JUDECĂTORI

Cu cartea Judecători ajungem să facem cunoştinţă cu unul dintre cele mai  remarcabile personaje din istoria lui Israel: profetul-judecător Samuel. Acest om extraordinar a fost o figură pivotală în trecerea Israelului de la sistemul teocraţie la cel monarhic. Cărţile scrise de el fac legătura naturală între timpul lui Iosua şi vremea  împăraţilor.

Circumstanţele scrierii: Pentru a înţelege cărţile Judecători şi Rut trebuie să plecăm  de la criza sfîşietoare prin care a trecut Samuel spre sfîrşitul vieţii lui. În l Samuel  8:1-3 ni se spune că fii lui Samuel n-au călcat pe urmele tatălui lor şi poporul  nemulţumit de comportamentul lor ca judecători s-a strîns la Rama şi i-a cerut să  aşeze peste naţiune un împărat „cum au toate neamurile” (1 Sam. 8:5). Cererea  aceasta l-a durut foarte mult pe Samuel care s-a văzut lepădat de popor înainte de  vreme. Dumnezeu i s-a arătat însă în mîhnirea lui şi i-a explicat că cererea poporului  era mult mai vinovată decît părea la prima vedere: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai  domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de cînd i-am scos  din Egipt pînă în ziua de astăzi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei”, (1 Sam.  8:7-8) Deşi fusese unul dintre cei mai buni judecători din Israel, Samuel a trăit drama  ca sub conducerea lui poporul să se lepede de Dumnezeu şi să ceară un om muritor  drept împărat peste naţiune. Samuel li l-a dat atunci pe Saul (1 Sam. 9 şi 10). O  bună bucată de timp, Samuel a fost torturat mereu de o întrebare chinuitoare: „Unde  am greşit?” Ca să scape de ea, el i-a mai adunat o dată la un loc pe toţi evreii şi le-a  spus: „Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea… : Cui i-am luat boul, sau cui i-am luat  măgarul? Pe cine am asuprit şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să  închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi voi da înapoi”. Ei au răspuns: „Nu ne-ai apăsat,  nu ne-ai năpăstuit, şi nici n-ai primit nimic din mîna nimănui”. Atunci Samuel a zis  poporului:…” (1 Sam. 12:3-17) Ceea ce urmează în text este o recapitulare selectivă a istoriei lui Israel cu scopul de a arăta poporului tragedia alegerii pe care au făcut-o.  Dumnezeu însuşi a confirmat din cer spusele lui Samuel dînd, în mijlocul anotimpului  secetos, „chiar în ziua aceea tunete şi ploaie” (1 Sam. 12:17-18). Speriat de cele  întîmplate poporul s-a căit şi a vrut să retracteze cererea pentru un împărat. Dar era  prea tîrziu. Dumnezeu făcuse pe placul poporului, îl aveau de acum pe Saul.  Ce se va întîmpla însă cu Samuel? Amărît în suflet, el va rămîne credincios acestui  popor îndărătnic şi va căuta să-i înveţe în continuare prin intermediul scrisului.  Discursul său magistral, va fi dezvoltat şi îmbogăţit cu alte evenimente din trecut  devenind o veritabilă lecţie de pedagogie istorică. Retras în singurătate, Samuel se  aşterne la lucru şi scrie cartea Judecători, cartea Rut şi cărţile 1 şi 2 Samuel, căci  spusese el: „Departe de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetînd să mă rog  pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi dreaptă”, (1 Sam. 12:23)

Titlul: Cartea îşi ia titlul din însuşi cuprinsul ei care este dedicat perioadei aşa  numiţilor „judecători”, reprezentanţii lui Iehova, împăratul nevăzut al Israelului. Aceşti  judecători (şofetim – în ebraică) nu reprezentau o succesiune ordonată de  guvernatori, ci nişte eliberatori ocazionali ridicaţi de Dumnezeu pentru izbăvirea lui  Israel şi pentru administrarea dreptăţii.

Autorul: Aşa cum am văzut, materialul cărţii este pus împreună de Samuel. Asta nu  înseamnă că toate fragmentele cronicii istorice alcătuite de el au fost iniţial opera lui.  Probabil că multe din părţile acestei cărţi au fost cronici ale seminţiilor lui Israel.  Amănuntele prezente în texte ca fabula lui Iotam, cîntarea Deborei, mesajul lui Iefta  către regele Amon şi detaliile mărunte din descrierea adunării de la Miţpa ne trimit la  nişte autori care au fost ei înşişi martori participanţi la aceste evenimente. În acelaşi  timp, apare evident faptul că aceste relatări au fost editate mai tîrziu de cineva care  le-a pus împreună. Aflăm astfel că la scrierea cărţii, chivotul legămîntului fusese luat  deja din Silo (Jud. 18:31; 20:27) şi că Israelul trecuse deja de pragul instaurării  monarhiei (17:7; 18:1; 19:1; 21:25). Nu trecuse însă vremea lui David, căci despre  Iebusiţi ni se spune că: „au locuit în Ierusalim cu fii lui Beniamin pînă în ziua de azi”  (Jud. 1:21)

Data: Pe vremea lui Saul, după 930 î.Cr. Evenimentele cărţii acopere însă primii 300  de ani petrecuţi de Israel în Canaan, aproximativ între anii 1380 -1050 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Samuel face ca evenimentele acestei perioade să sune ca o lecţie  de istorie pentru poporul Israel. Dorinţa lui este să-i convingă pe evrei că din orice  greşeala există posibilitatea întoarcerii la „Dumnezeul care nu oboseşte iertînd”. Deşi  sînt pomeniţi un total de 12 judecători, numai despre cîţiva se vorbeşte în detaliu aşa  că tot cuprinsul cărţii poate fi rezumat la cinci serii de şapte: 7 apostazii, urmate de  7 pedepse prin robie, care fac poporul să se pocăiască de 7 ori şi se termină prin 7  izbăviri minunate lucrate de Dumnezeu prin intermediul a 7 judecători. Samuel ştia şi  el că repetiţia este mama învăţăturii. De aceea el alege din trecutul Israelului 7  situaţii în care poporul a greşit înaintea lui Dumnezeu şi le arată cum, de fiecare dată,  pocăinţa a fost singura ieşire posibilă de sub pedeapsa divină. Urmarea acestei  pocăinţe a fost, de fiecare dată, îndurarea lui Dumnezeu, izbăvirea şi binecuvîntarea,  în felul în care o redă Samuel, istoria lui Israel este o istorie ciclică.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Există o frază-comentariu care se repetă ca  un advertisment în punctele de greutate ale cărţii: „În vremea aceea nu era împărat  în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (17:6; 18:1; 21:25). Există aici un semnal de alarmă pentru cei ce nu-L vor pe Dumnezeu să domnească asupra lor şi nu acceptă  Cuvîntul Lui ca normă cu autoritate absolută asupra vieţii lor.  Fiecare din rătăcirile lui Israel este introdusă cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au  făcut ce nu plăcea Domnului…” (3:7; 3:12; 4:1; 6:1; 10:6; 13:1). Pedepsele trimise  de Dumnezeu pentru neascultarea lor sînt numite cu termeni care subliniază dreptul  de posesiune al lui Iehova asupra Israelului: „Şi Domnul i-a vîndut în mîinile lui…”  (3:8; 4:2; 10:7) său „Şi Domnul i-a dat…” (6:1; 13:1). Pocăinţa poporului sub chinul  pedepsei este descrisă mereu cu aceleaşi cuvinte: „Copiii lui Israel au strigat către  Domnul” (3:9; 3:15; 4:3; 6:7; 10:10). Repetarea aceasta obsedantă scoate în  evidenţă caracterul ciclic al oscilaţiilor poporului Israel şi măreşte probabilitatea ca  lecţia dată de Samuel să fie înţeleasă bine de cititorii lui evrei.  Pentru cititorul creştin, cartea Judecători mai ilustrează şi alte teme biblice:  1. Răutatea şi depravarea inimii umane „deznădăjduit de rea şi de înşelătoare” (Jud.  2:11-13, 17, 19; 8:33-35; 10:6; 13:1).  2. Plăcerea pe care o are Dumnezeu să se folosească de lucruri slabe: Ehud – un  infirm stîngaci (3:15), Şamgar – cu un otig de plug (Jud. 3:31), Debora – o femeie  (Jud. 4:2, 9, 21; vezi şi Jud. 9:53, Ghedeon – cel mai mic dintr-o familie săracă (Jud.  6:15), ceata mică de ostaşi cu ulcioarele în mîini (Jud. 7:16) şi falca de măgar din  mîna lui Samson (Jud. 15:15).  3. Duhul Sfînt este cel ce dă tărie şi biruinţă, în viaţa lui Otniel (Jud. 3:10), în viaţa  lui Ghedeon (Jud. 6:34), în viaţa lui Iefta (Jud. 11:29), în viaţa lui Samson (Jud.  13:25; 14:6; 15:14), în viaţa tuturor copiilor lui Dumnezeu (Zaharia 4:6).  Cartea Judecătorilor se termină într-un dezastru total şi generalizat. Stricăciunea  morală, civică şi spirituală prevala pretutindeni. Asta nu înseamnă că poporul nu avea  totuşi o lege. Falimentul oamenilor nu anulează standardul lui Dumnezeu, tot aşa cum  astăzi dispreţul faţă de cele 10 porunci şi faţă de învăţăturile lui Cristos nu înseamnă  că acestea nu există. Cartea Judecători este o dovadă că, lăsat de capul lui, omul nu  merge în sus pe calea progresului, ci coboară vertiginos în abisurile păcatului. Lumea  are nevoie de izbăvire. Ca şi altă dată, oriunde există pocăinţă sinceră ea se va grăbi  să sosească. Şi va aduce o dată cu ea şi binecuvîntarea!

Mesajul cărţii: Este clar că Samuel nu a fost preocupat să redea fidel şi cronologic  istoria. Dorinţa lui este să noteze numai anumite evenimente care au o semnificaţie  spirituală aparte. Aceasta explică de ce unor întîmplări li se acordă un spaţiu atît de  mare în naraţiune, iar altora doar un spaţiu restrîns. Lipsesc aproape cu desăvîrşire  referinţele la activitatea „marilor preoţi” care au fost activi în această perioadă, iar  istoriile judecătorilor nu sînt aşezate neapărat într-o ordine naturală. De fapt, unii  dintre ei au funcţionat simultan în teritorii diferite din întinderea Israelului. Mesajul  cărţii trebuie căutat în ultimul discurs ţinut de Samuel în faţa poporului: „Nu vă  temeţi! Aţi făcut tot răul acesta; dar nu vă abateţi de la Domnul, şi slujiţi Domnului  din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic,  care n-aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sînt lucruri de nimic. Domnul nu va  părăsi pe poporul Lui, din pricina Numelui Lui cel mare, căci Domnul a hotărît să facă  din voi poporul Lui…  Temeţi-vă numai de Domnul, şi slujiţi-L cu credincioşie din toată  inima voastră; căci vedeţi ce „putere desfăşoară El printre voi” (1 Sam. 12:20-24)

SCHIŢA CĂRŢII – CADRUL ISTORIC GENERAL 1:1-3:6 a. Situaţia politică, 1:1-36  b. Situaţia spirituală, 2:1-3:6  I. PRIMUL CICLU 3:7-11  a. Păcatul idolatriei, 3:7  b. Pedeapsa prin robie, 3:8  c. Pocăinţa evreilor, 3:9  d. Ridicarea lui Otniel, 3:9-10  e. Ţara are odihnă, 3: 1 1  II. AL DOILEA CICLU 3:12-31  a. Neascultarea poporului, 3:12  b. Pedeapsa prin robie, 3:12-14 c. Pocăinţa evreilor, 3:15  d. Ridicarea lui Ehud, 3:12-29  e. Ţara are odihnă, 3:30  III. AL TREILEA CICLU 4 – 5  a. Neascultarea poporului, 4:1  b. Pedeapsa prin robie, 4:2  c. Pocăinţa evreilor, 4:3  d. Debora şi Barac, 4:4-5:31  e. Ţara are odihnă, 5:31  IV. AL PATRULEA CICLU 6:1 – 8:32  a. Neascultarea poporului, 6:1  b. Pedeapsa prin robie, 6:1-5  c. Pocăinţa evreilor, 6:6  d. Mustrarea, 6:7-10  e. Ridicarea lui Ghedeon, 6:11-24  f. Ghedeon dărîmă altarul lui Baal, 6:25-32  g. Ghedeon izbăveşte poporul, 6:33-8:32  V. AL CINCILEA CICLU 8:33 – 10:5  a. Păcatul idolatriei, 8:33-35  b. Abimelec vrea să fie împărat, 9:1-57  c. Ridicarea altor judecători, 10:1-5  VI. AL ŞASELEA CICLU 10:6 – 12:5  a. Păcatul idolatriei, 10:6  b. Pedeapsa robiei, 10:7-9  c. Pocăinţa evreilor, 10:10  d. Mustrarea Domnului, 10:11-14  e. Cererea poporului, 11:15  f. Ridicarea lui Iefta, 11:16-12:7  g. Alţi judecători, 12:8-15  VII. AL ŞAPTELEA CICLU 13-16 a. Neascultarea poporului, 13:1  b. Pedeapsa robiei, 13:1  c. Ridicarea lui Samson, 13:1-25  d. Hărţuielile lui Samson cu filistenii 14-15  e. Samson şi Dalila, 15:1-21  f. Răzbunarea şi moartea lui Samson, 15:22-31  PĂCATUL SE EXTINDE, 17-21  a. Mica schimbă preoţia, 17:1-13  b. Daniţii preiau apostazia, 18:1-31  c. Depravarea beniamiţilor, 19:1-21:25

RUT

Cartea „Rut” este o oază de credincioşie într-o epocă caracterizată de idolatrie şi  apostazie.

Titlul: Este una dintre singurele două cărţi din Biblie care poartă numele unei femei.  Cealaltă este „Estera” cu care se contrastează şi se completează reciproc.

Autorul: Samuel a scris această carte probabil după ce l-a uns pe David ca nou  împărat peste Israel.

Data: Aproximativ în jurul anului 1.000 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Cartea Rut este un apendice al cărţii Judecătorilor. De fapt, ea ar  fi trebuit să fie inclusă în acea carte. Iată ce declară autorul ei în primul verset al  cărţii: „Pe vremea judecătorilor a fost o foamete în ţară…”  De ce a scos Samuel această întîmplare din cartea Judecătorilor şi a făcut-o o carte de sine stătătoare? Motivele sînt două şi amîndouă sînt clare ca lumina zilei.  În primul rînd, Samuel a vrut ca această carte să fie o încheiere recapitulativă a  lecţiilor date în cartea Judecători, încă o dată ne vom întîlni aici cu ciclul de  apostazie, pedeapsă, pocăinţă şi izbăvire. De data aceasta însă, Samuel vrea să  răspundă unei întrebări viclene: „Şi dacă nu ne vom pocăi? Ce se va întîmpla cu noi  dacă în loc să ne pocăim ne vom îndepărta şi mai mult de Domnul şi vom fugi pe alte  meleaguri, departe de faţa Sa?” Experienţa tristă a familiei lui Elimelec este răspunsul  clar şi răspicat dat acestor întrebări răuvoitoare: „Nicăieri nu este prea departe  pentru mîna Domnului ca să ne ajungă şi să ne pedepsească”. Nu există altă soluţie  de ieşire de sub pedeapsă decît pocăinţa. Cînd ne pocăim cu adevărat Dumnezeu se grăbeşte să ne dea izbăvirea şi binecuvîntarea. În al doilea rînd, istoria familiei lui Elimelec este scoasă în evidenţă pentru că din  această familie s-a născut mai tîrziu Işai, tatăl lui David, acest nou împărat uns de  Samuel peste Israel. Providenţial, scrierea lui Samuel este mai importantă decît şi-a  dat el atunci seama căci ea ne arată o secvenţă din viaţa familiei care-L va da lumii  pe Mesia: Domnul Isus Cristos din seminţia lui David.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: O citire foarte atentă va scoate la iveală un  mesaj spiritual latent ascuns în semnificaţia numelor purtate de personajele cărţii,  întîmplarea debutează la Betleem, care tradus înseamnă „casa plinii”. Primul personaj  cu care ne întîlnim este Elimelec al cărui nume se traduce prin „Dumnezeu este  împăratul meu” (Eli=Dumnezeu, melech=împărat). Acest bărbat pleacă din Betleem  împreună cu nevasta lui numită Naomi, care se poate traduce prin „plăcuta” sau  „fermecătoarea”, şi cu cei doi fii ai lor: Mahlon, care înseamnă „cîntec” şi „bucurie”, şi  Chilion, care înseamnă „ornament” sau „desăvârşire”. Hotărîrea lor de a pleca este  echivalentă cu o încercare de a scăpa de sub pedeapsa pe care Dumnezeu o  trimisese asupra Israelului prin secetă, în Moab, Elimelec („Dumnezeu este împăratul  meu”) moare şi după el mor şi cei doi fii: Mahlon (bucuria) şi Chilion (desăvârşirea).  Frîntă de durere, Naomi hotărăşte să se întoarcă în Israel, dar refuză să mai fie  numită Naomi şi cere să i se spună de acuma: Mara, care înseamnă amărăciune.  Mesajul spiritual din această succesiune de evenimente este foarte clar: în Canaan,  Israelul trăia sub teocraţie („Dumnezeu este împăratul meu”) şi făcea casă bună cu  plăcerea, cîntecul, bucuria, frumuseţea şi desăvîrşirea. Sub pedeapsa lui Dumnezeu,  ei au recurs la soluţii lăturalnice, refuzînd pocăinţa şi asta le-a adus moarte, suferinţă  şi sărăcie. Pentru copiii Domnului, singura ieşire din impasul neascultării este pocăinţa  şi întoarcerea acasă, la Dumnezeului lor care nu oboseşte iertîndu-i şi reparîndu-le  greşelile. Din momentul hotărîrii de întoarcere în ţară, mîna nevăzutului Dumnezeu  începe să lucreze tainic pentru refacerea viitorului lui Naomi. Una dintre nurori,  moabită Rut, se întoarce împreună cu ea şi găseşte favoare în ochii unui om bogat  numit Boaz (tradus prin: „în El este puterea”). Acest Boaz restaurează moştenirea lui  Naomi şi-i dăruieşte un fiu prin Rut. Fiul lui Naomi din Rut, Obed, fusese hotărît de  Dumnezeu să fie tatăl lui Işai şi bunicul lui David, împăratul slăvit al lui Israel.  O altă temă foarte importantă din cartea Rut este„Goel”, ruda cu drept de răscumpărare. În rînduială lui Israel, cineva căzut în robie putea fi răscumpărat de un  astfel de Goel care trebuia să îndeplinească 3 condiţii: să fie cea mai apropiată rudă,  să vrea să răscumpere şi să poată să răscumpere, în cazul lui Naomi au existat două  persoane care aveau acest drept: una al cărui nume nu este specificat (Rut 3:12;  4:1-6) şi Boaz (2:20; 4:9-13). Prin răscumpărarea pe care o face, Boaz este un tip  care-l prevesteşte pe Domnul Isus. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă  strălucit în Apocalipsa 5:1-10:  „Apoi am văzut în mîna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă  pe dinlăuntru, şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger  puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă  peceţile?” Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pămînt, nici sub pămînt, care să  poată să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi am plîns mult, pentru că nimeni nu  fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.  Şi unul dintre bătrîni mi-a zis: „Nu plînge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina  lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între  scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrîni, am văzut stînd în picioare  un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sînt cele şapte  Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pămîntul. El a venit, şi a luat cartea din mîna  dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Cînd a luat cartea, cele patru făpturi  vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd  fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi  cîntau o cîntare nouă, şi ziceau: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile,  căci ai fost jungheat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sîngele Tău, oameni din  orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o  împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pămînt”.  Pentru că putea şi dorea să ne răscumpere, Domnul Isus s-a înrudit cu noi prin  întrupare şi a devenit Goel-ul nostru.  Pe cine simbolizează însă cel care, deşi putea, n-a vrut să facă răscumpărarea  Naomei din cauza moabitei Rut? Ei bine răspunsul este simplu. Acel „cutare” (Rut 4:1)  simbolizează pretenţiile Legii mozaice. Textul Legii spunea: „Amonitul şi Moabitul să nu  intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecilea neam, pe vecie. Să nu-ţi pese nici de  propăşirea lor, nici de bună starea lor, toată viaţa ta, pe vecie”. (Deut. 23:3, 6)  Moabită Rut este un simbol al Bisericii. Dumnezeu ne-a răscumpărat prin Cristos,  dincolo de prevederile Legii, printr-un act de har şi de nemăsurată îndurare.

SCHIŢA CĂRŢII  I. ZADARNICA FUGA DE PEDEAPSĂ 1:1-5  a. Contextul istoric, 1:1  b. Contextul familial, 1:2  c. Rezultatul fugii, 1:3-5  II. ÎNTOARCEREA 1:6-22 a. Hotărîrea Naomei, 1:6-7  b. Sfatul dat nurorilor, 1:8-13  c. Hotărîrea lui Rut, 1:14-19  d. Naomi se cheamă acum Mara, 1:20-22  III. ÎNCEP COINCIDENŢELE 2:1-23 a. Rut merge pe ogorul lui Boaz, 2:1-3 b. Rut este lăudată de Boaz, 2:4-13 c. Rut capătă trecere înaintea lui Boaz, 2:14-16  d. Naomi întrevede binecuvîntarea, 2:17-22  e. Rut rămîne în ogoarele lui Boaz, 2:23  IV. ÎNTÎLNIREA DIN NOAPTE, 3:1-18  a. Sfatul dat lui Rut de Naomi, 3:1-4  b. Ascultarea lui Rut, 3:5-6  c. Boaz înţelege şi acceptă, 3:7-15  d. Naomi are credinţă, 3:16-18  V. ÎNTÎLNIREA DE LA POARTĂ 4:1-12 a. Cererea lui Boaz, 4:1-4  b. Explicaţia lui Boaz, 4:5  c. Refuzul răscumpărătorului, 4:6  d. Boaz oferă răscumpărare, 4:7-10  e. Poporul se bucură, 4:11-12  VI. DUMNEZEU DĂ UN VIITOR LUI NAOMI 4:13-22 a. Naşterea copilului, 4:13  b. Urarea femeilor din cetate, 4:14-17  c. Linia davidică, 4:18-21

1 SAMUEL

Cu cartea 1 Samuel începem să citim cele trei grupe de cărţi duble din Vechiul  Testaemnt – 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2 Împăraţi şi 1 şi 2 Cronici. Ele alcătuiesc împreună o  unitate distinctă acoperind perioada istorică delimitată de ridicarea şi prăbuşirea  monarhiei în Israel, adică aproximativ 500 de ani scurşi pe albia vremii între 1095-586  î.Cr.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Samuel, care tălmăcit înseamnă „cerut de la  Dumnezeu”. În originalul evreiesc, cele două cărţi ale lui Samuel, ca de altfel şi  celelalte două cărţi duble, au format la început o singură carte, împărţirea prezentă  se datorează traducătorilor în limbile greacă şi latină. Deşi criticată de unii, împărţirea  actuală îşi are meritul ei, deoarece 2 Samuel, ocupîndu-se prin excelenţă de cei 40 de  ani de domnie ai împăratului David, merita să alcătuiască un volum aparte.

Autorul: Fără nici o îndoială, Samuel este cel ce a început să scrie această minunată  cronică de istorie. Probabil că primele 24 de capitole sînt în întregime ale lui. Restul a  fost adăugat de Natan şi Gad aşa cum găsim lămurit în 1 Cronici 29:29 şi în 1 Samuel  10:25.

Data: Aproximativ 930 î.Cr. şi cam 100 de ani după aceea. Cartea acopere o perioadă  de 115 ani din istoria lui Israel.

Conţinutul cărţii: 1 Samuel este o cronică a tranziţiei lui Israel de la teocraţie la  monarhie. Dumnezeu n-a vrut niciodată ca Israelul să aibă un alt împărat în afară de  El însuşi. Dorinţa Lui a fost ca să ridice din mijlocul poporului conducători iscusiţi care  să se afle întotdeauna sub ordinele Lui. Legea şi Marele Preot ar fi trebuit să  reglementeze viaţa poporului în ascultarea lor deplină de Domnul. Dar n-a fost aşa.  Israelul s-a depărtat de Dumnezeu, a iubit păcatul şi s-a aplecat spre idolatrie. Lipsiţi  de limitările Legii poporul ajunsese fără frîu. Soluţia ar fi fost o întoarcere la Domnul şi  la „mărturie”, dar poporul a ales o altă cale: ei i-au cerut lui Samuel să aşeze un împărat peste ei, aşa „cum ou toate neamurile” (1 Sam. 10:3). Cererea lor fusese  anticipată de previziunile lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce le spusese El prin Moise  în Deuteronomul 17:14-20. Poate că într-un fel, bătrînii lui Israel au văzut în aceast  pasaj nu un avertisment, ci o ultimă portiţă de ieşire din impas pentru viitor.

Conţinutul cărţii 1 Samuel va putea fi ţinut foarte uşor în minte dacă o vom numi:  „cartea celor trei conducători”: Samuel (cap 1-7), Saul (cap. 8-15) şi David (cap.16-31). Fireşte, acţiunile acestor trei oameni se suprapun în anumite texte, dar,  în mare, împărţirea aceasta a cărţii este corectă.  Samuel este una ditre cele mai luminoase figuri din întreaga istorie a lui Israel. Cu  greu am putea găsi scris ceva rău despre el în paginile Scripturii. Ca importanţă,  Samuel încheia şirul judecătorilor, este primul din şirul profeţilor, întemeiază prima  mişcare de educaţie religioasă din istoria Israelului, întemeiază monarhia aşezînd pe  tron primul împărat în persoana lui Saul, pentru ca mai apoi să-l ungă ca împărat pe  David, cei care avea să devină cel mai mare împărat din întreaga istorie a naţiunii. Au  mai existat sporadic şi alţi oameni despre care Biblia ne spune că s-au numit profeţi  (Gen. 20:7; Num. 11:25; Jud. 6:8; Deut. 18:18), dar şirul profeţilor biblici începe cu  acest Samuel (Fapte 3:24; 13:20). El este cel care a întemeiat oficiul profetic şi a înfiinţat şcolile profeţilor (1 Sam. 10:5, 6, 11-12; 19:20).  Mai presus de orice, Samuel a fost însă un om al rugăciunii: el a fost născut în urma stăruinţei în rugăciune (1 Sam. l:9-28), a fost un copil obişnuit cu rugăciunea (1  Sam. 3:1-19), a învăţat poporul să biruiască prin rugăciune (7:5-10), cînd poporul a  cerut un împărat, el a alergat la rugăciune (1 Sam. 8:6) şi a continuat să se roage  pentru popor chiar şi după ce l-au lepădat ca şi conducător (1 Sam. 12:19-23). Lipsa  unei vieţi de rugăciune a fost privită de Samuel drept un păcat (1 Sam. 12:23).  Iată ce a realizat Dumnezeu prin viaţa lui Samuel: (1) i-a eliberat din robia filisteană,  (2) i-a pregătit pentru împărăţie, (3) le-a dat un loc permanent pentru chivot şi (4) a întărit şi mai mult preoţia.  Saul, cel dintîi împărat al Israelului, a fost una dintre cele mai tragice figuri dintre  personajele Vechiului Testament. El a început foarte promiţător, însă a cunoscut apoi  un declin teribil şi a sfîrşit-o ruşinos şi lamentabil. Deasupra întregii lui vieţi a plutit un  aer de rîvnă amestecat cu neascultare. Modestia i s-a transformat în mîndrie,  adevărul în minciună, ruşinea în neruşinare şi bunătatea faţă de duşmani în ură şi ucidere de prieteni. Pe piatra de pe mormîntul acestui prim împărat al Israelului s-ar  potrivi o frază pe care a rostit-o chiar el însuşi, într-una din rarele clipe de luciditate  care i-au întrerupt tulburarea sufletească de la sfîrşitul vieţii: „Am lucrat ca un  nebun!” (1 Sam. 26:21; vezi şi 1 Sam. 13:13)  David, „lumina ochilor lui Dumnezeu”, a fost una dintre cele mai măreţe personalităţi  din toate timpurile. El a îmbogăţit copleşitor de mult istoria socială, militară, religioasă  şi culturală a lui Israel. În 1 Samuel ne întîlnim cu David ca băieţel la oi, cîntăreţ din arfă, purtător de arme, căpetenie în luptă, ginere al împăratului, scriitor neîntrecut de  psalmi, împărat uns de Samuel şi… fugar rătăcitor şi nevinovat. Acest fiu al lui Iese şi nepot al lui Boaz, din moabita Rut, a văzut lumina zilei în Betleem ca cel mai mic din  cei 8 fii ai tatălui său. La vîrsta de 18 ani a fost uns pentru prima dată de Samuel ca  împărat ales de Dumnezeu peste Israel şi avea să devină apoi cel mai important dintre toţi împăraţii lui Israel, întemeietorul dinastiei din care s-a născut, „la plinirea vremii”,  Isus Cristos – Mesia.  Faima lui de cîntăreţ iscusit a ajuns la curtea împăratului Saul, unde a fost chemat să  intre în anturajul familiei regale. Prietenia lui cu Ionatan, fiul lui Saul, este una dintre  cele mai frumoase şi mai gingaşe pagini din istoria relaţiilor dintre oameni. Cînd a fost  promovat în fruntea armatei, vitejia şi popularitatea lui printre evrei a stîrnit invidia  împăratului care s-a hotărît să-l omoare. Saul a încercat de 4 ori acest lucru (1 Sam.  19:10, 15, 20, 21, 23, 24). Dumnezeu avea însă alte planuri cu David şi i-a ocrotit  viaţa. Zbuciumul care a caracterizat această perioadă şi urmările lui în maturizarea  deosebită a lui David pot fi văzute în conţinutul psalmilor 59 şi 37.  Încercările din tinereţe au fost şcoala prin care Dumnezeu îl pregătea pentru ceasul  domniei peste Israel, înainte de a stăpîni peste oameni, David a fost învăţat să fie stăpîn pe el însuşi şi să aştepte, plin de încredere, iniţiativele şi hotărîrile Domnului.  Ca pribeag, departe de ameninţările împăratului Saul, David a trăit în mijlocul altor  duşmani care ameninţau să-i ia viaţa. Din temerile acelor clipe s-a născut psalmul 56 în care găsim credinţa lui în Dumnezeu şi totala lui abandonare în hotărîrile Celui  Atotputernic, ajunse la o totală maturitate. 1 Samuel se termină cu moartea  ruşinoasă a lui Saul şi ne lasă să anticipăm cu înfrigurare citirea lui 2 Samuel în care  viaţa lui David va cunoaşte împlinirea omului „după inima lui Dumnezeu” (1 Sam. 13:14).

Mesajul cărţii: Dumnezeu a chemat Israelul la o relaţie unică şi specială cu El în  virtutea căreia El s-a proclamat împăratul lor nevăzut. Din pricina nepriceperii lor, ei  au renunţat la acest privilegiu şi au cerut un împărat uman care să le meargă în  frunte. Soluţia lor a însemnat un mare pas înapoi în destinul lor istoric. Suferinţele  ulterioare şi tragedia lor naţională ne stau drept mărturie. Din ceea ce scrie în cartea  1 Samuel putem învăţa că neacceptarea căilor lui Dumnezeu, neatîrnarea de prezenţa  Lui nevăzută, refuzarea trăirii prin credinţă de dragul comodităţii soluţionărilor  omeneşti vor atrage întotdeauna asupra noastră suferinţe costisitoare şi un sfîrşit  ruşinos.

SCHIŢA CĂRŢII  I. SAMUEL, ULTIMUL JUDECĂTOR l – 7  ANA, MAMA LUI SAMUEL  a. necazul ei, 1:1-8  b. rugăciunea ei, 1:9-18  c. copilul ei, 1:19-23  d. jertfa ei, 1:24-28  e. cîntarea ei, 2:1-W  SLUJIREA MICULUI SAMUEL  a. Situaţia din Silo, 2:11-36  b. Domnul i se descopere, 3:1-21  RĂZBOIUL CU FILISTENII a. Înfringerea Israelului, 4:1-10  b. Pierderea chivotului, 4:11-17  c. Moartea lui Eli, I-Cabod, 4:18-22  d. Pedeapsa asupra filistenilor, 5:1-12  e. Filistenii trimit chivotul înapoi, 6:1-7:2  f. Campania de refacere spirituală, 7:3-17  II. SAUL, CEL DINTÎI ÎMPĂRAT 8-15  RIDICAREA LUI SAUL  a. Israeliţii cer un împărat, 8:1-22  b. Alegerea lui Saul, 9:1-27  c. Încoronarea lui Saul, 10:1-27  d. Înfrîngerea Amoniţilor, 11:1-15  e. Samuel înfruntă naţiunea, 12:1-25  PRĂBUŞIREA LUI SAUL  a. Războiul cu filistenii, 13:1-7  b. Jertfa nelegiuită, 13:8-9  c. Sentinţa rostită de Samuel, 13:10-14  d. Situaţia se înrăutăţeşte, 13:15-23  e. Jurămintele pripite, 14:1-52  f. Ascultările parţiale, 15:1-35  III. DAVID, ALESUL DOMNULUI 16-31  ASCENSIUNEA LUI DAVID  a. David uns împărat, 16:1-13  b. David adus la curtea lui Saul, 16:14-23  c. David şi Goliat, 17:1-58  d. David şi Ionatan, 18:1-4  e. David pizmuit de Saul, 18:5-16  f. David, ginerele împăratului, 18:17-30  DAVID ESTE PRIGONIT DE SAUL a. David apărat de Ionatan, 19:1-7  b. David apărat de Mical, 19:8-17  c. David apărat de Samuel, 19:18-24  d. David, apărat de Ionatan, 20:1-42  e. David apărat de Ahimelec, 21:1-9  f. David apărat de Achiş, 21:10-15  DAVID Şl CEATA LUI  a. În peştera Adulam şi la Miţpe, 22:1 -5  b. Saul ucide preoţii din Nob, 22:6-23  c. David scapă Cheila, 23:1-12  d. În pustia Zif şi Maon, 23:15-29  e. En-Ghendi. David cruţă pe Saul, 24:1-22  f. David şi Nabal, 25:1-35  g. David şi Abigail, 25:36-44  h. Pustia Zif. David cruţă pe Saul, 26:1-25  DAVID ÎN ŢARA FILISTENILOR a. Şederea lui la Ţiglad, 27:1-12  b. Filistenii se luptă cu Israelul, 28:1-4  c. Saul cheamă morţii, 28:5-14  d. Mesajul lui Samuel, 28:15-19  e. Groaza lui Saul, 28:20-25  f. David este trimis înapoi, 29:1-11  g. David îi biruieşte pe Amaleciţi, 30:1-19  h. Împărţirea prăzii, 30:20-25  i. Darurile trimise în Iuda, 30:26-31  MOARTEA LUI SAUL  a. Israelul bătut de filisteni, 31:1 b. Moartea lui Saul şi Ionatan, 31:2-10

2 SAMUEL

1 Samuel ne-a prezentat falimentul împăratului ales de oameni: Saul. 2 Samuel ne  aşează înaintea ochilor frumoasa domnie a unui împărat „după inima lui Dumnezeu”:  David.

Titlul: Singurul motiv pentru care cartea poartă numele de „2 Samuel” este acela că  în original conţinutul ei a alcătuit o singură carte împreună cu cartea „1 Samuel”.

Autorul: Cronicarii care au păstrat scrisă amintirea acestor evenimente nu sînt  cunoscuţi cu certitudine, 1 Cronici 29:29-30 ni-i indică drept autori pe doi profeţi:  Natan şi Gad.

Data scrierii: Este nesigură, plasată însă cu certitudine undeva în cuprinsul secolului  10 dinaintea lui Cristos.

Conţinutul cărţii: 2 Samuel poate fi o carte uşor de memorat dacă o vom considera  drept o carte biografică. Subiectul ei poate fi formulat astfel: 40 de ani de domnie din  viaţa împăratului David (2 Sam. 5:4-5).  David a preluat conducerea lui Israel într-un timp în care naţiunea se afla într-o stare  haotică. Moartea lui Saul fusese în acelaşi timp şi tragică şi ruşinoasă. Prima  experienţă a Israelului cu monarhia sfîrşise într-un total eşec. Începutul cărţii „2  Samuel” ni-l arată pe David întors la Ţiclag după biruinţa pe care o avusese asupra  Amaleciţilor (2 Sam.1:1). El era obosit în trup, dar bucuros în suflet pentru victoria  repurtată. Grija lui cea mare însă era la soarta celeilalte bătălii: aceea dintre filisteni  şi Israel. După trei zile, David primeşte vestea că Israelul a fost învins. Durerea lui  David este sinceră şi nemîngîiată. Cu această ocazie iese în relief toată frumuseţea  caracterului său. Cîntarea de jale scrisă de el pentru Saul şi mai ales pentru Ionatan  (1: 17-27) este o elegie a unui suflet îndrăgostit şi neatins de morbul duşmăniei, în  ciuda nebuniei ucigaşe a lui Saul, David l-a iubit pînă la capăt.  Începuturile domniei lui David au fost modeste şi pline de momente de descurajare,  dar împăratul a avut o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Caracteristica vieţii lui  David a fost o totală subordonare faţă de iniţiativele şi orarul lui Dumnezeu.  Sub conducerea lui David, Israelul a ajuns la apogeul puterii şi strălucirii. Timpul  domniei lui şi timpul domniei fiului său Solomon sînt cunoscute drept „epoca de aur a  Israelului”. David a eradicat idolatria din ţară. Conducerea lui militară a fost genială şi  teritoriile cucerite de el au dus Israelul la cea mai mare întindere geografică din toată  istoria lui. Faima şi bogăţia adusă de el evreilor era cunoscută pretutindeni. Negustorii  evrei cutreierau pămîntul între Nil, Tigru şi Eufrat sau alunecau pe corăbiile mărilor  pînă spre ţărmuri exotice şi îndepărtate. Dumnezeu a rînduit ca pe vremea domniei lui  David şi Egiptul şi puterea Mesopotamiei, cele două puncte tradiţionale de dominaţie  mondială, să fie intrate într-o totală eclipsă. Pentru cîteva decenii, Israelul s-a aflat  în fruntea naţiunilor lumii. Puterea, cultura, faima şi luxul aveau atunci o singură  capitală: Ierusalimul. Tronul aşezat în acest oraş îşi exercita influenţa asupra  populaţiei întregii lumii. De ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri pentru David?  Răspunsul nu este greu de găsit. David a acceptat să fie toată viaţa lui autoritatea  numărul 2 în Israel. Secretul reuşitelor lui este întoarcerea la spiritul teocraţiei.  Împăratul David s-a subordonat împăratului cerurilor căutînd toată viaţa lui să facă  numai „voia Domnului” (Fapte 13:22; 1 Sam. 13:13-14). În inima lui David, Iehova a  fost tot timpul adevăratul împărat al lui Israel. Pe sine s-a considerat doar un fel de  reprezentant vizibil al divinităţii. Aduceţi-vă aminte de felul în care s-a purtat el cu  Saul: de refuzul său repetat de a-şi face singur dreptate şi respectul nelimitat faţă  de „unsul Domnului” (1 Sam. 24:6; 26:10-11). Remarcaţi totala lui dependenţă de  indicaţiile divine: s-a nagat atunci cînd a fost în momente de criză (1 Sam. 23:2,  10-12), s-a rugat atunci cînd a început domnia (2 Sam 2:1) şi a aşteptat hotărîrile lui  Dumnezeu atunci cînd a fost prigonit şi blestemat pe nedrept (2 Sam. 16:5-12).  Probabil că tocmai această caracteristică a comportamentului lui a fost aceea care  l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească „un om după inima Lui” (1 Sam. 13:13-14).  Altfel este greu să accepţi această numire pentru un om care a avut păcate şi  defecte care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii. Pentru cititorul atent, viaţa lui David  se împarte în două jumătăţi distincte. Cea de pînă la păcătuirea cu Bat-Şeba şi cea  de după această cădere. Chiar şi cartea le acordă fiecăreia părţi egale: 12 capitole  pentru ascensiunea glorioasă a lui David şi tot 12 capitole pentru necazurile care i-au  marcat cea de a doua perioadă a vieţii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În 2 Samuel 7:11-16 ne întîlnim cu legămîntul  Davidic. Importanta lui se extinde nu numai asupra istoriei familiei lui David, ci şi  asupra istoriei întregii omeniri, mai ales în partea ei viitoare. Legămîntul Davidic este  cheia divină pentru înţelegerea planului lui Dumnezeu în istorie. Din momentul încheierii  lui, evreii au ştiut că Mesia va veni din linia genealogică a lui David. Ei păstrează  aceiaşi convingere şi astăzi (Isaia 11:1; Ieremia 23:5; Ezechiel 37:25; ca şi Luca  1:30-33). Legămîntul în sine conţine cîteva elemente distincte: (1) confirmarea  tronului lui Israel. Pînă la acest pasaj, monarhia fusese o dorinţă vinovată a evreilor.  De acum înainte, tronul lui Israel intră în istorie ca o instituţie divină, (2) consacrarea  familiei lui David ca familie împărătească. Lui David i se promit trei lucruri: o „casă” cu  semnificaţia unei linii continue de descendenţi, un „tron” cu semnificaţia autorităţii  împărăteşti şi o „împărăţie” cu semnificaţia unui domeniu de exercitare a autorităţii. 2  Samuel 7:16 ne declară că promisiunea acestor trei elemente este „pe vecie”. Cel de  al treilea element este: (3) anunţarea programului mesianic. Caracterul veşnic al celor  trei promisiuni făcute lui David implică împlinirea lor finală în viaţa lui Mesia (Isaia 9:7).  Legămîntul Davidic marchează cea de a patra treaptă de dezvoltare a promisiunilor  mesianice. Lui Adam i s-a făcut o primisiune care privea rasa umană în general; lui  Avraam i s-a făcut o promisiune care privea Israelul ca naţiune; prin Iacov s-a făcut  o promisiune specială seminţiei lui Iuda, iar acum se identifică o familie din seminţia lui  Iuda: casa lui David. Rămîne doar ca Isaia să mai adauge că „sămînţa femeii”, fiul lui  Avraam, Leul din seminţia lui Iuda şi odrasla lui David va fi născut… dintr-o fecioară  (Isaia 7:14).

Mesajul cărţii: Cele două jumătăţi ale cărţii ne spun clar că există o plată care  trebuieşte plătită pentru păcat. Greşala lui David în cazul lui Bat-Şeba şi Urie a atras  asupra împăratului şi asupra casei lui agonia pedepsei. O clipă de rătăcire a dus la ani  de suferinţe. Dreptatea lui Dumnezeu se aplică fără discriminare asupra tuturor celor  ce păcătuiesc, oricare ar fi poziţia lor înaintea Domnului. Există însă chiar şi în  pedepsele Domnului o porţie de har (2 Sam. 24:14).

SCHIŢA CĂRŢII  I. RIDICAREA LUI DAVID 1-12  ÎMPĂRAT PESTE IUDA  a. Vestea morţi lui Saul, 1:1-10  b. Reacţia lui David, 1:11-16  c. Cîntarea de jale, 1:17-27  d. David este uns împărăţia Hebron, 2:1-7  e. Iş-Boşet, rivalul lui David, 2:8-11  RĂZBOIUL CIVIL  a. Abner se luptă cu Ioab, 2:12-32  b. Abner îl părăseşte pe Iş-Boşet, 3:1-21  c. Ioab îl omoară pe Abner, 3:22-39  d. Iş-Boşet este asasinat, 4:1-12  ÎMPĂRAT PESTE TOT ISRAELUL  a. David este uns împărat peste Israel, 5:1-6  b. Stabilirea capitalei la Ierusalim, 5:7-25  c. Chivotul este adus la Ierusalim, 6:1-23  LEGĂMÎNTUL DAVIDIC  a. Dorinţa lui David, 7:1-3  b. Promisiunea dumnezeiască, 7:4-17  c. Reacţia lui David, 7:18-29  CONSOLIDAREA Şl EXTINDEREA ÎMPĂRĂŢIEI  a. Biruinţele lui David, 8:1-14  b. Înalţii slujbaşi ai lui David, 8:15-18  c. David şi Mefiboşet, 9:1-13  d. Biruinţa asupra Amoniţilor, 10:1-19  PĂCATUL LUI DAVID CU BAT-ŞEBA  a. Comoditatea, 11:1  b. Ispitirea, 11:2  c. Păcătuirea, 11:3-5  d. Perversitatea, 11:6-13  e. Crima, 12:14-25  f. Rezolvarea păcătoasă, 12:26-27  II. NECAZURILE LUI DAVID 12-24  DUMNEZEU MUSTRĂ Şl PEDEPSEŞTE a. Natan spune o întîmplare, 12:1-5  b. Reacţia lui David, 12:6  c. Natan condamnă pe faţă, 12:7-9  d. Rostirea sentinţei, 12:10-12  e. David se recunoaşte vinovat, 12:13-14  f. Moartea copilului, 12:15-23  g. Naşterea lui Solomon, 12:24-25  h. Refacerea autorităţii, 12:26-31  NECAZURI ÎN FAMILIA LUI DAVID a. Amnon curveşte cu sora sa, 13:1-22  b. Amnon este omorît de Absalom, 13:23-29  c. Absalom fuge în exil, 13:34-39  d. Ioab mijloceşte pentru Absalom, 14:1-20  e. Absalom este iertat şi adus înapoi, 14:21 -33  f. Răscoala lui Absalom, 15:1-12  g. Fuga lui David, 15:13-37  h. Ţiba înnegreşte pe Mefiboşet, 16:1-4  i. Şimei bleastămă pe David, 16:5-14  î. Huşai la Absalom, 16:15-19  j. Absalom ascultă de Ahitofel, 16:20-23  k. Huşai înfruntă pe Ahitofel, 17:1-14  l. Moartea lui Ahitofel, 17:15-23  m. David la Mahanaim, 17:24-18:4  n. Absalom ucis de Ioab, 18:5-18  o. Jalea lui David, 18:19-33  NECAZURI ÎN ÎMPĂRĂŢIE  a. Descumpănirea poporului, 19:1-8  b. Refacerea armoniei în împărăţie, 19:9-43  c. Răscoala lui Şeba, 20:1 -3  d. Amasa asasinat de Ioab, 20:4-13  d. Uciderea lui Şeba, 20:14-22  e. Dregătorii lui David, 20:23-26  f. Foamete de trei ani, 21:1-14  g. Filistenii pornesc alt război, 21:15-22  h. Cîntarea lui David, 22:1-51 i. David laudă legămîntul, 23:1-7  î. Vitejii lui David, 23:8-39  j. Numărătoarea poporului, 24:1-9  k. Pedeapsa prin ciumă, 24:10-25

1 ÎMPĂRAŢI

Cărţile 1 şi 2 Împăraţi cuprind o perioadă de decădere şi declin în istoria lui Israel. Ele  încep cu împăratul David şi termină cu împăratul Babilonului. Debutează cu  construcţia Templului şi se încheie cu distrugerea lui. Încep cu o perioadă de glorie şi  se termină în dezastru spiritual şi robie naţională. Vremea împăraţilor aduce în atenţia  noastră lucrarea profeţilor biblici. l Împăraţi se termină cu lucrarea lui Ilie, acestui om  de excepţie care a fost trimis de Dumnezeu să întoarcă poporul Israel din idolatrie la  credinţa cea adevărată.

Titlul: În originalul ebraic, 1 şi 2 Împăraţi au format o singură carte. Traducătorii în  limba greacă le-au despărţit în două pentru că textul grec era mai lung cu o treime şi  sulurile de papirus pe care scriau ei erau limitate în lungime. Semnificaţia titlului este  evidentă: aceste cărţi înregistrează evenimentele din timpul domniei împăratului  Solomon şi ai celorlalţi împăraţi care s-au succedat la tronul lui Israel şi Iuda.

Autorul: Stilul cărţii arată lucrarea unui singur autor, chiar dacă el a folosit şi  informaţii din alte cronici ale vremii (1 Împăraţi 11:41; 14:29). Tradiţia evreiască  atribuie cărţile acestea profetului Ieremia, în orice caz, cărţile acestea au fost scrise  înainte de distrugerea celui dintîi Templu.

Data: Aproximativ 550 î.Cr. Cartea acopere o perioadă de 400 de ani de istorie  înregistrînd creşterea şi descreşterea împărăţiei lui Israel.

Conţinutul cărţii: În afară de timpul domniei lui Solomon, cartea 1 Împăraţi arată  cum imediat după domnia lui Solomon, împărăţia s-a divizat în alte două împărăţii: una  în Nord continuînd să poarte numele de Israel şi una în sud cu numele de Iuda.  Împărăţia lui Israel cuprindea zece seminţii şi avea capitala la Samaria, în timp ce din  împărăţia lui Iuda au făcut parte numai Iuda şi Beniamin, iar capitala s-a aflat la  Ierusalim. Pe tronul Samariei s-au perindat 19 împăraţi din seminţii diferite. Ierusalimul  a rămas credincios seminţiei lui David din care s-au ridicat succesiv un număr de 20  de împăraţi.

Ca împărţire, 1 Împăraţi se prezintă de la sine. Cele 22 de capitole sînt aşezate în  două secţiuni egale. Primele 11 capitole sînt consacrate celor 40 de ani de domnie ai  lui Solomon, iar celelalte 11 acopere primii 80 de ani de existenţă separată a celor  două împărăţii divizate.

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Figura dominantă a cărţii 1 Împăraţi este  împăratul Solomon. Personalitatea lui este ieşită din comun din trei puncte de vedere:  ca înfăptuitor de istorie, ca influenţă asupra societăţii şi ca semnificaţie profetică  mesianică.  Din punct de vedere istoric, Solomon reprezintă momentul de apogeu al monarhiei  evreieşti. Domnia lui marchează culmea de abundenţă materială şi de cultură la care  s-a ridicat vreodată Israelul. Cine citeşte capitolele 9 şi 10 ale cărţii îşi dă repede  seama că nivelul ajuns de Solomon a stîrnit uimirea lumii de atunci. Solomon a fost şi  ultimul împărat care a domnit peste întreg Israelul. Singurul care va mai face acest  lucru va fi Isus Cristos, cînd se va întoarce să domnească ca fiu al lui David pe tronul  Ierusalimului.  Ca lider social, Solomon este una dintre cele mai copleşitoare prezenţe din cîte au  existat vreodată, înţelepciunea lui super-normală l-a făcut o celebritate admirată de  toţi contemporanii. A alcătuit trei mii de proverbe pline de discernămînt şi de  pricepere şi a compus o mie cinci cîntări care-l aşează în fruntea celor mai prolifici  poeţi din toate timpurile. Prietenii şi duşmanii i-au căzut în admiraţie şi s-au grăbit să  facă pace cu împărăţia lui. Abilitatea sa organizatorică şi administrativă a produs un  salt de cîteva secole peste nivelul cunoscut în lumea şi civilizaţia de atunci.  Capacitatea lui afectivă şi emoţională a fost ieşită din comun (vezi Cîntarea  Cîntărilor). Excesele lui maritale nu pot fi explicate decît dacă acceptăm acest punct  de vedere. Atitudinea lui faţă de Dumnezeu este punctul fragil din întreaga lui  constituţie. Bogăţia nemăsurată şi neîmpărţită cu săracii poporului, mulţimea  nevestelor şi numărul mare de care de luptă sînt toate în contrast evident cu  prevederile Legii date de Dumnezeu evreilor (Deut. 17:16-17). Deşi este elocvent şi  înfocat în rugăciune, se observă la el o oarecare detaşare de Dumnezeu. Abundenţa l-a făcut ca încet, încet să se socotească dacă nu suficient în sine însuşi, cel puţin  mai puţin dependent de ajutorul divin, în comparaţie cu modestia şi sentimentul de  neputinţă pe care l-am remarcat la tatăl său David, Solomon prezintă o siguranţă de  sine şi o opulenţă care-i îneacă spiritul. Gîndurile sale exprimate în cartea Eclesiastul  ni-l prezintă drept un cunoscător plictisit al tuturor dimensiunilor vieţii umane.  Blazarea lui este evidentă şi supărătoare.  Falimentul lui Solomon ca lider spiritual al poporului a demonstrat încă o dată  incapacitatea omului căzut în păcat de a sta într-o poziţie de totală autoritate. Nimeni n-a fost vreodată mai înţelept ca Solomon şi nimeni n-a avut la dispoziţia sa  mai multe resurse materiale şi mai multă faimă. Falimentul lui este reprezentativ şi  suficient pentru a explica falimentele noastre.  Apusul domniei lui Solomon prevesteşte furtuna care se apropie. Tîrîtă de iubire, inima  lui îngăduie să se clădească în Ierusalim temple pentru toţi dumnezeii nevestelor lui.  Chemoş, Baal-Peor şi Moloh intră cu fast în cetate şi în inimile poporului. Israelul se  prăbuşeşte iarăşi în idolatrie. Dumnezeu îl trimite pe proorocul Ahia să-i vestească lui  Solomon pedeapsa. Nimeni nu va mai aduna după el tot poporul într-o singură  împărăţie. Zece seminţii vor trece sub stăpînirea unui slujitor de al său. Legămîntul  Davidic însă va rămîne în picioare. David va avea mereu un urmaş pe scaunul său de  domnie. Stăpînirea lui va fi însă limitata la seminţiile lui Iuda şi Beniamin.  Solomon este mult mai interesant şi mai important însă ca semnificaţie tipologică  mesianică. Asemeni tatălui său David, el este unul dintre cele mai clare anticipări ale  lucrării lui Isus Cristos. Şi tot ca David, Solomon este un simbol pentru aspectul viitor  al domniei lui Cristos asupra lumii. Există comentatori care văd în David aspectul  domniei mesianice din timpul mileniului, iar în Solomon aspectul domniei din Noul  Ierusalim de după mileniu. Asupra acestor detalii nu putem să zăbovim şi nici să ne  pronunţăm în acest scurt studiu.  Prin ce simbolizează domnia lui Solomon aspecte din împărăţia mesianică? Iată prin  ce: Mai îmtîi, domnia lui a fost un timp de pace şi odihnă. Solomon n-a scos sabia din  teacă în anii săi de domnie. În al doilea rînd, a fost o domnie caracterizată prin  primatul înţelepciunii şi priceperii (1 Împăraţi 4 şi 10). În al treilea rînd a fost vorba  despre bogăţie şi slavă – aşa cum nu mai fusese nicăieri şi niciodată, în al patrulea   rînd a fost o domnie care s-a bucurat de faimă şi cinstire. Numele lui Solomon era  renumit în toate împărăţiile contemporane. În al cincilea rînd putem vorbi despre  bucurie şi siguranţă. Iată ce putem citi în 1 Împăraţi 4:20,25: „Iuda şi Israel erau în  număr foarte mare… Ei mîncau şi se veseleau…  au locuit în linişte fiecare sub via lui  şi sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon”.  Din vestirile profeţilor noi ştim că acestea sînt tocmai caracteristicile domniei  mesianice viitoare a lui Cristos asupra lumii. Va fi pace şi linişte: „Nici un popor nu va  mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:4). „Atunci  lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul,  puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mîna un copilaş”. (Isaia 11:6).  Va fi un timp de înţelepciune şi pricepere aşa cum n-a fost niciodată: „Pămîntul va fi  plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr” (Isaia 11:9;  Habacuc 2:14). Va fi bogăţie şi slavă aşa cum n-a mai fost niciodată căci: „muntele  (împărăţia) Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa  deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor grămădi spre el” (Isaia 2:2; 11:10J. Va  fi slavă şi cinstire aşa cum nici o împărăţie n-a avut vreodată pe faţa pămîntului: „În  ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor  întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui” (Isaia 11:10). În împărăţia mesianică va fi  bucurie şi siguranţă pentru toţi cei ce vor locui în ea. Profetul Mica scrie: „fiecare va  locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului  oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Nu există nimic mai minunat decît studierea acestor  pasaje care ne vorbesc despre Împărăţia Domnului Isus care stă gata să vină. Chiar  şi numai o lectură fugară a lor ne face să spunem plini de dorinţă: „Vie împărăţia Ta!”

Mesajul peste veacuri: Nu este greu de loc să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne  înveţe din cele întîmplate în cartea 1 Împăraţi. Textul care găzduieşte acest mesaj  este 1 Împ. 11:11-l3:  „Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legămîntul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat,  voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul  acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mîna fiului tău o voi rupe. Nu  voi rupe însă toată împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina robului Meu  David, şi din pricina Ierusalimului pe care l-am ales”.  Unde nu există ascultare, nu există viitor. Pentru cel semeţ, Dumnezeu nu păstrează  nici un loc sub soare. Smeritul însă va rămîne pururi în harul dumnezeiesc şi Dumnezeu îi va asigura veşnicia.

SCHIŢA CĂRŢII  I. DOMNIA LUI SOLOMON 1-11  a. Ridicarea lui Solomon, 1:1-3:1  ÎNŢELEPCIUNEA LUI SOLOMON, 3:2-4:34 Solomon cere înţelepciune, 3:2-15  Solomon dovedeşte înţelepciune, 3:16-28  Solomon aşează administratori, 4:1-28  Solomon în mărirea sa, 4:29-34  b. Templul lui Solomon, 5:1-8:66  FAIMA LUI SOLOMON, 9:1-10:29  Legământul cu Domnul, 9:1-9  Darul dat lui Hiram, 9:10-14  Slujitorii lui Solomon, 9:15-25  Flota lui Solomon, 9:26-28  Vizita reginei din Seba, 10:1-13  Bogăţiile lui Solomon, 10:14-29  CĂDEREA LUI SOLOMON, 11:1-43  a. Motivul, 11:1-8  b. Avertizarea, 11:9-13  c. Duşmanii, 11:14-28  d. Profeţia lui Ahia, 11:29-40  e. Moartea lui Solomon, 11:41-43  II. ÎMPĂRĂŢIILE DESPĂRŢITE 12-22  DIVIZAREA ÎMPĂRĂŢIEI, 12:1-24 Cererea triburilor din nord, 12:1-4  Răspunsul lui Roboam, 12:5-15  Revolta triburilor din nord, 12:16-24  a. Domnia lui Ieroboam în Israel, 12:25-14:20  b. Domnia lui Roboam în Iuda, 14:21-31  c. Domnia lui Abiam în Iuda, 15:1-8  d. Domnia lui Asa în Iuda, 15:9-24  e. Domnia lui Nadab în Israel, 15:25-31  f. Domnia lui Baeşa în Israel, 15:32-16:7  g. Domnia lui Zimri în Israel, 16:15-20  h. Domnia lui Omri în Israel, 16:21-28 i. Domnia lui Ahab În Israel, 16:29-22:40 PROOROCUL ILIE  Ilie vesteşte seceta, 17:1  Dumnezeu îl îngrijeşte pe Ilie, 17:2-24  Ilie pe muntele Carmel, 18:1-46  Ilie fuge la Horeb, 19:1-18  Ilie H cheamă pe Elisei, 19:19-21  î Domnia lui Iosafat în Iuda, 22:41-50 j. Domnia lui Ahazia în Israel, 22:51-53

2 ÎMPĂRAŢI

Începînd cu această carte ne vom familiariza cu existenţa marilor imperii antice:  Asiria, Babilon şi Persia. Ele vor începe să exercite o influenţă covîrşitoare asupra  Israelului. Paradoxal, imperiile acestea sînt astăzi o binecuvîntare pentru poporul  Bibliei, căci recentele descoperiri arheologice au făcut să amuţească critica arbitrară  şi răuvoitoare din deceniile trecute. Fiecare lopată de pămînt întoarsă în terenul  străvechiilor imperii acreditează astăzi Biblia ca o carte de istorie autentică.

Scopul scrierii acestei cărţi nu a fost numai acela de a înregistra vieţile împăraţilor din  Iuda şi Israel. Această cronică a fost alcătuită pentru a arăta tuturor cititorilor că  succesul oricărui împărat (şi a oricărei naţiuni luată ca atare) depinde de măsura de  ataşament faţă de Cuvîntul şi voia Domnului. Neascultarea duce întotdeauna la  decadenţă şi declin.

Titlul: 2 Împăraţi este o continuare firească a cărţii 1 Împăraţi cu care iniţial a constituit o singură cronică.

Autorul: Ceea ce s-a spus despre 1 Împăraţi este valabil şi pentru această carte.  Proorocul Ieremia apare ca cel mai probabil dintre toţi autorii propuşi. El a folosit însă  informaţii cuprinse în alte cărţi (1 Împ. 11:41; 14:19, 29). Ultimul capitol pare şi el  scris de altcineva care a stat în Babilon, nu de cineva care s-a dus cu unii din popor  în Egipt şi a murit acolo, cum este cazul cu Ieremia.

Data: În preajma anului 550 î.Cr. Nu înainte de distrugerea celui dintîi Templu.

Conţinutul cărţii: Această carte care debutează cu strămutarea lui Ilie la cer şi se  termină cu strămutarea poporului evreu în Babilon este cea mai tragică cronică de  istorie din toată Biblia. Ba am putea spune că este una dintre cele mai tragice  înregistrări istorice din analele lumii. Poporul prin care Dumnezeu alesese să  răspîndească cunoştinţa despre Sine şi despre planurile Sale pline de har s-a abătut  din ce în ce mai mult de la ascultarea de Dumnezeu, s-a cufundat în idolatrie şi în  întunerecul înstrăinării de Creator. Cînd nelegiuirea lor şi-a atins culmea, Dumnezeu a  trimis asupra lor popoare străine puternice şi lipsite de milă care i-au tîrît într-o  neagră, umilitoare şi chinuitoare robie.  Cartea 2 Împăraţi este cartea robiei. În capitolul 17 ni se prezintă ducerea Israelului  (cele 10 seminţii din împărăţia de nord) în robia Asiriană. Aceste 10 seminţii nu se vor  întorce acasă, ci vor continua să rămînă răspîndite printre neamurile lumii. Capitolul 25 ne aduce înaintea ochilor Ierusalimul înconjurat, cucerit şi dărîmat. Poporul  împărăţiei de sud (Iuda şi Beniamin) este dus în robia babiloneană de unde nu se va  mai întoarce decît o rămăşiţă.   Cartea consemnează de asemenea faptele profetului Elisei, continuatorul lucrărilor lui  Ilie. Ca şi predecesorul lui, Elisei are o viaţă plină de întîmplări supranaturale. Unele  dintre cele mai cunoscute minuni săvîrşite de el sînt: învierea fiului sunamitei (cap.  4), moartea în oală (cap.4), înmulţirea celor 100 de pîini (cap.4), vindecarea lui  Naaman, căpetenia oştirii împăratului Siriei, (cap. 5), recuperarea securii unuia dintre  fiii proorocilor (cap.6) şi orbirea temporară a sirienilor (cap. 6).

Împărţirea cărţii este neclară la prima vedere, dar un studiu atent va scoate la iveală  faptul că primele 10 capitole se ocupă predominant de împărăţia de nord, implicînd  împărăţia de sud numai cînd evoluţia acesteia afectează evenimentele din nord;  partea dintre capitolele 11 şi 27 este o istorie alternativă a evenimentelor din cele  două împărăţii surori, iar de la capitolul 18 la 25 găsim numai evenimente din istoria lui Iuda.  Cu excepţia lui Şalum care a domnit numai o lună, toţi cei 11 împăraţi ai lui Israel „au  făcut ce este rău înaintea Domnului” (3:2, 3; 10:31, 32; 13:2, 3, 11; 14:24; 15:9,  18, 24, 28; 17:2). Ei au urmat calea lui Ieroboam, „cel care a făcut pe Israel să  păcătuiască”.  Împăraţii din Iuda sînt evaluaţi după standardul stabilit de tatăl lor David. Vedem  aceasta în cazul lui Solomon (1 Împ. 11:6), Abiam (1 Împ. 15:3), Iosafat (2 Cronici  17:3), Amaţia (2 Împ. 14:3), Ahaz (2 Împ. 16:2), Ezechia (2 Împ. 18:3) şi Iosia (2  Împ. 22:2).  Plecarea lui Israel în robie s-a făcut în două etape. Cele două seminţii şi jumătate de  dincolo de Iordan: Ruben, Gad şi Manase au fost luate captive de Tiglat Pileser,  împăratul Asiriei cu cîţiva ani înainte de restul împărăţiei (2 Împăraţi 15:29; 1 Cronici  5:25-26). Celelalte seminţii din împărăţia de Nord au fost înrobite 13 ani mai tîrziu,  cam prin anul 721 î.Cr. Tiglat Pileser murise între timp. Împăratul asirian Salmanasar a  condus invazia şi a asediat Samaria timp de trei ani (2 Împăraţi 17:3-6).  Căderea împărăţiei din sud, Iuda, s-a produs numai după alţi 120 de ani de istorie. Şi  ea a avut mai multe etape. Cea dintîi s-a petrecut în timpul domniei lui Ioiachim (2  Regi 23:36-24:1, 2; 2 Cronici 36:5-7). Atunci au fost duse la Babilon uneltele Casei  Domnului împreună cu cîţiva tineri din ţară printre care şi tînărul Daniel (Dan. 1: l -4).  A doua deportare s-a produs opt ani mai tîrziu, la începutul domniei lui Ioiachin.  Nebucadneţar l-a luat prizonier pe împărat şi l-a strămutat la Babilon împreună cu  familia lui şi cu 10 mii de oameni din floarea lui Israel. În Iuda n-au rămas decît  oamenii săraci peste care Nebucadneţar l-a pus să domnească pe Zedechia, unchiul  lui Ioiachin, întreg Ierusalimul a fost jefuit. Visteria Templului a fost luată şi vasele de  aur făcute de Solomon la Templu au fost sparte (2 Împ. 24:8-17). A treia şi cea din  urmă deportare în Babilon s-a produs în urma unei răscoale a lui Zedechia pe care  Nebucadneţar a înăbuşit-o cu cruzime. Fiii lui Zedechia au fost înjunghiaţi înaintea lui,  iar împăratului i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri de aramă şi l-au dus la Babilon.  Templul a fost distrus cu desăvîrşire, cetatea Ierusalimului a fost transformată în  ruine şi tuturor caselor li s-a dat foc (2 Împ. 25:1-21). Asediul a fost îndelungat şi a  provocat celor din cetate suferinţe de nedescris. Tragedia de proporţii impresionante  este descrisă în cartea sa de profetul Ieremia (Plîngeri 2:20; 4:3-10)  Perioada împăraţilor a fost şi perioada de activitate a profeţilor. Cărţile lor vor fi  analizate în secţiunea dedicată profeţilor, dar este bine să ţinem minte că Osea şi  Amos au profeţit în Israel, în timp ce Obadia, Ioel, Isaia, Mica, Naum, Habacuc,  Ţefania şi Ieremia şi-au desfăşurat activitatea în Iuda.

Mesajul peste veacuri: Cine citeşte paginile acestea de istorie a poporului Israel va  trage repede concluzii pentru viaţa sa personală de umblare cu Domnul. Iată numai  cîteva dintre ele: (1) Stăruinţa în neascultare este cea mai sigură cale spre dezastru.  S-ar putea să pară pentru o vreme că pedeapsa întîrzie, dar ea va veni cu siguranţă.  (2) Privilegiile acordate de Dumnezeu aduc cu ele responsabilităţi corespunzătoare.  Dumnezeu nu ne răsfaţă ca să ne îngîmfe, ci ne binecuvîntează ca să ne îndemne să  stăruim în împlinirea scopurilor pe care le-a fixat pentru existenţa noastră. (3)  Pedepsele trimise de Dumnezeu sînt proporţionale şi progresive. Scopul lui Dumnezeu  este întotdeauna pedagogic. Cine nu răspunde la pedepse obişnuite îşi atrage singur  pedepse mai mari şi mai chinuitoare. (4) „Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte şi  bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte” (Evrei 12:6). În plan uman şi terestru  se pare că asistăm la o catastrofă şi la desfinţarea poporului ales. În cer însă se  socotise altfel. Providenţial, planul divin va continua cu Israelul. Cel mai mare profet  din timpul declinului lui Israel declară: „El (Dumnezeu) nu va slăbi, nici nu se va lăsa,  pînă va aşeza dreptatea pe pămînt” (Isaia 42:4). Cînd tronul de pe pămînt se  prăbuşeşte în pulbere, tronul din ceruri cîrmuieşte stăpîn pe furtună. Robia  babiloneană a venit ca o pedeapsă pentru decăderea idolatră a lui Israel. Evreii au  trebuit să înveţe departe de casă ce scump le este Dumnezeu şi Legea Lui. În exil au  apărut sinagogile şi poporul a început să citească şi să înveţe temeinic Cuvîntul.  Robia a fost cuptorul în care Dumnezeu şi-a curăţit poporul. Răspîndiţi printre  neamurile lumii, evreii au fost păstraţi atunci şi continuă să fie păstraţi şi astăzi  pentru împlinirea destinului lor istoric. Asirienii şi babilonienii s-au pierdut în negura  timpului, dar poporul evreu a continuat să existe, în curînd va veni acel „Fiu al lui  David” care va prelua stăpînirea în virtutea legămîntului Davidic şi, din Ierusalimul  restaurat, îşi va exercita autoritatea supremă asupra lumii.

SCHIŢA CĂRŢII  I. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE NORD 1-10 a. Domnia lui Ahazia (853-852), 7:7-3  ILIE Şl ELISEI  Înălţarea lui Ilie la cer, 2:1-11  Elisei îşi începe slujirea, 2:12-14  Confirmarea răpirii lui Ilie, 2:10-18  Vindecarea apelor de la Ierihon, 2:19-22  Pedepsirea copiilor, 2:23-25  b. Domnia lui Ioram (852-841), 3:1-27  FAPELE LUI ELISEI  Înmulţirea untdelemnului, 4:1-7  Fiul Sunamitei, 4:8-37  Moartea în oală, 4:38-41  Înmulţirea pîinilor, 4:42-44  Vindecarea lui Naaman, 5:1-27  Securea care pluteşte pe apă, 6:1-7  Elisei biruieşte sirienii, 6:8-8:6  Elisei profeţeşte în Damasc, 6:7-15  c. Domnia lui Ioram (852-841), 8:16-24  d. Domnia lui Ahazia în Iuda (841), 8:25-29  e. Domnia lui Iehu în Israel (841-814), 9:1-10:36  II. CRONICĂ ALTERNATIVĂ 11-27  a. Domnia Ataliei în Iuda (841-835), 11:1-16  b. Domnia lui Ioas în Iuda (835-796), 11:17-12:21  c. Domnia lui Ioahaz în Israel (814-798), 13:1-9 d. Domnia lui Ioas în Israel (798-782), 13:10-25  Moartea lui Elisei 13:14-21  e. Domnia lui Amaţia (796-767), 14:1-22  f. Domnia lui Ieroboam II în Israel (794-753), 14:23-29  g. Domnia lui Azaria în Iuda (790-739), 15:1-7  h. Domnia lui Zaharia în Israel (753), 15:8-12  i. Domnia lui Şalum în Israel (752), 15:13-15  î. Domnia lui Menahem în Israel (752- 742), 15:7 6-22  j. Domnia lui Pecahia în Israel (742-740), 15:23-26  k. Domnia lui Pecah în Israel (752-732), 15:27-31  l. Domnia lui Iotam în Iuda (750-731), 15:32-38  m. Domnia lui Ahaz în Iuda (731-715), 16:1-20  n. Domnia lui Osea în Israel (732-722), 17:1-41 SAMARITENII  III. CRONICILE ÎMPĂRĂŢIEI DE SUD 18-25  a. Domnia lui Ezechia (715-686), 18:1-20:21  Reforma religioasă, 18:1-12  Biruinţă sub două asedii, 18:1-20:21 Boala şi însănătoşirea lui, 20:1-11  Lăudăroşenia lui vinovată, 20:12-21  b. Domnia lui Manase (695-642), 21:1-18  c. Domnia lui Amon (642-640), 21:19-26  d. Domnia lui Iosia (640-609), 22:1-23:30  e. Domnia lui Ioahaz (609), 23:31-33  f. Domnia lui Ioiachim (609-597), 23:34-14:7  g. Domnia lui Ioiachin (597), 24:8-16  h. Domnia lui Zedechia (597-586), 24:17-25:21  Dărîmarea Ierusalimului şi a Templului  i. Guvernatorul Ghedalia (586), 25:22-26 î. Eliberarea lui Ioiachin în Babilon, 25:27-30

1 CRONICI

Cărţile Cronicilor descriu în mare aceleaşi evenimente ca şi cărţile lui Samuel şi ale  Împăraţilor. Atitudinea celui care le scrie este însă alta şi scopul cu care sînt scrise  este total diferit. 1 şi 2 Samuel şi 1 şi 2 Împăraţi sînt cărţi cu un pronunţat caracter  biografic, Cronicile au un caracter statistic. Primele sînt informative, cele din urmă  sînt formative, 1 şi 2 Cronici sînt cărţi de educare a noii generaţii de evrei născuţi în  captivitatea babiloneană.

Titlul: Cartea poartă această numire din timpul lui Ieronim, care a tradus textul Bibliei  ebraice în limba latină între anii 385-405 d.Cr. Lucrarea lui poartă numele de: „Vulgata” (de la „vulg” care înseamnă popor). Titlul complet în limba latină este:  „Cronicorum Liber” – Cartea Cronicilor. Cărţile cronicilor nu sînt cărţi de repetiţii inutile  ale evenimentelor relatate deja în cărţile istorice ale Bibliei şi nici culegeri de pasaje  neimportante uitate de alţi autori ai Scripturilor. Ele sînt compendii de istorie  destinate evreilor din seminţiile împărăţiei lui Iuda care s-au întors din robia  Babiloniană.

Autorul: Deşi numele autorului este necunoscut, părerile celor mai mulţi înclină spre  cărturarul Ezra, cel care a fost responsabil pentru marea lucrare de reconstruire  spirituală a evreilor după revenirea din Babilon.  Ceea ce este cert şi evidenţiat expres în textul Cronicilor este că autorul s-a folosit  de un mare număr de lucrări istorice existente. Iată o listă a lor:  1. Cartea împăraţilor lui Israel şi a lui Iuda (2 Cronici 27:7)  2. Un „Midraş” (comentariu) al lucrării de mai sus (2 Cronici 24:27)  3. Cartea lui Samuel văzătorul (1 Cronici 29:29)  4. Cartea proorocului Natan (1 Cronici 29:29)  5. Cartea proorocului Gad (1 Cronici 29:29)  6. Proorocia lui Ahia din Şilo (2 Cronici 9:29)  7. Descoperirile proorocului Ieedo (2 Cronici 9:29)  8. Cartea proorocului Şemaia (2 Cronici 12:15)  9. Cartea de genealogii a proorocului Ido (2 Cronici 12:15)  10. Istoria alcătuită de Iehu, fiul lui Hanani (2 Cronici 20:34)  11. Cartea proorocului Isaia (26:22)  12. Vedenia proorocului Isaia (2 Cronici 32:32)  13. Cartea lui Hozai (2 Cronici 33:19)  Multitudinea aceasta de izvoare istorice este mult mai importantă decît pare la prima  vedere. Ea dovedeşte că: (a) autorul a cercetat mult înainte de a se apuca de lucru,  (b) autorul nu se sfieşte să citeze titlurile surselor lui, ceea ce dovedeşte că ele erau  materiale demne de toată cinstea şi încrederea, şi că (c) colectarea datelor istorice a  fost o îndeletnicire constantă de-a lungul istoriei lui Israel, iar aceasta ne dă şi mai  multă încredere în veridicitatea înregistrărilor istorice pe care se bazează învăţătura  Bibliei.

Contextul istoric: De la sfîrşitul cărţilor 1 şi 2 Împăraţi au trecut 70 de ani de robie. \ Profeţiile rostite de Ieremia s-au împlinit. Captivitatea a fost cuptorul în care  Dumnezeu şi-a vindecat poporul de boala idolatriei. Printre străini, evreii au fost  învăţaţi că este mai bine să fie aruncaţi în cuptorul cu foc decît să-şi plece genunchii  în faţa chipurilor idolatre (Daniel 3). Mai marii lor le-au arătat că este mai bine să fie  aruncaţi în groapa cu lei decît să-şi întrerupă viaţa de rugăciune către Iehova (Daniel 6).  În 70 de ani murise însă o generaţie. Avem de-a face acum cu un nou Israel, născut  departe de ţară, departe de Ierusalim şi departe de Templu. Ei fuseseră crescuţi  printre străini, fără o viaţă de ceremonii religioase şi fără cunoştinţa destinului lor  providenţial. În anul 537 î.Cr. decretul împăratului persan Cir dă dreptul evreilor să se  întoarce acasă la Ierusalim şi în Iuda. Tinerii născuţi în captivitate şi-au pierdut însă  legătura firească de continuitate cu generaţia dinainte de captivitate. Cineva trebuie  să înceapă o lucrarea de educaţie prin care să fie reînnodat firul lor de legătură cu  trecutul. Cineva trebuie să alcătuiască o punte de trecere între ceea ce a fost, ceea  ce este şi ceea ce trebuie să urmeze. Cărţile 1 şi 2 Cronici fac exact această lucrare.

Conţinutul cărţii: Autorul cronicilor nu este un pasionat de istorie, ci un iubitor de  oameni. Dorinţa lui nu este aceea de a transmite date reci, ci de a da informaţii care  să determine un anumit fel de vieţuire. Cronicile scrise de el sînt scrise cu o anumită  atitudine şi cu un anumit scop. Atitudinea este grija pentru reînodarea istoriei  providenţiale a lui Israel, iar scopul este educaţia religioasă a noii generaţii care s-a  întors în ţară. (SELECTARE, ADĂUGARE, INTERPRETARE)  Era important ca cineva să facă naţiunea să-şi înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul  din punctul de vedere a lui Dumnezeu. Acum, cînd tronul lui David nu mai era punctul  de raliere şi de direcţionare a poporului, trebuia văzut ce mai rămăsese din fiinţa  naţională. Trei lucruri au fost scoase în evidenţă:  l. Genealogiile ca o revenire în matca tiparului divin (1 Cron. 1-9). Fără nici o îndoială  că din cauza robiei, multe familii din Israel îşi pierduseră evidenţele genealogice (vezi  Ezra 2:59). Ori această evidenţă era foarte importantă pentru reaşezarea naţiunii în  teritoriile ţării.  2. O recapitulare a istoriei, mai ales a istoriei recente, din care să fie deduse cauzele  tragediei robiei. Această lecţie trebuia învăţată bine pentru ca să nu mai fie repetată  niciodată (1 Cron. 10-29; 2 Cronici 1-36)  3. O refacere a vieţii religioase centrată în jurul Templului de la Ierusalim. Poporul  trebuia însufleţit pentru reconstruirea Templului şi pentru reluarea vieţii de  închinăciune. În absenţa tronului împărătesc al lui David, centru de greutate al  Israelului trebuia aşezat acolo unde se afla simbolic tronul împărătesc al cerului.  Pentru a-şi realiza toate aceste trei deziderate, autorul Cronicilor face o muncă de  selectare, de adăugare şi de interpretare a datelor pe care le găseşte în izvoarele  istorice. El polarizează evenimentele şi personajele istoriei trecute în aşa fel încît  citirea Cronicilor lui să devină o lecţie pedagogică pentru pregătirea viitorului. Anumite  secvenţe de istorie sînt lăsate afară intenţionat: despre David, de exemplu, nu se  aminteaşte nimic despre rătăcirea lui sentimentală cu Bat-Seba şi uciderea lui Urie şi  nici despre cîntarea lui de jale după Saul şi Ionatan sau despre răscoala tînărului  Absalom. Alte secvenţe de istorie sînt tratate mai amănunţit şi chiar completate cu  informaţii pe care nu le găsim în cărţile lui Samuel sau în cele ale împăraţilor:  pregătirile intense făcute de David pentru construirea Templului (1 Cron. 22),  pregătirea şi repartizarea preoţilor, leviţilor (1 Cron. 23-24), şi rînduirea cîntăreţilor,  uşierilor şi vistierilor de la Templu (1 Cron. 25-26). Domniile anumitor împăraţi sînt  scoase mai mult în evidenţă şi tratate mai pe larg deoarece ele constituie pilde de  reformă religioasă şi de revitalizare spirituală: Asa, Iosafat, Ioas, Ezechia şi Iosia (toţi  în 2 Cronici).

Mesajul cărţii: Mesajul imediat pentru prima generaţie de cititori a fost întreit: (1)  naţiunea trebuie să se reaşeze cît mai degrabă şi cît mai temeinic în tiparul şi  prerogativele de popor mesianic al legămîntului, (2) naţiunea trebuie să înveţe din  catastrofa suferită de curînd şi să nu mai repete greşelile care au provocat-o şi (3)  naţiunea trebuie să-şi reia părtăşia de la Templu cu Iehova. Se vede imediat că  autorul subliniază cu precădere o idee care se poate vedea din întreaga istorie a lui  Israel şi anume că, spre deosebire de alte neamuri, evreii nu au nici un rost pe pămînt  fără Iehova. Valoarea şi specificul lor este în viaţa lor de închinăciune. Destinul lor  este acela de a-L face cunoascut lumii pe Dumnezeu Creatorul lumii care vrea să  refacă legătura cu creatura căzută. Israel este instrumentul care trebuie să dea lumii  două lucruri: cunoştinţa despre Dumnezeu şi persoana lui Mesia.

Mesajul pe care ni-l trimite nouă cartea nu este prea deosebit de acesta. Şi noi  trebuie să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu este singurul lucru care  contează în această existenţă. Ceea ce ni se întîmplă în viaţă, evenimentele  bucuriilor şi durerilor noastre, nu trebuiesc privite decît drept nişte lecţii prin care  Dumnezeu se străduieşte să ne înveţe acest adevăr de referinţă.

SCHIŢA CĂRŢII  I. GENEALOGIILE LUI ISRAEL l – 9  a. De la Adam la Avraam, 1:1-27  b. De la Avraam la Iacov, 1:28-54  c. De la Iacov la David, 2:1-55  d. De la David la robie, 3:1 -24  GENEALOGIA CELOR 12 SEMINŢII  1. Iuda, 4:1-23  2. Simeon, 4:24-34  3. Ruben, 5:1-10  4. Gad, 5:11-22  5. Manase, 5:23-26  6. Levi, 6:1-18  7. Isahar, 7:1-5  8. Beniamin, 7:6-12  9. Neftali, 7:13  10. Manase, 7:14-19  11. Efraim, 7:20-29  12. Aşer, 7:30-40  13. Beniamin, 8:1-40  e. Locuitorii Ierusalimului, 9:1-34 f. Familia lui Saul, 9:35-44  II. DOMNIA LUI DAVID 10-29  UNSUL DOMNULUI  a. Moartea lui Saul, 10:1-14  b. Ridicarea lui David, 11:1-3  c. Cucerirea Ierusalimului, 11:4-9  d. Vitejii lui David, 11:10-12:40  CHIVOTUL DOMNULUI  a. David aduce chivotul la Chidon, 13:1-14  b. Biruinţa asupra filistenilor, 14:1-17  c. David aduce chivotul la Ierusalim, 15:1-29  d. Orînduieli privitoare la slujbă, 16:1-43  LEGĂMÎNTUL DOMNULUI  a. David vrea să zidească Templul 17:1-27  b. Războaiele lui David, 18:1-20:8 c. Numărătoarea vinovată, ciuma, 21:1-30  TEMPLUL DOMNULUI  a. Pregătirile pentru Templu, 22:1-23:1  b. Organizarea leviţilor, 23:2-26:32  c. Căpeteniile oştirii, 27:1-34  d. Testamentul lui David, 28:1-21  e. Daruri pentru Templu, 29:1-9  f. Rugăciunea lui David, 29:10-19  g. Ungerea lui Solomon, 29:20-25  h. Moartea lui David, 29:26-30

2 CRONICI

Cartea 2 Cronici este o dizertaţie istorică pe tema: Soarta unei naţiuni depinde de  atitudinea ei faţă de Domnul. Cazul studiat este: „Împărăţia lui Iuda”.

Titlul: Cartea este continuarea lucrării începute în cea dintîi carte a Cronicilor.

Autorul: Conţinutul Cronicilor se termină brusc cu o frază întreruptă la jumătate (2  Cron. 36:23). Continuarea ei se poate găsi în primele versete ale cărţii lui Ezra,  cărturarul (Ezra 1:2-4). Concluzia firească ce se poate trage din această „coincidenţă” este că ambele cărţi au acelaşi autor, deşi numai cea din urmă îi poartă numele.

Data: După darea edictului lui Cir care a permis reîntoarcerea evreilor în Israel, probabil între anii 450-425 î.Cr. (1 Cron. 3:16-24; 9:1)

Conţinutul cărţii: 2 Cronici este o carte tragică cu un început glorios, dar cu un final  teribil. Primele 9 capitole ne redau cei 40 de ani de domnie ai lui Solomon. Restul  capitolelor se concentrează asupra istoriei împărăţiei lui Iuda pînă în vremea robiei  babiloniene. Nu este cazul să zăbovim aici asupra fiecăruia dintre cei 20 de împăraţi  care s-au succedat la tronul Ierusalimului. Este suficient să spunem că ei sînt  analizaţi de autor prin prisma relaţiei personale pe care au avut-o ei cu Domnul.  Ascensiunea sau declinul împărăţiei lui Israel nu s-au datorat factorilor economici său  politici, ci stării lor spirituale în legătura lor cu Dumnezeu: „Şi în timpul cînd a căutat  pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propăşească” (2 Cron. 26:5), „Iotam a ajuns  puternic, pentru că şi-a urmat necurmat căile înaintea Domnului, Dumnezeului său” (2  Cron. 27:6), „Ahaz… El n-a făcut ce este bine înaintea Domnului… Domnul,  Dumnezeu l-a dat în mîinile împăratului Siriei” (2 Cron. 28:1-5). Într-un sens foarte larg, Israelul, ca popor, este prezentat în cărţile Cronicilor ca şi  „casa lui Iehova”. Dumnezeu îi spune lui David: „Domnul îţi va zidi o casă” (1 Cron.  17:10). Tot ceea ce se întîmplă în popor este în funcţie de atitudinea lor faţă de  Dumnezeu şi ca urmare a binecuvântărilor sau pedepselor pe care le trimite El asupra  naţiunii: „Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteşte, dar cei ce Mă dispreţuiesc, vor fi  dispreţuiţi” (1 Sam. 2:30).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Toată acţiunea istorică poate fi grupată pe  două coloane în fruntea cărora se poate scrie: „ascultare” şi „neascultare”. Cronicile  sînt lecţii pedagogice pentru copiii lui Dumnezeu din toate timpurile.

Mesajul peste veacuri: A fost adevărat atunci şi este adevărat şi acum; este  adevărat pentru neamuri întregi şi este adevărat pentru fiecare om în parte: Cea  dintîi şi cea mai de căpetenie datorie a oricărui tron este o bună relaţie cu templul.  Spusă în cuvintele nemuritoare ale Domnului Isus această axiomă sună aşa: „Căutaţi  mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor  da pe „deasupra” (Matei 6:33).

SCHIŢA CĂRŢII  I. DOMNIA LUI SOLOMON I- 9  a. Împăratul Solomon, 1:1-17  TEMPLUL LUI SOLOMON Pregătiri pentru Templu, 2:1-18  Construirea Templului, 3:1-4:22  Dedicarea Templului, 5:1-7:22 b. Faima lui Solomon, 8:1-9:29  c. Moartea lui Solomon, 9:13-28  II. ÎMPĂRAŢII LUI IUDA, 10-36  a. ROBOAM  Roboan produce dezbinarea, 10:1-19  Roboam slujeşte Domnului, 11:1-23  Roboam părăseşte pe Domnul, 12:1-16  b. Abia, 13:1-22 c. Asa, 14:1-16:14  d. IOSAFAT  Reforma religioasă, 17:1-19  Alianţa cu Ahab, 18:1-19:3  Alte reforme, 19:4-11 Biruinţa asupra lui Moab şi Amon, 20:1-30 Ultimele lui zile, 20:31-37  e. Ioram, 21:1-20  f. Ahazia, 22:1-9  g.Atalia, 22:10-23:15  h. Ioas, 23:16-24:27  i. Amaţia, 25:1-28  f. Ozia, 26:1-23  j. Iotam, 27:1-9  k. Ahaz, 28:1-27  l. EZECHIA Trezirea spirituală, 29:1-31:21  Biruinţa asupra asirienilor, 32:1-23  Ultimele lui zile, 32:24-33  m. Manase, 33:1-20 n. Amon, 33:21-25 o. Iosia, 34:1-35:27  p. loahaz, 36:1-4  r. Ioiachim, 36:5-8  s. Ioiachin, 36:9-10  ş. Zedechia, 36:11-21  III. DECRETUL LUI CIRUS 36:22-23

EZRA

Cele trei cărţi mai mici care ne stau acum în faţă – Ezra, Neemia şi Estera – încheie  seria celor 17 cărţi istorice care alcătuiesc prima secţiune a Vechiului Testament.  Aceste trei cărţi trebuiesc studiate împreună deoarece ele înregistrează lucrarea lui  Dumnezeu cu poporul Israel după întoarcerea evreilor din robia Babiloniană. Ezra şi  Neemia se ocupă de „rămăşiţa” care s-a întors în Ierusalim şi în Iudea, iar Estera  explică ce s-a întîmplat cu poporul care a preferat să rămînă prin ţările în care  fuseseră duşi. Pentru o mai bună înţelegere a acestor cărţi care marchează sfîrşitul cronicilor istorice este bine să citim şi ultimele trei cărţi din secţiunea cărţilor  profetice: Hagai, Zaharia şi Maleahi, căci ei au fost profeţii ridicaţi de Dumnezeu în Israel în perioada de după robie.

Titlul: Dacă această carte ar fi fost numită nu după numele autorului ei, ci după  conţinutul pe care îl are, ea ar fi putut fi intitulată: „Cartea restaurării”, „Cartea  repatrierii” sau „Cronica rămăşiţei lui Iuda”. Dacă ar fi fost numită după numele eroilor  ei principali, ar fi trebuit să i se spună: „Cartea lui Zorobabel şi a lui Ezra”. Titlul ei  este însă „Ezra” şi aceasta subliniază şi mai mult rolul jucat de această extrordinară  personalitate în lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru reaşezarea Israelului în  tiparul divin.

Autorul: Ezra face parte din marele triumvirat al cărturarilor responsabili pentru  scrierea Vechiului Testament: Moise, Samuel şi Ezra. Tradiţia evreiască, prin Talmud,  îl consideră pe Ezra unul dintre cei mai proeminenţi lideri din istoria lui Israel. Lui îi sînt  atribuite cinci lucrări capitale pentru identitatea evreilor ca neam: (1) înfiinţarea în  Babilon a unei instituţii cu numele de: „Sinagoga cea mare”. Această şcoală rabinică  era alcătuită dintr-un număr de 120 de membrii, toţi urmaşi ai profeţilor şi întemeietori  ai grupării „cărturarilor” care au păstrat şi transmis apoi scrierile sfinte evreieşti; (2)  alcătuirea „canonului” Vechi Testamental. Sub acest nume este descrisă „culegerea  de Scripturi sfinte evreieşti recunoscute de toţi evreii ca avînd autoritate  dumnezeiască”. Ezra le-a aşezat pe toate în trei categorii distincte numindu-le:  Legea, Profeţii şi Scrierile; (3) trecerea de la scrierea antică ebraică la scrierea  evreiască cu caractere grafice asiriene; (4) alcătuirea Cronicilor ca un rezumat al  istoriei evreieşti şi scrierea cărţilor Ezra şi Neemia; (5) înfinţarea sinagogilor locale ca  locuri în care poporul să citească şi să înveţe perceptele religiei evreieşti.  Faptul că Ezra este socotit autorul originalului ebraic al cărţilor 1 şi 2 Cronici, Ezra şi  Neemia nu înseamnă că el nu a folosit fragmente din scrierile altor autori său că  porţiunea autobiografică din cartea Neemia nu ar fi putut fi scrisă chiar de Neemia  însuşi.

Data: Cartea se ocupă cu unul dintre cele mai importante evenimente din istoria  Israelului: întoarcerea din robie. Această întoarcere nu s-a făcut într-o singură  etapă, ci în mai multe. Tot aşa şi pentru consemnarea evenimentelor putem  presupune că există mai multe date ale scrierii. Refacerea vieţii religioase a Israelului  a durat o perioadă de aproximativ o sută de ani. În acest interval de timp au existat două perioade mai mici de o excepţională importanţă:  1. Cei 20 de ani (537-517 î.Cr.) scurşi între darea decretului lui Cir-persanul şi pînă  într-al şaselea an al domniei lui Dariu-medul, în care, sub conducerea lui Zorobabel ca  guvernator şi Iosua ca preot, poporul a rezidit Templul. Pentru cunoaştera  evenimentelor din această perioadă citiţi Ezra 1-6, Zaharia şi Hagai, ultimele două  capitole din cartea 1 Cronici, primul capitol din cartea 2 Cronici, Psalmii 126 şi 137,  precum şi referinţele despre împăratul persan Cir din cartea profetului Isaia (Isaia 44:23 pînă la 45:8).  2. Cei 25 de ani (458-433 î.Cr.) în care Neemia, ca guvernator, Ezra, ca preot au condus lucrarea de refacere a zidurilor Ierusalimului, în vremea aceea a activat  profetul Maleahi.  În cartea Ezra ne întîlnim cu amîndouă aceste perioade, în Neemia găsim numai cea  de a doua perioadă.

Contextul istoric: Evreii au fost duşi în robie mai întîi de asirieni (1 Împ. 17) şi apoi  de babilonieni (2 Împ. 25). După 70 de ani de robie, împăratul persan Cir le-a dat  dreptul de a se întoarce în ţara lor. Babilonul căzuse între timp sub cucerirea  medo-persanilor (Octombrie 539 î.Cr.). Cele zece seminţii luate în robie de asirieni nu  s-au mai întors în Israel, în anul 537 î.Cr. s-au întors în Israel primii evrei veniţi din  robie. În anul 516 î.Cr. a fost încheiată reclădirea Templului, în anul 479 î.Cr. Estera a  devenit împărăteasa Persiei (ca soţie a lui Xerxes). În anul 458 î.Cr. Ezra a condus cel  de al doilea convoi de evrei care s-au întors din robie, în anul 445 î.Cr. Neemia a  reconstruit zidurile Ierusalimului.

Conţinutul cărţii: Ezra ne aduce înaintea ochilor cel de al doilea „Exod” din istoria  evreilor. Primul avusese loc în Egipt sub conducerea lui Moise. Cel de al doilea are loc  acum din Babilon sub conducerea lui Ezra. Ca şi Moise, Ezra este un om al cărţii, cu o  educaţie aleasă şi destinat să alcătuiască culegerea de cărţii sfinte ale neamului.  Avem toate motivele să credem că la început, 1 şi 2 Cronici, Ezra şi Neemia au format  o singură scriere istorică. Evreii şi creştinii din primele veacuri l-au considerat pe Ezra  drept autor al acestor compilaţii.  Numărul celor întorşi din Babilon cu ocazia plecării primului convoi a fost de  aproximativ 50.000 de oameni. Este un număr relativ mic fată de totalul evreilor care  plecaseră în robie şi cu mult mai mic decît numărul total al evreilor aflaţi în exil la  aceea oră. Cei ce s-au întors au alcătuit într-adevăr numai o „rămăşiţă”. Ceilalţi au  preferat să uite necazurile strămoşilor lor şi s-au hotărît să rămînă între neamurile  printre care fuseseră strămutaţi. Se poate ca mulţi dintre ei să fi reuşit între timp  să-şi facă un rost şi o situaţie materială prosperă. Perspectiva întoarcerii în sărăcia  Israelului pentru a-i rezidi dărîmăturile nu a părut prea atrăgătoare multora dintre ei.  Întoarcerea celor 50.000 şi faptele lor sînt descrise în primele 6 capitole ale cărţii  Ezra. Celelalte capitole, (7-10), descriu întoarcerea lui Ezra la Ierusalim şi lucrarea lui  de refacere şi reformă spirituală a poporului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: întreaga carte gravitează în jurul declaraţiei  următoare: „Căci Ezra îşi pusese inima să adîncească şi să împlinească Legea  Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10).

Mesajul cărţii: Cartea lui Ezra este un tipar pentru mişcările de trezire spirituală.  Conţinutul ei ne arată 6 paşi spre o stare după voia lui Dumnezeu:  1. Întoarcerea în ţară (cap.1 şi 2) – revenirea la străvechea vatră a credinţei. 2. Reclădirea altarului (cap. 3:1-6 – reluarea unei vieţi de rugăciune.  3. Reclădirea Templului (3:8-13) – reconsiderarea atitudinii faţă de Dumnezeu.  4. Înfruntarea duşmanilor (cap.4) – respingerea ispitelor şi tentaţiilor care ne-ar  putea opri din drum.  5. Îndemn profetic (5:1-6:14) – supunerea faţă de autoritatea Cuvîntului lui  Dumnezeu.  6. Terminarea Templului (6:15-22) – perseverenţa în ascultarea şi cinstirea Domnului.  O astfel de refacere spirituală trebuie să se producă din cînd în cînd în fiecare dintre  noi. Ea este necesară mai ales atunci cînd creştinismul nostru s-a poticnit undeva în  trecut şi ajungem să ne dăm seama că trăim „robia” sub apăsarea duşmanilor  sufletului nostru. Din cînd în cînd este bine să se ridice cîte un Pavel care să preia  mesajul lui Ezra şi să ne întrebe: „Oh, Galateni nechibzuiţi! Cine v-a, fermecat pe voi,  înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” „Voi alergaţi bine;  cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr?” (Galat. 3:1; 5:7)  Mesajul despre Dumnezeu pe care îl găsim în această carte poate fi parafrazat cu un  text din Ieremia: „Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe  cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare” (Plîngerile lui Ieremia  3:31-32).

SCHIŢA CĂRŢIII  I. ÎNTOARCEREA LUI ZOROBABEL 1-6 Decretul lui Cir, 1:1-11  NUMĂRĂTOAREA POPORULUI  Conducătorii, 2:1-2  Familiile, 2:3-20  Cetăţile, 2:21-35  Preoţii, 2:36-39  Leviţii, 2:40-42  Slujitorii, 2:43-54  Robii lui Solomon, 2:55-58  Descendenţi neconfirmaţi, 2:59-63  Cifra totală, 2:64-70  RECONSTRUIREA TEMPLULUI  Rezidirea altarului, 3:1-3  Sărbătoarea Corturilor, 3:4-6  Refacerea temeliilor Templului, 3:7-13  AMÎNAREA ZIDIRII TEMPLULUI  Samaritenii vor să participe, 4:1 -3  Compromisul refuzat, 4:4-5  Consecinţa, 4:6-24  Zidirea Templului începe iarăşi, 5:1-17  Decretul lui Dariu, 6:1-12  Terminarea zidirii, 6:13-15  Sfinţirea Templului, 6:16-22  II. ÎNTOARCEREA LUI EZRA 7-10  Întoarcerea la Ierusalim, 7:1-8:36  TREZIREA SPIRITUALĂ DE LA IERUSALIM  Starea poporului, 9:1-4 Mărturisirea lui Ezra, 9:5-15  Legămîntul cu poporul, 10:1-8  Curăţirea poporului, 10:9-44  ÎMPĂRAŢI şi  DATE CAPITOLE ÎN CARTEA EZRA  TEXTE  corespondente Cirus 538-530 capitolele 1-6 Cambises 530-522 (deşi nu sînt menţionate numele lui  Cambises şi Smerdis) Hagai şiZaharia Smerdis 522 Darius 521-48 Xerxes  486-465 4:6 Estera Artaxerxe I 464-423 4:7-23 şi cap. 7-10 Maleahi Darius II 423-404

NEEMIA

Exilul babilonian a semnat actul de deces al limbii ebraice vechi. Poporul născut în  robie şi-a însuşit limba cu caractere aramaice. De aici s-au tras o seamă de dificultăţi  legate de educaţia religioasă. Cu unele dintre ele ne vom întîlni în cartea Neemia.

Titlul: Cartea poartă numele personajului ei principal. Neemia a fost unul dintre evreii  rămaşi în „diaspora” (răspîndire) atunci cînd împăratul Cir a dat evreilor decretul de întoarcere în ţara promisă. El a ocupat funcţia de paharnic al împăratului Artarxerxes,  o poziţie de onoare şi de mare influenţă asupra deciziilor imperiale. Acest Artaxerxes a  avut-o ca mamă vitregă pe Estera, prinţesa iudeică care trăia fără îndoială în  perioada de timp acoperită de această carte. Probabil că influenţa ei l-a ajutat pe  Neemia să ocupe această funcţie înaltă în ierarhia de la curtea împărătească.

Autorul: Fără nici o îndoială că părţile scrise la persoana a-I-a sînt scrise de Neemia  însuşi. (De la cap. 1 la 7 şi de la 12:27 la 13:31 care marchează sfîrşitul cărţii).  Restul poate fi uşor contribuţia cărturarului Ezra, aşa cum am arătat deja în  introducerea făcută la cartea care-i poartă numele.

Data: Cu aproximaţie, anul 430 î.Cr. Prima venire a lui Neemia la Ierusalim „în luna  Nisan, anul al douăzecelea al împăratului Artaxerxe”, a fost stabilită de Societatea  Astronomică Britanică ca 14 Martie 445 î.Cr. A doua venire a lui Neemia la Ierusalim a  avut loc în „al treizeci şi doilea an al împăratului Artaxerxe”, ceea ce înseamnă anul  432 î.Cr.

Contextul istoric: Aşa cum am arătat, Neemia a sosit pentru prima dată la Ierusalim  în anul 445 î.Cr. „Rămăşiţa” iudeilor întorşi din robie se afla deja în ţară de aproximativ  90 de ani. Zorobabel şi generaţia lui muriseră între timp. În locul lor trăia acum o altă  generaţie, în cei 90 de ani de vieţuire în Israel, evreii reconstruiseră Templul, e drept  cu dimensiuni mult mai mici şi mai modeste decît fosta construcţie ridicată de  Solomon. Întreaga lucrare durase numai patru ani, patru luni şi zece zile (Hagai 1:15  şi Ezra 6:15). După alţi 60 de ani venise în Ierusalim şi Ezra însoţit de 2.000-3.000 de  oameni (Ezra 8:1-14). Condiţiile morale şi spirituale în care trăiau evreii erau de plîns.  Mai marii poporului, preoţii, leviţii şi mulţi din popor contractaseră căsătorii mixte cu  femeile din neamurile idolatre din jur. Chiar dacă nu a produs o întoarcere totală spre  idolatrie, această condiţie încuraja practicarea ei pe teritoriul Israelului. Mai mult,  stricarea purităţii neamului punea în pericol însăşi existenţa lui distinctă în istorie. Nu  este de mirare că Ezra s-a umplut de consternare şi de mînie (Ezra 9:3-15).  Acum, după alţi 12 ani, se întoarce la Ierusalim Neemia. Situaţia găsită de el nu este  mai puţin tragică. Zidurile cetăţii erau încă în ruină, iar poporul era fără viziune şi fără  vlagă, departe de strălucirea care ar fi trebuit să-i încununeze destinul mesianic.

Conţinutul cărţii: Obiectivul vizitei lui Neemia a fost rezidirea zidurilor Ierusalimului.  Am văzut cum cartea lui Ezra a fost împărţită în două secţiuni majore: refacerea  Templului şi refacerea vieţii de închinăciune. Acum cartea lui Neemia se împarte  similar în: refacerea zidurilor cetăţii (Neemia 1-4) şi restaurarea poporului în ascultare  şi împlinire a Legii (Neemia 7-13). Cărturarul Ezra este ajutorul lui Neemia în lucrarea  de citire şi explicare a Legii către popor (Neemia 8:1-18).

Mesajul cărţii: Neemia este un exemplu de dedicaţie şi dăruire. El a fost gata să lase  prestigiul şi confortul de la curtea împăratului Artaxerxe pentru a participa la  reconstrucţia materială şi la restaurarea religioasă a poporului său. Neemia a realizat  o lucrare monumentală într-un interval record de timp. Acest om a fost un geniu al  administraţiei şi organizării. Un studiu al metodelor folosite de el este un izvor de  inspiraţie pentru conducătorii din toate timpurile. El a fost un om al rugăciunii, al  credinţei, al curajului şi al acţiunii. Comentînd viaţa lui Neemia am putea spune:  „Doamne, fă-ne spirituali în întregime, dar lasă-ne plini de naturaleţe şi mai ales de  spirit practic!”.

SCHIŢA CĂRŢII  I. RECONSTRUIREA ZIDULUI l – 6  a. Situată Ierusalimului, 1:1-3  b. Reacţia lui Neemia, 1:4  c. Rugăciunea lui Neemia, 1:5-11  d. Plecarea la Ierusalim, 2:1-10  e. Îmbărbătarea poporului, 2:11-20  f. Repartizarea sectoarelor, 3:1-32  g. Rezistenta în fata atacurilor  Atacul batjocorei, 4:1-6  Atacul prin forţă, 4:7-23  Atacul nedreptăţi, 5:1-19  Atacul compromisului, 6:1-4  Atacul înşelăciunii, 6:10-14  h. Terminarea lucrării, 6:15-7:4  II. REFORMA RELIGIOASĂ 7-13  a. Reînregistrarea poporului, 7:5-73  b. Recitirea Legii, 8:1-8  c. Răspunsul poporului, 8:9-18  d. Pocăinţa poporului, 9:1-38  e. Refacerea legămîntului, 10:1-39  f. Repopularea oraşelor, 11:1-12:26  g. Rededicarea zidurilor, 12:27-47  h. Reforme religioase  În relaţiile cu ne-evreii, 13:1-3  În relaţiile cu preoţimea, 13:4-14  În relaţia cu Sabatul, 13:15-22  În relaţiile de căsătorie, 13:23-31

 ESTERA

Cele trei mici cărţi de la sfîrşitul secţiunii rezervate cănilor istorice: Ezra, Neemia şi  Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia  babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra  şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment  petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept  titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întîi numită  Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea  imperială în „Estera” care se traduce prin „steaua răsăritului”.

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi  împăraţi ai antichităţii, care a pornit cu o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei  flotă a fost înfrîntă în bătălia de la Salamina (480 î.Cr.). A fost una dintre cele mai  importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul  persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că  ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru  pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai tîrziu, cînd Xerxes mai căuta încă  mîngăiere după dureroasa înfrîngere suferită, evreica Estera a fost făcută  împărăteasă (Estera 2:16).

Conţinutul cărţii: Două femei tinere îşi dau mîna peste veacuri în dragostea lor  pentru poporul evreu: Rut şi Estera. Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie  orientală poate să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul  dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul  dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul  întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul Său în mijlocul celor  mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu, fără  privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decît în faţa lui Iehova, evreii au  părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai  împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o  stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din imperiul persan.  Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi  Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfîrşesc prin a  avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii  Estera este totala absenţă a numelui lui Dumnezeu. Motivul acestei omiteri a fost  căutat de-a lungul secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărît ca  această carte să fie citită în cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de  ospăţ şi de sărbătoare” (Estera 9:21-22) şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai  bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frîu.  Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecînd în patrimoniul universal este  Estera 4:14: „Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte  pentru iudei, dar tu şi casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme  ca aceasta ai ajuns la împărăţie”.

Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa” divină manifestată prin  felul în care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a  evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă  curgerea firească a întîmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întîmplă este  înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte.  Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la  chip şi modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10),  smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).  Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele  poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam” (Estera 10:3).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PRELIMINARII l – 5  a. Destituirea împărătesei Vasti, 1:1-22  b. Descoperirea lui Estera, 2:1-20  c. Devotamentul lui Mardoheu, 2:21-23  d. Decretul lui Haman, 3:1-15  II. MOMENTUL DE CRIZĂ, 4 – 5  a. Mardoheu apelează la Estera, 4:1-14  b. Răspunsul Esterei, 4:15-17  c. Bunăvoinţa împăratului, 5:1-8  d. Aroganţa criminală a lui Haman, 59-14  III. IZBĂVIREA PROVIDENŢIALĂ 6-10  ÎNFRÎNGEREA LUI HAMAN  a. Haman umilit, 6:1-7:10  b. Haman este spînzurat, 7:1-10  c. Decretul lui Ahaşveroş şi Mardoheu, 8:1-17  d. Răzbunarea asupra duşmanilor, 9:1-19  e. Instituirea sărbătorii Purim, 9:20-32  f. Faima şi cinstea lui Mardoheu, 10:1-3

Cărţile poetice

Cele 17 cărţi istorice au rămas acum în urma noastră. Acum ne stă înainte un grup  mult mai mic şi mai diferit, alcătuit din cinci cărţi poetice: Iov, Psalmii, Proverbe,  Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor. Ele sînt un fel de emanaţii spirituale ale timpului  parcurs în studiul cărţilor istorice. Am văzut că cele 17 cărţi istorice au putut fi  împărţite în două secţiuni: Pentateucul scris de Moise în care Israelul a fost pregătit  să ocupe Ţara promisă şi restul de 12 cărţi care ne-au descris viaţa poporului evreu  în Canaan. Primele 17 cărţi ale Bibliei conţin istoria Israelului, următoarele 5 conţin  literatura acestui neam. În cele dintîi ne întîlnim cu naţiunea evreiască, pe cînd în  cele de pe urmă stăm faţă în faţă cu inima umană în general, şi deci şi cu noi înşine.  Cînd spunem literatură şi poezie, ne referim deobicei la un produs final al imaginaţiei  afective a omului. Biblia nu este însă o carte de lucruri imaginate. Poezia şi literatura  ei este o emanaţie a realităţii trăite cu Dumnezeu; un produs omenesc este drept, dar izvorît din cea mai intensă influenţă a lui Dumnezeu asupra oamenilor: inspiraţia.  Căci „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt” (2 Petru 2:21).

SPECIFICUL LITERATURII EVREIEŞTI  Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem de la început despre aceste cărţi poetice este că ele au un caracter didactic. Acestea sînt manualele de învăţămînt după care  se făcea educaţia în Israel. Dumnezeu n-a lăsat creşterea copiilor Săi pe seama  „societăţii”. El s-a îngrijit singur de aceasta, dîndu-le evreilor aceste cărţi de creştere  spirituală. Există un progres spiritual pe care-l urmăreşte chiar şi felul în care sînt  aşezate aceste cinci cărţi. Ordinea lor a fost hotărîtă de o inteligenţă divină  desăvîrşita, căci învăţătorul care a alcătuit această „programă” este însuşi Duhul  Sfînt al lui Dumnezeu.  În cartea lui Iov, prima din grupul celor 5, ne întîlnim cu moartea „eului”. Prin focul  încercărilor şi prin intermediul unei înţelegeri mai bune a lui Dumnezeu, Iov este gata  în finalul cărţii să renunţe la pretenţiile fiinţei sale naturale, se pleacă înaintea lui  Dumnezeu în deplină pocăinţă şi acceptă stăpînirea şi autoritatea deplină a lui  Dumnezeu peste viaţa lui. Cel ce păruse la începutul cărţii cel mai bun om de pe faţa  pămîntului (Iov l:8) este făcut în final să exclame înaintea lui Dumnezeu: „Urechea  mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e  scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi cenuşă”.  Cea de a doua carte poetică, Psalmii, ne aşează înainte frumuseţea unei vieţi noi,  izvorîte din părtăşia lăuntrică cu Dumnezeu. Ea se exprimă prin laudă, rugăciune,  adoraţie, cîntec, bucurie, lacrimi, simpatie şi mijlocire pentru oameni, credinţă,  nădejde şi dragoste. Cartea psalmilor este scrisă de oameni care L-au iubit pe Domnul  şi ea rămîne cartea în care cei care-L iubesc se vor simţi întotdeuna la ei acasă.  După cartea Psalmilor, urmează alte două cărţi: Proverbele şi Eclesiastul. Cea dintîi ne  introduce în şcoala lui Dumnezeu, în care înţelepciunea este divină, dar are aplicare  practică pentru viaţa de toate zilele, iar în cea de a doua sîntem povăţuiţi să nu ne  punem încrederea şi interesul în nici un lucru „de sub soare”. „O deşertăciune a  deşertăciunilor! Totul este deşertăciune” (Ecl.1:2). Îndemnul final al cărţii este să ne  gîndim la ceea ce urmează dincolo de viaţă şi să ne pregătim cu atenţie viitorul. Urmează apoi, ca o încununare a celorlalte 4 cărţi poetice, extraordinara carte a lui  Solomon: Cîntarea Cîntărilor. Ea atinge culmea afecţiunii de care este capabilă inima  umană în trăirea sentimentului de dragoste totală şi neţărmurită. Imaginea este  terestră descriind iubirea dintre soţ şi soţie, dar în spatele întregii cărţi este o altă  prezenţă, mult superioară. Cîntarea de dragoste este o alegorie pentru dragostea  dintre Dumnezeu şi inima umană. Recapitulînd cele de mai sus putem spune că în cele cinci cărţi poetice găsim:  lepădarea vieţii vechi a omului firesc, trăirile care însoţesc izbucnirea unui izvor de  viaţă nouă în părtăşia cu Dumnezeu, disciplina practică a sufletului aflat în şcoala lui  Dumnezeu, avertismentul despre deşertăciunea ispitelor efemere care caută să ne  abată din drumul către cer şi apogeul împlinirii spirituale a sufletului aflat într-o  deplină comuniune cu Mirele ceresc.   Nu este acesta o descriere desăvîrşita a progresului din viaţa omului care se întoarce  la Domnul? Ordinea cărţilor este condiţia obţinerii unei vieţi creştine pline de bucurie.  Dulceaţa Cîntării Cîntărilor nu poate fi gustată dacă nu a existat mai întîi abandonarea  de sine din cartea Iov, explozia vieţii noi din cartea Psalmilor, disciplinarea din cartea  Proverbelor şi maturizarea din cartea Eclesiastul.  În acest lanţ progresiv de creştere spirituală, temele celor 5 cărţi ar putea fi  formulate astfel:  Iov – Salvare prin suferinţă.  Psalmi – Revărsare prin rugăciune.  Proverbe – Pricepere prin învăţătură.  Eclesiastul – Veşnicie dincolo de vremelnicie.  Cîntarea Cîntărilor – Fericire prin unire.  Frumuseţea poeziei evreieşti stă în jocul ideilor. Versurile nu rimează prin ultima silabă  ca în poezia modernă, ci prin interacţiunea ideilor. Procedeul se numeşte: paralelism şi  el poate fi repetitiv, cînd cele două versuri se ajută unul pe altul în susţinerea  aceleiaşi idei (Ps. 25:4), antitetic, atunci cînd versurile scot o idee în relief prin  contrast (Ps. l:6) sau sintetic, cînd versurile se completează reciproc mărind  intensitatea unei afirmaţii (Iov 11:18).

IOV

Titlul: În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poartă numele personajului ei  central: Iov. A fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl consideră  drept o personalitate proeminentă demnă să fie pusă alături de Noe şi Daniel (Ezec.  14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citează în Noul Testament ca pe un exemplu de  răbdare în suferinţă (Iacov 5:11).

Autorul: Se pare că această carte a fost scrisă iniţial în proză de Elihu, unul dintre  personajele cărţii şi că a fost tradusă în ebraică şi versificată mai tîrziu de Moise. Elihu preferă să rămînă anonim ca autor, tot aşa cum a preferat să nu se prezinte  prea mult pe sine nici în textul cărţii.

Data: Iov a trăit înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vieţii lui este caracteristică  acelei perioade. Numai după suferinţa sa, Iov a mai trăit încă 140 de ani! (Iov 42:16).  În textul cărţii se aminteşte de o monedă numită în evrreieşte: „Chesita”. Despre  această monedă nu mai aflăm decît în textele care amintesc de viaţa patriarhilor  (Gen. 33:19). Viaţa lui Iov ar trebui plasată între capitolele 11 şi 12 ale cărţii Geneza.  Ţara „Uţ” în care a trăit Iov poartă numele unuia dintre nepoţii lui Noe (Gen.  22:20-21).

Specificul scrierii: Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poemă dramatică care ni-l prezintă pe Iov în aspectul său filosofic. Tema cărţii este  realitatea şi sensul suferinţei în viaţa oamenilor lui Dumnezeu. Scena acţiunii cuprinde  cerul şi pămîntul deopotrivă. Dumnezeu şi Satan se înfruntă în lumea nevăzută, iar  consecinţele se fac resimţite în lumea noastră prin încercări, binecuvîntări şi  suferinţe. Cartea lui Iov este o perlă a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei  transcend timpul şi civilizaţiile, fiind la fel de actuale astăzi ca şi în vremea în care au  fost aşezate pe hîrtie.

Conţinutul cărţii: Cartea ni-l prezintă pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov – omul  neprihănit persecutat de Diavol din pricina neprihănirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov – omul  plin de sine care se ceartă neîncetat cu prietenii săi şi cu Dumnezeu (Iov  2:11-31:40), Iov – omul care se pocăieşte în faţa măreţiei lui Dumnezeu (Iov 32: l –  42:6), Iov – omul pus în slujbă pentru recuperarea celorlalţi (Iov 42:7-9) şi Iov – omul  binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-17).  Cartea prezintă două motive pentru suferinţa lui Iov: pe de o parte, avem de a face  cu suferinţa ca şi consecinţă a înfruntării nevăzute dintre Dumnezeu şi Satan, iar pe  de altă parte, avem de a face cu suferinţa ca o disciplinare a mîndriei şi a unei prea  mari încrederi în sine. Dacă toată acţiunea s-ar fi încheiat odată cu Iov 2:10, am fi  rămas cu părerea că Iov a fost un om desăvîrşit: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit  de loc cu buzele lui”. Acţiunea cărţii continuă însă şi noi descoperim treptat că Iov  este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfecţiune cînd este confruntat  cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, după interminabilele înfruntări  dintre Iov şi cei trei prieteni ai săi, glasul Său răsună din mijlocul furtunii plin de mînie  acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întunecă planurile, prin cuvîntări fără pricepere?”  (Iov 38:2). Faţă în faţă cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleacă într-o pocăinţă sinceră  şi adîncă: „Da, am vorbit, fără să înţeleg, de minuni, care sînt mai presus de mine şi  pe care nu le pricep”. „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul  meu Te-a văzut. De aceea mi-e scîrbă de mine şi mă pocăiesc în ţărînă şi în cenuşă”  Iov 42:1-6). În faţa lui Dumnezeu, nimeni nu poate să se laude: „Căci toţi au  păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Chiar şi cel mai bun  dintre oameni merită pedeapsa divină. Chiar şi cel mai strălucit exemplar uman are  nevoie de har şi de iertare: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va  ridica la urmă pe pămînt. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor” (Iov 19:25-27).  Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune că  suferinţa este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta să ne  vedem corect pe noi înşine şi să ne dăm seama că sîntem neputincioşi şi avem nevoie  de mîntuire: „Dumnezeu vorbeşte însă, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia  seama. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, cînd o luptă necurmată îi  frămîntă oasele” (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin  nenorocirea lui, şi prin suferinţă îl înştiinţează” (Iov 35:15).  Cîtă vreme caută să se dovedească nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple  de vinovăţie: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa” (Iov 34:7). Cît  timp se laudă în faţa lui Dumnezeu, Iov este vinovat de păcatul mîndriei, iar pentru  cei mîndrii cerul se închide: „Să tot strige ei atunci, căci Dumnezeu nu răspunde, din  pricina mîndriei celor răi. Degeaba strigă, căci Dumnezeu n-ascultă, Cel Atotputernic nu ia aminte” (Iov 35:12-13).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROOLOG l – 2  a. Iov – neprihănit în belşug, 1:1-5  b. Satan – răutăcios şi pornit pe rău, 1:6-19  c. Iov – neprihănit în nenorocire, 1:20-22  d. Satan – perseverent în răutate, 2:1 -8  e. Iov – neprihănit pînă la capăt, 2:9-13  II. DIALOG 3 – 42  a. Plîngerea lui Iov, 3  b. Prima triadă de dialoguri, 4-14  c. A doua triadă de dialoguri, 15 – 21  d. A treia triadă de dialoguri, 22-31  e. Elihu intervine, 32 – 37  f. Dumnezeu intervine, 38-41  III. EPILOG 42:7-17  a. Iov – lăudat de Dumnezeu, 42:7  b. Cei trei prieteni condamnaţi de Domnul, 42:8  c. Iov – suferinţa lui încetează, 42:10  d. Iov – răsplătit cu binecuvîntare, 42:11-17

PSALMII

Primele fragmente de traducere a Bibliei în limba română au fost din cartea psalmilor.  Nicolae Iorga spunea că: „Neamul românesc s-a născut în tinda Bisericii”. „Psaltirea” a  fost abecedarul pe care neamul nostru a învăţat să citească. De ce s-a început  traducerea Bibliei în limba română cu psalmii? Răspunsul nu este greu de dat. Cartea  aceasta este cea mai mare din Biblie şi cea mai universal citită şi studiată. Ea  cuprinde cel mai larg evantai de trăiri sentimentale posibile.  Luaţi Biblia în mînă şi deschideţi-o la mijloc. Veţi da negreşit de cartea Psalmilor. Este  normal să fie aşa deoarece psalmii sînt inima Bibliei. Aici sînt adunate toate trăirile  sufleteşti ale copiilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor.

Titlul: Numele evreiesc este „Tehilim” – „laudele”. Numele din limba română vine de la  traducerea în limba greacă. „Psalmoi” s-ar putea traduce prin „cîntări acompaniate cu  instrument muzical”.

Autorul: Nici una dintre cărţile Bibliei nu are mai mulţi autori decît cartea Psalmilor. În  general se spune că psalmii îi aparţin lui David. El i-a scris pe majoritatea din ei şi tot  el dă nota generală a cărţii. Dar asta nu înseamnă că n-au existat şi alţi autori ai  psalmilor. Dacă este adevărat că David a scris 73 din numărul total de 150, atunci tot  atît de adevărat este că Asaf, conducătorul cîntăreţilor lui David, a scris 12, Solomon  a scris 2, Moise a scris l (Ps.90), iar alţi 10 sînt producţia fiilor lui Core (Num.  26:9-11). Nu vă pierdeţi prea multă vreme însă cu identificarea autorilor. Citiţi psalmii  ca pe un dar pe care vi-l face Dumnezeu însuşi. Căutaţi să intraţi în atmosfera lor,  căutaţi să le simţiţi trepidaţia adîncă şi identificaţi-i pe aceia care vă vor prinde bine  la vreme de nevoie.

Data: Psalmii acopere o perioadă care debutează cu viaţa lui Moise şi se întinde pînă  după revenirea din robia babiloniană, pe vremea lui Ezra şi Neemia. Majoritatea  psalmilor însă sînt produşi de David în timpul vieţii lui de umblare cu Domnul. Omul  acesta care a fost cioban la oi, cîntăreţ vestit în Israel, trubadur la curtea  împăratului, ginere al împăratului, apoi fugar hăituit şi aflat mereu în primejdie pînă  cînd Dumnezeu l-a aşezat chiar pe el însuşi pe tronul Israelului, a străbătut atâtea  suişuri şi coborîşuri ale spiritului încît a devenit instrumentul la care a cîntat însuşi  Dumnezeu. Psalmii lui David sînt de fapt cîntări divine inspirate din cer pentru a  înfrumuseţa viaţa plină de necazuri a pămîntului. Din acest punct de vedere, psalmii  sînt atemporali, ei vin la noi din rezonanţele timpului, ne învăluie cuceritor şi vor rămîne cu noi veşnic.

Metoda de interpretare a psalmilor: Poezia nu este o artă precisă, ca matematica.  Dincolo de faldurile ei armonioase pătrundem adesea în straturi ascunse ale realităţii,  pe care nu le întrezărim în viaţă decît în situaţii extreme. Cum să fim siguri că ceea  ce simţim atunci cînd citim psalmii este ceea ce este acolo şi nu ne amăgim  lăsîndu-ne purtaţi de valurile fanteziei?  Există cîteva principii pe care trebuie să le ţinem minte:  (1) Cînd există un titlu al psalmului care îl leagă de un anumit eveniment istoric,  psalmul trebuie citit, înţeles şi interpretat în lumina acelei circumstanţe particulare.  De exemplu, 13 psalmi sînt localizaţi în diverse perioade ale vieţii lui David: Ps. 59, 56,  34, 142, 52, 54, 57, 60, 51, 3, 63, 7, 18. Ordinea această nu pare normală, dar ea  urmăreşte cronologic evenimentele vieţii lui David aşa cum sînt ele redate de cartea 1  Samuel.  (2) Unii dintre psalmi sînt asociaţi cu anumite aspecte din închinăciunea poporului  Israel (vezi Ps. 5:7; 66:13; 68:24, 25) şi trebuiesc înţeleşi în ansamblul procesiunilor  liturghice de la Templu.  (3) Mulţi dintre psalmi sînt de fapt inspiraţii profetice care anticipează venirea lui  Cristos pe pămînt. Şi atunci însă, ei au apărut într-un anumit context istoric legat de  evenimente contemporane autorului lor. Aceste evenimente trebuiesc studiate cu  atenţie pentru a ne ajuta să avem o înţelegere mai clară a textului.  Interpretarea psalmilor este o problemă a minţii, trăirea mesajului lor este o problemă  a inimii. S-a spus despre cartea Psalmilor că „este un rîu de mîngîiere în apa căruia  s-au adunat lacrimile vărsate de nenorociţii trecutului pentru a răcori arşiţa din  sufletele celor ce suferă astăzi”. Sau că este „grădina tuturor florilor cu petale  parfumate, chiar dacă unele dintre ele cresc numai în mijlocul spinilor”. A fost  comparată cu „un desăvîrşit instrument muzical din corzile căruia pot prinde fiinţă şi  jalea şi triumful, şi deznădejdea şi biruinţa, şi teama şi încrederea nestrămutată, şi  tristeţea şi bucuria fără margini”.

Conţinutul psalmilor: La o privire mai atentă observăm că avem de a face cu o  culegere de cinci cărţi ale psalmilor, fiecare dintre ele terminate cu o doxologie (o  proslăvire a numelui lui Dumnezeu). Numele de cinci le-a adus imediat o asemuire cu  Pentateucul lui Moise. Comentatorii numesc cele cinci cărţi ale psalmilor după numele  corespunzător al uneia dintre cele cinci cărţi scrise de el.  a. Sînt psalmi ai genezei (1-41) al cărui subiect predominant este omul,  b. psalmi ai exodului, cuprinzînd mai ales cîntări de eliberare (42-72),  c. psalmi levitici, asociaţi cu slujba de la Templu (73-89),  d. psalmi asociaţi cu peregrinările din cartea Numeri (90-106) şi  e. psalmi deuteronomici sau ai proslăvirii dragostei divine (107-150).  Un alt fel de a clasifica psalmii este după specificul mesajului lor. Există astfel:  (1) psalmi de învăţătură (1, 19, 39),  (2) psalmi de laudă (8, 29, 93, 100),  (3) psalmi de mulţumire (30, 65, 103, 107, 116),  (4) psalmi de pocăinţă (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143),  (5) psalmi prin care străbate încrederea (3, 27, 31, 46, 56, 62, 86),  (6) psalmi ai necazurilor (4, 13, 55, 64, 88),  (7) psalmi ai dorinţelor (42, 63, 80, 84, 137),  (8) psalmi care recapitulează istoria (78, 105, 106) şi  (9) psalmi profetici (2, 16, 22, 24, 40, 45, 68, 69, 72, 97, 110, 118)

Conţinutul psalmilor este pus adesea în forme de o desăvîrşita frumuseţe. Iată, de  exemplu, psalmul 119 al cărui autor se presupune că a fost cărturarul Ezra. Pentru  cititorul neavizat este greu să nu te rătăceşti în mulţimea celor 176 de versete ale  lui. În originalul ebraic însă, psalmul este o succesiune de grupe de cîte 8 versete,  fiecare începînd cu cîte una din literele alfabetului evreiesc. Avem de a face deci cu  un acrostih alfabetic alcătuit dintr-o serie de octete. Analiza conţinutului acestui  psalm devine dintr-o dată mai uşoară şi mai fructuoasă.

Mesajul cărţii: Psalmii sînt cartea tuturor oamenilor, tuturor sentimentelor şi a  tuturor situaţiilor. Oricine, oriunde şi în orice stare s-ar găsi se poate identifica cu  ceea ce se găseşte în textul psalmilor. Cel sărac şi părăsit, cel bolnav şi aflat în  suferinţă, cel exilat departe de cei dragi şi de ţară, cei aflaţi mereu în pericol, cei  păcătoşi se pot regăsi în oglinda psalmilor. Este loc însă acolo şi pentru cei iertaţi,  pentru cei biruitori, pentru cei prăbuşiţi în adorare, pentru cei ataşaţi total de Domnul  şi locaşurile Sale, pentru cei pierduţi lor înşile şi dăruiţi pe vecie Creatorului.  Cartea Psalmilor este şi cartea Legii desăvîrşite a lui Dumnezeu. Ea ne arată cum  putem să ne delectăm în ea şi să o facem „candelă pentru picioarele noastre, lumină  pe cărare” şi desfătare „mai dulce ca fagurul de miere pentru cerul gurii”.  Ca şi celelalte cărţi ale Bibliei, cartea Psalmilor ne vorbeşte şi ea despre planul pe  care l-a făcut Dumnezeu pentru mîntuirea omenirii. După înviere, Domnul Isus li s-a  arătat ucenicilor: „le-a deschis mintea că să înţeleagă Scripturile” şi le-a arătat ceea  ce fusese scris cu privire la El şi lucrarea Sa „în Legea lui Moise, în Prooroci şi în  Psalmi”. Putem şi noi să refacem acest studiu exegetic făcut de Domnul Isus cu  ucenicii. Iată un rezumat al lui:  a. Despre esenţa lucrării Lui mesianice găsim scris în Ps. 22:22  b. Despre slujirea Sa ca Mare Preot găsim scris în Ps. 40:6, 8; 22; 49; 110.  c. Despre demnitatea Lui de împărat găsim scris în Ps. 2; 21; 45; 72.  d. Despre suferinţele Lui teribile găsim scris în Ps. 22 şi 69  e. Despre învierea Lui găsim scris în Ps. 16  Dintre toate cărţile Vechiului Testament, cartea Psalmilor este cel mai mult citată în  cărţile Noului Testament. Unele dintre porţiunile ei sînt parcă parte integrantă din  Evanghelii. Iată de exemplu succesiunea celor trei psalmi: 22, 23 şi 24. Cel dintîi ne  prezintă suferinţele păstorului cel bun care-şi dă viaţa pentru oile Sale. Vedem  ridicată crucea îi auzim strigătele sfîşietoare ale Celui ce moare o moarte ispăşitoare.  Psalmul 23 este cunoscut de toată creştinătatea drept „psalmul păstorului” („Domnul  este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte la păşuni verzi şi mă duce  la ape de odihnă, etc…”) Găsim în acest psalm oferta Domnului Isus de a conduce şi  de a îngriji sufletele care i se încredinţează. Psalmul 24 ni-L prezintă pe păstor ajuns  în slavă gată să răsplătească oile care L-au urmat pînă la capăt.  Soarta poporului Israel este şi ea descrisă într-o succesiune de psalmi. Iat-o:  a. Ruina poporului este descrisă în Ps. 42-49  b. Răscumpărătorul poporului este prezentat în Ps. 50-60  c. Răscumpărarea poporului este arătată în Ps. 61-72  Este greu să arătăm mesajul psalmilor într-o introducere scurtă ca aceasta. Vă lăsăm  dumneavoastră plăcerea ca după ce aţi parcurs cu noi această vedere panoramică a  lor, să vă apropiaţi pe rînd de fiecare psalm în parte, să-i descoperiţi frumuseţea şi  să-i sorbiţi cu nesaţ aroma specifică.

PILDELE SAU PROVERBELE LUI SOLOMON

Cartea aceasta nu trebuie judecată după volum, ci după imensitatea înţelepciunii pe  care o găzduieşte. Mii de volume din bibliotecile lumii nu ne pot ajuta, toate la un loc,  cît ne poate ajuta această singură carte. Autorul ei nevăzut este Dumnezeu, iar  priceperea ei, deşi născută în sferele cerului este destinată să revoluţioneze viaţa  terestră.

Titlul: Un proverb este un discurs de înţelepciune redus la o singură frază.

Autorul: Textul cărţii îl menţionează pe Solomon drept autor la începutul fiecăreia din  cele trei secţiuni ale ei (1:1; 10:1; 25:1). Despre Solomon ştim deja că a fost autorul  a 3.000 de proverbe şi a 1.005 cîntări (1 Împ. 4:32). Nici un om din Israel nu a fost  mai potrivit să editeze o carte de înţelepciune ca acest Solomon. El s-a rugat  Domnului pentru înţelepciune (1 Împ. 3:5-9) şi a primit-o aşa cum nu i-a mai fost  dată nici unui om de pe faţa pămîntului (1 Împ. 4:29-31). Strălucirea gîndirii lui l-a  făcut celebru în lumea de atunci şi a atras admiraţia celor veniţi de la mari depărtări  ca să-l vadă şi să-l asculte (1 Împ. 4:34; 10:1-l3, 24). Contribuţia lui Solomon la  ridicarea Israelului a fost imensă. Capacitatea lui de sinteză, intuiţia şi clarviziunea lui  sînt şi astăzi proverbiale. Asta nu înseamnă că tot ceea ce a scris Solomon a fost  produsul său nemijlocit. El însuşi ne spune că i-a plăcut să zăbovească îndelung  asupra înţelepciunii răspîndite de scrierile altora: „Pe lîngă că Ecleziastul a fost  înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adîncit şi a întocmit un  mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute, şi să scrie  întocmai cuvintele adevărului” (Ecles. 12:9-10). Prin aceasta, el a recunoscut că  înţelepciunea nu este monopolul unui singur om, ci este darul făcut de Dumnezeu  oamenilor: „Cuvintele înţelepţilor sînt ca nişte bolduri; şi, strînse la un loc, sînt ca  nişte cuie bătute, date de un singur stăpîn” (Ecles. 12:11).

Data: Această culegere de proverbe a fost alcătuită prin preajma anului 931 î.Cr. de  către Solomon. Capitolele 25-29 ale cărţii au fost culese mai tîrziu de Ezechia şi  adăugate cărţii lui Solomon.

Conţinutul cărţii: În această carte avem de a face cu mult mai mult decît cu o  culegere de proverbe. De fapt sînt o varietate întreagă de procedee stilistice sub  care ne-a fost transmisă „înţelepciunea” acumulată de acest împărat cu o desăvîrşita  capacitate artistică. Cuprinsul cărţii semnalează diferitele modalităţi de exprimare,  aşa că nu le vom mai enumera aici.

Mesajul cărţii: În capitolul 8 al cărţii, „înţelepciunea” este personificată şi descrisă în  toată perfecţiunea ei. Ea este de origine divină (8:22-31), este izvorul vieţii biologice  şi spirituale (8:35, 36; 3:18), este neprihănită şi adevărată (8:8, 9) şi se oferă  tuturor celor ce o caută (8: 1-6, 32-35). Peste veacuri această „înţelepciune” s-a  întrupat în persoana Domnului Isus Cristos, „în care sînt ascunse toate comorile  înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col. 2:3). Cartea proverbelor este o anticipare a întîlnirii  cu Cristos, „care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire,  sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30; conform lui 1 Cor. 1:22-24). Iată schiţa

SCHIŢA CĂRŢII  I. LAUDA ÎNŢELEPCIUNII l – 9  15 sonete. Introducere (1:1-9);  Ademenire din partea păcătoşilor (1:10-19)  Înţelepciunea care eliberează (2:1-22)  Folosul temerii de Dumnezeu (3:1-10)  Înţelepciunea, răsplata supremă (3:11-20)  Înţelepciunea, suprema siguranţă (3:21-26)  Înţelepciunea şi viclenia (3:27:35);  Înţelepciunea, suprema moştenire (4:1-9)  Cele două căi (4:10-19)  Înţelepciunea şi sănătatea (4:20-27)  Femeia străină (5:1-23)  Despre chezăşie (6:1-11)  Leneşul (6:6-11)  Cel ce seamănă certuri (6:12-19)  Fereşte-te depreacurvie (6:20-35)  Casa înţelepciunii şi Casa Nebuniei (cap. 9)  2 monologuri  Avertismentul înţelepciunii (1:20-33) Înţelepciunea şi femeia străină (cap. 7 şi 8)  II. MAXIMELE ÎNŢELEPCIUNII 10 – 24  375 de proverbe său aforisme în formă de afirmaţii care se contrastează, se  completează sau se compară reciproc (10:1-22:16)  16 epigrame. Introducere (22:17-21);  Epigrame amestecate (22:22-29);  Pericolul lăcomiei (23:1-3);  Deşertăciunea bogăţiilor (23:4-5)  Gazda vicleană (23:6-8);  Epigrame amestecate (23:9-18);  Îmbuibarea vinovată (23:19-21);  Trei ziceri (23:22-25)  Cursa celei stricate (23:26-28);  Vin şi Vai (23:29-35);  Epigrame amestecate (24:1-10);  Scapă-l dacă poţi (24:11-12);  Înţelepciunea şi mierea (24:13-14);  Patru epigrame (24:15-22);  Imparţialitate (24:23-25);  Trei ziceri (24:26-29);  Ogorul leneşului (24:30-34)  III. ALTE MAXIME 25-31  7 epigrame şi proverbe înmănunchiate.  Împăratul (25:1-7);  Diferite (25:6-26:2);  Despre nebuni 26:3-12);  Leneşul (26:13-16);  Dezbinătorii (26:17-26);  Diverse (26:27-27:22)  Gospodarul bun (27:23-27)  55 de proverbe sau aforisme În formă de perechi care se contrastează, se  completează sau se compară reciproc (cap.28 şi 29)  Cele treisprezece ziceri ale lui Agur (cap.30)  Spusele mamei lui Lemuel (cap.31:1-9)  Un acrostih despre femeia vrednică de cinste (cap.31:10-31)

ECLESIASTUL

Cartea Eclesiastul este o confesiune a unui suflet care a eşuat în căutarea lui după  fericire. Textul este plin de pesimism şi dezamăgire. Excluzîndu-l pe Dumnezeu din  viaţa lui, trăind la nivelul „de sub soare”, şi neţînînd cont de întreaga panoramă a  vieţii, a cărei explicaţie este coerentă numai dacă iei în consideraţie dimensiunea ei  eternă, căutătorul din cartea Eclesiastul a ajuns la capătul drumului „cu mîna goală”.  Dacă vreţi să ştiţi unde poate ajunge cel ce le are pe toate; bogăţie, lux, femei,  băutură, cîntece şi veselie, atunci citiţi neapărat această carte. Ea este una dintre  cele mai neînţelese şi mai nedreptăţite cărţi din cărţile Bibliei. Cei pesimişti s-au  lăudat că au găsit în ea dovada inutilităţii căutărilor umane. Scepticii s-au agăţat de  ea ca de o dovadă în sprijinul părerii că după moarte nu mai urmează nimic, ci doar o  permanenţă nefiinţare. Alţii au citat-o atunci cînd au vrut să demonstreze că după  moarte sufletul „doarme” şi nu este conştient de nimic în intervalul scurs între clipa  morţii şi ceasul învierii. În afară de aceşti entuziaşti direct interesaţi, nu se găsesc,  mai ales printre creştini prea mulţi oameni care să o citească fără să se mire ce caută  ea în Biblie. Pentru mulţi oameni sinceri, textul Eclesiastului, atunci cînd nu contravine  direct cu învăţătura Noului Testament, este cel puţin bizar şi greu de armonizat cu  „întregul” Scripturii. Nădăjduim că rîndurile care urmează îi vor face pe mulţi să-şi  schimbe părerea pe care o au despre conţinutul ei.  Această extraordinară carte de filosofic poate fi asemuită cu marile lucrări muzicale  ale lui Johan Sebastian Bach: ele sînt pline de prăbuşiri şi zvîrcoliri minore, dar se  încheie întotdeauna cu înălţătoarele tonalităţi ale gamelor majore.

Titlul: În original cartea s-a numit „Kohelet”. Acesta este un termen rar al limbii  ebraice folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul (1:1, 2, 12; 7:27; 12:8-10).  Termenul este un derivat de la „kahal” – a convoca o adunare, a aduna împreună.  Sensul titlului este deci: „cel ce se adresează unei adunări, predicatorul”. Traducerea  greacă Septuaginta foloseşte titlul: Ecclesiaites, de unde s-a derivat numirea pentru  Biserică: „eclesia”. Numirea românească ar fi trebuit deci să fie: „Cel ce vorbeşte  adunării”, dar traducătorul a preferat să translitereze titlul din limba greacă.

Autorul: Fără îndoială că autorul a fost împăratul Solomon. Cel ce scrie cartea se  intitulează pe sine: „Fiul lui David, împăratul Ierusalimului” (Ecles. 1:1). Incursiunile  autorului în plăcerile de tot felul (2:1-3), în realizări măreţe (2:4-6) şi într-o viaţă de  bogăţie fără asemănare (2:7-10) îl identifică fără echivoc pe Solomon.

Data: Solomon a scris această carte la bătrineţe, spre sfîrşitul vieţii lui, probabil în  preajma anului 935 î.Cr.

Contextul scrierii: Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cîntarea  Cînţărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate şi cartea Eclesiastul spre apusul  vieţii, cînd a ajuns să fie copleşit de regrete pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii şi în  idolatrie (1 Împ. 11).

Conţinutul cărţii: Ca să stabilim de la început caracterul acestei cărţi trebuie să  spunem că ea nu este o carte „inspirată” de Dumnezeu, dar că autorul ei a fost  „inspirat” să o scrie. Nu trebuie să mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gîndeşte  lumea. Dumnezeu a vrut ca să ne întîlnim cu gîndirea celor fără Dumnezeu chiar pe  paginile Scripturii. Mai mult decît atît, El a vrut să fim în stare să ne confruntăm cu  ea. Eclesiastul ne aşează înainte tot ceea ce mintea umană a reuşit să afle în  căutările ei după fericire şi după sensul real al existenţei. Argumentele folosite în  această carte nu sînt argumentele lui Dumnezeu, ci argumentele minţii umane.  Aceasta explică pe deplin apariţia unor pasaje ca acelea din Ecl. 1:15; 2:24; 3:3, 4,  8, 11, 19, 20; 8:15 care sînt într-un contrast flagrant cu tot restul scrierilor sfinte.  Solomon îşi descrie incursiunile vieţii lui în căutarea după sens şi valoare. Pentru  direcţionează căutările înspre lumea ştiinţei (Ecl. 1:4-11), înspre lumea filosofiei  (1:12-18), înspre lumea senzuală a plăcerilor: petreceri (Ecl. 2:1), băutură (Ecl. 2:3),  realizări materiale măreţe (2:4-7), bogăţie şi muzică (2:8), femei (2:8). El încearcă  rînd pe rînd: materialismul (Ecl. 2:12-26), fatalismul (Ecl. 3:1-15), deismul (Ecl.  3:1-4), religia naturii (Ecl. 5:1-8), avariţia (5:9-6:12) şi chiar moralitatea (7:1-11:8).  Toate acestea se dovedesc însă în final: „Deşertăciune a deşertăciunilor, o  deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vînt!” (Ecl. l:2, 14).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cuvîntul care caracterizează întreaga carte  este „deşertăciune”. Scopul nedeclarat al cărţii este acela de a demonstra zădărnicia  căutării după fericire în domeniul existenţei vremelnice. Fericirea nu poate fi găsită  dacă este căutată ca un scop în sine, pentru că ea nici nu există ca ceva de sine  stătător. Fericirea este o stare care însoţeşte o anumită atitudine. Iar atitudinea  aceasta este împlinirea voinţei veşnice a lui Dumnezeu. Este important că Eclasiastul  leagă apelul său pentru considerarea responsabilităţilor faţă de Dumnezeu de vîrsta  tinereţii (!). Cine vrea să trăiască fericit este bine să nu repete căutările inutile ale  Eclesiastului şi să înceapă din tinereţe să intre în „dimensiunea” ascultării de  Dumnezeu.  Cele mai cunoscute şi mai citate versete sînt:  „O deşertăciune a deşertăciunilor. Totul este deşertăciune!” (Ecl.l:2).  „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui” (Ecl. 3:1).  „Funia împletită în trei nu se rupe uşor” (Ecl. 4:12b).  „Aruncă-ţi pîinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi!” (Ecl. 11:1).  „Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, pînă nu vin zilele cele rele şi  pînă nu se apropie anii, cînd vei zice: „Nu găsesc nici o plăcere în ei” (Ecl. 12:1).  „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte  poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Ecl. 12:13).

Mesajul cărţii: Acest mesaj ar putea fi rezumat în trei afirmaţii:  (1) Cînd observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de semnificaţie (Ecl.l:4-11)  şi cu paradoxurile ei inexplicabile (4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că  totul este lipsit de sens şi de semnificaţie, deoarece este imposibil să găseşti în toate  măcar un singur scop în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.  (2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să fie trăită din plin, căci  este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu (3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9),  numai că trebuie să trăieşti cu grijă ştiind că…  (3) vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la judecată  (3:16-17; 12:14).  Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de Eclesiastul în Biblie şi că  standardul spiritual al cărţii este mult sub nivelul Noului Testament. Lumea de azi este  plină de „înfumuraţi super-spirituali” cu iz de superioritate care cad mereu în aceleaşi  capcane, repetă mereu aceleaşi căutări iluzorii şi gustă mereu aceleaşi dezamăgiri  amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că ei n-au citit niciodată o carte atît  de scandalos de sinceră ca aceasta şi pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un  predicator atît de revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere (1:1)  I. Prima predică 1-2  a. Prezentarea tezei de bază: zădărnicia eforturilor şi înfăptuirilor umane (1:2-3)  b. Demonstrarea tezei din exemplul experienţei proprii  Lipsa desens a ciclurilor vieţii şi istoriei (1:4-11)  Lipsa de importanţă a înţelepciunii şi filosofiei omeneşti (1:12-18)  Lipsa de satisfacţie din avere şi viaţa de plăceri (2:1 -11)  Lipsa de viitor în perspectiva unei morţi sigure şi necruţătoare (2:12-17)  Lipsa de sens a ostenelii în muncă (2:18-23)  c. Concluzia: Mulţumire cu ceea ce avem în clipa de faţă (2:24-26)  II. A doua predică 3-5  a. Prezentarea tezei de bază: Problema vieţii şi a morţii (3:1 -22)  b. Neîmplinirile şi dezamăgirile vieţii pe pămînt (4:1-16)  c. Concluzia: Zădărnicia goanei după fericire (5:1-20)  Deşertăciunea ritualului religios (5:1-7)  Realitatea iluzorie a bogăţiei (5:8-17)  Fericirea unui suflet mulţumit (5:18-20)  III. A treia predică 6 – 8  a. Prezentarea tezei de bază: Insuficienţa materialismului (6:1-12)  b. Cîteva sfaturi înţelepte (7:1-8:11)  c. Concluzia: Dumnezeu face dreptate pentru tot (8:12-17)  IV. A patra predică 9-12:8  a. Prezentarea tezei de bază: Siguranţa morţii, nesiguranţa vieţii (9:1-18)  b. Demonstrarea tezei (10:1-20)  c. Concluzia: Viaţa ca o oportunitate cu responsabilităţi (11:1-12:8)  V. Epilog: O prezentare a temei cărţii 12:9-14  a. Ciclurile vieţii (12:9-12)  b. Responsabilitatea vieţii: teama de Dumnezeu şi ascultarea de voia Lui (12:13-14)

CÎNTAREA CÎNTARILOR

Aceasta este cartea cea mai controversată din Biblie. Este foarte greu de imaginat  care ar putea fi rolul ei în serviciile religioase din Sinagogă sau Biserică. Totuşi,  frumuseţea ei şi faptul că Dumnezeu a îngrijit să fie aşezată alături de celelalte scrieri  sfinte o fac una dintre cele mai sublime texte poetice care s-au scris vreodată în  întreg evantaiul de religii ale lumii.  Cîntarea Cîntărilor este o odă a iubirii care ridică dragostea dintre bărbat şi femeie la  nivelul stabilit iniţial de Făcătorul nostru. Adevărata religie condamnă deopotrivă şi  ascetismul şi depravarea. Culmea iubirii este reciprocitatea de sentimente şi trăiri  dintre un soţ şi o soţie în cadrul sfînt al familiei.

Titlul: Şi în originalul evreiesc şi în greacă şi în latină, cartea poartă acelaşi nume:  „Shir Hashiram”, „Asma Asmaton” şi „Canticum Canticorum” care se traduc toate în  româneşte prin „Cîntarea Cîntărilor”. Numirea subliniază valoarea textului care trece  drept un superlativ al artei literare evreieşti.

Autorul: Textul însuşi ne spune că această carte este scrisă de Solomon. (1) Numele  lui apare de şapte ori în conţinutul ei (1:1, 5; 3:7, 9, 11; 8:11, 12). (2) Condiţiile de  abundenţă şi belşug pe care numai unul ca Solomon le-a avut sînt descrise în  capitolul 3:6-11. (3) Cetăţile pomenite în text fac aluzie la existenţa unei ţări care nu  trăise încă tragedia divizării.  Textul din 1 Împăraţi 4:32, 33 ne spune că Solomon a compus 1.005 cîntări şi a avut  o cunoaştere deosebită despre animalele şi plantele din natură. În textul Cîntării  Cîntărilor sînt pomenite 21 de feluri de plante şi 15 specii de animale.

Data scrierii: Cîntarea a fost compusă în tinereţea lui Solomon, probabil cam prin  anul 965 î.Cr.

Conţinutul cărţii: Ca în toate marile poveşti de dragoste din lume, faptele acestei  întîmplări sînt simple şi aparent, banale. Ceea ce le conferă o incomensurabilă valoare  este bogăţia de sentimente umane care le însoţesc. Iată mai întîi datele acestui  poem de dragoste:  Împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, cam la 80 de kilometri de Ierusalim (8:11). El a lăsat-o în îngrijirea unor arendaşi (8:11) care erau de fapt o  familie constituită din mama, doi fii (1:6), şi două fete: Sulamita (6:13) şi încă o soră  mai mică a ei (8:8). Această Sulamită era un fel de „cenuşăreasă” a familiei (1:5),  foarte frumoasă, dar nebăgată în seamă de nimeni. Fraţii ei o tratau cu toată  asprimea punînd-o la munci grele, aşa că ea nu şi-a putut păstra şi îngriji prea mult  frumuseţea chipului (1:6). Era pusă să tundă via şi să aşeze curse pentru vulpile mici  care stricau via (2:15). Uneori era trimisă să pască oile (1:8). Viaţa sub arşiţa  soarelui o făcuse să aibă pielea complet arsă de soare (1:5).  Într-o zi, un chipeş străin s-a apropiat de via păzită de arendaşi şi a stat de vorbă cu  Sulamita. Era împăratul Solomon, care fără să-şi facă cunoscută adevărata identitate  a stat de vorbă cu Sulamita. Sub privirile lui pline de admiraţie şi la auzul vorbelor lui  meşteşugite de cuceritor de inimi, Sulamita a simţit pentru prima dată necaz pentru  înfăţişarea ei neîngrijită (1:6). Crezîndu-l un cioban pribegind cu oile, ea l-a întrebat  despre turma lui (1:7). El i-a răspuns numai în termeni generali (1:8), dar a continuat  să-i vorbească asemeni unui îndrăgostit (1:8-10) şi să-i promită daruri ca semn al  dragostei şi seriozităţii lui (1: 11). Pe scurt, străinul i-a cucerit inima şi a plecat  promiţîndu-i că va reveni nu peste multă vreme. În absenţa lui, imaginaţia ei s-a  aprins de dor. A început să-l viseze noaptea, nădăjduind în fiecare dimineaţă ca el va  veni împreună cu zorile (3:1). Într-un sfîrşit, el s-a întors aşa cum promisese, de data  aceasta cu toată splendoarea şi fala sa împărătească şi a luat-o de soţie (3:6-7).  Pe această întîmplare simplă, Solomon brodează toată măiestria lui ornamentală  specifică orientului. Dragostea nu este o problemă de fapte, ci de trăiri emoţionale  intense şi niciodată nu a existat vreun om mai priceput ca Solomon în descrierea  acestor sentimente inefabile care scapă cercetării raţionale, dar ne aprind pînă la  incendiere inima. Cartea este plină de comparaţii, metafore, alegorii şi personificări  fermecătoare.

Destinaţia cărţii: Se pare că destinaţia iniţială a acestui poem a fost educaţia noilor  căsătoriţi în tainele şi consolidarea dragostei. Ca şi celelalte cărţi poetico-didactice,  Cîntarea Cîntărilor a fost unul din manualele după care se făcea educaţia în Israel.  Cartea a avut însă şi o altă destinaţie. Ea era citită în public la unele din sărbătorile  anului calendaristic ebraic. În acel cadru solemn, cartea nu mai era numai un manual  al dragostei, ci se ridica infinit mai sus, devenind o alegorie a iubirii dintre Dumnezeu  şi poporul Său pe care şi l-a ales pentru vecie. Această lectură publică pare, dacă nu  total nepotrivită, cel puţin discutabilă, societăţii moderne de astăzi. Nu trebuie să  uităm însă că în Israel imaginea căsniciei era sfîntă şi că ea fusese folosită de însuşi  Dumnezeu în dialogul Lui cu poporul (Osea 2:1-20; 5:7; Isaia 50:1; Ieremia 3:1-25).  În Noul Testament Pavel şi Ioan folosesc şi ei alegoria căsniciei pentru a ilustra relaţia  dintre Domnul Isus şi Biserică (Efes. 5:25-27; Apoc. 19:7; etc.) Probabil că şi  această libertate a lor ar fi fost criticată de „puritanii” pretenţioşi de astăzi, dar  sarcina lor a fost mult uşurată de existenţa acestei Cîntări a Cîntărilor în canonul  Vechiului Testament.

Metode de interpretare: Există trei teorii asupra felului în care trebuie înţeleasă  această carte:  (1). Interpretarea naturalistă care nu vede în această carte nimic altceva decît o  colecţie de cîntece erotice de dragoste, aşezate laolaltă din cauza subiectului şi  frumuseţii lor comune. Aceasta teorie face din includerea cărţii în canonul religios  evreiesc un fapt inexplicabil şi fără sens. Cînd ne gîndim cît de mult au preţuit evreii  scrierile lor sfinte şi cu cîtă atenţie şi-au păstrat ei aceste „oracole” veşnice, această  teorie îşi pierde foarte repede orice valabilitate.  (2). Interpretarea alegorică, care transformă întreaga carte într-o succesiune de  tablouri simbolice cu sensuri ascunse şi sublime. Excesul de imaginaţie îi face însă pe  susţinătorii acestei interpretări să nege fundamentul istoric real al cărţii şi-i determină  să caute în fiecare mic detaliu al textului corespondente spirituale desăvîrşite. Un  astfel de comentator a „văzut” în părul bogat al femeii descrise în text nici mai mult,  nici mai puţin decît mulţimea neamurilor care au încadrat Israelul în lucrarea de  mîntuire!  (3). Interpretarea tipologică găseşte o cale de mijloc între cele două interpretări de  mai sus, păstrînd ce este bun în fiecare şi refuzînd excesele extremismelor. Conform  acestei interpretări, cartea are un fundament istoric real cu o desfăşurare  cronologică de evenimente. Întîmplarea este aşezată în şapte „tablouri” teatrale  independente şi interdependente în acelaşi timp care descriu dragostea ideală dintre  un bărbat şi o femeie. Frumuseţea sfîntă a acestei uniri plănuite în tiparul ei de însuşi  Dumnezeul creaţiei, este preluată într-un plan mai înalt pentru a ilustra în „tip”  intensitatea iubirii care trebuie să existe între Dumnezeu şi Israel, în interpretarea  evreiască şi între Cristos şi biserică, în interpretarea creştină.

SCHIŢA CĂRŢII  Personajele „distribuţiei” alese de autor sînt Solomon, Sulamita şi corul fetelor din  Israel. Intervenţiile lor se alternează mereu schimbînd planul acţiunii şi delimitînd  succesiunea de 7 „tablouri” idilice:  1. Retrăirea nunţii împărăteşti (1:1-2:7)  2. Amintiri din perioada începuturilor (2:8 – 3:5)  3. Retrăirea perioadei logodnei (3:6 – 5:1)  4. Visul zbuciumat al miresei (5:2 – 6:3)  5. Împăratul gîndindu-se la mireasa lui (6:4 – 7:10)  6. Miresei îi este dor de acasă (7:11 – 8:4)  7. O reînnoire a dragostei în Liban (8:5-14)  Simbolistica „tipologică” a acestei cărţi este înlesnită de existenţa psalmului 45 cu care probabil că a fost intenţionată să facă pereche. Vă îndemnăm să citiţi cu  atenţie acest psalm şi să vedeţi cum, în spatele acţiunii în care evoluează Solomon şi  mireasa lui aleasă, se desfăşoară un alt plan semantic în care Dumnezeu (Cristos)  este mirele, iar Israelul (Biserica) este mireasa (conform tălmăcirii din Evrei 1:7, 8).  Conţinutul psalmului 45 poate fi împărţit în două părţi egale:  I. O invocaţie adresată mirelui (2-9)  a. despre frumuseţea făpturii sale, v.2  b. despre măreţia înfăptuirilor lui, v. 3-5  c. despre stabilitatea împărăţiei lui, v. 6  d. despre bucuria lui în faţa căsătoriei, v. 7-9  II. O invocaţie adresată miresei (10-17) a. un apel la o dăruire totală, v. 10-11  b. promisiunea unei mari cinstirii, v. 12  c. un elogiu al frumuseţii ei, v. 13-15  d. o promisiune a unui viitor strălucit, 16-17

Mesajul cărţii: Pentru cititorul creştin, Cîntarea Cîntărilor constituie o subliniere a  unirii noastre cu Cristos. În Biblie sînt şi alte alegorii care desriu această relaţie. Se  vorbeşte despre Cristos ca şi Cap, iar despre Biserică ca trup, definind aspectul de  unire vie într-un organism al vieţii; se vorbeşte despre Cristos ca temelie şi despre noi  ca pietrele clădite în edificiul de deasupra, pentru a defini aspectul trainic al acestei  uniri. Se spune că Cristos este viţa, iar noi sîntem mlădiţele, pentru a ilustra  caracterul roditor al unirii noastre; în sfîrşit Cristos este prezentat ca „Cel dintîi  născut, dintre mai mulţi fraţi” pentru a sublinia aspectul unei moşteniri comune pe  care o avem prin unirea cu Cristos. Nici una dintre aceste alegorii nu este suficientă  pentru a ilustra desăvârşirea unirii noastre mistice cu Cristos, Mîntuitorul nostru.  Numai unirea dintre un soţ şi o soţie, în contopirea totală din perimetrul familiei, poate  reda ceva mai mult din această extraordinară lucrare prin care Dumnezeu ne-a aşezat  „în Cristos” (Efes. 5:31-32).

Cărţile profetice

Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de  apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor  nişte conştiinţe ale naţiunii şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două  caractere: (1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi (2)  caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori,  această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale  contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).  Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din  Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticîndu-i decăderea,  vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnîndu-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.  Celelalte naţiuni ale lumii sînt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura  pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă  pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea  Domnului.  Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului  Testament, ea rămînînd o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).

DEFINIŢIA PROFEŢIEI  Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător,  dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în  pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac  Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot  ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei  pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi  tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise  care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea  de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvînt  al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.  Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a  primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspîndească în mijlocul oamenilor a fost  numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc  şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci  mărturia lui Isus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).

PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI  Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întîlni pretutindeni în cărţile profetice este  bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi  Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter  optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le  va restaura împărăţia, aşezînd pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar  „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui  Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de  aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru  răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în  contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii  poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi  că aceasta este natura lucrării lui Cristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie  să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în  stăpînire împărăţia.  Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem  că: el vesteşte înălţarea naţiunii evreieşti, căderea ei prin neascultare, risipirea ei  printre neamurile lumii, binecuvîntarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din  Israel, pocăinţa naţiunii evreieşti, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea  Domnului Isus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Isus  şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei. Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plîngerile lui Ieremia,  Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel,  şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi  profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi  necronologică şi este bine să fie evitată.  Cheia calendarului împlinirilor profetice este cartea profetului Daniel căruia îi vom şi  acorda un spaţiu mai mare în studiul nostru.

IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE  Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre  evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe,  profeţii despre imperii.  Există trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:  l. Cea dintîi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpînul absolut al istoriei.  Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de  cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sînt  Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se  întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărîrile Mele vor rămîne  în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10).  Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atîta certitudine: „Da, Eu am spus  şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).  2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvîrşita în Biblie.  Această carte se declară a fi Cuvîntul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea  este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la  dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi  venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit  alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvîntul proorociei  făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte  într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o  profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mînaţi  de Duhul Sfînt” (2 Petru 1:21).  3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sînt o garanţie a celorlalte. Ele  stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit  literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care  fuseseră deja descrise.  Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia.  Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el  descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai.

DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR  Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observînd cum se împlineşte Scriptura sub ochii  noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cîrma lumii,  conducînd-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub  asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim.  Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea  dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat  nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care  să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că  „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10).  Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întîmplarea evenimentelor. Şi  este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă  cronologică infailibilă.  Există cel puţin cîteva probleme şi iată de ce:  Problema numărul unu: Literatura apocaliptică.  Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane.  Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să  le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat  printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a  putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis  descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorît din  suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un  stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al  secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea  navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de  circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi  comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi?  O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan cînd a fost pe insula  Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfîrşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne  descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10:  „…şi a deschis fîntîna Adîncului. Din fîntîna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor  mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fîntînii. Din fum au ieşit nişte  lăcuste pe pămînt. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pămîntului.  Li s-a zis să nu vateme iarba pămîntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci  numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere  nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei,  cînd înţeapă pe un om…  Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte  cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul  ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc”  Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere  de luptă foarte sofisticate trimise să răspîndească gaze de luptă. Cine ştie dacă  această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decît o altă  „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună  zi profeţia lui Ioan se va întîmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii  că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Pînă la acea vreme însă este bine să  nu fim categorici în presupunerile noastre.  Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe. Aduceţi-vă aminte de o  întîmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese  acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul  respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat  sulul şi a început să citească:  „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia;  M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război  slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc  anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19).  Dînd sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit  cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este  surprinzător în această scenă este că Domnul Isus n-a citat profeţia lui Isaia în  întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mîntuitorul  îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcîndu-l în fragmente profetice. Dacă  vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:…”şi o zi de răzbunare a  Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Isus. El venise prima  dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcînd astfel posibilă mîntuirea tuturor  celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi  o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe  Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9).  Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o  va aduce Dumnezeu asupra oamenilor.  Oamenii care-L ascultau pe Domnul Isus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt,  nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său  profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele  profetice nu sînt grozav de clare atunci cînd este vorba despre timpul sau ordinea în  care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar  amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci cînd vom fi martorii  împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au  fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era  păstrat vouă, au făcut din mîntuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor  stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui  Cristos, care era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care  aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11).  Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da,  există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea  mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi  n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră  aproximativă.  Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple. Cînd poporul Ierusalimului a  trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul  şi a răspuns: „Nu sînt” (Ioan 1:21).  Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase:  „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi  înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea cînd trebuia să  apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi  proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Isus cu răspunsul dat de Ioan  celor trimişi de popor?  În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat ed trebuie sa vie întîi Ilie, şi să  aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci  au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan  Botezătorul”.  Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a  profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii  simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a  profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci  Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi  primit pe Domnul Isus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu  va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a  doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sînt de părere că el va fi unul  dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).  Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci  cînd Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68).  În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la  Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10).  Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia  s-a întîmplat întocmai pe vremea cînd Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70  de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cir persanul.  Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după  ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire,  post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe  vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce  este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 cînd  s-a reînfinţat Israelul?  Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne  poate spune cu siguranţă care sînt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne  lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).

ISAIA

Ceea ce este Shakespeare pentru literatură, Michelangelo pentru sculptură şi Bach  pentru muzică, aceea este Isaia pentru profeţie. Calitatea scrisului său se ridică  deasupra tuturor celorlalţi profeţi ai Bibliei. Nu este de mirare că profeţia lui fără  seamăn a fost aleasă să deschidă seria celor 17 cărţii profetice ale Vechiului  Testament.  Considerat „Evanghelistul Vechiului Testament”, proorocul Isaia a fost instrumentul  ales de Dumnezeu ca să dea lumii cufundate în întunerec cea mai luminoasă carte de  profeţie Mesianică. „…Totuşi întunericul nu va împăraţi veşnic pe pămîntul în care  acuma este necaz…  Poporul care umbla în întunerec vede o mare lumină; peste cei  ce locuiau în tara umbrei morţii răsare o lumină.” (9:1, 2) „Căci un Copil ni s-a născut,  un Fiu ni s-a dat, şi Domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic,  Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”(9:6) „De aceea Domnul însuşi vă  va da un semn; Iată, fecioara va rămîne însărcinată, va naşte un fiu, şi-i va pune  numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)” (7:14)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă providenţial tocmai:  „Mîntuirea este a Domnului”.

Autorul: Starea socială a lui Isaia a fost înaltă. Primit cu familiaritate de împăraţii  Ahaz şi Ezechia (cap.7 şi 37), el a fost cronicarul de la curte în timpul domniei lui Ozia  şi Ezechia (2 Cronici 26:22; 32:32) Cartea lui poartă peceţile unui om cu educaţie  aleasă: stil elegant, ritm, bogăţie de pasaje cu o deosebită frumuseţe literară.  Nu ştim nimic despre tatăl său, Amoţ, dar ştim despre Isaia însuşi că a fost căsătorit  (7:3) şi că a avut doi copii: Şear Iaşub („O rămăşiţă se va întoarce”) şi  Maher-Şalal-Haz-Baz („Grăbeşte de prădează, aruncă-te asupra prăzii”) (8:3). Soţia  lui a fost de asemenea proorociţă. Este discutabil dacă Isaia a fost din neam de  preoţi. Accesul lui în Templu s-ar părea că indică acest lucru (6:6 comparat cu 2  Cronici 26:18)  În privinţa caracterului, putem spune că Isaia a fost caracterizat de: (a) îndrăzneală,  deopotrivă înaintea împăraţilor şi înaintea mulţimii, (b) patriotism înflăcărat – este  pornit împotriva a tot ceea ce ar putea aduce nenorocire poporului său. Totuşi, (c)  blînd cu celelalte popoare din jur, într-o (d) simpatie care se ridică deasupra oricărui  egoism naţional. Vorbeşte cu (e) sarcasm şi cu indignare împotriva păcatului, totuşi  este (f) atent în limbaj cînd vorbeşte fiind plin de reverenţă faţă de Dumnezeu. Viaţa  sa întreagă este plină de (g) spiritualitate. Pe Dumnezeu îl numeşte adesea Cel prea  înalt, Cel Sfînt, Cel Atotputernic. Toate aceste trăsături îl fac pe Isaia unul dintre  cele mai bune exemple pentru predicatorii din toate timpurile.

Data scrierii: Textul cărţii plasează această dată: „Pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz  şi Ezechia” (1:1). Isaia a avut deci aproximativ 60 de ani de activitate profetică  (740-680 î.Cr.). În vremea aceasta Israelul a fost dus în robie (722-721- î.Cr.), iar  împărăţia lui Iuda a fost parţial invadată de oştile lui Sanherib (701 î.Cr.). Tradiţia  evreiască plasează moartea sa pe vremea lui Manase, care l-ar fi închis în trunchiul  unui copac şi l-ar fi tăiat în două cu ferăstrăul (Evrei 11:37)

Contextul istoric: Cei 60 de ani de activitate ai lui Isaia încep atunci cînd cele 10  seminţii din regatul de Nord al lui Israel erau aproape să fie cucerite de Asiria şi duse  în robie. Se încheiau astfel aproximativ 200 de ani de tristă istorie în care Israelul  rătăcise departe de Iehova, sub conducerea a nu mai puţin de 19 împăraţi din opt  dinastii diferite.  Sub ameninţarea lui Tiglat Pileser al Asiriei, Israelul intră în alianţă cu Siria şi  Damascul. Împăratul Ahaz din Iuda refuză să se alăture acestei alianţe şi este ţinta  unei invazii de pedepsire (2 Regi 16 şi 2 Cronici 28). Ahaz cere ajutorul puternicei  Asirii, care zdrobeşte Siria şi Israelul, dar ia sub tutela sa şi micul regat al lui Iuda.  Vasalitatea împărăţiei lui Iuda durează pînă cînd Ezechia se răscoală (2 Regi 18). La  această răscoală îl îndeamnă Isaia care îl încurajează să iasă din orice alianţe  omeneşti şi să se încreadă numai în Iehova. Speriat însă de ameninţarea asiriană,  Ezechia ascultă de alte glasuri care-l îndemnau să se alieze cu Egiptul, singura putere  rivală pe măsura Asiriei (Isaia 30:2-4). Cînd Sanherib, noul împărat al Asiriei, vine să  pedepsească Iuda, Egiptul ezită să trimeată ajutor, iar Ezechia este forţat să se  umilească capitulînd şi plătind un mare preţ în argint şi aur (2 Regi 18:13-16). În  secret însă, Iuda continuă să flirteze cu Egiptul. Aflînd aceasta, Sanherib se întoarce  să-şi zdrobească toţi rivalii. Din imensele trupe îndreptate înspre Egipt, desprinde o  armată pe care o trimite să cucerească Ierusalimul (Isaia 36, 37). În panica asediului,  Ezechia ascultă de Isaia, strigă către Iehova şi rezultatul nu întîrzie să apară:  Dumnezeu însuşi se luptă cu asirienii producîndu-le o mare înfrîngere din care  Sanherib nu şi-a mai revenit niciodată, împărăţia lui Iuda este eliberată astfel de orice  ameninţare şi se va bucura pentru un timp de pace, linişte şi prosperitate. Dacă vom  reuşi să ţinem în minte acest mic rezumat istoric, citirea cărţii lui Isaia va fi mai  uşoară, iar unele pasaje obscure vor putea fi cu uşurinţă clarificate.

Conţinutul cărţii: Subiectele rostirilor profetice ale lui Isaia acopăr o arie  impresionantă de teme. Ele se întind de la întîmplări petrecute în cer printre făpturile  lui Dumnezeu înainte de creaţia lumii (vezi Isaia 42:5) şi pînă la evenimente din  viitorul îndepărtat în care Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pămînt nou (Isaia 65:17;  66:22). Chiar dacă Isaia este important şi din punct de vedere al profeţiilor despre  Ierusalim (pe care-l numeşte în 30 de feluri diferite), despre Israel şi Iuda sau despre  celelalte naţiuni ale lumii (Isaia 2:4; 5:26; 40:15, 17, 22; 66:18), totuşi importanţa lui  majoră rămîne aceea a unui crainic ce vesteşte lucrarea lui Mesia, în textul profeţiilor  sale este scris clar despre evenimente care s-au întîmplat apoi întocmai în viaţa  Domnului Isus Cristos. Isaia a scris despre naşterea Sa (7:17; 9:6), despre  dumnezeirea Sa (9:6-7), despre lucrarea Sa (9:1-2; 42:1-7; 61:1-2), despre  suferinţele şi moartea Sa  (52:1-53:12) şi despre împărăţia Sa viitoare (cap. 2, 11, 65).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Dintre toate cărţile Vechiului Testament,  cartea lui Isaia este cea care vorbeşte cel mai mult despre Domnul Isus Cristos. De  fapt, personajul mesianic este numit „Robul Domnului”, între evrei şi creştini există o  dispută asupra adevăratei lui identităţi: evreii îl identifică cu Israelul, iar creştinii îl  identifică cu Domnul Isus Cristos.  Este evident că profeţia lui Isaia a avut şi un sens local imediat destinat vremii şi  poporului spre care a fost rostit şi în cadrul acesta „robul Domnului” poate şi trebuie  să fie identificat cu Israelul. Totuşi, nimeni nu poate nega faptul că profeţia lui Isaia  este şi un mesaj peste veacuri, destinat celor cu care se vor împlini planurile viitoare  ale lui Dumnezeu. În acest context al prevestirii, Robul Domnului trebuie identificat  neapărat cu fiinţa şi lucrarea lui Isus Cristos din Nazaret, Mîntuitorul lumii. Combinînd  cele spuse ajungem la concluzia că în unele pasaje „Robul Domnului” poate fi  identificat cu Israelul, care a funcţionat ca un un „ante-tip” al lui Cristos în lucrarea  de mîntuire, în timp ce în alte pasaje este clar că el nu poate fi identificat decît cu  Mesia-Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu venit să trăiască şi să moară pentru  salvarea oamenilor.  Un alt pasaj foarte cunoscut, dar nu mai puţin controversat este Isaia 53. Biserica  creştină a preluat acest capitol ca fiind al ei, fără să mai ţină cont că el se adresează  în primul rînd şi în mod special neamului evreu. Nu Biserica, (care nu exista atunci)  „nu L-a băgat în seamă” (53:3), ci Israelul! Ei fuseseră acolo cînd a fost răstignit  Robul Domnului şi tot ei vor fi aceia care vor cînta în viitor această „cîntare a  plîngerii”, despre care ne vorbeşte şi profeţia din Zaharia 12:10.  Între Israel şi Biserică continuă şi astăzi acest conflict de interpretare. Evreii nu-L  pot accepta astăzi pe Domnul Isus-Cristos ca „Mîntuitor” în planul lui Dumnezeu, dar  nici unii din Biserica nu par a înţelege că Isaia ni-l prezintă solemn şi pe Israel în rolul  său mesianic.  Pentru cititorul pasionat de desfăşurările politice din lumea contemporană, capitolele 60-66 sînt o lectură fascinantă. Textul vesteşte reîntoarcerea evreilor în ţara lor,  refacerea statului Isarel, criza mondială şi frămîntările care nu se vor rezolva decît la  revenirea lui Mesia.

DESPRE ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII  Aranjarea cărţii lui Isaia este uşoară de ţinut minte pentru că ea oglindeşte simetric  Biblia. Ea are 66 de capitole exact cîte cărţi sînt şi în Biblia noastră. Cartea lui Isaia,  se împarte în două părţi cu exact acelaşi număr de capitole cîte sînt şi cărţile din cele  două jumătăţi ale Bibliei: 39 de cărţi pentru Vechiul Testament şi 27 de cărţi pentru  Noul Testament.  Primele 39 de capitole ale cărţii lui Isaia se ocupă ca şi Vechiul Testament mai mult  cu Legea, neascultarea şi pedeapsa. Ultimele 27 de capitole vorbesc ca şi Noul  Testament mai mult despre har, mîntuire, restaurare şi slavă. Am putea spune că  profeţia lui Isaia este o Biblie în miniatură, dovedind încă o dată prin simetriile  existente că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROFEŢIILE MÎNIEI 1 – 39  a. Judecată asupra lui Iuda, 1:1-31  b. Ziua Domnului, 2:1-4:6  c. Pilda cu via Domnului, 5:1-30  d. Chemarea lui Isaia în slujbă, 6:1-13  ASIRIA CUCEREŞTE ISRAELUL  e. Semnul lui Emanuel, 7:1-25  f. Semnul lui Maher-Şalal-Haş-Baz, 8:1-22  g. Profeţia despre venirea lui Mesia, 9:1-7  h. Judecata lui Efraim, 9:8-10:4  DUMNEZEU PEDEPSEŞTE ASIRIA  Asirianul smerit, 10:5-34  ÎMPĂRĂŢIA LUI MESIA 11-12 Judecată împotriva neamurilor, 13:1-23:18  VREMEA SFÎRŞITULUI  a. Necazul cel mare, 24:1-23  b. Laudă pentru împărăţie, 25:1-12  c. Cîntarea împărăţiei, 26:1-21  d. Propăşirea lui Israel în împărăţie, 27:1-13  e. Cele şase „vai-uri”, 28:1-34:17  f. Venirea împărăţiei, 35:1-10  SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ  a. Ezechia scapă de asirieni, 36:1-37:38  b. Ezechia scapă de moarte, 38:1-22  c. Păcatul lui Ezechia, 39:1-8  II. PROFEŢIILE MÎNGÎIERII 40 – 66  a. Mîngîiere prin izbăvire, 40:1-11  b. Mîngîiere prin Domnul, 40:12-41:29  c. Mîngîiere prin Robul Domnului 42:1-44:27  d. Mîngîiere prin bunăvoinţa lui Cir, 44:28-45:25  e. Mîngîiere prin pedepsirea Babilonului, 46:1-48:22  PROFEŢII DESPRE MESIA  a. Lucrarea lui Mesia, 49:1-26  b. Ascultarea lui Mesia, 50:1-11  c. Mesia încurajează Israelul, 51:1-52:12  d. Mesia sufere pentru ispăşire, 52:13-53:12  e. Mesia promite refacerea lui Israel, 54:1-17  f. Mesia cheamă toate popoarele, 55:1-56:8  g. Mesia avertizează pe cei răi, 56:9-57:21  UN VIITOR GLORIOS PENTRU ISRAEL  a. Adevărata pocăinţă, 58:1-59:21  b. Ierusalimul zidit din nou, 60:1-22  c. Vestirea mîntuirii, 61:1-11  d. Venirea mîntuirii, 62:1-12  e. O zi de răzbunare a Domnului, 63:1 -6  f. Rugăciunea rămăşiţei, 63:7-64:12  g. Dumnezeu răspunde rămăşiţei, 65:1-16  h. Evenimentele glorioase de la sfîrşit, 65:17-66:24

IEREMIA

PROFETUL LACRIMILOR  „O! de mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aş plînge zi şi noapte pe morţii fiicei poporului meu!” (Ieremia 9:1).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei, care tradus înseamnă: „Dumnezeu aruncă”.  Numele lui este un avertisment despre pedeapsa pe care profetul a fost trimis s-o  vestească.

Data: Dumnezeu l-a chemat în slujbă pe Ieremia la aproximativ 60 de ani după  moartea profetului Isaia. Activitatea lui avea să se desfăşoare pe durata ultimilor 40  de ani de existenţă ai regatului lui Iuda.(„Cuvîntul Domnului i-a vorbit pe vremea lui  Iosia… pe vremea lui Ioiachim… pînă la sfîrşitul lui Zedechia… pînă pe vremea cînd a  fost dus Ierusalimul în robie”(12:3).  Cînd Ieremia a început să vorbească, la vîrsta de aproximativ 21 de ani, norii grei şi  ameninţători se ridicaseră deja la orizontul istoriei lui Iuda. Samaria şi întreg regatul  de Nord căzuseră deja pradă de război şi fuseseră strămutaţi în ţara amară a robiei.  Idolatria copiilor lui Dumnezeu atrăsese asupra lor judecata geloziei divine.

Autorul: Spre deosebire de cartea lui Isaia care ne spune foarte puţin despre viaţa  autorului ei, cartea proorocului Ieremia este presărată aproape peste tot cu pasaje  de confesiune autobiografică (Ier. 10:23-24; 11:18 -12:6; 15:10-18; 17:9-11, 14-18; 18:18-23; 20:7-18)  (a). Locul naşterii: Ieremia s-a născut la Anatot, un sătuc din ţinutul lui Beniamin  aflat la 4 km NE de Ierusalim. Numele locului s-a păstrat încă din vremurile vechi şi  derivă de la zeiţa feniciană Anat. Anatot era una din cele 13 cetăţi date Leviţilor în  teritoriile ocupate de Iuda, Simeon şi Beniamin (Iosua 21:13-19; l Cronici 6:57-60).  După divizarea împărăţiei lui Solomon, Anatot-ula rămas în împărăţia lui Iuda.  Localitatea mai există şi astăzi sub numele de Anata.  „Din ţara lui Beniamin”. Asemenea marelui apostol Pavel de mai tîrziu şi Ieremia a fost  din seminţia lui Beniamin şi tot asemenea lui Pavel şi el a primit o misiune îndreptată în  acelaşi timp şi înspre iudei şi înspre neamuri (Ieremia 1:5, 10, 18). Cu amîndoi s-au  împlinit frumoasele cuvinte din promisiunea adresată de Dumnezeu cu secole înainte  celor din seminţia lui Beniamin: „El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lîngă Dînsul. Domnul îl va ocroti  întotdeauna, şi se va odihni între umerii Lui” (Deuteronom 33:12).  Cu adevărat aceşti doi beniamiţi ameninţaţi din toate părţile au găsit odihnă numai în Domnul, care a ştiut să-i ocrotească şi care i-a purtat cu credincioşie pe umeri.  (b). Familia: Tatăl său s-a numit Hilchia (1:1) şi a fost din rîndul preoţilor. Ieremia a  fost deci şi preot şi profet. Mama lui este menţionată în Ier. 15:10, dar nu i se  aminteşte numele. Ni se mai spune că Ieremia a mai avut şi alţi fraţi (Ier. 12:6). Un  amănunt semnificativ pentru consacrarea profetului este că Dumnezeu nu i-a dat  voie să se căsătorească şi să aibă copii (Ier. 16:2).  (c). Chemarea lui Ieremia: „în al treisprezecelea an al domniei lui Iosia” înseamnă în  anul 626 î.Cr. De fapt textul ne spune că Dumnezeu l-a „plămădit” pentru misiunea lui  încă din pîntecele mamei (Ier. 1:5). Timiditatea şi sfiiciunea lui proverbială l-au făcut  însă să primească numai cu greu misiunea care i-a fost încredinţată (Ier. 1:5, 7, 8;  17:16; 20:7).  (d). Moartea sa: Tradiţia ne spune că Ieremia a murit în Egipt, în mijlocul rămăşiţei  poporului, fiind omorît cu pietre în timp ce-i mustra pentru închinăciunea către  „împărăteasa cerului” (Ier. 44:1, 8, 16, 17, 18, 25, 26).  (e). Caracterul profetului: Ieremia este unul dintre cele mai complexe şi mai  atrăgătoare caractere din galeria eroilor biblici. În lăuntrul lui, Dumnezeu a ţesut  într-o armonioasă întrepătrundere duioşia unei mame şi statornicia unui luptător,  tandreţea feminină şi hotărârea neînduplecată a unui barbat, fragilitatea nervoasă şi  simplicitatea transparentă, elocvenţa sensibilă şi duritatea proclamatorului de adevăr.  Natura sa lăuntrică este atît de vizibilă în afară, convulsiile sufletului său sînt atît de  publice, încît îl putem asemăna cu limpezimea apelor de cleştar din lacurile montane  care reflectă fidel turbulenţa mereu schimbătoare a norilor de deasupra.  Ieremia a fost dăruit de Dumnezeu cu o natură interioară care nu l-a lăsat să se  restrîngă la poziţia unui simplu „comunicator” al voinţei divine. El n-a fost niciodată  capabil să se detaşeze afectiv de conţinutul mesajului care i-a fost încredinţat.  Mistuit de o dragoste intensă şi chinuitoare, Ieremia şi-a trăit mesajele suferind şi  condamnînd deopotrivă. Omul şi discursul profetic s-au contopit în întregime.  Ce impresionează mai întîi cînd ne gîndim la Ieremia?  a. Simpatia cu care el sufere ca nevinovat alături de cei căzuţi în vină. Este o  simpatie şi o identificare la intensitatea căreia numai puţini oameni au ajuns. Lăuntrul  lui Ieremia era sfîşiat în două. Pe de o parte, era îndrăgostit de Dumnezeu cu o iubire  supremă, neclătinată şi definitivă, iar pe de altă parte era îndrăgostit de concetăţenii  lui şi nu se putea opri să nu sufere alături de ei. Cînd erau loviţi ei, el le simţea  loviturile.  Pe de o parte, în relaţia lui cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, iar în relaţia lui cu  poporul era un patriot. Ieremia a reuşit să intre deopotrivă şi în viaţa poporului său şi  în natura divină, identificîndu-se cu amîndouă. El nu s-a mulţumit să vorbească  „pentru” Dumnezeu, ci a vorbit „împreună” cu El şi nu s-a oprit doar să vorbească  poporului, ci s-a coborît să fie „împreună” cu ei în suferinţă.  b. Perseverenţa lui plină de răbdare. Dumnezeu i-a dat lui Ieremia una din cele mai  imposibile misiuni. Remarcaţi situaţia paradoxală în care a trăit profetul: Dumnezeu l-a  chemat să vorbească unui popor răzvrătit, dar în acelaşi timp i-a interzis să  mijlocească pentru ei (Ier. 7:16; 14:11-12). L-a încredinţat cu un mesaj care l-a  făcut urît de popor, dar în acelaşi timp nu i-a dat nici o posibilitate de a ieşi din  mijlocul lor (Ier. 20:7-10 şi mai ales 37:11-16 şi 43:1-6). În toate acestea, cu lacrimi  pe faţă şi cu focul în suflet, Ieremia a mers înainte, singuratic, predestinat să nu aibă  pe nimeni drag alături, lipsit de înţelegerea unei soţii şi de mîngîierea copiilor, urît de  cei din jur, iubind fără măsură, tratat ca trădător, dar punând în sîngele lui flacăra  nădejdii naţionale, aruncat pe rînd în temniţă, în gherlă, în groapa cu noroi (Ier.  38:1-6), izbăvit rînd pe rînd din toate acestea, nedorit ca prooroc şi totuşi tîrît cu  forţa alături de cei ce-şi împlineau neascultarea fugind în Egipt.

Conţinutul cărţii: Ieremia este „proorocul din ceasul al-12-lea”. El îl prezintă pe  Dumnezeu ca fiind răbdător, dar plin de sfinţenie. Cele două lecţii grafice din casa  olarului ne spun că un vas nereuşit poate fi remodelat atîta timp cît nu s-a uscat încă  (Ier. 18:1-4), dar dacă se usucă, el nu mai poate fi recuperat şi sfîrşeşte la groapa  de gunoi (Ier. 19:10-11). Avertismentul dat de Dumnezeu a fost foarte clar: Timpul  de aşteptare pentru pocăinţa împărăţiei lui Iuda se apropie curînd de sfîrşit. Din cauza  împietririi inimii lor, robia Babiloniană a devenit inevitabilă. Ieremia enumeră cauzele  morale şi spirituale care atrag asupra naţiunii catastrofa care urmează. El nu se  opreşte însă numai la aceasta. Dincolo de pedeapsă, el vesteşte nădejdea într-o  viitoare restaurare a Israelului. Privind în zarea vremii, el vede o rămăşiţă care se va  întoarce şi va încheia cu Dumnezeu un nou legămînt (Ier. 31).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea se desfăşoară în jurul declaraţiilor  făcute de Dumnezeu în Ier. 7:23, 24 şi 8:11-12: „Căci iată porunca pe care le-am  dat-o: „Ascultaţi glasul Meu…” Dar ei n-au ascultat… au dat înapoi şi n-au mers  înainte”. „Leagă în chip uşuratic rana poporului Meu, zicînd: „Pace! Pace!” Şi totuşi  pace nu este. Vor fi daţi de ruşine, căci săvîrşesc astfel de urîciuni… vor cădea  împreună cu cei ce cad, şi vor fi răsturnaţi, cînd îi voi pedepsi, zice Domnul”.

Mesajul cărţii: Viaţa lui Ieremia este o încurajare pentru toţi cei fragili şi singuratici,  pentru toţi cei chemaţi de Dumnezeu, dar neprimiţi de oameni. Cu răbdare, cu  blîndeţe şi cu perseverenţă, el este purtat de Dumnezeu prin toate încercările şi  reuşeşte să-şi ducă pînă la bun sfîrşit slujirea. Mulţi din cei tari şi înflăcăraţi au căzut.  Un chipeş Saul, un înţelept capabil ca Solomon, un viteaz ca Samson s-au rostogolit  sub vînturile împotrivitoare ale vieţii. Firavul şi plîngăreţul Ieremia a rămas însă în  picioare. Uneori stejarii falnici cad sub apăsarea furtunii, rămîn însă în picioare sălciile  plîngătoare unduite de vînt la marginea apelor.

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere – Chemarea lui Ieremia (1)  I. PROFEŢII GENERALE, NEDATATE 2-20  Primul mesaj 2:1- 3:5;  al doilea mesaj 3:6-4:30;  al treilea mesaj (la poarta Templului) 7:1-10:25;  cel de al patrulea (legămîntul rupt) 11:1-12:17;  al cincilea (semnul cu brîul de lîna) 13:1-27  al şaselea (despre secetă) 14:1-16:21;  al şaptelea (profetului necăsătorit) 16:1-17:18;  al optulea (la porţie cetăţii) 17:19-27;  al nouălea (vasul olarului) 18:1-23;  al zecelea (vasul zdrobit) 19;  urmarea 20.  II. PROFEŢII SPECIFICE, DATATE 19-39  Prima (către Zedechia) 21-23;  a doua (după prima deportare) 24;  a treia (despre robia Babiloneană) 25;  a patra (dărîmarea Ierusalimului şi a Templului) 26;  a cincea (la începutul domniei lui Ioiachim) 27-28;  a şasea (către prinşii de război din Babilon) 29-31;  a şaptea (al zecelea an al lui Zedechia) 32-33;  a opta (pe timpul asediului Babilonean) 34;  a noua (în zilele lui Ioiachim) 35;  a zecea (într-al patrulea an al lui hiachim) 36;  a unsprezecea (în timpul asediului) 37;  urmarea 38-39.  III. DUPĂ CĂDEREA LUI IUDA 40-44  Blîndeţea celor din Babilon faţă de Ieremia, 40:1 -6;  Ghedalia ca dregător şi omorîrea lui, 40:7-41:18;  Mesajul lui Ieremia pentru cei rămaşi în ţară 42;  Ieremia tîrît în Egipt 43:1-7;  primul mesaj către iudeii din Egipt 43:8-13;  al doilea mesaj către cei din Egipt 44;  IV. PROFEŢII DESPRE NEAMURI 45-51  Un mesaj introductiv adresat scribului credincios Baruc 54;  primul mesaj (despre Egipt) 46:1-28;  al doilea (împotriva Filistenilor) 47:1-7;  al treilea (împotriva Moabului) 48:1-47;  al patrulea (împotriva Amoniţilor) 49:1-6;  al cincilea (împotriva lui Edom) 49:7-22;  al şaselea (împotriva Damascului) 49:23-27;  al şaptelea (împotriva Chedarului şi Haţorului) 49:28-33;  al optulea (împotriva Elamului) 49:34-39;  al nouălea (împotriva Babilonului şi Caldeii) 50-51;  ÎNCHEIERE: – Cucerirea Ierusalimului 52.

PLÎNGERILE LUI IEREMIA

Cartea aceasta este o elegie scrisă la moartea unui oraş. Ieremia plînge peste  Ierusalimul transformat în ruine de către oştile invadatoare ale Babilonului.

Titlul: Cartea poartă acelaşi nume şi în original şi în traducerile mai cunoscute. Este  clar că durerea acestui profet l-a făcut să vibreze cu o măiestrie pe care numai un  talent cu totul remarcabil putea s-o aibă. Cele cinci capitole ale cărţii sînt tot atîtea  plîngeri ale căror versete sînt aşezate în ordine alfabetică. Fiecare dintre primele 4  capitole începe cu litera „a” şi se termină cu „z”. În capitolul 3, fiecărei litere îi sînt  alocate un grup de trei versete. Avem de a face cu patru acrostihuri alfabetice.  Ieremia plînge literalmente de la A la Z.

Autorul: Nimeni nu putea să scrie această carte în afara lui Ieremia. Acest om a fost  profetul unei iubiri neîmpărtăşite. Capitolele acestei cărţi ni-l prezintă plîngînd aplecat  peste cadavrul marei sale iubiri: Ierusalimul. Aparent, misiunea lui Ieremia a fost un  eşec total. Dumnezeu nu ne judecă însă după rezultatele slujirii noastre, ci după  credincioşia pe care am dovedit-o. Din acest punct de vedere, Ieremia este unul  dintre cei mai mari bărbaţi din istoria poporului lui Dumnezeu.

Data scrierii: Cartea a fost scrisă la puţin timp după distrugerea Ierusalimului (Ier.  39:52). Nebucadneţar a asediat oraşul din luna Ianuarie 588 pînă în luna Iulie 586.  Ierusalimul a căzut în 19 Iulie, 586, iar Templul şi cetatea au fost date pradă focului  în 15 August 586. Probabil că Ieremia a scris această serie de elegii înainte de  plecarea lui înspre Egipt (Ier. 43:1-7).

Conţinutul cărţii: Aşa cum am spus, cele cinci capitole sînt tot atîtea plîngeri pe  care profetul le revarsă asupra ruinelor oraşului. Cartea aceasta este o extraordinară  carte de poezie. Ea nu a fost aşezată în secţiunea cărţilor poetice pentru că se  înlănţuie în lucrarea profetică a lui Ieremia, într-adevăr, în mijlocul durerii şi  deznădejdii, Ieremia înalţă din cînd în cînd ode ale speranţei, veritabile demonstraţii  de credinţă în mijlocul celor mai adverse condiţii. Iată, de exemplu, pasajul din  capitolul 3:21-23: „Iată ce mă mai gîndesc în inima mea, şi iată ce mă mai face să  trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfîrşit, îndurările Lui nu sînt la capăt, ci se  înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!”.  Trei teme se împletesc în desfăşurarea ţesăturii poetice:  (1). Cea mai importantă dintre ele este bocetul pentru Ierusalimul dărîmat. Dumnezeu  s-a ţinut de cuvînt. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În  durerea lui, Ieremia vorbeşte cînd în numele său, cînd în numele cetăţenilor  Ierusalimului, cînd în numele cetăţii însăşi.  (2). A doua temă este mărturisirea păcatelor şi recunoaşterea dreptăţii lui Dumnezeu  în hotărîrea pedepsei asupra împărăţiei lui Iuda.  (3) Cea de a treia temă este mai puţin dominantă, dar nu mai puţin importantă: ea  este nădejdea într-o viitoare restaurare a Ierusalimului şi a locuitorilor săi, datorită  marelui har pe care evreii l-au găsit întotdeauna la Dumnezeul lor. Ieremia este un  profet care cunoaşte valoarea legămîntului. Iată ce scrie el în 3:24- 26: „Domnul este  partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El. Domnul este  bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aştepţi în  tăcere ajutorul Domnului”. Şi aceasta pentru că -.„Domnul nu leapădă pentru  totdeauna. Ci, cînd mîhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea  mare” (Plîngeri 3:31-32).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Explicaţia nenorocirii Ierusalimului este  descrisă astfel: „Ca un vrăjmaş a ajuns Domnul, a nimicit pe Israel, i-a dărîmat toate  palatele, i-a prăpădit întăriturile, şi a umplut pe fiica lui Iuda cu jale şi suspin. I-a  pustiit cortul sfînt ca pe o grădină, a nimicit locul adunării Sale; Domnul a făcut să se  uite în Sion sărbătorile şi Sabatul, şi, în mînia Lui năpraznică, a lepădat pe împărat şi  pe preot” (Plîngeri 2:5-6).

Mesajul cărţii: Ieremia este un slujitor care se aseamănă foarte mult cu Stăpînul  său. Peste alte 600 de ani, Domnul Isus avea să vină el însuşi pe pămînt şi să plîngă  pentru aceiaşi cetate: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu  pietre pe cei trimişi la tine! De cîte ori am vrut să strîng pe copiii tăi cum îşi strînge  găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie” (Matei 23:37-38).

SCHIŢA CĂRŢII  I. Distrugerea Ierusalimului (1)  Nenorocirile Ierusalimului 1:1-11  Jalea Ierusalimului 1:12-22  II. Mînia lui Dumnezeu (2)  Judecata Domnului, 2:1-10  Plîngerea profetului, 2:11-22  III. Rugăciune pentru îndurare (3) Cîntarea de jale 3:1-18  Pricina de încredere, 3:19-42  Suferinţa profetului 3:43-54  Rugăciunea profetului, 3:55-66  IV. Jalea Ierusalimului asediat (4)  Asedierea cetăţii, 4:1-12  Motivaţia nenorocirii, 4:13-20  O geana de nădejde, 4:21-22  V. Rugăciune pentru renaştere (5) Mărturisirea, 5:1-18  Mijlocirea, 5:19-22

EZECHIEL

„Fiul omului, te pun păzitor peste casa lui Israel! Cînd vei auzi un cuvînt care iese din  gura Mea, să-i înştiinţezi din partea Mea” (Ezec. 3:16-21).  Isaia este profetul Fiului lui Dumnezeu; Ieremia este purtătorul de cuvînt al Tatălui,  care-şi disciplinează copiii; Ezechiel este proorocul Duhului, numit în text: „slava  Domnului”.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei care se poate traduce prin „Dumnezeu  întăreşte” sau „Domnul este tăria mea”.

Autorul: Ca şi Isaia, Ezechiel a fost şi preot şi profet. El se pregătea să slujească  Domnului la Templul din Ierusalim, dar nu a mai avut ocazia s-o facă. Preoţii erau  instalaţi în slujire numai de la vîrsta de 30 de ani, iar Ezechiel a fost dus în robia  babiloniană în anul 597 î.Cr., pe cînd avea numai 25 de ani. După încă cinci ani  petrecuţi în Babilon, Ezechiel şi-a început slujirea printre poporul captiv de la rîul  Chebar. Timp de cel puţin 22 de ani activează ca preot şi profet (Ezec. 29:17). Se  căsătoreşte, dar nu ştim dacă a avut sau nu copii din această căsătorie.

Data: Amănuntele date de Ezechiel ne ajută să stabilim foarte uşor data scrierii.  Fiecare secţiune profetică a cărţii debutează cu data la care a fost primită de la  Domnul şi transmisă oamenilor. Activitatea profetică a lui Ezechiel a început în luna  Iulie din anul 593 î.Cr. şi a continuat cel puţin pînă la vremea menţionată în ultima  profeţie înregistrată de textul cărţii, adică: luna Aprilie din anul 571 î.Cr. Ezechiel a  fost contemporan cu Ieremia şi Daniel. Cam de aceiaşi vîrstă cu Daniel, dar mult mai  tînăr decît Ieremia, profetul a fost mult influenţat de „profetul lacrimilor” căruia i-a  continuat aparent trei dintre profeţiile sale: (1) vedenia cazanului pus pe foc (Ezec.  11:1-12; 24:3-14; comparate cu Ier. 1:13-15), (2) zicala strugurilor acrii (Ezec.  18:2-32; comparat cu Ier. 31:29-30) şi (3) pilda celor două surori (Ezec. 23:1-49;  comparat cu Ier. 3:6-11).

Conţinutul cărţii: Ezechiel ajunge la Babilon cu 9 ani după Daniel, făcînd parte din  cei 10.000 de captivi luaţi de Nebucadneţar în timpul domniei lui Zedechia (2 Împ.  24:11-18). El îşi începe activitatea după 5 ani de robie, spulberînd chiar de la început  nădejdiile false ale celor care credeau că robia va fi scurtă şi că evreii se vor întoarce  foarte repede acasă. Cartea lui Ezechiel a fost un mesaj adresat naţiunii. Evreii  trebuiau convinşi că nu poate fi vorba despre o întoarcere în ţara promisă, mai înainte  de a se produce o totală întoarcere la Dumnezeu. Acest mesaj îşi atinge punctul  maxim în pasajul din Ezec. 18:30-32:  „Întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, pentru ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit,  faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui  Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu.  Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, şi veţi trăi”.  Cartea lui Ezechiel are un caracter autobiografic şi este aranjată într-o ordine  cronologică. Conţinutul cărţii înregistrează activitatea lui Ezechiel ca profet.  Proorociile rostite de Ezechiel pot fi rezumate şi împărţite în felul următor: (a) profeţii  adresate situaţiei prezente: judecata Ierusalimului şi a poporului evreu (Ezec. 4-14),  (b) profeţii despre viitor – destinul naţiunilor (Ezec. 25-39) şi (c) profeţii despre  vremea sfîrşitului: Templul, închinarea, cetatea (Ezec. 40-48).  Ezechiel este un prooroc foarte puţin citat în Noul Testament. Nu-l găsim în textul  Evangheliilor sau al epistolelor, dar el apare în toată măreţia lui în cartea Apocalipsei.  Pentru cel ce cunoaşte Biblia, nu este nici un secret că Ezechiel şi Ioan sînt amîndoi  profeţi apocaliptici. Şi unul şi celălalt au avut harul să primească de la Domnul  descoperiri extraordinare despre vremurile sfîrşitului, în care Dumnezeu va face ceruri  noi şi un pămînt nou în care va locui neprihănirea. Multe din pasajele cărţilor lor pot fi  citite şi studiate în paralel. Iată de exemplu viziunea scaunului de domnie al lui  Dumnezeu:  „Deasupra cerului care este peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în  chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip  de om, care şedea pe el” (Ezec. 1:26).  „Numaidecît am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi  pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei  pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o  piatră de smaragd la vedere” (Apoc. 4:2-3).  Ca şi cartea lui Ioan, şi proorociile lui Ezechiel sînt pline de vedenii (Ezec. 8), pilde  (Ezec. 17), poeme (Ezec. l9), proverbe (Ezec. 12:22, 23; 18:2) şi tablouri cu  încărcătură simbolică. Specificul acesta mai are încă o explicaţie. Pînă la căderea  Ierusalimului, Dumnezeu l-a făcut literalmente pe Ezechiel mut (Ezec. 3:26, 27). Aşa  că mesajul lui către popor nu a putut fi transmis prin vorbe, ci prin intermediul  gesturilor şi al simbolurilor. Din cauza acestei situaţii, profetul a fost împins de cîteva  ori de Dumnezeu în situaţii dificile. A trebuit să umble gol, să stea legat cu frînghii, să  mănînce baligă de animal, etc. Cel mai greu de purtat dintre toate semnele profetice  a fost însă moartea soţiei sale, produsă chiar în ziua în care a căzut Ierusalimul  (Ezec. 24:15-27). Pentru ca glasul lui Ezechiel către popor să sune la fel cu glasul  Dumnezeului lor, Domnul a vrut ca profetul să guste ceva din durerea pe care  Dumnezeu însuşi a simţit-o cînd a încuviinţat pedepsirea cetăţii favorite.  Unul dintre cele mai grafice capitole ale cărţii lui Ezechiel este capitolul 37 în care  găsim viziunea văii oaselor. Nicăieri în Biblie nu este descrisă mai plastic refacerea şi  renaşterea poporului evreu. Şi tot nicăieri în Biblie nu se găseşte mai clar declaraţia  că Dumnezeu nu şi-a terminat planurile cu evreii. Dumnezeu poate să-i ridice chiar şi  din morminte pentru a-i aşeza în matca destinului lor mesianic.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Expresia caracteristică a cărţii este „slava  Domnului”. Ea apare de 12 ori în primele 11 capitole, dispare apoi din text, pentru ca  să reapară în capitolul 43 al cărţii. Capitolul l debutează cu descrierea slavei cereşti,  iar capitolele 40-48 încheie cartea cu descrirea instaurării slavei lui Dumnezeu pe  pămînt („Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; facă-se voia Ta; vie împărăţia Ta; precum în cer aşa şi pe pămînt” – Matei 6:9-10). Între aceste două  extreme, cartea lui Ezechiel ne prezintă ce s-a întîmplat cu slava Domnului în  împărăţia lui Iuda. În Ezechiel 8 îl vedem pe profet dus de Domnul la Ierusalim ca să  fie martor la idolatria poporului şi pentru a asista la plecarea slavei Domnului din  cetate.  În Vechiul Testament, slava Domnului era semnul prezentei lui Dumnezeu în mijlocul  poporului. Locul ei era între heruvimii harului de pe chivotul legămîntului din Cortul  întîlnirii. Din pricina păcatelor poporului, în timpul vieţii lui Ezechiel, Dumnezeu trimite  asupra evreilor pedeapsa robiei. Înainte însă de căderea Ierusalimului, slava Domnului  părăseşte treptat cetatea. Mai întîi, ea „s-a ridicat dintre heruvimul pe care era şi  s-a îndreptat spre pragul casei” (Ezec. 9:3). Această mişcare a ei a făcut ca Templul  să se umple de nor şi curtea de strălucire (Ezec. 10:4). Apoi „slava Domnului a plecat  din pragul Templului, şi s-a aşezat pe heruvimi. Heruvimii şi-au întins aripile… şi s-au  oprit la intrarea porţii Casei Domnului spre răsărit” (Ezec. 10:18-19). „După aceea…  slava Domnului s-a înălţat din mijlocul cetăţii, şi s-a aşezat pe muntele de la răsăritul  cetăţii” (Ezec. 11:22-23). Plecarea slavei Domnului din Ierusalim s-a făcut cu o  încetineală şi cu o maiestate care subliniază parcă regretul cu care Dumnezeu trebuie  să se despartă de cetate şi să îngăduie distrugerea ei. Cînd slava a plecat, a început  prăpădul.  Ezechiel nu se opreşte însă aici. Profeţia lui ridică vălul de la orizontul viitorului.  Capitolele finale ale cărţii lui proclamă întronarea împărăţiei lui Israel şi revenirea  slavei: „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui  Israel venea de la răsărit… Slava Domnului a intrat în Casă pe poarta dinspre răsărit.  Atunci, Duhul m-a răpit şi m-a dus în curtea dinlăuntru. Şi Casa era plină de slava  Domnului!” (Ezec. 43: l -5).

Mesajul cărţii: Nu trebuie să căutăm prea mult pentru a descoperi care este ideea  principală şi mesajul central din cartea lui Ezechiel. Ele se găsesc pe aproape fiecare  filă a cărţii. Cu variaţii minime, fraza: „Şi vor şti că Eu sînt Domnul” se repetă de nu  mai puţin de 70 de ori. Ea este folosită de 29 de ori atunci cînd se vorbeşte despre  pedeapsa pe care o va aduce Iehova asupra Ierusalimului; de 24 de ori atunci cînd se  vorbeşte despre judecata divină care va cădea asupra neamurilor; şi de 17 ori atunci  cînd se vorbeşte despre viitoarea restaurare a Israelului şi despre binecuvîntarea care  va veni asupra lui la vremea sfîrşitului. Această observaţie dă pe faţă însăşi  chintesenţa cărţii. Ezechiel anunţă că poporul ales, şi toate celelalte popoare ale  lumii, vor ajunge să cunoască în scurgerea vremii că Iehova este singurul şi  adevăratul Dumnezeu, Suveran absolut asupra neamurilor şi asupra istoriei.  Aceasta se va face prin trei acţiuni distincte:  (a), mai întîi este vorba despre pedepsirea Ierusalimului şi despre ducerea poporului  ales în robie, lucru despre care noi ştim astăzi că s-a întîmplat întocmai;  (b), în al doilea rînd, prin judecata şi pedepsirea popoarelor existente în zilele lui  Ezechiel, lucru despre care iarăşi noi ştim că s-a întîmplat întocmai; şi  (c), în al treilea rînd, prin prezervarea Israelului şi prin finala lui restaurare în poziţia şi  privilegiile de popor al Legămîntului. Aceasta s-a întîmplat parţial o dată cu  reîntoarcerea din robia Babiloneană a „rămăşiţei” sub conducerea lui Ezra şi Neemia,  se întîmplă acum prin supravieţuirea miracuIoasă a Israelului şi îşi va avea curînd  încununarea în instaurarea împărăţiei Mielului.  Redus la o singură afirmaţie, cartea lui Ezechiel spune: „Şi veţi cunoaşte că Eu sînt  Domnul!”.

SCHIŢA CĂRŢII  Viziunea iniţială şi chemarea profetului Ezechiel în slujbă (1-3)  1. PREZENT – JUDECATA IERUSALIMULUI ŞI A POPORULUI (4-24)  Pilde şi profeţii despre apropierea pedepsei (4-7)  Viziunea Templului şi a cetăţii: Slava Domnului pleacă (8-11)  Alte simboluri şi mesaje despre judecată (12-24)  2. VIITOR – DESTINUL NAŢIUNILOR (25-39)  Judecăţi asupra popoarelor străine (25-32)  După judecată Israelul va fi restaurat (33-37)  Distrugerea lui GOG şi MAGOG; înălţarea Israelului (38-39)  3. VREMEA SFÎRŞITULUI: TEMPLUL, ÎNCHINAREA, CETATEA (40-48)  TEMPLUL reclădit şi slava cea nouă (40:1 – 43:12)  ÎNCHINAREA reînnoită, rîul cel sfînt (43:13- 47:12)  ŢARA re-împărţită şi  CETATEA lui Dumnezeu (47:13- 48:35)

DANIEL

Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii.  Reciproca este valabilă, căci întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul  profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.  Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice.  Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa,  cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne  orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii.  Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei  care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbîntaţi au prezentat-o  drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i  întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.  Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici.  Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara  dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l  aşează în rîndul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om  foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a  trăit în vremea cînd ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un  contemporan al său aflat încă în viaţă.  Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din  partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul  cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31;  12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din  Ierusalim („De aceea, cînd veţi vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit  proorocul Daniel, „aşezată în locul sfînt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)  În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citînd din Daniel 12:1: „Pentru  că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii  pînă acum şi nici nu va mai fi”.  Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel  7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”  Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a  fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe  Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a  răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, vă spun de acum  încolo veţi vedea pe Fiul omului şezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe  norii cerului” (Matei 26:63-64).  Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmînd  ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse  aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, pînă la vremea sfîrşitului. Atunci mulţi o vor citi  şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat  începutul acestei „vremi a sfîrşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a  declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).  Acestei înţelegeri îi dedicăm rîndurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin  „Dumnezeu este judecătorul”.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om  extraordinar.  (1). Ca tînăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărît să nu-şi piardă  specificul naţional evreiesc, refuzînd să „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la  masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curînd dovadă de o înţelepciune cu  totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de  a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii.  (2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost  promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a  trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vîrsta de 70-75 de ani a fost  aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos.  Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine,  l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frămîntate ale istoriei.  Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar,  iar apoi Babilonul a căzut în stăpînirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat  de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu  să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lîngă curţile imperiale ale pămîntului. La ceas  de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de  conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.  A murit la Susa, probabil de bătrîneţe, la 90-94 de ani.

Contextul scrierii: Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost  contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii,  tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sînt  întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.  De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît  de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate.  Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras  de pe faţa pămîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab  decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le  plăcea să creadă celor din păgînul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii.  Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia  care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine  Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi  Solomon?!  Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor  astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi  adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.  Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la  Israel şi l-a dăruit lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la  curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe  Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd să  mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale  lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvînt în desfăşurarea  evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a  dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure  supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi  atunci cînd i-a scos din ţara Egiptului.

Conţinutul cărţii: Cartea lui Daniel este plină de întîmplări în care supranaturalul  invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui  Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în  desfăşurarea ulterioară a istoriei.  Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi  nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele  le-au produs asupra poporului evreu.  Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un  popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decît  granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani  de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în  captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mîniei Lui şi i-a scos de acolo  vindecaţi pentru vecie. Nu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci  tocmai acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului  Daniel.  De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi  putut să fie altfel după întîmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale?  Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii  către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului  evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu  o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia  („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70  de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise  Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai  despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea  să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din  Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).  Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei  văzîndu-le prinzînd viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de  evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi  transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.  Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele  repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii  că Cel Prea înalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este  semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului  Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a  neamurilor”.  O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două  limbi. De la capitolul 2:4 pînă la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul  textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi  credem că da.  Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar  (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndouă ne trasează cursul general al  istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai  ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de  la 2 la 7 sînt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale  şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la  limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează  schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva,  şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor,  păstrînd doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.  În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai  în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi  18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră  să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a  trăit Daniel, evreii au cunoscut amîndouă limbile amintite.  Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de  autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste  valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este  felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor  viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de  exacte şi de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desăvîrşire studierea lor, ca nu  cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.  Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţînare că amănuntele istorice au fost adăugate  mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă  (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul  profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani  înainte de era creştină.  Cartea lui Daniel este cheia profetică a Bibliei. Imaginea ei se reflectă simetric în  cartea Apocalipsei.

Conţinutul Cărţii Cele mai importante pasaje profetice ale cărţii sînt visele  profetice ale lui Nebucadneţar din capitolul 2 şi vedenia despre „cele şaptezeci de  săptămîni” din capitolul 9.  Visul lui Nebucadneţar din capitolul 2 schiţează istoria împărăţiilor lumii şi are un  interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profeţie  privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acesta.  Visul lui Nebucadneţar  Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreună cu vedenia  lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj  anunţă că Dumnezeu s-a hotărît să renunţe pentru un timp la importanţa  preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă  „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.  Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urmă” (Dan.  2:28), Dumnezeu îi descoperă în vis succesiunea de puteri mondiale care se va  desfăşura pe pămînt începînd cu Imperiul lui şi pînă la venirea împărăţiei „care va  dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce  pe pămînt va fi instaurată fără ajutorul vreunei mîini” şi va acoperi întreg pămîntul  (Dan. 2:34, 35, 45).  Cei dintîi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o  interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236  după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul său ca unul dintre  cei patru mari teologi ai vremii sale:  „Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi  braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor şi  Perşilor; pîntecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe  Greci, care au deţinut supremaţia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon;  picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimîntătoare şi de puternică” îi  arăta pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi  parte de lut, ca şi cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au  ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe  Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pămînt este  Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)  Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au  dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece  forme de guvernămînt, aliate într-o formă de stăpînire comună, care îi va face loc  Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii  neamurilor”, instaurînd chiar aici pe pămînt împărăţia neprihănirii. Cei dintîi creştini  nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi  Domnul îi învăţase să se roage spunînd: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).  Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea  Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:  Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de  Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar.  Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările  militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot  ceea ce omenirea văzuse pînă la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a  lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de  23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului  existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20  de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura  alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de  aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat  din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.  Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea  oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea  la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine.  În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el  nu-şi găseşte un rival pe pămînt de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică  împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum  Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă  Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai  închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat să  asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrîn al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul  unei mari sărbători din Babilon, cînd populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să  devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a rîului, pe  sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic,  dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre  interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărîse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi  Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l  vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai  vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80  de ani înainte să se întîmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui  Daniel, în capitolul 5:1-31.  Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din  experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i  cîntărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului  a devenit sinonimă cu înfrîngerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formînd  un sistem prosper pentru o vreme, mîndru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant  în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare.  Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor  exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în  acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic  revelat sînt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar cîteva:  (1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).  (2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.  (3) Mîndria merge înaintea căderii.  (4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.  (5) Bogăţia şi slava lumii sînt puse în cîntarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.  Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, pînă cînd a  apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut  Babilonul în mîinile medo-perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). După  cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărîtă de însuşi  Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia  (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui  împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui  Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint”  (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rînă  şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20).  Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au  fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de  Egipt şi pînă la graniţele Greciei.  Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai  extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul  împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin  Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie  evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea  împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de  profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu  s-au înfăţişat înaintea împăratului purtînd în mîini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat  de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărîrea  luată de el (Ezra l: l -11).  După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercînd să  cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În  bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de  unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare.  Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere  strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat  nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiîntîlnită în istorie. Pas  cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsîndu-i loc lui Alexandru să se întindă „pînă  la marginile pămîntului” (Daniel 8:5).  Imperiul Grecesc – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pîntecele şi  coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită,  deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite  echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sînt „de  aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să  înfrîngă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor,  Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot  ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în  plîns, pentru că nu putea merge mai departe.  Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea  deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care  era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut  tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi  Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a  murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.  Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adîncă şi de durată. Filozofia  grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin  forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a  moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.  Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat călare  în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a  omorît preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh  a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în  Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi  sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobîndit libertatea. Această  scurtă perioadă de libertate s-a sfîrşit însă repede. Din cauza frămîntăriior interne şi a  luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpînirea maşinii de război  romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui  Daniel.  Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de  şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie:  „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimîntătoare şi puternică” (Daniel 7:7).  Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea  nişte dinţi mari de fier, mînca, sfărîmă, şi călca în picioare ce mai rămînea”  Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile  Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a  Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…  În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea  Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă  ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a  continuat pînă în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre  imperiile lumii.  Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi  prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:  (1) el va fi cea din urmă formă de stăpînire omenească asupra pămîntului şi  (2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui  imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.  Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.  a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne  spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria  fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în  jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul  amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de  Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii.  Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit  (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărînd temporar de pe  scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim  acum în vremea sfîrşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi  ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau  „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un  mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau  Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de  guvernămînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l).  Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe  sfîrşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine  cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii,  Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din  vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face  semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va  face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul  vreunei mîini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea  Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8).  Dumnezeu va da apoi împărăţia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului  (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).  b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui  imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pămîntului. Textele  profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel  a fost una „nespus de grozavă de înspămîntătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari  de fier şi mînca, sfărîmă şi călca în picioare ce mai rămînea; era cu totul deosebită de  toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică  şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pămîntului. Puterea de  dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.  c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere.  Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vîndă sau să  cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar  acum, de cînd au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu  coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă  societatea de mîine.  d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi  în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice  închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv:  „o a doua fiară”, va îndemna tot pămîntul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:  „Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea  ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi, a cărei rană fusese vindecată…   Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi  trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi  să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa  13:12-15).  e) este primul şi singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat  împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de  obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce  imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o  va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese  vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpînul universului  care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).  Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).  „El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe  vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mîinile lui timp de o vreme, două vremi şi  jumătate de vreme” (Daniel 7:25).  „Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune  lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi pînă va trece  mînia, căci ce este hotărît se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor  săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvînt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci  se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)  Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea  Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că  această ultimă formă de guvernămînt al oamenilor, mai rea şi mai perversă decît toate  celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin  însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără  ajutorul vreunei mîini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de  Nebucadneţar, punînd capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va  fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).  „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul  ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I  S-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate  popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpînirea Lui este o stăpînire  veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel  17:13-14).  Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să  subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:  (1). Sfîrşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care  să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de  criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste  degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mîini”  (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul,  transformîndu-l într-o pleavă luată de vînt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35,  43-45).  Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un  Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii născute dintr-o necugetată încredere  în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Cînd vor zice: „Pace  şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste  femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război  cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleavă purtată de  vînt”.  (2). Sfîrşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din  visul lui Nebucadneţar sînt o reprezentare fidelă a istoriei. După cîte ştim, imperiul  roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea  s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi  în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis.  Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa.  Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de  coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care  vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii  multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a  avea în curînd o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi  asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va  fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va  determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist.  Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată  nu va fi aşezată decît de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial:  Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI  Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cărţii lui Daniel este o profeţie privitoare la Israel  şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru  zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul” (Dan. 9:25).  Această perioadă cuprinde istoria din „vremea neamurilor”, pînă cînd Dumnezeu se va  arăta şi va reaşeza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi  binecuvîntate în sămînţa ta” – Gen 22:18).  Iată cuprinsul profeţiei:.  (a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel că: „70 de săptămîni au fost hotărîte  asupra poporului său”. Aceste 70 de săptămîni (sau septade, deoarece în limba  folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămînă) sînt împărţite în două  grupe, după cum urmează: primele 69 de săptămîni şi săptămîna a-70-a.  De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” şi pînă în ziua cînd Mesia va fi  „stîrpit” au fost hotărîte şapte săptămîni şi şase zeci şi două de săptămîni”. Făcînd  socotelile ajungem la 69×7=483 de ani de la decret şi pînă la moartea lui Mesia.  Rămîne încă o a 70-a săptămînă de ani, rezervaţi pentru vremea sfîrşitului, cînd un  „domn al unui popor care va veni” va face un legămînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei săptămîni va călca legămîntul şi, intrînd în Templu, se va da drept  Dumnezeu.  Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru  rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi  care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de  Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea  mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui  decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al  împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr.  După obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizează ziua din lună este vorba de  cea dintîi zi a ei. Făcînd transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert  Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată  a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de cîte 360  de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) şi dacă facem socotelile  de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se  poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu  pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se   „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1).  Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala  la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.  Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate  deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptînd ceea ce El numea  „Ceasul” care-i fusese hotărît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice  (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).  „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL  acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pînă la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).  Într-adevăr în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre  divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe  Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia şi teama de represaliile romanilor,  Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Vă spun că dacă vor tăcea ei,  pietrele vor striga!” (Luca 19:40)  Fără a-şi face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul şi a izbucnit în plîns spunînd:  „Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!  Dar acum ele sînt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile cînd vrăşmaşii tăi te  vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strînge din toate părţile te vor  face una cu pămîntul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine  piatră peste piatră, PENTRU CĂ N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA”  (Luca 19:42-44)  Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea  profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cîrmuitorul venise blînd şi călarepe un mînz, pe  mînzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de  aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de  momentul cînd avea să fie „stîrpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să  spună Daniel atunci cînd adăugase „stîrpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mîntuitorul  călătorea înspre înviere!  Ce se întîmplă însă cu săptămîna a-70-a? Ea rămîne încă în viitor. Între „stîrpirea”  Unsului la sfîrşitul celei de a 69 săptămîni şi începutul celei de a 70-a săptămîni se  întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un  secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La  sfîrşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce  iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea  vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui  Templul, dar la jumătatea săptămîna, legămîntul va fi rupt, Anticristul va intra în  Templu dîndu-se drept Dumnezeu şi declanşmd lanţul violent de evenimente relatat  pe larg în cartea Apocalipsei.  Din păcate nu putem merge mai departe în analizarea profeţiilor lui Daniel. Sperăm  însă ca acest studiu asupra celor două pasaje profetice de bază să vă fie folositor  pentru investigaţii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a săptămînă în  minte, noi aşteptăm sunetul trîmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului,  deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpînirea din timpul împărăţiei, şi slava  de care vor fi urmate toate acestea.

OSEA

Cu Osea intrăm în „cărţile celor 12″. Acest grup de profeţi mai sînt numiţi şi „profeţii  mici” din cauza conţinutului redus al profeţiilor lor. În nici un fel însă, ei nu sînt „mici”  ca însemnătate. Scurte ca nişte telegrame duhovniceşti, cărţile lor sînt la fel de  urgente şi de convingătoare. Iată-l de exemplu pe Osea: cartea lui vorbeşte despre  infidelitatea faţă de Dumnezeu, prezentînd-o ca pe un adulter spiritual. În ultimă  analiză, orice păcat este o teribilă infidelitate în dragostea noastră faţă de Domnul.  Păcatul îl răneşte pe Dumnezeu şi ne distruge pe noi înşine.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. Osea. Iosua şi Isus sînt forme  derivate din aceiaşi rădăcină. „Osea” înseamnă „mîntuire”, în timp ce Iosua şi Isus  includ în plus prezenţa celui care produce mîntuirea: „Mîntuirea este a Domnului” sau  „Domnul este Mîntuitorul”.

Autorul: Osea n-a fost un profet crescut în şcoala profeţilor, ci un om ridicat de  Dumnezeu din mijlocul poporului. El a trăit în împărăţia de nord a Israelului. Tatăl său  s-a numit Beeri (Osea 1:1), iar soţia lui Gomer (Osea 1:3). Din căsnicia lor s-au  născut trei copii: doi băieţi şi o fată (Osea 1:4, 6, 9) care au servit ca semne cu un  mesaj simbolic pentru Israel. Alte amănunte nu mai cunoaştem despre Osea. Numele  lui nu mai apare în nici o altă carte a Bibliei.  Data: Osea şi-a rostit mesajul pentru poporul împărăţiei lui Israel (Osea 5:1), pe  vremea lui Ozia (767-739 î.Cr.), Iotam (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi  Ezechia (715-686 î.Cr.), toţi aceştia fiind din împărăţia lui Iuda. Probabil că după  căderea Samariei şi ducerea lui Israel în robie, Osea s-a refugiat în împărăţia lui Iuda  şi de aceea îşi datează activitatea după împăraţii care erau familiari noilor săi cititori.  Cînd şi-a început Osea activitatea în Israel, Ieroboam al doilea mai era încă pe tron  (782-753 î.Cr.). Aceasta îl face pe Osea un contemporan mai tînăr al profetului Amos.  De fapt, activitatea lui a fost paralelă cu activităţile profeţilor Isaia şi Mica, care  şi-au rostit mesajele în împărăţia lui Iuda. Îndelunga activitate profetică a lui Osea a  acoperit aproape 50 de ani, străbătînd între 755-710 î.Cr. vremea ultimilor 6 împăraţi  dinaintea ducerii Israelului în robia Asiriană.

Contextul scrierii: Perioada de timp dintre domnia lui Ieroboam şi robia babiloniană  este „ultima turnantă” din traseul istoric al împărăţiei lui Israel. Din ce în ce mai mult,  lucrurile au început să se precipite înspre rău. Ieroboam al doilea a fost ultimul  împărat de pe tronul Israelului care a fost instalat prin ceva ce a semănat măcar cu o  alegere divină. Cu moartea sa şi cu asasinarea fiului său Zaharia (2 Împ. 10:30 şi  15:8-12), ia sfîrşit dinastia instituită de Iehu. Cei care se vor succeda de acum la  tron, vor pune mîna pe putere prin lovituri de stat. Şalum îl asasinează pe Zaharia  după numai o lună de domnie; Menahem îl asasinează pe Şalum, tot după o singură  lună petrecută pe tron. Pecah îl asasinează şi el pe Pecahia, iar Osea (împăratul, nu  profetul) ajunge la tron prin asasinarea ucigaşului Pecah.  A fost o perioadă cumplită de istorie. Loialitatea faţă de tron era ca şi inexistentă. În  toate ungherele se ascundeau şi complotau conspiratorii. Anarhia se ridica valuri,  valuri, iar poporul pierduse orice stabilitate şi orice măsură (Osea 4:1, 2; 7:1, 7; 8:4;  9:15). În jurul tronului pîngărit şi însîngerat, naţiunea putrezea în imoralitate şi  idolatrie. Instabilitatea politică a slăbit mult tăria Israelului. Încrederea lor în Domnul  era inexistentă! Ţara alerga între Egipt şi Asiria după alianţe internaţionale (Osea  7:11). Din punct de vedere spiritual, situaţia era şi mai grea de cît situaţia politică.  Imediat după scindarea de Ierusalim şi de casa lui David, Ieroboam făcuse Israelul să  păcătuiască cu viţeii de aur pe care-i instalase la Dan şi Betel. Fusese o vreme în  care idolatria îl simboliza totuşi măcar pe Iehova, Dumnezeul evreilor (1 Împăraţi  12:25-33). Cu timpul însă, idolul a căpătat putere prin sine însuşi şi Israelul l-a  părăsit pe Domnul. Viţeii de aur au devenit în scurt timp o uşă deschisă pentru  idolatria cea mai rudimentară şi mai îndrăcită. Astarteele şi Baali au intrat în inimile  poporului, întunecîndu-le minţile şi tîrîndu-i în cele mai murdare ritualuri şi în crudele  sacrificii ale copiilor. Iată o listă incompletă a relelor împotriva cărora a vorbit Osea:  – necinste (4:1, 2),  – crime şi vărsări de sînge (4:2; 5:2; 6:8),  – hoţii la drumul mare săvîrşite şi de tîlhari, dar şi de preoţi (6:9; 7:1),  – imoralitate practicată pe scară naţională (4:2, 11; 7:4),  – necinste în comerţ şi în justiţie (10:4; 12:7),  – idolatrie demonică (4:12-13; 8:5; 10:1, 5; şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind  oameni, sărută viţei!”),  – beţie (4:2; 7:5),  – o totală lipsă de sensibilitate şi de căinţă faţă de Dumnezeu (4:4; 13:14).  Trist tablou al unui popor care făcuse odinioară un legămînt de credincioşie faţă de  Dumnezeu şi faţă de Legea Sa!

Conţinutul cărţii: În cei 50 de ani de misiune profetică, Osea şi-a repetat mereu  cele trei părţi ale mesajului său:  (1) Dumnezeu este mîniat la culme pentru păcatele în care trăieşte poporul Său şi din  pricina aceasta  (2) judecata este făcută şi pedeapsa este sigură; totuşi  (3) dincolo de această mînioasă pedepsire, Dumnezeu păstrează poporului o iubire  veşnică, plină de bunătate şi credincioşie, care pregăteşte deja planuri pentru timpul  în care ei se vor întoarce la El.  Primele 3 capitole ale cărţii sînt autobiografice şi simbolice. Osea este îndemnat de  Dumnezeu să se căsătoarească cu o femeie pe nume Gomer. Căsnicia profetului cu  această femeie necredincioasă şi dedată la păcatul curviei, devine o alegorie a  tragediei pe care o trăieşte Dumnezeu în relaţia Lui cu nestatornicul şi necredinciosul  Israel. Este evident că, în succesiune logică, capitolul 2 este o „tălmăcire” spirituală a  situaţiei neplăcute în care l-a pus Dumnezeu pe Osea. Urmează apoi capitolul 3 al  cărţii, care priveşte adînc în viitor pînă spre vremea sfîrşitului în care Israelul se va  întoarce la Domnul: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe  Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi  a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5).  Restul de capitole ale cărţii sînt o culegere de pasaje retorice ale profetului. Este  foarte greu să stabileşti o ordine oarecare în aceste fragmente de cuvîntări  înflăcărate. Ele sînt izbucniri de gelozie din partea unui Dumnezeu al iubirii.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Osea este cunoscut prin faptul că prezintă  lipsa de credincioşia a poporului Israel faţă de Dumnezeu drept o infidelitate  spirituală. Cuvintele rostite de el sînt tari şi tăioase. Idolatria este numită „curvie”, iar  idolii vremelnici sînt numiţi „ibovnici” (Osea 2:2-5).  În noianul de cuvinte tari există totuşi şi un cuvînt duios şi plin de dragoste. El este  „heşed” şi este unul dintre cele mai perfecte echivalente pentru dragostea  dumnezeiască. „Heşed” este iubirea compătimitoare şi dezinteresată. Heşed este  dragostea statornică şi imposibil de înlăturat. David a folosit cuvîntul acesta, atunci  cînd a căutat pe cineva din casa vrăşmaşă a fostului împărat Saul pentru că dorea să  le facă un bine: „David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine  din pricina lui Ionatan?” (2 Samuel 9:1). Ţineţi minte că David făcuse un legămînt cu  Ionatan, prin care se angajaseră să-şi facă bine unul altuia (1 Sam. 18:3; 20:14-16;  42). Pasajele în care Osea vorbeşte despre „heşed” sînt: Osea 2:19; 4:1; 6:4, 6;  10:12; 12:6.  Iată cum este descrisă manifestarea lui „heşed” în cadrul relaţiei pe care o are  Dumnezeu cu Israelul:  „Poporul Meu este pornit să se depărteze de Mine; şi dacă sînt chemaţi înapoi la Cel  Prea înalt, niciunul dintre ei nu caută să se ridice. „Cum să te dau Efraime? Cum să te  predau Israele? Cum să-ţi fac ca Admei? Cum să te fac ca Ţeboimul? Mi se zbate  inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă! Nu voi lucra după mînia Mea aprinsă,  nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sînt Dumnezeu, nu un om. Eu sînt Sfîntul în  mijlocul tău, şi nu voi veni să prăpădesc” (Osea 11:7-9).  Heşed este dragostea în virtutea Legămîntului încheiat între Dumnezeu şi oameni.

Mesajul cărţii: Cartea lui Osea este o chemare la pocăinţă. Capitolul 14 al cărţii este  un mesaj de dragoste şi de chemare pentru toţi aceia care s-au îndepărtat vreodată  de Domnul. Osea mai este însă şi altceva. Profeţia aceasta este un avertisment  împotriva idolatriei şi a îndepărtării de Dumnezeu. Chiar şi formele simbolice care  pretind că-L arată pe Domnul nu sînt altceva decît o cursă pentru suflet. Toate apostaziile mari au apărut la început ca o mică şi neesenţială depărtare de la  simplitatea şi claritatea mesajului Scripturii. Din acest punct de vedere, am putea  spune că Ieroboam al doilea şi ceilalţi împăraţi de după el, au cules doar ceea ce  semănase la începutul istoriei lui Israel, primul Ieroboam, făuritorul celor doi viţei de  aur. Am putea reformula avertismentul lui Osea în cuvintele apostolului Ioan:  „Copilaşilor, feriţi-vă de idoli” (1 Ioan 5:21).

SCHIŢA CĂRŢII  Introducere – O păţanie cu tîlc, 1 – 3  I. Dumnezeu este sfînt 4-7  Cele cinci învinuiri, 4-5  Falsa „întoarcere”, 6  O vindecare imposibilă, 7  II. Dumnezeu este drept, 8-10  Trîmbiţa anunţă pedeapsa, 8:1-etc.  Textul este o vestire a pedepsei care va veni.  III. Dumnezeu este dragoste 9-14  Un Dumnezeu care tînjeste (11:1, 4, 8, etc.)  Un Israel care nu poate scăpa nepedepsit (12)  Triumful final al iubirii (14)

IOEL

Nenorocirea nu vine niciodată singură. Cartea lui Ioel este descrierea prăpădului pe  care l-au produs norii de lăcuste trimişi de Dumnezeu asupra Israelului.

Titlul: Cartea poartă numele profetului care a scris-o. „Ioel” se poate traduce prin:  „Iehova este Elohim” sau „Dumnezeu este Domnul”. Un nume cum nu se poate mai  potrivit pentru omul chemat să vestească suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii,  asupra popoarelor şi asupra istoriei.

Autorul: Din faptul că întîlnim dese referiri la Sion şi la Casa Domnului, putem deduce că Ioel a fost un cetăţean al Ierusalimului. Dar, în afară de faptul că mai aflăm şi că  pe tatăl său l-a chemat Penuel (Ioel 1:1), nu putem afirma că ştim alte date despre  personalitatea profetului. Ca tip de mesaj, Ioel este un propovăduitor al pocăinţei şi  un prooroc al trezirilor spirituale.

Data: Aşa cum am afirmat deja, este foarte greu de precizat data scrierii acestei  cărţi. Din lipsa menţionării numelui vreunui împărat şi din faptul că sînt pomeniţi  preoţii, se poate presupune că Ioel a activat la începutul domniei lui Ioas, cînd, după  înlăturarea Ataliei de pe tron (835 î.Cr.) copilul împărat a domnit sub protectoratul  preotului Iehoiada.

Contextul istoric: Ioel a fost omul trimis să-i înveţe pe evrei principii eterne ilustrate  de întîmplări cotidiene. El a folosit grozăvia unei invazii distrugătoare de lăcuste  pentru a anunţa pedepsele care vor continua să vie şi pentru a chema poporul la  pocăinţă. În mesajul lui Ioel, invazia de lăcuste este o pedeapsă trimisă de Domnul. El  i-a cheamat pe cei înaintaţi în vîrstă ca să adeverească faptul că o calamitate de  asemenea proporţii a fost un lucru rar în istorie (Ioel 1:2). Probabil că intensitatea  pagubelor provocate de miriadele de insecte devoratoare de vegetaţie a fost cu  adevărat ieşită din comun. Viile fuseseră nimicite (Ioel 1:5), iarba cîmpului dispăruse  după un cumplit pîrjol şi toată suflarea tînjea după hrană (1:20). Momentul a fost  cum nu se poate mai propice pentru chemarea poporului la post şi la rugăciune (Ioel  1:13-14).

Conţinutul cărţii: Ioel a profeţit în Iuda. Folosind tragedia invaziei de lăcuste, el a  stat înaintea poporului cu un discurs solemn şi răscolitor. Cartea este un manifest al  chemării la pocăinţă şi o proclamaţie a lucrărilor mari pe care le va face Dumnezeu pe  pămînt, în mijlocul tînguirii generale, Dumnezeu i-a dat profetului un mesaj, care a  explicat nenorocirea, i-a ameninţat cu pedepse viitoare mai mari, dar le-a promis şi  revărsarea binecuvântărilor cereşti peste cei care îşi vor îndrepta starea înaintea  Domnului. Citiţi cu atenţie îndemnurile la pocăinţă din Ioel 2:12-17. Binecuvântările  rostite în finalul cărţii sînt promise tuturor celor care vor urma calea umilinţei şi vor  aştepta binecuvântările cerului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Ioel ne aşează în faţă două teme  caracteristice: revărsarea Duhului Sfînt şi „ziua Domnului”. Pasajul din Ioel 2:28-29  este pomenit de apostolul Petru ca o explicaţie a ceea ce s-a întîmplat în ziua de  Rusalii şi este considerat de mulţi drept semnul care a marcat naşterea Bisericii  creştine. O analiză mai atentă a textului din Ioel va plasa însă foarte clar revărsarea  Duhului în seria de evenimente apocaliptice care vor caracteriza sfîrşitul epocii  actuale şi debutul împărăţiei lui Mesia. Versetul 28 începe cu expresia: „După aceea”,  care întotdeauna marchează vremea sfîrşitului, iar versetele 30-31 continuă  descrierea revărsării Duhului Sfînt completînd-o cu alte manifestări supranaturale:  „Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pămînt: sînge, foc, şi stîlpi de fum. Soarele  se va preface în întuneric, şi luna în sînge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua  aceea mare şi înfricoşată”. Care să fie deci adevărata semnificaţie a evenimentelor  petrecute la Rusalii? Aşa cum vom arăta atunci cînd vom prezenta cartea Faptele  Apostolilor, Rusaliile au fost încă o oferire a împărăţiei pentru poporul Ierusalimului. În  urma refuzului lor, evenimentele descrise de Ioel şi-au oprit lanţul desfăşurării, lăsînd  să se scurgă vremea Bisericii, dar ele îşi aşteaptă încă împlinirea deplina în preajma  instaurării împărăţiei.  Cît priveşte „ziua Domnului”, Ioel foloseşte această expresie în trei sensuri: (1) sensul  local şi imediat al groaznicelor pedepse care au venit asupra evreilor, (2) sensul  anticipării unor evenimente care vor marca viitorul lui Israel, şi (3) sensul profetic  apocaliptic. Aluzia la valea lui Iosafat (Ioel 3:2, 12, 14), ne trimite imediat la  conflictul final dintre popoarele lumii din perioada Armaghedonului, cînd Dumnezeu va  călca neamurile în teascul mîniei Lui. Numai cea de a doua venire a Domnului va putea  să pună capăt calamităţii care altfel va ameninţa cu distrugerea tuturor oamenilor de  pe planetă (Zaharia 14:2-4; Isaia 2:12; 13:6, 9; 14:3; Ieremia 30:7, 8; 46:10;  Plîngerile 2:16; Ezec. 7:19; 13:5; 30:3, 9; 38:20-23).

SCHIŢA CĂRŢII  I. O avertizare – Invazia de lăcuste  Prezentul dezastru, 1:1-20  Şi mai grozava ameninţare din viitor, 2:1-11  II. Un apel – O ultimă nădejde  Chemarea: „Întoarceţi-vă la Mine!” 2:12-17  Promisiunea: „Mă voi îndura de voi”, 2:18-27  III. O completare – Zilele de pe urmă  Evenimentele zilelor din urmă, 2:28-3:16  Slava finală a Sionului, 3:17-21

AMOS

Iată o carte scrisă de un profet laic. Dumnezeu şi-a păstrat întotdeauna dreptul să  se folosească de orice oameni pe care El îi alege pentru vestirea mesajelor Sale. Cînd  preoţii şi împăraţii îşi pierd vrednicia, ciobanii şi culegătorii de smochine sînt înrolaţi în  vestirea Cuvântului Domnului (Amos 7:14).

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Amos, care se poate traduce prin  „purtătorul de poveri”. Încă o dată, numele este o anunţare a specificului misiunii pe  care o va avea acest om chemat de Dumnezeu la o activitate grea şi importantă.

Autorul: Numele lui Amos nu apare în nici o altă carte a Bibliei. El nu a fost un preot  sau un profet educat în mînuirea şi transmiterea Cuvîntului lui Dumnezeu. Ca şi în  cazul celorlalţi profeţi însă, autoritatea lui a venit de la Domnul şi asta i-a fost de  ajuns ca să stea plin de îndrăzneală în faţa oamenilor:  „Amos a răspuns lui Amaţia: „Eu nu sînt nici prooroc, nici fiu de prooroc; ci sînt  păstor, şi strîngător de smochine de Egipt. Dar Domnul m-a luat de la oi, şi Domnul  mi-a zis: „Du-te şi prooroceşte poporului Meu Israel!” (Amos 7:14-15).  Locul din care s-a ridicat Amos a fost Tecoa, o aşezare situată cam la 6 km sud de  Betleem, în pustia iudeii. Acolo îşi păstorise altădată şi David oile şi tot acolo se  ascunsese pe cînd fugea de împăratul Saul. Limbajul folosit de Amos este  nesofisticat. Profetul are vorbirea unui om de la ţară, plină de comparaţii din natura în  care-şi duce viaţa (Amos 3:4, 5, 12; 5:8, 19; 9:9). Tonul lui este răspicat, iar  mesajul lui merge direct la ţintă fără prea multă pregătire: „El a zis: „Domnul răcneşte  din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim. Păşunele păstorilor jălesc, şi vîrful Carmelului  este uscat” (Amos 1:2).

Data: Autorul fixează singur data activităţii sale: „pe vremea lui Ozia, împăratul lui  Iuda şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea  cutremurului de pămînt”. Ţinînd seama de ameninţările care ne apropie de sfîrşitul  domniei lui Ieroboam, putem spune că Amos a activat în preajma anului 755 î.Cr.  Amos este un profet ridicat de Dumnezeu din împărăţia lui Iuda şi trimis să  proorocească la Betel şi Samaria, în inima religioasă a împărăţiei lui Israel. Activitatea  profetică a lui Amos nu a fost solitară. Probabil că în tinereţea lui a mai apucat să-l  vadă pe Elisei şi să-l audă pe Iona vorbind despre succesele militare ale Israelului (2  Împăraţi 14:25) ). Amos a fost premergătorul altor profeţi. În timpul lucrării lui,  Dumnezeu l-a ridicat pe Osea să vorbească în Israel şi pe Isaia şi Mica să activeze în  Iuda.

Contextul scrierii: Amos a profeţit într-o vreme de optimism şi abundenţă. Vremea  lui Ozia şi Ieroboam readusese ceva din fala Israelului de altădată. La curţile  împărăteşti se instalase iarăşi luxul, ritualurile religioase erau pline de pompă şi fast,  poporul trăia iarăşi în abundenţă şi în bucurie. Israelul arăta însă ca un măr frumos pe  dinafară şi găunos pe dinăuntru. Păcatul se furişase în viaţa intimă a poporului şi  dincolo de aparenţele de religiozitate, Legea Domnului fusese abandonată. Simplitatea  şi neprihănirea fuseseră înlocuite cu abundenţa materială, luxul, necinstea şi  imoralitatea (Amos 2:6-8; 3:10; 4:1; 5:10-12; 8:4-6). În plan internaţional, Asiria,  Mesopotamia şi Egiptul erau în eclipsă, aşa că aparent, Israelul nu avea de ce să se  teamă. În acest context Amos a fost trimis de Domnul să predice un mesaj de  mustrare şi ameninţare. Pedeapsa vestită de Amos nu se vedea atunci nici măcar la  orizontul istoriei, aşa că nu este de mirare că acest „ţăran” venit de la oi a fost privit  cu curiozitate şi cu aversiune în centrele civice şi religioase ale Israelului.  Imaginaţi-vă cam cum au reacţionat doamnele din „înalta societate” a Samariei cînd  l-au auzit spunîndu-le: „Ascultaţi acum, juncane din Basan, de pe muntele Samariei,  voi care asupriţi pe cei sărmani, zdrobiţi pe cei lipsiţi, şi ziceţi bărbaţilor voştri:  „Daţi-ne să bem!” (Amos 4:1). Nu este de mirare că împotriva profetului s-a pornit  repede o conspiraţie care a făcut totul ca să-l reducă la tăcere. Amaţia, preotul  idolatru din Betel, l-a părît împăratului, declarîndu-l trădător (Amos 7:10-11), iar apoi  l-a interpelat public, gonindu-l din Israel:  „Pleacă, văzătorule şi fugi în ţara lui Iuda! Mănîncă-ţi pîinea acolo, şi acolo  prooroceşte. Dar nu mai prooroci la Betel, căci este un locaş sfînt al împăratului, şi  este un templu al împărăţiei” (Amos 7:12-13).  Această interpelare a cauzat, declaraţia autobiografică a profetului şi groaznica  sentinţă dumnezeiască rostită împotriva preotului Amaţia (Amos 7:17). Alungat din  Israel, Amos s-a întors în Iuda şi a aşternut conţinutul profeţiilor sale în scris ca să  poată fi răspîndite în continuare în Israel şi ca să servească drept avertisment  împărăţiei lui Iuda.

Conţinutul: Deşi de la tară, Amos este un vorbitor elocvent şi ordonat. Capitolele 1  şi 2 sînt o expunere despre „opt greutăţi” care stau pe inima profetului. În revărsări  profetice, Amos vorbeşte împotriva tuturor celor opt naţiuni din teritoriile Palestinei:  Siria (1:3-5), Filistenii (1:6-8), Fenicia (1:9, 10), Edom (1:11-12), Amon (1:13-15).  Moab (2:1-3), Iuda (2:4-5) şi Israel (2:6-16). Urmează apoi capitolele 4, 5 şi 6 care  conţin rezumatele a trei predici rostite de Amos. Începutul acestor trei mesaje este  uşor de găsit. Fiecare dintre ele încep cu: „Ascultaţi cuvîntul acesta…” (3:1; 4:1;  5:1). Ultimele capitole ale cărţii cuprind o serie de 5 viziuni prin care, într-o succesivă  accelerare a mîniei este vestită pedeapsa care va veni asupra celor ce s-au  îndepărtat de Domaul (Amos 7-9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Două expresii au păşit afară din cadrul cărţii lui  Amos înspre frazeologia tipologică creştină:  „Pregăteşte-te să te întîlneşti cu Dumnezeu tău” (Amos 4:12) a devenit semnal de  atenţionare valabil oriunde şi oricînd.  „Vai de cei ce trăiesc fără grijă în Sion” (Amos 6:1) a devenit sinonim cu avertizarea  celor care se află în pericolul formalismului religios.

Mesajul: Cartea lui Amos este bogată în mesaje spirituale. Ea răspunde întrebării:  „Cine poate să slujească Domnului?” cu un răspuns care trece dincolo de preoţia  tradiţională, la masa mare a poporului, stabilind drept unic criteriu de calificare  „chemarea Domnului pentru slujbă”. Amos denunţă ipocrizia şi falsul ritualului religios  lipsit de substanţa reală a unei vieţi trăite în ascultare de Cuvîntul Domnului:  „Duceţi-vă numai la Betel, şi păcătuiţi!… Aduceţi-vă jertfele în fiecare dimineaţă, şi  zeciuielile la fiecare trei zile! Faceţi să fumege jertfe de mulţumire făcute cu aluat!  Trimbiţaţi-vă, vestiţi-vă darurile de mîncare de bună voie! Căci aşa vă place, copii ai  lui Israel, zice Domnul Dumnezeu” (Amos 4:4-5).  Cartea lui Amos ne vorbeşte despre iluzoria siguranţă a belşugului şi confortului zilei  de astăzi. Dumnezeu este acela care ridică sau coboară împăraţii şi împărăţiile. Toate  marile imperii ale lumii au căzut din cauza aceluiaşi motiv groaznic: păcatul. El atrage  ruina popoarelor. Peste Israelul prosper răsună glasul de tunet al lui Amos: „Aşa  vorbeşte Domnul: După cum păstorul scapă din gura leului numai două bucăţi de  picioare sau un vîrf de ureche, aşa vor scăpa copiii lui Israel care stau în Samaria în  colţul unui pat şi pe covoare de Damasc!” (Amos 3:12).  Profeţia lui Amos nu este numai ameninţare şi pedeapsă. Dincolo de disciplinarea  necesară, Amos vesteşte recuperarea şi restaurarea poporului. În numai cinci versete  (Amos 9:10-15), viitorul Isarelului este descris în toată frumuseţea împlinii  legămintelor Avramic, Davidic şi Palestinian în ceasul apoteotic al încununării lui  Mesia. În cartea lui Amos se găseşte textul profetic care, în vremea Bisericii primare,  a pus capăt dezbaterilor din consiliul din Ierusalim. Iacov este cel care-l ţine minte şi  îl proclamă tuturora: „Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele proorocilor, după  cum este scris: „După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din  prăbuşirea lui, îi voi zidi dărîmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de  oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele  Meu, zice Domnul, care face toate aceste lucruri, şi căruia Îi sînt cunoscute din  veşnicie” (Fapte 15:15-17 citat din Amos 9:11-12).  Biblia ne îndeamnă, iarăşi şi iarăşi, să nu uităm de Israel. Dumnezeu, chiar dacă i-a  pedepsit acum, nu i-a lepădat din planurile Sale. Evreii vor fi readuşi în patria lor  milenară. Ţara va înflori din nou. Naţiunea va cunoaşte iarăşi prosperitatea şi evreii  pocăiţi şi reintraţi în prerogativele Legămîntului vor redeveni martorii lui Dumnezeu în  lume (Amos 9:13-15).

SCHIŢA CĂRŢII  I. OPT „GREUTĂŢI” 1 – 2  a. Damascul a invadat Israelul – 2 Împ. 10:32-33, (Amos 1:3)  b. Gaza s-a aliat cu Tirul ca să invadeze Iuda – 2 Cronici 21:16, 17;28:18, (Amos  1:6)  c. Tirul s-a aliat cu Gaza ca să invadeze Iuda, (Amos 1:9)  d. Edom este duşmănos faţă de Israel – Obadia 10-12, (Amos 1:11)  e. Amon a atacat Galaadul, (Amos 1:13)  f. Moab practică religii ucigătoare de oameni, (Amos 2:1)  g. Iuda neglijează Legea Domnului – 2 Împ. 25:9, (Amos 2:4)  h. Israel trăieşte În nelegiuire – 2 Împ. 17:17-23, (Amos 2:6)  II. TREI PREDICI ÎMPOTRIVA ISRAELULUI 3 – 6  1. Pedeapsa: justificată (Amos 3:1-10), pronunţată (Amos 3:11-15)  2. Pedeapsa: justificată (Amos 4:1-11), pronunţată (Amos 4:12-13)  3. Pedeapsa: justificată (Amos 5:1-15), pronunţată (Amos 5:16-6:14) III. CINCI VEDENII 7 – 9  Lăcustele, 7:1-3  Focul, 7:4-6  Cumpăna, 7:7-17  Coşul cu poame coapte, 8:1-14  Dumnezeu stînd pe altar, 9:1-10  Promisiuni pentru viitorul lui Israel, 9:11-15

OBADIA

Cartea lui Obadia este stenograma unui proces în care este publicată rezolvarea unui  conflict care a început între doi fraţi mai înainte ca ei să se nască.  

Titlul: Cartea poartă un nume foarte comun în Israel: „Obadia”, care înseamnă în  traducere: „Slujitorul” său „Închinătorul lui Iehova”. Deşi întîlnim în textul Bibliei cîţiva  oameni care au purtat acest nume, este foarte improbabil ca vreunul dintre ei să fie  autorul acestei cărţi profetice.  

Autorul: Identitatea lui Obadia rămîne un mister. Textul nu ne dă nici măcar numele  tatălui său, ceea ce presupune că autorul nu face parte în nici un fel din familiile  preoţeşti sau regale din Israel. Unele date furnizate de textul cărţii ne îndeamnă să  credem că Obadia a trăit în împărăţia lui Iuda.  

Data: Singurul indiciu al vremii este una din invaziile împotriva evreilor. Acestea au  fost multe şi este dificil să precizăm la care dintre ele face aluzie textul. Această  precizare nici nu este importantă de fapt. Data scrierii nu este în nici un fel vitală  pentru înţelegerea şi interpretarea cărţii. Se prea poate ca această carte să fie cea  mai veche dintre toate cărţile profetice, iar Obadia să fie unul dintre precursorii  activităţii profetice din Israel.  

Contextul istoric: Cartea lui Obadia este un rechizitoriu împotriva Edemului. Istoria  acestui popor a început cu Esau, căruia i s-a mai spus şi „Edom” („Cel roşu”) din  pricina „ciorbei roşiatice” pentru care şi-a vîndul lui Iacov dreptul de întîi născut (Gen.  25:29-33). Edomiţii erau urmaşii acestui Esau care se stabiliseră în muntele Sein  „Esau s-a aşezat în muntele Seir… Esau, tatăl Edomiţilor, în muntele Seir” (Gen. 36:8,  9). Acest munte Seir nu era un pisc izolat, ci un întreg platou montan care se  întindea de la sudul mării Moarte pînă la Golful Akaba. Numele regiunii venea de la  conducătorul unui popor străvechi care populase acele locuri: „…şi pe horiţi în  muntele lor, Seir..”, „Iată fii lui Seir, Horitul, vechi locuitori ai ţării…” (Gen. 14:6;  36:20). Numele capitalei ţinutului s-a chemat Sela sau Petra („stîncă”). Oraşul era  situat la extremitatea unui defileu foarte îngust, dar lung de aproape 2 kilometri şi  înalt de peste 200 de metri. Această aşezare geografică îi dădea un avantaj strategic  extraordinar. O mînă de oameni putea apăra intrarea în oraş pe un termen foarte  îndelungat. În depresiunea de la capătul defileului, locuitorii oraşului Petra  construiseră peste l.000 de temple săpate în roca roşiatică. Locuinţele oamenilor erau  şi ele săpate în stîncă, părînd agăţate în stîncă precum cuiburile vulturilor (Obadia 4).  În cartea Deuteronomul 2:12 găsim scris cum au devenit Edomiţii locuitori ai muntelui  Seir: „Seir era locuit altădată de Horiţi; copiii lui Esau i-au izgonit, i-au nimicit  dinaintea lor, şi s-au aşezat în locul lor”.  Între Esau şi Iacov, lupta a început încă din pîntecul mamei lor: „Copiii se băteau în  pîntecele ei;… şi Domnul i-a zis: „Două neamuri sînt în pîntecele tău. Şi două noroade  se vor despărţi la ieşirea din pîntecele tău. Unul dintre noroadele acestea va fi mai  tare decît celălalt. Şi cel mai mare, va sluji celui mai mic” (Gen. 25:22-23). Înşelat de  Iacov, Esau, fratele mai mare, a plecat şi s-a aşezat în muntele Seir, dar duşmănia  dintre cei doi fraţi nu a încetat niciodată. Cînd urmaşii lui Iacov au fost scoşi de  Dumnezeu din Egipt, ei au cerut voie urmaşilor lui Esau să-i lase să treacă prin ţinutul  lor. Refuzul lor a fost însă categoric (Num. 20:14-21). Mai tîrziu, Edomiţii i s-au  împotrivit lui Saul. David şi Solomon i-au subjugat pentru un timp. S-au răsculat iarăşi  împotriva evreilor în timpul lui Iosafat şi Ioram (2 Cron. 21:8), au fost cuceriţi iarăşi  de Amaţia (2 Împ. 14:7) şi s-au eliberat iarăşi în timpul lui Ahab (2 Cron. 28:17).  După aceea, Edomiţii au fost cuceriţi de Nebucadneţar, împăratul Babilonului; în  secolul cinci înainte de Cristos, ţinutul lor a fost invadat de Nabateeni, şi Edomiţii au  trebuit să se refugieze în sudul Palestinei unde au fost cunoscuţi ca „idumeni”. Ironic,  la naşterea Domnului Isus, un idumean, Irod, era pe tronul Israelului. Pentru a cîştiga  încrederea şi simpatia evreilor, el rezidise o parte a Templului. Încercarea lui de a-L  ucide pe Cristos prin masacrarea pruncilor, este încă o dovadă a acestui conflict  dintre fraţi, întins peste veacuri. Idumenii au participat la răscoala Ierusalimului  împotriva Romei imperiale (70 d.Cr.) şi au fost nimiciţi ca neam, limbă şi civilizaţie  imediat după aceea. Astfel s-a împlinit profeţia rostită de Obadia: „Din pricina silniciei  făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu  desăvîrşire pentru totdeauna” (Obadia 10).

 Conţinutul: Cartea lui Obadia este cea mai mică din întregul Vechi Testament. Textul  ei este solemn şi dur asemenea rostirii unei sentinţe judecătoreşti. La tribunalul  cerului, Edom fusese găsit vinovat de împotrivire faţă de planurile lui Dumnezeu şi  condamnat la distrugere veşnică. Vina lui Edom a fost că n-a scăpat nici un prilej de  a face rău evreilor. Deşi rude de sînge, duşmănia dintre ei a determinat Edomul să ia  partea truturor celor care s-au repezit asupra lui Israel. Cartea este un verdict aspru  împotriva unui popor care n-a ştiut să-şi valorifice privilegiul de a fi ieşit din aceiaşi  rădăcină cu Israelul. Condamnarea Edemului este contrastată în text cu viitorul  luminos pe care-l promite Dumnezeu poporului Său, pe care l-a ales ca să  moştenească „împărăţia Domnului” (Obadia 21).

SCHIŢA CĂRŢII  I. PEDEPSIREA EDOMULUI  a. Certitudinea ei, 1-9  b. Motivele ei:  Lipsa iubirii de frate, 10  Indiferenţa, 11-12 A  agresivitatea, 13-14  c. Justificarea ei, 15-16  II. PROMISIUNI PENTRU ISRAEL  a. Ascendent asupra Edomului, 17-19  b. participare la împărăţia Domnului, 18-21

IONA

Cartea profetului Iona a fost cea mai batjocorită carte a Bibliei. Elementele de  intervenţie supranaturală din conţinutul ei au fost ţinta ironiilor şi discreditărilor din  partea oamenilor de pseudo-ştiinţă. Cei care au cercetat însă cu atenţie şi cu  credinţă această carte o aşează printre cele mai frumoase cărţi care s-au scris  cîndva.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Iona” se traduce prin „porumbel”, un nume  potrivit pentru un crainic divin destinat să fie purtător de veşti către oameni.

Autorul: Iona, fiul lui Amitai, s-a născut în Gat-Hefer, o cetate aflată la 5 kilometri  nord de Nazaretul Galileii. Singura referinţă despre el pe care o mai găsim în Vechiul  Testament este un text din 2 Împăraţi 14:25.

Data: Textul din 2 Împăraţi fixează activitatea proorocului Iona în timpul domniei lui  Ieroboam al doilea (782-735 î.Cr.). Iona a fost un urmaş al profetului Elisei şi un  precursor al profeţilor Amos şi Osea.

Contextul istoric: Timpul în care a trăit Iona a fost un timp de relativă prosperitate  în Israel. Imperiul Asirian intrase pentru o vreme în declin, astfel că Ieroboam al doilea  a recucerit unele teritorii şi a reîntors bunăstarea în ţară. Teama de cruzimea şi  puterea asiriană persista totuşi în întreaga lume civilizată de atunci.

Conţinutul: Cine citeşte pentru prima dată cartea lui Iona îşi pune foarte repede  întrebarea: „Este această carte înregistrarea unei întîmplări reale sau este o alegorie  poetică?” Pentru noi, autoritatea comentariului pe care-l face Domnul Isus despre  cartea lui Iona este de ajuns să ne convingă că Iona a existat în realitate şi că  păţania lui a fost reală: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va  da alt semn, decît semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei  nopţi în pîntecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima  pămîntului” (Matei 12: 29-40). Cineva va putea spune că Domnul a citat această  întîmplare tot aşa cum citează cineva o ilustraţie dintr-o carte de ficţiune ca să  exemplifice un lucru real, dar această neîncredere în realitatea istorică a întîmplării  este spulberată de un alt comentariu al Domnului: „Bărbaţii din Ninive se vor sculă, în  ziua judecăţii, alături de neamul acesta, şi-l vor osîndi, pentru că ei s-au pocăit la  propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decît Iona” (Luca 11:32; Matei 12:41).  Mulţi s-au poticnit pentru că în cartea lui Iona scrie că profetul a fost înghiţit de un  peşte mare şi că a ieşit de acolo după trei zile viu. Arhivele navale dau însă dovezi  clare că astfel de întîmplări sînt posibile şi că s-au repetat chiar de mai multe ori în  decursul vremii. Ziarul „Daily Mail”, apărut la Londra în 14 Decembrie 1928, descrie  dimensiunile unui soi de peşte marin adus împăiat la o expoziţie. Oamenii erau  îndemnaţi să urce o scară şi să se caţere prin gura peştelui în stomacul lui spaţios.  Sir Francisc Fox scrie în cartea sa: „63 de ani de inginerie” despre cazul unui caşalot în stomacul căruia s-a găsit scheletul unui rechin lung de nu mai puţin de 5 metri.  Domnul M. de Parville, editorul ştiinţific al ziarului francez „Journal de debats”,  povesteşte cum, în timpul vînării unui caşalot, doi marinari au căzut în apa oceanului.  Unul a fost salvat, în timp ce celălalt dispăruse fără urmă. Cînd au reuşit să tragă în  sfîrşit uriaşul caşalot pe punte şi i-au despicat stomacul, spintecătorii l-au găsit  înăuntru pe Bartley, marinarul dispărut. Pielea lui fusese arsă de acidul sucului gastric,  dar el şi-a revenit repede la viaţă. Medicul a constatat că Bartley leşinase de frică,  nu din pricina lipsei de aer.  În luna Noiembrie, ziarul „Mail” din Madras, India, relata despre prinderea unui rechin  de dimensiuni uriaşe în pîntecele căruia a fost descoperit scheletul unui om şi hainele  care-i atîrnau încă pe oase. S- a făcut precizarea că rechinul fusese prins la 50 de  kilometri de Bombei, iar victima fusese probabil unul dintre cei dispăruţi recent într-un taifun.  Exemplele ar putea continua, dar ce rost au ele în contextul unor afirmaţii  atotsuficiente ale Domnului Isus Cristos, stîlpul şi temelia adevărului?  Revenind la cartea lui Iona, este bine să spunem că ea ne vorbeşte despre două  teme paralele: (1) un profet aflat în şcoala lui Dumnezeu şi (2) un Dumnezeu căruia îi  place să se îndure de oameni.  Întîmplarea este simplă, dar grăitoare: Iona este trimis cu un mesaj de pocăinţă la  cetatea păgînă Ninive. Profetul cunoştea însă răutatea asirienilor şi pericolul potenţial  pe care-l constituiau ei pentru evrei (Isaia profeţise cu aproximativ 30 de ani mai  înainte despre nenorocirile pe care asirienii le vor aduce asupra celor din Israel – Isaia  7:17-25) şi din această cauză el refuză să plece la Ninive şi fuge „departe de faţa  Domnului” cu o corabie care se îndrepta spre Tars. Dumnezeu îl opreşte din fuga lui  răzvrătită prin intermediul unei furtuni stîrnită pe mare, trimite un peste să-l scape pe  Iona de la înec şi să-l întoarcă pe ţărmul mării şi-l trimite pe profet a doua oară la  Ninive. Rezultatul propovăduirii lui Iona este pocăinţa ninivenilor, dar şi mînia  profetului, care-i vede pe duşmanii poporului său scăpaţi de pedeapsa divină.  Urmează o lecţie plină de tact pe care Dumnezeu i-o dă lui Iona, ca să-l facă să  cunoască ceva din dragostea pe care Creatorul o simte pentru toate creaturile Sale. Naţionalismul profetului este înnecat în imensitatea iubirii divine. Iona acceptă noua  revelaţie a lui Dumnezeu şi se aşterne la scris pentru a ne lăsa nouă această  extraordinară lecţie de disciplinare a unui profet, care şi-a iubit prea mult neamul şi  prea puţin pe Dumnezeul său şi pe oamenii din popoarele înconjurătoare.  Cele 4 capitole ale cărţii sînt tot atîtea scene care ar putea purta nişte titluri de sine  stătătoare: (1) Iona şi furtuna, (2) Iona şi peştele, (3) Iona şi oraşul Ninive şi (4)  Iona şi Domnul. Rînd pe rînd îl vedem pe Iona fugind departe de faţa Domnului,  rugîndu-se Domnului, predicînd în numele Domnului şi învăţînd de la Domnul. Cele 4  capitole ne arată succesiv: neascultarea, recuperarea, folosirea şi educarea lui Iona.

Cuvinte cheie şl teme caracteristice: Există 5 lucruri pe care le foloseşte  Dumnezeu pentru educarea spirituală a profetului:  (1). furtuna stîrnită pe mare, (Iona l:4)  (2). un peşte mare, (Iona 1:17)  (3). umbrarul de curcubete, (Iona 4:6)  (4). un vierme mic, (Iona 4:7)  (5). un vînt uscat şi firbinte din răsărit, (Iona 4:8)  Păţania lui Iona intră în categoria „tipurilor” profetice. Iona simbolizează trei lucruri:  a. Destinul şi atitudinea Israelului în planul lui Dumnezeu de mîntuire a întregii lumi. În  peripeţiile lui Iona vedem simbolic peregrinările evreilor. Şi ei au fost neascultători de  Dumnezeu în împlinirea chemării lor de a fi lumina neamurilor. Şi ei au cautat scăpare  printre neamuri. Şi ei au adus nenorocirea asupra neamurilor, aşa cum Iona a atras  furtuna asupra marinarilor. Şi ei L-au vestit pe Dumnezeul lor în mijlocul crizelor  produse între neamuri, tot aşa cum Iona L-a vestit pe Dumnezeu marinarilor. Şi ei au  fost pedepsiţi de neamuri fiind consideraţi mereu un fel de pricină a tuturor răutăţilor  şi calamităţilor. Şi ei au fost păstraţi în mod miraculos de Dumnezeu. Şi ei îşi vor relua  curînd misiunea lor, care va produce pocăinţa şi mîntuirea neamurilor (Zaharia 8:13,  20 şi mai ales 23: „În zilele acelea, zece oameni din toate neamurile vor apuca pe un  iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că  Dumnezeu este cu voi.”)  b. Înmormîntarea şi învierea Domnului Isus. Lucrul acesta s-a văzut clar în declaraţiile  Domnului Isus înregistrate de Evanghelii. De ce a trebuit ca Iona să stea neapărat  trei zile şi trei nopţi în pîntecele peştelui? Pentru că atît era plănuit să stea Domnul  Isus în mormînt înainte de înviere.  c. Viaţa şi propovăduirea Domnului Isus însuşi. Textul din Evanghelia lui Matei ne  spune că Iona a fost un semn pentru Niniveni. Fără îndoială că el le-a spus ceva  despre fuga lui de Domnul şi de întîmplarea cu peştele. Se prea poate că pielea de pe  trupul lui să fi vorbit de la sine dovedind veridicitatea spuselor profetului. Impresia pe  care a produs-o Iona asupra poporului din Ninive a fost copleşitoare. Tot aşa şi  Domnul Isus este astăzi un semn pentru mîntuirea neamurilor.

Mesajul peste veacuri: Capitolul 4 al cărţii este şi momentul ei culminant. Pentru  cititorul neavizat, cartea lui Iona se întrerupe abrupt şi nenatural. Pentru cel  familiarizat cu tehnica literaturii ebraice însă ştie că versetele din final sînt de fapt  tema întregii cărţi şi că de fapt pentru enunţarea lor a fost clădit întregul eşafodaj al  cărţii:  „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care  nu tu l-ai făcut să crească, ci într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi  Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută  douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară  de o mulţime de vite!” (Iona 4:10-11).  Această descoperire a lăuntrului inimii lui Dumnezeu se ridică mai sus decît  majoritatea documentelor sfinte din arhivele evreilor, atingînd culmea Nou  Testamentală a afirmaţiei din Ioan 3:16:  „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca  oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.  În misiunea lui Iona recunoaştem prefaţarea misiunii pe care o vor avea peste veacuri  ucenicii Domnului Isus:  „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi  se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit” (Marcu 16:15-16).

SCHIŢA CĂRŢII  I. FUGA LUI IONA  a. Motivele fugii lui, 1:1-2  b. Itinerarul fugii lui, 1:3  c. Rezultatul fugii lui, 1:4-17  II. RUGĂCIUNEA LUI IONA  a. Conţinutul rugăciunii lui, 2:1-9  b. Consecinţa rugăciunii lui, 2:10  III. PREDICA LUI IONA a. Trimiterea divină, 3:1-3  b. Mesajul predicat de Iona, 3:4  c. Efectul predicării lui Iona, 3:5-10  IV. LECŢIA PRIMITĂ DE IONA  a. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-3  b. Explicaţia pe care i-o dă Domnul, 4:4-11

MICA

„Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine, decît să faci  dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8)

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Mica. Numele acesta este o formă  prescurtată a lui „Mkaiahu” care înseamnă în traducere: „Cine este ca Iehova?”.  Profetul face un joc de cuvinte, ca o veritabilă semnătură în finalul profeţiei: „Cine  este ca Tine…” (Mica 7:18).

Autorul: Mica a trăit în Moreşet, la aproximativ 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim  (Mica 1:4). El şi-a început activitatea profetică la puţină vreme după ce Isaia şi-o  începuse pe a sa. Cei doi profeţi din împărăţia lui Iuda au fost fără îndoială prieteni şi  şi-au împărtăşit unul altuia multe din frămîntările şi preocupările lor. Isaia, fiind de  neam ales, a profeţit la curtea împărătească. Mica a fost un om din popor şi şi-a  desfăşurat activitatea printre oamenii simpli. Dumnezeu a vorbit însă la fel şi prin unul  şi prin celălalt. Există o izbitoare asemănare între anumite pasaje din cărţile celor doi.  (Mica 4: l -5 şi Isaia 2:2-4).

Data: Primul verset al cărţii ne informează că Mica a profeţit pe vremea lui Iotam  (739-731 î.Cr.), Ahaz (731-715 î.Cr.) şi Ezechia (715-686 î.Cr.). Activitatea profetică  a lui Mica trebuie deci să se fi desfăşurat între anii 735 şi 710 î.Cr. În afară de Isaia,  el a mai fost contemporan şi cu Osea, care profeţea în împărăţia lui Israel.

Contextul istoric: Cu toate că, în general, nu a fost un împărat rău, Iotam nu a  îndepărtat înălţimile idolatre din împărăţia lui Iuda. Ahaz, care i-a urmat a fost un  împărat rău (vezi 2 Împ. 16:2-4). El a trădat încrederea în Dumnezeu şi a adoptat o  politică pro-asiriană, în timp ce el domnea în Iuda, cele 10 seminţii din împărăţia de  nord au fost duse în robie. După Ahaz, a urmat Ezechia, care a fost un împărat  surprinzător de bun. El i-a înfruntat pe asirieni şi a rezistat în mod miraculos unui  puternic asediu (2 Împăraţi 18:13-19:36).  Pentru oamenii de la ţară, timpurile acelea au fost timpuri grele. Năvălitorii ameninţau  mereu cu invadarea pămînturilor, bogaţii ţării exploatau fără milă poporul (Mica 2:1-l  3), iar conducătorii lui Iuda depăşiseră orice limită şi „îi mîncau şi-i jupuiau pe săracii  ţării” (Mica 3: 1-4). Ca şi Amos, Mica s-a ridicat plin de curaj şi a strigat împotriva  nedreptăţii.

Conţinutul: O treime din cartea lui Mica denunţă păcatele concetăţenilor lui; o altă  treime descrie pedeapsa pe care o va trimite Dumnezeu asupra lor; iar ultima parte  dezvăluie nădejdea profetului în restaurarea pe care o va lucra Dumnezeu în ţară şi  slava de care va fi urmată. Deşi este din Iuda, Mica profeţeşte şi despre pedepsirea  Samariei (Mica l:6).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Capitolele 6 şi 7 descriu judecata lui Dumnezeu  cu poporul evreu. Curtea de judecată este formată din munţii şi dealurile pămîntului.  Teatralitatea pasajului reuşeşte să scoată şi mai bine în evidenţă vinovăţia poporului  înaintea dreptăţii divine.  Deşi anunţă inevitabilitatea pedepsei, cartea scoate în evidenţă clemenţa pe care o  manifestă Dumnezeu, ca Judecător suprem, faţă de Israel: „Care Dumnezeu este ca  Tine, care ierţi nelegiuirea, şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El  nu ţine mînia pe veci, ci îi place îndurarea!”(Mica 7:18). Dumnezeu a ştiut  întotdeauna să cruţe o rămăşiţă a lui Israel pentru a-Şi putea continua împlinirea  planurilor Sale mesianice.  Asemenea tuturor celorlalţi profeţi, Mica subliniază harul de care se bucură evreii în  virtutea legămintelor încheiate de Dumnezeu cu ei: „El va avea iarăşi milă de noi, va  călca în picioare nelegiuirile noastre, şi vei arunca în fundul mării toate păcatele lor.  Vei da cu credincioşia lui Iacov, şi vei ţinea cu îndurare faţă de Avraam, ce ai jurat  părinţilor noştri în zilele de odinioară” (Mica 8:19-20).

Mesajul peste veacuri: Mica priveşte peste orizontul timpului, anunţă întruparea  Fiului lui Dumnezeu în mica cetate a Betleemului şi proclamă domnia pe care El o va  exercita asupra pămîntului: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între  cetăţile de căpetenie a lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ceva stăpîni peste  Israel, şi a cărui obîrşie se suie pînă în vremuri străvechi, pînă în zilele veşniciei. De  aceea îi va lăsa pînă va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor Săi se va  întoarce la copiii lui Israel. El se va înfăţişa şi va cîrmui cu puterea Domnului,  Dumnezeului Său: vor locui liniştiţi, căci El va fi proslăvit pînă la marginile pămîntului.  El va fi pacea noastră!” (Mica 5:2-5).

SCHIŢA CĂRŢII  I. ANUNŢAREA PEDEPSEI 1 – 3  a. Descrierea pedepsei, 1:2-16  b. Motivarea pedepsei, 2:1-13  c. Destinatarii pedepsei:  Căpeteniile lui Iacov, 3:1-4  Profeţii mincinoşi, 3:5-8  Cetatea Ierusalim, 3:9-12  II. ANUNŢAREA SLAVEI VIITOARE 4 – 5  a. Slava împărăţiei, 4:1-8  b. Suferinţele curăţitoare, 4:9-5:1  c. Arătarea lui Mesia  La prima lui venire, 5:2-3  La cea de a doua venire a Lui, 5:4-15  III. ÎNDEMN LA POCĂINŢĂ 6 – 7  a. Primul cap de acuzare, 6:7-5  b. Primul răspuns de apărare, 6:6-7  c. Al doilea cap de acuzare, 6:8-16  d. Al doilea răspuns de apărare, 7:1-10  EPILOG: SLAVA VIITOARE 7:11-20

NAUM

Profeţia lui Naum este asemănătoare unui poem cinematografic. Cartea nu transmite  idei prin discursuri, ci printr-o succesiune ameţitoare de imagini.

Titlul: Numele lui Naum înseamnă în limba ebraică: „mîngîiere”. Numele oraşului  Capernaum, în care s-a stabilit pentru o vreme Domnul Isus se traduce prin: „Cetatea  mîngîierii”. Mesajul lui Naum a adus mîngîiere tuturor celor ce trăiau sub groaznica  dominaţie asiriană. Imperiul asirian a fost unul dintre cele mai crude din istorie.  Jupuirea oamenilor de vii, smulgerea limbii său tăierea mîinilor şi picioarelor erau numai  cîteva din pedepsele celor ce îndrăzneau să nu se supună Asiriei sau care încercau să  se răscoale. În vremea lui Naum, Asiria era sinonimă cu teroarea. Vestea despre  apropiata ei pedepsire venea ca o briză răcoritoare peste inimile şi minţile arse de teamă şi suferinţă.

Autorul: Singura informaţie despre Naum ne-o pune la dispoziţie textul din prefaţa  profeţiei lui: „Naum, din Elcoş” (Naum l:1). Nu se ştie cu siguranţă unde s-a aflat  această localitate.

Data: Textul din Naum 3:8-10 vorbeşte despre căderea Tebei (No-Amon) ca despre  un eveniment petrecut recent, deci cartea trebuie să fie scrisă cu puţin timp după  anul 664 î.Cr. Cetatea Teba a fost rezidită 10 ani mai tîrziu, aşa că data scrierii nu  poate fi plasată după anul 654 î.Cr.

Contextul istoric: Pocăinţa ninivenilor sub efectul propovăduiţii profetului Iona nu a  fost de prea lungă durată. Asiria s-a întors curînd la practicile ei vinovate. În anul  722 î.Cr., teama lui Iona s-a dovedit a fi fost întemeiată, căci Sargon al doilea a venit  să cucerească şi să distrugă Samaria, ducînd în robie cele 10 seminţii ale lui Israel. Pe  vremea lui Naum (circa 660 î.Cr.), Asiria s-a aflat la apogeul puterii şi dominării ei  imperiale. Să prevezi în acel moment sfîrşitul Asiriei, era un act de curaj şi de intuiţie pe care numai un om cu acces la descoperirile dumnezeieşti asupra viitorului o putea  face. Naum a fost un astfel de om cu capacităţi supranaturale. Profeţii din vechime  mai erau numiţi şi „văzători”. Nimeni n-a purtat vreodată mai pe merit această numire  ca Naum. Vedeniile „cinematografice” primite de el de la Dumnezeu au funcţionat ca  un veritabil „tunel al timpului” prin care profetul a fost proiectat ca martor ocular al  unor evenimente istorice care urmau să se desfăşoare peste alţi mulţi ani de zile.  Sub Asurbanipal (669-633 î.Cr.) Asiria şi-a atins gloria existenţei ei. Capitala  imperiului, Ninive, devenise unul dintre cele mai fortificate şi mai măreţe oraşe ale  lumii. De jur împrejur, zidurile erau înalte de 35 de metri şi îndeajuns de late pentru ca  trei care de luptă să poată trece în paralel. Din loc în loc, zidul era prelungit în  înălţime cu turnuri de încă 30 de metri, în afara fortificaţiilor zidului, cetatea mai era  înconjurată şi de un şanţ de apă lat de 50 de metri şi adînc de 20 de metri. Ninive  părea a fi imposibil de cucerit. Între zidurile ei, populaţia acumulase provizii pentru un  asediu de 20 de ani de zile. La vremea apariţiei ei, proorocia rostită de Naum părea  un vis frumos, dar irealizabil. Totuşi, Dumnezeu a făcut întocmai aşa cum anunţase  prin vocea profetului. Naum anunţase că Ninive va pieri din cauza unor „valuri ce se  revarsă peste mal” (Naum l:8). Şi aşa a şi fost. În timpul asediului aşezat de  babilonieni, Eufratul s-a umflat din cauza ploilor şi a rupt o parte din zidul pe sub care  intra în cetate. Ostile cuceritorilor au intrat prin gaura aceea, i-au nimicit pe locuitorii  cetăţii, au jefuit tot ceea ce se putea jefui şi apoi au pus foc (Naum 3:13, 15). Naum  vestise de asemenea că Ninive va fi „ascunsă” (Naum 3:11). Ruinele ei, uitate de  timp, au fost redescoperite abia în anul 1842 d.Cr., făcîndu-i încă o dată să tacă pe  cei ce timp de secole batjocoriseră competenţa istorică a Bibliei.  ,

Conţinutul: Profeţia lui Naum este un reportaj la faţa locului despre distrugerea  cetăţii Ninive. Condamnarea şi pedepsirea ei pot fi o pildă pentru judecata pe care a  rostit-o Dumnezeu împotriva întregii lumi păcătoase şi răzvrătite. Proclamaţia lui Naum  despre soarta cetăţii Ninive, nu mai este o chemare la pocăinţă, ca pe vremea lui  Iona, ci publicarea unui verdict ireversibil.  Cartea lui Naum este un excelent studiu în caracterul lui Dumnezeu. Atributele Lui sînt  prezentate în toată splendoarea şi echilibrul lor. În textul din Naum l:2, 3, 6, 7, găsim  pe de o parte trăsăturile mîniei lui: „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător…  plin de mînie… ţine mînie pe vrăjmaşii Lui… cine poate sta împotriva urgiei Lui?” iar pe  de alta trăsăturile bunătăţii Lui veşnice: „Domnul este îndelung răbdător… Domnul  este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred  în El”.  Iona ne-a arătat un Dumnezeu al iubirii şi al harului, Naum ne arată un Dumnezeu al  sfinţeniei, „de o mare tărie, şi (care) nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum l:3).

Mesajul peste veacuri: „Ce seamănă omul, aceea va culege” spune proverbul Biblic.  Cartea lui Naum este un avertisment pentru toţi aceia care se împietresc în timpul  îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, crezînd că pedepsirea lor nu va veni niciodată:  „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinţii noştri, toate rămîn  aşa cum erau de la începutul zidirii!” (2 Petru 3:4). Ninive este un „tip” pentru toate  acele neamuri care îi întorc spatele lui Dumnezeu. Puternicii lumii şi-au închipuit mereu  că pentru o îndelungă dominaţie este nevoie de putere militară şi economică. Profeţia  lui Naum ne arată însă că Ninive s-a prăbuşit din cauza păcatului (Naum 3:1-7) şi că  în căderea ei, cetatea nu s-a putut sprijini nici pe bogăţia economică şi nici pe tăria  militară (Naum 3:8-19). Persoana sau naţiunea care în mod deliberat şi hotărît îl  refuză pe Domnul, se îndreaptă deliberat şi hotărît spre distrugere. Mesajul acesta a  fost necesar atunci şi rămîne necesar şi astăzi!

SCHIŢA CĂRŢII  I. MĂREŢIA LUI DUMNEZEU  a. Măreţia atributelor Sale, 1:2-8  b. Mărimea mîniei Sale, 1:9-14  II. JUDECATA DIVINĂ  a. Provocarea, 2:1-2  b. Pustiirea, 2:1-3:19

HABACUC

Cartea lui Habacuc este o cîntare în noapte. Inima omului este un nesfîrşit subiect de  studiu. Nu există doi oameni la fel, şi deci nici doi prooroci identici. Habacuc este unic  în felul în care reacţionează în faţa revelaţiei divine. Această carte nu este un mesaj  către oameni, ci un dialog între mintea profetului care dorea să înţeleagă şi inima lui  Dumnezeu care nu vrea întotdeauna să explice.

Titlul: Titlul cărţii este numele autorului ei: „Habacuc” şi se poate traduce prin „cel  ce ţine în braţe”.

Autorul: Habacuc a fost contemporan cu Ieremia şi a activat în perioada de dinaintea  ducerii împărăţiei lui Iuda în robia Babiloniană. Profetul a fost un om cu un caracter  sensibil şi duios care a îndeplinit slujba de „străjer” spiritual pus de Dumnezeu peste  poporului Său („M-am dus în locul meu de strajă, şi stăm în turn ca să veghez şi să  văd ce are să-mi spună Domnul” – Hab. 2:1).

Data scrierii: Habacuc a activat ca profet în secolul 7 dinaintea lui Cristos, în  perioada premergătoare robiei babiloniene.

Contextul istoric: Cu ani de zile înainte de apariţia lui Habacuc, profetul Isaia îl  anunţase pe Ezechia, împăratul lui Iuda că toată visteria împărăţiei lui va fi luată şi  dusă în Babilon (Isaia 39:6,7). Pe vremea aceea însă, toată lumea se temea de Asiria.  Babilonul a început să constituie o ameninţare numai după căderea cetăţii Ninive.  Cînd Egiptul a venit să dea o mînă de ajutor la asedierea şi cucerirea cetăţii Ninive,  Iosia, care era un supus al Asiriei, i-a ieşit în cale să-l oprească din drum şi a fost  ucis în lupta de la Meghido (2 Împăraţi 23:28-30). Fiul lui Iosia, Ioahaz, a apucat să  domnească numai trei luni, căci a fost luat „ostatec” în Egipt de faraonul Neco, care  a aşezat pe tron în locul lui pe celălalt fiu al lui Iosia, Eliachim (2 Împăraţi 23:31-37).  Neco i-a schimbat numele în Ioiachim. Acesta a fost împăratul de tristă amintire care  a ars sulul cărţii lui Ieremia (Ieremia 36). Pe vremea lui, babilonienii s-au înfruntat cu  egiptenii şi i-au învins la Carchemiş, lîngă rîul Eufrat. Urmărindu-i pe egiptenii care se  retrăgeau, Nebucadneţar a asediat şi Ierusalimul şi l-ar fi cucerit fără nici o îndoială,  dacă vestea morţii tatălui său, Nebopolazar, nu l-ar fi forţat să se întoarcă de  urgenţă acasă. Aşa cum anunţase Habacuc, Babilonul devenise o ameninţare pentru  Iuda.

Conţinutul: Cartea lui Habacuc este un unicat între cărţile profetice. Ea nu este un  mesaj către popor, ci o discuţie dintre profet şi Dumnezeul care-l ridicase în slujbă.  Textul ei nu anunţă prea multe evenimente, ci caută să rezolve o problemă. Habacuc  era încurcat cu dreptatea hotărîrilor lui Dumnezeu în istorie. Mintea lui nu putea  întrezări justeţea hotărîrilor divine. Confuz şi curios, el cere o audienţă şi un răspuns  de la Domnul.  Cartea ne prezintă un om care, deşi se încrede în Dumnezeu, este perplex în faţa  hotărîrilor Lui. Dilema lui Habacuc era de o dublă natură: (1) De ce îngăduie  Dumnezeu ca nelegiuirea crescîndă din Iuda să rămînă nepedepsită? (Hab. 1:2-4) şi  (2) Cum poate un Dumnezeu sfînt şi drept să se gîndească să pedepsească vinovata  împărăţie a lui Iuda prin şi mai vinovatul Babilon? (Hab. 1:12-2:1). Răspunsurile pe  care i le dă Dumnezeu la aceste două întrebări sînt consemnate în Hab. 1:5-11 şi  Hab. 2:2-20. Cartea se încheie apoi cu o odă de laudă la adresa suveranităţii şi  atotînţelepciunii divine. Textul cîntării de laudă este unul dintre cele mai frumoase din  Biblie şi a fost aşezat de evrei pe muzică şi cîntat la serviciile de la Templu.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Are voie un om să chestioneze justeţea  hotărîrilor lui Dumnezeu? Aceasta este problema pe care o ridică profeţia lui Habacuc.  Răspunsul pe care-l dă cartea este că omul are dreptul să întrebe, dar răspunsul pe  care-l va primi de la Domnul va mări uneori şi mai mult neînţelegerea omului. Mintea  noastră limitată în circumstanţele de timp şi spaţiu nu poate pătrunde justeţea  planurilor lui Dumnezeu în istorie. Suferinţele neînţelese de astăzi vor fi cu siguranţă  explicate de Dumnezeu „în ziua aceea”. Pînă atunci, ne spune Habacuc, „cel  neprihănit va trăi prin credinţă” (Hab. 2:4). Tema cuprinsă în principiul acesta este  temelia pe care a fost construită mîntuirea oferită în Noul Testament. Habacuc 2:4  este citat de 3 ori în texte doctrinare fundamentale din epistole (Rom 1:17; Gal.  3:11; Evrei 10:38).  Un alt lucru important din cartea lui Habacuc este atitudinea proorocului atunci cînd  are o problemă. El nu merge la oameni pentru rezolvare, ci se retrage în singurătatea  părtăşiei cu Dumnezeu aşteptînd „în tăcere ajutorul Domnului”. O astfel de atitudine  este întotdeauna răsplătită de Domnul. Nu este adevărat că Dumnezeu nu mai  vorbeşte ca altădată! Este însă adevărat că oamenii nu mai ştiu să asculte ca în alte  timpuri! „Domnul însă este în Templul Lui cel sfînt. Tot pămîntul să tacă înaintea lui”  (Hab. 2:20).

SCHIŢA CĂRŢII  I. UN PROFET CU PROBLEME  a. Problema #1: De ce îngăduie Dumnezeu propăşirea răului? 1:2-4  b. Răspunsul, 1:5-11  c. Problema #2:  Cum poate folosi Dumnezeu un neam mai rău pentru pedepsirea răului din Iuda?,  1:12-2:1  d. Răspunsul, 2:2-20  II. ODA CREDINŢEI  a. Laudă pentru persoana Domnului, 3:1-2  b. Laudă pentru puterea Domnului, 3:4-7  c. Laudă pentru scopurile Domnului, 3:8-16  d. Laudă aşezată pe temelia credinţei, 3:17-19

ŢEFANIA

„Voi nimici totul de pe faţa pămîntului, zice Domnul. Tăcere înaintea Domnului  Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit jertfa, Şi-a  sfinţit oaspeţii” (Ţef. 1:2,7)

Titlul: Numele profetului, care formează şi titlul cărţii vine de la două cuvinte ebraice:  „Ţefan-Iah” care se pot traduce prin: „Dumnezeu care ascunde”.

Autorul: Ţefania este singurul profet care merge cu propria linie genealogică pînă la a  patra generaţie: „Ţefania, fiul lui Cuşi, fiul lui Ghedalia, fiul lui Amaria, fiul lui Ezechia”  (Ţef. 1:1). Motivul acestei prezentări este acela al sublinierii apartenenţei lui la linia  davidică. Ţefania a fost un prinţ din familia lui David care a fost chemat de Dumnezeu  la slujba profeţiei. El a fost deci rudă de sînge cu împăratul Iosia, în timpul căruia şi-a  desfăşurat activitatea. Se prea poate ca influenţa lui Ţefania să fi fost unul dintre  factorii care l-au influenţat pe Iosia în mişcarea lui de trezire spirituală a ţării.

Data: Ţefania ne dă el însuşi datele lucrării lui profetice: „pe vremea lui Iosia, fiul  Amon, împăratul lui Iuda” (Ţef. 1:1). Ţinînd seama că acest Iosia a domnit între  640-609 î.Cr. şi că Ninive nu fusese încă nimicită (Ţef. 2:13), putem fixa scrierea  acestor profeţii între anii 640-612 î.Cr., aceasta însemnînd că Ţefania l-a însoţit  pentru o vreme pe Ieremia în începutul misiunii sale

Contextul istoric: Ţefania este profetul nemulţumit în vreme de trezire spirituală.  Domnia lui Iosia a adus în Iuda o vreme de întoarcere la litera şi ritualul religios din  „vremurile bune”. Prima reformă a lui Iosia s-a produs în anul 628 î.Cr. în cel de al  doisprezecelea an de domnie (2 Cron. 34:3-7). Împăratul a înlăturat altarele lui Baal,  a dărîmat stîlpii idoleşti şi a ars oasele profeţilor mincinoşi pe altarele lor. Şase ani mai  tîrziu (622 î.Cr.), cea de a doua mişcare de reformă condusă de Iosia s-a produs  atunci cînd preotul Hilchia a găsit Cartea Legii în Templu (1 Cron. 34:8-35:19).  Aceste două reforme au fost însă prea mici şi au venit prea tîrziu. Schimbarea a fost  mai mult administrativă, decît spirituală (2 Imp. 22-23) Proorocul Hulda i-a spus lui  Iosia că Dumnezeu apreciază intenţiile lui bune, dar că poporul neînfrînat şi  neschimbat în trăirile lui va trebui pedepsit cu asprime (2 Împ. 22:15-20). Înnoirea  făcută în ţară de Iosia a fost mai mult o reformă, decît o renaştere. Acest lucru a  fost proclamat cu tărie de Ieremia: vicleana Iuda, nu s-a întors la Mine din toată  inima ei, ci cu prefăcătorie” (Ieremia 3:6-10).

Conţinutul cărţii: Nu este de mirare deci că Ţefania nu pomeneşte nimic despre  reformele religioase ale lui Iosia. Analiza lui asupra stării spirituale a poporului a mers  dincolo de straturile superficiale ale aparenţelor. Ceea ce a văzut el în starea evreilor  a fost nestatornicie, păcat şi nelegiuire. Expunînd public vinovăţia oamenilor, Ţefania  strigă cu putere anunţînd venirea „zilei Domnului”. Acest uragan al mîniei divine se va  năpusti peste ţară şi o va face una cu pămîntul. Ţefania şi Ioel au cîntat împreună  oda răzbunării lui Dumnezeu asupra împărăţiei lui Iuda.  Dincolo de vremea pedepsei, Ţefania vede şi el vremea îndurării şi a slavei:  „Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele  Domnului. Bucură-te şi saltă de veselie din toată inima ta, fiica Ierusalimului. Domnul  Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de  tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru  tine. În ziua aceea vă voi aduce înapoi; căci vă voi face o pricină de slavă şi de laudă între toate popoarele pămîntului” (Ţef. 3:12, 14, 17, 20).

Cuvinte cheia şi teme caracteristice: Ţefania este cunoscut pentru vehemenţa cu  care proclamă „venirea zilei Domnului” (Ţef. 1:14, 15; 2:3).  Mesajul cărţii: Mesajul cărţii este clar: Dumnezeu nu poate fi înşelat cu aparenţe  trecătoare. El cunoaşte şi cercetează inima. Jumătăţile de măsură în pocăinţă sînt  sinonime cu nepocăinţa. O jumătate de trezire spirituală este insuficientă pentru  mîntuire tot aşa cum este insuficientă o scară prea scurtă sau un pod numai pe  jumătate terminat.

SCHIŢA CĂRŢII  I. O PRIVIRE ÎNĂUNTRU – MÎNIE ASUPRA LUI IUDA  a. Pedeapsa asupra lui Iuda, 1:1-18  b. Îndemn la pocăinţă, 2:1-3  II. O PRIVIRE ÎN JUR – MÎNIE ASUPRA NEAMURILOR  a. Vest şi Est: Filistia şi Moabul, 2:4-11  b. Sud şi Nord: Etiopia şi Asiria, 4:12-15  c. „Vai”-uri asupra Ierusalimului, 3:1-8  III. O PRIVIRE DINCOLO DE TIMP – VREMEA TĂMĂDUIRII  a. Convertirea neamurilor, 3:9  b. Restaurarea poporului Legămîntului, 3:10-15  c. Slava se va întoarce în Ierusalim, 3:16-20

HAGAI

Hagai, Zaharia şi Maleahi sînt cei 3 profeţi care au fost ridicaţi de Dumnezeu între  evrei după revenirea din robia babiloniană. Cărţile lor trebuiesc citite pe fondul  evenimentelor istorice descrise de Ezra, Neemia şi Estera.

Titlul: Cartea poartă numele celui ce a scris-o: „Hagai”. Acest nume este o  prescurtare a lui „Hagaiah” şi se poate traduce prin „sărbătoarea Domnului”.

Autorul: Numele lui Hagai este menţionat de 9 ori în textul cărţii (Hagai 1:1, 3, 12,  13; 2:1, 10, 13, 14, 20). Singura dată cînd mai este menţionat în altă carte a Bibliei  (Ezra 5:1; 6:14) îl întîlnim pe profet activînd alături de Zaharia încercînd să trezească  entuziasmului evreilor pentru rezidirea Templului.

Data: Timpul cînd a activat Hagai este foarte uşor de aflat din datele pe care ni le  furnizează textul la începutul fiecărui capitol. Profetul şi-a rostit mesajele într-un  interval de numai 4 luni, între l Septembrie şi 24 Decembrie 520 î.Cr. Ne aflăm la 15  ani după decretul dat de împăratul persan Cir, prin care s-a îngăduit evreilor să se  reîntoarcă în ţara lor şi să-şi reclădească Templul.

Contextul istoric: În urma decretului dat de Cir (538 î.Cr.), o „rămăşiţă” din numărul  total al evreilor răspîndiţi prin ţările imperiului s-au întors acasă. În convoiul condus  de Zorobabel s-au înapoiat aproximativ 50.000 de iudei. Restul, estimat la cîteva  milioane au preferat să rămînă prin ţinuturile în care îşi făcuseră un rost şi o situaţie,  în ţară s-au întors mai ales preoţii, leviţii şi săracii. Entuziasmul reconstruirii pe ruinele  trecutului glorios s-a spulberat însă repede sub povara greutăţilor şi sub ameninţările  duşmanilor care nu vedeau cu ochi buni întărirea naţională şi refacerea religioasă a  poporului ales (Ezra 4-6). Găsind că este mai uşor să aştepte vremuri mai prielnice,  decît să rişte o înfruntare directă cu duşmanii, evreii au stopat orice încercare de  reconstrucţie a Templului în anui 534 î.Cr. Au trecut aşa 14 ani de aşteptare, încet,  încet poporul şi-a rezidit case pe temeliile vechilor aşezări ale Ierusalimului. Templul  ieşise din preocupările lor. Preocuparea pentru progresul economic fusese luată ca  scuză pentru neglijarea vieţii religioase de închinăciune. În acest context, Dumnezeu  i-a ridicat pe Hagai şi pe Zaharia ca să mustre poporul şi ca să-i îndemne să reia  reconstruirea casei Domnului. Zaharia a început să profeţească între cel de al doilea  şi cel de al treilea mesaj rostit de Hagai. Sub impulsul îndemnurilor lor, poporul s-a  apucat de treabă (520 î.Cr.) şi reconstrucţia a fost terminată în anui 516 î.Cr. (Ezra  6:15). Deşi pe afară totul părea în ordine, din Talmud aflăm că în această nouă  clădire a Templului evreii nu au mai avut nici chivotul legămîntului şi nici Urim şi  Tumim.

Conţinutul cărţii: Mesajul profetic rostit de Hagai a constat într-o serie de 4  cuvîntări. Conţinutul lor a alternat între mustrare (primul şi al treilea) şi încurajare (al  doilea şi al patrulea). Poporul ajunsese mai preocupat cu înfrumuseţarea caselor  proprii decît de refacerea casei Domnului. Această delăsare în problemele religioase  n-a fost uşor de vindecat. Hagai a profeţit numai 4 luni, dar Dumnezeu l-a ridicat apoi  pe Zaharia care a profeţit timp de 3 ani de zile. După ei, Dumnezeu a continuat să  mustre şi să îndemne poporul prin Maleahi.  Mesajul proorocului Hagai este o chemare la o reaşezare a priorităţilor în ierarhia  stabilită de Dumnezeu. El avertizează poporul de pericolul neglijenţei în slujirea  Domnului. Hagai le arată evreilor că atîta timp cît ei nu se vor angaja să-l slujească  pe Domnul, Dumnezeu le va încurca treburile şi le va opri binecuvîntarea: „Uitaţi-vă  cu băgare de seamă la căile voastre! Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin;  l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei  Mele, care stă dărîmată, pe cînd fiecare din voi aleargă pentru casa lui” (Hagai l:7,  9).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Cartea lui Hagai marchează o piatră de hotar  în istoria lui Israel. Rezidirea Templului nu s-a făcut oricînd. Data fusese aleasă de  Dumnezeu din veşnicie. Acesta a fost motivul pentru care, tocmai atunci, Domnul a  trezit duhul lui Zorobabel prin lucrarea lui Hagai şi a lui Zaharia. Se împliniseră cei 70  de ani de „pustiire” rînduiţi de Dumnezeu asupra Ierusalimului şi asupra Templului.  Ieremia anunţase că: „Ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea  vor fi supuse împăratului Babilonului timp de 70 de ani” (Ier. 25:11). La încheierea  acestei perioade, îngerul din cartea profetului Zaharia întreabă: „Doamne al oştirilor,  pînă cînd nu vei avea milă de Ierusalim şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mîniat în  aceşti şapte zeci de ani?” (Zah. 1:12). Profetul Hagai este cel trimis să anunţe celor  din Ierusalim răspunsul Domnului: „Din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvîntarea Mea”  (Hagai 2:19).  Mesajul cărţii: Întreaga întîmplare este o ilustraţie desăvîrşita pentru afirmaţia  Domnului Isus Cristos din Matei 6:33: „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi  neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra”.

SCHIŢA CĂRŢII  I. ÎNDEMN LA REÎNCEPEREA REZIDIRII TEMPLULUI (1:1-15)  Expresia caracteristică: „Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa!”  II. ÎMBĂRBĂTARE ŞI ÎNCURAJARE (2:1-9)  Expresia caracteristică: „Fii tare… Căci Eu sînt cu voi şi Duhul Meu este în mijlocul  vostru” (Hagai 2:4-5).  III. ÎNDEMNARE ŞI PROCLAMARE (2:10-19)  Expresia caracteristică: „Dar din ziua aceasta îmi voi da binecuvîntarea Mea” (Hagai  2:19).  IV. CONFIRMARE (2:20-23)  Expresia caracteristică: „În ziua aceea, te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete;  căci Eu te-am ales” (Hagai 2:23).

ZAHARIA

Deşi este mult mai scurtă, cartea lui Zaharia poate fi aşezată alături de profeţiile lui  Isaia, Daniel şi Ezechiel în ceea ce priveşte bogăţia de informaţii asupra „vremurilor  viitoare”. Împreună, aceste patru cărţi sînt corespondentul Apocalipsei din Noul  Testament.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Zekar-Iah” se traduce prin: „Dumnezeu îşi  aduce aminte”, nume cum nu se poate mai potrivit pentru cel ce anunţă reînceperea  vremurilor de binecuvîntare asupra Israelului.

Autorul: Zaharia este un nume dat copiilor născuţi la bătrîneţe. În textul Scripturii ne  întîlnim cu nu mai puţin de 29 de personaje care au purtat această numire.  Profetul Zaharia a fost „fiul lui Berechia, fiul lui Ido” (Zah. 1:1). Ca şi predecesorii săi,  Ieremia şi Ezechiel Zaharia a aparţinut neamului preoţesc (Ezra 51; 6:14; Neemia  12:4, 16). El a fost născut în Babilon şi cînd împăratul Cir a dat decretul reîntoarcerii,  a venit împreună cu bunicul său înapoi în Palestina. A fost chemat de Dumnezeu la  slujba profeţiei încă de tînăr (Zah. 2:4) şi a activat la început împreună cu mai  vîrstnicul Hagai (Ezra 5:l; 6:14). Lucrarea lui s-a întins pe o perioadă de 3 ani de zile.  Domnul Isus ne spune în Matei 23:35 că Zaharia a fost „omorît între Templu şi altar”,  sfîrşind la fel cu un alt purtător al aceluiaşi nume (2 Cron. 24:20-21).

Data: Împreună cu Zorobabel, căpetenia poporului, Iosua, marele preot şi Hagai  profetul, Zaharia a fost folosit de Dumnezeu în Ierusalim începînd cu anul 520 î.Cr.

Contextul scrierii: Ca şi Hagai, Zaharia este un profet al reconstrucţiei. El este  ridicat de Dumnezeu să vorbească evreilor care se întorseseră în Palestina după cei  70 de ani petrecuţi în robia Babiloniană.  Altădată un neam puternic şi vestit, evreii ajunseseră să locuiască în ţara lor doar  datorită bunăvoinţei unui stăpînitor al lumii de atunci. Situţia lor materială, politică şi  socială era vrednică de toată mila. În acest context, Dumnezeu i-a folosit pe Hagai şi  Zaharia să le spună celor întorşi din Babilon că nu trebuie să se oprească la prezentul  dezolant, ci trebuie să spere şi să lucreze pentru viitorul glorios pe care li l-a pregătit  Iehova. Hagai a avut un mesaj aspru şi critic; prin Zaharia, Dumnezeu a lucrat altfel:  mesajul lui Zaharia a trecut repede peste neajunsurile prezentului descoperindu-le  viitorul strălucit care îi aşteaptă. Zaharia este un vestitor al slavei şi al lucrărilor lui  Mesia.

Conţinutul cărţii: Pentru a descrie planurile viitoare pe care le-a făcut Dumnezeu cu  poporul ales, Zaharia â folosit o sene de opt vedenii, patru predici şi două rostiri  profetice. Primele 8 capitole ale cărţii au fost scrise ca o încurajare a poporului în  lucrarea de rezidire a Templului. Ultimele 6 capitole au fost adăugate după terminarea  reconstrucţiei şi prevestesc lucrarea lui Dumnezeu prin Mesia. Mesajul din cartea lui  Zaharia a trecut de la stăpînirea popoarelor străine la stăpînirea lui Mesia, de la  pedeapsă la vremuri de pace şi de la nelegiure la trăirea în sjînţenia prezenţei  Domnului.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: în cartea lui Zaharia există o extraordinar de  amănunţită prezentare a lucrării lui Mesia:  Cristos, „Odrasla” – Zah. 3:8  Cristos, „Robul Domnului” – Zah. 3:8  Intrarea în Ierusalim călare pe un măgăruş – Zah. 9:9  Cristos, „Păstorul cel bun” – Zah. 9:16; 11:11  Cristos, păstorul lovit cu oile risipite – Zah. 13:7  Cristos, vîndut pe 30 de arginţi, 11:12-13  Cristos cu mîinile străpunse – Zah. 12:10  Cristos, Mîntuitorul poporului Său – Zah. 12:10; 13:1  Cristos, rănit în casa celor ce-L iubeau – Zah. 13:6  Cristos, se întoarce pe muntele Măslinilor – Zah. 14:3-8  Cristos, încoronat la venirea Lui – Zah. 14

Mesajul peste veacuri: În afară de confirmarea lui Isus din Nazaret ca Mesia prin  împlinirea profeţiilor sale, Zaharia ne oferă şi o lecţie de spiritualitate în textul din  capitolul 7. O delegaţie venită din partea oamenilor din Betel îl întrebaseră dacă  trebuiesc reluate ritualurile sărbătoreşti de altădată. Răspunsul dat atunci de Zaharia  este o lecţie care nu şi-a pierdut nici astăzi valabilitatea: Sărbătorile fără suportul  unei vieţi de ascultare faţă de Domnul sînt fără nici o valoare înaintea ochilor Lui.

SCHIŢA CĂRŢII  I. PROFEŢII DE ÎNCEPUT 1 – 8  a. Chemare la pocăinţă, 1:1-6  b. Vedenia călăreţilor, 1:7-17  c. Vedenia celor patru coarne, 1:18-21  d. Vedenia celui cu cumpăna, 2:1-13  e. Vedenia marelui preot, 3:1-10  f. Vedenia sfeşnicului de aur, 4:1-14  g. Vedenia sulului de carte zburător, 5:1-4  h. Vedenia femeii cu efa, 5:5-11  i. Vedenia celor 4 care, 6:1-8  î. Încoronarea lui Iosua, 6:9-15  j. Posturi şi binecuvîntări 7:1 – 8:23  II. PROFEŢII TÎRZII 9-14 a. Sosirea Împăratutui-Păstor, 9-10  b. Rănirea şi uciderea Împăratui-Păstor, 11  c. Biruinţa finală şi încoronarea în slavă, 12-14

MALEAHI

Cartea lui Maleahi este ultima carte a Vechiului Testament. Maleahi este ultimul glas  care răsună în Israel înainte ca vocea profeţilor să amuţească pentru cîteva sute de  ani.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei. „Maleahi „este un derivat de la  „Mal-ac-Iah”care se poate traduce prin „Mesagerul lui Iehova”.

Autorul: Profetul Maleahi a fost ridicat de Dumnezeu în Israel la puţin timp după  activitatea desfăşurată în Ierusalim de Neemia. Personalitatea şi familia profetului sînt  complet necunoscute. Aşa cum îl arată şi numele, profetul este important numai  pentru mesajul pe care-l poartă, nu şi prin sine însuşi.

Data: Cu siguranţă că ne aflăm după revenirea evreilor în Ierusalimul lui Iuda, la  suficient timp după activitatea lui Neemia pentru ca poporul să o fi luat iarăşi pe căi  greşite. Zelul preoţilor şi al poporului se stinsese. Activitatea religioasă căzuse iarăşi  pradă formalismului (Mal. 3:14) şi acesta incomplet şi neconform Legii (Mal l: 14).  Ultima dată cunoscută despre activitatea lui Neemia îri Ierusalim a fost anul 430 î.Cr.  aşa că trebuie să plasăm misiunea lui Maleahi la puţin timp după această dată,  probabil între anii 420- 397 î.Cr.

Contextul istoric: Data la care Dumnezeu l-a ridicat pe Maleahi în Israel este legată  direct de profeţia rostită de Daniel asupra Ierusalimului. Dacă vă aduceţi aminte,  profetului i se spusese că asupra Ierusalimului vor trece pînă la vremea sfîrşitului 70  de săptămîni de ani (Dan. 9:24). Exprimarea lui a părut puţin neclară şi inutil  complicată prin felul în care a făcut el enumerarea acestor săptămîni: „Vor trece  şapte săptămîni; apoi… şasezeci şi două de săptămîni” (Dan. 9:25). Ce a fost aşa de  important după primele şapte săptămîni pentru ca proorocul să marcheze acea  „bornă” din scurgerea vremii? Este greu să găsim un alt răspuns mai bun decît faptul  că la „şapte săptămîni” de ani în Israel a încetat activitatea profetică. Mesajul rostit  de Maleahi a fost evenimentul care a marcat scurgerea primelor şapte săptămîni de  ani din calendarul profetic hotărît de Dumnezeu asupra Israelului.  Problemele din vremea lui Maleahi seamănă foarte mult cu cele întîlnite de Neemia în  activitatea lui: o preoţie coruptă (Mal. 1:6; Neemia 13:1-9), neglijarea dărniciei către  casa Domnului (Mal. 3:7; Neemia 13:10-13) şi căsătorii încheiate cu femei din afara  Israelului (Mal. 2:10-16; Neemia 13:23-28).

Conţinutul scrierii: Scrisă în forma clară a unui dialog între Dumnezeu şi evrei,  cartea lui Maleahi este un „apel” insistent la pocăinţă şi la întoarcerea la Dumnezeu.  Profeţia se împarte simetric în două părţi: în primele două capitole apelul la pocăinţă  este motivat de starea prezentă a poporului, iar în ultimele două capitole chemarea la  pocăinţă este motivată de venirea „zilei Domnului”.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Întreagă cartea este un manifest împotriva  îndepărtării de Dumnezeu. Textul ei poate fi folosit foarte bine pentru a-i trezi pe cei  care s-au „răcit” în sentimentele lor faţă de Domnul. Punctul culminant al profeţiei  este Maleahi 3:1, 2: „Iată voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.  Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legămîntului pe  care-L doriţi;… Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămînea în  picioare cînd Se va arăta El?”  Maleahi întinde mîna peste aproximativ patru sute de ani şi leagă Vechiul Testament  de Noul Testament prin vestirea lucrărilor lui Ioan Botezătorul şi ale Domnului Isus.  Numirea de „mesager al lui Iehova” i s-a potrivit de minune lui Maleahi, dar tot la fel  de bine prin „sol al Domnului” poate fi subînţeles Ioan Botezătorul şi chiar Domnul Isus.

Cuvînt de încheiere: Se cuvine să subliniem cîteva lucruri care-l fac pe Maleahi:  omul care închide canonul Vechiului Testament:  1. Cartea lui se încheie cu un cuvînt semnificativ pentru starea în care a ajuns  poporul sub administraţia Legii Mozaice: „blestem” (Mal. 4:6). Neascultarea evreilor a  atras asupra lor dezlănţuirea pedepsei. Trebuia ca Cineva să vină şi să înlăture acest  blestem care apăsa greu asupra poporului.  2. Profeţia lui Maleahi conţine anunţarea venirii Domnului Isus (Mal. 3:1-3). El este  Cel ce „s-a făcut blestem pentru noi” lăsîndu-se să fie atîrnat în locul nostru pe  lemnul Crucii.  3. Maleahi publică un avertisment pentru toţi cei ce aşteaptă ziua Domnului. Există  pericolul aşteptării Domnului într-o atitudine greşită. Scepticismul, indiferenţa şi  formalismul sînt semnele ei caracteristice.  4. Maleahi anunţă preocuparea lui Dumnezeu pentru cei care nu-L uită (Mal.  3:15-18). „O carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem  de Domnul, şi cinstesc Numele Lui”.  Cartea lui Maleahi se încheie într-o atmosferă de neglijenţă şi necinstire a Numelui lui  Dumnezeu. Doar membrii unei „rămăşiţe” mai vorbesc unul cu altul şoptind încet: „Ştii  că El vine?” „Da, ştiu!” Dumnezeu nu-i uită pe aceştia şi-i notează pentru  binecuvîntarea lor veşnică.

SCHIŢA CĂRŢII  I. PRIMUL APEL 1-2  a. Grija părintească, 1:1-5  b. Înşelăciunea, 1:6-14  c. Necredincioşia, 2:1-9  d. Căsătorii nepermise, 2:10-12  e. Divorţuri, 2:13-16  f. Obrăznicie, 2:17  II. AL DOILEA APEL 3 – 4  a. Venirea Solului Domnului, 3:1-6  b. Hoţie, 3:7-12  c. Aroganţă, 3:13-15  d. „Rămăşiţa credincioasă”, 3:16-18  e. Ziua Domnului

Rabinul Pinchas Winston, un autor prolific despre sfârșitul zilelor, a subliniat că Războiul lui Gog și Magog, așa cum este descris în Cartea lui Ezechiel (cap. 38), este un conglomerat multinațional. Vezi mai jos şi alte profeții despre Gog şi Magog care includ şi conflictul Rusia – Ucraina şi ideea că Gog este Rusia.

„Fără profeții, este imposibil să spunem cu siguranță ce se va întâmpla în viitor, dar evenimentele se aliniază într-un mod tulburător”, a spus rabinul Winston. Regele Asiriei „Sanherib a înființat o adevărată organizație a Națiunilor Unite în vremea lui tocmai pentru a veni împotriva Israelului.”

Rabinul Winston a citat Talmudul (Sanhedrin 94a), care l-a descris pe Sanherib ca un potențial lider al lui Gog și Magog.

Sfântul Dumnezeu, Binecuvântat fie El, a căutat să-l desemneze pe Regele Ezechia drept Mesia și să desemneze pe Sanherib și, respectiv, Asiria, ca Gog și Magog, totul din profeția lui Ezechiel despre sfârșitul zilelor (Ezechiel, capitolul 38) și confruntarea dintre ei ar culmina cu răscumpărarea finală.

„Acesta se împlinesc acum în același mod”, a spus rabinul Winston. „Singura întrebare este dacă potențialul va fi realizat.” (prin crearea eventuală a armatei UE).

Rabinul Winston a avut un ultim sfat pentru a trece prin evenimentele actuale tulburătoare. „Trebuie să ai credință”, a spus el.

Alte profeții despre Gog și Magog care includ şi conflictul Rusia – Ucraina

Tefania Capitolul 2 versetul 4: Căci Gaza^* va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua-n amiaza^** mare şi Ecronul va fi smuls din rădăcini.

Pe măsură ce implicațiile Gog și Magog ale invaziei ruse a Ucrainei devin clare, mai multe indicii ascunse anterior ies la iveală. Bloggerul care scrie sub pseudonimul, Yankev , a raportat mai multe astfel de indicii.

Un astfel de indiciu a fost descoperit în cartea „Tzfiras Chen” (Sirenele grației), scrisă de misticul rabin Noach Gad Weintraub (1888-1954), care a citat o serie lungă de rabini distinși care au spus că Dumnezeu îi va salva pe evreii din Rusia, care va deveni în cele din urmă conducătoarea alianței Gog și Magog care vine împotriva Ierusalimului la sfârșitul zilelor. (conform şi cu Cartea lui Ezechiel, cap. 38)

Într-o altă carte ezoterică, rabinul Weintraub afirmă că Ucraina își trage numele de la „Ecron”, unul dintre cele cinci orașe ale filistenilor și că oamenii înșiși descind din filistenii care au migrat acolo.

Yankev a adăugat că numele „Ecron” conține literele rădăcină „Ucrainei”, precum și „Corona” (și, de asemenea, varianta recentă a virusului – „Omicron”.

Dacă da, atunci invazia Ucrainei a fost prezisă de profetul Tefania Capitolul 2 versetul 4: Căci Gaza^* va fi părăsită, Ascalonul va fi pustiit, poporul din Asdod va fi izgonit ziua-n amiaza^** mare şi Ecronul va fi smuls din rădăcini.

Yankev a scris și o învățătură a rabinului Yekusiel Yehudah Halberstam, fondatorul dinastiei Hasidic Sanz-Klausenburg:

„Odată, când bunicul meu, rabinul Tzanzer a vorbit despre ruși, a spus despre ei că înainte de venirea lui Moshiach ei vor plăti pentru păcatele părinților și ale strămoșilor lor și vor fi atacați și sfâșiați, adică că se vor uni cu fiii lui Ismael și ei [Iishmael] vor plăti pentru păcatul tatălui lor…”

Majoritatea rabinilor îi identifică pe „fiii lui Ismael” drept arabi și musulmani. În invadarea Ucrainei, armata rusă i-a adus pe musulmanii ceceni, cunoscuți pentru brutalitatea lor, ca trupe de șoc care ucid populaţia civilă printre altele.

Încă un alt indiciu i-a fost atribuit rabinului Salman Mutzafi, un mistic al Ierusalimului din secolul al XX-lea născut la Bagdad:

„Tatăl meu, profesorul meu a spus că din toate cărțile sfinte se pare că regatul Gog este statul Rusia din zilele noastre, deoarece este situat în nordul lumii și guvernează diferite naționalități și etnii și triburi antice, inclusiv amaleciții, canaaniții, țiganii și alții din cele 70 de națiuni și ei sunt cei care vor veni cu forțele lor militare extinse în Israel… și în țara lui Israel vor cădea și vor fi distruși…” 

Rabinul Yekutiel Fish, un mistic proeminent al Ierusalimului, a declarat fără echivoc că războiul actual din Ucraina este precursorul războiului dinainte de Mesia, războiul lui Gog și Magog. Rabinul a citat Midrașul în Bereishis Rabba (לך לך מ”ב, ד), care afirmă:

„Dacă vezi regate batjocorindu-se, poți anticipa pașii lui Mesia”. Midrașul se bazează pe epoca lui Avraam în care regii se luptau între ei, ceea ce a culminat cu „mântuirea lui Avraam”.

„La sfârșitul zilelor, națiunile care urăsc Israelul vor fi pregătite să se lupte între ele”, a explicat rabinul Fish. „Acesta este cu siguranță cazul Rusiei și Ucrainei, ambele au o istorie lungă de ură asupra evreilor. Dar națiunile care urăsc Israelul își vor da seama că lupta între ele va fi, în cele din urmă, bună pentru Israel. Așa că se vor reuni pentru a-și rezolva diferențele, astfel încât să nu se lupte între ei, ci vor continua să-i omoare pe evrei, așa cum au făcut-o întotdeauna. Dar acest lucru nu va reuși. Acest lucru se va datora, desigur, intervenției lui Dumnezeu care împiedică să i se facă rău lui Israel”.

„Este dificil să alegi între Rusia și Ucraina”, a spus rabinul Fish. „Amândoi au o lungă istorie de asuprire a evreilor. Dar în acest caz specific, Rusia este agresorul, încălcând interdicția biblică împotriva crimei. Desigur, Dumnezeu conduce evenimentele și dacă va fi sau nu război. Dar omul alege cum se încadrează în acel plan.”

„Nu cred că suntem în primele etape ale lui Gog și Magog”, a spus rabinul Fish. „ȘTIU sigur că suntem în primele etape ale războiului lui Gog și Magog. Dar războiul lui Gog și Magog se vor concentra asupra Ierusalimului. Al Treilea Război Mondial va preceda războiul lui Gog și Magog și asta este ceea ce vedem acum, la fel cum (state din) Primul Război Mondial și Al Doilea Război Mondial au făcut parte din Gog și Magog.”

„Asta este ceea ce vedem acum”, a spus rabinul Yekutiel Fish. „Împotriva oricărei rațiuni și logici învățate din istorie, liderii naționali încearcă să nu antagonizeze Rusia chiar și atunci când își mobilizează armata fără a da niciun semn de oprire după ce va cuceri Ucraina. Rusia intenționează să cucerească alte țări indiferent de cost, chiar dacă celelalte țări le impun sancțiuni grele. Rusia intenționează (acum) să cucerească Ucraina chiar dacă înseamnă război nuclear.”

Rabinul Fish a relatat această predicție remarcabilă în numele liderului spiritual Hassidic preeminent din secolul al XVIII-lea, rabinul Shimshon (Samson) ben Mordechai din Slonim. Rabinul Shimshon a fost un elev al rabinului Elijah ben Solomon Zalman, un înțelept rabinic din secolul al XVIII-lea, cunoscut sub numele de Vilna Gaon, care a evidențiat agresiunea rusă drept o perioadă precursoare sosirii lui Mesia (pentru creştini a doua venire a lui Iisus).

„Când auziți că rușii au capturat (orașul) Crimeea, ar trebui să știți că vremurile lui Mesia au început, că pașii lui sunt auziți”, le-a spus Vilna Gaon adepților săi chiar înainte de moartea sa în 1797.

„Și când veți auzi că rușii au ajuns în orașul Constantinopol (Istanbulul de azi), ar trebui să-ți îmbraci hainele de Shabat și să nu te mai dezbraci, pentru că acest lucru înseamnă că Mesia este pe cale să vină în orice moment.”

Rabinul Fish a citat o secțiune din Talmudul Ierusalimului (Sotah 6a) care afirmă că în fiecare loc în care se găsește imoralitate, acolo va fi găsit și haos. În Talmud, cuvântul pentru „haos” este anderlamusia (אַנְדַּרְלָמוּסְיָה), un cuvânt foarte enigmatic. Rabinul Fish a remarcat că acest cuvânt este compus din literele „Dardanele Rusiei” (רוּסְיָא דַּרְדַּנַלִּים). Dardanelele, cunoscute și sub numele de Strâmtoarea Gallipoli, este o strâmtoare îngustă pe care Rusia trebuie să o folosească pentru a obține acces maritim în Ucraina.

„Dardanele sugerează și luna Adar care tocmai a început”, a spus rabinul Fish.

„Trebuie să se înțeleagă că aceste etape finale arată terifiante, dar în cele din urmă, va fi pentru binele lui Israel și al credincioșilor în Dumnezeu”, a spus rabinul Fish.

Rabinul Yisrael Meir (HaKohen) Kagan , unul dintre cei mai influenți rabini de la începutul secolului al XX-lea, cunoscut sub numele de Chofetz Chaim, a afirmat că războiul pre-Mesia al lui Gog și Magog va fi purtat în trei etape. Chofetz Chaim, născut în 1838, a trăit în timpul Primului Război Mondial, dar a murit în septembrie 1933, cu șase ani înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

În timp ce lumea încă era zguduită de consecințele a ceea ce a fost numit Marele Război sau Războiul care va pune capăt tuturor războaielor (Primul Război Mondial), Chofetz Chaim a prezis că un al doilea război era iminent și va veni. El a prezis că la 25 de ani de la încheierea ultimului război va izbucni un alt război care îl va face pe primul să pară o joacă de copii. Pronosticul lui Chofetz Chaim a fost, desigur, o mică eroare de 4 ani. Primul Război Mondial s-a încheiat în 1918, cu 21 de ani înainte de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939.

El a continuat să prezică că, la 75 de ani după cel de-al doilea război, va izbucni ultimul și cel mai mare război, făcându-l pe al doilea să pară și mai mic. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat oficial în Asia la 2 septembrie 1945.

1945 + 75 = anii 2020 (anul 2020 plus sau minus 4 ani ca şi prima prezicere, minus nu mai poate fi, cel târziu 2024)

Această profeție este în concordanță cu o secțiune a Talmudului (Sanhedrin 97b) care învață despre venirea lui Ben David (adică Mesia).

EzechielCapitolul 38

• Prorocie împotriva lui Gog (coaliție condusă de Rusia)
• ¹Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
• ²„Fiul^* omului, întoarce-te^** cu faţa spre Gog^†, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului^†† şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui!
• ³Şi spune: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!
• ⁴Te voi^* târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi^** îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză şi care toţi mânuiesc sabia;
• ⁵împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif,
• ⁶Gomerul^* cu toate oştile lui, ţara Togarmei^**, din fundul miazănopţii, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine!
• ⁷Pregăteşte-te^* dar, fii gata, tu şi toată mulţimea adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor!
• ⁸După multe^* zile, vei fi^** în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi^† dintre mai multe popoare pe munţii^†† lui Israel, care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în^*† locuinţele lor.
• ⁹Iar tu te vei sui, vei înainta ca o furtună^*, vei fi ca un nor^** negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale şi multe popoare cu tine.»
• ¹⁰Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte şi vei urzi planuri rele.
• ¹¹Vei zice: ‹Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli^* peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau^** fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi!
• ¹²Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături^* locuite din nou, pe poporul^** acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi locuieşte în mijlocul pământului.›
• ¹³Seba^* şi Dedan^**, negustorii din Tars^† şi toţi puii lor^†† de lei îţi vor zice: ‹Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii şi să faci o pradă mare?›»’
• ¹⁴De aceea, proroceşte, fiul omului, şi spune lui Gog: ‘Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Da, în ziua^* când poporul Meu Israel va trăi^** în linişte, vei porni din ţara ta
• ¹⁵şi vei veni^* din fundul miazănopţii, tu^** şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire!
• ¹⁶Vei^* înainta împotriva poporului Meu Israel ca un nor care va acoperi ţara. În zilele^** de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască^† neamurile când voi fi sfinţit în tine sub ochii lor, Gog!»
• ¹⁷Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: «Nu eşti tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei, prorocii lui Israel, care au prorocit atunci ani de zile că te voi aduce împotriva lor?
• ¹⁸În ziua aceea însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel», zice Domnul Dumnezeu, «Mi se va sui în nări mânia aprinsă.
• ¹⁹O spun^* în gelozia şi în focul mâniei^** Mele: ‹În ziua aceea^†, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel.
• ²⁰Peştii^* mării şi păsările cerului vor tremura de Mine şi fiarele câmpului şi toate târâtoarele care se târăsc pe pământ şi toţi oamenii care sunt pe faţa pământului; munţii^** se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi şi toate zidurile vor cădea la pământ.›
• ²¹Atunci voi chema^* groaza^** împotriva lui pe toţi munţii Mei», zice Domnul Dumnezeu; «sabia^† fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său.
• ²²Îl voi judeca^* prin ciumă^** şi sânge, printr-o ploaie^† năprasnică şi prin pietre de grindină^††; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el.
• ²³Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia^*, Mă voi face cunoscut^** înaintea mulţimii neamurilor şi vor şti că Eu sunt Domnul.»’

ZECE CICLURI SABATICE

Dacă războiul mondial va începe după zece cicluri Shmitta (sabatice), orarul pare să funcționeze diferit și pare să fie loc de interpretare. Anii shmitta au loc la fiecare șapte ani, ceea ce ar părea să indice că intenția lui Chofetz Chaim a fost exact la 70 de ani (10 x 7) de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, adică 2015. Totuși, ciclul sabatic este dependent de independența evreiască în țara Israelului și coincide cu anul calendaristic ebraic, anii sabatici fiind divizibili egal cu șapte. 

Primul ciclu sabatic după crearea statului modern Israel a fost 5712 conform calendarului ebraic, sau 1951. Al zecelea an shmitta a fost 5768, sau 2007. Shmitta de după aceea, pe care profeția lui Chofetz Chaim a descris-o drept ultimul ciclu sabatic, a fost 2014. Următorul an sabatic, programat să sosească în anul ebraic 5782 sau 2022, nu este de așteptat să sosească fără Mesia, conform predicției lui Chofetz Haim. 

Expertul în sfârșitul lumii, rabinul Pinchas Winston , a explicat legătura dintre războiul final al lui Gog și Magog și Moshiach la Breaking Israel News . 

„Moshiach (Mesia în iudaism, posibil Antihristul la creştini) este cauza [războiului]. El susține Ierusalimul și ei vin după noi din cauza asta”, a spus rabinul Winston.

Cu alte cuvinte, apărarea Ierusalimului de către Moshiach împotriva amenințărilor altor națiuni este un potențial catalizator pentru cea de-a treia etapă a Războiului lui Gog și Magog, care, conform predicției lui Chafetz Chaim va începe undeva între 2014 (anexarea Crimeii) şi 2022 (Invazia Ucrainei).

Căci El este Dumnezeul nostru şi noi^* suntem poporul păşunii Lui, turma pe care o povăţuieşte mâna Lui… O! de aţi asculta azi^** glasul Lui! Psalmi 95:7

Cei doi Vladimiri

Conflictul din Ucraina pune doi Vladimiri unul împotriva celuilalt; Volodymyr Oleksandrovych Zelenskyy, președintele Ucrainei, versus Vladimir Vladimirovici Putin, președintele Rusiei. Numele „Vladimir” în slavă înseamnă „marele conducător”. În mod ironic, interpretarea etimologică populară a numelui este „proprietarul lumii” sau „proprietarul păcii”. Primul Mare Prinț al Kievului a fost numit Vladimir cel Mare, iar trei dintre urmașii săi i-au purtat numele.   Rabinul Berger, rabinul Mormântului Regelui David din Ierusalim, a remarcat că Dumnezeu îi îndruma pe acești doi conducători pentru a declanșa războiul final. „Este clar pentru toată lumea că Gog și Magog au început deja. Hashem (Dumnezeu) pune un conducător împotriva celuilalt conducător, pe Vladimir împotriva lui Vladimir, astfel încât ei să se distrugă unul pe altul”, a spus rabinul Berger. „Înainte de sosirea lui Mesia, toate națiunile care au păcătuit împotriva evreilor vor trebui pedepsite ca Tikkun (reparație, תיקון‎). Ucrainenii au ucis nenumărați evrei, la fel ca și rușii.”

„Din partea lui Putin, acest război nu are sens. După cum sugerează și numele lor comun, acești doi lideri sunt reprezentanții arhetipic al tuturor regilor. Ei se vor șterge unul pe celălalt, vor duce la căderea lor, deschizând calea pentru ca toate guvernele să accepte regele suprem din casa lui David.” Nu numai evreii văd implicațiile apocaliptice ale războiului din Ucraina și a celor două personaje principale. Într-un interviu acordat BBC , Yevstratiy Zoria, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, i-a atribuit lui Putin un rol negativ la sfârșitul zilelor (sfârșitul lumii). „Putin nu este cu adevărat un Mesia, ci este cu adevărat un Antihrist al timpului nostru”, a spus Zoria. „El este anti-Hristos pentru că tot ceea ce face, tot ceea ce face acum, este total împotriva Evangheliei, împotriva Legii lui Dumnezeu.”

Conform Wikipedia:

Gog și Magog (în ebraică גּוֹג וּמָגוֹג; în arabă يَأْجُوج وَ مَأْجُوج) apar în Cartea Genezei, Cartea lui Ezechiel, Cartea Apocalipsei sau în Coran. Ei sunt prezentați diferit ca bărbați, ființe supranaturale (uriași sau demoni), grupuri naționale sau teritorii. Gog si Magog apar pe scară largă în mitologie și în folclor. După relatările lui Geoffrey de Monmouth din 1155, cei doi ar fi fost odată un singur uriaș Gogmagog, fiind rupt în două, după ce a fost aruncat în mare, lângă Plymouth, de către Corineus, un invadator roman. În prezent, în lume există numai un singur set de astfel de statui ale acestor mari uriași. Acestea pot fi văzute în Londra, în Guildhall, acolo unde marii uriași Gog și Magog au fost forțați să slujească în chip de ușieri regali.

Prognoza meteo spaţială pentru următorii câţiva ani: furtuni solare, cu posibile pene de curent catastrofice pe Pământ. Suntem pregătiţi?

Într-o joi, pe 1 septembrie 1859, Richard Carrington, de meserie berar, dar şi astronom amator, în vârstă de 33 de ani, a urcat scările către observatorul său privat din apropierea Londrei, a deschis fanta cupolei şi, după cum avea obiceiul în dimineţile însorite, şi-a reglat telescopul pentru a proiecta pe un ecran o imagine de 28 cm a Soarelui. Trasa pete solare pe o bucată de hârtie când, sub privirea lui, au apărut brusc „două petice de lumină albă şi extrem de strălucitoare“ în mijlocul unui grup mare de pete solare. În acelaşi timp, acul magnetometrului dela Observatorul Kew, din Londra, atârnat de un fir de mătase, a început să penduleze nebuneşte. A doua zi, înaintea zorilor, imense apariţii aureolate în nuanţe de roşu, verde şi violet luminau cerul până în Hawaii şi Panama. Turiştii cu cortul din Munţii Stâncoşi, luând aurora drept răsărit, s-au sculat şi au început să pregătească micul dejun.
Erupţia observată de Carrington anunţa o superfurtună solară – o explozie electromagnetică imensă, care a aruncat spre Pământ miliarde de tone de particule încărcate electric. (Un alt astronom amator din Anglia, pe nume Richard Hodgson, a văzut şi el erupţia.) Când s-a ciocnit cu câmpul magnetic al planetei, valul invizibil a provocat creşterea bruscă a curenţilor electrici prin liniile de telegraf. Explozia a scos din funcţiune mai multe staţii, însă telegrafiştii din alte părţi au descoperit că îşi pot deconecta bateriile şi pot relua activitatea folosind doar electricitatea geomagnetică. „Folosim numai curentul din aurora boreală – a transmis un telegrafist din Boston unui operator din Portland, Maine. Cum recepţionezi mesajul meu?“
„Mult mai bine decât cu bateriile în funcţiune“ – a răspuns Portlandul.

Cei care operează sistemele de comunicaţii şi reţelele electrice de astăzi ar fi mai puţin calmi. De la evenimentul din 1859 nu a mai avut loc nicio superfurtună solară la fel de puternică, aşadar este greu de calculat ce impact ar putea avea o furtună comparabilă asupra lumii de astăzi, mult mai dependentă de electricitate. Un reper a fost oferit de pana de curent din Quebec din 13 martie 1989, când o furtună solară cu o intensitate de doar două treimi din cea a evenimentului Carrington a făcut să cadă în mai puţin de două minute reţeaua ce deservea cu energie electrică peste şase milioane de clienţi. O furtună de clasa Carrington ar putea arde mai multe transformatoare decât se află în stocurile companiilor de electricitate, lăsând milioane de oameni fără lumină, apă potabilă, tratarea apei uzate, încălzire, aer condiţionat, combustibil, servicii telefonice sau alimente şi medicamente perisabile în lunile necesare fabricării şi instalării unor transformatoare noi. Un raport recent al Academiei Naţionale de ştiinţe din SUA estimează că o astfel de furtună ar putea provoca pagube în economie cât 20 de uragane Katrina, costând 1-2 mii de miliarde de dolari numai în primul an şi necesitând un deceniu pentru refacere.
„Nu putem prezice cu mai mult de câteva zile în avans ce va face Soarele“ – spune cu regret Karel Schrijver, de la Laboratorul Solar şi de Astrofizică al companiei Lockheed Martin, din Palo Alto, California. Anul acesta fiind aşteptată începerea unei perioade de activitate solară maximă, centrele de meteorologie spaţială suplimentează personalul şi speră că se va termina totul cu bine. „Încercăm să înţelegem modul în care clima spaţială afectează societatea şi cât de rău poate fi – spune Schrijver. Odată ce ai identificat o ameninţare de această amploare, corect din punct de vedere moral este să fii pregătit. Precum în cazul cutremurelor din San Francisco. Dacă nu te pregăteşti, consecinţele sunt de neiertat.“
Puţine corpuri cereşti par la fel de familiare ca Soarele – e acolo, sus pe cer, în fiecare zi senină –, şi totuşi puţine sunt atât de stranii. Dacă te uiţi printr-un telescop solar, discul galben banal se transformă într-un tărâm al minunilor dinamic, unde protuberanţele de dimensiunea unor planete apar în spaţiul întunecat ca nişte meduze incandescente, buclându-se şi şerpuind înapoi câteva ore sau zile mai târziu, parcă subjugate de o forţă nevăzută.
Aşa cum şi sunt de fapt. Soarele, nici solid, nici lichid, nici gazos, este alcătuit din plasmă, „a patra stare a materiei“, care se formează atunci când atomii sunt descompuşi în protoni şi electroni liberi. Toate acele particule încărcate fac ca plasma solară să fie un excelent conductor de electricitate – mult mai conductiv decât sârma de cupru. Soarele este plin şi de câmpuri magnetice. Majoritatea rămân îngropate în corpul masiv al Soarelui, dar unele tuburi magnetice, groase cât diametrul Pământului, ies la suprafaţă sub formă de pete solare. Acest magnetism determină dansul şerpuitor din atmosfera Soarelui şi generează vântul solar, azvârlind în exterior în fiecare secundă un milion de tone de plasmă cu o viteză de 700 km/secundă.

Text: Timothy Ferris

Sursa: NatGeo

Istorie

Furtuna geomagnetică este o perturbare temporară a magnetosferei cauzată de perturbări ale materiei interplanetare. O furtună geomagnetică este o componentă majoră a vremii spațiale și este cauzată de unda de șoc a vântului solar care interacționează cu câmpul magnetic al Pământului.

Etape

1. Erupție solară
2. Furtună de radiații
3. Ejectare de masă coronală (en. Coronal mass ejection)

La 23 iulie 2012 a avut cea mai puternică furtună geomagnetică din ultimii 150 de ani, din fericire aceasta a „ratat” cu puțin Terra.^[1]

Aceste explozii solare se referă la un eveniment anunțat de NASA^[2][3] care are loc în 2013-^[4] [5][6] 2014 și care constă din puternice erupții solare care vor influența câmpul magnetic al Pământului^[7] și posibil să aibă consecințe asupra echipamentelor electrice/electronice,^[8] dar minime. Fenomenul poartă numele defurtună geomagnetică.

Începând cu 8 ianuarie 2008^[9] Soarele intră în cel de-al 24-lea ciclu solar^[10]. Președintele NOAA Space Weather Prediction Center, Douglas Biesecker spune că: „Dacă predicția noastră este corectă, Ciclul Solar 24 va avea un număr maxim de 90 de pete solare, cel mai mic ciclu solar ca număr de pete din 1928, când Ciclul solar 16 a avut 78 de pete solare. Este tentant să descriem un astfel de ciclu ca fiind «slab» sau «ușor», dar acest lucru ar putea lăsa o impresie greșită. Chiar și un ciclu sub medie este capabil să producă condiții meteorologice spațiale severe. Marea furtună geomagnetică din 1859, de exemplu, a apărut în timpul unui ciclu solar de aproximativ aceeași mărime cu ciclul prezis pentru 2013”^[11].

Richard Fisher, director al diviziei de heliofizică de la NASA, a dezvăluit că planeta Pământ va fi lovită de radiații magnetice^[12] provenite din exploziile solare care vor avea loc în 2013.

La 25 octombrie, două explozii solare consecutive de clasa X s-au produs în sectorul solar 1882, unde asemenea fenomene nu au fost observate din mai 2013. Acestea au fost urmate de o serie de explozii de clasa M.^[13]

Furtuna solară din 1859 (alte denumiri Superfurtuna solară^[1] sau Evenimentul Carrington) a fost cea mai puternică furtună solară din istoria observațiilor solare. A avut locul în timpul celui de-al 10-lea ciclu solar.

În perioada 1–2 septembrie 1859 a avut loc cea mai mare furtună geomagnetică înregistrată vreodată până în anul 2013.Aurorele boreale au fost văzute în întreaga lume, mai ales deasupra regiunii Caraibe, de asemenea observații demne de remarcat au fost aurorele de deasupra Munților Stâncoși, care au fost atât de strălucitoare încât lumina lor a trezit căutătorii de aur, care s-au apucat să-și pregătească micul dejun pentru că au crezut că era dimineață^[2]. Sistemele de telegraf din toată Europa și America de Nord s-au prăbușit^[3]. Pilonii telegrafului aruncau scântei, iar hârtia folosită în telegrafiere a luat foc. Unele sisteme de telegraf păreau să continue să trimită și să primească mesaje în ciuda faptului că erau deconectate de la sursele lor de alimentare.

Din 28 august 1859 până pe 2 septembrie numeroase pete solare și explozii solare au fost observate pe Soare. Chiar înainte de prânzul zilei de 1 septembrie, astronomul britanic Richard Carrington a observat cea mai mare erupție^[4], care a dus la o ejecție coronală de masă uriașă (CME), care a venit direct spre Pământ, ajungând pe planeta noastră în 18 ore, având deci o viteză de 1.600.000 de kilometri pe oră^[5]. Acest lucru este remarcabil, deoarece o astfel de călătorie în mod normal durează de la trei până la patru zile. S-a mișcat așa de repede, pentru că o altă ejecție masivă CME anterioară i-a netezit drumul^[6].

Carotele de gheață^[7] dovedesc că evenimente de această magnitudine – măsurate prin radiațiile de protoni de mare energie, nu prin efect geomagnetic – apar o dată la aproximativ 500 de ani, dar cu evenimente de >1/5 mai mari care apar de mai multe ori într-un secol^[8]. Ultimele furtuni puternice au avut loc în 1921 și în 1960, atunci când a avut loc și o perturbare radio pe scară largă^[4].

Sursa: Wikipedia