(Fostul Papa a fost ajutat sa demisioneze pentru ca )Papa Francisc  sa fie  instalat de Oculta Mondială…Ce spune de fapt Biblia despre Anticrist? SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII…Cel rău revelat în 2 Tesaloniceni 2:3 și 1 Ioan 2:18, este unul și același, este Anticristul...Închinarea la demonii Marx, Engels si Lenin și SATANISMUL Uniunii Europene…Cultul personalităţii, personalitatea cultului…jurnal de front (din războiul străjeresc)„..porţi şi tu tot un Isus de hârtie…”(pictat/iconat); Mi-am luat pașaportul, m-am uitat la casa mea cu lacrimi în ochi și mi-am luat rămas bun…„Şi Domnul mi-a zis: ‘De la miazănoapte va izbucni nenorocirea peste toţi locuitorii ţării.” Ieremia 1:14; ANTICRISTUL, IDENTITATE ȘI NUME… ANTICRISTUL REVELAT ÎN TREI SECȚIUNI BIBLICE… SATAN NU ESTE ANTICRISTUL-Satan este balaurul cel vechi și fiara este anticristul lui…Noutati pentru cititorii VECHIULUI  TESTAMENT…Putin nu e Gog?! JURNAL DE RĂZBOINicolae Iorga spunea că: „Taina existenţei umane nu stă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”. Dintre toate cărţile lumii, Biblia este cartea care dă cel mai bun răspuns pentru cine vrea să afle rostul vieţii…Semnificația Întrupării Fiului lui Dumnezeu…Cateva fulguieli adunate din cartile si predicile  lui Iosif Ţon… Ierusalim este, a fost şi rămâne nu doar capitala Poporului Evreu, ci şi Moştenirea Domnească a Cerului şi Capitala Credinţei, din care ”să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.” (Luca, 24-47) Issus a plâns pentru capitala evreilor, nu a ateilor (Mat.23/37-39) – care se golesc de Cristos, pentru a se umple cu Anticrist… Credinţa lumii care se încrede în   communism, capitalism, globalism şi în alte ştiinţe sataniste, devine praf! Şi omenirea despărţită de sfatul, de Învăţătura Dumnezeiască, devine pulbere, căci fără El nu putem face nimic bun şi veşnic(Ioan,cap.15)! Dumnezeu ni l-a dat pe singurul Său Fiu, ca să-l ascultăm, să ne încredem în întruparea sfinţeniei, bunătăţii şi frumuseţii Lui- în tot cosmosul şi în orice om înnoit, căci nimic bun nu locuieşte în omul nenăscut din nou(Rom.cap.7)Gog și Magog; 3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5; Ce ne pregăteşte Soarele în viitor. Furtuni geomagnetice; Botezul / Mikvah; Botezul fals; Nasterea din nou; Pocainta şi iertarea păcatelor;   Conditiile Primirii Botezului; Botezul copiilor nu este Biblic; Jugul nepotrivit – aspectul religios, de C.H.M.; (Formalismul ,iconaria,minciuna,pomenile,acatistele si multe alte popisme si logodne cu statul rodesc si in…Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă); Din Ierusalimul sufletului meu… Sensul suferinței… Cum să depășești suferința? Sensul suferinței (8) …„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.), de Vladimir Marținkovski; Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relație de mediu (V.V.Moisescu); Moartea de martir a lui Ivan Moiseev(1972) (1.) „N-a murit, ci doarme”; 4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27; Alianța din Ezechiel 38? Putin nu e Gog?! Cum ne vorbește Domnul azi? Viața condusă de Dumnezeu; ASA VORBESTE DOMNUL: „Ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!” (Ieremia 22:29); ROMANIA ,TARA MEA DE DOR,O TARA DE PLANS… Aşa vorbeşte Domnul – Tu poţi! | Nicu Butoi;JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM; Lecția 12. Dumnezeu vorbește poporului Său;Care este pacea pe care o dă Isus? Conduci tu gândurile tale sau te conduc ele? Sigiliul Sabatului; Despre sabat, de  C. H. Mackintosh; ISUS ESTE DOMN PESTE TOATE; Ziua de sabat şi ziua Domnului (duminica); „Primiţi Duh Sfânt”, de William Kelly; Cum a fost jefuită România în ultima sută de ani. Nemţii şi ruşii au luat cantităţi uriaşe de aur şi petrol. Bulgarii au vrut să ne fure până şi moaştele; Tudor Chirilă: Adesea, medicii se uită la bolnavi de sus; O lungă istorie de furt; MĂRTURII din COMUNISM-„Blestemați fie în veci cei ce și-au bătut joc de noi și cei care plâng după acele vremuri de coșmar!” Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic; A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12;Lunga tradiție a terorii din „Imperiul răului”; Istoric celebru pentru demascarea crimelor din Gulagul Sovietic, condamnat iar la închisoare / Ce acuzații i s-au adus lui Iuri Dmitriev; Istoria soljeniţiană a Gulagului; Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn ; „În lupta cu minciuna, fără excepţie, arta a învins întotdeauna!” (Alexandr Soljeniţîn, la decernarea Premiului Nobel, în 1970); Confucius și respectul față de oameni;Soljenițîn după Soljenițîn; 100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”; Capetemiile Tarii au furat peste un milliard de lei,dar sunt gratiati si platesc fraierii…DNA: Aproape 600 de dosare de corupţie vor fi închise după decizia Instanței Supreme! Hotii striga la hotii putinisdti… Magistrații care lucrează de partea corupților lucrează pentru Rusia; Marile amenințări ce planează asupra omenirii în următorii 30 de ani, potrivit economistului Nouriel Roubini; Moldova: Întoarcerea diasporei; Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic; Rasputin, geniul rău al țarinei Alexandra; Asa da-REFORMA JUSTITIARA!Ei fura miliarde,ei se judeca si tot ei se amnistieaza!Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor / Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Băsescu – avocat / Ioana Băsescu, beneficiar și ea; Fara sa-si vada barna din ochi,”mesianicul ”Putin  acuza „natura satanică a civilizației occidentale”…Dar si “Prorocul ”mincinos bate campii! Aleksandr Dughin, primul discurs de la înmormântarea fiicei sale: Luptăm de partea Arhanghelului Mihail împotriva diavolului în Ucraina

SĂ ÎNȚELEGEM CINE ESTE ANTICRISTUL, FIUL PIERZĂRII

 

 

„Fiul pierzării” din 2 Tesaloniceni 2:3 și „Anticristul” din 1 Ioan 2:18, sunt unul și același. Vor fi mai multe articole pe acest site despre acesta, dar deocamdată vreau să punem bazele acestui subiect. Apostolii Pavel și Ioan au scris despre el, iar Domnul Isus a vorbit pe acest subiect.Să analizăm câteva dintre aceste versete.

2 Tesaloniceni 2:1-4
„Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Cristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.”

1 Ioan 2:18-22
„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru. V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi şi ştiţi că nicio minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.”

Acum să citim ce a spus Domnul Isus despre Anticrist:

Marcu 13:19-27
„Pentru că în zilele acelea va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost de la începutul lumii pe care a făcut-o Dumnezeu până azi şi cum nici nu va mai fi vreodată. Şi dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa, dar le-a scurtat din pricina celor aleşi. Dacă vă va zice cineva atunci: ‘Iată, Cristosul este aici’ sau ‘Iată-L acolo’, să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Păziţi-vă; iată că vi le-am spus toate dinainte. Dar, în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul omului venind pe nori cu mare putere şi cu slavă. Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului.”

Domnul ne-a avertizat să nu ne lăsăm înșelați de nimeni de pe acest Pământ, care zice despre sine, că este „Mesia”. Domnul a spus care vor fi  semnele când El, adevăratul și unicul Cristos se va întoarce: Pământul, Soarele, Luna și stelele se vor întuneca, cerurile și Pământul se vor cutremura, și toți oamenii Îl vor vedea venind cu mare putere și cu slavă, pe norii cerului, pentru că Isus va lumina cerurile și îi va ridica pe sfinți la El.

Ca să putem înțelege Biblia așa cum vrea Dumnezeu, avem nevoie de revelație divină. Isus a vorbit în așa fel, încât doar „cei care au urechi de auzit”, să audă, adică să înțeleagă și să primească adevărul.

În timp ce studiem Biblia, trebuie să auzim ce ne descopere Duhul Sfânt. El va face, ca anumite lucruri să iasă în evidență, ca să ne rugăm pentru ele sau să medităm asupra lor, ca să ni se descopere esența versetelor respective.
Să remarcăm ce spune Domnul Isus, citat de Marcu în pasajul de mai sus: „‘Iată, Cristosul este aici’”. Isus a spus „Cristosul”. Mesia sau Cristosul sunt termeni sinonimi. Ce zice de fapt este „Iată, Mesia este aici, Cristosul este aici”.

Apoi, în versetele următoare, Isus ne avertizează să fim atenți, pentru că vor fi mulți impostori care se vor da drept Mesia.

Marcu 13:5-6
„Isus a început atunci să le spună: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: ‘Eu sunt Cristosul!’ Şi vor înşela pe mulţi.“

Aici sunt două avertismente. Primul este că vor apărea impostori, care se vor auto-intitula Mesia. Nu e același lucru ca cineva să spună despre sine că e Mesia, sau ca cineva să fie numit de alții Mesia.

Al doilea avertisment este mai greu de remarcat, și anume, că vor fi unii care vor zice că nu Isus era Mesia, ci ei sunt!

Dumnezeu L-a trimis pe Isus Cristos (Mesia), evreilor, ca să fie Mântuitoril lor. Dar ei așteptau „un Mesia eliberator”, așa că L-au respins. (mulți evrei L-au urmat pe Isus și ei au pus bazele creștinismului, dar larga majoritate l-a respins).

Evreii care L-au respins pe Isus, continuă să-L aștepte pe „Cristos”. Așteaptă să vină Mesia sub forma unui mare lider politic, care să le rezolve toate problemele. Unii evrei contemporani nouă, cred că trebuie să reconstruiască Templul din Ierusalim, pentru ca Mesia să poată veni, iar alții cred că va veni Mesia și el îi va ajuta să reconstruiască Templul.

„Fiul pierzării” va trebui să poată juca rolul lui Mesia. Cea mai importantă zonă pentru construcții imobiliare, este Muntele Templului din Ierusalim. Următoarea zonă este restul Ierusalimului și apoi teritoriul Israelului.

​În încercarea de a înțelege „cine este fiul pierzării”, se face o greșeală comună. Oamenii caută să-l identifice, potrivit gândirii occidentale, în locul gândirii biblice. Dumnezeu lucrează prin evrei. Isus nu s-a referit la un Mesia chinez sau american. Acest fals Mesia, trebuie să pară, sau chiar să fie evreu.

Mulți cred că va fi papă catolic. Ați auzit vreodată de un papă evreu? Aici nu e vorba despre un mesia catolic sau musulman. Budiștii, Musulmanii, cei care-l urmează pe Krishna și multe alte religii, așteaptă un „mesia” al lor. Dar dacă acest „fals – Mesia” nu se potrivește cu așteptările evreilor, nu va fi cel despre care ne-au avertizat Domnul Isus, Pavel și Ioan.

Deci, cum poate cineva să fie „anticrist” și „falsul – mesia” sau „falsul-Cristos” în același timp? Isus ne-a spus să fim atenți când alții vor zice „‘Iată, Cristosul este aici’”. Ioan a folosit termenul de anticrist. De fapt ce înseamnă „anticrist”?

Apostolul Ioan a explicat ce înseamnă a fi „anticrist”. A fi anticrist, înseamnă să negi că Isus din Nazaret a venit ca Fiul Lui Dumnezeu și Mesia.

1 Ioan 2: 22
„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Cristosul? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.”

Deci, cine neagă că Isus este Cristosul, Mesia este anticrist. Cine face asta, neagă și relația de Tată-Fiu, dintre Dumnezeu și Isus. 

2 Ioan 1:7
„Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Cristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul!”

Numele Domnului pentru noi este Isus Cristos… dar „Cristos” este de fapt „calitatea, rangul” Lui. Amăgitorii, cei care nu vor mărturisi că Isus, Cristosul (Mesia), a venit ca Fiul Lui Dumnezeu sunt anticristul.

Deci acest fiu al pierzării, acest anticrist, nu va pretinde că este Isus din Nazaret care s-a întors pe Pământ, ci va declara că Isus nu a fost Cristosul (Mesia), Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat. Acesta va fi pentru poporul evreu, mult așteptatul Mesia. Va fi un lider global și mulți vor cădea în capcana lui, inclusiv evreii, altfel Biblia nu ne-ar fi arătat că acesta va împlini aceste profeții.

De ce vor cădea oamenii de la credința în adevăratul Mesia și vor ajunge să creadă că cel fals e adevărat? Apostazia, marea lepădare de credință care va veni înaintea anticristului, va fi un timp de îndepărtare de adevăr, pentru că întunericul spiritual va crește pe tot Pământul. Gândirea pervertită de păcat a celor care resping adevărul Lui Dumnezeu îi va face victime ușoare ale acestui fiu al pierzării.

De ce este numit „fiul pierzării”? Ce înseamnă „pierzare”? Înseamnă dezastru, distrugere, deci este „fiul distrugerii”.

Strong’s Greek & Hebrew Dictionary definește termenul ca fiind: „cuvânt derivat din apollumi; care înseamnă, ruină sau pierdere (fizică, spirituală sau veșnică): – condamnare, distrugere, moarte, pierzare, pieire, fatalitate”.

Ni se spune în 2 Tesaloniceni 2:3-4, că „se (va) descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Mulți trag concluzia din aceste versete, că, anticristul va apărea pe scena lumii, ca unul care „se opune lui Isus și se înalță pe sine…”. Această concluzie este doar de suprafață.

Pavel face un portret clar al fiului pierzării, și cum se va purta spre final. De fapt, anticristul nu va dezvălui adevărul despre sine, de la începutul apariției sale în spațiul public. În inima lui, va fi anti-creștini și anti-evrei. Pare foarte evident că nu își va arăta „adevărata față” decât după ce va fi sigur că are asigurat fotoliul de lider mondial. Dacă n-ar face așa, evreii nu l-ar crede că el e Mesia.

Liderii răi, de cele mai multe ori, încep părând buni. Acest „fiu al pierzării” va apărea călare pe „un cal alb”, cu haine albe… este o prezentare alegorică, care de fapt confirmă ce scriam mai sus. Liderii malefici, sunt experți în a „ademeni și a păcăli” masele de oameni. Știu să spună ce așteaptă mulțimile să audă, iar după ce i-au prins în capcană, „le vor injecta veninul”. Cel mai vechi truc al campaniilor electorale e schimbul de cadouri sau favoruri, contra voturi.

Anticristul îi va înșela pe mulți, pentru că îi va face să creadă că le vrea binele și va fi un lider pentru oameni. Dar odată ajuns la putere, adevărata lui față va începe să fie arătată.

Deci, acest lider global, va fi și un „fals-Mesia” pentru evrei? Va fi un om posedat de diavolul? Sau va fi 100% demon care va apărea în formă umană? Din ce țară va veni? Este el pe scena lumii acum? Toți avem multe întrebări, dintre care multe sunt încă fără răspuns. Un lucru este cert, Biblia spune multe pentru cei care vor să afle, și voi mai scrie și alte articole pe această temă.

 

SATAN NU ESTE ANTICRISTUL-Satan este balaurul cel vechi și fiara este anticristul lui.

 

De unde ştim că Satan nu e Anti-Cristul? Satan este balaurul cel vechi și fiara este anticristul lui. Este ușor de văzut acest adevăr, citind versetele care urmează. Fiara împreună cu prorocul său mincinos ajung să fie primii aruncați în iazul de foc.

Apocalipsa 19:20
”Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. ”(la sfârşitul celor 7 ani) 

Pe perioada domniei Lui Isus, de o mie de ani, Satan si demonii lui sunt legați. 

Apocalipsa 20:2
”El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.”

După Domnia de 1000 de ani , vor fi dezlegați pentru scurt timp ca să fie învinși și să ajungă în adânc.

Apocalipsa 20:10
”Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.”

Vor avea loc două mari bătălii.

1- Prima la sârşitul celor 7 ani. (Armaghedon) Apocalipsa 19:20, Apocalipsa 16:14-16.

După  această bătălie, fiara şi prorocul mincinos sunt aruncaţi în iazul de foc care arde cu pucioasă. 

2- Cea de-a doua bătălie va fi la sfârşitul domniei de 1000 de ani. (În afara Ierusalimului)

Apocalipsa 20:7-10
”Satan a fost legat pentru 1000 de ani, acum e dezlegat pentru puţină vreme. Caută aliaţi şi începe un război împotriva Lui Isus şi a sfinţilor Săi, dar este înfrânt şi aruncat în iazul de foc şi pucioasă, cu fiara (Anti-Cristul) şi prorocul mincinos, unde vor fi chinuiţi zi şi noapte pentru eternitate.”

ANTICRISTUL, IDENTITATE ȘI NUME

Viziunile din Daniel 7, 8, Apocalipsa 17, îl revelează pe fiul pierzării în trei feluri diferite, dar care spun același lucru.

 

 

ulți spun că Anticristul este Papa sau președintele unei anumite țări. Unii susțin că va apărea dintr-un împărat roman care va învia, sau va fi dintr-o biserică mare cum este biserica romano-catolică. Biblia ne spune multe despre această fiară, inclusiv cine este și ce nume are.

Motivul pentru care majoritatea oamenilor ratează ce are Dumnezeu de spus despre balaur și fiarele lui, este faptul că ei privesc în special în „lumea fizică”, când de fapt aici e vorba de lumea „spirituală”. Este cert că va avea efecte în lumea fizică, dar în primul rând trebuie să vedem ce se întâmplă în lumea spirituală, pentru că acestea sunt entități spirituale.

Vă rog să citiți versetele care urmează, fără să căutați similitudini cu împărații și liderii lumii din trecut și prezent și fără săconsiderați că cei șapte munți sunt munți fizici; pentru că nu sunt. Este vorba despre o fiară demonică și împărățiile demonice.

Urmează versetele din Apocalipsa, cu comentariile scrise cu albastru, urmate de versetele corespunzătoare din cartea lui Daniel.

Apocalipsa17:1-18
„Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!””

Îngerul i-a spus lui Ioan ce vroia să-i descopere:
1. Judecata prostituatei celei mari;
2. Că aceasta șade pe ape mari, (în sens profetic, „ape” semnifică oameni);
​3. „Împărații Pământului” au comis adulter spiritual, iar „locuitorii Pământului” îi reprezintă pe cei care s-au desfătat cu plăcerile temporare ale păcatului.

În capitolul 17, îngerul explică mai multe despre cine sunt prostituata și fiara, iar în capitolul 18, spune mai multe despre judecata în sine.

„Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne.”

Îngerul l-a luat pe Ioan din lumea fizică și l-a dus în cea spirituală, „în Duhul”, pentru că vroia ca el să vadă „în Duhul”.

Apoi a văzut o femeie, care ședea pe fiara care conduce lumea spirituală demonică. Notă: această fiară are 7 capete și 10 coarne.

„Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.”

Femeia, marea prostituată, reprezintă acea parte a umanității care l-a ales pe diavol în locul Lui Dumnezeu. Ea este cea care ține potirul de aur împodobit cu nestemate, frumos la exterior, dar plin cu toate spurcăciunile, mizeriile și urâțeniile adulterului spiritual care o definește.

„Pe frunte purta scris un nume, O TAINĂ: „BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.”Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus.“

Pe fruntea ei (fruntea reprezentând, unul dintre cele două locuri unde oamenii pierduți vor primi semnul fiarei) avea scris numele ei. Ea nu este o prostituată oarecare, ea reprezintă culmea prostituției.

Oare de ce în numele ei este inclus Babilonul cel mare? Vă mai amintiți de turnul Babel și răzvrătirea oamenilor care îl construiau? Acea zonă teritorială a ajuns ulterior să fie numită Babilon. Regiunea fizică, există și astăzi. Și după ce Dumnezeu le-a distrus turnul și i-a împrăștiat în alte zone schimbându-le limba, oamenii au continuat să rămână răzvrătiți. Atitudinea și demonii din spatele răzvrătirii sunt de fapt lumea spirituală malefică.

Ținta diavolului dinaintea potopului, de a distruge omenirea și a nimici planurile Lui Dumnezeu a rămas aceeași. Satan, șarpele, balaurul cel vechi, lucrează de mult la zidirea unui „turn Babel” al răzvrătirii.

„Babilonul cel Mare” va face ca primul turn Babel al răzvrătirii, să devină insignifiant, prin comparație; primul a fost la doar patru generații după potop, când omenirea avea mult mai puțini indivizi decât are în zilele noastre.

Această prostituată răzvrătită se va îmbăta de „sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus.“ Ceea ce arată că sfinții nu doar că vor fi prezenți în acea perioadă, dar vor fi persecutați, uciși și martirizați. Aceasta se va întâmpla pe parcursul primilor 3 ani și jumătate, perioadă în care violența contra creștinilor va crește tot mai mult, până când evenimentul Răpirii îi va pune capăt, la mijlocul ultimei săptămâni de ani. 

„Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”

Îngerul începe cu descrierea fiarei și continuă cu descrierea prostituatei. Această „fiară” este „o fiară spirituală” cu 7 capete și 10 coarne.

„Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.”

Această fiară are șapte capete, fiecare cap având rol de conducător la momente diferite. Fiecare cap reprezintă o împărăție spirituală, condusă de un singur demon, dar în perioade diferite ale istoriei. Fiara la care se face referire aici, este un anumit demon care a fost rege peste un regat în trecut.

Îngerul face referire la aceeași fiară pe care Ioan o văzuse mai devreme. Descrierea pe care a scris-o Ioan în Apocalipsa 13:1este la unison cu cea dinainte: „Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă.”

Îngerul i-a spus lui Ioan că cei pierduți (cei ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieții) , se vor mira de fiara, care „era, şi nu mai este.” (pe parcursul viziunii lui Ioan) „Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare.” (pierzare înseamnă distrugere… el este distrugătorul).

Aceasta este o fiară spirituală; nu este om, ci un demon spiritual. Era liberă înainte, dar la momentul viziunii era legată și va fi eliberată din Adânc în viitor (față de vremea viziunii).

„Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia.”

Femeia, Prostituata Babilonul cel Mare, șade pe cele șapte capete, care sunt cei șapte munți. În domeniul spiritual, munții reprezintă împărății, deci sunt șapte împărății spirituale.

Unii teologi au crezut că acești munți sunt colinele din jurul Romei sau munții din jurul Ierusalimului, dar nu e așa.

„Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.”

Acum vedem ceva uimitor. Fiecare cap (munte), fiecare împărăție demonică din domeniul spiritual va fi avut un împărat demonic, spiritual. Dar acesta „care va veni” este unul din cei șapte, dar nu cel care este la putere în vremea în care scrie Ioan. Nu e ușor de descifrat cine este, pentru că în primul caz se referea la fiară, ca un întreg. Acum e vorba despre împărații acestor împărății spirituale. 

Înainte e scris că doar o fiară „a fost, nu este acum, dar va veni din nou”. Mai citim și că se va ridica și va ieși din Adânc.

Îngerul putea spune: vor fi opt împărați și opt împărății, dar de fapt sunt șapte împărați și șapte împărății, pentru că unul din cei șapte împărați și una din cele șapte împărății vor reveni. 

Dar îngerul a spus că va fi un al optulea împărat (și deci o a opta împărăție, peste care acesta să împărățească), dar acesta va fi de fapt, unul dintre cei șapte împărați, dar nu cel care era la conducere când primea Ioan profeția de la înger. 

Nu putea să fie la putere în timpul viziunii primite de Ioan, pentru că deja era legat în Adânc. Deci putem deduce că era unul dintre cei cinci care au venit înainte de timpul în care Ioan a primit ceea ce a scris.

Biblia ne descopere unele dintre strategiile diavolului, în Daniel 10:13, 10:20; Efeseni 6:12. În cartea sa, Daniel numea duhurile demonice „prinți”. Arhanghelii Mihail și Gavril au trebuit să lupte contra lor. Dicționarul „Strong” spune că cuvântul în ebraică, folosit de Daniel pentru prinț, însemna de fapt conducător, lider.

Cinci împărați (cu cinci împărății), erau înaintea lui Ioan, al șaptelea împărat (cu împărăția lui) urma să vină pentru puțin timp, iar al optulea împărat va fi unul dintre cei șapte care va avea din nou o împărăție.

Un împărat demonic, „Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.” Acest demon va conduce de două ori și tocmai acest împărat demonic este numit aici. Unii pot spune că e vorba de unul dintre imperiile Babilonian, Roman, Grec, Caldean sau Turc; dar de fapt aici e vorba de lumea spirituală, sunt șapte împărați demonici, unul a fost legat, ca să fie eliberat din nou, ca să conducă încă o împărăție. Acesta este personajul negativ, „fiara” care este de fapt anticristul. El a mai avut o împărăție, a fost legat în Adânc și i se va da drumul ca să mai conducă încă o dată.

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

Aceste versete fac referire la Armaghedon de la sfârșitul săptămânii de ani, când demonii și oamenii se unesc ca să lupte contra Lui Isus Cristos. Domnul va veni călare pe un cal alb, în fruntea oștirii cerești, și îi va birui pe cei răi, într-o bătălie scurtă.

„Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc.”

Se reconfirmă faptul că apele reprezintă de fapt mulțimi de oameni. Cele 10 coarne (coarnele reprezentând pe cei care au puterea, care conduc), urăsc omenirea și fac tot ce pot ca s-o distrugă. E trist să remarcăm că de fapt, diavolul nu este prietenul nimănui, nu vrea binele nimănui; cei din tabăra lui nu se iubesc, nu sunt prieteni unii cu alții și chiar nu contează ce minciuni aleg acești oameni să creadă… adevărul este că în preajma diavolului este doar ură, dezbinare și distrugere. Ei sunt în întuneric, iar întunericul înseamnă absența luminii. Sunt răi, malefici și se bucură când fac răul și reușesc să distrugă totul și pe toți din jur, încercând să ajungă să-i facă rău Lui Dumnezeu.

„Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”

Am putea spune că Taina Babilonului este „rețeaua” răului. Îngerul i-a spus lui Ioan, că femeia este „cetatea cea mare care stăpânește peste împărații Pământului.” Rețeaua lucrează prin oameni și-i controlează, având în spate puterea diavolului, care o conduce.

Să privim la versetele din Daniel. Apoi vom dezvălui numele care i-a fost dat lui Ioan.

Daniel 7:1-8
„În anul întâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie. Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa când i s-au smuls aripile; şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om şi i s-a dat o inimă de om. Şi iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură între dinţi; şi i s-a zis: „Scoală-te şi mănâncă multă carne!” După aceea m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete şi i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea cu trufie.”

(4 fiare, dar 7 capete… 10 coarne – 3 coarne = 7 coarne; plus al 11-lea, deci Daniel a văzut 8 coarne în total.)

Și acum interpretarea lui Daniel:

Daniel 7:15-22
„Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, şi vedeniile din capul meu m-au înspăimântat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo şi l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel:„

Cineva din tărâmul ceresc, a auzit cererea lui Daniel pentru a înțelege ce a văzut.

„„Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie.” În urmă am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte; şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce rămânea; şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra celuilalt corn care ieşise şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coarne.”

Sfântul din cer interpelat de Daniel, i-a spus că de fapt, a patra fiară se va ridica din pământ. Când Daniel a văzut-o, se ridicau din mare. Să însemne oare că marea era de fapt o apă de oameni? Poate că da, dar e mai probabil că aceștia nu erau oameni, ci demoni. Marea poate însemna lumea spirituală, iar ceea ce descrie Daniel că a văzut nu poate spune nimeni că ar fi o ființă umană, oricum nu cred că s-a auzit vreodată ca un om să arate conform descrierii lui Daniel.

Daniel se mira de a patra fiară. Această fiară înfricoșătoare avea 10 coarne… din care trei i-au căzut înainte să-i crească al 11-lea, care, după pierderea celor trei, devine cornul al 8 – lea. Putea acest corn să fie cel despre care a scris Ioan că e împăratul spiritual (fiara) al Babilonului?

„am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia.”

Ce mult seamănă fiara pe care a văzut-o Ioan cu cea văzută de Daniel.

Apocalipsa 13:1-7
„Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă.”

(Când Ioan vede fiara, cele 10 coarne au deja coroane pe ele)

„Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare”

„Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.”

Să remarcăm că este un cap care părea rănit de moarte. Lui Ioan i s-a arătat că capetele sunt împărății.

Deci această împărăție părea că a dispărut în urma unei catastrofe, dar a reușit să-și revină. Toată lumea o urma pe fiara care conducea împărăția.

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. 6 Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.”

Daniel a văzut același lucru. Fiara a făcut război cu Sfinții. Interpretarea acestor texte duce la mari diferențe de opinii. Unii spun că sfinții numiți aici sunt Evreii. Deci Daniel și Ioan i-au văzut pe Evrei urmându-L pe Dumnezeu? Evreii sunt poporul Lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor să intre în detalii, ca să poată argumenta, atunci, da, tehnic vorbind, toți Creștinii suntem Evrei, pentru că am fost altoiți în pomul lor. Isus este acel pom evreiesc. Dacă acești Evrei sunt sfinții din aceste versete, atunci ei au mărturia Lui Isus Cristos. Deocamdată să rămânem la concluzia că Sfinții sunt oamenii Lui Dumnezeu și vom dezbate mai pe larg mai târziu, acest subiect.

Revenim la Daniel și interpretarea lui.

Daniel 7:23-28
„El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi.”

Va devora și va călca în picioare tot pământul… și îl va zdrobi… 

„Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi.”

Al 11-lea împărat.

„Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme”

Trei împărați/împărății vor fi cucerite de el și va fi cu vehemență contra Lui Dumnezeu. Îi va persecuta pe sfinți și va încerca să răstoarne lucrurile, schimbând vremurile și legea. Va conduce pentru „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme”, adică timp de trei ani și jumătate (vedeți articolul „Misterul celor 70 de săptămâni, pentru o înțelegere mai profundă).

„„Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! Aici s-au sfârşit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele şi mi s-a schimbat culoarea feţei; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea.”„

Nu vă lăsați tulburați. Chiar dacă veți ajunge să trăiți acele timpuri care vor fi sub conducerea celui rău, oamenii Lui Dumnezeu vor învinge la final. Biserica primară a suferit prigoniri, martiraje, persecuții extreme, timp de peste 300 de ani. În vremea sfârșitului vor fi doar trei ani și jumătate de îndurat. Să ne temem și să ne punem pe plâns de groaza a ceea ce va veni, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă, ne va distruge credința și pacea. Deci, să ne încredem în Domnul, să ne întărim știind cine suntem în Cristos și să fim biruitori. Fie că vom fi între cei care vor învia din morți, fie că vom fi înălțați la cer de pe pământ, vom birui și ne vom întâlni cu Domnul Isus în văzduh!!!

Atât Daniel cât și Ioan au scris multe despre acest al 11-lea corn și al 8-lea împărat, care a fost al 7-lea. Deocamdată să dezvăluim cine este cel rău.

Apocalipsa 11:7-12
„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor.”

Cei doi martori și-au încheiat misiunea de a-L mărturisi pe Isus și a-L declara ca fiind Mântuitorul și Salvatorul întregii lumi și sunt uciși în Ierusalim.

Cine îi ucide? Fiara care se ridică din Adânc și care este numărul 8, dar care fusese a 7-a.

„Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt.

Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor înveseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului. Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.”

Deci, cine este „împăratul din Adânc” care a fost și ajunge să fie din nou un împărat demonic?

Apocalipsa 9:11
„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion”

Ce înseamnă numele Abadon în ebraică? Înseamnă „înger distrugător”. În greacă, Apolion, înseamnă ”distrugător”.

Va avea acesta un trup uman? Va lua formă umană? Este el deja eliberat din Adânc? Are ceva de-a face cu Zeus sau Apolo? A fost el împăratul demonic care a dus la distrugerea omenirii înainte de potop? A fost el împăratul demonic al lui Nimrod, de la turnul Babel? Sau a fost demonul care a domnit peste împărăția Babiloniană a lui Nebucadnețar? A fost el împăratul demonic peste Grecia și peste cele patru împărății în care s-a divizat imperiul Greciei? Numai Domnul știe cu certitudine aceste lucruri și El alege cui și când să i le descopere. Să rămânem aproape de Domnul și Cuvântul Lui să rămână în noi, să ne păstrăm credința fermă în El, pentru că diavolul va veni cu mânie, înșelăciuni și minciuni. Abadon va părea o persoană plăcută, minunată, la început, dar după ce-i va cădea masca, se va vedea că în realitate e un personaj sinistru, înfiorător. El va declara că Isus Cristos nu a fost adevăratul Mesia, iar Evreii vor crede și vor spune că fiara este adevăratul Mesia. Oricine va continua să creadă că Isus Cristos este adevăratul Mesia, nu va fi iubit de ceilalți și va ajunge persecutat.

De ce se vor derula lucrurile în acest fel? Uneori răspunsul e chiar în fața noastră, alteori este ascuns. Un lucru este cert, toate se vor întâmpla așa cum spune Dumnezeu că se întâmplă. Dumnezeu Îi va păzi pe copiii Lui, în ceasul încercării și-i va ajuta să rămână lângă El, indiferent cât de greu va fi, atâta timp cât aceștia Îl ascultă și au credință în El.

 

Închinarea la demonii Marx, Engels si Lenin și SATANISMUL Uniunii Europene

Autor: Adrian Pătruşcă 

 

Pupăciosul bălos de la Bruxelles a dezvelit în buricul Europei o uriașă statuie de bronz a Tartorului Comunismului. Această știre cutremurătoare ar fi trebuit să zdruncine Uniunea Europeană. Nu a reușit nici măcar să-i crape fardul ideologic.

 

Pe 5 mai, la Trier, președintele Comisiei Europene i-a adus un omagiu nu doar lui Karl Marx (ceea ce ar fi fost îndeajuns de sinistru), ci Comunismului însuși.

Din discursul lui Jean-Claude Juncker la ceremoniile organizate cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la nașterea autorului „Manifestului Partidului Comunist” presa timorată a publicat doar citate sporadice, încercând să mai estompeze din grozăviile pe care acesta le-a spus.

Reproducem mai jos cele mai semnificative pasaje, pentru a înțelege în ce am intrat și încotro ne îndreptăm.

La Trier, Jean-Claude Juncker i-a atribuit filosofiei lui Marx meritul de a învăța Europa că este „îndatorirea vremurilor noastre” să îmbunătățim drepturile sociale. „Uniunea Europeană nu este o construcție defectă, dar este instabilă. Instabilă și pentru că dimensiunea socială a Europei, până în zilele noastre, rămâne ruda săracă a integrării. Trebuie să schimbăm asta.”

 

Pentru eradicarea sărăciei, Marx a avut o soluție simplă: abolirea proprietății private și dreptul de proprietate al statului asupra mijloacelor de producție.

Juncker i-a luat apărarea pentru ororile comunismului (care are în palmares circa 100 de milioane de victime, din România și URSS, până în Cambodgia și China, țară care a și dăruit statuia de bronz de 4 metri și jumătate): „Marx nu este responsabil de toate atrocitățile pentru care așa-zișii săi urmași trebuie să răspundă.” (Pasămite, ei doar au întinat valorile comunismului.) „Karl Marx a fost un filosof care a gândit pentru viitor, a avut aspirații creative, iar astăzi este învinovățit de lucruri pentru care nu e responsabil și pe care nu el le-a provocat, deoarece multe dintre lucrurile pe care le-a scris au fost răstălmăcite în opusul lor.”

 

Operele lui Marx, printre care Capitalul și Manifestul Partidului Comunist, „au schimbat lumea” și „i-au inspirat pe oamenii de pretundindeni”, „învățându-i libertatea, emanciparea și independența”. Așa este: și în România au existat astfel de minunate focare de educație la Aiud, Gherla, Jilava, Periprava, Sighet, Pitești…

Și Juncker nu și-a oprit aici elogiul halucinant, pledând pentru perenitatea gândirii lui Marx și vorbind deschis: „Toți am face bine să ne reamintim de Marx, deoarece memoria și înțelegerea sunt condiții pentru a ne asigura viitorul. Fără memorie și gândire, fără a înțelege memoria, nu se va alege mare lucru din viitorul nostru…”. (Pare Memorialul Durerii răsturnat pe dos!). „Trebuie să-l înțelegem pe Marx în contextul timpului său și să nu avem prejudecăți retrospective.”

 

Juncker are dreptate: să ne reamintim și să nu avem prejudecăți retrospective. Așadar, pentru ce pleda Marx?

Pe lângă lichidarea proprietății private, deja menționată, Marx a promovat abolirea dreptului la moștenire, centralizarea tuturor creditelor în mâinile statului etc. Ceea ce presupune evident un stat totalitar. O dictatură.

În 1864, cu ocazia înființării Asociației Internaționale a Muncitorilor (Internaționala I), Marx a chemat explicit la „Dictatura proletariatului”. Acest apel l-a intrigat până și pe anarhistul Mihail Bakunin, care (nu prost de felul lui) se întreba: „Dacă proletariatul conduce, peste cine va conduce?… Dacă există un Stat, atunci există o inevitabilă dominație… Poate fi posibil ca întregul proletariat să fie în fruntea administrației?… Sunt vreo 40 de milioane de germani. Vor fi toți 40 de milioane membri ai guvernului?”

Și Bakunin, repetăm, anarhist socialist, continua cu raționamentul: „Ei spun că un astfel jug al Statului, o dictatură, este un mijloc tranzitoriu pentru a ajunge la eliberarea populară totală. Așadar, pentru a elibera masele populare, ele trebuie întâi aservite.

 

ANTICRISTUL REVELAT ÎN TREI SECȚIUNI BIBLICE

Daniel 7, Daniel 8 și Apocalipsa 17 sunt toate profeții despre Anticrist.

 

 

Acest articol dezbate faptul că împăratul reprezentat de al 11-lea corn al celei de-a patra fiare care apare în Daniel capitolul 7 este același cu viitorul împărat care va ieși din cornul rupt al țapului din capitolul 8, precum și cu al 8-lea împărat din Apocalipsa 17. Toți aceștia trei, sunt de fapt unul și același, și anume Anticristul, Fiul Pierzării.

Vă rog să recitiți versetele acestea, fără să încercați să le faceți să se potrivească vreunui scenariu cu care sunteți familiarizați. Doar citiți cu atenție și urmăriți comentariile din acest articol, care arată că cele trei scenarii sunt o profeție unitară, toate referindu-se la Anticrist. 

În primul rând, Daniel capitolul 7.

Când vede Daniel cea de-a patra fiară, aceasta are 10 coarne și „un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor”. Trei coarne au fost smulse. Deci, dacă cornul mai mic este al 11-lea, după ce trei au fost smulse, acesta ajunge să fie pe poziția a 8-a.

Daniel 7:7b-8a
„era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne. 8 M-am uitat cu băgare de seamă la coarne şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne.”

Nu este nici un dubiu că fiara din versetele de mai sus are 10 coarne, pierde 3 și un al 11-lea se ridică la putere. Am putea sumariza și în felul următor: 11-3 = 8 ( să remarcăm că cel de-al 8-lea vine dintre cele 10).

Apoi, îngerul îi explică lui Daniel ce vede:

Daniel 7:23-25
„El mi-a vorbit aşa: „Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. 24 Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi. 25 El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.”

Să nu uităm că al 11-lea este de fapt al 8-lea, care vine dintre cele 10.

Și că:

1 cap (care era al leului cu aripi ca de vultur și stătea în picioare ca un om)
1 cap (care era al ursului)
4 capete (care erau ale leopardului)
1 cap (care era al celei de-a patra fiare)
7 capete și cea de-a patra fiară are 10 coarne.

Aceste 7 capete reprezintă împărați care domnesc peste imperii. Mulți consideră că domnesc peste imperii omenești. Dar Daniel a văzut în duhul tot ce relatează și a văzut lucruri spirituale. Ce om ar putea arăta ca un leopard zburător cu patru capete ? Imperiile demonice conduc peste imperiile umane ale răului. Chiar și după ce conducătorii umani sunt înlocuiți cu succesorii lor, domnia demonică este aceeași, chiar dacă este invizibilă ochiului uman. Așa a fost și în cazul împăraților romani, numiți cezari, sau a lui Nebucadnețar, care a fost primul mare conducător al Imperiului Babilonian și a fost urmat de cel puțin alți doi succesori la tron, până când imperiul a fost cucerit de imperiul Mezo-Persan. Ultima fiară este o combinație a celor dinaintea ei, așa cum citim în:

Apocalipsa 13:1-2
„Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. 2 Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.”

Ultima fiară, are aceleași trăsături „colective” cu fiarele din Daniel 7.

Să privim un alt scenariu profetic, cel din Daniel 8, care vorbește despre 8 coarne și despre Anticrist.

Daniel 8:1-12
„„În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte. 2 Când am avut vedenia aceasta mi s-a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele mă aflam lângă râul Ulai. 3 Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că într-un râu stătea un berbec şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă. 4 Am văzut cum berbecul împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine-i cădea în mână; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic. 5 Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi. 6 A venit până la berbecul care avea coarne şi pe care-l văzusem stând în râu şi s-a repezit asupra lui cu toată puterea lui. 7 L-am văzut cum s-a apropiat de berbec, s-a aruncat încruntat asupra lui, a izbit pe berbec şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbecul să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a scăpat pe berbec din mâna lui. 8 Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor. 9 Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. 10 S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. 11 S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. 12 Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început.”

Două coarne (ale berbecului)
Un corn (al țapului)
Patru coarne (care au ieșit din cornul rupt al țapului)
Șapte coarne (însumate de la berbec și țap)

Și dintr-unul dintre ele a ieșit un corn mic (al 8-lea)

Am putea spune că acel corn mic care a ieșit din cel rupt, este „al șaselea dintre cele ale țapului” sau „al cincilea care iese din al patrulea” sau „al optulea” din întregul scenariu.

De fapt, este al 8-lea care a fost al 7-lea și care este Anticristul. Același lucru îi arată îngerul lui Ioan în Apocalipsa 17.

Dacă berbecul a fost învins de țap, înseamnă că acesta și-a pierdut împărăția în favoarea țapului.

Îngerul i-a explicat și această viziune lui Daniel.

Daniel 8:17-26
„El a venit atunci lângă locul unde eram; şi la apropierea lui, m-am înspăimântat şi am căzut cu faţa la pământ. El mi-a zis: „Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!” 18 Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. 19 Apoi mi-a zis: „Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia aceasta priveşte vremea sfârşitului. 20 Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, suntîmpăraţii mezilor şi perşilor. 21 Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre ochii lui este cel dintâi împărat.22 Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn frânt sunt patru împărăţii care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta putere. 23 La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean. 24 El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe poporul sfinţilor. 25 Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti. 26 Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.””

Nu este nici un dubiu, că atunci când nelegiuirea va ajunge la culme, se va ridica Anticristul. De asemenea am putea spune că se va ridica din una dintre cele patru împărății (spre sfârșitul lor), care va ieși din cornul rupt al Greciei.

Dar să nu uităm că este vorba nu doar de lumea fizică ci și de cea spirituală. Un împărat demonic, este posibil să fi domnit peste mai mulți împărați/lideri umani, care s-au succedat la putere.

Să ne uităm acum la ce spune Apocalipsa 17, pentru a vedea al 8-lea împărat care este dintre cei șapte.

Apocalipsa 17:6-18
„Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. 7 Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. 8 Fiara pe care ai văzut-o era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. –

9 Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. 10 Sunt şi şapte împăraţi:cinci au căzut 5, unul este al-6-lea, celălalt n-a venit încă al-7-lea, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. 11 Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: al-8-lea este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare. 12 Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas(un timp determinat, la propriu sau la figurat) împreună cu fiara. 13 Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. 14 Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” 15 Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi.(MAREA) 16 Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. 17 Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. (acest interval de timp este acea oră) 18 Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”

5 împărați demonici erau înaintea interpretării date de Ioan
1 domnea peste domeniul demonic la acel moment (dar nu era ultimul)
1 împărat demonic va veni după Ioan și va conduce pentru puțin timp
7 în total

1 alt împărat demonic care urmează să vină
8 este suma finală
(cu toate că al 8-lea este din cei 7) ( 8 împărății, 7 împărați dintre care 1 conduce de două ori)

Știm că Anticristul este Abadon, împăratul din Adânc care urmează să fie eliberat (dacă n-a fost deja) (Apocalipsa 9:11). Mai știm că el este acela care-i va ucide pe Cei Doi Martori (Apocalipsa 11:7)

Puteți citi mai multe la click aici: Cine este Anticristul, fiul pierzării.

Acești împărați, aceste capete, aceste coarne, sunt toate ale Satanei – deci nu sunt umani. Oare de ce sunt mulți care caută oameni care să se potrivească acestor descrieri? Repet, ce om ar putea fi descris ca o fiară stacojie cu șapte capete și zece coarne? Toate acestea sunt simboluri pentru lumea spirituală. Din punct de vedere spiritual, munții reprezintă împărății. Cei șapte munți din Apocalipsa 17:9 înseamnă șapte împărății demonice. Ce au împărățiile? Împărați și în acest caz, au împărați demonici. Cine spune că aceștia sunt oameni? De ce ar trebui să fie? Cei care privesc cu ochii firești, umani, vor să spună ca e vorba de sistemul papal, pentru că Vaticanul este așezat pe 7 coline – și dacă ar fi așa, care sunt cei 7 împărați ai celor 7 coline? Când a fost Abadon împăratul uneia dintre cele 7 coline? Nu apăr catolicismul, știm foarte bine că este o religie idolatră și nu numai…

Anticristul este un demon care va fi falsul Mesia pentru evrei. Ar urma poporul evreu un papă catolic pe care să-l creadă că este Mesia care le-a fost promis de Dumnezeu? Orice formă ar lua Cel rău, sau oricare ar fi persoana pe care o va folosi, acesta trebuie să fie un Mesia pe care evreii l-ar accepta ca lider, ca să poată fi înșelați.

În încheiere, să privim la statuia din visul lui Nebucadnețar. În visul lui, piatra dezlipită din munte, fără ajutorul unei mâini omenești, a zdrobit picioarele statuii și a dărâmat întreaga statuie.

Daniel 2:44-45
„Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.
45 Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică.”

Toți împărații demonici din trecut și din prezent se vor uni pentru această rebeliune finală. Și Anticristul va căuta să unească toți oamenii pe care-i poate controla, în același scop. Diavolul vrea o lume fizică cât și spirituală, unită, cu scopul de a prelua controlul Pământului și al Cerului ca să se întroneze pe sine în locul Lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu îi va da șansa să încerce ce-și propune, până la un punct și va avea un oarecare succes în rândul oamenilor, până la urmă va eșua.

Când va veni Domnul Isus, va birui ultima împărăție demonică, îi va nimicii pe toți cei care sunt ai Satanei și care vor fi strânși împreună pentru ultima dată. 

Cine este gura dată celei de-a patra fiare care este ultima fiară, din Daniel 7, ultimul corn care se ridică în vremea sfârșitului dinDaniel 8 și împăratul demonic din Apocalipsa 17 care va conduce ultimul din cei 7 munți, pe care va călări prostituata, împăratul demonic care a mai împărățit înainte și a fost aruncat și închis în Adânc?

Acest al 8-lea împărat demonic, Abadon, a domnit deja, înainte de vremea Apostolului Ioan și a interpretării revelatoare a viziunii sale. Apoi a fost închis și va fi eliberat din nou ca să domnească. Am putea parafraza: „A fost, atunci nu era, dar va fi din nou”. De fapt e posibil ca acum să fie deja eliberat. Cu timpul, toate profețiile vor fi împlinite și la final, toate vor fi fost deja.

 

EXPLICAŢII ALE BIBLIEI- VECHIUL TESTAMENT

Semnificația Întrupării Fiului lui Dumnezeu

Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl… Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har; căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:14,16-17).

După ce ni L-a înfățișat pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind ”cu Dumnezeu” și ca fiind Dumnezeu și fiind Agentul lui Dumnezeu în creație, Evanghelistul Ioan ne înfățișează Întruparea Fiului, dar o face în cuvinte extrem de condensate, care conțin în ele enorm de multă informație și semnificație. Ioan face referire la două evenimente cheie din Vechiul Testament: (1) momentul în care Dumnezeu Se descrie pe Sine Însuși în Exod 34: 6-7 și (2) momentul în care cortul întâlnirii a fost terminat și sfințit și când ”norul a acoperit cortul și slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40: 34).

Cuvintele prin care Dumnezeu S-a descris pe Sine trebuie văzute și înțelese după originalul ebraic și o traducere semnificativă este aceasta: Dumnezeu ”este plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate generoasă și adevărat (credincios cuvântului dat), care Își ține bunătatea generoasă până în mii de generații de oameni, poartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul…”

Cuvintele ebraice cheie în acest text sunt: hesed, a cărui traducere în românește nu poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt și de aceea l-am tradus prin ”bunătate generoasă” (un alt cuvânt apropiat ar fi ”mărinimie”); emet, care înseamnă ”adevăr” și poartă în el sensul de ”cel ce își ține cuvântul dat”, sau ”este credincios cuvântului dat” și de aceea este tradus prin ”credincioșie”; al treilea cuvânt pe care trebuie să-l remarcăm este ”poartă”, în loc de ”iartă” și cuvântul ne duce la Isaia 53, unde ”Brațul Domnului”, adică Cel care este o extensie în afară a lui Dumnezeu, ”poartă” păcatele și astfel face posibilă iertarea lor.

Perechea ”hesed” și ”emet” se găsește de peste o sută de ori în Vechiul Testament și este tradusă de regulă prin ”bunătate și credincioșie” și Îi este atribuită lui Dumnezeu, dar îi este cerută și omului. De exemplu: ”Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia: leagă-ți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale” (Proverbe 3:3).

Pe la anul 250 Î. Cr., s-a început traducerea Vechiului Testament în limba greacă (traducere numită ”Septuaginta”). Din nefericire, traducătorii au ales să traducă pe hesed, termenul extraordinar care exprima bunătatea generoasă și mărinimoasă a lui Dumnezeu, prin cuvântul  ”milă”, care este mult mai limitat din punct de vedere semantic. De exemplu, acolo unde Dumnezeu spune prin Osea ”Bunătate voiesc, nu jertfe” (Osea 6:6), Septuaginta traduce prin ”Milă voiesc, nu jertfe”. Evanghelistul Matei, care atunci când citează din Vechiul Testament citează din Septuaginta, scrie că Isus le-a zis fariseilor să se ducă și să învețe de la Osea ce înseamnă ”Milă voiesc, nu jertfe” (Matei 9:13 și 12:7), ceea ce este mult mai slab decât ”Bunătate voiesc, nu jertfe.”

Apostolul Pavel, care era adâncit în scrierile ebraice, a simțit că ”milă” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru a-l reda pe hesed și de aceea el a ales să vorbească despre haris, care în limba greacă avea exact sensul de bunătate generoasă. În cartea mea Bunătate dau o mulțime de argumente în favoarea acestei afirmații.

Dar unul dintre cele mai puternice argumente că hesed se poate traduce cel mai bine în greacă prin harisne este oferit de apostolul Ioan în textul nostru despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Ioan 1:14-17). Majoritatea comentatorilor scriu că Ioan are în gând perechea ebraică ”hesed” și ”emet” și că el o traduce în greacă prin haris kai aletheia, adică ”har și adevăr”.

Să ne uităm acum din nou la textul din Ioan 1:14-17. O traducere mai literală sună astfel: ”Și Cuvântul S-a făcut trup și Și-a instalat cortul (eskenosen) între noi… și noi am privit slava Lui”, o slavă exact ca a lui Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt o replică exactă a instalării cortului întâlnirii la Sinai și a coborârii slavei lui Dumnezeu peste acel cort. Dar Ioan adaugă că Fiul Întrupat al lui Dumnezeu era ”plin de haris și de aletheia”, care este modul lui de a traduce în greacă descrierea pe care Și-a făcut-o Dumnezeu: ”plin de bunătate generoasă și de credincioșie” din Exod 34:6.

Exact așa cum Dumnezeu este ”plin de bunătate”, așa este și Fiul Întrupat ”plin de bunătate.” Iar Ioan adaugă: ”și noi am primit din plinătatea (bunătății) Lui bunătate peste bunătate” (v. 17).

Când înțelegem că haris înseamnă bunătate generoasă, întreg Noul testament capătă o bogăție extraordinară.

Iată cheia acestei înțelegeri: haris, adică harul nu trebuie tradus prin ”darul”, așa cum fac mulți interpreți protestanți. De fapt însuși Pavel nu ne dă voie să înțelegem cuvântul în felul acesta, deoarece el face distincție clară între har și dar, când scrie despre ”harul lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut harul acesta”, care este ”darul îndreptățirii” (Romani 5:15 și 17). Ceea ce scrie Pavel trebuie tradus românește și iată traducerea: ”bunătatea lui Dumnezeu și darul pe care ni l-a făcut bunătatea aceasta.” Trebuie să facem distincție clară între bunătatea generoasă (sau darnică!) a lui Dumnezeu și darul pe care ni-l face această bunătate.

De ce este atât de importantă această distincție? Iată de ce. Fiindcă dacă nu o facem, mutăm toată atenția numai pe faptul că mântuirea este un dar. Și dacă este un dar, mulțumim frumos pentru darul acesta și nu mai simțim nici o altă obligație. Dar, apostolul Pavel încă de la începutul epistolei către Romani ne atrage atenția că ”bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romni 2:4) adică la transformare prin care, primind în noi această bunătate, devenim buni cu bunătatea lui Dumnezeu (pentru această expresie, vezi 1 Samuel 20:14 și 2 Samuel 9:3).

Cu acestea ne întoarcem la însemnătatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, așa cum ne-o arată Ioan. Fiul lui Dumnezeu este Întruparea bunătății lui Dumnezeu: Lucrul acesta este afirmat foarte similar și de Pavel care, vorbind de Întruparea Domnului Isus o exprimă în aceste cuvinte: ”când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu și dragostea lui de oameni, El ne-a mântuit…” (Tit 3:4-5).

Ioan adaugă ceva care ne arată care este semnificația Întrupării pentru noi: ”și noi am primit din plinătatea bunătății lui și bunătate peste bunătate” (v.17, tradus și puțin parafrazat). La nașterea Domnului Isus, în iesle, trebuie să vedem înainte de toate manifestarea bunătății lui Dumnezeu. Dar această manifestare nu ne ajută cu nimic dacă nu ne lăsăm transformați de ea. Bunătatea lui Dumnezeu vrea să ne facă și pe noi buni, cum El este bun (Luca 6:35-36).

Cât de mult înseamnă pentru tine Întruparea Fiului lui Dumnezeu? Iată și răspunsul: Atâta înseamnă cât efect produce ea în tine; câtă bunătate produce în tine! Dacă nu te face om bun, Întruparea Fiului lui Dumnezeu este pentru tine în zadar.

Poetul român a captat magistral semnificația Crăciunului:

Și-acum te las, fii sănătos
Și vesel de Crăciun,
Dar nu uita, când ești voios,
Române, să fii bun!

Cateva fulguieli adunate din cartile si predicile  lui Iosif Ţon

….

Iosif Ţon – O voce la Radio Europa liberă

Printre vocile celor care vorbeau despre începutul unei noi ere a libertăţii şi democraţiei pentru România se afla şi cea a lui Iosif Ţon, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa liberă, reuşea să menţină vie flacăra credinţei în Dumnezeu şi într-un destin mai bun. Având ocazia de a ţine o „slujbă religioasă evanghelică” pe calea undelor, pastorul Iosif Ţon a putut să zugrăvească înaintea ochilor minţii ascultătorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, în materie de „Spiritualitate şi caracter creştin”.

În momentul de faţă, avem şansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ţon la postul de radio Europa liberă în perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrăi atmosfera unei epoci care deşi a apus, încă ne mai determină prezentul şi poate chiar viitorul, ca popor român. Dorinţa cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinţa în spaţiul românesc şi de a-i face pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu şi la Scriptură. De aceea, cartea „Spiritualitate şi caracter creştin” de Iosif Ţon se constituie ca un apel peste timp, având aceeaşi forţă motivatoare ca şi acum mai bine de 20 de ani. În cele din urmă, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generaţie.

„Ce am pierdut şi ce am câştigat”

„Caracterul poate fi viciat şi pervertit tot aşa cum poate fi şi remodelat sau refăcut. Eu cred că cei 40 de ani de nenorocire comunistă au distrus anumite trăsături ale caracterului românesc şi au format altele. Rămâne de văzut ce am pierdut şi ce am câştigat. Poate că nici nu este rău că am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate că traumele produse în caracterul nostru nu fac altceva decât să ne pregătească pentru adoptarea unor noi trăsături de caracter, care să ne facă o naţiune mai bună pentru viitor.”

Este admirabil modul în care Iosif Ţon întrezărea perspectiva renaşterii naţiunii române dincolo de suferinţele şi durerile produse de comunism. Mesajul său plin de speranţă aducea lumină şi bucurie într-un timp de întuneric şi persecuţie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le ştim, că Iosif Ţon a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea să întrezărească mişcările istorice ce aveau să se producă la puţin timp după aceea. De fapt, aici este esenţa mesajului creştin, şi anume că niciodată nu este prea târziu să te întorci şi că în orice cădere există refacere. Iar când vorbim despre caracterul poporului român, înţelegem că exista o şansă de refacere, odată cu sfârşitul dictaturii.

„Avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor ţinute de Iosif Ţon se concentrează pe tema „caracterului şi comportamentului creştin”. Pe parcursul a şase ocazii şi parcurgând mai multe fragmente cheie din Sfânta Scriptură, autorul ne familiarizează cu diferitele curente de opinie contemporane la acea dată, relativ la ce înseamnă şi rostul caracterului. Astfel, într-o prezentare sintetică de excepţie, ne sunt expuse roadele concepţiilor de sorginte evoluţionist –darwinste despre lume şi viaţă, aşa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche şi Jean Paul Sartre, precum şi în gândirea unor „practicieni revoluţionari”, cum au fost Lenin, Stalin şi Hitler. În final, toţi aceştia nu au reuşit să ofere o formulă logică şi raţională pentru caracterul uman. Şi demonstraţia de maestru a lui Iosif Ţon stă în faptul că fără credinţă în Dumnezeu, nu poate exista un adevărat caracter.

„Dacă vrem să trăim într-o societate unde fiecare fiinţă umană are valoare şi unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie să ne întoarcem spre Dumnezeu şi să-L întrebăm pe El cum vrea El să ne trăim viaţa şi cum vrea El să ne organizăm societatea. El nu ne obligă să venim la El şi ne lasă să încercăm să facem aşa cum considerăm să facem şi fără El . Dumnezeu ne dă această libertate tocmai pentru ca în final să vedem unde ajungem fără El. Şi sper că noi, în România, am ajuns la momentul adevărului. Acum ştim ce fiinţe devenim fără Dumnezeu şi ştim ce societate producem fără El.”

Caracterul – chipul lui Hristos în noi

În concluzie, caracterul nu este rodul întâmplării şi nici consecinţa vreunei filosofii omeneşti. Chiar comportamentul creştin autentic reprezintă standardul cel mai înalt la care poate ajunge fiinţa umană, însă numai în relaţie cu Dumnezeu. Parcurgând diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arată mai departe, modul în care Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă acea motivaţie raţională pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adică oameni de valoare. „În măsura în care noi citim Biblia, medităm şi ne rugăm, Duhul Sfânt ne dă priceperea de a aplica în vieţile noastre ceea ce citim şi ne dă puterea de a birui înclinaţiile naturii noastre căzute, ne dă biruinţă asupra ispitelor şi astfel, creează în noi chipul lui Hristos sau caracterul după voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O altă temă asupra căreia scriitorul insistă de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultării de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de altă parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un creştinism autentic în afara respectării principiilor şi normelor stabilite prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, al Scripturii, şi de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioară se realizează atunci când înţelegem să ne supunem cu totul Creatorului nostru. „Când asculţi de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos în caracter, ca Dumnezeu. Şi opusul este adevărat: când refuzi să asculţi de Dumnezeu, lăuntrul tău se urâţeşte, caracterul tău se schimonoseşte. Legea lui Dumnezeu reflectă şi descrie caracterul Său. Şi a asculta de legile lui Dumnezeu, a trăi după poruncile Sale înseamnă a trăi ca Dumnezeu, a imprima caracterul Său în fiinţa ta.”

„O stare supremă de armonie şi fericire”

Mai departe, Iosif Ţon ne vorbeşte despre ce înseamnă să-I dăm slavă lui Dumnezeu şi prin ce se caracterizează smerenia şi mândria, două atitudini extreme. Teza principală este că trăsătura de bază a unui caracter creştin se fundamentează pe dorinţa de a-I da slavă lui Dumnezeu şi de a rămâne într-o atitudine de smerenie sinceră. „Noi avem nevoie să vedem şi să recunoaştem că tot ce suntem şi tot ce avem ne vine de la Dumnezeu şi astfel, să Îi dăm cinste şi slavă cu scopul de a ajunge la fericita stare a părtăşiei, a comunicării cu Cel ce ne-a creat şi ne susţine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezintă binele nostru suprem şi când facem din aceasta scopul vieţii noastre, ajungem într-o stare supremă de armonie şi fericire.”

În ce priveşte umilinţa creştină, Iosif Ţon nota: „A fi umil nu înseamnă a umbla încovoiat şi a zice că nu eşti înzestrat cu nimic special. Dimpotrivă, a fi umil înseamnă a vedea clar câte lucruri bune a pus Dumnezeu în tine şi a recunoaşte că toate îţi vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce să-I dai slavă şi laudă.”

Cea mai mare poruncă

O altă temă cu un impact direct asupra problemei caracterului este legată de definirea a ce înseamnă „cea mai mare poruncă” dată de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplină de voinţa Sa. Cu siguranţă că nu este simplu şi nici uşor să conturezi valoarea poruncilor divine şi cu atât mai puţin să evidenţiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toată această dificultate, Iosif Ţon are acea capacitate de a extrage esenţa învăţăturii creştine în materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustraţii deosebit de sugestive, îmbinate cu o prezentare profundă a învăţăturilor biblice, cuvintele sale ne inspiră, ne îndeamnă şi ne conduc la Creatorul nostru. „Cine trăieşte după legile lui Dumnezeu este un om de caracter, aşa cum l-a conceput Dumnezeu să fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune că a fi om de caracter, a fi aşa cum vrea Dumnezeu să fii, înseamnă – reducând totul la esenţă – să Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi.”

În consecinţă, înţelegem că împlinirea poruncilor lui Dumnezeu constă în a fi un om de caracter, un om care reflectă imaginea lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu ne porunceşte să fim drepţi, curaţi, să spunem numai adevărul, să iubim pe aproapele nostru, să fim buni, să-i ridicăm şi să-i reabilităm pe alţii, să fim credincioşi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine şi ne cere să fim ca El. Poruncile pe care ni le dă Dumnezeu au un caracter creativ şi sunt menite să creeze în noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Însă, cele mai multe prezentări din acest volum se concentrează pe conceptul de „viaţă spirituală creştină”. Ce înseamnă acest lucru şi cum poate fi tradus în viaţa noastră, reprezintă o preocupare permanentă a lui Iosif Ţon, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune că aproape în orice prezentare a sa vom regăsi câte ceva din această temă principală a vieţii spirituale creştine. Cu un talent deosebit şi folosindu-se de cunoştinţele aprofundate dobândite în materie de limbă greacă, autorul ne călăuzeşte în înţelegerea conceptului naşterii din nou, precum şi în cel de sfinţire a vieţii.

Fără să intre într-o teologie foarte înaltă şi rămânând la simplitatea a ceea ce stă scris, avem ocazia să înţelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui în ce priveşte caracterul. „Tristă este situaţia oamenilor care deşi spun că au credinţă în Dumnezeu, care deşi ştiu că au un suflet şi un spirit, totuşi nu-şi cultivă partea lor spirituală. Repet. Există foarte mulţi oameni care cred sincer în Dumnezeu, cred că au o parte spirituală în ei înşişi, dar niciodată nu fac nimic pentru a-şi hrăni şi dezvolta viaţa spirituală.” Putem afirma că apelurile autorului sunt adresate celor care deşi se numesc creştini, nu sunt conştienţi de valoarea acestui cuvânt şi de implicaţiile pe care le aduce şi nu ajung să guste puterea lui Dumnezeu şi fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigilul Duhului Sfânt

Iată de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem învăţaţi asupra fundamentelor credinţei creştine în materie de preschimbare a vieţii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ţon ne demonstrează pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pământească” şi trupul nostru, precum şi dintre spirit şi suflet. În final, ne dezvăluie secretul unei vieţi împreună cu Dumnezeu, care constă în locuirea Duhului Sfânt în interiorul nostru. „Duhul Sfânt este Dumnezeu venit în noi. El este Cel care ne-a dat credinţă în Domnul Isus. El este Cel care ne-a întors privirile spre Isus şi Cel care ne-a ajutat să ne deschidem fiinţa înaintea Lui. El este Cel ce ne-a născut din nou şi ne-a făcut copii ai lui Dumnezeu. El a venit în fiinţa noastră ca un sigiliu, ca o pecete a proprietăţii lui Dumnezeu şi ca o garanţie pe care ne-o dă Dumnezeu că suntem copiii Săi.”

După 20 de ani

Folosind concepţia nou-testamentală că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt, Iosif Ţon dezvoltă astfel, o suită de prezentări ce ne ajută să urcăm treaptă cu treaptă pe scara desăvârşirii creştine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci când dictatura se apropia de sfârşit, ne putem gândi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele strălucitoare în întunericul nopţii, asupra celor ce le ascultau. Câţi oameni poate, stând în frig sau în condiţii precare, lângă un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumină din lumină, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ţon. Făcând referinţă la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cât de actuale au rămas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa liberă.

De fapt, „Spiritualitate şi caracter creştin” reprezintă un volum ce se recomandă a fi citit de către orice credincios creştin, indiferent de confesiune. În spiritul unui adevărat mesaj ecumenic, dar şi evanghelic, autorul ne demonstrează că a avea un caracter autentic nu este o întâmplare, ci este pur şi simplu rodul legăturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Dacă ne gândim la renaşterea morală a naţiunii noastre române, atunci vom afirma cu siguranţă, că destinul nostru fie va fi creştin, în sensul autentic al cuvântului, fie nu va fi deloc.

 

 

 

Catedrala Mântuirii Neamului- Cum încurajează Biserica Ortodoxă corupţia şi minciuna poporului român

 

Amintiri cu sfinţi: Iosif Ţon

 

(Fostul Papa a fost ajutat sa demisioneze pentru ca )Papa Francisc  sa fie  instalat de Oculta Mondială 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

 

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Gog și Magog

 

 

 

3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5

Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou!

„Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5).

În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan.

Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă“: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antichrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte“!

Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Isus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului!

„Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:27).

„Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8).

Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12:

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”.

Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul AIerusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eterniatte Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Isus Christos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există!

Probabil că acesta unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți … Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profeytic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei:

„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel“ (Evrei 12:22-24).

Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că (în prezentul etern) Dumnezeu vede deja toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi (aflați în timp terestru) ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților“, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare

Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim – cetatea păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță.

„Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie“ (Apocalipsa 17:1-3)

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:10).

În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor

Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam:

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate“ (Evrei 11:13-16).

Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Isus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul:

„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).

Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nici o palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc:

„Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:9-10).

Nu doar Avraam a primit această promisiune …

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Isus ucenicilor

Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Isus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi.

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3).

La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în universul nou creat de Dumnezeu în cerul nou și pe pământul cel nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu“ Ierusalimul cel nou.

Iată ce ne mai spune Ioan:

„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.

Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze:

• Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 – 3:22).
• Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 – 20:15)
• Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 – 22:21)

Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt“ a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al noului pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu“? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt“? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține …

S-ar prea putea ca acest „munte înalt“, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu.

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: ,,Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt”. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou – desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă

Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi:

„Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. 

Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.

I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.

Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare.

Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie“ (Apocalipsa 21:9-21).

Lucrurile din univers nu au „culoare“! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție“ sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie“!

În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în lumina slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul“. Vă las pe voi să desenați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența soarelui și a lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Christos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată“ sau „ca sticla străvezie“ (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi“ (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți!

John MacArthur este de părere că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui“, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Christos. Porțile cetății-soție a lui Christos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei.

Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km pe 2220 km). Suprapusă peste o hartă de astăzi a Americii, ea ar arăta cam așa:

Imaginea nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile pământului cel nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu!

Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu:

„În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa 21:22-23).

Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Isus în Evanghelii:

„ În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume“ (Ioan 1:4-9).

Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să permeeze și să pătrundă toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină.

3. Un Ierusalim nou – Apocalipsa 21:9-23; 22:5

Ce ne pregăteşte Soarele în viitor. Furtuni geomagnetice

Explozii solare, Furtună geomagnetică, Pământ, Soare

https://terraflorin.wordpress.com/category/furtuna-geomagnetica/

Botezul / Mikvah

Scufundarea în apă/Botezul, este un act necesar în urma pocăinței, această scufundare/Botez se face în numele lui Yașua HaMașia :

„Pocăiţi-vă*” le-a zis Petru, „şi fiecare din voi sa se boteze în Numele lui יהושע Yașua haMaşiya, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul de la Sfîntul Duh. [Fapte 2:38] 

A venit atunci* יהושע Yașua din Galileea** la Iordan, la Ioan, ca să se boteze. Dar Ioan căuta să-L oprească. „Eu,” zicea el, „am trebuinţă de botezul Tău şi Tu vii la mine?” Drept răspuns, יהושע Yașua i-a zis: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Atunci Ioan L-a lăsat.

De îndată ce sa botezat,* יהושע Yașua a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul** lui יהוה YaHWeH coborîndu-Se în chip de porumbel şi venind peste El. Şi din ceruri* s-a auzit glasul care zicea: „Acesta** este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” [Mat. 3: 13-17]

Nu ştiţi că toţi cîţi* ne-am botezat în יהושע Yașua haMaşiya, ne-am botezat în** moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi* împreună cu El, pentru ca, după cum** haMaşiya a înviat din morţi, prin slava♦ Tatălui, tot aşa♦♦ şi noi să trăim o viaţă nouă.

În adevăr, dacă* ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul* nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul** păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; [Rom. 6: 3-6] 

Eu am venit în Numele Tatălui Meu, şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi. [Ioan 5:43]

Dar Mîngîietorul*, adică Duhul Sfînt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă** va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. [Ioan 14:26]

Acestă imersiune/Botez, indică simbolic o curățare interioară :

căci cine* a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă* am murit împreună cu haMaşiya, credem că vom şi trăi împreună cu El,  întrucît ştim că haMaşiya* înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpînire asupra Lui.    
         
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a* murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte** pentru יהוה YaHWeH. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi* faţă de păcat, şi vii** pentru יהוה YaHWeH, în יהושע Yașua haMaşiya, Stăpînul nostru. [Romani 6: 7-11]   
   
Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor,* toţi au trecut prin mare** toţi s-au botezat în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mîncat aceeaşi mîncare* duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură* duhovnicească, pentru că beau dintr-o Stîncă duhovnicească ce venea după ei; şi stînca era haMaşiya.

Totuşi cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui  יהוה YaHWeH căci au* pierit în pustiu. Şi aceste lucruri s-au întîmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum* au poftit ei.

Să* nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul** a şezut să mănînce şi să bea; şi s-au sculat să joace.” Să* nu curvim, cum au făcut unii din ei, aşa că într-o singură zi au** căzut douăzeci şi patru de mii.

Să nu ispitim pe יהוה YaHWeH, cum L-au ispitit unii* din ei, care au** pierit prin şerpi. Să nu cîrtiţi, cum au cîrtit unii* din ei, care au** fost nimiciţi de nimicitorul♦.[1 Cor. 10: 1-10]

Botezul, cu excepția unor cazuri rare, este un pas necesar pentru a primi Duhul Sfânt : 

Infățișarea* aceastei mîntuiri vă scapă acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile** trupeşti, ci♦ mărturia unui cuget curat înaintea lui  יהוה YaHWeH prin învierea♦♦ lui  יהושע Yașua haMaşiya, [1 Petru. 3:21]

Pocăința trebuie să fie însoțită de o schimbare de atitudine și scufundarea în apă pentru ca darul Duhului sfințeniei să fie acordat : 

„Pocăiţi-vă*” le-a zis Petru, „şi fiecare din voi sa se boteze în Numele lui יהושע Yașua haMaşiya, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul de la Sfîntul Duh. [Faptele Ap. 2:38] 

Nu se poate primi Duhul sfințeniei dacă omul nu se pocăiește și nu este Botezat/scufundat, pentr a fi născut din nou. Dacă nu se naște din nou, nu poate să intre în Împărăția lui Yahweh :

Drept răspuns, יהושע Yașua i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă* un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui יהוה YaHWeH.” Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrîn? Poate el să intre a doua oară în pîntecele maicii sale şi să se nască?” יהושע Yașua i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă* nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui יהוה YaHWeH. [Ioan 3: 3,5] 

Pocăința este o condiție pentru Botez/imersie și primirea Duhului sfințeniei. Astfel, botezul pruncilor este logic contrar Bibliei. Condiția prealabilă de pocăință a fost subliniată de misiunea lui Ioan Botezătorul, care a fost precursorul botezului/scufundării, și primirea duhului sfințeniei în HaMașia :

Ioan* botezătorul a venit, în pustiul Iordanului  propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Botezul* meu da, este în  apă; dar El vă va boteza în** Duhul Sfînt.” [Marcu 1: 4,8]

Ioan a declarat că HaMașia va boteza într-un duh de sfințenie, iar cei nepocăiți in foc, descriși ca pleavă :

Ioan, drept răspuns, a zis tuturor: „Cît despre mine,* botezul meu este în apă; dar vine Acela care este mai puternic decît mine şi căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei. El boteză în Duhul Sfînt şi în foc. Acela are lopata în mînă; Îşi va curăţa aria cu desăvîrşire şi* Îşi va strînge grîul în grînar, iar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” [Luca 3: 16-17]

Duhul sfințeniei este conferit de Yahweh. La cerere, duhul sfințeniei, poate fi primit prin punerea mâinilor. Duhul este astfel conferit pentru fiecare aspect al lucrării. Duhul sfințeniei funcționează dinaintea Botezului/imersiunii, lucrănd cu fiecare persoană in parte. Duhul atrage pe cei aleși ai lui Yahweh, prin HaMașia :

De aceea şi poate să Mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de  יהוה YaHWeH prin El, pentru că trăieşte pururi ca să mijlocească* pentru ei. [Evrei 7:25] 

Primele roade ale Duhului sunt date în Botezul/scufundarea individuală, în conformitate cu Romani 8:23, care prevede în mod clar că adoptarea nu apare decât prin răscumpărarea trupului. Astfel, ne naștem din nou, dar continuăm să creștem în duhul zilnic în HaMașia Yașua, până când vom intra în Slava lui Yahweh :

Dar ştim că, pînă în ziua de azi, toată firea suspină* şi suferă durerile naşterii. [Romani 8:23] Shalom Israel !!! 

Botezul fals

Botezul fals

Cine va crede și se va BOTEZA va fi mîntuit; dar cine nu va crede va fi osîndit. (Marcu 16:16)

Ce este botezul? și cum trebue făcut? Cine poate fi botezat? și cine poate boteza? Niște întrebări care scripturile le clarifică sigur.Trebue căutată doar evidența scripturală. Nu fac aici o polemica a botezului, doar arăt aspectele negative a exercitări învațăturii despre botezuri.Pentru cei ce cred că au botezul correct.

1) Botezul în numele trinități este fals!

2) Botezul în numele lui isus este fals!

3) Botezul prin stropire, turnare este fals!

4) Botezul pentru cei morți este fals!

5) Botezul în clădiri,biserici, sinagogi etc. este fals!

6) Botezul performat de persoane ne botezate corect este fals!

7) Botezul performat fară temeiul Legii este fals!

Acestea sînt cele mai cunoscute forme de botez fals; dar mai sînt și altele. Cum ai fost botezat tu? Ți-ai pus vreodată întrebarea dacă botezul tău, pe care tu l-ai luat este corect.?

Exemplele din scripturi despre botez sînt exacte și usor de înțeles. Dar Șatan vrea să strice

adevărata lucrare, a introdus doctrina bisericii. Și în loc să procedăm scriptural corect, urmăm tradiția bisericii.

Este adevarat cei dornici de botez ar trebui să fie interesați de procedeul corect din punct de vedere scriptural și practic….Băgîndu-l pe cineva într-un butoi(vana.piscina…) cu apa și invocînd trinitatea ăsta nu e botez. Este o fără de Lege făcută în numele…..cui îl botezi; nimeni nu recunoaste acest fel de botez. Vorbesc despre adevărata congregrație a lui יהוה YaHWeH (Yaue).

Adevăratul botez scriptural e performat de persoana care dorește să se boteze. Candidatul intră în rîu pînă la o adîncime destul de mare ca să

se poată scufunda total în apă; Aceasta se face sub supravegherea privegheatorului

(botezătorul) care Instruește candidatul cum să procedeze. Cînd candidatul confirmă că a înțeles toate instrucțiunile botezatorului…Mărturisește credința în יהוה YaHWeH(Yaue) și se scufundă singur invocînd numele lui יהושע Yașua.

Acesta este singurul botez scriptural acceptat de יהוה Yaue; cei ce nu au performat în acest fel sînt nebotezați. Botezul corect este un act personal pe care credinciosul îl performează singur, fără nici un intrus. El mărturisește aligența (credința) fata de יהוה YaHWeH(Yaue) prin fiul יהושע Yașua.

A fi botezat în NUME; întîi trebue să cunoști numele celui ce vrei să-l invoci în botez.

Tatal, nu este nume; este un titlu

Fiul nu este nume; este un titlu

Duhul Sfînt; nu este nume, nu este titlu; este putere

Deci dacă tatăl, fiul, duhul sfînt; nu sînt Nume. Cum botezi tu în Nume?? cînd ele nu sînt nume. Singurul nume mai presus de orice nume; Nume în care este mîntuire este Numele יהושע YAȘUA ha Mașiya. Nici un apostol nu a performat vre-un botez în numele trinității. Ei au botezat în adevăratul nume puternic și slăvit יהושע YAȘUA. Dacă ție ți s-a dat un alt nume, fă-o în acel nume. Dar dacă nu există un alt nume prin care oamenii să fie mîntuiți. Fă-o în acel nume; în care este mîntuire, și numele este יהושע Yașua ..cred că e clar? Shalom !!! 

Matei 28:19

Matei 28:19

         Câteva date legate de interpolarea frazei: „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”

          În primul rând, din acest pasaj studiind în textul grecesc, observăm că nici cuvintele botezându-i (pe ei, la masculin în greacă: autous) şi învăţându-i (pe ei, la masculin, în greacă: autous), nu se acordă în gen cu naţiunile (în greacă: ta ethne, la neutru).

 Ca să fie un acord, în gen, în loc de autous, ar trebui să fie auta, vezi în acest sens, nota de subsol de la Noul Testament Traducerea Fidelă – 2007 (NTTF – 2007).

Prin urmare, fie autorul uman: Matei a greşit, fie acest pasaj a fost modificat ulterior, dar fără a ţine seama de gen, atunci când s-a interpolat probabil fraza: ,,botezându-i în numele Tatălui, al Fiului, şi al Duhului Sfânt”.

          În unele scrieri ramase de la Eusebiu, este citat versetul din Matei 28:19 cu o formulare complet diferita: „…în Numele Meu.” Acest indiciu ni-l ofera aşa numitul „Aparat critic al Noului testament în limba greacă”, de la ediţia 1 la 25, redactăt de Nestle şi Aland.

În această privinţă a modificării textului, observaţi ce spune şi cartea ,,Provocarea” la pg. 63: „Dr.Karlheinz scrie: „ Yahshua nu a cunoscut nici o trinitate.

Porunca de a boteza în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, pusă în gura Celui înviat în Matei, este declarată, de cercetarea critică, în unanimitate, ca fiind o falsificare” …

Majoritatea covârşitoare a istoricilor bisericii pun această formulare pe seama părinţilor trinitarieni ai bisericii… În „Novum Testamentum Graece et Latine” de Nestle este redată într-o notă din josul paginii versiunea originală din Matei 28:19, aşa cum a fost dată de unul din părinţii bisericii, Eusebiu: „En to onomati mou” = „…în Numele Meu.”

Aceiaşi observaţie este scrisă şi în „Greek New Testament”, Second edition, 1954, London, Bible House.” Enciclopedia Catolică, Vol. 2, pag. 236, recunoaşte că cuvintele utilizate la ceremonia de botez au fost schimbate de Biserica Catolică . Iar în Enciclopedia Britanică, Vol. 3, pag. 365, afirmă că botezul a fost schimbat din „Numele lui Yahshua”, în cuvintele „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” în secolul al-II-lea.

          Scribners Dictionary of the Bible, Vol. 1, pag. 241: „Formula originală a cuvintelor este în Numele lui Yahshua.

Botezul în Numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt a fost dezvoltat mai târziu”. Dicţionarul Hasting’s al Bibliei (1898), vol. I, pag. 241: „numele original al cuvintelor a fost „în numele lui ”.

Botezul în numele Trinităţii a fost o schimbare ulterioară”. În limba română, doar traducerea Noul Testament, Traducerea Fidelă (o traducere ultra literală a textului grecesc cumpărată de liderii AZS din RO) – 2007 la nota de subsol, face referire la citatul în varianta lui Eusebiu, iar în text fraza: „botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Spirit”; este pusă în paranteze pătrate [] care semnifică: că cuvintele din text cuprinse între aceste paranteze nu se găsesc în manuscrisele cele mai vechi, ci doar în unele mai târzii decât acestea; deci sunt nesigure.

Deoarece, citatele din Eusebiu sunt mai vechi faţă de orice manuscris grecesc existent a lui Matei 28:19, astfel este foarte posibil ca citatele sale să reprezinte textul original.

Căci, dacă mergem pe principiu de critică textuală, care uneori apelază nu doar la manuscrisele Noului Testament, ci şi la scrierile patristice, care conţin citate din Noul Testament, căci unele scrieri patristice fiind şi din sec. II e.n.

          În ediţia a IV fraza „în Numele Tatălui al Fiului şi a Sfântului Spirit” este pusă la n.s. Deci,Yahshua conform cu scrierile lui Eusebiu din Cezareea nu a spus: „…faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” ci a spus: „…discipolizaţi toate naţiunile în Numele meu …”

Să nu uităm că el a avut acces la manuscrise mai bune decât avem noi astăzi, dacă ne gândim şi la faptul că în vremea lui exista chiar manuscrisul original al lui Matei, scris în ebraică prima dată şi apoi în greacă, după spusele lui Ieronim acesta era păstrat în zilele sale (sec. IV-V e.n.) în biblioteca pe are o colecţionase Pamfil la Cezareea (vezi lucrarea scrisă de Ieronim: „De viris inlustribus,” cap. III). Eusebiu din Caesarea (Cezareea), a fost un istoric creştin al secolului IV, care a avut acces la cea mai mare colecţie de scrieri ante-niceene, pe care în parte le avem şi în zilele noastre, biblioteca care a fost iniţiată de Origen şi Pamphilus.

          În mod notoriu, Brian Hoeck relatează că mai recent, au fost găsite cel puţin două texte antice ale Noului Testament care nu fac nici o menţionare a vreunei formule trinitariene în Matei 28:19, ci: „Mergeţi înainte în lumea întreagă şi învăţaţi toate naţiunile în numele meu în orice loc.” (Matei 28:19 cum e citat în: E. Bulge, Miscellaneous Coptic Texts, 1915, pg. 58 ff., 628 şi 636).

Un argument în plus, este manuscrisul ebraic al Evangheliei după Matei, al evreului din Spania, Shem Tob din sec. XII – XIII, v. 19-20 apare scris astfel: „Mergeţi şi învăţaţi-i să ducă mai departe toate cele ce v-am ordonat Eu, în etern”.

De altfel, unii scriitori creştini vechi (Papias 80-164; Irineu 115-202; Origen 185-255; Ieronim 340-420; Epifaniu 315-403) susţin că Matei iniţial a scris Evanghelia în limba ebraică.

          Revenind la scrierile lui Eusebiu, un cercetător pe nume Conybeare, cercetând scrierile lui Eusebiu (300-336 AD), în mod deosebit în comentariile cărţilor Psalmi, Isaia, „Demonstraţio Evangelica”, şi în alte scrieri, a descoperit 17 citări ale versetului din Matei 28:19 făcute de Eusebiu în forma următoare: În greacă:… Tradus în română: ,,Ducându-vă discipolizaţi toate naţiunile în numele meu, învăţându-le să respecte toate câte v-am poruncit.”

Mai exact în ‘The Proof of the Gospel’ de 5 ori; ‘Commentary in Psalms’ de 4 ori; ‘The Theophania’ de patru ori; în ‘Commentary in Isaiah’ de două ori; în ‘The History of the Church’ o dată; în ‘In Praise of Constantine’ o dată.

Conybeare mai spune: „În cazul pe care l-am examinat (Matei 28:19), trebuie notat ca nici un singur manuscris sau o versiune mai antică n-a păstrat pentru noi o citare intactă.

 Dar asta nu e o surpriză pentru noi, aşa cum Dr. C.R.Gregory, unul din cei mai mari critici textuali, ne aduce aminte că manuscrisele Greceşti ale textului Nou Testamental deseori au fost alterate de scribi, care au adăugat citări care erau familiare pentru ei, şi despre care credeau că sunt adevărate citări.”

În opiniile lui Conybeare, alterările textelor au fost făcute în mod special de scribi ortodocşi, argumentând că ortodocşii sunt cei care cu predilecţie folosesc formula Trinitară a botezului.

Pe lângă toate acestea, el afirmă: „În singurul Codice (versiune) în care am fi avut păstrată o versiune mai veche, şi anume versiunea Siriacă Sinaitic şi în manuscrisul cel mai vechi Latin, paginile care conţin sfârşitul lui Matei sunt dispărute.”( F.C. Conybeare).

 Iar în 1919, în comentariul lui Peake’s a fost întâi publicat: „’Adunarea primelor zile nu a observat această poruncă „cât lumea”, chiar dacă ei o ştiau. Porunca să boteze în numele întreit este o târzie extensie doctrinală.’

          Cercetând eu personal scrierile lui Eusebiu am găsit chiar în limba română, că El a spus: „Mergeţi acum şi învăţaţi toate neamurile în numele Meu.” Este interesant că, conform cu citatul lui Eusebiu despre marea însărcinare, Yahshua îi îndeamnă pe apostoli să facă ucenici şi să-i înveţe în Numele Lui, şi această poruncă finală concordă cu însărcinarea prezentată în Evanghelia după Luca, unde se spune: ,,Şi să se predice în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim.” (Luca 24:47).

Să nu uităm că Yahshua spune în v. 18: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Iar doar după aceea le spune apostolilor să facă discipoli (ucenici) de ce? Deoarece în virtutea autorităţii pe care a primit-o de la Tatăl, El le-a putut porunci, ‘mergeţi… căci Eu sunt cu voi.’

Persoana în jurul căruia gravitează această lucrare este Yahshua care a primit toată autoritatea şi atunci este normal ca această lucrare să se facă în Numele Lui.

Puterea numelui lui Yahshua este subliniată şi de Eusebiu când citează acest text din Matei 28:19 şi îl comentează în „Dovada Evangheliei”, spunând: „…Spunând chiar în aceste cuvinte acelor discipoli ai Lui, cei mai săraci dintre săraci: ‘Duceţi-va şi faceţi discipoli din toate naţiunile’.

 ‘Dar cum putem face asta’, ar fi putut răspunde ei în mod rezonabil Stăpânului?… Însă în timp ce discipolii foarte probabil spuneau sau se gândeau la acest aspect, Stăpânul le-a rezolvat dificultăţile prin adăugarea unei fraze, spunând ca ei vor triumfa ‘IN NUMELE MEU’.

Căci El nu i-a însărcinat simplu şi vag ‘faceţi discipoli din toate naţiunile’, ci cu adăugarea necesară ‘în numele meu’ . Iar puterea numelui Său fiind atât de mare, încât apostolul spune: Yahweh i-a dat un nume care este mai presus de orice nume, astfel încât în numele lui Yahshua fiecare genunchi să se plece al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ.’

El a arătat virtutea puterii în numele Său ascunsa de mulţime, când El a zis discipolilor Săi: ‘Duceţi-vă şi faceţi discipoli din toate naţiunile în numele Meu’. (Dovada evangheliei VOL 1, editat şi tradus de W.J. Ferrar, 1981, pag. 157).

          Este interesant că textul din Matei 28:19, după manuscrisele pe care le avem, se referă la scufundarea propriu-zisă şi Numele pentru care se cufundă (botează) candidatul la botez, adică ,,în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh!” În timp ce Eusebiu subliniază Numele (autoritatea) folosit de botezător sau de lucrător pentru a scufunda, şi nu despre Numele în care este scufundat candidatul la botez.

Citatul din Evanghelia după Matei dat de Eusebiu de 17 ori, concordă mai bine cu contextul, unde persoana care ne autorizează şi ne împuterniceşte să botezăm este: Yahshua .Şi aceasta se potriveşte cu afirmaţia anterioară a Yahshua din v. 18: „…Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.”. Şi atunci conform citatului din Matei 28:19, redat de Eusebiu este vorba nu de Numele pentru care oamenii să se boteze, ci de numele sau autoritatea în virtutea căruia acţionează lucrătorul.

Deci este clar şi logic că lucrătorul trebuie să acţioneze în numele Fiului, căci toată autoritatea i-a fost dată Fiului de către Tatăl, tocmai pentru ca în numele Lui să acţionăm şi să botezăm.

Dacă  Yahshua ar fi spus: „Toată autoritatea o are: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” atunci ar fi fost normal să acţionăm în numele Sfintei Treimi, dar El a spus: „…Toată Mi-a fost dată (Mie ) în cer şi pe pământ”. Şi atunci e normal să acţionăm în numele Lui (vezi şi Luca 24:47).

          În mod asemănător, Biblia ne învaţă în Coloseni 3:17, că „orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Yahshua şi mulţumiţi, prin El, lui Yahweh Tatăl.”

Deci porunca este clară, şi anume că tot ce facem deci inclusiv lucrarea botezului să o facem, citez: ,,în Numele lui Yahshua” şi nicăieri în Scriptură nu găsim lucrări efectuate în numele Sfintei Treimi, curios, nu? Nicăieri în Scripturi nu găsim ceva să se facă ,,în numele… Sfântului Duh”.

 Astfel dar toate lucrările au fost făcute în vechiul legământ: ,,în numele lui Yahweh” (1Cronici 16:2; 21:19; Matei 21:9; 23:39), „în numele Tatălui” (Ioan 5:43; 10:25), iar în Noul Legământ, credinciosii, vindecau, se rugau, slujeau, făceau minuni, scoteau demoni, etc. doar ,,în numele lui Yahshua (Fapte 3:6,16; 4:18; 5:40; 16:18; 1Corinteni 5:4; 6:11; 1Tesaloniceni 4:1).

Astfel concluzionăm: din unghiul celui ce boteză (Botezătorului), el face această lucrare, în numele lui Yahshua (Coloseni 3:17), adică cu autoritatea şi împuternicirea Lui (Luca 24:47) şi în locul Lui (2Corinteni 5:20).

Însă trebuie să precizăm că Formula de botez din toate textele care descriu botezurile (Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,13; 6:11; Galateni 3:27), se referă strict la scufundarea în acel nume (persoană) sau pentru acel nume (persoană), şi nu se referă la numele în virtutea căruia acţionează lucrătorul sau cel care botează (Botezătorul).

          Revenind însă la pasajul din Matei 28:19, un alt argument în ce priveşte posibila alterare a textului din Matei 28:19-20 este un Manuscris în ebraică, din secolul XIV (mai precis 1380 e.n.) ce conţine Evanghelia după Matei pe nume: Shem -Tob.

Acest manuscris a fost confiscat de Biserica Catolică de la evrei, şi se presupune a fi o copie după un manuscris din primele patru secole, şi astfel ar putea proveni de la cel scris de apostolul Matei în limba ebraică.

Dar care a fost sursa acestui text ebraic? Profesorul George Howard, care a făcut cercetări ample cu privire la această chestiune, sugerează că „Textul ebraic al lui Matei copiat de Shem – Tob datează cam din primele patru secole ”. (Vezi şi New Testament Studies, volumul 43, nr. 1, ianuarie 1997, paginile 58-71.)

 În acest manuscris, textul din Matei 28:19-20 este redat astfel: „Go and teach them to carry out all the things which I have commanded you forever.” (traducere în engleză din ebraică – Matthew 28:19, Hebrew Gospel of Matthew, translated by George Howard from Shem Tob’s, Evan Bohan ). „Mergeţi şi învăţaţi-i să ducă mai departe toate lucrurile care Eu v-am poruncit pentru totdeauna.”

          În Volumul VI (6) – „Texte coptice amestecate în dialectul egiptean superior”, editat cu traducerile engleze aferente de E. A. WALLIS BUDGE. Acest volum dublu de 1490 de pagini, cuprinde textele care s-au găsit în 15 manuscrise, după cum urmează: 6780, 6781, 6782, 6784, 6799, 6800, 6801, 6806a, 7021, 7023, 7027, 7028, 7029, 7030, 7597.

Din aceste manuscrise, 8 au fost scrise înainte de sfârşitul secolului X d.H., 5 în prima jumătate a secolului XI d.H., şi doua în a doua jumătate a secolului XI d.H.

Acest volum, conţine o discuţie din secolul IV d.H., la pagina 637, o dispută între patriarhul Cyrill (315-386 d.H.) din Ierusalim şi un călugăr pe nume Annarikhus ce deţinea „Evanghelia după Evrei”.

Acest călugăr a citat o frază din Evanghelie, ce se presupune a fi din Matei 28:19, într-o formă foarte asemănătoare cu varianta citată de Eusebiu, şi anume: „Mergeţi înainte în lumea întreagă şi învăţaţi toate naţiunile în numele meu în orice loc.” (Matei 28:19 cum e citat în: E. Bulge, Miscellaneous Coptic Texts , 1915, pg. 637).

Este trist totuşi, că după ce Patriarhul l-a câştigat pe călugăr de partea sa, l-a botezat pe călugăr „în numele Doamnei noastre al tuturor, Sfânta Maria”, o formulă ne-biblică şi falsă de botez.

          Alte argumente biblice: Fapte 2:38; 8:16; 10:44; 19:5; Romani 6:3; 1Corinteni 1:12,13; 6:11; Galateni 3:27. Formularea de botez aşa cum o găsim în cartea Faptele şi în epistole, adică: „pentru numele  lui Yahshua” se armonizează şi cu botezul simbolic făcut în Marea Roşie de către poporul Israel, care a fost botezat ,,pentru Moise” (1Corinteni 10:2), care a fost mediatorul Vechiului Legământ, în mod asemănător, apostolii au botezat „pentru numele lui Yahushua” (Romani 6:3), mediatorul Noului Legământ (1Timotei 2:5; vezi şi: Fapte 7:37; Evrei 3:1-6).

Prin botez credincioşii devin ucenici (discipoli) ai lui Yahushua (Ioan 4:1), însă nicăieri în Noul Testament nu se vorbeşte de ucenici ai lui Yahweh Tatăl sau ai Duhului Sfânt; ci, doar de ucenici ai lui Yahshua (Matei 9:14,19; 27:57; Luca 14:33; Luca 6:17; Ioan 19:38).

Prin urmare, este logic atunci ca aceştia să fie botezaţi doar în numele lui Yahushua, care este Învăţătorul lor (Matei 23:8). Un alt argument indirect este: – 1Corinteni 6:11 unde se spune: ,,Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele  Yahshuah haMashiya (botezul în apă), şi prin Duhul Atotputernicului nostru.

(botezul cu Duhul Sfânt)” (vezi şi 1Corinteni 1:12-15). Pe lângă toate acestea, botezul este o identificare cu moartea şi învierea lui Yahshua (Romani 6:3,4; Coloseni 2:12), căci prin botez noi suntem ,,îngropaţi (scufundaţi) împreună cu Yahushua ”, şi deci „identificaţi cu El, printr-o asemănare cu moartea Lui…” prin botez (îngropare) noi ne identificăm cu Yahshua însă noi nu ne putem identifica cu Tată ceresc care nu a murit (Deuteronom 32:4), nici cu Duhul Sfânt, care este un duh de viaţă şi nu poate să moară (Apocalipsa 11:11); ci, doar cu Yahshua Fiul lui Yahweh singurul care a murit şi a înviat (Romani 6:8-10).

În mod similar, botezul este şi o identificare cu Mashiya care a fost botezat în apă de Ioan Botezătorul, căci prin botez eşti una cu El şi îmbrăcat cu El (Galateni 3:27,28), şi începi să calci pe urmele Lui.

 Iar după cum ştim, nici Yahweh Tatăl nu a fost botezat în apă, nici Duhul Sfânt, ci doar Yahshua, atunci cum putem fi botezaţi noi în Numele lor? Numele invocat de candidat la botez, era Numele  Mintuitorului adică Numele lui Yahshua (Fapte 22:16; vezi şi Fapte 10:43; 1Corinteni 6:11; Romani 10:9-13).

Formula în Numele lui Yahshua s-a folosit la botezurile care au înfiinţat, adunările din: Ierusalim (Fapte 2.38); Samaria (Fapte 8:16); Cezarea (Fapte 10:48); Efes (Fapte 19:5); Corint (1Corinteni 1:12,13; 6:11); Provinica Galatia (Galateni 3.27); Roma (Romani 6:3,4). Formula s-a folosit la: Evrei (Fapte 2:38); Samariteni (Fapte 8:16); Oameni ai naţiunilor (Fapte 10:48; Galateni 3.27); la toţi credincioşii botezaţi atunci (Romani 6:3).

          Argumente extrabiblice: Cipryan un părinte bisericesc, a găsit necesar să insiste asupra formulei în numele Sfintei treimi, pentru că unii credinioşi botezau după o formulă de botez, veche şi scurtă şi anume: „în  Mashiya Yahshua ” sau ,,în numele Stapinului Yahshua ” ceea ce lasă să se înţeleagă că formula de origine veche şi apostolică folosită de unii crediciosi chiar şi în vremea lui Cipryan era cea „în numele lui Yahshua ”.

 Encyclopedia Britannica, 11th ed. (1920), II 365: „Formula trinitariană şi scufundarea de trei ori n-a fost o practică uniformă de la început… Botezul în Numele lui Yahshuaeste formula din Noul Testament. În secolul trei, botezul în Numele lui Mashiya era încă la fel de răspândit încât papa Stefan l-a declarat valid, opunându-se lui Ciprian din Cartagina”.

Hastings Encyclopedia of Religion, Vol. 2, pag. 377, 389, spune: Botezul creştin a fost întotdeauna realizat folosind cuvintele „în Numele lui Yahshua ”…până pe vremea lui Iustian Martirul. A History of Christian Thought; Otto Heick; Vol. 1, pag. 53, spune: „la început botezul era realizat (administrat) în Numele lui Yahshua, apoi gradual în Numele Tatălui, Fiului, şi Duhului Sfânt.” Dicţionarul Biblic explicativ (1962), vol. I, pag. 351: „

Dovezile… Sugerează că botezul timpriu în Credinta Sfintilor a fost administrat, nu în întreitul nume, ci în Numele lui Yahshua sau în Numele Stapinului Yahshua”.

Otto Heick, un istoric creştin de renume (1947), pag. 58: „formula trinitariană de botez…a luat locul vechii formul de botez “în Numele lui  Yahshua ”. Williston Walker, un istoric al bisericii creştine (1947), pag. 58: „Formula de botez trinitarian … a luat locul vechiului botez în Numele lui Mashiya ”.

Canney’s Encyclopedia of Religions (1970), pag. 53: „Persoanele au fost botezate la început în „numele luiYahshua” … Sau „în numele Stapinului Yahshua ”… După acea, odată cu dezvoltarea doctrinei Trinităţii, ei erau botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”.

Encyclopedia Biblica (1899), I, 473: „Este numai normal să concluzionăm că botezul a fost administrat iniţial „în Numele lui Yahshua Mashiya”, sau „în numele Stapinului Yahshua ”. Această opinie este confirmată de faptul că formele timpurii ale mărturiei baptismale era singulară nu întreită, cum a fost crezul ulterior”.

          Revista „Time” (eng.) din 5 decembrie 1955 , citează următoarea referire istorică care a avut loc în Roma în anul 100 d.H. cu privire la botezul „în Numele lui Yahshua ”: „Diaconul şi-a ridicat mâna, şi Publius Decius a păşit prin uşa baptistierului. Stând până la brâu în bazin era Marcus Vasca vânzătorul de lemne.

El zâmbea aşa cum Publius a străbătut în bazin lângă el. „Credis”? A întrebat el. „Credo”, a răspuns Publius. „Eu cred că mântuirea mea vine de la Yahshua Mashiya, care a fost răstignit sub Ponţiu Pilat.

Cu El eu am murit ca să pot avea cu El Viaţă Eternă”. Atunci el a simţit braţe puternice sprijinindu-l aşa cum el s-a lăsat pe spate în bazin, şi a auzit glasul lui Marcus în urechea lui – „Eu te botez în Numele Stapinului Yahshua …”. Păstorul Hermas (140-155 d.H.) consemnează în cap. 15: „Sunt cei care au auzit cuvântul şi au vrut să se boteze în numele Mintuitorului”.

Această scriere în sec. II şi III a fost considerată inspirată de Yahweh, ea apărând la sfârşitul celorlalte cărţi ale Noului Testament, fiind găsită în Codex Sinaiticus, Clement Alexandrinul o numeşte această scriere: „Scriptură”, iar Origen spune că Hermas este contemporan cu apostolii fiind Hermes din Romani 16:14.

Eusebiu spune că în timpul lui scrierea se citea în unele biserici şi se folosea la instruirea catehumenilor (cei ce se pregăteau pentru botez), chiar dacă el personal o plasează între apocrife.

          Ceea ce ar trebui să vadă credincioşii este faptul că toţi aceia care au fost botezaţi în formula „în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” sunt de fapt botezaţi după modelul bisericii romano-catolice şi nu după cel al apostolilor.

 Părerea următoare a cardinalului iezuit Augustin Bea, ar trebuie să ne facă atenţi: „După părerea lui Bea, papa este „tatăl tuturor credincioşilor”, şi pentru credincioşii evanghelici, care au botezul valabil, este necesară numai o reîntoarcere plină de dragoste în sânul bisericii mamă.“ (O. Markmann, Irrtümer der katholischen Kirche, pag. 22).

Ceea ce înţelegem noi sub noţiunea „botezat valabil” , nu mai necesită nici o explicaţie suplimentară. Botezul biblic-apostolic, ‘în Numele lui Yahshua ’ este respins de către biserica romană, ca erezie, iar pentru a te întoarce în sânul biserici mamă (cea romano-catolică) nu este necesar un nou botez; ci, doar de o reîntoarcere a creştinilor evanghelici şi o recunoaştere a Papei de la Roma căci botezul este acelaşi, cel în numele Sfintei Treimi.

Astfel Papa Ioan XIII în 1962, a convocat un Consiliul Ecumenic II, la Vatican, şi a spus atât corpului catolic prezent, cât şi liderilor protestanţi să unească cultele lor cu Roma. Papa Ioan a folosit următoarea formulă: „v-aţi putea unii cu noi pentru că aveţi botezul nostru”.

Astfel este timpul ca bisericile creştine evanghelice să lase la o parte obiceiurile şi învăţăturile acceptate aşa de uşor uneori, din partea unor oameni, chiar teologi sau din partea religiile tradiţionale, şi să revină la Credinta primară aşa cum au înţeles-o şi aplicat-o apostolii despre care  Yahweh a dat mărturie şi pe care Yahshua i-a însoţit cu prezenţa Lui (Evrei 2:2-4; Marcu 16:20).

Extras din Matei 28:19 [ sinteza ] | Matchless 

 

Nasterea din nou

Nasterea din nou

Nasterea din nou este un proces , uneori necesitand un timp indelungat. Omul in cauza poate ca nici nu este constient de transformarea care se produce in el. Prin rugaciune, studiu si meditatie cu privire la adevarurile Bibliei, omul se simte tot mai aproape de YHVH. 

Apoi, cand Duhul Sfant face un apel direct la inima omului, are loc predarea. Aparent este o convertire brusca; in realitate este un proces, uneori indelungat.

Nasterea din nou este o experienta spirituala care trebuie sa aibe loc in viata oricarui om care doreste mantuirea. 
Drept răspuns, Yahshua i -a zis: ,,Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui YHVH.„ (Ioan 3, 3)

 Nasterea din nou nu este realizata de om, prin propriile sale eforturi, ci o realizeaza Duhul lui YHVH.
Yahshua i -a răspuns: ,,Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui YHVH.  (Ioan 3,5)
              
   Nasterea din nou este, un proces dureros, implicand multe lupte sufletesti, multe framantari si multa suferinta. 
Copilaşii mei, pentru cari iarăş simt durerile naşterii, pînă ce va lua Yahshua chip în voi! (Gal. 4, 19)

Nasterea din nou nu este reincarnare intr-o existenta viitoare, ci transformarea vietii prezente. 
cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;
şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre,
şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui YHVH, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4,22-24)

 Nasterea din nou este o Renastere Spirituala care aduce pe lume o fiinta cu totul noua din punct de vedere spiritual 
Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucît v’aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui,
şi v’aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l -a făcut. (Coloseni 3,9-10)
Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui YHVH: cea bună, plăcută şi desăvîrşită. ( Romani 12,2)

   Necesitatea Nasterii din nou
 Prin nasterea fizica, venim in lume cu o natura pacatoasa, cu inclinatii care ne duc spre pacat.
Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m’a zămislit mama mea. ( Psalm 51, 5)
Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui YHVH. ( Romani 3, 23)
Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El dela început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentrucă în el nu este adevăr. Oridecîteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. ( Ioan 8, 44)

   Natura pacatoasa nu poate mosteni Imparatia lui YHVH 
Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sîngele să moştenească Împărăţia lui YHVH; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. (1 Corinteni 15, 50)
Atunci am zis: ,,Vai de mine! Sînt pierdut, căci sînt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, YHVH al oştirilor!„ (Isaia 6,5)

Pentru a locui cu YHVH in vesnicie, avem nevoie de o natura noua, neprihanita
 Binecuvîntat să fie YHVH, Tatăl lui Yahshua, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Yahshua din morţi, la o nădejde vie,
şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. (1 Petru 1, 3-4)

  Nasterea din nou necesita eforturi persoanale
              Este imposibil sa scapam, prin noi insine, de prapastia pacatului in care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele si nu le putem schimba. Cum ar putea sa iasa dintr-o fiinta necurata un om curat? Nu poate sa iasa niciunul, caci umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui YHVH, caci ea nu se supune Poruncilor lui YHVH si nici nu poate sa se supuna. 

Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti, toate acestea isi au sfera lor de actiune, dar aici sunt fara putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curati izvoarele vietii. Trebuie sa existe o putere care sa lucreze dinlauntru, o viata noua de sus, mai inainte ca oamenii sa poata fi schimbati de la pacat la sfintenie. Aceasta putere este Yahshua.”   

 Nasterea din nou este produsa de Duhul Sfint
 Yahshua i -a răspuns: ,,Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui YHVH.
Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.
Nu te mira că ţi-am zis: ,,Trebuie să vă naşteţi din nou.
Vîntul suflă încotro vrea, şi -i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.„ ( Ioan 3, 5.8)

              “Cand Duhul lui YHVH ia inima in stapanire El transforma viata. Gandurile pacatoase sunt inlaturate, faptele rele sunt parasite, iubirea, umilinta si pacea iau locul maniei, invidiei si certurilor. Bucuria vine in locul intristarii, iar fata oglindeste lumina cereasca. Nimeni nu vede mana care ridica poverile, nimeni nu vede lumina care se coboara de sus; binecuvantarea vine atunci cand sufletul se preda prin credinta lui YHVH. Apoi, acea putere pe care niciun ochi omenesc nu o poate vedea, creaza o faptura noua dupa chipul lui YHVH.”   Shalom !!!

 

Pocainta şi iertarea păcatelor

    Pocainta şi iertarea păcatelor         

              Pocainta şi iertarea păcatelor: este forma care ne împaca cu YHWH şi ne scapa complet de pedeapsa cu moartea castigata prin păcat. Acest lucru poate fi realizat doar numai prin acceptarea lui Yashua ca Mântuitor.
              Pocainta, duce inevitabil la o cale de sfinţire.
              Pocainta este o adanca parere de rau pentru pacatele savarsite si o continua ferire de a le mai face. Este o schimbare radicala de atitudine fata de pacat si fata de YHWH.Regretul este sincer si nu este cauzat de frica pedepsei.     Pocainta se bazează pe recunoaşterea faptului că esti păcătos , şi care implică o schimbare a minţii şi a caracterului.

El zicea: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” 
Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.
Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ,Avem ca tată pe Avraam!` Căci vă spun că YHWH din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc. (Matei 3:2,8-10)
De atunci incolo, Yashua a inceput sa propovaduiasca si sa zica: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Mat.4:17)

Glasul celui ce strigă în pustie: ,,Pregătiţi calea lui Yashua, neteziţi -I cărările,„a venit Ioan care boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. El zicea: „S-a implinit vremea, si Imparatia lui YHWH este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie.”(Marc.1:3,4,15)
Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. 
Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” (Luc.13:3,5)

„Pocaiti-va”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Yashua, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Fapt.2:38)
Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la YHWH, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la YHWH vremurile de inviorare (Fapt.3:19)
Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui YHWH te îndeamnă la pocăinţă? (Romani 2:4)

 Etapele Pocaintei

             Cu Mintea prin recunoasterea  pacatului 
 Cînd a văzut Simon Petru lucrul acesta, s’a aruncat la genunchii lui Isus, şi I -a zis: ,,Yashua, pleacă dela mine, căci sînt un om păcătos.„ (Luca 5,8)
            Cu Inima prin a regreta pacatul
După ce m’am întors, m’am căit; şi după ce mi-am recunoscut greşelele, mă bat pe pulpă; sînt ruşinat şi roş de ruşine, căci port ocara tinereţei mele.` – (Ieremia 31, 19)
            Cu Gura prin Marturisirea pacatului 
Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. (1 Ioan 1,9)              
           Cu fiinta Intreaga( trup, minte, inima )prin a parasi pacatul 
 ,,Nimeni, Yashua„, I -a răspuns ea. Şi Yashua i -a zis: ,,Nici Eu nu te osîndesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.„ (Ioan 8, 11)            
           Cu Fiinta Intreaga prin Consacrare
Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui YHWH, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui YHWH: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. (Romani 12,1)

Concluzie: “Zideste in mine o inima curata, YHWH Elohim, si pune in mine un duh nou si statornic!”(Psalmul 51, 10)   Shalom !!! 

Botezul

invatatura despre botezuri, despre punerea mainilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica.(Evr.6:2)

Pentru a intelege mai bine Seminificatia Botezului , vom vedea cateva pasaje Biblice ,prin care vom intelege foarte bine ce inseamna Botezul , si ce ne aduce in cazul in care ne hotaram sa-l facem atunci cind suntem in Deplinatatea Cunostintei .

Cine va crede si se va boteza va fi mantuit; dar cine nu va crede va fi osandit. (Marc.16:16)

              Botezul inseamna :

Moartea,Ingroparea si Invierea la o Viata Noua

    fiind ingropati impreuna cu El, prin botez, si inviati in El si impreuna cu El, prin credinta in puterea lui Dumnezeu care L-a inviat din morti. (Col.2:12)

    Nu stiti ca toti cati am fost botezati in Isus Hristos, am fost botezati in moartea Lui? (Rom.6:3)

Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua. (Rom.6:4)

Iertarea de Pacate prin Marturisirea unui cuget curat

a venit Ioan care boteza in pustiu, propovaduind botezul pocaintei spre iertarea pacatelor. (Marc.1:4)

Si acum, ce zabovesti? Scoala-te, primeste botezul si fii spalat de pacatele tale, chemand Numele Domnului.” (Fapt.22:16)

Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit.
 Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire, (Romani 10:9,10)

Icoana aceasta inchipuitoare va mantuieste acum pe voi, si anume botezul, care nu este o curatare de intinaciunile trupesti, ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu, prin invierea lui Isus Hristos, (1Pet.3:21)

Cetatenia lui Dumnezeu si Primirea Duhului Sfint

De indata ce a fost botezat, Isus a iesit afara din apa. Si in clipa aceea, cerurile s-au deschis, si a vazut pe Duhul lui Dumnezeu coborandu-Se in chip de porumbel si venind peste El. (Mat.3:16)

Totusi sa nu va bucurati de faptul ca duhurile va sunt supuse; ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri.” (Luca 10:20)

 Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu;
 Eu nu-L cunosteam; dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborandu-Se si oprindu-Se este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant.” (Ioan.1:12,33)

Noi toti, in adevar, am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh. (1Cor.12:13)

Toti care ati fost botezati pentru Hristos v-ati imbracat cu Hristos. (Gal.3:27)

Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. (Efes.4:5)

Nasterea din nou si o Faptura nou

nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.(Ioan 1:13)

Drept raspuns, Isus i-a zis: „Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3)

 Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. (2Cor.5:17)

 Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu sunt grele;pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruie lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii este credinta noastra. (1Ioan 5:3,4)

                          Conditiile Primirii Botezului

Dar cand a vazut pe multi din farisei si din saduchei ca vin sa primeasca botezul lui, le-a zis: „Pui de naparci, cine v-a invatat sa fugiti de mania viitoare? (Mat.3:7)

            Pocainta

El zicea: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Mat.3:2)

De atunci incolo, Isus a inceput sa propovaduiasca si sa zica: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Mat.4:17)

El zicea: „S-a implinit vremea, si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie.” (Marc.1:15)

Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel. (Luc.13:3)

Eu va spun: nu; ci, daca nu va pocaiti, toti veti pieri la fel.” (Luc.13:5)

„Pocaiti-va”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh. (Fapt.2:38)

Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare (Fapt.3:19)

Implinirea Poruncilor

 Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
 Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” Amin. (Mat.28:19,20)

Faceti, dar, roade vrednice de pocainta voastra si nu va apucati sa ziceti in voi insiva: „Avem pe Avraam ca tata!” Caci va spun ca Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fii lui Avraam. (Luca 3:8)               Credinta

 Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.
 Si, fara credinta, este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. (Evrei 11:1,6)

Botezul se face de Prezbiter si doar in Apa Curgatoare

 „Se poate opri apa ca sa nu fie botezati acestia care au primit Duhul Sfant ca si noi?” (Fapt.10:47)

Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca sa fie botezat de el. (Mat.3:13)

Ioan boteza si el in Enon, aproape de Salim, pentru ca acolo erau multe ape; si oamenii veneau ca sa fie botezati. (Ioan.3:23)

Chiar Simon a crezut; si dupa ce a fost botezat, nu se mai despartea de Filip si privea cu uimire minunile si semnele mari care se faceau. (Fapt.8:13)

Pe cand isi urmau ei drumul, au dat peste o apa. Si famenul a zis: „Uite apa; ce ma impiedica sa fiu botezat?” A poruncit sa stea carul, s-au coborat amandoi in apa, si Filip a botezat pe famen. (F.A.8:36,38)
    toti au fost botezati in nor si in mare, pentru Moise; (1Cor.10:2)

Botezul facut in Bazine,Vana,Piscine nu are dovezi Biblice si prin asta nu este Valabil

Dar cand au crezut pe Filip, care propovaduia Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezati, atat barbati cat si femei. (Fapt.8:12)

Chiar in clipa aceea, au cazut de pe ochii lui un fel de solzi; si el si-a capatat iarasi vederea. Apoi s-a sculat si a fost botezat. (Fapt.9:18)  Saul-Pavel

În ziua Sabatului am ieşit afară pe poarta cetăţii, lîngă un rîu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos, şi am vorbit femeilor, cari erau adunate laolaltă.
Una din ele, numită Lidia, vînzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta. Domnul i -a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel.După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne -a rugat şi ne -a zis: ,,Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămîneţi în casa mea.„ Şi ne -a silit să intrăm. (Fapte. 16:13-15)

 

Temnicerul i-a luat cu el, chiar in ceasul acela din noapte, le-a spalat ranile si a fost botezat indata, el si toti ai lui. (Fapt.16:33)

Dar Crisp, fruntasul sinagogii, a crezut in Domnul impreuna cu toata casa lui. Si multi dintre corinteni, care auzisera pe Pavel, au crezut si ei si au fost botezati. (Fapt.18:8)

Cand au auzit ei aceste vorbe, au fost botezati in Numele Domnului Isus. (Fapt.19:5)

Multumesc lui Dumnezeu ca n-am botezat pe niciunul din voi, afara de Crisp si Gaiu, (1Cor.1:14)

    Da, am mai botezat si casa lui Stefana; incolo, nu stiu sa mai fi botezat pe altcineva. (1Cor.1:16)

 Botezul facut de cine nu e Prezbiter nu e valabil

Insa Isus nu boteza El insusi, ci ucenicii Lui. (Ioan.4:2)

 

Botezul copiilor nu este Biblic ,

… daca Cercetam toate versetele vom vedea caci au fost Botezate, persoanele carora li sa Propovaduit Cuvintul , au Crezut si dupa aceia au fost Botezati,un copil nu poate sa discearna intre bine si rau,deacea putem lua ca exemplu pe Isus,de ce nu a fost Botezat de mic ?,dar in schimb vom gasi ca atunci cind a fost mic a fost Binecuvantat.

Binecuvantarea Copiilor

Cînd a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur pruncul, I-au pus numele ISUS, nume, care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pîntece.
Şi, cînd s’au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să -L înfăţişeze înaintea Domnului, –după cum este scris în Legea Domnului: ,,Orice întîi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului„,(Luca 2:21-23)

                           Datoria Crestinului dupa Botez

1. Daca deci ati inviat impreuna cu Hristos, sa umblati dupa lucrurile de sus, unde Hristos sade la dreapta lui Dumnezeu.
   2.Ganditi-va la lucrurile de sus, nu la cele de pe pamant.
   3. Caci voi ati murit, si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu.
   4. Cand Se va arata Hristos, viata voastra, atunci va veti arata si voi impreuna cu El in slava.
   5. De aceea, omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea si lacomia, care este o inchinare la idoli.
   6. Din pricina acestor lucruri vine mania lui Dumnezeu peste fiii neascultarii.
   7. Din numarul lor erati si voi odinioara, cand traiati in aceste pacate.
   8. Dar acum lasati-va de toate aceste lucruri: de manie, de vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbele rusinoase care v-ar putea iesi din gura.
   9. Nu va mintiti unii pe altii, intrucat v-ati dezbracat de omul cel vechi cu faptele lui,
   10. si v-ati imbracat cu omul cel nou, care se innoieste spre cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a facut. (Coloseni 3:1-10)
   Tot aşa şi credinţa: dacă n’are fapte, este moartă în ea însaş.(Iacov 2:17)     Amin !!! 

 

Cetatenia lui YHWH si Primirea Duhului Sfint

De indata ce a fost botezat, Yashua a iesit afara din apa. Si in clipa aceea, cerurile s-au deschis, si a vazut pe Duhul lui YHWH coborandu-Se in chip de porumbel si venind peste El. (Mat.3:16)
Totusi sa nu va bucurati de faptul ca duhurile va sunt supuse; ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri.” (Luca 10:20)
 Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui YHWH;
 Eu nu-L cunosteam; dar Cel ce m-a trimis sa botez cu apa mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborandu-Se si oprindu-Se este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant.” (Ioan.1:12,33)
Noi toti, in adevar, am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh. (1Cor.12:13)
Toti care ati fost botezati pentru Yashua v-ati imbracat cu Yashua. (Gal.3:27)
Este un singur YHWH, o singura credinta, un singur botez. (Efes.4:5)

nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din YHWH.(Ioan 1:13)

Drept raspuns, Yashua i-a zis: „Adevarat, adevarat iti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Imparatia lui YHWH.” (Ioan 3:3)
 Caci, daca este cineva in Yashua, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. (2Cor.5:17)
 Caci dragostea de YHWH sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu sunt grele;pentru ca oricine este nascut din YHWH biruie lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii este credinta noastra. (1Ioan 5:3,4)

                    

https://israelshabbatshalom.wordpress.com/category/semnificatia-botezului/

100 DE ANI DE COMUNISM

Revoluția din 1989. Cum au reacționat șefii Armatei și Securității. De la represiune la „devotament deplin” pentru popor

 

În urmă cu 29 de ani, zilele Revoluţiei Române au adus pe marea scenă a confruntărilor publice instituţiile de forţă ale regimului comunist. Românii i-au putut vedea la televizor pe şeful Marelui… Prima conducere a României după Revoluție. Lucruri mai puțin știute despre Silviu Brucan ACTUALITATE 29 de ani de la Revoluția Română. Oamenii sufereau de foame și frig: „Ne dădeau un sfert de pâine” Se împlinesc, zilele acestea, 29 de ani de la Revoluţia Română. O revoltă pornită din multe lipsuri. De la lipsa de libertate, la cea de mâncare. Exista raţie de alimente şi program de furnizare a… Publicat acum acum 4 ani 100 DE ANI DE COMUNISM Puterea în Rusia. Prea mare chiar și pentru Putin? Dincolo de cultul neîntrerupt al lui Lenin, de reapariţia statuilor lui Stalin şi de gesturile ţariste ale lui Putin, se întrezăreşte viziunea ruşilor despre puterea politică. Este o imagine… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Ce a însemnat Stalin în 100 de ani de comunism Între 1936-38, Stalin şi-a decimat propriul partid şi a decapitat Armata Roşie. Publicat acum acum 5 ani 100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | Soluțiile nemiloase ale lui Troţki Instaurarea regimului bolşevic în Rusia – fapt ce a încheiat Revoluţia Rusă din 1917 – a fost posibilă printr-un stil de conducere hotărât, inteligent şi fără scrupule. Conducerea comunistă nu i-a… Publicat acum acum 5 ani 100 DE ANI DE COMUNISM 7 noiembrie | 100 de ani de la puciul bolşevic din Rusia 7 noiembrie este data prin care istoria consemnează victoria marii revoluţii bolşevice. În fapt, Revoluţia Rusă a fost declanşată în martie 1917, odată cu abdicarea ţarului, şi a fost confiscată de… Publicat acum acum 5 ani 100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | De ce a decis Lenin să distrugă statul țarist Pe 7 noiembrie 1917, bolşevicii conduşi de Vladimir Ilici Lenin s-au instalat la putere în Rusia. Era primul guvern comunist din lume şi urma să genereze 75 de ani de dictatură a clasei muncitoare. Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Comunismul | Primele fisuri în Cortina de Fier Intrarea lui Hitler în Uniunea Sovietică a oferit Moscovei pretextul de a ocupa teritorii europene.Toate statele străbătute de Armata Roşie în drumul spre Berlin s-au aflat sub ocupaţie sovietică… Publicat acum acum 5 ani 100 DE ANI DE COMUNISM Iosip Broz Tito, concurentul lui Stalin în Balcani Liderul comunist Iosip Broz Tito a condus Iugoslavia comunistă vreme de aproape 40 de ani, până la moartea sa, în 1980. Comunist convins, veteran al războiului civil din Rusia, agent al Cominternului… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Revoluția din Ungaria. De ce a eșuat comunismul cu față umană Dispariţia lui Stalin, în martie 1953, şi raportul Hruşciov, din februarie 1956, au permis un moment de respiro în întreaga Europă Centrală şi de Est. Maghiarii au încercat chiar să distrugă, fără… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Hrușciov, primul lider sovietic care ajunge în SUA. Cum a decurs vizita şi ce a însemnat ea pentru istorie Acţiunile lui Hruşciov au dovedit mai multă clarviziune. După 20 de ani, Mihail Gorbaciov a început schimbarea din punctul la care o lăsase Hruşciov. Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Metode de tortură în timpul lui Stalin Dovezile erau de două feluri: mărturisirea celui acuzat şi delaţiuni. Raportul Hruşciov arată că mărturisirile erau smulse prin „torturi de o cruzime inumană”. Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic Cultul personalităţii nu era numai urmarea megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG” Deşi succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, a hotărât „să spună adevărul”, din raportul său de la Congresul XX al partidului au lipsit referirile la cruzimea bolşevicilor din timpul Războiului Civil… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Ultimii ani ai lui Stalin – suspiciune și frică. „Conspirația” medicilor Politic însă, Marele Război pentru Apărarea Patriei a însemnat un moment de respiro. Violenţa ideologică contra „duşmanilor de clasă” a fost înlocuită o vreme de lupta clasică dintre apărători şi… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM De ce Hruşciov a denunţat crimele lui Stalin în 1956 În plenul Congresului XX, Hruşciov confirmă că Stalin semna personal listele cu numele înalţilor oficiali de partid care urmau să fie ucişi. Noul lider sovietic părea hotărât să surprindă întreaga… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Supraviețuire în Basarabia. Mărturii despre infernul sovietizării Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi-a început istoria prin valuri de deportări în Siberia şi Kazahstan şi o foamete indusă care a ucis 10% din populaţie. Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 1946- 1947| Marea foamete din Basarabia care a ucis 10% din populație România a pierdut Basarabia în urmă cu 47 de ani, în vara lui 1944. Efectele pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 au fost anulate însă în 1941 prin ofensiva armatei române, aliată cu armata germană… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 1940 – 1941 | Avanpremiera dictaturii comuniste în Basarabia Aproape o sută de mii de basarabeni au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Era primul episod al dictaturii comuniste în Basarabia. La 28 iunie 1940, România acceptase ultimatumul sovietic de… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 23 august 1939 | Ziua în care a fost semnat pactul sovieto-nazist care prevedea cedarea Basarabiei La 23 august 1939, vestea semnării pactului de neagresiune între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică a căzut ca un fulger la Bucureşti. Protocolul secret al pactului Ribbentrop – Molotov care… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Basarabia | Pierdută în 1812, recuperată în 1918 În august 1939, trimişii lui Hitler şi Stalin semnau un tratat de alianţă între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă: pactul Ribbentrop – Molotov. A fost ultimul pas inaintea declansarii celui de-al… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Basarabia | Subiectul tabu al dictaturii comuniste Pe 21 august 1968, secretarul general al Partidului Comunist Român, Nicolae Ceauşescu, condamnă public invadarea Cehoslovaciei. Liderul comunist de la Bucureşti se prezenta drept oponent al Moscovei… Publicat acum acum 5 ani EUROPA De ce viața sexuală a femeilor era mai bună în comunism Un studiu sociologic comparativ făcut după Reunificarea Germaniei din 1990 constata că femeile din fostul regim socialist avuseseră de două ori mai multe orgasme decât semenele lor care trăiseră în… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM DOCUMENTAR | Arma secretă a regimului comunist Ca și în cazul rețelelor teroriste de astăzi, testul suprem a fost cel al crimei sau cel al supraviețuirii. Marile epurări staliniste nu au fost îndreptate împotriva nomenclaturii ca întreg. Cine… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Cum trăia nomenclatura comunistă Izolarea era inclusiv fizică. Înalta nomenclatură nu apărea în public decât în contexte oficiale, nu mergea cu transportul în comun, copiii nomenclaturiştilor mergeau la grădiniţe, şcoli, licee şi… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Nomenclatura, clasa privilegiată a comunismului Ultimele generații ale nomenclaturii refuzau să mai stea în umbra ideologică a proletariatului. Erau dornici să își exercite puterea în văzul întregii lumi. Era şi în interesul lor ca regimul… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Secretul bine păzit al comunismului Comunismul, instalat în Rusia în urmă cu 100 de ani, a promis bunăstare, egalitate şi un stat laic. A produs, în schimb, societăţi sărace conduse de o clasă politică privilegiată şi lideri al căror… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Lecțiile dure ale istoriei. Stalin și stalinismul În urmă cu 80 de ani, pe 11 iunie 1937, ziarul „Pravda”, oficiosul Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, anunţa că la vârful Armatei Roşii s-au descoperit trădători. A doua zi, „Pravda” a… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Marea Epurare | Cum își înlătura Stalin dușmanii În urmă cu 80 de ani, în iunie 1937, ziarul comunist Pravda anunţa că un complot de proporţii la Moscova a dus la execuţia şefilor Armatei Roşii. Sentinţa fusese dată în primul din cele patru mari… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM URSS în vremea lui Lenin. „Comunism de război”, foamete și inflație de 10.000% Potrivit datelor oficiale, între toamna anului 1917 şi primăvara lui 1922, populaţia Uniunii Sovietice a scăzut cu aproape 13 milioane de oameni. Foarte mulţi dintre aceştia au fost victime ale… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | Drumul lui Stalin spre dictatura proprie Iosif Stalin s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice vreme de 30 de ani. Eficient şi fără scrupule, el şi-a atras aprecierea lui Lenin în vremea războiului civil, dar şi veşnica antipatie a… Publicat acum acum 5 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Dobrogeanul care a condus primele atacuri bolșevice în România Imediat după Primul Război Mondial, zeci de mii de rușii albi, aristocrați, elite profesionale, țărani mai înstăriți, au luat cu asalt mari orașe europene și din Extremul Orient. Fugeau ca să își… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Marea evadare din Rusia bolşevică În urmă cu 100 de ani, toţi militanţii socialişti din Europa încercau să răstoarne guvernele din ţările lor. Singurul care a reuşit a fost Vladimir Ilici Lenin. Iar victoria lui a schimbat nu doar… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Cum voia Lenin să exporte comunism la București În urmă cu 100 de ani, toţi militanţii socialişti din Europa încercau să răstoarne guvernele din ţările lor. Singurul care a reuşit a fost Vladimir Ilici Lenin, iar victoria lui a schimbat nu doar… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | Planul antiromânesc Din cauza propagandei comuniste, este puţin cunoscut că efortul militar pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918 s-a încheiat mult DUPĂ această dată. Puciul bolşevic al lui Lenin ameninţa să arunce… Publicat acum acum 6 ani

 

 100 de ani de comunism | Lenin, finanțat de serviciile secrete germane În 1917, Vladimir Ilici Lenin era în exil, în Elveţia. Serviciile secrete germane l-au finanţat ca să revină în Rusia şi să declanşeze revoluţia bolsevică. Un „cadou” care s-a întors împotriva… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism. Lenin obține puterea prin război civil Cum a fost posibilă instalarea comunismului, în urmă cu un secol? Abia ieșită dintr-un război mondial, Rusia cunoaște un conflict mai dureros și mai perfid: războiul civil. Iar Lenin știe să profite. Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism. Cum a luat ființă CEKA, poliţia terorii De aproape 100 de ani, experţii se întreabă, cu documentele în faţă, cum a reuşit un partid care obţinuse la alegeri mai puţin de un sfert din voturi să domine o societate de 150 de milioane de… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Portret. Stalin, de la exilul în Siberia la șefia supremă a URSS În urmă cu 100 de ani, Rusia schimba un regim totalitar cu altul. Trecea cu violenţă de la imperiul ţarist la cel comunist. În câţiva ani, noua conducere a trecut la naţionalizarea totală a… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism|Manevrele prin care bolșevicii au reprimat orice opoziție Între 1918 şi 1921, Rusia a fost scena unui război civil cu 13 milioane de victime. A avut loc o trecere violentă de la un tip de totalitarism la altul. Imperiul ţarist nu lăsase prea mult loc de… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 1917-2017 | 100 de ani de la Revoluția rusă Anul acesta se împlineşte un secol de la instalarea, în Rusia, a primului regim comunist din lume.În octombrie 1917, la jumătate de an după abdicarea ţarului Nicolae al II-lea, bolşevicii conduşi de… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism. Cum au confiscat bolşevicii Revoluţia Rusă Anul acesta se împlineşte un secol de la instalarea, în Rusia, a primului regim comunist din lume. Abdicarea ţarului în martie 1917 a dat startul unei revoluţii clasice. Liderii politici pregăteau… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Cine a creat Armata Roșie Instalarea regimului bolşevic în Rusia, fapt ce a încheiat Revoluţia Rusă din 1917, a fost posibilă printr-un stil de conducere hotărât, inteligent şi fără scrupule. Această conducere bolşevică nu… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Cine sunt menșevicii și bolșevicii care au orchestrat Revoluția din 1917 Instalarea regimului bolşevic în Rusia – fapt ce a încheiat Revoluţia Rusă din 1917 – a fost posibilă printr-un stil de conducere hotărât, inteligent şi fără scrupule. Această conducere bolşevică nu… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM Rasputin, geniul rău al țarinei Alexandra În preajma Primului Război Mondial, prestigiul familiei imperiale ruse a fost afectat de un scandal imens. Ţarina Alexandra îşi iubea cu pasiune soţul şi şi-a dedicat viaţa misiunii de a-i dărui un… Publicat acum acum 6 ani

100 DE ANI DE COMUNISM 100 de ani de comunism | Țarul care a sacrificat Rusia În urmă cu exact 100 de ani, la 2 martie 1917, ultimul țar al Rusiei a abdicat. Nicolae al II-lea Romanov a fost un autocrat. Însă, i-au lipsit și temperamentul și condițiile politice pentru ca un…

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism

 

Cum a fost jefuită România în ultima sută de ani. Nemţii şi ruşii au luat cantităţi uriaşe de aur şi petrol. Bulgarii au vrut să ne fure până şi moaştele; Tudor Chirilă: Adesea, medicii se uită la bolnavi de sus; O lungă istorie de furt; MĂRTURII din COMUNISM-„Blestemați fie în veci cei ce și-au bătut joc de noi și cei care plâng după acele vremuri de coșmar!” Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic; A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12;Lunga tradiție a terorii din „Imperiul răului”; Istoric celebru pentru demascarea crimelor din Gulagul Sovietic, condamnat iar la închisoare / Ce acuzații i s-au adus lui Iuri Dmitriev; Istoria soljeniţiană a Gulagului; Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn ; „În lupta cu minciuna, fără excepţie, arta a învins întotdeauna!” (Alexandr Soljeniţîn, la decernarea Premiului Nobel, în 1970); Confucius și respectul față de oameni; Soljenițîn după Soljenițîn; 100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”; Capetemiile Tarii au furat peste un milliard de lei,dar sunt gratiati si platesc fraierii…DNA: Aproape 600 de dosare de corupţie vor fi închise după decizia Instanței Supreme! Hotii striga la hotii putinisdti… Magistrații care lucrează de partea corupților lucrează pentru Rusia; Marile amenințări ce planează asupra omenirii în următorii 30 de ani, potrivit economistului Nouriel Roubini; Moldova: Întoarcerea diasporei; Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic; Rasputin, geniul rău al țarinei Alexandra;

Asa da-REFORMA JUSTITIARA!Ei fura miliarde,ei se judeca si tot ei se amnistieaza!Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor / Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Băsescu – avocat / Ioana Băsescu, beneficiar și ea; Fara sa-si vada barna din ochi,”mesianicul ”Putin  acuza „natura satanică a civilizației occidentale”…Dar si “Prorocul ”mincinos bate campii! Aleksandr Dughin, primul discurs de la înmormântarea fiicei sale: Luptăm de partea Arhanghelului Mihail împotriva diavolului în Ucraina; Pentru ca nu vrem sa ne nastem din nou,din samanta lui Dumnezeu (Luca 8/11),cum suntem invatati  in  Ioan,cap. 3 si Rom.cap.6,vom ramane aceeasi MARIE Fosiliiliesciana ,cu o alta pesedie si,dupa lovitura de stat din 89,urmeaza lovitura de teatru ,chiar dacaactorul PUTINIST Dancu a demisionat…De ce geme Armata română, membră NATO, de ofițeri rusofili care-l aplaudă pe Putin. „Toți sunt antiamericani convinși, din motive ideologice. Pentru ei, America e Imperiul Răului”

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Pentru ca nu vrem sa ne nastem din nou,din samanta lui Dumnezeu (Luca 8/11),cum suntem invatati  in  Ioan,cap. 3 si Rom.cap.6,vom ramane aceeasi MARIE Fosiliiliesciana ,cu o alta pesedie si,dupa lovitura de stat din 89,urmeaza lovitura de teatru ,chiar dacaactorul PUTINIST   Dancu a demisionat…De ce geme Armata română, membră NATO, de ofițeri rusofili care-l aplaudă pe Putin. „Toți sunt antiamericani convinși, din motive ideologice. Pentru ei, America e Imperiul Răului”

 

de Matei Udrea

 

 

Ofițerimea română în rezervă e profund antioccidentală, antiamericană, simpatizează cu Rusia și Putin și respinge înverșunat valorile și cultura europene

România trăiește paradoxul de a fi membră a Uniunii Europene și a NATO de aproape două decenii, dar de a avea în continuare instituții de forță – atât Armată, cât și Interne și servicii secrete – înțesate de ofițeri rusofili. O simplă incursiune pe grupurile de Facebook sau de WhatsApp ale acestora îl poate face pe orice om întreg la minte să se îngrozească: foarte mulți dintre acești oameni sunt conspiraționiști convinși, antiamericani și antioccidentali înverșunați, admiratori ai lui Putin și fani ai regimurilor dictatoriale. Subiectul a fost atins cu atenție, dar competent, de expertul în probleme de apărare Hari Bucur-Marcu, el însuși fost ofițer de aviație și membru al Statului Major General.

Pare, într-adevăr, o situație cu adevărat paradoxală, după cum subliniază și Hari Bucur-Marcu, acesta limitând cu diplomație sfera rusofililor din Armată la categoria ofițerilor în retragere și aflați în jurul vârstei de 65 de ani (în realitate, fenomenul e unul de masă și atinge inclusiv cadrele active, după cum relevă și cazul profesorilor conspiraționiști pro-ruși de la Universitatea Națională de Apărare Carol I).

 

Expertul remarcă faptul că atitudinea acestor militari este aparent cu atât mai de neînțeles cu cât în Armata română se practică un cult neoficial al lui Ion Antonescu. Și totuși, explicația ar fi de natură ideologică, spune Hari Bucur-Marcu. Ofițerii români sunt profund antioccidentali și antiamericani, iar în acest caz se aplică dictonul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”. Faptul că Putin înfruntă Occidentul îl transformă, în ochii lor, într-un aliat și un personaj de admirat.

 

Instituțiile de forță din România sunt infestate de admiratori ai dictaturii din Rusia. Jandarmeria a difuzat după 10 august 2018 un colaj cu intervențiile brutale ale forțelor OMON, în timp ce de curând profesori de la Universitatea Armatei au propagat teorii conspiraționiste pro-Putin

Expertul își rezumă analiza la militarii ieșiți la pensie, dar discuția se poate lărgi cu ușurință la ofițerii din Poliție, din serviciile secrete și din Jandarmerie. G4Media a scris la un moment dat despre acest subiect. E greu de uitat că, în preajma represiunii organizate de Dragnea împreună cu conducerea Jandarmeriei pe 10 august 2018 împotriva demonstranților anticorupție, jandarmii umpluseră Facebook-ul cu înregistrări ale intervențiilor brutale ale forțelor OMON rusești. A existat chiar un colaj difuzat oficial de jandarmerie cu secvențe de la acțiuni violente ale poliției rusești, prin care conducerea instituției încerca să arate că modul în care au fost bătuți demonstranții de la București nu e neobișnuit, fiind practicat și în alte părți ale lumii.

 

Pentru ofițerimea română care azi îi găsește circumstanțe atenuante lui Putin, susține invazia Rusiei în Ucraina și trece cu vederea atrocitățile de acolo, America este Imperiul Răului, observă Hari Bucur-Marcu. Acești militari se supără dacă le spui că sunt putiniști și neagă acest lucru, dar în același timp preiau și propagă toate narativele campaniilor de dezinformare ale propagandei ruse, tema lor favorită fiind faptul că America a transformat în colonie restul planetei.

 

Ideea în jurul căreia se învârt ofițerii români în retragere este că România e ținută în stadiul de colonie de către o conducere care e aservită Statelor Unite și că însăși Uniunea Europeană e, de fapt, o colonie ținută sub control de SUA cu ajutorul trupelor de ocupație. Analistul Hari Bucur-Marcu spune pe ocolite că acest roi de teorii ale conspirației este și rodul unei anumite „modestii intelectuale”.

 

De fapt, ofițerii români au o problemă cu valorile fundamentale ale societății occidentale și ale democrației. Nu le plac deloc și, prin respingerea Occidentului și a SUA, ei resping de fapt sistemul cultural european, care stă la baza civilizației noastre – acesta fiind încă un element care-i apropie de Rusia. „(…) valorile civilizației occidentale stau la baza edificiului democratic în fiecare stat occidental (și nu numai), deci și în România. Ceea ce face ca oricine îmbrățișează ideologia antiamericană să refuze să mai asimileze valorile americane. De unde și disprețul anti-americanilor față de democrație, în general. Față de drepturile și libertățile individuale. Față de responsabilitatea colectivă a publicului național din orice țară democratică de a-și exercita rolul de suveran în statul său. Așa că, simultan cu ideologia aceasta, anti-americanii promovează incultura democratică, cu toate aspectele sale de impostură și de degradare spirituală“, scrie Hari Bucur-Marcu spre finalul analizei sale.

 

Mai jos, textul complet scris de acesta.

 

 

 

Hari Bucur-Marcu: „Simultan cu ideologia aceasta, anti-americanii promovează incultura democratică, cu toate aspectele sale de impostură și de degradare spirituală“

„Mulți dintre ofițerii în retragere, din Armata României, au atitudini favorabile, conciliante sau chiar aprobatoare, la adresa Rusiei care a invadat agresiv, criminal și ilegal Ucraina, și care continuă să distrugă elemente de civilizație de pe teritoriul acestei țări agresate violent, într-o etalare de neputință și neștiință militară crasă, care l-ar face să se rușineze pe orice militar onest, de oriunde din lume, inclusiv de pe la noi.

 

Dar, cum spuneam, mulți ofițeri români în retragere (adică cu vârsta în jur de 65 de ani și peste) adoptă atitudini publice de la conciliante la aprobatoare, față de Rusia.

 

De ce o fac? Dacă îi întrebi, îți răspund că ei nu ar fi putiniști ca atare. Că nu s-au lăsat cuceriți de imaginea măreției Rusiei și a formidabilei sale armate, nici înainte de 24 februarie și nici acum, când nu a mai rămas mare lucru din această imagine și chiar nimic din măreția penibilei armate rusești.

 

Mai mult decât atât, toți dintre ei au fost crescuți, educați și formați ca ofițeri ai Armatei României în cultul neoficial lui Antonescu Ion. Cel «care nu s-a dus cu dușii, care s-a bătut cu rușii», cum ne spune poetul, pe muzica Cenaclului Flacăra.

 

Și atunci? Explicația de ce o fac e simplă. Aplică și ei dictonul că dușmanul dușmanului lor este prietenul lor.

 

Pentru că toți acești ofițeri români în retragere, cu atitudini favorabile Rusiei, din Armata României, sunt anti-americani convinși și ireconciliabili. Și, cum și rușii lui Putin sunt și ei anti-americani…

 

Să ne înțelegem bine. Ofițerii ăștia, ca și unii civili de pe la noi, sunt anti-americani pe motive ideologice.

 

America este pentru ei Imperiul Răului (eu știu că sintagma a fost folosită de Ronald Reagan ca să numească Uniunea Sovietică, dar ei nu știu asta, că sunt mai modești intelectual).

 

America este metropola dominantă, care face ca oricare altă națiune, cum este și România, să devină o simplă colonie, plină de sclavi și de slugoi ai americanilor, care sclavi și slugi nu fac altceva, toată ziua, decât să ia din averea poporului român și să le-o dea americanilor, pe gratis. Și dacă nu le-o dau direct, atunci le-o dau americanilor prin colonia lor mai mare, care este Uniunea Europeană. Uniune Europeană care nici nu ar exista, dacă nu ar fi trupele de ocupație americane staționate în Europa, ca să își poată impune voința de metropolă asupra coloniilor sale de aici.

 

Vorbim despre o ideologie ipocrită, în acest caz. Adică, toți anti-americanii din România se îmbracă exact la fel ca orice american văd ei în filmele americane, când se duc în cinematografe sau se uită la televizor (adică îi plătesc pe americani ca să le vadă filmele), ascultă muzica americană, visează să călătorească în America, ori măcar sunt invidioși pe cei care au făcut-o, fac tot posibilul ca să își trimită copiii și nepoții să studieze în America, cu speranța că doar-doar or găsi ceva de lucru pe acolo, ca să nu se mai întoarcă în colonie, ori sunt invidioși pe cei care deja au reușit, chestii din astea.

 

Și mai este ceva. Ca orice ideologie, și antiamericanismul (militar în retragere sau civil) este surogatul/înlocuitorul culturii.

 

Nici nu ar putea fi altfel, în condițiile în care valorile americane sunt valorile civilizației occidentale și stau la baza edificiului democratic în fiecare stat occidental (și nu numai), deci și în România. Ceea ce face ca oricine îmbrățișează ideologia antiamericană să refuze să mai asimileze valorile americane.

 

De unde și disprețul anti-americanilor față de democrație, în general. Față de drepturile și libertățile individuale. Față de responsabilitatea colectivă a publicului național din orice țară democratică de a-și exercita rolul de suveran în statul său. Așa că, simultan cu ideologia aceasta, anti-americanii promovează incultura democratică, cu toate aspectele sale de impostură și de degradare spirituală.

 

Asta este, prezentată sintetic, ideologia anti-americanilor de la noi.

 

Că narativul acestei ideologii este identic cu cel al propagandei antioccidentale a Kremlinului este doar o simplă coincidență, cum ziceam.

 

De aceea e recomandabil să nu le spuneți acestor ofițeri români în retragere anti-americani că ar fi putiniști, că se vor supăra amarnic pe dumneavoastră.

 

Eu știu asta, pentru că am pățit-o.“ 

CITIȚI ȘI:

* Parlamentul Olandei nu s-a speriat nici măcar de Rareș Bogdan, care „se simte obligat” să „joace dur”! Olandezii au votat împotriva aderării României la Spațiul Schengen

* Țări mici cu nostalgii mari: România Mare, Ungaria Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare. De ce nu e bine să ne jucăm de-a revizionismul, așa cum ne șoptește Rusia

* Codruța Kovesi confirmă jocul murdar al președintelui Iohannis: „Mi-a cerut demisia din fruntea DNA în vara lui 2018!”. Pe vremea lui Dragnea, Iohannis poza în mare apărător al luptei anticorupție

* Ministrul Bode i-a amenințat în stil mafiot, de la tribuna Parlamentului, pe liderii opoziției, Drulă și Orban!

* Campanie murdară plătită de PNL pentru demonizarea USR: „partid toxic pentru România”, care „pune în pericol aderarea la Schengen”, „cultivă huliganismul”, „are un comportament anti-românesc”, „atacă statul român” și „își critică gratuit țara”

* Rușii pregătesc o catastrofă de proporții biblice: au minat barajul de pe Nipru, dar anunță că ucrainenii vor să inunde orașul Herson, după ce-l vor bombarda „ca la Mariupol”!

* Interviu exploziv cu generalul ucrainean Kirilo Budanov: „După încheierea războiului, anumite regiuni vor fi separate de Rusia. Un centru economic al Federației Ruse va fi mutat pe teritoriul nostru”

* Șocanta poveste a unuia dintre tadjicii care i-au masacrat pe ruși în cazarmă: fusese răpit de poliție lângă o stație de metrou și mobilizat cu forța, deși nu era cetățean rus

* Moment crucial: a început „marele război al CIP-urilor”. China „va avea soarta Huawei” după ce SUA i-a tăiat accesul la înalta tehnologie, scrie fostul premier suedez Carl Bildt

 

 

De ce geme Armata română, membră NATO, de ofițeri rusofili care-l aplaudă pe Putin. „Toți sunt antiamericani convinși, din motive ideologice. Pentru ei, America e Imperiul Răului”

 

////////////////////////////////////

 

Fara sa-si vada barna din ochi,”mesianicul ”Putin  acuza „natura satanică a civilizației occidentale”…Dar si “Prorocul ”mincinos bate campii! Aleksandr Dughin, primul discurs de la înmormântarea fiicei sale: Luptăm de partea Arhanghelului Mihail împotriva diavolului în Ucraina

Sebastian Jucan • HotNews.ro

 

Filosoful Aleksandr Dughin, considerat unul dintre ideologii principali ai președintelui rus Vladimir Putin, a declarat în primul său discurs susținut după înmormântarea fiicei sale, Daria Dughina, că Rusia se confruntă în Ucraina cu diavolul în timp ce ea luptă de partea Arhanghelului Mihail.

 

 

Aleksandr Dughin vorbeste despre „razboiul sfant” dus de Rusia

 

„Suntem într-un război foarte, foarte real. Acesta nu este doar un război al oamenilor, ci și unul al spiritului. Acest lucru este foarte important. Putem spune că vedem o confruntare orizontală între armata noastră și oponenții noștri. Suntem împotriva NATO. Bineînțeles, nu suntem împotriva sa, nici măcar Ucraina nu are nimic de spus despre asta”, afirmă Dughin.

 

 

„Dar există o altă măsură, una verticală, a acestui război. Acesta este un război al raiului împotriva iadului. Acesta este un război al războinicilor angelici. Acesta este un război al vasalilor Arhanghelului Mihail împotriva diavolului. Iar această măsurătoare verticală este o ideologie, o idee, un spirit pe care acest război îl dezvăluie, fiind principalul său susținut”, continuă el.

 

Aleksandr Dughin amintește apoi de discursul susținut de Vladimir Putin pe 30 septembrie, când a proclamat anexarea teritoriilor ucrainene ocupate, afirmând că liderul de la Kremlin a vorbit despre „natura satanică a civilizației occidentale”.

 

 

 

„Iar aceasta nu este o metaforă”, subliniază ideologul lui Putin. „Așadar avem astăzi două idei, două războaie față în față, fiindcă îngerii sunt spirite și minți. Îngeri și demoni. Iar câmpul de luptă este Ucraina, pe de-o parte. Noi suntem Sfânta Rusie, după cum spune Sfânta Patriarhie. Iar împotriva noastră sunt forțele lumii, de un rău istoric și absolut”, mai spune el.

 

„Prin urmare vorbim din ce în ce mai mult despre Armaghedon, sfârșitul vremurilor și Apocalipsă. Toate acestea se întâmplă în fața ochilor noștri”, afirmă acesta în discursul pe care l-a susținut în urmă cu o zi la Consiliul Mondial al Rușilor, un eveniment organizat anual de Biserica Ortodoxă Rusă.

 

În cadrul aceluiași eveniment au mai vorbit oligarhul ultranaționalist Konstantin Malofeev, un apropiat al lui Dughin care a finanțat separatiștii din estul Ucrainei, ministrul rus al Educației Serghei Kravțov, șeful așa-zisei Republici Populare Donețk, Leonid Sluțki, și președintele Partidului Comunist Rus, Ghennadi Ziuganov.

 

 

Pe același subiect: N-a mers cu „denazificarea”, încearcă acum cu „desatanizarea” Ucrainei

/ Ce spun Pavlov și Kadîrov și care este explicația noii linii de propagandă a Moscovei

 

Ce a spus Aleksandr Dughin la înmormântarea fiicei sale

În ultimul său discurs susținut înainte de cel de ieri, ideologul rus a vorbit la catafalcul fiicei sale, înmormântată pe 23 august după ce murise cu câteva zile înainte în explozia unei mașini-capcană despre care se credea la momentul respectiv că l-ar fi vizat pe Dughin.

 

„Când ea a fost un copil, aproape că primele ei cuvinte, pe care bineînțeles că noi am învățat-o, au fost ‘Rusia’, ‘statul nostru măreț’, ‘nația noastră’, ‘imperiul nostru’”, a spus ideologul rus la funeraliile Dariei Dughina la care au participat mai mulți oficiali de la Moscova și oameni de afaceri apropiați de Kremlin și Biserica Ortodoxă Rusă.

 

Dughin a spus de asemenea că fiica sa ar fi vrut ca oamenii „să ne apere credința, ortodoxismul nostru, să iubească poporul nostru rus”.

 

 

„Oamenii care luptă împotriva noastră nu înțeleg că poporul rus nu este format doar din cei care sunt în viață acum. Ci este alcătuit din cei care au trăit înaintea noastră și vor trăi și după aceea. Iar noi vom deveni mai puternici cu sângele martirilor noștri. Și datorită sfârșitului prematur al dragei noastre iubite Dasha vom fi cu siguranță victorioși în acest război”, a spus și Malofeiev, un prieten apropiat al familiei.

 

Rusia susține că Ucraina ar fi asasinat-o pe Daria Dughina

A doua zi după asasinarea fiicei lui Dughin, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei, temutul FSB, a anunțat că a identificat persoana responsabilă de moartea acesteia.

 

FSB a susținut că atacul a fost comis de o Natalia Vovk, o ucraineancă născută în 1979 care a venit cu fiica ei minoră în Rusia și a petrecut o lună pregătind atacul, închiriind un apartament în același bloc de locuințe și cercetând stilul de viață al lui Dughina.

 

Agenții de informație ruși susțin că asasina a participat la un eveniment în afara Moscovei, la care se aflau și Dughina și tatăl ei, înainte de a efectua o „explozie controlată” a mașinii în care se afla aceasta și de a fugi din Rusia în Estonia.

 

Guvernul de la Tallinn a respins imediat această versiune a evenimentelor.

 

 

Ulterior, pe 29 august, FSB a anunțat că a identificat un al doilea asasin, Tsyganenko Bogdan Petrovici, un cetățean al Ucrainei despre care spune că s-a ocupat de obținerea unor plăcuțe de înmatriculare și documente false în numele unui cetățean real al Republicii Kazahstan și, împreună cu Vovk, a asamblat un dispozitiv exploziv improvizat într-un garaj închiriat din sud-vestul Moscovei.

 

Ucraina a negat orice legătură cu asasinarea Dariei Dughina, afirmând că aceasta a fost organizată de serviciile secrete rusești. Ma i mulți cunoscuți analiști și experți străini au exprimat puncte de vedere asemănătoare.

 

Însă într-un articol publicat la începutul lunii februarie, jurnaliștii de la The New York Times afirmă că agențiile de informații ale Statelor Unite cred că părți din guvernul ucrainean au autorizat atacul cu bombă care a ucis-o pe Daria Dughina.

 

Oficialii citați sub condiția anonimității de NYT afirmă că Statele Unite nu au luat parte la atac, fie prin furnizarea de informații sau altceva, că nu au avut cunoștiințe de operațiune înainte de punerea în aplicare.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25865703-primul-discurs-aleksandr-dughin-inmormantarea-fiicei-sale-luptam-partea-arhanghelului-mihail-impotriva-diavolului-ucraina.htm

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Asa da-REFORMA JUSTITIARA!Ei fura miliarde,ei se judeca si tot ei se amnistieaza!Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor / Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Băsescu – avocat / Ioana Băsescu, beneficiar și ea

 

Mona Hera • HotNews.ro

 

Elena Udrea și Ioana Băsescu se află printre numele celebre care ar scăpa de dosare penale, prin prescrierea faptelor, în urma deciziei luate marți de instanța supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind prescripția. Udrea, aflată în penitenciar, ar urma să scape de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Traian Băsescu din 2009, spune Silvia Uscov, avocata acesteia. Lista beneficiarilor este însă mai lungă.

 

Decizie majoră a instanței supreme privind prescrierea faptelor. Efectul – mii de inculpați ar putea scăpa de dosarele penale / Elena Udrea și Ioana Băsecu, pe lista beneficiarilor

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât marţi că decizia CCR privind prescripţia se aplică retroactiv, pe principiul legii penale mai favorabile.

Decizia va spulbera mii de dosare aflate pe rolul instanţelor sau la parchete – inculpaţii vor scăpa de condamnare sau de acuzaţii, ca urmare a prescrierii faptelor. Vor fi vizate dosare cu infracțiuni de drept comun, dar și dosare de corupție cu nume celebre, aflate la parchete sau la instanțe.

 

„Practic, se consideră că nu au existat cauze de întrerupere a prescripției, ceea ce va avea ca efect constatarea prescripției în numeroase cauze.

Putem să aprecim că vor fi mii de cauze în care instanța va dispune încetarea procesului penal sau parchetele vor dispune clasarea pentru intervenirea prescripției.

În schimb, nu vor fi puse în discuție cauzele definitiv judecate”, a explicat pentru HotNews.ro procurorul militar Bogdan Pîrlog.

„Esenţial este că deciziile Curţii Constituţionale rămân obligatorii, potrivit Constituţiei şi nu pot fi refuzate de la aplicare de către instanţe şi de către judecători nici măcar prin interpretarea lor – aceasta este esenţa a ceea ce a decis astăzi ICCJ”, afirmă și avocatul Toni Neacșu, fost judecător la CSM.

 

„Prin urmare, cele două decizii ale Curții Constituționale urmează să se aplice tuturor dosarelor aflate în judecată sau în urmărire penală, la acest moment.

Concret, în funcție de infracțiunile săvârșite, termenele de prescripție care vor putea fi invocate în dosarele aflate încă pe rol sunt cele de 8-10 ani maximum.

Înseamnă că majoritatea faptelor săvârșite anterior anului 2014, respectiv 2012 vor duce la închiderea dosarelor prin intervenirea prescripției”, spune avocatul.

Lista dosarelor suspendate în aşteptarea aplicării prescrierii faptelor

Zeci de dosare aflate pe rolul instanţelor au fost suspendate de instanțe în aşteptarea deciziei Înaltei Curți privind prescrierea faptelor, acestea urmând cel mai probabil să se închidă.

 

 

Printre cei vizați se numără, conform Agerpres, următorii:

 

Tudor Pendiuc, fost primar al municipiului Piteşti, are o condamnare în primă instanţă de 8 ani de închisoare într-un dosar în care a fost acuzat de luare de mită şi abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave. Dosarul se află în apel la Curtea de Apel Bucureşti.

Mihai Chirica, primarul din Iaşi, a fost trimis în judecată în ianuarie 2021 de DNA pentru abuz în serviciu cu privire la achiziţia de către municipalitate, prin leasing operaţional, a unor autoturisme Skoda, fapte săvârşite în anul 2013. Dosarul s-a plimbat pe la mai multe instanţe, în final ajungând la Judecătoria Bârlad.

Nelu Iordache are o condamnare de 12 ani şi jumătate închisoare primită la instanţa de fond pentru evaziune fiscală şi delapidare, într-un dosar în care este acuzat că a înregistrat în contabilitatea fostei companii de transport aerian Blue Air achiziţii fictive de materiale publicitare, prejudiciind statul român cu 2 milioane euro. Dosarul se află în faza de apel la Curtea de Apel Bucureşti.

Petru-Constantin Luhan, fost europarlamentar, este acuzat că a folosit şi prezentat cu rea-credinţă documente false pentru a obţine pe nedrept fonduri de aproximativ 50.000 de euro de la Parlamentul European. Dosarul se află la instanţa de fond – Tribunalul Bucureşti.

Marin Anton, fost deputat PNL, a fost condamnat în septembrie 2021 la cinci ani închisoare, fiind acuzat că a primit în anul 2009, pe când era secretar de stat în Ministerul Transporturilor, o mită de 5,3 milioane euro de la reprezentantul unei companii italiene pentru acordarea unui contract de realizare a noului terminal de la Aeroportul Otopeni. Dosarul se află la Curtea de Apel Bucureşti pentru judecarea apelului.

Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei prezidențiale a lui Băsescu

În baza deciziei de marți a ICCJ, Elena Udrea ar scăpa de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Traian Băsescu din 2009, a declarat pentru HotNews.ro Silvia Uscov, avocata Elenei Udrea.

 

De asemenea, va scăpa și Ioana Băsescu, condamnată și ea în primă instanță în dosarul finanțării campaniei electorale.

 

 

În dosarul Hidroelectrica ar trebui să se dispună încetarea procesului penal și, de asemenea, în dosarul privind finanțarea campaniei electorale dacă se aplică deciziile CCR și hotărârea ICCJ de astăzi, toate faptele sunt prescrise, a explicat avocata.

 

Decizia ICCJ nu are însă niciun efect asupra dosarului Gala Bute, în care Udrea a fost condamnată definitiv la 6 ani de închisoare.

 

După decizia definitivă de condamnare în dosarul Gala Bute, Udrea a încercat să fugă din țară și a fost prinsă în Bulgaria, unde a stat în arest timp de peste două luni, timp în care s-a derulat procesul de extrădare. Ea a fost adusă în 16 iunie în România și a fost încarcerată la Penitenciarul Târgșor pentru a executa pedeapsa de 6 ani de închisoare.

 

Dosarul finanțării ilegale a campaniei electorale de la alegerile din 2009

În 2 martie 2021, Elena Udrea a fost condamnată la 8 ani de închisoare în dosarul în care este acuzată de instigare la luare de mită şi spălare a banilor privind finanţarea campaniei electorale din 2009. Ioana Băsescu, fiica fostului președinte Traian Băsescu, a primit o pedeapsă de 5 ani de închisoare. Decizia Curții de Apel București nu este definitivă.

 

 

În acest dosar, Elena Udrea a primit mai multe pedepse cu închisoarea între 3 şi 6 ani pentru instigare la luare de mită şi spălare a banilor. Instanţa le-a contopit, iar la condamnarea cea mai grea, de 6 ani de închisoare, a fost adăugat un spor. Astfel, în final a rezultat o pedeapsă de 8 ani de închisoare cu executare pentru Elena Udrea. De asemenea, instanţa a dispus confiscarea sumei de aproximativ un milion de lei de la Elena Udrea.

 

Ioana Băsescu, fiica fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost condamnată la 5 ani închisoare cu executare pentru instigare la delapidare şi instigare la spălarea banilor. Ea a primit 3 ani pentru instigare la delapidare şi două pedepse pentru instigare la spălarea banilor, de 3 şi 5 ani. Pedepsele au fost contopite, rezultând o condamnare finală de 5 ani de închisoare cu executare.

 

Dan Andronic a fost achitat pentru infracțiunile de mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului. Este singurul inculpat în acest dosar în cazul căruia instanța a dispus achitarea.

 

Dosarul Hidroelectrica

Pe rolul Curții de Apel București, Elena Udrea are și dosarul în care a fost trimisă în judecată de DNA în urmă cu 5 ani pentru că ar fi acceptat o mită de aproape 5 milioane de dolari de la „băiatul deștept” Bogdan Buzăianu pentru a interveni în sensul păstrării condițiilor negociate la o serie de contracte cu Hidroelectrica.

 

Acest dosar este rejudecat. În iulie 2020, instanța supremă a decis că procesul Hidroelectrica, în care Elena Udrea este acuzată de trafic de influență și de spălare a banilor, iar Dan Andronic de mărturie mincinoasă, poate începe. Primul termen al acestui proces de la Curtea de Apel București a fost în octombrie 2021, când Udrea a mers la instanță, dar nu a intrat în sală, pe motiv că nu este vaccinată anti-COVID.

 

 

Condamnați celebri ieșiți din închisoare după ce faptele s-au prescris

Există şi trei cazuri de condamnaţi definitiv care au fost eliberaţi din închisoare pe acelaşi motiv – faptele s-au prescris:

 

Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor şi fost viceguvernator al BNR, condamnat definitiv în august 2020, a fost eliberat recent din penitenciar, după ce a executat doi ani din pedeapsa de cinci ani primită în dosarul în care este acuzat că a primit de la omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu un milion de euro în schimbul numirii lui Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării.

Vanessa Youness, iubita fostului şef al DGIPI Gelu Oltean, condamnată la trei ani de închisoare pentru că a luat mită un milion de euro, a fost eliberată din închisoare după doar cinci luni de detenţie.

Adrian Mititelu, patronul formaţiei de fotbal U Craiova 1948, a obţinut suspendarea executării unei pedepse de 3 ani închisoare pentru evaziune fiscală, el fiind eliberat din penitenciar.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25864445-elena-udrea-scapa-dosarul-hidrolectrica-cel-privind-finantarea-campaniei-electorale-lui-basescu-avocat-ioana-basescu-beneficiaza-decizia-privind-prescrierea-faptelor.htm

 

 

 

 

////////////////////

 

Rasputin, geniul rău al țarinei Alexandra

 

 În preajma Primului Război Mondial, prestigiul familiei imperiale ruse a fost afectat de un scandal imens. Ţarina Alexandra îşi iubea cu pasiune soţul şi şi-a dedicat viaţa misiunii de a-i dărui un moştenitor.  Când în sfârşit a venit, fiul cel mult aşteptat s-a dovedit grav bolnav. Vindecătorul Rasputin, adus la căpătâiul copilului, nu s-a limitat la a alina suferinţa bolnavului, ci a intervenit în importante probleme de stat. Politic vorbind, dosarul Rasputin din anii 1911-1916 arată cât de vulnerabilă devenise Rusia în absenţa unui regim constituţional, reprezentativ. Erorile din anturajul familiei imperiale afectau direct statul.

Kremlinul acuză Occidentul că i-a furat rezervele de aur Moldova, vulnerabilă în fața lui Putin

Putin a decretat legea marțială în teritoriile ucrainene anexate

 Proteste pe bani la Chișinău

Războiul paralel al Rusiei

Goană la propriu după recruți în Rusia

Putin, umilit a treia oară de Erdogan Erdogan: Turcia urmărește să oprească vărsarea de sânge

Propagandiștii ruși și-au pierdut cheful de glume

 

 

Al cincilea copil al cuplului imperial şi singurul fiu, Alexei, era bolnav de hemofilie. Maladia, ereditară, se manifestă prin hemoragii severe. În ciuda celor mai bune tratamente ale vremii, moştenitorul Coroanei Imperiale Ruse părea sortit unei morţi premature. Înnebunită de temeri, ţarina Alexandra Feodorovna a apelat la vraci şi vindecători. În cercurile aristocratice ruseşti, ca peste tot în Europa, erau la mare modă ştiinţele oculte şi curentele mistice. Aşa se face că în 1905, vindecătorul Rasputin, pe numele său adevărat Grigori Efimovici Novik, este prezentat familiei ţarului. Geniul rău al ţarinei Născut în 1872, în apropierea oraşului Tiumen din vestul Siberiei, Grigori ajunge la 18 ani într-o mănăstire, dar renunţă şi la 19 ani se căsătoreşte. Are, se pare, trei copii, îşi părăseşte însă soţia şi ia contact cu diverse mişcări sectare. Personaj puternic, cu privire pătrunzătoare şi pretenţii de vindecător, Novik îşi croieşte singur un crez şocant: acela al eliminării oricăror dorinţe carnale prin extenuarea sexuală ce apare la capătul unor orgii. Istoricii dispută încă originea numelui de Rasputin care în ruseşte înseamnă „depravat”. „Rasputin” denotă şi înţelesul arhaic al termenului românesc de „răspopit”, scos din preoţie, caterisit, „blestemat”. Cert este că pseudo-călugărul Rasputin ajunge lângă patul bietului Alexei şi stopează un episod de hemoragie, probabil prin hipnoză. Ţarina Alexandra îl opreşte pe vindecător la Curte. Dar în timp ce, în faţa ţarului şi a ţarinei, Rasputin are atitudinea celor mai sfinţi între sfinţi, în Sankt-Petersburg circulă despre el cele mai dezgustătoare informaţii. Vindecătorul ţareviciului are câteva amante şi mulţi tovarăşi de beţie. Este în joc chiar prestigiul familiei imperiale. Nicolae al II-lea refuză să creadă. Treptat însă, zvonurile devin şi mai alarmante. În 1911, îngrozit de perspectiva scandalului, primul ministru Stolîpin îi prezintă ţarului un raport voluminos. De această dată, Ohrana, poliţia secretă ţaristă, una dintre cele mai performante din lume, a convins. Ţarul îl exilează pe vinovat în Siberia. Dar episoadele de hemoragie ale lui Alexei reapar. Odată cu ele și Rasputin. Ţarina Alexandra, criticată şi urâtă de popor Scandalul reîncepe şi ajunge la paroxism în 1916. În lipsa ţarului, plecat în fruntea Armatei pe front, conducerea efectivă a Rusiei rămâne ţarinei Alexandra. Subjugată complet, aceasta îi permite lui Rasputin să schimbe miniştri şi să intervină, fără nici un fel de prerogative, inclusiv în ierarhia Bisericii Ortodoxe. Nemulţumirile sunt imense. Nemţoaică de origine, ţarina este acuzată de oamenii obişnuiţi că este spion german. Regina Maria a României, verişoară primară cu ţarul, povesteşte ce ştia de la sora ei, Victoria Melita, care trăia la Curtea de la Sankt Petersburg: „Ce poate fi mai îngrozitor decât să fii urâtă de propriul popor”, scrie Maria. În vreme de război, asemenea situaţie comportă riscuri uriaşe. Uciderea lui Rasputin În disperare de cauză, doi veri ai ţarului şi un membru al Dumei hotărăsc să îl ucidă pe Rasputin. În noaptea de 29 spre 30 decembrie, prinţul Felix Iusupov, Marele Duce Dimitri Pavlovici şi Vladimir Mitrofanovici Purişkevici încearcă mai întâi să îl otrăvească, apoi îl împuşcă şi îl aruncă în Neva. Orbirea ţarinei a fost însă de nevindecat. În loc să realizeze că asasinii lui Rasputin erau cei mai fideli apărători ai dinastiei Romanov, ea vrea un regim politic şi mai drastic. Nu se va şti, probabil, niciodată dacă nu cumva, în februarie 1917, furia arogantă a Alexandrei a fost cea care a înclinat balanţa spre reprimarea în sânge a manifestanţilor. După abdicarea ţarului în 1917, lipsită de exerciţiul îndelungat şi liber al opoziţiei, Rusia a căzut victimă terorii bolşevicilor lui Vladimir Ilici Lenin.

 

Citește mai mult la:  

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/rasputin-geniul-rau-al-tarinei-alexandra-679818

 

//////////////////////////////////

 

Controlul conştiinţelor. Propaganda și cultul personalității în comunismul sovietic

 

După 30 de ani sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar general al Partidului Comunist a condamnat crimele regimului anterior. Milioane de deţinuţi politic au fost eliberaţi din închisorile din Siberia, iar operele scriitorilor-disidenţi au fost publicate. Era o perioadă de deschidere către lume care a inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în Statele Unite, în septembrie 1959. 0 seconds of 3 minutes, 55 secondsVolume 90%   embed Putin visează la URS Datoriile nerecuperate din perioada comunistă Desene animate, interzise de cenzura rusă Melodie pro-URSS, cântată la „balul” lui Putin Cum văd tinerii ruși destrămarea URSS? Crăciunul nostalgicilor după comunism. Vizita la mormântul lui Ceaușescu, obligatorie: „Înainte era mai bine” Sătui de libertate, nostalgici după comunism Imnul „Trei culori”, folosit în comunism, a răsunat la Târgu Ocna Estonia: O viață nouă pentru un vechi secret Potrivit raportului Hruşciov, cauza răului în timpul dictaturii lui Stalin a fost cultul personalităţii, nu comunismul în sine. Fostul lider al URSS şi-a arogat toate meritele progreselor din societate şi a transformat victoria în cel de-al Doilea Război Mondial în ceva personal, acuza succesorul său. Iosif Visarionovici Stalin a acumulat putere absolută după ce propaganda comunistă l-a prezentat mai puternic decât era în realitate. Dar acest mecanism – care induce psihologic supunerea – nu a fost inventat de Stalin. Încă de la momentul zero al comunismului în Rusia, bolşevicii  s-au prezentat, minţind, mai puternici şi mai numeroşi decât erau. Propaganda iniţială – finanţată de inamicul german – a fost folosită de Vladimir Ilici Lenin şi primul cerc al bolşevicilor ilegalişti chiar pentru luarea puterii în 1917. Sloganul „Toată puterea în mâna sovietelor!” însemna pentru majoritatea ruşilor ieşiţi în stradă la Sankt-Petersburg un regim reprezentativ. Dar această directivă – indusă maselor afectate de război – a fost arma prin care Lenin distrus guvernul provizoriu Kereski, cel care a organizat alegeri pentru Adunarea Constituantă astfel încât Rusia să meargă pe un traseu democratic firesc. Atunci când îl promovau în toate direcţiile, bolşevicii ştiau că „Toată puterea în mâna sovietelor!” înseamnă de fapt „Toată puterea în mâna noastră”. Revoluția bolșevică, creație a propagandei. 6.000 de figuranți „Revoluţia bolşevică” însăşi a fost construcţia exclusivă a propagandei comuniste. Istoricii, inclusiv cei ruşi, sunt astăzi unanimi în opinia că singura revoluţie care a avut loc în Rusia în 1917 a fost cea din februarie soldată cu abdicarea ţarului şi instalarea guvernului Kerenski. În noaptea de 24 spre 25 octombrie 1917 stil vechi / 7 noiembrie stil nou, celebra dată a „Revoluţiei bolşevice”, în capitala fostului imperiu a avut loc nu o revoluţie, ci un puci, o lovitură de stat. Un grup minoritar hotărât a acaparat puterea în mijlocul apatiei sau disperării majorităţii. Prin extraordinara abilitate a lui Lenin de a minţi şi de a prezenta trunchiat realitatea, forţele democratice au fost manipulate să denumească grupurile paramilitare bolşevice Comitet Militar Revoluţionar. Şefii din gări, poştă, instituţii nu ştiau că lasă cale liberă bolşevicilor. Credeau că predau cheile Comitetului Militar Revoluţionar. Tuturor şi Rusiei înseşi le-a fost fatal că respectivii nu au verificat cine este de fapt Comitetul Militar Revoluţionar. Uriaşa minciună numită „Revoluţia din noiembrie” a fost acoperită rapid de propagandă. La a treia aniversare de la luarea puterii, deci în timp de Lenin era preşedintele Comisarilor Poporului, la Sankt Petersburg a avut loc un montaj teatral şi cinematografic de proporţii epopeice. 6.000 de figuranţi au luat parte la aşa-zisa „Luare a Palatului de Iarnă”, adică la ilustrarea propagandistică a revoluţiei. Punctul culminant al montajului a fost asaltul Gărzilor Roşii asupra Palatului de Iarnă, devenit sediu al guvernului provizoriu. Acest asalt nu a existat în realitate, dar fotografiile făcute figuranţilor la filmări au fost prezentate drept imagini ale unor revoluţionari adevăraţi. Pe baza acestui montaj din 1921, celebrul regizor sovietic Serghei Eisenstein va realiza, la celebrarea a 10 ani de comunism , filmul „Octombrie” sau „10 de zile care au zguduit lumea”. În paralel, controlul resurselor a făcut ca populaţia să accepte administraţia controlată de bolşevicii iniţial minoritari. Din nefericire pentru Rusia şi istoria Europei în sec. XX, armatele albe au fost împinse chiar de la început spre regiunile de margine ale fostului imperiu ţarist, iar zonele agricole cele mai prospere au ajuns să cadă în mâna Armatei Roşii. În timpul războiului civil, afişele de propagandă spuneau: „Numai Armata Roşie vă aduce pâine!”. După înfrângerea Armatelor Albe, aceste afişe au devenit realitate, chiar dacă pâinea era neagră şi puţină. Afișe, teatru, fim. De ce propaganda comunistă a mizat pe imagine Ca să se menţină la putere, bolşevicii au folosit permanent şi represiunea, şi propaganda. Controlul conştiinţelor a mizat în primul rând pe imagine – afişe, teatru, film. Majoritatea populaţiei era analfabetă, deci ziarele nu ar fi fost un instrument eficient. În primii ani de existenţă, regimul comunist a încurajat tot felul de experimente regizorale. Artişti idealişti de stânga, oameni cu o bună educaţie, lucrau alături de Lenin, Troţki şi Dzerjinski la clădirea acestei lumi noi. Regizorii sovietici împrumutau tehnici artistice inovatoare din Occident şi le aplicau acasă. Montajele pe stradă, în fabrici sau pe front şi eliminarea barierelor între public şi actori s-au dovedit una dintre cele mai eficente metode de propagandă. Diferenţa dintre povestea oficială şi realitate era astfel şi mai ştearsă. Raportul Hruşciov a incriminat reprimarea oamenilor partidului din perioada stalinistă şi explica derapajul prin cultul personalităţii lui Stalin. Dar comuniştii au folosit permanent şi represiunea, şi propaganda. În noua lume care trebuia să controleze conștiințele, religia nu avea ce să caute. Ateismul militant. Atacul asupra Bisericii 0 seconds of 4 minutes, 55 secondsVolume 90%   embed În anii ’20, propaganda comunistă folosea frecvent aşa-numitul teatru agit-prop. Personajele erau creionate în tuşe groase: binele absolut contra răului absolut. „Duşmanul de clasă” era răul în stare pură. Personaje de acest fel defilau în locuri publice, iar spectatorii erau invitaţi să-şi exprime sentimentele. Această ciocnire primitivă între bine şi rău a simplificat imaginea lumii pentru poporul de rând. Terenul pentru conflictul magistral din anii ’30 – Stalin contra „duşmanului de clasă” era pregătit. Campania de alfabetizare din anii ’30 a ajutat masele să citească în 1936, ’37 sau ’38 şi nu numai, cum cele mai cunoscute nume din ierarhia de partid şi din Armata Roşie au devenit peste noapte duşmani furibunzi ai Uniunii Sovietice. Articolele de înfiecare nu erau un exerciţiu stilistic. Îndeplineau una din funcţiile de bază ale propagandei: alimentau frica. Vehemenţa era un avertisment pentru orice potenţial opozant. Dar ura de clasă a câştigat teren nu numai din cauza simplificării primitive a conflictelor inerente în orice societate. Odată cu luarea puterii, regimul comunist a impus ateismul în masă. Într-o societate în care etica şi tăria sufletească erau legate profund de religie – creştin-ortodoxă, mozaică sau islamică, prigoana declanşată de regimul bolşevic a golit conştiinţele de orice ierarhie valorică firească. Atacul a fost declanşat după ce patriarhul Moscovei, Tihon, a emis la 1 februarie 1918 o pastorală prin care cerea creştinilor să nu ia parte la acţiunile „monştrilor neamului omenesc” care „în locul iubirii creştineşti, semănau răutatea, ura şi vrajba dintre fraţi”. În replică, un decret semnat de Lenin cu privire la separarea bisericii de stat confisca toate averile bisericii neconfiscate deja şi le tăia preoţilor orice sursă de venit. Alte decrete au desfiinţat şcolile confesionale şi interziceau preoţilor să colaboreze pentru activităţi comunitare. Biserica era astfel azvârlită la marginea societăţii, fără posibilitatea de a-şi promova credinţa sau de a se implica în viaţa curentă a credincioşilor. Opoziţia era tratată ca activitate contrarevoluţionară şi pedepsită des cu un glonţ în cap. În ciuda tuturor presiunilor, în 1922, Lenin constata cu furie că Biserica Ortodoxă scăpa controlului statului. Diversiunea creată pentru eliminarea ultimelor rezistenţe a fost ideea lui Troţki. Folosindu-se de foametea din 1921 de care erau ei înşişi vinovaţi, bolşevicii au acuzat preoţimea că este indiferentă la suferinţele oamenilor şi au ordonat confiscarea vaselor de cult şi a ultimelor odoare sfinte din biserici. Credincioşii erau şocaţi. Sacrilegiul a fost sancţionat ca atare de patriarhul Tihon; a fost plasat în arest la domiciliu. Populaţia şi-a apărat bisericile chiar şi împotriva soldaţilor înarmaţi cu mitraliere, dar nu a putut rezista mult timp în faţa asaltului statului. Lenin a cerut Biroului Politic să dea ordin „pe cale verbală” ca judecarea rapidă răzvrătiţilor „să se încheie prin executarea unui număr cât mai mare dintre ei, pe cât posibil, şi la Moscova şi în alte centre ale Bisericii”. În paralel, filmul, teatrul, afişele vulgarizau şi ironizau credinţa. Crăciunul, Paştele au devenit sărbători interzise. Comsomolul, organizaţia de tineret a partidului comunist, a devenit rapid expertă în parade de stradă în care tinerii batjocoreau ceremoniile religioase şi strigau: „N-avem nevoie de rabini, nu ne trebuie preoţi/ Loviţi burghezii, sugrumaţi culacii”. Supuse intensiv unor astfel de tratamente, şi victime a cel puţin două perioade de foamete cumplită, naţiunile din Uniunea Sovietică s-au văzut lipsite în nici 20 de ani de tradiţiile religioase milenare. Dar mecanismele psihologice naturale, nevoia de ordine a lumii şi de ierarhie, nevoia de apartenenţă, s-au dovedit mai profunde decât au crezut Marx şi Lenin laolaltă. Din moment ce icoanele şi transcendul erau interzise, imaginarul colectiv a făcut loc unor chipuri noi, dar în vechile tipare. Cultul lui Lenin a fost inaugurat de Stalin printr-un jurământ rupt parcă dintr-o carte de rugăciuni. Stalin era, de altfel, absolvent de seminar teologic. Închinarea la moaştele sfinţilor şi-a găsit corespondent în vizitele la Mausoleul de lângă Zidul Kremlinului unde se afla şi astăzi trupul îmbălsămat al lui Vladimir Ilici Lenin. Treptat însă, pe măsură ce decizia politică migra spre vârful ierarhiei sovietice, cultul părintelui Revoluţiei a fost înlocuit cu cel al liderului în funcţie. Cultul personalității, anestezia conștiințelor. Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun, soldat, metalurgist Contrar a ceea ce a afirmat Hruşciov, cultul personalităţii nu era numai urmarea megalomaniei şi dorinţei de putere absolută. Cultul personalităţii era şi o măsură de siguranţă. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public, imposibil. Nu este o coincidenţă că apogeul puterii şi al abuzurilor lui Stalin, adică perioada marilor epurări, a avut loc după ce cultul personalităţii era pe deplin instituit. Propaganda era atât de eficientă încât Stalin a permis reluarea unor obiceiuri tradiţionale, de exemplu împodobirea bradului de Crăciun. Redenumit „pom de iarnă”, bradul era însoţit în imaginile de propagandă chiar de Iosif Visarionovici Stalin în postura de Moş Crăciun. Oficialul comunist care i-a propus liderului sovietic „reabilitarea” bradului, Pavel Postişev, a fost executat mai târziu, după un proces-mascaradă. Similar, statuia lui Stalin ţinând în braţe o fetiţă, statuie aflată din staţia de metrou moscovită Stalinskaia, a fost făcută după o fotografie care a circulat mult timp ca afiş de propagandă. Fetiţa – Jelia Markizov, fiica unui diplomat sovietic – a devenit orfană de tată chiar la ordinul lui Stalin, liderul comunist care, potrivit propagandei, iubea atât de mult copiii.

 

Citește mai mult la:  

 

 

 https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/controlul-constiintelor-propaganda-si-cultul-personalitatii-in-comunismul-sovietic-801753

 

/////////////////////////////////////////////

 

Moldova: Întoarcerea diasporei

 

Ne-am întrebat deseori în R. Moldova, exasperați de ritmul lent al schimbărilor, de remanența mentalităților etatiste, conservatoare și filorusești, în cât timp vom face pasul decisiv spre un model de existență european?

 

   

Parlamentul de la Chișinău, iluminat în culorile Uniunii Europene

Parlamentul de la Chișinău, iluminat în culorile Uniunii Europene

 

Vor avea nevoie și basarabenii, asemeni vechilor evrei, să rătăcească 40 de ani în deșert, pentru ca la pământul făgăduinței să ajungă un popor liber, scutit de reflexele robiei?

 

Se succedau cicluri politice fără o evoluție semnificativă: după scurte intervale democratice, grupările pro-rusești reveneau la guvernare. În mare parte din cauza eșecurilor administrative, a unor reforme prost gândite sau a corupției „alor noștri”, care vădeau o irațională sete de măriri și averi, o crasă mediocritate, o lipsă de empatie cu cei mulți și obidiți.

 

Și moldovenii „le-o plăteau” democraților, votând partide rusofile, animați de iluzia că „înainte a fost mai bine” – un mit exploatat cu cinism și perfidie de propaganda rusă și de agenții Kremlinului de la Chișinău. Aceștia, de fiecare dată, profitau de o perioadă de stabilitate economică, de banii acumulați la buget grație deschiderilor occidentale din perioada anterioară, apăsau pedala plăților sociale pentru a-și ține captiv electoratul (sărac cum era, poporul nici nu-și dorea mai mult), în special bătrânii și minoritățile naționale, tradițional pro-ruse.

 

Viața trebuia să se înrăutățească din nou, tendințele autoritariste să dea în clocot, să degenereze în teroare de stradă – cum a fost la 7 aprilie 2009, când Voronin și Greceanîi au scos poliția să-i omoare și să-i maltrateze pe tinerii protestatari anticomuniști – ca să mai avem o rotație la guvernare, proeuropeană, terminată după câțiva ani, ca de obicei, în coadă de pește.

 

Vorbeam la începutul acestui text despre exilul unui popor biblic, asemuindu-l cu rătăcirea și confuzia tranziției moldovene, dar exilul nu e doar o metaforă, ci și o realitate a ultimilor 20-25 de ani pentru Republica Moldova, ca și pentru alte state din Est, foste comuniste, producând o comunitate națională, peste mări și țări, cu trăsături specifice, pe care o numim și noi „diaspora”. Și tocmai în exilații noștri am început să ne punem mari speranțe.

 

Viețuind în ținuturi mai prospere, mai civilizate, acești moldoveni urmau să aducă acasă cunoștințele, experiența, bunele practici, stilul de viață al occidentalilor, dar mai ales o conștiință democratică mai avansată, care să schimbe moravurile învechite ale patriei lor.

 

​​​​​​Veronica Drăgălin

 

Conectarea cu Occidentul, pe mulți dintre ei i-a ajutat să scape de scoria moldovenismului ideologic, să-și descopere rădăcinile latine, comuniunea cu românii de peste Prut, cu care muncesc pe aceleași șantiere de construcții sau în firme de transport din Italia, Franța, Portugalia, Spania, Marea Britanie etc.

 

Cum te schimbă Europa

„Diasporenii” sunt totuși un popor neomogen. Dacă unii învățând să vorbească italiana, de exemplu, însușeau și neologisme ale limbii române, de care habar n-au avut înainte, alții rămâneau prinși ca într-un boț de chihlimbar, cu limbajul, vocabularul, pronunția de acasă, specifice anilor ’80-’90, tot mai îndepărtați, tot mai neverosimili.

 

Am fost surprins de ambele fenomene. În special al exilaților „conservați”, atunci când îi întâlneam pe străzile Chișinăului: vorbeau la telefon o italiană de uz modern, iar între ei rostogoleau arhaisme și regionalisme moldovenești, scoase din desaga lor de pribegi atemporali.

 

Viața în Occident, mai ales de la a doua generație încolo, pune presiune asupra noțiunii însăși de identitate națională, altădată închisă în interiorul unor granițe etanșe, schimbă multe ca viziune politică, culturală și antropologică, așezând identitatea, sentimentul de apartenență sub calota, încă destul de vagă, dar ambițioasă, a „europenităţii”.

 

Deocamdată însă nu aspectele cultural-filozofice interesează societatea, ci progresul pe care diaspora îl poate aduce țării de origine. După ce a ținut, prin remitențe, ani în șir, economia moldoveană pe linia de plutire, concetățenii noștri din străinătate au contribuit decisiv la victoria noilor forțe proeuropene în alegerile din 2020 și 2021.

 

„Guvernarea diasporei”

Mai mult. Se poate spune că în acest moment Republica Moldova este condusă de cetățeni din diaspora, oameni care au petrecut un timp acolo, și-au făcut studii, au muncit în instituții sau companii occidentale.

 

Președinta Maia Sandu, prim-ministra Natalia Gavriliță și mai ales Veronica Drăgălin, noul procuror-șef anticorupție, plecată la vârsta de 8 ani cu familia în Statele Unite – au în spate o solidă biografie în Vest. În majoritatea parlamentară se află de asemenea politicieni proveniți din diaspora.

 

Actuala putere lansează mereu apeluri către „stranieri” să revină, să pună umărul la europenizarea Moldovei, și le oferă facilități: servicii consulare mai ieftine, acorduri bilaterale de securitate socială cu țările de reședință, recunoașterea diplomelor de studii, scutiri de taxe la introducerea în Moldova a bunurilor personale și a unui mijloc de transport etc.

 

Aceste îndemnuri se reiau mai ales în luna august, când se întorc „fiii risipitori” ai Moldovei. După 3 ani de pandemie și crize de tot felul, în care nu și-au putut revedea rudele de acasă și nu s-au putut reculege la mormintele strămoșilor, basarabenii plecați regăsesc în Moldova o „oază a speranței” fragilă, dar cu tendințe promițătoare de înflorire, numai dacă vechile păcate indigene, pe lângă deșertul care ne bântuie dinspre Est, nu se vor dovedi mai expansive.

 

https://www.dw.com/ro/moldova-%C3%AEntoarcerea-diasporei/a-62900280

 

//////////////////////////////////////

 

Marile amenințări ce planează asupra omenirii în următorii 30 de ani, potrivit economistului Nouriel Roubini

 

 

Cristina Ene

 

Economismul Nouriel Roubini face noi predicții despre catastrofele globale viitoare într-o nouă carte “MegaThreats: Ten Dangerous Trends That Imperil Our Future, And How to Survive Them”: de la confruntări între marile puteri, la dezastre cauzate de schimbările climatice și o nouă criză economică marcată de combinația între inflație și stagnare economică, relatează New York Post.

 

Nouriel Roubini spune că predicțiile sale sunt mai curând realiste decât apocaliptice FOTO Arhivă 

 

Economistul care a anticipat criza economică din 2008 crede că este plauzibil un „scenariu în care, în următoarele 12 luni, Rusia folosește arme nucleare tactice împotriva Ucrainei și apoi atacă NATO, după care pornim un război convențional cu Rusia. Prima armă nucleară va cădea peste New York”.

 

Catastrofele pot veni de oriunde, având în vedere contextul de risc geopolitic și de modificări climatice ce anunță și mai mari dezastre după ce lumea a trecut deja printr-o pandemie. Astfel, dacă, de pildă, Manhattan scapă de anihilarea nucleară, probabil că nu va putea evita efectele schimbărilor climatice. „În următorii 20 de ani, marea parte a centrului New York va ajunge sub ape” și „o treime din SUA va deveni nelocuibilă”, este verdictul expertului în economie supranumit „Doctorul Apocalipsă”.

 

„Florida va fi inundată – toată, nu doar Miami. Majoritatea Sudului va fi mult prea canicular pentru a putea trăi acolo. Va fi secetă din Colorado până în California și incendiile de vegetație vor face ravagii în tot Vestul. Va fi o mare migrație spre Midwest și Canada. Vom fi nevoiți să luăm în stăpânire Canada. La propriu”, a declarat Roubini pentru New York Post.

 

În acest context, expertul prezice o posibilă invazie a Canadei motivată de o luptă pentru supraviețuire: „Dacă nu se unesc cu noi, toți vor încerca să preia Canada. Ei au nevoie de o armată bine înarmată precum SUA pentru a o apăra, așadar am deveni Statele Unite ale Americii de Nord din necesitate”.

 

Marile amenințări planând asupra viitorului umanității la care face referire economistul sunt interconectate și se potențează reciproc – catastrofal nu ar fi doar un război nuclear ce ar face să dispară orașe întregi, ci și ascensiunea inteligenței artificiale și a roboților, care ar lăsa o parte însemnată a omenirii fără locuri de muncă.

 

În interviul acordat pentru summitul All Markets, organizat de Yahoo Finance, Roubini face o predicție, a 11-a, care nu se regăsește în cartea sa, și anume că războiul declanșat de Rusia în Ucraina, prin prisma implicațiilor geopolitice mai largi, depășește Ucraina și că, de fapt, „Al Treilea Război Mondial deja a început”.

 

 

Totodată, au crescut tensiunile între SUA și China, în timp ce dictatorii găsesc teren să îndrăznească mai mult pentru a atrage atenția întregii lumi asupra lor: „Și eu, și eu. Și noi avem bomba”.

 

Cel mai optimist și cel mai „realist” scenariu

 

Cel mai optimist scenariu ar fi repetarea crizelor din anii `70, incluzând neliniștile legate de Războiul Rece.

 

Acei ani au fost de „coșmar”, spune el, dar sunt preferabili perioadei spre care, în mod realist, se îndreaptă omenirea, și anume celei cuprinse între anii 1918 și 1945, „când am trecut prin două războaie mondiale, regimuri militare naționaliste, gripa spaniolă, colaps financiar și Holocaust”.

 

Născut la Istanbul dintr-un părinte iranian și unul evreu, a crescut în mai multe țări: primul an de viață l-a petrecut la Teheran, la doi ani familia s-a mutat în Israel, ca atunci când avea șase ani să se stabilească la Milano. În prezent, Roubini se descrie drept un „nomad global”.

 

Refuzând să ia parte la afacerea cu țesături a familiei, a studiat economie la Milano și la Harvard. Nu a fost niciodată atras spre religia iudaică, deși a învățat ebraică pentru a putea comunica cu rudele din Israel.

 

„În copilăria mea, schimbările climatice nu reprezentau încă o preocupare. Nimeni nu vorbea despre resursele naturale sau despre superfurtuni, iar ultima pandemie globală majoră fusese în 1918, așa că nimeni nu se neliniștea în privința asta. Știam că, dacă munceam și învățam din greu, puteam să fiu orice: avocat, inginer, bancher, muncitor într-o fabrică. Și nu trebuia să-mi fac griji că voi fi înlocuit de inteligența artificială. Trăiam într-o democrație stabilă, fără partide politice extremiste. Exista o oarecare dezbinare între dreapta și stânga, dar nimic de genul politizării pe care o avem astăzi. Nimeni nu vorbea despre un potențial război civil în SUA sau despre o secesiune violentă”, rezumă economistul amenințările cu care se confruntă omenirea în următoarele decenii.

 

 

Are omenirea vreo speranță să se salveze de aceste pericole potențial catastrofale?

 

„Nu sunt sigur că oamenii vor face ceva. Nu suntem dispuși să ne sacrificăm astăzi de dragul copiilor noștri și al generațiilor viitoare. Așa că facem abstracție de viitor în speranța că tehnologia va rezolva această problemă printr-un soi de miracol.

 

Cred că tinerii aud mesajul. Eu voi fi mort peste 30 de ani, dar ei sunt cei care au cel mai mult de pierdut. Să sperăm că va exista o mișcare, o revoltă față de ceea ce urmează. Nu contează dacă este vorba de republicani sau democrați – aceste amenințări sunt mult mai grave decât dezbaterile noastre partizane meschine. Problema este dacă specia umană va supraviețui și va prospera sau ne vom scufunda”, este concluzia pe care Roubini încearcă să o formuleze în termenii unui optimism moderat.

 

 Citește și: Economistul care a anticipat criza din 2008 prevestește o recesiune „severă, lungă și urâtă”

 Citește și: Musk crede că riscul unei catastrofe nucleare a atins un maxim istoric al ultimilor 60 de ani

 Citește și: „Într-un anumit sens Al Treilea Război a început deja”, spune economistul Nouriel Roubini despre situația geopolitică din lume

 

 

https://adevarul.ro/stiri-externe/in-lume/marile-amenintari-ce-planeaza-asupra-omenirii-in-2216171.html

 

//////////////////////////////////////////

 

Hotii striga la hotii putinisdti… Magistrații care lucrează de partea corupților lucrează pentru Rusia

 

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/magistratii-care-lucreaza-de-partea-coruptilor-2215544.html

 

 

Corupții, violatorii, traficanții de droguri, de persoane, de arme pot scăpa de pedepse și România poate râde pe față de toți soldații NATO care apără frontiera țării, fiindcă pericolul vine din interior.

 

Nimeni nu poate apăra România de ceea ce fac politicienii, judecătorii și procurorii. Ei nu joacă de partea țării, de partea UE, de partea NATO. Ei sunt dincolo, în tabăra adversarilor. Cu ajutorul lor, Rusia își poate săpa liniștită nișele de intrare, fără ca nimeni să observe, fără să existe vinovați, trădători și incompetenți.

 

Cea mai mare parte a elitei politice și juridice din României e împotriva statului de drept, împotriva principiilor dreptului, împotriva logicii de bun simț. Opoziția politică e nesemnificativă, în vreme ce opoziția printre magistrați scade, pe măsură ce toate legile sunt dedicate salvării infractorilor, iar Klaus Iohannis acceptă cu seninătate o contrareformă mai dură decât cea a lui Liviu Dragnea.

 

Nu e de mirare că fostul premier Victor Ponta vorbește despre succesul contabilizat de președinte după decizia de ieri a Înaltei Curți care produce o amnistie generală camuflată: „Iohannis a reușit ce n-am reușit nici eu cu Crin Antonescu de marțea neagră, nici Dragnea cu OUG13”. În această frază, Ponta își recunoaște propriul joc pro-corupți, dar dă și un verdict clar: președintele a fost mai bun decât el, Dragnea și Antonescu la un loc. Klaus Iohannis nu a făcut niciun efort în cele două mandate ale sale pentru a redresa lupta anticorupție, pentru a ajuta România să iasă din cercul vicios al politicienilor corupți, care corup magistrați și care la rândul lor caută căi de scăpare pentru infractorii clasei politice.

 

Practic, prin ce s-a întâmplat ieri (25.10.2022) în România, principiul prescripției răspunderii penale se poate aplica și retroactiv, de aceea e posibil să scape de pedepse nu doar marii corupți, ci și violatorii, traficanții de persoane și droguri, hoții și tâlharii.

 

Totul după decizia Curții Constituționale din luna mai anul acesta plus cea din aprilie 2018, care calcă în picioare principiul de drept al neretroactivității și deschid larg ușile pentru o amnistie mascată. Pe acest fond solid construit de judecătorii constituționali cu datorii politice, Înalta Curte a hotărât marți cum prescripția unor fapte se aplică retroactiv, conform principiului legii penale mai favorabile, ținând cont de cele două hotărâri ale Curții Constituționale din România (CCR).

 

 

În mare parte, întreaga strategie e opera unui fost procuror anticorupție, care în fruntea DNA părea curajos și intransigent, dar care, după ce a fost numit judecător la Curtea Constituțională de fostul președinte Traian Băsescu, a făcut o piruetă de 360 de grade și a trecut de partea cealaltă. După ce ani de zile s-a bătut cu sistemul care nu-l ajuta să prindă peștii mari din bazinul corupției autohtone, ajuns la CCR, Daniel Morar și-a pus toate calitățile în slujba  infractorilor pe care îi cunoștea atât de bine. Poate că n-ar fi vrut să-i salveze pe toți, fiindcă pe lista lui de priorități erau doar două persoane, Ioana Băsescu și Elena Udrea, dar așa s-a nimerit.

 

Pe scurt, Înalta Curte a ajuns la concluzia că între aprilie 2018 și mai 2022 nu se ia în considerare întreruperea prescripției: adică timpul folosit pentru diferite acte procedurale și care până acum se scădea din termenul total de prescripție a unei fapte. Spre exemplu, legea prevede un termen de prescriere de 8 ani pentru infracțiuni în care pedeapsa este mai mare de 5 ani, dar nu depășește 10 ani. Adică, dacă în opt ani nu există o decizie finală a judecătorilor, fapta se prescrie. Mergând mai departe, în perioada procesuală se consumă mult timp, care până acum nu se scădea din cei 8 ani care, să spunem, ar fi trecut, fără ca instanța să ia vreo decizie în privința inculpatului. Așa că se putea ajunge ca într-un singur dosar timpul dedicat actelor procesuale să fie de ani de zile, care s-ar fi adăugat celor 8 ani, care asigură prescrierea faptei.

 

CCR a decis însă ca vremea pierdută cu acte și proceduri juridice să fie socotită drept timp scurs în favoarea prescripției. În această logică, toți cei cu dosare penale aflate pe rol au șanse să fie exonerați de pedepse, cu excepția criminalilor și violatorilor de copii. Fostul șef al Direcției de Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Daniel Horodniceanu, spune pentru Libertatea că 70% din dosarele la care lucrează se vor prescrie. Ponderea dosarelor de corupție va fi și mai mare, pentru că pedepsele în acest caz merg rareori până la zece ani.

 

 

Deocamdată nu scapă de închisoare corupții cu decizii definitive, dar Curtea Constituțională poate găsi ceva și pentru ei, fiindcă principalul rol al acestor judecători pare să fie obediența față de stăpânul politic care le-a oferit fotoliul. Daniel Morar e doar exemplul cel mai clar.

 

Sabina Fati – Deutsche Welle

 

////////////////////////////////

 

 

 

 

Capetemiile Tarii au furat peste un milliard de lei, dar sunt gratiati si platesc fraierii…DNA: Aproape 600 de dosare de corupţie vor fi închise după decizia Instanței Supreme!

 

 

Aproape 600 de dosare de corupţie, în care prejudiciul total estimat se ridică la peste 1 miliard de euro, vor fi afectate de recenta hotărâre a Instanţei Supreme, potrivit căreia prescripţia se aplică retroactiv.

DNA atrage atenţia că din acest motiv vor înceta procese penale şi va fi înlăturată răspunderea pentru infracţiuni de corupţie.

Numai luarea de mită şi traficul de influenţă le-au adus în buzunare demnitarilor şi funcţionarilor publici corupţi 150 de milioane de euro, spun anchetatorii.

DNA anunţă că va sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru ca aceasta să aprecieze dacă decizia din mai a Curţii Constituţionale, urmată, acum, de hotărârea Instanţei Supreme, de a aplica retroactiv prescripţia, sunt în concordanţă cu normele jurisprudenţei comunitare.

 

http://www.radiocluj.ro/2022/10/28/dna-aproape-600-de-dosare-de-coruptie-vor-fi-inchise-dupa-decizia-instantei-supreme/

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

100 de ani de comunism | Scriitorii disidenți. Ce a însemnat „Arhipelagul GULAG”

 

 

După 30 de ani sub conducerea lui Stalin, Uniunea Sovietică uimea Occidentul. Noul secretar general al Partidului Comunist condamna crimele regimului anterior. Milioane de deţinuţi politici erau eliberaţi din închisorile siberiene, iar operele scriitorilor disidenţi, publicate. O perioadă de deschidere către lume ce a inclus şi vizita făcută de liderul sovietic Nikita Hruşciov în Statele Unite, în septembrie 1959. 0 seconds of 6 minutes, 46 secondsVolume 90%   embed Datoriile nerecuperate din perioada comunistă Crăciunul nostalgicilor după comunism. Vizita la mormântul lui Ceaușescu, obligatorie: „Înainte era mai bine” Sătui de libertate, nostalgici după comunism Imnul „Trei culori”, folosit în comunism, a răsunat la Târgu Ocna Satul francez în care comunismul dăinuie de 100 de ani Serviciile secrete din Turcia, trimise să lichideze opozanți în străinătate 31 de ani de la Revoluție: Securiști „revoluționari”, fără lustrație, fără pedepse și doar 19 rânduri în manualul de Istorie Poliția spune că agentul care nu a reușit să-l oprească pe șoferul periculos „a fost foarte ferm” Un șofer era să lovească jandarmi și pietoni Începută în 1953, după dispariţia lui Stalin, relaxarea politicii sovietice a durat doar 20 de ani. A fost epoca în care părea că adevărul şi respectarea drepturilor omului îşi găsesc locul în Uniunea Sovietică. Deşi succesorul lui Stalin, Nikita Hruşciov, a hotărât „să spună adevărul”, din raportul său de la Congresul XX al partidului au lipsit referirile la cruzimea bolşevicilor din timpul Războiului Civil şi cele la condiţiile din lagărele de muncă. Dar odată deschisă, discuţia despre traumele din societatea sovietică era greu de oprit. În 1957, într-o publicaţie italienească de stânga apare în traducere romanul „Doctor Jivago” – povestea sfârşietoare a unui medic în timpul Revoluţiei şi al Războiului Civil, poveste profund defavorabilă regimului comunist. Faptul că autorul, Boris Pasternak, poet avangardist, era un nume consacrat în elita intelectuală din URSS, era şi mai problematic. În 1934, la Primul Congres al Scriitorilor din URSS, Boris Pasternak fusese proclamat primul poet al ţării, iar în 1936, Izvestia îi publica poeziile laudative la adresa lui Stalin. În anii marilor epurări, Pasternak a refuzat însă să semneze listele colective prin care se cerea execuţia celor acuzaţi în procesele-mascaradă. La sfârşitul anilor ’30, Boris Pasternak a tradus Shakespeare şi Faust al lui Goethe. După război, alături de mulţi alţi artişti şi intelectuali, Pasternak a fost şi el victima puseului de antisemintism a lui Stalin. Marginalizat, s-a refugiat în traducerea unor opere occidentale clasice şi a lucrat intens la „Doctor Jivago”. Încurajat de raportul fără precedent citit de Hruşciov la Congresul XX, Pasternak încercase să îşi publice romanul la Moscova. A fost însă refuzat. Eroii săi puneau într-o lumină proastă chiar esenţa regimului comunist, începând cu Revoluţia din 1917. În 1958, când în Occident a apărut traducerea în engleză, lui Boris Pasternak i s-a decernat premiul Nobel pentru literatură. Din cauza presiunilor, scriitorul a refuzat distincţia. Dar scandalul internaţional a fost încă şi mai stânjenitor pentru Moscova. Cine a fost Soljenițîn Între timp, în înaltele cercuri politice, bătălia vechilor stalinişti contra ideilor de reformă ale lui Hruşciov a devenit acerbă. După un congres (XXII), în 1961, şi el dur la adresa stalinismului, Hruşciov era în căutare de aliaţi. De aceea acceptă publicarea nuvelei lui Soljeniţîn. De origine cazacă, matematician şi absolvent de filologie, Aleksandr Soljeniţîn, fost căpitan de artilerie în cel de-al Doilea Război Mondial, a trăit vreme de opt ani într-un lagăr de muncă forţată. Fusese acuzat că îl criticase pe Stalin într-o scrisoare către un prieten. Martor ocular şi supravieţuitor al Gulagului, Aleksandr Soljeniţîn scrie povestea unui ţăran rus aflat într-un lagăr de muncă. Cititorul îl urmăreşte Ivan Denisovici Şuhov – devenit numărul C 854 – de la trezirea la 5 dimineaţa, într-o baracă îngheţată în care erau îngrămădiţi 200 de oameni, apoi la lucru şi în timpul percheziţiilor corporale, până la primirea – era o zi excepţională – a unui pachet de acasă, şi în sfârşit, seara în baracă, după ce 500 de oameni fuseseră opriţi în ger pentru că gardienilor nu le ieşise numărătoarea. Acest cel mai umil om de pe pământ, trăitor în spatele a patru rânduri de sârmă ghimpată, îi ceruse soţiei să nu îi trimită pachet ca să nu ia de la gura copiilor. Ivan Denisovici nu protestează. Trăieşte. Şi ca să continue să trăiască, observă. Vede că „pâinea „creşte” doar la magazia de pâine, ovăzul dă în spic doar la depozit. Chiar dacă ţi-ai rupe şalele muncind, chiar dacă te-ai prăbuşi cu faţa în tărână, pământul nu îţi dă mai multă mâncare decât ţi-a prescris comandantul. Ba n-o primeşti nici pe aceea din pricina bucătarilor, a ţopârlanilor şi a celor protejaţi. Se fură şi aici, se fură şi în zonă, se fură şi la magazie. Şi toţi cei care fură nu dau cu târnăcopul. Tu, în schimb, dai cu el, iei ce îți dau şi cară-te de la ferestruică”. Ivan Denisovici ştie şi că supravieţuirea reclamă complicitatea paznicilor: „Înainte de a pleca de la muncă, mâna de lucru strânge fiecare bucăţică de lemn – surcele, beţişoare – le leagă cu un şiret de cârpă sau cu un capăt de funie şi le cară. Prima hăituială e la corpul de gardă. Cum ai ajuns îţi şi ordonă să arunci totul. Mâna de lucru îşi are însă socoteala ei: Dacă fiecare va aduce câte ceva, cât de puţin, în baracă va fi mai cald. De aceea deţinuţii procedează aşa: rup beţişoarele, le fac mai scurte şi le bagă sub vestă. Numai în felul acesta îl pot duce pe şeful de lucrări. Escorta nu ordonă niciodată să arunce lemnele. Are nevoie şi ea de lemn, dar nu le poate căra. Pe de o parte, nu-i permite uniforma, iar pe de alta mâinile le sunt ocupate cu automatele. Ca să tragă în noi. Cum ai ajuns în lagăr, escorta comandă: „De la cutare până la cutare rând, să arunce rândurile aici. Sunt milostivi ca Dumnezeu însuşi: iau ei, dau şi supraveghetorilor, lasă şi deţinuţilor.” Ivan Denisovici observă şi cât de important este timpul: i se frânge inima când află că, din nou, vor lucra şi duminica. „Cui nu-i pare rău după o duminică?”. Timpul devine supravieţuire când e vorba de carceră sau de stat în frig, fără bocanci, pe pământul îngheţat pentru ca gardienii să îşi termine percheziţia. Supravieţuirea depinde enorm de ceilalţi deţinuţi: „Şeful avea acolo următoarea lege: brigada care nu-şi îndeplineşte sarcina ziua, rămâne noaptea în pădure”. Într-un astfel de loc, „clipele în care putea să-şi amintească satul Temgheniova şi casa părintească erau extrem de rare. Viaţa de aici îl hărţuia, de la deşteptare până la stingere, şi nu-i lăsa timp pentru amintiri deşarte”. Dar chiar şi aici, între Sce 208 şi H 920 sau Sce-311, unii oameni precum bătrânul Iu 81 devin legende – un om care stătea prin închisori şi lagăre de zeci şi zeci de ani, gârbovit, fără păr şi fără dinţi, dar care nu s-a lăsat îngenunchiat. „Mânca ciorba tacticos şi nu-şi băga capul în strachină, cum făceau ceilalţi, ci ducea lingura sus la gură. Îşi pusese pâinea pe o cârpuşoară curată, nu ca ceilalţi pe masa murdară şi umedă”. Finalul nuvelei şi al zilei de lucru nu descrie un Ivan Denisovici revoltat, ci un om aproape fericit: nu a fost băgat la carceră, şterpelise un terci, nu i se găsise lama la percheziţie, nu se îmbolnăvise mai rău. „Trecuse o zi senină, aproape fericită. Astfel de zile a trăit Ivan Denisovici, în lagăr, trei mii şase sute cincizeci şi trei”, încheie scriitorul. Adică 10 ani. Publicat ca să lovească în staliniştii încă influenţi la Kremlin, Aleksander Soljeniţîn a devenit rapid cel mai negru coşmar al propagandei comuniste în general. Stânga occidentală, mai ales cea franceză, cea care cultiva comunismul din cafenelele elegante ale cartierului Saint-Germain sau de pe băncile Sorbonei, a avut dificultăţi mari în faţa bietului Ivan Denisovici Şuhov. GULAG – invenția lui Dzerjinski, omul lui Lenin Gulagul, adică reţeaua lagărelor de muncă din URSS, nu a fost inventat de Stalin; Gulagul a apărut în vremea lui Lenin, părintele comunismului însuşi. În vremea lui Stalin a devenit doar substativ comun. Cele dintâi lagăre de muncă sovietice au fost organizate de primului şef al CEKA, Felix Dzerjinski. Cuvântul GULAG este prescurtarea instituţiei numite Administraţia Principală a Taberelor de Muncă Corecţională. Ucenic al lui Lenin, Felix Dzerjinski a fost cel care a aplicat conceptul comunist de „teroare revoluţionară”. Potrivit lui Lenin, era necesar ca „duşmanii de clasă” să fie eliminaţi fizic. Oamenii erau arestaţi şi executaţi nu pentru ce făcuseră, ci pentru ce erau. După sfârşitul Războiului Civil şi pe fondul crizei economice, mulţi dintre potenţialii condamnaţi la moarte au devenit mână de lucru în lagăre de exterminare prin muncă. La sfârşitul anilor ’20, aceste structuri aveau 100 de mii de deţinuţi. În 1933, la finalul primului plan cincinal, s-a ajuns la 5 milioane de prizonieri. Stalin folosea pentru industrializare exact această forţă de muncă ieftină. Deţinuţii, din ce în ce mai mulţi, erau trimişi mai ales în regiunile de climă extremă, din Siberia sau Caucaz. După moartea lui Stalin, Lavrenti Beria, şef al Ministerului de Interne sovietic, a supervizat eliberarea a circa 6 milioane de deţinuţi. Dar pe lângă lagăre, exista şi categoria celor cu domiciliu forţat, un număr rămas până astăzi necunoscut. Până la povestea lui Ivan Denisovici, nimeni nu vorbise public atât de exact despre experienţa GULAGUL- ului, o experienţă care afectase milioane şi milioane de familii. În mod excepţional, revista „Novîi Mir” a primit aprobarea unui al doilea tiraj, de 25 de mii de exemplare. 2000 de copii s-au vândut chiar pe coridoarele plenariei Comitetului Central al Uniunii Sovietice. Întrebat ce crede despre istorioara lui Soljeniţîn, unul din delegaţii la plenară, venit din Siberia, a răspuns: „La mine în regiune, gospodării cum e asta descrisă aici au fost câte vrei. Nu mi se pare nimic deosebit. De ce să se scrie despre ele?”. După „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, Aleksander Soljeniţîn a scris romanele „Primul Cerc” şi „Pavilionul Canceroşilor”. Dar acestea nu au mai fost publicate în Uniunea Sovietică, ci în Occident. Regimul comunist nu îşi permitea să se uite în oglindă. În 1970, Kremlinul, sub mandatul lui Leonid Brejnev, a primit cu furie vestea că lui Aleksandr Soljeniţîn i s-a acordat premiul Nobel pentru Literatură. Moscova va primi şi mai greu apariţia la Paris, în decembrie 1973, a primelor părţi din „Arhipelagul Gulag”, investigaţia istorică şi romanul de mari dimensiuni pentru care Aleksandr Soljeniţîn a intrat definitiv în istorie. Scriitorul a pus laolaltă nenumărate mărturii şi documente, propria experienţă de pe front şi din Gulag şi a descris supravegherea, prigoana, arestarea, bătăile, tortura, munca forţată – povestea URSS vreme de 40 de ani. În 1974, Aleksandr Soljenitîn a fost expulzat din propria ţară. A trecut pe la Stockolm ca să-şi ridice premiul Nobel primit cu patru ani înainte. Nu venise la ceremonia de decernare de teamă că autorităţile sovietice nu i-ar mai fi permis să se întoarcă acasă. Şi în această privinţă, Soljeniţîn a avut dreptate.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/100-de-ani-de-comunism-scriitorii-disidenti-ce-a-insemnat-arhipelagul-gulag-800710

 

//////////////////////////////////////

 

Soljenițîn după Soljenițîn

 

Bedros HORASANGIAN

Truman Capote a scris Mic dejun la Tiffany cam în același timp în care Soljenițîn lucra la mult mai puțin cunoscuta Casa Matrionei. Cam pe acolo, doar niște ani diferență. Chiar dacă anii publicării (1958, în cazul lui Capote) diferă (scrisă în 1959, dar publicată în 1963), în cazul prozei –  cu un puternic iz autobiografic – a lui Soljenițîn.

 

În 1962, apăruse și O zi din viața lui Ivan Denisovici, cu aprobarea lui Hrușciov, în aceeași revistă, Novîi Mir, de care se leagă destinul scriitorului rus). Ce vreau să scot în evi­dență? Contrastul brutal al celor două lumi în care omenescul este la fel de intens. Schim­bînd detaliile scenografiei și pe cele ale localizării geografice, tot ceea ce ține de umanitatea personajelor emoționează profund și azi. După multe decenii, cînd trăim în lumi cu totul diferite decît cele din prozele lui Capote și Soljenițîn. De unde pînă unde aceste asocieri? Am revăzut, după mulți ani, filmul Mic dejun la Tiffany, cu inegalabila Audrey Hepburn. Poate doar Iia Savvina, din filmul Doamna cu cățelul – unde toată lumea stă cu ochii pe eroul principal, un anume mediocru Gurov, interpretat magistral de Alexei Batalov –, s-o fi egalat în materie de sensibilitate și prin naturalețea nefericirii. Și am citit, uluit și consternat, așa s-a nimerit, abia acum, Casa Matrionei. O proză minusculă a lui Aleksandr Soljenițîn. Care, în general, e vorbă lungă, mereu se așterne la povestit și comentat te miri despre cine și mai ales despre ce. Și totuși. Da, așa s-a nimerit, cine mai stă azi să se lege la cap cu dramele oamenilor din cărțile binecunoscutului și de ce nu controversatului scriitor rus? Și de aici mi s‑a ițit un gînd, care poate fi dus pînă la capăt. De către oricine are poftă de citit. Pur și simplu o idee.

 

Cărţile şi posteritatea

Legat de posteritatea și cărțile lui Alexandr Soljenițîn, care a făcut oarece valuri și pe la noi – mai ales cînd opera lui nu era tradusă și circula greu pe sub mînă, de la un cititor cu acces la cărți interzise oficial la lectori curioși să citească și altceva decît ceea ce se găsea pe piața noastră culturală – , pentru ca apoi, ciudat și interesant de remarcat, după 1989, cînd i s-au tradus practic toate cărțile importante, interesul marelui public să scadă pînă la cote dintre cele mai scăzute.

 

Mai e citit, azi, Soljenițîn în România? Mai sînt de interes ideile lui, demascările ororilor regimului comunist sovietic, procesul comunismului de unul singur? Și nu numai, prozele lui, o parte dintre ele, tocmai cele strict literare, rămînînd în afara interesului generat de forța și energia pe care scriitorul transformat și în istoric, și în moralist le exprimă cu consecvență și tenacitate în cărțile sale. Care, iată, circulă, se pot găsi lesne prin intermediul internetului care oferă achiziții comode aduse la ușa locuinței, și atunci cînd librăriile ne văduvesc de posibilitatea de a sta jos și de a răsfoi o carte înainte de achiziție. Pentru cei care vor să-și facă o idee despre ce este și cu acest scriitor care a făcut mare vîlvă prin lume acum cîteva decenii – a fost încununat și cu un Premiu Nobel pentru Literatură, nu doar cu un număr imens de traduceri, ediții, cronici literare ale unor prestigioase nume, dar și cu critici dintre cele mai acerbe în spațiul ideologico-politic – propun o suită de lecturi după cum urmează.

 

Sugestie: Casa Matrioanei, la începutul lecturilor

Mai întîi și întîi, aș sugera să începem periplul nostru în opera lui Soljenițîn (1918-2008) cu un mic volum, care conține doar două povestiri. Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka  (Editura Univers, 2010, traducere de Ana Mihăilescu). Două bijuterii de proză de înalt nivel, demne de orice antologie a prozei clasice ruse, care, știm bine, nu duce lipsă de nume grele care s-au impus mai abitir decît armiile imperiale ale lui Petru I și ale Ecaterinei. Nu vrem să devoalăm subiectul celor două povestiri – filme în toată regula, dincolo de faptul că prezintă/exprimă personaje și evenimente complet diferite. Să mai amintim doar faptul că această capodoperă numită Casa Matrionei – alături de O zi din viața lui Ivan Denisovici (Editura Humanitas, 2020, traducere de Nina Grigorescu) și o variantă prescurtată a faimosului Arhipelagul Gulag (Editura Univers, 2008, traducere de Nicolae Iliescu, Ion Covaci), din trei volume a ieșit doar un singur volum, pentru a fi mai lesne de digerat de elevii din Federația Rusă, și aici voiam să ajung, toate sînt lecturi școlare obli-ga-to-rii! Da, în autocrata  Rusie a lui Putin, trei dintre cărțile lui Soljenițîn, scriitorul care a înfuriat nu doar un întreg Politburo ce i-a retras cetățenia și l-a expulzat din țară, dar și cohorte de intelectuali influenți stîngiști din Occident, care l-au atacat cu vehemență. Mai la începuturile notorietății sale, dar și ulterior, procesul de reinventare a personalității lui AS fiind într-un continuu du-te-vino.

 

Să terminăm mai întîi cu sugestia de ordonare a lecturilor, pentru ca după aceea să încercăm, pe cît posibil, cîteva observații de lectură. Aș zice că am putea continua cu Primul cerc (Editura Univers, 2009, traducere și note de Iulia Bodnari) și Pavilionul canceroșilor (Editura Univers, 2009, traducere din limba rusă de Eugen Uricaru și Maria Dinescu, nu comentăm implicațiile/contribuțiile acestui binom de traducători) pentru a completa cercul marilor romane ale lui Soljenițîn. Roata Roșie, un proiect gigant, roman în zece volume, scris în exil și coagulînd cîteva noduri – cum le numește autorul, despre Revoluția din 1917– , nu a fost tradus – sperăm nu pentru multă vreme – în limba română. Ca și August 1914, Lenin la Zurich, considerîndu-se, avansăm doar o speculație, că abordează în detaliu aspecte din revoluțiile succesive din istoria modernă a Rusiei care nu ar fi prea interesante și nu ar fi vandabile în spațiul cultural-istoric românesc.

 

Aș propune apoi Chestiunea rusă, la sfîrșit de secol XX (Editura Anastasia, 1995, traducerea  de Boris Buzilă, cu o incitantă prefață a lui Alexandru Paleologu, nu mai puțin dispus să accepte rezultatele dezastruoase ale Revoluției Franceze din 1795, ca și Soljenițîn, care întreprinde o excepțională analiză întru apărarea lui Soljenițîn de detractorii săi occidentali), urmată imediat de  Rusia sub avalanșă (Editura Humanitas, 2000, traducere din limba rusă de Ina Cristea, în seria ,,Istorie“, coordonată de Sorin Antohi, din care mai apăruseră la acea dată volume semnate de Lucian Boia, Neagu Djuvara și Jeffrey T. Richelson, o întreagă bibliotecă am avut de recuperat, noi cei care trăiserăm o parte a vieții noastre fără să avem acces la multe titluri și autori), ambele fiind în legătură și cu întoarcerea mult așteptată a lui Soljenițîn, după două decenii de umblat prin lume, în Rusia lui natală mult îndrăgită.

 

A demascat crimele comunismului şi nedreptăţile regimurilor ţariste

Dacă un scriitor sau altul are dreptul să-și iubească poporul căruia îi aparține, de ce nu ar avea acest drept și un om care a demascat cu un curaj nebun nu doar crimele comunismului, dar și tarele, viciile și nedreptățile regimurilor țariste care au împins Rusia în brațele unor revoluții ratate și ale unor experiențe sociale cu milioane și milioane de victime. Departe de a fi un reacționar și un conservator, un  naționalist, un slavofil și un ortodoxist, mai apoi i s-a pus ștampila și de antisemit, și de putinist! – cu totul false, după cum vor dovedi următoarele lecturi propuse –, Soljenițîn oferă un proiect de țară într-un articol publicat inițial în revista Novîi Mir, care apare apoi în volumul de mici dimensiuni numit Căderea imperiului comunist sau cum să reîntemeiem Rusia (Editura Rampa și Ecranul, 1991, în românește de Natalia Cantemir – mă întreb azi cine avea stare să citească astfel de cărți cînd toată suflarea românească se învîrtea în jurul FSN-ului, pro sau contra –, cu o bună postfață,  ,,Lunga și grea dureroasă trecere de la imperialism la turism“, semnată de Radu Negru), un text revelator pentru filozofia politică și aspectele ideologico-sociale ale lui Alexandr Soljenițîn. Ciudat – sau cum să spun altfel? –, acest text programatic și exemplar pentru ceea ce înseamnă Rusia în istoria și geografia lumii nu a mai fost reluat în limba română. Așa cum a beneficiat de mai multe ediții din bine documentatul studiu Două secole împreună. Evreii și rușii înainte de revoluție. 1795-1917 (Editura Univers, 2009, traducere din limba rusă de Vasile Savin, Darclee Tomescu-Berdon și Laura Cattaneo – precizăm că trimiterile se fac la volumele pe care le dețin eu), care în mod cert a produs valuri de comentarii, ce azi s-ar putea dovedi a fi doar izbucniri umorale, după cum vom găsi și în alte două titluri din acest lung șir de cărți propuse spre lectură.

 

Este vorba despre lucrările unui profesor american, Daniel J. Mahoney, care, în Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie (Editura Polirom, 2011, traducere din limba engleză de Nicolae Drăgușin) și Celălalt Soljenițîn. Rostirea adevărului despre un scriitor și gînditor neînțeles (Editura Doxologia, 2017, traducere din limba engleză de Niculae Drăgușin, cu un apendice, „Darul întrupării“, de Natalia Soljenițîn), cu multă răbdare și fără accente pamfletar-polemice demontează toate clișeele, prejudecățile, mistificările și – de ce nu – minciunile care se pun pe seama unui om care și-a jertfit și sacrificat viața pentru adevăr. Despre adevăr și minciună sînt și paginile din Revoluție și Minciună (Editura Univers, 2019, traducere, prefață, o excelentă radiografie a unei atitudini ce a marcat existența scriitorului – „Soljenițîn de­spre civism și transformări istorice“ – și note de Cecilia Maticiuc, o profă slavistă de la Universitatea din Iași, care semnează și o densă analiză istorico-literară, plecînd de la o teză de doctorat, Proza lui Alexandr Soljenițîn. Un document artistic al Gulagului, Editura Institutul European, 2014, prefață de Livia Cotorcea), care ar merita o discuție aprofundată despre chiar lucrările dinainte de exil mai sus amintite.

 

Povestitor de mare forță și inventivitate epică

Tot insistînd pe această listă de cărți ce ne stau la îndemînă pentru a aprecia cum se cuvine travaliul unui intelectual de mare suprafață, dar și o conștiință vie a unei națiuni, aproape că neglijăm aspectele strict literare ale unui, oricum am potrivi accentele, mare prozator. Povestitor de mare forță și inventivitate epică, decupînd mereu dintr-o realitate trăită, în care impresia de veridicitate este completată de intensitatea trăirilor. Aparatul de filmat al lui Dziga Vertov e mereu la îndemîna unui om care a fost obligat de destin să aibă mîinile goale. Și capul plin de idei, de gînduri și de dorința de a înțelege natura umană. Omul. În jurul lui se întrețese totul. Viața și moartea, nu doar în GULAG, ci în uriașa închisoare care a fost, nu doar ideologic, URSS-ul lui Soljenițîn. Asta dovedesc textele – remarcate și de alți comentatori avizați ai lui Soljenițîn, ruși, francezi sau germani – anglo-saxonii au produs cei mai mulți strîmbători din nas, ca și activul de partid din fosta URSS – din volumele Dulceața de caise (Editura Univers, 2015, traducere din limba rusă și note de Cecilia Maticiuc) și Povestiri și miniaturi (Editura Univers, 2017, traducere, prefață – ,,Ce ne mai poate spune Soljenițîn?“ – și note de aceeași neobosită interpretă, tălmăcitoare și subtilă interpretă, Cecilia Maticiuc).

 

Periplul nostru printre cărțile lui Soljenițîn s-ar închide, de ce nu, cu un volum scris la tinerețe și rămas neîncheiat, Iubește revoluția! Povestire neterminată scrisă în convoi militar în 1941 (Editura ART, 2009, traducere din limba rusă de Vadim Vasiliu, postfață, excelentă, de Ion Vianu). Iar pentru a desluși cine a fost acest scriitor care le-a dat atîtea bătăi de cap autorităților sovietice – dar și atîtor comentatori ruși sau occidentali, cărora scriitorul rus nu s-a sfiit să le răspundă, căutați pe net discursul inaugural, „O lume despărțită“, de la Harvard – pe 8 iunie 1978, cînd pe o ploaie teribilă se spun cîteva adevăruri la fel de teribile.

 

Să nu uit să amintesc cele două masive volume de memorialistică din Vițelul și stejarul (Editura Humanitas, 2002, traducerea de Maria și Ion Nastasia), precum și caldul portret pe care-l face unui bărbat greu de înșeuat o primă și devotată soție, Natalia Reșetovskaia, în monografia intitulată, simplu, cum a fost și omul, Soljenițîn (Editura Mydo Center, 1995, traducerea din limba rusă, postfață și note de Sorina Bălănescu). Și nu prea pricepeam de ce atîta îmbulzeală de titluri editate în jurul lui 2009. Nu mai țin minte cine a zis că un scriitor bun este un scriitor mort. Bingo! Explicația vine de la sine. Soljenițîn moare în 2008! Mai este el citit azi, mai sînt de actualitate mesajele lui, mai e nevoie de Procesul Comunismului și de îndemnurile lui creștinești-umaniste, într-o lume globalizată deja? Sau de literatura pe care a creat-o, de oameni precum Ivan Denisovici și Matriona, obligați acum de Bunul Dumnezeu să le îngăduie să-și tragă zilele și sub autocrația lui Putin? Nu știm. Dar am putea găsi un răspuns, poate, în cărțile risipite alandala, în aceste simple observații de lectură.

 

Soljenițîn după Soljenițîn

 

 

/////////////////////////////////////////

Confucius și respectul față de oameni

 

Carolina Cojocaru, Universitatea Tehnnică a Moldovei 

 

 

 

Abstract: Confucius este considerat un mare filosof chinez ce se baza pe respectul față de oameni. În filosofia sa, Confucius a introdus un șir de invățături și fapte, dintre care face parte concepția cerului și ordonarea cerească. Aici, Cerul reprezintă o parte a naturii, dar și o putere spirituală, superioară care determină și natura și omul, de aceea Confucius a fost de părere că destinul omului este determinat de cer. O altă învățătură elaborată de însuși filosoful chinez este concepția omului ideal-bărbatul nobil, unde bărbatul nobil trebuie să de-a dovadă de înțelepciune, omenie și respect față de oameni. În linii genelale, marele gânditor Confucius a pus fundamentul unei culturi unde considerau că statutul trebuie creat după structura familiei unde: „Un suveran trebuie să fie un suveran, un demnitar să fie demnitar, un tată să fie tată, un fiu să fie fiu”.

 

Confucius sa născut în secolul al VI-lea înaintea erei noastre, a trăit în partea de nord a Chinei, a venit dintr-o familie veche și nobilă. Este cunoscut faptul că tatăl lui Confucius era un ofițer militar minor și că atunci când avea un fiu, avea 70 de ani. Tatăl său a murit când Confucius avea 3 ani. Mai târziu, Confucius a reamintit: „Când aveam cincisprezece ani, m-am interesat doar să studiez”.

 

Urmărirea cunoașterii a devenit scopul principal al întregii vieți a lui Confucius, care a fost împărțită, după propria sa declarație, în etape care nu erau similare cu celelalte:

 

– Când aveam treizeci de ani, mi-am început viața;

– La patruzeci de ani am fost supărat;

– La cincizeci de ani își dădea seama de locul său în ordinea generală a lucrurilor;

– La șaizeci a învățat să nu se certe;

– Și acum la saptezeci de ani a fost în stare să călătorească liber prin viață fără să distrugă fundamentele ei.

 .Cea mai scurtă formulă a învățăturilor lui Confucius este cuprinsă în răspunsul său, adresat regelui statului Qi cu privire la modul de guvernare a statului. Confucius a spus: „Un suveran ar trebui să fie un suveran, un demnitar un demnitar, un tată un tată, un fiu un fiu”.

 

Inițială în învățăturile lui Confucius este concepția „cerului” si „ordonarea cerească”. Cerul este o parte a naturii, dar și o putere spirituală care determină și natura și omul. După Confucius destinul omului este determinat de cer. Cerul supraveghează mersul lucrurilor pe pamânt, are grijă de dreptate, este însuși soarta. Viața și moartea sunt determinate de soartă, iar bogația și noblețea depind de cer. Confucianismul este unul dintre principalele curente filosofice din China antică al cărui întemeietor a

fost Cun-Fu-tze sau (Confucius) socotit și primul filosof chinez. Confucianismul a fost învățătura etico-politică, în centrul căreia se află problemele omului, a eticii și moralei, a vieții familiei și conducerii statului.

 

Îngrijorat de dezmembrarea societații, Confucius atrage atenția asupra educației omului în spiritul stimei și respectării celor din jur față de societate. În etica sa socială personalitatea este personalitate nu „pentru sine” ci pentru societate. În legătură cu aceasta Confucius a elaborat concepția omului ideal – bărbatul nobil. Omul nobil trebuie să dispună de așa calități ca înțelepciunea, omenia, respectul față de oameni. Aceste calități se realizează prin credință și sinceritate.

 

Un rol deosebit în concepția „bărbatului nobil” îl joacă noțiunea „seao-ți”- adică respectul față de părinți, de frații mai mari și, în genere, față de cei mai în vârstă. Bărbatul nobil este un om cu maniere deosebite, un om care este un exemplu pentru toți. După Confucius, comportarea unui bărbat nobil trebuie să se bazeze pe reciprocitate, omenie, care sunt componentele legii dao. Legea dao trebuie să fie urmată de orișicare, cine vrea să fie împăcat cu sine însăși, cu alți oameni și Universul- ceea ce înseamnă să fii fericit. Morala chinezilor se bazează pe codul moral al marelui gânditor Confucius. Învățătura lui a fost canonizată și s-a transformat în religie și apoi se transformă în biserică confucială care este fundamentală pentru chinezi.

 

Până la instaurarea socialismului în China confucianismul a fost ideologie de stat și regulile înaintate de el pentru comportare au fost considerate oficiale. Acest cod moral este scris în cartea lui Confucius, „Analecte”.

 

Exemple:

 

– Maestrul spune: „Un tânăr învățat trebuie mai întâi în familie să-și asculte parinții și apoi în afară să-și respecte mai marii. Să fie cumpătat în ceea ce promite și cuvântul dat să și-l ție. Să iubească pe toți, dar doar cei virtuoși aproape săi fie”. Meditând asupra vorbelor spuse de marele gânditor Confucius, putem afirma cu certitudine că familia are un rol esențial în educația copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Nu degeaba se vorbește de cei „șapte ani de acasă”, aceștia fiind cei mai importanți ani în care copiii învață principiile după care se vor ghida în viață.

 

– Maestrul spune: „Omul superior întăi făptuiește și apoi pe temeiul faptelor vorbește”. Omul superior are înțelegerea întregului iar, omul inferior are înțelegerea doar a părții sale, de aici reiese că omul superior înțelege ce este obiectul ca integritate în cazul societății, societatea ca un tot întreg, ceea ce-i dă posibilitate să făptuiască diferit de cel ce vede doar o parte a societații.

 

– Maestrul spune: „Cel ce învață și nu gândește nimic nu dobândește. Pe cel ce nu învață și doar gândește mare pericol îl pândește”. A învăța și a nu gândi este fără folos. A gândi și a nu învăța este periculos. Învățătura este fundamentul intelectului. Dacă rădăcinile sunt bine înfipte atunci fructele vor fi bune, adică dacă învățăm și trudim atunci vom avea rezultate, dacă nu atunci fructele și ramurile se vor usca.

 

– Maestrul spune: „Bogația și onorurile de orice om sunt dorite. Dar nu se bucură de ele dacă nu-s pe Calea Virtuții dobândite. De sărăcie și decădere orice om se ferește. Dar n-o să scape de ele dacă nu în Virtute trăiește”… „Muncește pentru a deveni, nu pentru a dobândi” (Elbert Hubbard). Scopul muncii este să evoluezi, nu să dobândești, să lași lumea mai bună decât ai găsit-o, nu să treci prin ea doar ca să culegi roadele muncii altora.

 

– Maestrul spune: „Cel mai important lucru e să fii credincios și cuvântul dat să-ți respecți. Să nu legi prietenie cu cei ce nu-s de aceeași valoare cu tine. Dacă greșești să nu te temi să-ți recunoști greșeala și să te îndrepți”. Prin vorbele spuse de filosoful chinez Confucius înțelegem că nu există nimic mai important decât să fii credincios, deoarece credința este capacitatea omului de a transforma fiecare faptă a sa

în trăire spirituală. A doua idee „Să nu legi prietenie cu cei ce nu-s de aceeasi valoare cu tine” ne sugereaza că o prietenie adevărată trebuie creată corect prin crearea unor prieteni adevărați care sunt de aceeași valoare cu tine și care te sprijină în încercarea de a-ți depăși limitele. O altă idee este despre a-ți recunoaște greșeala

deoarece o greșeală este valoroasă dacă faci patru lucruri cu ea: o recunoști, o accepți, înveți din ea și o uiți.

 

Dacă am generaliza regulile confucianismului am putea spune:

 

– Prima regulă, asemenea Decalogului, este ideatică și ține de atitudinea omului față de forțele supranaturale. Ea poartă denumirea de Calea Cerului, având în vedere că în cultura chineza Cerul este forța supremă, această regulă presupune că orișice om nobil trebuie să se conducă de normele stabilite de Cer, astfel regulile Cerului să devină reguli de comportare în societate.

– Regula a doua mai este numită și Regula de aur (Su) cere ca în comportarea sa oamenii să nu facă rău la alții.

– Următoarea regulă Jen (Omenia) cere ca fiecare dintre noi să respecte omul. Astfel spus, ceea ce îl face pe om mai desavârșit, mai bun, este Omenia. Nu am greși cu nimic dacă am spune că Omenia este ceea la ce se spune morală. Omenia în calitate de concept trebuie explicat. Confucius susținea că rădăcina omeniei se află în respectul față de parinți. Morala este ceea ce intuim noi, că este bine sau este rău. În idealurile confuciene, omenia reprezintă expresia interioară a perfecțiunii.

– Regula Li (Buna-Cuviința) exprimă atitudinea exterioară a omului nobil față de ceilalți, ceea ce presupune corectitudine, credință.

 

Un șir de reguli în codul moral al lui Confucius sunt dedicate ordinii sociale, forma ei paternalistă conține cinci principii:

– Relația tată-fiu (Fiul trebuie să respecte tatăl. Tatăl să arate bunătate);

– Relația frate mare-frate mic (Fratele mai tânăr sa fie modest, cel vârstnic să fie blând);

– Relația soț-soție (Soția trebuie să arate supunere soțului. Soțul să aibă o comportare corectă);

– Relația batrâni-tineri (Tinerii trebuie să respecte batrânii, iar batrânii să fie generoși);

– Relația conducător-supus (Supusul trebuie să fie credincios conducătorului. Conducătorul trebuie să arate bunavoință față de supuși).

 

Confucius susținea ideea formării unei societați paternaliste, societate care se bazează pe regulile unei familii bune, familii alese, unde tatăl este tată, iar fiul este fiu. În anii socialismului în China se introduc alte norme de conduită, care se bazează pe relația individ-stat, în care statul este principal, totul se supune intereselor societații. La 4 martie 2006 secretarul general al Partidului Comunist din China, Președintele Republicii Populare Chineze, Hu Jintao a elaborat codul moral, sau codul de comportare cu denumirea: „Opt virtuții și opt vicii”:

– Iubește Patria, nu-i dăuna Ei.

– Slujește poporului, niciodată nu-l trăda.

– Urmează stiința, nu fi ignorant.

– Fii stăruitor, nu leneș.

– Fii receptiv, ajută-l pe fiecare, nu te îmbogați din contul altora.

– Fii onest și decent, nu încălca principiile pentru bogație.

– Fii disciplinat, acționează în cadrul legii, nu- haosului și nelegiurilor.

– Trăiește simplu, muncește stăruitor, nu trândăvi în confort și plăceri.

Virtutea devine o noțiune centrală a omului spre perfecțiune și excelență. Între virtute și viciu există o mare deosebire: Platon propune mai multe definiții ale virtuții menționând faptul că omul virtuos tinde să însușească lucrurile bune, deoarece „virtutea” nu e altceva decât binele. Virtuțiile se pot transforma ușor în vicii. În general viciul se poate referi la un defect, o trăsătură de  caracter negativă. Opusul viciului este virtutea, de aceea să ne păstrăm virtutea într-o lume plină de vicii. Cele 8 reguli a lui Hu Jintao sunt regulile colectiviste, omul trebuie în activitatea sa, în gândurile sale să aibă în vedere în primul rând interesele sociale, interesele statului, el este parte a unui întreg și trebuie să slujească acestui întreg.

 

 

Ca o concluzie generală pot afirma că Confucius era unul din acei folosofi care aspirau la salvarea unei țări, prin sfaturile și învățăturile pe care le dădea. Spre deosebire de ceilalți, care și-au găsit calea în cunoaștere, Confucius s-a inspirat din trecut, prin care încerca să-l transforme în realitate. În general, Confucius atrage atenția asupra educației omului în spiritul stimei și al respectării celor din jur. Filosofia lui Confucius pornea de la principiul că omul, fiind o părticică din întrega natură, are in sine însușirile generale ale naturii, ale legii dao: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, educat pentru a se perfecționa. Perfecționarea se face prin exemplul înaintașilor. După exemplul acestora, copiii trebuie să aibă un respect desăvârșit față de părinți, ce cetățenii să respecte statul, cei vii să respecte pe cei morți, împăratul să respecte pe supușii săi.

 

Momentul apariției lui Confucius pe scena istorică, în secolul al VI-lea înainte de Hristos, a însemnat debutul unei tradiții filosofice care a dominat cultura chineză sute de ani, unde învățăturile sale au contribuit la dezvoltarea mondială a societății. Prin intermediul învățăturii sale, filosoful chinez Confucius a susținut ideea că: „A învăța și a nu gândi este fără folos. A gândi și a nu învăța este periculos”, ceea ce înseamnăcă oamenii devin mai buni prin educație. Astfel, a creat o școală prin care își provoca elevii să devină oameni superiori.

 

Chiar și noi, cei de astăzi, suntem încă studenții lui Confucius, pentru că avem încă atât de multe de învățat pentru a fi mai buni. Învățătura lui Confucius este pe cât de vastă pe atât de profundă. Multe concepte ale lui au o semnificație actuală și în zilele noastre. O mulțime de aforisme din Analecte au devenit proverbe des folosite, de exemplu „Greșelile pe care le săvârșești te arată ce fel de om esti. Dacă știi să

cântărești greșelile pentru fiecare, afli câtă omenie acela are”.

 

Bibliografie

– Braga, M., Lazovanu, E., Lazovanu, C. Pragmentarium filosofic. Chișinău, UTM, 2002.

– Braga, M., și alții. Istoria filosofiei Partea I. Chișinău, UTM, 2000.

– Confucius, Analecte. București: Humanitas, 1995.

https://www.art-emis.ro/personalitati/confucius-si-respectul-fata-de-oameni

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

Alexandr Soljenițîn (3)

 

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio 

 

Alexandr Sojenitîn

„În lupta cu minciuna, fără excepţie, arta a învins întotdeauna!” (Alexandr Soljeniţîn, la decernarea Premiului Nobel, în 1970)

 

Alexandr Isaievici Soljeniţîn s-a născut la 11 Decembrie 1918, în Kislovodsk, Terek Oblast – Nordul Caucazului, tărâm binecuvântat de cer şi de legănarea celor două Ape mari, care-l îmbrăţişează la sânul lor, Marea Albastră şi Marea Caspică, într-o familie pravoslavnică, rămasă orfană de tată, primind prin botez numele marelui Împărat get Alexandru cel Mare şi pe cel al marelui Profet tot get, Isaia, prevestitorul Naşterii Fiului lui Dumnezeu – Emanuel (cu El este Dumnezeu!), respectiv Iisus Hristos –  Mântuitorul lumii, din prinţesa geto-dacă Fecioara Maria.

 

„Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi se vor chema numele lui Emanuel” (Isaia, 7, 14).

 

Mama lui  Alexandr Isaievici, Taisia (nume provenind din termenul pelasgo-get Thais – thea = privire, cea care atrage privirea prin frumuseţe, avea ocrotitoare pe cele două sfinte muceniţe, Taisia din Egipt (+340) şi Taisia din Alexandria (+400).

 

Mama Taisia, când Alexandr avea 6 ani s-a mutat cu el la Rostov pe Don, pământ din care au odrăslit mulţi Aleşi ai lui Dumnezeu, între care Dimitrie al Rostovului, cel căruia Maica Domnului-Maria Vlaherna-Carpatina i-a revelat Patimile Fiului ei, în integralitatea săvârşirii ajunsă la apogeu a urii fariseo-iudaice.

 

De mic, Alexandr are tendinţe înspre preocupările scrisului literar. După studii strălucite gimnaziale şi liceale s-a înscris în anul 1936, la Universitatea de Stat din Rostov, studiind matematica, iar prin corespondenţă a abordat şi cursurile Institutului de Filosofie, Literatură şi Istorie din Moscova, care-i vor folosi genial în arta scrisului.

 

S-a căsătorit cu Natalia Alexeevna Reşetovskaia, pe când era student, în 7 Aprilie 1940. În 1941 este încorporat în armată, apoi înregimentat pe front, unde ajunge la gradul de căpitan, comandând o baterie de artilerie în cadrul Armatei Roşii. S-a remarcat în mod deosebit, pentru care a primit o serie de distincţii, precum Medalia „Pentru Victoria asupra Germaniei în Marele Război Patriotic 1941-1945; Ordinul Războiului Patriotic clasa a II-a; Ordinul „Steaua Roşie”; iar pentru contribuţia literară a primit Medalia Lomonosov; Ordinul naţional „Steaua României”; Ordinul „Sfântul Andrei”; Premiul de Stat al Federaţiei Ruse şi Premiul Nobel.

 

La 9 Februarie 1945, căpitanul Soljeniţîn se afla în Prusia Orientală, când a fost arestat, graţie corespondenţei sale cu un coleg de front în care îşi manifesta unele nemulţumiri vis-a-vis de sistemul represiv, sovieto-stalinist. Anchetat la fioroasa Lubianka şi la Butîrki a primit 8 ani, lagăr de muncă, dar a rămas într-o închisoare specială de lângă Moscova, destinată cercetării în care savanţii-politici lucrau pentru Uniune. În anul 1950, a ajuns în lagărul din Karaganda. Natalia Reşetovskaia, soţia lui a fost nevoită să divorţeze în 1952, s-au recăsătorit în 1957, divorţând iar în 1972.

 

Chinuit de o tumoare malignă şi torturat de regimul bolşevic de exterminare, s-a retras în sine, către Dumnezeul Salvator, care i-a hărăzit Darul scrisului, prin mijloacele neconvenţionale pe care i le-a furnizat mintea sa excepţională. În anul 1957, Alexandr Soljeniţîn a fost reabilitat, primit de Hruşciov şi felicitat pentru nuvela „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, publicată în vara lui 1962.

 

Nuvela explică psihologia lui Ivan Denisovici, respectiv a lui Alexandr Soljeniţîn, asumată calvarului deţinuţilor politici, deopotrivă cea a intelectualilor şi a muncitorilor care au ajuns în lagărele de concentrare ca, cei mai decăzuţi dintre sclavii sclavilor.

 

Înainte de a primi lumina verde a editurii de la poetul, redactorul şef A.T. Tvardovski (1910-1971), al revistei „Novîi mir” (Lumea nouă), redactorul l-a atenţionat destul de înfoiat, că totuşi, el are ultimul cuvânt, atătându-i „creionul roşu”, care poate elimina oricând câte ceva din nuvelă… Replica lui Soljeniţîn care ţîşnea din seva unui excesiv sentiment al demnităţii a fost tăioasă ca o spadă de Toledo: „Integritatea nuvelei este mai importantă decât publicarea ei” (Alexandr Soljeniţîn, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, trad. Sergiu Adam/ Tiberiu Ionescu, Ed. „Quintus”, Bucureşti-1991, p. 6).

 

Ivan Denisovici şi-a derulat ziua gulagului cu toate cele întâmplate de la sculare, percheziţie, încolonare, marş, sloată, ger, zăpadă, ploaie, soare, înjurături, loviri, muncă extenuată, taigaua, turba, zămârca, foamea, păduchi, întoarcerea la barăci, apel, stingere, interogatoriu, în lagărul regimului de exterminare sovietic, aidoma celor 3.653 de zile ale lui Alexandr Soljeniţîn, fără a socoti zilele anilor bisecţi.

 

Noile autorităţi sovietice nu bănuiau ce titan se ascunde în acest autor, atunci destul de modest, dar în care se întrezărea forţa unui autentic artist, care peste câţiva ani va depăşi hotarele Artei, declanşând prin trilogia Dramei – Arhipelagul Gulag, un vulcan înfricoşetor ce va zgâlţâi din temelii întreaga omenire.  

 

O primă concluzie de atunci a autorului: „Dacă prima picătură mică-mică de adevăr a exploadat ca o bombă psihologică, ce va fi în ţara noastră când Adevărul se va prăvăli în cascade? Şi se va prăvăli, în mod inevitabil” (Arhipelagul…,vol. II, p. 250).

 

Percheziţia din anul 1965, i-a confiscat manuscrisul „Primul cerc”. Tot atunci apare şi marele detractor, scriitorul filosovietic Mihail Şolohov, cel care v-a primi premiul Nobel, evocând scenele dramatice ale războiului civil în romanul Pe Donul liniştit, obedient al autorităţilor roşii, cerându-le să-i interzică lui Soljeniţîn să mai scrie. (!) Cinci ani mai târziu, în anul 1970, va primi şi el premiul Nobel pentru Literatură cu romanul Pavilionul canceroşilor. (incomparabil ca erudiţie cu Arhipelagul Gulag n.a.)

 

În anul 1973 s-a căsătorit cu matematiciana Natalia Dmitrievna Svetlova, cu care va avea 3 băieţi: Yermolai, Ignat şi Stepan.

 

În vara lui 1973, GB-ul i-a confiscat o variantă secundară a trilogiei sale, obligându-l să forţeze apariţia Arhipelagului Gulag la Paris. (YMCA-Press, Paris, dec. 1973).

 

În Februarie 1974, i s-a confiscat cetăţenia sovietică, fiind expulzat din ţară, emigrând mai întâi în Elveţia, apoi stabilindu-se în Vermont- Cavendish S.U.A.

 

Anul 1990 este de bun augur pentru Alexandr Soljeniţîn. I s-a publicat capodopera în U.R.S.S., iar preşedintele Mihail Gorbaciov i-a redat la 16 August, cetăţenia rusă.

 

În anul 1994, alături de soţia sa, deveniţi cetăţeni americani, s-au întors în Rusia, unde s-au retras într-o casă la ţară, în localitatea Troiţe-Likovo, în vestul Moscovei, reîntregându-se astfel, vieţii, culturii, tradiţiei lor străbune. Laureatul Premiului Nobel, a militat pentru restaurarea monarhiei ţariste. La 3 August 2008, viaţa sa pământeană s-a stins, aprinzându-se în cea din ceruri, hărăzită de Dumnezeu. 

 

„Arhipelagul Gulag” – capodopera naţional-universală rămâne pentru posteritate una dintre cele mai vehemente Cronici a Crimelor comuniste înfăptuite de cei mai mari şi mai sângeroşi dictatori proletari ai Uniunii Sovietice.

 

Milioane de ruşi intelectuali şi din cei aparţinători Elitei spirituale au colonizat Arhipelagul Gulag, în postura de deţinuţi politici transformaţi în sclavi, mutilaţi fizic, psihic, moral, religios ori exerminaţi. „Pentru întâia oară în istorie, un număr atât de mare de oameni instruiţi, maturi, cu o bogată cultură, s-au trezit peste noapte şi pentru totdeauna în pielea de sclavi, de captivi, de tăietori de pădure şi mineri”  (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion Covaci, Ed. Univers, Bucureşti – 2008, p. 378).

 

Previziunea unui dizident rus despre sistemul roşu stalinist s-a adeverit întocmai. „După ce Europa de Vest va fi fost ocupată de Armata Roşie, în primul rînd vor trebui lichidaţi toţi cei care ne-au oferit în mod benevol ajutorul: comuniştii, stîngiştii, pacifiştii, neutrii, intelectualii, scriitorii, profesorii, tinerii, bătrânii… De ce? Deoarece ei şi-ar veni în cele din urmă în fire şi se vor întoarce împotriva noastră. Şi în general, fie să ne apere Domnul de prieteni: duşmanii ni-i eliminăm singuri” (Alexandr Zinoviev, Homo Sovieticus, trad. Andi Ştefănescu, Ed. Dacia Cluj, 1991, p. 13).

 

Escaladarea crimei de stat organizate a fost lentă şi atent chibzuită, temeinic pregătită ideologic, germinată teoretic doctrinar, pentru încolţire, răsărire, creştere, dezvoltare, răspândire, distrugere totală, prin câteva etape clar definite:

 

Marxismul – fondat de Marx/ Moses Modechai şi Engels, prin ateismul – ura lor faţă de Biserică, Familie, Monarhie, Educaţie, Tradiţie, fundamentând lupta de clasă, care a condus inevitabil la revoluţia proletară, având drept scop lichidarea adversarilor, instituind mai întâi societatea socialistă, apoi pe cea comunistă.

 

Leninismul – a fost propăvăduit de Vladimir Ilici Lenin – supranumit „părintele terorii” (FAZ Nr.207/06.09.91, Truppen in Sri Lanka toten 226 Menschen) ori „demonul cu gândire criminală”, (Opus 1991, Dosarele totalitarismului (pag. 6).”Fără paşaport în U.R.S.S.”), care a declanşat „ura de clasă”, a brevetat sintagma de „duşman al poporului”, culminând în maniera ideologiei ateo-proletare cu lichidarea poporului pentru a nu mai avea duşman. A urmat definirea şi punerea în aplicare a imperativului distrugerii „comunismul de război”, pentru a-şi crea bazele teoretice ale primului sistem totalitar din istorie.

 

Lenin: „Vor fi împuşcaţi toţi cei ce nu ni se vor supune, chiar şi şovăielnici” ; „Nu trebuie să stopăm pedeapsa cu moartea, ci dimpotrivă să o extindem” ; „Fiţi fără milă!” ; „Nici un minut de amânare, împuşcaţi fără încetare şi transportaţi cadavrele” (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu – Addenda, Ed. Irecson, Bucureşti-2008, p.49).

 

Stalinismul – generat de Iosif Vissarionovici/ Djugaşvili Stalin – întruchiparea cruzimii bestiale prin instituţiile terorii, „teroarea roşie”, lagărele de concentrare, colectivizarea forţată, foamea provocată, distrugerea Bisericii, Familiei, Culturii, Şcolii, Armatei, deportările, Gulagul, Holocaustul roşu.

 

Stalin: „O puternică şi eficientă dictatură a proletariatului, asta este ceea ce ne trebuie acum, astfel ca ultimile resturi ale claselor muribunde să fie nimicite” (idem).

 

Troţkismul – lansat de Leon Troţki – copărinte al Gulagului, pentru a distruge toate Elitele spirituale a născocit conceptul de „revoluţie permanentă”.

 

Fanatismul – măsura Rosei Luxemburg – o fanatică a conceptului „acţiunea spontană a maselor”, ce trebuie să declanşeze valul continuu al crimelor.

 

– liderii comunişti care şi-au adjudecat marxismul şi marxism-leninismul, folosind idei originale, autohtone, pentru a nu fi mai prejos de Maeştrii răului.

 

– grupări neomarxist-leniniste care au pus pe scena secolelor al XX-XXI-lea, terorismul.

 

Aşadar, Holocaustul roşu s-a fundamentat pe doctrinari, s-a ordonat prin experimentatori, s-a aplicat prin executanţi şi s-a finisat prin colaboratori.

 

Troica apocaliptică Lenin-Troţki-Dzerjinsky a elaborat proiectul – protocol de nimicire a libertății, Darul divin plămădit de Dumnezeu în Om, prin următoarele trăsături distrugătoare: „Teama permanentă, generalizată, priponirea (legarea de loc), disimularea, suspiciunea, ignoranţa generală, ciripitoria, trădarea ca formă de existenţă, descompunerea, ingratitudinea, minciuna ca formă de existenţă, psihologia de sclav”  (Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 492-510).

 

Cutremurătoarea dramă – Arhipelagul Gulag a provocat un adevărat cataclism, o mutație de esenţă în modul de a percepe real comu87nismul oferit, impus lumii de teoreticienii, experimentatorii, executanţii şi colaboratorii distrugerii Armoniei divine din viaţa socială, morală, spirituală, religioasă a omenirii.

 

Procedeele barbare care au pornit regimurile de exterminare bolşevist, fascist, hitlerist, horthyst, titoist, maoist, kimirsenist…, peste zecile de ţări şi popoare paşnice, n-a fost produsul unor minţi paranoice -, ci al sistemelor ideologice-doctrinare care le-au produs, sisteme care la rândul lor s-au întrupat din Oculta apocaliptică.

 

Pelasgo-geto-dacii grăiau Tradiţiei sacre că, Libertatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Frumosul, Creaţia, Jertfa, Pacea, respectiv Cerul şi Pământul trebuie să le zidim întotdeauna în Casă –  Acasă, adică, piatră cu piatră!

 

Sovieticii au inventat axioma lor oculto-proletară: „Vom lupta pentru pace până nu va mai rămîne piatră pe piatră!” (Proverb sovietic, consemnat de Alex. Zinoviev)

 

„Această literatură de rezistenţă, oferită lumii de scriitorul-mărturisitor, prigonit şi persecutat politic Alexandr Soljeniţîn, se asumă conceptului de rezistenţă prin Religie, de rezistenţa prin Credinţa Ortodoxă, care a străbătut de la un capăt la altul Gulagul românesc, la fel de represiv, poate chiar mai represiv decât Arhipelagul Gulag, prin toate formele de oprimare dorite de iudele Iluminate străine, care au impus prin slugarnicii proletari autohtoni, violenta reeducare, după metodele pedagogilor atei din seminţia de ei, aleasă, Anton Semionovici Makarenko (1888-1939) şi Naftali Aronovici Frenkel: vină închipuită, fabricată, urmărirea, distrugerea întregii familii prin întemniţare sau alungarea din şcoală, biserică, armată, serviciu, casă, proprietate, urmată de un şir de anchete, temniţă, penitenciar, lagăr, deportare, tortură, foamete, frig, boală, cruzime, umilinţă, exploatare dincolo de epuizare, suspiciune, delaţiune, vânzare „pe 30 de arginţi”, supraveghere continuă, crimele zilnice, omorurile de noapte, gropile comune, teama generalizată, naţionalizată, dar dincolo de toate aceste fapte abominabile, au triumfat Eroismul, Martiriul, Mărturisirea, Mucenicia, Sfinţenia prin, Adevăr, Bine, Credinţă, Dragoste, Jertfă, Suferinţă, Cruce, Demnitate, Onoare, Omenie, Creaţie, Înviere şi Dăinuire.

 

Renumitul scriitor-mărturisitor şi-a dorit ca Arhipelagul să fie reflectat în filme şi în monumente, pentru care presonal a întrezărit o iscusită schiţă de arhitect. „Undeva pe Kolîma, pe un loc înalt – un Stalin de dimensiuni gigantice, aşa cum ar fi visat el să se vadă, cu mustăţile de mai mulţi metri, cu rânjetul unui comandant de lagăr, cu o mână trăgând hăţurile, cu alta fluturând biciul ca să lovească atelajul alcătuit din sute de oameni, înhămaţi câte cinci şi opintindu-se din greu. Această statuie ar arăta foarte bine la marginea peninsulei Ciukotka, lângă strâmtoarea Bering” (Arhipelagul…vol. I, p. 447).

 

Eşuând intenţia din tinereţe de a se face actor, Alexandr Soljeniţîn a devenit un artist emerit al scrisului. El a conferit cuvântului scris, sublimul suferinței sale, prin autoritatea unei elevaţii spirituale, căpătând valoarea unei legi universale.

 

Câteva Îndemnuri moral-spirituale transmise posterităţii de către autor

 

– Pe lumea asta pământească, nici o pedeapsă nu te ajunge fără s-o meriţi.

 

– Sigur, în aparenţă, ea poate veni nu pentru o faptă de care suntem cu adevărat vinovaţi. Dar dacă îţi cerni viaţa şi reflectezi cu seriozitate, sfârşeşti întotdeauna prin a discerne crima pentru care eşti lovit de soartă.

– Să nu alergaţi după ce este iluzoriu, după avere, după titluri: acestea se obţin cu zeci de ani de nervi şi se confiscă într-o noapte!

– Să trăiţi având superioritatea egală asupra vieţii: să nu vă speriaţi de nenorocire şi să nu tânjiţi după fericire, căci: amarul nu ţine un veac, şi dulcele nu-l bei până la fund!

– Dacă merg amândouă picioarele, dacă amândouă braţele se îndoaie, amândoi ochii văd şi aud amândouă urechile – pe cine vreţi să mai invidiaţi? De ce? Căci a invidia pe altul înseamnă să-ţi faci mult rău ţie.

– Frecaţi-vă ochii, spălaţi-vă inima şi mai presus de orice să-i preţuiţi pe cei care vă iubesc!

 „Vita sine litteris mort est” – Viaţa fără învăţătură este moarte!

 

https://www.art-emis.ro/personalitati/alexandr-soljenitin-3

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Arhipelagul Gulag, de Alexandr Soljeniţîn

– vol. I –

 

„Şi, dacă tancurile patriei sale au scăldat în sânge asfalturile unei capitale străine, atunci petele brune au rămas pentru totdeauna pe chipul scriitorului (…) Oare vom avea impertinenţa să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulceraţiile lumii de azi?”

Aceste cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn, parte a discursului său la decernarea Premiului Nobel, le-am întâlnit în „Interlocuţiuni”-le lui Alexandru Paleologu. Ele s-au constituit în impulsul de care am avut nevoie pentru a lua „Arhipelagul Gulag” de pe colţul biroului unde îl exilasem datorită dimensiunilor sale deloc reduse. Şi m-am aşternut la lectură.

O carte despre cnutul care nu poate să biciuiască decât trupul, în timp ce spiritul rămâne neatins. O carte despre suflete şi despre gratii.

„Închin această carte celor care nu au avut destulă viaţă ca să istorisească ei cele prezentate aici. Şi să mă ierte că nu am văzut, nu mi-am adus aminte, nu am desluşit totul.” Sunt primele cuvinte adresate de autor cititorului. De altfel, pe tot parcursul cărţii, Alexandr Soljeniţîn se va referi la dificultatea alegerii celor mai elocvente exemple din multitudinea de materiale de care a dispus pentru unele capitole ori, dimpotrivă, la lipsa de astfel de documente pentru prezentarea altor capitole care formează cartea. Astfel că deşi mi-am propus ca în acest articol să mă refer doar la primul volum al „Arhipelagului…” (volumele II şi III urmând să le prezint ulterior) voi menţiona, totuşi, rugămintea autorului din finalul cărţii, în forma în care ea a apărut în 1967: „Aşadar, rog s-o primiţi cu îngăduinţă şi totodată vreau să lansez un strigăt: când va veni timpul şi veţi avea posibilitatea, adunaţi-vă, prieteni, care aţi scăpat teferi şi cunoaşteţi bine viaţa de lagăr, adunaţi-vă, şi scrieţi lângă această carte un comentariu: corectaţi ce trebuie şi adăugaţi unde trebuie. Doar atunci cartea va avea o formă desăvârşită.”

GULAG este termenul consacrat deja pentru a denumi lagărul de concentrare. El provine din „Glavnoe upravlenie lagherei” care se traduce prin „Administraţia generală a lagărelor”. Cartea descrie viaţa din aceste lagăre, experienţă de care însuşi autorul a avut parte.

Alexandr Soljeniţîn şi prietenul său Nikolai Vitkevici, tineri ofiţeri de front au ajuns în închisoare pentru că, în pofida cenzurii militare, în scrisorile ce şi le trimiteau în timpul războiului (se aflau la distanţă de două sectoare ale frontului) îşi exprimau indignarea şi nemulţumirea faţă de politica promovată de Stalin pe care, în loc de Părinte, îl numeau Vătaful. Au fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi în baza faimosului articol 58 din legea penală, articol formulat de însuşi Stalin în aşa fel încât să poată „înghiţi” în formularea sa orice persoană care „incomoda” noua orânduire: „…propagandă ori agitaţie, ori participarea la o organizaţie, ori sprijinirea (sprijinire reală sau doar posibilă) a unor organizaţii sau persoane…” Soljeniţîn va declara: „Păi, aduceţi-l aici pe Fericitul Augustin şi o să-l încadrez numaidecât în acest articol!”. Această lege penală a fost adoptată în 1 iunie 1922 şi a reintrodus pedeapsa cu moartea. În baza ei au început arestările şi condamnările.

Aşa că, Arhipelagul Gulag este o carte despre istorie, scrisă de unul din cei mulţi care au trăit această istorie: „Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu. (…) De astăzi, corpul meu îmi este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.”

Autorul prezintă traseul pe care fiecare zek (deţinut) îl parcurge începând cu arestarea şi inumana anchetă care îi urmează, la sfârşitul căreia cei anchetaţi sunt obligaţi să semneze un angajament conform căruia, sub sancţiune penală, se obligă să nu divulge nimic despre felul în care a decurs această anchetă. De altfel, la fel se proceda şi la sfârşitul executării pedepsei, obligându-i pe cei eliberaţi să nu vorbească despre felul cum aceasta a fost executată: „Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde se sfârşeşte. (…) Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi…”

Având în vedere că anchetele de care aveau parte erau extrem de epuizante, deseori desfăşurându-se noaptea, în celulă cel mai important era somnul de care zekii erau frecvent privaţi: „o noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.”

După ce prezintă desfăşurarea anchetei, Soljeniţîn vorbeşte despre procesele care încercau să dea o aparenţă de legalitate pedepselor ce se aplicau fără excepţie, în cuantum dinainte stabilit. La aceste procese erau aduşi doar arestaţii care consimţeau să se calomnieze pe ei sau să-i denigreze pe alţii în speranţa unor circumstanţe atenuante. Cei care aveau curajul să respingă inepţiile anchetatorilor erau judecaţi „fără zgomot”: „Încercând să pătrunzi natura practicii noastre judiciare, îţi dai seama că procesele accesibile privirii tuturor nu sunt decât muşuroaie de cârtiţe ce se văd la suprafaţă, pe când săpăturile de bază se efectuează adânc, sub pământ.”

Aşa că locurile din celule s-au dovedit total insuficiente. Cei care supravieţuiau anchetelor, torturilor, foametei, bolilor, frigului, ajungeau în faţa completelor de judecată unde aveau parte de simulacre de procese.

După pronunţarea sentinţei de condamnare, deţinuţii sunt transportaţi către lagăre cu şlepuri, trenuri roşii ori vagon-zak, toate aceste mijloace de transport fiind adevărate „morţi în rate”: „Miile de insule ale Arhipelagului sunt risipite de la strâmtoarea Bering până aproape de Bosfor. Sunt invizibile, dar ele există, şi de pe o insulă pe alta, tot aşa de invizibil, însă permanent, trebuie transportaţi captivii invizibili, care au însă trup, volum şi greutate.”

„Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strâmtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?”

Din păcate, puţini erau cei ce aveau curajul să se împotrivească. Pentru că „omul care nu este pregătit lăuntric pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul”. Întrebându-se ce s-ar fi întâmplat dacă poporul s-ar fi opus (de pildă în anii 1934-1935, după asasinarea lui Kirov, când un sfert din Leningrad a fost întemniţat), autorul îşi răspunde: „Dacă… dacă… Pur şi simplu am meritat tot ceea ce a urmat.”

Iar ceea ce a urmat e greu de povestit. Închisorile s-au umplut de oameni care deseori aveau doar „vina” de a-şi iubi ţara.

Soljeniţîn acuză Occidentul că în cel de-al doilea război mondial şi-a apărat doar propria libertate iar Rusia şi toată Europa de Răsărit au ieşit din calculele acestuia, fiind băgate în robie şi mai adânc: „Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la Ialta.” Astfel, oamenii din ROA (armata rusă de eliberare de sub comunism condusă de Andrei Andreevici Vlasov) au devenit prizonieri în mâna americanilor, dar aceştia „au refuzat să-i ia prizonieri”. Americanii nu puteau înţelege că există „nişte ruşi, dar nu sovietici”, astfel că lor li s-a părut normal să-i predea sovieticilor. La Ialta, Churchill şi Roosvelt au semnat documentul privind repatrierea lor. Toţi aceşti vlasovişti au umplut lagărele iar mulţi şi-au găsit sfârşitul în ele.

O experienţă asemănătoare au trăit şi cei ce se constituiseră în „Tabăra cazacilor”. Convoiul sosise din Italia şi s-a oprit pe Valea Lienz dar englezii au vrut să-i încarce în camioane pentru a-i preda sovieticilor. Pentru a împiedica această predare, ei s-au aruncat în râul Drava.

Alexandr Soljeniţîn: „Este adevărat, aceşti oameni erau tineri între douăzeci şi treizeci de ani care ridicaseră arma împotriva propriei patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Dar „cine este mai vinovat? Acest tineret sau patria căruntă?”

În acest prim volum facem aşadar cunoştinţă cu „Industria Penitenciară” şi asistăm încrâncenaţi la „Corăbiile Arhipelagului” care transportă „Caravanele robilor” „Din insulă în insulă” prin „Porturile Arhipelagului”, ca un „Perpetuum mobile”.

Dar încă două volume aşteaptă să-şi prezinte înspăimântătoarele poveşti adevărate.

Aşadar, va urma…

 

http://aproape-taceri.blogspot.com/2009/07/arhipelagul-gulag.html

//////////////////////////////////////////////

Istoria soljeniţiană a Gulagului

 

 

Ruxandra CESEREANU

 

Publicat în Dilema Veche nr. 739 din 19-25 aprilie 2018

 

 

Datorită lui Aleksandr Soljeniţîn, cuvîntul Gulag a trecut dintr-o terminologie birocratic-funcţionărească (Gulag – Direcţia Generală a Lagărelor de Muncă din URSS) într-una simbolică, semnificînd spaţiul prototipal al detenţiei comuniste sub toate formele ei: lagăr de muncă, închisoare, colonie, exilul şi deportarea. Cuvîntul Gulag a devenit astfel un termen-efigie.

 

Imaginea de sinteză a Gulagului, ce îl configurează ca pe un cosmoid, se află în Leviatanul narativ numit Arhipelagul Gulag. Calificat drept „poem documentar“, „poem didactic despre condiţia umană“ sau „tratat dialectic“ (după cum îl cataloghează monograful soljenițian Georges Nivat), Arhipelagul Gulag s-a ivit dintr-o experienţă colectivă, avînd un caracter testamentar. Călător prin metropola infernală a Gulagului, prin imperiul zek (zek, zeka, zakliucionîi, adică „deţinut“, în limba rusă), Vergiliu şi Dante la un loc, Soljeniţîn îşi propune să fie martorul pur: în fiecare celulă, baracă, lagăr, el adună poveştile tuturor, ca un colecţionar de destine. Arhipelagul Gulag este o lecţie pentru Soljeniţîn însuşi: iniţial marxist, el va ajunge treptat şi cu lentoare metodică – anticomunist.

 

La construcţia Arhipelagului Gulag au participat 227 de foşti deţinuţi, cu amintiri, epistole, memorii; Soljeniţîn a fost dirijorul lor, comentatorul avizat şi cel care a orchestrat structura cărţii. El nu a dorit să facă o selecţie a unor destine alese, dimpotrivă, majoritatea zekilor săi sînt oameni simpli, aruncaţi în abatorul Gulagului şi reduşi aici la condiţia de zoon.

 

Deşi Soljeniţîn proiectează Gulagul ca pe o maşină de înghiţit şi de tocat, ţară a închisorilor, a zidurilor şi a sîrmei ghimpate, viziunea esenţială a scriitorului se fixează pe ideea imperiului apelor tenebroase. Gulagul este „tărîmul celălalt“ şi ţara subterană unde valurile de arestări creează o vastă ramificaţie de conducte de scurgere, canale şi tunele, lichidele expulzate fiind sîngele, sudoarea şi urina. Uneori canalele erup la suprafaţă, ivind talazuri de arestaţi: Arhipelagul Gulag este o ţară nămoloasă. Imaginea forfotei şi a valurilor gîlgîind de deţinuţi îl urmăreşte pe Soljeniţîn, făcîndu-l să descrie o mare tumultuoasă şi pestilenţială, o mare umflată (cu fluxuri abundente şi refluxuri sporadice). Pîrîiaşe, rîuri, fluvii se varsă şi ele în această mare stihială, sporind-o. Prezentarea scurgerii umane în canalele Arhipelagului se desfăşoară, după chiar spusele lui Soljeniţîn, precum la un curs de anatomie, unde mai întîi este explicat sistemul circulaţiei sîngelui, apoi al limfei etc.

 

Unii analişti consideră că Soljeniţîn a scris Arhipelagul Gulag nu atît ca să exorcizeze monstruo­zităţile, cît ca să le înţeleagă în calitatea lui de fost locuitor şi iniţiat al Gulagului, prin aceasta el devenind un maestru al morţii (în opinia lui Claude Lefort). Arhipelagul Gulag are o structură de puzzle, anumite teme şi motive se reiau contrapunctic (în funcţie şi de aportul celor 227 de colaboratori ai autorului), totuşi pot fi distinse cinci mari capitole: istoria Gulagului, portretul deţinutului ca tip uman (condiţia lui și martirologia adiacentă), „caste“ de deţinuţi, rezistenţa în Gulag, prelungirea Gulagului în libertate.

 

 

Considerînd Arhipelagul Gulag o operă colectivă, testamentară şi deschisă oricăror completări, Soljeniţîn invită pe toţi cei care au ceva de spus despre Gulag să continue tratatul său şi chiar să-l corecteze. De altfel, el însuşi, după expulzarea din URSS (în 1974), îşi va completa observaţiile și analizele în cărți precum Viţelul şi stejarul şi în Invizibilii. Dacă Arhipelagul Gulag are un caracter enciclopedic anticomunist, cruciada aparte a lui Soljeniţîn fiind una de recucerire voluntară a memoriei ruse, altceva vor fi Viţelul şi stejarul şi Invizibilii, tot opere testamentare, dar despre rezistenţa anticomunistă în libertate. În Viţelul şi stejarul, tema centrală este aceea a scrierii literaturii subterane, a camuflării şi uneori chiar a distrugerii ei, Soljeniţîn diferenţiind literatura rusă, în care se include, de literatura sovietică, robită de clişee şi demagogie. Istoria din Viţelul şi stejarul este aceea a scriitorului opozant care e silit de propria-i conştiinţă să spună adevărul (spre deosebire de scriitorul oficial, care spune doar micile și puținele adevăruri îngăduite). În Viţelul şi stejarul, soluţia Soljeniţîn este alta decît aceea a mortificării din Arhipelagul Gulag: scriitorul îşi asumă mentalitatea de zek, o ridică la rang moral şi existenţial absolut şi adoptă tactica luptei deschise şi vehemente. Nu pocăinţa în faţa opresorilor şi acuzatorilor duce la libertate, nici mortificarea, ci curajul, fie el chiar catalizat de frică. „Manierele mele sînt cele ale unui ocnaş, ale unui locatar al lagărului [îi scria Soljeniţîn lui Alek­sandr Tvardovski, redactorul-șef al revistei ­Novîi mir – n.m.]. Voi spune, fără floricele stilistice, că literaturii ruse îi aparţin nu mai mult decît îi aparţin ocnei ruseşti, la ocnă m-am format şi pentru totdeauna. Şi cînd decid să fac un pas de importanţă vitală, trag cu urechea înainte de orice la glasul tovarăşilor mei de ocnă, dintre care unii sînt deja morţi, de boală sau de glonţ, şi aflu precis cum ar fi acţionat ei în locul meu.“ Şi continuă: „toată viaţa mi-o percep ca pe o treptată ridicare din postura de îngenuncheat, ca pe o treptată evoluţie de la postura celui nevoit să tacă la cea de om care şi-a dobîndit libertatea de a vorbi“ (Viţelul şi stejarul). În libertate, Soljeniţîn rîvnește ca din „scriitor subteran“, cum a fost, să devină o portavoce, un ţipăt viril al foştilor deţinuţi politici în sclavie, o explozie concentrată: „Voi folosi toată dinamita acumulată începînd de la celulele de la Lubianka, trecînd prin scoaterile la raport în lagărele de stepă în plină iarnă, în numele tuturor celor sugrumaţi, al tuturor celor împuşcaţi, al tuturor celor morţi de foame, al celor morţi de frig!“ (Viţelul şi stejarul).

 

 

Dacă Viţelul şi stejarul este cartea ofensivei făţişe, Invizibilii (cuprinsă, în ediţia românească, în Viţelul şi stejarul) este cartea luptei camuflate şi a conspirativităţii prudente în libertate. Invizibilii are tot un caracter testamentar, căci aici sînt realizate portretele multor foşti zeki, o parte dintre ei, probabil, prototipuri ale cîtorva personaje soljeniţiene. Ajutoarele lui Soljeniţîn sînt oameni-memorie care acceptă să îi depoziteze manuscrisele, discipoli care i le copiază cu devotament, nu în ultimul rînd străjeri care presimt cînd să le distrugă, dacă pericolul de a fi confiscate de autorităţi este iminent. Şi în Invizibilii mentalitatea lui Soljeniţîn este aceea a unui zek, pentru care familia deţinuţilor se bazează pe relaţii mai adînci decît cele de sînge. Spre deosebire de non-zeki (cei care nu au cunoscut Gulagul de facto), fostul deţinut politic are o filozofie aspră, realistă şi imuabilă: „eterne sînt lagărul, închisoarea, lupta, ­călăii comunişti, iar viaţa în libertate este o ciudăţenie vremelnică“.

 

În proza de ficțiune, Soljenițîn asumă o etapizare stratificată a Gulagului. Infernul concentraţionar va avea diferite nuan­ţe, de la O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, text transparent pînă la simplitate, la Primul cerc şi Pavilionul canceroşilor, unde culisele istoriei sînt deconspirate simfonic, pe timbre diferite, aparţinînd cînd unui timp carceral, cînd unui timp eliberat. Toate prozele anticoncentraţionare ale lui Soljeniţîn sînt nişte „poeme axiologice“ (consideră Georges Nivat), care nuanţează harta geografico-morală a Gulagului: dacă Primul cerc este un limb meditativ, iar ziua mujicului Ivan Denisovici este suportabilă totuşi, fără să atingă polul tenebrelor precum în Povestiri din Kolyma de Varlam Șalamov (de pildă), Pavilionul canceroşilor va explora un purgatoriu hibrid, aproape de libertate, dar şi de marginea infernului. Deşi rechizitoriul lui Soljeniţîn împotriva represiunii este aspru, componenta compasiunii există în opera sa. El teoretizează ştiinţa suferinţei, a renunţării, dar şi speranţa, spre deosebire de Varlam Şalamov, în a cărui proză definitive sînt doar oroarea şi disperarea.

 

Infernul „bonom“ este surprins în Primul cerc, roman polifonic, cu multe voci narative, structură pe care autorul a preferat-o şi conceptualizat-o adesea. Primul cerc al infernului nu mai are nimic alegoric, ci este real, personajul emblematic fiind sclavul liber, gînditorul încarcerat. În cadrul romanului există mai multe teoretizări ale „primului cerc“. „Castelul artelor liberale“ din limburile dantești a devenit la Soljeniţîn o închisoare-laborator pentru savanţi. Poate că datorită acestei accepţii, Primul cerc a fost considerat ca fiind scrierea „cea mai platoniciană“ a scriitorului rus (după cum punctează Georges Nivat), căci zekii „înţelepţi“ polemizează în subtile dialoguri socratice, adaptate vremurilor. Închisoarea-laborator adăposteşte „înţelepţi“ care nu trebuie torturaţi sau coborîţi în subuman, dar care sînt forțați să inventeze aparatură sofisticată în avantajul represiunii (totuși, acest lucru nu va fi concretizat niciodată, romanul încheindu-se cu dizolvarea închisorii-laborator).

 

Dacă în Primul cerc Soljeniţîn investighează suferinţa spiritelor elevate, a „înţelepţilor“ din infernul concentraţionar (a Don Quijoţilor), în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici el se apleacă asupra sufletelor simple din detenţia politică, respectiv asupra unui Sancho Panza adaptat la secolul XX. Importanţa crucială a acestui microroman constă nu doar în acceptarea aproape oficială a unei proze despre Gulag, ci şi în calitatea populară a poveştii concentraţionare în sine. Trebuie precizat că O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a avut şansa să apară, fiindcă istoria mujicului zek i-a sensibilizat atît pe „mujicul literat“ Aleksandr Tvardovski, de la revista Novîi mir, cît şi pe „mujicul suprem“ Nikita Hruşciov, liderul sovietic ajuns la putere după moartea lui Stalin. Cu alte cuvinte, „ţărănia“ socială a lui Ivan Denisovici a catalizat apariţia acestui text incendiar şi nu neapărat „dezgheţul“ politic.

 

Deşi, ca să convingă cenzura sovietică să fie permisivă, Aleksandr Soljeniţîn respinge interpretarea maladiei canceroase, obsesivă în romanul Pavilionul canceroşilor, ca simbol pentru molima comunistă, evitînd să admită public că societatea sovietică ar fi un cancer al umanităţii (lagărele fiind „tumori“ sociale), interpretarea prohibită este mai mult decît sugerată în roman şi face carieră critică. Pavilionul canceroşilor este o arcă a lui Noe moralist constituită, fiindcă Soljeniţîn alege ca personaje cîte un individ din fiecare clasă şi castă privilegiată sau defavorizată din Patria Revoluţiei. Punctul comun al locuitorilor acestei arce este cancerul (potopitor), maladie fizică, dar şi politică, socială, psihologică. Umanitatea din pavilionul 13 are, aparent, un singur inamic fizic şi metafizic, moartea, dar, în fapt, anxietatea bolnavilor se amplifică odată cu cercetarea conştiinţei lor catalizate de semnele „dezgheţului“ hruşciovist, perceput de privilegiaţii regimului ca un mers înapoi al istoriei și, dimpotrivă, perceput de cei persecutaţi în stalinism ca un mers înainte al istoriei.

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/istoria-soljenitiana-a-gulagului-624315.html

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

Istoric celebru pentru demascarea crimelor din Gulagul Sovietic, condamnat iar la închisoare / Ce acuzații i s-au adus lui Iuri Dmitriev

HotNews.ro

Un tribunal din nordul Rusiei l-a condamnat din nou la închisoare, de data aceasta pentru 15 ani, pe Iuri Dmitriev, cunoscut istoric al Gulagului și activist pentru drepturile omului, scrie Moscow Times.

 

Această ultimă condamnare adaugă 2 ani la sentința de 13 ani de închisoare pronunțată anul trecut contra lui Dmitriev, acuzat de abuz sexual asupra fiicei sale adoptive.

 

 

Mai multe voci critice spun că urmărirea sa penală este motivată politic pentru activitatea sa și se bazează pe dovezi fabricate, iar Dmitriev însuși neagă acuzațiile.

 

Tribunalul orașului Petrozavodsk din nord-vestul Rusiei, în republica Karelia, l-a găsit pe Dmitriev, în vârstă de 65 de ani, vinovat de pornografie infantilă și l-a condamnat la 15 ani de închisoare într-o colonie penală.

 

 

 

Procurorii de stat ceruseră o pedeapsă de 15 ani de închisoare pentru Dmitriev, un istoric cunoscut și apreciat pentru activitatea sa de descoperire a gropilor comune și de identificare a mii de victime ale represiunilor sovietice din Karelia.

 

Avocații lui Dmitriev au anunțat că intenționează să facă apel la sentință în termenul legal de 10 zile.

 

Judecătorii l-au achitat inițial, în 2018, pe Dmitriev de acuzații – despre care prietenii, colegii și societatea civilă insistă că reprezintă o răzbunare politică pentru munca sa – dar, câteva luni mai târziu, a fost deschis un al doilea dosar penal împotriva sa.

 

 

Dmitriev a fost condamnat pentru prima dată la 3,5 ani de închisoare, o pedeapsă care a fost prelungită la 13 ani cu puțin timp înainte de eliberarea sa din închisoare.

 

Experții din timpul primului proces al lui Dmitriev au constatat că fotografiile pe care acesta le făcuse fiicei sale adoptive nu erau pornografice. Istoricul a explicat că fotografiile au fost făcute pentru a-i monitoriza starea de sănătate.

 

Uniunea Europeană a îndemnat Rusia să renunțe la acuzațiile „dubioase” împotriva lui Dmitriev.

 

Acesta conduce filiala din Karelia a grupului pentru drepturile omului Memorial, care îl consideră drept un deținut politic.

 

 

Centrul pentru drepturile omului Memorial, care militează pentru prizonierii politici și alte grupuri defavorizate, riscă, de asemenea, să fie închis săptămâna aceasta de un tribunal din Moscova pentru justificarea terorismului și pentru că nu s-a identificat corect drept ”agent străin” în publicațiile sale.

 

Ambele cazuri încununează un an marcat de o represiune fără precedent împotriva opozanților Kremlinului, care a inclus încarcerarea liderului opoziției Alexei Navalny și interzicerea organizațiilor sale, precum și declararea mai multor organizații media drept „agenți străini” și blocarea acestora pentru activități „nedorite”.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25264602-istoric-celebru-pentru-demascarea-crimelor-din-gulagul-sovietic-condamnat-iar-inchisoare-acuzatii-adus-lui-iuri-dmitriev.htm

 

//////////////////////////////////////////////

Lunga tradiție a terorii din „Imperiul răului”

Istoria postbelică a Basarabiei este marcată tragic de o campanie sistematică de deportări, asasinate, foamete organizată, persecuții operate de regimul sovietic pentru a frânge rezistența românilor de aici.

 

   

Stalin și Molotov ,la una din primele construcții ridicate prin munca forțată a celor condamnați la Gulag

 

La fel au procedat bolșevicii și cu alte popoare încorporate în imensa lor împărăție, căreia Ronald Reagan i-a spus, pe bună dreptate, „Imperiul răului”. O lungă tradiție a terorii încastrează existența acestui stat, perpetuând-o până azi.

 

Acum 81 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, NKVD-ul a ridicat de la casele lor peste 20.000 de români și oameni de alte naționalități din Basarabia și nordul Bucovinei și i-a dus în Siberia. Azi e greu să ne imaginăm să-ți bată în ușă la două noaptea niște haidamaci înarmați, în lătratul nebun al câinilor, să te scoale din pat, dezbrăcat, să-ți pună arma în piept, să-ți ordone să-ți iei, în zece minute, te miri ce din lucruri, strictul necesar, tu și întreaga familie, să te îmbrâncească afară, în uliță, unde așteaptă o mașină neagră cu motorul pornit. Soldații îți goleau casa, hambarele, cotețele, îți luau totul.

 

„Cu ce drept?”, ar exlama indignat un tânăr de azi, educat în spiritul valorilor moderne, democratice. „Cu ce drept? Cu dreptul celui care are arma în mână. Legea este a celui cu pușca, cu sabia, cu cnutul… Vremuri întunecate.”

 

Gospodarii care se opuneau acestui abuz erau scoși la marginea râpei și împușcați. Ajunși la gară, bărbații erau despărțiți de familiile lor într-o hărmălaie și-un cor de bocete de nedescris. Aveau să înfunde lagărele de muncă forțată – GULAGUL. Pentru restul urmau săptămâni de „voiaj” spre Kazahstan, Siberia și până sub Cercul Polar – un drum al patimilor, semănat cu cadavrele celor care muriseră de boli și inaniție și fuseseră îngropați sau aruncați în câmp pur și simplu.

 

Azi, mai auzi discursuri în Moldova că oamenii au fost ridicați, arestați „fără nicio vină”, „fără să fi greșit cu ceva”, „fără să fi făcut cuiva rău” etc. Suntem încă tributari mentalității de victimă care încearcă să se justifice, să-și găsească circumstanțe atenuante, de parcă ne-ar apăsa o vină ancestrală și am implora îndurare. Când, în realitate, ar trebui să condamnăm, nu să ne justificăm. Nu noi eram vinovați, ci ei, călăii sovietici, nu noi comiseserăm infracțiuni pentru care urma să plătim cu viața sau cu ani grei de Siberie, ci regimul „lor”, orânduirea „lor” era fundamental ilegală și criminală.

 

Rușii au anexat Basarabia cu tancul, cu pistolul, cu gropile de var, cu vagoanele de vite. Și pentru că n-au avut parte de un tribunal al faptelor abominabile pe care le-au săvârșit, ca naziștii, le săvârșesc în continuare – distrug Ucraina, șantajează restul lumii cu foametea și cu bomba atomică. „Rachetele Sarmat n-au nevoie de viză ca să traverseze frontierele, declara emfatic Rogozin – o trompetă de serviciu a Kremlinului –, după ce mai multe țări i-au refuzat lui Lavrov survolul, când acesta, mai deunăzi, a vrut să ajungă la Belgrad. Același funcționar exaltat, aflat în Transnistria, amenința în mai 2014 România, care-i interzisese să tranziteze spațiul aerian: „Data viitoare vă fac o vizită cu un bombardier strategic”. Asta știu ei, atât pot.

 

La 23 august 2013 la Chișinău a fost inaugurat Monumentul consacrat victimelor regimului comunist. Reprezintă un cortegiu de condamnați, înșirându-se aidoma unei garnituri de tren. Lucrarea, realizată de sculptorul Iurie Platon, a fost instalată în scuarul gării feroviare, de unde au plecat în câteva valuri deportații basarabeni: în 12-13 iunie 1941, în 5-6 iulie 1949, în 31 martie-1 aprilie 1951. Mai clar conturate la început, în grupul statuar, siluetele umane, între care și figuri de copii, se topesc, se transformă într-o aglomerare de membre contorsionate, măcinate sub roțile unui tren asasin… La manifestările comemorative, organizate de atunci încoace cu regularitate, în preajma Monumentului, participă și oamenii politici de la Chișinău. N-au fost văzuți niciodată Dodon, Voronin, comuniștii și socialiștii lor – urmașii declarați ai celor care ne-au arestat bunicii și i-au dus în Siberia sau, uneori, chiar urmașii deportaților, cum este Zinaida Greceanîi, numărul 2 în PSRM.

 

Ne miră adesea ignoranța sau nepăsarea unor conaționali ai noștri, care îngroașă electoratul stângii rusofile din Moldova, când vorbim despre represiunile sovietice. Destui se declară apolitici – „Cel mai bine ne-a fost nouă, moldovenilor, când au plecat rușii și încă n-au venit românii!” Ori viceversa, nu contează. E o întreagă filosofie a „nealinierii” aici, a „neutralității” șmechere, devenită caducă, anacronică de la o zi la alta.

 

Deși se predau la școală, informațiile despre calvarul sovietic, de asemenea, nu pare să-i impresioneze pe mulți adolescenți basarabeni. În cazul lor măcar există o explicație: nu e despre ei, nu e despre viața lor. Povești de demult. Doar că… cine își uită trecutul sau nu vrea să audă de el, riscă să-i repete ororile. Se întâmplă deja, aproape de noi, sub ochii noștri.

 

 

Autoare/Autor Vitalie Ciobanu

 

https://www.dw.com/ro/lunga-tradi%C8%9Bie-a-terorii-din-imperiul-r%C4%83ului/a-62113194

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

A fost odată comunism – Gulagul sovietic, instituție unică în lume. Capitolul 12

  

Radio România Cultural lansează, începând cu 30 septembrie, în anul în care românii sărbătoresc 30 de ani de libertate, două ample proiecte editoriale care se constituie într-o adevărată istorie sonoră a celor 50 de ani de comunism. Aceasta se concretizează în pagini de memorialistică, dându-le glas unii dintre cei mai importanți actori ai scenei românești, dublate de mărturii sonore venite parcă direct din iadul comunist, mărturii cu vocile celor ce au pătimit în închisori.

 

A fost odată comunism este o rememorare, prin intermediul paginilor de memorialistică, selectate de istoricul Georgeta Filitti, coordonatoarea științifică a proiectului, a celor mai importanţi ani ai comunismului românesc.

 

Capitolul 12  – Gulagul sovietic, instituție unică în lume

 

Instaurarea puterii sovietice, în 1918, în fostul Imperiu țarist, s-a făcut concomitent cu instituirea unui sistem concentraționar unde se estimează că până la moartea lui Stalin, survenită în 1953, și-au găsit sfârșitul 14 milioane de oameni. Acesta a fost prețul plătit de populația pusă în fața unei multitudini de constrângeri: să nu critice nici o măsură a autorităților, să se mulțumească a locui într-un apartament cu alte două-trei familii, în spații despărțite uneori numai de un cearșaf, să nu citească ceva neîngăduit de autorități, să nu comunice cu străinătatea, să-și recunoască vini imaginare când membrii ei erau arestați de NKVD. La țară, să predea cote imposibile de cereale, lapte, ouă, chiar cu prețul propriei înfometări. Lenin, apoi Stalin, au promovat o politică de o duritate fără seamăn împotriva tuturor, fără alegere: țărani, muncitori, oameni de cultură, militari. Aliatul de astăzi mâine devenea deviaționist, trădător, dușman al patriei și dus în Gulag, dacă nu era executat în beciurile poliției secrete.

 

Harta lagărelor se întindea ca o pânză cumplită de păianjen pe întreg teritoriul sovietic, cu predilecție în zonele cu climă extremă, spre Polul Nord, Kamceatka, insula Sahalin. Până la sfârșitul domniei sale, georgianul Stalin reușise să creeze o stare de spaimă, de teroare, printre cetățenii țării sale, încât nimeni nu știa dacă în noaptea următoare va dormi în patul său sau în detenţie. Uimitoare rămâne excepționala rezistență umană a celor care, într-un climat politic ostil, au reușit totuși să mențină Uniunea Sovietică funcțională. Probabil că niciodată nu se va putea calcula cât din construcțiile faraonice (drumuri transsiberiene, canale, devieri de fluvii sau exploatări brute de păduri, de zăcăminte miniere în Donbass au fost făcute de cetățeni așa-ziși liberi și cât de cei încarcerați.

 

La sfârșitul războiului, când membrii Armatei Roșii de pe câmpurile de luptă ale Europei au început să se întoarcă în patrie, destui dintre ei au fost aruncați în Gulag deoarece se contaminaseră de spiritul burghez al Vestului. Dacă suspiciunea îi privea pe ai săi, e de la sine înțeles că toți străinii erau, automat, dușmani ai URSS.La 23 august 1944, România a întors armele împotriva Reichului nazist și a trecut de partea coaliției anglo-franco-americano-sovietice. Forma juridică a acestei opțiuni trebuia să fie un armistițiu. El s-a încheiat abia la 30 septembrie; în tot acest răstimp, armata română lupta alături de sovietici și în același timp era rărită prin capturarea câtorva zeci de mii de ostași, transformați samavolnic în prizonieri de război și duși în lagărele sovietice. Calvarul multora dintre ei a durat până în 1969. Literatura sovietică și română consacrată vieții în regim de detenție de acolo e copleșitoare. Din ea se desprinde o concluzie: în istorie apar oameni ca Stalin, socotit cel mai mare criminal al tuturor timpurilor, care cu o forță malefică de nedescris lasă urme însângerate în calea sa. Singura nădejde rămâne trecerea timpului și balsamul liniștitor al uitării.   

 

Georgeta Filitti

https://www.radioromaniacultural.ro/a-fost-odata-comunism-gulagul-sovietic-institutie-unica-in-lume-capitolul-12/

 

///////////////////////////////////////////

Bucovina în URSS. Poveștile românilor care au cunoscut gulagul sovietic

 

 

 

Masacrul de la Fântâna Albă Femeia cu nouă copii în închisoare

O scrisoare în limba română către Stalin

 Cizmarul și mașina de cusut Singer

Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți

 

Bucovina, recâştigată de România în 1918, a fost ruptă în două în 1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov. Administraţia sovietică a însemnat din prima clipă arestări, deportări şi violenţe. Recăpătată pentru scurt timp, Bucovina de Nord a fost încorporată definitiv în Republica Sovietică Socialistă Ucrainiană în 1944. Autohtonii, indiferent de etnie, au îndurat vreme îndelungată teroarea şi foamea. Rusificarea a schimbat radical structura etnică a provinciei. Românii reprezintă acum numai 6 % din locuitorii orașului Cernăuți. Împreună cu mama şi fraţii mai mari, Ilie Popescu a cunoscut închisorile sovietice, apoi deportarea în Kazahstan. Povestea lui e povestea a zeci şi sute de mii de oameni. 0 seconds of 8 minutes, 7 secondsVolume 90%   embed Cristian Diaconescu: Vladimir Putin trebuia să se uite în alt sertar Poliția spune că agentul care nu a reușit să-l oprească pe șoferul periculos „a fost foarte ferm” Un șofer era să lovească jandarmi și pietoni Descoperire majoră în ancheta atentatului din Arad Urmează o „apocalipsă a insectelor” Repartitoarele pentru căldură sunt obligatorii de la 1 ianuarie 2023 Doar 20% din cazurile copiilor abuzați sexual ajung în instanță Plafonarea prețului la lemnele de foc a provocat haos Improvizațiile cu care șoferii încearcă să păcălească inspectorii RAR Ocupaţia sovietică a însemnat pentru comunitatea românească din Bucovina de Nord o traumă. Nici la momentul Unirii, nici în perioada interbelică, românii nu erau majoritari în Bucovina istorică. Erau numai o treime din populaţie. Dar diversitatea etnică a fostei provincii habsburgice crease o atmosferă de toleranţă şi civilitate favorabilă culturii şi dezvoltării economice. Bucovina românească era o Europă centrală în miniatură. Regimul stalinist, prin politicile criminale aplicate în întreaga Uniune Sovietică, a spulberat această diversitate. După 1940 şi mai ales 1944, toate autorităţile, orice persoană care a ocupat funcţii, au fost nevoiţi să se refugieze, dar după 1941, mii de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. După 1944, la Cernăuţi, vin foarte mulţi ruşi, ucranieni din răsăritul Imperiului sovietic, schimbând foarte mult din componenţa etnică a acestui oraş şi a acestei regiuni. Acum, dacă vorbim despre oraşul Cernăuţi, ar fi cam la 5-7% care se declară români. Mulţi dintre noii veniţi, ucraineni şi ruşi, şi-au adus cu ei istoriile dramatice. Marea foamete indusă din anii ’30, care a făcut în jur de 6 milioane de victime, este des invocată. Tamara: Părinții mei s-au născut în regiunea Vinnița, exact în acea perioadă când a avut loc Holodomorul. Ei nu își amintesc pentru că erau mici, dar exact în acea regiune, în Podolia, au suferit foametea cumplită. La noi aici în Bucovina nu am avut Holodomorul din anii 1932-1933, am avut foamete abia în anii 1946-1947. Ei au trecut prin acea suferință cumplită, adică au înțeles ce înseamnă puterea sovietică. La sfârșitul anilor 50 părinții mei s-au mutat la Cernăuți și au fost impresionați de felul cum sunt primiți străinii în Bucovina, spre deosebire de zona din care proveneau. Marian Olaru: În fapt, Homo Sovieticus era un concept care arăta melanjul populaţional pe care trebuia să-l constituie regimul politic. În fapt, această ridicare viza popularea, să zicem satisfăcătoare – din perspectiva sovietică a Siberiei, pe de-o parte, şi aducerea în locul lor, a celor care puteau să fie stâlpii viitoarei administraţii sovietice în teritoriile pe care Uniunea Sovietică le-a ocupat în 1940, situaţii care se referă sau pornesc de la Marea Baltică şi se termină la Marea Neagră pentru că ştim că nu numai România a fost victima actelor care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial. Ridicau familii întregi şi uitaţi-vă la structura demografică a Basarabiei şi structura demografică a Bucovinei, partea de nord, a regiunii Cernăuţi acuma, în parte fosta Bucovină, şi constataţi că elementul românesc a fost împuţinat. 1 aprilie 1941. Masacrul de la Fântâna Albă În amintirea familiilor româneşti din Cernăuţi, administraţia sovietică, instaurată în urma ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940, şi-a făcut intrarea nu numai prin deportări, ci şi prin execuţii şi chiar masacre, precum cel din 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă. În ziua de Florii, în jur de 3000 de ţărani, familii cu bătrâni şi copii, cu preoţii în frunte, s-au îndreptat pe jos, spre noua frontieră aflată la 2 km ca să ajungă în România. Atitudinea absolut paşnică şi prezenţa copiilor ar fi trebuit să îi ferească de represalii. Au fost mitraliaţi de trupele NKVD şi îngropaţi – unii de vii, chiar în pădurea pe care o traversau. Sătenii povestesc că zile întregi „s-a mişcat şi a plâns pământul”. Ilie Popescu, supraviețuitor gulag: Acolo, în drum, când a auzit cum trăgeau din mitraliere, tata a vrut să se întoarcă și când a vrut să se întoarcă, a fost înconjurat de grăniceri, i-au făcut o percheziție să vadă ce are și au găsit cererea și o carte de rugăciune. Mai pe scurt, l-au bătut, l-au legat și l-au dus la … Pe mai mulți. Alții au fugit prin pădure, îi vânau ca pe iepuri, îi omorau, alții au urcat în copaci, curgea sânge de pe tulpina copacilor, ca să se salveze. Declarații, puneau întrebări noaptea, îi băteau, îi țineau, îi chinuiau. Și tata, sărmanul, a nimerit în grupul ăsta de oameni considerați organizatorii revoluției. Unii spun că e revoluție. Asta a fost o mișcare a poporului că nu mai puteau să trăiască sub regim. Era imposibil, oameni buni. Îsi băteau joc din toate aspectele. L-au dus pe tata în fundul Rusiei, în regiunea Sterlovsk. Am aflat eu tocmai în 1988, când i-am scris lui Gorbaciov o scrisoare și am cerut să știu unde e tata. Noi nu am știut până în 1988 ce s-a întâmplat. A disparut. Mama tot plângea si spunea: nu știu unde e tătuca al vostru. Mama şi copiii au scăpat de marea deportare din iunie 1941 pentru că Veronica Popescu abia dăduse naştere celui de-al zecelea copil. Reintrarea armatei române în Basarabia de Nord şi Basarabia a oprit o vreme pericolul. Dar în martie 1944, trupele sovietice, victorioase din marea încleştare de la Stalingrad, intră din nou în Cernăuţi. Familia din Pătrăuţii de Jos, regiunea Storojineţ, a fost deportată în august 1946. Ilie Popescu, supravieţuitor gulag: La 25 august 1946 au venit cu o mașină neagră si ne-au luat, pe copii, pe noi. Sora Aurora, mai mărișoară, Costică, eu, Mircea, Dragoș, mai pe scurt, opt și cu mama, nouă. Ne-au luat, ne-au pus în mașina la Hliboca, ne-au ținut acolo. Ne-au aruncat în închisoarea din Cernăuți. Și tin minte că închisorile astea, că ne puneau pe noi toți într-o celulă și noi ne țineam de catrința mamei și tot la fiecare pas eram: mama, dă-ne de mâncare. Gardienii ruși înjurau si noi eram fericiți că nu știam limba rusa”. Femeia cu nouă copii în închisoare Femeia cu 9 copii, cel mare murise, arestat anterior, în 1945, şi-a început periplul în închisorile sovietice. Au stat mai mult la Harkov. Aici s-au intersectat cu sute de basarabeni, şi ei în drum spre Gulag. Foamea era continuă. Procesul, judecat în lipsă la Moscova, i-a vizat numai pe mamă, Veronica, pe fiul deja mort şi unul dintre băieţii mai mari. Cum în scripte figurau numai 3, familia de 9 primea numai trei porţii de hrană. După patru luni de detenţie şi două săptămâni într-un tren de marfă, au ajuns la locul de deportare din nordul Kazahstanului. Nici aici, cei 6 copii mici nu figurau pe liste, aşa că primarul le-a spus celor mici să plece acasă: 7000 de km!! Ilie Popescu: Până la urmă, Veronica a înţeles că primarul avea o problemă locativă. Aştepta moartea unei alte familii cazate într-unul dintre bordeie şi, pe moment nu avea unde să îi cazeze pe noii veniţi. Ne-au găsit un loc unde o familie intreaga a murit de foame si ne-au dus pe noi acolo, in bordeiul ala. Asteptau cand cineva era pe cale sa moară. Ca mureau cu nemiluita acolo. Mama de fiecare data spunea maine poimaine vad cum mor copii mei de foame si raman pierduta aici. De fiecare data se ruga, doamne, salveaza-mi copii. Se ruga sa nu murim noi toti. Foamea, cvasi permanentă, era chinul cel mare. Adunaţi la capătul lumii, o biruiau sau mureau, români, lituanieni, polonezi, ceceni. Din când în când, câte o întâmplare fericită sau o stratagemă pusă minuţios la cale înseamna hrana pentru câteva zile. Când veneau maşinile de grâu spre toamna, a fost ideea mea am batut cuie pe scandura aceea si am acoperit-o cu praf si cand trece masina cauciucul la spate s-a pravalit si ce era interesant s-a pravalit in sant si l-om strange iar acasa l-om spala si ne-am ascuns noi intr-o casa si a venit o masina a plesnit cauciucul si s-a dat pe o aripa si o parte de grau a curs într-un sant si mircea spune mai iliuta tare capos mai esti. ce capos! mai taci din gura! suntem salvati! O scrisoare în limba română către Stalin În martie 1947, după o iarnă cumplită, copiii cei mari, Aurel, Aurora şi Dragoş, disperaţi, au decis să fugă. Pe jos. Se orientau după stâlpii de telegraf şi, ca odinioară, ţăranii prinşi de tătari, după constelaţia care se cheamă Drumul Robilor. Aurora şi Dragoş au fost prinşi şi duşi într-un cămin pentru orfani. Cel mai mare, Aurel, a ajuns în Bucovina, cu picioarele degerate. S-a ascuns la rude până când familia întreagă a reuşit să ajungă şi ea acasă. Ilie Popescu: Mama cand a vazut situatia i-a scris o scrisoare lui Stalin in limba română plângând. In 88 a ajuns scrisoarea originala in mainile mele, la Cernauti, de la Securitate. Mama plangea si scria. Si a scris ca nu suntem vinovati cu nimic, copii mor de foame, sa ne elibereze, ca nu suntem vinovati. Astaa spus. Si srisoarea a ajuns la Moscova. Nu a stiut adresa dar a zis ca in Uniunea Sovietică nu e unul sa nu stie de Stalin si a scris Moscova, Stalin. Mai mult, nimic. Scrisoare a ajuns si nu e de mirare Scrisoarea a ajuns la Moscova, nu prin eficienţa serviciilor poştale, ci prin reţeaua poliţiei politice. Unul dintre fraţii Popescu, fost cizmar ucenic în Pătrăuţii bucovineni s-a dovedit de mare folos responsabililor sovietic din Gulag. Le repara şi le făcea cizme. Cizmarul și mașina de cusut Singer Datorită lui Ionică, întreaga familie a supravieţuit, iar scrisoarea mamei a ajuns la Kremlin. Descoperirea unei maşini de cusut Singer, aruncată într-o magazie, a fost un miracol. Localnicii nici nu ştiau ce este. Ilie Popescu: A vazut intr-un atelier o masina germana si se uita nimeni nu prea stia eu daca imi dai o sula si un ac sa cos fara masina. Asta trebuia reparat si cine o repara? Nu stiu precis daca a chemat pe cineva sau el a reparat-o si cand a pus el pielea si i-a dat drumul asa de drept, zice: Baaaa … si a avut mare trecere acolo. veneau si faceau comanda. Ce credeti? La astia de la Securitate degeaba, la sefi degeaba. Zi si noapte lucra. Si asa treptat, o bucata de paine, ca sa nu murim de foame mama a plans s-a intors cu fata la perete, dar ce perete ce paturi nici nu mai vorbim niste stalpi si niste paie vai de capul lor. Şi plangea ca el lucra ea adormea si el cosea cizme sau pantofi si mama isi dadea seama. Veronica Popescu, eroina neștiută din Pătrăuți În primăvara lui 1948, o femeie ofiţer a adus un document de eliberare. Dar drumul de întoarcere, presărat de incidente şi frică, nu a fost sfârşitul necazurilor. Responsabilii locali din Bucovina nu au crezut povestea legată de scrisoarea către Stalin. Mama a fost arestată şi dusă la închisoarea de la Hliboca, un oraş în apropiere de Pătrăuţiii de Jos. În cele din urmă, birocraţia sovietică a confirmat eliberarea, iar femeia a ajuns acasă. A avut însă nevoie de luni de refacere după bătăile din închisoare. Ilie Popescu, copilul deportat la 7 ani în Kazahstan, a făcut şcoală, armată, facultatea de filologie la Cernăuţi, unde a şi profesat. Lucrarea sa de doctorat, complet apolitică, după învăţătura mamei, priveşte denumirile plantelor medicinale în graiurile locale. Veronica, femeia care a reuşit să-şi aducă copiii vii din Kazahstan şi să îi ţină apoi în şcoli, s-a stins de bătrâneţe, în satul ei din Bucovina.

 

 

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/centenar-100-de-ani-de-viitor/bucovina-in-urss-povestile-romanilor-care-au-cunoscut-gulagul-sovietic-1034892

 

//////////////////////////////////////

 

MĂRTURII din COMUNISM-„Blestemați fie în veci cei ce și-au bătut joc de noi și cei care plâng după acele vremuri de coșmar!”

 

Podul Memoriei

 Camelia Tabacu

 

 

Frig, foame, întuneric, frică, dar mai presus de toate umilință și neputință, necesitatea, obligativitatea anulării propriilor porniri, trăiri, idealuri, vise pentru supraviețuire – cam asta e cheia în care curg aceste mărturii. Pe tot parcursul lor te însoțește o nedezlipită senzație de strigăt înăbușit, de dinți care mușcă din propria piele pentru ca urletul să se oprească la limita acesteia, să nu treacă mai departe de propriul corp și să vulnerabilizeze în fața torționarilor.

 

Mai sunt și unii care spun că răul nu a reușit să pătrundă în universul interior în care ei și-ar fi construit o lume liberă, curată și bogată, departe de societatea cenușie, flămândă, târâtă și strivită de afară. După 1989 s-a dovedit însă că minunatele lumi interioare, oricât de bine clădite nu au fost suficient de solide pentru a se lua la trântă și pentru a dovedi monstruozitățile tranziției născute pe ruinele comunismului. După o lungă coabitare cu răul, „rezistența prin cultură” e mai degrabă o formă de lașitate josnică, de complicitate, de acceptare decât o desprindere superioară de vremurile cumplite cărora le aparții.

 

 

Medoia Rodica: In Cotroceni, unde locuiam in 82 sau 83, a avut loc o avarie la conducta de gaze. Tot cartierul se incalzea cu gaz la sobe. Mama s-a imbolnavit grav, a ajuns la spital, eu am ramas singura acasa cu sotul meu. Erau 5-6 grade in casa, nu puteam gati, ca si aragazul era pe gaz. S-a spart si cazanul din baie si bateriile de la chiuveta si cada. Apa care a curs in casa a inghetat cu covor cu tot. Dormeam cu doua plapumi, in palton, cu ghete si caciula si fular. 2 sapatămâni am rezistat. Mergeam la mama la spital sa ne incalzim, acolo erau 14 grade, lux. Ca sa nu murim, ne-am mutat la sora mea la bloc, la ei erau 12 grade in ap. Am auzit ca au murit oameni in case atunci. A durat vreo 3 saptamani avaria. Nu puteau sapa ca era prea ger, asa ziceau.

 

Am locuit cu tata doi ani in Constanta, 85-87, intr-un bloc obisnuit, noi ii spuneam organizare de santier, pentru ca apartamentul in care statea era dat de stat in folosinta gratuita pe perioada cat stateam acolo. Tata fusese trimis cu domiciliul fortat acolo, era militar de cariera iar mie mi-au dat repartitie de la facultate, desi aveam casa mea in Bucuresti. Mama a ramas acasa, sa aiba grija de nepoata. Acolo erau 8-9 grade in casa, umezeala si lumina electrica ne dadeau doar 7 ore pe zi. Asa ca ne cumparaseram lampi cu gaz. Fiecare cate una. Am facut o raceala oribila si tuseam sasa tare ca nu mai puteam dormi decat in fund. Mi-am cumparat antibiotic si am scapat pana la urma. Era mucegai pe pereti, asa ca tata a chemat un zugrav sa ne puna zapada artificiala pe peretii exteriori si sa zugraveasca, ca sa nu ne imbolnavim de astm. Frigul e mult mai greu de indurat cand e umed.

 

 

Elena Copaciu: In februarie 85 in camera de cămin din Regie în care stăteam erau 8-10 grd Celsius când învățam în sesiune. De la 16-18 se oprea curentul electric. Teoretic. Că practic îi dădeau drumul pe la 19. Aveam cu toții lumânări să putem citi până venea iar lumina. Apa la robinet avea cam 30 de grade doar cam 45 de minute în fiecare seară. În rest era rece ca de izvor….la presiunea joasă a gazelor o supă fierbea cam în 6 ore! Căram alimentele de acasă pt că în magazine aveau doar conserve de pește oceanic. O colegă din București ai cărei părinți aveau permis pt o comandă lunară la casa de comenzi a partidului, ne mai punea câte ceva pe lista lor!

 

In 1986 eram in stagiul de Medicină Legală. La una din ore am asistat la autopsia unui om de 62 de ani care a deschis ușa liftului și a pășit!..exact când se întrerupea curentul! A căzut în gol 8 etaje! Nu vă puteți închipui ce leziuni avea, mai ales la cap! Nu pot uita asta! A fost singura dată în viață când am cerut să fumez o țigare! De la niște studente străine care m-au privit cu dispreț crezând că sunt dintre cei care făceau(des) asta pentru că nici țigări bune nu se găseau în țară pe atunci!…

 

 

Mirela Popa: In iarna dintre ’84 si ’85 eram eleva de gimnaziu. Scoala unde invatam avea centrala proprie cu carbuni. Din economie, in vacanta de iarna, nu s-a mai facut focul in scoala, iar caloriferele au inghetat si s-au spart, astfel ca, in ianuarie, cand a inceput trimiestrul II si am revenit la scoala nu am mai avut incalzire. Caloriferele au fost reparate abia in … martie. Am „invatat” doua luni in clase in care temperatura era … sub 0 grade!!! Stateam in banci imbracati exact ca afara, cu haine, geci, caciuli, fulare si manusi. Cand spalam tabla, se forma instantaneu pe ea o pojghita subtire de gheata!!! Pe noi, copiii, situatia asta ne amuza, fiindca nu puteam face efectiv ore, cu mainile in manusi si tabla inghetata, iar profesorii obtinusera aprobarea de la inspectorat sa scurteze orele.

 

Prin 1986, aveam vreo 14 ani si, inainte de sarbatorile de iarna, se formau cozi uriase la magazinele alimentare si macelarii, inca de la … 4 dimineata. Pentru a lua mai multe pachete de carne, fiindca si la „liber” alimentele erau „rationalizate”, un pachet/kilogram pentru fiecare cumparator, parintii m-au luat si pe mine la coada, de la ora 4 dimineata! Dupa ce am inghetat 2 ore asteptand deschiderea magazinului, in sfarsit acesta s-a deschis si, fiindca s-a auzit ca nu e marfa suficienta pentru toti cei de la rand, oamenii au inceput sa se impinga cu furie ca sa ajunga in fata. Fiindca oamenii din jurul meu ma striveau si nu mai puteam sa respir, am inceput sa strig ingrozita: „sunteti animale, sunteti animale”. In asa ceva ne transformase comunismul, „visul de aur al omenirii”, in animale infometate, care se calcau in picioare si se sfasiau pentru o ciosvarta de carne!

 

O alta amintire de-a dreptul orwelliana despre infometarea sistematica si animalizarea populatiei in comunism. Era octombrie 1989, ziua Recoltei. Terminasem orele la liceu si m-am dus in magazinul universal, incercand sa gasesc ceva dragut de imbracat, asa cum vazusem in revistele de moda straine, aduse pe „sest” la liceu de colegii care aveau tatii navigatori. In „mall”-ul comunist, rafturile erau aproape goale, ici colo gaseai cateva obiecte vestimentare sleampate, in culori terne, gata ponosite, adica tot ceea ce nu se putea trimite la export. Dezamagita am mai urcat un etaj pe scara rulanta. Fiindca era Ziua Recoltei, Ceausescu isi tinea traditionalul discurs despre recolta „record”. La fiecare etaj al magazinului universal erau difuzoare care transmiteau discursul nemernicului. Urcand pe scara rulanta il auzeam pe ceausescu cum racnea hodorogit despre cantitatea „record” de cereale obtinuta la hectar, despre „belsugul” de care are parte tara noastra, insa, la un moment dat, urletele lui au fost acoperite de un muget ca de mare furioasa sau de turma de animale, care venea de jos, de la demisol, unde erau raioanele de alimente. Uitandu-ma in jos, am vazut o masa de oameni inclestati unii in altii, nu mai era deloc vorba de randuri ordonate, care strigau si se impingeau ca sa apuce o bucata de salam cu soia, ce lipsise cam demult din magazine si fusese adus abia atunci, ca o concesie facuta poporului infometat, de Ziua Recoltei. Stiu ca in perioada respectiva ascultam la Europa Libera, o emisiune, „Cartea pe unde”, in care se lecturau fragmente din cartile interzise in comunism. In ultimele emisiuni, audiasem fragmente din „1984” a lui George Orwell si imi amintesc ca, nemaiputand suporta absurditatea atroce a regimului dictatorial descris de Orwell, am plecat din camera unde tata asculta Europa Libera, spunandu-mi, ca sa ma linistesc, ca, totusi, ceea ce auzeam la radio, era fictiune. Insa, cateva saptamani mai tarziu, nu am mai putut sa spun asa ceva, scena traita in magazinul universal era rupta din cartea „1984” si era realitatea noastra coditiana in comunism. Noi traiam efectiv in ceea ce isi imaginase Orwell in 1948: mizeria materiala generalizata, dublata de o minciuna politica generalizata, in care negrul era transformat in alb si toti trebuia sa credem asta!!! Am fugit din magazinul universal cu sufletul ravasit. Imi mai amintesc ca in acea epoca, adolescenta fiind, imi doream sa nu mai cresc, sa nu devim om matur, comndamnat la viata aceea de mizerie.

 

 

Cristina Popescu: Comunismul de care nu am scăpat nici în ziua de azi, a distrus sute de mii de familii! Dramele petrecute în familia mea nu se pot uita niciodată! Fratele mai mare al tatălui meu, Gogu Cuşa, a făcut 12 ani de puşcărie, a fost inclusiv la Piteşti, iar sora mijlocie, Lucreția, 10 ani de puşcărie! Fratele bunicului, Constantin,Cociu Cuşa, mort la Aiud!

 

Rodica Ionescu: Am trait anii aia intr o ceata ușoară, iubeam literatura in special cea straina si ma infundam intr una din salile bibliotecii universitare, aveam permis si la biblioteca Ambasadei SUA. Am stat ani de zile intr o darapanatura inchiriata la curte pe o strada care scapase ca prin minune de la demolat,in rest ruine si constructii si nu m a afectat ingrozitor, aveam propria mea lume stralucitoare .Imi amintesc ca ai mei au „prins”niste mobila dintr o casa care urma sa se demoleze si am adorat biblioteca si biroul ala pe care le am avut ani de zile .Ne au mutat la bloc si dupa anii in care apa se lua de la cismea si laturile se aruncau in colt la canal ni s a parut un miracol apa rece cu program .Mama ne cosea la masina si aveam lucruri de mbracat un pic deosebite dar fratele meu purta tot ce mi ramanea mic ,mi l amintesc in niste pantofi cu bareta cu un toc patrat ,nu s a transformat in ghei doar ca iubeste hainele de calitate putin prea mult, da o avere pe pantofi.Eu si acum adun mobila ,orice forma de risipa imi face rau .Am resimtit fizic anii aia ,dar nu au reusit niciodata sa ma faca sa vad lumea altfel decat este .Am invatat singura engleza si am plecat din tara ,am vazut lumea aceea „altfel” si nu m a dezamagit deloc .O societate civilizata este creata de o majoritate constienta si educata ,care trage dupa ea si pe ceilalti.Ar trebui sa ne reamintim ca majoritatea suntem la a treia ,a patra generatie de „incaltati” ca bunicii nostrii aveau opinci si se ncalzeau la sobe luminau cu lampi si traiau din munca la camp .Romania majoritor rurala trebuie modernizata si repopulata , nu se pot produce mari schimbari impartind tara in era noua a internetului si evul mediu al wc ului in curte .Germania de dupa razboi s a reconstruit unitar nu pe falii ,si intre influenta rusa din nord si civilizatia infloritoare din sud sunt divergente care nu s au sters in 30 de ani.Am vazut in postari ca lipsurile materiale au fost cele mai mult resimtite.Exista lipsuri mai grave decat cea a sapunului Fa si a portocalelor.Lipsa compasiunii,a libertatii de exprimare si miscare, a dreptului de a deveni ce iti doresti, la o viata respectabila si decenta Toate aceste lucruri le au fost interzise oamenilor atunci si este inca motiv de emigrare. Dupa atatia ani de bezna s a instalat minciuna si impostura. Si fiecare din noi a contribuit intr o forma sau alta .

 

 

Radu Dragomir: Tot citesc povestiri de genul „pe vremea lui Ceaușescu aveam toți de muncă, după ’89 am rămas șomer cu rate la bancă”. În concluzie, încă sunt mulți cei care suspină după dictatura mediocrității. Oricât de puturos sau de idiot erai, nu rămâneai sub comuniști pe drumuri, maică.

 

Doina Raducan: Berceni 85. Iarnă. O zi ca multele fără gaze și lumină. O vecină aleargă disperată din ușă în ușă cu o crăticioară cu mâncare în mână întrebând dacă are cineva un aragaz de voiaj. Nu avea cum încălzi mâncarea copilașului de un an și ceva. M-a marcat disperarea femeii, nu-i pot uita privirea.

 

Alma Lazar: Cumplite vremuri, în casa erau sub 10 grade, curentul se oprea de la 8 dimineața până la 6-7 seara, făceam mâncare nosptea(era presiunea la gaze mai mare) spălăm rufe de la ora 5-6 dimineața, ptr că la 8 se oprea curentul iar la 9 apa(care mai venea la6 seara). Nu înțeleg cum pot unii sa mai spună ca era bine pe vremea aceea!!?? Au fost vremuri de coșmar. Nu aș ma vrea/putea să mai retrăiesc acele timpuri!! Pe cei care votează PSD i aș închide într o colonie și i aș obliga sa trăiască în condițiile de atunci, poate se trezesc!!!.

 

Daniel Tutor: Cu minunea asta a tehnicii de pe atunci am rezistat. Mergea și când presiunea la gaz era atât de slabă că aragazul dormea. Bine că inhalam gaze arse (cât de cât) în loc de amenzi de la actualul ISU… un arzător pe gaz metan care dădea o flacără roșiatică și căldură. Îl conectam la țeava de gaz cu un furtun cât de lung și îl mutam dintr-o cameră în alta. Siguranță în exploatare Zero! Dar ne încălzeam cumva…

 

Daniela Daniel: Ne îmbrăcam ca să ne culcăm și ne trezeam pe rând să controlăm dacă mai palpaie gazele sub cărămidă sau o tăbliță de fontă de pe un singur ochi de aragaz. Ce porcarie!

 

Camelia Tabacu (14 ani în 1989): „Da, caramida aia comunista, mi o aduc asa bine aminte, cum o mutam de pe aragaz pe calorifer cu carpe ca sa nu ne friga…cu ea ar trebui zdrobite degetelele celor care mai voteaza psd. Anii cei mai grei ne au prins in Dr Taberei. Lasam lumanari si chibrituri in cutia de scrisori ca sa luminam putin bezna si sa nimerim usa de la etajul trei cand veneam de la scoala. Golanii de pe scara mea alergau sobolanii iesiti in recunoastere de la subsol si-i omorau cu pietre. Era sânge peste tot. Uneori faceau glume sinistre si ne suflau in lumanari ca sa ne puna mana pe cur si si sa ne inghesuie prin colturi. Ieseau insa casnicele de pe scara si-i luau la mături. Singurul nostru mare avantaj au fost gazele care la noi in zona nu s-au oprit niciodata, ca pe acolo intra una din conductele importante ale orasului.

 

 

Jean Pericol: În anii ’80, taică-meu făcuse o improvizație cu un furtun lung, conectat la aragaz și un arzător făcut rost de pe la fabrica unde lucra și pe care l-a montat în sufragerie. Îmi aduc perfect aminte, desi sunt vreo 35 de ani de atunci, cum curgea apa șiroaie de pe pereți! Trebuie să fii cel puțin retardat să îl regreți pe nea Nicu. Sau nomenclaturist. (…) Și cozile la benzină? Îmi amintesc că mergeam cu tatăl meu, lăsam mașina la coadă pe Bd Timișoara, se numea altfel atunci (cred că Emil Bodnăraș) și timp de 2-3 zile împingeam mașina funcție de cum avansa coada. Vorbim de Petromul de pe Sibiu, iar coada urma traseul pe Bd Timișoara, strada Mihaela Ruxandra Marcu (acum, cred că înainte se numea Băiceni, sau cam așa ceva), cea cu școala 193, mai departe pe Drumul Taberei și dreapta pe Miron Constantinescu, actual Sibiu. Benzina se termina după căteva mașini. Aveai voie să cumperi maxim 20 de litri la o alimentare.

 

Marius Ion: Am trăit 5 ani și jumătate într-un cămin de nefamiliști din zona Ozana din București, chiar lângă liceul de chimie. Într-un an, era atât de frig în cameră încât, pe bune!, la culcare mă îmbrăcam mai gros decât fusesem în timpul zilei. Prin fereastră intra zăpadă, se strângea pe podea.

 

Iar toate astea s-au întâmplat la ani de zile după Loviluție… căminul rămăsese ca pe vremea comuniștilor. Când eram copil și, apoi, adolescent, locuiam la etajul 5 într-un bloc cu casa scării interioară, neluminată natural. În orele când se oprea lumina, reușeam să cobor și să urc relativ repede, fără lumânări, fiindcă învățasem pe de rost câți pași trebuia să fac pe fiecare porțiune de culoar de bloc. Eram ca niște șobolani orbi.

 

George Urdea: Legat de comunismul de până în 1989… L-am prins 30 de ani, însă nu am luat pâine pe cartelă sau alte produse alimentare, niciodată, este adevărat totuși că nu puteai lua cât vrei, ci o anumită cantitate. Căldura, era acceptabilă, aveam perioade bune și perioade rele [ care sunt și azi ]. Unde am simțit cu adevărat „beneficiile” ciumei comuniste ? Am lucrat, ca orice alt om, în fabrică, membru utc până când am refuzat să mai plătesc cotizația. Datorită acestui fapt nu am luat categorii și nici casă, până după 1990. Secretarul de partid pe secție, nu mai îmi amintesc numele, mă „invita” când se făceau ședințe în secție, să devin membru pcr. Am refuzat să fac acest pas iar ciuma comunistă nu m-a avansat în categorie. 1989, Decembrie, m-a prins ca simplu român, curat, fără a fi fost membru pcr și cu o ură de moarte pe aceste mizerabile ființe, ură ce s-a accentuat și mai mult, în ultimii doi ani. Mulți nu mă vor crede, este treaba lor, mie îmi place adevărul și îl spun în față, chiar dacă deranjează. Și, deranjează enorm, tocmai de aici și toate mizeriile ce le trimit tot felul de gunoaie umane, în privat sau direct în reply, la mesaje. Am primit în privat chiar și amenințări cu moartea, fapt ce a condus prin 2014 la solicitarea anchetei poliției, punându-le la dispoziție totul pe suport dvd plus acces la cont.

 

Ca o simplă concluzie…

 

Ce avem astăzi este mult mai rău decât ce am avut înainte de 1990. Deși avem multă libertate și mii de tipuri de salamuri și parizere, cei de vârsta mea, marea majoritate au rămas la nivelul „aplaudacilor” de congres. Marele necaz este cu cei ce nici nu erau născuți în 1989. Plutesc într-o derivă totală, vina fiind și a părinților, iar de suferit avem cu toții. Cât timp nu se va ieși la vot, vom fi tot un popor de oi proaste, conduse de niște agramați și lichele penale.

 

Lavisa Chelu: Daca reuseai sa supravietuiesti ca nu te luai in gura cu regimul, atunci sansele sa devii un zombi erau destul de mari. Tot despre proaspat iesitii din facultate: eram repartizata intr-o comuna din Dolj ca profesor navetist si primaria ne-a pus la dispozitie (ca erau si medici, agronomi)un „bloc” care avea doar geamuri si usi( prin care urla vantul). In rest, nici bai, toalete , apa. Trebuia sa te duci sa iti faci nevoie in curte , sa iei apa de pe unde poti, si alea din fantanile cu ciutura.Pentru incalzire facusem improvizatii, iar eu ca fizician eram marea speacilista in crearea si functionarea lor, dar asta nu inseamna ca nu m-am curentat de nu m-am vazut si de atunci am oroare de pus mana la vreo priza.Iar daca ar fi sa scriu despre experientele nenoricite din comunism, cred ca as umple o carte de citeva sute de pagini. Lipsa libertatii de a alege cum vrem sa traim ne-a aruncat in cele mai negre situatii.

 

 

Claudiu Totu: Student, cămin Regie, sesiune. Frig de te kki pe tine. Fiecare cămin avea un fel de responsabil care făcea razii în camere ca să depisteze dacă avem vreo sursă de căldură în priză. Ca să nu se vadă rezistența incandescentă prin geamul ușii am acoperit ușa cu o pătură. Am fost prinși de jegosul de responsabil de cămin, pcrist plin de zel. Apoi am găsit alta soluție: când învățam la masă, puneam în fier de călcat așezat pe dos, cu talpa în sus, lângă piciorul biroului. Avea 500 W, nu era mare lucru, dar nu crăpai și avea avantajul că nu avea nimic incandescent care sa fie zărit de responsabil prin geamul ușii.

 

Gabriela Argintaru: Sunt atât de multe de spus. Ma gândesc la miile de femei moarte din cauza avorturilor. Am cunoscut un domn care a crescut singur 2 copii pentru ca soția (tânăra) murise din cauza unui avort. La servici te chemau la controale ginecologice. Stăteam de multe ori sub plapuma tremurând de frig și ma întrebam: „oare se va termina vreodată?” Și eram foarte tânăra. Nu voi uita niciodată acele timpuri. Eu nu înțeleg noțiunea de nostalgici ale acelei perioade: oameni idioți pur și simplu.

 

Κρισ Εσκου: În Regie, în 1988, era atât de frig în camere că îngheța apa în pahar peste noapte. Dormeam îmbrăcați cu hainele cu care ieșeam afară și acoperiți cu cojoace peste plăpumi. Singura metodă de încălzire era reșeul pe care îl ascundeam de controalele aleatorii ce se făceau de către administratorul căminului dimpreună cu studenții comuniști, faimoșii lideri de sindicat studențesc, securiști oe care îi vedem azi la tv pe post de politicieni ciumați. Riscai să fii dat afară din cămin și exmatricularea. Dacă erai exmatriculat nu aveai dreptul să dai examen la altă facultate, te trimiteau forțat în producție, adică muncitor pe schimburi în ororile de fabrici și uzine comuniste. Unul din patru era turnător, am fost avertizat chiar de către secretară de la bun început și să termin cu bancurile prin cămin și cu „revoluțiile”, că ei află tot. Cantinele erau un focar de infecție, mizerie amestecată cu grăsime, în „mâncare” găseai uneori viermi. Totul era rânced. Când făceam „permanență” la cantină, adică munceai ca un sclav la spălat vase, curățat podele, curățat cartofi și ceapă, am descoperit că administratorul, bucătării, tot personalul, furau tot ce era comestibil, carne, salam, unt și în mâncarea gătită pentru studenți erau folosite ailmente degerate, nu congelate, nu confundați. Dacă nu aveai părinți aproape, care să-ți trimită pachete cu alimente, făceai foamea. Cam toți eram înfometați. (…)

 

La blocul vecin locuia un tip bonom, profesor de matematică la cel mai bun liceu din oraș. Toți elevii lui erau admiși la facultate. În anul 1986, cred că el avea în jur de 45 de ani, nu se știe ce i-a venit, de a spus într-o ședință cu tot personalul didactic că ar trebui introduse noțiuni de religie în programă, pentru că tineretul are nevoie și de hrană spirituală nu numai de discururile activiștilor de partid. În ziua aia a ajuns acasă. Noaptea au venit securiștii, l-au săltat, i-au spus soției lui că a înnebunit. A reapărut după două săptămâni, alt om. A fost pensionat înainte de vreme. De atunci, ieșea în fiecare dimineață în pijamale și papuci de casă în parcare și se învârtea printre mașini murmurând ceva neinteligil. Stătea acolo până obosea sau venea cineva din familie să-l recupereze și să-l ducă înapoi în casă. A murit peste 4 ani, cu mințile rătăcite. L-am întrebat pe tata ce s-a întâmplat cu dom profesor și mi-a spus că cel mai probabil l-au internat la spitalul de psihiatrie și l-au torturat până a înnebunit. Asta în cazul în care ați uitat că spitalele de „nebuni” erau locuri de tortură a cetățenilor reacționari. Ce m-a umplut de ură a fost atitudinea oamenilor. Nimeni nu zicea nimic, nu comenta, nu se revolta. Atunci, în adolescență, mi-am făcut planul de viitor: termin facultatea și fug în lumea liberă!

 

Ciprian Irina: Bucuresti, Drumul Taberei si noi. Mama era stricta, caldura doar in bucatarie, de la aragaz, ca sa nu se faca igrasie in restul apartamentului. Totul se intampla in bucatarie, masa, lectii, joaca, tot ! La culcare ne imbracam, treninguri, caciuli, sosete groase si ne bagam in iglu- aka dormitoare. Fain! Lumanari si chibrit tot timpul in buzunare . Intuneric si frig in suflete. Foame nu am facut pentru ca mama a fost invatatoare. Intotdeauna a avut ” mamici si tatici ” in posturi strategice – alimentara , macelarie , un nes , un Kent , o banana ,una alta . Asa se supravietuia atunci , asta este ceea ce urasc acum . Europa libera pe furis pe acoperis . Mizerie morala ,frig si gri . Puii petreus . Aveam 21 de ani la Revolutie. Am prins toata mocirla comunista. NU MAI VREAU !

 

Ene Ion: Stăteam în cartierul Ferentari și mergeam la coada la gheare de pui sau adidași ca să am cu ce creste fetita. Ma băteam cu ciumele negre ce intrau în fata. Mâncăm uneori doar zeama din ciorba ca să dau carnea fetitei. Am crescut într-o familie de 7 copii. De revelion, tata ne aducea o cutie din tabla în care era halva și câteva portocale. Eram în culmea fericirii. JOS dictatura.

 

Ciprian Pavel: În februarie 1987 l-am aşteptat pe cel mai iubit fiu al ţării cu flori, doar în cămaşă albă, la – 5 grade, la APACA. Învăţătorii şi profesorii, obedienţi ca cei ce nu îşi merită postul, cam ca acum, ne-au dezbrăcat cu mult timp înainte pentru că nu ştiau când vine împieliţatul. Acel frig şi tremurat m-a trezit, de atunci cred că am conştiinţă de sine. Am revăzut acele imagini într-un reportaj Recorder cu 1 decembrie 2018, centenar, la Zimnicea.

 

Diana Moldovan: Imi amintesc de un telejurnal de la inceput de an – niste brutari scoteau grabiti paini coapte dintr-un cuptor si bagau aluat „la schimb”. O voce oribila, rautacioasa, amenintatoare latra ca „in 1975 painea va fi mai buna, mai alba”…si sa va ia dracu’ daca zceti altfel. Mi-a inghetat sangele in vine. Ulterior am inteles ca pentru ai mei (ingineri constructori) anul 1971 a fost un dezastru din cauza „tezelor din iulie”, in urma carora au avut loc schimbari nefaste in industrie. Eu am inteles ca e dezastru dupa cativa ani, auzind vocea aia. Am simtit ca ar fi fost mai bine daca nu m-as fi nascut. Cred ca era aceeasi voce care prin anii ’80 te avertiza „nu concurati cu soarele, va costa”. Desigur ca „tezele din iulie” si nenorocirile pe care le-au produs sunt insuficient cunoscute. Altfel poate ca nici macar printre stangisti nu ar mai exista dobitoci atat de…dobitoci incat sa sustina interventia statului in economie. Da, si la bivolul ala de Socol (de la ASE parca) ma refer.

 

Lusaper Caramanian-lazarciuc: Am atâtea amintiri de felul acesta, încât nici nu știu pe care s-o scriu! Eram profesoara la un liceu (centru București) și intram in clasa cu cojocul și căciula de blana. Elevii tremurau ca varga și le spuneam sa-și ia paltoanele pe ei. Unii aveau câte o scurta subțire pe ei, de le plângeai de mila. Eu scriam la tabla cu mănuși îmblănite cu un deget. Și mai ales, nu se plângea nimeni, nici in clasa nici in cancelarie, devenise „normal” pentru noi sa fie așa. Poate ca asta e momentul cel mai grav și de care trebuie sa ne ferim : sa acceptam totul și sa tăcem.

 

Laurentiu Condilioglu: Printre ultimile imagini pe care le am de pe vremea aia erau niste galantare la o macelarie pline cu buze de vaca. N-am sa uit niciodata imaginea aia suprarealista. Nostalgicilor le-as da sa faca mancare din buzele alea pline de par si infioratoare…

 

Liliana Radulescu: Dar de frigul de la birou nu-şi aminteşte nimeni? Eu(la fel ca şi alte colege) stăteam în birou cu salopetă de schi şi cu apreschiuri în picioare! După ce îi amfiteatrele ASE-ului stăteam în cojoc şi cu mănuşă în mâna care nu lua notițe! Peste tot a fost frig; epoca de gheață!

 

Geanina Ub: Nu știu cum poate cineva să spună că era bine pe vremea aia. Eu am crescut la tara, era un pic mai bine pentru noi deoarece aveam oarecum mâncarea asigurată, aveam păsări, vaci, oi, gradina cu legume. O chestie ce m-a marcat și nu voi uita niciodată cum m am simțit . Am mers la oraș cu mama, aveam cred că în jur de 5-6 ani și vroiam pâine „de oraș”. Știind că pâinea se dădea pe cartea, mama mi a dat bani și m-a trimis să cumpăr o jumătate de pâine …..pt mine, îmi era pofta! Am fost refuzată in vreo 3 locuri ……am inceput sa plâng și nu înțelegeam de ce noua nu ne da pâine pentru că eram de la tara .Groaznic !!!! In cele din urmă m a liniștit mama dar nici acum nu uit cat am plâns cerând explicații….

 

Anca Sandu: Imi aduc aminte ca in preajma zilelor de naștere sau de alte sărbători mama nu dormea noaptea. Atunci se făceau prăjiturile si cozonacii pentru ca atunci erau gaze…Imi aduc aminte de frigul din diminețile de iarnă/toamna cand mi-era groază să scot piciorul de sub plapumă…  Îmi aduc aminte ca ma spălam pe ochi cu frica sa nu imi înghețe pleoapele… Imi aduc aminte ca la noi pe strada se lua lumina dar pe strada paralelă nu pt ca acolo locuiau niște tovarăși… Mâncarea nu ne-a lipsit pentru ca mama făcea vrăji cred de reușea să facă rost de carne si lapte, de făină și ulei…Dar nu am sa uit niciodată frigul din diminețile comuniste…De aceea, cand aud oameni care nu au prins acele vremuri ca regreta comunismul sau pe Ceausescu, ma gandesc ce bine le-ar prinde o călătorie în timp. O luna din ce am trăit noi le-ar schimba părerea…

 

Ddeek Ddeek: Am primit 2 ursuleti de gelatina (adica Haribo) de la colega mea de banca. Unul l-am mancat in nu stiu cate zile , cu mare mila. La al doilea i-am facut pat intr-o cutie de chibrituri si m-am jucat multa vreme cu el…

 

Camelia Tabacu: Comentariul de mai sus, cu ursuleții Haribo m-a întors pentru câteva secunde în grădina murdară de la Valea Ialomiței-Dr Taberei (unde e acum capătul metroului neterminat). M-am văzut pe mine în pantaloni scurți, cu genunchii juliți și tricoul plin de corcodușe crude, rugându-mă de studenții arabi cazați în blocul nostru confort 2 să ne dea ciocolată, bomboane sau măcar să ne facă din mână de la balcon ca să vadă puștimea din cartier că mă știu cu ei. Arabii mi-au făcut cu mâna și mi-au aruncat, spre șocul tuturor, un baton de toblerone început. A fost cea mai bună chestie mâncată vreodată. Copilarie petrecuta pe la cozi, cu bentite si matricole care trebuiau cusute, nu prinse cu capse ca altfel erai umilit public de secretarul de partid pe scoala care intra aproape zilnic prin clase sa ne prinda uneltind impotriva carmuirii. O bestie de om, ajuns din profesor de sport seful tuturor. Si aveam cateva profe, printre care si diriga de mate, de o inteligenta rara. Da, toti oamenii aia destepti si superinvatati luau pozitia de drepti in fata acelui munte de mediocritate si violenta. Asta ne a fost inocenta, am vazut omul strivit de catre om.

 

Sonie Slatina: Cine e nostalgic după acele vremuri, să încerce rețeta următoare: să și diminueze temperatura in casă la 12 grade, să mănânce oase pentru câini sau gheare de pui (așteptând în fața magazinului vreo 10 ore ) , pe Youtube să urmărească odele lui Ceaușescu, dar două ore și n rest nimic, și să nu uităm, să se spele cu apă călâie… ce ziceți,nostalgicilor ?!!

 

Bozesan Valerica Angi: Cea mai crunta amintire pentru mine vine din 87 cand am mers la liceu, mi am.luat gazda in Tr Severin si a trebuit sa ne hranim singure, eu cu inca 2 colege care imparteam un pat intr o camera inchiriata de la 2 soti cu care locuiam in apartament. Magazinele goale asa ca la alimentara din colt s a zvonit ca o sa bage oua. Ne am pus la rand si cand a venit masina oamenii ca la un semn au navalit calcandu ne in picioare , trei fetite pirpirii, in momentul acela , acolo am crezut ca o sa ne gasim sfarsitul….. pentru niste oua…fak ceausescu!!!!

 

Amalia Koszegi: Îmi amintesc cum tatăl meu cara” bateria de la Dacie”, trei etaje, pentru a o conecta la” reteaua „de becuri(de mașină, desigur) pentru ca băiețelul meu sa nu stea pe intuneric… Practica agrícola… Horror ! Sa ii ia dracul pe comuniști: pe aia vechi (acolo unde s-or afla) și pe astea noi!!!

 

Ana Tatu: Cada era plină tot timpul cu apă, ca să avem când se oprește. In cartier, pe geamurile apartamentelor cu două camere stil vagon erau scoase burlane care lăsau dâre lungi de funingine pe fațadele blocurilor. Fiecare se încălzea cu ce putea, de unde găsea lemne -buteliile erau pe cartelă, orașul n-avea gaze – se mai furau noaptea scânduri din gardurile caselor din cartierele vecine. Noi aveam o soba pe gaz lampant, Confort 2 se numea soba, îmi amintesc si acum scrisul. Era cam veche si intr-o zi s-a blocat si a început sa se încingă. Aveam 11 ani, eram cu soră-mea mai mica, am bătut disperată pe la vecini până am găsit pe cineva să oprească soba. Si acum îmi amintesc spaima, noroc că m-a dus mintea să-mi dau seama că poate exploda. Am foarte multe povesti cumplite din vremea aia, nu am uitat nimic. Nimic. Le povestesc mereu copiilor.

 

Carmen Grigoras: hm, tocmai mi am adus aminte de o intamplare de la tara, daca mai stiti cum era treaba cu carnea, aveam ratie pe luna etc… la tara mai era cum mai era, ca gainile nu ti le ”zeciuaiu” cooperativele, cel putin prin zona mea, dar viteii erau un bun nepretuit… unul dintr-un sat a reusit cumva sa insemineze artificial vaca din curte, cu ajutorul singurului proprietar de taur din sat ( care si a riscat si ala libertatea ) si a reusit sa o si ascunda cata vreme era cu vitel, au crescut vitelul in beci ca nu nu stie cei de la cooperativa sau turnatorii de prin vecini , si l-au taiat tot acolo ca sa duca la oras carne pt ca medicii copilului bolnav rau de tot sa il bage in seama… pedeapsa pt chestii din astea era inchisoarea, pt sabotaj… ii baga la un loc cu criminalii de rand, atat pe cel care a facut cat si pe orice colaborator sau chiar si vre-un vecin care nu ar fi fost destul de convingator ca nu stia nimic despre asta…. Ascultam Radio Europa Libera cu tata, radio dat la minim in timp ce in camera cealalta televizorul dat pe tare , lipiti de radio,cu geamurile bine inchise, cu paturi puse pe ele sa nu cumva sa isi dea seama vecinul ala suspect ca e securist sau turnator….

 

Levente Szabolcs Bücs: Eu am avut noroc cu tata. A făcut rost de un acumulator de tractor, l-a instalat pe balcon într-o cutie mare, izolată și a pus în casă becuri de 12V și neoane care funcționau când era nevoie și nu era curent. Am avut și un televizor sport mic care mergea de pe acel acumulator. 🙂 Când ploua, am pus apa de ploaie în flacoane și aia am pus în acumulator, care se încărca când era curent și evident se descărca când nu era curent și tot apartamentul mergea de pe el.

 

Daniela Tudorache: si noi aveam la fel. Doar ca tata pusese redresorul si bateria de tractor in camara. Aveam si tv sport si sambata seara se aduna tot neamul in dormitorul mic, unde puneam putin caloriferul cu ulei, inainte sa se stinga lumina si tinea caldura inca vreo ora dupa. Vedeam Studio X , pe bulgari, unde sambata noaptea nu dublau filmul in bulgara. Am vazut toate filmele lui nicolaescu asa.

 

Rodica Ivan: În iarna lui 86, cred, veneam cu mama și fratele meu de 6 ani spre casă(stăteam la 8 în Rahova, liftul era veșnic stricat și putea ca naiba în scara blocului) și fix atunci au adus ceva carne de pui la alimentara de la parterul blocului. Aveam 8 ani și nu o să uit niciodată cum toți trecătorii s-au repezit ca zombii spre întrarea de marfa… De multe ori nu mai apuca să se vândă din magazin, ci direct pe ușa din spate. Oricum, eu eram puțin mai înaltă și reușeam sa respir un pic, pe frati-miu l-au sufocat total, în câteva secunde. Când a băgat de seamă ce se întâmplă maică mea ne-a scos cu chiu cu vai aproape bătându-se să facă o cărare prin mulțime. Le doresc tuturor nostalgicilor vechi și noi să aibă parte de asa ceva, că poate le intra mințile în cap!

 

Zoltan Gergely: La țară era ceva mai bine. Creșteam iepuri și aveam carne duminica. De Crăciun tăiam un porc și carnea afumată sau friptă în untură se păstra ptr vară. În vacanțe mergeam la CAP să căștig ceva bani plus norme ptr care se dădea grâu. Într-un an m-au tăiat de la rația de pâine ptr că am primit grâu ptr munca din vacanță. Blestemați fie în veci cei ce și-au bătut joc de noi, și cei care plâng după acele vremuri de coșmar.

 

Ana Tatu: era f complicat și la țară dacă nimeni din familie nu lucra la CAP. Trebuia să cumperi nutreț și era scump. Cel puțin așa era la noi, unde totul era ceapizat. Sau să furi de pe câmp….Eu am stat la țară până la 10 ani, ai mei lucrau la oraș. NU aveam voie să cumpărăm pâine de la cuptorul CAP-ului pentru că nu lucra nimeni din familie la CAP, nu aveam cartelă pentru oraș pentru că nu aveam domiciliul în oraș. Foarte curioasă treabă! Apoi, când ne-am mutat, în fața magazinului de pâine găseam mereu un țăran cu 11 lei în mână (5,50 lei/pâinea) care se ruga de oameni: Ia, mamă/tată și mie niște pâine….

 

Ana Trif: Cred că știți ce înseamnă să nu ai deloc neamuri la țară, să trebuiască să cumperi și un fir de pătrunjel sau mărar, cu bani. Un fost coleg de sv regretă și azi zilele copilăriei lui fericite, când toată familia(erau numai vreo opt) mergea la furat cu căruța , noaptea, pe tarlaua colectivului.

 

Livia Serbanescu: Doamne, era si atata absurditate… Si eu imi aduc aminte ca in copilaria mica la bunici a fost mult mai bine decat la bloc, acolo aveam caldura iarna, legume in curte, animale (bunicul avea un vesnic scandal cu cei care veneau sa ia animalele) etc. Tata ne povestea ca era foarte complicat sa vii cu carne de la tara la oras, riscai controale si pedepse serioase daca erai prins.

 

Anca Sandu: Apropo de frigul din case…circula un banc la un moment dat gen radio Erevan. „E adevarat ca romanii au 20 de grade în apartament? Da, în fiecare camera câte 5.”

 

Diana Ghineț: Cautam printr-un caiet vechi de-al mamei mele, caiet inceput prin ’85 plin cu retete. Margarina, zahar. Margarina, zahar. Mult zahar, multa margarina. Si imi povestea pe masura ce citeam retetele: aia nu se gasea, aia nu, aia faceai rost, pentru aia te rugai de ala etc. 7 feluri de chec, de post, de dulce, cu faina, cu margarina. Margarina, apa si faina. Si faina numai ptr ca bunicii erau la tara si mai ajutau ei. Am intrebat-o…si ce se gasea? Imi zice ca dupa ’80 banane verzi(de alea imi amintesc) si bomboanele alea super colorate, rotunde si mici, care erau apa cu zahar, cu zahar si faina, colorate cu sirop…cu zahar.

 

Tin minte vag ca uneori putea fi ingrozitor de frig si nu intelegeam de ce aveam un resou in casa in conditiile in care noi aveam si aragaz. Maica-mea saraca a spalat la mana haine in apa rece atat de mult timp, incat intrebata odata de invatatoare cu ce se ocupa mama mea, am raspuns ca ea spala rufe in lighean. Stiu ca tata se mai ducea la tara, Mai ajuta pe acolo pe unu’ pe altu’, pe ai lui, mai venea cu oleaca de lapte, o bucatica de carne. De la bunica mea am invatat cum sa faci 4 feluri de mancare dintr-un singur pui. Pentru toata familia, adica. Toate verile le petreceam la bunici, fara exceptie, pentru ca ai mei trageau tare pentru saptamana aia la Slanic Moldova pe la inceputul lui septembrie.

 

Imi amintesc viu drumul pe jos pana la bunica cea mai apropiata, in prag de Craciun. Era un camp alb plin de zapada care sticlea de ger. Pe vremea aia nu exista sa fie puse paravane din alea care sa tina zid de zapada, sa nu te trezesti cu nametii la usa doar pentru ca esti ultima casa de langa camp. Nu aveam decat ochii afara si simteam ace de gheata pe pleoape. Am mers cu parintii mei pe jos asa, 8 km pana in sat, sa facem craciunul acolo. Ani mai tarziu mi-am dat seama de ce nu ne-am intors acasa dupa Craciun. Nu era nici caldura, nici mancare. Mama mea este o femeie self-made. A plecat de tanara la scoala si s-a casatorit tarziu pentru vremea aia. A devenit sub-inginera dupa ani multi de scoala si de sacrificiu de sine din simplul motiv ca femeile Nu aveau dreptul sa fie inginer, doar barbatii. Nici dupa revolutie nu i s-a schimbat statutul. Femeile aveau voie sa se casatoreasca si sa faca plozi. Atat. Mi-a povestit ca in facultatea durut-o atat de tare o masea ca nu a dormit nopti intregi. Nu-si permitea sa ajunga la medic, si nu avea bani nici de medicamente. Din cauza acestei intamplari, care i-a distrus aproape complet dantura, si-a pus ca scop ca si copiii ei sa nu ajunga niciodata la spital. O data, cand era sa-si dea duhul de epuizare, a ajuns la spital (in perioada comunista, ma refer) iar Dr i-a spus sec ca-i va scoate splina. Nu i-a cerut acordul, sau i-a prezentat nu stiu ce. Nu. I-a zis ca-i va scoste splina si sa se pregateasca de operatie. Mama mea a fugit din spital, la propriu SI a aflat ulterior ca a fost infectata cu Hep B in urma recoltarii de sange. Si in diversele dati cand a fost nevoie de internare, a ei, a facut tot posibilul sa iasa cat mai repede pe proprie raspundere.  Ce slavesc acesti oameni care deplang „epoca de aur”??

 

Alexandra Olaru: M-am nascut in anii 80. In Slatina. In 1979, cand orasul a fost declarat municipiu resedinta de judet, avea o populatie de 54.962 de persoane. In 1984, municipiul Slatina avea alocate „de la centru” 5 cutii de lapte praf pe luna. Din ala de prunci, nu de gatit. 5/luna pentru peste 50.000 de locuitori in conditiile in care natalitatea era „in floare” volens nolens si populatia in crestere datorita dezvoltarii fortate a Uzinei de Aluminiu, viitoare ALRO. Ma intreb io asa… ce se intampla cu copiii femeilor care, dintr-un motiv sau altul, erau incapabile sa alapteze? Mancau conserve? Creveti din cutiile alea albastre? Cand vad creaturi fara discernamant, care mor de dorul vremurilor apuse, cand „era mai bine”, atata le doresc: sa manance crevetii aia si doar crevetii aia pana crapa.

 

Rodica Ivan: Eu as organiza tabere de 1 lună similare celei în care am fost obligați să mergem în clasa 1. Ne- au mințit că mergem la mare la Năvodari și am ajuns în Damaroaia, într-un… cămin cred că era, pentru hipoacuzici sau ceva asemănător. De fapt, urma să repetam pentru 23 August. Macaroane cu sos acru de roșii și atât (le numeam macaroane cu sânge), o supa chioară, piure din fulgi… Și părinții veneau să ne vadă ca la vorbitor, de după porțile ca niște gratii. Plus repetiții la 40 de grade pe asfalt.. Și as face taberele astea nu pentru copii, ci pentru adulți. Peste 18 ani și no way to run timp de o lună…

 

Dana Hering: Povestea mea se leaga de mizeria si pericolul avorturilor ilegale, carora le-au cazut victime femeile din perioada aceea. Avorturile se faceau cu tot felul de instrumente empirice si in moduri de neimaginat, de la bai fierbinti, mai mult decat suporta corpul uman, la spalaturi cu otet si la interventii facute pe masa din bucatarie, fara anestezie, fara nimic. Am avut o verisoara gasita moarta in baie, a ramas copilul de zece ani orfan de mama.

 

Cand am inceput sa lucrez, preluam sondele vezicale de pe sectie cu proces verbal fiindca puteau fi folosite pentru a provoca avort. In liceu, am fost chemata la o alta femeie din familie. Avea febra patruzeci de grade si se chinuia cu un avort incomplet. Nimeni nu avea curaj sa cheme salvarea, asta ar fi insemnat procuratura. Aveam doar cateva ore de practica, dar stiam deja sa fac injectii (pe vremea aceea asistentele medicale terminau liceul sanitar) si i-am facut penicilina cateva zile. A scapat cu bine. Ah, si sa nu uit. Ca sa poti face o radiografie erai obligata sa faci intai un control ginecologic, nu conta ca esti virgina. De altfel, existau controale periodice ale tuturor femeilor.

 

Nora Dincă: În loc de sonde vezicale foloseau cozi de mușcată -da, floarea- extrem de toxice. Le introduceau singure in colul uterin pt a-si provoca avort. Mureau pe capete. Era sinucidere curata. Va puteti imagina cam cat de crunta era disperarea. P. S. Si eu tot absolventa de Liceu Sanitar sunt. Am profesat doi ani.

 

Ana Tatu: In toamna lui 85 ne-am mutat la oraș si se demolaseră casele de pe o strada din spatele blocului meu. Îmi amintesc camerele acelea goale, ramase fără acoperișuri, fără uși cate un perete stand drept in grămada de moloz, cu zugrăveală cu floricele trase cu rola. Câinii înnebuniți alergând fără rost printre fostele lor case. Am avut un vecin care a făcut un AVC când i s-a demolat casa si nu s-a recuperat prea bine, a rămas parțial paralizat. Foarte multe vieți distruse.

 

Mihai Vasile:  Erau mai multe moduri tipice de a muri: Intoxicația cu gaz (pentru că lăsai focul aprins la aragaz și se întrerupea gazul, apoi revenea…. sau era butelia defectă). Explozia (același motiv). Incendiul provocat de reșoul improvizat. Căderea în casa liftului Mai rar: copii care s-au închis în frigiderul Fram. Familia mea a renunțat la el pentru că te curentai uneori când îl atingeai. Și mașina de spălat curenta. Mai rar: explozia buteliei de gaz. Mai rar: explozia oalei minune. Țin minte și acum, în Constanța, venea mașina cu butelii. Erau grele. Muncitorii le izbeau de pământ încât luau săracele toate formele. Verificarea buteliei se făcea cu chibrituri. Daca se aprindea flamă, nu era bună.

 

Ioan Gheorghe Boticiu: care n-a ținut în mână o sondă rozie, un spray sârbesc cu spumă anticoncepțională și n-a fiert o bere până a rămas de-o cănuță n-a trăit vremurile alea!

 

Dana Hering: Sapunurile Fa, procurate de la cei care faceau trafic la granita, tinute intre rufe, ca sa miroasa frumos, nu exista balsam ci doar ceva sampon de urzica, verde. Aveam sapun de rufe facut in casa, bucati mari si groase. Mama ne limpezea parul cu otet, al meu a fost mereu aspru, ca sa fie un pic mai matasos si sa ne fereasca de paduchi. In tramvai, daca ploua afara, mirosea mereu a otet din cauza parului ud.

 

Marius Cristi: Sapunul Fa, pachetul de tigari Kent. Punga de Vegeta. Astea erau valuta forte, atentii cu care deschideai orice usa. Faceau parte din arsenalul cu care intrai in gratiile unei femei. Pai sa ma duc azi sa dau unei femei un sapun Fa sau amo, cred ca direct in capul meu se opreste obiectul.

 

Gabriela Cojocaru: Cel mai cumplit a fost frigul din casa. De atunci mi-a ramas in minte ca prefer sa-mi fie foame decat frig. Cand am avut copilul si ma chinuiam iernile sa nu inghete peste noapte m-am jurat ca nu mai fac altul. Aveam o lampa cu gaz pe care o tineam noaptea aprinsa ca sa bajbai prin casa daca trebuia schimbat si dimineata bebelusul avea funingine la nas.

 

Cris Ion: Tot in Drumul Taberei si eu: locuiam intr-un ap de 2 camere iar iarna ne “mutam” toti (eu si parintii) in sufragerie si incalzeam acea camera. Drept urmare, in dormitor era atat de frig incat peretele cu geamul se umplea de igrasie. Si acum imi amintesc cum il spala mama cu clor ca sa se duca negreala. Dimineata ma trezea mama si deschidea aragazul ca sa faca cald si sa ma schimb acolo de pijama.

 

Monica Shaker: Eu am fost un copil crescut cu cheia de gat si obisnuit sa stea la cozi. Ma asezam la cozi fara sa stiu ce se vinde, odata am venit acasa cu 9 cutii de ciocolata (o ciocolata amaruie infecta), ma simteam ca motanul Thomas cand vine cu cate o vrabie acasa. la Bacau nu aveam apa decat vreo doua ore pe zi, cand eram singura acasa duceam o lupta contra cronometru sa umplu orice recipient gaseam cu apa. Iarna aveam lanterna de gat, la 6 ani aveam grija de un copil de 6 luni si cand se oprea lumina, ne era la amandoua frica de intuneric. Mama croseta in disperare,colectia de caciulite, fulare si pantaloni tricotati inca exista, iarna aveam 14, 15 grade in casa. Imi aduc aminte cat de rusine imi era sa imi scot pachetelul la pranz , parintii colegilor mei aveau acces la piata neagra, ai mei nu, in loc de salam de Sibiu, aveam paine de casa cu margarina si gem. Si copiii radeau de mine.. Frig si foame de asta imi aduc aminte. Cand am ajuns la facultate imi intra apa prin bocanci si de multe ori mancam paine cu ulei. Aceeasi copiii de nomenclaturisti radeau de mine. Iar acum rad de o natie intreaga, copiii, amantele, soferii, secretarele si amantii secretarelor fostilor nomenclaturisti. Pentru ca in Romania nu a existat o schimbare reala de regim ci doar o cosmetizare a oligarhiei comuniste. Slanina guvernamentala e aceeasi.

 

Emilia Rotaru: La țară se aducea pâine o singură dată pe lună. Cine afla vestea ,poate avea noroc si apuca sa cumpere ,în rest se vindea pe sub mână. Pt.rația de zahăr, ulei, făină(250 g)de persoană, trebuia sa dai cota de carne de pasăre(găini vii), ouă…Uleiul era rânced din butoaie ruginite,făină mucegăită amară.Un frig cumplit în salile de clasă cu miros de fum de cărbune ud si ar mai multe de scris…

 

Andrei Nicolae: Imi amintesc ca tata improviza reșouri din blocuri de BCA ca să ne încălzim iarna. Săpa in blocul de BCA un fel de șanț in care baga un arc si il intindea. La cele 2 capete lega 2 fire care mergeau la priza. Ne puteam curenta in orice moment de neatentie, dar era singurul mod de a ne incalzi. (foto)

 

Jean Pericol: Confirm! Am folosit și eu așa ceva. La serviciu, că era curent permanent în Ctitoriile ceaușiste. Acasă nu prea era viabil, cu curentul oprit 4 ore pe zi. Iar „arcul” era, de fapt, o rezistență din sărmă de nichelină de minim 2 mm.

 

Tudor Brinzan: Mi-aduc aminte cand ne trezea bunica-mea la trei noaptea sa facem baie. Doar atunci mai venea apa calda, poate o data pe saptamana. Aveam zece ani, sora-mea cu cinci ani mai mare avea prioritate asa ca de obicei eu prindeam apa calaie spre rece de la sfarsit, chiar daca toata operatiunea nu dura mai mult de jumatate de ora. Cand ajungeti la partea cu cozile, dati un semn, ca am niste povesti.

 

Gabriela Argintaru: Am stat la o coada la portocale și chiar in data mea s-au terminat. Fetița mea avea 3 – 4 ani și era cu mine. Mi-a dat vânzătoarea câteva portocale parțial stricate sa-i pot alege câteva felii bune, când a văzut-o dezamagita. Sunt lucruri ce ți se întipăresc in minte…

 

Cristian Barbulescu: in 85 am rezistat si eu in Regie dar in 86 m-au prins cu un resou in camera si m-au dat afara din camin..

 

Elena Copaciu: Unul din colegii studenti care facea parte din comisia facultatii care ne controla sa nu avem reșouri in camere( U2- Regie) murea sa stie unde am ascuns resoul! Pt ca la noi in camera era alta temperatura decat in restul camerelor de camin! Existau șefe de palier care păzeau casa scării să nu „migreze” reșourile in timpul inspectiei. Au desfacut masca de la cada de baie, geamantane, au cautat sub paturi, in dulapuri, in bucatarie! Cu greu au plecat! Peste un deceniu inca aveau obsesia…l-am lamurit! (…) Intr o sacosa captusita cu azbest, atarnata de teava de scurgere de la balcon.( camera era cu vedere pe spate), iar la intrarea pe balcon era plin de borcanele noastre goale aduse cu mancare de acasa, puse claie peste gramada. Au deschis usa si au zis „aici sunt doar borcane”! …la un alt etaj au gasit au gasit „corpul delict”- resoul cald si au dat afara din camin ocupantele. Cu greu s a decis sa nu fie date afara din facultate pt ca sabotau politica partidului! Eu am primit totusi un „avertisment” ca eram la prima abatere, prin 84. Am intarziat la vot( simulau alegeri libere) si universitatea avea ordin sa raporteze ca au votat 100% cei cu drept de vot pana la ora 11. Eu, ca si colegele mele, am profitat ca am avut apa calda toata noaptea si am spalat rufe pana dimineata!…

 

Mihaela Mihaela Sandu: In 17 februarie 1987 veneam la Iasi de la Constanta.pentru inceperea unui nou semetru universitar.Dupa 10 ore de mers cu trenul am ajuns in Iasi unde ma astepta o camera de camin neincalzita de cca 10 zile (cat dura vacanta studenteasca), neluminata (da, nu era curent electric).Si bomboana de pe tort nu curgea nici apa. In camera nu erau mai mult de 10 grade, iar iarna anului 1987 a fost o iarna grea cu zapezimulte si temperaturi scazute. Ne-am adunat paturile unul langa altul si ne-am culcat imbracate exact cum venisem de pe drum. Era cumplit de frig. Si intuneric. Peste cateva minute de la caminul vecin s-au auzit cateva voci firave „Vrem lumină să-nvățăm / Și apă să ne spălăm”. Am deschis si noi geamul si am inceput sa strigam ..cam aceleasi lucruri . In cateva minute eram in strada intr-o revolta spontana pentru niste lucruri elementare,de bun simt: apa, lumina, caldura! A doua zi au fost facute liste de catre „bunii nostri profesori si colegi ” iar repercusiunile nu au intarzita sa apara!

 

Mariana Ristea: Sibiu, ’85, proaspata mamica, locuiam intr-o singura camera unde se desfasurau toate activitatile, gatit la o soba antica, calcat, spalat, baie. Pardoseala putrezita, alergau soarecii. Cozi infernale pt lapte si un pachetel de unt. Disperarea de a nu sti ce sa gatesti pentru copil, pt familie. Presiunea scazuta la gaze, ore petrecute langa o cratita cu mancare. Magazine goale, compoturi, conserve de peste, creveti-niste porcarii care se prajeau si expandau, cu conditia sa ai ulei. Celebrul bca scobit in care se fixa o rezistenta pt a ne putea incalzi. Tensiunea in care lucram, teama de ochi si urechi in plus, secretele pastrate a celor care voiau sa plece dincolo, nopti in care ne adunam sa punem la cale viitorul. Unul dintre cei mai hotarati de a pleca dincolo, prins arestat pt asta, un foarte bun prieten, a murit la Revolutie. 27 de ani, intretinator de familie. Daca urasc comunismul? Ma sufoca numai amintirea acelor vremuri. Astazi…mi-e teama de ce le-as putea face celor care inca il sustin.

 

Κρισ Εσκου: Surioara mea cea mică și-a petrecut copilăria dând târcoale la cele două alimentare din zonă. Când „băga” ceva de mâncare venea în fugă țipând pe scări din toți rărunchii, mamaaaa a băgat pâine!

 

Elena Marinoiu: Trist. Imnultiti aceste povești cu milioane de oameni maturi si copii. Aproape in fiecare poveste te regăsești. Sinaia. Copii născuți în 1979 si 1981. La trei dimineata ii lăsăm singuri in casa ( unul sugar, celălat 2 ani) si mergeam la coada la lapte. Masinile cu lapte veneau la șase, vânătoarea la șapte si deschidea. Cand ne venea randul (nu uit niciodată) vînzătoarea zicea: vouă (eu si sotul meu) o singura sticlă de lapte si 1/2 pac.de unt ca sunteti din aceeași familie. Nu eram numai la discretia celor de sus, ci si a celor de la tejghea. Sinaia. Șase luni de iarnă pe an. Bloc încălzit pe reziduuri menajere, gaze doar la bucătărie. Gateam noaptea , cand presiunea era ceva mai mare la gaze. Apă caldă dimineata la ora 6 si seara cate doua ore. Dar eu locuiam la etajul patru si apa nu avea presiune. Rar prindeam apa caldă, iar cu cea rece stăteam in cada pt WC, si in dif.recipiente pentru alte folosință. E crunt si sa-mi aduc aminte, dar să îmi doresc sa se întoarcă acele vremuri. Cei care regretă sunt cei care, cumva se „descurcau” si nu au trait tragediile scrise de noi, cei de aici

 

Georgeta Titoianu: Eh, eu mi-am nascut copilul in ’82, septembrie. Nu mai spun despre scutece, trebuiau spalate , fierte si apoi urma uscarea care iarna se facea in dublul perioadei normale. NU am avut concediu ptr crestere copil, am stat acasa fix pana a facut 3 luni pentru ca nu imi luasem concediul de odihna (am muncit pana cu o seara inainte de nastere). Noptile cand ne bagam la somn, dupa o zi de munca, dormeam cu bebelusul in pat pentru ca desi aveam patut ptr el, era imposibil sa il las sa stea singur in patut. Dormeam cu mana sub el, ca sa simt cand face pipi sa il schimb rapid, altfel putea raci. Ani de zile am dormit asa, crescuse maricel copilul si ma certa ca este rusine sa dorm cu mana pe poponeata lui! Restul il stiu toti cei ce au trait atunci.

 

Jean Pericol: Mi-am amintit și de chioșcul de lapte si iaurt de la intersecția Sibiu cu Compozitorilor. De la prima oră se forma o coadă din sacoșe pline cu sticle și borcane. Lumea le lăsa acolo cu speranța că va veni ceva marfă. Se întămpla să nu bage zile în șir.

 

Adriana Gherghisan: Gavril Galați, vremea liceului … Sculatul la 5:30 pentru un pachet de unt ,rar, lapte și iaurt , după ce mama era deja la coada de la ora 4 . Apoi la 7 mers in statie la autobuz , unde daca aveai norocul puteai urca , daca nu mergeam 2 stații pe jos pentru a prinde autobuze care veneau din mai multe puncte ale orașului . Au fost ierni in care am mers pe jos 7 km până la liceu , unde bineînțeles că porțile erau închise pentru că era trecut de ora 8. Inevitabilele izi la carne , îngrămădeală aferentă , de am trăit toată viața cu teamă că mama , bolnava de inima , va muri la acele cozi . 1989 – studenta in București în Regie …. Frig , frig , frig … Mâncare la cantina cu viermi , fluturi de fasole , de credeam că este marar și din nou frig , lipsa de curent , teroarea administratorului de cămin , dormitul îmbrăcat , lipsa apei pentru igiena …. Urăsc evisceral acei ani !!!

 

Camelia Sanda: Am stat patru ani in Grozăvești în perioada 82-86. Printre altele multe, îmi aduc aminte cum am aflat de moartea unei studente la biologie, în urma unui avort. Părinții ei erau medici la Brăila. Probabil că ar fi putut-o ajuta. Dar educația și creșterea cu mentalitatea din acele vremuri au retezat multe vieți. Și îmi aduc aminte și cu cîtă frică, teamă și vinovăție ne-am trăit primele povești de dragoste. Vinovăție care mai scoate colții și azi. Într-un fel, șederea în cămin ne-a ajutat să mai aruncăm din bariere. E drept că asta s-a plătit și cu serviciu pe palier, spălat holuri, dușuri și wc-uri sau cu serviciu la cantină: curățat morcovi, cartofi, cărat farfurii și făcut sute de porții.

 

Ofelia Crucianu: O sa adaug aici una din amintirile mele triste din acele vremuri. In blocul nostru, zile la rand gazul nici macar nu se aprindea, sa putem dezmorti cat de cat aerul, incat am gasit – intr-o dimineata de februarie – apa inghetata in paharul cu ghiocei primiti cu o zi inainte de la sotul meu.

 

Dana Maru: Ultimii ani ai lui Ceausescu: studenta, camin studentesc. Frig, apa calda din an in Paste, curent oprit cand aveau ei chef. Mancare proasta-proasta la cantina (cum glumeau cei de la Divertis: varzole cu chiftatzi ). Trenuri neincalzite, in care intrazapada iarna, cu intarzieri groaznice. Toate amintirile mele despre perioada aceea sunt cenusii: asa era pe strazi, asa era in amfiteatrele inghetate, asa era in sufletele noastre. O perioada de care ar trebui sa imi amintesc cu placere, pentru ca eram ff tanara, si aveam prieteni, si activitati de tot felul, a devenit o perioada gri din viata mea. Asta nu trebuie sa se uite; asta nu trebuie sa se repete.

 

Florin Rugina: Prin ‘87, aveam vreo 10 ani si doream foarte tare sa văd un film la cinema. Am pus ceasul la 6 noaptea si m-am dus la cinema. Nu știu cum de l-am convins pe tata sa ma lase. Erau minim 200-300 de persoane la coada. Am reușit sa cumpăr bilete si sa văd filmul cu toată familia. Il țin mine si acum “Jandarmul si jandarmerițe” cu Louis de Funes. In rest, cozile la pâine, alimentare goale, orașul care se scufunda in întuneric in fiecare seara, frigul crunt in zilele de iarna… acestea sunt deja ultra cunoscute.

 

Cătălina Lupu: eram la gimnaziu iar sora mea era maxim pâna în clasa a patra, anii ’87-’88..Băgase orez…Vedeai maşina ce venea la alimentara, fugeai către coadă! Nu conta ce aducea… orice era binevenit!  Ştiu o să spună multă lume că nu s-a murit de foame atunci, că toată lumea „avea”… Dar era degradant! Cum se dădea cu porția … ne-am îndreptat către coada ce era, deja, formată… Sora mea… ca să mai poată lua coada, încă, o dată, a dus acasă cele două kilograme de orez şi şi-a schimbat haina. Ca nu cumva să o recunoască vânzătoarea şi să nu-i mai vânda un kilogram de orez… Un copil de maxim 1o ani… Ea venea de la şcoală, eu plecam către şcoală, învățam după amiaza şi nu mai puteam sta la coadă cu ea încă o dată. Trist! Am aceste amintiri atât de vii… când le evocăm, copiilor de astăzi asemenea poveşti… Cine uită aşa ceva…

 

Roxana Vlad: Imi aduc aminte ca Alimentara de a Drumul Taberei 34 era vesnic goala. Se umplea doar cand era vizita tovarasului. Lumea statea buluc, nu ca sa-l admire, ci ca sa prinda ceva de mancare, daca mai ramanea, ca primele care-si indesau sacosele erau vanzatoarele. In spate astepta o masina care golea alimentara cat a-i zice peste. Tata facuse rost de o rezistenta care-mi incalzea camera iarna, atat de frig era. Imi atragea mereu atentia sa am grija in timpul noptii sa nu-mi cada plapuma pe rezistenta, ca riscam sa iau foc. Foarte multe cazuri erau de acest fel, multe apartamente arse, copii carbonizati de la rezistente. N-am sa-i inteleg niciodata pe nostalgicii lui ceasca si nici pe cei care cad in limba dupa PSD!

 

Iordachi Iulia: Oooo, da! Vanzatoarele erau D-zeu pe vremea aceea!

 

Sancas Sancas: Nu am prins perioada respectivă. Citesc cu durere toate amintirile voastre. Dar mă macină o întrebare la care nu-i gasesc raspunsul. De ce când venea Ceaușescu alimentarele se umpleau cu mancare?

 

Roxana Vlad: Trebuia sa dea bine la televizor, chestie de propaganda. Toata lumea stia de foametea si saracia din Romania. Mancarea era rationalizata, adica totul se dadea cu portia, pana si painea si nimeni nu trebuia sa se planga. Nu intra oricine, nu iesea oricine din tara. Mai aveam putin si atingeam apogeul ca-n Coreea de Nord. Mancarea mergea la export toata. Tot ce se producea, mezeluri, panificatie, practic toata industria alimentara, pleca la export. Mi-aduc aminte ca intr-un an, trebuia sa amenajam un pavilion la RomExpo si am intrat de curiozitate in pavilionul central dedicat industriei alimentare. Bai nene, ce-am vazut eu acolo, nu vazusem pe nicaieri in tara si erau exclusiv produse romanesti. Si sa nu crezi ca oricine putea vizita RomExpo. Doar delegatiile straine si activistii de partid.

 

Medoia Rodica: lucram intr-o baraca pe malul Canalului, la Agigea. Au anuntat ca vine Ceausescu si au otravit 17 caini care salasuiau langa baraca. I-am gasit morti dimineata. Unul inca mai sarea in sus. Apoi au arat tot campul , cat se vedea cu ochii, desi recolta nu era gata. Apoi vizita s-a anulat.

 

Κρισ Εσκου: Uneori când ceașcă făcea o vizită tovărășeasca de lucru se asfalta drumul peste noapte!

 

Roxana Vlad: A, da, am uitat sa spun ceva, apropos de industria (f)alimentara, nea ceasca ridicase cateva edificii cu destinatie vazarii produselor alimentare semipreparate, noi le spuneam „circul foamei”. Pe locul unuia dintre ele se afla astazi Romania Plaza, din bulevardul Timisoara, sector 6. Si celelalte tot mall-uri sunt.

 

Medoia Rodica: L-am vazut pe Ceausescu intr-o vizita de lucru la antrepriza de la Cornetu. Nici nu s-a uitat la noi, avea treaba sa dea indicatii. Securistii lui ne-au inconjurat ca pe vite. Stateau cu fata la noi si cu spatele la el. Erau de doi metri toti si vorbeau in guler, ca-n filme. Penibil.

 

Κρισ Εσκου: Toate „circurile foamei” urmau să devină cantine publice. Noile blocuri erau proiectate fără bucătărie, pentru că urma ca lumea să nu mai facă cumpărături și să gătească acasă. Tot poporul urma să mănânce în cantinele alea. Repet, poporul. Nomenclatura urma să locuiască pe B-dul Victoria Socialismului asupra poporului!

 

Medoia Rodica: pe Victoria Socialismului blocurile erau prevazute deja cu microfoane in pereti.

 

Κρισ Εσκου: Securitatea a ucis arhitecți și ingineri constructori ca să nu se afle că blocurile comuniste construite de ei cu economii pică la primul cutremur serios!

 

Medoia Rodica: acei criminali au ramas printre noi si si-au perfectionat metodele. Acum fac oamenii sa se sinucida, cu mijloace specifice, cum zic ei. Nu raman urme.

 

Roxana Vlad: Exact! Aveam un prieten din Braila, artist plastic, ceramist, care lucra la stiucaturile din casa poporului. Era platit foarte bine. Niciodata nu vazusem atatia bani la un loc si intr-o zi am aflat c-a murit impuscat la vanatoare, ca s-ar fi impuscat singur. Virgil Mihaescu il chema, D-zeu sa-l ierte.

 

Silvia Dumitrache: Am scapat cu viata datorita unei vecine care ma astepta de ceva vreme si vazand ca nu apar si ca nici la telefon nu raspund, a coborat sa ma intrebe de sanatate. Eram aproape lesinata de la gazul inhalat peste noapte cand s-a stins flacara care abia palpaia sub caramida pusa pe aragaz. Cat de umilitoare oribilele cozi la „takamùri”, la bucatica de unt, portia de ulei… cartofii muceziti buni de dat poate doar porcilor… Nu pot uita privirile salbatice ale unora catre sacosele mai plinute ale altora… Oribil! Nu toti am trait asa. Nomenclatura si tot neamul lor! responsabilii de magazine alimentare, macelarii, hotii, deci, o duceau ca-n filme. Omul nou s-a adaptat, iar acum ne conduce. Vasilica imi aminteste des de femeile din armata rusa care furau furouri si defilau tantose pe ulita cu ele trase peste uniforma. Slugile hoate de atunci sunt argatii de azi.

 

Elena Roşca: Bunica mea îmi povestește mereu despre lipsa cruntă a produselor de igienă (femeile nu aveau nici măcar vată), a mâncării, a hainelor… Despre cum femeile lucrau cot la cot cu bărbații și apoi când ajungeau acasă o luau de la capăt… Crunt și trist!

 

Bogdan Rusu: situatia diferea foarte mult de la orsa la oras.Si cu cit orasul era mai mare ,cu atit mai crunta era viata. Am fost la bunica mea in Iasi ,cred ca era 1987…mincarea se dadea pe cartele.Aveai dreptul la 500 de gr de piine pe persoana,zilnic. Dar si piinea acea era deja veche! Cred ca avea in jur de 2 zile de cind fusese coapta. Bunica-mea o infasura in niste cirpe umede si o baga la cuptor. Se „fragezea”…aveai jumate de ora sa o maninci.Dupa aia parca era mai nasoala ca inainte.Toata mincarea era rationalizata : oua ,lapte ,carne… Portiile erau calculate la minimul necesar. Despre ulei si zahar nu are sens sa pomenesc: era firescul zilei sa fie cu portia.Doar in 89 am vazut cum e cumperi ulei si zahar la „liber”. Ceausescu fusese foarte impresionat despre cum se traia in Coreea de Nord.Daca prindeam inceputul de 90 cu el Coreea de Nord scria pe noi : construia deja ceea ce se va numi „Circurile foamei”. Cantine uriase .Mincarea trebuie sa o primesti la portie,gata preparata.Cit si ce considera Partidul ca trebuie sa maninci in ziua X.Si evident pretul ar fi fost decis to in CC al PCR ( sau cum s-ar numi azi CePex al P$D).

 

Cristi Aurel: Nu exista vată. Femeile foloseau vata in loc de tampoane, dar, cum nu exista, foloseau carpe. Da, ai citit bine, CARPE! Pana si gipsul pentru fracturi se facea cu hârtie in loc de vată. Nu existau pampers, ci scutece la care spalai non-stop. Hartie igienică? Erai norocos daca aveai.

 

Florin Jurcovici: Portiile nu erau calculate la minimul necesar. Portiile erau calculate sa mori de foame. Dupa care mai si furau cei care faceau imparteala – de la soferii de pe masini pana la vanzatorii din alimentare – dar doar cei ce aveau gestiune pe mana. Ceilalti erau la mila sefilor. Era politica comunista. In felul asta, te obligau sa furi sau sa te milogesti. Intr-un fel sau altul, te aveau la mana. Daca cumva se intampla sa aibe nevoie de ceva de la tine – de exemplu sa-ti discreditezi vreun coleg – nu puteai refuza, daca nu voiai sa mori si tu si toata familia de foame la modul propriu. Asta era si motivul pentru care taranii erau cei mai crunt loviti – pensii absurd de mici, cote enorm de mari, asta dupa ce nu mai aveau nici macar cine stie ce gradina pe langa casa – gradinile prea mari se luau cu japca si se dadea loc de casa unor faliti adusi din alte colturi de tara, da’ care erau devotati partidului. Taranii puteau produce mare parte din ce-aveau nevoie, ceea ce era un pericol pentru controlul total pe care-l urmarea partidul. Asa ca orice urma de posibilitate de independenta trebuia eliminata. Asa au ajuns taranii sa considere absolut normal sa fure – daca nu furai de la CAP mureai de foame.

 

Coco Bulica: Aveam vreo 11-12 ani si stateam la coada la pui (fratii Petreus), lumea discuta una alta, coada se misca intr-o oarecare ordine. Am reusit sa trecem de usa magazinului cand vanzatoarea anunta ca mai sunt cativa pui. Atunci s-a declansat haosul. De-abia a reusit mama sa ma scoata de acolo… parca erau animale. Am fost socatade schimbarea atat de dramatica de comportament! Chiar si acum am o aversiune fata de cozi. Sunt asa de multe de spus si le spun oricand este necesar.

 

Magda Nica: Iarna lui 86 a fost mai grea decat precedentele. Eram in clasa a VI a. In timpul orelor scriam numai cu manusi… In timpul recreatiilor ne dezbracam de paltoane, ieseam sa alergam in curtea scolii, sa ne incalzim, apoi, odata intorsi in clase, ne imbracam cu paltoanele….Nu prea era apa calda. Caldura, putina. Purtam caciula non stop, asa ca am facut paduchi. A fost un soc pentru mama…. A folosit o metoda barbara, dar eficienta: spalat cu gaz de lampa pe cap. Nu stiu ce a usturat mai tare: rusinea sau pielea capului…. Era degradant…. Scurta memorie mai au „nostalgicii”!…

 

Nicolae Lacatusu: Anii 1980-1984. Eram elev la Liceul industrial nr. 3 Iași (Chimie 1). Fiind copil de la țară, am mâncat si eu pâinea internatului, cu toate fazele sale: apă caldă și căldură la program, energie electrică cu intermitențe,etc. Prin anul ’82-’83, a venit o viitura pe râul Jijia, soldată cu moartea a sute(mii) de oi. Tot județul Iași știa că au fost înecate turmele de oi. Ce ne-au servit la cantina liceului următoarea perioadă de timp? Legume (varză la butoi) cu carne de oaie. Am mâncat o zi, două, până ne-am dat seama.Dupa aceea, evident că mâncam doar ceai cu pâine neagră. Pe la vreo 40 de ani m-am mai atins de carnea de oaie.

 

Costi Ciordas: Eu sunt nascut in 85 si am amintiri cu o coada la portocale la care m-am bagat in fata si cei de la coada nu au zis multe desi voiau (eram copil). Imi aduc aminte cum se semna pt un kg de faina si/sau ulei la Alimentara intr-un registru, unde trimis de mama, am scris COSTEL cu S intors. Imi aduc aminte cum tragea mama de mine urcand scarile pe intuneric cand se lua curentul (stateam la etajul 10).

 

Zinica Silviu: ”Deși e Crăciunul, azi la 6 dimineața, pe întuneric beznă, mi-am lăsat mașina la coadă la benzină. Apoi am stat la coadă la lămâi, se dădea câte 1 kg. Apoi la coadă la brânză telemea de 42 lei kg. N-am mai văzut așa ceva cred că de 6 luni, cel puțin! N-am făcut brad, n-am mai avut când să stau la coadă și la brad.

Azi e Crăciunul. În casă avem 14 grade C, toată ziua n-am avut apă caldă. Seara am încălzit o oală cu apă, ca să ne spălăm. Bătrânul se îndepărtă timid de mine după acest mic episod de frustrare și critică, frica că aș putea spune cuiva ce tocmai a spus pusese stăpânire pe el. – Nu e tocmai corect ce ai spus, tovarășe! S-a întors spre mine la fel cum florile se întorc după soare, dependent de independent. – Ai dreptate! Îmi bag p*** în comunismul tău corect, total, măreț, divin, amplu, social și egal !“ Demonii deșertului (fragment)

 

Virgil Cosma: Este un docu-roman pe una dintre temele de mai sus, „Călătoria – Desculță pe cioburi de oglindă”, de Lili Crăciun. O tânără profesoară, mamă a doi copii, își provoacă un avort, cu ajutorul unei babe. Spitale, procurori, umilințe. Totul real. Până la urmă scapă cu viață, nu și de umilințe de neimaginat astăzi. Alte zeci de mii nu au scăpat nici măcar cu viață.

 

Laura Rivas: Aveam o vecina care a lasat 4 copii mici pe drumuri. ca nu l-a mai vrut pe nr 5 si era disperata. a ajuns la spital dupa un avort ilegal, si nimeni nu a vrut sa o ajute, a murit de hemoragie, in timp ce doctora plangea langa ea si stia ca daca o ajuta, va face puscarie. Probabil se gandea si doctora la copiii ei de acasa…

 

Ana Tatu: în 87 eram pe un câmp de roșii cu diriga, aveam o dirigintă f tânără, de chimie, abia terminase facultatea. Și stăteam toți pe găleți în jurul ei, ne făcusem norma. A venit un brigadier de CAP și a început să urle la noi să ne ridicăm și să trecem la muncă până vin autobuzele. Fata ne-a zis calm să stăm jos. Brigadierul a început să țipe și la ea, iar profesoara i-a răspuns foarte fermă că treaba ei să predea și a noastră este să învățăm, iar a lui să culeagă roșiile de pe câmp. A plecat ăla cu coada între picioare, nu-mi venea să cred, era prima dată când ne lua cineva apărarea. Și-mi dădeam seama că a fost un act de curaj din partea ei. Aveam 12 ani, ea avea 22

 

Minodora Paliu: Practica agricola umilitoare pe care o faceam ca elevi si mai apoi ca studenti. Ca studenti aveam conditii mai proaste decat zilierii. Nu voi uita senzatia cumplita pe care o aveam iarna cand faceam baie si aproape ingheta apa pe mine in frigul din apartament.

 

Irimie Irimie Lupu: Aveam 7 ani când am stat în iarna aia, la coada la banane. Nu le văzusem decat in poze! O iarnă de iti îngheța sufletul! O zi intreaga la coadă. Se lăsase noaptea și blestematele alea de banane nu ajunseseră încă! M-a luat bătrânul acasa. Am plâns tot drumul, cu lacrimi amare, lacrimi care îmi înghețau pe haine. Cozile la pâine, la lapte( de la 3-4 dimineata), frigul din clase, nopțile de beznă. Si cel mai tare mi-a rămas în minte cele 2 sunete distincte: 1. Când se lua lumina – un huiduit surd 2. Cand venea – parea că, căștigase Steaua încă o dată cupă campionilor.

 

Nicolae Lacatusu: Nu cred că am gustat banane până la revoluție. Prima oară le-am văzut in mâna unei doamne care a trecut prin poarta liceului. Erau micuțe, si necoapte. Un verde-galbui. Băgase la alimentara din Cartierul Bularga/ Iași, si costau vreo 22 de lei kg.

 

Mihaela Dvorac: Nici nu vreau sa-mi mai aduc aminte de anii aia, frigul groaznic din casa, dar si de la serviciu, eram casier si lucram cu manusi in maini. Nu era presiune la gaze, iarna trebuia sa gatesc noaptea, lumina era oprita frecvent, apa calda era cu program. Eram duse ca vitele pentru control ginecologic, o data la 2-3 luni, nu conta daca eram casatorite sau nu, tinere sau mai in varsta, iar dupa implinirea varstei de 25 de ani, am platit din salariu pentru celibat, bani pe care nu i-am mai recuperat niciodata. Erau cozi la orice, incaltaminte, confectii, lenjerie intima, produse de curatenie si alimente. De la hartie igenica si sapun la paine, carne si branza, chiar si dupa ce au infiintat ratia de alimente. Ca sa-ti cumperi un congelator sau masina de spalat automata iti trebuia aprobare de la COM. Ar trebui sa le aducem aminte si astora de voteaza PSD, eventual sa-i obligam sa traiasca la fel ca atunci, probabil ca li s-a sters din memorie.

 

Bogdan Sonohat: Născut în ‘81, îmi amintesc doar cîteva momente dar sînt îndeajuns:

 

– orice magazin de pîine avea o tejghea pe care era un grătar din lemn, unde se rezema cuțitul cu care tăiau pîinea, pentru că se vindea și la jumătate;

 

– ne spălam cu apă încălzită în oale mari, pe aragaz: pentru că era atît de greu cu apa (nu puteai încălzi oricît voiai, nu era suficientă presiune la gaz), cît încă eram destul de mici, pe mine și pe soră-mea ne spăla mama împreuna, amândoi cu chiloții pe noi;

 

– pentru că era frig, soră-mea căpătase un obicei dimineața, cînd se trezea și tremura: mergea și pornea aragazul și se încălzea deasupra, pe jumătate adormită; a rămas cu acest obicei, mi-o amintesc în facultate făcînd asta, poate chiar și astăzi face la fel;

 

– eram la grădiniță dar învățasem să vin singur acasă; pe drum, treceam pe lîngă Complexul Stejar (Iași) și raportam acasă dacă era sau nu coadă, fără să conteze ce se vindea acolo; prindem loc oricum;

 

– în 88, la 7 ani, am gustat pentu prima dată banane; părinții au fost foarte supărați, s-au străduit atît de mult să le obțină iar mie nu mi-au plăcut dar soră-mea era foarte bucuroasă, era premieră și pentru ea, la cei 10 ani pe care îi avea;

 

Cît de repede uităm că libertatea de azi nu e garantată, că nu are nimeni grijă de ea dacă nu o îngrijim, fiecare în dreptul său, că statul părinte, care are grijă de copiii săi și le dă puțin dar sigur e doar o momeală parșivă, mai ales pusă în mîinile neocomuniștilor de azi, mulți din ei și în actuala Opoziție.

 

Carmen Pintilei: A fost un dezastru. Și la portocale și banane era coada …. Dacă apucai mâncai. Eu de atunci mănânc bananele verzi. Ca așa mi-a ramas gustul. Copil fiind, nu aveam răbdare sa se coacă și le mâncam verzi . Au fost timpuri grele!

 

Catalina Sonohat: Pe vremea impuscatului nu exista contraceptie, decat daca aveai pile mari pe la partid. Daca venea barbata-tu baut acasa (sau pur si simplu asa era el, mai prost) nu prea scapai. Metoda calendarului functiona poate la alea care aveau o menstruatie regulata. In rest, era fix ca la loterie. Iar daca nu doreai sa ai mai mult de 1-2 copii puteai apela numai la avort. Dar cum avortul era ilegal, femeile improvizau tot felul e metode pentru a scapa de sarcina. Se duceau la spital numai cand septicemia era avansata, pentru a nu mentine sarcina. Cand ajungeau la spital, in primul rand venea Securitatea sa le interogheze. Gandeste-te ce inseamna sa ai dureri inimaginabile si sa stai la interogatoriu; pur si simplu medicii refuzau sa iti faca chiuretajul pana nu marturiseai. Am avut o cunostinta care si-a pierdut mama de la un asemenea interogatoriu. Altii au fost mai norocosi…

 

Anamaria Sandu: Când vrei sa faci ceva, economisești. Asta voia Ceaușescu, și cam tot ce avem azi ca infrastructura datează din comunism. Blocurile astea gri in care stam și în care unii bătrâni încă mai îngheață de frica facturilor, comunismul le a făcut. Așa că numai dramatizați atât. Germania a strâns cureaua după al 2-lea Război Mondial de bunăvoie. Ei au înțeles că trebuie să facă asta pt viitor. Na că avem democratie, banane din belșug și muncim in străinătate că să plătim case și facturi in Romania. Și să nu uit, avem mall-uri.Si căldură berechet.Oare câți dau drumul la căldură toată ziua,?

 

Monica Di Santis Modi: Esti mult prea tânără sa stii cum a fost! Păcat!

 

Κρισ Εσκου: Când vor termina de furat tot, noii comuniști vor spune că democrația pute și vor instala dictatura naționalist-ortodoxă pe modelul Putinist. Vrei să știi ce ne paște? Vezi ce se întâmplă în Rusia, că de acolo vine tot răul din România.

 

Nicolae Lacatusu: Anamaria Sandu, relatezi prostiile ce ți le-au debitat alții. Dacă ai fi trăit acele vremuri, te-ar fi îndrumat părinții să urmezi unul din liceele cu profil economic din București.Se intra pe pile, avea cele mai faine ” gagici”, etc. Idealul era să ai frigiderul plin. Visul șefilor de unitate, era să-și vadă copilul la economic, iar visatorii, la medicină. Pila de la alimentara, aprozar, era mai importantă decât doctorul de intreprindere.

 

Cristina Bodnarescu: Inca din liceu am prins controale ginecologice inopinate. Dupa care, la serviciu, cel putin de 2 ori pe am se faceau astfel de controale. Uneori eram chemate aleator. Nu aveau timp de toate. Erai „data in gat” si de erai gravida si de erai dupa avort. Cat ii uram pentru asta n-are rost sa spun. Iar asta e doar una dintre mizeriile acelor ani.

 

Unsmart Stecker: scriu dintr-un bloc din dr taberei prost incalzit si acum in 2019… Am trait in Dobrogea , tata a fost marinar. Aveam incalzire centrala facuta de el pe un santier, iar viata mi se parea usoara. Cand venea din voiaj vara mergea cu colegii la Hanul Piratilor si aveam o roata mare de cascaval si muschi tiganesc. Aveam un ghium cu miere si unul cu smantana pe fiecare vacanta de vara. Imparteam mereu cu copiii de pe strada mea dulciurile si guma de mestecat, cele mai bune arome erau din Brazilia. Nu intelegeam de ce lumea blama comunismul. Mi se parea ca totul e bine aranjat si planificat pana cand intr-o luna de iarna mama nu a mai primit salariul de 1700 lei in tara si am mancat cartofi cu bulion la cuptor zile bune. Apoi a venit 89, m-am simtit aiurea cand am vazut executia ceausestilor. Aveam 14 ani si nu mai intelegeam nimic. Incepusem sa ascult asiduu Vocea Americii. Se vorbea despre o alta lume, oribila, iar de atunci si pana acum nu s-a mai schimbat. Zilele astea parasesc Romania.

 

Florin Petrar: Curentul se lua zilnic, asa ca tatal meu a conectat un neon la o baterie de masina ca sa avem lumina intr-o camera. Lumanari in rest. Caldura nu era, asa ca el a improvizat si un resou care bineinteles ca era interzis in apartamente. Apa se lua asa des ca trebuia sa umplem cada ca sa ne descurcam. Nu voi uita niciodata apa aia verde cu care ne spalam. Painea venea pe la 5-6 dimineata, asa ca pe la 3-4 trebuia sa fim in coada. Si copiii bineinteles, pentru ca primeai o jumatate de paine pentru fiecare copil. Asta daca nu se termina chiar inainte sa ajungi. Portocale nu vedeai decat de Craciun, si asta daca erai norocos. Intr-un an cineva a adus banane din Ungaria si am primit si noi de Craciun. Cred ca am mancat vreo 3 ore pe o banana ca sa nu se mai termine…

 

Alina Dascalescu: Unicul lucru bun? Mamele noastre au învățat să fie adevărate gospodine, ceea ce azi….mai rar…de nevoie,dar uite că e mai sănătos să dai copilului o clătită decât „felie de lapte ” sau alte căcaturi. Mame eroine, mame exemplu, ce au crescut cu greu copii. Și țara noastră producea ceva, exporta, nu importa, pe când acum,țărișoara noastră care a fost cândva o comoara,nu numai că nu mai produce,dar nici a noastră nu mai e :)in rest din ce citesc…nasol. e amuzant că neavând centrala, am un vecin care probabil asta făcea și pe atunci, frecvent o oprește de jos, frecvent umbla la presiunea de la apa, și stinge lumina pe casa scării:)) vechile obiceiuri…

 

Bogdan Măgureanu: Țara noastră exporta la preț de dumping in cadrul URSS și către alte țări comuniste sau dictaturi in Africa.  Exportam cu profit materie prima neprelucrată, alimente și produse agricole, îmbrăcăminte, resurse naturale. Adică exact că și acum.  Va rog sa vă informați mai bine.

 

Gianina Macovei: Nu am să uit niciodată vremea când eram copilă la școală și se lua lumina sistematic, ai mei aprindeau o lampă cu gaz pentru că trebuia să-mi fac temele la școală. Ne obligau să punem o pătură în geam pentru că se făceau exerciții pentru război,toate sirenele urlau,un întuneric beznă iar eu copil mă uitam la celelalte blocuri să număr câți au aprins lumânări sau lămpi cu petrol. Ceva sinistru! Să nu mai vorbim că toată copilăria mi-am petrecut-o la cozi infernale care deveneau o luptă pe putere fizică atunci când ajungea marfa. Asta e…a trecut să sperăm că românii se vor deștepta așa cum spune Imnul României!

 

Viorel Paleu: Copiii securiștilor dinainte de 89 sunt infiltrați prin toate partidele zise „liberale” sau democrate. Cu banii foștilor securiști și activisti de partid s-au construit marile Mall-uri, au băgat paiate la înaintare și dirijează din umbră. Chiar nu puteți înțelege că țara aceasta nu ne mai aparține?! Este in totalitate a foștilor nomenclaturisti, a odraslelor acestora, care au vândut-o pe bani grei străinilor.

 

Wiko Jako Jako: Da, toți care ați scris toate astea aveți dreptate; și eu am trăit vremurile acelea, dar sa nu uitam ca datorita datoriilor externe a făcut-o Ceaușescu, și culmea a reușit sa scape de ele în 1989,din ani 90 dacă nu era în puscat am fii fost acum cea mai mare putere economica din Europa. Dar uite democrația ne a dus la datori enorme, care le vom plăti mulți ani de acum înainte, și plus de asta suntem și săraci… Va ajung cumva bani sa trăiți din ziua de azi?

 

Emil Radu: Asa este, dar oare merita pretul pe care l-am platit miile de vieti pierdute. În 84 eram sofer la canalul Dunare Marea Neagra nimeni nu spunea nimic de cei care a-si pierdeau viata zi de zi Vinovatul moral era Ceausescu ptr el eram doar mana de lucru.

 

Elena Copaciu: Un „plan ambitios” a fost si Casa Poporului, de care nu are nimeni nevoie si a costat multe vieti omenesti, distrugerea Bucurestiului vechi si inca nu e terminata iar costurile de intretinere sunt imense! Este doar un reminder ca in lipsa pârghiilor democratice în societate, dictatorii pierd simțul măsurii, iar consecințele se resimt pe multe generații!

 

Κρισ Εσκου: Datoriile le-a făcut comuniștii în anii ’50 ca să cumpere din vest tehnologii, au creat locuri de muncă forțată, unde angajații-sclavi erau plătiți la mișto, populația avea senzația de stabilitate când în realitate era sub controlul total a forțelor represive, au forțat industrializarea împotriva mersului natural al economiei, apoi, pentru că au fost și sunt proști nu au retehnologizat, iar produsele lor nu făceau față competiție și nu puteau fi vândute nicăieri în lumea civilizată. Doar în lumea a treia și la arabi. Poporul nu a fost întrebat nici când s-au împrumutat, nici când dementul analfabet criminal a decis să plătească tot, pe spinarea poporului. Toate lipsurile au fost suportate de populația nevinovată, nu de către nomenclaturiști. Văd că există proști ce nu înțeleg nici azi că rușii au pierdut războiul rece din motive economice și că este dovedit științific și empiric că economia comunistă este un cancer. Uitați-vă la Venezuela sau la Coreea de Nord unde oamenii trăiesc cu viermi în stomac!

 

Cristina Stark: Sunt născută in ’75, îmi amintesc multe. Confortul min in casa nu mi-a lipsit pt ca tata era o persoană inventivă. Curent aveamde la o baterie mare de tractor, făcută rostde tata si asa aveam un beculeț mic de 20 W care tinea cât de cât. Apart era mairece dar nu imi aduc aminte sa fii înghețat fe frig. Traiam in Sibiu unde era Nicu Ceaușescu, „cel mai bun dintre nonenclaturisti”. Mai primeam si alimente dar stateam la cozi interminabile. Am invatat de atunci sa fiu bataioasa: dădeam din coate sa ajung mai repede in față la gostat dar de multe ori nu mai ajungeam la ouă sau apucam câteva sparte. Si acum o tin minte pe tanti de la Gostat, o femeie grasă, fără școală dar care era Dzeul oualelelor si al puilor de gostat ( cei mai mici pui pe care i-ati vazut vreodata). Ls alimentare erau pline rafturile cu creveti… dar zilnic stateam la coada la piinea rationalizata si din când in când primea ba unt, ba portocale sau chiar banane. Cd anunțau seara ca se vor da a doua zi, oamenii se puneau de seara la coada. Copil fiiind, am stat si eu odata toata noaptea la coadă la unt si m-am distrat cu copiii. Ce știam eu pe atunci?! Eram fericită că m-au lăsat părinții la asa chef… si au furat băieții 2 pepeni mari din piață….

 

Cristina Popescu: Mi-am amintit de vacanțele de vară petrecute la nişte veri primari care stateau la marginea unui sat lângă o cale ferată! Stăteam la pândă când se puneau barierele şi aşteptam vreo maşină din RDG,din care ni se dădea sau arunca pachete de gume de mestecat colorate,bomboane sau ciocolate mici! Cele mai fericite zile din vacanțele de vară de atunci erau când ne dădeau reviste pentru copii! Deşi nu eram desculță,am fost chemată odată la geamul unei maşini şi am primit o pereche de saboți albaştri cu talpa din lemn! Mi-au venit perfect,i-am probat în fața ei,până s-a ridicat bariera!Ochii trişti ai acelei femei nu-i voi uita niciodată! P.S.În maşină erau doar doamna şi soțul,care era la volan!

 

Cohnu Alecu: Am făcut armata la mină pentru ca eram pătat. Mi-am văzut colegii, prietenii, amicii morți. 1986 – 1988.

 

Catalina Sonohat: Nu pot spune ca am inghetat de frig pe vremea lui Ceasca, dar asta numai din cauza ca taica-miu, electrician fiind, a improvizat cateva prize „oarbe”, la care s-a pus 1 calorifer pe ulei. In functie de cat de frig era intr-o camera, caloriferul se muta pentru a „incalzi” atmosfera. Am ramas cu un obicei prost multi ani: in fiecare dimineata, cum ma trezeam, aprindeam toate ochiurile de la aragaz si ma incalzeam semi-adormita la ele. Frate-miu asa ma tine minte. Fiind seniorul familiei si cumva responsabila in casa cu gestiunea banilor dupa ai mei ca rang (si apoi se mira de ce am dat la ASE…) aveam intotdeauna o suma de bani la mine pentru potentiale cozi. Tin minte cum stateam la 5 dimineata la coada la lapte si ca erau cozi unde se tinea evidenta pe hartie dar stiu ca eram foarte mandra ca sunt implicata intr-un asemenea proces important (?!?). Cand ieseam de la scoala treceam intotdeauna pe langa complexul comercial (Alimentara), il inconjuram, il spionam de potentiale cozi, prindeam rand si fugeam repede acasa sa raportez „coada la Stejar”, sa iau cartelele si sa fug inapoi la rand (cu sacosele dupa mine). De asta si acum car greutati mari de la piata, pentru ca sunt obisnuita. In functie de timp, fiind mai inventiva, faceam un ocol al „alimentarelor”, trecand si prin piata (pentru potential cartofi si ceapa). Si tin minte foarte bine ce bataie buna mi-am luat de la maica-mea pentru ca am intarziat 2 ore de la scoala (se speriase). Motivul: am gasit coada la Alimentara, am vazut ca nu se tinea pe hartie si am asteptat sa se aseze inca 2 persoane dupa mine (numai cu 1 in spate era risc, iar ala din fata nu era de multe ori dispus sa iti tina randul). Dupa ce mi-am furat-o, am luat cartele de ulei si zahar si am venit cu vreo 5 kg dupa mine.

 

Vara mergeam la tara la bunici, unde incepea alta distractie: ascunsul alimentelor prin lanurile de porumb sau printr-un tufis de langa tarla (job performat de bunica-mea), la care te intorceai seara sa le aduci, dupa ce pleca brigaderul acasa. Si cel mai important, era sa raman de cateva ori orfana din cauza normei idioate de educatie contraceptiva (care nu exista pe vremea aia) impusa de Ceasca. Si daca este sa amintim si de rusi/basarabeni, aia erau cei mai scarbosi (din ce imi spune maica-mea): granicerii moldoveni erau singurii de la care mai puteai lua un pachet de unt, dar intotdeauna ti-l vindeau inceput. In plus, nu vorbeau decat ruseste. Iar daca este sa ma intorc la celebrele cadre didactice, am avut o retardata de invatatoare (Madam Chirita, o proasta absoluta) care dadea premiile la elevi in functie de favorurile primite de la parinti. Maica-mea a refuzat sa ii transporte nu stiu ce mobila cu marfarul iar pentru asta am avut numai probleme cu Dancila 2.

 

Viorel Durca: Tot ce am citit sunt numai de la omeni care nu cred ca au trait ! Tot lumea era vesela, nu avea grija ca maine este dat afara de la servici si nu au cu ce achita locuita ! Nu muncesc pentru un parlamet de corupti !

 

Catalina Sonohat: Era pe naiba vesela, vorbeai pe ascuns sa nu vina Securitatea dupa tine. Cum am mai spus, toti prostii si inadaptatii (am avut si la facultate specimene din astea) plang de pe urma comunismului. Nu stiu cum naiba, dar fix astia sunt ratatii zilelor noastre, care castiga maxim 3000 net, nu au fost capabili sa isi cumpere o locuinta si mai au si 2-3 copii, analfabeti functional si aia.

 

Mihai Vasile: Au fost oameni care au murit prin pușcării pentru cauze minore sau au fost închiși în ospiciu fără să fie bolnavi. Astea unde le mai trecem, tot la veselie? (…)Bunica mea povestea cum a trebuit să meargă la interogatoriu la securitate pentru că un elev a desenat o zvastica. Ii era o frica teribila. Stand acolo si asteptand pe hol a vazut un barbat care a iesit in fuga de la interogatoriu plin de sange si cu dintii in mana.

 

Medoia Rodica: Mi-am amintit cum se intrerupea circulatia duminica. Intr-o duminica mergeau masinile cu sot, in cealalta, cele fara sot. Intr-o iarna au intrerupt circulatia de tot in Bucuresti, nu mai stiu cata vreme. Erau nameti de zapada si trebuia sa mergi numai pe jos. Credeam ca nu mai scapam, atunci. Cand ne veneau prietenii in vizita, le dadeam fiecaruia cate-o patura, erau 14 grade in apartament, la bloc. Lasam si flacara de la aragaz deschisa, cu un vas ceramic deasupra, ca sa dea chipurile mai multa caldura. Gazele nu aveau presiune, la mama acasa bunica pazea sobele toata noaptea, sa nu se stinga si sa moara intoxicati.

 

Elena Copaciu: Iarna din 1985. Am mers pe jos pana la spitalul Parhon pt examenul de endocrine. Ca nu le amanau! La doi pasi era palatul dictatorului. Cu sera si piscina mereu incalzite si luminate! La intrarea in bd Primaverii era o bariera pazita de soldat cu pistol mitraliera….cine nu crede sa (re) citeasca pe Saul Bellow- Iarna Decanului. Descrie intocmai iarna aceea in Bucuresti. Poate pe el îl cred, deși n a mâncat salam cu soia!

 

Medoia Rodica: mergeam catre facultate, la ASE, la Romana, militie si trecerea de pietoni blocata. Trecea coloana oficiala a lui Ceausescu. In masina lui, nici urma de Ceausescu, in schimb, doi caini superbi. Pentru ei am stat si-am asteptat trecerea coloanei.

 

Radu Ghenovici: Câteva, scurte:  în școala primară am avut un coleg care a vomitat in wc pentru că a mâncat, de poftă, o pastă de dinți Cristal cu aromă de banană. Coada la butelii: 2-3 zile de stat sub cerul liber care scuipa fulgi peste noi… Mașinile de transport în comun, pline ochi, cu oameni pe scară, circulând cu ușile deschise Și la final, pentru cei care spun că și acum e sărăcie: este. Dar dacă trăiești fix cu acele produse ieftine, puține și proaste, cu care trăiai atunci, îți ajung banii. Dar na, acum sunt mai multe tentații! Plus că uitați un lucru: nu te mai arestează nimeni pentru ce spui, nu mai riști să îți ia nimeni toată bruma de avere și să te extermine pe la canal… Uitucilor!

 

Valentin Dumitru: Fugeam de la liceu ca sa o pot schimba pe mama la coada la buteli și apoi venea tata și stătea seara ca doar se striga lista și cine nu făcea prezenta îl tăia. Groaznic era cind se terminau buteliile înainte să-ți vina rândul și rămâneai pentru următoarea tura. Plus trebuia sa ai grija de butelie , de unde și zicala sa stai cu ochii pe butelie.

 

Ghioca Gabriela: Sa va spun cum,tanara absolventa de medicina si stagiar in sectia de pediatrie-distrofici,vedeam sugari murind,in sensul propriu al cuvantului,de foame? Pentru care nu se gasea nici lapte praf,nici un fel de mancare adaptata varstei lor si mai erau tinuti in viata cu cate o perfuzie pana stomacul se atrofia complet,organismul isi devora muschii si organele in incercarea disperata de a trai? Ca ajungeam acasa si imi stangeam copilul in brate si ma rugam la Dzeu sa avem ce manca maine? Ca nici in ziua de azi nu pot scapa de angoasa asta si cumpar alimente mai mult decat ne trebuie? Nu va doresc sa fi trait acele vremuri vreodata.

 

Niciodata in viata mea nu am vazut atata ura. Sugari batuti,trantiti pe paturi, asistente sau ingrijitoare injurandu-i si urland la ei, majoritatea fiind copii abandonati de mame care i-au adus pe lume fara sa ii doreasca. Monstri fara suflet, brute cu chipuri de om ,asta a facut comunismul, a stalcit definitiv poporul asta. Nici nu mai pot vorbi, Pusesem toate astea intr-o cutie a creierului pe care nu credeam ca o voi mai deschide.

 

Eu nu am stiut cat de greu au trait parintii mei dupa razboi si in anii in care comunistii au pus mana pe toate bunurile lor,pana ce ei nu mi-au povestit.Ei si bunicii mei,cum au fost obligati sa isi paraseasca casa si satul pentru ca rusii ne luasera Basarabia,cum au murit de inima cand toti hotii si puturosii satului devenisera comunisti si le-au intrat in curti si in case sa le ia animalele,carul cu boi,plugul,pernele,plapumile si granele din pod.Toate astea trebuie spuse mereu si mereu,nu avem dreptul sa uitam,uitarea ne face slabi,iertatori,simturile se inmoaie si uite asa suntem pacaliti din nou. Oamenii uita usor,amintirile urate se atenueaza,ramanem cu ce a fost luminos si bun. Sa nu uitam niciodata ca comunismul este cel mai pervers sistem social, nu a existat bine,totul a fost cladit pe teroare,minciuna,delatiune,hotie si ura.

 

Adnana Mihaela Balanuca: Doamne ,tocmai mi -am amintit de resoul ala cu furtun legat de aragaz ce era pus pe hol ,improvizat de taica miu , si chiar anul trecut imi spunea ca , cu ce frica statea mereu,sa nu dam foc la casa( fiind 5 copii)..ce miros de umiditate si gaz ,mereu era..si iar mi-e dor de casa si parinti..

 

Silvia Ivan: Cum sa fii nostalgic după acele timpuri? Poți uita tot ce ai trăit? Cred că regreta doar nomenclaturiștii!

 

Ilinca Maria: Eu sunt decrețel. M am născut intr un sătuc uitat până și de timp… La țară mai aveai prin bătătură o găină, un porc, o capră… Nu foamea a fost o problemă. Și nici frigul, din fericire. Pentru că tata lucra la mină, avea porție de amandine în fiecare seară. Câte una pentru fiecare copil (4). Le aducea ambalate intr o hârtie din aia de jurai că i sugativa. Până ajungeau amandinele la noi, tot siropul îl absorbea acea hârtie. Așa că îmi aduc perfect aminte cum papăm amandina intr o fracțiune de secundă, și apoi luam hârtia aia la supt. Îmi mai amintesc și cum mă alerga paznicul, toamna, când ne scoteau în practică la cules mere. Fiindcă furam câteva mere și o tăiam peste câteva dealuri, prin tufe și mărăcini. Să nu mă prindă paznicul…Cred ca nu aveam mai mult de 40 de kile. Eram atât de rahitica încât îmi trozneau oasele când urcam dialul cu plasa de mere în brațe. Pâinea la noi era o problemă. Nu ne ajungea niciodată. Iar eu nu mâncam mămăligă. Știu cum cotrobăiam prin dulapiirul din lemn de nuc sa găsesc firimituri de pâine. Iar dacă nu le găseam, mă apuca efectiv plânsul de draci. În București am venit cu trei ani până în revoluție. Deci am apucat ceva comunism și orășenesc. Am stat la un cămin de nefamiliști Iarna era cumplit. Urăsc comunismul și pentru că a ucis atâtea femei care au încercat singure să își facă avort…

 

Doina Plesa: Cozile la care stateai cu orele sa cumperi alimente si le mai aminteste cineva? Pe atunci meserie de viitor era sa fii vinzatoare la ” Alimentara”. Era ceva, ele stiau cand primesc carnea, portocale sau niste amarate de banane verzi pe care le coceai in ziarul Scanteia pe soba. Imi amintesc ca mama reusise sa se imprieteneasca cu una din doamnele de la Alimentara si eram anuntati cumva cand se primea ceva, nu conta ce, orice. Si se pornea harmalaia. Du-te repede sa tii rand! imi spunea mama. Si ma duceam repede nu stiam daca era carne, tacamuri, portocale sau apa minerala. Si acum am oroare cand vad oamenii insiruiti in rand. Mi se declanseaza frustrarea automat numai cat ma uit la un rand de oameni. Nostalgie comunista? Nu pot sa inteleg asta. Stat in frig, painea era la ratie, calculau nenorocitii nr. de carbohidrati ca iti dadeau cu felia. Totul era rationalizat, cantarit ca la Auschwitz. Iar de libertate de exprimare nici pomeneala. Cat despre viata la camin, am prins 2 ani sub „obladuirea” comunista dupa aia a venit revolutia dar probabil inocenta varstei si teribilismul tineretii m-au facut sa trec mai usor peste ” serviciu la cantina”, asprimea pedagogilor sau prea mult zelistii profesori care la orele de Economie politica voiau sa faca comunisti pe banda rulanta. Probabil ca asa ne-a fost dat noua Romanilor sa trecem prin asta cu scopul de a invata ceva. Dar cu ce avem in Guvern parca mai tare ne-am prostit. Se mai termina vreodata fardelegile guvernantilor in tara noastra?

 

Liliana Roman: Da, mizerie, cozi interminabile pentru pâine, carne, pui leșinați de Gostat cu 4 picioare 4capete,alimente pe cartelă. Ma scula mama la 4 dimineața copil de 12-13 ani pt. rand la lactate. Toată copilăria mea, goana prin oras din alimentara în alimentara… frecusul de pe stadion ptr. marea sărbătoare de 23august, practica agricola toamna, cules porumb, cartofi, peste tot unde era nevoie de mana de lucru necalificata, ieftina…Ne-au infometat. Sărăcia și umilința la care am fost supuși …nu văd de ce ne-am aminti cu drag.

 

Geanina Moldovan: Se pare ca parerile in aceasta tara sunt impartite… unii, care reuseau sa puna mana pe ceva in acele timpuri, sunt nostalgici, cei care nu erau activisti de partid si nu aveau dupa ce bea apa, e clar ca detesta acele vremuri. Curios e ca si atunci si acum s-a trait si se traieste dupa aceleasi principii ale hotiei. Cine reusea sa fure de la cantine, gradinite sau magazinele partidului, traia bine, cine nu , asta era. Cam acelasi lucru e si acum, cine reuseste sa fure statul are succes in afaceri, cine nu , moare. Concluzia este ca atunci cand vom intelege ca hotia nu poate sta la baza societatii, vom reusi sa ne dezvoltam ca natiune! Cerem mereu schimbarea… dar nu e suficient sa schimbam persoane, ei tot din randurile noastre vin, ci trebuie sa ne schimbam mentalitatea si principiile, astfel ca cei care vor veni la putere sa fie ei complet „schimbati” ca mentalitate!

 

Cristi Roman: Prima mea amintire este din acea perioada cand mama ma trezea la ora 4 dimineața (copil de 3 ani) ca sa ma așeze la rand la butelii cu gaz. Ea statea la rand la lapte care venea pe la 7 dimineața, buteliile veneau pe la 8.Tin minte alimentara un magazin imens cu rafturi goale cu o bucata de carne in vitrinele multe si cartela de paine care era păzită mai ceva ca aurul. Tot la fel rețin cum aveam apa calda doar 1 ora pe zi uneori nu se suprapuse cu curentul si tin minte ca ma îmbăia mama la lumina lumânărilor. Când întârzia tata de la munca mama era speriată ca din nou l-a luat securitatea. Cea mai fericită zi pentru familie tin minte ca a fost in Decembrie 89 cand au scăpat de Ceausescu.

 

Ciprian Lacatusu: Am si eu cateva amintiri din comunism, copil fiind intr-un oras in care lipseau multe. In primul rand magazinele mereu goale. Citesc pe aici de portocale si banane. Eu (nascut in 1978) nu imi amintesc sa fi mancat. Parintii mei mi-au spus ca s-au gasit pana prin ’82. O adevarata epopee era sa gasim incaltaminte. Culmea, mergeam intr-un magazin dintr-un sat de langa oras pentru a gasi ceva. In orasul cu 80000 de locuitori in care stateam nu gaseam nimic. Cozile la paine… painea de multe ori veche, dar pe care o faceam „proaspata” tinand-o putin la cuptor, stropita cu apa. Apa rece livrata cu program, cateva ore dimineata si cateva seara. Mereu aveam cada plina cu apa, pentru a avea rezerve. Lipsea aproape total apa calda. Ai mei incalzeau apa la aragaz intr-un cazan mare de vreo 30-40 de litri (dura o vesnicie din cauza presiunii slabe la gaze) amestecam in cada cu apa rece si apoi faceam baie pe rand, toata familia. Curentul electric era livrat cu program, asa ca simt si acum in nari mirosul gazului lampant ars in lampa cu oglinda cu care imi faceam temele. Frigul din apartament, igrasia… Am prins si practica agricola. Am mers la cules porumb, sfecla, cartofi, sortat ceapa. Eram dusi inghesuiti, stand lipiti unul de altul intr-o remorca modificata (acoperita si cuncateva scaune) trasa de tractor. Noi mai mult stricam decat ajutam. Dupa ce ne faceam normele ne apucam sa organizam lupte cu cartofii si porumbul abia strans, de zburau in toate partile. Strigam si fugeam pe langa masinile straine ce mergeau pe strada (poloneze in special) si ei ne aruncau bomboane. Trista imagine.

 

Crina Mictariu: Aveam un vecin inginer care trăgea apă caldă din calorifer ca să facă baie copilului. Exista în casă caloriferul pe ulei cu termostat. Mama povesteşte că în Tricodava fetele erau controlate ginecologic de 4 ori pe an. Odată a murit una în urma unui avort şi coloana funciară a trecut prin fața fabricii, să le sperie pe restul.  Când se oprea curentul se sista şi apa rece. Nu ştiu legătura. Gunoiul era cercetat să nu furi ceva de la fabrică, de pe unde lucra fiecare.  Când ieşea mama de la servici era controlată la piele să nu fure vreo ață. După revoluție fratele a luat din primele salarii banane. Am mâncat amândoi o sacoşă, tata zicea că o să ne îmbolnăvim.  Tata avea un prieten care emigrase in Germania. I.a trimis scrisoare cu informări despre fotbal, hobby-ul lor comun. A fost urmărit multă vreme de securitate. Un om simplu, fără funcție.  În alimentara găseam numai conserve de spanac fiert, acelaşi fel de peşte, şi faimoşii creveti/ nişte bănuți din amidon care trebuiau prăjiți. La țară era cel mai greu, erau amărâți rău, tata şi unchiul făceau cu schimbul să ducă pâine şi alimente. Când a cumpărat maşina a fost atent să fie numărul terminat în cifră pară, că unchiul avea invers.  Da, şi acum este greu. Dar acum există libertate de mişcare şi de exprimare.

 

Roxana Corina Moldoveanu: Eu am trait in Sinaia, „Perla Carpatilor”, zona preferentiala. A fost bine, de ce sa mint. Aveam apa, caldura, curent. Se mai lua curentul sau nu se dadea apa calda, dar facusem improvizatie pe calorifere si puteam face dus. Cu mancarea era bine, fabrica de salam functiona, restaurantele erau bine aprovizionate. Ai mei nu au fost membri de partid ca aveau „origini nesanatoase”, dar nici nu au fost haituiti. Am fost fericita si am copilarit frumos, chiar daca abia acum imi dau seama ca se faceau sacrificii reale pentru tot ce aveam.

 

Diana Ghineț:  Mama pastreaza si azi, intr-o cutie veche de carton o instalatie de pom facuta din clopoteii de la caruselul caruciorului de bebe. I-a pus tata niste beculete in clopotei si un coleg le-a legat ca sa fie instalatie de brad. De crengi, pardon, ca nu aveam brad mereu. Am intrebat-o chiar craciunul asta de ce nu a cumparat una din magazine; mi-a zis ca nu exista asa ceva, nu exista nimic care sa te bucure de cumparat in magazin.

 

Andrus-Marian Lidia: In 1987, au împușcat 3 persoane la frontiera după ce i a lăsat să i sfisie ciinii! Fratele meu, 28 ani și încă doi prieteni, 30 și 32 ani, unul era Dr. Nici pună azi nu am aflat adevărul!pe lîngă neajunsurile vremii,părinții noștri,88 ani și 84,nici acum nu știm ce s a intimplat in excursia in Bulgaria!

 

Lehel-György Luka: Nu aveam voie să ne vizităm rudele din Ungaria, stăteam câte 2-3 ore de la ora 5 dimineaţă să putem cumpăra 2 litri de lapte, câte jumătate de litru pentru o persoană. Bicicletă aveau numai copii cu părinţii în funcţii cheie. În şcolile cu predare în maghiară ne erau băgate în mod forţat clase cu predare în română, ne era frică să vorbim maghiara pe stradă (ca de altfel şi astăzi),ţăranii de la sate erau aduşi la oraş şi puşi la lucru în poziţii de care nici habar nu aveau, primeau locuinţe în care stăteau ca sardinele în conservă. La mulţi clujeni le-au fost demolate casele şi luate cu forţa proprietăţile pentru care ori nu primeau nimic, ori primeau un apartament amărât la un bloc comunist. Hai, România, hai că se poate şi mai rău! Comunişti şi securişti ca Isărescu, Băsescu, Voiculescu, Boc, Iliescu sunt şi azi în funcţii de conducere sau umblă liberi. Nu aveai de ales când erai bolnav, copil fiind. Te duceau la dispensar şi primeai o injecţie super ultra extra dureroasă, ANTIBIOTIC, desigur, că să afli apoi, că antibioticul distruge sistemul nervos, şi apoi te miri de ce nu auzi sau vezi bine? Zieg Heil comunismul !

 

Alexandru Lala: Anii 80, aveam 9 ani la revolutie, locuiam in Dna Ghica, la bloc la et. 10, ap cu 3 camere, noi 5 in 2, alt nene in cea de-a 3-a. Vara mureai de cald, iarna mureai de frig, aveam o soba pe motorina pe hol cu cosul racordat la ventilatia blocului si in fiecare camera cate un bca cu rezistenta electrica, era bun ca faceai si paine prajita la el. Dimineata cozi la lapte, dupa amiaza cozi la pui. Dar cea mai puternica amintire este dintr-o dupa amiaza de vara fierbinte, intr-un gang din Colentina care mirosea a pisat, unde am stat cateva ore bune la coada pentru a lua doua pachete de unt…

 

Ramona Gabăr: Era iarnă, în apropierea Crăciunului, singura perioadă din an în care ai mei reușeau să pună mâna pe câteva portocale. Aveam o femeie de serviciu la cele 6 blocuri din Avalanșei, iar femeia de serviciu avea doi copii, mai mici decât mine. Locuiau toți intr-o boxă la subsolul unuia dintre blocuri, în niște condiții greu de imaginat. Îi vedeam în fiecare zi și – în toată sărăcia aia lucie și tristă – ei erau mai sărmani decât toți ceilalți oameni pe care-i cunoșteam. Într-o zi, când mama lor ieșise sa spele scara blocului în care stăteau, am luat una dintre cele câteva portocale, am ascuns-o în buzunar și m-am dus la cei doi copii, care își așteptau mama așezați pe treptele blocului. Am desfăcut portocala și i-am întins o felie celui mai mic dintre copii, care avea vreo 3 ani. Erau niște copii foarte retrași, marcați de suferință: a trebuit să insist și a durat ceva până când a acceptat să o ia. Până la urmă a învins curiozitatea (sau poate foamea?) – a luat felia de portocală și a mușcat din ea. În următoarea secundă s-a auzit un răcnet care a zguduit blocul: nu mai mâncase niciodată așa ceva și gustul portocalei l-a înspăimântat teribil. Mama lui a venit în fugă și – văzându-și copilul urlând ca din gură de șarpe – m-a privit cu reproș.

 

Mihaela Ganet: Nu era in Bucuresti. dar era intr-un mare oras, cu distante mari. Si avand orele de cele mai multr ori de la 7 dimineata aproape in capatul cealalt, ma trezem la 5. In mare frig. Ok. La 5 juma’ ieseam pe usa fara vreun mic dejun, ca nu poti manca la 5 dimineata, de baut chestii fierbinti nu era timp si apoi pana ajungeai te loveau nevoile. Si strabateam o distanta de cateva sute de metri pe jos, mereu cu inima stransa prin fata unui „camin de nefamilisti” cu oameni a caror natura se facea pregnant auzita, nu era vina lor, sunt doar faptele. Dupa care ajungem intr-o statie de troleu si il luam pana la capatul opus, pentru ca in directia normala era imposibil sa te urci. La capatul opus mai statea o vreme dar foloseam timpul ca sa mai dorm nitel, de vreme ce prindem in felul ala scaun. Uneori mai incercam sa il iau direct spre liceu, insa m-am lecuit de asta cand, intr-una din acele dimineti ale fericirii, pe ultima scara fiind, cu usa deschisa, mana mea atat de inghetata a cedat de pe bara si m-a salvat de la trecerea in nefiinta doar faptul ca se mergea foarte incet din cauza zapezii si am cazut pe un megamorman de zapada.

 

Si uite asa intr-un fel sau altul ajungeam la scoala, unde tovarasa de biologie ne tinea de la 7 la 8 cu geamurile deschise ca sa ne trezim, tovarasul de matematica ne certa de la 8 la 9 ca ne batem joc de ce ne-a dat statul si partidul si secretarul sau general, de la 9 la 10 o tovarasa de fizica doamna bine divortata desena niste forte pe tabla inghetata tanjind nostalgic-interesata pe fereastra dupa primul secretar de judet. Apoi de la 10 la 11 tovarasa de istorie etern insarcinata si cu haine comune pentru iarna-vara isi recita, intr-un evident conflict interior, poezia cu partidele istorice, saracele, dar mi-a dat 3 la teza pentru ca am incurcat functia de secretar general al partidului cu cea de presedinte al republicii. Si tot asa mai departe pana pe la vreo 2 dupa amiaza, timp in care mancam cel mult un pachet de biscuiti cu aroma de mucegai, incepea calvarul invers, spre casa, supus acelorasi forte aleatorii. Si pe la ora 16, dupa ce mancam un numar de felii de paine cu gem, care varia in fucntie de cate aveam noroc sa putem cumpara, ma apucam de lectii, in cele circa 18 grade din casa, „mai mult decat la altii, pentru ca la noi pe strada locuiesc niste securisti”. Si totul cat mai repede, ca se acuma se face intuneric si de la 18 la 20 se ia curentul. Si chiar daca nu se ia, oricum ee o limita de consum pe care odata depasita te pasc cerberii infernului si deci o veioza cu bec de frigider este tot ce ne putem permite. Totul, in asteptarea oalei cu supa de cartofi, care pana pe la ora 21 ar trebui sa fie gata, dar nu e sigur niciodata cu gazele astea. Si apoi, din nou patul cel rece imbratisand pisica pe post de sursa de caldura (uneori punem sticle cu apa calda, dar asta doar cand erau si gaze si apa in acelasi timp), pentru ca maine pe intuneric incepe o noua zi si iar trebuie sa ne sacrificam, fiind generatie de sacrificiu.

 

Theo Rafael Amintiri din Romania socialista, Capitolul 5. Falimentul (Începutul anilor ’80 – 1989)

 

În întuneric şi în frig. Curentul se întrerupea intermitent, ceea ce îmi crea o stare de nervozitate. Lumânări nu se găseau, baterii erau insuficiente. Erau locuri, la ţară, unde curentul se livra doar 2 ore din 24. Caloriferele erau aproape reci. Stăteam în casă îmbrăcaţi cu haine groase. În iarna anului 1984/85, se depusese un strat de gheaţă, de un deget grosime, pe partea interioară a geamului din dormitor. Am acoperit geamul cu o pătură. Existau apartamente unde temperatura în dormitor era de 5-6 grade. În blocurile din provincie, unii locuitori îşi instalau în apartamente sobe cu lemne, iar burlanele le scoteau prin perete sau geam. Alţii instalau sobe cu motorină şi scoteau burlanul prin gura de aerisire din baie. Gazul nu avea presiune. Am scos regulatorul şi i-am înlocuit membranele cu un dop de şampanie din plastic în care am făcut o gaură de 4-5 mm. Duzele aragazului le-am lărgit la diametrul de 2 mm. Cuptorul nu se putea folosi deloc. Noaptea, când creştea presiunea, regulatorul începea să vâjâie, şi închideam parţial robinetele, ca să nu se întâmple vre-un accident. La intrarea conductei în bloc era o supapă care avea o piesă de bronz, ce închidea gazele când presiunea era mică. Contra cost (se adunau bani dela locatari), se putea aranja neoficial cu meseriaşii de la gaze să înlocuiască piesa de bronz cu una de aluminiu care, fiind mai uşoară, permitea livrarea gazelor la bloc chiar dacă presiunea era mai joasă.

 

Televiziunea transmitea două ore pe zi, jumătatea programului fiind ocupat cu sau despre „Tovarăşul”.

 

Probleme de aprovizionare. Magazinele de alimente aveau rafturile goale. Cozile erau un fenomen generalizat. La carmangerii stăteau în permanenţă cam 40-60 de persoane. Pensionarii şedeau pe scăunele. Deobicei, carnea care se aducea nu era suficientă pentru numărul de persoane care stăteau înşiraţi la coadă. Unii pensionari deveniseră profesionişti în a sta la coadă pentru a câştiga bani. Cumpărau carnea cu 37.5 lei kilogramul şi o vindeau cu circa 100 lei kilogramul. Se vindeau pachete din plastic cu mazăre, fasole, morcovi, ardei şi o bucată de os cu carne (cam 200 grame). Cumpăram câteva pachete pentru a găti o supă de carne. De sărbători se aduceau portocale şi banane. Se formau cozi de 100-200 persoane. Se vindeau doar 4-5 portocale şi un mănunchi de banane. Lactatele se furnizau în cantităţi mici, insuficiente. Zahărul era maroniu. Pe fundul sticlei cu ulei se aduna un strat tulbure de două degete. Pâinea era semicartelată. Se dădea o pâine de persoană, dacă ajungeai devreme. La ţară se vindea 1/2 kilogram zahăr şi 1/2 kilogram ulei de persoană, pe lună. Pâine nu se dădea deloc.

 

Soluţia muncitorului agricol era furtul. Lucrând şi soţia, rar apucam să cumpărăm ceva. Luam la suprapreţ de la pensionari. Uneori reuşeam să iau pâine şi câteva kilograme de zahăr la suprapreţ dela vânzători (prin legături). Mai puteam obţine câteva ouă şi carne de la ţară, făcând troc contra pâine, zahăr şi ulei.

 

Fiind în vizită la Gura Humorului, zonă necolectivizată, am reuşit să fac rost de 7-8 kg. carne de viţel. Un miliţian binevoitor m-a sfătuit să tranşez carnea în bucăţele şi să o prăjesc, fiindcă pe drum sunt controale, putându-te deferi justiţiei şi condamna la 1,5 ani închisoare pentru speculă. I-am urmat sfatul. Vorba aceea: „Legea este o barieră peste care sar leii, pe sub care trec căţeii şi la care se opresc boii”. Dacă omul avea nevoie de un pumn de ciment sau ipsos, negăsindu-le în magazin trebuia să la obţină „la negru”. Astfel se încuraja furtul.

 

Problemele circulaţiei şi criza de benzină. Pe timpul iernii se punea interdicţie de circulaţie asupra autovehicolelor proprietate personală. Autovehicolele de stat puteau circula numai cu autorizaţie (de exemplu: 50% din parc). Excepţie făceau miliţia, pompierii, salvarea, oficialităţile. În Bucureşti se circula alternativ: o zi autovehicolele ce aveau numere cu soţ, o zi cele cu numere fără soţ.  Restul: amintiridinromania.com/index5.html

 

Georgiana Baleanu: Iernile 87-90, primii mei ani de scoala, stateam in banci cu hainutele pentru afara, caciuli si manusi. Era greu sa scriem cu manusa pe dreapta, asa ca scoteam o manusa din cand in cand si mai suflam peste degetele mici si inghetate. Acasa era la fel de frig, se oprea lumina, apa calda nu era deloc. Noroc ca stateam la etajul 8, ultimul, si aveam un pic de gaze chiar si cand era presiunea scazuta si vecinii de sub noi nu aveau. Lectiile le faceam la lumina lumanarilor si a unei lampi cu gaz. Stateam cu mama la cozi in frig cate 3-4 ore ca sa cumpar si eu de mancare, ca se vindea cu portia. Eram permanent racita iarna, aveam ‘vegetatii’ pe nas… Plus frica alor mei sa nu zica ceva, sa nu zic eu ceva, sa nu ii parasca cineva…

 

Marius Ciul: Defilările de 23 august practic ne sărbătoream agresorii, trebuia să ducem la școală , hârtie, sticla , castane.Ne duceau la cules de porumb de ne curgeau mucii in gura, la plantat de căpșuni, apoi mai târziu pe șantiere etc …Sâmbătă ne duceau la școală și mergeam sa facem curat langa calea ferată iar părinții în jurul blocurilor, așteptai 10-15 ani să îți monteze un telefon dar te cupla cu un vecin pe același număr că sa nu ai curajul să vorbești „diverse”, nu găseau frigider, congelator, televizoare etc. Decât pe sub mână și diverse combinații Mureau femeile făcând avort acasă, mureau oameni în șantiere , mureau oameni împușcați la granița, mureau in pușcării executați la comanda .Aveai bani și nu aveai ce cumpără. Nu aveai voie sa ai mai multe proprietăți sau sa deții valuta, nu aveai voie la barba sau plete.Ascultam noaptea Europa liberă în surdină sa nu ne audă nimeni…

 

Romanita Petrescu: Imi amintesc iarna 1984-1985. Aveam copil mic, de 11 luni. Ratia de lapte praf era de 4 cutii pe luna, necesarul fiind de 7 cutii. Se intrerupea lumina ziua, pe un ger cumplit. Ma imbracam cu paltonul si luam copilul in brate, in palton,sa-l incalzesc .In 1987 de 23 august ,am stat 7 ore la coada la carne, eu si sotul, pentru a „apuca”doua rate. Puii se terminasera demult. Plangeam ascultand in frigul din casa semnalul pe melodia „Mugur de fluier”al „actualitatii romanesti,transmis de radio „Europa Libera”. Asa a fost. Amin!

 

Laura Rivas: in prima zi de scoala profesoara a intrebat copii ce vreti sa fiti cand ve-ti fi mari. eu, la randul meu, am spus ca vreau sa fiu presedinte si sa le dau oamenilor caldura si apa calda. Dupa, securistii au vizitat familia cu intrebari de genul „ce vorbiti voi in casa?” atunci, din panica, tata si-a facut un jurnal in care a scris „iubesc comunistii, sunt pentru cauza bla bla.” il avea in debara, pus la vedere, in caz de razii.

 

– apa calda era suficienta sa faci o baie. Intai faceam noi, copii, dupa mama, si cand venea randul tatalui sau al bunicii, apa era neagra…

 

– iarna desi aveam 4 camere, traiam intr-o camera ca sa ne incalzim, si in sufragerie, pe calorifer, atarnau turturi.

 

– cozile erau interminabile, si cand aveai treaba ca adolescent, le spuneam „am stat la coada dar s-au terminat bananane, portocalele, etc”

 

– am stat o data la coada la hartie igienica si veneam victorioasa cu verisoara acasa cu o cantitate destul de considerabila de hartie igienica. un vecin cu o dacie, s-a oprit langa noi, a scos capul pe geam, si a zis „fetelor, dupa cum se vede, vin vremuri cacacioase!”

 

– vecina de la parter, mama de 4 copii a facut un avort, si a murit. a lasat 4 copii mici cu tatal. a ajuns la doctor dar nu s-a atins nimeni de ea.

 

Ionutz Daniel: Ma regasesc in aceste marturii ale compatriotilor nostri. Eu unu am ramas traumatizat, un cosmar nenorocit acea „epoca de aur”, a fost o atrocitate, un experiment ticalos facut de comunism pe cetateni nevinovati. Cei care regreta „epoca de aur”, parerea mea ca sunt oaneni de o calitate indoielnica, asa incompetenti incat nu ar face fata sa traiasca in libertate, nu s-ar descurca, atunci cu cat erai mai incompetent dar curva turnatoare prindeai un post lejer, unde te faceai ca muncesti dar daca erai bun de propaganda, aveai sansa sa prinzi chiar un post inportant decis de PCR si sa fii privilegiat!

 

Teodora Marian: In 1987 aveam 8 ani si dimpreuna cu sora mea de 4 ani tineam la 4 dimineata rand la lapte. Intr-una din zile au adus mai putine sticle in cartier si oamenii de la rand ne-au calcat in picioare la propriu. Nu o sa uit niciodata ca in acea zi am ramas fara lapte si surioara mea fara un pantof.

 

Cezar Ionescu: Ce nu s-a spus aici este ca mizeria comunismului din anii 80 este direct rezultatul crimelor comunismului (colectivizare, deportari, nationalizari, epurarea elitelor) la scara nationala din anii 50. Exact cum mizeria actuala e rezultatul proceselor care au creat omul nou (de tipul celui care pute de comunism). Degeaba ne plangem de efecte daca nu pricepem si adresam cauzele.

 

Nicolae Lacatusu: Pilele de la alimentara, aprozar,pâine, erau mai importante decât prietenii de familie, doctorul de intreprindere, vecini, etc. Nu aveai pile la aprozar, nu aveai cartofi tot timpul. In extrasezon, găseai în rafturi doar fasolea uscată, morcovi si albitura, sfecla roșie, ridiche neagră,mere din belșug,salată verde era la modă, guliile(considerate oarecum trufanda), ouă cu intermitențe. Cartoful era principalul aliment de contrabandă. În sezon, Bucureștiul beneficia de atenția sporita a întregii țări. Legume aprovizionate din IAS-urile cele mai bune, fructe de sezon etc.

 

Mihaela Ganet: Descurcatul e ceva sub demnitatea fiintei umane, nu e o varianta posibila. E ca si cum cineva ti-ar acorda vreun privilegiu, cand de fapt ti-am fost taiate niste drepturi minime, de fiinta umana.

 

Mihai Vasile: Am cunoscut un om in Suedia care a incercat de trei ori sa treaca granita. Prima data a fost impuscat. A doua oara a facut puscarie. A zis ca a supravietuit pentru ca o femeie ii aducea ceva de mancare cand se ducea la buda. A treia oara a reusit. Cat de rau trebuie sa ii fie unui om ca sa isi riste viata sa scape?

 

Ghenea Mihaela Brindusa: Am simțit asta: am fost studentă în București, în anii 1980-1985. Nu uit FRIGUL permanent – la cursuri stăteam cu mănuși pe mâini și căciuli pe cap…Nu puteam să luăm notițe, de frig! Și bezna absolută pe toate bulevardele și în toate cartiere! Cumplite vremuri!

 

Elena Copaciu: Si la teatru stăteam cu haine, căciuli și mănuși. Pe scenă artiștii aveau pulovere groase pe sub hainele din rol! La Bulandra se juca Ferma lui Tenessee Williams: Irina Petrescu avea o helancă pe sub o rochie diafană de mătase cu spatele gol; spunea des, cu multe nuanțe aplaudate de public: „Cee zăpușeală!!!”…la Operă însă era cald mereu! La balcon mergeam des!…

 

Oana Schiller: Numai cu apa rece m-am spalat pe cap, spre disperarea mamei. Tin minte ca imi amortea pielea capului. Si acum, nu suport apa prea calda… 🙂 Cat despre acasa, la etajul 10…unde nimic nu ajungea cand si cat trebuie… 🙁

 

Dorina David: Într-o zi de ianuarie din 1988, dimineața la 7 umblam nauca, speriată și îngrozită cu o cutie de pantofi. Incercam să găsesc cea mai bună soluție să scap de ea. S-o îngrop? Exclus! Erau – 16 grade. În mintea mea era să fac ceva să o abandonez/arunc cât mai departe de locul unde locuia prietena mea! În noaptea aceea teribilă, pe un ger cumplit, avortase. În cutie, vă imaginați cine era….

 

Bogdan Rotund: 15 septembrie 1987-la masa de pranz,la cantina studenteasca din Regie se servea „Spanac cu capete de peste”. Sub flamura partidului si a Idiotului. „Galgai-ti-ar beregata cum galgaie teava de apa calda” (la etajul 9-nn) blestema taica-meu in baie. Si asa a fost, alege-s-ar prafu’ de neamul lor ticalosit!

 

Lucretia Cristina: Daa! Mult spanac sau margarina cu mucegai! Nu pot sa uit asta! Nu aveam voie, cu mancare de acasa, in camere, si ma tot ” invarteam” dimineata, pe langa bucatica aceea de margarina, sa ocolesc mucegaiul si totodată, sa mananc ceva, deoarece aveam nevoie de energie sa pot invata, gândi!( Si nu mai spun, cât de scump era sa locuiesti intr-un camin, ptr a nu face naveta).

 

Catalin Negoescu: Mai nasol era sa ai si un membru din familie fugit afara … sau in 83-85 taica-miu a condus lucrări de construcție la Turnu Severin si au fugit vreo 3 băieți la sarbi cu tuburi de CO2 luate din magazie si a stat taicamiu vreo 48 de ore la miliție plus perchezitii acasa…noroc ca era locuinta de serviciu si era aproape goală si nu au avut ce sa caute mare lucru.

 

Camelia Zaharia: Da… aveam zapada la geam in camera de camin… pe interior! pe cuvantul meu! Mama pierduse legatura la tren ca se inzapazisera toate si a venit la mine la camin si nu pricepea de ce falfaia perdeaua noastra! cand a vazut s-a crucit! Si in stagiu aveam apa potabila ca in filmul ”Balanta”‘, maro inchis, asteptai 5 minute sa curga si se facea incolora…. Si eu am baut.. si am colita acum.. Toate cazile erau maro, nu se curatau.

 

Anca David Titorov: Bună ziua. Eu sunt „urmașa unui nomenclaturist”. M-am și înmulțit, recunosc: am o fată de 18 ani. Am fost membru fondator USB, în rest nu am făcut parte din niciun partid și nu am fost la conducerea niciunei instituții publice. Am lucrat doar în mediul privat. Fiica mea a fost anul acesta observator voluntar la referendum. Nu suntem toți niște monștri.

 

Stefan Buzarnescu: Cand am supravietuit ca animalele, scopul oficial era ca sunt austeritati/strangeri de curea etc,etc, pentru a se plati datoria externa. NImeni nu doreste asa ceva ca sa revina…. Dar in democratia PDLista mi s-a taiat 25% din salariu, pentru ce ? Ca si in perioada comunista zilic ni se vorbea de criza mondiala…. Apoi s-au luat si toate sporurile… Deci lunar eu am dus acasa cu 40% mai putin din leafa in democratia basista…. Acum, din ce cauza Romania se indatoreaza anual ? Ca simplu pensionar fara adeziune de patid, ma ingrijorez si eu gandindu-Eu va propun sa privim inainte, sa lasa trecutul si comunist si cel capitalist al tarii noastre in pace, pentru a-l evalua Istoria… Acum toti suntem pasionali intr-un fel sau altul. Nimeni nu a fost erou in vremurile acelea de guvernare conunista, toti am suferit la limita supravietuirii, fiecare in felul sau, iar dizidenta este o poveste SF….

 

Ileana Luca: Am trait acele vremuri si uram frigul din case, apa calda cu program de 2 ore/zi, curentul electric cu program si ăla, tot de vreo 2 ore/zi si uram si cozile la carne, lapte, ouă … Stiam ca totul merge la export. Dupa revolutie am aflat insa, ca induram toate astea ca sa platim datoria externa. Astazi avem o datorie pe care n-o vor putea plati nici 3 generatii dupa noi. Si ma uit in jur si incerc sa aflu ce beneficii imense avem pt toata aceasta datorie. Si nu reusesc sa vad. Stau insa si ma intreb cum ar fi trait romanii in comunism dupa ce n-ar mai fi fost necesar sa strangem cureaua. Dar n-am mai apucat. A venit revolutia exact in momentul in care Romania avea datorie zero. Un lucru insa nu-mi iese din cap. In acea vreme, cu toate cozile alea, nu mancam atatea plastice cum mancăm acum. Carnea nu era injectata. Branza nu era facuta din grasime de blena, iar fructele aveau gust. Salamul cu soia pe care il uram, acum este la mare pret. Nu sunt nostalgica. Dar consider ca pt banii aia cu care tara s-a indatorat ar fi trebuit sa avem un trai mai bun. Si inca ceva. Pe vremea aia, din cate stiu eu, erai impuscat in cap daca dadeai resursele tarii pt profitul altora.

 

Alis Nenciu Dinca: Vad ca tovarășu este apreciat de unii ca a plătit datoria externă a Romaniei… a plătit-o dar cu ani din viata noastra… chiar nu ati fost conștienți în toată epoca aia? Cum puteti regreta asa ceva?!

 

Medoia Rodica: In anul I de facultate ne-au luat la muncile campului, la Jegalia, doua saptamani. M-am dus acolo linistita, nestiind cum va fi. Ne-au cazat in niste grajduri varuite, cu paturi suprapuse, vreo 60 in camera. Sobolanii tropaiau noapte in pod, de-asta mi-am ales un pat de jos, sa nu ma trezesc cu vreunul in cap. Apa de spalat era intr-o cisterna, care curgea intr-un jgheab. Timp de opt zile m-am spalat numai pe fata, erau si baieti si fete, n-aveam ce face. M-am dus la cele mai ciudate ore din noapte, mereu gaseam pe cineva acolo, apoi am renuntat. Parul meu era naclait si cu musculite moarte. Pe burta aveam niste dungi de jeg. Le tot spuneam la telefon la ai mei ca o sa mor acolo, dar nu m-au crezut. Ne duceau cu tractorul cu remorca undeva unde cica sortam ardei grasi si gogosari. Aveam o norma din care nu faceam nici un sfert,. Dupa opt ore ne trimiteau la masa, unde nu dadeam din cote, deci nu prindeam decat ce ramanea. Seara fetele mergeau la dans. Mi se parea oribil sa stai asa imputit si sa dansezi. Eu nu m-am dus. O zi am lipsit la munca, am facut febra. Apoi mi-a trecut. Beam vin in fiecare zi, de la carciuma din sat, impreuna cu o alta colega, care era si ea depresiva ca si mine. Cred ca asta m-a tinut. Dupa opt zile i-am spus mamei la telefon ca o sa plec pe jos de-acolo, orice-ar fi. Atunci au venit si m-au luat. N-am mai baut vin de-atunci. A fost un cosmar. Mi-au scazut nota la practica, dar putin imi pasa. In ceilalti ani am chiulit cica motiva si luam note mici. Taiam litere pentru pancarte, faceam alte activitati.

 

Carmen Babus: Dupa ce am invatat cu ,,alendelonul”(cojocul )pe mine la Universitate,la B.C.U,unde mi-am facut licenta band nechezolul rece(cafeaua de atunci-24 de lei),dupa o naveta de 14 km pe jos,gravida,dupa 13-15 grade la parter,am plecat sa-l nasc pe Andrei la Gl,sa-l cresc la gura sobei,la tara,in ‘89. Revolutia a venit cateva luni mai tarziu,apoi Piata Universitatii…

 

Emanuela Cremene: Aveam 9-10 și făceam balet clasic la Casa pionierilor din Trivale: iarna…eram 20-25 de fetițe desculțe, cu buzele vinete de frig! Profesoara cânta la pian cu manusile pe mâini! Ajungeam acasă in frig….învățam la lumina chioara improvizata de tata din bateria mașinii! Mi-am jurat ca nu voi mai Rabd de frig niciodată! Nici eu și nici copiii mei! Urăsc întunericul și bătăile puternice in usa: vizitele secu….

 

Κρισ Εσκου: Ce vrei să spui, că dacă nu erau bolșevicii să ne facă sclavi la muncă forțată, România bătea pasul pe loc? Nu se dezvolta, nu se construia? Atunci de ce au pierdut bolsevicii războiul economic cu vestul? Băi nene ai dreptate până la un punct, sunteți mulți proști, bărbați fără coaie, ce așteptați ordine, ce așteptați să vi se „dea”, ce nu vă simțiți rușinați că nu aveți ce lăsa moștenire copiilor că nu ați făcut nimic toată viața pentru familia voastră, că vă lăsați fetele și femeile futate și dezonorate de boșorogi comuniști, că v-ați lăsat femeile să fie contolate la păsărica de partid, că le-ați lăsat să moară de avorturi ilegale, v-a durut în pluă de popor, că toți boșorogii aștia ce proslăviți un regim criminal nu aveți coaie, sunteți niște umbre de bărbați!

 

Lalena Silivai: In iarna anului 1984 am născut fetița. Era un ger de crapau pietrele, aveam scutece de finet pe care le spălam cu mâna și când erau pe sârmă se făceau ca tabla. Se lua curentul la 7 dimineață și se dădea la 8 seara. Copilul îl țineam in pat toată ziua, înfofolit. Când trebuia să il schimb, luam o lanterna in gura, îmi puneam plapuma în cap și il schimbam acolo. Muream de groază că se va îmbolnăvi și …bineînțeles că s-a îmbolnăvit. Grav. La 3 a.m. mergeam la coada ca sa pot lua 2 litri de lapte. Am făcut rost de lapte praf( Raraul) cu mari sacrificii tocmai de unde se fabrica. A fost îngrozitor, le doresc astora care râd ca prostii in comentarii sau ălora de preamăresc „iepoca de aur”, să trăiască aceeași drama cu copiii lor. Să urli de durere și neputința, să-ți vezi copilul suferind este groaznic pentru un părinte. Arde-v-ar durerea ca pe mine, nostalgici ticăloși! Era curent doar noaptea, aparatele electrice erau mai mult nefolosite. Cei care aveau de unde să facă rost de lemne, au făcut sobe in apartamentele de bloc. De teracota, de tabla, cu tunurile scoase pe geam sau prin zid. Unde erau gaze, nu era voie sa faci așa ceva în bloc, nu existau centrale termice. Frig și întuneric ! Găteam și spălam noaptea și la schimbarea unei butelii de gaz se stătea intre 3 și 4 zile. Făceam cu rândul, legam buteliile una de alta să nu se fure. Daca aveai doua, erai un bogătaș!Singurul lucru bun a fost că am învățat bulgărește, ne făcuserăm antene speciale cu alimentator și ne uitam doar la bulgari. La ei era program tv, era lumina, era căldură, erau alimente. Când ne urcam pe bloc să potrivim antenele, la Silistra(9 km distanta) era lumina. La noi, bezna!

 

Elena Copaciu:  Ca sa plateasca datoria externa a tarii cam singurele care mergeau la export erau energia electrica si cerealele; rationalizarea consumului la populatie nu a avut nicio noima, pt ca industria energofaga si neperformanta consuma infinit mai mult. Iar exportul de cereale a impus aparitia cartelelor pt paine, disparitia malaiului din magazine. Mai gaseau parintii mei faina si malai pe la morile din sate. Nu cred ca sistemul comunist avea nevoie sa chinuie populatia in asa hal! Pe de o parte era vorba de falimentul conducerii aflate pe mana unor incompetenti, pe de alta, daca eram ocupati cu acoperirea nevoilor din prima treapta din piramida Maslow, cele de baza pt supravietuire, poate niste propagandisti ai partidului se gandeau ca nu avem timp de alte idei. Experiment odios la scara istorica. P.s. tot activul de partid, stat si aparatul de represiune nu treceau prin asa ceva!

 

Iulia Nezumi: Problema este ca multi parinti nu vorbesc cu copiii lor despre acele vremuri urate. Intamplator am vorbit zilele trecute cu niste tineri de 25-30 de ani, carora le-am povestit cum se traia in comunism, dar si in anii de dupa. Si le-am povestit pentru ca ei m-au/ ne-au intrebat (eram mai multi din generatia 50+). Erau vag jenati ca desi auzisera povesti din acele vremuri, nu le auzisera de la parintii lor care, culmea, nu erau nostalgici, dar pur si simplu nu voiau sa le vorbeasca despre acele vremuri. Daca in familie nu se transmite informatia, de unde sa afle tinerii? De la scoala in niciun caz. Acolo afla despre Esca si Becali.

 

Richard Schmidt: Stii la unii parinti le este rusine sa explice prin ce umilinte treceau…. Nu te poti lauda cu acele vremuri.. Cu ce sa te lauzi, ca stateai noapte la rand sa iei lapte pt copilasul tau? Ca tanar de 18 ani am fost chemat la securitate la interogatoriu. Am indraznit sa scriu o scrisoare in vest ca doream sa corespondez cu cineva din germania…. Mi s-a spus sa fiu atent ca am mania scrisului… o colega a trecut granita la 16 ani. Au prins-o la granita, au dus-o la pichet si apoi au pus cainii pe ea sa o rupa… A fost si noroc ca nu s-au luat de ea sexual.. asa de murdara si cu sange cum era… Dar a venit ofiterul capitan ce acuma are biirou de avocatura si i-a dat un pumn de ia spart maxilarul… Acum sigur are ditamai pensia.

 

Camelia Dumitrescu: Multe mizerii am trăit în comunism: cules de porumb pe ploaie si zăpadă elevă fiind în anii 80,sfeclă și cartofi inghetati ca salariata mai spre 90 ,cozi la lapte la care mă așezam de la 3 dimineața,lumânarea și chibritul nelipsite din poșetă că nu știai niciodată unde te nimerești cand nu era lumină și lista poate continua. Dar cel mai degradant și umilitor din toate cele câte voi fi trăit în comunism rămâne controlul ginecologic la care mergeam cu „unitatea” la un dispensar unde o comisie de medici ne ridica fustele ca să verifice cine este gravidă pentru a nu exista riscul sa facem cumva întrerupere de sarcină.

 

Gabriela Hurezean: Era horror când ne scoteau la cules de porumb. Noi eram mici, porumbul era înalt, rândurile lungi, părea o pădure terifiantă, fără sfârșit. Alt horror, mult mai târziu, când mergeam la 4 dimineața să stau la coada pentru laptele copilului, dar nu apucam întotdeauna.

 

Lavisa Chelu: Ne duceau cu remorca, profesori sau elevi (am prins si una si alta), hurducaneli, soare, praf si apoi sa recuperzi materia dupa ce ai stat pe camp pina aproape de noiembrie.Si cica atunci se facea carte.Tot cei care reuseau sa infranga sistemul care nu era deloc motivat sa ai performante.

 

Alex Moldovan: Povestea mea despre comunism este simpla. În anul 1989 câțiva muncitori tâmplări schimbau ușile în apartamentul părinților mei. Eu aveam 14 ani și m-am decis sa îmi pregătesc o felie de pâine cu unt și gem. În momentul în care mi-am pregătit felia de pâine unul dintre muncitori m-a rugat sa ii dau o jumătate de pachet de unt sa ducă copiilor lui. Și acum ma gândesc, după 30 de ani, la gestul acelui muncitor.

 

Dorin Smaranda: Curent tăiat, gerul din apartament, alimentările goale, coada de la 04.00 la încărcat butelii, coada de la 0400 la lactate, abonamentul la sportul cuplat obligatoriu cu unul la scânteia, bucuria tâmpa când prindeai in Tomis nişte confecţii sau încălţăminte „refuzată la export”, acritura din alimentera care mi măsură uleiul de la raţie si totul culminând cu 22dec98 când stăteam la o coadă imensă cu ordin de la ai mei să cumpăr orice ar aduce, asa m a prins revoluţia, la coadă la nimic!

 

Altro Morgia: Eram în Cluj, la internatul unui liceu. Aveam alte preocupări, îndrăgostiri, chestii d-astea, şi vă spun drept că n-am prea băgat în seamă frigul. Spre ruşinea mea, n-am observat ceva ieşit din comun. La cămin toate iernile erau la fel, iar apă caldă oricum aveam rar. Adică era acelaşi shit tot timpul. Iar toamna aveam noroc: nu adunam porumb, ci mere dintr-o livadă grozavă de lângă Cluj. De-atunci tot caut gustul ăla, dar nu l-am mai găsit.

Una peste alta, perioada aia s-a suprapus cu adolescența mea, astfel încât nu a trebuit să înfrunt greutățile pe care le aveau adulții. Asta nu mă împiedică să fiu anticomunist până în măduva oaselor!

 

Gabi Mihaela Tirtan: Sunt nascuta in ’64 si am avut copii in studentie- 85′ si ’87. Am stat la cozi , am facut munca agricola, am stat in frig dar nu doar atat am facut in acei ani. Am invatat mult, am citit mult, am vazut mult teatru la Teatru si la Teatru tv, am mers la orice simpozion stiintific organizat in oras la Casa de cultura, nu am ratat nicio activitate culturala a Bibliotecii, m-am hranit cu Cenaclul Flacara, citeam in fiecare sambata Flacara si Magazinul literar, am facut parte din cenacluri literare, vedeam filme la Cinema si la tv- erau seriale bune si in fiecare miercuri Telecinemateca- existau mari actori care ma emotionau si lista poate continua. Ma uimesc cei care au trait in acea epoca si nu vorbesc, nu scriu nimic altceva decat despre cozile la portocale, la carne si despre frig. Si o fac dupa 40 de ani. Mult mai greu mi-a fost ca mama singura cand dictatorul nu mai era, comunismul nu mai era, cand munceam si nu-mi ajungeau banii decat pentru cateva zile. Nu a fost luna in care sa nu ma imprumut, pentru paine, pentru curent, pentru gaz. Ca om al muncii nu mi-am cumparat nimic de imbracat ori de incaltat, primeam de la prietene si de la surori. Nu tineam frigiderul in priza pentru ca nu aveam pentru ce. Nu aveam niciodata din ce plati caldura, noroc de fratele meu din Canada ca imi trimitea pentru asta. Biblioteca mi-am format-o in comunism, dupa mi-am cumparat O SINGURA CARTE. Dar nu voi scrie despre toate acestea peste 40 de ani. M-am plans la momentul respectiv, am cautat solutii- solutie: Italia. Cum au facut milioane de romani ca mine. Sa te plangi acum ca ai stat in frig si la cozi in acel trecut…mi se pare aiurea. Ce rost are? Mie doar despre Holocaust mi se pare important de scris si de vorbit. Mereu! Si despre alte atrocitati. Despre hemoragia de africani scapati de la razboi, violenta, foamete care ajung in Europa. Multi mor inecati. Eu m-as jena ca intr-un context atat de tragic sa povestesc ca acum 40 de ani am stat la cozi si in frig…Desigur, parerea unei babe comuniste…:)…

 

Κρισ Εσκου: Problemele de azi sunt provocate tot de comuniști, pentru că ei nu au pierdut puterea niciodată. PCR s-a transformat în FSN, iar din FSN băieții s-au împărțit în partidele de azi cu scopul de a păcăli lumea că există democrație. În realitate comuniștii au trecut la faza finală a planului lor de jaf întins pe 70 de ani. În anul 1946 au furat alegerile, au decapitat elitele, prin închisoare, deportări în Siberia și Bărăgan, și prin asasinarea lor. Au trecut apoi la asasinarea preotului, doctorului, notarului, micilor proprietari de pământ în fiecare sat. Faza primă a jafului a fost naționalizarea tuturor proprietăților, adică au furat tot avea omul, casă, mașină, un mic magazin, tot ce a moștenit din generații de la strămoșii lui și le-au pus în proprietatea partidului unic comunist. Apoi au trecut la jaful pămînturilor, împreună cu armata rusă au înconjurat satele, i-au obligat pe țărani să semneze că-și dau pământul moștenit din generații partidului comunist. Care s-a opus o fost împușcat în piața centrală a satului după ce a fost judecat de tribunalul poporului, o mascaradă bolșevică. Ceea ce s-a întâmplat întreb timp se știe. 

 

În ’90 la ordinul Moscovei s-a trecut la perestroika și faza finală a jafului. Toate resursele profitabile importante au fost mutate în proprietatea rușilor, restul fiind mutate, a se citi furate, de către securiști și membrii partidului comunist. Azi sunt proprietari ai țării copiii comuniștilor, ei au împărțit țara între ei, fiecare județ intrând în proprietatea unui baron comunist local. Acesta este stăpân absolut al județului exact ca în evul mediu, nu ca în capitalism. Ei au mințit lumea că acest jaf este capitalism, iar lumea proastă și needucată i-a crezut. De unde era să știe un prost ca tine de exemplu ce înseamnă capitalism dacă nu l-a trăit? Proștii ca tine îi votează pe ciumați și cred că e capitalism și democrație. Nu e proasto care ești tu proastă, e demokratura rusească. De aia ne luptăm cu ei, ca să beneficieze și țara asta de democrație.

 

Mihai Vasile: Putem trece peste amintirea frigului și a foamei, dar nu putem trece peste lipsa de umanitate care a caracterizat comunismul și care se întinde într-o anumită măsură până în zilele noastre. E greșit că ne tot gândim oare atunci era mai bine, sau acum? E un continuu de atunci până acum.

 

O altă amintire: Bunica mea povestea cum a trebuit să meargă la interogatoriu la securitate pentru că un elev a desenat o zvastică. Ii era o frica teribilă. Stând acolo și așteptând pe hol, a văzut un bărbat care a ieșit în fugă de la interogatoriu plin de sânge și cu dinții în mână.

 

Părinții noștri ne dădeau să mâncăm tot ce era mai bun și asta mi-a dat de multe ori un sentiment de îngrijorare și vinovăție. Uneori să întâmpla că noi mâncam o portocală și mama mânca coaja de portocală. Apoi ne-am aflat într-un context social și eu am zis tare: lu mama îi plac cojile. Pentru că asta credeam. Mama atunci mi-a șoptit: taci! Taci! Așa am aflat că, de fapt, nu îi plăceau cojile și am avut un sentiment neplăcut știind că uneori să primim noi înseamnă să nu aibă ei.

 

Mircea Dăian: 9 februarie 1979, Ceaușescu a oprit orice fel de import de cafea. Se mai putea găsi doar în shop-uri şi pe piaţa neagră. Pentru „prostime” s-a introdus cafeaua cu amestec, numită la mișto „nechezol”. Cel care a inventat licoarea magică se numea Alecu Radu (foto). Nechezolul conținea: 20% cafea Robusta (din Africa), de cea mai proastă calitate, depreciată, mucegăită, care se prăjea, și 80% năut + ovăz, folosit și ca furaj pentru cai. De unde și numele dat, „nechezol” !

 

Resiga Ana: Cata aberatie, cata prostie …sa regreti un regim dictatorial, un regim represiv …in care dominau FOAMEA; FRIGUL; FRICA…Cei care-l regreta sa aveti pe constiință miile de romani, floarea natiei, ucisi in închisorile comuniste: Aiud, Gherla, Sighet, Pitesti, Jilava…canal…Miile de buni romani vanduti sau impuscati la granite, miile de copii morti in orfelinate, miile de femei moarte din cauza avorturile provocate … Iar cei care raportati totul la mancare: RUSINE !

 

Cerasela Aura Badea: Cei tineri îmi explică de ce era mai bine înainte de ’89, casă, serviciu, concediu, siguranța zilei de mâine.  Ce le povestesc eu, frig, întuneric, foame, granițe, Securitatea, faptul că n-aveam muzică!, că nu puteam vorbi liber niciodată, asta ei chiar nu înțeleg. Le-aș tăia netul o săptămână de tot, fără wi-fi nici măcar în cafenele, fără să le las posibilitatea să se plângă că nu-l au, poate așa găsesc puțină înțelegere a situației de atunci.

 

Andreea Popescu: Nu numai, dar eu le-as lua telefoanele, blugii, i-as rade in cap, le-as interzice pustoaicelor tonele de make up si decolteele, iar pe ei i-as rade in cap. Sa vad cat de grozav li s-ar mai parea comunismul.

 

Cerasela Aura Badea: ar fi un experiment traumatizant pentru tineri.  Mi-aduc aminte cum ștergeam rapid rujul dacă la intrarea în liceu era Popabran care ne făcea controlul rapid la bentiță, matricolă (cusută), uniformă, ciorapi subțiri obligatoriu, chiar dacă afară erau minus 10 grade, iar uniforma era din material din ala de cămașă. Și asta se întâmpla în 1988, inainte de revoluție.

 

Anton Kovacs: Hai să aflăm cum era cu apartamentul ăla pe care-l primeai de la comuniști:

 

 

– Dacă erai un tânăr necăsătorit localnic nu aveai nici o șansă să primești ceva, nici măcar un pat într-un cămin de nefamiliști.

 

– Dacă erai un tânăr necăsătorit venit din altă zonă a țării aveai șanse la un loc într-un cămin de nefamiliști. NU imediat ci atunci când un loc devenea disponibil.

 

– Dacă erai un tânăr căsătorit aveai șanse să primești un loc într-un cămin de familiști, un fel de blocuri de garsoniere mizere cu un hol comun, actualele blocuri cărora li se spune „Blocul NATO” din orașele patriei.

Sau, după un timp puteai să ai chiar norocul, mai ales dacă te „ajuta” cineva, să primești un apartament de vreo 30mp, cu două camere, într-un cartier muncitoresc.

 

Existau multe variabile, prestigiul social al muncii tale, conta mult ce spuneau cei de la sindicat sau de la organizația de partid din intreprindere, să mituiești pe cineva ajuta cel mai mult.

 

– In toate cazurile, căsătorit fără copii, căsătorit cu unul sau mai mulți copii făceai o cerere la intreprindere unde erai pus pe o listă. Ordinea de pe listă se schimba în funcție de priorități, de exemplu degeaba erai primul pe listă neavând copii, dacă apărea cineva care avea copii acesta îți lua locul și tu mai așteptai până devenea disponibil un alt apartament.

 

Așteptările pentru o locuință din fondul statului durau ani întregi, de exemplu părinții mei au făcut o cerere de apartament prin 1965 și în 1970 au abandonat și s-au înscris pe listă pentru cumpărarea unui apartament în rate.

 

Existau și pe atunci naivi care credeau că „Dacă ar știi Ceaușescu, dar nu-i spune nimeni…” Părinții mei făceau parte dintre acești naivi. La un moment dat revoltați că în ciuda faptului că locuiam cu toții în locuința bunicilor mei, formată dintr-o cameră și o bucătărie, totuși nu reușesc să obțină o locuință, i-au scris lui Ceaușescu. Cine a trăit în acea perioadă știe ce curaj îți trebuia să faci așa ceva. Au primit confirmarea de primire a scrisorii, dar niciodată nu au primit vreun răspuns. In acea scrisoare era atașată și poza de jos, să vadă Ceaușescu cine îi scrie 🙂

In ochii personajelor din poză cretinii care regretă acea perioadă pot citi bucuria de a trăi a oamenilor de atunci.

 

De regulă apartamentele primite de la intreprindere (și aproape toate locuințele erau primite prin intreprindere) erau locuințe de serviciu, dacăplecai de la intreprinderea respectivă pierdeai și locuința.

 

La obținerea unei locuințe conta și prestigiul social al muncii tale, dacă un oarecare venit de aiurea, cu 4 copii, primea un apartament cu 3 camere mici într-un bloc la marginea orașului, unde vedeai combinele cum culeg cucuruzul de pe holdă, dacă făceai parte din grupul de tovarăși de încredere primeai un apartament imens într-o vilă interbelică aflată lângă parcul central al orașului și mai veneau și cei de la ICRAL să îți asorteze gratuit gresia la culoarea chiuvetei.

 

In perioada de la începutul anilor ’70 până spre sfârșitul anilor ’80 a mai existat posibilitatea achiziționării unui apartament în rate, lucru care a constituit o facilitate imensă pentru toți cei care doreau să obțină o locuință.

 

Mergeai frumos la CEC, completai o cerere și dacă erai angajat primeai fără probleme un împrumut de câteva zeci de mii de lei. Mergeai la OCLPP și semnai contractul pentru viitorul apartament. Cu hârtia de la OCLPP mergeai la intreprinderea unde lucrai și erai pus pe o listă de priorități, listă care, cu toate că era vorba despre apartamente pe bani, avea același regim cu locuințele gratuite, nu funcționa regula „primul venit primul servit” ci prioritatea era stabilită în funcție de situația socială a persoanei respective. Dacă erai familist primeai apartamentul după un an, poate, dacă erai nefamilist primeai apartamentul după vreo 4-5 ani. O variabilă era și localitatea in care locuiai, în unele orașe se construia foarte mult în altele aproape de loc. Dacă plecai de la intreprinderea respectivă la alta, mergeai din nou să te înscrii pe listă și erai înscris din nou la coada listei de la acea intreprindere.

 

Blocurile cu apartamentele „plătite” sunt de fapt majoritatea blocurilor construite în perioada Ceaușescu până prin 1986-1987. La sfârșitul anilor ’80 s-a dat un decret, o lege, ceva, prin care sa hotărât că nu se mai vând apartamente „private” așa că perioada fericită în care puteai să îți cumperi în rate propriul apartament s-a încheiat până după revoluție.

 

Un apartament se plătea în aproximativ 30 de ani. La început era greu, pentru că, după ce primeai apartamentul o perioadă plăteai și împrumutul la CEC și rata la OCLPP, dacă aveai soție își făcea ea rate pentru mobilă care nu era nici ea foarte ieftină, sau rugai părinții sau niște colegi să facă rate pentru tine, mai îți trebuia și un televizor care costa cel puțin un salariu și jumătate de proaspăt absolvent de facultate, un radio cu pick-up, ceva linguri și furculițe, așa că în prima parte a tinereții nu prea mai rămânea nimic pentru distracție, concedii și alte lucruri plăcute dacă nu te ajuta cineva.

 

Laura Alexandrov: 15 ani am trait cu mama intr-o garsoniera, cu un hol transformat in biblioteca si bucatarie, timp in care sistematic mama a batut la toate portile si usile sa ceara dreptul ei de a avea inca o camera pentru copilul care crestea. Invatam in baia care avea doar dus dar puneam o plapuma in bazinul scund, patrat si stateam ghemuita, pentru ca IMI PLACEA sa citesc si sa invat, nu numai pentru ca lumina aprinsa in camera ar fi impiedicat-o pe mama sa doarma. Ma duceam pe furis in cartierul de case la biserica de Paste si de Craciun pentru ca mama lucra in invantamant si nu avea voie; chiar daca stia, se facea ca nu vede…Acum ma gandesc ca noi chiar ar trebui sa ne apucam sa colectam si sa scriem toate experientele personale spre intelegerea reala a lucrurilor..

 

Călin Florin Bodea (primită pe mess): Dacă bunicii aveau o văcuța în curte (abia o hrăneau și pe aia, că pământul era cooptat în CAP, era controlata periodic de către veterinar, iar dacă era gestantă, era inregimentată, iar vițelul era obligatoriu să îl contactezi cu statul, era plătit la prețuri derizorii și tot amânata preluarea lui, că nu știai ce să îi mai dai de mâncare! Din producția de lapte a vacii, 1000 de litrii pe an, erai obligat să îi duci la punctul de colectare, unde tot așa, prețul era derizoriu! Ca să ai dreptul să îți ridici rația la ulei și zaharul(mai mici în rural, decât în urban), trebuia să fi „la zi”, cu cotele predate către „ei”, asta dacă nu li se năzarea să mai inventeze ceva! Petrolul lampant, pentru penele de curent, se plătea în oua, iar ca să poți cumpăra din când în când, câteva kg de faina, trebuia să predai o găină! Trebuie amintit, că erau unele alimente „condiționate cu pește”, adică nu le puteai cumpăra decât „la pachet” cu peste, deseori necomestibil! Te mobiliza să culegi recolta, sau în marile sărbători, sau când nu era încă corespunzătoare, doar că așa era directiva de pa partid! Eu v-am zis și ceea ce era în rural, unde am crescut, că despre ceea ce era în orașe s-a mai zis!

 

Marius Cristi (primită pe mess): Anii ’80. Eram elev. La 1.30 dimineata ne trezeam ca sa ne punem la rand la lapte, pe Calea Bucuresti, in Brasov. La 5 venea masina cu lapte, descarca si asteptam pana dupa ora 6 sa deschida sa cumparam o sticla sau doua depinde cum „se dadea”. Cozi de zeci de metri. Apoi, mama la servici si eu la scoala. In alta dimineata la 6.30 dupa ce am luat lapte, am intrat in alimentara si avea zahar. Tot pe Calea Bucuresti, in Brasov. Pe strasse, la vedere. Am luat un kg ca atata „se dadea”. M-am dus acasa m-am schimbat de haine, mi-am luat si fular si alta caciula si deghizat m-am dus sa mai iau unu sa fac surpriza mamei la 16 cand venea de la servici.

 

Mihai Vasile (primită pe mess):

 

– bunica încălzea patul cu fierul de călcat.

 

– au murit peștii în acvariu, de frig.

 

– îmi înghețau mâinile și dacă o prindeam pe bunica așezată undeva, mi le încălzeam la ea la subraț.

 

– am dormit cu părinții și sora mea în același pat la un moment dat, pentru că era prea frig.

 

– iarna se oprea curentul pe la ora 4. Era beznă. Era plăcut să te joci cu copii în întuneric pe scară, dar nu prea ne dădeau voie.

 

– statul la lumânare sau la lampă era plăcut într-o anumită măsură, că era un moment de familie și copiii pot găsi ceva plăcut în orice situație.

 

– Tatăl meu la un moment dat a montat o pompă la mașina de spălat și a transformat-o în duș.

 

– Frigiderul Fram și mașina de spălat care curentau

 

– Prin septembrie erau vreo trei săptămâni de revizie la sistemul de apă, așa că mereu începeam școala destul de nespălați și venea doctorița să ne facă de râs. Aceste lucruri s-au păstrat mult după comunism.

 

Persoană care a cerut să rămână anonimă (primită pe mess): Numele meu nu conteaza. In mare voi povesti despre o alta minunatie a comunismului: apararea familiei – chiar daca familia nu prea mai exista, greutatea cu care se obtinea un divort si lipsa psihologilor la acea vreme in Romania (Omul Nou nu avea nici nevroze, nici traume…). Provin dintr-o familie… „problematica” sa ii spunem. Sau traditionala cum o numesc altii. Adica dintr-un tata alcoolic si violent si o mama mult prea dependenta de venitul sotului incat sa plece de acasa. Datorita faptului ca taica-miu ne aplica noua (copiilor) si sotiei corectii fizice repetate, mai ales dupa un pelerinaj (cam zilnic) pe la zeul Bachus, am dezvoltat un comportament mai agresiv (cumva se justifica). Adica altoiam si eu colegii de gradinita sau scoala, dar numai pe baieti. Legea compensatiei, wth… De ce spun asta? Pentru ca inclusiv in clasele primare am continuat cu acelasi comportament, devenind cumva problematica pentru invatatoare. Revenind la invatatatoare, faimoasa Madam Chirita. Respectiva era tipologia clasica de invatatoare ajunsa cumva… pe pile. Fiica de preot (inclin sa cred ca din ala turnator), pe la cca 40-50 de ani, vopsita blond platinat – model Moscova, nevasta de inginer, Madam Chirita era obisnuita cu ploconul si relatiile dezvoltate in spirit tipic comunist: tu imi dai, eu pun note bune si dau premii la copil. Atat ca maica-mea (fiica de chiabur, careia i s-a interzis sa dea la facultate… de, element negativ …) nu prea intelegea noul sistem de „intrajutorare obsteasca” si a refuzat pur si simplu sa ii transporte cu vagoanele de marfa lui Madam Chirita nu stiu ce trasnaie de mobila. Motiv pentru care blondei i s-a casunat pe mine. Satula fiind de „binecuvantarile” lui taica-miu oferite cu atat drag mie si maica-mii (la frate-miu se aplicau mai rar, el avand o problema cu femeile), am decis intr-o sfanta zi de vineri (cand iar venise muci de … sfintit…) sa ii spun ce cred despre comportamentul lui. Asta dupa ce apucase sa o binecuvanteze pe mama, care fugise in vecini sa le dea „vestea minunata”, lasandu-ne pe noi, copiii, in casa. Ce s-a intamplat nu este greu de imaginat: o tentativa de omor asupra mea. Cred ca aveam 7 sau 8 ani. Am scapat numai pentru ca usa de la apartament nu era incuiata si lumea a auzit strigatele mele cand incerca sa ma arunce de la etajul 4 al apartamentului miniscul oferit cu atata darnicie de „toarashu” (nu am inteles conceptul de „entire house” si „my own room” pana nu am plecat de acasa). Ultimul lucru de care imi amintesc din acest episod este de cum ii spun lui taica-miu: „decat sa mai vii in halul asta acasa mai bine nu mai veni deloc, ca rad copiii de la bloc de mine”. Ce s-a intamplat la 2 zile dupa eveniment nu este greu de imaginat. La o „binemeritata” corectie fizica oferita de Madam Chirita in timpul orelor, am facut o criza (urlam fara sa ma opresc, mi s-a spus), motiv pentru care Madam a chemat Salvarea si m-a trimis direct la Psihiatrie-Socola Iasi. Maman fiind informata, a ajuns la spital, unde a aflat ca sufar de soc post-traumatic, deci nici prin cap sa nu-i treaca sa ma externeze, pentru ca exista riscul sa raman cu episoade de epilepsie. (?!?) Am stat internata 1 luna, din ce mi s-a spus. Dupa asta am mai facut terapie cca 1 an sau mai bine, dar cu „internare la zi”. La intoarcerea din spital mi s-a pus de catre copii (influentati de Madam, pentru ca ea a dat tonul) apelativul de „nebuna”. Nu am mai scapat de apelativul asta pana nu am plecat din Iasi (nu stiu cum suparare, dar toti aflau de povestea mea, se pare ca era mult prea „suculenta” incat oricine o stia sa nu o re-difuzeze). Si am plecat din Iasi dupa ce am terminat facultatile, deci sa ne imaginam inca 16-18 ani cu apelativul asta… De ce am tinut sa discut despre asta? Pentru ca altfel am fi discutat daca „minunatul” conducator nu ar fi eliminat titulatura de psiholog din lista profesiilor si daca nu ar fi desfiintat catedrele de psihologie din tara. Acest caz de trauma se putea rezolva foarte simplu cu terapie la psiholog. Dar de, in Epoca de Aur nu aveai decat 2 categorii de persoane: oamenii sanatosi, dedicati partidului si oamenii nebuni. Pentru ca altfel am fi discutat daca divortul s-ar fi obtinut in maxim 3 luni, cu izolarea alcoolicului, iar nu in 5 ani (iar asta numai daca aveai probe, martori etc). Si pentru ca altfel am fi discutat daca macar unul din retardatii de directori de la institutia unde lucra taica-miu ar fi pus mana pe telefon sa sune la Militie cu ocazia primului incident casnic (de care sigur se stia de vreme ce taica-miu se lauda cu asta la colegi).

 

Cohnu Alecu Patat: Am făcut armata din 86 până in 88. Nu m-am plâns nici un moment. Statul de atunci a considerat ca sunt un cetăţean care poate fi sacrificat pe altarul patriei socialiste si poate scăpa de mine prin trimiterea mea la o unitate militara care lucra într-o mina. Tot ce nu te omoară te face mai puternic zice un proverb vechi, dac poate, sau probosc. Nu am murit atunci când statul ar fi fost fericit sa o fac, nu o fac acum când statul nu vrea asta pentru ca nu mai poate lua impozite de la morţi.

 

Am ajuns in mina in 1986. Eram pătat. Vorba vine eram pătat. Nu eram in nici un fel. Cum dracu sa fii pătat la 18 ani? Cum? Numai ca nu ii poţi explica lui Rogozanu sau lui Ernu ca statul, ala, pe care îl iubesc ei acum ma considera pătat pentru ca un membru al familiei mele a considerat ca socialismul nu este ce vrea el, nu este un viitor pentru el si ales altceva. Alt ceva-ul ala era putin mai departe, mai departe de Budapesta de exemplu. Eram 200 in unitatea aia militara, jumătate dintre noi au fost trimişi la Uricani la descărcat vagoane de cărbune. Jumătatea cealaltă era trimisa la încărcat aceleaşi vagoane. Din jumătatea cealalta o parte erau mai pataţi ca restul. Deh comunismul nu se uita in dosare! (zâmbesc amar acum ca si atunci). Si pătaţi fiind noi eram paria. Deci societatea multilateral dezvoltata ne-a ales sa ne ducem in şut. Acolo la 300 sau la 500 de metri sub pământ. Pentru ca eram pătaţi.

 

Pătat era si şobolanul meu. Avea un metru jumate cu tot cu coada si era mai blând decât un câine. Si la fel de credincios ca si un câine. Şobolanul ala mi-a si ne-a savat viaţa de multe ori. Când îl vedeam ca pleacă din geanta pe care o ţineam pe după umăr ştiam ca trebuie sa plec si eu odată cu el.

 

Ah! Si inima lui Stalin, lopata aia mare cu coada scurta cu care încărcam banda rulanta. Era ca puşca pentru trupele speciale. O ţineai cit timp stătea la mina si mai apoi o dădeai celui care îţi lua locul. In locul tau, sub pământ, la câteva sute de metri de ceilalţi.

 

Alcoolul era ceva normal. Pentru ca de fiecare data te bucurai ca scăpai cu viaţa. Litri întregi curgeau pe gâturile noastre. Nimeni nu putea face nimic sa ne oprească. Până si ofiţerii se uitau la noi si ne lăsau in pace. Ofiţerii nu intrau in mina. Intram numai noi cei pătaţi. La un moment dat ma băut doua sticle de vodca Săniuţa la o ieşire din sut. Nu se întâmplase nimic conform celor din jurul meu. Numai eu eram marcat de faptul ca trebuit sa alerg după un trup prin galerie. Aveam capul trupului in mâini. După vreo 30 de metri am reuşit sa le unesc pe amândouă. Nu nu am avut nevoie de psihanalist si nici de psihiatru. Nu aveam timp atunci. Poate din cauza beţiei sau poate dincauza socului. Sau ambele. Asta e! Am reuşit sa trec peste ele.Mina a fost un loc in care am învăţat ca pot ajunge jos. Atit la propriu cit si la figurat. Nu o urăsc, nu as avea de ce. Oamenii de lângă mine nu aveau nici o vina ca statul, statul comunist ma considera pătat. Dar după ani mi-am dat seama ca mai bine sa fiu pătat decât ca ei, comunist.

 

Mihai Vasile: M-am intrebat uneori, de ce lumea intra in polemici pe tema „era mai bine in comunism sau e mai bine acum”? Daca cineva se plange de o situatie nasoala traita de el in comunism, altul, in loc sa il compatimeasca ii serveste una de genul: da, dar atunciaveai serviciu sau se facea scoala sau era liniste. Pai omul nu voia sa evalueze toata viata din acele vremuri si nu il incalzeste cu nimic informatia, cunoscuta dealtfel, ca mai erau si unele lucruri bune din anumite puncte de vedere. De asemenea, cel care se plange de o situatie din trecut, nu exclude ca sunt unele lucruri nasoale si in ziua de azi. Si atunci ma intreb, de ce se intampla lucrurile astea. E ca si cum unii oameni aud voci care nu ii lasa sa se concentreze pe realitate. „Da, dar”, „da, dar” spun vocile. De ce oare se intampla asta? Poate pentru ca oamenii nemultumiti de prezent au dificultati in prezent. Iarba e intotdeauna verde in epoca cealalta. Isi imagineaza ca problemele de acum in niste vremuri ca acelea nu ar fi existat sau ca problemele pe care le-ar fi avut acum intr-o lume ca aceea nu ar fi fost atat de mari. Ar mai fi ideea ca atunci erau cu cel putin 29 de ani mai tineri, nu e un element de ignorat. Cine n-ar da sa fie din nou tanar si sa traiasca chiar si in frig, dar tanar. Ar mai fi si dificultatea de a decide. Atunci nu prea trebuia sa decizi, lucrurile erau clare. Ar mai fi si elementul dramatic. Oamenilor le place drama. Cand trebuie sa iesi sa plimbi cainele si nu ai chef, totusi descoperi ca a fost bine ca ai facut o plimbare. Altfel nu o faceai. Asa era si cu statul la coada… punea sangele in miscare si dupa o lupta acerba de cinci ore, veneai acasa cu premiul cel mare: o punga cu gaturi si gheare. Si gaina e fericita cand dedica o zi intreaga cautatului de rame. La sfarsitul zilei e fericita ca are stomacul plin.

 

 

 

https://www.podul.ro/articol/3867/marturii-din-comunism-blestemati-fie-in-veci-cei-ce-si-au-batut-joc-de-noi-si-cei-care-plang-dupa-acele-vremuri-de-cosmar

 

//////////////////////////////////////////

O lungă istorie de furt

 

 

Constantin RUDNIŢCHI

Publicat în Dilema Veche nr. 949 din 16 – 22 iunie 2022

Este șocant să vedem că un război purtat după regulile secolului trecut vine și cu obiceiuri din acea perioadă. Este vorba despre furturile pe care soldații ruși și armata rusă le practică în războiul din Ucraina. Sînt multe mărturii care arată că soldații ruși nu au ezitat să fure tot ce au găsit în gospodăriile ucrainene: de la calculatoare la bunuri electrocasnice și de la mobilă la jucării. Este un obicei barbar, neașteptat pentru secolul în care trăim.

 

Nu sînt singurele exemple. Statul rus, prin armată, a furat, conform estimărilor unui oficial ucrainean, aproximativ 600.000 de tone de cereale de la fermierii ucraineni. Dacă privim în urmă, vom vedea că există o lungă istorie de furturi pe care Rusia sau Uniunea Sovietică le-au făcut în România. Cel mai cunoscut și dureros exemplu este tezaurul României depozitat la Moscova.

 

Situația tezaurului României are două teme importante. Pe de o parte, rațiunea și felul în care a fost transferat la Kremlin, pe de altă parte, demersurile făcute pentru recuperare și șansele ca tezaurul să se întoarcă la București. Deocamdată, nu putem reține decît ceea ce spune guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, și anume că „un drept care nu este mereu afirmat cade în uitare”.

 

Cazul tezaurului românesc este, de fapt, cel al unui adevărat furt. „Reafirm că tezaurul BNR rămîne singurul caz în care o rezervă de aur este încredințată cu acte în regulă și cu toate garanțiile depozitarului că va fi returnată oricînd la cererea proprietarului, pentru ca ulterior aceste obligații asumate conform tuturor normelor și cutumelor internaționale să nu mai fie respectate”, declara anul trecut Mugur Isărescu.

 

 

Mai are România șanse reale să recupereze tezaurul aflat la Moscova? Pînă acum, demersurile nu au dus la nici un rezultat concret, ci doar la crearea unei comisii româno-ruse. Comisia nu a realizat nici un progres, iar, de-a lungul timpului, România și BNR au făcut diverse demersuri pe plan internațional, dar fără ca măcar o parte din tezaur să fie restituit. Din punct de vedere juridic, România consideră că tezaurul este o creanță litigioasă asupra străinătății, iar Banca Națională pune la dispoziția autorităților române documente ce dovedesc dreptul de proprietate al României asupra bunurilor depozitate la Kremlin. Există un dosar al tezaurului aflat la Moscova care, începînd cu anul 1922 și pînă în present, a fost predat personal de fiecare guvernator succesorului său. România nu și-a pierdut speranța că va recupera, la un moment dat, tezaurul aflat la Moscova, iar istoria ne învață că mai devreme sau mai tîrziu avuția se întoarce la proprietari.

De-a lungul timpului, au existat două întrebări: cît de fundamentată a fost decizia de a transfera o parte din aurul țării la Moscova? Și în ce constă tezaurul trimis în capitala Rusiei?

 

 

Argumentele pentru transferul la Moscova erau destul de clare. În decembrie 1916, două treimi din teritoriul țării era sub ocupație militară străină, guvernul se mutase la Iași și acolo se afla inclusiv stocul de aur din țară. În plus, Rusia era singurul stat vecin aliat, iar cele două familii regale erau înrudite, Regina Maria fiind verișoară cu țarul Nicolae al II-lea.

 

În ceea ce privește conținutul tezaurului, în decembrie 1916 au fost trimise la Moscova cu trenul 1.738 de casete cu aur al Băncii Naționale plus două casete cu bijuterii ale Reginei Maria. Acolo, aurul a fost depozitat în tezaurul Băncii de Stat a Rusiei, aflat la Kremlin. Valoarea totală a transportului a fost de aproximativ 322 de milioane de lei/aur.

 

În iulie 1917 a mai avut loc un al doilea transport care conținea nu doar aur, ci și arhive, lucrări de artă, cărți rare, manuscrise, colecții numismatice și alte valori. Întregul tezaur al României se afla sub garanția guvernului imperial al Rusiei cu privire la „siguranța transportului, a depozitării și revenirii în România”. Numai că, în ianuarie 1918, noul guvern sovietic declară că „fondul român de aur este intangibil pentru oligarhia română”. De fapt, după mai bine de 100 de ani vorbim despre un adevărat furt al tezaurului de către statul sovietic și apoi de către cel rus.

 

La polul opus, guvernatorul BNR a oferit recent un exemplu despre cum a tratat România rezerva de aur a Poloniei. În anul 1939, BNR a păstrat 2,7 tone de aur cu care a venit armata poloneză în România. Aurul a fost ascuns, fără nici un document, împreună cu tezaurul Băncii Naționale la mănăstirea și peștera din Tismana (județul Gorj) și a fost restituit după război, fără nici o obligație documentară.

 

Mai există un exemplu, despre care se vorbește mai puțin, și anume sovromurile. Contextul general a fost acela în care, după al doilea război mondial, România a fost obligată la plata unei datorii de război în valoare de 300 de milioane de dolari plus obligația de a plăti combustibilul și alimentele, ceea ce însemna aproximativ 30 de miliarde de lei pe lună, pentru un milion de soldați sovietici staționați în România.

 

Sovromurile erau companii mixte, româno-sovietice, prin intermediul cărora trebuia plătită datoria către URSS. Primele întreprinderi au fost înființate în august 1945, iar în total au fost 16 sovromuri, fiecare într-un domeniu de activitate: transporturi, petrol, bancar, exploatarea uraniului, a gazului natural, a lemnului, cărbunelui ș.a. Există surse istorice diferite care arată că prin sovromuri, de fapt, datoria României a fost plătită între două și zece ori mai mult, adică s-au achitat între 600 și 3 miliarde de dolari, în loc de 300 de milioane de dolari. Au fost mai multe modalități prin care s-a reușit spolierea României: capitalul părții sovietice a fost obținut din bunurile și investițiile germane din România, întreprinderile au vîndut produsele către URSS la prețuri mai mici, aferente anului 1938. De exemplu, petrolul și produsele petroliere au fost livrate la un preț cu 26% mai ieftin decît cotațiile internaționale, răscumpărarea participațiilor URSS la sovromuri a mai costat România 5,3 miliarde de lei, plătiți în perioada 1966-1975. Așadar, statul român a cunoscut metodele de jaf ale statului sovietic, continuate de cel rus. Dar furturile din Ucraina sînt o reamintire brutală a celor cu care s-a confruntat, în istorie, România.

 

 

Constantin Rudnițchi este analist economic.

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/o-lunga-istorie-de-furt-638417.html

///////////////////////////////////////

 

 

Tudor Chirilă: Adesea, medicii se uită la bolnavi de sus

 

Apreciat ca artist, dar şi pentru opiniile sale, Tudor Chirilă şi-a expus într-o postare pe o reţea socială părerea despre ce înseamnă să fii bolnav în România şi cum poţi ajunge să fii tratat la spitalele de stat. “Nici în spitalele private lucrurile nu stau mai bine”, spune Tudor Chirilă.

 

 Iată postarea artistului: “Boala umilește. Poate că sună drastic, dar cam așa e. Când ești răcit, cea mai banală răceală, ești scos un pic din jocul social care în ultimele decenii a devenit atât de important. Când ești bolnav mai profund și ajungi internat într-un spital, vremea intimității tale a apus. Ești expus, corpul tău nu-ți mai aparține în totalitate, voci puternice sparg liniștea dimineților chiar înainte ca lumina să te fi trezit. Șederea în spital te pune într-o poziție de inferioritate, devii docil, încerci să colaborezi și în aceeași măsură încerci să captezi bunăvoința celor care te îngrijesc. Ești fragil și ai nevoie să fii mânuit cu atenție. Pentru cei care te îngrijesc ești, de fapt, un număr. Sună exagerat, dar oamenii din spitale văd multe, au trafic, bolile nu-i mai sperie, au ajuns până la fundul oceanului, le-au văzut pe toate, pentru ei există proceduri, nu destine.

 

Se petrece un soi de dezumanizare, același om care e dispus să sară în foc pentru copilul lui e dispus să trateze copilul altuia doar cu „termeni și condiții”. Spitalele publice din România colcăie de nozocomiale și povești despre nepăsare.  Adesea, medicii se uită la bolnavi de sus, mult prea de sus, din stratosfera unei meserii la care muritorii de rând nu trebuie/pot să aibă acces. Bolnavii nu primesc explicații. Nici în spitalele private lucrurile nu stau mai bine.  În dimineața operației ți se aruncă în față zeci de pagini de semnat, consimțăminte, avertismente, chestiuni legale, transfer de riscuri etc. Semnezi ca primaru’, n-ai timp să înțelegi ce ți se întâmplă, stresul operației e amplificat de toată hârțogăraia care ți-ar fi putut fi trimisă pe mail cu o săptămână înainte, s-o poți studia și completa în liniște. Anesteziștii sunt o specie aparte. Sunt rari, conștienți de anvergura și importanța profesiei lor, săraci la vorbă, că ideea e să nu-ți bați capul prea tare cu prostul din fața ta. Oricât de educat ar fi, n-ar putea înțelege medicina. Să-i explici e pierdere de timp, iar bunăstarea lui emoțională nu mai este treaba ta  Sigur, nu scriu într-o notă generală, există multe excepții, dar…”, a scris Tudor Chirilă pe Facebook.

 

https://clicksanatate.ro/actualitate/tudor-chirila-adesea-medicii-se-uita-la-bolnavi-2215908.html?utm_medium=article_page&utm_source=adevarul.ro&utm_campaign=coloana_dreapta

 

 

////////////////////////////////////////

Cum a fost jefuită România în ultima sută de ani. Nemţii şi ruşii au luat cantităţi uriaşe de aur şi petrol. Bulgarii au vrut să ne fure până şi moaştele

 

Cosmin Pătraşcu Zamfirache

În ultima cu o sută de ani, armatele „aliate“ sau de ocupaţie au jefuit cumplit ţara. Nemţii şi ruşii sunt în topul celor care au luat cele mai multe bunuri de pe teritoriul României. De altfel, tezaurul României a fost rechiziţionat de ruşi. Valoarea pierderilor se ridică la aproape 100 de tone de aur.

 

Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost mereu un ţinut bogat, plin de resurse, râvnit încă din perioada antichităţii. Secole de-a rândul, diferite populaţii angrenate fie în procese de migraţie, fie mari imperii în plină expansiune, au jefuit cumplit acest teritoriu.

 

Chiar şi după cristalizarea României moderne, la mijlocul secolului XIX, jafurile au continuat. Primul Război Mondial a adus pe teritoriul ţării trei armate de ocupaţie, doar Moldova rămânând liberă.

 

Cel de-al Doilea Război Mondial i-a adus pe ”aliaţii” germani şi mai apoi ruşi, care la rândul lor au secătuit rezervele naţionale. Cea mai importantă pierdere din ultima sută de ani a României rămâne însă tezaurul naţional, rechiziţionat de bolşevici. Conţinea în jur de 95 de tone de aur.

 

Jafurile nemţeşti în Muntenia şi Oltenia

 

În anul 1916, România participa la Primul Război Mondial în tabăra Antantei, adversară a Puterilor Centrale, din care făcea parte Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. După ofensiva din Ardeal, armata română era obligată să se retraga în faţa unei uriaşe contraofensive germane şi austro-ungare din vest, dar şi a unei ofensive bulgare din sud prin Dobrogea. În urma bătăliilor de pe Valea Jiului, frontul românesc a fost rupt.

 

 

Fără ajutor din partea aliaţilor, românii au rămas singuri în faţa unui adversar mult prea numeros. La 6 decembrie 1916, Bucureştiul cade în faţa trupelor de ocupaţie germane. Armata, Guvernul, dar şi numeroşi refugiaţi se retrag în Moldova. Germania era deja de doi ani în război, din 1914. Îmbelşugata Românie, aflată pe un loc fruntaş la aceea vreme în clasamentul economic al statelor europene, reprezenta un paradis.

 

”Bucureştiul e descris de Alfred von Olberg ca «un mare oraş, curat şi modern. Străzile principale asfaltate, cele secundare pavate, numeroase clădiri de stat şi publice, vile magnifice, hoteluri foarte bine întreţinute, multe restaurante ademenitoare şi cafenele extraordinar de elegante, cele mai multe în stilul caracteristic parizian, tramvaie electrice,tramvaie cu cai pe liniile mai puţin importante, pe scurt un oraş modern– desigur ici şi colo cu influenţe orientale». Un oraş care îl frapează pe feldmareşalul von Mackensen”, scria în articolul ”Din vremea ocupaţiei Bucureştilor(1916-1918)” istoricul bucureştean Ioan Bulei.

  

 

Nemţii au instituit rapid instituţii şi organisme ocupate în principal cu jefuirea sistematică a zonelor româneşti. Practic, aşa cum arată istoricul Ioan Bulei în lucrarea sa, se rechiziţiona totul. Inclusiv acoperişurile metalice, clopotele de la biserici sau clanţele de la uşi.

 

”Pentru nevoile războiului, ocupanţii rechiziţionează şi cupru şi aramă. Aşa se ia coronamentul de aramă al Palatului Justiţiei, înlocuindu-se cu o simplă tinichea. În pericol ajung acoperişurile de aramă ale unora din monumentele istorice ale ţării: Biserica Domnească din Curtea de Argeş, Mitropolia din Târgovişte…. Cu numeroase intervenţii la Mackensen se reuşeşte salvarea lor. Mai greu e cu salvarea clopotelor”, scria Ioan Bulei. Până la instaurea disciplinei, mai multe case sunt jefuite de soldaţii germani, inclusiv cea a lui Take Ionescu.

 

Jaful a fost sistematic. Nemţii şi aliaţii lor austro-ungari au prădat cumplit teritoriul ocupat. Statisticile oferite de istoricul bucureştean sunt grăitoare. „În timpul ocupaţiei, germanii sărăcesc cu totul ţara ocupată. Germania şi Austro-Ungaria, în vremea ocupaţiei, transportă pe teritoriul lor 2,3 milioane de tone de alimente şi nutreţ, 100.000 de vagoane cu cereale, păstăi, marmeladă, peşte, articole de lux, săpun. Câmpurile de petrol vitale pentru Puterile Centrale furnizează 1.478.765 tone de ţiţei. Practic, economia românească e prădată”, scrie Bulei. De altfel, generalul von Mackensen mărturiseşte sincer, după acest jaf că ”N-aş vrea să fiu ministru de Finanţe al României în deceniile următoare, dar nici contribuabil român”.

 

 

Bulgarii se pregăteau să fure până şi moaştele

 

În aceeaşi perioadă, armata bulgară de ocupaţie se îndeletnicea şi ea cu jaful în Bucureşti. Istoricii vorbesc de atitudinea curtenitoare a ofiţerilor germani şi de interdicţiile superiorilor în rândul soldaţilor de a agresa civilii sau de a se deda la violuri şi jafuri. Tot din articolul specialistului Ioan Bulei, ”Din vremea ocupaţiei Bucureştilor(1916-1918)”, se arată că ofiţerii germani au reuşit să îi împiedice pe soldaţii bulgarii să fure până şi moaştele din biserici sau clădirea Academiei.

 

Prima tentativă a fost cea de jefuire a Academiei. ”În două rânduri germanii intervin pentru salvarea unor valori culturale şi simbolice ale Bucureştiului. În noapte de 22 spre 23 ianuarie 1917, mai mulţi ofiţeri bulgari se introduc în Academia Română şi încep să ia documente din fondul acesteia pe motiv că ele fuseseră furate de români în campania acestora din 1913 din Bulgaria”, preciza istoricul. În al doilea rând, soldaţii bulgari au vrut să fure moaştele Sfântului Dumitru de la Mitropolie. Aceştia au tăbărât, după cum arată mărturiile de epocă, pe sergentul care asigura paza, l-au legat şi au furat racla cu moaştele. Moaştele au fost readuse la Bucureşti de o companie de de cavalerie germană trimisă după acestea.

 

Tezaurul României, furat de bolşevici

 

În aceeaşi perioadă tulbure a ocupaţiei germane, România a fost jefuită cumplit până şi de aliaţi. Tezaurul României, dus spre păstrare la Kremlin, în Rusia, a fost rechiziţionat de revoluţionarii bolşevici care tocmai îl asasinaseră pe ţarul Nicolae al II lea şi instaurau dominaţia sovietelor în Rusia. Nesiguranţa frontului în Moldova şi cuceririle Puterilor Centrale în restul ţării i-a făcut pe reprezentanţii Guvernului să se gândească la o retragere în Rusia.

 

 Citește și: Despre Tezaur. Însemnările unui istoric

În aceste condiţii, s-a pus problema oferirii spre păstrarea a tezaurului naţional ruşilor. S-a pus şi problema păstrării acestuia la Londra, dar rutele erau nesigure din cauza războiului şi dinstanţa mare. Mihail Romaşcanu, un istoric român din 1934, explică în lucrarea ”Tezaurul român de la Moscova” cum s-a făcut predarea uriaşului tezaur în mâinile ruşilor. Din lucrarea acestuia reiese că la 12 decembrie 1916 Consiliul de Miniştrii autoriza acest transfer, după ce reprezentantul Rusiei, generalul Mossoloff, preciza că va semna protocolul de primire-predare între statul român şi cel rus.

 

”Ministrul Rusiei la Iaşi, generalul A. Mossoloff, care înlocuia pe domnul Poklewsky Koziell chemat în ţară pentru un concediu mai îndelungat, comunicase prin nota nr. 148 din 11 decemvrie 1916 ministrului de finanţe român că este autorizat telegrafic să semneze protocolul relativ la încărcarea într-un tren special a tezaurului Băncii Naţionale, adăugând că guvernul rus garantează integritatea lui atât în timpul parcursului, cât şi pe tot timpul cât depozitul va rămâne la Mosova”, se arată în lucrarea lui Mihail Romaşcanu. Tot prin prisma documentelor vremii se arată că tezaurul românesc a fost încărcat în vagoane şi a fost dus în Rusia în două tranşe. Prima între 12 şi 14 decembrie 1916, din gara Iaşi, şi cel de-al doilea la 18 iulie 1917. Practic, în urma primului transport, statul român a trimis în Rusia o avere colosală.

 

Era vorba de peste 300 de milioane de lei aur, plus bijuteriile Reginei Maria în valoare de 7 milioane de lei aur. ”Valoarea totală a tezaurului în aur efectiv compus din monete diferite şi lingouri era de 314.580.456,84 lei aur. În afară de tezaurul Băncii Naţionale se mai încărcase a treia zi (14/27 decembrie 1916) în vagonul nr. 225.692 I-O B, încă două casete conţinând bijuteriile M.S. Regina Maria şi a căror valoare era de 7.000.000 lei aur. Casetele purtau sigiliile Băncii Naţionale şi toate erau intacte”, scria Romaşcanu. S-a semnat şi un protocol în trei exemplare.

 

Erau în total 17 vagoane cu aur şi monezi din aur. Al doilea transport din 1917 consta în alte 24 de vagoane cu valori ale Băncii Naţionale, Casei de Depuneri şi ale altor instituţii publice. Valoare stocată în aceste vagoane era evaluată la 1.594.836.721,09 din partea Băncii Naţionale, plus încă 7,5 miliarde lei aur din partea celorlalţi depozitanţi. La acestea se adăugau opere de artă şi alte obiecte extrem de valoroase. După instaurarea dictaturii bolşevice, autorităţile române au încercat să mute tezaurul în Statele Unite, purtând numeroase tratative în acest sens.

 

Prea târziu însă: armata română trecea Prutul la 20 ianuarie 1918 în ajutorul Basarabiei, iar la 26 ianuarie Rusia, prin intermediul lui Troţki, rupea relaţiile cu România. Tezaurul a fost sechestrat în Rusia. Aproape 96 de tone de aur românesc se aflau în Rusia bolşevică. ”Trotzki declara că el (n.r. tezaurul) nu va putea fi obţinut de «oligarhia română». Consiliul Comisarilor Poporului îşi lua asupra sa răspunderea de a conserva şi a preda în mâinile poporului român toate valorile noastre depozitate la Moscova. Aceeaşi dispoziţie se aplica şi celorlalte depozite româneşti aflate la băncile din Rusia. Tezaurul român încredinţat în paza şi păstrarea Rusiei a fost confiscat de bolşevici”, scria în lucrarea sa Constantin Romaşcanu.

 

 

În 1935, la presiunea autorităţilor româneşti şi marilor puteri europene, a fost adusă o parte din tezaur, cu 17 vagoane la gara Obor. Gheorghe Paraschivescu, reprezentantul României, nota în inventarul său, însă, că ruşii nu au predat aur, bijuterii sau alte obiecte de valoare. În 1956, după instaurarea comunismului, o altă parte a tezaurului a fost retrocedată. De acestă dată transportul a fost mai consistent, fiind aduse bijuterii, obiecte de artă, cărţi, vase din aur, tapiserii şi alte obiecte valoroase. Printre acestea se aflau şi celebrul tezaur de la Pietroasele. Era totuşi o mică parte din uriaşul tezaur depozitat la Kremlin. O altă retrocedare a avut loc în 2008. O mare parte din tezaur a rămas însă în Rusia, problema tezaurului rămânând şi astăzi spinoasă şi parţial cunoscută, fără confirmări şi rapoarte oficiale.

 

Jefuiţi de aliaţi şi prieteni

 

Seria jafurilor a continuat şi aproape de mijlocul secolului XX. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România, ca aliat al Germaniei, a furnizat cantităţi impresionante de combustibil şi alimente armatei naziste. Mai mult decât atât, într-o vreme statul român plătea întreţinerea soldaţilor germani staţionaţi în România. Mai precis se cheltuiau 100 de milioane de lei lunar, din 1940 până în 1942, pentru întreţinerea acestor trupe, o adevărată avere în aceea perioadă. După întoarcerea armelor, în 1945, au venit trupele sovietice, acum aliate, pe teritoriul României. Există o întreagă literatură cu mărturii ale supravieţuitorilor privind jaful făcut de trupele ruseşti pe teritoriul României greu de cuantificat în cifre.

 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:

 

Cum au ajuns pe mâna ruşilor peste 90 de tone de aur românesc – tezaurul României de la Moscova, averea uriaşă pierdută de aproape un secol

 

INTERVIU Serghei Golubiţki, jurnalist rus: „Tezaurul României va rămâne la Moscova”

 

https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/cum-a-fost-jefuita-romania-in-ultima-suta-de-ani-1621713.html

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Jugul nepotrivit – aspectul religios, de C.H.M.; (Formalismul ,iconaria,minciuna,pomenile,acatistele si multe alte popisme si logodne cu statul rodesc si in…Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă); Din Ierusalimul sufletului meu… Sensul suferinței… Cum să depășești suferința? Sensul suferinței (8) …„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.), de Vladimir Marținkovski; Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relație de mediu (V.V.Moisescu); Moartea de martir a lui Ivan Moiseev(1972) (1.) „N-a murit, ci doarme”; 4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27; Alianța din Ezechiel 38? Putin nu e Gog?! Cum ne vorbește Domnul azi? Viața condusă de Dumnezeu; ASA VORBESTE DOMNUL: „Ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!” (Ieremia 22:29); ROMANIA ,TARA MEA DE DOR,O TARA DE PLANS… Aşa vorbeşte Domnul – Tu poţi! | Nicu Butoi;JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM; Lecția 12. Dumnezeu vorbește poporului Său;Care este pacea pe care o dă Isus? Conduci tu gândurile tale sau te conduc ele? Sigiliul Sabatului; Despre sabat, de  C. H. Mackintosh; ISUS ESTE DOMN PESTE TOATE; Ziua de sabat şi ziua Domnului (duminica); „Primiţi Duh Sfânt”, de William Kelly;  

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Valea umbrei morții + marturii cutremurătoare | predici crestine 2019 | video 2019

 

 

 „Primiţi Duh Sfânt”, de William Kelly

Ioan 20.17-23

 

 

© EPV, Online începând de la: 11.10.2018, Actualizat

Surse=  https://www.soundwords.de/ro/ioan-20-t86812.html

      

Versete călăuzitoare: Ioan 20.17-23

 

Ioan 20.17-23: Isus i-a spus: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»“. Maria din Magdala·a venit, dând de ştire ucenicilor că L-a văzut pe Domnul şi că El i-a spus acestea. Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: „Pace vouă!“ Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt“.

 

 Probabil că nu există nici un loc din Scriptură care să nu fi fost deja scos din context; dar nu este nici un loc din Scriptură care să fi fost incorect interpretat mai mult ca textul pe care l-am citit. Este imposibil să se înţeleagă sensul deplin al comunicărilor foarte deosebite ale Domnului şi felul Său de a proceda cu Maria şi să se priceapă cuvintele Sale şi faptele Sale din seara aceea dacă nu se ţine seama  de faptul că toate acestea sunt în strânsă legătură cu învierea Sa dintre morţi, şi anume ca Fiu al lui Dumnezeu. Epistola către Romani 1.4 spune că El a fost dovedit ca Fiu al lui Dumnezeu prin învierea morţilor. Exact acest punct de vedere este scos în evidenţă în mod deosebit de Duhul Sfânt aici în evanghelia după Ioan 20. Nu este vorba că El înviază pe alţii, ci că El Însuşi înviază. Totala simplitate în fenomenele însoţitoare exterioare ale învierii, veşmintele bine orânduite puse alături, »ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus într-un alt loc singur«, – toate acestea erau pentru ochiul nepărtinitor indicii clare că totul, oricât ar fi fost de minunat, trebuie să se fi desfăşurat fără grabă şi în linişte, ca şi cum cineva după o noapte odihnitoare s-ar fi ridicat din pat. Şi aşa a fost, era Fiul lui Dumnezeu, Cel care a înfăptuit lucrarea harului, pe care I-a încredinţat-o Tatăl s-o facă. El nu numai a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta la locul ei este adevărat şi în alte locuri din Scriptură este accentuat acest fapt. Dumnezeu L-a înviat dintre morţi; Pavel ca şi Petru insistă asupra acestui fapt. Dar tot aşa de adevărat este şi că El Însuşi a înviat dintre morţi. »Dărâmaţi Templul acesta«, aşa a spus El Însuşi într-un loc mai înainte în această evanghelie, »şi în trei zile îl voi ridica«. »Am putere s-o (viaţa) dau«, spune El în capitolul 10, »şi am putere s-o iau iarăşi«. Acolo El adaugă categoric: »Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu«. Deci la El era nu numai o ascultare desăvârşită, o identificare cu voia Tatălui, ci şi acea putere dumnezeiască, prin care El în învierea dintre morţi S-a dovedit a fi Fiul lui Dumnezeu. Era aceeaşi putere, dar mult mai binecuvântată în exteriorizarea ei, în care El Însuşi a înviat morţii: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr şi alţii. Aşa a spus El cu privire la Lazăr: »Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea.«

 

Astfel El Însuşi înviază dintre morţi. Dar chiar şi Petru şi Ioan dovedesc cât de puţin a pătruns până în acel moment în mintea lor adevărul despre învierea Sa potrivit Scripturii. Ioan relatează, şi anume spre ruşinea lui şi a lui Petru, că ei au văzut şi au crezut. Amândoi – ştim aceasta – erau adevăraţi copii ai lui Dumnezeu; dar aveau puţină înţelegere cu privire la gândurile lui Dumnezeu. Ei încă nu au înţeles acel „trebuia” al Scripturii (Luca 24.44-46); de asemenea ei nu au văzut harul şi slava lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său, aşa cum ele se văd pe deplin în învierea Sa. Ei au văzut faptele, au acceptat dovezile, şi cu toate acestea s-au întors şi s-au dus acasă. Acesta este totdeauna rezultatul sărăcăcios, când faptele şi dovezile sunt apreciate numai de duhul omului, chiar dacă urmările sunt corecte.

 

La Maria a fost altfel. Ea era tot aşa de puţin familiarizată cu slava învierii sau cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre ea, ca şi Petru şi Ioan. Dar ea a găsit în Domnul Isus răspunsul la dorinţa inimii ei, şi de aceea ea era acum plină de întristare, că nu putea să facă altceva, decât să rămână pe locul unde a fost pus trupul Lui. Ea nu s-a lăsat uşor mulţumită, aşa cum au făcut cei doi apostoli. Realmente ea nu se simţea acasă în această lume şi de aceea nu se putea despărţii de mormântul gol al Mântuitorului. Vedem de asemenea cât de deplin toate gândurile ei, toată dragostea ei era pentru Domnul Isus. Când a mai privit încă o dată în mormânt, pe care mai înainte l-a văzut gol, (căci aşa a relatat ea celorlalţi, conform realităţii) acum vede acolo doi îngeri îmbrăcaţi în alb, stând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare, ea nu este umplută de nelinişte şi frică, aşa cum se spune despre femei în alt loc. Ce spaimă şi ce surpriză ar fi dat naştere la ea o astfel de înfăţişare în împrejurări normale! Dar evanghelia noastră nu relatează nimic despre astfel de emoţii. Inima ei era aşa de plină de dorinţa după Domnul Isus, care a fost luat de la ea, că – aşa am putea spune – chiar prezenţa tuturor îngerilor ar fi impresionat-o relativ puţin. Cei doi îngeri o întreabă: »Femeie, pentru ce plângi?« Răspunsul ei vine din adâncul inimii: »Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare.« Dar deoarece ea nu recunoaşte imediat pe Domnul şi gândeşte că ar fi grădinarul, ea răspunde la întrebarea Lui: »Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.« Este necesar numai un singur cuvânt ca să se întoarcă la locul de unde a fost alungată şi să i se spună adevărul. Cu acest singur cuvânt i se revelează Domnul Însuşi. Era glasul Lui, glasul Păstorului cel bun, care cheamă oile Sale pe nume: »Maria!«, spune Domnul Isus. Ea se întoarce imediat spre El şi I se adresează cu cuvântul »Rabuni!«, care tradus înseamnă „învăţător”. Urmează apoi cuvintele cu care vreau să mă ocup puţin.

 

»Nu Mă atinge« nu redă nicidecum corect sensul. Deoarece aici sunt unii care au cunoştinţe din Scriptură şi, aşa cum presupun, mulţi dintre dumneavoastră sunt capabili să judece ce spun, mă simt cu atât mai liber să spun deschis şi clar ce consider că este adevărat. Fapt este că cuvântul care stă aici în Scriptură include în sine mult mai mult decât „a atinge”. Acest verb ar fi trebuit tradus mai bine prin „a pipăi, a prinde, a apuca”. Aceasta este valabil şi pentru Coloseni 2, asupra căruia vreau să atrag scurt atenţia. Apostolul se referă acolo la contrastul dintre cerinţele tradiţiei Legii şi cele ale unui Hristos mort şi înviat, cu intenţia ca tot ce abate de la Hristos să fie dat la o parte din cale. O vorbire ca aceea „nu atinge, nu gusta” stă pentru totdeauna înapoia noastră. Ea ar putea fi valabilă pentru oamenii care trăiesc încă totalmente în lumea aceasta, şi nu pentru aceia care au murit împreună cu Hristos. Aşa cum ştie oricine a verificat aceasta, subiectul despre care este vorba aici este prezentat invers în traducerea obişnuită a Bibliei în engleză. Ar trebui să înceapă cu „nu lua”, apoi „nu gusta” şi în cele din urmă nici măcar să „nu atingi”. Este deci o ordine descendentă, în care la ceea ce stă mai aproape, şi anume „a lua”, vine mai întâi, apoi „a gusta”, ceea ce este mult mai puţin, şi în final să nu aibă loc nici măcar o atingere. În felul acesta încearcă omul firesc să se apere de necurăţii, aşa îşi ocroteşte el carnea; un alt mijloc nu are. Pentru fire este numai acest mijloc de ajutor, şi anume, multele planuri bune şi lupta împotriva răului, ca să nu fie biruit de răul din lumea aceasta. Creştinismul adevărat este cu totul altfel. El este revelarea unui Eliberator, Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană, care vine în lume, moare pentru ispăşirea răului, biruie totul, înviază biruitor în prezenţa lui Dumnezeu, şi în final introduce acolo pe toţi ai Săi. Aceasta leagă pe creştin de Hristos pe baza lucrării Sale de împăcare şi a triumfului Său la dreapta lui Dumnezeu. Creştinism este realizarea practică a acestui plan de mântuire prin Duhul Sfânt, mai întâi în sufletele celor care cred, şi în final în viitor şi în viaţa lor. Aceasta este marea învăţătură a epistolelor către Coloseni şi Efeseni. Deci ce mai au a face aceia care sunt binecuvântaţi împreună cu Hristos şi au murit faţă de lume, cu astfel de rânduieli „nu lua, nu gusta, nu atinge”?

 

Eu sunt sigur, că acesta este sensul corect al cuvântului „a atinge” din Ioan 20.17, şi fiecare, care este în stare să judece aceasta, va fi de acord cu mine în această privinţă. Nu este nicidecum vorba de o interpretare care ar putea fi numită „ciudată” de către cei care au altă părere. Eu nu pot înţelege, de ce vorbeşte cineva în felul acesta, căci nici o interpretare bună şi corectă a Cuvântului nu este ciudată. Dacă o părere este susţinută de mulţi sau de puţini, aceasta nu spune nimic despre autenticitatea ei. Dar oricum ar fi, ce spun acum va fi recunoscut de persoanele cu păreri foarte deosebite, sub premisa că ei vor cerceta cu grijă întrebarea despre care vorbesc. Cine face aceasta va găsi că adevăratul sens al cuvintelor Domnului adresate aici Mariei nu este „nu Mă atinge”, ci „nu Mă apuca”. El îi spune să nu se lase mânată de impulsul ei natural, ca să-L cuprindă. Aceasta este confirmat prin aceea că în textul original în limba greacă este folosit un cuvânt care are sensul de a apuca neîntrerupt. În epistola către Coloseni este altfel: acolo este vorba de o acţiune singulară, care poate fi foarte în grabă. Aici însă înseamnă, păstrând sensul exact: „Nu mă cuprinde permanent, nu te agăţa permanent de mine!” Acesta este sensul acestui cuvânt şi forma lui gramaticală.

 

Mie mi se pare că aceasta oferă textului din Scriptură mai multă putere şi precizare; căci Maria Magdalena reprezintă aici pe cineva care se ţine strâns de Domnul Isus ca fiind speranţa poporului Său şi împlinirea dorinţei inimii sale, cineva, care se întristează de lipsa prezenţei Domnului în trup, cineva, care întrucâtva se bucură chiar şi la gândul la trupul mort al Domnului, chiar dacă această bucurie este amestecată cu întristare. Putem deci uşor înţelege că ea doreşte să-L îmbrăţişeze pe Mântuitorul de îndată ce Îl recunoaşte. Aceasta devine cu atât mai evidentă cu cât în evanghelia după Matei femeile Îi cuprind picioarele, şi El nu numai că le permite, ci El primeşte gestul ca un omagiu venit din partea lor. Da, mai mult chiar, în acelaşi capitol al evangheliei după Ioan găsim chiar cum Domnul îi cere necredinciosului Toma să-şi pună mâna în coasta Lui.

 

Învăţături preţioase ne sunt oferite, dacă noi vom studia mai îndeaproape aceste moduri de a proceda diferit al Domnului, care au avut loc aproape în acelaşi timp. Aceeaşi acţiune El o refuză o dată, apoi o primeşte, şi în final cere chiar să se procedeze aşa. Cu siguranţă El avea intenţii înţelepte în această privinţă. Noi nu avem voie să gândim că Domnul a iubit mai puţin pe Maria Magdalena decât celelalte femei, care L-au urmat din Galileea. Dar în ce constă diferenţa? Cum să ne explicăm faptul că Duhul Sfânt ne arată în evanghelia după Matei cum El primeşte omagierea prin contactul corporal, şi în evanghelia după Ioan cum El o respinge? Motivul pentru aceasta este foarte simplu şi foarte instructiv. În prima evanghelie avem lepădarea lui Mesia de către popor, de către iudei, şi scopul final pentru care Dumnezeu în harul Său foloseşte această lepădare, prin aceea că în timpul intermediar El trimite Evanghelia la naţiuni şi din mijlocul lor cheamă ucenici, deoarece naţiunea aleasă a lepădat pe Împăratul ei. Dar ce minunat este, că harul lui Dumnezeu refuză într-o oarecare măsură să rămână inactiv! El trebuie să se arate în puterea dragostei, şi chiar dacă iudeii îl desconsideră, El nu putea să facă altceva, decât să caute căi noi pentru o binecuvântare mult mai mare. Dacă poporul Lui din vechime a părăsit harul Lui, atunci a fost altul, sărac şi nenorocit, care în trecut a savurat puţin din dragostea Sa. Dacă poporul Său a fost aşa de necredincios, de nemulţumitor şi de orb faţă de Soarele din înălţime, care i-a cercetat, şi această nemulţumire a culminat în lepădarea şi omorârea lui Mesia al lor, atunci Dumnezeu, după ce Dumnezeu a folosit această lepădare a lui Mesia pentru înfăptuirea lucrării de mântuire, trimite vestea bună la toate naţiunile de sub cer. Şi totuşi evanghelistul Matei în toată prezentarea harului nemărginit al lui Dumnezeu faţă de naţiuni ne arată cum acele femei din Galileea cuprind picioarele Domnului înviat şi Îl omagiază. Nu ne arată aceasta, că El poartă grijă ca nădejdea lui Israel să rămână păstrată pe un fundament statornic, cu toate că Mesia a fost respins şi Dumnezeu voia ca această respingere să slujească la împlinirea propriilor Lui intenţii de har? Este adevărat că deoarece ei au respins pe Mesia al lor, aceasta era pierzarea lor, dar era aceasta totul? Desigur judecarea lor era justificată, dar ce va face harul? Va veni un timp în care îndurarea lui Dumnezeu va atrage inimile lor impenitente spre El, Cel pe care ei L-au dispreţuit aşa de mult timp. Prin aceasta El va lega speranţa lor cu tronul Omului glorificat aşa de nedespărţit, că ei, atunci când va veni momentul pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu asupra lumii, vor fi reprimiţi prin har. Atunci ei vor vedea că lanţul îndurării divine este aşa de tare forjat în moartea şi învierea Domnului, că ea va constitui un fundament de neclintit pentru împlinirea făgăduinţei lor. Atunci, în acele zile de viitor, Dumnezeu îi va binecuvânta în harul Său potrivit cu dimensiunea deplină a planurilor Sale.

 

După părerea mea aceasta se vede clar din evanghelia după Matei şi din alte locuri din Scriptură. Ultimul capitol din evanghelia după Matei ne redă în adorarea adusă de femei, un tablou care se referă la viitor; acolo este mai mult decât o aluzie, ca în capitolul 24. Femeile din Galileea sunt un model al acelei rămăşiţe dintre iudei, care în ultimele zile va fi condusă prin har la Domnul Isus, va căuta şi va găsi în El pe Domnul aşteptat şi de asemenea Îl va privi şi se va lega de El. Domnul nu va respinge adorarea adusă de ea. Forma omagierii ne lasă să recunoaştem că El va fi realmente în trup, atunci când El va reveni să Se întâlnească cu poporul Său ales. Un iudeu nu este solicitat niciodată ca iudeu să umble »prin credinţă, şi nu prin vedere«, aşa cum este solicitat un creştin. Căci el va vedea cu adevărat pe Domnul, aşa cum se spune în Zaharia 12: »îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns«. Dar ei Îl vor vedea pe El. Ei nu numai vor crede în El, ci şi Îl vor privi. Faptul că femeile din Galileea primesc şi cuprind pe Domnul, şi că El primeşte omagiul adus de ele, ne arată cum El în marea lui credincioşie şi îndurare acţionează faţă de rămăşiţa vechiului popor Israel, atunci când va veni ca să domnească peste ei aici pe pământ. Din acelaşi motiv, cred eu, aici în evanghelia după Matei nu avem nici o relatare despre înălţarea la cer, ceea ce este de neînţeles de critici, dar pentru fiecare credincios este foarte de înţeles. Amintirea înălţării Sale la cer ar fi fost cu totul ne la locul ei în acest context, faţă de care prezenţa Sa în trup între ei şi lipsa oricărui cuvânt cu privire la înălţarea Sa la cer în acest capitol Îl face să stea înaintea privirii noastre ca bucuria veşnică a tuturor acelora al căror necaz El l-a văzut şi l-a alungat în îndurarea Sa. În evanghelia după Ioan 20 avem opusul. Acolo vedem o femeie copleşită cu totul de sentimentele ei iudaice şi care ţine încă cu tărie la aşteptările care acum, când Domnul era înviat din mormânt, în mod normal ar fi trebuit să fie preţioase pentru un iudeu. Aceasta cu atât mai mult cu cât crucea şi mormântul Domnului Isus le-a distrus tuturor pentru un timp această speranţă. De aceea ea nu a cedat să se despartă de Domnul şi în această revărsare de sentimente ea vrea să-L cuprindă. Dar El o roagă să nu facă aceasta: »căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu«. Începând din momentul acesta El vrea să fie cunoscut într-un alt fel. El era pe punctul să părăsească singura scenă în care rămăşiţa lui Israel mai stătea încă în legătură cu Mesia. Nu ca şi cum această speranţă ar fi dispărută pentru totdeauna – nu, la timpul hotărât şi la locul hotărât ea va înflori din nou. Pentru momentul de faţă El pune deoparte o rămăşiţă din Israel. Efectiv prin aceasta a început creştinismul. »Domnul«, aşa se spune, »adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.«

 

Maria Magdalena era un fel de exemplu pentru aceasta. Până în momentul acesta ea a ţinut cu tărie la speranţa că Domnul va veni şi va aduce aici pe pământ în mijlocul lui Israel slavă şi binecuvântare. Dar Domnul îi face acum clar, că acesta nu este felul în care El va da acum binecuvântare. Niciunde în această evanghelie nu se vorbeşte despre o astfel de binecuvântare. El dorea să fie cunoscut de creştini ca Unul care S-a înălţat la Tatăl, şi de aceea nu era timpul să fie ţinut cu tărie aici jos pe pământ. Să presupunem că aceasta ar fi fost totuşi posibil, totuşi nici pe departe nu ar fi fost aşa de preţios ca ceea ce mişca inima Lui acum şi ceea ce prin această femeie din Magdala, care se minuna de toate acestea, a transmis ucenicilor Săi. Prezenţa Lui la dreapta lui Dumnezeu nu însemna o prăpastie între El şi ai Săi, ci dimpotrivă, legătura cea mai intimă şi cea mai strânsă de imaginat între El şi ei. S-ar putea să pară un fel ciudat de păstrare a unităţii. În orice caz ea nu corespunde gândurilor cărnii. Fapt este, că nu carnea este mijlocul unirii noastre cu Mântuitorul şi că această unire nu va fi caracterizată prin nimic ce corespunde cărnii. Cu privire la Israel aceasta era corect cu privire carne, căci El S-a născut între ei; în ceea ce priveşte descendenţa Sa El era iudeu. Dar ca creştini noi nu Îl cunoaştem în felul acesta, ci mult mai mult în opoziţie cu aceasta, aşa cum spune apostolul Pavel: »Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta« (2 Corinteni 5). Nu, noi Îl cunoaştem într-un fel mult mai bun. Să-L cunoşti aici pe pământ ca Mesia era cu certitudine o binecuvântare mare şi în cazul femeilor din Galileea Domnul dă o arvună despre faptul că aceasta se va împlini în viitor. Dar toate acestea nu înseamnă că noi avem în aceasta un model de felul cum noi creştinii cunoaştem pe Domnul Isus.

 

Natura privilegiilor noastre este că Hristos, după ce El a înfăptuit lucrarea de mântuire, Îşi ocupă locul ca Om ceresc la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare acestui fapt esenţialul creştinismului constă nu numai în aceea că binecuvântarea coboară de la Dumnezeu pe pământ, cu toate că aceasta este pe deplin adevărat, căci prin aceasta s-a netezit cărarea pentru binecuvântările cereşti. Însă scena şi caracterul binecuvântării noastre sunt cereşti, ea este în Persoana Celui Preaslăvit, care a coborât şi acum este acolo sus şi noi putem şti că noi suntem binecuvântaţi împreună cu El acolo sus. Când este vorba de revelarea lui Dumnezeu, nimic nu este mai bogat în binecuvântare pentru noi decât contemplarea Domnului Isus în căile Sale aici pe pământ. Dar ceea ce caracterizează poziţia şi legătura noastră cu El acolo sus, se găseşte exclusiv în El, în El, Cel care prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor şi a restaurat onoarea lui Dumnezeu în toate care au lezat natura lui Dumnezeu în lumea aceasta. Hristos a intrat acum în cer şi El este revelat acolo sufletelor noastre, şi acolo noi suntem uniţi cu El. Aşa după cum El trebuia să intre în cer pentru acest scop, tot aşa a trebuit să coboare Duhul Sfânt. Deci prezenţa Duhului Sfânt aici pe pământ este răspunsul necesar al lui Dumnezeu la lipsa Domnului Isus, la şederea Lui la dreapta lui Dumnezeu, după ce El a înfăptuit lucrarea de mântuire. Aceste două adevăruri sunt pilonii mari, de nezguduit ai creştinismului.

 

Acesta este deci sensul cuvintelor Domnului adresate Mariei Magdalena, când o roagă, să nu Îl cuprindă. El nu se suise încă la Tatăl Său. El voia ca El să fie cunoscut acum de ei, ca Cel Înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui. Începând din momentul acesta credincioşii trebuiau să stea în legătură cu El în această nouă poziţie – scoşi din aşteptările şi gândurile lor de până acum, şi aduşi într-o legătură vie cu dragostea şi gloria în care El Însuşi a intrat acum, cu casa Tatălui de acolo de sus.

 

Vreau să mă refer aici la un loc din Vechiul Testament, care nu totdeauna este înţeles corect, dar care luminează lucrarea actuală a lui Dumnezeu. În Mica 5 găsim cunoscutul loc referitor la naşterea Domnului: »Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei.« Aici găsim naşterea Lui ca Om, dar şi gloria lui veşnică: Cu toate că El a fost născut ca iudeu şi dintr-o femeie, El era totuşi »din timpuri străvechi, din zilele veşniciei.«

 

Cine era Acesta nu este greu de constatat. El este Acelaşi care este descris în primul verset al capitolului. El este Stăpânitorul lui Israel, despre care se spune, că ei »vor lovi cu nuiaua peste obraz«  pe Judecătorul lui Israel. Aici este foarte clar vorba despre umilirea lui Mesia. El Se va naşte în Betleem, care aparţine lui Iuda, şi cu toate acestea El este din veşnicie. El este tot aşa Dumnezeu precum este Om. Avem deci în acest verset un rezumat al adevărurilor importante şi binecuvântate referitoare la Domnul Isus Hristos, pe care nici un om – oricât ar fi fost el de inteligent – nu le putea vedea mai dinainte, dar pe care Dumnezeu în atotştiinţa Sa absolută le-a prezis în toată simplitatea şi în totalitatea lor. Toată greutatea vinei lui Israel constă în aceea, că ei L-au »lovit cu nuiaua pe obraz«, fără să ţină seama de Persoana Sa şi de faptul că El era Judecătorul lor. »De aceea îi va părăsi«, se spune în versetul al treilea, şi aceasta a avut realmente loc. Judecătorul lovit al lui Israel a părăsit pentru un timp pe Israel, »până la timpul când va fi în dureri cea care are să nască.« În Apocalipsa 12 vedem cum naşte o femeie, căreia i s-a acordat onoare mare. Planul lui Dumnezeu pentru timpul din urmă este mare. Aceasta este primul lucru, care ne este arătat. Apoi vine timpul balaurului şi lupta pentru posedarea pământului şi a poporului pământesc continuă până când Judecătorul lui Israel va reveni. Vechiul popor pământesc va ocupa atunci din nou locul lui pe pământ, dar începând din acest moment sub conducerea lui Mesia. Auzim deci aici de o întoarcere a căilor lui Dumnezeu în timpul din urmă pentru împlinirea intenţiilor Sale de har cu iudeii. Până la ce punct am ajuns noi în zilele noastre în această privinţă? Hristos a venit şi a fost lepădat de poporul Său pământesc, şi El i-a părăsit. Începând de la cruce Dumnezeu nu i-a părăsit numai ca naţiune; El cheamă o rămăşiţă dintre ei, ca s-o unească cu credincioşii dintre naţiuni ca trup al lui Hristos. Aceştia sunt aceia despre care citim în Faptele Apostolilor 2: »Şi Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.« Dar când apoi a sosit momentul pentru realizarea planurilor viitoare şi veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la Israel, se spune: »şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la fiii lui Israel«, (în loc, ca acum, să fie scoşi dintre ei, ca să constituie o parte a Adunării). Astăzi ei pierd complet caracterul lor israelitic , ca să constituie omul nou (Efeseni 2.15); atunci însă ei se vor întoarce la vechile planuri şi căi ale lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc. Eu mă bucur mereu de felul cât de minunat adevărurile vechi stau în armonie cu adevărurile noi în Biblie. Tocmai în aceasta constă roada şi dovada că noi am înţeles bine adevărul, că noi prin această înţelegere suntem făcuţi capabili să vedem acolo o ordine nouă şi o frumuseţe, pe care fără această cunoaştere nu putem s-o vedem, ci am vedea numai o mulţime confuză de lucruri care nu au nici o legătură unul cu altul. Însă în momentul când Dumnezeu spune cu privire la o anumită parte a adevărului: »Să fie lumină!«, vom vedea cum totul devine altfel. Chiar dacă este adevărat, că această lumină creşte, totuşi Dumnezeu ne va lăsa mereu să simţim, cum această lumină nouă îmbogăţeşte lumina veche. Nimic nu va fi aşa de mult o cheie pentru adevăr ca un principiu care la început părea să fie numai încurcătură şi o parte din făgăduinţele lui Dumnezeu. Realitate este însă că nici un plan al lui Dumnezeu nu va rămâne neîmplinit. S-ar putea să fie necesar un timp de aşteptare. Inima doreşte de mult împlinirea. Se pare că necredinţa ar avea dreptate. În final însă numai credinţa are dreptate, şi fiecare cuvânt, pe care l-a spus Dumnezeu, se împlineşte, fiecare plan va fi îndeplinit fără greşeli, şi toate acestea prin moartea lui Hristos.

 

Aici deci Domnul revelează ceva absolut nou, prin aceea că El începe la iudeii pe care îi interesează cel mai mult. În evanghelia după Ioan se poate observa cum totul se învârte în jurul Persoanei Sale. Aici nu este vorba de perioade de timp, ci mai degrabă de El Însuşi, şi anume despre El în înălţarea Sa la cer. Dacă ne sprijinim pe lucrarea Sa de mântuire şi începând de aici vrem să facem alţi paşi ca creştini, atunci nu există nimic care să fie mai important. Nu privi la altceva, căci toate persoanele din această scenă sunt relativ lipsite de importanţă. Dacă scoţi pe Hristos din creştinism, ce mai rămâne atunci? Şi în afară de aceasta, crezi tu că Duhul Sfânt Îşi va pune vreodată pecetea, dacă Domnul Isus este dezonorat, dacă Persoana Lui este dată la o parte, dacă lucrarea Sa şi slava Sa sunt defăimate?

 

Noi am văzut deci, cum Domnul Isus îi spune mai întâi Mariei, că El era în momentul când să plece la Tatăl şi că de aceea o onorare trupească era incompatibilă cu felul în care El voia să Se reveleze, şi aşa cum este El prezentat aici în toată evanghelia. Dacă privim relatarea lui Ioan în ansamblul ei, vom găsi că mărturia ei constă din două părţi mari. Prima parte este revelarea Persoanei şi lucrării Fiului lui Dumnezeu. A doua parte este revelarea unui Altul, de asemenea o Persoană divină, care Îşi ocupă locul la ucenici jos pe pământ, după ce Hristos va fi părăsit scena. În aceasta constă creştinismul; căci Hristos este subiectul credinţei, şi Duhul Sfânt este puterea care face realitate slava lui Hristos în inima unui creştin şi în Biserica lui Hristos.

 

În mesajul pe care îl primeşte Maria de la Domnul şi pe care îl transmite ucenicilor avem ceea ce pentru noi creştinii este foarte semnificativ: »Du-te la fraţii Mei!« Aici avem prima amintire clară a relaţiei în care toţi creştinii pot veni la El începând din momentul acesta. »Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Deci Domnul Isus ne aduce nu numai într-o anumită relaţie cu Sine Însuşi (ceea ce în sine însuşi are o însemnătate nespus de mare), ci El descrie foarte clar şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Această relaţie este cu totul altfel decât vechile binecuvântări obişnuite. Nu este revelarea puterii Sale pentru protecţia pelerinilor Săi slabi aici pe pământ. Aici nu auzim nimic despre Dumnezeul Atotputernic. Nu este amintit nimic de căile Lui de guvernare cu Israel, atunci când El, Iehova-Dumnezeu, locuia în mijlocul poporului Său. Aici totul se referă la Hristos, care este în momentul să intre în slavă. În acest sens El spune: »Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Ce minunat! Ce este Tatăl pentru Fiul, aceasta este El şi pentru fii, ce era El, Tatăl, ca Dumnezeu pentru Acel Om preaslăvit, care a îndepărtat păcatul, acelaşi este El şi – şi nu mai puţin – pentru aceia ale căror păcate au fost ispăşite. Dumnezeu a fost deplin revelat nu numai ca Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Isus, nu, El este acelaşi şi pentru noi astăzi pe baza lucrării Sale de mântuire şi a învierii Sale.

 

Eu nu vorbesc acum despre o cunoaştere neclară a lui Dumnezeu, cum acţionează El părinteşte în căile Sale cu oamenii. Noi ştim bine că Israel, când va ajunge în mare necaz, va implora cu cuvintele prorocului Isaia: »Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Răscumpărătorul nostru, Numele Tău este din veşnicie.« Aceste cuvinte nu descriu nicidecum relaţia în care ei stau faţă de Dumnezeu; aceste cuvinte sunt ca să le dea mângâiere, asemenea cum probabil i se spune unui copil orfan de pe stradă: „Copilul meu, ţie nu ţi-a mers bine; începând de acum vreau să fiu tatăl tău!” Desigur aceasta nu ar însemna o adoptare formală a acestui copil ca fiu sau ca moştenitor, şi nici nu va fi înţeleasă în felul acesta. Israel putea să spere la o astfel de poziţie  numai ca naţiune, aşa cum vedem din cartea Exodul 4. Aici în evanghelia după Ioan 20 este vorba de mult mai mult. Unul a coborât pe pământ, care era Fiul, care cunoştea pe Tatăl aşa cum nimeni altul nu-L cunoştea. A venit Unul, care pe pământ şi ca Om era aşa de desăvârşit subiectul plăcerii Tatălui, cum a fost mai înainte ca Dumnezeu în prezenţa lui Dumnezeu; căci niciodată El nu a spus nici un cuvânt, niciodată nu a avut vreo pornire a inimii, vreun singur gând sau singur motiv care să nu reflecte în chip desăvârşit bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi. Numai Domnul Isus a corespuns realmente în duh, în natura Sa şi în căile Sale a tot ce se găseşte în Dumnezeu. Când El a privit din cer jos pe pământ, El a găsit pe Unul de care se putea totdeauna bucura. Nici măcar în tot cerul nu era o creatură care ar fi putut chiar şi numai pentru o clipă să-I îndepărteze ochii şi inima de la privirea Fiului Său pe pământ. El privea în jos spre o lume de păcat şi răutate, al cărei miros de lepră se ridica totodată permanent spre cer. Câteodată a trebuit ca loviturile grele ale judecăţii să cadă asupra omului vinovat. Dar acum, pentru prima dată de la începutul lumii, El vedea – dacă avem voie să ne exprimăm aşa – nu numai o strălucire îndepărtată a slavei Sale, ca de exemplu în Enoh sau Noe şi mai departe până la naşterea Acestui Preaslăvit, nu, acum era El Însuşi, Fiul Său, aşa că cerul se putea deschide şi Dumnezeu, Tatăl, putea să trimită Duhul Sfânt, ca să-L evidenţieze ca Om – să observăm aceasta. Cum ar fi putut să fie altfel? Nu era vorba să trimită Duhul Sfânt asupra Lui ca Dumnezeu. El a fost ca Om uns cu Duhul Sfânt. »Pe El Dumnezeu, Tatăl, L-a uns« – »pe Fiul Omului«. Şi tocmai aceasta este ceea ce este aşa de preţios şi binecuvântat, şi anume, că Dumnezeu Însuşi a trebuit să privească spre pământ spre un Om, pentru ca în El să găsească pentru prima dată ceea ce satisfăcea sentimentele Sale, toată inima Sa, întreg caracterul moral al lui Dumnezeu, toată simpatia Sa.

 

Acum însă a intervenit o schimbare enormă. Cerurile se învăluie în întuneric, şi în acest întuneric adânc Dumnezeu Însuşi a tratat cu El. Era aceeaşi oră în care a fost permis omului să se ridice sub conducerea lui satan împotriva lui Mesia cel lepădat şi să-L biruiască. Şi în această scenă se revarsă judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. El a luat păcatul pe Persoana Sa sfântă, ca jertfă pentru păcat. Aici devine vizibilă toată maiestatea Sa, toată oroarea Sa împotriva răului. A sosit clipa îngrozitoare a răzbunării. Judecata divină asupra întregii răutăţi, împotriva toatei indiferenţe, împotriva toatei nedreptăţi faţă de semeni, împotriva toatei răzvrătiri faţă de Dumnezeu a lovit pe Cel sfânt. Deci această oră era nu numai »ceasul vostru«, ceasul omului, şi nici nu era numai ceasul întunericului. Înainte de toate era şi ceasul lui Dumnezeu, în care sfinţenia Lui neîngrădită s-a descărcat pe capul Purtătorului păcatului, pe propriul Lui Fiu, care S-a dat pe Sine Însuşi, Mielul de jertfă, care a purtat la cruce judecata asupra păcatelor noastre. Urmarea a fost că toată mânia lui Dumnezeu, tot ce El simţea cu privire la păcat, fără vreo câtuşi de mică circumstanţă atenuantă, prin care mânia Lui să fie stăvilită, s-a revărsat asupra Fiului lui Dumnezeu şi ea s-a liniştit. În felul acesta mântuirea prin sângele Său este desăvârşită. Dumnezeu nu mai are nimic de spus – nu a mai rămas nimic, care să nu fi căzut deja asupra Domnului Isus, ca să restabilească onoarea lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care acum revelarea naturii lui Dumnezeu şi a dragostei Tatălui nu cunosc limite. Nu a rămas nimic neîmplinit pentru caracterul sfânt al lui Dumnezeu. Tot ce El simte faţă de păcat s-a descărcat asupra Domnului Isus. Ca urmare acestui fapt, tot ce este în El ca Dumnezeu şi Tată se îndreaptă spre favoarea noastră; căci după ce răul din noi a fost judecat aşa de desăvârşit, Dumnezeu vrea acum să ne facă cunoscut satisfacţia Sa desăvârşită cu privire la lucrarea de răscumpărare a Domnului Isus, nu numai ca Tată, ci şi ca Dumnezeu.

 

Aşa a devenit posibil ca Domnul Isus să spună ucenicilor Săi astfel de cuvinte. Ei L-au cunoscut cum El S-a adresat Tatălui Său, atunci când nimeni nu a avut compasiune cu El în durerile Sale, când El, »Omul durerii« era în lumea aceasta, când a înfăptuit lucrarea de ispăşire a păcatelor. Ei au privit cum El a vorbit cu Tatăl înainte de ivirea zorilor zilei. Ei au văzut cum El în noapte, în timp ce alţii dormeau, a stăruit în rugăciune înaintea Tatălui Său. Ei ştiau cum orice nevoie omenească, orice durere omenească, pe care le întâlnea, atingea inima Lui şi Îl mâna în rugăciune înaintea Tatălui Său (Matei 8). La cruce însă s-a văzut un alt adevăr şi anume întrebarea, cum a gândit Dumnezeu cu privire la păcatele noastre. Aici păcatele noastre au fost puse în socoteala Lui. Nu că Dumnezeu era împotriva Lui, dimpotrivă, niciodată Domnul Isus nu a fost subiectul plăcerii nespus de mari a lui Dumnezeu ca în momentul când El a purtat în trupul Său judecata asupra păcatelor noastre. Cu toate acestea natura sfântă a lui Dumnezeu cerea ca aceste suferinţe ale Domnului pe cruce să fie nu numai simularea unei suferinţe, ci că El realmente a îndurat mânia dreaptă a lui Dumnezeu şi El a luat asupra Sa această judecată. Aceste suferinţe erau aşa de reale cum a fost mai înainte, în timpul vieţii Sale, savurarea părtăşiei neîntrerupte cu Tatăl.

 

Probabil acum vedem puţin mai clar, cât de minunat este conţinutul mesajului pe care Domnul îl dă Mariei. Se poate spune, că toată taina venirii Fiului lui Dumnezeu în lumea aceasta se vede în acest mesaj. Desigur aceasta nu înseamnă că noi vom deveni părtaşi la ceea ce Lui Îi aparţine ca Persoană a Dumnezeirii. El este şi a fost înainte de începutul tuturor lumilor singurul Fiu al lui Dumnezeu. Este clar, că noi nu vom putea avea parte cu El de aceasta. În privinţa aceasta El este pentru noi niciodată altceva decât subiectul adorării şi al ascultării din dragoste. Dar El, Fiul lui Dumnezeu înainte de începutul tuturor lumilor, a fost născut în lumea aceasta şi ca Fiu al lui Dumnezeu. El era Fiul lui Dumnezeu ca Om aici pe pământ, şi aşa ni-L prezintă evanghelia după Luca între oameni. Dar eu, ca şi tu, noi eram copii ai mâniei. Fiecare din noi a fost din naştere şi din fire un copil al mâniei. El dimpotrivă a fost Fiul lui Dumnezeu atât în natura Lui ca Om cât şi ca Dumnezeu. »Sfântul, care Se va naşte, va fi numit Fiul lui Dumnezeu.«

 

Era imposibil pentru Dumnezeu să aibă părtăşie cu omul, aşa cum este el. Dimpotrivă, omul stătea în totală contradicţie cu Dumnezeu. Relaţia Domnului Isus cu Tatăl Său era dimpotrivă caracterizată de plăcere desăvârşită. Deoarece omul este un păcătos, el este prin sine însuşi rău şi stă sub mânie. Răscumpărarea însă eliberează pe cel care crede de tot răul şi de toată mânia. Dacă răscumpărarea nu ar fi dat naştere la aceasta, şi la mult mai mult, cum ar fi atunci posibil să acordăm încredere Cuvântului lui Dumnezeu? Ce sens ar avea toate atenţionările Cuvântului permanent adresate credincioşilor? Se odihneşte sufletul meu acum pe Cuvântul lui Dumnezeu, după ce el mi-a adeverit aşa de mult crucea?  Sunt eu convins pe baza autorităţii lui Dumnezeu, că asupra mea, cel care crede în Hristos, nu mai este nimic rău în ochii Săi, că totul, absolut totul a fost anulat? Eu nu vorbesc acum de experienţa mea zilnică, căci este de la sine înţeles, că fiecare, care are conştiinţă, simte inima sa rea, şi tocmai pentru că suntem credincioşi simţim şi mai mult. Cu cât cunoaştem mai mult dragostea Sa, cu atât mai mult vom detesta păcatul. Tocmai pentru faptul că noi nu mai suntem judecaţi pentru păcatele noastre, ar trebui să condamnăm păcatul şi mai aspru. Dacă noi am mai fi judecaţi pentru el, am pieri. Prin urmare lucrarea lui Hristos ne face să condamnăm deja acum păcatul. Se poate spune că fiecare creştin este responsabil să aplice deja acum sentinţa de judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta este desigur valabil mai întâi cu privire la noi înşine. Dar apoi şi cu privire la toţi ceilalţi, la care noi vedem răul şi care poartă numele lui Hristos şi cu care noi suntem uniţi ca mădulare ale trupului Său; căci dacă undeva păcatul este demn de detestat, atunci aceasta este la copiii lui Dumnezeu. Tocmai aici este necesară mângâierea răscumpărării şi puterea Duhului Sfânt.

 

Ar trebui să ţinem seama de ceea ce spune Domnul Isus aici. Nu este vorba nici de simpla iertare a păcatelor, şi nici de naşterea din nou. Sunt mulţi creştini care niciodată nu depăşesc o anumită măsură de binecuvântare – ei au viaţă din Dumnezeu. Pare ca şi cum ei niciodată nu înţeleg relaţia nouă a harului în care au fost aduşi. Noi am văzut în mesajul Domnului Isus adresat ucenicilor, baza şi forma acestei relaţii noi a credincioşilor atât cu Dumnezeu cât şi cu Domnul Isus. »Spune fraţilor Mei, că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Eu am voie să privesc în sus ca unul de care Domnul Isus nu Se rușinează să-l numească frate al Lui. Eu am voie să privesc în sus şi văd pe Tatăl Său şi Tatăl meu, pe Dumnezeul Său şi Dumnezeul meu, având deplina certitudine că am fost adus aproape de El în deplina valoare şi intimitatea cordială a Domnului Isus Însuşi şi că lucrarea de răscumpărare, pe care El a făcut-o şi pe care Dumnezeu a primit-o, este baza mântuirii mele şi a tuturor binecuvântărilor. În harul Său faţă de noi Dumnezeu lasă oarecum să se facă dreptate acestei lucrări a Domnului. Merg eu prea departe când afirm că ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu, dacă El nu ne-ar privi şi nu ne-ar primi în felul acesta, aşa cum Domnul Isus exprimă în aceste cuvinte? Cu siguranţă nu era un răspuns smuls de la Dumnezeu. Nu, era intenţia proprie a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui. El dorea astfel de oameni, cărora El putea să le arate dragostea Sa; da, mai mult chiar, tocmai această relaţie de fii, şi nimic mai puţin decât aceasta, voia El s-o vadă bine întemeiată. El a privit la Fiul Său ca Om pe pământ – acum este de parcă El ar spune: „Eu trebuie să am fii; Eu trebuie să am suflete, care odinioară au fost păcătoşi, dar acum sunt copiii Mei. Odinioară am avut un popor, dar cu toată bunătatea Mea ei au fost aşa de răi şi de infami, cum numai păcatul poate face pe oameni; acum însă vreau prin har să am un popor nou, să alcătuiesc o familie pentru Mine, o familie, care nu este din lume, cu toate că este în lume.”

 

Acum Dumnezeu în dragostea Sa este preocupat cu lucrarea înfăptuită la cruce şi cu învierea, pentru care crucea este premisa. În aceasta constă sensul relaţiei în care trebuie să stea cei chemaţi la aceasta. Domnul Isus îi recunoaşte ca fraţi ai Săi, şi anume după moartea Sa şi după învierea Sa. De ce ei nu au fost fraţii Lui şi înainte de cruce? Cum se face, că atât raţionalismul cât şi ritualismul (religiozitatea legalistă), cu toate că sunt în totală opoziţie unul cu altul, văd totdeauna numai relaţia noastră faţă de Domnul Isus ca Om aici pe pământ (înainte de cruce)? Din simplul motiv, că nici raţionaliştii şi nici oamenii religioşi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi nu condamnă păcatul potrivit cu adevărul. Fără îndoială ei vorbesc mult despre aceste două lucruri. Dar noi ştim, că se poate uşor vorbi mult despre aceasta, fără ca această vorbire să fie însoţită de realitate. Această realitate constă în aceea, că eu trebuie să mă plec sub judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, aşa cum ea a avut loc la cruce. Dacă nu este aşa, atunci toate gândurile mele cu privire la Dumnezeu şi la păcat deviază total de la adevăr. Crucea lui Hristos este singura bază pentru o relaţie sfântă cu Dumnezeu, pentru părtăşia cu El, aşa cum ea corespunde gândurilor Lui.

 

În acest context este probabil bine să amintim de aşa-zisul „irvingianism”. Nu sunt atât de mult surescitările exagerate, prorociile false ale idolatriei bisericeşti ale acestei mişcări, care ar trebui să umple cu întristare pe orice copil al lui Dumnezeu. Este desigur dureros să se găsească astfel de lucruri la aceia care poartă Numele lui Hristos. Ceea ce face deosebit de rea această chestiune, este că Persoana lui Hristos este dezonorată, pentru a dovedi unitatea Lui cu noi şi compasiunea Lui cu noi. Se spune: deoarece noi aveam o natură păcătoasă şi realmente am păcătuit, Hristos a trebuit, pentru a deveni una cu noi, să consimtă omenescul nostru în starea pătată în care suntem. Aceasta a fost ideea principală a lui Irving; şi deoarece prin aceasta Hristos a fost degradat, orice posibilitate de mântuire a fost făcută imposibilă. Aceasta are urmări nemijlocite, fără să ţinem seama de restul influenţelor dăunătoare ale acestei dogme deviate, că nu se ia în considerare judecata dreaptă a lui Dumnezeu la cruce ca bază a mântuirii noastre. Întruparea Domnului Isus ia locul lucrării Sale de mântuire. Domnul Isus este privit pe drumul smereniei Sale ca fiind unit cu noi, în loc să se recunoască că noi suntem uniţi cu El în cer. Numai acesta este creştinismul adevărat, este rodul jertfei Sale, prin care El a îndepărtat păcatul.

 

Să confunzi întruparea Domului şi unitatea noastră cu El este rătăcire şi o viclenie a duşmanului. Această rătăcire se găseşte nu numai într-un sistem aşa de excentric cum este irvingianismul. Ea se găseşte în orice formă de dominare preoţească, în orice ritualuri, indiferent cum ar vrea să se numească un sistem de preoţi şi rânduieli pământeşti. Astfel de sisteme se găsesc nu numai în anumite ţări, ele s-au răspândit pretutindeni, şi eu nu mă îndoiesc deloc că la sfârşit acestea vor conduce la catastrofa Babilonului. Pe ce bază accentuează aceste sisteme că unirea noastră cu Hristos constă în întruparea Sa? Ei spun că Domnul Isus, atunci când El a fost aici jos pe pământ, a fost sub Lege. El a recunoscut Templul, El a mers la sărbători, El a recunoscut jertfele, preoţii şi poporul. Desigur El a făcut aceasta, şi din acest motiv adepţii sistemelor, despre care eu vorbesc, vor ca creştinii, sau în orice caz lumea creştină, astăzi să aibă temple, să aducă jertfe, să serbeze sărbători, să ţină posturi, să recunoască diferenţa dintre preoţi şi laici. Aceasta nu este nimic altceva decât un iudaism nou. Ei nesocotesc adevărul Scripturii şi se îndreaptă spre sărăcăcioasele „elemente ale lumii”, în care desigur Hristos este văzut ca model, dar care acum toate au fost pironite pe cruce. Ei gândesc, că aceste modele şi umbre readuse la viaţă sunt veritabila adorare creştină, şi că starea dinainte de cruce ar fi calea prin care creştinii devin una cu Hristos.

 

Scriptura leagă fără excepţie unirea noastră cu Capul glorificat cu moartea Sa, cu învierea Sa şi cu înălţarea Sa la cer. Ca urmare unirea noastră cu Hristos nu este nicidecum în carne, ci totdeauna în duh. »Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El« (1 Corinteni 6). Departe de a fi „un trup”, acest loc din Scriptură exprimă direct opusul unor astfel de concepţii. „Un trup” în acest capitol are un sens foarte rău. Desigur Domnul în carne stătea în legătură cu Israel, nu cu noi. Întruparea Lui are semnificaţie mare; dar unitatea, unitatea trupului cu Capul nu este văzută niciodată în Scriptură ca rod al întrupării Sale. Este fără îndoială adevărat: dacă Hristos nu ar fi luat trup de carne, atunci nici nu ar fi unitate cu El. Însă Scriptura învaţă că unirea noastră cu El are loc după lucrarea de răscumpărare şi ea constă în aceea, că noi suntem mădulare ale trupului Său, după ce El este acum glorificat în cer.

 

Deci cu toate că El a fost Om adevărat, ca oricare alt om, El a luat trup de carne şi sânge într-un fel cu totul diferit de ceilalţi oameni. Fără îndoială El a luat parte la ele printr-o lucrare supranaturală a Duhului Sfânt, total despărţit de orice păcat, »ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat«. În El nu numai că nu erau păcate, ci în El nu era nici un păcat. În El nu era nici o pornire, nici o înclinare, nici măcar o luptă cu păcatul – totul era bun şi sfânt. Eu sunt mulţumitor că general cunoscuta mărturisire de credinţă a creştinătăţii, ca de exemplu mărturisirea de credinţă atanazică şi altele, recunosc aceasta public. Chiar dacă ele sunt un simplu bastion omenesc, totuşi prin aceasta oamenii din ţările acelea aud adevărul. În orice caz aceste mărturisiri de credinţă exprimă că umanitatea nepătată a Domnului Isus este temelia esenţială a oricărei drepte-credinţă.

 

Deci această umanitate curată, nepătată a Domnului Isus era necesară, ca să arate pe acest pământ pe Unul, care este Omul desăvârşit şi Persoana divină, Fiul lui Dumnezeu. Dar ca să ne aducă cât se poate de aproape în legătură cu Dumnezeu, trebuia înfăptuită lucrarea de răscumpărare. Nimic mai puţin decât aceasta a fost scopul şi rezultatul lucrării de răscumpărare. Căci dreptatea lui Dumnezeu, care dacă nu ar fi fost crucea ar fi trebuit să ne judece fără cruţare, ne aşează acum într-un mod deplin justificat înaintea lui Dumnezeu în aceeaşi poziţie ca şi Hristos Însuşi, în măsura în care aceasta este posibil. Ce bun şi ce înţelept este Dumnezeul nostru! Ce mare este puterea morţii şi învierii lui Hristos! Ele îndreptăţesc pe toţi credincioşii să aibă parte împreună cu El de propria Lui poziţie ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Om înviat, şi ei au voie să savureze deja acum aceasta în puterea Duhului Sfânt. Noi vrem – aşa cum am spus – să nu uităm locul Său deosebit ca Fiu şi ca subiect al adorării veşnice, dar este însă fapt, că El ne dăruieşte acum să fim ca fii subiecte ale plăcerii şi sentimentelor Tatălui. Prin aceasta noi stăm într-o relaţie mult mai apropiată şi mai intimă, decât dacă noi am fi numai sfinţi şi membrii ai unui popor care posedă privilegii pământeşti speciale. Aceasta este ceea ce Domnul Isus clarifică aici în primul rând.

 

Dar aici se găseşte mai mult. În seara aceleiaşi zile Domnul Se află în mijlocul alor Săi. Prin aceasta ajung la tema despre care doresc să vorbesc în seara aceasta. Primul cuvânt din gura Lui este: »Pace vouă!« Ce cuvânt preţios! Nu era iertarea păcatelor, oricât de binecuvântată este ea, ci: »Pace vouă!« Pace este mult mai mult decât iertarea păcatelor. »Şi după ce a zis aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa.« Ele le-a arătat semnul şi dovada că El Şi-a vărsat sângele la cruce, prin care El a făcut pace. »Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.« După aceea El repetă cuvintele »Pace vouă!« Numai că de data aceasta cuvintele trebuie înţelese mai puţin personal şi mai mult în legătură cu ceea ce adaugă El: »Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Prima dată acest salut a servit la bucuria şi încurajarea lor. La a doua adresare Domnul îi introduce în slujba lor; El îi trimite cu acest mesaj de pace la alţii. Ei au voie să plece în puterea nouă a acestei păci. Aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, Fiul, tot aşa El, Fiul, îi trimite pe ei; totdeauna El vorbeşte conştient ca Fiu al lui Dumnezeu în părtăşie cu Tatăl.

 

Însă El adaugă un semn foarte remarcabil: »Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt!”« Probabil aici sunt mulţi care au auzit despre corespondenţa care a avut loc nu demult cu privire la acest loc din Scriptură. Ea a arătat câte păreri diferite domină chiar între conducătorii aceluiaşi sistem religios cu privire la acest loc din Scriptură. Cu toate acestea mulţi dintre cei prezenţi aici vor fi uimiţi, cât de total de nesiguri şi neclari sunt aşa-numiţii teologi, şi că ei sunt de acord numai cu faptul că părerile lor rămân foarte departe de adevăr. Voi însă, care sunteţi obişnuiţi să citiţi Cuvântul lui Dumnezeu cu încredere, că Dumnezeu vă învaţă prin Duhul Sfânt, nici nu vă daţi seama cum oameni, care au un nume în creştinătate, cât de mult se pot rătăcii. De unde vine această incapacitate de a înţelege şi de a da mai departe sensul gândurilor lui Dumnezeu prezentat aşa de clar prin cuvintele Domnului? Cum se face că astăzi, după mai mult de 1800 de ani de când au fost rostite aceste cuvinte, nu se aude nimic mai bun decât părerile lipsite de maturitate ale părinţilor bisericii sau presupunerile copiilor lor?

 

Sunt două teorii contradictorii. Una spune că Domnul Isus instaurează aici un fel de autoritate preoţească, pe baza căreia aceia cărora El Se adresează aici şi urmaşii lor păstrează dreptul să ierte păcatele în Numele Său tuturor acelora care îşi mărturisesc sincer păcatele. Doresc să prezint această concepţie pe cât se poate de favorabil. Desigur, toţi sunt de acord, că în anumite împrejurări se pot face greşeli, prin care în cele din urmă iertarea poate fi anulată, dar ei afirmă totuşi, că Domnul Se declară de partea slujitorilor Săi, dacă inima omului respectiv este sinceră. Aceasta înseamnă: El permite pe baza acestei misiuni ca păcatele să fie iertate prin anumite unelte autorizate de El, şi aceasta până la sfârşit. Cealaltă direcţie dimpotrivă spune: „Nu! Total greşit! Aici este vorba de forţa supranaturală de a face minuni. Dacă cineva astăzi are pretenţia, că poate elibera pe alţi oameni de păcatele lor, de ce atunci el să nu poată curăţa leproşi şi să învieze morţi? De ce atunci el să nu facă şi celelalte minuni, pentru care Domnul a dat putere ucenicilor Săi?” Nu este uimitor, că creştini vin la noi cu astfel de teorii, care sunt aşa de îndepărtate de adevăr? Eu consider una tot atât de nesatisfăcătoare ca şi cealaltă. Chiar şi ultima concepţie, care este susţinută de partea evanghelică, este în concordanţă cu punctul cel mai rău din prima tendinţă, în timp ce ele sunt total absurde şi ocolesc adevărul, prin aceea că ei introduc facerea de minuni într-un loc din Scriptură care nu are absolut nimic cu aceasta. Căci este foarte clar, că potrivit cu această expunere de idei aceia care pot vindeca leproşi şi pot învia morţi, au şi dreptul să elibereze oameni de păcate. Eu combat cu hotărâre, că a fost vreodată dreptul ucenicilor să acorde o astfel de iertare a păcatelor. Fie că privim teoria catolică, ori pe cea evanghelică, este greu de spus care din cele două este mai îndepărtată de Scriptură.

 

Vreau eu să spun prin aceasta, că acest loc din Scriptură nu are un sens clar? Absolut nu! Cheia pentru înţelegerea acestui verset este învierea Domnului; despre aceasta este vorba aici. Dacă s-ar cunoaşte mai bine Domnul Isus şi puterea învierii Sale, atunci s-ar înţelege mai bine şi rodul învierii Sale. Neştiinţa cu privire la privilegiile învierii, pe care le avem, lasă pe oameni, indiferent de ce parte stau ei, în întuneric cu privire la ce este revelat aici. Să observăm: După ce Domnul a trimis pe ucenicii Săi în pace, El a suflat asupra lor. Nu cunosc nici un alt loc din Scriptură la care s-ar putea referi versetul nostru, decât numai unul; şi faţă de acesta el stă într-un contrast remarcabil, dar foarte instructiv. Dacă studiem Geneza capitolul 2, observăm o diferenţă: Iehova Dumnezeu a creat pe om altfel decât pe animale. Când El a creat multele animale, păsări, animale târâtoare, etc., fiecare din ele a devenit un »suflet viu« prin simplul fapt că El le-a dotat corect cu toate organele lor. Cu omul a fost altfel. Omul, aşa cum ştim, a fost creat din ţărâna pământului, dar prin aceasta nu a devenit un suflet viu. Între om şi oricare altă fiinţă creată este o diferenţă esenţială.

 

Această diferenţă constă nu numai în aceea că toată lumea animală a fost supusă omului, ci mult mai mult în aceea că numai omul a primit viaţa direct de sus, de la Dumnezeu. »Domnul Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.« Nici o altă fiinţă nu a devenit în felul acesta un suflet viu, numai omul a ajuns să savureze suflarea lui Iehova Dumnezeu. Aici este adevărata origine a nemuririi sufletului; şi din acest motiv numai omul este direct răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să dea socoteală Acestui Dumnezeu, care i-a dat suflet şi duh, despre ce a făcut în trup. Cu toate că animalele au suflet, sufletul lor merge în jos, nu în sus la Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a suflat niciodată peste animale. Principiul de viaţă al unui animal trece, căci în acest caz este vorba numai de ceva care potrivit voii lui Dumnezeu stă în legătură numai cu o însuşire trupească. În consecinţă un animal neînţelept dispare când moare. La om însă este un suflet şi un duh, ambele sunt şi rămân diferite de trup în ceea ce priveşte originea lor şi ambele stau într-o legătură mult mai strânsă cu Dumnezeu. Drept urmare sufletul are nemurirea, în timp ce trupul natural, care trăieşte aici pe pământ, nu o posedă. Trupul cu viaţa lui naturală a venit la existenţă prin voia lui Dumnezeu, nemurirea aparţine însă de neşters naturii sufletului şi duhului. De aceea la înviere trupul omului va fi trezit, ca să fie iarăşi unit cu sufletul său şi cu duhul său, şi în felul acesta fiecare din noi va da socoteală lui Dumnezeu.

 

Deci aici Domnul Isus stă înaintea privirii noastre şi uneşte – cum este specific acestei evanghelii – cele două elemente: El este Om, aici este Omul înviat. Dar El este şi Domnul, Dumnezeu, aşa cum spune Toma scurt timp după aceea: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!« El este Acela care în propria-I Persoană uneşte natura lui Dumnezeu şi natura specifică omului. El stă aici ca Omul înviat, »Omul al doilea«, în prima zi a săptămânii, şi ca Duh dătător de viaţă suflă peste (textual: în) ucenicii Săi. Acest Duh este Duhul lui Hristos Isus înviat dintre morţi. Este Duhul Sfânt, Duhul acestei vieţi de înviere, puterea acestei vieţi noi, ceea ce Domnul ca şi Cap al unei familii noi face cunoscut membrilor acestei familii. Ei au crezut în El şi prin aceasta aveau viaţa veşnică. Acum ei aveau viaţă din belşug.

 

Aceasta este deci schimbarea deosebit de importantă, care a avut loc aici prin acest fel de a proceda al Domnului Isus Hristos. Eu mi-aş putea imagina, că sunt oameni care spun: „Când cineva primeşte viaţa veşnică, ce mai contează atunci, dacă există o viaţă de înviere? De ce învierea Domnului Isus trebuie să fie aşa de caracteristică pentru aceasta?” S-ar putea ca mulţi să nu poată vedea bine aceasta. La aceasta doresc să spun, că o biruinţă deplină este cu totul altceva decât o viaţă plină de luptă cu moartea, decât o viaţă de luptă sub porunci, o viaţă de luptă cu răul din jur, în năzuinţa după bine, şi totuşi o viaţă plină de înfrângeri; în care se încearcă să se evite răul şi totuşi totdeauna cumva ajungi să-i cazi pradă. Tocmai aceasta este starea unui om care încă nu a avut parte de puterea eliberatoare. Pentru un credincios însă această luptă s-a terminat, cel puţin în măsura în care el cunoaşte noua poziţie şi o ocupă, în care el a fost aşezat prin moartea şi învierea Domnului Isus. Viaţa, pe care eu o primesc acum în Domnul Isus, nu este o viaţă sub Lege, este o viaţă care nu are nimic a face cu pământul şi cu rânduielile lui. Este viaţa Aceluia care mi-a dăruit pace desăvârşită cu Dumnezeu. În acest sens Domnul Isus suflă în ucenicii Săi, ca să le-o dea în forma cea mai concentrată şi în toată puterea ei, ca să le prezinte caracterul nou al vieţii, pe care ei o aveau deja, – şi anume, că viaţa, pe care ei o trăiau acum în trup, era în realitate o viaţă trăită prin credinţa în Fiul Însuşi. »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« Aceasta s-a exprimat prin simplul fapt, că Domnul Isus a suflat în ei. Ei au devenit părtaşi Lui, aşa cum El stătea acum înaintea lor ca Cel înviat. Ei aveau voie să ia parte la ceea ce era El, în mod deosebit la viaţa care era în El, după ce au fost rezolvate toate problemele şi El a câştigat pentru ei o răscumpărare desăvârşită şi le-a dat-o.

 

Cu privire la aceasta apostolul Pavel poate spune: »Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus.« Şi de ce? »Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.« »Legea Duhului de viaţă«, o numeşte apostolul Pavel. Este exact ceea ce este relatat aici de Ioan, cum a fost dată ea. Era Duhul Sfânt – dar Duhul Sfânt ca Duh al vieţii. Nu era Duhul puterii, care se manifestă exclusiv în facerea de minuni sau alte arătări de putere, – lucruri, care în ochii oamenilor apar mult mai mari. Şi cu mult mai puţin era ceva samavolnic şi arogant, ca şi cum oamenii iau acum poziţia lui Dumnezeu şi pot afirma, că ei ar putea pe pământ să ierte păcate; nici un apostol nu a făcut aceasta vreodată. Este însă un privilegiu real astăzi, tot aşa ca în ziua când Domnul Isus a înviat dintre morţi. Ce a făcut atunci Duhul Sfânt nu era altceva decât că El a dat viaţă în puterea învierii Sale, prin Domnul Isus, Omul al doilea, care era înviat dintre morţi.

 

Acesta este sensul expresiei »primiţi Duh Sfânt«. Duhul Sfânt stă totdeauna în legătură cu viaţa pe care o dăruieşte Hristos. Fără îndoială, totdeauna Hristos este subiectul credinţei şi El dă viaţa; însă El dă viaţa prin acţiunea Duhului Sfânt. Dacă aceasta a avut loc în timpul vieţii Sale pe pământ, sau are loc acum, totdeauna această viaţă stă în legătură cu Duhul vieţii: El este puterea acestei vieţi.

 

Domnul spune apoi mai departe: »Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute.« Unii vor întreba deci: „Acum crezi tu aceasta?” Desigur! Da, eu cred chiar, că voi creştinii aveţi această putere şi purtaţi responsabilitatea faţă de Dumnezeu, să practicaţi aceasta. Unii vor spune: „Dar aceasta este o pretenţie prea mare, dreptul de a ierta păcate sau de a le păstra!” Şi fără îndoială este aşa. Cui vorbeşte Domnul în ziua aceea? Nu numai apostolilor, ci mult mai mult ucenicilor. »În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor.« Dacă ar fi fost vorba de un privilegiu care se limita la cercul mic al apostolilor, atunci cu siguranţă s-ar fi făcut o aluzie în acest sens. Aşa procedează orice om cu minte. Când regina, de exemplu, vrea să facă o comunicare miniştrilor ei, atunci ea nu va chema tot parlamentul. Acesta nu ar fi drumul corect. Dar dacă parlamentului trebuie să i se facă o comunicare din partea reginei, la cine se va adresa atunci regina? Dacă mesajul este pentru tot parlamentul, atunci acesta va fi chemat să se strângă, şi aşa este aici. Domnul nostru se adresează ucenicilor Săi; da, El Se referă la toţi. De îndată ce noi luăm Cuvântul în felul în care este scris, vedem clar că ceea ce spune El îi priveşte pe toţi. Nimeni nu va vrea să afirme, că viaţa de înviere a Domnului Isus este numai pentru cei doisprezece. Sau crede cineva cu adevărat, că pacea, pe care Domnul o vesteşte aşa de solemn şi repetat, ar fi fost valabilă numai pentru apostoli? Desigur nu – cu toate că apostolii aveau parte de ea şi savurau această pace adânc în sufletele lor.

 

Făcând total abstracţie de darurile de har deosebite şi de acţiunile de putere, pe care Domnul le dă unor fraţi, există şi o autoritate deosebită de a constitui adunări şi de a le conduce, în care Numele Său este recunoscut şi cunoscut. Scriptura acordă apostolilor o autoritate deosebită, când este vorba să pună temeliile pentru aceasta. Ei acţionau dând orientare în problemele de bază şi de administrare, referitoare la noua mărturie. În evanghelia după Ioan însă lipsesc toate „funcţiile”, căci expresia apostol nici nu se întâlneşte. Duhul, forma şi conţinutul acestei evanghelii sunt dedicate a ceea ce este lăuntric, esenţial şi neschimbabil. Vom vedea îndată, că tocmai în acest loc din Scriptură este scos în evidenţă caracterul propriu-zis al adevăratului creştinism, pe care îl are înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. De aceea din mai multe motive sunt convins că împlinirea acestor cuvinte ale Domnului nu ar trebui s-o căutăm în ceva care se referă numai la apostoli personal sau la unii urmaşi ai apostolilor. Şi cu atât mai puţin se pot aplica la exercitarea funcţiei de prezbiter sau supraveghetor, ca şi cum aceştia ar fi delegaţi oficial să ierte păcate sau să le ţină, aşa cum cu toată certitudinea se presupune de anumite corporaţii religioase. În realitate Domnul Isus are aici pe „ucenici” ca atare înaintea Sa şi lor le face parte de Duhul; El îi însărcinează cu această mare misiune.

 

Nu ne oferă istoria inspirată, nu ne dau epistolele apostolilor nici o lumină, cum au înţeles apostolii aceste cuvinte ale Domnului şi cum trebuie să le înţelegem noi? Să luăm de exemplu pe aceia care s-au întors la Dumnezeu în ziua de Rusalii şi alţii, pe care Domnul din timp în timp i-a adăugat: prin cine au fost iertate păcatele lor? Ei nu au fost mulţumiţi să creadă Evanghelia numai pentru ei înşişi; ei au spus mărturisirea lor cu privire la Numele Domnului şi acelora care au devenit creştini înaintea lor, şi acesta este un punct foarte important. Eu nu am nici un drept, să mă numesc creştin numai pe baza părerii mele proprii, pe care eu o am despre mine, pe baza sentinţei mele despre credinţa pe care o mărturisesc. Eu trebuie să prezint mărturisirea mea acelora care au fost în Hristos înainte de mine. Pe cât de minunată a fost chemarea lui Pavel, nici el nu a făcut excepţie de la aceasta. El a fost botezat de un oarecare ucenic şi după aceea el a fost primit de ceilalţi. Aceasta este foarte mângâietor şi instructiv, şi este o aroganţă să se treacă cu vederea aceasta, sau să se diminueze. Cu cât credinţa unui om este mai reală, cu atât el este mai gata să lase credinţa lui să fie verificată de alţii. Chiar şi apostolul Pavel a trebuit mai întâi să guste, că aceasta este uneori amar, căci erau unii care nu se încredeau în el. Deci dacă acest valoros slujitor al Domnului nu a fost cruţat să trebuiască să treacă printr-un mic examen, atunci cu siguranţă nici unuia dintre noi nu i se cuvine să fie aşa sigur de mărturisirea lui personală, ca să nu dăm puţin înapoi din importanţa noastră proprie şi nu am putea să ne supunem voii Domnului spre binecuvântarea Adunării. Gândeşte numai cum ar putea duşmanul să se folosească, dacă fiecare, independent de alţii, ar vrea să se declare şi să afirme că este creştin. Este bine să fim supuşi unii altora, şi anume chiar de la început în frica lui Dumnezeu, care este mai înţelept decât oamenii, şi care prin aceste cuvinte ne-a făcut cunoscut voia Sa.

 

Dacă noi acceptăm scrierile apostolilor ca şi comentariu la cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan, vom găsi că ei le-au înţeles aşa şi le-au practicat aşa. Dacă cineva mărturiseşte că se întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă, dacă el crede în Numele Domnului Isus, atunci nu este suficient că cu privire la mântuirea sufletului său el se odihneşte în credinţa în Mântuitorul. Eu trebuie »să mărturisesc cu gura şi să cred cu inima«. Desigur această mărturisire poate avea loc şi înaintea lumii, şi trebuie să aibă loc; dar în primul rând este treaba acelora care mai înainte au mărturisit Numele Lui, ca să verifice veridicitatea mărturisirii mele. S-ar putea ca eu, când depun o astfel de mărturie, să mai tolerez ceva la mine, care dezonorează pe Hristos. S-ar putea ca eu să trec cu vederea ceva care este dăunător sufletului meu şi este o poticnire pentru ceilalţi. Apoi urmează îndeplinirea atât de necesară a responsabilităţii acelora care au crezut înaintea mea, căreia Scriptura îi acordă o valoare aşa de mare, prin aceea, aşa cum se spune în epistola către Romani 15, că ei conduc spre onoarea lui Dumnezeu. Este deci o realitate că în anumite cazuri ucenicii au asigurat pe oameni de iertarea păcatelor, în timp ce în alte cazuri ei au refuzat iertarea. Ei au primit cu simplitate şi cordialitate oameni în mijlocul lor. Ei au recunoscut ca fraţi pe aceia care până atunci au trăit în tot felul de păcate, şi care acum deodată – probabil într-o oră – s-au întors la Dumnezeu. Nu era de cea mai mare importanţă, că în această lume era un cerc de oameni, pe care Domnul Însuşi l-a chemat şi căruia El i-a acordat o anumită autoritate, să verifice pe aceşti mărturisitori cu privire la veridicitatea mărturiei lor, un cerc, constituit din oameni, care aveau viaţa Sa proprie, şi anume pe Duhul lui Dumnezeu ca putere a unei vieţi de înviere care se revarsă în afară?

 

Pe un adevărat copil al lui Dumnezeu aceasta nu-l va dezavantaja cu nimic; dimpotrivă, va fi o mare îmbărbătare pentru el, el se va bucura de aceasta; căci prin buna primire din partea altora el va fi întărit în continuare. Chiar şi îngerii, şi nu numai oamenii jos pe pământ, se bucură în prezenţa lui Dumnezeu de pocăinţa unui păcătos. Dar în cazurile în care ceva nu este cu totul clar, în care ceva dormitează în ascuns, sau în care se arată că se doreşte să se introducă pe ascuns lucruri greşite, această verificare înseamnă o importantă măsură de prevenire.

 

Găsim deci că Adunarea lui Dumnezeu a acţionat în acest Duh. Ei au iertat şi au ţinut păcate. Eu nu vorbesc acum de cazul solemn sever, în care un om cade deodată mort, ci de exemple care ne arată cum aceia care au păcătuit au fost daţi afară şi cum ei, după ce s-au pocăit, au fost reprimiţi public. Avem apoi cazul  în care cineva a fost primit şi ale cărui păcate au fost iertate public, dar care apoi a fost totuşi exclus ca rău (1 Corinteni 5). Ambele epistole către Corinteni ilustrează deci ambele aspecte. »Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mulţi; aşa că, dimpotrivă, ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă mâhnire. De aceea, vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră.« (2 Corinteni 2.6-8) Găsim deci ambele aspecte, pe de o parte iertarea păcatelor, pe de altă parte păstrarea păcatelor. Sunt convins că unul din motivele pentru care creştinii au greşit cu privire la despărţirea necesară faţă de lume şi prin aceasta nu au umblat în puterea bucuriei creştine şi nu au fost un izvor de binecuvântare pentru alţii, constă în aceea că ei au desconsiderat această responsabilitate, privind-o ca sarcină a unui delegat oficial dintre ei sau ca o putere demult dispărută.

 

Ce trist! Motivul pentru aceasta este atât evident cât şi umilitor. Biserica nu a păstrat locul ei de popor pus deoparte, dotat cu dragostea şi slava Domnului Isus. Considerând că practică dragostea, au primit pe oricine. Dar o astfel de practicare a dragostei nu ajută niciunui necredincios, şi nici la cei credincioşi nu trebuie să se aplice. Ca urmare a acestui fapt au fost surpate marile pietre de hotar publice ale harului şi sfinţeniei. În felul acesta simpla pretenţie, că păcatele trebuie ori iertate ori păstrate, este de cei mai mulţi batjocorită sau ignorată – cu excepţia oamenilor superstiţioşi; dar aceştia privesc aceasta ca privilegiu al preoţilor lor.

 

În contrast cu aceasta doresc să accentuez, că aceste cuvinte ale Domnului din evanghelia lui Ioan obligă pe fiecare adunare de creştini din lumea aceasta să recunoască public ce lucrează harul, prin aceea că aceia care depun o mărturie satisfăcătoare sunt primiţi, şi aceia care nu se recomandă conştiinţei credincioşilor sunt respinşi public. Dar să-mi fie permis, să spun cu toată insistenţa, că piatra de încercare pentru primire nu este o anumită măsură de înţelegere. Desigur atât mie cât şi altora nu ni se cuvine să preţuim puţin înţelegerea spirituală, căci cu siguranţă ea îşi are locul ei, timpul ei şi valoarea ei. Dar un lucru este clar: ceea ce Domnul Isus a insuflat ucenicilor Săi, nu a fost înţelegere, ci propria Lui viaţă de înviere, şi El vrea ca noi să recunoaştem această viaţă şi la alţii. Ar trebui să facem aceasta la aceia care vin la noi – »El va adus la viaţă împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile« (Coloseni 2). Prin aceasta desigur nu vreau să spun că noi odată cu recunoaşterea vieţii noi în Hristos trebuie să acceptăm şi ce este păcătos. Dar noi suntem obligaţi să primim oile şi mieluşeii lui Hristos şi să ne comportăm cu gingăşie cu greşelile lor, care deseori sunt rodul unei poziţii false sau al unei învăţături rele. Să fim vigilenţi să nu facem prin aceasta jocul duşmanului, ca noi numai de formă problema primirii unor astfel de suflete s-o confundăm cu progresul în umblare sau în învăţătură. Să ţinem cu tărie la principiul mare şi simplu, dar nespus de valoros, că Domnul Isus insuflă ucenicilor Săi Duhul propriei Sale vieţi de înviere. Noi trebuie să tratăm pe cei mai slabi ca parte a adunării de creştini. Dar pe de altă parte să nu ne dăm înapoi de a respinge pe aceia a căror mărturisire nu corespunde onoarei Numelui Domnului Isus. Dacă cineva posedă cu adevărat această viaţă de înviere a Domnului Isus, atunci trebuie să ne aşteptăm din partea lui să aibă totodată şi o sfinţire practică cu o conştiinţă curăţită, că el judecă totul după etalonul lui Hristos, aşa după cum Hristos este izvorul tuturor binecuvântărilor lui. Hristos trebuie să stea totdeauna înaintea sufletului său. Aşa cum Numele Isus este singurul paşaport valabil pentru oricine posedă viaţa veşnică, tot aşa în acelaşi Nume noi avem dreptul de a respinge primirea, când onoarea Lui este lezată. Fie ca Domnul Isus să fie pentru noi toţi ceea ce El este în realitate – Etalonul desăvârşit şi unic. Când Hristos este cu adevărat recunoscut şi onorat, atunci totul este bine şi sigur şi binecuvântat. Orice încercare de a uni pe Hristos cu păcatul este catastrofal. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi orice gând, că noi avem pe Hristos şi totodată ne putem juca cu păcatul; căci nimic nu este pentru Dumnezeu mai odios decât aceasta. De aceea este aşa de important să-L punem permanent înaintea ochilor noştri, altfel ajungem să fim ispitiţi să reintroducem metode bisericeşti şi teorii pe care le-am părăsit. Sunt convins că orice teorie bisericească este falsă, dacă ei i se permite în vreun fel oarecare să întunece valoarea lui Hristos. Dar eu sunt categoric împotrivă, dacă cu oamenii care se află într-o poziţie bisericească falsă se acţionează tot aşa ca şi când este vorba de onoarea lui Hristos sau de păcate evidente. Dar dacă dimpotrivă este vorba numai de tolerarea chiar şi tacită a unei învăţături care lezează pe Domnul Isus – dacă cineva nu aduce învăţătura lui Hristos, aceasta duce la ruină. Bărbatul ar putea să apară în ceea ce priveşte adevărul bisericesc aşa de sănătos şi drept credincios ca un apostol. El ar putea imediat să explice orice învăţătură nou-testamentală; dar la ce folosesc toate acestea, dacă se aduce pagubă Numelui lui Hristos? Dar dacă Hristos este subiectul sufletului, chiar dacă mărturisitorul acestui Nume are relativ puţine cunoştinţe, totuşi noi ştim că Hristos i-a insuflat viaţă, şi este foarte clar cum trebuie să ne comportăm, dacă suntem supuşi Domnului. Să primim din inimă în Numele Său pe unul ca acesta. Este sarcina adunării să primească pe un astfel de mărturisitor şi să-l ajute mai departe; căci unde pot primi ei mai multă lumină, unde pot fi întăriţi genunchii slăbănogiţi, dacă nu în Adunarea lui Dumnezeu? Dar dacă aşteptăm cu primirea, până când acesta a progresat, atunci facem imposibilă această maturizare dorită, şi noi înşine pierdem din vină proprie locul unde este privilegiul şi obligaţia noastră de a ajuta pe unii ca aceştia. Eu cred că Biserica lui Dumnezeu este stâlpul şi temelia adevărului. Numai acolo poate fi învăţat adevărul, unde se umblă în adevăr. Aceia, pe care i-am amintit, care au primit pe Domnul Isus, Îl au înlăuntrul lor, în inima lor; ei ar trebui să-L aibă şi în exterior în fraţii şi surorile lor. Pot să am pretenţii mai mari pentru mine decât acestea? De ce atunci atâta reţinere?

 

Domnul să ne facă capabili să înlăturăm cum se cuvine greutăţile; El să ne pregătească să primim cu inimi pline de bucurie acele suflete a căror evlavie în învăţătură şi umblare nu poate fi pusă la îndoială. Prin aceasta nu vreau să spun pe toate sufletele care spun că ele cred în învăţătura justificării prin credinţă; cu această învăţătură şi cu predicarea ei este legat mult rău. Însă aceste cuvinte ale Domnului Isus sunt o prescripţie obligatorie, şi noi suntem răspunzători să acţionăm conform ei. Dacă mărturisim că suntem adunaţi în Numele Lui, atunci să se găsească la noi o prezentare clară şi permanentă a locului nostru şi a privilegiilor noastre. Acţionarea noastră comună să fie tot aşa de clară şi fără echivoc pentru adevăr ca şi umblarea noastră personală, – şi anume, că noi avem pe Hristos şi Îl preţuim, – că noi, deoarece Îl avem, suntem totodată obligaţi să iertăm păcate, sau dacă ceva nu poate fi unit cu Hristos, să nu le iertăm. Noi respingem pretenţia că unul sau altul într-o formă oarecare ar avea funcţia de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Niciodată adevărata Biserică nu şi-a revendicat acest drept pentru sine şi niciodată apostolii nu au năzuit după aceasta. Dar Domnul Isus a chemat clar pe ucenicii Săi, atât să ierte păcatele cât şi să le păstreze. Am văzut cum s-a practicat aceasta în adunarea primilor creştini, nu cu privire la relaţia veşnică între Dumnezeu şi suflet, ci în administrare ca slujbă pentru Domnul, prin aceea că cei adevăraţi au fost primiţi iar cei falşi au fost respinşi, prin aceea că s-au deschis pentru oameni sau i-au exclus.

 

Tradus de la: „Empfangt Heiligen Geist”

 

Din cartea Die Lehre des Neuen Testamentes über den Heiligen Geist, Ernst-Paulus-Verlag, 1975, pag. 117–153

 

Traducere: Ion Simionescu

 

 

https://www.soundwords.de/ro/primiti-duh-sfant-a11374.html

 

///////////////////////////////////////

 

 

Ziua de sabat şi ziua Domnului (duminica)

Trebuie noi ca creştini să ţinem ziua de sabat?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat

 

      

Versete călăuzitoare: Geneza 2.3; Exodul 20.8; Ioan 20.19,26; Faptele apostolilor 20.7

 

Geneza 2.3: Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui creatoare, pe care o făcuse.

 

Exodul 20.8: Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.

 

Ioan 20.19,26: În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” … După opt zile, ucenicii lui Isus erau iar în casă …

 

Faptele apostolilor 20.7: În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea …

 

Cuprins

Introducere

Paralelă între ziua de sabat şi ziua de duminică

A fost înlocuită ziua de sabat cu prima zi a săptămânii?

Nu trebuie creştinii să ţină şi astăzi ziua de sabat?

Ce înseamnă acum ziua de sabat pentru noi creştinii?

Dar, Se poate Dumnezeu odihni astăzi, sau în general începând de la căderea în păcat?

De ce izraelitul trebuia să se odihnească în ziua de sabat?

Cum a ţinut Domnul Isus ziua de sabat?

De ce este prima zi din săptămână aşa de importantă pentru creştini?

Introducere

Mereu se pune întrebarea cu privire la porunca referitoare la ziua de sabat în legătură cu „ziua Domnului”. Unii consideră că ziua de sabat a fost înlocuită de „ziua Domnului” (duminica). Alţii consideră că în orice caz noi trebuie să ţinem şi astăzi ziua de sabat, căci ea este o parte componentă a celor zece porunci. Alţii resping porunca referitoare la ziua de sabat şi degenerează „ziua Domnului” făcând din ea o zi normală de lucru. Ce spune Biblia referitor la această temă?

 

Paralelă între ziua de sabat şi ziua de duminică

Vrem mai întâi să facem o paralelă a însuşirilor care caracterizează cele două zile.

 

Ziua de sabat      Ziua Domnului

Ziua de sabat stă în legătură cu pământul acesta (stă în legătură cu poporul Israel, care are făgăduinţe pământeşti, vezi făgăduinţa dată lui Avraam, Iacov, etc.).   Ziua Domnului stă în legătură cu cerul (ea stă în legătură cu Domnul înviat în cer şi este caracteristica Adunării, care poartă un caracter ceresc; are binecuvântări cereşti: vezi Efeseni 1.3).

Ea este semnul odihnei lui Dumnezeu în prima creaţie (Geneza 2.3).    Ea este semnul odihnei lui Dumnezeu în cea de-a doua creaţie (Leviticul 23.16-21).

Ea este un punct final (ultima zi a săptămânii). Ea este un început nou (prima zi a săptămânii).

Ea este semnul caracteristic al Legii şi al legământului cu Israel (Exodul 31.13 şi versetele următoare).  Ea este semnul caracteristic al harului şi a unei noi perioade de timp – bazată pe realitatea învierii, care a avut loc în prima zi a săptămânii (Matei 28.2).

Ea este un semn pentru odihnă şi înviorare după lucru (Exodul 31.17).     Ea este un semn pentru odihnă şi înviorare înainte de lucru (şi pentru adorare).

Ziua de sabat stă în legătură şi cu moartea – Domnul a stat în mormânt în ziua de sabat.   Ziua Domnului stă în legătură cu viaţa, deoarece Domnul a înviat în această zi.

Să lucrezi în ziua de sabat era un păcat grav (Deuteronom 15).   Nu este nici o lege care interzice să se lucreze în ziua Domnului (dacă noi ar trebui să lucrăm, aceasta este o altă chestiune!).

Ziua de sabat este desemnată ca fiind pentru om (Marcu 2.27).     Prima zi a săptămânii este desemnată ca fiind „Ziua Domnului” (Apocalipsa 1.10).

Ea este ziua odihnei trupeşti (Exodul 31.15; Leviticul 23.3). Ea este ziua odihnei spirituale, dar şi a activităţii spirituale (Evrei 10.25).

În ziua de sabat nu era permis să se iese din casă (din cort) (Exodul 16.29).   Se iasă afară ca să nu se neglijeze întrunirile Adunării şi se iese afară ca să se vestească oamenilor vestea bună (Evrei 10.25).

În ziua de sabat era „arderea-de tot pentru fiecare zi de sabat” specială (vezi Numeri 28,9.10): „În ziua sabatului să aduceţi doi miei de un an fără cusur şi, ca dar de mâncare, două zecimi de efă din floarea făinii, frământată cu untdelemn, împreună cu jertfa de băutură.”

Domnul doreşte să fie la ai Săi (El S-a arătat duminica de două ori ucenicilor – Ioan 20.19.26).

 

Duhul Sfânt a venit pe pământ în ziua de duminică (Rusaliile/ziua cincizecimii sunt duminica, vezi şi Leviticul 23,16).

 

Ucenicii au făcut frângerea pâinii duminica (Faptele apostolilor 20.7).

 

Apostolul Ioan a avut într-o zi de duminică viziunea despre Hristos Cel glorificat şi a primit revelaţia – în această zi el a fost în Duhul (Apocalipsa 1.10).

 

Duminica ar trebui ca fiecare creştin să pună bani deoparte pentru lucrarea Domnului (1 Corinteni 16.2).

 

În Împărăţia de o mie de ani ziua de sabat va avea din nou o importanţă mare, când Domnul Isus va domni peste poporul Lui pământesc (de exemplu Ezechiel 45; 46). Nu se spune că în Împărăţia de o mie de ani se va mai serba sărbătoarea Rusaliilor, care are a face cu duminica. Această sărbătoare s-a împlinit deja pe deplin în Adunare. În timpul Împărăţiei de o mie de ani Adunarea va fi deja de mult timp răpită în cer.

Ziua de sabat era un semn între Dumnezeu şi poporul Său Israel, ca să se arate clar că Dumnezeu a pus deoparte poporul pentru Sine (Exodul 31.13).      Duminica este un semn caracteristic al Adunării/Bisericii.

A fost înlocuită ziua de sabat cu prima zi a săptămânii?

Răspunsul este simplu: Nu! Căci Biblia aminteşte ziua de sabat şi după învierea lui Hristos şi o diferenţiază de prima zi a săptămânii. Chiar şi în ziua învierii se vorbeşte în mod deosebit atât de ziua de sabat cât şi de prima zi a săptămânii: „La sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul” (Matei 28.1).

 

Şi apostolul Pavel a mers în ziua de sabat în sinagogi (Faptele apostolilor 13.42-44; 15.21; 18.4), ca să predice, şi în prima zi a săptămânii a serbat Cina cu credincioşii din Troa şi a discutat cu ei (vezi Faptele apostolilor 20.7).

 

Nu trebuie creştinii să ţină şi astăzi ziua de sabat?

Şi în acest caz este uşor de răspuns la întrebare: Nu! Cu toate că noi nu găsim nici o anulare directă a porunci referitoare la ziua de sabat, totuşi prin moartea lui Hristos au fost împlinite toate cerinţele Legii (Romani 8.4). Biblia spune foarte clar că acum noi „nu suntem sub Lege ci sub har” (Romani 6.14), şi dacă vrem să ne mai punem iarăşi sub Lege, se spune, „am căzut din har” (Galateni 5.4).

 

Dar – aşa se argumentează – Dumnezeu a sfinţit deja ziua a şaptea, atunci când El a creat pământul, pe când încă nu era nici o Lege, şi drept urmare această poruncă referitoare la ziua de sabat este valabilă pentru orice perioadă de timp din istoria mântuirii lui Dumnezeu. În privinţa aceasta trebuie însă să ne gândim că în Geneza 2.1-3 se spune numai că Dumnezeu S-a odihnit, şi în Exodul 31.17 se spune că în această zi Dumnezeu „S-a înviorat”, deci S-a bucurat de lucrarea Sa, care „era foarte bună”. Aici nu găsim nici un fel de porunci, că această odihnă ar fi valabilă şi pentru om, şi nici nu găsim că Dumnezeu „S-a înviorat” în fiecare a şaptea zi. În treacăt spus, dacă totdeauna ar fi fost o poruncă pentru toţi oamenii, atunci Dumnezeu nu ar mai fi putut s-o dea ca poruncă specială pentru poporul Său (Exodul 16.28.29; 31.13). În continuare se va vorbi mai mult despre această odihnă a lui Dumnezeu.

 

Ce înseamnă acum ziua de sabat pentru noi creştinii?

Dacă se vrea, pentru creştini această zi efectiv nu mai are nici o însemnătate în zilele noastre. Totuşi Biblia ne spune că ziua de sabat este un tablou sau o umbră a lucrurilor viitoare: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2.16.17).

 

Deci ziua de sabat nu este o umbră sau un model al zilei Domnului, ci al unui adevăr viitor. Şi acest adevăr viitor îl găsim în epistola către Evrei 4.8-10: „Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, Dumnezeu n-ar mai vorbi după aceea de o altă zi. Rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale.”

 

Această odihnă ca de sabat se va împlini în Împărăţia de o mie de ani atât pentru Israel cât şi pentru Adunarea lui Dumnezeu din timpul harului.

 

Dar, Se poate Dumnezeu odihni astăzi, sau în general începând de la căderea în păcat?

În Geneza 2.1-3 se spune pentru prima dată, că „Dumnezeu S-a odihnit”.

 

Geneza 2.2-3: Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.

 

După ce lucrarea Sa creatoare a fost terminată şi totul „era foarte bun”, Dumnezeu putea realmente să Se odihnească. Dar după ce păcatul a venit în lume, nu mai citim că Dumnezeu S-a odihnit. Dimpotrivă, Domnul Isus spune în evanghelia după Ioan: „Dar Isus le-a răspuns: ‚Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez.’” (Ioan 5.17).

 

Un comentator scrie:

 

Spinii şi pălămida, legate cu acele mii de roade umilite, înjosite, vestesc cu glas tare: „Dumnezeu trebuie să lucreze; El nu Se poate odihni”. Poate El să aibă un loc de odihnă în mijlocul suspinelor şi lacrimilor, al dificultăţilor şi durerilor, al bolilor şi al morţii, al necredincioşiei şi al vinovăţiei unei lumi stricate? Poate El în astfel de împrejurări să ţină sabatul? Imposibil. Sfânta Scriptură ne spune categoric, că El lucrează neîncetat şi fără odihnă începând de la creaţie şi până acum. Dumnezeu a lucrat de la căderea lui Adam şi până la întruparea lui Hristos, de la întruparea lui Hristos şi până la cruce a lucrat Fiul lui Dumnezeu, şi de la Rusalii până acum lucrează Duhul Sfânt.”

 

De ce izraelitul trebuia să se odihnească în ziua de sabat?

Cu toate că de la căderea în păcat Dumnezeu nu a mai putut să Se odihnească, El dă totuşi porunca ca copiii lui Israel să se odihnească în ziua de sabat de orice fel de lucrare (Exodul 20). De ce? Deoarece Dumnezeu are în vedere binele omului. Căci tot ce dă Dumnezeu este bun. Căci aşa se şi spune, că Legea este sfântă, dreaptă şi bună (Romani 7.12). Şi în Deuteronom 10.13 se spune: „… să păzeşti poruncile Domnului şi rânduielile Lui pe care ţi le dau astăzi, pentru binele tău”. Chiar dacă Dumnezeu nu putea să Se odihnească, totuşi în harul Său şi în îndurarea Sa a dat omului această zi de sabat. Dumnezeu ştia că după şase zile de lucru omul avea nevoie de o zi de odihnă, ca să se regenereze, ca să se întărească în duh, suflet şi trup. În Noul Testament avem cheia pentru porunca referitoare la ziua de sabat; Domnul Isus spune acolo, că „sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2.27) – el trebuia să fie de folos omului şi nu să-i producă pagubă. Dar el era şi o poruncă, după care Dumnezeu putea să măsoare în mod deosebit ascultarea poporului Său. Toate celelalte porunci sunt convingătoare din punct de vedere moral pentru om. Dar porunca referitoare la ziua de sabat nu este o poruncă direct morală. Dumnezeu doreşte ca omul să asculte de El din pricina Lui. Chiar dacă creştinii astăzi nu mai au porunca referitoare la ziua de sabat, totuşi în ea este un aspect serios, căci şi copiii lui Dumnezeu ar trebui în timpul actual să fie ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru că noi am înţeles deja totul, ci pentru că noi iubim pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus (şi păzim poruncile Sale” (Ioan 14.21). Vezi în privinţa aceasta şi articolul fratelui H. L. Heijkoop: Ce este păcat?

 

Cum a ţinut Domnul Isus ziua de sabat?

Aşa cum tocmai am văzut, Domnul Isus spune că „sabatul a fost făcut pentru om”, şi nu „omul a fost făcut pentru sabat” (Marcu 2.27). Aşa cum Dumnezeu a lucrat începând de la Adam, tot aşa a lucrat Domnul Isus atunci când El a fost pe pământul acesta. El nu Şi-a acordat nici un sabat. Putea El să Se odihnească, când oamenii aveau nevoie de ajutorul Lui? Nu a venit El în lumea aceasta din cauza nevoilor oamenilor? Nu a venit El să caute şi să salveze ce era pierdut?  Nu! Hristos nu Se putea odihni. Păsările aveau cuiburi şi vulpile vizuini, dar Fiul Omului nu avea nimic unde să-Şi poată pune capul. Abia atunci când omul nu a avut nici un alt loc pentru Hristos decât crucea, Domnul Isus a strigat pe cruce: „S-a sfârşit!”, şi după aceea „Şi-a plecat capul”. S-ar putea traduce şi: „El Şi-a pus capul jos” – pe cruce, un loc între cer şi pământ, a fost singurul loc unde Domnul Isus după ce a terminat lucrarea putea să găsească „odihnă”. În ziua de sabat El a mers împreună cu ucenicii Săi prin lanurile de grâu şi a vindecat oameni de bolile lor (Marcu 2.23.24; 3.1-5). Singura dată când citim că Hristos S-a odihnit, este când în ziua de sabat El a fost în mormânt. Ce batjocură: în timp ce Domnul după răstignirea Sa stătea în mormânt în ziua sabatului, aceia care mai înainte au strigat „Răstigneşte-L!” sărbătoreau sabatul. Şi chiar şi aici găsim pe Hristos la lucru, şi anume când El „prin moarte a nimicit pe cel ce avea puterea morţii”. Când Domnul Isus era în mormânt, ca să restaureze pentru Dumnezeu odihna ca de sabat pierdută, izraeliţii sărbătoreau sabatul, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Ce contrast!

 

De ce este prima zi din săptămână aşa de importantă pentru creştini?

Găsim ziua Domnului în următoarele locuri din Scriptură: Matei 28.1; Ioan 20.19; Ioan 20.25; Faptele apostolilor 20.7; 1 Corinteni 16.2; Apocalipsa 1.10.

 

Aceste locuri din Scriptură arată că prima zi din săptămână nu poate fi preţuită suficient de creştinii credincioşi. În această zi a înviat Domnul Isus, aşa că această zi a devenit începutul unei creaţii cu totul noi, o relaţie cu totul nouă a omului cu Dumnezeu. Abia după înviere ne este făcut cunoscut de Domnul, că Dumnezeu este acum şi „Dumnezeul nostru” şi că Tatăl Său este acum şi „Tatăl nostru” (Ioan 20). Învierea a fost şi mesajul pentru care primii ucenici şi apostoli au trebuit să sufere mult şi pentru care ei au fost chiar gata să moară ca martiri. După aceea găsim pe ucenici în prima zi a săptămânii, în ziua învierii, adunaţi înapoia uşilor încuiate, şi Domnul vine în mijlocul lor:

 

Ioan 20.19: Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: „Pace vouă!”

Opt zile după aceea, iarăşi în prima zi a săptămânii, ucenicii sunt adunaţi din nou, şi Domnul Isus vine iarăşi în mijlocul lor:

 

Ioan 20.26: Şi după opt zile, din nou erau înăuntru ucenicii Săi, … A venit Isus …

Primi creştini din Troa se strângeau evident de asemenea în prima zi a săptămânii, ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să frângă pâinea, deoarece lor li s-a părut această zi a fi cea mai potrivită

 

Faptele apostolilor 20.7: Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâine, …

De ce? Pentru că Dumnezeu are gânduri bune cu privire la oameni. Pentru că tot ce dă Dumnezeu este bun.

 

Credincioşii din Corint trebuiau în prima zi să pună deoparte un dar pentru Domnul şi pentru ai Săi, pentru nevoile credincioşilor. Este însă foarte interesant, că într-adevăr Pavel în ziua de sabat a mers în sinagogă (Faptele apostolilor 13.42-44; 15.21; 18.4), ca să vorbească iudeilor, dar după aceea în prima zi a săptămânii a venit împreună cu fraţii şi surorile lui de credinţă ca să predice Cuvântul lui Dumnezeu şi să frângă pâinea. Şi despre Ioan ni se spune, că el „în ziua Domnului” era în Duhul. El nu avea nici o posibilitate să se strângă împreună cu credincioşii, deoarece era întemniţat pe insula Patmos, dar aceasta nu l-a împiedicat ca în această zi – Scriptura spune: „în ziua care aparţine Domnului” – să fie în Duhul. Şi aceasta i-a dat posibilitatea ca în această zi să aibă o viziune cu totul deosebită despre Domnul Isus în glorie şi să primească cartea Apocalipsa.

 

Chiar dacă noi ca creştini nu avem nici un „tu trebuie să faci” sau „tu nu ai voie” pentru această zi şi am fost chemaţi la libertate şi de asemenea principial nu ne este interzis să facem vre-o lucrare în „ziua Domnului”, totuşi fiecare creştin spiritual va fi conştient de măreţia acestei zile. Este ziua care ne vorbeşte de faptul că păcatul a fost ispăşit, că moartea a fost transformată în viaţă şi acea condamnare, de care ar fi trebuit să avem parte, a rămas în mormântul lui Hristos, că Domnul Isus a înfăptuit tot ce Tatăl i-a încredinţat să facă, şi că Hristos trăieşte acum şi este motivul adorării noastre şi potrivit cu Matei 18.20 El este literalmente în mijloc acolo unde credincioşii se strâng în Numele Său.

 

De aceea noi vom străbate această zi în această conştienţă şi vom folosi orele în care noi ne strângem ca credincioşi şi nu vom neglija strângerile noastre, şi prin aceasta vom ţine seama că aceasta este „ziua Domnului” şi ea este o ocazie unică (în săptămână) pentru fiecare creştin de a avea o întâlnire deosebită cu Domnul. „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20). Niciodată să nu subapreciem aceasta să facem din ea o obişnuinţă, căci atunci rezultatul va fi moartea spirituală a strângerilor laolaltă. Dacă suntem călăuziţi numai de tradiţie şi obiceiuri, atunci strângerea laolaltă şi-a pierdut valoarea.

 

La începutul creştinismului era obiceiul ca credincioşii să lucreze pe parcursul primei zile a săptămânii şi apoi seara să se strângă – vezi Faptele apostolilor 20. Cât de mulţi erau cei care veneau obosiţi şi istoviţi la strângere? Eutich era aşa de obosit, că a căzut din fereastră. Iubiţi fraţi şi surori, pentru Eutich putem avea o oarecare înţelegere, când a adormit în ora de adunare. Dar noi nu avem nici o scuză în timpul nostru. Dumnezeu ne dăruieşte, cel puţin aici la noi, sâmbăta, în care ne putem odihni şi ne putem pregăti spiritual pentru duminică. De regulă noi nu trebuie să lucrăm duminica, aşa că noi avem cele mai bune premise ca odihniţi şi învioraţi să mergem la locul despre care Domnul spune: aici doresc cu plăcere să fiu în mijlocul alor Mei (Matei 18.20). Cine fără un motiv cu adevărat bine întemeiat – şi nu pentru că grădina sa probabil nu este cu totul în ordine, sau casa lui trebuie „tencuită” Hagai 1.4)  sau pentru că el trebuie să lucreze pentru că autoturismul nou a fost prea scump, sau sâmbătă seara vizitatorii/sărbătoarea a durat prea mult – se târăşte istovit şi obosit spre orele de adunare, acela trebuie să se întrebe cu adevărat, dacă nu cumva desconsideră harul lui Dumnezeu. Cu siguranţă această atitudine nu are nimic a face cu legalismul, ci pur şi simplu numai cu preţuirea şi simpatia noastră pentru Domnul.

 

Tradus de la: Der Sabbat und der erste Tag der Woche-Sonntag

 

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/ziua-de-sabat-si-ziua-domnului-duminica-a11156.html

 

//////////////////////////////////////////////

ISUS ESTE DOMN PESTE TOATE

 

 

 

Text: Marcu 2:23-3:6 „S-a întâmplat că, într-o zi de sabat, El trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, când mergeau, au început să smulgă spice. Fariseii I-au zis: «Vezi? De ce fac ei ce nu este îngăduit în ziua sabatului?» Şi El le-a răspuns: «Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie şi a flămânzit, el şi cei care erau împreună cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, şi a mâncat pâinile pentru punerea înainte, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii, şi cum a dat din ele chiar şi celor care erau cu el?» Şi le-a zis: «Sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat; aşa că Fiul Omului este Domn şi al sabatului.» Şi El a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Şi ei Îl pândeau, să vadă dacă-l va vindeca în ziua sabatului, ca să-L poată învinui. Şi El a zis omului care avea mâna uscată: «Scoală-te acolo, înaintea tuturor!» Apoi le-a zis: «Este îngăduit în sabat să faci bine sau să faci rău, să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?» Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi adânc mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!» El a întins-o şi mâna s-a făcut sănătoasă. Şi ieşind, fariseii s-au sfătuit îndată cu irodienii cum ar putea să-L omoare.”

 

 

 

            Textul de astăzi Îl prezintă pe Domnul nostru Isus Hristos în două ipostaze deosebite. În primul fragment, 2:23-28, Isus se proclamă Domn al Sabatului. În al doilea fragment, 3:1-6, Isus ne învaţă că omul poate să facă bine şi să salveze viaţa în timpul Sabatului. Ambele texte subliniază domnia şi autoritatea supremă a Mântuitorului asupra vieţii omului şi asupra poruncilor divine care au fost date omului.

 

            Fiecare creştin trebuie să ştie că Domnul Isus Hristos este Învăţătorul desăvârşit al Bibliei. El este Mesia cel promis, care împlineşte şi explică lucrurile scrise despre El în Scriptură. Canonul iudaic al Vechiului Testament cuprinde 39 de cărţi scrise până în secolul V î.H. şi se împarte în mai multe grupuri de cărţi dintre care cele mai importante sunt Legea (sau Tora) şi Prorocii (sau Cărţile Profetice). Fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus respectau poruncile cuprinse în aceste cărţi literă cu literă, dar în mod formal. Domnul Isus ne învaţă să ne ferim de legalism religios şi să facem lucrurile care sunt plăcute Domnului.

 

            Cu toţii ştim că Sabatul este ziua de odihnă instituită de Dumnezeu şi consacrată Lui. Porunca a patra spune: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.” (Exodul 20:8-10) În versetul 23 din textul de azi, vedem că Isus trecea cu ucenicii printr-un lan de grâu, iar aceştia au început să smulgă spice în drumul lor. Fariseii care încercau să-L prindă pe Isus şi să-L condamne, i-au acuzat pe ucenici că încalcă Sabatul. Legea permitea culesul spicelor cu mâna, deci nu era vorba de furt, însă interzicea munca de recoltare. În ziua Sabatului nu era îngăduită munca, deci nici munca de recoltare. Ca răspuns la întrebarea fariseilor, Isus răspunde cu o contraîntrebare. Domnul Isus le reaminteşte fariseilor istoria împăratului David care a mâncat pâinea destinată numai preoţilor. În acest fel El arată că se bazează pe Sfintele Scripturi şi că este mai presus de David. Putem învăţa de aici interpretarea autoritară a Legii de către Mântuitorul: este permisă în timpul Sabatului smulgerea spicelor când omului îi este foame. Este permis să lucrezi duminica şi este permis de asemenea să îţi ajuţi aproapele. Domnul Mângâierii ne-a adus libertate şi ne-a învăţat adevărata semnificaţie a Legii. Dragii mei fraţi în Hristos, apostolul Pavel a spus că dragostea este împlinirea legii, deci să ştiţi că tot ceea ce e făcut din dragoste pentru Domnul şi pentru aproape este permis. Şi este permis pentru că este voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută şi desăvârşită. Amin!

 

            În versetele 1 şi 2 din Marcu cap. 3 vedem că  fariseii Îl pândeau iarăşi pe Isus să vadă ce va face de Sabat. Domnul Isus intră în sinagogă şi vede un om cu mâna uscată. Pasajul paralel din Luca spune că era vorba despre mâna dreaptă. Vă daţi seama că omul acesta nu putea face mare lucru cu doar o mână: nu putea da mâna cu alţii, nu putea lucra eficient, nu putea conduce maşina şi nu putea cânta la pian ca Raisa. Când l-a văzut Isus, I s-a făcut milă de el şi a vrut să-l vindece. Fariseii văzându-l pe bolnav, au zis că au o bună ocazie pentru a-L prinde pe Isus. În loc să se bucure că Isus era acolo şi că poate să-L vindece pe acel om, ei s-au gândit cum să facă să-L învinuiască. Fariseii respectau formal Legea şi uitaseră poruncile de bază cum ar fi dragostea, mila şi facerea de bine. Ei urmăreau doar aspectul exterior al poruncilor şi erau mândri şi invidioşi pe Isus. A ajuta oamenii care au nevoie de ajutor este un lucru bun. A vindeca un om cu mâna paralizată este un lucru bun. Studiul Bibliei este un lucru bun. Domnul Isus vrea să facă lucruri bune în viaţa noastră, dar tot timpul e ceva care deranjează. În versetul 4 Domnul Isus întreabă „Este îngăduit în sabat să faci bine sau să faci rău, să scapi viaţa cuiva sau s-o pierzi?”  Fariseii tăceau. Răspunsul este clar. Dumnezeu vrea să facem binele, vrea să scăpăm viaţa şi nu să stăm indiferenţi. Dumnezeu e un Dumnezeu al acţiunii, care se implică şi nu un Dumnezeu depărtat şi rece. De aceea ca fiinţe după chipul Său şi noi trebuie să procedăm ca El. Domnul doreşte ca toţi oamenii să-L cunoască. Versetul 5 spune că Isus era adânc mâhnit de împietrirea inimii fariseilor. Aceştia nu i-au permis lui Isus să-i corecteze. N-au permis ca în timpul slujbei religioase din sinagogă să existe acces la inima lor. De aceea trebuie să ne întrebăm şi noi dacă avem o inimă deschisă la slujba de duminică? Dacă permitem intervenţia lui Dumnezeu în vieţile noastre? Dacă-i ajutăm pe oameni să aibă o inimă deschisă spre Dumnezeu? Dacă da, atunci într-adevăr sfinţim sabatul şi-L cinstim pe Dumnezeu. Dacă nu, atunci Isus ne arată calea: să ne orientăm după voia lui Dumnezeu prin Biblie.

 

            Domnul nostru Isus Hristos este plin de dragoste şi milă. El îi primeşte pe toţi oamenii. Sabatul trebuie să fie o sărbătoare duhovnicească care să-L sfinţească pe Dumnezeu cu lucruri practice plăcute Lui. Domnul spune că „sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru sabat”. Aceasta înseamnă că legea există de dragul omului, fiind un dar al îndurării lui Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om. Omul nu a fost făcut în nici un caz pentru a asigura existenţa legii. De asemenea, Domnul a zis omului bolnav: „întinde-ţi mâna” făcând o minune de necontestat în viaţa acestuia. Omul a ascultat şi a acceptat. Oare noi ascultăm? Acceptăm? Isus nu este numai Mântuitor. El este şi Domn, El este şi Suveran. Domn peste toate, Suveran peste toţi. Isus, Fiul Omului este Domn şi al sabatului. Domn şi al Bibliei, Domn şi al poruncilor legii. De aceea, dacă vreţi să citiţi Biblia, vă recomand să începeţi cu Noul Testament pentru că în Isus Hristos sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii.

 

            Eu personal L-am cunoscut pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor cam acum doi ani. De atunci nu pot să spun că am sfinţit cu viaţa mea fiecare zi de duminică, nici că am avut întotdeauna o inimă deschisă la cuvântul Domnului. Dar cu fiecare zi ce trece mă rog Domnului să-mi dea o inimă nouă, smerită, ascultătoare şi cumpătată. Să-I mulţumim deci Domnului Isus pentru tot ceea ce este şi face pentru noi!

 

 

 

Amin!

 

http://maranata.3x.ro/mesaje/marcu/2_23-3_6.htm

 

//////////////////////////////////////////////

Despre sabat, de  C. H. Mackintosh

 

https://comori.org/vechiul-testament/deuteronom/despre-sabat/

 

Extras din Explicaţii asupra cărţilor lui Moise, Vol. 5

 

În acest capitol avem prezentate cele zece porunci, dar nu exact aşa cum ne sunt prezentate ele în capitolul 20 din Exod. Aici sunt punctate unele caracteristici care cer un ochi atent.

 

În Exod 20 avem prezentată istoria; în Deuteronom 5 nu avem doar istoria, ci şi un comentariu cu privire la ea. Aici legiuitorul ne prezintă motivaţiile morale şi face apeluri care nu şi-ar fi găsit locul în Exod. În prima avem prezentate doar lucrurile în sine, însă aici avem prezentate şi comentarii – lucrurile şi aplicarea lor practică. Într-un cuvânt, nu există nicio bază pentru afirmaţia că Deuteronom 5 este o simplă repetare a lui Exod 20 ; de aceea argumentele nenorocite pe care raţionaliştii îşi întemeiază teoriile lor se năruie sub praful picioarelor noastre. Ele nu au nicio bază şi sunt cu totul detestabile.

 

Să comparăm, de exemplu, cele două locuri care vorbesc despre Sabat. În Exod 20 citim: „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o“ (Exod 20 .8-11).

 

În Deuteronom 5 citim: „Ţine ziua sabatului ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din animalele tale, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta, ca şi tine. Şi adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua sabatului“ (Deuteronom 5 .12-15).

 

Cititorul poate vedea, la o simplă privire, diferenţa dintre cele două pasaje. În Exod 20 , porunca de a ţine Sabatul este întemeiată pe creaţie. În Deuteronom 5 , ea se întemeiază pe răscumpărare, fără a se face nicio aluzie la creaţie. Pe scurt, aceste diferenţe ne arată caracterul distinct al fiecărei cărţi, iar ele sunt cu totul clare pentru orice minte spirituală.

 

Cu privire la instituirea Sabatului trebuie să ne amintim că el se bazează în întregime pe autoritatea directă a Cuvântului lui Dumnezeu. Alte porunci ne prezintă în mod clar datorii morale. Fiecare om ştie că este greşit din punct de vedere moral să ucizi sau să furi; însă, cu privire la ţinerea Sabatului, nimeni nu ar fi putut cunoaşte că aceasta este o datorie, dacă ea nu ar fi fost rânduită în mod divin. Din aceasta decurge şi importanţa ei imensă. În acest capitol, ca şi în Exod 20 , ea se află laolaltă cu toate acele datorii morale care sunt recunoscute în mod universal de către conştiinţa omenească.

 

Şi nu doar atât, dar găsim, în diferitele cărţi ale Scripturii, că Sabatul este particularizat şi prezentat, cu o proeminenţă specială, ca fiind legătura preţioasă dintre Iahve şi Israel; o pecete a legământului Său cu ei, ca un test puternic pentru devotamentul lor faţă de El. Oricine poate recunoaşte că hoţia sau crima sunt greşite din punct de vedere moral, însă doar aceia care-L iubeau pe Iahve iubeau şi onorau Sabatul Său.

 

Astfel, în Exod 16 , în legătură cu dăruirea manei, citim: „Şi a fost aşa: în ziua a şasea au strâns pâine dublu, două omere de cap. Şi toate căpeteniile adunării au venit şi au spus lui Moise. Şi el le-a zis: «Aceasta este ce a zis Domnul: Mâine este odihna, sabatul sfânt pentru Domnul. Coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi strângeţi-vă tot ce prisoseşte, ca să fie păstrat până dimineaţa» … Şi Moise a zis: «Mâncaţi-o astăzi, pentru că astăzi este sabatul Domnului; astăzi n-o veţi găsi pe câmp. Şase zile s-o strângeţi, dar în ziua a şaptea este sabatul: în el nu va fi». Şi a fost aşa: în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să adune şi n-au găsit“ – Cât de incapabili au fost ei să aprecieze înaltul şi sfântul privilegiu al ţinerii Sabatului lui Iahve! – „Şi Domnul i-a zis lui Moise: «Până când nu veţi voi să păziţi poruncile Mele şi legile Mele?»“. Neglijarea sabatului era proba cu privire la condiţia lor morală; dacă îl neglijau, aceasta era dovada că erau rătăciţi cu privire la toate poruncile şi legile lui Dumnezeu. Sabatul reprezenta marea piatră de încercare, măsura şi greutatea stării reale a inimii lor faţă de Iahve – „Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul său; nimeni să nu iasă din locul său în ziua a şaptea. Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea“. Ei au găsit odihnă şi hrană în sfânta zi a sabatului.

 

Din nou, în capitolul 31 avem un pasaj foarte remarcabil ca dovadă a importanţei sabatului pentru Iahve. O descriere completă a cortului şi a uneltelor lui fusese dată lui Moise, iar el era pe punctul de a primi cele două table ale mărturiei din mâna lui Iahve; însă, pentru a dovedi locul proeminent pe care sabatul îl avea în gândul divin, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: «Şi tu, vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: Să ţineţi negreşit sabatele Mele; pentru că acesta este un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte. Să ţineţi deci sabatul, pentru că vă este sfânt: oricine-l va profana va fi omorât negreşit, pentru că cine va face vreo lucrare în el, sufletul acela va fi nimicit din poporul său. Şase zile să se lucreze, dar în ziua a şaptea este sabatul de odihnă, sfânt pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi omorât negreşit. Şi fiii lui Israel să păzească sabatul, ca să ţină sabatul în generaţiile lor drept legământ pentru totdeauna. Este un semn între Mine şi fiii lui Israel pentru totdeauna; pentru că Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat»“ (Exod 31 .12-17).

Acesta este un pasaj foarte important. El dovedeşte, în mod foarte distinct, caracterul perpetuu al Sabatului. Termenii în care se vorbeşte despre el sunt cu totul suficienţi pentru a arăta că acesta nu a fost instituit doar temporar. „Un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre“ – „un legământ pentru totdeauna“ – „un semn pentru totdeauna“.

 

Cititorul să reţină aceste cuvinte! Ele dovedesc, dincolo de orice discuţie, în primul rând, că sabatul a fost pentru Israel. În al doilea rând, că sabatul este, în gândul lui Dumnezeu, o instituţie permanentă. Este bine să reţinem aceste lucruri, pentru a evita orice ambiguitate şi orice exprimare inexactă cu privire la acest subiect deosebit de interesant.

 

Sabatul a fost dat în mod distinct şi exclusiv naţiunii iudaice. Se vorbeşte despre el, în mod clar, ca fiind un semn între Iahve şi poporul Său Israel. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi fost dat naţiunilor. Vom vedea mai departe că aceasta este o imagine frumoasă pentru timpul restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la întemeierea lumii; însă aceasta nu atinge, în niciun fel, faptul că el este o rânduială exclusiv iudaică. Nu există nici măcar o singură propoziţie în Scriptură care să arate că sabatul are referire la naţiuni.

 

Unii învaţă că, întrucât citim despre ziua de sabat în Geneza 2 , ea trebuie, în mod necesar, să aibă o sferă mai largă decât cea iudaică. Dar să mergem la acel pasaj şi să vedem ce spune. „Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o“ (Geneza 2 .2,3).

 

Această afirmaţie este suficient de simplă. Aici nu se menţionează nimic despre om. Nu ni se spune că omul s-a odihnit în ziua a şaptea. Omul poate introduce acest gând, îl poate concluziona sau şi-l poate imagina; dar capitolul 2 din Geneza nu spune nimic despre aşa ceva. Şi nu doar atât, dar putem căuta în zadar vreo aluzie despre sabat în toată cartea Geneza. Prima dată când sabatul este pus în legătură cu omul este în Exod, acel pasaj pe care l-am citat deja; iar acolo vedem, în modul cel mai clar, că acesta este dat lui Israel, ca fiind poporul aflat în relaţie cu Iahve, pe temeiul acelui legământ. Că ei nu au înţeles sau nu au apreciat acest legământ este foarte clar; că ei nu au intrat în odihna pe care el o simboliza este la fel de clar, conform Psalmului 95 şi capitolului 4 din Epistola către Evrei. Însă noi vorbim acum despre ceea ce era el în gândul lui Dumnezeu; iar El ne spune că acesta era un semn între El şi poporul Său Israel şi un test foarte puternic al stării lor morale şi al stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era doar o parte integrantă a legii, aşa cum a fost ea dată prin Moise poporului Israel, ci el este evidenţiat, din nou şi din nou, ca o rânduială care are un loc special în gândul lui Dumnezeu.

 

Astfel, în cartea profetului Isaia citim: „Ferice de omul care face aceasta şi de fiul omului care o ţine cu tărie, care păzeşte sabatul ca să nu-l profaneze şi îşi păzeşte mâna ca să nu facă niciun rău. Şi fiul străinului care s-a alipit de Domnul să nu vorbească, zicând: «Domnul m-a despărţit cu totul de poporul Său!» Nici famenul să nu zică: «Iată, eu sunt un copac uscat!» Pentru că aşa zice Domnul: «Famenilor care păzesc sabatele Mele şi aleg ce-Mi este plăcut şi ţin cu tărie legământul Meu le voi da un loc şi un nume, în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele, mai bune decât cel al fiilor şi al fiicelor. Le voi da un nume pentru totdeauna, care nu se va stinge. Şi pe fiii străinului [aici, desigur, ei sunt văzuţi în legătură cu Israel, ca în Numeri 15 şi în alte locuri din Scriptură] care se alipesc de Domnul, ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, pe fiecare care păzeşte sabatul, ca să nu-l profaneze şi ţine cu tărie legământul Meu, îi voi aduce şi pe ei la muntele Meu cel sfânt şi-i voi desfăta în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele»“ (Isaia 56 .2-7).

 

Din nou citim: „Dacă îţi vei opri piciorul în sabat, nefăcându-ţi plăcerea ta în ziua Mea sfântă, şi vei numi sabatul o desfătare, ziua sfântă a Domnului, vrednic de onoare, şi-l vei onora, nefăcându-ţi căile tale, nici căutând plăcerea ta, nici vorbind cuvinte deşarte, atunci te vei desfăta în Domnul şi te voi face să călăreşti pe înălţimile pământului şi te voi hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău, pentru că gura Domnului a vorbit“ (Isaia 58 .13,14).

 

Citatele de mai sus sunt cu totul suficiente pentru a arăta locul pe care îl are sabatul în gândul lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să adăugăm alte locuri; însă mai este unul spre care am vrea să atragem atenţia cititorului, în legătură cu subiectul nostru, anume Levitic 23 : „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Sărbătorile rânduite ale Domnului, pe care le veţi vesti, să fie adunări sfinte. Acestea sunt sărbătorile Mele rânduite. Şase zile să se lucreze, dar a şaptea zi să fie un sabat de odihnă, o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare: este un sabat pentru Domnul în toate locuinţele voastre»“ (Levitic 23 .1-3).

 

Aici, el se află în fruntea listei sărbătorilor prezentate în acest capitol minunat, în care avem prefigurată întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este o imagine a odihnei eterne a lui Dumnezeu, în care El a plănuit să-Şi introducă poporul, atunci când toate ostenelile, încercările şi necazurile lor vor trece – acea „odihnă de sabat“ care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu“ (Evrei 4 .9). El a încercat pe căi diferite să păstreze aducerea-aminte a acestei odihne glorioase înaintea ochilor poporului Său; ziua a şaptea, anul al şaptelea sau anul jubileu – toate aceste minunate perioade sabatice erau destinate să prezinte acel timp binecuvântat în care Israel va fi strâns şi adus înapoi în ţara lor preaiubită, când sabatul va fi ţinut, în toată profunzimea lui şi în binecuvântare divină, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată înainte.

 

Aceste lucruri ne conduc, în mod natural, la un al doilea punct care stă în legătură cu sabatul, anume permanenţa lui. Acest lucru este dovedit clar prin acele expresii: „pentru totdeauna“ şi „un semn pentru totdeauna“ şi „în toate generaţiile voastre“. Astfel de cuvinte nu ar fi fost folosite la o rânduială care era doar temporară. Din nefericire, Israel nu a ţinut niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu; nu i-au înţeles niciodată semnificaţia, nu au intrat niciodată în binecuvântarea lui, nu s-au adăpat niciodată din spiritul lui. Ei au făcut din el o emblemă a propriei lor dreptăţi; s-au lăudat cu el ca fiind o rânduială naţională şi l-au folosit pentru propria lor înălţare; însă nu l-au celebrat niciodată în comuniune cu Dumnezeu. Vorbim despre ei ca naţiune, ca întreg. Nu avem nicio îndoială că au existat suflete care, în secret, s-au bucurat de sabat şi au intrat în gândurile lui Dumnezeu cu privire la el. Însă, ca naţiune, Israel nu a păzit niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Isaia: „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor“ (Isaia 1 .13).

 

Aici vedem că preţioasa şi minunata rânduială a sabatului pe care Dumnezeu le-a dat-o ca semn al legământului Său cu poporul a devenit, în mâinile lor, o urâciune cu totul intolerabilă pentru El. Iar când deschidem paginile Noului Testament, îi găsim pe liderii şi pe căpeteniile poporului iudeu discutând continuu cu Domnul nostru Isus Hristos cu privire la sabat. Priviţi, de exemplu, primele versete din Luca 6 : „Şi a fost că, în sabat, El trecea prin semănături; şi ucenicii Săi smulgeau spice şi mâncau, frecându-le cu mâinile. Dar unii dintre farisei le-au spus: «De ce faceţi ce nu este permis a face în sabat?». Şi Isus, răspunzând, le-a spus: «Nici aceasta n-aţi citit, ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei care erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el ceea ce nu este permis decât numai preoţilor să mănânce?». Şi le-a spus: «Fiul Omului este Domn şi al sabatului»“ (Luca 6 .1-5).

 

Şi, din nou, citim: „Şi a fost că, şi într-un alt sabat, El a intrat în sinagogă şi îi învăţa; şi acolo era un om şi mâna lui dreaptă era paralizată. Şi cărturarii şi fariseii pândeau, dacă va vindeca în sabat, ca să-I găsească vină“ – doar încercaţi să vă imaginaţi, Îl acuzau pentru vindecarea unui biet bolnav, un tovarăş de-al lor aflat în suferinţă – „Dar El le ştia gândurile şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: «Ridică-te şi stai în mijloc!». Şi el s-a ridicat şi a stat acolo. Isus deci le-a zis: «Vă voi întreba dacă este permis în sabat: A face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a-l pierde?». Şi, privind împrejur la toţi, i-a spus: «Întinde-ţi mâna!». Şi el a făcut aşa şi mâna lui s-a refăcut ca cealaltă. Dar ei s-au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să-I facă lui Isus“ (Luca 6 .6-11).

 

Ce imagine clară avem aici despre goliciunea şi nevrednicia ţinerii sabatului! Acei lideri religioşi doreau mai degrabă să-i lase flămânzi pe ucenici, decât să fie atins sabatul lor! Ei ar fi dorit ca acel om să meargă până la mormânt cu mâna paralizată, decât să fie vindecat în sabatul lor. Din nefericire, acesta era sabatul lor, şi nu al lui Dumnezeu! Odihna Lui nu putea sta alături de foamete şi de mâini paralizate. Ei niciodată nu au citit în mod corect împrejurarea cu David, când el şi cei care îl însoţeau mâncaseră din pâinile pentru punerea înainte. Ei nu au înţeles că rânduielile legii trebuie să se dea deoparte din faţa harului divin, care vine în întâmpinarea nevoilor omului. Harul se ridică, în măreţia lui, deasupra tuturor barierelor legii, iar credinţa se bucură de strălucirea lui; însă religia se simte ofensată de lucrările harului şi de îndrăzneala credinţei. Fariseii nu au înţeles că omul cu mâna uscată era o imagine izbitoare a stării morale a poporului, o dovadă vie a faptului că ei se aflau departe de Dumnezeu. Dacă s-ar fi aflat în starea potrivită, nu ar fi existat mâini paralizate, care să trebuiască să fie vindecate, dar nu erau într-o astfel de stare; şi, prin urmare, sabatul lor era o formă goală, fără putere, o rânduială fără nicio valoare, o anomalie hidoasă, o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi complet nepotrivită cu starea omului.

 

Să luăm un alt exemplu, cel din Luca 13 . „Şi îi învăţa într-una din sinagogi în sabat“ – pentru El, în mod sigur, sabatul nu era o zi de odihnă – „Şi, iată, era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Şi Isus, văzând-o, a chemat-o şi i-a spus: «Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta». Şi a pus mâinile peste ea; şi îndată s-a îndreptat şi Îl glorifica pe Dumnezeu“ (Luca 13 .10-13). Frumoasă imagine a lucrării harului într-un suflet, însoţită, în toate cazurile, de rezultate practice! Toţi cei pe care Hristos Îşi pune mâinile Sale binecuvântate sunt „îndreptaţi îndată“ şi Îl pot „glorifica pe Dumnezeu“.

 

Însă sabatul omului fusese atins. „Dar mai-marele sinagogii, indignat că Isus vindecase în sabat [el era mânios faţă de lucrarea plină de har a vindecării, dar era indiferent la cazul umilitor al suferinţei] răspunzând, a spus mulţimii: «Sunt şase zile în care trebuie să lucreze oamenii; veniţi deci în acestea şi fiţi vindecaţi, şi nu în ziua sabatului!»“ (Luca 13 .14). Cât de puţin înţelegea acest formalist religios că el se afla în prezenţa Domnului adevăratului sabat! Cât de insensibil era faţă de nepotrivirea morală între încercarea de a ţine sabatul şi starea omului care cerea în modul cel mai clar intervenţia divină! „Domnul deci i-a răspuns şi a zis: «Făţarnicilor, fiecare dintre voi, în sabat, oare nu-şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi-l duce şi-l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?»“ (Luca 13 .15,16).

 

Ce mustrare aspră! Ce manifestare a goliciunii şi a nenorocirii complete a întregului sistem iudaic! Doar gândiţi-vă la nepotrivirea izbitoare dintre sabat şi o fiică a lui Avraam legată de mâna crudă a lui Satan, timp de optsprezece ani! Nu este nimic în această lume care să orbească atât de mult mintea, care să împietrească atât de mult inima, care să aibă un efect atât de ucigător faţă de conştiinţă şi care să distrugă din punct de vedere moral întreaga fiinţă, ca religia fără Hristos. Puterea ei înşelătoare şi degradantă poate fi judecată complet doar în lumina prezenţei divine. Ar fi trebuit ca mai-marelui sinagogii să-i fi păsat că biata femeie ar fi putut merge gârbovă până la sfârşitul zilelor ei, neputând să se îndrepte. El ar fi fost mulţumit să o lase să meargă ca o martoră tristă a puterii lui Satan, îngrijindu-se să ţină propriul său sabat. Indignarea lui religioasă a fost stârnită nu de puterea lui Satan, privind la starea acelei femei, ci de puterea lui Hristos, privind eliberarea completă pe care El i-o dăruise.

 

Însă Domnul a dat răspunsul Său. „Şi, pe când spunea El acestea, toţi adversarii Săi se ruşinau“ – şi bine făceau – „şi toată mulţimea se bucura de toate lucrurile glorioase pe care le făcea El“ (Luca 13 .17). Ce contrast izbitor! Apărătorii religiei lipsite de putere, lipsite de inimă şi cu totul fără valoare au fost demascaţi şi acoperiţi de ruşine şi de confuzie, pe de o parte, iar pe de altă parte, tot poporul se bucura de lucrările glorioase ale Fiului lui Dumnezeu care venise în mijlocul lor să-i elibereze de sub puterea umilitoare a lui Satan, să le umple inimile cu bucuria salvării lui Dumnezeu şi să le umple gurile de laude!

 

Pentru mai multe detalii despre acest subiect îl rugăm pe cititor să se îndrepte spre Evanghelia după Ioan. Dorim foarte mult ca această chestiune problematică a sabatului să fie examinată pe deplin în lumina Scripturii. Suntem convinşi că acest subiect conţine mult mai multe învăţături decât înţeleg, în general, creştinii.

 

La începutul capitolului 5 din Ioan suntem introduşi într-o scenă care este ca un indicator izbitor despre starea lui Israel. Nu avem intenţia aici să intrăm foarte profund în acest pasaj; ne referim la acest loc doar în legătură cu subiectul care ne stă înainte.

 

Scăldătoarea din Betesda – sau «casa îndurării», pentru că fusese, fără îndoială, expresia îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său – constituia o dovadă clară cu privire la starea nenorocită a omului, în general, şi a lui Israel, în special. Cele cinci pridvoare ale ei erau pline de „o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei“. Ce imagine a întregii familii omeneşti şi a naţiunii lui Israel! Ce ilustrare izbitoare a stării lor spirituale şi morale, aşa cum era ea văzută din punctul de vedere divin! „Orbi, şchiopi, paralizaţi“; aceasta este adevărata stare a omului şi ce bine ar fi ca el să se recunoască aşa!

 

Însă acolo era un om, în mijlocul acestei mulţimi neputincioase, atât de pierdute, atât de slabe şi de neajutorate, căruia scăldătoarea Betesda nu-i putuse rezolva cazul. „Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani. Isus, văzându-l zăcând şi ştiind că era deja de mult timp aşa, i-a spus: «Vrei să fii sănătos?»“, Ce har şi ce putere se află în această întrebare! Ea trece dincolo de cea mai bogată imaginaţie a gândurilor omeneşti. El căuta doar ajutor din partea omului sau din partea propriei sale capacităţi de a se arunca în scăldătoare. El nu ştia că Cel care îi vorbea era mai presus de scăldătoare, cu mişcarea ocazională a apei ei; că era mai presus de slujirea îngerească şi mai presus de tot ajutorul şi de eforturile omului, că El avea toată puterea în cer şi pe pământ. „Bolnavul I-a răspuns: «Doamne, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până când vin eu, coboară altul înaintea mea». Isus i-a spus: «Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă». Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Şi ziua aceea era sabat“ (Ioan 5 .5-9).

 

Aici avem din nou prezentat sabatul omului. În mod sigur, acesta nu era sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorocită strânsă în jurul scăldătorii dovedea că odihna lui Dumnezeu încă nu venise – că gloriosul Său antitip al sabatului nu răsărise pe acest pământ chinuit de păcat. Când acea zi strălucitoare va veni, acolo nu vor mai exista mulţimi de orbi, de şchiopi şi de paralizaţi, care să umple pridvoarele Betesdei. Sabatul lui Dumnezeu şi nenorocirea omului sunt complet incompatibile.

 

Însă acesta era sabatul omului; el nu mai constituia pecetea legământului pe care Iahve Îl încheiase cu sămânţa lui Avraam – aşa cum fusese odată şi cum va fi din nou – ci ajunsese emblema propriei dreptăţi a omului. „Deci iudeii îi spuneau celui vindecat: «Este sabat, nu-ţi este permis să-ţi iei patul»“ (Ioan 5 .10). În opinia lor, acestuia îi era cu totul permis să zacă pe acel pat, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei mergeau mai departe cu pretenţia lor, goală şi fără nicio valoare, de a ţine sabatul. Dacă ei ar fi avut o rază de lumină spirituală, ar fi văzut nepotrivirea flagrantă dintre încercarea de a ţine tradiţia lor naţională cu privire la sabat, în prezenţa nenorocirii, a bolii şi a degradării umane. Însă ei erau orbi; şi, prin urmare, când roadele glorioase ale slujirii lui Hristos au fost manifestate, ei au avut îndrăzneala de a spune că ele nu sunt potrivite cu rânduiala.

 

Şi nu doar atât, ci „pentru aceasta, iudeii Îl persecutau pe Isus şi căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea în sabat“ (Ioan 5 .16). Ce scenă! Poporul religios, ba chiar liderii şi învăţătorii religiei – călăuzele poporului oficial al lui Dumnezeu, căutau să-L ucidă pe Domnul sabatului, pentru că El îl vindecase pe acel om în ziua sabatului!

 

Remarcaţi însă replica Domnului: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez“ (Ioan 5 .17). Această afirmaţie scurtă, dar concisă, ne prezintă rădăcina întregii probleme. Aceasta ne descoperă starea reală a omenirii, în general, şi a lui Israel, în special; şi, de asemenea, ne descoperă, în cea mai mişcătoare manieră, marele secret al vieţii şi al slujirii Domnului. Binecuvântat să fie Numele Lui! El nu a venit în această lume pentru a Se odihni. Cum ar fi putut El să Se odihnească, cum ar fi putut să ţină sabatul, în mijlocul nevoilor omeneşti şi în mijlocul nenorocirii de care omul era cuprins? Nu trebuia ca acei oameni, neputincioşi, orbi, şchiopi şi paralizaţi, care umpleau pridvoarele scăldătorii de la Betesda, să îi fi învăţat pe „iudei“ nebunia învăţăturii false pe care ei o aveau cu privire la sabat? Pentru că ce altceva reprezenta această mulţime, decât o imagine a stării naţiunii lui Israel şi a întregului neam omenesc? Cum ar fi fost posibil ca dragostea divină să se fi odihnit în mijlocul unei asemenea stări? Acest lucru era imposibil! Dragostea nu poate face altceva decât să lucreze într-o astfel de scenă a păcatului şi a întristării. Din momentul căderii omului, Tatăl lucrează, Fiul S-a arătat să continue această lucrare, iar acum Duhul Sfânt lucrează şi El. Lucrarea, nu odihna, este cuvântul de ordine într-o lume ca aceasta. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.“

 

Binecuvântatul Domn Isus a umblat pe acest pământ făcând bine şi în ziua sabatului, ca în oricare altă zi; şi, în final, după ce Şi-a împlinit lucrarea glorioasă de răscumpărare, El a petrecut sabatul în mormânt, înviind în ziua dintâi a săptămânii, ca Întâiul-născut dintre cei morţi şi devenind Capul noii creaţii, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; iar în această sferă, chestiunile despre „zile, luni, timpuri şi ani“ nu pot avea nicio aplicaţie. Niciunul dintre cei care înţeleg pe deplin însemnătatea morţii şi a învierii nu poate aproba, nici măcar pentru un moment, ţinerea zilelor. Moartea lui Hristos a pus capăt vechii ordini de lucruri, iar învierea Lui ne introduce într-o cu totul altă sferă, unde privilegiul nostru binecuvântat este să umblăm în lumina şi în puterea acelor realităţi eterne care sunt ale noastre în Hristos şi care stau în contrast evident faţă de ţinerea, în mod superstiţios, a lucrurilor legate de religia carnală şi lumească.

Aici ne apropiem de un punct foarte interesant al subiectului nostru, anume diferenţa dintre sabat şi ziua Domnului, ziua dintâi a săptămânii. Acestea două sunt confundate adesea. Auzim în mod frecvent, de pe buzele unor oameni cu adevărat evlavioşi, expresia «sabatul creştin», care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. Poate că unii care folosesc această expresie sugerează un lucru corect; însă nu este suficient să sugerăm un lucru corect, ci, de asemenea, să încercăm să ne exprimăm potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi.

 

Suntem convinşi că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său are de-a face cu convenţionalismul creştinismului cu mult mai mult decât suntem noi conştienţi, ceea ce face ca acest lucru să devină deosebit de serios. Cititorul poate că este predispus să spună că despicăm firul în patru, ca să găsim o greşeală expresiei «sabatul creştin». Însă noi suntem pe deplin convinşi că nu este nimic de acest fel; din contră, dacă cititorul va examina în linişte acest subiect, în lumina Noului Testament, va constata nu doar că el include chestiuni interesante, ci, de asemenea, unele cu greutate şi foarte importante. Unii spun că denumirea nu contează; însă, în subiectul care ne stă acum înainte, ea are o semnificaţie deosebită.

 

Deja am remarcat că Domnul a petrecut sabatul în mormânt. Nu este acesta un fapt deosebit de grăitor şi de profund? Fără îndoială! De aici înţelegem, cel puţin, punerea deoparte a vechii stări de lucruri şi imposibilitatea de a ţine sabatul într-o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu se poate odihni într-o lume ca aceasta; ea poate doar să se trudească şi să moară. Aceasta este inscripţia pe care o putem citi pe mormântul în care Domnul sabatului a zăcut.

 

Dar cum stau lucrurile cu privire la prima zi a săptămânii? Nu este aceasta sabatul aşezat pe o bază nouă – sabatul creştin? Nicidecum! Niciodată nu este numit aşa în Noul Testament. Dacă privim în Faptele Apostolilor, vom găsi că despre cele două zile se vorbeşte în cel mai distinct mod. În sabat îi găsim pe iudei adunaţi în sinagogile lor, pentru citirea legii şi a profeţilor. În ziua dintâi a săptămânii îi găsim pe creştini adunaţi să frângă pâinea. Cele două zile erau la fel de distincte ca şi iudaismul şi creştinismul; nu există nici cea mai mică bază în Scriptură că sabatul a fost amestecat cu prima zi a săptămânii. Unde există cea mai mică autoritate pentru afirmaţia că sabatul este schimbat din ziua a şaptea în ziua a opta sau în ziua dintâi a săptămânii? Dacă ar fi vreuna, nu ar fi nimic mai uşor decât să ne fie arătată. Dar nu există niciuna.

 

Şi, trebuie să observăm, sabatul nu este doar o a şaptea zi, ci ziua a şaptea. Este bine să notăm aceasta, întrucât unii susţin ideea că este suficient să dedicăm a şaptea parte din timpul nostru pentru odihnă şi pentru slujba religioasă, fără să conteze care este acea zi; iar în acest fel, diferite naţiuni şi diferite sisteme religioase îşi au propria lor zi de sabat. Dar aceste argumente nu pot satisface pe cineva care doreşte să fie învăţat în mod exclusiv de Scriptură. Sabatul din Eden a fost ziua a şaptea. Sabatul lui Israel a fost ziua a şaptea. A opta zi ne conduce însă gândurile spre eternitate. În Noul Testament, ea este numită „ziua dintâi a săptămânii“, indicând începutul unei noi ordini de lucruri, având drept fundaţie eternă crucea, iar Hristosul înviat fiind Capul ei glorios şi Centrul ei. A numi această zi «sabatul creştin» înseamnă pur şi simplu a confunda lucrurile pământeşti cu cele cereşti. Aceasta înseamnă să-l cobori pe creştin din înalta sa poziţie, ca asociat cu un Hristos înviat şi glorificat în ceruri, pentru a-l pune să se preocupe cu superstiţia ţinerii zilelor, cu însuşi lucrul care l-a făcut pe binecuvântatul apostol să nu mai ştie ce să creadă despre adunările din Galatia.

 

Pe scurt, cu cât cântărim mai profund expresia «sabatul creştin», cu atât suntem mai convinşi că tendinţa ei este, la fel ca multe alte formulări ale creştinătăţii, să-l jefuiască pe creştin de toate acele mari adevăruri specifice Noului Testament care marchează deosebirea dintre Adunarea lui Dumnezeu şi tot ceea ce a fost înaintea ei şi ce va urma după ea. Adunarea, deşi este pe pământ, nu este din această lume, aşa cum Hristos nu este din această lume. Ea este cerească în originea ei, în caracterul ei, în principiile ei, în umblarea ei şi în speranţa ei. Ea stă între cruce şi glorie. Hotarele existenţei ei pe pământ sunt ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât pentru a o forma, şi venirea lui Hristos pentru a o lua la Sine Însuşi.

 

Nimic nu poate fi subliniat mai clar decât acest lucru; de aceea, oricine încearcă să lege de Adunarea lui Dumnezeu rânduielile legii sau ţinerea în mod superstiţios a „zilelor, a lunilor, a perioadelor şi a anilor“ încearcă, de fapt, să falsifice întreaga poziţie creştină, să pervertească integritatea relaţiilor divine şi să-l jefuiască pe creştin de locul şi de partea care îi aparţin prin harul infinit al lui Dumnezeu şi prin împlinirea ispăşirii de către Hristos. Consideră cititorul că această afirmaţie este de o duritate exagerată? Dacă este aşa, să analizeze următorul pasaj din Epistola către Coloseni – un pasaj care trebuie scris cu litere de aur. „Deci, după cum L-aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire. Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filosofie şi amăgire deşartă“ – remarcaţi combinaţia! Ea nu este prea flatantă la adresa filosofiei – „după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi“ – ce-am putea să ne dorim mai mult? – „în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi. Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce“ (Coloseni 2 .6-15).

 

Strălucită biruinţă! O biruinţă câştigată pentru noi! Închinare eternă şi universală fie adusă Numelui Său unic! Care este urmarea acestor lucruri? „De aceea nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos“ – ce ar avea de-a face unul care este împlinit şi acceptat în Hristos cu mâncăruri, cu băuturi sau cu zile sfinte? Ce pot face pentru el filosofia, tradiţia sau religia omenească? Ce pot umbrele trecătoare să-i adauge unuia care este înrădăcinat prin credinţă în valorile eterne? Absolut nimic; de aceea binecuvântatul apostol continuă – „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli: «nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!» (care sunt toate spre distrugere prin întrebuinţare), după poruncile şi învăţăturile oamenilor (care au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare), pentru satisfacerea cărnii?“ (Coloseni 2 .16-23).

 

Nu este posibil ca cineva să înţeleagă acest pasaj minunat şi să nu capete o înţelegere completă nu doar cu privire la chestiunea sabatului, ci, de asemenea, la întregul sistem de lucruri cu care acest subiect este în legătură. Creştinul care îşi înţelege poziţia a terminat-o pentru totdeauna cu toate chestiunile privitoare la mâncare şi băutură, la zile, luni, timpuri şi ani. El nu ştie nimic despre perioade sfinte şi despre locuri sfinte. El este mort împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii şi, prin urmare, este eliberat de toate rânduielile religiei tradiţionale. El aparţine cerului, unde lunile noi, zilele sfinte şi sabatele nu au niciun loc. El este în noua creaţie, unde toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; prin urmare, creştinul nu vede nicio valoare morală în aceste cuvinte: „Nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!“. Ele nu pot avea nicio aplicaţie pentru el. El trăieşte într-un ţinut în care norii şi ceaţa tendinţelor monahale şi ascetice nu se văd niciodată. El a renunţat la toate formele fără valoare ale evlaviei carnale şi are, în schimbul acestora, realităţile solide ale vieţii creştine. Urechea lui a fost deschisă să audă şi inima lui să înţeleagă îndemnul puternic al apostolului inspirat: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ“ (Coloseni 3 .1-5).

 

Aici avem desfăşurate înaintea ochilor noştri gloriile creştinismului adevărat, practic şi vital, în contrast cu formele carnale uscate şi fără rod ale religiei lumeşti. Viaţa creştină nu constă în ţinerea anumitor reguli, porunci sau tradiţii ale oamenilor. Aceasta este o realitate divină. Ea este Hristos în inimă şi Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Ea este omul cel nou, format după modelul lui Hristos Însuşi, care se manifestă în toate detaliile mărunte ale vieţii noastre zilnice, în familie, în afaceri, în relaţiile cu oamenii, în temperamentul nostru, în duhul nostru, în stilul nostru de viaţă, în comportamentul nostru şi în orice alt aspect. Acesta nu este doar un lucru de dogmă, de mărturisire, de opinie sau de sentiment; este o realitate vie, evidentă. Este Împărăţia lui Dumnezeu, aşezată în inimile noastre, impunându-şi influenţa sa binecuvântată peste întreaga noastră fiinţă morală şi revărsându-şi influenţa sa plăcută asupra întregii sfere în care suntem chemaţi să ne mişcăm, de la o zi la alta. Aceasta este umblarea creştină, pe urmele binecuvântaţilor paşi ai Aceluia care a mers din loc în loc făcând bine, răspunzând oricăror nevoi omeneşti, trăind nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii, găsindu-Şi plăcerea în a sluji şi în a dărui, gata de a oferi alinare şi compasiune, oriunde a găsit un duh zdrobit sau o inimă îndurerată şi părăsită.

 

Acesta este creştinismul. Iată cât de diferit este el de toate formele în care se îmbracă legalismul şi superstiţia! Cât de diferit este el de ţinerea în mod mistic şi lipsit de înţelegere a zilelor, a lunilor, a timpurilor şi a anilor, de abţinerea de la diferite mâncăruri, de interzicerea căsătoriei şi a altor lucruri de felul acestora! Cât de complet diferit este el de duhul misticismului, de întunericul ascetismului şi de austeritatea vieţii monahale! Cât de diferit este creştinismul faţă de toate acestea! Şi am putea adăuga, cât de diferit este el faţă de lipsa unei legături vizibile între o mărturisire înaltă şi o practică joasă, între adevărurile înalte ţinute în intelect, mărturisite, învăţate şi discutate şi practica lumească, de necumpătare şi de nesupunere! Creştinismul Noului Testament diferă de toate aceste lucruri. El este divin, ceresc şi spiritual, manifestat în mijlocul a ceea ce este uman, pământesc şi natural. Dorim ca ţinta sfântă a scriitorului şi a cititorului acestor rânduri să nu fie nimic mai puţin decât gloria morală a creştinismului revelat pe paginile Noului Testament!

 

Credem că nu mai este nevoie să adăugăm altceva pe subiectul sabatului. Dacă cititorul a înţeles importanţa acestor locuri din Scriptură pe care le-am avut înainte, el nu va avea mari dificultăţi în a înţelege locul pe care sabatul îl are în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. El va înţelege că acesta are legătură directă cu pământul – el a fost un semn al legământului dintre Iahve şi poporul Său pământesc şi un test puternic al stării lor morale.

Mai mult, el va înţelege că Israel nu a ţinut niciodată sabatul cu adevărat, că nu i-a înţeles niciodată importanţa şi că nu l-a apreciat niciodată la adevărata sa valoare. Acest adevăr a fost făcut evident în viaţa, slujirea şi moartea Domnului nostru Isus Hristos, care a împlinit multe lucrări în ziua sabatului şi care, la sfârşit, a petrecut sabatul în mormânt.

 

În final, sperăm că cititorul a înţeles diferenţa dintre sabatul iudaic şi prima zi a săptămânii sau ziua Domnului; că ultima nu este niciodată numită sabat, în Noul Testament; din contră, ea este constant prezentată, în mod distinct, în propria ei sferă; ea nu este sabatul schimbat sau transferat, ci o cu totul altă zi, având propria ei bază specială şi propria ei sferă particulară, lăsând sabatul cu totul neatins, ca o rânduială care este suspendată momentan şi care va fi reluată atunci când sămânţa lui Avraam va fi restabilită în propria ei ţară (vedeţi Ezechiel 46 .1-12).

 

Însă nu putem părăsi acest subiect important fără a spune câteva cuvinte cu privire la locul rânduit, în Noul Testament, zilei Domnului sau zilei dintâi a săptămânii. Chiar dacă aceasta nu este sabatul şi chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu zilele sfinte, cu lunile noi sau cu „zile şi luni şi timpuri şi ani!“, totuşi aceasta are locul ei unic în creştinism, aşa cum este evident dintr-o mulţime de pasaje care se găsesc în Noul Testament.

 

Domnul nostru a înviat dintre morţi în acea zi. El Şi-a întâlnit în mai multe rânduri ucenicii în aceeaşi zi. Apostolul şi fraţii din Troa s-au strâns împreună să frângă pâinea tot în această zi (Fapte 20 .7). Apostolul i-a învăţat pe corinteni şi pe toţi aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului Isus Hristos să pună deoparte darurile lor în această zi; astfel, el ne învaţă, în mod clar, că ziua dintâi a săptămânii este ziua specială pentru poporul Domnului, în care ei să se adune pentru Cina Domnului şi pentru închinare, comuniune şi slujire, în legătură strânsă cu această rânduială, care este cea mai preţioasă. Binecuvântatul apostol Ioan ne-a spus în mod expres că în această zi el era în Duhul şi că a primit acea minunată descoperire care încheie Cartea divină *.

 

* Unii sunt de părere că expresia „în ziua Domnului“ ar trebui scrisă «în Ziua Domnului», aceasta însemnând că apostolul era în duhul acelei zile când Domnul nostru Îşi va lua marea Sa putere şi domnie. Însă împotriva acestui punct de vedere se ridică două mari obiecţii. În primul loc, cuvintele „e kiriake emera“, redate în Apocalipsa 1 .10, prin „ziua Domnului“, sunt distincte de „e emera kiriou“, din 1. Tesaloniceni 5 .2; 2. Tesaloniceni 2 .2 şi 2. Petru 3 .10, redate prin „Ziua Domnului“. Aceasta noi o considerăm ca o obiecţie foarte importantă şi cu totul suficientă pentru a rezolva chestiunea. Însă, pe deasupra, avem argumentul bazat pe faptul că cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa se ocupă nu cu „Ziua Domnului“, ci cu evenimentele anterioare ei. De aceea, suntem deplin încredinţaţi că „ziua Domnului“ şi „ziua dintâi a săptămânii“ sunt identice; iar acest fapt îl considerăm foarte important, ca dovadă că această zi are un loc special în Cuvântul lui Dumnezeu – un loc pe care orice creştin înţelept va fi mulţumitor să-l recunoască.

 

Astfel avem în Scriptură mărturii evidente şi suficiente pentru a dovedi oricărui credincios evlavios că ziua Domnului nu trebuie redusă la nivelul unei zile obişnuite. Ea nu reprezintă, pentru adevăratul creştin, nici sabatul iudaic, pe de o parte, nici duminica naţiunilor, pe de altă parte, ci ea este ziua Domnului, în care poporul Său bucuros şi mulţumitor se adună în jurul Lui, pentru a ţine preţioasa amintire a morţii Sale, până când El va veni.

Nici nu mai este nevoie să spunem că nu există nicio umbră de robie faţă de lege sau de superstiţie legată de ziua dintâi a săptămânii. A spune sau a gândi astfel înseamnă a tăgădui întregul cerc al adevărurilor cu care această zi stă în legătură. Noi nu avem nicio poruncă directă cu privire la ţinerea zilelor; dar pasajele la care ne-am referit deja sunt suficiente, pentru orice creştin spiritual; şi, mai mult, putem spune că instinctele naturii divine îl vor conduce pe orice creştin adevărat să onoreze şi să iubească ziua Domnului, să o pună deoparte, în cea mai respectuoasă atitudine, pentru închinare şi pentru slujirea Domnului. Chiar şi numai gândul cu privire la unul care mărturiseşte că-L iubeşte pe Hristos, dar care se angajează, în ziua Domnului, în afaceri şi în călătorii care nu sunt necesare va fi, după părerea noastră, revoltător. Credem că este un privilegiu sfânt să ne reţinem, atât de mult cât este posibil, de la toate activităţile naturale şi să dedicăm orele zilei Domnului Lui Însuşi şi slujirii Lui.

 

Cineva poate va spune că cel credincios trebuie să dedice Domnului fiecare zi. Cu siguranţă! Noi suntem ai Domnului în cel mai deplin şi mai înalt sens. Îi aparţinem Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Acest lucru îl recunoaştem în mod deplin şi cu bucurie. Suntem chemaţi să facem orice lucru în Numele Lui şi pentru gloria Lui. Este înaltul nostru privilegiu să cumpărăm şi să vindem, să mâncăm şi să bem, să ne derulăm toate afacerile, sub ochii Lui şi în teama şi în dragostea sfinţeniei Numelui Său. Nu trebuie să punem mâinile pe vreun lucru, indiferent de ce zi a săptămânii ar fi vorba, cu privire la care nu putem, cu cea mai deplină încredere, să cerem binecuvântarea Domnului.

Toate aceste lucruri sunt pe deplin acceptate. Orice creştin adevărat se bucură să recunoască acest lucru. Dar, în acelaşi timp, considerăm că este imposibil să citim Noul Testament şi să nu vedem că ziua Domnului are un loc unic; că ea este scoasă în evidenţă pentru noi, în modul cel mai clar; că are o semnificaţie şi o importanţă care nu pot, în mod corect, să fie afirmate despre o altă zi a săptămânii. Într-adevăr, suntem atât de convinşi de adevărul acestor lucruri, încât, chiar dacă această zi nu ar fi fost decretată la nivel naţional ca zi liberă, tot am fi considerat că este, deopotrivă, datoria noastră sacră şi privilegiul nostru sfânt de a ne abţine de la toate afacerile, cu excepţia celor obligatorii.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, această zi este liberă prin lege! Acesta este un semn al îndurării faţă de toţi cei care iubesc această zi, datorită Domnului. Nu putem decât să fim recunoscători bunătăţii Lui pentru că a smuls această zi din strânsoarea lacomă a lumii şi a încredinţat-o poporului Său şi slujitorilor Săi, pentru a fi dedicată închinării către El şi lucrării Sale.

 

Ce beneficiu este ziua Domnului, cu profunda sa retragere de la lucrurile lumeşti! Ce ne-am fi făcut fără ea? Ce pauză binecuvântată din truda săptămânii! Cât de înviorătoare sunt exerciţiile ei pentru mintea spirituală! Cât de preţioasă este strângerea pe care o avem în jurul Lui pentru a ne aminti de El, pentru a vesti moartea Lui şi pentru a-I aduce închinare! Cât de minunate sunt variatele slujbe care se fac în ziua Domnului, fie ele ale evanghelistului, ale păstorului, ale învăţătorului, ale lucrătorului de la şcoala duminicală sau ale distribuitorului de pliante! Ce limbaj omenesc poate prezenta într-un mod adecvat valoarea şi importanţa acestor lucrări? Ziua Domnului este cu totul altceva decât o zi de odihnă trupească pentru slujitorii Lui; într-adevăr, ei sunt adesea mai extenuaţi în acea zi decât în oricare alta din săptămână. Însă aceasta este o extenuare binecuvântată, o extenuare plăcută, o extenuare care îşi va avea răsplata strălucită în acea odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu.

 

Deci, preaiubite cititor creştin, să ne ridicăm inimile într-o cântare de laudă la adresa Dumnezeului nostru pentru binecuvântatul beneficiu al zilei Domnului. Fie ca El să ofere acest privilegiu până la venirea Sa! Fie ca El să contracareze, prin atotputernicia Sa, orice efort al raţionaliştilor şi al ateilor care încearcă să şteargă orice distincţie între această zi şi celelalte zile!

 

Unii pot spune că sabatul iudeilor nu mai este valabil şi, prin urmare, nu mai avem obligaţia de a ţine vreo zi. Un mare număr de creştini mărturisitori au ocupat acest teren şi îşi petrec duminica în parcuri şi în locuri de agrement. Ei afirmă că sunt liberi faţă de lege şi folosesc această zi ca un mijloc prin care să-şi satisfacă tendinţele carnale. Ei nu înţeleg că singurul mod prin care poţi să ajungi liber faţă de lege este să fii mort faţă de ea; dacă suntem morţi faţă de lege, suntem, ca o consecinţă binecuvântată, morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lume.

 

Acest adevăr face ca aceste lucruri să fie privite, dintr-o dată, într-un mod cu totul diferit. Creştinul este – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – liber faţă de lege; dar aceasta nu înseamnă că el poate să se distreze şi să-şi permită tot felul de lucruri în ziua Domnului sau în altă zi; ci el trebuie să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu“ (Galateni 2 .20). Acesta este terenul creştin; iar el poate fi ocupat doar de aceia care sunt născuţi din nou. Lumea nu îl poate înţelege, după cum nu poate să înţeleagă nici privilegiile sfinte şi exerciţiile spirituale ale zilei Domnului.

 

În ţările creştine există o responsabilitate aparte cu privire la privilegiile creştine, printre care se află şi ziua Domnului. Aceste naţiuni au o mărturisire de credinţă şi pretind că sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt mult mai responsabile decât acele naţiuni care sunt acoperite de întunericul şi de umbra păgânismului. Noi credem că naţiunile, ca şi indivizii, vor fi responsabile pentru mărturisirea pe care o fac; de aceea naţiunile care mărturisesc că sunt creştine şi se numesc astfel vor fi judecate nu doar prin lumina creaţiei, nici prin legea lui Moise, ci prin lumina deplin strălucitoare a creştinismului pe care l-au mărturisit – prin toate adevărurile conţinute între coperţile acestei cărţi binecuvântate pe care au avut-o şi cu care s-au lăudat. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul creaţiei; iudeii, pe temeiul legii; creştinii de nume, pe temeiul revelaţiei creştine.

 

Aceste lucruri fac ca poziţia tuturor naţiunilor, care sunt formate din creştini mărturisitori, să fie mult mai serioasă. Dumnezeu Se va raporta la ei potrivit cu terenul mărturisirii lor. Nu este de niciun folos să spui că ei nu înţeleg ceea ce mărturisesc; pentru că, atunci punem întrebarea: de ce mărturisesc ceea ce nu înţeleg şi ceea ce nu cred? Realitatea este că ei mărturisesc că înţeleg şi cred; iar pe temeiul acestui fapt vor fi judecaţi. Ei se laudă cu Biblia şi cu creştinismul şi privesc cu dispreţ spre ţările păgâne. De aceea, judecata lor se va face potrivit cu standardele la care ei se raportează.

 

https://comori.org/vechiul-testament/deuteronom/despre-sabat/

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

Sigiliul Sabatului

 

 

Isus Hristos : ”Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sã tineti datina voastrã.” (Marcu cap 7, vers 9)

 

Sigiliul este un element important al AUTORITATII si este folosit de conducatori,regi, imparati, legiuitori, institutii, pentru a insemna cu autoritatea vointei lor un document , o hotarire sau o lege, in asa fel incit sa-i confere putere si autoritate in fata lumii, iar lumea sa se supuna acelei legi si sa-i recunoasca AUTENTICITATEA.

 

Ce contine un sigiliu?

 

O pecete sau un sigiliu  se aplica pe actele oficiale ale unei tari sau ale unei autoritati internationale. Scopul sigiliului este acela de a dovedi ca în spatele documentului se afla o autoritate reala.

 

Ca sa fie valabil un Sigiliu   peste care se întinde si se exercita puterea administrativa a acelei autoritati care a emis si a sigilat acel document, fie ca este institutie, presedinte, legiutor etc.

 

Sigiliul Sabatului Lui Dumnezeu

 

Aceste 3 elemente cheie sunt prezente si in Sigiliul Sabatului biblic, pe care Dumnezeu l-a scris El insusi in DECALOG .

 

Iata cum suna traducerea Sfantului Sinod la 1914 si a preotilor profesori Gala Galaction si Vasile Radu , dupa textele originale ebraice si grecesti :

 

„Adu-ti aminte de ziua Sîmbetei ca s-o sfintesti pre ea. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau, dar ziua Sîmbetei este ziua de odihna închinata Domnului Dumnezeului tau. Sa nu faci nici o lucrare în ea. Caci în sase zile a facut Domnul cerurile, pamîntul si marea si tot ce este în ele, iar în ziua Sîmbetei s-a odihnit. De aceea a binecuvîntat Domnul ziua Sabatului (Sîmbetei) si a sfintit-o”

 

Ce spune Dumnezeu in Biblie despre importanta acestui SEMN/SIGILIU ?

 

Ezechiel cap 20, verset 20 : ”Sfintiti Sabatele Mele, cãci ele sunt un semn între Mine si voi, ca sã stiti cã Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

 

Ezechiel cap20 :12 :” Le-am dat si Sabatele Mele, sã fie ca un semn între Mine si ei, pentru ca sã stie cã Eu sunt Domnul, care-i sfintesc.”

 

Exod cap 31: 13 :”,Sã nu care cumva sã nu tineti sabatele Mele, cãci acesta va fi între Mine si voi, si urmasii vostri, un semn dupã care se va cunoaste cã Eu sunt Domnul, care vã sfintesc.”

 

Asadar, Sabatul nu apartine nici unei denominatiuni crestine in mod special, nici adventistilor, nici doar a evreilor, ci a fost dat TUTUROR oamenilor ca un semn /sigiliu intre Dumnezeu si noi, cei care il recunoastem ca Tata ceresc si Ceeator al nostru :

 

Marcu cap 2: 27 :  Isus Hristos :”Sabatul a fost fãcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat ; asa cã Fiul omului este Domn chiar si al Sabatului.”

 

De unde vin numele zilelor ?

 

Sâmbãtã provine dintr-o variantã a latinescului sabbatum, care la rândul lui vine prin intermediul termenului grec ‘’ sabanon ‘’, din ebraicul šabbath care inseamna „ziua de repaus saptaminal”, derivat de la šabath „a se odihni”.

 

Isus Hristos ce zi de odihna a tinut ?

 

In Evanghelia dupa Luca citim despre Isus :

 

”A venit în Nazaret, unde fusese crescut; si, dupã obiceiul Sãu, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogã.”

 

Daca Isus Hristos , in timpul vietii pamintesti, ne-a dat acest exemplu , cine sunt cei care AU SCHIMBAT sabatul adevarat, sigiliul Lui Dumnezeu, si pentru ce au facut aceasta?

 

Tertulian, preot care a trait intre anii 160-240 dupa Hristos, scria in ”Contra lui Marcion” carta a 4-a, cap 12:   ” Hristos a fost numit Domn al simbetei pentru ca El a sustinut Simbata ca pe ceva al Sau. Hristos nu a desfiintat Simbata pe care El o tinea ”

 

Isus Hristos spune foarte clar, in evanghelia dupa Matei, capitolul 5 , incepind cu versetul 17:

 

” Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea sau Proorocii; am venit nu sã stric, ci sã împlinesc.Cãci adevãrat vã spun, câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, înainte ca sã se fi întâmplat toate lucrurile.”

 

Asadar, nici o porunca din decalog, nici un cuvint nici o litera nu poate fi schimbata de NIMENI , pentru ca Legea morala a Lui Dumnezeu este vesnica !

 

Nici Isus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, nu modifica si nu schimba nici o lege data de Tatal Ceresc , ci le implineste!  Prin modul Lui de viata, prin exemplul Lui, prin curatia si sfintenia Lui, prin ascultarea neincetata de Tatal Ceresc, Isus Hristos este exemplul perfect de ascultare si sfintenie pe care trebuie sa-l urmam.

 

Cine spune ca il asculta pe Hristos, si ca ii este credincios, dar face ALTFEL decit a facut Hristos ,acela nu are NIMIC de a face cu Hristos.

 

Si nu vor fi putini cei care se vor mira consternati la judecata de faptul ca Isus Hristos ii va privi cu ostilitate :    ”Multi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tãu? N-am scos noi draci în Numele Tãu? Si n-am fãcut noi multe minuni în Numele Tãu?”    ( Matei cap 7 , vers 22)

 

Ce le raspunde Isus ?

 

” Atunci le voi spune curat: ” Niciodatã nu v-am cunoscut; depãrtati-vã de la Mine, voi toti care lucrati fãrãdelege.” (Matei cap 7, verset 23)

 

Daca oamenii nu urmeaza Legea in autenticul ei, daca o schimba , o trunchiaza, o amesteca , o modifica dupa interesele lor, atunci acesti oameni lucreaza FARA DE LEGE .

 

Si vor intra in categoria celor alungati de Hristos din Imparatia Cerurilor , chiar daca toata viata au propovaduit,au facut minuni in Numele Lui, chiar daca toata viata au crezut ca Ii slujesc Lui Hristos .   Incredibil,nu ?   Totusi,  insusi Hristos spune foarte clar :  ” Atunci le voi spune curat: „Niciodatã nu v-am cunoscut; depãrtati-vã de la Mine, voi toti care lucrati fãrãdelege.”

 

Nu  este cale de evitare, nu este metoda de pacalire sau de trisare, nu exista posibilitate de mantuire fara ascultare 100 % dupa modelul si sfaturile date de Isus Hristos, fiindca El spune: ” Nimeni nu vine la Tatãl decât prin Mine.”

 

Doar un om inconstient  poate sa creada si sa spere ca ii slujeste Lui Isus si totusi sa faca dupa cum il taie pe el capul, sa asculte de invataturi si datini omenesti ” ca asa am apucat noi din mosi stramosi , ca asa este datina , ca asa zice sfinta traditie etc”  mai presus de invatatura Lui Hristos.

 

Ce spune Isus Hristos despre cei care cred ca ascultarea de datini si invataturi omenesti le ajuta cu ceva?

 

” Degeaba Mã cinstesc ei, dând învãtãturi care nu sunt decât niste porunci omenesti. Voi lãsati porunca lui Dumnezeu, si tineti datina asezatã de oameni. ” (Marcu cap7, 7 )””Ati desfiintat frumos porunca lui Dumnezeu, ca sã tineti datina voastrã. ”

 

Isus Hristos se referea la orice fel de schimbare sau modificare a poruncilor Lui Dumnezeu, in trecut prezent si viitor. El nu vorbea doar oamenilor din aceea vreme in contextul respectiv, cuvintele Lui sunt universal valabile si pentru toate categoriile de oameni si pentru toate vremurile.

 

Cine crede ca aceste cuvinte ale Lui au aplicabilitate doar pentru trecut,ca au fost spuse doar pentru evrei,  ce rost mai are sa creada sau sa spere pentru viitor o mantuire daca Isus a vorbit doar pentru evrei?

 

Noi am IMPORTAT credinta monoteista de origine iudaica acum aproape doua milenii, si daca tot am primit aceasta credinta cu tot ce contine ea si cu toate radacinile si originile ei, cu ce drept venim sa facem modificari in textul Legii si al adevarului ?

 

Nu putem sa alegem doar ce ne convine din cuvintarile Lui, si sa respingem ce vine in contradictie cu apucaturile noastre, cu obiceiurile noastre ”traditionale”, fiindca aceasta nu mai este ascultare ci prefecatorie inutila, care poate ”da bine” in ochii lumii dar pe Dumnezeu nu-l pacaleste nimeni, asta este foarte clar.

 

Si la ce ne-ar folosi sa tinem cu dintii de datinile si traditiile omenesti, si sa ne tot ne batem cu pumnul in piept ca ”pentru cinstirea Lui Dumnezeu” o facem, cind El insusi ne spune ca ESTE INUTIL, ESTE DEGEABA toata aceasta mascarada omeneasca de datini si schimbari de lege ?

 

”Degeaba Mã cinstesc ei, dând învãtãturi care nu sunt decât niste porunci omenesti. Voi lãsati porunca lui Dumnezeu, si tineti datina asezatã de oameni.”

 

De unde a pornit schimbarea sigiliului Sabatului ? Cine sunt cei care au initiat aceasta miscare de pacalire a crestinilor si pentru ce motiv? Citeste mai mult :

 

https://www.isushristos.org/sigiliul-sabatului.html

 

 

/////////////////////////////////////////

Conduci tu gândurile tale sau te conduc ele?

 

«Gândul tău este liber» – așa începe un cântec cunoscut. – Eu, personal, experimentez gândurile ca musafiri neinvitați…

 

 

Ellen Wein

 

 

«Gândul tău este liber» – așa începe un cântec cunoscut. Este adevărat când se spune: «Nu se poate arde, de dușmani cunoaște.» Gândul este așadar liber în sensul că nimeni dintre oameni în afară de mine, nu mi-l poate cunoaște și nimeni nu poate face ceva cu el în afară de mine însumi – cel puțin nu-l poate arde. Totuși, este aceasta libertate adevărată?

 

Eu, personal experimentez gândurile ca pe musafiri neinvitați care se comportă imposibil și care vor să strice «sărbătoarea». Le-aș fi alungat afară pe ușă, dar nu am reușit singur.

 

Sfaturile bune sunt scumpe. De aceea m-am rugat la Dumnezeu pentru ajutor. Și prietenii mei s-au rugat pentru mine. La scurt timp am primit o lumină:

 

-TU trebuie să capturezi gândurile tale înainte ca ele să te captureze pe tine!

 

Aceasta a făcut ca un verset biblic să primească o total nouă însemnătate pentru mine: «Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile. Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos. » (2. Corinteni 10:4-5).

 

De atunci nu am mai fost extenuat și neajutorat. Pacea și bucuria cresc încontinuu.

Această gândire nouă era o descoperire de la Dumnezeu. Eu nu puteam gândi astfel înainte. Dar această gândire nouă pe care am primit-o, mi-a dat putere să îmi conduc gândurile. Este alegerea mea dacă un gând primește permisiune să fie în capul meu sau nu. Alegerea este a mea! Aceasta mi-a dat autoritate.

 

–Gândurile lui Dumnezeu pentru mine sunt pline de nădejde și viitor! «Toate gândurile care nu duc la nădejde și credință nu sunt din Dumnezeu.» Asta am auzit eu la o adunare. Eu disprețuiesc orice gând care nu duce la nădejde. Eu trebuie să fiu treaz pentru a continua să fiu «șef» în capul meu. Iar Dumnezeu îmi dă putere pentru aceasta, căci El îi întărește pe cei slabi.

 

De atunci nu am mai fost extenuat și neajutorat. Pacea și bucuria cresc încontinuu. Pot spune ca psalmistul: „M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi-a pus picioarele pe stâncă, şi mi-a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi au văzut lucrul acesta, s-au temut, şi s-au încrezut în Domnul.” Psalm. 40: 2-3

 

https://crestinismactiv.ro/conduci-tu-gandurile-tale-sau-te-conduc-ele

 

/////////////////////////////////////////

 

Care este pacea pe care o dă Isus?

 

Scopul absolut este să am pace și odihnă în toate circumstanțele, în tot felul de necazuri. Cum obțin acest tip de pace?

 

Svein Kronstad 

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” Ioan 14:27. Isus a dat aceste cuvinte ucenicilor Lui când Și-a luat rămas bun. Au fost niște cuvinte minunate de consolare. El nu le dă pacea pe care o dă lumea – lucru pentru care trebuie să fim extrem de recunoscători.

 

Motivul păcii trebuie să fie mereu ancorat în ceva. Pacea pe care o dă lumea este temporară și instabilă, întrucât se bazează pe alți oameni și pe lucruri pământești.

 

Acest tip de pace este prezent când toate lucrurile merg bine, când oamenii vorbesc bine despre tine și când primești și ceva cinste și laudă; când ai stabilitate financiară și lucrurile merg bine în majoritatea aspectelor. Majoritatea oamenilor știu că această pace este extrem de vicleană, ciudat totuși că majoritatea aspiră către ea. Dacă acum lucrurile par plăcute și lăudabile, peste 5 minute toate sunt cu susul în jos.

 

Pacea pe care o dă Isus

Meșterul știa aceste lucruri și de aceea a venit cu o ofertă mult mai bună pentru noi; a venit cu pacea lui Dumnezeu – o pace sub toate circumstanțele! Este o pace de o calitate superioară; una stabilă și neschimbabilă, care nu depinde de oameni sau de această lume, căci este ancorată dincolo de perdea – în lumea cerească.

 

Din natură, toți suntem fiii neliniștii. (Numeri 24:17). Nu cunoaștem cărările păcii. (Romani 3:17). Deci, cum obținem această pace? Nu este un lucru generat automat, ci această pace devine cu timpul o parte din viața noastră, atunci când acordăm atenție poruncilor lui Dumnezeu și Cuvântului Lui. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” Ioan 14:23. Nu poate fi nimic decât pace cu Tatăl și Fiul în inima și gândurile noastre. (Apocalipsa 3:20)

 

„O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, şi fericirea ta, ca valurile mării.” Isaia 48:18. „Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nicio nenorocire.” Psalm 119:165.

 

Această pace este umplută cu credință, odihnă, siguranță și putere. Pavel o avea în posesie. El a suferit mult – a fost persecutat, disprețuit, dezonorat, ocărât, tratat incorect, etc.; a suferit multe necazuri, dar era atât de curajos încât le-a scris Romanilor în capitolul 8:38-39: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

 

El știa unde duc toate necazurile lui. Noi suntem mântuiți prin suferințe, nu în lipsa lor. În suferințe învățăm să ne cunoaștem pe noi și pe Dumnezeu – slăbiciunea noastră și puterea lui Dumnezeu! Te-ai putea gândi că dacă nu aș avea atât de multe necazuri, aș avea pace, dar nu așa funcționează lucrurile. Scopul final este să avem odihnă și pace în toate circumstanțele, în tot felul de necazuri. Așa au trăit Maistrul și toți apostolii. Toți care doresc să trăiască o viață temătoare de Dumnezeu vor avea aceeași experiență.

 

„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” Ioan 16:33. Este copleșitor! Să birui lumea cu tot ce este în ea – ce triumf! Aceasta este calea pentru noi! (1 Ioan 5:4).

 

Cum primesc pacea lui Dumnezeu

Există multă neliniște în natura noastră umană precum: egoism, aroganță, nerăbdare, mânie, invidie, cruzime, etc. Simțim că aceste lucruri doresc să se facă vizibile atunci când suntem în necazuri – devenim neliniștiți, iar, ca rezultat, nu primim pacea lui Dumnezeu în circumstanțe. Dar când noi, prin harul și puterea lui Dumnezeu, luptăm lupta ce abună a credinței până la biruință, obținem pace în jurul nostru și în noi. Gândește-te ce fantastic este când asta are loc în viața noastră și în situațiile în care intrăm!

 

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul prin bine.” Romani 12:21. Dacă facem asta, rezultatul este pace, dar dacă facem opusul, am trăit toți că primim doar neliniște – nu doar în jurul nostru, ci și în interiorul nostru. Dar, cei care biruie răul prin bine, treptat învață să cunoască mai bine calea păcii. Ce minunat este acest lucru! Să dorim noi pacea lui Dumnezeu!

 

Acest articol a fost tradus din norvegiană și a fost prima dată publicat în revista periodică BCC, Skjulte Skatter (Comori Ascunse), sub numele de „Nu așa cum o dă lumea” în iunie/iulie 2019.

© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag

 

https://crestinismactiv.ro/care-este-pacea-pe-care-o-da-isus

 

//////////////////////////////////

 

Lecția 12. Dumnezeu vorbește poporului Său

 

 

„Domnul v-a vorbit față în față pe munte, din mijlocul focului.” (Deuteronom 5:4).

 

„Când Legea a fost rostită, Domnul, Creatorul cerului și al pământului stătea lângă Fiul Său pe munte, învăluit de flăcări de foc și de fum.” — The SDA Bible Commentary [E.G.White Comments], vol. 1, p. 1103.

 

Recomandare pentru studiu: Patriarhi și profeți, pp. 301-305, cap. De la Marea Roșie la Sinai (u.p.); cap. Legea dată lui Israel (p.p.).

 

 

 

Duminică 15 martie

 

1. SOSIREA LA SINAI

 

2. După cât timp de la părăsirea Egiptului au ajuns israeliții la Muntele Sinai? Exod 19:1, 2. Ce descoperire era gata să le facă Dumnezeu?

 

Exod 19:1, 2: „În luna a treia după ieșirea lor din țara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia Sinai. După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustia Sinai și au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în fața muntelui.”

 

„Pretutindeni, înălțimi mari și stâncoase, în singuratica lor grandoare, păreau că vorbesc despre statornicie și măreție. Aici, mintea era copleșită de solemnitate și teamă plină de respect. Omul ajungea să-și simtă neștiința și slăbiciunea, în prezența Aceluia care ‚a cântărit munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna’ (Isaia 40:12). Aici avea să primească Israel cea mai minunată descoperire din câte a dat vreodată Dumnezeu oamenilor. Aici își adunase Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în ființa lui sfințenia cerințelor Sale, vestindu-le cu Însuși glasul Său Legea Sa cea sfântă. Schimbări mari și radicale urma să se facă în ei, căci influența îngrozitoare a robiei și a îndelungatei legături cu cei idolatri și-a lăsat amprenta asupra obiceiurilor și caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.” — Patriarhi și profeți, p. 302, cap. De la Marea Roșie la Sinai.

 

6. Ce cuvinte minunate i-a vorbit Dumnezeu lui Moise, împărtășindu-i dorința Sa pentru israeliți, precum și pentru popoul Său din toate veacurile? Exod 19:3-6.

 

Exod 19:3-6: „Moise s-a suit la Dumnezeu. Și Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Așa să vorbești casei lui Iacov și să spui copiilor lui Israel: ‘Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.’”

 

 

 

Luni 16 martie

 

2. PREGĂTIREA PENTRU ÎNTÂLNIREA CU DUMNEZEU

 

9. După ce Moise a împărtășit poporului ceea ce i-a vorbit Dumnezeu, cum au răspuns ei? Exod 19:7-9.

 

Exod 19:7-9: „Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului și le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului. Și Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îți voi vorbi și să aibă totdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.”

 

„Moise s-a întors în tabără și, adunându-i pe bătrânii lui Israel, le-a repetat solia divină. Răspunsul lor a fost: ‚Vom face tot ce a zis Domnul’. Astfel, ei au făcut un legământ solemn cu Dumnezeu, legându-se să-L primească drept conducător al lor, fapt prin care au devenit, într-un sens special, supuși ai autorității Sale.” — Patriarhi și profeți, p. 303, cap. Legea dată lui Israel.

 

„Acesta este angajamentul pe care trebuie să-l facă poporul lui Dumnezeu din aceste zile de pe urmă. Acceptarea lor de către Dumnezeu depinde de îndeplinirea cu credincioșie a termenilor angajamentului făcut cu El. Dumnezeu include în legământul Său pe toți acei ce ascultă de El.” — The SDA Bible Commentary [E.G.White Comments], vol. 1, p. 1103.

 

15. Ce pregătire a fost cerută poporului pentru a sta în prezența Domnului, atunci când El a prezentat Legea Sa? Exod 19:10-15. Ce grijă ar trebui să avem înainte de a sta în prezența lui Dumnezeu în biserică?

 

Exod 19:10-15: „Și Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfințește-i azi și mâine și pune-i să-și spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în fața întregului popor, pe muntele Sinai. Să hotărăști poporului anumite margini de jur împrejur și să spui: ‘Să nu cumva să vă suiți pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți: dobitoc sau om nu va trăi.’ Când va suna trâmbița, ei vor înainta spre munte.” Moise s-a coborât de pe munte la popor, a sfințit poporul și ei și-au spălat hainele. Și a zis poporului: „Fiți gata în trei zile; să nu vă apropiați de vreo femeie.”

 

„Marele și puternicul Dumnezeu, care a creat Edenul cel frumos și tot ceea ce era plăcut în el, este un Dumnezeu al ordinii și El dorește ordine și curățenie de la poporul Său….

 

„Nu trebuia să fie nimic neglijat și dezordonat la cei care apăreau înaintea Lui, când veneau în sfânta Lui prezență. Și de ce se cerea aceasta? Care era scopul acestei atenții totale? Era aceasta numai pentru a obține aprobarea Lui? Motivul care mi-a fost prezentat era acesta: ca asupra poporului să poată fi făcută o impresie corectă. Dacă cei care slujesc în lucrarea sfântă n-ar reuși să manifeste grijă și respect față de Dumnezeu, în îmbrăcămintea și comportamentul lor, poporul și-ar pierde venerația și respectul pentru Dumnezeu și serviciul Lui cel sfânt. Dacă preoții arătau mare respect față de Dumnezeu, prin faptul că erau foarte atenți și foarte deosebiți când veneau înaintea prezenței Sale, aceasta dădea poporului o idee înaltă despre Dumnezeu și cerințele Lui. Aceasta le arăta că El era sfânt; că lucrarea Lui era sacră; și că tot ce este în legătură cu lucrarea Lui trebuie să fie sfânt; că trebuie să fie liber de orice impuritate și necurăție și că orice mânjitură trebuie să fie îndepărtată de la cei care se apropie de Dumnezeu.” — Mărturii, vol. 2, p. 611, 612, cap. Manierele și îmbrăcămintea pastorilor.

 

 

 

Marți 17 martie

 

3. ÎN PREZENŢA LUI DUMNEZEU

 

3. Descrieți măreția și solemnitatea scenei când Dumnezeu a coborât din cer pentru a vorbi cu poporul Său. Exod 19:16-20; Deuteronom 33:2, 3.

 

Exod 19:16-20: „A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte; trâmbița răsuna cu putere și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, și s-au așezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor, și tot muntele se cutremura cu putere. Trâmbița răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, și Dumnezeu îi răspundea cu glas tare. Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, și anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Și Moise s-a suit sus.”

 

Deuteronom 33:2, 3: „El a zis: „Domnul a venit din Sinai Și a răsărit peste ei din Seir, A strălucit din muntele Paran Și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, Având în dreapta Lui focul legii. Da, El iubește popoarele; Toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stat la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale.”

 

„În dimineața celei de a treia zi, pe când ochii întregului popor erau îndreptați spre munte, vârful acestuia era acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru și mai adânc, coborând spre baza lui, până când tot muntele a fost învăluit în întuneric și într-o înspăimântătoare taină. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbițe, chemând poporul să se întâlnească cu Dumnezeu; și Moise i-a condus până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet își făceau auzite ecourile și ecoul ecourilor printre înălțimile înconjurătoare… Și acum bubuiturile tunetelor au încetat; sunetul trâmbiței nu se mai auzea; pământul s-a liniștit. A urmat un timp de liniște solemnă și apoi a fost auzită vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut cunoscută Legea Sa.” — Patriarhi și profeți, p. 304, cap. Legea dată lui Israel.

 

„Proclamând Cele Zece Porunci înaintea copiilor lui Israel cu propria Sa voce, Dumnezeu a demonstrat importanța lor. Într-o grandoare înspăimântătoare, El a făcut cunoscută maiestatea și autoritatea Sa, ca Stăpân al lumii. El a făcut lucrul acesta ca să impresioneze poporul cu sfințenia Legii Sale și cu însemnătatea ascultării de ea.” — Mărturii, vol. 8, p. 197, cap. Solia noastră.

 

25. Când Moise a fost chemat din nou pe vârful muntelui, ce i-a spus Domnul? Exod 19:21-25.

 

Exod 19:21-25: „Domnul a zis lui Moise: „Coboară-te și poruncește poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei. Preoții care se apropie de Domnul să se sfințească și ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.” Moise a zis Domnului: „Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: ‘Hotărăște anumite margini în jurul muntelui și sfințește-l.’” Domnul i-a zis: „Du-te, coboară-te și suie-te apoi iarăși cu Aaron, dar preoții și poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea.” Moise s-a coborât la popor și i-a spus aceste lucruri.

 

„Când prezența divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului era asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel.” — Patriarhi și profeți, p. 339, cap. Vrăjmășia lui Satan împotriva Legii.

 

„Dumnezeu e o ființă de o dragoste și compasiune nemărginită, dar El declară, de asemenea, că este ‚un foc mistuitor, chiar un Dumnezeu gelos’.” — The Review and Herald, 14 august 1900.

 

„Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, ‚Dumnezeul nostru este un foc mistuitor’ (Evrei 12:29). În toți aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar, dacă oamenii se agață de păcat, ei se identifică astfel cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, trebuie să-i nimicească și pe ei.” — Hristos, Lumina lumii, p. 107, cap. Glasul în pustie.

 

 

 

Miercuri 18 martie

 

4. LEGEA DRAGOSTEI

 

10. Cine a rostit Legea pe Muntele Sinai? Ce a făcut El mai târziu cu legea? Deuteronom 5:4, 5; 9:10.

 

Deuteronom 5:4, 5: „Domnul v-a vorbit față în față pe munte, din mijlocul focului. Eu am stat atunci între Domnul și voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului, căci vă era frică de foc și nu v-ați suit pe munte.”

 

Deuteronom 9:10: „și Domnul mi-a dat cele două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu și cuprinzând toate cuvintele pe care vi le spusese Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua când tot poporul era adunat.”

 

„Este necesar ca toți să înțeleagă Legea, care este transcrierea caracterului Său. Cuvintele scrise cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră dezvăluie în mod desăvârșit voința Sa cu privire la poporul Său, în așa fel, încât nimeni să nu greșească.” — Selected Messages, vol. 1, p. 225.

 

39. Care este principiul de bază din spatele legii? Matei 22:37-39.

 

Matei 22:37-39: „Isus i-a răspuns: „‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.’”

 

„Cele zece porunci, ‚să…’ și ‚să nu…’, sunt zece făgăduințe care ne sunt asigurate dacă vom da ascultare legii care guvernează universul. ‚Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele’. Aici se află suma și esența legii lui Dumnezeu. Aici sunt trasate condițiile mântuirii pentru fiecare fiu și fiică a lui Adam. Cele zece precepte sfinte rostite de Hristos de pe muntele Sinai erau revelația caracterului lui Dumnezeu și făceau cunoscut lumii faptul că El are jurisdicția asupra întregii moșteniri umane. Legea celor zece precepte ale celei mai mari iubiri care poate fi înfățișată omului este glasul lui Dumnezeu vorbind din cer sufletului în făgăduința: ‚Fă aceasta și atunci nu vei ajunge sub stăpânirea și controlul lui Satan’. În lege nu este deci nimic negativ, deși așa s-ar părea la prima vedere. Ea este: FĂ și vei trăi.” — The SDA Bible Commentary [E. G. White Comments], vol. 1, p. 1105.

 

10. Cum arată creștinii autentici că au dragostea lui Dumnezeu îninimile lor? 1 Ioan 5:2, 3; Romani 13:10.

 

1 Ioan 5:2, 3: „Cunoaștem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele…”

 

Romani 13:10: „Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”

 

„Iubirea lui Isus în suflet va îndepărta din el orice ură, orice egoism și orice invidie pentru că legea Domnului este desăvârșită și transformă sufletul. În ascultare de legea lui Dumnezeu este sănătate. Afecțiunile celui ascultător sunt îndrumate către Dumnezeu. Privind către Domnul Isus ne putem îmbărbăta și ajuta mai bine unii pe alții. Iubirea Domnului Hristos este turnată în sufletele noastre și din pricina aceasta nu este nicio discordie sau dispută între noi.” — Ibid.

 

„Legea iubirii pretinde consacrarea trupului, minții și sufletului în slujba lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Și această slujire, în timp ce face ca noi să fim o binecuvântare pentru alții, ne aduce nouă înșine cele mai mari binecuvântări.” — Educația, p. 16, cap. Sursa și țelul adevăratei educații.

 

 

 

Joi 19 martie

 

5. O LEGE NESCHIMBĂTOARE

 

20. Ce efect a avut proclamarea legii asupra poporului? Exod 20:18-20. Ce efect a avut asupra lui Moise? Evrei 12:20-21.

 

Exod 20:18-20: „Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare. Ei au zis lui Moise: „Vorbește-ne tu însuți, și te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.” Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântați, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.”

 

Evrei 12:20-21: „(pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc, dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata.” Și priveliștea aceea era așa de înfricoșătoare încât Moise a zis: „Sunt îngrozit și tremur!”).

 

„Poporul Israel era copleșit de groază. Puterea înspăimântătoare a afirmațiilor lui Dumnezeu părea că întrece măsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Căci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptății lui Dumnezeu, ei și-au dat seama, mai bine ca oricând până atunci, cât de ofensator este caracterul păcatului și propria lor vinovăție înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepărtat de munte plini de groază și de respect.” — Patriarhi și profeți, pp. 309, 310.

 

19. A fost necesară modificarea acestei legi? A schimbat-o Isus? Psalmii 111:7, 8; Matei 5:17-19.

 

Psalmii 111:7: „Lucrările mâinilor Lui sunt credincioșie și dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate…”

 

Matei 5:17-19: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi și va învăța pe alții să le păzească va fi chemat mare în Împărăția cerurilor.”

 

„Legea lui Dumnezeu din Sanctuarul din ceruri este marele original, după care poruncile înscrise pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh (cele cinci cărți ale lui Moise — n.tr.) erau o transcriere fără greș…

 

Legea lui Dumnezeu fiind o descoperire a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, trebuie să dăinuie veșnic, ‚ca un martor credincios în ceruri’. Nici o poruncă n-a fost anulată, nici o iotă sau o frântură de slovă din ea n-au fost schimbate. Psalmistul spune: ‚Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie’ (Psalmii 119: 89; 111: 7,8).” — Tragedia Veacurilor, p. 434, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat.

 

 

 

Vineri 20 martie

 

ÎNTREBĂRI DE REVIZUIRE PERSONALĂ

 

1. Cum i-a influențat pe israeliți frumusețea naturală din jurul Muntelui Sinai? De ce este atât de important să petreci periodic timp în natură?

 

2. Ce angajament dorește Dumnezeu să-mi iau față de El zilnic?

 

3. De ce a vorbit Dumnezeu personal când a rostit Cele Zece Porunci copiilor lui Israel?

 

4. Care este rezultatul dacă avem Legea dragostei, dragostea lui Isus, în suflet?

 

5. Explicați de ce legea este neschimbătoare.

 

 

 

https://www.sdarm.md/rom/saturday-school-lesson/lectia-12-dumnezeu-vorbeste-poporului-sau

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM

 

 

de fischer

 

Jeremiah 17:5  Asa vorbeste Domnul: blestemat sã fie omul care se încrede în om, care se sprijineste pe un muritor si îsi abate inima de la Domnul!

 

Cu ceva timp in urma, am avut o intilnire cu o credincioasa americanaca, care este profesoara. Aceasta vroia sa ia o pozitie la un alt district ca administrator,  credea ca ii va fi ceva mai usor decit sa ai deaface zilnic cu copiii.Mi-a spus ca are niste preteni la acel district si ca ei au spus ca o ajuta in fata comisiei care revizuia (evalua) aplicata depusa.Sotul ei mi-a spus ca vrea sa ma roage sa ma rog pentru ea pentru aceasta pozitie pentru care a aplicat.

 

Asa am si facut o perioada de timp pina la un moment dat ceva m-a oprit sa ma mai rog. Am cautat sa vad ce s-a intimplat de m-am oprit,mai ales ca persoana este si o ruda apropiata a noastra.Nu am inteles de moment ce se intimpla cu mine, in interiorul meu.Cert este ca am incetat sa mai aduc inaintea lui Dumnezeu aceasta cerere.In una din zile, a trecut pele noi sotul si mi-a spus ca a fost respinsa.Am stat si m-am gindit atunci la acel moment cind nu am mai putut sa ma rog pentru ea.

 

Duhul lui Dumnezeu mi-a adus in minte acest loc din Scriptura pe care l-am pus mai sus din Ieremia.Atunci am realizat ceia ce mi-a spus aceasta persoana ca are prieteni acolo care o poate ajuta.Si acum inteleg ca, nu-L pui pe Dumnezeu in competitie cu oamenii. Ai apelet le ei, lasa sa tea jute ei.Scriptura ne arata ca, blestemat sã fie omul care se încrede în om,si iata ca nu vorbeste un om, ci insusi Dumnezeu. asa vorbeste Domnul:Daca asa stau lucrurile, si asa stau, pentruca omul oricare ar fi el este insslator, amagitor, nu-s tine cuvintul, cu alte cuvinte schimbator.

 

Ce realitate trista sa te  sprijineste pe un muritor,Ca credinciosii suntem invatati de Cuvint ca,Inima omului este,Jeremiah 17:9  „Inima este nespus de înselãtoare si de deznãdãjduit de rea;Iata cum este o inima care nu este a Domnului.Chiar  daca o persoana cre vrea sa te ajute ar fi credincioasa, ea nu poate trece peste voia lui Dumnezeu. Lucru pe care ar trebui noi toti sa-l invatam este ca, Intii Domnul si apoi omul,de care Dumnezeu sar putea folosi intrun fel sau altul de a ne rezolva situatia in care ne gasim.Omul acesta poate fi miscat de Dumnezeu pentru ai duce la indeplinire planul Lui cu privire la un eveniment, situatie sau alta din viata celui rascumparat.

 

Jeremiah 17:7  Binecuvântat sã fie omul, care se încrede în Domnul, si a cãrui nãdejde este Domnul! Iata un verset in contrast cu ce am spus mai sus de a te increde in om.Cuvintul binecuvinteaza pe omul,(copil al lui Dumnezeu) pentruca numai de el poate fi vorba de a se increde in Domnul.Nu te poti increde in Domnul atita timp cit nu este Domnul Inimi(vieti) tale.Oamenii in general il exclud pe Dumnezeu din vietile lor, chiar daca intrun mod religios is face un semn al cruci.

 

Este cu totul alta la un copil al lui Dumnezeu care are o partasie cu El, ca copil al Lui.Versetul ne arata ca , cel rascumparat are o nadejde . Cuvintul scoate in evidenta , nadejdea celui rascumparat este Domnul,ea se gaseste in Domnul nu in om. si a cãrui nãdejde este Domnul!Apelezi la om? Nu te astepta ca Dumnezeu sa iti vina in ajutor, sa intervina.El ne vrea cu o inima deplina de partea Lui.Iata ce spune Psalnistul cind vine vorba de inima lui care s-a increzut in Domnul, care la pus la incercare pe Dumnezeu.

 

Un Dumnezeu care nu ne lasa dezamagiti cind vinim inaintea Lui cu o inima sincera. Psalms 28:7  Domnul este tãria mea si scutul meu; în El mi se încrede inima, si sunt ajutat.Psalmistul nu adduce dubiu daca il va ajuta Dumnezeu sau nu. Nu, el spune categoric ca, Dumnezeu il ajuta.As vrea sa fac o precizare si anume,Dumnezeu da copiilor lui ceia ce crede de cuvinta.Deseori poate ceia ce cerem noi nu e in planul Lui Dumnezeu pentru noi.Ce e de facut tunci cind lucrurile nu cad asa cum am vrea sau gindim noi?Orice rugaciune pe care o aducem inaintea Lui Dumnezeu,o incheiem cu faca-se voia Ta.

 

Atunci vom ramine in pace si in liniste interioara, stiind ca avem un Tata bun care intotdeauna ne vrea binele. Nu am avut sansa sa stau de vorba cu aceasta persoana dupa aceste eveniment. Da cu prima ocazie, am sa aduc inainte aceste doua versete care ar trbui sa ne fie destul de clare in viatile noastre ca copii ai lui Dumnezeu.

 

John Balarie

 

Los Angeles California

 

https://fischer1942.wordpress.com/2012/10/18/jeremiah-175-asa-vorbeste-domnul-blestemat-sa-fie-omul-care-se-increde-in-om/

 

///////////////////////////////////////////

Aşa vorbeşte Domnul – Tu poţi! | Nicu Butoi (Predic

Aşa vorbeşte Domnul – Tu poţi!

 

 

//////////////////////////////////////////

ROMANIA ,TARA MEA DE DOR,O TARA DE PLANS…

 

DE STRAINISICALATORI

 

 

DUMNEZEU ,UNICA SANSA PENTRU ROMANIA.

 

„Ţară,ţară, ascultă glasul Domnului!”

 

Ieremia 22:29

 

Dacă Biblia şi literatura religioasă sănătoasă, nu sunt citite în această ţară, ce se va alege de acest popor, de copiii generatia de maine ?

 

Dacă adevărul nu va fi zilnic răspândit, se va înmulţi păcatul care prin esenţa sa are menirea să distrugă.

 

Dacă Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu vor fi cunoscute, diavolul şi lucrările lui dezastruoase vor câştiga teren, iar noi şi semenii noştri vom fi victime, uneori iremediabile situati .

 

Dacă broşuri şi cărţi evanghelice nu vor fi studiate în fiecare sătuc, casă ori apartament, va avea cale liberă literatura imorală care ofileşte sufletul.

 

Dacă familia cu valorile ei sfinte, milenare este înlocuită cu infidelitate, concubinaj, curvie etc. ne vom dezintegra populând iadul unde veşnic va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

 

Dacă sfinţenia, smerenia şi integritatea sunt înlocuite şi în biserici, vom culege roadele amare ale corupţiei, violenţei şi imoralităţii care vor cădea peste noi şi copiii noştri asemenea unei furtuni dezlănţuite.

 

Dacă puterea Evangheliei nu este acceptată în practică ci doar trâmbiţată prin vorbe, atunci anarhia, degradarea şi întunericul vor dăinui aducând grabnic pedeapsa divină.

 

Dacă înlocuim altruismul şi generozitatea cu egoismul şi răutatea şi-L respingem pe Dumnezeu din societate, să nu ne mirăm când El va îngădui grozăviile judecăţii Sale drepte.

 

Dacă azi nu-L primeşti pe Domnul, mâine poate fi prea târziu… Isus a zis: „Veniţila Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă!“ (Mat. 11:28)

 

~strainisicalatori~

 

(dutu)

 

ROMANIA ,TARA MEA DE DOR,O TARA DE PLANS…

 

/////////////////////////////////

 

ASA VORBESTE DOMNUL: „Ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!” (Ieremia 22:29)

 

Dacă Biblia şi literatura religioasă sănătoasă, nu sunt citite în această ţară, ce se va alege de acest popor, de copiii noştri?

 

Dacă adevărul nu va fi zilnic răspândit, se va înmulţi păcatul care prin esenţa sa are menirea să distrugă.

 

Dacă Dumnezeu şi Cuvântul Lui nu vor fi cunoscute, diavolul şi lucrările lui dezastruoase vor câştiga teren, iar noi şi semenii noştri vom fi victime, uneori iremediabile.

 

Dacă broşuri şi cărţi evanghelice nu vor fi studiate în fiecare sătuc, casă ori apartament, va avea cale liberă literatura imorală care ofileşte sufletul.

 

Dacă familia cu valorile ei sfinte, milenare este înlocuită cu infidelitate, concubinaj, curvie etc. ne vom dezintegra populând iadul unde veşnic va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

 

Dacă sfinţenia, smerenia şi integritatea sunt înlocuite şi în biserici, vom culege roadele amare ale corupţiei, violenţei şi imoralităţii care vor cădea peste noi şi copiii noştri asemenea unei furtuni dezlănţuite.

 

Dacă puterea Evangheliei nu este acceptată în practică ci doar trâmbiţată prin vorbe, atunci anarhia, degradarea şi întunericul vor dăinui aducând grabnic pedeapsa divină.

 

Dacă înlocuim altruismul şi generozitatea cu egoismul şi răutatea şi-L respingem pe Dumnezeu din societate, să nu ne mirăm când El va îngădui grozăviile judecăţii Sale drepte.

 

Dacă azi nu-L primeşti pe Domnul, mâine poate fi prea târziu… Isus a zis: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă!“ (Mat. 11:28)

 

ASA VORBESTE DOMNUL: „Ţară, ţară, ascultă glasul Domnului!”

 

/////////////////////////////////////////

Cu orice preţ, căutaţi să aveţi ungerea

 

 

Cum ne vorbește Domnul azi?

Viața condusă de Dumnezeu

 

În aceste zile sunt în cartea Numeri 9:15-23 și am descoperit un lucru frapant: cît de simplă și sigură era călătoria lor prin pustiu. Domnul îi conducea printr-un stîlp de nor ziua și un stîlp de foc noaptea. Nu era rău deloc. Era chiar simplu să fii condus de Domnul! Cînd se oprea norul se opreau și ei. Cînd pleca norul plecau și ei. Era o plăcere să ai parte de o așa călăuzire clară și specifică.

 

Deci, viața condusă de Dumnezeu în vechiul Legămînt era posibilă și simplă. Dar dacă azi, în Noul Legămînt, vrei Călăuzirea lui Dumnezeu, vrei conducerea SA, mie mi se pare treaba mult mai delicată și complexă. E foarte adevărat că noi avem azi Duhul Sfînt care ne călăuzește, dar uneori, sau poate chiar deseori, nu suntem prea siguri dacă a fost călăuzirea Duhului s-au au fost doar gîndurile noastre.

 

De ce există azi copii ai lui Dumnezeu care nu sunt siguri că a fost voia lui Dumnezeu să se căsătorească cu cutare? De ce apare îndoiala? De ce nu ne vorbește și nu ne conduce Domnul clar, vizibil și auzibil, fară confuzii și nesiguranță? De ce nu ni se răspunde clar și direct la rugăciuni cu privire la țara unde să mă mut, la jobul pe care să-l accept, la mașina pe care s-o cumpăr sau la insula unde să-mi pretrec vacanța? Cîți copii să am? Unul sau 7? La ce biserică să merg sau la care să mă transfer? Exemplele pot continua!

 

Deci, cum ne vorbește Domnul azi? Mai vorbește azi Domnul? Cum știu că este Domnul?

 

Eu chiar vreau să îmi vorbească. Chiar vreau să fiu călăuzit de EL.

 

Există o serie întreagă de credincioși serioși și sinceri, care pentru orice situație aproape, îl consultă pe proroc, se duc la rugăciune și așteaptă ca prorocul să îi vorbească. Și asta nu-i deloc rău, dar nici ideal, petru că asta dă …. dependență! În vechiul Legămînt, într-adevăr, Domnul vorbea prin proroci. Dar atunci nu aveau Scriptura și nici Duhul, decît doar un grup select. Noi le avem pe amîndouă!

 

Însă pe mine cel mai mult mă interesează să îmi vorbească și mie Domnul, direct, nu numai prin proroci. E fain cînd îți vorbește Domnul prin prorooc, dar cel mai sigur este cînd îmi vorbește mie personal și nemijlocit. Din acest motiv am primit Duhul Sfînt și  Cuvîntul Sfînt, tocmai ca să ne conducă, să ne călăuzească, să ne vorbească!

 

Vreau și eu să Îl aud pe Domnul! Vreau și eu să fiu condus de EL non-stop! Nu mai vreau să fiu condus de mine și să zic că Domnul mi-a vorbit.

 

Cunosc destui credincioși care atunci cînd le vine un gînd spun că Domnul le-a vorbit. Dar tot ei, prin afirmațiile lor au declarat erezi și catastrofe, toate punîndu-le pe seama Domnului, iar biserica a devenit o masă naivă de manevră. Dacă v-aș spune catastrofele teologice pe care le declară unii lideri evanghelici, v-ați crucii. Le-am auzit cu urechile mele!:(

 

De exemplu, în urmă cu cîțiva ani, am făcut reacție la declarația unui tînăr care a divorțat de soția sa, dar el cunoștea bine Scriptura? Fata a venit în biserică și s-a botezat de dragul lui. O femeie seriosă și frumoasă! Părinții ei erau nepocăiți, etc! Știți ce i-a spus după cîțiva ani de căsătorie? „Domnul mi-a zis că trebuie să mă despart de tine, că nu e voia Lui să mai rămîn cu tine”. Vă da-ți seama ce inepție a putut să declare? Domnul la început i-a spus s-o ia de soție, iar acum tot Domnul i-a spus să se despartă de ea. Ce grav! Ce escroc! Exemplele pot continua!

 

Concluzie: Domnul azi ne conduce prin Duhul Sfînt care ne vorbește prin Cuvîntul Sfînt. Dar atunci cînd nu avem un verset care să ne vorbească specific și clar, ce facem? Cum procedăm?

 

În Biblie nu găsesc specific cu cine să mă căsătoresc, și atunci ce fac? De unde știu că e de la Domnul femeia respectivă? În Biblie nu mi se spune specific ce mașină să îmi cumpăr, dar vreau să fiu condus de Domnul și aici. Cum procedez?

 

Atunci cînd Scriptura nu îți spune punctual și clar ce să faci, iată soluția: decizi tu, folosind înțelepciunea ta de Sus, îmbibată și curățită prin Duhul Sfînt, bazată pe principiile Cuvîntului lui Dumnezeu. Orice decizie pe care o iei nu poate fi în contradicție cu principiile Cuvîntului lui Dumnezeu! Așa te conduce Dumnezeu! Domnul ne dă nouă înțelepciunea și libertatea de-a decide prin Duhul Sfînt și pe baza Cuvîntului Sfînt ce să fac în momentele de răscruce. Amin!!!

 

Cum ne vorbește Domnul azi?

 

 

//////////////////////////////////////

Cum ne vorbește Domnul azi?

Viața condusă de Dumnezeu

 

În aceste zile sunt în cartea Numeri 9:15-23 și am descoperit un lucru frapant: cît de simplă și sigură era călătoria lor prin pustiu. Domnul îi conducea printr-un stîlp de nor ziua și un stîlp de foc noaptea. Nu era rău deloc. Era chiar simplu să fii condus de Domnul! Cînd se oprea norul se opreau și ei. Cînd pleca norul plecau și ei. Era o plăcere să ai parte de o așa călăuzire clară și specifică.

 

Deci, viața condusă de Dumnezeu în vechiul Legămînt era posibilă și simplă. Dar dacă azi, în Noul Legămînt, vrei Călăuzirea lui Dumnezeu, vrei conducerea SA, mie mi se pare treaba mult mai delicată și complexă. E foarte adevărat că noi avem azi Duhul Sfînt care ne călăuzește, dar uneori, sau poate chiar deseori, nu suntem prea siguri dacă a fost călăuzirea Duhului s-au au fost doar gîndurile noastre.

 

De ce există azi copii ai lui Dumnezeu care nu sunt siguri că a fost voia lui Dumnezeu să se căsătorească cu cutare? De ce apare îndoiala? De ce nu ne vorbește și nu ne conduce Domnul clar, vizibil și auzibil, fară confuzii și nesiguranță? De ce nu ni se răspunde clar și direct la rugăciuni cu privire la țara unde să mă mut, la jobul pe care să-l accept, la mașina pe care s-o cumpăr sau la insula unde să-mi pretrec vacanța? Cîți copii să am? Unul sau 7? La ce biserică să merg sau la care să mă transfer? Exemplele pot continua!

 

Deci, cum ne vorbește Domnul azi? Mai vorbește azi Domnul? Cum știu că este Domnul?

 

Eu chiar vreau să îmi vorbească. Chiar vreau să fiu călăuzit de EL.

 

Există o serie întreagă de credincioși serioși și sinceri, care pentru orice situație aproape, îl consultă pe proroc, se duc la rugăciune și așteaptă ca prorocul să îi vorbească. Și asta nu-i deloc rău, dar nici ideal, petru că asta dă …. dependență! În vechiul Legămînt, într-adevăr, Domnul vorbea prin proroci. Dar atunci nu aveau Scriptura și nici Duhul, decît doar un grup select. Noi le avem pe amîndouă!

 

Însă pe mine cel mai mult mă interesează să îmi vorbească și mie Domnul, direct, nu numai prin proroci. E fain cînd îți vorbește Domnul prin prorooc, dar cel mai sigur este cînd îmi vorbește mie personal și nemijlocit. Din acest motiv am primit Duhul Sfînt și  Cuvîntul Sfînt, tocmai ca să ne conducă, să ne călăuzească, să ne vorbească!

 

Vreau și eu să Îl aud pe Domnul! Vreau și eu să fiu condus de EL non-stop! Nu mai vreau să fiu condus de mine și să zic că Domnul mi-a vorbit.

 

Cunosc destui credincioși care atunci cînd le vine un gînd spun că Domnul le-a vorbit. Dar tot ei, prin afirmațiile lor au declarat erezi și catastrofe, toate punîndu-le pe seama Domnului, iar biserica a devenit o masă naivă de manevră. Dacă v-aș spune catastrofele teologice pe care le declară unii lideri evanghelici, v-ați crucii. Le-am auzit cu urechile mele!:(

 

De exemplu, în urmă cu cîțiva ani, am făcut reacție la declarația unui tînăr care a divorțat de soția sa, dar el cunoștea bine Scriptura? Fata a venit în biserică și s-a botezat de dragul lui. O femeie seriosă și frumoasă! Părinții ei erau nepocăiți, etc! Știți ce i-a spus după cîțiva ani de căsătorie? „Domnul mi-a zis că trebuie să mă despart de tine, că nu e voia Lui să mai rămîn cu tine”. Vă da-ți seama ce inepție a putut să declare? Domnul la început i-a spus s-o ia de soție, iar acum tot Domnul i-a spus să se despartă de ea. Ce grav! Ce escroc! Exemplele pot continua!

 

Concluzie: Domnul azi ne conduce prin Duhul Sfînt care ne vorbește prin Cuvîntul Sfînt. Dar atunci cînd nu avem un verset care să ne vorbească specific și clar, ce facem? Cum procedăm?

 

În Biblie nu găsesc specific cu cine să mă căsătoresc, și atunci ce fac? De unde știu că e de la Domnul femeia respectivă? În Biblie nu mi se spune specific ce mașină să îmi cumpăr, dar vreau să fiu condus de Domnul și aici. Cum procedez?

 

Atunci cînd Scriptura nu îți spune punctual și clar ce să faci, iată soluția: decizi tu, folosind înțelepciunea ta de Sus, îmbibată și curățită prin Duhul Sfînt, bazată pe principiile Cuvîntului lui Dumnezeu. Orice decizie pe care o iei nu poate fi în contradicție cu principiile Cuvîntului lui Dumnezeu! Așa te conduce Dumnezeu! Domnul ne dă nouă înțelepciunea și libertatea de-a decide prin Duhul Sfînt și pe baza Cuvîntului Sfînt ce să fac în momentele de răscruce. Amin!!!

 

Cum ne vorbește Domnul azi?

 

////////////////////////////////////////////

 

 Alianța din Ezechiel 38?

PROFEȚII

Am scris acum ceva vreme că Putin nu e Gog. Și totuși tare se potrivește alianța profețită de Ezechiel acum 2600 de ani cu poza.

„Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!  Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză şi care toţi mânuiesc sabia;  împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif:  Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul miazănoaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine! ” Ezechiel 38:4-6

Pentru cercetătorii credincioși ai profețiilor biblice, istoria lumii este o succesiune de împliniri de profeții.

Toate aceste profeții au în vedere Planul divin veșnic dinainte de întemeierea lumii.

O lume întemeiată acum 6000 de ani, distrusă acum 4350 de ani prin potop și recreată după potop.

O lume care datorită păcatului repetat va fi din nou distrusă prin foc, un foc de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți.

Ordinea exactă a evenimentelor sfârșitului nu este deslușit prezentată de profeți, se dau doar semne, pentru ca atunci când se împlinesc, cei credincioși să capete speranță.

Socotesc întâlnirea de săptămâna aceasta a liderilor Persiei, Rusiei și Turciei un astfel de semn.

E vremea piersicilor, fructele care ne vin din Persia, de fiecare dată când mănânc piersici mă gândesc la Iran.

La întoarcerea de la Teheran, președintele Rusiei a dat ordin să se dizolve Agenția Evreiască din Rusia, o organizație care se ocupa de Aliyah, plecarea evreilor din Rusia spre Israel.

E evident că sugestia închiderii acestei agenții care întărește Israelul prin emigrație a venit din partea conducătorului iranian. Deci aproape sigur la Teheran s-a discutat și despre Israel.

Ei împlinesc probabil fără să vrea Scriptura, iată ce scrie Ezechiel mai departe:

„.…vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii, dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor.„

O imagine nemaipomenit de exactă a Israelului de azi.

E posibil ca această alianță să conducă la un astfel de deznodământ: sângeroasa bătălie de la Armaghedon (Muntele Meghido-nordul Israelului).

Imaginea este detaliat descrisă de profet, nu lasă loc de dubii, va fi un grozav război:

„În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte şi vei urzi planuri rele. 11 Vei zice: Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, care stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri şi neavând nici zăvoare, nici porţi! 12 Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii şi locuieşte în mijlocul pământului.„

Iarăși o imagine fidelă a Israelului de astăzi, despre care este scris că va fi atacat de o alianță de popoare.

Dacă adăugăm ura furibundă a șefilor iranieni față de Israel, tabloul profetic se întregește.

Vă rog să nu plecați la pădure după lemne, vă rog să nu mă puneți pe rug.

Nu am zis că așa va fi sigur, am întrebat.

Postarea este o întrebare.

Dar te rog tu cititorule, în mod personal să îți mai pui o întrebare:

Ce fel de Biblie citești, cum o citești, ce fel de „gânduri îți vin în minte” când citești profeții, când asculți știrile?

Mai bine zis: citești profeții?

Aștepți împlinirea planului descris de ei?

Unsul despre care scriu toți profeții va veni din nou și va conduce lumea. Deocamdată a biruit moartea, o garanție suficientă credinței ca „toate îi vor fi supuse”. Iubești un astfel de Stăpân, crezi cuvintele Lui?

Aceasta este Biblia, așa trebuie crezută.

Ea îl are în vedere pe Unsul, pe Hristos.

 

Alianța din Ezechiel 38?

 

/////////////////////////////////////////

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27

 

 

Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă MacArthur are dreptate și toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri“ (în original „popoare“) care trăiesc pe pământul cel nou?

 

John MacArthur spune că la sfârșitul Împărăției milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva“, separat, până când cerurile dintâi și pământul va fi arse, iar ei vor coloniza pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare.

 

„Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa 21:24-27).

 

Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe pământul cel nou. N-ar avea nici un rost ca Dumnezeim să facă un pământ nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze!

 

Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de noul pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al pământului din care vom putea coborâ când vrem pe pământ. Textul spune că cei de pe pământ vor avea acces la cetatea sfântă!

 

Mai deducem și că acești locuitori ai noului pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați“. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor“ înaintea lui Dumnezeu.

 

Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului“.

 

Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor:

 

„În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor“ (Apocalipsa 22:2).

 

 

Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor“, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății“, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba.

 

Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare“, cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte“ se va sfârși.

 

Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului“ pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie …

 

5. Un râu nou cu apă vie – Apocalipsa 22:1

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“ (Apocalipsa 22:1).

 

Dacă John MacArthur are dreptate, noua creație nu va mai fi „hidrologic“, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era“ (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: „Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba?“

 

Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie“, o apă misterioasă oferită de Domnul Isus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim:

 

„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“ (Ioan 7:37-39).

 

 

Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6:

 

„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!“ (Apocalipsa 22:17).

 

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii (Apocalipsa 21:6).

 

Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului“ și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții“!

 

„ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“.

 

Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții“ despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni!

 

„Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului ”(Geneza 2:9).

 

Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile“, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe pământul cel nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou“ prin Duhul Sfânt!

 

Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate“, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „(pomul vieții – la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)“ are aerul descrierilor despre roțile slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună“.

 

 

Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în cerul nou și în pământul cel nou.

 

Să recapitulăm deci,

 

râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului

nu va conține apă obișnuită, ci apă vie,

va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții,

care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui,

producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni,

iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca“ Neamurile, care trăiesc nu din cetate, ci de pe suprafața pământului.

Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!“ Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor!

 

Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, … este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

 

6. Un nou pom al vieții – Apocalipsa 22:2

Apocalipsa 21_Page_11

 

 

 

Râul va fi plin „cu apa vieții“, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului“ în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El“.

 

Citim acum că acest „pom al vieții“, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună“. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să explicați … Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului“ din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu.

 

Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea“ primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început.

 

Dar cum poate rodi „în fiecare lună“ într-o cetate în care „nu va mai fi noapte“ și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele … Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist“, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe.

 

Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului“ … S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și … nu mai este!

 

7. Un nou Tron – Apocalipsa 22:3-4

Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai … completă. Cerul nou și pământul nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El:

 

„Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). 

Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan:

 

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3:2).

 

Care va fi legătura dintre „cerul cel nou“ și „cel de al treilea cer“ al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Christos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor“.

 

În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Christos. Cel ce știe  Geneza 2 și 3 va recunoaște repede în Geneza 21-22 „aurul bun“, apa care uda grădina, pietrele prețioase și părtășia cu Dumnezeu din răcoarea zilei (evreiește „din vântul dimineții“).

 

Expresia: „S-a isprăvit!“ din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse:

 

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8).

 

Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația!

 

La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi.

 

Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreaga. Să-L vezi pe Isus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

 

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou – Apocalipsa 21:24-27

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Moartea de martir a lui Ivan Moiseev(1972) (1.) „N-a murit, ci doarme”

CĂRȚI CREȘTINE

 

Întreaga carte aici

 

 

MOISEEV

 

Ivan Vasilievici

 

1952-1972

 

„Scumpi frați surori!

Ne amintim cu o adâncă durere că la 16 iulie 1972 în orașul Kerci, în al doilea an al serviciului militar, pentru mărtu­risirea despre Dumnezeul adevărat și atotputernic a fost omorât tânărul creștin Ivan Moiseev.

 

     Acest tânăr simplu, care Îl iubea sincer pe Domnul, după so­sirea în unitatea militară, se ruga lui Dumnezeu în locuri retra­se. Pentru aceasta a fost scos în repetate rânduri înaintea regi­mentului pentru a fi expus batjocurii generale. Ofițerii de ar­mată, bătându-și joc în mod public de el din primele zile ale slujbei, l-au făcut obiectul atenției generale, în speranța că în felul acesta vor exercita o presiune asupra lui și Vanea se va lepăda de credință în Dumnezeu. Doi ani de serviciu în armată au fost pentru fratele scump ani de torturi continue și de bat­jocuri monstruoase. Dar tânărul vestitor rămânea neclintit și suportă cu bărbăție încercările. Drept răspuns, ca o îndurare deosebită, Domnul îi trimitea pentru mângâiere și îmbărbătare îngeri și însoțea cu minuni și semne mărturia lui despre Hristos, care era simplă, ca însăși adevărul.

 

      Și, întrucât ofițerii și lucrătorii KGB-ului interesați nu puteau opune nimic credinței lui vii, l-au torturat, iar apoi l-au înecat pe acest martor al lui Dumnezeu.

 

      Privind la fotografia lui Vanea, transmisă de părinți, cu urmele bătăilor și ale chinurilor, cu adevărat ai vrea să spui: „N-a murit, ci doarme”. Doarme liniștit ca un copil încrezător, care nu și-a pătat cu nimic cugetul. Nu e departe vremea când te vei ridica, scumpul nostru frate-mucenic, pentru a primi cununa slavita. Viața ta scurtă, dar sfântă, strălucitoare ca o stea în toiul nopții și însăși moartea au devenit o mărturie vie despre Hristos. Și această predică va vorbi mult timp și după moartea lui.

Despre moartea de martir a fratelui Vanea noi am aflat din co­municarea părinților. Pentru ei moartea fiului n-a fost ceva neașteptat, deoarece el le comunica în scrisori despre batjocurile față de el și a povestit de asemenea și personal în timpul permisiei, cu opt zile înainte de moarte.

 

      Publicăm mai jos în întregime comunicarea părinților, scrisorile care s-au păstrat ale lui Vanea, scrisoarea deschisă a participan­ților la înmormântare precum și mărturisirea personală despre cele trăite, înregistrată pe bandă de magnetofon.”

 

     Extras din cartea „Urmați-le credință”

 

Citește capitolul următor.

Întreaga carte (despre Moiseev) aici.

https://vesteabuna.wordpress.com/category/carti-crestine/

 

 

///////////////////////////////////////////

Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relație de mediu (V.V.Moisescu)

CĂRȚI CREȘTINE, FRATELE VASILICĂ MOISESCU

 

” …Doar religiozitatea firii vechi face prea mare caz de monopolizarea modului de locomoţie spirituală, căci s-a anchilozat în metode care nu admit să fie depăşite.

 

Contribuie la această înţepenire şi traducerile greşite, de exemplu, în loc de:  ”să nu părăsim adunarea noastră…” (Evrei 10:25), originalul are aşa:”strângerea laolaltă între noi înşine”, nu mereu cu necredincioşii de faţă, ci să ne îndemnăm ” unii pe alţii‘, nu: ”unul pe alţii…”, uzurpând zidirea familială; chiar dacă produsul piedicii teatrale e excelent, nu e al Duhului, care poate că ar fi ales pe alţii să rostească scurt ceva mai potrivit cu nevoile ascultătorilor… Nici 1 Corinteni 7:17 nu-i înţeles cum trebuie. Acolo e vorba numai de starea civilă, nu şi religioasă!

 

Eclesia veritabilă nu-i o instituţie oficială, ci o familie, o relaţie de mediu, după cum viaţa se caracterizează prin metabolism, adică prin relaţia cu mediul înconjurător.

 

Pavel, împreună cu ceilalţi deţinuţi, cu ostaşii şi marinarii, au călătorit pe vase de comerţ, mai adânci decât cele de război, având mai degrabă pânze multe decât trireme (vâsle pe 3 nivele). Sistemele propriu-zis creştine nu erau şi nu sunt agresive, ca de exemplu Mahomedanismul, care, din principiu, admite propagarea prin constrângere brutală. Aşa au procedat şi sistemele fals creştine, pe cât le permitea situaţia politică. Fraţii care trăiesc Evanghelia au uzat exclusiv de metoda convingerii (Fapte 27:21), a propagandei, a reclamei, a concurenţei (2 Timotei 2:5) a tratativelor, etc, exact ca în comerţ (Proverbe 8:1-11, Isaia 5 5:1 -3, Apocalipsa 3:18, etc.).

 

Omul modem, inclusiv intelectualul pur creştin, e astăzi obtuz faţă de înţelegerea simbolurilor. O mare greutate în desluşirea aluziilor profetice nu-i atât necunoaşterea istoriei, mai ales a veritabilei eclesii, cât greşita cunoaştere, întrucât documentele adevăratei eclesii au fost distruse de pretinşii creştini, ei neputând suferi scrierile influenţate, în mare parte, de Acelaşi Duh Care a insuflat Noul Testament. De aceea, am face mare greşeală dacă am socoti ca veridic tot ce găsim în istoriile compuse de lumea religioasă, de cei ce confundă hiserica lor cu statul. Diviziunile în epoci adoptate de ele se potrivesc doar lor, nu şi eclesiei veşnic călătoare, nestatornicită pe pământ, cu totul pe altă Cale decât ale lor. Cronologia e cronometrată de Duhul după alte criterii decât cele lumeşti.

 

Oriunde bisericile au avut sprijinul guvernelor, ele au întrebuinţat forţa civilă, ca să-i supună pe toţi la poruncile ei. Infima minoritate care nu le recunoştea amestecul în afacerile interne ale împărăţiei lui Dumnezeu a fost încontinuu prigonită. În cele ce aparţin pământului, clădiri, contribuţii cetăţeneşti, etc, trebuie să ascultăm de autorităţile îngăduite de Dumnezeu să ne conducă, în marea familie umană, unde suntem solidari cu toţi semenii noştri (Ieremia 29:7).

 

Clerul a născocit împotriva ,sectanţilor’ tot felul de minciuni şi le atribuia doctrine pe care fraţii niciodată nu le-au avut. Prigonitorii le dădeau tot felul de numiri, de care se lepădau cei ce se numeau doar: credincioşi Domnului Isus sau, simplu, creştini (Fapte 11:26). Cu toate acestea, aşa au rămas cunoscuţi în istoria bisericii: doar cum au vrut duşmanii lor. Rapoartele cu pretinsele lor Mărturisiri (smulse prin torturi de nedescris) conţin invenţii grosolane de-ale preoţilor.”

 

Citat din capitolul 5 al cărții ”Călătoria lui Pavel la Roma” de V.V. Moisescu

 

https://vesteabuna.wordpress.com/category/carti-crestine/

////////////////////////////////////////

 

„Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător.” Suferința pentru adevăr. Sensul suferinței (10.)

 

Vladimir Marținkovski

 

     Dacă suferi pentru ce-ai făcut – pocăiește-te, dacă suferi pe nedrept – bucură-te. Dar mai există un alt fel de suferințe: pentru adevăr, pentru triumful iubirii, a purității vieții, pentru ascultarea de Dumnezeu, acestea sunt suferințele lui Hristos. Aici, unde realitatea ostilă a vieții carnale se întâlnește cu dorințele superioare ale duhului, atât în alții, cât și în noi înșine. Aceasta este lupta împotriva păcatului în numele lui Hristos. Această întristare care „este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire„. 2 Corinteni 7:10

 

       Pe calea către adevăr stă egoismul, autoafirmarea, sensibilitatea brută față de mine, și eu le declar lor război, „zugrum ceea ce mă chinuie“, așa cum spune Efrem Sirul despre spiritualizarea cărnii. Aceasta este o luptă, o etapă inevitabilă pe drumul spre fericire. Și în măsura în care aceste obstacole din partea „eului” cărnii mele și a oamenilor din lume stau  împotriva dorințelor mele superioare, eu sufăr.

 

      Oamenii „nu iartă binele”, ce ciudat. Oamenii l-au răstignit pe Hristos, ei Îl persecută și acum. În această lume în care Domnul nostru este crucificat, noi trebuie să fim persecutați, dacă nu suntem în prietenie cu această lume.

 

       Și oricine îl urmează pe Hristos fără cruce, nu este vrednic de El. Căci „toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi„. 2 Timotei 3:12

 

      Noi ne luptăm cu păcatul din oameni, ne luptăm „cu omul din spatele omului“ – și o astfel de luptă nu poate fi iertată, nu numai de duhul întunericului, ci și de acei oameni care „au iubit întunericul mai mult decât lumina“. Și suferința pentru mărturisirea numelui lui Hristos și a Evangheliei în cuvânt și în faptă este „…părtășia suferințelor lui Hristos.“ Aceasta este adevărata credință creștină, care a dat lumii frumusețea martirajului: „ întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentrucă este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta…. Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine.„(1 Petru 4: 13-19).

 

       Aceste suferințe vor înceta numai în Împărăția lui Dumnezeu, atunci când aceasta se va arăta în toată puterea sa – și pentru acest scop anume, ca această Împărăție a bucuriei să vină, trebuie suferit. Suferința pentru Hristos nu este o povară grea, ci un avantaj îmbucurător. Și de aceea este scris: „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El.” (Filipeni 1: 29).

 

      Aceste suferințe sunt pentru sensul vieții, pentru Logos, pentru Hristos. Despre aceste suferințe a spus Hristos: „…întristarea voastră se va preface în bucurie„. „Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!„

 

  Cum putem distinge suferința de adevăr, de suferința pentru încălcarea adevărului? Pentru a face acest lucru, avem nevoie să purtăm în  viața noastră o imagine mai înaltă (un criteriu mai înalt) a binelui și a răului, a-L primi pe Cel care este Sensul Vieții, pe Cel care a spus despre sine:„Eu sînt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.“.

 

 Și în această lumină nu numai că distingem suferința distrugătoare de cea binecuvântată. Și nu numai că vedem în această lumină, dar această lumină va și arde cu un foc purificator suferințele pentru minciună, corectând cauzele lor – dorințele josnice, întunecate, iar suferințele pentru adevăr  vor fi transformate în bucurie și frumusețe.

(toată cartea, aici) https://www.facebook.com/groups/1877419545843593/

 

///////////////////////////////////

 

Cum să depășești suferința? Sensul suferinței (8) Vladimir Marținkovski

 

 

Adevărata înțelepciune constă nu numai în analizarea și explicarea suferinței, ci în capacitatea de a o depăși. Și aceasta este una dintre cele mai importante sarcini ale vieții. Pentru că a accepta viața înseamnă a accepta suferința și a știi să trăiești înseamnă a fi capabil să suferi.

 

Practic, ne relaționăm la suferință în două feluri: fie fugim de la ea, fie o acceptăm.

 

Prima atitudine o arată Buddha: el este conștient de faptul că realitatea este rea și dorințele sunt rele: el nu este în stare să schimbe una sau alta, astfel încât el vede ca singură scăpare, să ieși din orice dorință, din personalitate, din conștiența de sine, în Nirvana (uitare). Această metodă este un zbor, o plecare din viață, o sete de a nu dori nimic. Buddha a spus și el ce-a putut, fiind doar un om și trăind cu șase secole înainte de apariția în lume a lui Isus Hristos. El a ajuns la convingerea că viața este profund coruptă și distorsionată, că această viață nu merită să fie trăită și că e mai bine să nu trăim nicio viață. Așa că a predicat auto-distrugerea spirituală. Și mulți în zilele noastre sunt obosiți de viață. Ei vor ca în acest mod să scape de suferință și de viață.

 

 O fugă de suferință și mai frivolă este atunci când oamenii, marea majoritate a celor ce trec prin suferințe, își îneacă amarăciunea în câteva minute de plăcere, uitând sine în nebunia „sărbătorii din timpul ciumei“, sau dansând pe marginea morții. „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri„.

 

O altă atitudine față de suferință este acceptarea ei. „Vreau să trăiesc, să gândesc și să sufăr”, spune A.S. Pușkin.

 

Dar chiar și în acceptarea suferinței, nu e totul. Se poate suferi stupid, scrâșnind dinții. Dar se poate și depăși și transforma suferința. Suferința poate fi o piatră care presează sufletul, dar ea poate deveni o stâncă pe care o transformăm într-un sprijin ferm.

 

Când profetul Ieremia s-a plâns de poporul său și de ura acestui popor pentru mustrare a lui constantă, el se prăbușește în duhul lui și se plânge lui Dumnezeu: „Vai de mine, mamă, că m-ai născut, pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara!”, „Pentruce nu mai conteneşte suferinţa mea? Pentruce mă ustură rana şi nu vrea să se vindece? Să fii Tu pentru mine ca un izvor înşelător, ca o apă, care seacă? „ Ieremia 15:10,18

 

Dumnezeu îi răspunde: „dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea.” Ieremia 15:19, adică vei avea puterea, puterea creativă a Cuvântului divin. Tocmai acest mijloc, de a extrage prețiosul din nesemnificativ – constituie secretul întregii creativități a lucrării divine. Ea este în laboratorul chimic al naturii, în gunoiul ce putrezește care crește o floare parfumată. Ea este în artistul care ia „o imagine luată din viața meschină pentru a face din ea o perlă creației” (Gogol, Suflete moarte).

 

Forța, de fapt, care, în evul mediu, alchimiștii, numind-o piatră filosofică, ar transforma metalele grosiere în aur. Și ea este această putere, ce crează smarald din lut și diamant din cărbune.

 

Dar cu adevărat, tot ce este măreț intră în această lume prin porțile suferinței. Noi admirăm perla, cum se naște? În Oceanul Indian, o scoică trăiește într-o cochilie. Un bob de nisip intră în cochilie, ceea ce irită corpul scoicii. Atunci, cu scopul de a se proteja, ea emană din sine un lichid generator de perlă, care învelește bobița de nisip. Această activitate durează cu anii. Astfel, se naște perla, frumusețea coroanelor și colierelor.

 

Dar nu orice suferința este capabilă să o producă. De aceea, întorcându-ne acum la suferințele pe care le trăim, trebuie înainte de toate să distingem două dintre ele.

 

(toată cartea, aici)

https://vesteabuna.wordpress.com/category/sensul-suferintei-carte-de-vladimir-martinkovski-traducere-din-l-rusa/

/////////////////////////////////////

 

Sensul suferinței, Vladimir Marținkovski (întreaga carte)

 

 

1. Toți oamenii suferă

Fiecare dintre noi poate spune despre sine cuvintele cu care începe capitolul al treilea din „Plângerile lui Ieremia”: „Eu sînt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.”. Chiar și Dostoievski a spus că „pământul de la scoarță până în mijloc este înmuiat cu sânge și lacrimi”.

Prin aceasta el a confirmat cuvintele ap. Pavel ” toată firea (creația) suspină şi suferă durerile naşterii.”

Când peste tot pământul a trecut sabia, focul, foamea și tristețea, suferința a cuprins omul și mai mult. Mergând pe stradă, rareori vei întâlni un zâmbet plin de bucurie. Desigur, există zâmbete pe fețe, dar câtă amărăciune, ridicol chiar și în acestea. Și câtă durere invizibilă se află ascunsă sub aceste fețe aparent calme și în spatele pereților caselor elegante. Uneori, o persoană se ascunde sub un zâmbet, ca să nu i se observe durerea. Iar simpatia, adesea nesinceră sau inutilă, îl irită adesea. Îmi amintesc moartea recentă a clovnului Max Linder (1925), renumit în întreaga lume, care a înveselit mulțimile cu un umor inepuizabil în timp ce a tăinuit în el o adâncă rană a suferinței care l-a condus în final la sinucidere.

Citește în continuare →   https://vesteabuna.wordpress.com/category/sensul-suferintei-carte-de-vladimir-martinkovski-traducere-din-l-rusa/

 

/////////////////////////////////////////

 

Din Ierusalimul sufletului meu…

 

Ieremia 42

 

Marea parte a poporului Sfant fusese dusa in robie, in Babilon, au fost lasati in tara cei mai saraci, lucratorii in vie si plugarii. Au avut un mare belsug de vin si de fructe de vara. Si totusi au cautat sa fuga in Egipt. Nu au vrut un Ierusalim ruinat. Nu l-au bagat in seama. Ca si astazi, Hristosul batjocorit este considerat „batut de Dumnezeu”, e mai cautata religia hiper-organizata(Babilonul) sau cea carnala(Egiptul). Ce mult seamana situatia de atunci cu cea de astazi.

 

Din Ierusalimul sufletului meu

strămutat în taina locului ceresc,(1)

sfaturi şi îndemnuri îmi aud mereu

cum Cetatea Păcii să mi-o părăsesc.(2)

 

Spre Sionul trist şi greu batjocorit

edomiţii-şi varsă ura prin blesteme:

„radeţi-l cu totul” strigă ei cumplit,(3)

Domnul îi şopteşte însă:”Nu te teme”.(4)

 

Din Ierusalimul frânt şi-mprăştiat

în zadar îţi pare a-nălţa vre-o rugă,

robi legaţi spre Babel, şiruri au plecat,

spre Egipt se-ndeamnă cei ramaşi să fugă.

 

Să ramână singur locul cel sfinţit

şi să nu se-aleagă mai nimic din el,

scrum de porţi ‘negreşte zidul prăbuşit,

„lasă-ne te rog cu Sfântul lui Israel”.(5)

 

Ca şi mine astăzi şi tu frate eşti

cetăţean în Noul, prigonit Sion,(6)

prins între Egiptul poftelor fireşti

şi al închinării false Babilon.

 

Ramânând în Duhul, stăruind în Har,(7)

fă-ţi Ierusalimul culmea bucuriei,(8)

fără ziduri, templu, jertfă şi altar,

fără fraţii duşi în Babelul robiei.

 

Nici în Babilonul închinării seci

şi nici în Egiptul poftelor nu merge,

stai în Locul Sfânt, de-acolo să nu pleci,

numai în Sion El  lacrimile-ţi şterge.(9)

 

Ce-i Ierusalimul azi?

E-un legământ,(10)

nu ca legământul arătat de-Agar.(11)

Naşte libertăţii fii-şi prin Cuvânt,(12)

e-un oraş de Duh, de Dragoste, de Har.

 

În Ierusalimul Domnului Isus,

în Împarăţia-i nouă de Iubire,

prin credinţă  fost-ai ridicat si dus(13)

să aduci spre slava Harului rodire.(14)

 

Tresăltaţi în chiot dragi dărâmături,(15)

greu zdrobite pietre(16), necioplit altar(17)

înţeleg din tâlcul Sfintelor Scripturi

că în voi sunt puse bogăţii de Har.(18)

 

…şi rămân în pace in Sionul meu,

râdă toţi de zidul prăbuşit grămadă,(19)

ochi deschişi prin Duhul cer lui Dumnezeu,

Noul Lui Sion, ca tot mai clar să-l vadă.

 

(1)”El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus, ca sa arate in veacurile viitoare nemarginitele bogatie a harului”

(2)”Au pornit si s-au oprit la marele han al lui Chimham, langa Betleem, ca sa plece apoi in Egipt,..”

(3)7″Adu-Ti aminte, Doamne, de copiii Edomului, cari, in ziua nenorocirii Ierusalimului,ziceau:Radeti-l, radeti-l din temelii!” Psalmul 137:7

(4)” Fiica Sionului, nelegiuirea iti este ispasita:El nu te va mai trimete in robie” Plang 4:22

(5)”Abateti-va din drum,dati-va in laturi de pe carare, lasati-ne in pace cu Sfantul lui Israel…” Isaia 30:11

(6)  „Ci v-ati apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” Evrei 12:22

(7)”Cu toate acestea, mulţi Iudei şi oameni dintre Neamuri au crezut, iar Pavel „i-a îndemnat să stăruiască în harul lui Dumnezeu“ FA 13:43

(8) „Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi facedin Ierusalim culmea bucuriei mele! ” Psalmul 136:6

(9) „Dupa cum mama isi mangaie pe fiul ei si Eu va voi mangaia pe voi, si voi veti fi mangaiati in Ierusalim” Isaia 66:13

(11)”Lucrurile acestea trebuie luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar,”  Galateni 4:11

(10,12)” dar Ierusalimul cel de sus este slobod, și el este mama noastră.” Galateni 4:26

(13)”Lui Ii datoram faptul ca, prin credinta, am intrat in aceasta stare de har, in care suntem;” Romani 5:2

(14)”spre lauda slavei harului Său, pe care ni l -a dat în Prea Iubitul Lui” Ef 1:6

„Daca aduceti multa roada, prin aceasta Tatal Meu va fi proslavit..” Ioan 15:8

(15)”Izbucniti cu toate in strigate de bucurie, daramaturi ale Ierusalimului! ” Isaia 52:9

(16)”Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea;” Matei 21:44

(17)”Daca-Mi vei ridica un altar de piatra, sa nu-l zidesti din pietre cioplite; caci cum iti vei pune dalta in piatra, o vei pangari” Exod 20:25

(18)”care este bogatia slavei mostenirii Lui in sfinti” Efeseni 1:18

(19)”Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor din piatră.” Neemia 4:3

 

„Ierusalimul sa fie in inimile voastre”

„acestea sunt doua legaminte, unul naste pentru robie si este Agar …corespunde Ierusalimului de acum care este  in robie….dar Ierusalimul de sus este liber…”

 

https://vesteabuna.wordpress.com/tag/ierusalimul-ceresc/

/////////////////////////////////////////

 

(Formalismul ,iconaria,minciuna,pomenile,acatistele si multe alte popisme si logodne cu statul rodesc si in…Făcătorii de război – Scrisoare către frații mei în credință creștin-ortodoxă)

 

Sever VOINESCU

 

 

 

 

Iubiți frați și iubite surori în Hristos,

 

Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei rezonează imediat și acut în sensibilitatea ortodoxă de la noi, cum e și firesc. Despre teribilul război care are loc la granițele noastre ni se spun atîtea. La televizor, pe internet, pe stradă, între vecini sau la biserică printre credincioși auzim lucruri contradictorii despre acest război, iar neliniștea pune stăpînire pe noi. Frica firească pentru ce aduce ziua de mîine este și mai grea cînd apasă și deruta: oare cine are dreptate? oare unde este adevărul? În fața acestei avalanșe de știri și mesaje, mulți dintre noi abdică, spunînd că oricum nu putem cunoaște adevărul, așa că nu ne mai interesează, nu ne băgăm, e treaba lor, a Cezarilor lumii, care toți sînt plini de păcate și dezamăgitori.

 

Dar, totuși, nu putem să ignorăm ce se petrece lîngă noi, așadar sîntem chemați să aflăm, să ne gîndim și să exersăm propriul discernămînt, nu să întoarcem spatele spunînd „sîntem prea mici pentru un război atît de mare”. Nu sîntem niciodată prea mici pentru un război care poate să ne ucidă – sîntem exact pe potriva lui, iar el este exact pe potriva noastră.

 

Adevărata mîngîiere pe care creștinii o pot avea în vremuri grele este aceea că sînt vremuri de mare claritate. Pentru noi, creștinii, vremurile grele nu sînt deloc complicate, pentru că în vremurile grele răul se vede indubitabil, clar, dezlănțuit. Dimpotrivă, vremurile călduțe, de confort, moțăială și mofturi sînt vremuri complicate, pentru că răul este perfect camuflat în bine, e dificil să discerni și, sinceri să fim, în vremuri bune și senine, nici nu prea ne arde să fim vigilenți la răul ce pîndește. Vremurile pe care le trăim acum, vremuri de război, sînt dintre cele mai grele. Sînt, așadar, vremuri cum nu se poate mai potrivite pentru claritate morală în Hristos.

 

Am auzit că în anumite biserici, mai ales de partea cealaltă a Prutului, dar și pe la noi, se spune că războiul din Ucraina este un fel de război al adevăraților ortodocși împotriva falșilor ortodocși. Se prelungește, astfel, o poziție cu totul ciudată a unor înalți clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse. Chiar Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Chiril I, dă mesaje ambigue, care par a purta în subtext gîndul că agresiunea Rusiei lui Putin este justificată, că ortodocșii ucraineni sînt „forțe ale răului”. Noi toți știm despre disputa canonică cu substrat politic iscată de cererea de recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Nervozitatea și chiar agresivitatea Patriarhiei Moscovei stîrnită de această cerere, precum și fractura care a urmat în sînul întregii Ortodoxii ne sînt și ele cunoscute. Însă, întreb, justifică o dispută canonică, adică o dispută care se poartă între oameni – ai Bisericii, desigur, dar oameni  – susținerea unui război? Adesea fac exercițiul mental al întrebării lui Iisus Hristos în asemenea ocazii: Ce-ar zice Domnul nostru dacă ar fi aici, în carne și oase, de toate acestea? Eu recunosc că nu știu ce ar zice despre disputa dintre cele două Biserici ortodoxe. Argumentele canonice și istorice se rotesc amețitor. Eu recunosc că aceste argumente sînt atît de ramificate și de contradictorii încît prefer să tac și să mă rog pentru unitatea de credință, care-mi pare un pic mai importantă decît unitatea administrativă a bisericilor.

 

Știu, însă, sigur că ruperea Bisericii lăsate de El în lume îl întristează pe Hristos. De multe sute de ani oamenii rup Biserica Lui în zeci și sute de bisericuțe și nici nu ne putem abține să continuăm să o sfîșiem. De asemenea, știu sigur ce ar zice Mîntuitorul dacă ar vedea că o asemenea dispută de ordin canonic este folosită ca să stimuleze vărsarea de sînge, uciderea și distrugerea atîtor vieți. Există, oare, vreun creștin printre noi care să aibă vreun dubiu asupra poziției lui Hristos care vede că în numele Lui sînt uciși oameni? Să nu fugim de ceea ce știm ca să ne aruncăm în confuzie și în dubiu – ar fi o prostie din partea noastră, ar însemna că abdicăm de la datoria noastră de creștini. Să ne răspundem întrebărilor la care putem răspunde și să tăcem la întrebările la care nu putem răspunde cu cuget împăcat; dar să nu ne folosim de posibilitatea de a nu răspunde sau de a dubita în cazul clar în care putem răspunde! Toți citim aceleași Evanghelii. Nu există nici o Evanghelie a noastră din care să reiasă că lui Hristos îi place războiul și că ne îndeamnă la război împotriva celor pe care i-am socoti noi, oamenii, în neregulă. Ba mai mult, Evanghelia nici măcar nu ne îngăduie să-i judecăm; e o probă că avem deplină încredere în Judecata Lui, e o probă a credinței noastre. Dacă judecăm noi, înseamnă că nu sîntem atît de siguri că Hristos are dreptate cînd ne spune că ziua Judecății finale după dreptate absolută va veni! Înseamnă că atunci cînd spunem în Crez că așteptăm ziua în care El „va veni cu slavă să judece viii și morții”, mințim. Mințim? Dacă nu mințim, atunci să așteptăm și să nu ne substituim Lui!

 

 

Dacă în chestiunile canonice noi, credincioșii de rînd, putem admite dubiul și recunoaște nepriceperea, în materia războiului cred că un creștin nu are ce dubiu să admită. Știu sigur că orice mesaj care susține, fie și printre rînduri, un război nu e de la Dumnezeu, chiar dacă e de la un Patriarh! Iar orice mesaj care nu condamnă explicit un război în desfășurare e un mesaj care susține războiul.

 

Dragii mei,

 

Atașamentul Patriarhului Chiril față de Vladimir Putin nu este atașamentul unui părinte duhovnicesc față de fiul său. Într-unul din primele mele pelerinaje la Athos, un duhovnic mi-a povestit că Patriarhul Chiril spune că e bucuros pentru că Putin nu îi refuză nici o cerere legată de Biserica pe care o păstorește. „Îi dă tot ce vrea!” – a adăugat duhovnicul. Acest „îi dă tot ce vrea”, îmbucurător pentru Patriarhul Chiril, pe mine m-a îngrijorat. Deodată am înțeles că relația lui Putin cu Patriarhul Chiril seamănă mai degrabă cu relația dintre un șef plin de bani și un subordonat nesățios care tot cere și e fericit că primește, decît cu relația duhovnic-fiu. Mai mult, Athosul însuși e plin de povești despre generozitatea cu care regimul lui Putin îl susține financiar și logistic. Important de spus, însă, este și că foarte multe obiective atonite care aduc stabilitate și siguranță Sfîntului Munte au fost finanțate din fonduri europene. Am putut vedea cu ochii mei ziduri reparate, chilii reabilitate, drumuri amenajate, biserici reconsolidate, ba chiar făbricuțe de ulei de măsline și infrastructură agricolă făcute din bani europeni.

 

Revenind la Biserica Rusă, trebuie să mărturisesc că o anumită, stranie, deviere am sesizat de mai mult timp. Acum mai mulți ani, cînd Rusia a invadat Crimeea, am văzut la televizor o secvență care m-a uimit. Un preot rus – preot-militar, de bună seamă – binecuvînta și cădea rachetele așezate oblic, către cer, în dispozitivele lor, înainte să plece la invazie. Atenție, preotul nu binecuvînta soldații (o fi făcut-o înainte, nu are importanță), ci rachetele! Preotul binecuvînta și cădea armele aducătoare de moarte. Evident, preotul-militar este acolo ca să se roage pentru viețile soldaților, nu pentru eficiența ucigașă a armelor. Preotul-militar trebuie să se roage tot timpul pentru ceva imposibil în lumea reală, dar posibil printr-o minune al lui Dumnezeu: un război fără nici o victimă! El, preotul-militar, e dator să nădăjduiască și să se roage pentru asta: că soldații lui se întorc de la război toți nevătămați și fără să fi ucis pe altcineva. Doar că preotul acela rus ruga Duhul Sfînt să direcționeze cu succes rachetele spre ținte, ca un fel GPS ultraperformant. Nu m-a mirat, deci, să aud pe Stăpînul acelui preot, pe Patriarhul Chiril, spunînd în chiar ziua în care începea invazia de acum a rușilor în Ucraina, cu o siguranță și cu un calm care mi-au dat fiori reci: „Nu există război fără victime” – asta e! Cu alte cuvinte, o să fiți omorîți, o să și omorîți, Dumnezeu să vă ajute să omorîți voi mai mulți decît o să omoare ei, e normal, asta e! Această normalitate a uciderii în numele sau cu binecuvîntarea Bisericii mă tulbură. Iar devierea Patriarhului Chiril de la propovăduirea Evangheliei la propagandă de război mi s-a confirmat, dacă mai era cazul, cîteva zile mai tîrziu, cînd ministrul de externe Lavrov a spus într-un interviu exact această frază: „Nu există război fără victime”, răspunzînd, crud, unei întrebări referitoare la responsabilitatea armatei ruse pentru victimile civile din Ucraina. Între Patriarh și ministrul lui Putin, iată, nu mai e nici o diferență!

 

 

De altfel, de mai mult timp socotesc că e ceva deșuchiat cu rușii aceștia, purtători de haină bisericească. Chiar cred că întreaga ortodoxie rusă ar trebui să reflecteze la ce se întîmplă cu țara lor și cu Biserica lor. Și ar trebui să renunțe la trufie și, mai ales, să nu se mai amestece cu Cezarul. „A treia Romă” poate fi cel mult o metaforă nefericită și rătăcitoare, dar în nici un caz un proiect politico-bisericesc. Iar celor care o să-mi răspundă cu Lossky și cu Berdiaev și cu Evdokimov sau mai știu eu cu ce oameni fini din „diaspora albă” de la Paris, ori o să-mi dea la cap cu Dostoievski sau o să-mi aducă aminte de admirația mea declarată pentru Soljenițîn și de rîndurile pe care le-am scris despre „Pelerinul Rus” le spun doar atît: e ca și cum ai răspunde cu Pr. Cleopa sau cu Pr. Sofian Boghiu sau cu Pr. Benedict Ghiuș sau cu Vasile Voiculescu cînd lumea reclamă isprăvile cîte unui ÎPS Teodosie sau PS Ambrozie. Este că e nepotrivit? La fel de nepotrivit va fi și dacă îmi răspundeți cu acești mari ruși cînd eu vă spun că duhul de azi al Bisericii Ortodoxe Ruse nu e în regulă. E un duh contaminat de putinism!

 

În ceea ce ne privește, cînd din Rusia au ajuns la noi Pr Ioan Kulîghin (refugiat fiind) sau, în alt veac, Pr Paisie Velicicovschi (ucrainean, de altfel), ortodoxia noastră s-a îmbogățit enorm. Cînd vine ortodoxism putinist, ortodoxia noastră se intoxică.

 

Iubite surori și iubiți frați din Biserica Ortodoxă Română,

 

Aud că și pe la noi Putin e lăudat în mediile ortodoxe, cum că ar fi un mare ctitor. Problema ctitorului ar fi trebuit de mult să fie discutată în Biserica noastră, dar uite că nu este și în această privnță greșim noi, credincioșii, că nu o ridicăm, chiar dacă preoții și episcopii noștri se codesc s-o facă. E foarte bine să ctitorești pentru Biserică, dar asta îți dă un fel de imunitate viitoare pentru păcat, asta îți dă dreptul la susținerea ulterioară din partea clerului indiferent ce faci și cum te comporți?

 

Revenind la Putin, faptul că „îi dă tot ce vrea” Patriarhului Chiril, îi dă dreptul să pornească un război ucigător cu binecuvîntarea celor pentru care a ctitorit? Ar trebui ctitoria să paralizeze simțul moral al unui creștin cînd vede că ctitorul ucide? De altfel, nu prea aud ca Putin să fie lăudat pentru viața de creștin pe care o duce, pentru sufletul său ortodox vădit în fapte. Toată această laudă și susținere de care Putin se bucură ici-colo e stîrnită nu de evlavia lui, nu de viața lui creștină, ci de banii lui. Care nici măcar ai lui nu sînt, căci sînt banii Rusiei de care, e drept, dispune ca și cum ar fi ai lui. Și iarăși fac exercițiul: ce-ar zice Iisus Hristos dacă Biserica Lui ajunge să susțină moral un război doar pentru că cel care-l declanșează îi dă bani? De cînd datul banilor este virtutea supremă pentru noi? Nu cumva ceea ce contează în primul rînd este inima și fapta după inimă? Ce inimă creștină are cineva care ordonă invazii militare și își murdărește mîinile cu sînge trimițînd tinerii țării sale în oribilul joc „ucide sau ești ucis”? Cum slujește un asemenea om pe Domnul nostru Iisus Hristos, despre care Sf. Nicolae Cabasila spune atît de frumos că este „Domnul păcii”? Sau, poate, așteptînd o susținere de la Biserica Ortodoxă Rusă acum, Putin pretinde de fapt răsplata pentru banii dați? Este acesta un creștin după inimă și faptă?

 

Cu bucurie notez că noi, ortodocșii români, sîntem în cu totul alt duh decît frații noștri ruși. Mă bucură că Patriarhul nostru nu ne rătăcește în ambiguitate. Mă bucură claritatea cu care identifică vinovatul, așa cum mă bucură îndemnul la acțiune și la compasiune creștină. De altfel, Biserica Ortodoxă Română a fost și este în prima linie a mobilizării admirabile a societății românești în sprijinul celor loviți de necazul războiului. Cînd văd cum acționează Bisericile și Mănăstirile noastre din Nordul țării, în mijlocul atîtor oameni care încearcă să facă viața refugiaților ceva mai bună îmi dau încă o dată seama că, fiind în Biserică, sînt în locul în care vreau să fiu. Nu în Guvern, nu în partide (pe unde am mai fost, de altfel), nu în grupuri de Facebook – în Biserică, mă simt bine. Căci iată, la mare necaz, Guvernul e inert, partidele sînt inutile, și Facebook e smintitor – cu oamenii simpli alături și cu credința în suflet trecem peste tot ce-i rău.

 

 

Dragii mei,

 

Rîndurile acestea nu sînt altceva decît un apel la discernămîntul specific unei inteligențe creștine și la curajul moral specific unui suflet creștin. Atît și nimic mai mult. Să nu abdicăm de la ceea ce sîntem! Este evident pentru toată lumea că Rusia lui Putin este agresorul și că Ucraina este invadată de soldații ei. La fel de evident este că nimic din atitudinea Ucrainei, a conducătorilor ei, nu justifică o asemenea crudă invazie. Nimic, dar absolut nimic nu justifică declanșarea unui război. Te poți, desigur, apăra, dar niciodată ataca spre a ucide. Cu atît mai mult cu cît știm că pragmaticul și smintitorul Patriarh Chiril are dreptate: nu există război fără victime. Dacă știi asta, atunci de ce faci război? Nu există nici un fel de dispută între oameni care să justifice uciderea semenului nostru, căci în orice ucidere de om ucidem ceva esențial din opera lui Dumnezeu.

 

Acum nu mai contează dacă frații ortodocși ucraineni ne plac mai mult sau mai puțin, căci nimic nu e mai strigător la Cer decît crima. Simpatiile și antipatiile noastre sînt prea mici ca să ne ghideze în aceste momente. Acum trebuie să ne ghidăm după credința noastră, după Evangheliile noastre și să nu ne facem că nu vedem cine e agresorul. Și, dacă  Rusia lui Putin este indubitabil agresorul, iar „făcătorii de pace fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9), atunci făcătorii de război fiii cui sînt?

 

Gîndiți și rugați-vă! Dumnezeu să ne ajute!

 

Dixi et salvavi aminam meam.

 

Al vostru, în Hristos,

 

Sever Voinescu

 

  Patriarhia Moscovei

 

////////////////////////////////

 

Jugul nepotrivit – aspectul religios, de C.H.M.

 

 

CĂRȚI CREȘTINE

 

 

        Privind un moment la aspectul religios al jugului nepotrivit, vreau să îl asigur pe cititor că nu doresc în nici un caz să rănesc sentimentele cuiva prezentând pretenţiile vreunei denominaţii dintre cele care ne înconjoară. Nu acesta este scopul meu. Subiectul acestui articol este unul destul de important ca să fie îngreunat şi cu alte probleme. Mai mult, este prea bine definit ca să ne permită o astfel de abatere. “Jugul nepotrivit” este tema noastră, şi la aceasta trebuie să ne limităm atenţia.

Privind în Scriptură găsim nenumărate pasaje care ne prezintă spiritul puternic de separare care trebuia să caracterizeze întotdeauna poporul lui Dumnezeu. Fie că ne îndreptăm către Vechiul Testament, în care avem relaţia şi căile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel; sau, spre Noul Testament, în care avem relaţia şi căile Sale cu poporul Său ceresc, Biserica, găsim acelaşi adevăr important pus mereu înainte, şi anume, separarea totală a celor care Îi aparţin lui Dumnezeu. Poziţia lui Israel este prezentată astfel în parabola lui Balaam: “Iată, este un popor care va locui deoparte şi nu va fi numărat printre naţiuni”. Locul lor era afară dintre naţiunilor pământului; şi erau responsabili să păstreze această despărţire. De-a lungul celor cinci cărţi ale lui Moise ei sunt mereu îndemnaţi, avertizaţi şi învăţaţi despre aceasta; şi, în Psalmi şi în cărţile profeţilor vedem istoria eşecului lor în a păstra această despărţire, eşec care, după cum ştim, a adus asupra lor judecata grea a mâinii lui Dumnezeu. Dacă aş încerca să citez toate locurile în care sunt prezentate aceste lucruri, acest articol s-ar transforma într-o carte. Cred că cititorul cunoaşte destul de bine Biblia ca să nu fie nevoie de aceasta. Dacă aşa stau lucrurile, doar privind în concordanţă la cuvintele “a despărţi”, “despărţit”, “despărţire” vor fi destul ca să îi ofere o privire rapidă asupra felului în care tratează Scriptura subiectul. Pasajul pe care tocmai l-am citat, din cartea Numeri, este expresia gândului lui Dumnezeu despre poporul Său Israel: “un popor care va locui DEOPARTE”.

 

Acelaşi lucru este adevărat, doar că pe o temelie mult mai înaltă şi privitor la poporul ceresc al lui Dumnezeu – trupul lui Hristos – alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi. Şi ei sunt un popor despărţit. Citește în continuare → https://vesteabuna.wordpress.com/category/carti-crestine/

 

 

/////////////////////