Cea mai relaxantă melodie din lume: efectul ei a fost demonstrat ştiinţific

Versete călăuzitoare: – Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci – »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, – »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, – aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, – în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, – dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, – şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; – el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, – aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, – în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« – Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, – că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, – aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, – chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, – întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, – mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, – cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, – aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), – acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, – şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).

Tradus de la: Die Gabe des Geistes und die Gaben

Din Die Lehre des Neuen Testamentes über den Heiligen Geist,
Ernst-Paulus-Verlag, 1975, pag. 154-186

Traducere: Ion Simionescu

Introducere

În viaţa mea am ţinut de mai multe ori prelegeri biblice şi am dat îndrumări  cu privire la „creşterea spirituală”. În lunile trecute am fost deodată confruntat deseori cu această temă. Printre altele, eu însumi m-am ocupat iarăşi intensiv cu această temă. Mă consider că nu sunt un mare specialist în acest domeniu, sau ca „tată”, care poate spune „copiilor” cum trebuie să înţeleagă aceasta (compară cu 1 Ioan 2.13,14).  Cei drept, pot spune cu conştiinţa împăcată, că în ultimii zece ani s-au petrecut foarte multe lucruri cu mine, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de Adunare, unde iau parte. Experienţele au contribuit desigur la o oarecare creştere spirituală a mea. Cu toate acestea rămâne o misiune grea, să spui ceva pe înţeles despre creşterea spirituală, căci niciodată nu se poate vorbi despre aceasta ca despre un proces care s-a încheiat la cineva. Chiar dacă ai douăzeci şi cinci de ani, cincizeci sau şaptezeci şi cinci de ani, procesul creşterii spirituale nu încetează niciodată. Dar din fericire aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ca în nici un caz să nu se înceapă cu procesul de creştere spirituală sau cel puţin să se mediteze asupra lui.

Prea tânăr ca să cresc?

Sunt o mulţime de oameni în jurul nostru care se confruntă cu problema siguranţei mântuirii. Foarte frecvent se întâmplă că sunt oameni care abia pe patul de moarte găsesc adevărata pace cu Dumnezeu. Deoarece aceasta are loc aşa de des, la unii s-a cuibărit treptat gândul, că aşa trebuie să fie. Modelele de comportare au înclinaţia de a deveni legi. În unele biserici este aşa, că dacă un tânăr sau o tânără face cunoscut că este întors sau întoarsă la Dumnezeu, i se spune: pentru aceasta tu eşti prea tânăr, nu este nicidecum posibil să fie aşa cum spui; pentru aceasta tu nu ai trăit destul, ai cunoscut prea puţin nenorocirea, ai trecut prea puţin prin adâncimi. Cine realmente este de părere că certitudinea credinţei se poate obţine în cel mai bun caz la o vârstă înaintată, da, acela poate înţelege foarte puţin despre creşterea spirituală. Acest soi de oameni se luptă, ca să mă exprim aşa, mereu cu întrebarea: Cum pot ajunge de la starea de embrion la starea de copil? Întrebarea, despre care de fapt este vorba, şi anume, cum se poate ajunge de la starea de copil la starea de om matur, nu se pune deloc  în felul acesta. Să obţii certitudinea credinţei nu este ţelul suprem în viţă, ea este numai un mijloc ca să se ajungă la ţinta propriu-zisă. Ea înseamnă simplu, să te naşti spiritual şi să ai certitudinea că eşti născut din nou. »Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi … din Dumnezeu« (Ioan 1.12,13). »Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu« (1 Ioan 5.1). Dacă cu adevărat s-a primit Domnul Isus, atunci se poate şti în sfârşit cu certitudine: eu sunt un copil al lui Dumnezeu. Şi desigur aceasta este o bucurie mare, şi mai ales atunci când la o vârstă înaintată se ajunge la această siguranţă.

Am observat, că pentru mulţi este o surpriză mare, că după aceea există şi o creştere spirituală. Ei sunt bucuroşi că au ajuns la ţelul măreţ al certitudinii credinţei, că după părerea lor Domnul Isus ar putea reveni imediat. Ei privesc atunci restul vieţii lor cel mult ca pe un fel de anticameră a cerului. Ei petrec timpul aşteptării cerului realmente util, prin aceea că, de exemplu, ei evanghelizează. Dar tema „creşterea spirituală” înseamnă foarte puţin pentru ei, nu pentru că ei nu vreau, ci pentru că ei n-au auzit prea multe despre ea.

Nu demult am auzit un predicator, care a dat impresia că dacă eşti sigur de mântuirea proprie, atunci eşti un credincios matur. Am încercat să-i explic, că se poate foarte bine ca şi atunci când eşti sigur de mântuirea proprie să ai încă credinţa unui copil mic. După aceea este nevoie de o parte bună din viaţă, ca prin creşterea spirituală să devii un credincios matur. Nimeni, care tocmai a ajuns la siguranţa credinţei, are o credinţă matură. Credinţa trebuie zidită. Aceasta este tema acestui articol.

Mai întâi vreau să încerc să fac înţeles care este înţelesul propriu-zis al creşterii spirituale. Vreau să încerc să fac aceasta prin aceea că voi arăta ce se întâmplă dacă nu creşti. Îţi voi descrie şapte semne caracteristice ale unui creştin imatur. Puneţi întrebarea pe baza acestor şapte puncte, care este situaţia cu creşterea ta spirituală.

Creştinul copilăros

Apostolul Pavel atenţionează clar pe corinteni, că unii dintre ei se comportau ca nişte copii, şi ei trebuiau să renunţe la aceasta: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi« (1 Corinteni 14.20). Dacă cineva vrea neapărat să se comporte ca un copil, atunci el să fie prunc la răutate. Aceasta înseamnă: el trebuie să fie un om simplu (neştiutor), atunci când este vorba de lucruri rele. Dar în contrast cu aceasta stă: »la minte fiţi maturi« (sau altfel tradus: în gândirea voastră).

În ce context stă acest îndemn? În Corint erau credincioşi care aveau darul vorbirii în limbi. Ei se bucurau ca nişte copii de lucrul acesta, erau aşa de bucuroşi, că atunci când erau împreună ca adunare fiecare trebuia să audă că ei puteau vorbi în alte limbi. Deseori nimeni nu înţelegea ce se vorbeşte şi nimeni nu putea să traducă ce se vorbea, dar evident aceasta nu conta pentru cel care vorbea în alte limbi. Ei considerau grozav faptul că ceilalţi credincioşi puteau auzi că ei posedau acest dar. Apostolul Pavel numeşte o astfel de comportare ca fiind „copilărească”, „lipsită de maturitate”. Noi am spune „infantilă” (rămasă în urmă pe treapta dezvoltării copilăriei).

Nu doresc acum să discut despre darul vorbirii în alte limbi. Mă interesează faptul, că dacă s-a primit ceva de la Domnul, se poate proceda în chip copilăresc cu aceasta. Se poate, aşa cum era aici în cazul corintenilor, fi prea plin de sine însuşi şi de talentele proprii. Când tocmai s-a venit la credinţă, desigur acest fel de comportare nu este aşa de rău. Ca şi copil mic nu poţi pricepe totul deodată. Sunt credincioşi care gândesc aceasta; ei consideră, că atunci când ai devenit credincios, imediat trebuie să înţelegi totul. Nu spun cu voce tare aceasta, dar ei se comportă aşa.

Am auzit o întâmplare despre un bătrân al adunării dintr-o adunare. Acesta a spus predicatorului, care voia să boteze un tânăr, care tocmai venise la credinţă: „Nu poţi boteza acest tânăr; dar dacă totuşi îl botezi, nu voi mai da zeciuiala.” Conducătorul l-a întrebat care sunt motivele. Răspunsul a fost: „Am văzut ieri că a fumat”. Atunci conducătorul a răspuns: „Ascultă bine, fratele meu. Acest tânăr a venit acum o săptămână la credinţă. Trebuie el să ştie deja totul şi să înţeleagă totul?” Mai mult chiar: el a explicat precaut acestui bătrân de adunare, că atitudinea lui – ameninţarea cu reţinerea de la darea zeciuielii – într-un anumit sens era mai infantilă decât cea a tânărului, tocmai de aceea că bătrânul adunării ar fi trebuit să fie cu mult mai matur. Nu mă interesează aici fumatul – cu toate că realmente ar fi mai bine să nu se fumeze – ci de ceea ce ilustrează această întâmplare. Acest tânăr era de abia de-o săptămână un copil al lui Dumnezeu, şi totuşi s-a cerut de la el, să se comporte ca un matur. Nu este copilăresc să ameninţi cu reţinerea zeciuielii? Cât de lipsiţi de îndurare putem noi rosti sentinţe asupra copiilor lui Dumnezeu „născuţi din nou”. Aceasta este cu adevărat pueril. Noi trebuie să oferim oamenilor posibilitatea să crească.

„Ai voie” să fi tânăr

Soţia mea şi cu mine avem până acum patru nepoţi. Unul din ei are doi ani şi jumătate şi acum poate mânca singur. Este o fetiţă şi este destul de curată, şi se poate vedea cum singură se necăjeşte, când îi curge mâncarea pe jos. Dar pur şi simplu ea nu poate mai mult. Imaginează-ţi că tatăl ei ar muştrului-o şi i-ar spune: ce copil prost eşti tu! Eşti deja de doi ani şi jumătate pe acest pământ şi nu poţi nici măcar să mănânci aşa cum trebuie. Acesta ar fi cu adevărat un tată foarte prost. Dar este de necrezut să vezi cât de des în domeniul spiritual se vorbeşte în felul acesta credincioşilor. Eu aş spune mai bine: dacă eşti întors de curând la Dumnezeu, ai voie să te comporţi copilăreşte! Tu nu trebuie să fi imediat „mare”. Dar cealaltă parte este: dacă eşti deja de zece ani întors la Dumnezeu şi eşti încă tot aşa de umplut de tine însuţi, atunci sunt motive de îngrijorare! Vom vedea în continuare exemple în sensul acesta.

Dacă tocmai te-ai întors la Dumnezeu, atunci realmente nu este nici o problemă dacă te comporţi ca un copil, tot aşa de puţin cum unui copilaş nu i se poate reproşa că este un baby, când tocmai s-a născut. Dar dacă după mulţi ani eşti încă un baby, atunci ceva decurge greşit. Se aud într-adevăr uneori mame care spun de copiii lor mici: „Dacă el, sau ea, ar putea rămâne aşa.” Imaginează-ţi că cerul ar împlini această „rugăciune”! După trei ani copilul ar fi încă un copil care se târăşte, şi după şase ani ar fi tot aşa. Copilul trebuie să meargă la şcoală şi conducerea şcolii întreabă, unde este copilul, şi ce se vede? El este încă un copil care se târăşte. Atunci ne-am face griji mari! Dar ceea ce în viaţa normală este lucrul cel mai obişnuit în lume, acela că copilul creşte, cu regret în viaţa spirituală nu este nicidecum de la sine înţeles. Nu numai cei întorşi de curând la Dumnezeu, ci şi credincioşi, care sunt de mulţi ani întorşi la Dumnezeu, se arată a fi aşa de umpluţi de sine însuşi ca şi corintenii, care vorbeau în alte limbi cu multă plăcere, cu toate că nimeni nu-i înţelegea. Apostolul Pavel insistă ca mai degrabă să se practice acele daruri care duc la zidirea spirituală a celorlalţi credincioşi. Da, exact: să ţii seama de ceilalţi, este unul din multele lucruri, pe care credincioşii trebuie să le înveţe.

Creştini influenţabili

Cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt foarte uşor influenţabili. Îi poţi face să creadă orice. Citim în epistola către Efeseni 4.13,14: »… până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în uneltirea rătăcirii.« Din versetul 13 devine clar, care este ţelul pozitiv al oricărei creşteri spirituale: să devenim asemenea lui Hristos; vom reveni detaliat la aceasta. Dar partea negativă a lipsei creşterii spirituale este, că „copiii” sunt impresionabili de tot felul de învăţături, care ameninţă să-i îndepărteze de Hristos. Aşa cum scrie apostolul Pavel colosenilor: »Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos« (Coloseni 2.8).

Copii mici nu au încă capacitatea de diferenţiere, ei încă nu ştiu ce este bine şi ce este rău pentru ei. Ei sunt încă copii pentru a şti aceasta. Dar dacă credincioşii sunt de zece, de douăzeci de ani întorşi la Dumnezeu şi încă se mai lasă întorşi de orice vânt, atunci aceasta este un semn clar de lipsă de maturitate. Au rămas copii în credinţă, şi pentru aceasta pe drept pot fi învinuiţi. Faptul că cei întorşi de curând la Dumnezeu sunt uşor influenţabili este pe deplin înţeles şi nu li se poate lua în nume de rău. Că cei întorşi mai de demult la Dumnezeu sunt uneori încă aşa de uşor influenţabili este de neînţeles şi trebuie să li se ia în nume de rău. Creştinii din Galatia nu erau de curând întorşi la Dumnezeu; de aceea apostolul Pavel putea pe drept să le scrie: »Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin Harul lui Hristos, la o altă evanghelie. Nu este alta.« (Galateni 1.6,7) Un alt exemplu găsim în 2 Petru 3.17: »Deci voi, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte aceste lucruri, aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria, ci creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« Care este medicamentul împotriva a te lăsa târât de oamenii păcătoşi prin tot felul de învăţături greşite? În nici un caz acesta nu este în primul rând o misiune intelectuală, aşa cum ar putea gândi unii. Nu, medicamentul este: creşterea în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos! Cu cât se cunoaşte mai mult Domnul Isus, cu cât eşti mai familiarizat cu harul Său, cu atât mai mult se stă tare pe picioare.

Creştinul care nu face deosebire

Al treilea semn caracteristic al creştinului nematurizat este strâns legat de al doilea: lipsa în capacitatea de diferenţiere. Capacitatea de diferenţiere spirituală este un semn al maturizării, şi aceasta nu numai când este vorba de învăţături greşite, ci tocmai în sens pozitiv. Este vorba de capacitatea de diferenţiere în general: cum să trăim? Ce este plăcut lui Dumnezeu? Ce este binele şi ce este răul?

În Evrei 5.11-14 citim: »… fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit. Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.« Este remarcabil să se vadă cât de uşor copiii fac răul. Aceasta nu este din cauză că ei sunt răi în sine însăşi, căci şi copiii care iubesc pe Domnul Isus ajung uşor să facă răul. Cauza este, aşa cum spune textul, că ei nu sunt încă exersaţi în „simţurile” lor, să deosebească binele şi răul. Creşterea spirituală este deci un exerciţiu al „simţurilor” – noi spunem: capabilitatea de înţelegere -, pentru ca credinciosul să înveţe să diferenţieze între bine şi rău. El învaţă să aleagă drumul cel bun şi să evite drumul rău. Mai târziu vom reveni cu detalii la acest loc din Scriptură; acum este vorba numai de a ilustra după ce se poate recunoaşte un credincios imatur.

Creştinul legalist

Apostolul Pavel scrie galatenilor: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi în firea pământească?« (Galateni 3.3). „Sfârşit” înseamnă aici „maturi” (vezi capitolul 2). Reproşul apostolului Pavel adus galatenilor era, că ei încercau să crească »în firea pământească«. Apostolul compară aceasta cu starea de „copil” (Galateni 4.1-3). Ce era „carnal”, „copilăresc” la creştinii din Galatia? Este faptul că ei au căzut înapoi în regulile şi poruncile legaliste, pe care voiau să le împlinească, ca prin aceasta să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Dar aceasta însemna o viaţă prin puterea propriei naturi păcătoase, nu o viaţă prin adevărata putere a Duhului Sfânt!

Mulţi creştini imaturi se comportă în felul acesta. Porunci, interdicţii şi reguli dau vieţii lor o anumită claritate, şi de aceea ei au nevoie aşa de stringentă de acestea. Viaţa matură a unui creştin este complicată, ei i se pun multe cerinţe. Este mult mai uşor când viaţa se derulează în interiorul zidurilor înguste de legi, reguli, porunci şi interdicţii. Dar în natura ei această legalitate este un semn al lipsei creşterii spirituale. Este un semn al copilăriei spirituale, atunci când un creştin se simte bine într-o astfel de lume apărată prin legi şi interdicţii. Este mult mai greu să trăieşti în libertatea Duhului (compară cu Galateni 2.4; 3.13; 4.5,23,31; 5.1,13); pentru aceasta este nevoie de o măsură foarte mare de maturitate spirituală.

Creştinul neîntemeiat

Apostolul Petru ne descrie al cincilea semn caracteristic al creştinului  lipsit de maturitate: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că Domnul este bun. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu« (1 Petru 2.2-4). Aici se spune că noi avem nevoie de o argumentare bună, ca să creştem spiritual. Această argumentare conţine, că noi »am gustat« (sau: verificat), că Domnul este bun. Scumpătatea Domnului Isus este un imbold uriaş pentru creşterea spirituală. Se ştie că creşterea spirituală ne conduce tot mai aproape de El.

Dar pentru mulţi există problema, că pe ei nimic nu i-a învăţat, când este vorba de experienţa că Domnul este bun. Ei nu sunt exersaţi în privinţa aceasta; aceea de a vedea bunătatea şi mărimea Domnului Isus. Ei rămân copilăroşi, şi aceasta se manifestă de exemplu în aceea, că ei se preocupă cu mai multă plăcere de problemele şi întrebările teologice. Ei se interesează de tot felul de lucruri secundare şi îşi irosesc energia în aceasta. Ei rămân imaturi, prin faptul că în toate aceste dezbateri teologice niciodată nu pătrund în nucleul lucrurilor: la cunoaşterea mărimii, gloriei, frumuseţii, maiestăţii şi graţiei Domnului nostru Isus Hristos. Un motiv mai minunat pentru creşterea spirituală nu există. Dar acei credincioşi, care la mulţi ani după întoarcerea lor la Dumnezeu rămân imaturi, vorbesc puţin despre Domnul. Ei sunt foarte plini de râvnă în a discuta probleme teologice, dar când este vorba de ceea ce trăieşte în inima lor, când este vorba de Domnul, de ceea ce înseamnă practic Domnul pentru ei, nu se mai obţine mult de la ei. Nu la toţi, dar mulţi nu mai au nimic de spus. Care este răul în acest caz? Sărăcia în creşterea spirituală.

Creştinul firesc

Al şaselea semn caracteristic al lipsei de maturitate spirituală este parafrazat de apostolul Pavel prin »carnali«: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« (1 Corinteni 3.1-3).

Este interesant, că cuvântul grecesc pentru »carnali« din versetul 1 (sarkikos) şi în versetul 3 (sarkinos) nu sunt acelaşi cuvânt. Numai o literă este diferită, dar cu toate acestea în greacă are importanţă. Prima dată Pavel descrie cum erau corintenii, atunci când ei au venit la credinţă. Atunci el încă nu le putea vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, aceasta înseamnă literalmente, că ei erau atunci încă „din carne”. Acelaşi cuvânt este tradus cu »de carne« în 2 Corinteni 3.3: »tablele de carne (făcute din carne) ale inimii«. Pavel nu se referă aici neapărat în sens negativ, că atunci corintenii erau oameni »de carne«; este simplu starea unui născut din nou care încă nu a avut timp să crească în Domnul şi să se umple cu El. Ei sunt încă umpluţi cu ei înşişi. Ei Îl preamăresc pe El, sunt mulţumitori pentru iertare, dar ei trebuie încă să înveţe totul. Înainte de toate ei trebuie să înveţe să nu mai privească la ei înşişi şi să-şi îndrepte inima pe deplin spre Hristos. Starea, în care se află cel nou născut, o caracterizează Pavel de aceea ca fiind »carne«. Corintenii întorşi de curând la Dumnezeu aveau viaţa nouă, aveau iertarea, aveau mântuirea, dar ei încă nu cunoşteau cu adevărat pe Domnul. De aceea Pavel le putea vorbi numai ca unor copii mici în credinţă.

Dar totodată el spune, aceasta a fost atunci; atunci când aţi fost născuţi din nou era normal acest lucru, căci eraţi copii mici. Dar astăzi vă comportaţi încă ca nişte copii mici. Şi apoi el spune încă o dată în versetul 3, că ei sunt »carnali«, dar de data aceasta foloseşte alt cuvânt sarkikos. Cuvântul nu se referă la starea normală a unui născut din nou, ci la o stare păcătoasă (compară acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 1.12; 10.4; 1 Petru 2.11). Corintenii înaintaseră cu câţiva ani în vârstă. Demult ei ar fi trebuit să ajungă la o anumită stare de maturitate. Dar cu regret ei nu s-au lăsat călăuziţi de Duhul – aşa cum de fapt ar fi trebuit să fie -, ci de carne. Şi prin ce se poate vedea aceasta? Prin gelozia pe care o aveau unii faţă de alţii, şi prin cearta, pe care o aveau între ei. Acestea sunt lucruri care deseori nici măcar la noii născuţi nu se întâlnesc. Dar la aceşti „oameni mari”, care totuşi nu crescuseră, ieşeau la lumină astfel de lucruri.

În zilele noastre sunt multe comunităţi creştine care sunt infectate prin gelozie şi ceartă. Uneori este o adevărată luptă de putere între persoanele conducătoare, care îşi revendică dreptul asupra unei comunităţi sau a unei grupe de comunităţi. Sau se ceartă cu voce tare asupra a tot felul de lucruri mărunte referitoare la doctrină sau lucruri practice, nu pentru că fundamentul credinţei creştine este în pericol, ci pentru că se vrea să se păstreze dreptul propriu. De unde vine aceasta? Astfel de oameni sunt credincioşi, dar evident au auzit puţin despre creşterea spirituală, în orice caz cunosc puţin din aceasta. De aceea este aşa de importantă predica despre creşterea spirituală şi despre mijloacele prin care se poate ajunge la maturitatea spirituală. Fiecare poate cădea o dată în gelozie sau ceartă; aceasta se poate întâmpla chiar şi celui mai matur credincios. Dar când tot stilul de viaţă al unei astfel de persoane este caracterizat de aceste păcate, o astfel de persoană este un credincios „carnal”, care a înţeles foarte puţin din maturitatea spirituală.

„Timp liniştit”

Vom vedea mai detaliat, că pentru creşterea spirituală este foarte important să-ţi iei timp pentru lucrurile spirituale ale lui Dumnezeu. Trebuie să vă mărturisesc, că am auzit pentru prima dată expresia „timp liniştit” când am mers la studiu. Am auzit despre aceasta de la studenţi credincioşi. În tinereţea mea n-am auzit niciodată despre aceasta – în orice caz nu-mi pot aminti. Creşterea spirituală, să întemeiezi o relaţie personală cu Domnul, să ai timp liniştit, la modul cel mai general: să vorbeşti despre ceea ce te preocupă lăuntric, să dai mărturie despre legătura proprie cu Domnul, despre ceea ce am învăţat în această legătură, toate aceste lucruri erau pentru mine o realitate minoră. În adunările, în care mergeam, era mai mult vorba de întrebări doctrinare; la conferinţe se putea discuta ore în şir despre acestea. Dar nu se găsea frecvent cineva care să vorbească realmente din sufletul propriu despre slăbiciunile şi experienţele proprii, ca să încurajeze pe alţii, care se luptau cu aceleaşi lucruri. Erau puţine predici care se îndreptau în adâncul fiinţei noastre, ca să aprofundeze legătura noastră personală cu Domnul şi să ne facă să creştem spiritual în El.

Nu este de mirare, că noi auzim în Scriptură de la diferiţi apostoli, că între credincioşi poate fi aşa de multă invidie şi ceartă (compară cu Romani 13.13; 2 Corinteni 12.20; Galateni 5.20,21; Iacov 3.14-16; 4.1,2). Creştinii sunt botezaţi, ei au depus o mărturisire, iau parte la masa Domnului, şi apoi gândesc deseori pe jumătate inconştienţi, că acum au obţinut ce trebuia să obţină. Dacă tu iei parte cu credincioşie la strângerile laolaltă şi la masa Domnului, aceasta este considerat că la tine totul este în ordine. Dar cine te-a întrebat vreodată, care este starea ta lăuntrică? Dacă mai ai bucurie în Domnul? Care este situaţia legăturii tale personale cu El? Ce progrese spirituale ai făcut în anul care a trecut?

Cu regret se acordă foarte puţină atenţie acestor lucruri. Şi acesta este unul din motivele pentru care există aşa de multă ceartă şi neînţelegere între credincioşi. Încă noi ne comportăm spiritual deseori ca şi nişte copii (spun intenţionat „noi”, căci eu nu vreau să mă ridic în această privinţă deasupra altora). Noi ne comportăm ca nişte prunci, când permitem ca întreaga adunare să fie infectată cu astfel de lucruri, ca gelozia şi cearta.

Creştinul lumesc

Ajungem la al şaptelea şi ultimul semn caracteristic al creştinului imatur: »Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« (Romani 12.2) Aha, gândesc unii, acesta este domeniul cunoscut: asemănarea cu lumea, şi noi suntem împotriva acesteia. Şi apoi se primeşte o listă lungă cu tot felul de lucruri exterioare, care ar trebui să fie pentru noi tabu lucruri „lumeşti”. Dar în Romani 12 nu este nicidecum vorba despre aceasta (în primul rând). Este vorba de asemănarea cu lumea în gândirea noastră, despre ceea ce are loc înlăuntrul nostru. Cu regret sunt destul de mulţi creştini care în comportarea lor exterioară fac o impresie foarte evlavioasă, şi nu mă refer la aceasta în sens dispreţuitor. Dar se informează cineva vreodată despre atitudinea inimii lor? Dacă s-ar putea privi în viaţa lor, s-ar putea de exemplu remarca, că în legăturile acestor creştini unii cu alţii din punct de vedere spiritual nu este altfel decât între legăturile oamenilor din lume. Dacă i-ai asculta atent, s-ar putea observa că tot modelul lor de gândire, felul de a privi lucrurile, nu se deosebeşte prea mult de acela al oamenilor obişnuiţi din lume. Doresc să aibă costumul lor de duminică, şi desigur: cred în Dumnezeu şi Cuvântul Său; dar mentalitatea lor, felul de gândire, atitudinea de viaţă nu este mai bună decât a celor necredincioşi.

De unde vine aceasta? Deoarece în viaţa lor ei nu au avut parte sau au avut prea puţin parte de procesul de „înnoire”. Cu alte cuvinte: ei au avut parte de puţină creştere spirituală, sau chiar nu au avut deloc parte de ea. Nu sunt ei credincioşi? Ba da, desigur, Pavel scrie aici credincioşilor, care trebuie să fie înnoiţi în gândirea lor. Căci faptul, că cineva a devenit credincios, încă nu înseamnă că automat felul lui de gândire şi stilul lui de viaţă a devenit deodată asemenea celor ale lui Hristos. Pentru aceasta este nevoie de o adevărată metamorfoză sau transformare; acesta este înţelesul propriu-zis al expresiei de aici »să fiţi transformaţi«. Cine face un început cu reala creştere spirituală, curând va fi îngrozit de gândirea în felul lumii din el şi din alţii. O astfel de persoană va dori tot mai mult ca toată gândirea ei, toată viaţa ei lăuntrică şi tot stilul ei de viaţă să fie transformat potrivit cu Hristos.

Creştinul în maturizare

Dorim să privim acum partea pozitivă: semnele caracteristice ale creşterii spirituale adevărate. Probabil în primul rând ar trebui să luăm seama la întrebarea, care este scopul final al creşterii spirituale. Să creşti bine înseamnă, printre altele, să creşti în direcţia bună. Unii tineri cresc mai mult în lăţime decât în lungime, şi cu siguranţă aceasta nu este bine. Ca să putem aprecia dacă se creşte într-un fel bun, trebuie să ai un instrument de măsură. Aceasta este valabil atât pentru creşterea trupească cât şi pentru creşterea spirituală. În camera copiilor stă deseori o riglă pentru măsurat, pe care copilul poate citi totdeauna cât a crescut. Ar fi frumos dacă noi în sens spiritual am avea o astfel de „riglă pentru măsurat”, pe care noi am putea citi creşterea noastră spirituală. Este cu mult mai greu să constaţi cât ai crescut spiritual, decât cât ai crescut corporal. Scurt timp înainte de o prelegere despre creşterea spirituală am întrebat pe soţia mea: „Astăzi trebuie să vorbesc despre creşterea spirituală; ce crezi tu, am crescut eu spiritual în anul trecut?” După un scurt moment de gândire mi-a răspuns: „Puţin, cred eu”.

Şi tu? Ai crescut tu spiritual în anul trecut? Întrebarea este destul de importantă. Nu mă refer  la creşterea în cunoaşterea Bibliei, chiar dacă aceasta este importantă şi folositoare. Nu, mă refer, dacă ai crescut cu adevărat spiritual. Probabil spui: de fapt nu ştiu bine ce să înţeleg prin aceasta. De aceea este aşa de important ca noi să avem mai întâi un obiectiv bun, ca noi să vedem mai întâi unde trebuie să ne conducă creşterea noastră spirituală. Mai întâi trebuie să avem o riglă de măsurat bună. Dacă creşti, dar nu şti în ce direcţie de fapt trebuie să creşti, s-ar putea să fie direcţia greşită. Noi trebuie să avem o ţintă, o riglă de măsurat. Încotro trebuie să ducă creşterea noastră?

Verset călăuzitor: 2 Ioan 10

2 Ioan 10: Dacă cineva vine la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi.

Aceasta este o scrisoare inspirată adresată unei femei şi copiilor ei! Aceasta merită atenţia noastră şi ar trebui să ne facă să cercetăm motivul pentru aceasta, căci această epistolă scurtă (2 Ioan) este singura în Noul Testament în această privinţă.

Ca una din ultimele epistole (scrisori) inspirate ea accentuează la sfârşitul Sfintei Scripturi, ceea ce permanent Sfânta Scriptură învaţă, că Dumnezeu Îşi arată puterea Sa în slăbiciune şi din gura copiilor şi a pruncilor care sug Şi-a scos un temei de laudă (Psalmul 8). Când în timpurile vechi bărbaţii au renunţat la adevăr şi din cauza laşităţii lor sau plăcerii de sine au tăgăduit pe Domnul, femeile au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu. Vedem aceasta în timpul primei venirii a Domnului, când femei temătoare de Dumnezeu au aşteptat permanent şi cu credincioşie venirea Salvatorului lui Israel şi când Maria din Betania, văzând mai dinainte lepădarea şi moartea lui Hristos, cu o lepădare de sine sfântă a vărsat untdelemnul ei preţios peste El, în timp ce ucenicii Săi se certau cu privire la cine va fi mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi când Maria Magdalena stătea plângând şi singură la mormântul gol, ceilalţi căutau locuinţa şi comoditatea propriei case. Acestea sunt exemple de dăruire, care niciodată nu vor trece în uitare, şi în acelaşi fel trebuie să se amintească de credincioşia unei femei al cărei nume nu este dat, care a s-a păstrat pe sine şi casa ei pentru Domnul.

Probabil ea a trăit într-un oraş mare păgân, în care probabil era o adunare creştină, asemenea aceleia descrisă în scrisoarea lui Ioan adresată lui Gaius, din care oamenii evlavioşi au fost excluşi şi în care nici apostolii şi nici scrierile lor inspirate nu au fost primite.

Foarte curând în istoria Bisericii cetatea a fost predată duşmanului şi drapelul adevărului coborât şi aşezat în praf. A fost cu adevărat aşa? Da, cel puţin în ceea ce priveşte majoritatea, care s-a supus altei autorităţi decât Domnului şi a renunţat la adevăr, însă această femeie şi copiii ei nu s-au predat împotrivitorului. Ei au lăsat steagul adevărului să fluture. Când Biserica a greşit, cei din familia creştină au intrat în breşă. Ei nu s-au predat duşmanului, ci au păstrat cetatea pentru Domnul şi pentru adevăr.

Tu spui, este ziua lucrurilor mici şi pline de slăbiciune. Desigur este aşa, şi totuşi, cu toate că sunt mici, cu siguranţă nu sunt fără putere.

Pentru credincios ca individ nu este un lucru mic sau lipsit de importanţă, să fie înconjurat de decădere de la adevăr şi el însuşi să rămână de partea lui Hristos. Dacă o părtăşie de creştini au pe drumul lor ca ţel, ca Domnul să fie în centru şi Cuvântul Său este firul călăuzitor, atunci aceasta este foarte bine şi spre binecuvântare, dar în cazul cu care ne preocupăm era numai o familie care umbla în adevăr şi aceasta a bucurat inima apostolului inspirat într-o măsură foarte mare.

Această lecţie nu trebuie trecută cu vederea de nici o părtăşie de creştini, fie ea mare sau mică, dacă ea doreşte să stăruiască cu credincioşie înaintea Domnului, căci fără excluderea fără compromise a învăţăturii fundamental rele, despre care este vorba aici, este imposibil să se respecte principiile divine. Cu adevărat, o biserică care deschide uşile ei unui om care tăgăduieşte credinţa, acea biserică a trecut cu totul de partea duşmanului, ea ia parte la lucrările lui rele (2 Ioan 11). Această constatare nu este de răstălmăcit şi nu i se pot face compromise. Pot fi situaţii în care noi putem fi nepărtinitori, dar aici nu este permis. Însă această epistolă nu a fost scrisă la o părtăşie de creştini, în care erau bărbaţi creştini tari şi bine instruiţi, ci unei femei – probabil o văduvă – şi copiilor ei. Aşa cum am spus deja, atunci când biserica a eşuat, familia creştină a intrat în breşă şi a lăsat steagul adevărului să fluture. Aceasta ar trebui să fie o încurajare mare pentru noi, căci ea ne arată ce poate face harul şi puterea lui Dumnezeu pentru aceia care se ţin strâns de El.

Încercările duşmanului de a prăbuşi credincioşia acestei femei faţă de Hristos, au eşuat; el nu a fost în stare să cucerească casa ei. Ea s-a împotrivit atacurilor lui, asemenea unei fortificaţii bine consolidate şi de aceea el şi-a schimbat tactica de luptă şi a hotărât să realizeze prin viclenie ceea ce nu a putut realiza prin forţă. Deoarece apostolul ştia aceasta, i-a scris, ca s-o atenţioneze, să închidă imediat uşile casei, dacă cineva ar veni în casa ei în înfăţişarea unui slujitor creştin şi cu toate acestea nu ar aduce învăţătura lui Hristos.

Însă mai era şi un alt pericol, care ameninţa dinăuntru, şi de aceea era necesar să i se amintească de porunca Domnului. Apostolul Ioan a accentuat de multe ori aceasta, atunci când el a fost la ei, însă acum, când nu era de faţă, el le scrie aceleaşi lucruri, „să se iubească unii pe alţii”. Dragostea este natura divină, ea este şi atmosfera în care trăiesc şi prosperă adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ea este puterea care dă naştere la toate activităţile lucrative, şi ea nu poate fi leneşă, acolo unde este ea se va arăta totdeauna o lucrare altruistă. Despărţit de aceasta omul nu este nimic, chiar dacă el intervine foarte plin de râvnă pentru curăţia învăţăturii. Ar putea Domnul Isus să aibă bucurie de un creştin care, chiar dacă respinge orice părtăşie cu o învăţătură greşită, nu iubeşte pe credincioşii de seama lui? Cu siguranţă, nu, căci cine nu iubeşte pe fratele său, acela nu împlineşte poruncile Domnului, şi cine nu face aceasta, nu-L iubeşte pe El (Ioan 14.21-24). Un astfel de om ar fi un simplu fariseu, cu toată râvna lui pentru curăţia învăţăturii.

Acolo unde porunca Domnului este împlinită, fie în Biserică sau în familie, acolo El are întâietatea, însă aici nu este vorba numai de porunca Domnului, ci şi de porunca Tatălui. Ce mare lucru, că harul aduce pe creştin pe drumul ascultării de voia Tatălui, deci pe un drum, pe care Domnul a mers în chip desăvârşit, atunci când El a fost aici, şi pe care noi trebuie să fim urmaşii Lui. În ascultare desăvârşită de poruncile Tatălui, El a fost menţinut prin mâna Tatălui şi tot timpul a rămas în dragostea Tatălui. Şi tot aşa este şi la noi; dacă inimile noastre doresc să meargă pe drumul acesta, primim din acelaşi izvor sprijin mare, căci să observăm cum este alcătuit salutul: „Harul, îndurarea şi pacea să fie cu voi, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi dragoste.”

Ajutorul vine de sus, din cer, el vine din veşnicie şi anume, conform revelării depline a adevărului de la Dumnezeu, Tatăl şi de la Fiul Său, Domnul nostru Isus Hristos. Având în vedere caracterul duşmănos al diavolului, pentru noi este pe deplin suficient să umblăm în adevăr şi să fim umpluţi cu putere şi bucurie pentru adevăr. Acest salut este unul din cele mai frumoase saluturi din epistolele Noului Testament, şi volume de cărţi nu ar fi suficiente să descrie binecuvântarea cuprinsă în el. El vorbeşte despre realităţi mari, de care poate avea parte şi cel mai slab dintre noi. El vorbeşte despre cele mai mari izvoare de ajutor din partea Tatălui, care ne-au fost dezvelite în Domnul Isus – harul, îndurarea şi pacea – şi ne spune că acestea stau la dispoziţia acelora care doresc din inimă să umble conform adevărului. Să privim aceasta în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi să nu ne temem nici de puterea şi nici de viclenia duşmanului, căci salutul ne învaţă că Biserica/Adunarea, familia sau fiecare credincios în parte, care vor să umble în adevăr, sunt subiectul purtării de grijă deosebită a Tatălui.

„A umbla în adevăr” nu înseamnă că noi respectăm nevătămată învăţătura creştinismului – aceasta este inclusă, desigur, dar este mai mult: este ascultare faţă de Tatăl şi dragoste unii pentru alţii şi de asemenea, aşa cum epistola dezvăluie, împotrivire faţă de orice încercare de a introduce o învăţătură care este împotriva a ceea ce noi am învăţat de la început.

Ascultarea de poruncile Tatălui va da naştere la dragoste unii pentru alţii şi ne va întări pentru adevăr. Adevărata dragoste nu închide ochii faţă de rău. Ea nu este aşa numita dragoste slabă şi falsă, care predică un ecumenism general şi care merge cu orice om care are o fiinţă plăcută şi este iubit, indiferent ce crede el şi cărei învăţături slujeşte. O astfel de dragoste este diabolică, care ia naştere în patul ruşinos al toleranţei indiferente. Ce lucru uimitor este totuşi că în creştinătate au putut să-şi găsească un cămin orice fel de dezonorare a lui Dumnezeu şi orice fel de tăgăduire a lui Hristos, care au fost răspândite vreodată sub soare prin învăţături false. Însă aceasta este împlinirea pildei despre copacul mare, în ale cărui ramuri păsările cerului şi-au făcut cuiburi (Matei 13.31-32). Deci nu trebuie să ne surprindă, dacă astăzi vedem lucrurile în felul acesta.

Adevărata dragoste este sinceră şi se interesează serios pentru adevăr, ea nu va transmite salutări învăţătorului de învăţături false, ea se va depărta de el şi va evita orice fel de părtăşie în care el este tolerat, căci cel care tăgăduieşte adevărul este un înşelător şi un antihrist, şi păstrarea legăturii cu el ar însemna să aprobi pe trădătorul Domnului. Adevărata dragoste închide uşa faţă de învăţătorul fals, căci ea ştie, că dacă Hristos trebuie să fie înăuntru, atunci înşelătorul şi antihrist trebuie să rămână afară; ea ştie de asemenea că dacă învăţătura rea este permisă, adevăratele izvoare ale vieţii sunt otrăvite şi toată evlavia adevărată se va veșteji şi va muri, căci „cine nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu”, şi dacă Dumnezeu este luat de la noi, ce viaţă vom avea noi atunci? Vrem noi să renunţăm la Tatăl şi la Fiul? Aşa cum o mamă ar refuza să vină în casa ei sau pe masa ei, la care mănâncă copii ei,  hrană murdărită sau otrăvită, aşa adevărata dragoste ţine departe tot ce nu corespunde adevărului. Şi dacă aceasta nu are loc în mare în Biserică/Adunare, atunci trebuie să aibă loc în familia creştină. Este privilegiul şi responsabilitatea capului precum şi al fiecărui membru al familiei, să fie tare şi zelos în această privinţă. Fie ca harul şi îndurarea lui Dumnezeu Tatăl, şi a Domnului Isus Hristos, Fiul Tatălui, să păstreze pe mulţi în adevăr, până când noi vom vedea pe Domnul faţă către faţă, când bucuria noastră va fi deplină.

Versete călăuzitoare: 1 Petru 2; Romani 12.2

Creştere spre mântuire

Apostolul Petru scoate în evidenţă responsabilitatea credinciosului în felul următor: »Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi din tot sufletul laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire« (1 Petru 2.2). Noi nu ne putem ascunde sub faptul că »Dumnezeu dă creşterea« (compară cu Coloseni 3.6). În sine însuşi aceasta este desigur adevărat, dar dacă noi nu vrem creşterea, atunci nici nu vom creşte. Petru ne arată clar, că noi trebuie să dorim după »laptele duhovnicesc şi curat«. Laptele nu ni-l putem prepara singuri. Dacă suntem încă copilaşi mici, nici măcar sticla cu lapte nu o putem duce la gură. Însă un copilaş poate desigur să facă două lucruri: să dorească după lapte – şi aceasta de exemplu prin plâns – şi să bea. Cine nu cere şi/sau nu bea, aceluia nu i se poate ajuta. Unui copilaşi i se poate pune sticla la gură, dar dacă copilul nu vrea să bea, nu foloseşte la nimic. De aceea este desigur adevărat, că laptele trebuie să vină de la Dumnezeu şi numai El poate lucra creşterea – dar cine nu vrea să bea din acest lapte, acela se va pipernici. Dumnezeu îngrijeşte să fie lapte; dar voi trebuie să soriţi după el şi să beţi, spune Petru.

Important este şi felul în care este descris aici ţelul final al creşterii spirituale. Este o »creştere spre mântuire«. Acesta este unul din multele exemple din Noul Testament în care »mântuirea« are un înţeles de viitor. Este tot aşa ca şi cu cuvântul »desăvârşit« (sau »desăvârşire«), pe care l-am discutat într-un articol anterior. »Desăvârşit« înseamnă ori ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ori ceea ce noi trebuie să devenim aici pe pământ prin creştere spirituală, ori ceea ce noi vom fi abia atunci când vom fi în fericirea cerească. Tot aşa este şi cu »mântuirea«. Uneori ea înseamnă ceea ce noi am devenit în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ca în Efeseni 2.5,8: »Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă«, şi în 2 Timotei 1.8,9: »Dumnezeu ne-a mântuit«. Deseori »mântuirea« înseamnă ceea ce noi vom obţine abia la revenirea Domnului şi la înviere, ca în epistola către Romani: »Deci cu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânie« (Romani 5.9). »Noi … suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejde am fost mântuiţi.« (Romani 8.23,24). »Acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut« (Romani 13.11). Tot aşa spune şi Filipeni 3.20,21: »Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă.« Şi tot aşa în epistola către Evrei: »… care vor moşteni mântuirea« (Evrei 1.14); »De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie prin El de Dumnezeu, pentru că trăieşte pururi, ca să mijlocească pentru ei« (Evrei 7.25).

Pe lângă primul şi al treilea înţeles acum ne interesează cel mai mult acela care are a face cu creşterea spirituală: »să creştem spre mântuire«. Acestea sunt cazurile în care obţinerea mântuirii este direct legată de responsabilitatea noastră. Aşa spune Pavel în Filipeni 2.12: »duceţi până la capăt (sau duceţi la bun sfârşit prin lucrare) mântuirea voastră, cu frică şi cutremur«; şi în 2 Timotei 3.15: »… Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciune spre mântuire, prin credinţa în Hristos Isus«. La Petru vedem că el foloseşte cuvântul în toate cele trei înţelesuri ale lui. Primul înţeles îl găsim în 1 Petru 3.20, unde este în legătură cu botezul: noi suntem mântuiţi, aşa cum se exprimă prin botezul nostru. Al treilea înţeles îl găsim în 1 Petru 1.5: »Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire«, şi în 1 Petru 4.18: »… dacă cel drept scapă cu greu …«.

Al doilea înţeles îl găsim în afară de 1 Petru 2.2 şi în 1 Petru 1.9: »… primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.« Aici „sufletul” nu stă în contrast cu „trupul”, ci Petru foloseşte acest cuvânt exact ca în 1 Petru 3.20, unde opt „suflete” au fost salvate în corabia lui Noe. „Suflete” înseamnă aici „persoane” ca în strigătul de ajutor SOS (save our souls). Ţelul final al drumului nostru de credinţă este, că „sufletele noastre”, aceasta înseamnă „noi”, vom fi salvaţi. În expresii ca cele din 1 Petru 1.9 şi 1 Petru 2.2 se contopeşte într-un anumit sens înţelesul al doilea şi al treilea al »mântuirii«. Căci această mântuire este într-adevăr legată de responsabilitatea noastră, dar ea va fi obţinută definitiv abia în fericirea cerească. Maturizarea este un proces permanent de creştere, care în sensul deplin va fi obţinută abia atunci. Dar nu este cu nimic mai puţin un proces de creştere la care noi înşine trebuie să lucrăm, ca şi cum obţinerea rezultatului final ar depinde de noi. Aceasta pune un accent deosebit pe înţelesul creşterii spirituale şi ne arată seriozitatea stării, dacă rămânem mereu copilaşi.

Noi trebuie să începem să creştem spiritual, ca şi cum sufletul şi mântuirea noastră ar fi dependente de aceasta. Noi creştem spre mântuirea deplină în fericirea cerească. Cu cât devenim mai maturi pe pământ, cu atât ne vom asemăna mai mult cu ceea ce vom fi în cer în chip desăvârşit. Desăvârşirea în sensul deplin nu o vom obţine niciodată pe pământ; dar prin creştere ne apropiem tot mai mult de această desăvârşire. Astfel înţelegem că Pavel »aleargă spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«, aceasta este: după „desăvârşire” (Filipeni 3.12-14). Aici pe pământ el nu-l va obţine niciodată, căci el este păstrat în cer; dar el se apropie tot mai mult de el prin alergare! Şi cu cât se apropie mai mult de desăvârşire, cu atât mai strălucitoare apare lumina cerului pe drumul său. Maturitatea spirituală este apropierea maximă, care se poate obţine, de desăvârşirea mântuirii cereşti.

Transformarea

Sunt şi alte verbe în Noul Testament, care descriu procesul creşterii spirituale, mai ales verbele „a modifica, a transforma” şi „a înnoi”. Sunt cuvinte diferite care sunt traduse cu „a transforma”, dar noi ne îndreptăm spre un cuvânt deosebit, care descrie o schimbare foarte profundă. Este vorba de un cuvânt grecesc, din care derivă cuvântul „metamorfoză”. Elevii învaţă cuvântul în lecţiile de biologie, căci „metamorfoza” este „transformarea” pe care o parcurg insectele, când ele dintr-o larvă (omidă) devin un „cocon”, din care apoi apare insecta matură (muscă, ţânţar, fluture). Literalmente „metamorfoza” înseamnă „schimbarea formei (sau înfăţişării)”. Este de fapt acelaşi lucru cu ceea ce se exprimă prin cuvântul „transformare”, descendent din latină. Dumnezeu vrea ca credincioşii în timpul procesului lor de creştere să facă o astfel de „transformare” sau „schimbare”. În momentul în care ei au venit la credinţă, ei au devenit copii ai lui Dumnezeu şi au fost îmbrăcaţi cu omul nou. La aceasta nu se poate schimba nimic şi nu se poate adăuga nimic. Şi totuşi trebuie să aibă loc o „schimbare”. Concret aceasta înseamnă: noi trebuie să devenim practic (adică, în faptele noastre) ceea ce noi suntem deja începând cu întoarcerea noastră la Dumnezeu. Cine a fost îndreptăţit trebuie să înveţe să trăiască drept. Cine a fost sfinţit, trebuie să înveţe să umble în sfinţenie. Cine a fost îmbrăcat cu omul nou, trebuie să înveţe să arate trăsăturile de caracter ale omului nou. Cine a devenit un copil sau un fiu al lui Dumnezeu, trebuie să arate crescând comportarea care se potriveşte unui copil sau fiu al lui Dumnezeu. Fii ceea ce tu eşti, ca să exprimăm aşa. În acest sens de fapt nu este vorba de o altă „înfăţişare” nouă, căci principial această înfăţişare am primit-o la întoarcerea noastră la Dumnezeu. Dar înfăţişarea nouă trebuie să fie vizibilă practic, şi aceasta nu are loc de la sine. Pentru aceasta este necesar un proces de învăţare şi creştere.

Vrem să privim două locuri din Scriptură, care exprimă aceasta. În Romani 12.2 citim: »Să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Acest cuvânt „a transforma” este cuvântul puternic „a metamorfoza”, „a schimba înfăţişarea”. Pavel foloseşte în epistola către Romani de două ori cuvântul „asemenea”. Dumnezeu ne-a »hotărât mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8.29), şi »să nu vă conformaţi (asemănaţi) veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre« (Romani 12.2). În limba greacă însă aceste două cuvinte nu sunt identice. Primul cuvânt (cuvânt primar: morphè) se referă mai mult la partea lăuntrică, care devine vizibilă şi în exterior (compară cu Marcu 9.2 „transfigurat”; 16.12; Filipeni 2.6 „înfăţişare”). Al doilea cuvânt (cuvânt primar: schèma) arată mai mult înfăţişarea schimbătoare (vezi 1 Corinteni 7.31 şi Filipeni 2.8 (înfăţişare, prezentare la exterior). Este de înţeles că „asemănare, conformare” în Romani 12.2 nu derivă de la morphè, ci de la schèma: un credincios, care în principiu poartă în sine chipul Fiului lui Dumnezeu, niciodată nu mai poate înlăuntrul fiinţei lui să fie „asemenea” lumii, dar cu regret el poate gândi în felul lumii, poate vorbi şi lucra în felul lumii, o poate imita! Aceasta nu trebuie să fie, spune Pavel; credinciosul trebuie să „se transforme”. Remarcabil este deci, că morphè în versetul nostru nu se regăseşte în cuvântul „asemănare”, ci în cuvântul „a transforma”! Credinciosul este principial făcut după chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8.9), dar el trebuie să devină şi practic acest chip. Aceasta are loc mai întâi lăuntric, şi în consecinţă aceasta trebuie să devină vizibil în acţiunile lui exterioare şi umblarea lui. Mulţi credincioşi rămân prea mult timp o „omidă”, care rămâne legată de pământ şi se satură cu lucrurile bune ale pământului. Aceasta este „gândirea la lucrurile pământeşti” (compară cuFilipeni 3.19). Cine devine practic asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, primeşte aripi ca un fluture, care se înalţă spre cer, şi hrana lui va fi mierea din ţara făgăduită (compară cu Coloseni 3.1-3). Scriptura arată clar, că aici pe pământ este deja posibil, şi porunceşte chiar, să fii practic un om „ceresc”, aceasta înseamnă, să te asemeni cu marele »Om din cer« (compară cu 1 Corinteni 15.47-49).

Epistola către Romani 8.29 arată că,  principial, la întoarcerea noastră la Dumnezeu noi am fost făcuţi şi lăuntric asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Romani 12.2 arată că noi trebuie să fim transformaţi tot mai mult şi practic lăuntric în acest chip – ceea ce desigur trebuie să se vadă şi în exterior în vorbirea şi faptele noastre. Ca să exprimăm aşa: să devii ceea ce eşti! Tu eşti (în ceea ce priveşte poziţia) asemenea Fiului lui Dumnezeu, dar să devii (în ceea ce priveşte practica) tot mai mult asemenea acestui chip. Este vorba de o schimbare sau înnoire a gândirii noastre, a mentalităţii, a atitudinii spirituale, a imaginii noastre generale cu privire la lume, la viaţă, la Dumnezeu, la toate lucrurile. Cine tocmai s-a născut din nou, nu are încă această privire deplină asupra realităţii; aceasta trebuie încă să crească. El are, ca să spunem aşa, potenţialul pentru aceasta. În omidă se află structurile celulare, din care în timpul stadiului de cocon se dezvoltă fluturele. Potenţialul pentru aceasta este prezent de la început. Dar abia în timpul dezvoltării se realizează acest potenţial. Şi dacă în timpul dezvoltării ceva se derulează greşit, nu se realizează această stare finală. Tot aşa este şi în viaţa de credinţă. Fiecare credincios are de la început potenţialul de a deveni un „fluture”, care îşi desface aripile lui măreţe pentru a zbura spre cer. Dar dacă ceva se derulează greşit în dezvoltare, credinciosul rămâne mereu o omidă, care nu ştie nimic despre cer, ci se hrăneşte permanent cu lucrurile de aici.

Semnele caracteristice ale transformării

Pe ce se poate vedea, dacă un credincios a avut realmente parte de această transformare foarte practică? În privinţa aceasta primim în Noul Testament o serie de răspunsuri diferite, care se completează reciproc în chip minunat şi în această serie de articole am văzut un număr mare din ele. În Romani 12.2 este acest răspuns: »… ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.« Putem să alăturăm şi versetul 1: »Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.« Acesta este ţelul final al creşterii spirituale: dăruire faţă de Dumnezeu ca jertfă sfântă, plăcută Lui; o dorinţă de a face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită; şi capacitatea de discernământ cu privire la ce este această voie; şi puterea spirituală de a împlini realmente această voie. Vom reveni mai târziu la aceasta, când vom privi mai îndeaproape noţiunea de „sfinţire”, dar acum rezumăm într-un cuvânt: dăruire. Să cunoşti voia lui Dumnezeu, şi dispoziţia de a o împlini sunt desigur un element esenţial al creşterii spirituale (compară cu Efeseni 5,17; Coloseni 1.9,10; 4.12; 1 Tesaloniceni 4.3,4; Evrei 13.20,21).

Versete călăuzitoare: Luca 18.18-26; Filipeni 3.7-14; Galateni 4.19

Introducere

 Într-un anumit sens în această serie de articole noi parcurgem un drum invers. În articolele anterioare am văzut rezultatul final al maturizării, în timp ce noi abia acum vrem să privim drumul care conduce într-acolo. Însă mie mi se pare ca acesta să fie un procedeu logic. Cine face o călătorie trebuie să se întrebe mai întâi unde este ţinta sa, înainte să poată stabili traseul pe care îl are de parcurs. Cine vrea să fie „matur”, trebuie mai întâi să aibă o idee despre felul cum arată maturitatea. Cine vrea să crească trebuie să ştie „spre ce” trebuie să crească. Reciproc desigur prin aceasta nu se spune totul. Este indispensabil să se cunoască ţinta finală; dar este tot aşa de indispensabil să se cunoască şi traseul într-acolo. Cine nu cunoaşte ţinta, nu poate stabili traseul. Dar cine nu ştie traseul niciodată nu va ajunge la ţinta sa. Articolele anterioare au fost importante pentru a cunoaşte ţinta finală a procesului de maturizare. Dar citirea unor astfel de articole poate fi şi foarte deprimantă şi descurajatoare. Cine a ajuns la defileul unui munte şi de acolo poate privi masivul muntos, poate fi foarte descurajat când vede cât de departe este încă ţinta călătoriei lui. Însă ţinta articolelor anterioare nu a fost nicidecum descurajatoare, ci dimpotrivă. Am spune mai degrabă, că aceste articole au vrut să prezinte o ţintă finală, care este aşa de atrăgătoare, că credinciosul nu vrea nimic altceva decât să ajungă la ea.

A vedea înseamnă a urma

Cât de deseori s-ar descurajat Avraam pe drumul credinţei sale, dacă la începutul acestuia nu ar fi văzut pe »Dumnezeul slavei« (Faptele apostolilor 7.2)? Fiecare pas pe drumul credinţei sale era greu, dar fiecare pas era şi un pas mai aproape de slava pe care el a văzut-o la început. Acelaşi lucru găsim şi la apostolul Pavel. La începutul drumului său de credinţă a văzut slava lui Hristos (Faptele apostolilor 22.17,18; 26.13,16; 1 Corinteni 9.1), şi aceasta era aşa de măreaţă, că mai târziu el a scris despre ea: »dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Mai mult decât atât, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie, ca să câştig pe Hristos … ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui … alerg înainte căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos … dar una fac: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus« (Filipeni 3.7-14). Slava, pe care Pavel a văzut-o la început, era marea ţintă spre care se arunca în toată viaţa sa: »ca să câştig pe Hristos«; »ca să-L cunosc pe El«; »alerg înainte, căutând să-l apuc«; »alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus«.

Un motiv, pentru care unii creştini nu vor să crească, este acela, că ei „au văzut” puţin sau nu au văzut nimic din această slavă. Ei socotesc ce ar putea eventual să-i coste creşterea, şi deoarece ştiu puţin despre avantajele imense, cheltuielile sunt prea mari pentru ei. Şi de aceea ei nu cresc, cu atât mai mult cu cât „sunt siguri că totuşi vor ajunge în cer”. Tânărul bogat nu a vrut să-L urmeze pe Domnul, deoarece preţul a fost literalmente prea mare pentru el (Luca 18.18-26), şi aceasta a fost din cauză că el a văzut într-adevăr ceva din Isus – căci altfel nu ar fi venit la El, şi nu L-ar fi întrebat de drumul pe care el în realitate ar fi trebuit să-l cunoască -, dar el nu a văzut destul. Uimitor este că acelaşi lucru pare să fie valabil şi pentru Petru imediat după aceea; şi el calculează preţul şi constată că pe partea creditului este prea puţin în comparaţie cu cheltuielile avute (Luca 18.28-30). În chip ciudat pare că Domnul după aceea mai aşează ceva deasupra, spunând unde conduce mersul pe urmele Lui: este drumul prigoanelor, suferinţelor şi răstignirii (Luca 18.31-34)! Ce avea nevoie nu numai tânărul bogat, ci şi ucenicii aveau nevoie devine clar în evenimentul care are loc imediat după aceea: ochii lor trebuiau deschişi (Luca 18.35-43). Orbul din Ierihon şi-a căpătat vederea, şi imediat după aceea citim: »a mers după Isus, slăvind pe Dumnezeu« (Luca 18.43). Imediat după aceea urmează iarăşi o întâmplare legată de „vedere”: Zacheu s-a ascuns într-un pom, şi »căuta să vadă care era Isus« (Luca 19.3). Totul se învârte în jurul „vederii”. Cine o dată a văzut cu adevărat cine este Isus, renunţă la totul pentru El. De aceea Zacheu spune: »Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor; şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit« (Luca 19.8).

Diferenţa dintre ucenici în Luca 18 şi Pavel în Filipeni 3 este că Pavel stă „după” lucrarea înfăptuită la cruce. Evanghelia după Marcu 10.32 spune despre ucenici: »Ei erau pe drum, suindu-se la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ei erau uimiţi şi plini de teamă, urmându-L.« Dar în Filipeni 3 Pavel nu este nicidecum fricos să-L urmeze pe Isus, da, el era chiar gata să fie asemenea Lui în moartea Sa! Cum se poate aşa ceva? Prin aceea că Pavel ştie, ce ucenicii în Marcu 10 nu ştiau: învierea şi glorificarea lui Hristos! Pavel a văzut personal pe Domnul înviat şi glorificat. Începând din acest moment el vrea să crească spre El, oricât l-ar putea costa, chiar şi până la moarte. Căci Pavel ştie, că în cele din urmă toate acestea îl vor face să ajungă la Hristos Cel glorificat. Cine a văzut ceva din Hristos Cel glorificat nu este mulţumit numai să-L vadă cândva în glorie. Nu, El vrea deja acum să cunoască mai bine pe acest Hristos, să-L urmeze, să-I slujească şi să-L glorifice, să se asemene cu El, să simtă cu El şi să prezinte Chipul Său în lumea aceasta.

A creşte

„Să devii tot mai mult asemenea lui Hristos” este acelaşi lucru cu „a creşte spiritual”. Ne-am întâlnit de mai multe ori cu acest cuvânt „a creşte”, ca în Efeseni 4.15 şi versetele următoare şi 2 Petru 3.18. În ambele texte Hristos este clar modelul şi ţinta finală a creşterii. Literalmente cuvântul grecesc pentru „a creşte” înseamnă „a se mări, a se înmulţi”. Un copil, care creşte, se măreşte în mărimea corpului. Un creştin, care creşte, se măreşte în cunoaşterea spirituală, în roada Duhului, în capacitatea de diferenţiere, în capacitatea de a purta responsabilitate, în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, şi aşa mai departe. Dar înainte de toate: Hristos „se înmulţeşte” în el. Hristos devine tot mai mult vizibil în el. Sau aşa cum Pavel îşi doreşte aşa de frumos cu privire la galateni: »Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi« (Galateni 4.19).

Pavel foloseşte aici o schimbare remarcabilă în vorbirea simbolică. În prima parte a frazei sunt galatenii, care trebuie să fie „născuţi” din nou prin apostol, dar în partea a doua este Hristos, care trebuie să ia chip în (sau între, în mijlocul) galateni. Pavel nu foloseşte aici cuvântul „a naşte”, ci „să ia chip”; acest cuvânt se referă însă la dezvoltarea embrionului în bebi în corpul mamei. Luat în sens riguros, sunt deci galatenii, prin care în cele din urmă Hristos „se va naşte”, însă Pavel este cel care pentru aceasta are durerile naşterii! »Hristos să ia chip« în (sau printre) galateni înseamnă că galatenii încep să arate chipul lui Hristos (compară cu Coloseni 3.10). „Hristos ia chip în noi” înseamnă realmente: „Noi primim chipul lui Hristos.”

Devin iarăşi puţin tehnic, dar se merită. În Romani 8.29 (»pe aceştia i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său«) cuvântul „asemenea” (în limba greacă: symmorphos) este înrudit cu „să ia chip” (morphousthai) din Galateni 4.19. Este intenţia lui Dumnezeu, ca credincioşii să aibă acelaşi „chip” sau „formă esenţială” (morphè) ca Isus Hristos; desigur, nu în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa, ci în ceea ce priveşte umanitatea Sa. Filipeni 2.6-7 spune: El avea »chipul lui Dumnezeu« şi a luat »chipul unui rob« (sau sclav). Practic aceasta înseamnă că: »Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.« (2 Corinteni 3.18). Aici expresia »suntem transformaţi« (metamorphoumetha) înseamnă literalmente „a schimba în înfăţişare” (morphè).

Prin faptul că au acceptat minciuna, galatenii erau ameninţaţi să piardă pe Hristos (compară cu Galateni 5.2,4). Hristos S-a născut pentru ei sub Lege (Galateni 4.4) şi S-a dat pe Sine pentru ei (Galateni 1.4; 2.20), ca să-i elibereze din sclavia lumii, a păcatului, a Legii, a morţii şi de spiritul timpului. Toate acestea ameninţau, în ceea ce priveşte pe galateni, să fi fost în zadar, prin aceea că ei stăteau în pericol să se pună sub Lege. Dacă Hristos trebuia din nou să ia chip în ei, aceasta ar însemna ca Evanghelia despre Hristos trebuia să câştige din nou influenţă asupra lor şi El Însuşi îi va elibera din nou din cursele legalităţii. Problemele noastre sunt probabil cu totul altele decât cele ale galatenilor. Dar aceasta nu schimbă nimic în faptul că Hristos vrea şi trebuie să ia „chip” în fiecare din noi. Acesta este nucleul creşterii spirituale.

Cineva ar fi întrebat odată pe renumitul sculptor Michelangelo cum reuşeşte dintr-un bloc de marmură să facă ceva aşa de măreţ, cum ar fi să sculpteze un cal. La aceasta el a dat răspunsul frumos: „O, aceasta este foarte simplu; când încep să lucrez la un astfel de bloc de marmură, dau la o parte tot ce nu este cal.” M-a impresionat ce ilustrare frumoasă este aceasta pentru adevărul biblic, că Hristos trebuie să ia „formă” în credincioşi. Ca să obţină aceasta, Dumnezeu îndepărtează din viaţa noastră „simplu” tot ce „nu este Hristos”.

Sunt şi alte texte în care se întâlneşte expresia „creştere”. Unul din ele îl amintim pe scurt, deoarece de fapt el este un loc paralel la Efeseni 4.15 şi versetele următoare, şi anume Coloseni 2.19: »… ţinându-ne strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu.« Un alt text din epistola către Coloseni cere mai multă atenţie: »De aceea şi noi … nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« (Coloseni 1.9-10). Partea secundară de propoziţie »aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu« conţine două participii. Aceste două participii constituie într-un anumit sens un rezumat al însuşirilor bune, pe care Pavel le enumeră mai înainte: »să vă umpleţi de cunoştinţa deplină a voii Lui în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru«.

Să umbli într-un chip vrednic de Domnul – despre aceasta este vorba. Acesta este rezultatul final al creşterii spirituale. Să umbli în aşa fel, ca El să poată avea plăcere de această umblare. Să umbli motivat de cunoaşterea voii Sale, aceasta înseamnă, de ceea ce El aşteaptă de la noi. Să umbli în orice fel de înţelepciune şi pricepere (sau, înţelegere) duhovnicească, adică să ai »gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Pavel se ruga ca aceasta să se împlinească cu privire la coloseni. El se arată conştient că aducerea unui astfel de rod este posibil numai »cu tăria slavei Lui (a lui Dumnezeu)«. Dar în timp ce el scrie aceste lucruri colosenilor, el pune totodată acest ţel de urmat în responsabilitatea lor. Fără o cunoaştere a propriei responsabilităţi, dar şi a dependenţei de Dumnezeu, nu este posibilă nici o creştere adevărată. Se merită să remarcăm că Pavel nu foloseşte aici vorbirea simbolică, că noi vom fi „purtaţi” de Dumnezeu – cu toate că şi aceasta este adevărat -, ci că noi trebuie să umblăm. Pentru aceasta trebuie noi înşine să punem un picior înaintea celuilalt. Toată puterea pentru aceasta vine de sus, desigur; dar noi trebuie să umblăm. Într-un anumit sens Dumnezeu dă la iveală rodul în noi, dar privit din punctul de vedere al responsabilităţii noastre noi trebuie să aducem rod. Dumnezeu ne revelează voia Sa, cum noi trebuie să acţionăm şi să umblăm, şi El dă naştere în noi la voinţa şi energia care fac posibilă această acţionare şi această umblare (Filipeni 2.13). Dar noi trebuie să acţionăm, noi trebuie să umblăm. Şi cine nu vrea aceasta este şi rămâne un creştin, însă unul care rămâne bebi din punct de vedere spiritual. Aceasta nu este nici spre binecuvântarea lui şi nici spre onoarea lui Dumnezeu.

Versete călăuzitoare: 2 Timotei 3.17; 2 Corinteni 13.11; Efeseni 4.12; Evrei 13.20; 1 Petru 5.10

Ce înseamnă „desăvârşit”

În Noul Testament este un cuvânt grecesc, care uneori este tradus cu „desăvârşit” sau „îndeplinit” şi în acest sens deseori are înţelesul de „matur”. Este vorba de verbul katartizo, care înseamnă „a aduce în ordine, a aranja, a pregăti”. Este derivat de la cuvântul artios, care în 2 Timotei 3.17 este tradus cu „desăvârşit”: »… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună«, la care însă cuvântul „pregătit” este derivat de la un cuvânt înrudit: exartizo. Sunt diferite texte în care se întâlnesc forme de la katartizo, care sunt traduse cu „a face desăvârşit” sau „desăvârşit/îndeplinit”, în care este inclus gândul la maturitatea spirituală. Pentru a fi complet numim textele cele mai importante.

În Luca 6.40 Domnul Isus spune: »Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său.« – „desăvârşit” înseamnă aici: „adus în ordine”, „echipat suficient”. Aceasta este o stare, care este rezultatul creşterii spirituale. Ucenicul, care este matur spiritual, este un chip concret al învăţătorului său.

Ceva asemănător găsim în evanghelia după Matei 10.25: »Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui.« Deci şi aici ţelul final al maturizării spirituale este să devii asemenea cu modelul lui Hristos.

În 2 Corinteni 13.11 apostolul Pavel ţinteşte spre ceva asemănător: »Încolo, fraţilor, fiţi sănătoşi, desăvârşiţi-vă, încurajaţi-vă, fiţi cu un gând, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi.« Şi aici este gândul cu privire la un credincios care stă foarte „corect”, a cărui stare spirituală este „în ordine”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu. Şi aici ea se exprimă în lucruri foarte practice: radierea de bucurie şi mângâiere (încurajare), păstrarea unităţii, să menţii pacea cu alţii. Semne caracteristice tipice maturităţii spirituale! Şi aceasta în lumina ultimului verset din 2 Corinteni: »Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!« (2 Corinteni 13.13).

O altă afirmaţie a apostolului Pavel am discutat-o deja detaliat, şi anume aceea din Efeseni 4. Am citat din acest loc deja versetul 12, unde avem ţelul darurilor, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale: »pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos«. Acest cuvânt »desăvârşire« este înrudit cu katartismos. Pavel vrea deci să spună aici, că darurile sunt orientate spre a aduce pe sfinţi în ordine, să-i organizeze, să-i aducă acolo unde ei trebuie să fie, să-i „manevreze” în spre starea corectă. Cuvintele cheie pentru aceasta sunt »zidire« (Efeseni 4.12), »ajunge la« (Efeseni 4.13), »să creştem« (Efeseni 4.15). Această secţiune arată cel mai clar, că katartizo, „a desăvârşi” are acelaşi ţel ca şi teleios, „desăvârşit”, „crescut”.

Şi epistola către Evrei 13.20,21 ne dă o atenţionare asemănătoare: »Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor, să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.« Şi la Petru găsim acelaşi gând de bază: »Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi« (1 Petru 5.10). Mereu este vorba de „a aduce în starea corectă”, ceea ce este semnul caracteristic al maturităţii.

Rezumat

Ici şi acolo acest articol a devenit destul de „tehnic”. Dar dacă vrem să redăm corect învăţătura Scripturii, nu totdeauna se poate evita aceasta. Dacă cineva are sentimentul să fi pierdut privirea pădurii din cauza arborilor, următorul rezumat va putea probabil să fie de folos lui sau ei.

Am văzut, că la creşterea spirituală este vorba să devenim permanent tot mai asemenea lui Hristos, să arătăm tot mai mult însuşirile Sale în această lume. Aceasta nu are loc de la sine; pentru aceasta este nevoie de un proces de dezvoltare, care iarăşi la rândul lui porneşte de la Hristos. Dar noi înşine trebuie să vrem aceasta! Pentru unii este evident atractiv să rămână numai un bebi. Aceştia sunt creştinii care nu au nici o dorinţă să preia propria responsabilitate; care totdeauna ne povestesc, că „noi trebuie să-i luăm aşa cum sunt”; care totdeauna se agaţă de ABC-ul credinţei, şi aşa mai departe. Hristos pricinuieşte în noi creşterea; dar cine nu vrea să crească, acela rămâne totdeauna un bebi. Un astfel de credincios va ajunge cu certitudine în cer; odată devenit copil al lui Dumnezeu rămâi pentru totdeauna un copil al lui Dumnezeu. Dar ei vor trebui să aibă parte de faptul că Dumnezeu le va prezenta înaintea scaunului Său de judecată (Romani 14.10; 2 Corinteni 5.10) „etapele construirii”, „planul de construcţie”, pe care El l-a întocmit pentru viaţa lor. Acest plan nu este altul decât chipul Fiului Său, pentru care El i-a ales înainte de întemeierea lumii. Pe parcursul întregii lor vieţi de creştini aici pe pământ Dumnezeu le-a stat la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor, ca să realizeze acest plan în viaţa lor. Apoi este deosebit de trist, dacă un credincios nu s-a conformat acestui plan! Aceasta este o pagubă nu numai prin faptul că el nu va primi nici o răsplată, ci înainte de toate este deosebit de trist, căci aceasta înseamnă că în viaţa acestui credincios Dumnezeu nu a primit onoarea care I se cuvine. Un creştin matur nu este un creştin care nu mai păcătuieşte. Şi credincioşii maturi au încă în ei înşişi carnea păcătoasă, şi dacă ei nu sunt vigilenţi cad iarăşi în faptele cărnii. Dar aceasta nu mai este tonul predominant al vieţii lor. Nu păcatul constituie semnul caracteristic esenţial al vieţii lor, ci chipul lui Hristos.

Semnele caracteristice ale unui creştin matur

Vrem să rezumăm cele spuse în şapte însuşiri ale unui creştin matur:

1. Umplut cu Hristos. Credincioşii maturi sunt plini de Domnul Isus şi nu de ei înşişi şi darurile lor. Ei nu se laudă cu ei înşişi sau cu aptitudinile lor, ci cu gloria lui Hristos.
2. Nu este influenţabil de ceea ce este în afara lui Hristos. Creştinii maturi realmente nu sunt deschişi pentru învăţăturile false fundamentale. Ei se pot pierde desigur în tot felul de particularităţi; căci altfel creştinii maturi nu ar avea păreri/înţelegeri aşa de diferite în puncte secundare. Dar ei pot deosebi foarte bine glasul Păstorului cel bun (Ioan 10.3-5,16,27), deoarece ei L-au cunoscut mai bine. Creştinul matur este stabil şi nu se mai lasă antrenat de curente greşite.
3. O capacitate de diferenţiere bună. Creştinii maturi au »experienţă în cuvântul dreptăţii«; ei, »prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.12,13). Ei cunosc calea poruncilor lui Dumnezeu, adevăratul drum al ascultării, drumul voii lui Dumnezeu.
4. Nu este legalist. Creştinii maturi trăiesc într-adevăr sever şi conştiincioşi cu ei înşişi, dar ei nu sunt legalişti. Nu poruncile sunt pentru ei lucrul cel mai important – ca să nu mai vorbim de porunci pornite de la ei înşişi -, ci Cel ce porunceşte. Ei Îl iubesc aşa de mult, că dorinţa Lui este poruncă pentru ei; dar niciodată nu impun altora părerea lor despre dorinţele Domnului.
5. O bună cunoaştere a Domnului. Creştinii maturi cunosc bunătatea şi scumpătatea lui Hristos (1 Petru 2.3-7) şi spre aceasta îşi îndreaptă energiile lor cele mai de preţ. Ei au văzut aşa de multe din gloria Sa, că El înseamnă totul pentru ei, chiar şi în viaţa lor practică.
6. Nu mai sunt sensibili faţă de carne (fire). Creştinii maturi pot într-adevăr încă să mai cadă în faptele cărnii, dar aceasta este excepţie. Cine iubeşte cu înflăcărare pe Hristos, de fapt nu mai poate fi invidios pe un credincios de seama lui; el se îndepărtează de duhul de ceartă şi de partidă; el poate privi o femeie frumoasă şi poate admira frumuseţea ei, fără s-o poftească; el nu se mai lasă stăpânit de nici o avere pământească – ca să nu mai vorbim de lucrurile lumeşti. Acestea sunt însuşiri ale omului din cer: un astfel de credincios este prietenos, blând, răbdător şi caută lucrurile care sunt sus.
7. Are o gândire înnoită. Creştinii maturi au dezvoltat un model de gândire absolut nou, care se deosebeşte esenţial de felul de gândire al lumii (Romani 12.2). Nu contează despre ce teme tocmai se vorbeşte; ei nu vorbesc despre ele aşa cum vorbesc vecinii şi colegii lor despre ele, ci cu totul altfel: din punctul de vedere al lui Hristos (Efeseni 4.20): »Dar voi nu L-aţi cunoscut astfel pe Hristos«.

Doresc cu plăcere să rezum acestea cu cuvintele din epistola lui Iacov 3.13-18: »Cine dintre voi este înţelept şi înţelegător? Să-şi arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii. Dar dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, sufletească, demonică. Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău. Dar înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada dreptăţii este semănată în pace pentru cei care fac pace.«

Ce spui tu deci la sfârşitul acestui articol? Vei pune descurajat articolul deoparte, deoarece gândeşti: niciodată nu voi realiza aceasta? Tu ai dreptate: din tine însuţi niciodată nu vei obţine aceasta. Numai Hristos Însuşi poate da naştere prin Duhul Sfânt la această creştere. Dar la aceasta mai aparţin două remarci. Mai întâi tu trebuie să ţii minte, că Domnul nici nu vrea altceva în viaţa ta! El stă la dispoziţie cu toate sursele Sale de ajutor şi de hrană, ca dintr-un bebi să facă un om matur. În al doilea rând să ţii minte, că şi tu însuţi trebuie să vrei. Noi trebuie să vrem să creştem. Să nu spui acum, că tu din tine însuţi nu poţi să vrei! În epistola către Filipeni capitolul 2 versetul 12 şi următoarele se spune, tradus liber, că Dumnezeu dăruieşte voinţa şi energia ca să poată lucra la propria ta mântuire. De aceea nu te ascunde sub acest pretext, ci la sfârșitul acestui articol spune simplu Fiului lui Dumnezeu: „Doresc cu plăcere să cresc, Doamne Isuse, ajută-mă în slăbiciunea mea! Dăruieşte-mi voinţa şi energia, ca să cresc, căci doresc cu plăcere să devin tot mai mult asemenea Ţie.”

Introducere

Mergem în acest al doilea articol despre creşterea spirituală la cele mai clare două locuri din Scriptură care vorbesc despre maturitatea spirituală, şi anume Efeseni 4.11-16 şi Evrei 5.12-14. Primul text spune că Hristos a dat daruri Adunării Sale, »pentru desăvârşirea sfinţilor …; până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, aruncaţi şi duşi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură, … ci … să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, … îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.« Aflăm aici despre un număr mare de lucruri deosebit de importante cu privire la creşterea spirituală.

Patru puncte, pentru a creşte spiritual

1. În primul rând învăţăm, că Hristos a pus la dispoziţie anumite mijloace, ca să dea naştere la creşterea noastră spirituală. Acestea sunt apostolii, prorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii, care au fost daţi ca să „desăvârşească” pe sfinţi, aceasta înseamnă să-i facă să crească (aici nu stă cuvântul teleios, ci un alt cuvânt, pe care îl vom discuta mai târziu).
2. În al doilea rând învăţăm aici care este semnul specific „copiilor” sau al „copiilor mici”: ei nu au încă capacitatea de discernământ. Exact cum copiii mici fac literalmente uneori, ca „piticii” spiritual merg uşor cu „oameni străini”. Ei aleargă nestingheriţi după cele mai stranii învăţături false. De aceea ei trebuie educaţi, ca să poată deosebi adevărul de minciună.
3. În al treilea rând învăţăm aici că creşterea spirituală nu este o chestiune pur individuală, ci ea conţine şi un aspect comun: noi trebuie să creştem împreună spre Capul trupului, spre Hristos, care dă naştere la creştere, nu numai a fiecărui credincios în parte, ci şi a trupului ca întreg.
4. În al patrulea rând învăţăm aici – şi aceasta este cel mai important – în ce direcţie trebuie noi să creştem: Hristos este marele ţel final. Aceasta este formulat aici foarte detaliat: »la statura de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. În unele camere de copii este o „riglă de măsură” prinsă de perete, cu care copiii se pot măsura să vadă cum progresează creşterea lor. Tot aşa şi apostolul Pavel arată aici o „riglă”, un „Etalon”, ca „să ne măsurăm” cu El creşterea noastră spirituală. Aceasta este „măsura” deplină, la care noi trebuie să ajungem prin creştere: »măsura staturii plinătăţii lui Hristos«. „Omul matur”, despre care este vorba aici, este într-adevăr „matur”, dacă el a ajuns la această măsură. Cum este vorba aici „literalmente” de creştere, se arată din cuvintele „creşterea deplină”. În alte locuri din Scriptură se foloseşte cuvântul grecesc corespunzător care arată lungimea vieţii cuiva, sau lungimea trupului cuiva (Luca 19.3).

   Cât de importantă este această măsură! Aici se confirmă clar ce am văzut într-un alt articol în legătură cu alegerea. Dumnezeu ne-a hotărât să ne asemănăm cu Fiul Său. Şi acum găsim, ca să zicem aşa, că noi suntem maturi abia atunci când ne asemănăm cu Hristos! Noi trebuie »să creştem până la Cel care este Capul, Hristos« (Efeseni 4.15). Fiecare mădular al trupului lui Hristos trebuie să arate tot mai mult trăsăturile de caracter al Capului acestui trup. Pentru aceasta noi nu suntem scutiţi de responsabilitate. Este trupul care »îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste« – însă trupul face aceasta »din El« (Efeseni 4.16)! Noi trebuie să luăm asupra noastră responsabilitatea de a creşte; dar El este Acela care ne dăruieşte pentru aceasta puterea Sa şi călăuzirea Sa. El dă darurile, care slujesc spre creşterea noastră (Efeseni 4.11-16), El este izvorul, din care are loc creşterea, şi El este şi ţelul final, spre care se îndreaptă creşterea noastră. De la început şi până la sfârşit totul se învârte în jurul Lui; şi creşterea noastră este terminată, atunci când El este realmente totul pentru noi şi totul în noi. Acesta este omul nou, spunem noi: Hristos totul şi în toţi (Coloseni 3.11).

De la ABC la XYZ

Probabil ultimul text, în care găsim noţiunea „matur”, pare să ne îndepărteze de Hristos; cel puţin Numele Lui nu este numit în el. Dar vom vedea imediat, că şi aici este vorba de El. Găsim textul în Evrei 5.12-14: »Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Căci oricine are parte numai de lapte, este neobişnuit cu cuvântul despre dreptate, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii maturi, pentru aceia ale căror simţuri s-au deprins, prin exerciţiu, să deosebească binele şi răul.«

Tocmai mai înainte scriitorul epistolei către Evrei a vorbit despre Fiul lui Dumnezeu, şi despre drumul greu, pe care El a trebuit să meargă, ca să ajungă la confirmarea funcţiei Sale de Mare Preot. Direct înaintea textului nostru Hristos este descris ca »numit de Dumnezeu Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.”« (Evrei 5.10). După aceea textul continuă: »În privinţa aceasta avem multe de zis şi lucruri grele de lămurit, fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit« (Evrei 5.11). Tema referitoare la Hristos ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec este „grea”, nu pentru că ea este aşa de complicată, ci pentru că pentru aceasta trebuie să se aibă gândirea spirituală corespunzătoare! Dacă inima nu este caldă pentru Domnul Isus, atunci creştinul se plânge repede, că „totul este aşa de greu” – dar, spune scriitorul, aceasta este grea »fiindcă v-aţi făcut greoi la auzit«.

El are de spus lucruri mari despre Hristos ca adevăratul Melhisedec. Aceasta urmează mai târziu în Evrei 7.1-3, cu fraza concluzionară: »Vedeţi bine cât de mare a fost el« (Evrei 7.4). Creştinii maturizaţi spiritual au o inimă, care este aşa de plină de El, că la o descriere aşa de minunată, de fapt o descriere a lui Hristos Însuşi, de la sine vibrezi împreună. Dar deoarece evreii nu erau maturizaţi spiritual urmează o intercalare lungă de la Evrei 5.11 şi până la sfârşitul capitolului 6 (Evrei 6). Acolo auzim, din ce cauză evreii nu erau încă maturi pentru această învăţătură. Ei erau întorşi la Dumnezeu de mult timp, aşa că ei înşişi ar fi trebuit să fie învăţători ai acestor adevăruri. Dar nu, ei au rămas prunci. Aici nu este vorba de o curată cunoaştere intelectuală a adevărului, ci de o cunoaştere foarte practică. Aceasta este o cunoaştere care permite credinciosului »să deosebească binele şi răul« (Evrei 5.14). Adevărata cunoaştere despre Hristos este cunoaştere „matură”, care permite credinciosului să meargă pe drumul ascultării, drumul care este spre onoarea lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

Care era problema evreilor? Ei aveau o mulţime de probleme, dar problema, care stă aici pe prim plan, este, că ei s-au oprit »la cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu« (Evrei 5.12). La aceasta revine scriitorul mai târziu: »De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică« (Evrei 6.1,2). Cu toate că împrejurările lor de viaţă sunt cu totul altele decât la aceşti evrei, şi astăzi sunt încă mulţi creştini care niciodată nu ajung mai departe de ABC-ul credinţei creştine. În unele cercuri se vorbeşte aproape neîntrerupt exclusiv despre lucrurile elementare. Dau câteva exemple, cu toate că aceasta este totdeauna riscant; de aceea le amintesc cu adăugarea categorică „nu vreau să deranjez pe nimeni”. Oamenii se întorc la Dumnezeu, prin aceea că ascultă Evanghelia, dar după aceea rămân într-o biserică în care în fiecare duminică se vesteşte numai această Evanghelie păcătoşilor, aşa că ei niciodată nu înaintează. Alţii aud duminică după duminică despre necesitatea botezului cu Duhul Sfânt şi prin aceasta primesc sentimentul că viaţa de creştin nu merge mai departe de vorbirea în limbi şi de binecuvântarea-Toronto. Despre o altă creştere spirituală nu este vorba. Alţii sunt confruntaţi aproape în fiecare duminică cu Legea, „s-o împlinească ca semn de mulţumire”, şi gândesc că viaţa de creştin constă în principal din acest „tu nu ai voie să …”. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii gândesc, că viaţa de creştin constă în principal din lucruri ca „nici un televizor, nici pantaloni pentru femei, nici lucru duminica” (ia seama la acest întreit „nici”). Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc mereu despre „bucuria legământului”, dar pot povesti puţin despre relaţia lor personală cu Domnul Isus. Nu este de mirare, că ei nu cresc. Alţii vorbesc permanent despre „punerea deoparte” şi „curăţie”, dar se arată puţină bucurie din relaţia trăită cu Domnul. Nu este de mirare că rămân prunci.

Te rog să observi: în sine însăşi unele din aceste lucruri sunt foarte importante. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Ce este enumerat în Evrei 6.1,2, sunt în sine însăşi toate lucruri foarte importante. Este vorba de faptul că unii creştini niciodată nu merg mai departe. Ei se împotmolesc în acest ABC al credinţei. Se vede aceasta şi din faptul că ei supraveghează şi apără aceste lucruri cu o gelozie şi dor de luptă remarcabilă – însuşiri pe care apostolul Pavel le numeşte în 1 Corinteni 3.1-3 ca semne caracteristice ale lipsei de maturitate. Cu cât credincioşii cunosc mai puţin bucuriile care au devenit partea celor maturi spiritual, cu atât se agaţă mai mult de acest ABC, care este aşa de caracteristic pruncilor. Pentru aceasta ei merg prin foc şi apă. Dar ei nu cresc. Dacă ar creşte spiritual, cu siguranţă vor considera în continuare acest ABC ca fiind important, dar în aspectul general al vieţii creştine i-ar acorda un rol secundar. Pentru unii este aproape o fărădelege să spui aşa ceva, aşa de important sunt proprii lor şiboleţi. Dar când creştinii se maturizează, atunci încep să înţeleagă că nu există nimic în afară de »harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei« (2 Petru 3.18). Despre „părinţi”, aceştia sunt cei maturi spiritual, Ioan numeşte numai o caracteristică, şi aceasta este, că ei Îl cunosc pe Cel ce este de la început (1 Ioan 2.13 şi versetele următoare). Aceasta este totul!

Dar cu aceasta s-a spus totul. Aceia, pentru care Hristos este totul, nu dispreţuiesc ABC-ul; dar ei îl privesc exact aşa ce este: ca ABC şi nu mai mult. În viaţa mea am primit multe scrisori de la creştini care îngrozitor îşi sparg capul din cauza unui lucru mărunt. Unii par să se preocupe toată viaţa lor cu problema, dacă Hristos a murit miercuri, joi sau vineri. Alţi fac o temă de importanţă vitală din faptul că pâinea la Masa Domnului trebuie neapărat să fie fără drojdie şi „vinul” trebuie neapărat să fie nefermentat. Alţii se necăjesc de caracterele „oculte”, de exemplu istoria-Narnia sau de homeopatie. Alţii sunt în mod deosebit „împotriva” a ceva: împotriva bazinelor de înot mixte, împotriva sportului practicat duminica (sub orice formă ar fi el), împotriva vaccinului, împotriva dialogului bisericesc, împotriva lucrării cu tinerii, şi aşa mai departe. Însă eu mă tem că toate aceste eforturi sunt deseori numai un semn al sărăciei spirituale.

Maturitatea spirituală

În ce direcţie merge creşterea spirituală? Care este ţelul final al maturizării? Pentru aceasta vrem să privim cuvântul „a creşte” în Noul Testament. El este traducerea cuvântului grecesc teleios, care se traduce deseori şi prin „desăvârşit”. Cuvântul este derivat de la un verb, care printre altele înseamnă: „a termina”, „a duce la sfârşit”, „a duce la ţintă”. Cine este „matur” sau „desăvârşit”, acela a ajuns la o anumită ţintă (în greacă: telos). Ţelul nu trebuie ca întotdeauna să fie în corelaţie cu creşterea spirituală; realmente cuvântul teleios se foloseşte pentru trei lucruri diferite, şi numai unul din ele este creşterea spirituală. De aceea ne vom ocupa mai întâi cu celelalte două înţelesuri.

În epistola către Evrei 10.14 citim: »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi«. Acest verset stă în opoziţie cu Evrei 9.9, unde este vorba de »daruri şi jertfe de tăiere«, »care nu sunt în stare să facă desăvârşită conştiinţa celui care se închină«, şi în Evrei 10.1, unde se spune despre Lege, că »nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei care se apropie«. Aceasta este o formă de „desăvârşire” care nu are nimic a face cu creşterea spirituală. Dimpotrivă: în momentul când cineva vine la credinţă, el este deja „desăvârşit” în sensul că păcatele lui au fost iertate o dată pentru totdeauna, el niciodată nu va merge la judecată, căci judecata a fost purtată de Hristos. Credinciosul a devenit un copil al lui Dumnezeu, începând din prima clipă a vieţii lui de credinţă a fost făcut corespunzător pentru cer (compară cu Coloseni 1.12). Chiar dacă el ar rămâne toată viaţa un copilaş în credinţă, aceasta ar fi desigur regretabil, dar dacă el este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, cu toate acestea el este mântuit pentru veşnicie. Aceasta este deci o desăvârşire căreia nu-i mai trebuie adăugat nimic. Cine este născut din nou, este nemijlocit corespunzător pentru cer.

Acesta este primul înţeles al cuvântului teleios. Trecem peste înţelesul al doilea şi ne ocupăm cu înţelesul al treilea. Acesta este „desăvârşirea” pe care noi o vom obţine abia atunci când vom fi la Hristos în glorie. Despre aceasta apostolul Pavel spune: »Nu că deja am şi obţinut sau că am şi fost făcut deja desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, … alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.« Dar el spune imediat după aceea: »Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă« (Filipeni 3.12-15). Aici el foloseşte cuvântul teleios în câteva versete cu două înţelesuri diferite: în primul rând cu sensul de desăvârşire, pe care noi o vom obţine abia atunci când am ajuns la »ţinta chemării cereşti a lui Dumnezeu«, atunci însă în sensul de matur spiritual! Primul înţeles din cele două nu se întâlneşte aşa de des în Noul Testament. Desigur mai găsim în Evrei 11.40 şi Evrei 12.23 noţiunea de „desăvârşire”, dar acolo pare să îndrepte atenţia spre înviere. Acest înţeles al noţiunii „desăvârşit” nu este greu de înţeles. Noi vom fi realmente desăvârşiţi abia atunci când vom fi în fericirea veşnică. Atunci nu vom mai avea carnea (firea pământească) în noi, care aici pe pământ poate mereu să ne facă să păcătuim. Atunci vom poseda şi trupul de înviere desăvârşit şi de aceea vom fi eliberaţi de toate necazurile pricinuite de dureri şi de îmbătrânire.

În total găsim deci trei înţelesuri ale noţiunii „desăvârşit”. Mai întâi, noi suntem desăvârşiţi, aceasta înseamnă eliberaţi de păcate şi corespunzători pentru cer începând din clipa întoarcerii noastre la Dumnezeu. În al doilea rând – şi aceasta ne interesează pe noi acum – „desăvârşit” înseamnă şi ţelul final al creşterii noastre spirituale. În al treilea rând noi vom fi desăvârşiţi în cer, aceasta înseamnă eliberaţi de natura noastră veche şi de trupul muritor. Dacă teleios are acest înţeles, atunci noi îl putem reda şi prin cuvântul „matur”.

Fiţi desăvârşiţi

Vrem acum să vedem mai întâi cinci locuri din Scriptură, unde cuvântul teleios stă cei drept în legătură cu „a fi matur”, dar unde mesajul creşterii spirituale stă mai puţin în prim plan. În alte texte aceasta este mult mai clar; le vom studia după aceea. Primul din aceste texte este în evanghelia după Matei 5.48: »Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.« Aceasta este o însărcinarea a Domnului Isus dată ucenicilor Săi. Când este vorba de celelalte două înţelesuri ale cuvântului teleios, atunci niciodată nu poate fi vorba de o însărcinare. Pe de o parte fiecare născut din nou este deja „desăvârşit” în sensul că este „potrivit pentru cer”; pentru aceasta nu mai este nevoie să-i ceri ceva. Pe de altă parte cel născut din nou nu va deveni niciodată „desăvârşit” pe pământ în sensul „eliberat de natura păcătoasă şi de trupul muritor”; deci nici aceasta nu i se poate cere. Nu, este numai un înţeles al cuvântului teleios, care conţine o însărcinare: „Fiţi maturi spiritual!” Tatăl nostru ceresc este desăvârşit în Fiinţa Lui. Această Fiinţă desăvârşită trebuie reflectată în viaţa ucenicilor. Aceasta nu are loc de la sine, căci altfel nu ar mai fi necesar să se ceară aceasta de la ucenic. Nu, el trebuie realmente să năzuiască să reflecte acest tablou al lui Dumnezeu. El trebuie să devină „desăvârşit” în sensul de „matur”, şi de aceea el trebuie să alerge după creşterea spirituală.

Domnul Isus a spus tânărului bogat: »Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă« (Matei 19.21). Realmente acest tânăr nu era încă născut din nou, aşa trebuie să presupunem. Însă Domnul face aluzie faţă de el cu privire la ce înseamnă adevărata ucenicie.

Adevărata slujire lui Dumnezeu nu este numai respectarea (exterioară) a unui număr de porunci (Matei 19.20). Este vorba de desăvârşire, aceasta este dăruirea pe deplin, cu adevărat desăvârşită, lui Dumnezeu şi Hristosului Său, din inimă înlăuntru, care apoi se manifestă în toate cuvintele noastre şi în toată comportarea noastră. Chiar şi cel întors de curând la Dumnezeu trebuie să înveţe încă multe în privinţa aceasta. Cu privire la aceasta, această ucenicie „desăvârşită” include şi un element al creşterii spirituale. „Ucenic” însemnă „şcolar”.

Apostolul Pavel spune în Galateni 3.3: »Aşa de fără minte sunteţi? După ce aţi început prin Duhul, acum să sfârşiţi (unii traduc: să deveniţi desăvârşiţi) în firea pământească?« Se poate ca aici „a deveni desăvârşit” stă în opoziţie cu „a începe” şi de aceea înseamnă simplu „a sfârşi”. Dar pare mult mai clar, că trebuie să ne gândim la înţelesul mai pregnant „a deveni (a fi făcut) desăvârşit”. Pavel se referă desigur la aceasta în sens ironic, făcând aluzie la învăţătorii falşi, care voiau să-i facă pe galateni să creadă că ei vor cunoaşte un drum „mai desăvârşit” decât acela, pe care Pavel îl propovăduieşte, dacă ei s-ar aşeza sub autoritatea Legii. Cât de mult „mai desăvârşită” ar deveni viaţa de creştin, dacă alături de tot ce este specific creştinesc s-ar adăuga prescripţiile iudaice referitoare la mâncăruri, sărbătorile iudaice bogate, dacă s-ar cunoaşte ritualurile şi ceremoniile iudaice … Aici este deci vorba de un tablou fals al maturităţii spirituale: creştinul iudaic este „mai desăvârşit” decât creştinul influenţat ne-iudaic.

Apostolul Pavel spune în Coloseni 4.12: »Epafras, … vă salută. El … se luptă totdeauna pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu.« Ceva asemănător găsim în epistola lui Iacov 1.4: »Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.« Ca şi în evanghelia după Matei 5.48, şi aici este vorba de dorinţa sau de porunca ca credincioşii să fie „desăvârşiţi”. Aceasta înseamnă deci ca fiind o poruncă, aceea de a fi „spirituali” sau „sfinţi” în sens practic sau să prezinţi imaginea Fiinţei lui Dumnezeu. Toate acestea sunt lucruri care necesită creşterea spirituală. În toate aceste cazuri dorinţa sau misiunea ar putea fi redată prin: „Creşteţi!”, aşa cum este în 2 Petru 3.18: »Creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.« – »Fiţi desăvârşiţi« înseamnă: „Fiţi (sau: deveniţi) maturi”.

Deveniţi maturi

Aceasta ne conduce la locuri din Scriptură în care mesajul creşterii spirituale stă clar pe prim plan. Aşa spune Pavel în 1 Corinteni 14.20: »Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci la răutate fiţi prunci, dar la minte fiţi maturi.« Pavel pune aici pe „maturi” în faţa „copiilor (mici)”. Credincioşii trebuie să se dezobişnuiască să gândească permanent ca şi copiii, aşa cum spune Pavel puţin mai înainte în 1 Corinteni 13.11: »Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.« Acolo trebuie să se ajungă! Când cineva tocmai a venit la credinţă, el este încă un copilaşi, şi nu este rău dacă el se comportă ca un copilaşi în credinţă. Dar aceasta nu poate rămâne aşa. Bebeluşul trebuie să ajungă un copil care se târăşte, copilul care se târăşte să devină un adolescent, adolescentul să devină un tânăr, tânărul să devină matur. Credincioşii nu pot şi nu au voie totdeauna să gândească ca cei întorşi de curând la Dumnezeu; ei trebuie să crească în felul lor de gândire. Apostolul Pavel spune în 1 Corinteni 14 despre aceasta în legătură cu felul în care corintenii foloseau vorbirea în alte limbi. Ei se comportau cu darul în chip pueril, naiv. Pavel spune totodată în privinţa aceasta: gândiţi-vă ce faceţi! Încetaţi să mai gândiţi ca nişte copii! Voi trebuie să fiţi maturi în gândirea voastră!

Deja mai înainte, în 1 Corinteni, Pavel a spus ceva asemănător, şi anume în capitolul 2, versetul 6: »Vestim înţelepciunea printre cei desăvârşiţi« (1 Corinteni 2.6), sau cum se mai poate traduce: „printre cei maturi”. Într-un anumit sens înţelepciunea, despre care el vorbeşte aici şi despre care am vorbit noi mai înainte, este desigur valabilă pentru toţi credincioşii. Dar în practică se stă receptiv faţă de această înţelepciune cu atât mai mult cu cât eşti mai mult maturizat spiritual. Că acesta este evident sensul aici se recunoaşte din 1 Corinteni 3.1-3: »Cât despre mine, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne, ca unor prunci în Hristos. V-am dat să beţi lapte, nu hrană tare, căci nu aţi fost în stare s-o primiţi şi nici acum nu sunteţi în stare, pentru că tot carnali sunteţi.« Pavel consideră ceva rău aici la corinteni, că ei se comportau încă ca nişte copii mici, care nu pot suporta hrana tare. De aceea ei nu erau pe deplin deschişi pentru „înţelepciunea” despre care Pavel vorbeşte aici. Există hrană pentru bebeluşii în credinţă, dar există hrană şi pentru cei maturi spiritual, o hrană faţă de care bebeluşii nu au nici un interes, sau pe care ei nu o pot suporta.

Era desigur marea dorinţă a apostolului, ca credincioşii să crească, pentru ca ei să se poată hrăni cu această hrană mai bună! Hrana are însă a face cu »Domnul slavei« (1 Corinteni 2.7). Un semn al maturităţii spirituale este, că creştinii maturi sunt umpluţi cu Hristos şi prezintă tabloul Lui în lumea aceasta. Ei nu se mai prezintă pe ei înşişi, aşa cum fac cu plăcere creştinii carnali sau aşa cum făceau corintenii, care se făleau cu vorbirea lor în limbi. În orice caz aceasta este un semn al lipsei de maturizare spirituală. Cine este matur este umplut numai de Hristos şi la maturi se vede numai Hristos. În acest sens era orientată lucrarea apostolului Pavel: »… Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl vestim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos.« (Coloseni 1.27,28).

Cu alte cuvinte: apostolul Pavel vestea pe Hristos, nu numai la necredincioşi, ci şi la credincioşi, pentru ca prin aceasta ei să crească în El. Priveşte numai tabloul strălucitor, pe care Pavel îl pictează despre Domnul lui în tot capitolul 1 din epistola către Coloseni! Cât de multă „plăcere” are credinciosul pentru acest tablou? Cât de mulţi creştini se găsesc totuşi care sunt orientaţi numai spre binecuvântările lor pământeşti, spre darurile şi talentele lor, spre activităţile lor proprii pentru Domnul, şi aşa de puţin spre Domnul Însuşi. Aceasta este lipsă de maturitate spirituală. Creştinul maturizat nu se mai orientează spre sine însuşi, ci spre Hristos; aceasta este ceea ce apostolul Pavel în Coloseni 1.1-3 numeşte »carnal« respectiv »spiritual«.

Este deosebit de important să-ţi fie clar, că nu tu poţi alege biserica. Dumnezeu a ales locul spiritual. Şi tu nu găseşti locul acesta mergând de la o biserică la alta, ci prin aceea că mai întâi tu cauţi în Sfânta Scriptură biserica adevărată. Abia după aceea poate avea loc cealaltă căutare.

Este foarte important să-ţi fie clar, că într-adevăr în timpul nostru pare aşa, ca şi cum într-o localitate ar fi mai multe biserici, însă noi nu găsim aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie găseşti întotdeauna numai gândul că într-o localitate a fost numai o singură biserică. Probabil în Ierusalim s-au strâns în case diferite, însă era numai o singură biserică în Ierusalim. Această biserică consta din toţi creştinii din localitatea respectivă născuţi din nou şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt.

Desigur este important că o biserică are principii bune şi sănătoase, dar punctul cel mai important este, ca noi să înţelegem: în ochii Domnului este numai o singură Biserică, şi noi ne putem aştepta la prezenţa Lui numai acolo unde această unitate este realizată şi practic, adică, unde toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt primiţi cordial şi nu se pun bariere sectante conform mottoului: „Tu poţi deveni membru la noi, dacă …” Primirea în părtăşia copiilor lui Dumnezeu se face numai pe baza apartenenţei ca mădular al trupului lui Hristos şi a curăţiei în umblare, învăţătură şi legături. Dacă ai pus gândul acesta adânc în inima ta, atunci poţi începe căutarea după această strângere laolaltă.

În privinţa aceasta vrem să ne amintim mereu că năzuinţa după un drum comun cu alţii are ca premisă că noi nu numai personal ne depărtăm de orice necurăţie, ci şi de aceia pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi numeşte „vase spre dezonoare”. Înainte să se spună: „urmăreşte … cu cei …”, mai întâi se spune: „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea [vasele spre dezonoare] …” (compară cu 2 Timotei 2.21,22).

Premisele minime, pentru a alege o strângere laolaltă de credincioşi, sunt deci, că acolo nu este nimeni tolerat care,

• nu este cu adevărat născut din nou,
• trăieşte în rău moral,
• ţine cu tărie la o învăţătură greşită de bază (de exemplu, tăgăduirea Dumnezeirii Domnului, tăgăduirea naşterii din fecioară, negarea inspiraţiei, şi aşa mai departe),
• stă în legătură cu aceia care aduc învăţături greşite fundamentale sau tolerează răul moral.

Desigur aceasta nu înseamnă că şi necredincioşii nu ar fi invitaţi cordial la orele de vestire a Cuvântului sau la studiul săptămânal al Cuvântului. Dar trebuie spus cu certitudine, că la Cină iau parte numai copiii lui Dumnezeu, care nu se exclud pe ei înşişi printr-un stil de viaţă morală rău, învăţătură fundamentală falsă sau indiferenţă faţă de aceste lucruri, respectiv au fost deja excluşi de o altă biserică locală.

În afară de aceasta mai este un alt punct important: este gata o biserică să se supună ordinii cuvenite Bisericii, aşa cum ea ne este prezentată înainte de toate în epistolele Noului Testament (vezi partea a 2-a: Incursiune de recunoaştere în Noul Testament)?

În multe domenii sunt desigur diferite diferenţe de cunoaştere. Probabil o biserică are o altă înţelegere a Scripturii în anumite domenii ale ordinii în casa lui Dumnezeu. În privinţa aceasta se pune întrebarea, în ce măsură în acest caz este vorba de o lipsă de cunoaştere a Scripturii sau este vorba de o înţelegere greşită a Scripturii sau este vorba de neascultare conştientă şi marcată de pragmatism faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cu care noi nu putem avea părtăşie, căci este vorba de rău moral.

Probabil spui după incursiunea noastră de recunoaştere în Noul Testament şi la multele puncte care se găsesc acolo: Unde găsesc eu o astfel de biserică? Nu descrieţi voi un ideal? – Mai întâi trebuie spus, că noi am descris aici efectiv o stare ideală. Însă noi nu avem voie să ne dăm mulţumiţi cu mai puţin, chiar dacă probabil niciodată noi nu vom corespunde acestui etalon. Ar trebui să ne rugăm serios, ca să năzuim sincer după acest etalon înalt.

Cu toate acestea nici o strângere laolaltă din timpul nostru nu va corespunde în toate acestui ideal înalt. Domnul Isus voia să clădească Biserica Sa, şi acesta este un proces. Noi suntem încă pe drum, şi mereu trebuie corectate anumite lucruri, atât în viaţa personală cât şi în viaţa de biserică. Trebuie să ne aşteptăm ca în Adunarea lui Dumnezeu să fie şi multă slăbiciune şi eşec. Biserica din Corint era caracterizată de multă slăbiciune şi mult eşec. În prima epistolă aproape că nu este nici un capitol în care să nu se exprime acest eşec al credincioşilor din Corint, şi cu toate acestea apostolul Pavel a denumit biserica din Corint ca „Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.2). Această biserică nu era într-o stare bună şi cu toate acestea apostolul o numeşte Adunarea lui Dumnezeu. Cu toate că credincioşii din Efes au pierdut dragostea lor dintâi, Domnul le-a oferit ocazia de pocăinţă şi nu a luat imediat sfeşnicul.

O biserică locală ar trebui să fie conştientă înaintea Domnului de slăbiciunea ei şi să lupte pentru o cale potrivit Sfintei Scripturi. Dacă se merge într-o biserică şi se observă cum sunt tratate diverse probleme, se primeşte repede o impresie dacă se stă indiferent faţă de probleme sau se caută stăruitor o rezolvare a lor. Se este cu adevărat pregătit să înveţe şi să se transpună în faptă cele învăţate? Cerinţele minime numite mai înainte nu trebuie desigur în nici un caz minimalizate.

Probabil gândeşti şi că noi am putea numi anumite grupări creştine, unde se poate merge fără a sta la îndoială. Dar chiar şi faptul în sine că ar fi „unii”, deci diferite grupări, contrazice gândul Sfintei Scripturi că Biserica este una singură şi este deschisă pentru toţi creştinii, care nu trebuie respinşi pe baza premiselor minime numite mai înainte. Este o mare dilemă a zilelor noastre, că noi suntem aşa de familiarizaţi cu gândul că într-o localitate sunt multe biserici, aşa că noi nici nu mai pătrundem la adevărul, aşa cum el ne este descris în Noul Testament.

Pentru propria înţelegere este mult mai important să se recunoască cât de mult noi ca creştini ne-am îndepărtat de Sfânta Scriptură, şi această decădere s-o simţim adânc în inima noastră. Domnul Isus a murit ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (compară cu Ioan 11.52), şi aproape două mii de ani mai târziu Biserica este total împrăştiată şi despărţită, aşa că nu se mai vede nimic din acest plan al Său – cel puţin privit din punct de vedere practic.

Dar dacă odată am înţeles aceasta, nu ne va fi greu să vorbim despre decăderea Biserici, căci în timpul nostru este imposibil să se corecteze această decădere, chiar nici printr-o mişcare a alianţei sau ecumenism.Daniel 9). Dacă ne-am făcut una cu această decădere şi ruinare, atunci ne putem gândi cum se aplică şi astăzi principiile din timpul de la început.

Noi trăim în timpul din urmă şi trebuie să gândim din nou, că Domnul Isus a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu …”. Ai găsit tu alţi fraţi şi alte surori care au aceeaşi problemă ca tine? „Doi sau trei” este mesajul aici. Oare a lăsat Domnul acest cel mai mic număr al unei grupe să fie scris pentru timpuri ca ale noastre? El nu aşteaptă, aşa cum facem noi uneori cu regret, douăzeci sau treizeci de persoane. Uneori poate fi aşa, că Domnul doreşte simplu ca noi să începem cu doi sau trei şi să ne adunăm simplu în Numele Său, şi întotdeauna să avem înaintea privirii întreaga Biserică a lui Dumnezeu de pe pământ. Desigur aceasta poate fi aşa numai atunci când nu sunt alte grupe în locul acela care se adună cu adevărat conform principiilor nou-testamentale.Psalmul 42, să ne gândim cu durere sufletească la un timp trecut, când era altfel: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine: cum mergeam înconjurat de mulţime, cum înaintam împreună cu ea spre casa lui Dumnezeu, cu strigăte de bucurie şi de laudă ale unei mulţimi în sărbătoare” (Psalmul 42.4). Însă chiar şi în acest caz nu trebuie să deznădăjduim, oricât de dureros este aceasta; părtăşia personală cu Domnul nostru nu ne-o poate răpi decăderea, oricât de mare ar fi ea: „Pentru ce te mâhneşti, suflete al meu, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda: Faţa Lui este mântuirea. … de aceea de Tine îmi amintesc … Ziua, Domnul va porunci îndurarea Sa, iar noaptea cântarea Lui va fi cu mine, o rugăciune Dumnezeului vieţii mele” (Psalmul 42.5-8).

Toţi sunt înrudiţi şi sunt foarte puţini fraţi şi foarte puţine surori

Probabil cineva va spune: ei bine, singura biserică, pe care am găsit-o, are puţine persoane şi toţi sunt înrudiţi unii cu alţii. Îmi vine foarte greu să merg acolo.

Probabil această situaţie este din cauză că timp de decenii au fost total neglijate evanghelizările şi sunt pe deplin mulţumiţi cu ei înşişi. În acest caz acolo este cu siguranţă nevoie de o trezire. Însă noi cunoaştem şi cazuri în care cu toate eforturile sârguitoare de evanghelizare situaţia nu s-a schimbat.

Plasează-te cu câteva mii de ani în urmă. Noe intră cu rudele lui în corabie. Sunt numai opt persoane. Ai fi rămas tu afară? În corabie erau de asemenea toţi înrudiţi unul cu altul! Dacă ne gândim că este Adunarea Domnului, şi nu a noastră, atunci nu ne va mai deranja că sunt puţini şi noi dimpotrivă ne vom bucura să vedem că dorinţa Domnului este să ai alături întreaga părtăşie a casei, şi nu numai persoane individuale.

Desigur, în mod deosebit pentru tineri nu este uşor să meargă într-o astfel de biserică, deoarece contacte mai strânse cu fraţii şi surorile de credinţă le pot găsi în multe cazuri numai prin biserică. Dacă apoi se merge într-o biserică unde sunt puţine şanse pentru contacte sociale (deoarece ceilalţi prin relaţiile lor de rudenie sunt orientaţi spre ei înşişi) sau dacă în grupa lor de vârstă nu sunt fraţi şi surori, deseori devine o încercare mare să te aduni cu astfel de fraţi şi de surori, în mod deosebit când suplimentar este vorba şi de găsirea unui partener de căsnicie. Am întâlnit pe unii care sau adunat un timp cu anumiţi fraţi şi anumite surori; când însă a devenit clar că acolo nu se putea găsi un partener de căsnicie, s-au mutat. Pe cât de înţeles este aceasta pe de o parte, pe atât de fals este să renunţi din astfel de motive pământeşti la drumul prevăzut de Scriptură.

Cântatul lasă de dorit

Alţii au un simţământ muzical deosebit. Însă în biserică toţi cântă foarte rău, şi pe lângă aceasta sunt cântări străvechi. Aceasta poate însemna desigur pentru urechile tale un deranj permanent. Dar dacă ne gândim, că este Biserica Lui, atunci ne putem totuşi bucura că şi în cazul vocilor rele Domnul Se bucură de ceea ce se înalţă din inimă către El. Şi în cazul cântărilor nu întrebăm în primul rând de vechimea lor sau de felul interpretării lor, ci de conţinut.

Pe de altă parte, şi în acest caz te poţi întreba de ce cântatul este aşa de rău. Sunt într-adevăr vocile aşa de rele sau de fapt nu se acordă importanţă cântărilor care se cântă, şi de aceea cântatul este lipsit de putere? Şi dacă nu se cântă cântări noi, se pune la fel întrebarea: Sunt respinse cântările noi cu argumente biblice, sau este numai obositor să se exerseze o cântare nouă?{{}Se poate constata repede dacă este numai slăbiciune sau este indiferenţă şi lipsă de putere, dacă se ia seama la reacţia la propunerea să se rămână regulat zece minute după ora de adunare, ca să se exerseze unele cântări. Dacă au loc numai comentarii însoţite de văicăreli, pare mai degrabă să fie vorba de o biserică adormită. O biserică trezită s-ar bucura să ridice cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu pe un nivel normal.}

Principii false ale bisericii

S-ar putea spune: grupa de fraţi şi de surori, pe care am găsit-o acum, îndeplineşte într-adevăr premisele minime numite de voi, însă principiile lor referitoare la biserică nu corespund criteriilor găsite de voi mai sus în epistolele. Cum să mă comport?

Da, sunt desigur biserici care se ţin departe de răul fundamental, dar care tolerează totuşi nedreptatea (lucruri care contrazic adevărul revelat) în practica bisericii lor, prin aceea că ei de exemplu au un păstor pus pe funcţie, îşi aleg bătrânii lor pe baza buletinelor de vot sau tolerează slujba femeilor în strângerile laolaltă ale bisericii. Desigur în acest caz trebuie mai întâi să se aştepte până se constată dacă această comportare este din cauza lipsei de cunoaştere, respectiv a lipsei de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu, care poate fi întâmpinată cu învăţătură plină de dragoste, sau dacă este vorba de un pragmatism conştient, care stă în legătură cu indiferenţa faţă de textele biblice. În primul caz se poate desigur tolera un timp această comportare. În ultimul caz te-ai face părtaş cu indiferenţa, dacă ai merge împreună cu aceşti fraţi şi cu aceste surori pe drumul biserici.

Comportare sectantă

Probabil că cineva ar spune acum: Toate acestea sunt bune şi frumoase, şi eu am mers până acum într-o astfel de biserică, unde s-a căutat să se corespundă criteriilor prezentate. Însă acum m-am mutat şi nu găsesc nici o biserică care are aceleaşi convingeri. Am găsit într-adevăr o biserică în care nu este nici o legătură cu răul, şi nu pot descoperi practici false mari, dar mi s-a spus că posedă o scrisoare despre biserica la care am mers unde locuiam odinioară, în care se spune că nu se poate avea părtăşie cu ea la frângerea pâini. Când am întrebat, ce rău ar putea fi acolo, mi s-a putut spune numai că sunt alte scrisori de la alte biserici, care nu recunosc biserica aceea. Deci eu ar trebui să rup legăturile cu această biserică, înainte de a putea lua parte cu ei la Cină. Acum nu ştiu, ce trebuie să fac. Să „reneg” biserica mea de odinioară împotriva conştiinţei mele, sau să merg la noua biserică fără să iau parte la masa Domnului? Sau să caut altceva? Sau trebuie să renunţ la o biserică, dacă nu găsesc alta?

Aceasta este o întrebare grea. Noi înşine am urmărit astfel de cazuri şi cu regret nu rareori se întâmplă că se găsesc astfel de biserici, care nu au numai cele patru criterii numite mai înainte. Ele mai au şi un al cincilea criteriu nenumit deschis: şi anume, că trebuie recunoscute şi un teanc de scrisori, pe care ele le au într-un dosar. Astfel de biserici vor deseori să fie deosebit de prudente cu privire la părtăşia cu răul. Aceasta este într-adevăr un fel de gândire demn de remarcat, şi cu toate acestea prin aceasta ele promovează tocmai ceea ce ele vor să evite. Ele resping părtăşia cu fraţii şi cu surorile, care la fel ca ele resping legătura cu răul. Urmarea acestui fapt este că ele determină pe aceşti fraţi şi pe aceste surori să caute un alt domiciliu spiritual la aceia care nu sunt aşa de severi în această privinţă. La întrebarea, ce este de făcut în acest caz, desigur nu este uşor de răspuns. Şi noi vrem să ne reţinem să facem prescrieri în această privinţă. Aici este o problemă de conştiinţă, cât de pregnant se evaluează comportarea sectantă şi cum stau lucrurile cu conştiinţa. În afară de aceasta mai este valabil, că trebuie să se ţină seama de cuvântul Scripturii: „Orice nu este din credinţă este păcat”. Un lucru însă trebuie exclus: că se merge într-o biserică unde cerinţele minime prezentate mai sus nu sunt respectate, cu toate că şi în acest caz pot fi situaţii unde domină multă necunoaştere şi prin discuţii făcute cu răbdare se poate îndruma spre schimbarea modului de gândire.

Cuvânt de încheiere

Când Pavel vorbeşte despre ultimele zile ale creştinătăţii, atunci spune, că vor fi „timpuri grele” (compară cu 2 Timotei 3.1). Cu toate că noi astăzi nu trecem prin timpuri cu prigoane mari, rândurile acestui articol arată că şi timpurile noastre sunt cu adevărat grele. Dublu greu devine în mod deosebit pentru fraţii tineri şi pentru surorile tinere, deoarece aceste întrebări vin deseori într-un timp în care ei au de luptat cu întrebări grele referitoare la alegerea profesiei, la căutarea locului de muncă, la alegerea partenerului de căsnicie şi la căutarea locuinţei. Însă înainte ca Pavel să vorbească despre „timpurile grele”, el încurajează pe tânărul împreună-lucrător cu el, şi cu aceste cuvinte dorim să încheiem acum: „Tu deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus” (2 Timotei 2.1).

Eu nu am nevoie de nici o Adunare (Biserică)

S-ar putea să fie cititori care la întrebarea din titlu spun: Această întrebare nu este pentru mine. Eu vin dintr-o Adunare (Biserică) foarte bună. – Realmente se pot constata următoarele: dacă acum treizeci până la patruzeci de ani în urmă era de la sine înţeles ca şi creştin să mergi la o Adunare sau BisericăApelul adresat ascultării noastre

Vrem să citim un pasaj din epistola către Evrei:

Evangheliile

Întâlnim Biserica pentru prima dată în capitolul 16 al evangheliei după Matei: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18), şi acolo ne sunt făcute cunoscut imediat cele mai importante patru elemente ale Bisericii:

1. Baza Bisericii este Fiul Dumnezeului celui viu – nu Petru, nu un învăţător al Bibliei, nu o mărturisire de credinţă („pe această stâncă”).
2. Este o singură Biserică; deci această Biserică este mondială („Adunarea” [singular], nu „adunările” [plural]).
3. Este Adunarea Lui, nu a noastră; de aceea El hotărăşte, nu noi („Adunarea Mea”).
4. Adunarea era atunci încă ceva de viitor, deci nu exista, atunci când Domnul Isus era pe pământ, aceasta înseamnă, ea este ceva cu totul nou („voi zidi …”).

Două capitole mai departe Domnul Isus promite ucenicilor Săi: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Deci El va fi prezent personal („acolo Eu sunt”), dacă credincioşii se adună în Numele Lui. Aici găsim un indiciu serios, cu privire la ceea ce trebuie să caracterizeze biserica: totul trebuie să aibă loc în Numele Lui; cu alte cuvinte, El trebuie să aibă acolo toate drepturile. În afară de aceasta El trebuie să fie centrul şi mijlocul strângerii laolaltă. Totul trebuie să se desfăşoare în jurul Lui. Noi nu ne strângem laolaltă pentru predica unui predicator dotat. Hristos trebuie să fie singurul punct central, singurul punct de atracţie, independent de darurile pe care Domnul le-a dăruit. Se caută o biserică, cum am spus, nu pentru că acolo sunt mulţi tineri sau multe familii cu copii mici sau pentru că acolo unuia îi place cel mai mult închinarea muzicală. Întrebarea cea mai importantă, pe care trebuie să şi-o pună cineva, este: Stă acolo Domnul Isus cu adevărat în centru? Decide El totul acolo sau oamenii au stabilit deja dinainte totul?

În afară de aceasta în Matei 18 găsim un răspuns la întrebarea, cui aparţine autoritatea deplină, atunci când este vorba de tratarea răului: ea este a bisericii, deoarece Domnul leagă prezenţa Sa cu biserica. Biserica nu are autoritate în sine însăşi, ci ea îşi derivă autoritatea de la Domnul prezent în mijlocul ei.

Deja înainte de ora de naştere a Bisericii Domnul a arătat deci spre aceste lucruri fundamentale. După aceea El a mers pe drumul greu spre Golgota, unde S-a lăsat răstignit pentru noi. Da, noi putem spune împreună cu apostolul Pavel: „El m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20b). Aceasta este cu totul personal! Dar există şi partea colectivă: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5.25b). Deci Domnul Isus a murit nu numai pentru fiecare credincios în parte, ca să-l posede, ci şi pentru Biserică, ca s-o dobândească pentru Sine.

Moartea Domnului Isus a fost necesară, pentru ca El să poată să-Şi dobândească Biserica. El a plătit un preţ foarte mare pentru aceasta (compară cu 1 Petru 1.18,19). Despre acest preţ se vorbeşte în două parabole. El descrie această Biserică ca fiind o comoară şi o perlă foarte preţioasă (Matei 13.44-46). Valoarea Bisericii arată apoi totodată ce înseamnă ea pentru El şi cât de importantă este ea pentru El. Lucrul pentru care eu sunt dispus să plătesc cel mai mult este evident lucrul cel mai preţios pentru mine. La fel este şi la Domnul Isus: nu este nimic pe pământ care să fie mai de preţ pentru El decât Biserica Sa.

Vrem să înţelegem aspectul acesta adânc în inima noastră; aceasta ne va păzi să nu gândim dispreţuitor despre Biserică şi să avem părerea că noi ne-am descurca şi fără o biserică locală. Dimpotrivă, ne vom ridica şi vom întreba ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre tema Biserică. Biserica este interesul principal al Domnului pe pământ. Când El priveşte spre pământ, ce vede El atunci? El vede o mulţime de oameni, care nu întreabă de El, care Îl resping şi care şi astăzi s-ar uni în cuvintele: „Răstigneşte-L!” Apoi El vede o mulţime de indiferenţi, care nu sunt impresionaţi despre ceea ce s-a petrecut cu aproape două mii de ani în urmă pe crucea de pe Golgota. Însă El vede şi din aceia care Îl iubesc, care Îl caută, care îşi amintesc cu plăcere de El şi care au numai o singură dorinţă: ca El să vină în mijlocul lor. Sunt aceia care cu plăcere vor să aibă parte împreună cu El de lepădarea Lui. Ei sunt ca Abigail, care a devenit mireasa împăratului David într-un timp când David nu era recunoscut ca împărat. Ea a văzut în împăratul lepădat David pe adevăratul împărat al lui Israel. Toată atenţia Lui este îndreptată astăzi spre această societate, pe care Domnul o numeşte „Biserica Sa” (Matei 16.18). El este acolo ca Fiu peste „casa Sa” (Evrei 3.6), şi cine vine acolo la El, acela se supune cu plăcere drepturilor Lui.

Faptele apostolilor

Domnul Isus a făgăduit că El va clădi Biserica Sa. Prin moartea Sa El a pus temelia pentru această construcţie. Moartea Sa pe cruce nu era încă ora naşterii Bisericii. Mai întâi trebuia să vină Duhul Sfânt pe pământ şi să locuiască în credincioşi (compară cu 1 Corinteni 3.16). Prin acest botez cu Duhul Sfânt credincioşii din Israel şi cei dintre naţiuni au fost adunaţi la un loc într-un trup. Aceasta a avut loc la Rusalii, ora naşterii Bisericii. Înainte ei erau credincioşi individuali, însă acum ei aparţineau unui organism viu: trupului lui Isus Hristos. Adevărul acesta ne este făcut cunoscut de prima epistolă către Corinteni: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13). Faptul că noi „am fost botezaţi într-un singur trup” nu are nimic a face cu botezul în apă. Aşa cum credincioşii au fost botezaţi cu apă, la fel ei au fost botezaţi cu Duhul prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii. Duhul a venit – ca şi apa la botez – peste credincios, dar Duhul a venit şi în el – el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt. De aceea se spune aici suplimentar, că nouă „ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh”.

Rezumăm pe scurt: Domnul Isus a vorbit despre faptul că El va clădi Biserica Sa. El Însuşi va fi prezent, atunci când ei se adună în Numele Lui. După aceea Domnul Isus a pus pe Golgota temelia pentru această construcţie unică în felul ei a Biserici, şi prin coborârea Duhului Sfânt la Rusalii a început această construcţie.

Credincioşii au înţeles imediat că ei ar trebui să se adune, ca să-şi împărtăşească reciproc credinţa lor. Cu toate că atunci ei nu ştiau că Biserica, care tocmai se formase, era trupul lui Hristos (aceasta a devenit cunoscut mai târziu prin apostolul Pavel), ei au înţeles instinctiv că ei erau un organism viu. Ei au simţit profund, că ei aparţineau împreună şi că ei trebuiau de asemenea să exprime aceasta. Faptul că ei se adunau era urmarea directă a acestor simţăminte. Citim despre primii creştini, care nu primiseră nici un exemplar al învăţăturii creştine, căci epistolele nou-testamentale nu erau încă scrise: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele apostolilor 2.42). Alături de criteriile numite mai înainte (punctele 1-3 de la titlul „Evangheliile”), o biserică creştină este caracterizată de aceste patru elemente:

• învăţătura biblică a apostolilor, pe care o găsim în epistolele lor
• părtăşia credincioşilor
• frângerea pâinii
• timpuri de rugăciune împreună

Deci o biserică nu are neapărat nevoie de o grupă de tineri, o şcoală duminicală, o întâlnire a bărbaţilor sau a femeilor şi un dejun al seniorilor. Desigur toate acestea nu sunt greşite, însă aceste lucruri trebuie să joace un rol secundar la alegerea unei bisericii. Aceste întâlniri şi ore pot chiar avea efectul, că biserica se împarte în grupuleţe şi prin aceasta unitatea practică şi unanimitatea fraţilor şi surorilor au de suferit. De aceea este bine dacă în aceste grupe se caută întotdeauna ceea ce leagă cu biserica întreagă. Astfel, de exemplu, copiii în ora copiilor ar putea exersa ceva care este spre bucuria fraţilor şi surorilor în vârstă.

Deci Biserica de la început venea regulat laolaltă. Faptul că ei au fost botezaţi împreună să alcătuiască un singur trup trebuia acum să se vadă şi practic. Dacă citim Faptele apostolilor, vom constata că una din dorinţele cele mai mari ale apostolului Pavel era să continue construirea Bisericii. Pretutindeni în Asia Mică şi până în Europa au luat fiinţă biserici. În fiecare localitate era numai o singură biserică. Întotdeauna când cineva venea la credinţă şi era pecetluit cu Duhul Sfânt, el aparţinea bisericii din locul respectiv. Aceasta nu este altfel astăzi. Însă întrebarea este astăzi nu numai cărei biserici locale îi aparţine cineva, ci care este locul concret pe care se adună credincioşii. Această strângere laolaltă trebuie să aibă loc fiind conştient că există numai această una singură biserică locală şi că strângerea laolaltă are loc conform îndrumărilor lui Dumnezeu.

Epistolele

Ca să se cunoască aceste îndrumări dorim să continuăm incursiunea noastră de cercetare cu epistolele Noului Testament, ca să adunăm indicaţii care ne arată însuşirile unei biserici nou-testamentale. În privinţa aceasta nu este atât de important să se adune simplu aceste puncte sau chiar să ia naştere o listă cu acestea, care apoi să fie bifate, ci mai degrabă ca aceste puncte să fie realmente însuşite personal. Intenţionat am renunţat să redăm locuri din Biblie. Trebuie neapărat să înţelegi aceste puncte în inima ta – cel mai bine în aşa fel, ca să le poţi explica şi altora. Pentru aceasta este necesar să studiezi personal Biblia şi să ai atitudinea credincioşilor din Bereea, care „au cercetat zilnic Scripturile, să vadă dacă lucrurile erau aşa” (Faptele apostolilor 17.11).

Am văzut mai înainte ceva din ceea ce găsim în evanghelii referitor la tema Biserică şi cum a vorbit Domnul Isus despre Biserică. După aceea am văzut pe scurt în Faptele apostolilor ora naşterii Bisericii şi extinderea ei. Acum dorim să ne ocupăm succesiv cu epistolele nou-testamentale. Multe epistole au fost adresate bisericilor. De regulă ele au servit la descoperirea defectelor şi la înlăturarea lor cu autoritate apostolică.

Epistola către Romani

După Faptele apostolilor mergem acum la epistola către Romani. Biserica din Roma – şi noi împreună cu ei – avea nevoie să fie învăţaţi cu privire la profunzimea Evangheliei. O biserică creştină nu poate trăi şi nu se poate dezvolta sănătos, dacă ea are numai o imagine ştearsă despre dimensiunea Evangheliei. Apostolul Pavel face mai întâi clar credincioşilor din Roma cât de stricat şi pierdut fără speranţă este omul. O biserică care nu recunoaşte stricăciunea totală a omului natural nu a îndeplinit nici măcar premisa de bază să poată fi numită Biserica lui Dumnezeu din localitatea X.

Omul natural nu poate sta înaintea unui Dumnezeu drept. Apostolul arată clar, că dreptatea înaintea lui Dumnezeu niciodată nu poate veni din faptele proprii, ci că noi devenim mântuiţi numai prin credinţa în lucrarea făcută de Domnul. O biserică care nu stă clar în punctul acesta, nu este, cum s-a spus, o biserică în sensul nou-testamental.

În ultimul capitol găsim câteva alte indicaţii practice importante pentru fiecare care merge la o biserică, de exemplu, că nu Biserica trebuie să slujească credinciosului, ci invers, credinciosul trebuie să slujească Bisericii. Mulţi credincioşi caută o biserică care le slujeşte lor şi nevoilor lor sau cel puţin nevoilor copiilor lor. În acest capitol al epistolei către Romani apostolul Pavel aminteşte numai credincioşi care s-au evidenţiat tocmai prin aceea că ei au slujit bisericii.

Epistola întâi către Corinteni

După epistola către Romani găsim cele două epistole către Corinteni. Ele au fost adresate direct bisericii din Corint, nu la persoane individuale. Din aceste epistole putem învăţa foarte multe pentru viaţa noastră de biserică. În primele două versete citim: „Pavel, apostol chemat al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten, către Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos, Domn şi al lor şi al nostru.” (1 Corinteni 1.1,2). Deci epistola a fost scrisă nu numai pentru corinteni, ci şi pentru noi! Aceasta este foarte interesant, căci în zilele noastre se doreşte ca multe învăţături din această epistolă să fie privite ca fiind valabile pentru timpul acela şi să fie date la o parte ca fiind depăşite.

Corint era un oraş de comerţ cu un port mare. În oraş trăiau oameni din multe ţări sau erau acolo ca oaspeţi. Era multă imoralitate, care era privită ca fiind ceva normal. Apostolul a trebuit să corecteze foarte multe lucruri în această Biserică. Dacă ei voiau să rămână (respectiv să devină din nou) o biserică vie spre onoarea Domnului, atunci anumite lucruri trebuiau aduse în ordine. Din prima epistolă către Corinteni putem deduce următoarele principii pentru o biserică creştină:

• Sciziunile şi grupările nu ar trebui tolerate, prin aceea că un învăţător biblic este pus mai presus de altul.
• Înţelepciunii lumii nu trebuie să i se ofere loc.
• Invidia şi cearta între fraţi şi surori dă pe faţă caracterul lor carnal.
• Greşelile morale mari trebuie tratate cu disciplinare din partea bisericii.
• Litigiile între credincioşi nu trebuie duse înaintea tribunalelor lumii.
• Căsnicia trebuie ţinută cu demnitate, divorţarea credincioşilor nu este permisă.
• Nu este permis să se ia parte la Masa Domnului şi la masa demonilor (masa idolilor).
• Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşia cu Domnul şi unii cu alţii. De aceea participarea la Cină nu se face ca individ, ci ca parte a unei comuniuni.
• Învăţăturile referitoare la Masa Domnului arată responsabilitatea comună.
• La Cină trebuie să se aştepte unul pe altul, şi fiecare trebuie să se verifice înainte de a lua parte.
• Femeile trebuie să poarte părul lung şi să-şi acopere capul la rugăciune.
• Bărbaţii nu trebuie să poarte părul lung şi nu trebuie să se acopere la rugăciune.
• Soţul să fie conştient de poziţia lui ca şi cap al soţiei şi soţia să fie conştientă de poziţia ei subordonată soţului.
• Credincioşii trebuie să fie conştienţi că biserica este un organism viu şi că mădularele trupului au nevoie unul de altul.
• Duhul Sfânt doreşte să lucreze în Biserică, aşa cum vrea El; deci El trebuie să aibă toată libertatea să se folosească de acela pe care El îl vrea.
• Dragostea, fără de care toate în biserică ar fi pierdute, ar trebui să impulsioneze pe toţi fraţii şi pe toate surorile.
• În lucrarea de slujire trebuie să se năzuiască în mod deosebit după darul profeţirii.
• Strângerile laolaltă nu trebuie să fie conduse de un păstor sau de un conducător al bisericii, ci Duhul Sfânt vrea să preia conducerea.
• Femeile trebuie să tacă în biserică.

Această enumerare ne arată multe principii, la care Domnul Isus Se aşteaptă de la o biserică sănătoasă, şi se merită să se mediteze intensiv la fiecare principiu. Într-adevăr credincioşii din Corint nu erau desăvârşiţi, dar ei erau o biserică care voia să înveţe. Vom vedea aceasta în epistola a doua.

A doua epistolă către Corinteni

Să mergem acum la a doua epistolă către Corinteni. Am văzut în prima epistolă către Corinteni că o biserică creştină este caracterizată printre altele şi prin aceea că ea exercită disciplinarea şi, dacă trebuie, exclude pe cineva din părtăşie. În a doua epistolă către Corinteni învăţăm acum că cineva trebuie să fie reprimit, dacă el şi-a mărturisit păcatul. Corintenilor li se cere să practice dragostea. În afară de aceasta ei ar trebui să fie conştienţi de responsabilitatea lor mare, care este legată cu aceea că ei sunt „o scrisoare a lui Hristos”. Deci în ei ar trebui să se citească ca într-o carte deschisă. În general oamenii nu mai citesc în Biblie, dar ce pot citi ei în biserica creştină? În afară de aceasta credincioşii din Corint au trebuit să înveţe că tot ce aveau ei era darul lui Dumnezeu şi că ei de aceea aveau răspunderea să facă parte altora de acest dar, şi astfel să sprijine pe fraţii aflaţi în nevoie şi pe surorile aflate în nevoie. Pentru aceasta este neapărat important să se recunoască că Dumnezeu a creat Biserica din lumea întreagă ca unitate.

Epistola către Galateni

După a doua epistolă către Corinteni urmează epistola către Galateni. Unii credincioşii au considerat Evanghelia despre Isus Hristos ca fiind foarte bună, gândeau însă că Evanghelia mai trebuia ornamentată cu faptele Legii. În privinţa aceasta apostolul Pavel foloseşte un mod de exprimare foarte sever: el blestemă pe aceia care răstălmăcesc Evanghelia în felul acesta. Probabil că aceasta nu este problema multor biserici de astăzi. S-ar putea într-adevăr ca o biserică să aibă anumite tradiţii (bune), dar dacă ele devin dogmă, biserica aceasta pierde însuşirile unei biserici creştine.

Epistola către Efeseni

Urmează acum epistola către Efeseni. Apostolul Pavel revelează în epistola către Efeseni tot planul lui Dumnezeu. O biserică sănătoasă trebuie să ştie să spună ceva despre taina, „care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor” şi care a fost revelată abia de Pavel. Aceasta înseamnă, abia Pavel a făcut cunoscut „taina lui Hristos”, care până atunci era necunoscută. El ne arată în epistola către Efeseni, că noi ca şi credincioşi avem deja astăzi locul nostru în locurile cereşti şi că binecuvântările noastre nu au a face cu pământul acesta, ci în totalitate sunt cereşti. Ni se arată o bogăţie de nepătruns, prin aceea că noi suntem legaţi cu Hristos într-un singur trup şi am venit pe locul unde El Însuşi este. O biserică care  nu cunoaşte poziţia ei cerească şi chemarea ei aproape că nu poate fi numită sănătoasă. Mădularele bisericii au obligaţia şi răspunderea să trăiască această poziţie cerească în relaţiile lor pământeşti ca biserică, familie şi profesie. O biserică creştină, care este conştientă de poziţia ei înaltă şi cerească, nu pluteşte doi centimetri deasupra pământului, ci ea aduce lumina cerească în sarcinile şi împrejurările ei zilnice. Ea ţine de asemenea seama, că este numai o singură Biserică, un singur trup al lui Hristos, aşa cum este numai un singur Duh al lui Dumnezeu. Chiar şi cele mai mari diferenţe – aşa cum erau atunci cele între iudei şi păgâni – nu mai joacă nici un rol în Biserică. Noi suntem legaţi în modul cel mai strâns unii cu alţii şi cu Capul în cer, asemenea unui trup. Dar dacă fundamentele doctrinare sau morale sunt date peste cap, atunci trebuie desigur să fie aplicate învăţăturile primei epistole către Corinteni (referitoare la disciplinarea din partea bisericii) şi cele din epistola către Galateni.

Epistola către Filipeni

Epistola către Filipeni ne ajută să înţelegem cum pot fi înlăturate problemele şi certurile între credincioşi. În Filipi erau evident neînţelegeri, pe care apostolul doreşte să le înlăture, prin aceea că el le cere să aibă acelaşi fel de gândire ca Domnul Isus, şi prin aceea că el le prezintă exemplul unic al smeririi Domnului. O biserică sănătoasă a pornit pe drumul de a face progrese în smerenie, de a nu se mai considera pe sine însuşi aşa de importantă şi să considere pe alţi mai presus de sine însuşi. O biserică sănătoasă exprimă bucuria ei pentru Domnul. Ea nu permite ca împrejurările să se interpună între ea şi Domnul, ci ea pune întotdeauna pe Domnul între ea şi împrejurări. În felul acesta te poţi bucura întotdeauna în Domnul.

Epistola către Coloseni

După epistola către Filipeni urmează epistola către Coloseni. Credincioşii din Colose erau înclinaţi să pună alte lucruri alături de Hristos. Pentru ei Hristos nu era suficient. Hristos era sublim, dar nu era destul. Ei gândeau că ar putea alege ce este mai bun din filozofia lumească. În afară de aceasta considerau că ar trebui să se acorde importanţă mai mare tradiţiilor oamenilor. Nici la experienţe nu ar trebui să se renunţe; astfel, ar trebui să se acorde importanţă mai mare arătărilor de îngeri. Apostolul întâmpină această problemă într-un mod grandios: el ne pictează probabil cel mai frumos tablou din Noul Testament despre gloria lui Hristos: el ni-L descrie, între altele, ca şi Creator, ca şi Cap al Bisericii, ca Răscumpărător, ca Acela în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii. Dacă El este Capul Bisericii, atunci toate învăţăturile şi orice ajutor vin de la acest Cap. De aceea credincioşilor din Colose li se cere să se ţină strâns de Capul. O biserică, care este ţinută laolaltă prin tehnici de management, a renunţat să se ţină strâns de Cap. La orice problemă în biserică nu mergem la conducătorul bisericii noastre sau studiem dinamica grupului, ci noi mergem la Capul Bisericii şi Îl rugăm pentru ajutor. Dacă întreaga plinătate a Dumnezeirii locuieşte realmente în Hristos, ce căutau atunci credincioşii din Colose la filozofia lumii sau la tradiţiile oamenilor? Mesajul simplu pentru biserica de astăzi este: Hristos este suficient pentru toate.

Prima epistolă către Tesaloniceni

În continuare sunt cele două epistole către Tesaloniceni. În prima epistolă către Tesaloniceni apostolul Pavel scrie unei biserici foarte tinere. Această biserică tânără era caracterizată prin aceea că toţi credincioşii „s-au întors de la idoli la Dumnezeu” şi au exprimat aceasta prin slujirea de bună voie pentru Domnul. Convertirea fermă este astăzi aproape necunoscută şi nu este predicată. Nu este destul, dacă cineva spune, el vrea „să meargă cu Isus” sau că el „simte tot mai mult pe Dumnezeu”. Trebuie să aibă loc o îndepărtare totală de la viaţa de odinioară şi o condamnare a răului şi să fie vizibilă o dedicare clară pentru etaloanele lui Dumnezeu.

Nu numai că credincioşii din Tesalonic slujeau Domnului, ci totodată ei aşteptau revenirea Lui pentru răpirea credincioşilor. Ei puteau şti că înainte de revenirea Domnului nu mai trebuiau să aibă loc evenimente deosebite. O biserică creştină sănătoasă este conştientă de faptul că Domnul Isus poate reveni în orice moment. Această cunoaştere este impulsul pentru o slujire de bună voie şi un stil de viaţă sfânt.

A doua epistolă către Tesaloniceni

În epistola a doua către Tesaloniceni apostolul Pavel a trebuit să combată învăţătura falsă referitoare la timpul din urmă. Prin aceasta învăţăm, că Domnul aşteaptă de la o biserică sănătoasă ca ea să aibă şi o înţelegere cu privire la ultimele lucruri. Preocuparea cu aceste lucruri este interzisă în multe cercuri şi este chiar respinsă. Chiar şi cu profeţia aproape că nu se mai preocupă. Însă prin aceasta se uită că mai mult de jumătate din Biblie poartă caracter profetic. Noi nu trebuie să putem ordona corect în detaliu toate întrebările referitoare la timpul din urmă, însă ar trebui să ne ostenim să avem o imagine sănătoasă cu privire la aşteptările noastre şi la speranţa noastră de viitor.

În afară de aceasta apostolul dă indicaţii practice, cum trebuie să se comporte cu credincioşii care umblă în dezordine. O biserică, care nu este atentă la membrii bisericii, nu este o biserică după modelul nou-testamental. Credincioşii trebuie să fie încurajaţi, atenţionaţi şi mustraţi, şi s-ar putea chiar să fie necesară o mustrare publică sau chiar o însemnare.

Epistola întâi către Timotei

După epistolele adresate bisericilor urmează acum epistole adresate persoanelor individuale. Epistola întâi către Timotei într-adevăr nu este adresată unei biserici, însă ea ne arată foarte clar cum trebuie să se comporte cineva în biserică, care este „casa lui Dumnezeu”.Epistola a doua către Timotei

Din epistola a doua către Timotei învăţăm ceva despre tema punere deoparte (separare) şi despre comportarea noastră în timpuri de decădere, deci într-un timp în care creştinătatea se îndepărtează tot mai mult de credinţa biblică adevărată. Fiecare credincios este obligat să se îndepărteze de nedreptate. În cazul întrebărilor fundamentale aceasta poate merge aşa de departe, că trebuie să te curăţi şi de persoane, care aici sunt numite „vase spre dezonoare”. O biserică în care învăţăturile rele, deci în care sunt tolerate învăţături false fundamentale, nu poate fi privită ca fiind sănătoasă.

Introducere

Bolile de inimă sunt periculoase şi pot repede ameninţa viaţa. Cercetători de seamă în domeniul cardiologiei sunt una în privinţa faptului că bolile de inimă se numără pe plan mondial printre cauzele cele mai frecvente de moarte ale secolului 21, şi de aceea sfătuiesc să se practice necondiţionat un stil de viaţă sănătos. Experţii au formulat pentru aceasta o serie întreagă de sfaturi, care se pot cumpăra pe piaţa de cărţi. Fie că este vorba de hrănire sănătoasă sau de necesitatea activităţilor sportive legate cu tehnici de biruire mentală a stresului; pentru toate se găsesc publicaţii excelente ca să influenţeze comportarea omului.

Dar cum stau lucrurile cu starea spirituală a inimilor noastre? În Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, se spun multe despre inimile noastre, despre starea inimii noastre şi în mod deosebit despre felul cum trebuie să îngrijim inimile noastre. De aceea, permiteţi ca pe baza Scripturii să studiem ce înseamnă „lărgirea inimii” pentru un creştin. Interesant şi totodată paradoxal este că din punct de vedere fizic nici un om nu-şi doreşte o inimă lărgită (mărită), însă ca şi creştin este absolut necesar să avem o astfel de inimă. Ceea ce din punct de vedere medical pare să fie deosebit de grav şi dă de gândit, privit din punct de vedere spiritual este o adevărată binecuvântare.

Apostolul Pavel scrie în a doua sa epistolă către credincioşii din Corint: „Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima.” (2 Corinteni 6.11)

Semnele caracteristice ale unei inimi lărgite

Care sunt deci simptomele unei inimi lărgite spiritual?

Dragostea

Vedem că o inimă lărgită este caracterizat prin dragoste pentru alţii. Dragostea este în viaţa creştină deosebit de importantă şi esenţială. Dragostea este ceva care Îl caracterizează pe Dumnezeu Însuşi. Biblia ne învaţă că dragostea este caracteristica vieţii dumnezeieşti în noi:

• 1 Ioan 4.7: Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu.
• 1 Ioan 3.19: Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui.

Dezvoltarea noastră spirituală

Un alt simptom este dezvoltarea noastră în lucrurile spirituale. În 2 Petru 1.4-8 se spune:

• 2 Petru 1.8: … prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine, după ce aţi scăpat de stricăciunea care este în lume prin poftă. Iar tocmai pentru aceasta, dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa voastră virtutea; iar la virtute, cunoştinţa, iar la cunoştinţă, înfrânarea; iar la înfrânare, răbdarea; iar la răbdare, evlavia; iar la evlavie, dragostea frăţească; iar la dragostea frăţească, iubirea: pentru că acestea, existând şi prisosind în voi, vă fac să nu fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos.

Adevăraţi ucenici

Un alt simptom este dezvoltarea noastră pentru a deveni un adevărat ucenic al Domnului Isus:

• Ioan 13.34,35: Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că Îmi sunteţi ucenici, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii.

Înţelepciune de la Dumnezeu

Urmează un simptom foarte interesant al unei inimi lărgite spiritual, şi anume inteligenţa respectiv înţelepciunea, carte poate veni numai de la Dumnezeu. Dumnezeu spune lui Solomon:

• 1 Împăraţi 3.11,12: Pentru că ai cerut acest lucru şi n-ai cerut pentru tine zile multe şi n-ai cerut pentru tine bogăţii şi n-ai cerut viaţa vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut pentru tine pricepere, ca să înţelegi judecata, iată, am făcut după cuvântul tău; ţi-am dat o inimă înţeleaptă şi care înţelege, încât n-a fost nimeni asemenea ţie înaintea ta şi nu se va ridica nimeni asemenea ţie după tine.

Dacă am o inimă lărgită, atunci arăt înţelepciune divină în umblarea mea, în situaţiile zilnice şi în relaţia cu semenii mei. Unde a obţinut Solomon această înţelepciune uimitoare? Biblia ne explică, că el L-a rugat pe Dumnezeu pentru aceasta. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu ca să-I aducem Lui şi Cuvântului Său respectul cuvenit şi să respectăm poruncile Sale, atunci El ne va dărui, cum a dăruit lui Solomon, o inimă lărgită plină de inteligenţă şi înţelepciune. Este însă important să se ţină seama că numai Dumnezeu poate dărui aşa ceva. Trebuie să fie o lucrare divină. Prin eforturi omeneşti este imposibil.

Să rogi pe Dumnezeu pentru o inimă lărgită

Dacă tu şi eu dorim să avem o inimă lărgită, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu pentru aceasta. Numai El poate face aceasta.

Lumea noastră este plină de oameni care au probleme şi caută răspunsuri. Este trist să vezi că natura omenească clădeşte numai pe logica proprie. Însă în logica omenească nu găsim răspuns la întrebările noastre. Răspunsuri găsim numai în Cuvântul lui Dumnezeu, unde ne este făcută cunoscut logica corectă şi de unde şi exclusiv poate veni înţelepciunea. Numai El lărgeşte inima. Psalmistul accentuează în Psalmul 119.32: „Voi alerga pe calea poruncilor Tale, când îmi vei scoate inima la larg [sau: îmi vei lărgi inima].”

O persoană cu inima lărgită fizic nu poate fugi sau alerga, căci ea este bolnavă. Dar o inimă lărgită spiritual este caracteristica unui creştin sănătos (1 Corinteni 9.24; Galateni 5.7; Filipeni 2,16; Evrei 12.1). Profetul Isaia a cunoscut exact aceasta cu aproape 2800 de ani în urmă şi ne-a dat o reţetă: „Dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40.31).

Secretul unei inimi lărgite este: ea se bazează pe Dumnezeu! Ea este caracterizată prin ascultare faţă de Cuvântul Său! Această ascultare ne determină să mergem în direcţia corectă. El ne ajută să ne comportăm corect cu alţii. Însă înainte de a alerga, trebuie să ne lăsăm inima să fie lărgită de El.

Domnul Isus avea o inimă lărgită

Nu este nimic nou dacă spun, că cerinţele, pe care Cuvântul lui Dumnezeu le pune unui creştin credincios, sunt mari. Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se scuză, că aceste cerinţe ar fi de neîmplinit de un om şi îi pierd curajul. Dar să privim la Domnul. El era singurul Om aici pe pământ, care stăpânea desăvârşit acestea. De ce? Pentru că El avea o inimă mare. Inima Lui mare se putea vedea mereu, când El de exemplu a atins pe lepros, când a luat un copil în braţe sau a plâns pentru Ierusalim. Era o inimă suficient de mare pentru toţi. Nu era nimeni pentru care să nu fi fost har, îndurare. El a vindecat chiar şi pe unul din cei care L-au luat captiv şi la cruce a spus chiar: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” Inima Lui era desăvârşită. El putea spune cu adevărat: Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11.29).

Noi avem nevoie de inimi, care sunt deschise faţă de Cuvântul Său, care sunt dedicate voii Lui şi care sunt orientate numai spre lucrarea Sa. Atunci lumea va recunoaşte că noi suntem într-adevăr ucenicii Lui.

Tradus de la: Herzvergrößerung
Articolul acesta se bazează pe unele gânduri ale lui Steve Brand (Manitoba).

Traducere:Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Matei 14.13-21

Matei 14.13-21: Şi Isus, când a auzit, a plecat de acolo într-o corabie, spre un loc pustiu, deoparte; şi mulţimile, auzind, L-au urmat pe jos, din cetăţi. Şi, ieşind, El a văzut o mare mulţime şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El, spunând: „Locul este pustiu şi timpul deja trecut; dă drumul mulţimilor, ca să meargă în sate şi să-şi cumpere mâncare“. Dar Isus le-a spus: „N-au nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce“. Dar ei·I-au spus: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“. Şi El le-a spus: „Aduceţi-le aici la Mine“. Şi, poruncind mulţimilor să stea jos pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, privind spre cer, a binecuvântat şi, frângând pâinile, le–a dat ucenicilor, şi ucenicii mulţimilor. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat; şi au ridicat prisosul de firimituri, douăsprezece coşniţe pline. Iar cei care mâncaseră erau cam cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi de copii.

Introducere

Lumea prezentată în evanghelia după Matei 13.53 – 14.21 (localitatea natală a Domnului şi curtea împărătească) nu poate suporta prezenţa lui Hristos şi este total nepotrivită pentru Hristos. Ea leapădă pe Hristos şi va fi lepădată de Hristos. El consideră moartea antemergătorului Lui ca semn sigur a propriei Lui lepădări şi, în timp ce El părăseşte localitatea natală şi curtea, „a plecat de acolo … spre un loc pustiu”.

Punctul de atracţie al săracilor

În acest loc din afară El devine punctul de atracţie al săracilor. Ei „L-au urmat pe jos, din cetăţi”. Mânaţi de nevoile lor şi atraşi de harul Său ei Îl urmează în acest loc pustiu. Aşa este cu noi. Noi avem nevoi ca păcătoşi şi noi avem nevoi ca sfinţi şi nimeni din lumea aceasta nu poate potoli nici una şi nici alta din nevoi. Ca păcătoşi avem nevoie de un Mântuitor, ca să ne elibereze de păcatele noastre şi de tot ce stă asupra unei generaţii decăzute. Ca şi credincioşi avem nevoie de cineva ca să liniştească inimile noastre. Astfel noi suntem atraşi la El în afara lumii acesteia, care ca urmare a nevoilor spirituale, care s-au trezit în sufletele noastre, a devenit un loc pustiu, pentru ca în Isus să găsim pe Acela care face stepa să salte de bucurie şi să înflorească ca o narcisă.

Când venim la El afară, descoperim desăvârşirea Lui mare, asemenea acelei mulţimi de popor nevoiaşe. Ca şi ei, percepem că El nu este unul care trebuie constrâns să binecuvânteze, ci este Unul care este binevoitor şi gata să binecuvânteze, aşa cum citim: „Isus a ieşit”, ca să-i întâmpine. Tatăl a alergat ca să întâmpine pe fiul pierdut care se întorcea acasă şi „Isus a ieşit” să întâmpine aceste suflete nevoiaşe (Matei 14.14).

Domnul Isus ia seama la nevoile noastre

În afară de aceasta în părtăşia Sa ne aflăm în prezenţa Aceluia care evaluează pe deplin nevoile noastre; căci noi citim: „El a văzut o mare mulţime”. Noi vedem numai puţin din nevoia noastră a altora, dar privirea Lui observă „o mare mulţime”. El vede nevoia noastră în toată dimensiunea ei.

Pe lângă aceasta El are nu numai o cunoaştere divină a nevoii noastre,ci şi compasiune divină pentru noi în suferinţa noastră. „I s-a făcut milă de ei.” Inima Lui de dragoste simte cu noi aşa cum nici o altă inimă nu simte.

Domnul Isus are putere să împlinească nevoile noastre.

În afară de aceasta la Hristos este putere să rezolve lipsurile noastre; căci noi citim: „El a vindecat pe bolnavii lor”. La Hristos nu este compasiune fără putere, şi nici putere fără compasiune, ca la alţii. Inima şi mâna Lui ne stau la dispoziţie, şi mâna, care vindecă, este pusă în mişcare de o inimă care iubeşte.

Ce binecuvântat este să fi găsit un loc în Hristos în afară, care este gata să binecuvânteze, care are cunoaştere divină despre nevoile noastre, care are o inimă impresionată de simţământul slăbiciunii noastre şi care are o mână capabilă să satisfacă nevoile noastre. Şi acest izvor de ajutor în Hristos îl descoperim pe locul nevoilor noastre. În ziua gloriei ne vom bucura permanent de desăvârşirea Lui nesfârşită; dar în această zi întunecată şi acoperită cu nori avem parte de desăvârşirile Lui, avem parte de ele acolo unde avem nevoie de ele, asemenea mulţimii poporului; căci a devenit seară, locul era pustiu şi poporul era înfometat.

Ucenicii se adresează Lui

Însă Hristos este la ei şi ucenicii apucă pe drumul bun: ei „au venit la El”. Ei se adresează Unuia care are cunoaştere desăvârşită, dragoste nesfârşită şi putere divină. Cine ar putea să I se adreseze în zadar, chiar dacă El trebuie uneori să ne dea lecţii, ca să ne înveţe, înainte de a interveni pentru noi. El doreşte ca noi să avem foloase din nevoile noastre, şi ce este mai greu decât să afli de toată slăbiciunea noastră şi de incapacitatea noastră totală de a rezolva nevoia noastră. Aşa era la ucenici. Pentru a le da de înţeles propria lor slăbiciune, Domnul poate spune: „Daţi-le voi să mănânce”. Numaidecât ei trebuie să mărturisească că ei au numai cinci pâini şi doi peşti mici. Ei află nu numai că ei sunt oameni nevoiaşi într-un loc care se întunecă şi o localitate pustie, ci şi că propriile lor surse de ajutor sunt total insuficiente ca să satisfacă nevoile lor. Ei sunt total dependenţi de Hristos. Şi aici doreşte Hristos să ne aducă întotdeauna în toate greutăţile noastre; căci aici El ne poate întâmpina şi acţiona pentru noi.

Astfel Domnul spune imediat: „Aduceţi-le aici la Mine!” La Mine – la Unul care ştie, care iubeşte şi care are putere să rezolve nevoile noastre. Şi cu toate acestea El spune întotdeauna în greutăţile noastre, în încercările noastre, în întristările noastre, în exerciţiile noastre şi în eşecul nostru: „Aduceţi-le aici la Mine”. El ne invită să venim la El Însuşi în toate slăbiciunile noastre.

Cât de binecuvântat este rezultatul: mai întâi toţi sunt puşi să se aşeze. După aceea El ia tocmai ceea ce era mărturia slăbiciunii lor şi pune în legătură slăbiciunea pământească cu plinătatea cerească cu rezultatul că poporul nu numai este hrănit, ci săturat şi „ai ridicat prisosul de firimituri, douăsprezece coşuri pline”. Harul Său poate întâmpina nevoia noastră; însă nevoia noastră niciodată nu va epuiza harul Său.

Tradus de la: Der Ort wo unsere Bedürfnisse gestillt werden

Traducere: Ion Simionescu

Versete călăuzitoare: Efeseni 3.14-19

Efeseni 3.14-19: Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

Într-una din cele mai frumoase rugăciuni ale apostolului Pavel, care le găsim în Noul Testament, el se roagă ca „Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3.14-19).

Ce este „lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” din epistola către Efeseni? Prietenul lui Iov, Ţofar, a spus aşa: „Poţi tu pătrunde adâncimile [sau: tainele] lui Dumnezeu, poţi tu pricepe desăvârşirea celui Atotputernic? Ele sunt ca înălțimea cerului – ce poţi face tu? Mai adânci decât Locuinţa morţilor – ce poţi ştii tu? Măsura lor este mai lungă decât pământul şi mai lată decât marea” (Iov 11.7-9). Dacă înţeleg corect, epistola către Efeseni aduce aceste patru dimensiuni în legătură cu planurile veşnice ale lui Dumnezeu referitoare la Adunare (Biserică). Doresc cu plăcere să tratez aceasta puţin sub aspectul acesta, deoarece aceste planuri ale lui Dumnezeu au o importanţă uriaşă pentru viaţa practică a Adunării sub puterea Duhului Sfânt. Permiteţi-mi vă rog să schimb puţin ordinea acestor patru „dimensiuni”.

1. Lungimea

Lungimea a ceea ce este minunat, despre care se vorbeşte în epistola către Efeseni, înseamnă: conţinutul planurilor [sau exprimat printr-o noţiune veche: „hotărârilor” – cum este în originalul în olandeză] lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi Adunarea Sa se extinde din veşnicie în veşnicie. Este vorba de o alegere făcută „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4), de „planul veşnic, pe care l-a înfăptuit în Isus Hristos, Domnul nostru” (Efeseni 3.11), de „veacurile viitoare” (Efeseni 2.7), de „administrarea împlinirii timpurilor”, în care „toate care sunt în ceruri şi pe pământ” vor fi aduse sub un Cap, în Hristos Isus (Efeseni 1.10), și de onoarea care va fi adusă lui Dumnezeu în toate generaţiile, din veşnicie în veşnicie” (Efeseni 3.21).

Înnoirea adevărată a vieţii de Adunare nu este simplu ceea ce ne sare în ochi la prima vedere, un capriciu al timpului nostru postmodern, ci este o necesitate urgentă în lumina realizării practice a planului complet al lui Dumnezeu: acela de a avea o Adunare (Biserică) pentru Sine Însuşi. Tatăl „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine [Însuşi], prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale” (Efeseni 1.5). În cele din urmă Tatăl va avea Adunarea, desăvârşită şi curată, pe deplin pentru Sine Însuşi, în totul aşa cum ea trebuie să fie conform planului Său. Dar la fel de bine planul lui Dumnezeu este ca deja aici pe pământ să facă un început. Adunarea trebuie să înveţe să fie deja aici cu totul practic „după buna plăcere a voii Sale”. Aceasta este posibil numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu. De aceea Adunarea este deja acum un templu al Duhului Sfânt şi nu va fi abia în veşnicie.

Tatăl vrea să aibă Adunarea „pentru Sine Însuşi”, dar aceasta este valabil şi pentru Fiul Său: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci să fie sfântă şi fără cusur” (Efeseni 5.25-27). Şi Hristos o va avea „pentru Sine Însuşi”, ca trup al Său, ca mireasă a Sa.

Înnoirea în Adunare este necesară, pentru ca Adunarea să fie mai mult pentru Dumnezeu şi pentru Fiul Său. Pavel spune: „Pe El Îl vestim noi, îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om, în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Hristos” (Coloseni 1.28). Aceasta se spune aici cu privire la fiecare om individual, dar la fel de valabil este şi pentru Adunare ca întreg: cu privire la trupul lui Hristos el vorbeşte despre „Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu” (Coloseni 2.19).

Înnoirea în Adunare este necesară, pentru ca trupul să ţină mai tare de Cap, să-şi scoată tot mai mult plinătatea din El: „Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi” (Coloseni 2.9-10).

2. Înălţimea

Înălţimea, la care se referă planurile lui Dumnezeu, vine clar în lumină în Efeseni 1.19-23, unde este vorba de „lucrarea puterii tăriei Lui [a lui Dumnezeu], care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în locurile cereşti [sau: lumea cerească], mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a supus toate sub picioarele Lui şi ca şi Cap peste toate L-a dat Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi.”

Aceasta este colosal! Găsim aici două puncte importante:

1. Este un Om glorificat în cer, la dreapta lui Dumnezeu, care este înălţat peste toate autorităţile şi puterile (bune sau rele), şi căruia Îi este supusă toată lumea: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Matei 28.18; compară cu Evrei 1.3,4; 1 Petru 3.21,22).
2. În această poziţie înaltă ca şi Cap Hristos a fost dat Adunării, care este trupul Lui. Ea a fost făcută una cu El, Cel care stă peste orice putere, aşa că şi ea este mai presus de aceste puteri: „Porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Matei 16.18).

Pentru credinciosul ca individ aceasta înseamnă: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus” (Efeseni 2.4-7). Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu, mai presus de toate puterile, şi noi şedem de asemenea „în El” „în locurile cereşti”! Aceasta este ceea ce noi numim poziţia noastră cerească în El.

Sună puţin asemănător cu Filipeni 3.20 („cetăţenia noastră este în ceruri”), cu toate că aceasta nu merge aşa de departe. Se poate de exemplu să ai într-adevăr cetăţenia olandeză, în timp ce locuieşti pe cealaltă parte a globului pământesc. Aşa avem noi conform cu Filipeni 3 „naţionalitatea” cerească, în timp ce noi locuim încă pe pământ. Însă Efeseni 2 spune, că noi şedem deja acum în lumea cerească – chiar dacă această şedere este „în Hristos”. Traducerea olandeză NGB a Bibliei diminuează aici ceea ce spune textul în limba greacă, prin aceea că în mod inutil face din aceasta: „… şi ne-a dat un loc în lumea cerească, în Hristos Isus.” S-ar putea să fi primit un bilet cu rezervarea locului într-o sală de concert, însă aceasta încă nu înseamnă, că şezi acolo. Însă Pavel sune categoric: noi şedem deja în Hristos – chiar dacă această şedere nu este încă în propria persoană, ci „în Hristos”. Deci Dumnezeu ne vede făcuţi una cu Hristos aşa de mult, că pentru El este acelaşi lucru: dacă Hristos şade acolo şi noi şedem acolo.

Tot ceea ce în Adunare (Biserică) pe pământ rămâne sub măsura acestei poziţii cereşti, sublime, este sărăcie inutilă. Noi avem nevoie în Adunare de mai mulţi oameni plini de Duhul, pentru ca noi să trăim în concordanţă cu poziţia noastră ca cetăţeni cereşti adevăraţi aflaţi pe pământ. Noi suntem pe drum spre cer, dar suntem încă pe pământ – însă suntem pe pământ deja în sfera cerului. Acesta este aerul pe care-l inspirăm. Efeseni 4-6 arată clar aceasta: noi suntem încă mădulare normale ale Adunării , soţi şi soţii, taţi şi mame, patroni şi muncitori. Dar suntem radical alţii decât necredincioşii. Noi suntem într-o formă cerească, aceasta înseamnă: aşa cum se cuvine pentru cetăţenii cereşti. În cer nu este nici un soţ sau soţie, nu mai sunt părinţi şi nici muncitori, însă pe pământ sunt încă. Însă noi suntem pe pământ într-un fel ceresc. Exact aşa cum ca olandez trăieşti în altă ţară în concordanţă cu cetăţenia olandeză.

3. Lăţimea

Am găsit această clasificare:

• Efeseni 1.1-14 tratează lungimea comorii noastre spirituale.
• Efeseni 1.15-2.10 vorbeşte despre înălţimea comorii noastre spirituale.
• În continuare Efeseni 2.11-4.6 vorbeşte despre lăţimea comorii spirituale, pe care Dumnezeu ne-a rezervat-o în planul Său veşnic.

Această lăţime conţine faptul că Dumnezeu nu a destinat mântuirea veşnică pentru un singur popor, Israel, ci pentru toată lăţimea omenirii. Concret aceasta înseamnă: pentru toţi aceia dintre toate seminţiile şi limbile şi popoarele şi naţiunile, care au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi prin aceasta au fost salvaţi veşnic (Efeseni 2.5,8,13,16). Ca să se obţină această lăţime deplină, trebuia dărâmat „zidul din mijloc al îngrădirii” care exista între Israel şi popoare (Efeseni 2.14), şi anume prin aceea că a fost înlăturată „vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli” (Efeseni 2.15).

Nu Tora ca atare a trebuit înlăturată, ci vrăjmăşia, pe care Tora bună a provocat-o în inimile păcătoase ale oamenilor. Pentru iudei Tora era un prilej de aroganţă carnală faţă de cei care nu erau iudei, şi pentru cei care nu sunt iudei i-a condus la aroganţă faţă de iudei. „În carnea Lui” înseamnă: în trupul Lui, în dăruirea acestui trup la cruce (compară cu Efeseni 2-16), Hristos a îndepărtat această vrăjmăşie. Prin aceasta acum există:

1. un singur om nou (Efeseni 2.15),
2. un singur trup al lui Hristos (Efeseni 2.16),
3. o singură familie de la Dumnezeu Tatăl (Efeseni 2.18),
4. o singură cetate a lui Dumnezeu (Efeseni 2.19, „împreună-cetăţeni cu sfinţii”),
5. o casă a lui Dumnezeu (Efeseni 2.19, „ai casei lui Dumnezeu”),
6. un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.21), şi
7. o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2.22).

Ce importanţă practică deosebit de mare are aceasta astăzi pentru Adunarea lui Dumnezeu pe pământ! Cât de multe „împrejmuiri cu ziduri de despărţire” au fost ridicate între creştini şi creştini; cât de multe „vrăjmăşii” noi, constând din multele învăţături preferate, la care ţin cu tărie părtăşiile creştine „fidele Bibliei” şi cu care se lovesc reciproc. Trebuie să vină o înviorare în Biserică, pentru ca prin puterea Duhului să fie din nou dărâmate zidurile de despărţire şi vrăjmăşiile să fie din nou înlăturate – pentru ca creştinii fideli Bibliei să nu mai privească la ceea ce îi diferenţiază de alţii, ci la ceea ce ei sunt în concordanţă unii cu alţii; aceasta este ceea ce ei au comun în Hristos.

În Efeseni 4.1-6 găsim un punct de plecare impresionant: Pavel este un întemniţat din cauza adevărului că binecuvântările veşnice ale lui Dumnezeu sunt acum şi pentru cei care nu sunt iudei! Noi am fost chemaţi la o lungime infinită (a veşniciei) şi la o înălţime nesfârşită (la a avea parte de gloria viitoare ca trup al lui Hristos) (Efeseni 1) şi la o lăţime care se întinde în toată lumea, şi anume ca să dăm deja acum înfăţişare practică unităţii întregului trup al lui Hristos şi întregului templu al lui Dumnezeu (Efeseni 2). Aceasta este posibil numai având adevăratul fel de gândire (smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, dragoste, răbdare) şi adevărată râvnă, şi anume pentru „a păstra unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4.2,3). Este unitatea Duhului – nu o unitate naturală, nu unitatea organizatorică a unei instituţii bisericeşti, ci unitatea care poate fi realizată practic numai prin aceea  că fiecare mădular umblă prin Duhul.

Observă: Aici nu este vorba de unitatea trupului. Această unitate nicidecum nu poate fi distrusă, căci ea este ancorată în planurile neschimbabile ale lui Dumnezeu. El păstrează unitatea trupului, noi trebuie să păstrăm unitatea Duhului, şi aceasta este posibilă în măsura în care noi ne supunem călăuzirii lui Dumnezeu. Cu cât Duhul este mai puţin în Biserică, cu atât mai mult se caută în ceea ce este „natural”: în fuziuni bisericeşti, structuri, reglementări şi organizări, ca să nu mai vorbim despre poruncile legaliste şi reguli. Nu spun că poate merge şi fără nici un fel de structuri, dar spun aceasta: cu cât este mai mult Duh în Biserică, cu atât mai spirituală este unitatea după care se năzuieşte. O unitate organizatorică este în exterior o unitate organică, spirituală este lăuntric: bazată pe smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, dragoste, îngăduinţă, râvnă, pace.

4. Adâncimea

Dacă am văzut că în epistola către Efeseni avem mai întâi un pasaj despre „lungime”, apoi despre „înălţime” şi apoi despre „lăţime”, ne aşteptăm ca apoi să avem un pasaj despre „adâncime”. Şi exact aşa este. În Efeseni 4.8-10 citim: „De aceea El spune: «Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor.» (Psalmul 68.18). Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.” Fie că este vorba de lungimea, înălţimea sau de lăţimea patrimoniului credinţei (depositum fidei), totul se întemeiază pe ceea ce este în „adâncime”: moartea, înmormântarea şi învierea lui Hristos. Este nu numai minunat să vezi aceasta, ci şi copleşitor. Aceasta trebuie să-l aducă mereu la reculegere adâncă pe fiecare credincios:

1. Nici o lungime fără adâncime: În Efeseni 1.1-14 stă central lucrarea de răscumpărare făcută de Hristos (Efeseni 1.6,7). Niciuna din aceste „binecuvântări spirituale din locurile cereşti” (Efeseni 1.3), care au fost pregătite înainte de întemeierea lumii şi care vor fi realizate în plinătatea lor „în veacurile viitoare” (Efeseni 2.7), nu sunt câtuşi de puţin de imaginat fără ca pentru aceasta Hristos să nu fi coborât în adâncimea morţii şi mormântului („în părţile cele mai de jos ale pământului”).
2. Nici o înălţime fără adâncime: În Efeseni 1.15-2.10, unde este vorba de înălţarea lui Hristos, această înălţare este pusă faţă în faţă cu adâncimea în care Hristos S-a coborât pentru noi (Efeseni 1.19,20; 2.4-6).
3. Nici o lăţime fără adâncime: În Efeseni 2.11-4.6 aceeaşi moarte a lui Hristos este şi baza pentru devenirea una a tuturor credincioşilor, orice origine ar avea ei, spre a fi un singur om nou, un singur trup, un singur templu în Domnul (Efeseni 2.13-16).

Biserica lui Isus Hristos nu ar putea jubila cu privire la triumful lui Hristos şi la toate rezultatele măreţe care rezultă din acesta pentru noi, fără ca ea să nu se gândească la moartea lui Hristos, care a făcut posibile toate acestea. Dacă ea acum botează, ea botează pe moartea lui Hristos – şi la fel dacă este vorba de a urma un Domn viu (Romani 6.3,4; compară cu Coloseni 2.12). Dacă ea serbează acum Cina, ea vesteşte prin ea moartea Domnului – chiar dacă ea o face în părtăşie cu Domnul viu (1 Corinteni 11.26). Chiar şi atunci când ea va sta în curând înaintea Domnului viu, ea Îl va vedea, ca şi cum El ar fi încă Mielul care a fost tocmai înjunghiat (Apocalipsa 5.6), şi ea Îl va omagia din pricina morţii Sale: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune” (Apocalipsa 5.9).