toate lucruri foarte importante. Este vorba de faptul că unii creştini niciodată nu merg mai departe. Ei se împotmolesc în acest ABC al credinţei. Se vede aceasta şi din faptul că ei supraveghează şi apără aceste lucruri cu o gelozie şi dor de luptă remarcabilă – însuşiri pe care apostolul Pavel le numeşte în 1 Corinteni 3.1-3 ca semne caracteristice ale lipsei de maturitate. Cu cât credincioşii cunosc mai puţin bucuriile care au devenit partea celor maturi spiritual, cu atât se agaţă mai mult de acest ABC, care este aşa de caracteristic pruncilor. Pentru aceasta ei merg prin foc şi apă. Dar ei nu cresc. Dacă ar creşte spiritual, cu siguranţă vor considera în continuare acest ABC ca fiind important, dar în aspectul general al vieţii creştine i-ar acorda un rol secundar. Pentru unii este aproape o fărădelege să spui aşa ceva, aşa de important sunt proprii lor şiboleţi. Dar când creştinii se maturizează, atunci încep să înţeleagă că nu există nimic în afară de »harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei« (2 Petru 3.18). Despre „părinţi”, aceştia sunt cei maturi spiritual, Ioan numeşte numai o caracteristică, şi aceasta este, că ei Îl cunosc pe Cel ce este de la început (1 Ioan 2.13 şi versetele următoare). Aceasta este totul!

Dar cu aceasta s-a spus totul. Aceia, pentru care Hristos este totul, nu dispreţuiesc ABC-ul; dar ei îl privesc exact aşa ce este: ca ABC şi nu mai mult. În viaţa mea am primit multe scrisori de la creştini care îngrozitor îşi sparg capul din cauza unui lucru mărunt. Unii par să se preocupe toată viaţa lor cu problema, dacă Hristos a murit miercuri, joi sau vineri. Alţi fac o temă de importanţă vitală din faptul că pâinea la Masa Domnului trebuie neapărat să fie fără drojdie şi „vinul” trebuie neapărat să fie nefermentat. Alţii se necăjesc de caracterele „oculte”, de exemplu istoria-Narnia sau de homeopatie. Alţii sunt în mod deosebit „împotriva” a ceva: împotriva bazinelor de înot mixte, împotriva sportului practicat duminica (sub orice formă ar fi el), împotriva vaccinului, împotriva dialogului bisericesc, împotriva lucrării cu tinerii, şi aşa mai departe. Însă eu mă tem că toate aceste eforturi sunt deseori numai un semn al sărăciei spirituale.

Creşterea spirituală (2)
Maturitatea spirituală

Willem Johannes Ouweneel

Maturitatea spirituală

În ce direcţie merge creşterea spirituală? Care este ţelul final al maturizării? Pentru aceasta vrem să privim cuvântul „a creşte” în Noul Testament. El este traducerea cuvântului grecesc teleios, care se traduce deseori şi prin „desăvârşit”. Cuvântul este derivat de la un verb, care printre altele înseamnă: „a termina”, „a duce la sfârşit”, „a duce la ţintă”. Cine este „matur” sau „desăvârşit”, acela a ajuns la o anumită ţintă (în greacă: telos). Ţelul nu trebuie ca întotdeauna să fie în corelaţie cu creşterea spirituală; realmente cuvântul teleios se foloseşte pentru trei lucruri diferite, şi numai unul din ele este creşterea spirituală. De aceea ne vom ocupa mai întâi cu celelalte două înţelesuri.

În epistola către Evrei 10.14 citim: »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi«. Acest verset stă în opoziţie cu Evrei 9.9, unde este vorba de »daruri şi jertfe de tăiere«, »care nu sunt în stare să facă desăvârşită conştiinţa celui care se închină«, şi în Evrei 10.1, unde se spune despre Lege, că »nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie«. Aceasta este o formă de „desăvârşire” care nu are nimic a face cu creşterea spirituală. Dimpotrivă: în momentul când cineva vine la credinţă, el este deja „desăvârşit” în sensul că păcatele lui au fost iertate o dată pentru totdeauna, el niciodată nu va merge la judecată, căci judecata a fost purtată de Hristos. Credinciosul a devenit un copil al lui Dumnezeu, începând din prima clipă a vieţii lui de credinţă a fost făcut corespunzător pentru cer (compară cu Coloseni 1.12). Chiar dacă el ar rămâne toată viaţa un copilaş în credinţă, aceasta ar fi desigur regretabil, dar dacă el este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, cu toate acestea el este mântuit pentru veşnicie. Aceasta este deci o desăvârşire căreia nu-i mai trebuie adăugat nimic. Cine este născut din nou, este nemijlocit corespunzător pentru cer.

Acesta este primul înţeles al cuvântului teleios. Trecem peste înţelesul al doilea şi ne ocupăm cu înţelesul al treilea. Acesta este „desăvârşirea” pe care noi o vom obţine abia atunci când vom fi la Hristos în glorie. Despre aceasta apostolul Pavel spune: »Nu că deja am şi obţinut sau că am şi fost făcut deja desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, … alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.« Dar el spune imediat după aceea: »Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă« (Filipeni 3.12-15). Aici el foloseşte cuvântul teleios în câteva versete cu două înţelesuri diferite: în primul rând cu sensul de desăvârşire, pe care noi o vom obţine abia atunci când am ajuns la »ţinta chemării cereşti a lui Dumnezeu«, atunci însă în sensul de matur spiritual! Primul înţeles din cele două nu se întâlneşte aşa de des în Noul Testament. Desigur mai găsim în Evrei 11.40 şi Evrei 12.23 noţiunea de „desăvârşire”, dar acolo pare să îndrepte atenţia spre înviere. Acest înţeles al noţiunii „desăvârşit” nu este greu de înţeles. Noi vom fi realmente desăvârşiţi abia atunci când vom fi în fericirea veşnică. Atunci nu vom mai avea carnea (firea pământească) în noi, care aici pe pământ poate mereu să ne facă să păcătuim. Atunci vom poseda şi trupul de înviere desăvârşit şi de aceea vom fi eliberaţi de toate necazurile pricinuite de dureri şi de îmbătrânire.

În total găsim deci trei înţelesuri ale noţiunii „desăvârşit”. Mai întâi, noi suntem desăvârşiţi, aceasta înseamnă eliberaţi de păcate şi corespunzători pentru cer începând din clipa întoarcerii noastre la Dumnezeu. În al doilea rând – şi aceasta ne interesează pe noi acum – „desăvârşit” înseamnă şi ţelul final al creşterii noastre spirituale. În al treilea rând noi vom fi desăvârşiţi în cer, aceasta înseamnă eliberaţi de natura noastră veche şi de trupul muritor. Dacă teleios are acest înţeles, atunci noi îl putem reda şi prin cuvântul „matur”.

Fiţi desăvârşiţi

Vrem acum să vedem mai întâi cinci locuri din Scriptură, unde cuvântul teleios stă cei drept în legătură cu „a fi matur”, dar unde mesajul creşterii spirituale stă mai puţin în prim plan. În alte texte aceasta este mult mai clar; le vom studia după aceea. Primul din aceste texte este în evanghelia după Matei 5.48: »Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.« Aceasta este o însărcinarea a Domnului Isus dată ucenicilor Săi. Când este vorba de celelalte două înţelesuri ale cuvântului teleios, atunci niciodată nu poate fi vorba de o însărcinare. Pe de o parte fiecare născut din nou este deja „desăvârşit” în sensul că este „potrivit pentru cer”; pentru aceasta nu mai este nevoie să-i ceri ceva. Pe de altă parte cel născut din nou nu va deveni niciodată „desăvârşit” pe pământ în sensul „eliberat de natura păcătoasă şi de trupul muritor”; deci nici aceasta nu i se poate cere. Nu, este numai un înţeles al cuvântului teleios, care conţine o însărcinare: „Fiţi maturi spiritual!” Tatăl nostru ceresc este desăvârşit în Fiinţa Lui. Această Fiinţă desăvârşită trebuie reflectată în viaţa ucenicilor. Aceasta nu are loc de la sine, căci altfel nu ar mai fi necesar să se ceară aceasta de la ucenic. Nu, el trebuie realmente să năzuiască să reflecte acest tablou al lui Dumnezeu. El trebuie să devină „desăvârşit” în sensul de „matur”, şi de aceea el trebuie să alerge după creşterea spirituală.

Domnul Isus a spus tânărului bogat: »Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă« (Matei 19.21). Realmente acest tânăr nu era încă născut din nou, aşa trebuie să presupunem. Însă Domnul face aluzie faţă de el cu privire la ce înseamnă adevărata ucenicie.

Adevărata slujire lui Dumnezeu nu este numai respectarea (exterioară) a unui număr de porunci (Matei 19.20). Este vorba de desăvârşire, aceasta este dăruirea pe deplin, cu adevărat desăvârşită, lui Dumnezeu şi Hristosului Său, din inimă înlăuntru, care apoi se manifestă în toate cuvintele noastre şi în toată comportarea noastră. Chiar şi cel întors de curând la Dumnezeu trebuie să înveţe încă multe în privinţa aceasta. Cu privire la aceasta, această ucenicie „desăvârşită” include şi un element al creşterii spirituale. „Ucenic” însemnă „şcolar”.

Apostolul Pavel spune în Galateni 3.3: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi (unii traduc: să deveniţi desăvârşiţi) în firea pământească?« Se poate ca aici „a deveni desăvârşit” stă în opoziţie cu „a începe” şi de aceea înseamnă simplu „a sfârşi”. Dar pare mult mai clar, că trebuie să ne gândim la înţelesul mai pregnant „a deveni (a fi făcut) desăvârşit”. Pavel se referă desigur la aceasta în sens ironic, făcând aluzie la învăţătorii falşi, care voiau să-i facă pe galateni să creadă că ei vor cunoaşte un drum „mai desăvârşit” decât acela, pe care Pavel îl propovăduieşte, dacă ei s-ar aşeza sub autoritatea Legii. Cât de mult „mai desăvârşită” ar deveni viaţa de creştin, dacă alături de tot ce este specific creştinesc s-ar adăuga prescripţiile iudaice referitoare la mâncăruri, sărbătorile iudaice bogate, dacă s-ar cunoaşte ritualurile şi ceremoniile iudaice … Aici este deci vorba de un tablou fals al maturităţii spirituale: creştinul iudaic este „mai desăvârşit” decât creştinul influenţat ne-iudaic.

Apostolul Pavel spune în Coloseni 4.12: »Epafras, … vă salută. El … se luptă totdeauna pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu.« Ceva asemănător găsim în epistola lui Iacov 1.4: »Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.« Ca şi în evanghelia după Matei 5.48, şi aici este vorba de dorinţa sau de porunca ca credincioşii să fie „desăvârşiţi”. Aceasta înseamnă deci ca fiind o poruncă, aceea de a fi „spirituali” sau „sfinţi” în sens practic sau să prezinţi imaginea Fiinţei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucruri care necesită creşterea spirituală. În toate aceste cazuri dorinţa sau misiunea ar putea fi redată prin: „Creşteţi!”, aşa cum este în 2 Petru 3.18: »Creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« – »Fiţi desăvârşiţi« înseamnă: „Fiţi (sau: deveniţi) maturi”.

Deveniţi maturi

Aceasta ne conduce la locuri din Scriptură în care mesajul creşterii spirituale stă clar pe prim plan. Aşa spune Pavel în 1 Corinteni 14.20: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi.« Pavel pune aici pe „maturi” în faţa „copiilor (mici)”. Credincioşii trebuie să se dezobişnuiască să gândească permanent ca şi copiii, aşa cum spune Pavel puţin mai înainte în 1 Corinteni 13.11: »Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.« Acolo trebuie să se ajungă! Când cineva tocmai a venit la credinţă, el este încă un copilaşi, şi nu este rău dacă el se comportă ca un copilaşi în credinţă. Dar aceasta nu poate rămâne aşa. Bebeluşul trebuie să ajungă un copil care se târăşte, copilul care se târăşte să devină un adolescent, adolescentul să devină un tânăr, tânărul să devină matur. Credincioşii nu pot şi nu au voie totdeauna să gândească ca cei întorşi de curând la Dumnezeu; ei trebuie să crească în felul lor de gândire. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 14 despre aceasta în legătură cu felul în care corintenii foloseau vorbirea în alte limbi. Ei se comportau cu darul în chip pueril, naiv. Pavel spune totodată în privinţa aceasta: gândiţi-vă ce faceţi! Încetaţi să mai gândiţi ca nişte copii! Voi trebuie să fiţi maturi în gândirea voastră!

Deja mai înainte, în 1 Corinteni, Pavel a spus ceva asemănător, şi anume în capitolul 2, versetul 6: »Vestim înţelepciunea printre cei desăvârşiţi« (1 Corinteni 2.6), sau cum se mai poate traduce: „printre cei maturi”. Într-un anumit sens înţelepciunea, despre care el vorbeşte aici şi despre care am vorbit noi mai înainte, este desigur valabilă pentru toţi credincioşii. Dar în practică se stă receptiv faţă de această înţelepciune cu atât mai mult cu cât eşti mai mult maturizat spiritual. Că acesta este evident sensul aici se recunoaşte din 1 Corinteni 3.1-3: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« Pavel consideră ceva rău aici la corinteni, că ei se comportau încă ca nişte copii mici, care nu pot suporta hrana tare. De aceea ei nu erau pe deplin deschişi pentru „înţelepciunea” despre care Pavel vorbeşte aici. Există hrană pentru bebeluşii în credinţă, dar există hrană şi pentru cei maturi spiritual, o hrană faţă de care bebeluşii nu au nici un interes, sau pe care ei nu o pot suporta.

Era desigur marea dorinţă a apostolului, ca credincioşii să crească, pentru ca ei să se poată hrăni cu această hrană mai bună! Hrana are însă a face cu »Domnul slavei« (1 Corinteni 2.7). Un semn al maturităţii spirituale este, că creştinii maturi sunt umpluţi cu Hristos şi prezintă tabloul Lui în lumea aceasta. Ei nu se mai prezintă pe ei înşişi, aşa cum fac cu plăcere creştinii carnali sau aşa cum făceau corintenii, care se făleau cu vorbirea lor în limbi. În orice caz aceasta este un semn al lipsei de maturizare spirituală. Cine este matur este umplut numai de Hristos şi la maturi se vede numai Hristos. În acest sens era orientată lucrarea apostolului Pavel: »… Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl vestim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos.« (Coloseni 1.27,28).

Cu alte cuvinte: apostolul Pavel vestea pe Hristos, nu numai la necredincioşi, ci şi la credincioşi, pentru ca prin aceasta ei să crească în El. Priveşte numai tabloul strălucitor, pe care Pavel îl pictează despre Domnul lui în tot capitolul 1 din epistola către Coloseni! Cât de multă „plăcere” are credinciosul pentru acest tablou? Cât de mulţi creştini se găsesc totuşi care sunt orientaţi numai spre binecuvântările lor pământeşti, spre darurile şi talentele lor, spre activităţile lor proprii pentru Domnul, şi aşa de puţin spre Domnul Însuşi. Aceasta este lipsă de maturitate spirituală. Creştinul maturizat nu se mai orientează spre sine însuşi, ci spre Hristos; aceasta este ceea ce apostolul Pavel în Coloseni 1.1-3 numeşte »carnal« respectiv »spiritual«.

În care Adunare (Biserică) să merg? (3)
Cum găsesc eu o biserică potrivită?

SoundWords

Este deosebit de important să-ţi fie clar, că nu tu poţi alege biserica. Dumnezeu a ales locul spiritual. Şi tu nu găseşti locul acesta mergând de la o biserică la alta, ci prin aceea că mai întâi tu cauţi în Sfânta Scriptură biserica adevărată. Abia după aceea poate avea loc cealaltă căutare.

Este foarte important să-ţi fie clar, că într-adevăr în timpul nostru pare aşa, ca şi cum într-localitate ar fi mai multe biserici, însă noi nu găsim aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie găseşti întotdeauna numai gândul că într-o localitate a fost numai o singură biserică. Probabil în Ierusalim s-au strâns în case diferite, însă era numai o singură biserică în Ierusalim. Această biserică consta din toţi creştinii din localitatea respectivă născuţi din nou şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt.

Desigur este important că o biserică are principii bune şi sănătoase, dar punctul cel mai important este, ca noi să înţelegem: în ochii Domnului este numai o singură Biserică, şi noi ne putem aştepta la prezenţa Lui numai acolo unde această unitate este realizată şi practic, adică, unde toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt primiţi cordial şi nu se pun bariere sectante conform mottoului: „Tu poţi deveni membru la noi, dacă …” Primirea în părtăşia copiilor lui Dumnezeu se face numai pe baza apartenenţei ca mădular al trupului lui Hristos şi a curăţiei în umblare, învăţătură şi legături. Dacă ai pus gândul acesta adânc în inima ta, atunci poţi începe căutarea după această strângere laolaltă.

În privinţa aceasta vrem să ne amintim mereu că năzuinţa după un drum comun cu alţii are ca premisă că noi nu numai personal ne depărtăm de orice necurăţie, ci şi de aceia pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi numeşte „vase spre dezonoare”. Înainte să se spună: „urmăreşte … cu cei …”, mai întâi se spune: „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea [vasele spre dezonoare] …” (compară cu 2 Timotei 2.21,22).

Premisele minime, pentru a alege o strângere laolaltă de credincioşi, sunt deci, că acolo nu este nimeni tolerat care,

  • nu este cu adevărat născut din nou,
  • trăieşte în rău moral,
  • ţine cu tărie la o învăţătură greşită de bază (de exemplu, tăgăduirea Dumnezeirii Domnului, tăgăduirea naşterii din fecioară, negarea inspiraţiei, şi aşa mai departe),
  • stă în legătură cu aceia care aduc învăţături greşite fundamentale sau tolerează răul moral.

Desigur aceasta nu înseamnă că şi necredincioşii nu ar fi invitaţi cordial la orele de vestire a Cuvântului sau la studiul săptămânal al Cuvântului. Dar trebuie spus cu certitudine, că la Cină iau parte numai copiii lui Dumnezeu, care nu se exclud pe ei înşişi printr-un stil de viaţă morală rău, învăţătură fundamentală falsă sau indiferenţă faţă de aceste lucruri, respectiv au fost deja excluşi de o altă biserică locală.

În afară de aceasta mai este un alt punct important: este gata o biserică să se supună ordinii cuvenite Bisericii, aşa cum ea ne este prezentată înainte de toate în epistolele Noului Testament (vezi partea a 2-a: Incursiune de recunoaştere în Noul Testament)?

În multe domenii sunt desigur diferite diferenţe de cunoaştere. Probabil o biserică are o altă înţelegere a Scripturii în anumite domenii ale ordinii în casa lui Dumnezeu. În privinţa aceasta se pune întrebarea, în ce măsură în acest caz este vorba de o lipsă de cunoaştere a Scripturii sau este vorba de o înţelegere greşită a Scripturii sau este vorba de neascultare conştientă şi marcată de pragmatism faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cu care noi nu putem avea părtăşie, căci este vorba de rău moral.

Probabil spui după incursiunea noastră de recunoaştere în Noul Testament şi la multele puncte care se găsesc acolo: Unde găsesc eu o astfel de biserică? Nu descrieţi voi un ideal? – Mai întâi trebuie spus, că noi am descris aici efectiv o stare ideală. Însă noi nu avem voie să ne dăm mulţumiţi cu mai puţin, chiar dacă probabil niciodată noi nu vom corespunde acestui etalon. Ar trebui să ne rugăm serios, ca să năzuim sincer după acest etalon înalt.

Cu toate acestea nici o strângere laolaltă din timpul nostru nu va corespunde în toate acestui ideal înalt. Domnul Isus voia să clădească Biserica Sa, şi acesta este un proces. Noi suntem încă pe drum, şi mereu trebuie corectate anumite lucruri, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de biserică. Trebuie să ne aşteptăm ca în Adunarea lui Dumnezeu să fie şi multă slăbiciune şi eşec. Biserica din Corint era caracterizată de multă slăbiciune şi mult eşec. În prima epistolă aproape că nu este nici un capitol în care să nu se exprime acest eşec al credincioşilor din Corint, şi cu toate acestea apostolul Pavel a denumit biserica din Corint ca „Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.2). Această biserică nu era într-o stare bună şi cu toate acestea apostolul o numeşte Adunarea lui Dumnezeu. Cu toate că credincioşii din Efes au pierdut dragostea lor dintâi, Domnul le-a oferit ocazia de pocăinţă şi nu a luat imediat sfeşnicul.

O biserică locală ar trebui să fie conştientă înaintea Domnului de slăbiciunea ei şi să lupte pentru o cale potrivit Sfintei Scripturi. Dacă se merge într-o biserică şi se observă cum sunt tratate diverse probleme, se primeşte repede o impresie dacă se stă indiferent faţă de probleme sau se caută stăruitor o rezolvare a lor. Se este cu adevărat pregătit să înveţe şi să se transpună în faptă cele învăţate? Cerinţele minime numite mai înainte nu trebuie desigur în nici un caz minimalizate.

Probabil gândeşti şi că noi am putea numi anumite grupări creştine, unde se poate merge fără a sta la îndoială. Dar chiar şi faptul în sine că ar fi „unii”, deci diferite grupări, contrazice gândul Sfintei Scripturi că Biserica este una singură şi este deschisă pentru toţi creştinii, care nu trebuie respinşi pe baza premiselor minime numite mai înainte. Este o mare dilemă a zilelor noastre, că noi suntem aşa de familiarizaţi cu gândul că într-o localitate sunt multe biserici, aşa că noi nici nu mai pătrundem la adevărul, aşa cum el ne este descris în Noul Testament.

Pentru propria înţelegere este mult mai important să se recunoască cât de mult noi ca creştini ne-am îndepărtat de Sfânta Scriptură, şi această decădere s-o simţim adânc în inima noastră. Domnul Isus a murit ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (compară cu Ioan 11.52), şi aproape două mii de ani mai târziu Biserica este total împrăştiată şi despărţită, aşa că nu se mai vede nimic din acest plan al Său – cel puţin privit din punct de vedere practic.

Dar dacă odată am înţeles aceasta, nu ne va fi greu să vorbim despre decăderea Biserici, căci în timpul nostru este imposibil să se corecteze această decădere, chiar nici printr-o mişcare a alianţei sau ecumenism.[1] Cu privire la această decădere ar trebui să ne pocăim mereu, personal şi în comun, chiar dacă tu eşti încă tânăr şi nu eşti răspunzător în primul rând de această decădere. Daniel la timpul lui şi-a plecat genunchii şi a mărturisit păcatele poporului şi ale părinţilor, cu toate că el probabil a contribuit cel mai puţin la această stare de nevoie (citeşte Daniel 9). Dacă ne-am făcut una cu această decădere şi ruinare, atunci ne putem gândi cum se aplică şi astăzi principiile din timpul de la început.

Când Domnul Isus a lăsat să se pregătească paştele, El nu a spus ucenicilor că ei trebuie să meargă pe strada fraţilor 85 sau pe strada lui Petru 9, ci că ei vor întâlni pe drum un om care are pe cap un urcior de apă; în casa în care el va intra, acolo ar trebui ei să pregătească paştele. Un lucru este în orice caz clar: Domnul Isus nu a uşurat pe ucenici. Conform cu Efeseni 5.26 apa este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci – dacă vrem să aplicăm la noi cuvintele Domnului – omul cu urciorul de apă trebuie să fie în ultimă instanţă o imagine a Duhului Sfânt. Desigur Duhul Sfânt poate să ne facă lucrurile clare conform Cuvântului Său şi printr-un frate sau printr-o soră. Noi trebuie să citim personal Cuvântul lui Dumnezeu şi să aşteptăm călăuzirea Duhului Său la locul corect.

Desigur sunt multe întrebări în acest context, care sunt foarte individuale. Dezbinările poporului lui Dumnezeu, în mod deosebit şi între aceia care vor cu adevărat să meargă pe un drum fidel Bibliei, aduc cu sine unele nevoi şi exerciţii. Într-adevăr este uşor să găseşti o biserică în registrul de adrese al oraşului, dar nu este uşor să găseşti o biserică care încearcă să transpună în practică cel puţin premisele minime de mai sus.

Noi trăim în timpul din urmă şi trebuie să gândim din nou, că Domnul Isus a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu …”. Ai găsit tu alţi fraţi şi alte surori care au aceeaşi problemă ca tine? „Doi sau trei” este mesajul aici. Oare a lăsat Domnul acest cel mai mic număr al unei grupe să fie scris pentru timpuri ca ale noastre? El nu aşteaptă, aşa cum facem noi uneori cu regret, douăzeci sau treizeci de persoane. Uneori poate fi aşa, că Domnul doreşte simplu ca noi să începem cu doi sau trei şi să ne adunăm simplu în Numele Său, şi întotdeauna să avem înaintea privirii întreaga Biserică a lui Dumnezeu de pe pământ. Desigur aceasta poate fi aşa numai atunci când nu sunt alte grupe în locul acela care se adună cu adevărat conform principiilor nou-testamentale.[2] Probabil este adecvat ca mai întâi să se înceapă cu o strângere în casă, în care se discută despre întrebările referitoare la strângere, sau poate chiar fi necesar ca mai întâi să fie vestită Evanghelia în localitatea respectivă. Astfel de activităţi depind desigur şi de darurile pe care le-a primit cineva. Aceasta nu va fi o rezolvare pentru fiecare.

Uneori drumul corect poate fi să te muţi într-o altă localitate, unde nu sunt aceste probleme în biserică.

Cu regret trebuie tot mai mult să ne consolăm că trăim în timpul din urmă, în care urmările decăderii Biserici sunt tot mai mult simţite şi noi ajungem într-o situaţie în care cu toate eforturile nu ne mai putem aduna. Atunci putem face aşa cum au făcut fiii lui Core în Psalmul 42, să ne gândim cu durere sufletească la un timp trecut, când era altfel: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine: cum mergeam înconjurat de mulţime, cum înaintam împreună cu ea spre casa lui Dumnezeu, cu strigăte de bucurie şi de laudă ale unei mulţimi în sărbătoare” (Psalmul 42.4). Însă chiar şi în acest caz nu trebuie să deznădăjduim, oricât de dureros este aceasta; părtăşia personală cu Domnul nostru nu ne-o poate răpi decăderea, oricât de mare ar fi ea: „Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda: Faţa Lui este mântuirea. … de aceea de Tine îmi amintesc … Ziua, Domnul va porunci îndurarea Sa, iar noaptea cântarea Lui va fi cu mine, o rugăciune Dumnezeului vieţii mele” (Psalmul 42.5-8).

Este de asemenea interesant, că credincioşilor din Laodiceea, care aud bătaia Domnului şi deschid, nu li se făgăduieşte un alt drum al părtăşiei, ci „numai” – aceasta nu este spus minimalizând (deoarece făgăduinţa în sine este minunată), ci numai restrictiv – părtăşia personală cu Domnul singur. Acolo în părtăşia Lui ei simt interesul Lui pentru problemele lor, prin aceea că inima Lui Se preocupă cu ei – El nu numai mănâncă cina cu ei, ci şi ei cu El.

Desigur se poate face şi mai simplu, şi multe par aici să fie naive pentru aceia care încă nu s-au preocupat aşa mult cu afirmaţiile Sfintei Scripturi despre principiile Bisericii creştine. Ei merg simplu când aici când acolo, liberi, după mottoul: important este că eu primesc undeva ceva pentru viaţa mea. În cele din urmă sunt multe „biserici” în care se predică un cuvânt bun. – Noi nu contestăm aceasta. Însă prin acest articol trebuie să fi devenit clar, că acesta nu poate fi singurul criteriu, dacă citim atenţi Sfânta Scriptură.

Ar trebui însă să ne fie spre mângâiere, că Sfânta Scriptură are pentru fiecare situaţie o încurajare, numai de am vedea-o. Nici apostolul Pavel nu a permis să i se răpească bucuria în Domnul prin aceea că el era în închisoare (şi prin aceasta desigur nu putea merge la orele de adunare) şi chiar a trebuit să spună: „Toţi care sunt în Asia, s-au întors de la mine” (2 Timotei 1.5).

Dorim din toată inima cititorului un drum, pe care Domnul l-a trasat – un drum, pe care împreună cu alţii poate aspira după dreptate, credinţă, dragoste şi pace, „cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.22).

Într-o ultimă parte dorim să răspundem la unele întrebări speciale, care probabil nu sunt interesante pentru toţi.

Epistola către Evrei capitolul 11
Evrei 11

Hermanus Cornelis Voorhoeve

Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.

Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.

Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.

Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.

După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.

Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.

Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.

Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.

Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.

După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.

Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.

Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.

După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.

Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.

Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.101 Tesaloniceni 4.13-181 Corinteni 15.51-54).

Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.

După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.

Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.

Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.

Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.

Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).

Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.

Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.

După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.

Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.

Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.

În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.

Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.

Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.

Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.

Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.

Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).

Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.

Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).

Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.

Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.

Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.

Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.

Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.

Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.

Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).

După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.

Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).

Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.

În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.

Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.

Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.

În care Adunare (Biserică) să merg? (4)
Răspuns la întrebări speciale

SoundWords

Toţi sunt înrudiţi şi sunt foarte puţini fraţi şi foarte puţine surori

Probabil cineva va spune: ei bine, singura biserică, pe care am găsit-o, are puţine persoane şi toţi sunt înrudiţi unii cu alţii. Îmi vine foarte greu să merg acolo.

Probabil această situaţie este din cauză că timp de decenii au fost total neglijate evanghelizările şi sunt pe deplin mulţumiţi cu ei înşişi. În acest caz acolo este cu siguranţă nevoie de o trezire. Însă noi cunoaştem şi cazuri în care cu toate eforturile sârguitoare de evanghelizare situaţia nu s-a schimbat.

Plasează-te cu câteva mii de ani în urmă. Noe intră cu rudele lui în corabie. Sunt numai opt persoane. Ai fi rămas tu afară? În corabie erau de asemenea toţi înrudiţi unul cu altul! Dacă ne gândim că este Adunarea Domnului, şi nu a noastră, atunci nu ne va mai deranja că sunt puţini şi noi dimpotrivă ne vom bucura să vedem că dorinţa Domnului este să ai alături întreaga părtăşie a casei, şi nu numai persoane individuale.

Desigur, în mod deosebit pentru tineri nu este uşor să meargă într-o astfel de biserică, deoarece contacte mai strânse cu fraţii şi surorile de credinţă le pot găsi în multe cazuri numai prin biserică. Dacă apoi se merge într-o biserică unde sunt puţine şanse pentru contacte sociale (deoarece ceilalţi prin relaţiile lor de rudenie sunt orientaţi spre ei înşişi) sau dacă în grupa lor de vârstă nu sunt fraţi şi surori, deseori devine o încercare mare să te aduni cu astfel de fraţi şi de surori, în mod deosebit când suplimentar este vorba şi de găsirea unui partener de căsnicie. Am întâlnit pe unii care sau adunat un timp cu anumiţi fraţi şi anumite surori; când însă a devenit clar că acolo nu se putea găsi un partener de căsnicie, s-au mutat. Pe cât de înţeles este aceasta pe de o parte, pe atât de fals este să renunţi din astfel de motive pământeşti la drumul prevăzut de Scriptură.

Cântatul lasă de dorit

Alţii au un simţământ muzical deosebit. Însă în biserică toţi cântă foarte rău, şi pe lângă aceasta sunt cântări străvechi. Aceasta poate însemna desigur pentru urechile tale un deranj permanent. Dar dacă ne gândim, că este Biserica Lui, atunci ne putem totuşi bucura că şi în cazul vocilor rele Domnul Se bucură de ceea ce se înalţă din inimă către El. Şi în cazul cântărilor nu întrebăm în primul rând de vechimea lor sau de felul interpretării lor, ci de conţinut.

Pe de altă parte, şi în acest caz te poţi întreba de ce cântatul este aşa de rău. Sunt într-adevăr vocile aşa de rele sau de fapt nu se acordă importanţă cântărilor care se cântă, şi de aceea cântatul este lipsit de putere? Şi dacă nu se cântă cântări noi, se pune la fel întrebarea: Sunt respinse cântările noi cu argumente biblice, sau este numai obositor să se exerseze o cântare nouă?{{}Se poate constata repede dacă este numai slăbiciune sau este indiferenţă şi lipsă de putere, dacă se ia seama la reacţia la propunerea să se rămână regulat zece minute după ora de adunare, ca să se exerseze unele cântări. Dacă au loc numai comentarii însoţite de văicăreli, pare mai degrabă să fie vorba de o biserică adormită. O biserică trezită s-ar bucura să ridice cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu pe un nivel normal.}

Principii false ale bisericii

S-ar putea spune: grupa de fraţi şi de surori, pe care am găsit-o acum, îndeplineşte într-adevăr premisele minime numite de voi, însă principiile lor referitoare la biserică nu corespund criteriilor găsite de voi mai sus în epistolele. Cum să mă comport?

Da, sunt desigur biserici care se ţin departe de răul fundamental, dar care tolerează totuşi nedreptatea (lucruri care contrazic adevărul revelat) în practica bisericii lor, prin aceea că ei de exemplu au un păstor pus pe funcţie, îşi aleg bătrânii lor pe baza buletinelor de vot sau tolerează slujba femeilor în strângerile laolaltă ale bisericii. Desigur în acest caz trebuie mai întâi să se aştepte până se constată dacă această comportare este din cauza lipsei de cunoaştere, respectiv a lipsei de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, care poate fi întâmpinată cu învăţătură plină de dragoste, sau dacă este vorba de un pragmatism conştient, care stă în legătură cu indiferenţa faţă de textele biblice. În primul caz se poate desigur tolera un timp această comportare. În ultimul caz te-ai face părtaş cu indiferenţa, dacă ai merge împreună cu aceşti fraţi şi cu aceste surori pe drumul biserici.

Comportare sectantă

Probabil că cineva ar spune acum: Toate acestea sunt bune şi frumoase, şi eu am mers până acum într-o astfel de biserică, unde s-a căutat să se corespundă criteriilor prezentate. Însă acum m-am mutat şi nu găsesc nici o biserică care are aceleaşi convingeri. Am găsit într-adevăr o biserică în care nu este nici o legătură cu răul, şi nu pot descoperi practici false mari, dar mi s-a spus că posedă o scrisoare despre biserica la care am mers unde locuiam odinioară, în care se spune că nu se poate avea părtăşie cu ea la frângerea pâini. Când am întrebat, ce rău ar putea fi acolo, mi s-a putut spune numai că sunt alte scrisori de la alte biserici, care nu recunosc biserica aceea. Deci eu ar trebui să rup legăturile cu această biserică, înainte de a putea lua parte cu ei la Cină. Acum nu ştiu, ce trebuie să fac. Să „reneg” biserica mea de odinioară împotriva conştiinţei mele, sau să merg la noua biserică fără să iau parte la masa Domnului? Sau să caut altceva? Sau trebuie să renunţ la o biserică, dacă nu găsesc alta?

Aceasta este o întrebare grea. Noi înşine am urmărit astfel de cazuri şi cu regret nu rareori se întâmplă că se găsesc astfel de biserici, care nu au numai cele patru criterii numite mai înainte. Ele mai au şi un al cincilea criteriu nenumit deschis: şi anume, că trebuie recunoscute şi un teanc de scrisori, pe care ele le au într-un dosar. Astfel de biserici vor deseori să fie deosebit de prudente cu privire la părtăşia cu răul. Aceasta este într-adevăr un fel de gândire demn de remarcat, şi cu toate acestea prin aceasta ele promovează tocmai ceea ce ele vor să evite. Ele resping părtăşia cu fraţii şi cu surorile, care la fel ca ele resping legătura cu răul. Urmarea acestui fapt este că ele determină pe aceşti fraţi şi pe aceste surori să caute un alt domiciliu spiritual la aceia care nu sunt aşa de severi în această privinţă. La întrebarea, ce este de făcut în acest caz, desigur nu este uşor de răspuns. Şi noi vrem să ne reţinem să facem prescrieri în această privinţă. Aici este o problemă de conştiinţă, cât de pregnant se evaluează comportarea sectantă şi cum stau lucrurile cu conştiinţa. În afară de aceasta mai este valabil, că trebuie să se ţină seama de cuvântul Scripturii: „Orice nu este din credinţă este păcat”. Un lucru însă trebuie exclus: că se merge într-o biserică unde cerinţele minime prezentate mai sus nu sunt respectate, cu toate că şi în acest caz pot fi situaţii unde domină multă necunoaştere şi prin discuţii făcute cu răbdare se poate îndruma spre schimbarea modului de gândire.

Cuvânt de încheiere

Când Pavel vorbeşte despre ultimele zile ale creştinătăţii, atunci spune, că vor fi „timpuri grele” (compară cu 2 Timotei 3.1). Cu toate că noi astăzi nu trecem prin timpuri cu prigoane mari, rândurile acestui articol arată că şi timpurile noastre sunt cu adevărat grele. Dublu greu devine în mod deosebit pentru fraţii tineri şi pentru surorile tinere, deoarece aceste întrebări vin deseori într-un timp în care ei au de luptat cu întrebări grele referitoare la alegerea profesiei, la căutarea locului de muncă, la alegerea partenerului de căsnicie şi la căutarea locuinţei. Însă înainte ca Pavel să vorbească despre „timpurile grele”, el încurajează pe tânărul împreună-lucrător cu el, şi cu aceste cuvinte dorim să încheiem acum: „Tu deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2.1).

În care Adunare (Biserică) să merg? (1)
Gânduri introductive

SoundWords

Eu nu am nevoie de nici o Adunare (Biserică)

S-ar putea să fie cititori care la întrebarea din titlu spun: Această întrebare nu este pentru mine. Eu vin dintr-o Adunare (Biserică) foarte bună. – Realmente se pot constata următoarele: dacă acum treizeci până la patruzeci de ani în urmă era de la sine înţeles ca şi creştin să mergi la o Adunare sau Biserică[1], mulţi gândesc în zilele noastre că pot trăi foarte bine ca şi creştin fără o Adunare (Biserică). Deseori aceasta are a face cu dezamăgirile de care au avut parte într-o biserică. Desigur este în legătură şi cu duhul timpului, care este marcat tot mai mult de izolarea individuală. Aceasta se remarcă în viaţa socială normală de exemplu prin multele gospodării individuale. Sunt mulţi care nu ştiu cum se numesc vecinii lor.

De aceea mai întâi trebuie să răspundem la întrebarea: De ce un creştin credincios ar trebui din principiu să meargă la o biserică creştină?

Apelul adresat ascultării noastre

Vrem să citim un pasaj din epistola către Evrei:

Evrei 10.23-27: 23. Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite (deoarece credincios este Cel care a promis); 24. şi să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, 25. nepărăsind strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci încurajându-ne, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua. 26. Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, 27. ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.

Este evident, că erau unii, care aveau obiceiul să nu mai meargă la strângerile laolaltă. Fenomenul acesta apare în zilele noastre tot mai mult pe prim plan. Însă deja acum două mii de ani era obiceiul la unii să nu (mai) meargă la strângerile laolaltă. Creştinii credincioşi evrei erau în pericol să se reîntoarcă la iudaism. Presiunea venită din partea lumii politice şi religioase era imensă. Unora li s-au răpit toate bunurile (compară cu Evrei 10.34). Nu toţi au rezistat presiunii. Omeneşte privind era foarte uşor de înţeles că ei au rămas mai bine acasă şi voiau să practice viaţa de credinţă în ascuns. Scriitorul epistolei către Evrei pune toată severitatea pe conştiinţele credincioşilor, atunci când scrie, că evreii au renunţat la „mărturisirea speranţei”, atunci când nu au mai mers la strângerile laolaltă.

Ce este deci „mărturisirea speranţei”? O speranţă se referă întotdeauna la ceva care este în viitor. Ce aşteptăm noi ca şi creştini pentru viitor? Noi aşteptăm pe Domnul Isus „din cer” (compară cu Filipeni 3.201 Tesaloniceni 1.10). Domnul Isus va veni din cer şi noi vom merge în întâmpinarea Lui, pentru ca să fim pentru totdeauna la El (compară cu 1 Tesaloniceni 4.17; 5.10). Evreii au dat această mărturisire, adică, ei au crezut în ea, şi acum ei erau încurajaţi să ţină realmente cu tărie această mărturisire şi să nu renunţe la ea.

Însă această părtăşie cu Domnul era posibilă pentru evrei (şi pentru noi) nu abia atunci când ei (noi) vor fi în cer la El. Şi aici pe pământ ei puteau (putem noi) să aibă părtăşie cu Domnul şi să trăiască în mod deosebit prezenţa Sa, şi anume acolo unde credincioşii se adună: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu{textual: „pentru Numele Meu”}, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Deci nu se potrivea „mărturisirii speranţei” lor, dacă evreii neglijau strângerile laolaltă. Într-adevăr ei voiau să fie în viitor la Domnul Isus, şi de asemenea mărturiseau că ei Îl aşteaptă şi au ieşit în întâmpinarea Lui, dar pe pământ nu voiau să meargă la locul unde Domnul Isus va fi prezent.

Deci dacă am mărturisit că noi aşteptăm pe Hristos din cer şi mergem în întâmpinarea Lui, ca să fim la El, dar nu arătăm nici un interes să ne strângem pe pământ „în Numele Lui”, atunci ceva nu este în ordine. Atenţionarea ca noi „să nu părăsim strângerea noastră laolaltă” stă chiar în legătură directă cu pericolul căderii de la credinţă. Sfârşitul va fi atunci numai „o înfricoşătoare aşteptare a judecăţii şi văpaia de foc”. Deci dacă deja atunci aceşti credincioşi evrei aveau nevoie de o astfel de atenţionare, cu cât mai mult noi: să ne încurajăm „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropriindu-se ziua [Domnului].” Vrem noi să luăm această atenţionare din nou la inimă?

După ce am văzut apelul adresat ascultării noastre, vrem să vedem şi apelul adresat inimii noastre.

Apelul adresat inimilor noastre

1 Corinteni 11.23-26: 23. Pentru că eu [Pavel] am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine 24. şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. 25. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. 26. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

Apelul adresat inimilor noastre spune: este o ultimă dorinţă a Domnului nostru. Nu numai noi oamenii ne bucurăm când cineva se gândeşte la noi şi simţim profund, când cineva ne uită, ci şi Domnul Isus. Când Iosif era în închisoare, el a interpretat visul paharnicului. Când acesta a fost eliberat din închisoare, aşa cum Iosif a tălmăcit, Iosif i-a spus: „Dar adu-ţi aminte de mine când îţi va fi bine şi arată bunătate faţă de mine, te rog, şi aminteşte de Mine la faraon” (Geneza 40.14). Fiind eliberat, se spune apoi despre paharnic: „Dar mai-marele paharnicilor nu şi-a adus aminte de Iosif şi l-a uitat” (Geneza 40.23). Vedem în Iosif o imagine foarte frumoasă a Domnului Isus. Întrebarea adresată inimilor noastre este: Ne gândim noi la Domnul? Ne amintim noi regulat despre ce a făcut El pentru noi? Vestim noi moartea Sa? Ultima dorinţă a Domnului nostru nu ar trebui să ne lase reci. El a rostit-o în acea noapte în care ura omului s-a arătat cel mai clar şi L-au prins, ca să-L omoare.

Dacă cercetăm mai exact 1 Corinteni 10.16,17, vom constata că Masa Domnului este o masă de părtăşie. O astfel de masă o putem sărbători numai într-o strângere laolaltă ca Biserică (Adunare). Dragostea pentru Domnul ne va determina să împlinim ultima Lui dorinţă şi să nu-L ignorăm. Poate apelul acesta să atingă inima ta?

Sunt mult mai multe motive, care arată clar cât de important este să mergi într-o biserică creştină, însă în cadrul acestui articol vrem să ne limităm la cele spuse.

De ce merg eu în biserica (adunarea) aceasta sau aceea?

Până acum ne-am ocupat cu grupa acelora care sunt de părere că ei nu au nevoie de biserică. Mai sunt alte trei grupe:

  1. Cineva aparţine deja din copilărie unei biserici, unde părinţii lui l-au luat cu ei. În această grupă socotim şi pe toţi aceia care au mers la biserica în care ei au venit la credinţă.
  2. Cineva şi-a căutat intenţionat biserica la care merge.
  3. Cineva caută încă o biserică potrivită.

Toate cele trei grupe stau înaintea aceleiaşi probleme: sunt foarte multe diferite biserici (libere), comunităţi şi părtăşii creştine, că ei primesc impresia, că trebuie să facă o alegere.

Creştinii din prima grupă ar putea gândi, că ei nu stau sub această constrângere de a alege. În realitate ei au ales numai o cale simplă şi lasă alegerea pe seama altora, în care ei se încred. Cu toate acestea şi ei trebuie să se întrebe: este biserica, în care eu merg, o biserică bazată pe principii conform Scripturii? Pot eu realmente să las decizia pe seama altora sau nu am eu o răspundere personală înaintea Domnului? – Probabil niciodată nu ţi-ai pus această întrebare sau niciodată nu ai căutat un răspuns la ea. Însă cândva vei sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi probabil va trebui să constaţi ruşinat că tu niciodată nu te-ai întrebat ce înseamnă să fi adunat „în Numele Său”.

Ne gândim în mod deosebit la copiii părinţilor credincioşi. Atâta timp cât ei sunt încă mici, este corect ca ei să meargă la biserică împreună cu părinţii lor. Dar când ajung majori, fiecare din ei trebuie să caute din nou locul unde Domnul doreşte să adune pe ai Săi (compară cu Matei 18.20Deuteronomul 12).

Este important să te preocupi serios cu această întrebare, în care biserică mergi. Aceasta va avea o influenţă majoră asupra vieţii tale creştine de viitor. Aproape nimic altceva nu ne marchează aşa de mult ca strângerile laolaltă în care mergem.

Dar probabil tu spui: da, cu biserica este ca şi cu un buchet de flori mare cu tot felul de flori, acolo este câte ceva pe gustul fiecăruia. Unul iubeşte trandafirii, altul garoafele, al treilea lalelele. Fiecare poate să-şi aleagă ceva, ce îi place. – Tu aparţii probabil grupei a doua şi ai luat o hotărâre conştientă, însă după gustul tău. Unul acordă valoare mare muzicii bune, respectiv cântatului şi de aceea merge în biserica A. Acolo sunt activităţi corale bune şi în „serviciul divin” cântă o bandă. Alţii acordă valoare mare unei lucrări bune cu copiii şi cu tinerii şi de aceea merg în biserica B, deoarece copiii lor sunt acolo „bine trataţi”. Alţii acordă valoare unei predici bune şi merg în biserica C, unde ei pot auzi pe predicatorul dotat X. Şirul ar putea fi continuat. Te recunoşti tu pe tine? Ţi-ai pus vreodată întrebarea dacă criteriile tale de alegere sunt corecte? Deseori aceste întrebări se pun (abia) atunci când cineva trebuie să meargă în altă localitate din cauza schimbării locului de muncă sau al studiului şi acolo trebuie să caute o nouă biserică.

Noi nu citim niciodată în Noul Testament despre diferite „forme de biserici”, aşa cum noi în timpul nostru cunoaştem diferite biserici libere sau părtăşii creştine. Dimpotrivă: întotdeauna citim numai despre o singură Biserică, de exemplu despre „biserica tesalonicenilor” (1 Tesaloniceni 1.1) sau despre „Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1.2). Dacă ne gândim la imaginile din Noul Testament care ilustrează Biserica, atunci citim despre „o perlă” (Matei 13.46), despre „un singur trup” (Efeseni 4.41 Corinteni 10.17), despre „o singură turmă” (Ioan 10.16), despre „casa lui Dumnezeu” (Evrei 10.211 Petru 4.17), despre „mireasa” (Apocalipsa 21.2,9) şi aşa mai departe. Sciziunile şi fărâmiţările, pe care le găsim astăzi în creştinătate (sub forma multor biserici şi părtăşii diferite), în nici un caz nu sunt în sensul Sfintei Scripturi. În aceasta constă desigur şi întreaga problematică a zilelor noastre. Chiar şi din acest motiv trebuie să ne gândim bine astăzi, cu care creştini ne strângem laolaltă, şi să ştim care biserică doreşte să se orienteze cu hotărâre după principiile Noului Testament. Probabil tu eşti de acord cu toate şi spui: da, dar astăzi trebuie în cele din urmă să faci o alegere.

Trebuie noi să facem o alegere?

Vrem mai întâi să vedem dacă într-adevăr noi putem alege.

Deci, Dumnezeu nu ne-a dat o listă, pe care stau „cele şapte puncte” ale noastre, pe care le putem bifa repede. Noi trebuie astăzi să căutăm locul la fel ca israeliţii atunci când Dumnezeu le-a poruncit: „Să căutaţi locuinţa Sa la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru dintre toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună Numele acolo, şi să vii acolo” (Deuteronomul 12.5). În locul acesta din Vechiul Testament se foloseşte cuvântul ebraic pentru „a căuta” (darasch), tradus prin „a căuta”. Înseamnă efectiv „a căuta”. Aşa este tradus în aceeaşi carte şi în Deuteronomul 4.29, şi este interesant că imediat după aceea citim încurajarea minunată, că cei care „caută” vor „găsi”. Deci pentru a găsi locul, pe care Domnul l-a ales, unde El doreşte să fie în mijlocul alor Săi (compară cu Matei 18.20), noi trebuie să studiem Biblia şi să găsim în ea locul; aceasta înseamnă, noi trebuie să ştim cum este caracterizat locul acesta. Este important că în privinţa aceasta noi nu acţionăm după cum gândim noi că este bine şi căutăm o biserică „după gustul nostru”. Aceasta devine clar şi prin cuvintele, pe care Dumnezeu le-a adăugat în cartea Deuteronomul: „Ia aminte să nu aduci arderile tale de tot în orice loc pe care-l vei vedea!” (Deuteronomul 12.13).

Probabil vei spune: voi autorilor sunteţi marcaţi prin mişcarea fraţilor şi vedeţi totul prin aceşti ochelari. Priviţi la sciziunile din cadrul acestei mişcări, şi atunci veţi vedea ce se întâmplă dacă se urmează învăţătura acestei mişcări. – Este într-adevăr ruşinos, trebuie recunoscut aceasta, câte despărţiri au avut loc tocmai în cadrul acestei mişcări. Însă cu toate acestea nu înseamnă neapărat că toate învăţăturile (sau numai o parte din ele) sunt false. Întotdeauna este pericolul să practici cu mijloace false un anumit principiu corect. Etalonul poate fi întotdeauna numai Cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea vrem acum să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să ne vorbească. Pentru aceasta vrem în partea a doua a seriei de articole să parcurgem scrierile Noului Testament, ca să învăţăm cum este caracterizată Biserica în evanghelii şi în epistole. Nu vrem să „bifăm” unul după altul un pasaj biblic, ci pentru noi este importantă impresia de ansamblu, pe care o câştigăm dacă cercetăm Noul Testament cu privire la această temă. (Ar fi foarte de recomandat, să se studieze personal această temă pe baza Bibliei.) Acest parcurs prin Noul Testament ne va arăta clar, că noi nu trebuie să căutăm o biserică după criterii carnale sau nespirituale sau după presupuse criterii spirituale. Motivele carnale şi nespirituale pentru alegerea unei biserici pot fi de exemplu: preferinţele mele muzicale trebuie satisfăcute; un presupus argument spiritual este de exemplu: biserica este plină de râvnă în lucrarea de evanghelizare, lucrul cu copiii, lucrul cu emigranţii, etc.

Probabil vei spune: aceasta este o chestiune anevoioasă. – Israeliţii au gândit evident la fel. Scurt înainte de intrarea lor în ţara făgăduită Dumnezeu a lăsat să li se spună prin Moise, că ei ar trebui să caute locul unde ei ar trebui să se închine lui Dumnezeu. Cu toate acestea au trecut aproape patru sute de ani, până când un om a plecat să caute locul acesta. Citim despre David: „Doamne, aminteşte-Ţi de David, de toate necazurile lui! … ‚ nu voi intra în cortul casei mele, nu mă voi sui pe aşternutul patului meu, nu voi îngădui ochilor mei să doarmă, pleoapelor mele să dormiteze, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, locaşuri pentru Puternicul lui Iacov’” (Psalmul 132.1-5). Ce valoare are pentru tine această căutare? Sau pentru tine această căutare este „osteneală” mare? Ai început tu deja această căutare? Cu plăcere dorim să te ajutăm în această privinţă.

Am întrebat mai înainte: Trebuie noi să facem o alegere? Dorim acum să întrebăm: Avem voie de fapt să vorbim despre o alegere? În cartea Deuteronomul Dumnezeu foloseşte un capitol întreg ca să facă pe poporul Său să înţeleagă că este numai un singur loc, unde Dumnezeu doreşte să aibă pe poporul Său adunat la Sine: Ierusalim. Căci locul acesta va fi locul pe care El l-a ales şi unde El voia să lase Numele Său să locuiască. Deci israeliţii nu erau liberi să caute după bunul lor plac un loc pe o colină frumoasă sau sub un copac verde impunător. Ei trebuiau mai degrabă să caute locul pe care Domnul l-a ales. Şi astăzi aceasta nu este altfel. Nu noi avem voie să alegem o biserică, ci Dumnezeu a ales.

Desigur astăzi nu mai este nici un loc geografic ca atunci în Ierusalim. Cu toate acestea Dumnezeu a arătat clar în Cuvântul Său, ce premise trebuie îndeplinite, pentru ca noi să găsim locul spiritual, pe care El l-a ales pentru Sine. Dacă Dumnezeu a ales un loc spiritual, atunci este treaba noastră să căutăm locul acesta. Atunci nimeni nu s-a interesat de locul acesta, multe secole, până a venit David. Nu numai din cauza aceasta el a fost numit „omul după inima lui Dumnezeu”.

În partea următoare dorim cu plăcere, cum am spus, să facem o incursiune de recunoaştere în Noul Testament şi să discutăm unele aspecte importante, care ar trebui să caracterizeze o biserică nou-testamentală.

În care Adunare (Biserică) să merg? (2)
Incursiune de recunoaştere în Noul Testament

SoundWords

Evangheliile

Întâlnim Biserica pentru prima dată în capitolul 16 al evangheliei după Matei: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18), şi acolo ne sunt făcute cunoscut imediat cele mai importante patru elemente ale Bisericii:

  1. Baza Bisericii este Fiul Dumnezeului celui viu – nu Petru, nu un învăţător al Bibliei, nu o mărturisire de credinţă („pe această stâncă”).
  2. Este o singură Biserică; deci această Biserică este mondială („Adunarea” [singular], nu „adunările” [plural]).
  3. Este Adunarea Lui, nu a noastră; de aceea El hotărăşte, nu noi („Adunarea Mea”).
  4. Adunarea era atunci încă ceva de viitor, deci nu exista, atunci când Domnul Isus era pe pământ, aceasta înseamnă, ea este ceva cu totul nou („voi zidi …”).

Două capitole mai departe Domnul Isus promite ucenicilor Săi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Deci El va fi prezent personal („acolo Eu sunt”), dacă credincioşii se adună în Numele Lui. Aici găsim un indiciu serios, cu privire la ceea ce trebuie să caracterizeze biserica: totul trebuie să aibă loc în Numele Lui; cu alte cuvinte, El trebuie să aibă acolo toate drepturile. În afară de aceasta El trebuie să fie centrul şi mijlocul strângerii laolaltă. Totul trebuie să se desfăşoare în jurul Lui. Noi nu ne strângem laolaltă pentru predica unui predicator dotat. Hristos trebuie să fie singurul punct central, singurul punct de atracţie, independent de darurile pe care Domnul le-a dăruit. Se caută o biserică, cum am spus, nu pentru că acolo sunt mulţi tineri sau multe familii cu copii mici sau pentru că acolo unuia îi place cel mai mult închinarea muzicală. Întrebarea cea mai importantă, pe care trebuie să şi-o pună cineva, este: Stă acolo Domnul Isus cu adevărat în centru? Decide El totul acolo sau oamenii au stabilit deja dinainte totul?

În afară de aceasta în Matei 18 găsim un răspuns la întrebarea, cui aparţine autoritatea deplină, atunci când este vorba de tratarea răului: ea este a bisericii, deoarece Domnul leagă prezenţa Sa cu biserica. Biserica nu are autoritate în sine însăşi, ci ea îşi derivă autoritatea de la Domnul prezent în mijlocul ei.

Deja înainte de ora de naştere a Bisericii Domnul a arătat deci spre aceste lucruri fundamentale. După aceea El a mers pe drumul greu spre Golgota, unde S-a lăsat răstignit pentru noi. Da, noi putem spune împreună cu apostolul Pavel: „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20b). Aceasta este cu totul personal! Dar există şi partea colectivă: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25b). Deci Domnul Isus a murit nu numai pentru fiecare credincios în parte, ca să-l posede, ci şi pentru Biserică, ca s-o dobândească pentru Sine.

Moartea Domnului Isus a fost necesară, pentru ca El să poată să-Şi dobândească Biserica. El a plătit un preţ foarte mare pentru aceasta (compară cu 1 Petru 1.18,19). Despre acest preţ se vorbeşte în două parabole. El descrie această Biserică ca fiind o comoară şi o perlă foarte preţioasă (Matei 13.44-46). Valoarea Bisericii arată apoi totodată ce înseamnă ea pentru El şi cât de importantă este ea pentru El. Lucrul pentru care eu sunt dispus să plătesc cel mai mult este evident lucrul cel mai preţios pentru mine. La fel este şi la Domnul Isus: nu este nimic pe pământ care să fie mai de preţ pentru El decât Biserica Sa.

Vrem să înţelegem aspectul acesta adânc în inima noastră; aceasta ne va păzi să nu gândim dispreţuitor despre Biserică şi să avem părerea că noi ne-am descurca şi fără o biserică locală. Dimpotrivă, ne vom ridica şi vom întreba ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre tema Biserică. Biserica este interesul principal al Domnului pe pământ. Când El priveşte spre pământ, ce vede El atunci? El vede o mulţime de oameni, care nu întreabă de El, care Îl resping şi care şi astăzi s-ar uni în cuvintele: „Răstigneşte-L!” Apoi El vede o mulţime de indiferenţi, care nu sunt impresionaţi despre ceea ce s-a petrecut cu aproape două mii de ani în urmă pe crucea de pe Golgota. Însă El vede şi din aceia care Îl iubesc, care Îl caută, care îşi amintesc cu plăcere de El şi care au numai o singură dorinţă: ca El să vină în mijlocul lor. Sunt aceia care cu plăcere vor să aibă parte împreună cu El de lepădarea Lui. Ei sunt ca Abigail, care a devenit mireasa împăratului David într-un timp când David nu era recunoscut ca împărat. Ea a văzut în împăratul lepădat David pe adevăratul împărat al lui Israel. Toată atenţia Lui este îndreptată astăzi spre această societate, pe care Domnul o numeşte „Biserica Sa” (Matei 16.18). El este acolo ca Fiu peste „casa Sa” (Evrei 3.6), şi cine vine acolo la El, acela se supune cu plăcere drepturilor Lui.

Faptele apostolilor

Domnul Isus a făgăduit că El va clădi Biserica Sa. Prin moartea Sa El a pus temelia pentru această construcţie. Moartea Sa pe cruce nu era încă ora naşterii Bisericii. Mai întâi trebuia să vină Duhul Sfânt pe pământ şi să locuiască în credincioşi (compară cu 1 Corinteni 3.16). Prin acest botez cu Duhul Sfânt credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni au fost adunaţi la un loc într-un trup. Aceasta a avut loc la Rusalii, ora naşterii Bisericii. Înainte ei erau credincioşi individuali, însă acum ei aparţineau unui organism viu: trupului lui Isus Hristos. Adevărul acesta ne este făcut cunoscut de prima epistolă către Corinteni: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13). Faptul că noi „am fost botezaţi într-un singur trup” nu are nimic a face cu botezul în apă. Aşa cum credincioşii au fost botezaţi cu apă, la fel ei au fost botezaţi cu Duhul prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Duhul a venit – ca şi apa la botez – peste credincios, dar Duhul a venit şi în el – el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt. De aceea se spune aici suplimentar, că nouă „ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh”.

Rezumăm pe scurt: Domnul Isus a vorbit despre faptul că El va clădi Biserica Sa. El Însuşi va fi prezent, atunci când ei se adună în Numele Lui. După aceea Domnul Isus a pus pe Golgota temelia pentru această construcţie unică în felul ei a Biserici, şi prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii a început această construcţie.

Credincioşii au înţeles imediat că ei ar trebui să se adune, ca să-şi împărtăşească reciproc credinţa lor. Cu toate că atunci ei nu ştiau că Biserica, care tocmai se formase, era trupul lui Hristos (aceasta a devenit cunoscut mai târziu prin apostolul Pavel), ei au înţeles instinctiv că ei erau un organism viu. Ei au simţit profund, că ei aparţineau împreună şi că ei trebuiau de asemenea să exprime aceasta. Faptul că ei se adunau era urmarea directă a acestor simţăminte. Citim despre primii creştini, care nu primiseră nici un exemplar al învăţăturii creştine, căci epistolele nou-testamentale nu erau încă scrise: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele apostolilor 2.42). Alături de criteriile numite mai înainte (punctele 1-3 de la titlul „Evangheliile”), o biserică creştină este caracterizată de aceste patru elemente:

  • învăţătura biblică a apostolilor, pe care o găsim în epistolele lor
  • părtăşia credincioşilor
  • frângerea pâinii
  • timpuri de rugăciune împreună

Deci o biserică nu are neapărat nevoie de o grupă de tineri, o şcoală duminicală, o întâlnire a bărbaţilor sau a femeilor şi un dejun al seniorilor. Desigur toate acestea nu sunt greşite, însă aceste lucruri trebuie să joace un rol secundar la alegerea unei bisericii. Aceste întâlniri şi ore pot chiar avea efectul, că biserica se împarte în grupuleţe şi prin aceasta unitatea practică şi unanimitatea fraţilor şi surorilor au de suferit. De aceea este bine dacă în aceste grupe se caută întotdeauna ceea ce leagă cu biserica întreagă. Astfel, de exemplu, copiii în ora copiilor ar putea exersa ceva care este spre bucuria fraţilor şi surorilor în vârstă.

Deci Biserica de la început venea regulat laolaltă. Faptul că ei au fost botezaţi împreună să alcătuiască un singur trup trebuia acum să se vadă şi practic. Dacă citim Faptele apostolilor, vom constata că una din dorinţele cele mai mari ale apostolului Pavel era să continue construirea Bisericii. Pretutindeni în Asia Mică şi până în Europa au luat fiinţă biserici. În fiecare localitate era numai o singură biserică. Întotdeauna când cineva venea la credinţă şi era pecetluit cu Duhul Sfânt, el aparţinea bisericii din locul respectiv. Aceasta nu este altfel astăzi. Însă întrebarea este astăzi nu numai cărei biserici locale îi aparţine cineva, ci care este locul concret pe care se adună credincioşii. Această strângere laolaltă trebuie să aibă loc fiind conştient că există numai această una singură biserică locală şi că strângerea laolaltă are loc conform îndrumărilor lui Dumnezeu.

Epistolele

Ca să se cunoască aceste îndrumări dorim să continuăm incursiunea noastră de cercetare cu epistolele Noului Testament, ca să adunăm indicaţii care ne arată însuşirile unei biserici nou-testamentale. În privinţa aceasta nu este atât de important să se adune simplu aceste puncte sau chiar să ia naştere o listă cu acestea, care apoi să fie bifate, ci mai degrabă ca aceste puncte să fie realmente însuşite personal. Intenţionat am renunţat să redăm locuri din Biblie. Trebuie neapărat să înţelegi aceste puncte în inima ta – cel mai bine în aşa fel, ca să le poţi explica şi altora. Pentru aceasta este necesar să studiezi personal Biblia şi să ai atitudinea credincioşilor din Bereea, care „au cercetat zilnic Scripturile, să vadă dacă lucrurile erau aşa” (Faptele apostolilor 17.11).

Am văzut mai înainte ceva din ceea ce găsim în evanghelii referitor la tema Biserică şi cum a vorbit Domnul Isus despre Biserică. După aceea am văzut pe scurt în Faptele apostolilor ora naşterii Bisericii şi extinderea ei. Acum dorim să ne ocupăm succesiv cu epistolele nou-testamentale. Multe epistole au fost adresate bisericilor. De regulă ele au servit la descoperirea defectelor şi la înlăturarea lor cu autoritate apostolică.

Epistola către Romani

După Faptele apostolilor mergem acum la epistola către Romani. Biserica din Roma – şi noi împreună cu ei – avea nevoie să fie învăţaţi cu privire la profunzimea Evangheliei. O biserică creştină nu poate trăi şi nu se poate dezvolta sănătos, dacă ea are numai o imagine ştearsă despre dimensiunea Evangheliei. Apostolul Pavel face mai întâi clar credincioşilor din Roma cât de stricat şi pierdut fără speranţă este omul. O biserică care nu recunoaşte stricăciunea totală a omului natural nu a îndeplinit nici măcar premisa de bază să poată fi numită Biserica lui Dumnezeu din localitatea X.

Omul natural nu poate sta înaintea unui Dumnezeu drept. Apostolul arată clar, că dreptatea înaintea lui Dumnezeu niciodată nu poate veni din faptele proprii, ci că noi devenim mântuiţi numai prin credinţa în lucrarea făcută de Domnul. O biserică care nu stă clar în punctul acesta, nu este, cum s-a spus, o biserică în sensul nou-testamental.

În ultimul capitol găsim câteva alte indicaţii practice importante pentru fiecare care merge la o biserică, de exemplu, că nu Biserica trebuie să slujească credinciosului, ci invers, credinciosul trebuie să slujească Bisericii. Mulţi credincioşi caută o biserică care le slujeşte lor şi nevoilor lor sau cel puţin nevoilor copiilor lor. În acest capitol al epistolei către Romani apostolul Pavel aminteşte numai credincioşi care s-au evidenţiat tocmai prin aceea că ei au slujit bisericii.

Epistola întâi către Corinteni

După epistola către Romani găsim cele două epistole către Corinteni. Ele au fost adresate direct bisericii din Corint, nu la persoane individuale. Din aceste epistole putem învăţa foarte multe pentru viaţa noastră de biserică. În primele două versete citim: „Pavel, apostol chemat al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten, către Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn şi al lor şi al nostru.” (1 Corinteni 1.1,2). Deci epistola a fost scrisă nu numai pentru corinteni, ci şi pentru noi! Aceasta este foarte interesant, căci în zilele noastre se doreşte ca multe învăţături din această epistolă să fie privite ca fiind valabile pentru timpul acela şi să fie date la o parte ca fiind depăşite.

Corint era un oraş de comerţ cu un port mare. În oraş trăiau oameni din multe ţări sau erau acolo ca oaspeţi. Era multă imoralitate, care era privită ca fiind ceva normal. Apostolul a trebuit să corecteze foarte multe lucruri în această Biserică. Dacă ei voiau să rămână (respectiv să devină din nou) o biserică vie spre onoarea Domnului, atunci anumite lucruri trebuiau aduse în ordine. Din prima epistolă către Corinteni putem deduce următoarele principii pentru o biserică creştină:

  • Sciziunile şi grupările nu ar trebui tolerate, prin aceea că un învăţător biblic este pus mai presus de altul.
  • Înţelepciunii lumii nu trebuie să i se ofere loc.
  • Invidia şi cearta între fraţi şi surori dă pe faţă caracterul lor carnal.
  • Greşelile morale mari trebuie tratate cu disciplinare din partea bisericii.
  • Litigiile între credincioşi nu trebuie duse înaintea tribunalelor lumii.
  • Căsnicia trebuie ţinută cu demnitate, divorţarea credincioşilor nu este permisă.
  • Nu este permis să se ia parte la Masa Domnului şi la masa demonilor (masa idolilor).
  • Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşia cu Domnul şi unii cu alţii. De aceea participarea la Cină nu se face ca individ, ci ca parte a unei comuniuni.
  • Învăţăturile referitoare la Masa Domnului arată responsabilitatea comună.
  • La Cină trebuie să se aştepte unul pe altul, şi fiecare trebuie să se verifice înainte de a lua parte.
  • Femeile trebuie să poarte părul lung şi să-şi acopere capul la rugăciune.
  • Bărbaţii nu trebuie să poarte părul lung şi nu trebuie să se acopere la rugăciune.
  • Soţul să fie conştient de poziţia lui ca şi cap al soţiei şi soţia să fie conştientă de poziţia ei subordonată soţului.
  • Credincioşii trebuie să fie conştienţi că biserica este un organism viu şi că mădularele trupului au nevoie unul de altul.
  • Duhul Sfânt doreşte să lucreze în Biserică, aşa cum vrea El; deci El trebuie să aibă toată libertatea să se folosească de acela pe care El îl vrea.
  • Dragostea, fără de care toate în biserică ar fi pierdute, ar trebui să impulsioneze pe toţi fraţii şi pe toate surorile.
  • În lucrarea de slujire trebuie să se năzuiască în mod deosebit după darul profeţirii.
  • Strângerile laolaltă nu trebuie să fie conduse de un păstor sau de un conducător al bisericii, ci Duhul Sfânt vrea să preia conducerea.
  • Femeile trebuie să tacă în biserică.

Această enumerare ne arată multe principii, la care Domnul Isus Se aşteaptă de la o biserică sănătoasă, şi se merită să se mediteze intensiv la fiecare principiu. Într-adevăr credincioşii din Corint nu erau desăvârşiţi, dar ei erau o biserică care voia să înveţe. Vom vedea aceasta în epistola a doua.

A doua epistolă către Corinteni

Să mergem acum la a doua epistolă către Corinteni. Am văzut în prima epistolă către Corinteni că o biserică creştină este caracterizată printre altele şi prin aceea că ea exercită disciplinarea şi, dacă trebuie, exclude pe cineva din părtăşie. În a doua epistolă către Corinteni învăţăm acum că cineva trebuie să fie reprimit, dacă el şi-a mărturisit păcatul. Corintenilor li se cere să practice dragostea. În afară de aceasta ei ar trebui să fie conştienţi de responsabilitatea lor mare, care este legată cu aceea că ei sunt „o scrisoare a lui Hristos”. Deci în ei ar trebui să se citească ca într-o carte deschisă. În general oamenii nu mai citesc în Biblie, dar ce pot citi ei în biserica creştină? În afară de aceasta credincioşii din Corint au trebuit să înveţe că tot ce aveau ei era darul lui Dumnezeu şi că ei de aceea aveau răspunderea să facă parte altora de acest dar, şi astfel să sprijine pe fraţii aflaţi în nevoie şi pe surorile aflate în nevoie. Pentru aceasta este neapărat important să se recunoască că Dumnezeu a creat Biserica din lumea întreagă ca unitate.

Epistola către Galateni

După a doua epistolă către Corinteni urmează epistola către Galateni. Unii credincioşii au considerat Evanghelia despre Isus Hristos ca fiind foarte bună, gândeau însă că Evanghelia mai trebuia ornamentată cu faptele Legii. În privinţa aceasta apostolul Pavel foloseşte un mod de exprimare foarte sever: el blestemă pe aceia care răstălmăcesc Evanghelia în felul acesta. Probabil că aceasta nu este problema multor biserici de astăzi. S-ar putea într-adevăr ca o biserică să aibă anumite tradiţii (bune), dar dacă ele devin dogmă, biserica aceasta pierde însuşirile unei biserici creştine.

Epistola către Efeseni

Urmează acum epistola către Efeseni. Apostolul Pavel revelează în epistola către Efeseni tot planul lui Dumnezeu. O biserică sănătoasă trebuie să ştie să spună ceva despre taina, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” şi care a fost revelată abia de Pavel. Aceasta înseamnă, abia Pavel a făcut cunoscut „taina lui Hristos”, care până atunci era necunoscută. El ne arată în epistola către Efeseni, că noi ca şi credincioşi avem deja astăzi locul nostru în locurile cereşti şi că binecuvântările noastre nu au a face cu pământul acesta, ci în totalitate sunt cereşti. Ni se arată o bogăţie de nepătruns, prin aceea că noi suntem legaţi cu Hristos într-un singur trup şi am venit pe locul unde El Însuşi este. O biserică care  nu cunoaşte poziţia ei cerească şi chemarea ei aproape că nu poate fi numită sănătoasă. Mădularele bisericii au obligaţia şi răspunderea să trăiască această poziţie cerească în relaţiile lor pământeşti ca biserică, familie şi profesie. O biserică creştină, care este conştientă de poziţia ei înaltă şi cerească, nu pluteşte doi centimetri deasupra pământului, ci ea aduce lumina cerească în sarcinile şi împrejurările ei zilnice. Ea ţine de asemenea seama, că este numai o singură Biserică, un singur trup al lui Hristos, aşa cum este numai un singur Duh al lui Dumnezeu. Chiar şi cele mai mari diferenţe – aşa cum erau atunci cele între iudei şi păgâni – nu mai joacă nici un rol în Biserică. Noi suntem legaţi în modul cel mai strâns unii cu alţii şi cu Capul în cer, asemenea unui trup. Dar dacă fundamentele doctrinare sau morale sunt date peste cap, atunci trebuie desigur să fie aplicate învăţăturile primei epistole către Corinteni (referitoare la disciplinarea din partea bisericii) şi cele din epistola către Galateni.

Epistola către Filipeni

Epistola către Filipeni ne ajută să înţelegem cum pot fi înlăturate problemele şi certurile între credincioşi. În Filipi erau evident neînţelegeri, pe care apostolul doreşte să le înlăture, prin aceea că el le cere să aibă acelaşi fel de gândire ca Domnul Isus, şi prin aceea că el le prezintă exemplul unic al smeririi Domnului. O biserică sănătoasă a pornit pe drumul de a face progrese în smerenie, de a nu se mai considera pe sine însuşi aşa de importantă şi să considere pe alţi mai presus de sine însuşi. O biserică sănătoasă exprimă bucuria ei pentru Domnul. Ea nu permite ca împrejurările să se interpună între ea şi Domnul, ci ea pune întotdeauna pe Domnul între ea şi împrejurări. În felul acesta te poţi bucura întotdeauna în Domnul.

Epistola către Coloseni

După epistola către Filipeni urmează epistola către Coloseni. Credincioşii din Colose erau înclinaţi să pună alte lucruri alături de Hristos. Pentru ei Hristos nu era suficient. Hristos era sublim, dar nu era destul. Ei gândeau că ar putea alege ce este mai bun din filozofia lumească. În afară de aceasta considerau că ar trebui să se acorde importanţă mai mare tradiţiilor oamenilor. Nici la experienţe nu ar trebui să se renunţe; astfel, ar trebui să se acorde importanţă mai mare arătărilor de îngeri. Apostolul întâmpină această problemă într-un mod grandios: el ne pictează probabil cel mai frumos tablou din Noul Testament despre gloria lui Hristos: el ni-L descrie, între altele, ca şi Creator, ca şi Cap al Bisericii, ca Răscumpărător, ca Acela în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Dacă El este Capul Bisericii, atunci toate învăţăturile şi orice ajutor vin de la acest Cap. De aceea credincioşilor din Colose li se cere să se ţină strâns de Capul. O biserică, care este ţinută laolaltă prin tehnici de management, a renunţat să se ţină strâns de Cap. La orice problemă în biserică nu mergem la conducătorul bisericii noastre sau studiem dinamica grupului, ci noi mergem la Capul Bisericii şi Îl rugăm pentru ajutor. Dacă întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte realmente în Hristos, ce căutau atunci credincioşii din Colose la filozofia lumii sau la tradiţiile oamenilor? Mesajul simplu pentru biserica de astăzi este: Hristos este suficient pentru toate.

Prima epistolă către Tesaloniceni

În continuare sunt cele două epistole către Tesaloniceni. În prima epistolă către Tesaloniceni apostolul Pavel scrie unei biserici foarte tinere. Această biserică tânără era caracterizată prin aceea că toţi credincioşii „s-au întors de la idoli la Dumnezeu” şi au exprimat aceasta prin slujirea de bună voie pentru Domnul. Convertirea fermă este astăzi aproape necunoscută şi nu este predicată. Nu este destul, dacă cineva spune, el vrea „să meargă cu Isus” sau că el „simte tot mai mult pe Dumnezeu”. Trebuie să aibă loc o îndepărtare totală de la viaţa de odinioară şi o condamnare a răului şi să fie vizibilă o dedicare clară pentru etaloanele lui Dumnezeu.

Nu numai că credincioşii din Tesalonic slujeau Domnului, ci totodată ei aşteptau revenirea Lui pentru răpirea credincioşilor. Ei puteau şti că înainte de revenirea Domnului nu mai trebuiau să aibă loc evenimente deosebite. O biserică creştină sănătoasă este conştientă de faptul că Domnul Isus poate reveni în orice moment. Această cunoaştere este impulsul pentru o slujire de bună voie şi un stil de viaţă sfânt.

A doua epistolă către Tesaloniceni

În epistola a doua către Tesaloniceni apostolul Pavel a trebuit să combată învăţătura falsă referitoare la timpul din urmă. Prin aceasta învăţăm, că Domnul aşteaptă de la o biserică sănătoasă ca ea să aibă şi o înţelegere cu privire la ultimele lucruri. Preocuparea cu aceste lucruri este interzisă în multe cercuri şi este chiar respinsă. Chiar şi cu profeţia aproape că nu se mai preocupă. Însă prin aceasta se uită că mai mult de jumătate din Biblie poartă caracter profetic. Noi nu trebuie să putem ordona corect în detaliu toate întrebările referitoare la timpul din urmă, însă ar trebui să ne ostenim să avem o imagine sănătoasă cu privire la aşteptările noastre şi la speranţa noastră de viitor.

În afară de aceasta apostolul dă indicaţii practice, cum trebuie să se comporte cu credincioşii care umblă în dezordine. O biserică, care nu este atentă la membrii bisericii, nu este o biserică după modelul nou-testamental. Credincioşii trebuie să fie încurajaţi, atenţionaţi şi mustraţi, şi s-ar putea chiar să fie necesară o mustrare publică sau chiar o însemnare.

Epistola întâi către Timotei

După epistolele adresate bisericilor urmează acum epistole adresate persoanelor individuale. Epistola întâi către Timotei într-adevăr nu este adresată unei biserici, însă ea ne arată foarte clar cum trebuie să se comporte cineva în biserică, care este „casa lui Dumnezeu”.[1]Sunt multe indicaţii practice pentru trăirea creştină în comun: astfel, bărbaţii au răspunderea să îndemne pe credincioşi să se roage în orice loc; femeile să se îmbrace cuviincios şi în afară de aceasta să nu dea învăţătură. O biserică în care femeile păşesc tot mai mult pe prim plan, contrazice învăţăturile Noului Testament. În afară de aceasta apostolul explică premisele pentru slujba de bătrân şi atenţionează cu privire la învăţăturile false între credincioşi, respectiv arată prin ce pot fi ele cunoscute. El se ocupă de asemenea foarte practic cu îngrijirea celor aflaţi în nevoie. O biserică creştină sănătoasă trebuie să se ocupe şi cu aceste teme.

Epistola a doua către Timotei

Din epistola a doua către Timotei învăţăm ceva despre tema punere deoparte (separare) şi despre comportarea noastră în timpuri de decădere, deci într-un timp în care creştinătatea se îndepărtează tot mai mult de credinţa biblică adevărată. Fiecare credincios este obligat să se îndepărteze de nedreptate. În cazul întrebărilor fundamentale aceasta poate merge aşa de departe, că trebuie să te curăţi şi de persoane, care aici sunt numite „vase spre dezonoare”. O biserică în care învăţăturile rele, deci în care sunt tolerate învăţături false fundamentale, nu poate fi privită ca fiind sănătoasă.

Pavel îl atenţionează pe tânărul Timotei, că timpurile vor deveni tot mai grele spre sfârşit. Biserica creştină sănătoasă se aşteaptă ca în zilele din urmă să apară tot mai mulţi învăţători, care vor aduce o învăţătură, care gâdilă urechile. Învăţătura sănătoasă nu va mai putea fi suportată. Dacă o biserică nu mai numeşte clar păcatul cu numele, poţi fi sigur că ea nu va fi recunoscută de Dumnezeul sfânt ca fiind Biserică a Sa. Bisericile aparent cu succes angajează de cele mai multe ori predicatori, care vorbesc glumeţ şi pot întreţine pe oamenii. Aceasta nu este o însuşire a unei biserici sănătoase, ci mai degrabă este un semn că decăderea nu numai a pătruns în creştinătate în general, ci şi în biserici care se consideră fidele Bibliei şi că noi trăim în ultimele zile dinaintea venirii Domnului.

Epistola către Tit

Epistola către Tit arată înainte de toate premisele pentru a sluji Domnului în biserică într-o poziţie de răspundere. Învăţăm aici de asemenea, că bătrânii nu au fost aleşi de biserică, ci că ei au fost hotărâţi de apostoli, respectiv de trimişii acestora, care au primit autoritate de la Dumnezeu pentru aceasta. Epistola conţine şi o încurajare pentru femei şi le îndrumă, unde ele pot să facă lucrarea lor. Este o problemă cunoscută în bisericile creştine, că oamenii dezvoltă învăţături false sau se folosesc de anumite puncte împotriva altora, aşa că prin aceasta sunt provocate despărţiri şi partide. Astfel de persoane sectante trebuie mai întâi să fie mustrate şi, dacă nu ascultă, să fie respinse.

Epistola către Filimon

Şi epistola către Filimon este o epistolă foarte practică. Aici putem învăţa că noi (ca biserică) nu suntem chemaţi să schimbăm legile veacului acesta. Apostolul Pavel a trimis înapoi la Filimon pe sclavul dezertat. Nu că Pavel ar fi susţinut ţinerea de sclavi, dar el a respectat situaţiile culturale şi politice din timpul acela. Biserica creştină nu are misiunea să se amestece în evenimentele politice.

Epistola către Evrei

În epistola către Evrei învăţăm ce înseamnă că Hristos este astăzi în cer pentru noi Marele preot al nostru. În privinţa aceasta ne gândim nu numai că El ne ajută în slăbiciunile noastre, ci şi că El vrea să ne introducă spre lauda Sa în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu ca o oştire de fii de preoţi. Epistola către Evrei se referă foarte des la Vechiul Testament. O biserică creştină trebuie să înveţe să folosească corect modelele Vechiului Testament. Vechiul Testament este ca o carte cu ilustraţii pentru Noul Testament. Jertfele din Vechiul Testament sunt legate cu lucrarea Domnului Isus pe Golgota. În jertfele Vechiului Testament găsim o îndrumare pentru închinarea nou-testamentală în duh şi adevăr. Multe biserici au în strângerile lor laolaltă într-adevăr un „timp de închinare”, în care se cântă muzică preise-&-worship, însă în cântări rareori este vorba de jertfa Domnului Isus. O biserică creştină sănătoasă se va ocupa în închinare în mod deosebit cu moartea ca jertfă a lui Isus.

Epistola lui Iacov

Epistola lui Iacov conţine unele lucruri foarte practice pentru viaţa noastră zilnică de creştini. Ea face însă totodată clar, că păcatele în viaţa unui credincios pot aduce cu sine boli. Dacă boala credinciosului este urmarea păcatelor lui, atunci el să le mărturisească înaintea celor care au responsabilitatea în biserică, pentru ca el prin rugăciunea lor să devină iarăşi sănătos.

Prima epistolă a lui Petru

Din prima epistolă a lui Petru dorim să subliniem dintre toate lucrurile ceea ce noi am văzut deja în epistola către Evrei: noi suntem denumiţi o preoţie sfântă, care trebuie să aducă jertfe spirituale. Aceasta confirmă cele spuse deja: când este vorba de închinarea creştină, atunci „jertfele spirituale” ale noastre, pe care Petru ni le cere să le aducem, se referă la serviciul preoţesc şi de jertfire din Vechiul Testament. Modelele Vechiului Testament conţin multe îndrumări pentru adorarea noastră creştină. În bisericile creştine închinarea adusă lui Dumnezeu Tatăl trebuie să aibă cea mai mare prioritate; de la aceasta se deduc toate celelalte. Mulţi se întreabă de ce Noul Testament aproape că nu conţine nici o îndrumare pentru închinarea creştină. Deci, Noul Testament trimite la Vechiul Testament şi legat de acesta la serviciul preoţesc şi de jertfire. Cine a înţeles aceasta găseşte de exemplu în modelele din Leviticul capitolele 1-7 îndrumări multe pentru închinarea creştină. Fără aceste epistole, cum este întâia epistolă a lui Petru şi epistola către Evrei, nu am putea spune cu siguranţă dacă noi avem voie să aplicăm modelele vechi-testamentale la închinarea creştină.

Epistola a doua a lui Petru

Epistola a doua a lui Petru ne atenţionează că decăderea creştinătăţii se arată în mod deosebit în relaţiile sociale ale bisericii.

Epistola întâia a lui Ioan

În epistola întâia a lui Ioan este vorba de întrebarea, prin ce putem noi cunoaşte un creştin adevărat, născut din nou. Aceste învăţături sunt foarte importante pentru o biserică sănătoasă, căci astăzi mulţi oameni se numesc creştini şi prin aceasta cer primirea în părtăşie, în timp ce ei în realitate nu sunt creştini născuţi din nou.

Epistola a doua a lui Ioan

Epistola a doua a lui Ioan descrie cum ar trebui noi să procedăm cu un învăţător fals. În privinţa aceasta credincioşii ar trebui să fie foarte veghetori şi foarte consecvenţi. Chiar dacă noi numai salutăm pe un învăţător fals, prin aceasta devenim părtaş la lucrări rele. Învăţăm aici, că şi indiferenţa faţă de rău poate avea un efect stricător asupra vieţii noastre, cu toate că noi înşine nicidecum nu credem în această învăţătură rea. De aceea este uimitor, dacă trebuie să se constate că o biserică, care ea însăşi se numeşte fidelă bibliei, nu numai că nu are nici o problemă cu o alianţă cu o biserică evanghelică, ci că ea prezintă această alianţă ca pe o însuşire pozitivă, deosebită.

Epistola a treia a lui Ioan

Epistola a treia a lui Ioan atenţionează cu privire la pericolul, că într-o biserică cineva se consideră conducător de biserică, nu permite nici o critică şi împiedică ca să fie primiţi credincioşi care nu-i convin lui. Abuzul de putere în biserică distruge în timp viaţa comună creştină.

Epistola lui Iuda

Epistola scurtă a lui Iuda exprimă încă o dată o atenţionare. Ea arată că biserica din timpul din urmă ar trebui să fie foarte veghetoare. Decăderea creştinătăţii de la credinţă este un pericol şi pentru creştinii care vor să se orienteze după Biblie.

Apocalipsa

Biblia se încheie cu cartea Apocalipsa. Ea este o altă mărturie pentru faptul că evenimentele din timpul din urmă ar trebui să ocupe loc în învăţătura bisericii. Scrisorile deschise din prima parte a Apocalipsei conţin multe indicii, de care bisericile pot profita şi astăzi. Cum stau lucrurile de exemplu cu dragostea noastră dintâi? Credincioşii din Efes au renunţat la ea şi acum erau în pericol să piardă sfeşnicul ca mărturie pentru Domnul. Smirna dă un exemplu bun pentru faptul, că noi nu ar trebui să privim prigoana ca ceva nenormal. În Pergam nu s-a condamnat învăţătura străină şi stătea în pericol să piardă mărturia ca biserică, prin aceea că se tolerau oameni în biserică, care ademeneau la amestecul cu lumea. În Tiatira s-au dedat idolatriei, şi se învăţa chiar amestecul cu lumea. Biserica din Sardes avea numai numele că trăieşte, dar era moartă. În Laodiceea nu erau nici reci nici în clocot; şi pentru că au devenit o părtăşie aşa de căldicel, care era total indiferentă faţă de Hristos, Domnul putea numai să-i verse din gura Lui. Ei pretindeau că posedă foarte mult, însă nu voiau să onoreze pe Domnul, ci se lăudau pe ei înşişi şi se prezentau ca fiind buni – într-un cuvânt, erau mândri cu aparentele lor realizări spirituale. Însă Hristos stătea afară înaintea uşii. Dacă o biserică este caracterizată de mândrie şi aroganţă, atunci aceasta este un indiciu că Domnul stă înaintea uşii.

Biserica din Filadelfia dimpotrivă nu a fost mustrată. De aceea trebuie să citim exact ce se spune despre ea, căci acestea sunt însuşirile unei biserici de care Domnul Isus Se poate bucura. Despre Filadelfia se spune, că avea puţină puterenu a tăgăduit Numele Domnului şi a păzit Cuvântul Său. Deci o biserică nu se laudă cu numărul membrilor ei, cu activităţile pentru fiecare grupă de vârstă şi tot felul de interese, ci ea este conştientă de slăbiciunea ei şi de dependenţa ei de Domnul. Ea ţine Numele Domnului mai presus de toate şi ţine cu tărie la Cuvântul lui Dumnezeu infailibil şi inspirat. Sunt acestea însuşirile şi ale bisericii tale? Filadelfia era o biserică compusă din credincioşi care aşteptau pe Domnul lor, şi ea considera făgăduinţa Domnului ca fiind personală: „Eu vin curând.”

Şi un alt aspect este foarte interesant: Domnul începe la două biserici (Efes şi Tiatira) să enumere o listă lungă de activităţi (pozitive) („lucrări”, „slujire”, „răbdare”, „osteneală”, „dragoste”, etc.), însă imediat după aceea face clar că toate acestea au numai o valoare foarte redusă, dacă alte lucruri fundamentale din Adunare nu sunt în ordine. Aceasta confirmă încă o dată că o biserică care face multe oferte diferite pentru diferite grupe de interese, nu este neapărat pentru Dumnezeu o biserică sănătoasă conform gândurilor Sale.

Rezultat final

În incursiunea noastră de recunoaştere prin cărţile Noului Testament am învăţat multe despre natura unei biserici sănătoase. Pe baza acestor puncte suntem acum mult mai bine în stare să evaluăm care strângere laolaltă de credincioşi este plăcută lui Dumnezeu şi prin aceasta ar trebui să fie pentru noi locul unde să ne strângem.

În partea următoare ne vom preocupa cu întrebarea: În care strângere laolaltă trebuie eu acum să merg efectiv?

 

 

Sfinţenia iertării-

Roy A. Huebner…

Versete călăuzitoare: Luca 17.3

Luca 17.3: Şi dacă se va pocăi, iartă-l.

În anul 1974 preşedintele Ford a acordat o amnistie fostului preşedinte R. M. Nixon, şi în acest context s-a referit la Numele lui Dumnezeu cu privire la principiul iertării. Un articol dintr-o revistă mondenă cu circulaţie naţională a spus, că din cauza referirii la Dumnezeu în legătură cu iertarea nu trebuie uitat că, privit istoric, iudaismul şi creştinismul totdeauna au prevăzut că iertarea ar trebui să fie precedată de căinţă. Desigur R. M. Nixon nu a recunoscut cu adevărat nici o comportare greşită, cel mult probabil o lipsă de discreţie. (Noi nu judecăm, dacă el a făcut sau nu ceva fals. Aceasta nu ne interesează aici.)

Este o scenă tristă, dacă oamenii lumii arată ceea ce creştinii uneori au uitat sau ar trebui să ştie. Aceasta ne conduce la acel când al iertării. Este un timp al iertării, şi a ierta înainte de acest timp este un lucru nelegiuit. Iertarea trebuie să armonizeze cu sfinţenia. De aceea avem nevoie de învăţătură din partea lui Dumnezeu cu privire la momentul când trebuie să iertăm. Cel puţin două lucruri sunt necesare pentru o iertare conform Scripturii: căinţa şi mărturisirea.

  • 1 Ioan 1.9Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele.
  • Luca 17.3Dacă fratele tău va păcătui, mustră-l, şi dacă se va pocăi, iartă-l.
  • Proverbe 28.13: Cine îşi acopere fărădelegile nu va prospera, dar cine le mărturiseşte şi le părăseşte va căpăta îndurare.

Vezi şi Leviticul 5.5Numeri 5.7Psalmul 32.5Iosua 7.19Neemia 9.2,3Faptele apostolilor 8.22.

Principiul că iertarea trebuie să fie precedată de căinţă este valabil chiar şi la nivel naţional, aşa cum se vede din felul de a proceda al lui Dumnezeu cu Israel. Dumnezeu trebuie să rămână permanent fidel Sie Însuşi ca lumină şi dragoste, şi El acţionează întotdeauna în armonie cu ceea ce este El. Drept urmare pentru Israel luna a şaptea este o lună măreaţă (compară cu Leviticul 23), în care în prima zi a lunii Israel este adunat din nou. În ziua a zecea va fi ziua împăcării, şi cum se vor smeri ei înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor! Vezi Zaharia 12.10-14. Apoi, în a 15-a zi a lunii, li se va face parte de binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani. Compară cu Daniel 12.12,13, unde este vorba de 1335 zile, care vor aduce binecuvântarea.

Gândurile lui Dumnezeu referitoare la iertare sunt valabile şi pentru felul lui de a proceda în cadrul răscumpărării. Ele caracterizează acţiunea Sa în familia Sa. El aşteaptă şi de la noi acelaşi mod de a proceda în relaţiile noastre unii cu alţii. Această procedură este adecvată şi cu privire la disciplinarea în Biserică/Adunare. Şi foarte sigur El aşteaptă aceasta de la slujitorii Săi din guvern, cărora le-a dat sabia. Cum? Poate fi acordată graţierea fără recunoaşterea vinei? Niciodată! Această ordine de iertare este valabilă pentru toate relaţiile.

„Iertarea” fără căinţă şi mărturisire este nelegiuire. Unei astfel de „iertări” îi stă la bază eul propriu superficial, nepăsător, îi stă la bază carnea, într-adevăr carnea amabilă, dar este carnea. O astfel de „iertare” rezultă dintr-o lipsă de condamnare de sine. Noi scuzăm lucrarea rea a cărnii în alţii, pentru că nu o judecăm în noi înşine.

Dacă un copil greşeşte, îi va spune tatăl atunci: „Îl voi ierta, simplu”? Sau dacă copilul ocoleşte pe tatăl, va transforma tatăl această ocolire în căinţă şi va spune: „Aceasta dovedeşte că el regretă faptele sale, şi eu îl voi ierta”? Sau dacă copilul face aşa ca şi cum n-ar fi nimic rău, va spune tatăl atunci: „El se va împăca cu mine, îl voi ierta”? Dacă copilul este numai o singură dată neascultător, va spune tatăl: „N-a mai repetat, deci este în ordine”? O astfel de comportare este în contradicţie evidentă cu locurile din Scriptură citate mai înainte, este însă comparabilă cu felurile de „iertare”, care se observă printre creştini. Aşa ceva poate contribui numai la scăderea stării morale în poporul lui Dumnezeu. Unde rămâne într-o astfel de comportare dragostea faţă de copil sau faţă de fratele nostru?

Cazul dintre Filimon şi Onisim este de asemenea remarcabil. Ar fi putut Pavel să scrie aşa cum a scris, dacă Onisim s-ar fi decis să rămână în Roma? Evident, nu. „De El sunt cântărite faptele” (1 Samuel 2.3), şi întoarcerea lui Onisim era o dovadă a căinţei lui. El se va întoarce acolo de unde a venit. Astfel în întoarcerea smerită a lui Onisim s-a aflat baza pentru iertarea din partea lui Filimon.

Căinţa se recunoaşte prin aceea, că cel vinovat se duce la acela faţă de care s-a făcut vinovat şi mărturiseşte vina sa. Atunci este acel când al iertării. Acesta este momentul bucuriei şi momentul când a fost înlăturat obstacolul pentru părtăşia practică.

Sunt locuri în Scriptură care îndeamnă pe creştini să se ierte unii altora (Efeseni 4.32Coloseni 3.13Luca 17.3Matei 6.12-15; 18.21,35). Dacă un creştin nu vrea să ierte, aceasta este un semn că harul lui Dumnezeu nu este foarte activ. Un duh care nu este gata să ierte este condamnat în Scriptură (Matei 18.23-35; 6.15). Dacă iertarea nu este acordată atunci când a venit timpul pentru iertare conform Scripturii, aceasta nu este nici dragoste şi nici sfinţenie. Acestea sunt reguli rânduite divin şi ele sunt valabile cu siguranţă pentru părtăşie precum şi pentru fiecare persoană în parte.

Vrem să ne păzim să ţinem cu tărie la ură ascunsă, dacă am fost lezaţi personal, dar totodată să tratăm cu indiferenţă jignirile aduse Domnului nostru!

Aceste gânduri false cu privire la acordarea iertării înainte de căinţă fac (aparent) calea noastră mai uşoară. Noi ne dorim „pace”. Nu vrem „să supărăm”. Adevărul este însă că noi nu vrem să mustrăm nedreptatea. Noi nu urmărim cu adevărat binele fratelui nostru. Ceea ce ne călăuzeşte este un gând nepotrivit Scripturii şi o dragoste nepotrivită cu Scriptura! Vrem să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu şi Cuvântul Său preţios al adevărului!

S-ar putea într-adevăr să fie o astfel de stare limitată local sau generală, că nu se poate mustra ceea ce ar trebui să fie mustrat; dar nu despre aceasta este vorba aici. Noi vorbim despre concepţii referitoare la iertare, care sunt contrare Scripturii şi distrug ordinea şi sfinţenia în casa lui Dumnezeu.

În contextul graţierii fostului preşedinte R. M. Nixon a fost lansată o campanie, să se trimită pietre la aceia care au obiecţii împotriva amnistierii. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” (Ioan 8.7). Vedeţi, cât de uşor omul lumii şi creştinul nesocotesc etaloanele morale ale lui Dumnezeu? Creştinii fac totdeauna aceasta. Este carnea din noi, care inconştient poartă grijă de ea însăşi (compară cu Romani 13.14; 8.7). Această violare a textului din Ioan 8.7 aduce cu sine sfârşitul sfinţeniei în poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă creştinul nu înţelege Ioan 8.1-11, omul nou din el, care a fost făcut capabil de Duhul, ar trebui să cunoască instinctiv această violare ca atac împotriva sfinţeniei.

În evanghelia după Ioan 8 cărturarii şi fariseii s-au adresat Domnului de pe terenul lipsei de spirit autocritic şi au încercat să folosească pe Moise împotriva Lui. Ei nu au recunoscut, că degetul care a scris pe pământ era „degetul lui Dumnezeu”. De asemenea a fost „degetul lui Dumnezeu” care a dat Legea. Astfel El a trebuit să Se preocupe cu îndreptăţirea lor de sine şi să-i demasce, deoarece acesta era duhul în care ei au venit. Prin aceasta nicidecum El nu a anulat practicile divine ale premiselor din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

 

Lărgirea inimii
Nimeni nu şi-o doreşte, însă fiecare creştin ar trebui s-o aibă!

SoundWords

Verset călăuzitor: 2 Corinteni 6.11

2 Corinteni 6.11: Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima.

Introducere

Bolile de inimă sunt periculoase şi pot repede ameninţa viaţa. Cercetători de seamă în domeniul cardiologiei sunt una în privinţa faptului că bolile de inimă se numără pe plan mondial printre cauzele cele mai frecvente de moarte ale secolului 21, şi de aceea sfătuiesc să se practice necondiţionat un stil de viaţă sănătos. Experţii au formulat pentru aceasta o serie întreagă de sfaturi, care se pot cumpăra pe piaţa de cărţi. Fie că este vorba de hrănire sănătoasă sau de necesitatea activităţilor sportive legate cu tehnici de biruire mentală a stresului; pentru toate se găsesc publicaţii excelente ca să influenţeze comportarea omului.

Dar cum stau lucrurile cu starea spirituală a inimilor noastre? În Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, se spun multe despre inimile noastre, despre starea inimii noastre şi în mod deosebit despre felul cum trebuie să îngrijim inimile noastre. De aceea, permiteţi ca pe baza Scripturii să studiem ce înseamnă „lărgirea inimii” pentru un creştin. Interesant şi totodată paradoxal este că din punct de vedere fizic nici un om nu-şi doreşte o inimă lărgită (mărită), însă ca şi creştin este absolut necesar să avem o astfel de inimă. Ceea ce din punct de vedere medical pare să fie deosebit de grav şi dă de gândit, privit din punct de vedere spiritual este o adevărată binecuvântare.

Apostolul Pavel scrie în a doua sa epistolă către credincioşii din Corint: „Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima.” (2 Corinteni 6.11)

Semnele caracteristice ale unei inimi lărgite

Care sunt deci simptomele unei inimi lărgite spiritual?

Dragostea

Vedem că o inimă lărgită este caracterizat prin dragoste pentru alţii. Dragostea este în viaţa creştină deosebit de importantă şi esenţială. Dragostea este ceva care Îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi. Biblia ne învaţă că dragostea este caracteristica vieţii dumnezeieşti în noi:

  • 1 Ioan 4.7Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
  • 1 Ioan 3.19: Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui.

Dezvoltarea noastră spirituală

Un alt simptom este dezvoltarea noastră în lucrurile spirituale. În 2 Petru 1.4-8 se spune:

  • 2 Petru 1.8: … prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă. Iar tocmai pentru aceasta, dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa voastră virtutea; iar la virtute, cunoştinţa, iar la cunoştinţă, înfrânarea; iar la înfrânare, răbdarea; iar la răbdare, evlavia; iar la evlavie, dragostea frăţească; iar la dragostea frăţească, iubirea: pentru că acestea, existând şi prisosind în voi, vă fac să nu fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.

Adevăraţi ucenici

Un alt simptom este dezvoltarea noastră pentru a deveni un adevărat ucenic al Domnului Isus:

  • Ioan 13.34,35: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii.

Înţelepciune de la Dumnezeu

Urmează un simptom foarte interesant al unei inimi lărgite spiritual, şi anume inteligenţa respectiv înţelepciunea, carte poate veni numai de la Dumnezeu. Dumnezeu spune lui Solomon:

  • 1 Împăraţi 3.11,12: Pentru că ai cerut acest lucru şi n-ai cerut pentru tine zile multe şi n-ai cerut pentru tine bogăţii şi n-ai cerut viaţa vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut pentru tine pricepere, ca să înţelegi judecata, iată, am făcut după cuvântul tău; ţi-am dat o inimă înţeleaptă şi care înţelege, încât n-a fost nimeni asemenea ţie înaintea ta şi nu se va ridica nimeni asemenea ţie după tine.

Dacă am o inimă lărgită, atunci arăt înţelepciune divină în umblarea mea, în situaţiile zilnice şi în relaţia cu semenii mei. Unde a obţinut Solomon această înţelepciune uimitoare? Biblia ne explică, că el L-a rugat pe Dumnezeu pentru aceasta. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu ca să-I aducem Lui şi Cuvântului Său respectul cuvenit şi să respectăm poruncile Sale, atunci El ne va dărui, cum a dăruit lui Solomon, o inimă lărgită plină de inteligenţă şi înţelepciune. Este însă important să se ţină seama că numai Dumnezeu poate dărui aşa ceva. Trebuie să fie o lucrare divină. Prin eforturi omeneşti este imposibil.

Să rogi pe Dumnezeu pentru o inimă lărgită

Dacă tu şi eu dorim să avem o inimă lărgită, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu pentru aceasta. Numai El poate face aceasta.

Lumea noastră este plină de oameni care au probleme şi caută răspunsuri. Este trist să vezi că natura omenească clădeşte numai pe logica proprie. Însă în logica omenească nu găsim răspuns la întrebările noastre. Răspunsuri găsim numai în Cuvântul lui Dumnezeu, unde ne este făcută cunoscut logica corectă şi de unde şi exclusiv poate veni înţelepciunea. Numai El lărgeşte inima. Psalmistul accentuează în Psalmul 119.32: „Voi alerga pe calea poruncilor Tale, când îmi vei scoate inima la larg [sau: îmi vei lărgi inima].”

O persoană cu inima lărgită fizic nu poate fugi sau alerga, căci ea este bolnavă. Dar o inimă lărgită spiritual este caracteristica unui creştin sănătos (1 Corinteni 9.24Galateni 5.7Filipeni 2,16; Evrei 12.1). Profetul Isaia a cunoscut exact aceasta cu aproape 2800 de ani în urmă şi ne-a dat o reţetă: „Dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40.31).

Secretul unei inimi lărgite este: ea se bazează pe Dumnezeu! Ea este caracterizată prin ascultare faţă de Cuvântul Său! Această ascultare ne determină să mergem în direcţia corectă. El ne ajută să ne comportăm corect cu alţii. Însă înainte de a alerga, trebuie să ne lăsăm inima să fie lărgită de El.

Domnul Isus avea o inimă lărgită

Nu este nimic nou dacă spun, că cerinţele, pe care Cuvântul lui Dumnezeu le pune unui creştin credincios, sunt mari. Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se scuză, că aceste cerinţe ar fi de neîmplinit de un om şi îi pierd curajul. Dar să privim la Domnul. El era singurul Om aici pe pământ, care stăpânea desăvârşit acestea. De ce? Pentru că El avea o inimă mare. Inima Lui mare se putea vedea mereu, când El de exemplu a atins pe lepros, când a luat un copil în braţe sau a plâns pentru Ierusalim. Era o inimă suficient de mare pentru toţi. Nu era nimeni pentru care să nu fi fost har, îndurare. El a vindecat chiar şi pe unul din cei care L-au luat captiv şi la cruce a spus chiar: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” Inima Lui era desăvârşită. El putea spune cu adevărat: Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11.29).

Noi avem nevoie de inimi, care sunt deschise faţă de Cuvântul Său, care sunt dedicate voii Lui şi care sunt orientate numai spre lucrarea Sa. Atunci lumea va recunoaşte că noi suntem într-adevăr ucenicii Lui.


Tradus de la: Herzvergrößerung
Articolul acesta se bazează pe unele gânduri ale lui Steve Brand (Manitoba).

Traducere:Ion Simionescu

 

Locul unde nevoile noastre sunt satisfăcute
Matei 14.13-21

Hamilton Smith

Versete călăuzitoare: Matei 14.13-21

Matei 14.13-21: Şi Isus, când a auzit, a plecat de acolo într-o corabie, spre un loc pustiu, deoparte; şi mulţimile, auzind, L-au urmat pe jos, din cetăţi. Şi, ieşind, El a văzut o mare mulţime şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El, spunând: „Locul este pustiu şi timpul deja trecut; dă drumul mulţimilor, ca să meargă în sate şi să-şi cumpere mâncare“. Dar Isus le-a spus: „N-au nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce“. Dar ei·I-au spus: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“. Şi El le-a spus: „Aduceţi-le aici la Mine“. Şi, poruncind mulţimilor să stea jos pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind spre cer, a binecuvântat şi, frângând pâinile, lea dat ucenicilor, şi ucenicii mulţimilor. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat; şi au ridicat prisosul de firimituri, douăsprezece coşniţe pline. Iar cei care mâncaseră erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi de copii.

Introducere

Lumea prezentată în evanghelia după Matei 13.53 – 14.21 (localitatea natală a Domnului şi curtea împărătească) nu poate suporta prezenţa lui Hristos şi este total nepotrivită pentru Hristos. Ea leapădă pe Hristos şi va fi lepădată de Hristos. El consideră moartea antemergătorului Lui ca semn sigur a propriei Lui lepădări şi, în timp ce El părăseşte localitatea natală şi curtea, „a plecat de acolo … spre un loc pustiu”.

Punctul de atracţie al săracilor

În acest loc din afară El devine punctul de atracţie al săracilor. Ei „L-au urmat pe jos, din cetăţi”. Mânaţi de nevoile lor şi atraşi de harul Său ei Îl urmează în acest loc pustiu. Aşa este cu noi. Noi avem nevoi ca păcătoşi şi noi avem nevoi ca sfinţi şi nimeni din lumea aceasta nu poate potoli nici una şi nici alta din nevoi. Ca păcătoşi avem nevoie de un Mântuitor, ca să ne elibereze de păcatele noastre şi de tot ce stă asupra unei generaţii decăzute. Ca şi credincioşi avem nevoie de cineva ca să liniştească inimile noastre. Astfel noi suntem atraşi la El în afara lumii acesteia, care ca urmare a nevoilor spirituale, care s-au trezit în sufletele noastre, a devenit un loc pustiu, pentru ca în Isus să găsim pe Acela care face stepa să salte de bucurie şi să înflorească ca o narcisă.

Când venim la El afară, descoperim desăvârşirea Lui mare, asemenea acelei mulţimi de popor nevoiaşe. Ca şi ei, percepem că El nu este unul care trebuie constrâns să binecuvânteze, ci este Unul care este binevoitor şi gata să binecuvânteze, aşa cum citim: „Isus a ieşit”, ca să-i întâmpine. Tatăl a alergat ca să întâmpine pe fiul pierdut care se întorcea acasă şi „Isus a ieşit” să întâmpine aceste suflete nevoiaşe (Matei 14.14).

Domnul Isus ia seama la nevoile noastre

În afară de aceasta în părtăşia Sa ne aflăm în prezenţa Aceluia care evaluează pe deplin nevoile noastre; căci noi citim: „El a văzut o mare mulţime”. Noi vedem numai puţin din nevoia noastră a altora, dar privirea Lui observă „o mare mulţime”. El vede nevoia noastră în toată dimensiunea ei.

Pe lângă aceasta El are nu numai o cunoaştere divină a nevoii noastre,ci şi compasiune divină pentru noi în suferinţa noastră. „I s-a făcut milă de ei.” Inima Lui de dragoste simte cu noi aşa cum nici o altă inimă nu simte.

Domnul Isus are putere să împlinească nevoile noastre.

În afară de aceasta la Hristos este putere să rezolve lipsurile noastre; căci noi citim: „El a vindecat pe bolnavii lor”. La Hristos nu este compasiune fără putere, şi nici putere fără compasiune, ca la alţii. Inima şi mâna Lui ne stau la dispoziţie, şi mâna, care vindecă, este pusă în mişcare de o inimă care iubeşte.

Ce binecuvântat este să fi găsit un loc în Hristos în afară, care este gata să binecuvânteze, care are cunoaştere divină despre nevoile noastre, care are o inimă impresionată de simţământul slăbiciunii noastre şi care are o mână capabilă să satisfacă nevoile noastre. Şi acest izvor de ajutor în Hristos îl descoperim pe locul nevoilor noastre. În ziua gloriei ne vom bucura permanent de desăvârşirea Lui nesfârşită; dar în această zi întunecată şi acoperită cu nori avem parte de desăvârşirile Lui, avem parte de ele acolo unde avem nevoie de ele, asemenea mulţimii poporului; căci a devenit seară, locul era pustiu şi poporul era înfometat.

Ucenicii se adresează Lui

Însă Hristos este la ei şi ucenicii apucă pe drumul bun: ei „au venit la El”. Ei se adresează Unuia care are cunoaştere desăvârşită, dragoste nesfârşită şi putere divină. Cine ar putea să I se adreseze în zadar, chiar dacă El trebuie uneori să ne dea lecţii, ca să ne înveţe, înainte de a interveni pentru noi. El doreşte ca noi să avem foloase din nevoile noastre, şi ce este mai greu decât să afli de toată slăbiciunea noastră şi de incapacitatea noastră totală de a rezolva nevoia noastră. Aşa era la ucenici. Pentru a le da de înţeles propria lor slăbiciune, Domnul poate spune: „Daţi-le voi să mănânce”. Numaidecât ei trebuie să mărturisească că ei au numai cinci pâini şi doi peşti mici. Ei află nu numai că ei sunt oameni nevoiaşi într-un loc care se întunecă şi o localitate pustie, ci şi că propriile lor surse de ajutor sunt total insuficiente ca să satisfacă nevoile lor. Ei sunt total dependenţi de Hristos. Şi aici doreşte Hristos să ne aducă întotdeauna în toate greutăţile noastre; căci aici El ne poate întâmpina şi acţiona pentru noi.

Astfel Domnul spune imediat: „Aduceţi-le aici la Mine!” La Mine – la Unul care ştie, care iubeşte şi care are putere să rezolve nevoile noastre. Şi cu toate acestea El spune întotdeauna în greutăţile noastre, în încercările noastre, în întristările noastre, în exerciţiile noastre şi în eşecul nostru: „Aduceţi-le aici la Mine”. El ne invită să venim la El Însuşi în toate slăbiciunile noastre.

Cât de binecuvântat este rezultatul: mai întâi toţi sunt puşi să se aşeze. După aceea El ia tocmai ceea ce era mărturia slăbiciunii lor şi pune în legătură slăbiciunea pământească cu plinătatea cerească cu rezultatul că poporul nu numai este hrănit, ci săturat şi „ai ridicat prisosul de firimituri, douăsprezece coşuri pline”. Harul Său poate întâmpina nevoia noastră; însă nevoia noastră niciodată nu va epuiza harul Său.


Tradus de la: Der Ort wo unsere Bedürfnisse gestillt werden

Traducere: Ion Simionescu

 

Proiectul 4D al lui Dumnezeu
Efeseni 3.14-19

Willem Johannes Ouweneel

Versete călăuzitoare: Efeseni 3.14-19

Efeseni 3.14-19: Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

Într-una din cele mai frumoase rugăciuni ale apostolului Pavel, care le găsim în Noul Testament, el se roagă ca „Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3.14-19).

Ce este „lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” din epistola către Efeseni? Prietenul lui Iov, Ţofar, a spus aşa: „Poţi tu pătrunde adâncimile [sau: tainele] lui Dumnezeu, poţi tu pricepe desăvârşirea celui Atotputernic? Ele sunt ca înălțimea cerului – ce poţi face tu? Mai adânci decât Locuinţa morţilor – ce poţi ştii tu? Măsura lor este mai lungă decât pământul şi mai lată decât marea” (Iov 11.7-9). Dacă înţeleg corect, epistola către Efeseni aduce aceste patru dimensiuni în legătură cu planurile veşnice ale lui Dumnezeu referitoare la Adunare (Biserică). Doresc cu plăcere să tratez aceasta puţin sub aspectul acesta, deoarece aceste planuri ale lui Dumnezeu au o importanţă uriaşă pentru viaţa practică a Adunării sub puterea Duhului Sfânt. Permiteţi-mi vă rog să schimb puţin ordinea acestor patru „dimensiuni”.

1. Lungimea

Lungimea a ceea ce este minunat, despre care se vorbeşte în epistola către Efeseni, înseamnă: conţinutul planurilor [sau exprimat printr-o noţiune veche: „hotărârilor” – cum este în originalul în olandeză] lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi Adunarea Sa se extinde din veşnicie în veşnicie. Este vorba de o alegere făcută „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4), de „planul veşnic, pe care l-a înfăptuit în Isus Hristos, Domnul nostru” (Efeseni 3.11), de „veacurile viitoare” (Efeseni 2.7), de „administrarea împlinirii timpurilor”, în care „toate care sunt în ceruri şi pe pământ” vor fi aduse sub un Cap, în Hristos Isus (Efeseni 1.10), și de onoarea care va fi adusă lui Dumnezeu în toate generaţiile, din veşnicie în veşnicie” (Efeseni 3.21).

Înnoirea adevărată a vieţii de Adunare nu este simplu ceea ce ne sare în ochi la prima vedere, un capriciu al timpului nostru postmodern, ci este o necesitate urgentă în lumina realizării practice a planului complet al lui Dumnezeu: acela de a avea o Adunare (Biserică) pentru Sine Însuşi. Tatăl „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine [Însuşi], prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1.5). În cele din urmă Tatăl va avea Adunarea, desăvârşită şi curată, pe deplin pentru Sine Însuşi, în totul aşa cum ea trebuie să fie conform planului Său. Dar la fel de bine planul lui Dumnezeu este ca deja aici pe pământ să facă un început. Adunarea trebuie să înveţe să fie deja aici cu totul practic „după buna plăcere a voii Sale”. Aceasta este posibil numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu. De aceea Adunarea este deja acum un templu al Duhului Sfânt şi nu va fi abia în veşnicie.

Tatăl vrea să aibă Adunarea „pentru Sine Însuşi”, dar aceasta este valabil şi pentru Fiul Său: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci să fie sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5.25-27). Şi Hristos o va avea „pentru Sine Însuşi”, ca trup al Său, ca mireasă a Sa.

Înnoirea în Adunare este necesară, pentru ca Adunarea să fie mai mult pentru Dumnezeu şi pentru Fiul Său. Pavel spune: „Pe El Îl vestim noi, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos” (Coloseni 1.28). Aceasta se spune aici cu privire la fiecare om individual, dar la fel de valabil este şi pentru Adunare ca întreg: cu privire la trupul lui Hristos el vorbeşte despre „Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu” (Coloseni 2.19).

Înnoirea în Adunare este necesară, pentru ca trupul să ţină mai tare de Cap, să-şi scoată tot mai mult plinătatea din El: „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi” (Coloseni 2.9-10).

2. Înălţimea

Înălţimea, la care se referă planurile lui Dumnezeu, vine clar în lumină în Efeseni 1.19-23, unde este vorba de „lucrarea puterii tăriei Lui [a lui Dumnezeu], care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti [sau: lumea cerească], mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a supus toate sub picioarele Lui şi ca şi Cap peste toate L-a dat Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi.”

Aceasta este colosal! Găsim aici două puncte importante:

  1. Este un Om glorificat în cer, la dreapta lui Dumnezeu, care este înălţat peste toate autorităţile şi puterile (bune sau rele), şi căruia Îi este supusă toată lumea: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28.18; compară cu Evrei 1.3,41 Petru 3.21,22).
  2. În această poziţie înaltă ca şi Cap Hristos a fost dat Adunării, care este trupul Lui. Ea a fost făcută una cu El, Cel care stă peste orice putere, aşa că şi ea este mai presus de aceste puteri: „Porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Matei 16.18).

Pentru credinciosul ca individ aceasta înseamnă: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2.4-7). Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu, mai presus de toate puterile, şi noi şedem de asemenea „în El” „în locurile cereşti”! Aceasta este ceea ce noi numim poziţia noastră cerească în El.

Sună puţin asemănător cu Filipeni 3.20 („cetăţenia noastră este în ceruri”), cu toate că aceasta nu merge aşa de departe. Se poate de exemplu să ai într-adevăr cetăţenia olandeză, în timp ce locuieşti pe cealaltă parte a globului pământesc. Aşa avem noi conform cu Filipeni 3 „naţionalitatea” cerească, în timp ce noi locuim încă pe pământ. Însă Efeseni 2 spune, că noi şedem deja acum în lumea cerească – chiar dacă această şedere este „în Hristos”. Traducerea olandeză NGB a Bibliei diminuează aici ceea ce spune textul în limba greacă, prin aceea că în mod inutil face din aceasta: „… şi ne-a dat un loc în lumea cerească, în Hristos Isus.” S-ar putea să fi primit un bilet cu rezervarea locului într-o sală de concert, însă aceasta încă nu înseamnă, că şezi acolo. Însă Pavel sune categoric: noi şedem deja în Hristos – chiar dacă această şedere nu este încă în propria persoană, ci „în Hristos”. Deci Dumnezeu ne vede făcuţi una cu Hristos aşa de mult, că pentru El este acelaşi lucru: dacă Hristos şade acolo şi noi şedem acolo.

Tot ceea ce în Adunare (Biserică) pe pământ rămâne sub măsura acestei poziţii cereşti, sublime, este sărăcie inutilă. Noi avem nevoie în Adunare de mai mulţi oameni plini de Duhul, pentru ca noi să trăim în concordanţă cu poziţia noastră ca cetăţeni cereşti adevăraţi aflaţi pe pământ. Noi suntem pe drum spre cer, dar suntem încă pe pământ – însă suntem pe pământ deja în sfera cerului. Acesta este aerul pe care-l inspirăm. Efeseni 4-6 arată clar aceasta: noi suntem încă mădulare normale ale Adunării , soţi şi soţii, taţi şi mame, patroni şi muncitori. Dar suntem radical alţii decât necredincioşii. Noi suntem într-o formă cerească, aceasta înseamnă: aşa cum se cuvine pentru cetăţenii cereşti. În cer nu este nici un soţ sau soţie, nu mai sunt părinţi şi nici muncitori, însă pe pământ sunt încă. Însă noi suntem pe pământ într-un fel ceresc. Exact aşa cum ca olandez trăieşti în altă ţară în concordanţă cu cetăţenia olandeză.

3. Lăţimea

Am găsit această clasificare:

  • Efeseni 1.1-14 tratează lungimea comorii noastre spirituale.
  • Efeseni 1.15-2.10 vorbeşte despre înălţimea comorii noastre spirituale.
  • În continuare Efeseni 2.11-4.6 vorbeşte despre lăţimea comorii spirituale, pe care Dumnezeu ne-a rezervat-o în planul Său veşnic.

Această lăţime conţine faptul că Dumnezeu nu a destinat mântuirea veşnică pentru un singur popor, Israel, ci pentru toată lăţimea omenirii. Concret aceasta înseamnă: pentru toţi aceia dintre toate seminţiile şi limbile şi popoarele şi naţiunile, care au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi prin aceasta au fost salvaţi veşnic (Efeseni 2.5,8,13,16). Ca să se obţină această lăţime deplină, trebuia dărâmat „zidul din mijloc al îngrădirii” care exista între Israel şi popoare (Efeseni 2.14), şi anume prin aceea că a fost înlăturată „vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli” (Efeseni 2.15).

Nu Tora ca atare a trebuit înlăturată, ci vrăjmăşia, pe care Tora bună a provocat-o în inimile păcătoase ale oamenilor. Pentru iudei Tora era un prilej de aroganţă carnală faţă de cei care nu erau iudei, şi pentru cei care nu sunt iudei i-a condus la aroganţă faţă de iudei. „În carnea Lui” înseamnă: în trupul Lui, în dăruirea acestui trup la cruce (compară cu Efeseni 2-16), Hristos a îndepărtat această vrăjmăşie. Prin aceasta acum există:

  1. un singur om nou (Efeseni 2.15),
  2. un singur trup al lui Hristos (Efeseni 2.16),
  3. o singură familie de la Dumnezeu Tatăl (Efeseni 2.18),
  4. o singură cetate a lui Dumnezeu (Efeseni 2.19, „împreună-cetăţeni cu sfinţii”),
  5. o casă a lui Dumnezeu (Efeseni 2.19, „ai casei lui Dumnezeu”),
  6. un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.21), şi
  7. o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2.22).

Ce importanţă practică deosebit de mare are aceasta astăzi pentru Adunarea lui Dumnezeu pe pământ! Cât de multe „împrejmuiri cu ziduri de despărţire” au fost ridicate între creştini şi creştini; cât de multe „vrăjmăşii” noi, constând din multele învăţături preferate, la care ţin cu tărie părtăşiile creştine „fidele Bibliei” şi cu care se lovesc reciproc. Trebuie să vină o înviorare în Biserică, pentru ca prin puterea Duhului să fie din nou dărâmate zidurile de despărţire şi vrăjmăşiile să fie din nou înlăturate – pentru ca creştinii fideli Bibliei să nu mai privească la ceea ce îi diferenţiază de alţii, ci la ceea ce ei sunt în concordanţă unii cu alţii; aceasta este ceea ce ei au comun în Hristos.

În Efeseni 4.1-6 găsim un punct de plecare impresionant: Pavel este un întemniţat din cauza adevărului că binecuvântările veşnice ale lui Dumnezeu sunt acum şi pentru cei care nu sunt iudei! Noi am fost chemaţi la o lungime infinită (a veşniciei) şi la o înălţime nesfârşită (la a avea parte de gloria viitoare ca trup al lui Hristos) (Efeseni 1) şi la o lăţime care se întinde în toată lumea, şi anume ca să dăm deja acum înfăţişare practică unităţii întregului trup al lui Hristos şi întregului templu al lui Dumnezeu (Efeseni 2). Aceasta este posibil numai având adevăratul fel de gândire (smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, dragoste, răbdare) şi adevărată râvnă, şi anume pentru „a păstra unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4.2,3). Este unitatea Duhului – nu o unitate naturală, nu unitatea organizatorică a unei instituţii bisericeşti, ci unitatea care poate fi realizată practic numai prin aceea  că fiecare mădular umblă prin Duhul.

Observă: Aici nu este vorba de unitatea trupului. Această unitate nicidecum nu poate fi distrusă, căci ea este ancorată în planurile neschimbabile ale lui Dumnezeu. El păstrează unitatea trupului, noi trebuie să păstrăm unitatea Duhului, şi aceasta este posibilă în măsura în care noi ne supunem călăuzirii lui Dumnezeu. Cu cât Duhul este mai puţin în Biserică, cu atât mai mult se caută în ceea ce este „natural”: în fuziuni bisericeşti, structuri, reglementări şi organizări, ca să nu mai vorbim despre poruncile legaliste şi reguli. Nu spun că poate merge şi fără nici un fel de structuri, dar spun aceasta: cu cât este mai mult Duh în Biserică, cu atât mai spirituală este unitatea după care se năzuieşte. O unitate organizatorică este în exterior o unitate organică, spirituală este lăuntric: bazată pe smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, dragoste, îngăduinţă, râvnă, pace.

4. Adâncimea

Dacă am văzut că în epistola către Efeseni avem mai întâi un pasaj despre „lungime”, apoi despre „înălţime” şi apoi despre „lăţime”, ne aşteptăm ca apoi să avem un pasaj despre „adâncime”. Şi exact aşa este. În Efeseni 4.8-10 citim: „De aceea El spune: «Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor.» (Psalmul 68.18). Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.” Fie că este vorba de lungimea, înălţimea sau de lăţimea patrimoniului credinţei (depositum fidei), totul se întemeiază pe ceea ce este în „adâncime”: moartea, înmormântarea şi învierea lui Hristos. Este nu numai minunat să vezi aceasta, ci şi copleşitor. Aceasta trebuie să-l aducă mereu la reculegere adâncă pe fiecare credincios:

  1. Nici o lungime fără adâncime: În Efeseni 1.1-14 stă central lucrarea de răscumpărare făcută de Hristos (Efeseni 1.6,7). Niciuna din aceste „binecuvântări spirituale din locurile cereşti” (Efeseni 1.3), care au fost pregătite înainte de întemeierea lumii şi care vor fi realizate în plinătatea lor „în veacurile viitoare” (Efeseni 2.7), nu sunt câtuşi de puţin de imaginat fără ca pentru aceasta Hristos să nu fi coborât în adâncimea morţii şi mormântului („în părţile cele mai de jos ale pământului”).
  2. Nici o înălţime fără adâncime: În Efeseni 1.15-2.10, unde este vorba de înălţarea lui Hristos, această înălţare este pusă faţă în faţă cu adâncimea în care Hristos S-a coborât pentru noi (Efeseni 1.19,20; 2.4-6).
  3. Nici o lăţime fără adâncime: În Efeseni 2.11-4.6 aceeaşi moarte a lui Hristos este şi baza pentru devenirea una a tuturor credincioşilor, orice origine ar avea ei, spre a fi un singur om nou, un singur trup, un singur templu în Domnul (Efeseni 2.13-16).

Biserica lui Isus Hristos nu ar putea jubila cu privire la triumful lui Hristos şi la toate rezultatele măreţe care rezultă din acesta pentru noi, fără ca ea să nu se gândească la moartea lui Hristos, care a făcut posibile toate acestea. Dacă ea acum botează, ea botează pe moartea lui Hristos – şi la fel dacă este vorba de a urma un Domn viu (Romani 6.3,4; compară cu Coloseni 2.12). Dacă ea serbează acum Cina, ea vesteşte prin ea moartea Domnului – chiar dacă ea o face în părtăşie cu Domnul viu (1 Corinteni 11.26). Chiar şi atunci când ea va sta în curând înaintea Domnului viu, ea Îl va vedea, ca şi cum El ar fi încă Mielul care a fost tocmai înjunghiat (Apocalipsa 5.6), şi ea Îl va omagia din pricina morţii Sale: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune” (Apocalipsa 5.9).

 

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti-

 

Nicolae VacaroiuVă mai amintiţi de tovarăşul Nicolae Văcăroiu? Omul de paie al lui Ion Iliescu, prim-ministrul din perioada 1992-1996, perioadă în care inflaţia era galopantă, nu s-au făcut reforme, iar la plecarea guvernului Văcăroiu visteria ţării era goală, acesta este Nicolae Văcăroiu. Dacă mai adăugăm şi faptul că în perioada 2000-2008 a fost preşedintele Senatului, adică numărul 2 în stat, plus două săptămâni preşedinte al României, avem imaginea acestui beţivan care, vorba unui Barbu de la zero_TV, a fost un mare politician (poate pentru unguri, cehi sau polonezi care făceau reforme în timp ce tovarăşul Văcaroiu se juca cu Săniuţa). Dar tovarăşul Văcăroiu mai avea şi protejaţi în teritoriu. Despre unul dintre ei povestea “Academia Caţavencu” în nr.37/2008.

Se numea (şi se numeşte) Dan Bălă, protejatul tovarăşului Văcăroiu. Era (şi probabil este) primarul comunei Redea, pe aproape de Caracal. Tovarăşul Bălă a fost ales, în 2008, ca primar al comunei cu 70% dintre voturi, reprezentând PSD=PCR. Vecinătatea cu Caracalul, locul unde s-a răsturnat carul cu proşti, cum spune legenda, i-a determinat, probabil, pe acei votanţi să pună ştampila pe un individ care: 1) cu câţiva ani în urmă a scăpat de o condamnare de zece luni pentru lovirea unui cetăţean cu parul în cap; 2) în iulie 2008, aflat într-un local din Caracal (Karma pe numele lui), împreună cu şeful de post din Redea, Laurenţiu Geapana, ei bine, cei doi, beţi mangă, s-au luat la bătaie cu badigarzii cârciumii. Pentru această faptă măreaţă, respectivul nu a păţit nimic.

Şi acum motivul pentru care şmecherul de PSD=PCR are aşa o “trecere” în faţa organelor. Tovarăşul Bălă este, în timpul liber, omul care are grijă de moşia de 0,92 de hectare moştenită în zonă de soţia lui Văcăroiu. Recoltele raportate de dumnealui proprietarilor de la Bucureşti l-ar face invidios până şi pe Ceauşescu. Singura diferenţă este că, spre deosebire de Ceaşcă, familia Văcăroiu chiar încasează banii pentru recoltele alea fabuloase. Drept răsplată tovarăşul Văcăroiu voia (o fi reuşit?) să-l propună candidat pentru un fotoliu de senator. Stima noastră şi mândria/ PSD-ul şi hoţia.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

6 Responses to “Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti”

  1. PSD a însemnat întotdeauna drumul spre barbarie | A șaptea dimensiune says:

    IULIE 6TH, 2015 AT 14:50

    […] Şmecheri de PSD=PCR […]

  2. Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (I) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 9TH, 2015 AT 14:06

    […] Nicolae Vacaroiu, unul din demolatorii economiei romanesti […]

  3. Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (II) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 10TH, 2015 AT 8:11

    […] Nicolae Vacaroiu, unul din demolatorii economiei romanesti […]

  4. Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 11TH, 2015 AT 7:50

    […] Nicolae Vacaroiu, unul din demolatorii economiei romanesti […]

Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie = mafia pe nedrept uitat: Nicolae Văcăroiu…

 

Nicolae VacaroiuGalaxia Văcăroiu – un cocktail PSD de 5 stele (articol din ianuarie 2004)

Campania anticorupţie violentă din 2000 a adus PSD (ex-PDSR) din nou în fruntea bucatelor guvernamentale. După trei ani de guvernare am aflat ce ştiam: PSD îşi schimbă părul, dar năravul ba. Organigramele ministerelor au fost desfiinţate şi reînfiinţate cu alţi funcţionari publici dependenţi, clienţi sau membri ai PSD. Peste 20.000 de funcţionari publici au luat calea pribegiei, pe motive de incompatibilitate politică. Un lucru mai puţin cunoscut ne-a atras atenţia. Unul dintre criteriile pe care pesediştii le-au folosit pentru selectarea oamenilor de încredere a fost nu numai afilierea politică sau gradul de rudenie, ci chiar prietenia în afacerile de tot felul, multe dintre ele penale.

Cine conduce Jenatul României

Senatul României este condus (era în 2004 – n.m.), părerea mea, de către senatorul PSD Nicolae Văcăroiu. Cine este Nicolae Văcăroiu? Fost premier al României în perioada 1992 – 1996, apoi senator PDSR. Din 2000, senatorul de Argeş, judeţul unde se produce celebra “ţuică de Piteşti vioaie”, a fost numit preşedinte al Senatului României. Background-ul său de funcţionar public are la activ, din perioada Opoziţiei, tinicheaua BID-FNI-Vântu, care răsună la fel de strident ca şi creditele neperformante ale Bancorexului. Mai mult, o bună perioadă, Văcăroiu a stat în funcţia de preşedinte cu un salariu de mii de parai de la BID. Prezentarea acestui mic trecut profesional are rostul de a ne lămuri, pe mai departe, din ce sistem solar se trag colaboratorii lui Nicolae Văcăroiu şi cum au ajuns ei să stăpânească funcţii centrale pe Terra. Iar cheia acestei apropieri cu tentacule a fost înregistrată la Registrul Comerţului sub denumirea Fineco SA. Unde acţionar fruntaş a fost chiar Banca de Investiţii şi Dezvoltare, condusă de Văcăroiu.

Cine şi ce se învârte în jurul lui Văcăroiu?

N-aţi ghicit, răilor, Pământul nu se învârte cu dl. Văcăroiu, ci după domnia sa! Pentru că, în mijlocul sistemului solar de pile-relaţii-cunoştinţe, în jurul Soareluigravitează celelalte planete, fiecare cu horoscopul ei politic şi de interese. Lunaeste deputatul Alexandru Stănescu, şef PSD Argeş. Mercur este Mihai Ungheanu, secretar general al Camerei Deputaţilor. Venus este Petru Crişan, fost ministru al Guvernului Soare, înainte de 1996. Războinicul Marte a atacat şi s-a retras prin persoana lui Micky Şpagă (Şerban Mihăilescu – n.m.), integrat perfect în orice sistem solar. Şi Jupiter – Teodor Gavrilă fost secretar de stat în Guvernul Soare. Saturn şi Uranus – Sorin Panaitescu şi Dan Fruntelată – sunt planetele-consilier ale Soarelui, vechi amici de la explozia solară Bancorex. Neptun, greu la funcţie şi la influenţă, este fostul secretar de stat Gheorghe Oană. Pluto este mare şi acum, guvernează activitatea APAPS sub numele de terrian Ovidiu Muşetescu. În jurul Soarelui mai gravitează discret doi meteoriţi: Mircea Hamza, şeful Biroului de Presă al Senatului Solar, şi Octavian Partenie, fost înalt funcţionar guvernamental prin Guvernul Soare. Bătălia pentru Terra în acest sistem solar nu s-a încheiat încă.

Umbra lui Văcăroiu. La Camera Deputaţilor

Există funcţionari publici la Camera Deputaţilor care îşi ţin ascunse în sertar averea şi meandrele afacerilor personale, că doar n-o îndrăzni cineva să cotrobăie în biroul în biroul secrtarului general Mihai Ungheanu-Mercur, de exemplu. Numele acesta vă sună cunoscut: e tovarăşul care a propus construirea unui ţarc special, ca pentru vite, la Palatul Parlamentului, pentru a ţine sub bici jurnaliştii mai îndrăzneţi. Cum să-l întrebi pe tovarăşul Ungheanu, când îl prinzi pe vreun culoar solar, de ce e aşa modestă declaraţia sa de avere laolaltă cu trecutul său bancorexist. Sau despre afacerile sale bine legate de Văcăroiu sau Micky Şpagă? Discuţia purtată cu Mercur a fost un agreabil exerciţiu de ventriloc. I-auzi, ia! ”La Fineco SA mai sunt acţionar?! Ha! Ha! Ha! Am dat 3 milioane acolo la constituirea firmei, mai multe nu ştiu. L-am mai sunat pe Octavian Partenie care mi-a zis că firma mai lucrează, dar nu sţiu nimic. Rep.: Sunteţi administrator şi acţionar la Getica SRL şi Saint George SRL. ”Care Getica? Nu ştiu. Apar eu într-o firmă ca asta? Cum, sunt administrator? Ha! Ha! Ha! Da, îmi amintesc ceva-ceva. Da’ e o firmă care nu merge, o să mă scot de-acolo. Am uitat cu desăvârşire de ea. În cealaltă firmă, Saint George, am ieşit demult, am făcut act notarial, e vina acţionarului că n-a făcut demersurile necesare.” (Minciuna, sufletul nepieritor la comunismului. – n.m.)

Văcăroii vechi…

Prins cu trei firme nedeclarate, unde mai este şi administrator, Ungheanu-Mercurn-are mustrări de conştiinţă. Doar ”în octombrie 2000, înainte de alegeri, deci ar trebui să-i mulţumesc preşedintelui Constantinescu, m-au scos de sub urmărire penală din lotul Bancorex. N-a intervenit nimeni pentru mine.” Ce alţi grei sunt în sistemul solar al prieteniei? Unul dintre ei este fostul secretar general al Guvernului, Şerban Mihăilescu, alintat Micky Şpagă, alias Marte. Însă s-a retras imediat când s-a aflat de participarea sa în Fineco. Cot la cot cu el, tot acţionar, este Octavian Partenie, meteoriticul, acţionar la Fineco şi prieten cu Mercur. Partenie este un fost mare amploiat de la diferite departamente din Guvernul Soare.
Îl mai găsim pe lista acţionarilor Fineco SA pe Neptun, un anume Gheorghe Oană. Ştiţi cu ce s-a ocupat el o perioadă? A fost ministru secretar de stat la Finanţe şi era responsabil cu negocierea cu Asociaţia Păgubiţilor FNI. Adică omul lui Văcăroiu negocia şi cu cei care-l acuzau pe Soare că le-a topit banii la FNI. Lista coincidenţelor de horoscop guvernamental continuă: Venus, Petru Crişan, fost ministru al Comerţului în Guvernul Soare, şi Jupiter, Teodor Gavrilă, fost secretar de stat la MApN, tot în Guvernul Văcăroiu. Pe Venus l-au prins acţionar în vreo 13 firme chiar în timpul mandatului de ministru. Noroc cu lumina Soarelui, care l-a protejat de un loc umed şi întunecos.

…şi văcăroii noi

Nu e nevoie să vă stoarceţi memoria pentru a descoperi cine sunt ăştia noi. Arcom, celebrul exportator de muncitori la Krivoi-Rog, a fost unul dintre ei. Nu vă spune multe, dar poate veţi descoperi un nume care vă spune: Pluto – Ovidiu Muşetescu, a fost administrator la Arcom. Da, e una şi aceeaşi persoană cu actualul (era în 2004 – n.m.) ministru al Privatizării. Un alt acţionar important este Luna – Alexandru Stănescu, deputat PSD de – de unde altundeva?! – Argeş, şef al organizaţiei locale. Declaraţiile sale de avere şi de interese nu coincid întru totul ce evidenţa de la Registrul Comerţului de pe Terra. Fostul ministru al Industriilor din Guvernul Soare este acţionar la firma Lasfin Instruments. Tot din constelaţia business-Văcăroiu vi le prezentăm pe Saturn şi Uranus – Sorin Panaitescu şi Dan Fruntelată. Saturn e directorul de cabinet şi şeful consilierilor lui Văcăroiu de la Senat. Şi el acţionar la Fineco. Concidenţele planetare încep să se lege. Tot consilier al lui Văcăroiu la Senat este Uranus – Nicolae Dan Fruntelată. Cercetat în lotul Bancorex, a ieşit cu fruntea curată. Aşa mult s-a bucurat că a şi făcut două firme pe care nu le-am putut găsi în declaraţia sa de avere. Prima este Stizo-Gim, iar pentru a doua firmă, mai aveţi un pic răbdare. L-am contactat pe şeful Biroului de Presă al Senatului pentru a obţine un punct de vedere oficial. ”Nu ştiu cum au ajuns Frunte şi Panait consilieri ai dlui Văcăroiu. Fac parte din aparatul propriu al Preşedintelui. Pleacă dl. Văcăroiu, pleacă şi ei de la Senat. Eu sunt însă permanent, am venit aici prin concurs. Dl. Văcăroiu îşi alege propria echipă fără să fie obligat să dea vreun concurs. Panaitescu a fost directorul de Cabinet al domnului Văcăroiu, pe vremea când era premier” – ne-a declarat apăsat Mircea Hamza.

Senatul Solar al României SA

Consilierul lui Văcăroiu de la Senat, Uranus-Fruntelată este acţionar în Grupul de Companii Opalin SA, firmă pe care n-am regăsit-o prin declaraţiile de avere sau de interese, pentru că nu au fost ele însele de găsit. Dar, stupoare, să vedeţi ce mic e sistemul solar! Acţionar la Opalin este şi Simona Hamza, chiar soţia şefului Biroului de Presă al Senatului. Vizibil surprins de întrebarea noastră, Mircea Hamza ne-a răspuns prompt, cu date din actele firmei soţiei, acte pe care le avea la el la birou. Cum nu prea se pupa activitatea de funcţionar public la Administraţia Financiară a Sectorului 1 a soţiei sale cu obiectul de activitate al firmei – producţie de publicitate şi film – Hamza ne prezintă scenariul. ”În 1997 am fondat firma şi, pe atunci, nu eram funcţionar public. Eram încă director la “Sahia” şi n-am putut să mă trec eu în cate pentru că era conflict de interese. Firma avea acelaşi obiect de activitate cu “Sahia”, producţie de publicitate, filme, chestii de-astea. Când am demarat procesul de înfiinţare al firmei eram în incompatibilitate.” Cum s-a cunoscut soţia sa cu Fruntelată? Nu se întâlniseră niciodată, în schimb Hamza, da: ”Am lucrat împreună în Guvernul Văcăroiu, aşa ne-am cunoscut.” Îi servim o gogoaşă: da, e cu profit zero, nu prea aţi făcut bani cu ea. În realitate, Grupul de Firme Opalin SA a făcut un profit de 100 de milioane de lei cu un singur angajat. ”Da, n-a mers, aţi văzut că n-are profit. În septembrie 2003 am făcut actele pentru a ieşi din firmă, că nu merge.” (Minciuna, sufletul nepieritor la comunismului. – n.m.)

Aştia sunt oamenii care gravitează în jurul Soarelui Senatului României. Amploiaţi, prieteni, foşti subalterni, majoritatea colegi de firme şi interese întortocheate, au ajuns “inexplicabil” în poziţii foarte înalte. Cine i-a promovat în aceste funcţii înalte: prietenia şi interesele, horoscopul sau competenţa lor? Judecaţi singuri.

Fostul adjunct al lui Viorel Hrebenciuc, actualul (era în 2004 – n.m.) secretar al Camerei Deputaţilor, acelaşi Ungheanu-Mercur, acţionar nu numai la Fineco, explică de ce au făcut firma. ”Ideea cu Fineco ne-a venit în 1997, în Opoziţie. Era un prilej de a ne întâlni o dată pe an la un pahar cu vin, eram într-un fel legaţi să ne vedem măcar o dată pe an.” Deci, tot vinul îi lega mai mult în sistemul solar Văcăroiu. (“Academia Caţavencu”, nr. 630/2004)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie = mafia pe nedrept uitat: Nicolae Văcăroiu”

  1. Despre un mafiot al regimului KGB-PSD, Iliescu-Năstase, Ovidiu Muşetescu pe numele său | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 1ST, 2019 AT 9:21

    […] Un personaj sinistru al PSD = ciuma roşie = mafia pe nedrept uitat: Nicolae Văcăroiu […]

 

 

Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III)

 

Adrian NăstaseAscensiunea spre puterea suprema

Ca elev si student, Adrian Nastase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole „voluntare” ori „patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligati sa presteze acele servicii, neplatite, pentru „edificarea societatii comuniste”. In acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceza, rusa si engleza. Îngerul lui pazitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja si avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Nastase. Dupa licenta în drept si episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetator la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declaratiile sale încep confuziile: afirma (ca sa-si justifice cariera viitoare de diplomat) ca de fapt a lucrat la Departamentul de Drept International, care, pe atunci (institutul) apartinea de Academie, fara sa numeasca anume care dintre ele: Academia Româna? Academia Comerciala? În realitate, el evita sa declare ziaristilor ca aceasta Academie se numea Stefan Gheorghiu si apartinea nemijlocit de PCR. Acolo a obtinut un doctorat în Drept International.

Necazurile si bucuriile familiei Nastase

Din punct de vedere financiar, Marin si Adrian Nastase au prosperat. În primul rând, si-au cumparat locuinta la aceeasi adresa: tatal – un apartament; fiul – o garsoniera in Str. Naum Romniceanu, nr. 2, bloc 5, et.3, apt. 13 (si la etajul I), Bucuresti. Este o strada perpendicular pe Dorobanti, pe partea dreapta, în sensul spre Arcul de Triumf, circa 400 m. de Dorobanti. Dintr-o cerere facuta de Adrian Nastase, la 23 iunie 1988, catre tov. ministru Ana Muresan, reiese ca susnumitul locuia în str. Jean Texier nr. 4 si ca inca de pe de atunci era nomenclaturist: “Subsemnatul dr. Adrian Nastase, cercetator stiintific la Institutul de Cercetari Juridice, vice-presedinte al Asociatiei de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), domiciliat în Bucuresti, Str. Jean Texier nr. 4, sector 1, telefon 79.39.26., va rog sa binevoiti a-mi aproba cumpararea cu prioritate si cu plata integrala a unui autoturism TRABANT 601 (limuzina). Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasari pe care le presupun activitatile ce le desfasor în cadrul ADIRI, (ca presedinte al Sectiei de Drept International) în cadrul Academiei de stiinte Sociale si Politice (Stefan Gheorghiu, nu?) a Universitatii din Bucuresti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului Juridic al MAE, ca secretar de redactie al publicatiei ‘Revue roumaine des sciences sociales, serie de sciences juridiques’ etc.” (ce o însemna oare acest etc?). În urma acestei interventii, putem trage câteva concluzii: A. În acele vremuri, “visul” lui A. Nastase – Scatiu’ nu era un Mercedes, BMW sau Rolls, echipate cu girofar, nici macar o Dacie, ci un amarât de Trabant; C. Cererea demonteaza una din marile minciuni ale lui Adrian Nastase care, atunci când si-a prezentat guvernul în fata parlamentului, a debitat-o asa cum manipuleaza poporul român, batându-si joc de inteligenta românilor. Acest Nastase a declarat atunci ca “nu a facut parte din nomenclatura”. Or, cu activitati la Academia partidului (“Stefan Gheorghiu”) si lector al CC al PCR mai poate exista îndoiala ca nu a fost în nomenclatorul CC al PCR? C. În sfârsit, pe cererea sa pentru Trabant, în coltul din dreapta gasim urmatoarele rânduri: “Tovarasa ministru Ana Muresan, va rog respectuos sa binevoiti a aproba aceasta cerere, Ambasador A. Miculescu” (Angelo Miculescu-nota autorului). Demn de retinut este ca, în acel moment, Adrian Nastase, vânatorul de mireasa nomenclaturista, care îsi încercase norocul si ca sa devina ginerele lui Nicolae Ceausescu (curtând-o pe Zoe), gasise în fine partida râvnita, fiica nomenclaturistului Angelo Romeo Constantin Miculescu. Si iata-l casatorit cu Daniela (Dana) Miculescu, locuind la o noua adresa. Sistemul “interventiilor si pilelor” socrului începuse sa functioneze pentru el. Dupa prima încercare nereusita de a fi si sot, ambitiosul Adrian Nastase-Scatiu’ nu si-a pierdut speranta de parvenire pe cale matrimoniala; învârtindu-se la ceaiurile si petrecerile date de fiii si fiicele aristocratiei nomenclaturiste – cum de altfel proceda de multi ani – acolo a întâlnit-o pe fiica ministrului Agriculturii si Industriei Alimentare, fost ambasador în China, membru CPEx, Angelo Miculescu. Si casatoria s-a aranjat în mod foarte precipitat.

Supararea pandea

Dana Maria Nastase, sora lui Adrian, în cele din urma, s-a îndragostit. Mare dragoste mare, planuri de nunta spectaculoase în care scop viitorul ginere, cu garantia viitorului socru, viitorului cumnat si viitoarei sotii – toti colaboratori apreciati ai Securitatii – a obtinut pasaport sa mearga în R.F. Germania, pentru cumparaturi de nunta. Nu cunoastem inca cine a avut aceasta idee nefericita, deoarece atât de îndragostitul ginere, odata ajuns în Germania, a uitat de nunta, de mireasa si a ramas acolo, cerând AZIL POLITIC

Evenimentul s-a petrecut în anii lumina ai lui Ceausescu. Durerea si rusinea celei care trebuia sa fie mireasa, devenita oaie neagra a familiei, au afectat cu putere de cutremur pe toti cei din jur, la care s-a adaugat, desigur, suspiciunea, dezaprobarea si probabil neîncrederea periculoasa a Securitatii. Îngerul Priboi a reparat cumva prejudiciile aparute. Dupa un timp, Dana Maria Nastase, sora lui Ady, s-a consolat în mai multe brate, ca sa se opreasca în ale unuia pe nume Barb, cu care s-a casatorit si au avut o fiica. Dupa care, la câtiva ani, au divortat si, dupa cum stim, a ramas singura, cu toate încercarile reunite ale ei si ale fratelui ei de a gasi un sot, bineînteles un “miliardar de carton”. Asta nu înseamna ca duce o viata de abstinenta. Din contra!

Pentru a ilustra înca si mai bine profilul moral al lui Marin Nastase (tatal), redam un episod din activitatea lui împotriva chiar a membrilor familiei sale prin alianta (casatorie). Sotia lui Marin Nastase are patru frati în Bucuresti (în acele timpuri tulburi) din care unul, cel mai mare, fost arhitect – deci, cumnatul lui Marin Nastase. Acest arhitect, în anii studentiei sale, prin ’50, a fost arestat de Securitate pentru ca în sala de cursuri s-a gasit scrisa o lozinca anticomunista. Cu el au mai fost arestati câteva zeci de studenti. Dupa câteva luni întregi de anchete salbatice, batai si toata gama de schingiuiri, la Uranus, a fost pus în libertate, anchetatorii gasindu-l nevinovat. Probabil ca ei „descoperisera” faptasul printre studentii arestati. Ajuns arhitect, s-a dovedit a fi un profesionist de certa valoare; a condus un atelier de 12 arhitecti si proiectanti; a proiectat laminorul de la Galati, din Tulcea si alte obiective industriale importante si, desi era atât de priceput si apreciat, nu putea fi numit oficial sef de atelier, deoarece nu era membru PCR, salariul fiind mai mic, functia echivalând cu aceea de sef de atelier. Trebuia sa se înscrie în PCR si, pe motiv de salariu, si-a întocmit o cere în acest sens, de admitere în rândurile partidului. Pentru referinte, cum se cerea, a indicat câtiva cunoscuti, printre care si pe cumnatul sau, Marin (Titi) Nastase. Aceasta actiune s-a petrecut prin anii ’80, adica la circa 25 de ani de la arestarea sa ca total nevinovat. Cererea de primire în PCR i-a fost respinsa si, dupa cum a aflat ulterior, cumnatul lui, Marin-Titi Nastase, a dat cele mai dezastruoase referinte despre el; niciodata însa nu a aflat ce a putut inventa acel balaoaches atât de grav, numai ca sa demonstreze partidului loialitatea sa si credinta pecerista, demascându-si chiar si familia.

O afacere murdara

Dar cea mai perfida fapta facuta sub îndrumarea lui Marin Nastase si finalizata de fiul sau, Adrian, care mai demonstreaza si cât credeau acesti oportunisti în permanenta regimului comunist, a fost acapararea prin viclenie a vilei nationalizate din strada Aviator Petre Cretu nr. 60, nu departe de Biserica “Casin”.

Aceasta vila, aflata într-unul din cele mai selecte cartiere, a apartinut de fapt si de drept familiei Mihai si Elena Ciolan, posesorii actului de vânzare-cumparare al terenului de 576 m.p. Nr. 32570/14 noiembrie 1930. Mihai Ciolan a fost un stralucit inginer, cu studii la Charlottenburg, în Germania, iar sotia sa, casnica. Multi ani, pâna la instaurarea comunismului, a ocupat functia de director al tractiunii CFR. Ei au construit pe acest teren o vila (subsol+parter+etaj) de circa 450 m.p. locuibili. În mod abuziv, în 1950, imobilul a fost nationalizat, prin Decretul nr. 92/1950. Fostilor proprietari li s-a permis sa locuiasca în doua camere din fosta lor casa. N-ar fi inutil sa mai afirmam ca era singura lor proprietate imobila, considerata “construita pentru a fi exploatata”, iar inginerul specialist M. Ciolan dat afara din serviciu de la CFR a cunoscut apoi tot felul de privatiuni, persecutii, traind din vânzarea bunurilor diferite, ca mobile, s.a. Statul-proprietar a închiriat restul de spatiu locuibil.

Familia Ciolan nu a avut copii. Dupa câtiva ani, Mihai Ciolan a murit. El nu a avut alte rude decât pe fratele sau, Antonin Ciolan, dirijor, compozitor si profesor la Cluj, care nici el nu a avut copii. Si Antonin Ciolan si sotia sa, au decedat la putina vreme de la moartea fratelui si cumnatului lor.

Elena Ciolan a avut însa un frate în Bucuresti, parinte a 5 copii, 3 fete si 2 baieti. Cea mai mare dintre fete s-a întâmplat sa fie Elena Dragomirescu, cea care, din 1949, devenise sotia lui Marin Nastase-Titi (zis si Tapu în familie).

Datorita lipsurilor si mizeriei, sanatatea Elenei Ciolan s-a deteriorat în decursul anilor si senilitatea i-a avansat. Aflata în incapacitate mintala totala, nepoata Elena Nastase, dirijata de sotul ei, o izoleaza pe matusa de vecini, prieteni de-o viata, de restul familiei si, în 1989, o pune pe matusa senila, deci inconstienta, sa semneze un tesatament prin care o lasa pe nepoata sa, Elena Nastase, mostenitoare universala. Astfel, sub îndemnul sotului – vicleanul si atavicul bolnav de avere Marin Nastase – sotia lui devine proprietara unei vile nationalizate de regimul comunist, în regimul comunist.
La 5 mai 1990, Elena Ciolan a decedat, în vârsta de 92 de ani. Nepoata Elena Nastase si sotul au tinut în secret decesul ei, ocupându-se de procedurile funerare, ieftin si rapid, prin incinerare la Crematoriul “Cenusa”. Nici un alt nepot dintre ceilalti 4 ai Elenei Ciolan nu a stiut nimic, nici macar despre disparitia ei pamânteasca. Desigur, este o fapta imorala ,ilegala, condamnabila si nedemna aceea de a profita în defavoarea celorlalti frati ai Elenei Nastase, fosta Dragomirescu, care si ei ar fi avut, din punct de vedere juridic, acelasi drept de mostenire. Dar acesta este stilul de a face avere si “a lua cu japca” al tatalui Marin si fiului Adrian Nastase-Scatiu’. Testamentul semnat de batrâna în incapacitate mintala are data autentificarii Nr. 12008/12/10/1989. Noua proprietara, Elena Nastase, obtine un certificat de mostenitor, cu Nr.1240 din 7 august 1990. Dupa 4 ani, conform strategiei celor doi mari rechini, tata si fiu, Marin si Adrian Nastase, proprietara de drept (de fapt, proprietar Adisor) da statul în judecata,revendicând vila (dosar civil cu Nr. 3706/1994). Judecatoria Sectorului I, într-un mod nemaiantâlnit de rapid (doar solicitanta era mama fostului ministru de Externe si Presedinte al Camerei Deputatilor) pune în posesiune, prin sentinta civila Nr. 3842 din 14 aprilie 1994 pe Elena Nastase, cu drept de recurs în 15 zile si, bineînteles, ICRAL nu a facut recurs. Si astfel, clanul nastasestilor lacomi a acaparat vila.

Este de remarcat faptul ca, dupa hotarârea judecatoreasca având la baza testamentul autentificat 12008/12/10/89, în 1997 întreg dosarul nr.3706/1994 nu era de gasit la arhiva judecatoriei – testamentul a disparut. Se pune întrebarea fireasca: nu cumva si semnatura de pe testament a fost în fals? Si stiind ca si de la o alta judecatorie a disparut de mult dosarul procesului I.D. Suciu/A. Nastase, putem concluziona cine a fost autorul sustragerilor în scopul de a disparea orice urma!

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

6 Responses to “Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III)”

  1. Detalii inedite despre infractorul de drept comun Nastase Adrian | A șaptea dimensiune says:

    FEBRUARIE 24TH, 2015 AT 21:47

    […] Nastase Adrian, absolvent de “Stefan Gheorghiu”, academia ce forma viitoarea nomenclatură bolș…Ca elev si student, Adrian Nastase a fost întotdeauna scutit de muncile agricole „voluntare” ori „patriotice”, în timp ce colegii lui erau obligati sa presteze acele servicii, neplatite, pentru „edificarea societatii comuniste”. In acele perioade ale anului, el se ocupa cu studiul intens al limbilor franceza, rusa si engleza. Îngerul lui pazitor, Priboi, veghea asupra lui, îl proteja si avea, de atunci, de timpuriu, planuri mari cu Nastase. Dupa licenta în drept si episodul I. D. Suciu (descris în partea a doua a acestei serii de articole), a lucrat ca cercetator la Institutul de Studii de Drept Penal, vreme de 17 ani. În declaratiile sale încep confuziile: afirma (ca sa-si justifice cariera viitoare de diplomat) ca de fapt a lucrat la Departamentul de Drept International, care, pe atunci (institutul) apartinea de Academie, fara sa numeasca anume care dintre ele: Academia Româna? Academia Comerciala? În realitate, el evita sa declare ziaristilor ca aceasta Academie se numea Stefan Gheorghiu si apartinea nemijlocit de PCR. Acolo a obtinut un doctorat în Drept International. […]

  2. Aproape totul despre Adrian Nastase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (IV) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 12TH, 2015 AT 8:55

    […] Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III) […]

  3. Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (V) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 13TH, 2015 AT 8:22

    […] Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III) […]

  4. Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (VI) | A șaptea dimensiune says:

    SEPTEMBRIE 13TH, 2015 AT 17:17

    […] Aproape totul despre Adrian Năstase, cel mai corupt dintre prim-miniştrii României (III) […]

  5. Severin îl apără pe „deţinutul politic” Adrian Năstase şi îi blestemă pe români: Veţi plăti până la a doua şi a treia generaţie!

Adrian Severin publică pe blogul lui Adrian Năstase un text în care afirmă că „nici comuniştii nu au acceptat că Maniu este condamnat politic”, dar au fost mai serioşi decât „actualul regim de la Bucureşti, cu capitala la Hermannstadt.”

Severin face dese referiri la condamnările executate de Iuliu Maniu, Corneliu Coposu şi Mandela, pentru a se victimiza atât pe el cât şi pe Adrian Năstase.

„Referirea la Iuliu Maniu implica faptul că amândoi – Maniu şi Năstase – au fost, sunt şi vor rămâne condamnaţi şi deţinuţi politici”, subliniază Severin pe blogul lui Năstase.

La finalul textului său, Adrian Severin îi blestemă pe toţi cei care contestă că el şi Năstase nu sunt „deţinuţi politici”, potrivit aktual24: „De aceea le reamintesc furioşilor vinovaţi de crime politice sau de susţinerea ori muşamalizarea acestora, că din lege face parte şi Vechiul Testament, în care aflăm că pedeapsa aplicată de divinitate se face ‘ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, pentru păcatele părinţilor plătind şi urmaşii lor până la a doua şi a treia generaţie”.

Câteva pasaje din textul lui Severin:

„Recent, comentând gestul prezidenţial – primitiv, provincial şi chiar ilegal – prin care i s-a retras Ordinul ‘Steaua Romaniei’, fostul prim ministru Adrian Năstase s-a întrebat dacă şi regimul comunist aflat sub control sovietic, care l-a trimis în închisoare şi, practic, la moarte, pe un alt fost prim ministru, Iuliu Maniu, i-a retras acestuia decoraţiile primite anterior pentru meritele sale, printre care contribuţia esenţială la făurirea României Mari. Se pare că nu.

Aceasta şi numai această remarcă a trezit un imens val de furie în rândul batalioanelor de asalt ale actualului regim de la Bucureşti, cu capitala la Hermannstadt.

(…) Singurul lucru pe care, evident, a dorit să îl sublinieze Adrian Năstase a fost faptul că bolşevicii de ieri erau mai serioşi decât urmaşii de azi ai Grupului Etnic German: aceia schimbau regimul, nu istoria; se băteau cu adversarii, iar nu cu stafiile (…)

Chiar şi atunci când încercau să pună stăpânire pe trecut, o făceau numai pentru că astfel să stăpânească viitorul, iar nu pentru răfuieli meschine cu foşti lideri care, acum căzuţi, îi deranjau doar întrucât păstrau vie umilitoarea amintire a superiorităţii lor intelectuale sau morale. O observaţie care poate fi discutată, dar care nu are de ce provoca paroxistice crize de nervi.

Ceea ce a deranjat cumplit a fost, însă, nu o eventuală sugestie privind similitudinea meritelor celor doi în istoria României, ci împrejurarea ca referirea la Iuliu Maniu implica faptul că amândoi – Maniu şi Năstase – au fost, sunt şi vor rămâne condamnaţi şi deţinuţi politici.

Or, regimul care l-a întemniţat pe Năstase şi pe mulţi alţii ca el, cărora li se adauga cei achitaţi după ani de umilinţe şi privaţiuni materiale (defilări cu cătuşe în faţa camerelor de luat vederi, luni grele de arest preventiv, oprobiu public, distrugerea familiilor, pierderea locurilor de muncă, irosirea agoniselii de o viaţă etc.), tocmai asta nu poate admite: ca în România „guvernatorilor” Băsescu (Petrov) şi Iohannis (?) există persecuţii şi condamnări politice care, atunci când nu s-a ajuns la asasinatul fizic (ca în cazul judecătorului Stan Mustţă), au urmărit asasinatul moral.

(…) Un fapt este însă cert: Adrian Năstase a fost hărţuit politic, a fost persecutat politic, a fost condamnat politic şi a fost deţinut politic. Independent de meritele şi erorile lui.

Ba, aş spune, că a ajuns în această situaţie mai ales din cauza meritelor (sic!) iar nu a erorilor. Şi această convingere – în cazul său ca şi în toate cazurile similare, teribil de multe – se adânceşte în conştiinţa publică (naţională şi internaţională) cu atât mai mult cu cât adevărul este negat mai vehement”, a scris Severin pe blog.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.